Salvarea noastră nu vine nici de la fesenisti, capitalişti, papalisti, globalişti sau alţi masonisti, deci satanişti, ci numai de la cel mai mare, mai tare, mai bogat, mai darnic, mai iubitor/jertfitor şi mai sfânt din univers… Cât nu este prea târziu, pocăiţi-vă şi dati-i Lui toate dejecţiile gunoierului cosmic, puse în inimile nenăscute din nou (Mat.15/10-20) şi, prin naşterea din nou, (Ioan, cap.3), prin TRANSFUZIA gratuită cu Sânge, Gândire, Învăţătură, Spirit Dumnezeiesc, lepădaţi-vă de satan cu toate spurcăciunile dezavuate în Galateni,cap. 5/20 şi umpleţi-vă cu Plinătatea Duhovnicească, dimpreună cu toate ale Sale, blindate cu roduri bune (Rom.8/32) Cine crede în Hristos- Prietenul păcătoşilor, primeşte şi taina lui Dumnezeu în care sunt ascunse toate comorile bunătăţii, blândeţii, dragostei, iertării, sfinţeniei, cunoaşterii, priceperii şi ştiinţei (Col. cap.2)

 Vinul rosu te face mai destept; Sfaturi ca sa auzi mai bine ; Cit de folositoare sunt vegetalele in meniul nostru/ Ce trebuie sa stii despre prajeli/ Doza zilnica de usturoi necesara pentru tratarea hipertensiunii/ Cum prepari cea mai buna dulceata de trandafiri/ Alimentele care iti detoxifiaza in mod natural organismul/ Tratamente cu RIDICHE NEAGRA/ RACHITA/ PRUN/ PRAZUL/ PORUMB si…etc  CX„Voi aveţi de tată pe diavolul!” Autor: A. W. Tozer  ;Percepția mea asupra Duhului Sfânt…“DOMNUL Dumnezeul tău este … Dumnezeul cel credincios”…Extras din Turnul de Veghere…Studiul epistolei 1 Petru (3) Hendrik Leendert Heijkoop

„Voi aveţi de tată pe diavolul!”

Autor: A. W. Tozer 

"Voi aveţi de tată pe diavolul!"

   Ceea ce suntem înăuntru contează. Acesta este un adevăr limpede şi este exact ceea ce Domnul nostru spunea. Ce suntem este mult mai important decît ce facem. Ce facem este doar un simptom a ceea ce suntem. Gîndiţi-vă de exemplu la problema cumpătului. Întotdeauna găsim cîte o nouă strategie de a acoperi acest drac – cumpătul.! Nu citim nicăieri că cineva şi-a pierdut cumpătul. În schimb, „s-a supărat”. Nu citim nicăieri că o femeie şi-a pierdut cumpătul. În schimb, a avut „o criză de nervi”. Dar de obicei, aceste expresii înseamnă că acea persoană şi-a pierdut cumpătul, „s-a enervat”, „şi-a ieşit din fire”. Este o stare spirituală, o stare a inimii, şi nu o stare a nervilor.

Cînd oamenii zîmbesc şi dau afirmativ din cap cînd predic, nu sunt ei înşişi cu adevărat. Însă cînd aceiaşi oameni se supără, atunci se arată pe ei înşişli cu adevărat. Atunci cînd fac ceva din interiorul lor, din poftele lor, din răbufnirile firilor lor – atunci, sunt ei cu adevărat.

Aceste naturi umane explodau pretutindeni în jurul lui Isus precum bombele. El le-a spus fariseilor şi altor iudei: „Toate aceste răbufniri de ură şi răutate dovedesc doar ceea ce sunteţi. Dacă aţi fi din Dumnezeu, nu aţi face aceste lucruri. Aţi auzi şi aţi împlini Cuvîntul lui Dumnezeu. Dar voi faceţi ceea ce sunteţi şi ceea ce faceţi dovedeşte ce sunteţi!”

În acest punct, trebuie să ne întrebăm: „Dacă acest lucru a fost adevărat de-a lungul veacurilor, nu au existat încercări de a schimba natura umană şi societatea umană?” Ba da, omenirea a încercat să îmbunătăţească natura umană în multe feluri. De exemplu, încercăm să facem acest lucru prin educaţie. Cred în educaţie. Cred în instruire. Educaţia este menită să ne facă cetăţeni mai buni. Instruirea ne determină reflexele astfel încît să ne comportăm într-o manieră predeterminată. Dar nici educaţia, nici instruirea nu ne pot oferi o natură nouă.

Boul din ogradă este un animal domestic, dar din cînd în cînd îşi iese din minţi. Dintr-o dată, ceva îl supără şi răbufneşte. Îşi lasă capul în jos, urlă şi mugeşte. Oricine e nenorocos să fie în preajmă cînd se întîmplă aşa ceva, va trebui să se urce într-un copac sau să sară peste gardul care înconjoară boul pentru a nu fi zdrobit! Ce s-a întîmplat? Boul pur şi simplu s-a trezit din furia lui şi a lepădat toate secolele de domesticire. Dedesubtul domesticirii, el este aceeaşi bestie sălbatică, cu natura neschimbată.

   Natura umană este imprevizibilă

   Dar odată ce boul a trecut de accesul de furie, va fi probabil ruşinat de sine însuşi şi îşi va urma cu supunere stăpînul înapoi în hambar. Însă fermierul nu ştie cînd boul va face iar pe nebunul fiindcă are de-a face cu un bou – un animal îmblînzit printr-un lung proces de educaţie, dar din fire este sălbatic.

Şi noi oamenii, nu suntem cu mult mai diferiţi. Am citit odată despre un om cu 6 ani de facultate şi masterat. Într-o zi a explodat, şi-a pierdut cumpătul şi şi-a omorît soţia. Să nu credeţi că doar cei săraci, needucaţi şi defavorizaţi comit acte de violenţă. Se întîmplă şi în cele mai înalte clase ale societăţii. Este nevoie de ceva mai mult decît educaţie pentru a schimba firea oamenilor. Educaţia poate aduce anumite restricţii şi un anume grad de control, dar dacă acei oameni încep să se comporte liber, după pornirile din lăuntrul lor, vei vedea ce sunt de fapt.

Societatea are un alt fel de a încerca să schimbe oamenii: prin lege. dar să luăm ca exemplu trăsătura zgîrceniei. Zgîrcenia este acea mînă care are mîncărimi, dragostea de bani şi există în majoritatea oamenilor. Dacă oamenii sunt zgîrciţi, nimic din întreaga lume nu-i va putea schimba. Nu este nici o apă curăţitoare în Gange sau în vreun alt rîu care să spele această înclinaţie spre lăcomie. Nici tot săpunul din supermarketuri nu poate reuşi să îndepărteze zgîrcenia acelui om.

Legiuitorii ştiu că dacă oamenilor zgîrciţi li s-ar da drumul în societate, s-ar putea ca ei să dea buzna şi să fure. Aşa că legiuitorii schimbă zgîrcenia în furt. În consecinţă, ei spusn: „Dacă îşi manifeşti zgîrcenia, este furt.” De aceea, oamenii se abţin cum pot mai bine pentru că au fost condiţionaţi de societate să nu exprime zgîrcenia din lăuntrul lor. Deseori, nici măcar nu-i suspectăm pe aceşti oameni deoarece se află sub restricţiile legii. Cu toate acestea, zgîrcenia încă există în ei. Există în inimile lor. O ascund şi o ţin în frîu fiindcă imediat ce iese la iveală şi este exprimată, îşi schimbă culoarea – devine furt, iar legea îi va trimite în închisoare.

………………………………………………………………………………….

Nu există oare nici o speranţă?

   Blîndeţea şi ascultarea nu-l reprezintă cu adevărat. Ceea ce gîndeşte în singurătate – acela este el. Ceea ce simte înlăuntrul lui – acela este el. Da, suntem într-adevăr ceea ce gîndim, ceea ce instinctele şi impulsurile noastre sunt. Educaţia şi legea nu sunt suficiente pentru a transforma natura noastră. Mulţi oameni au strigat în disperare: „Nu există oare nici o speranţă? Nu există nici o cale de a deveni altcineva? Nu există nici o cale ca natura mea umană să fie schimbată în mai bine?”

Poate că te gîndeşti adînc la aceste lucruri şi eşti gata să recunoşti: „Domnule Tozer, mi-aţi sfîşiat inima. Ştiu că aceste lucruri sunt adevărate. Recunosc logica tuturor acestor lucruri şi ştiu că nu pot sta curat înaintea lui Dumnezeu. Ştiu ce am făcut, ştiu la ce mă gîndesc, ştiu ce admir cel mai mult  şi toate arată că nu sunt bun. Vă întreb, domnule Tozer, există vreo şansă pentru mine ca să devin altceva decît ceea ce sunt? Pentru că în inima mea este ură, sunt eu blestematul iadului – acolo unde ura trebuie să fie aruncată?”

   Mulţumim lui Dumnezeu! Există speranţă! Există o altă cale fiindcă Isus Hristos ne dă ajutor. Cuvîntul ne spune că putem primi un nou set de instincte, un nou set de dorinţe, un nou set de pofte.

Ajutorul pe care El ni-l promite nu se bazează pe experienţa noastră religioasă. Domnul Isus nu vorbeşte despre psihologie religioasă aplicată. El vorbeşte şi promite un depozit biologic complet nou. El promite ceva complet nou pentru duhul nostru uman, astfel că atunci cînd vom face ceea ce vrem să facem, vom dori să facem lucrul bun. Adevărul binecuvîntat este acesta: omul care vrea să facă un lucru bun şi îl face deoarece vrea să-l facă, este un om bun!

Mîntuitorul Isus Hristos oferă remediul. El spune că există speranţă pentru omul zgîrcit. Dumnezeu poate îndepărta zgîrcenia şi poate face acel om extrem de generos. El spune că există speranţă pentru omul violent din fire: Dumnezeu poate arunca diavolul din acea fire şi o poate îndrepta către o direcţie sfîntă. Există speranţă pentru omul gelos. Dumnezeu poate îndepărta gelozia şi o poate înlocui cu pasiune pentru Dumnezeul Cel Prea Înalt. Dumnezeu ne poate da fiecăruia dintre noi un nou set de instincte, un nou set de dorinţe morale, o nouă tendinţă morală astfel încît să facem binele pentru că suntem buni. Aceasta spune Cuvîntul lui Dumnezeu. Aceasta promite Evanghelia. Aceasta este chemarea lui Isus Hristos pentru aceia care sunt gata să-L urmeze şi să fie ucenicii Lui adevăraţi.

(fragmente)

Percepția mea asupra Duhului Sfânt

Autor: A. W. Tozer  

Percepția mea asupra Duhului Sfânt

   Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit și vă va descoperi lucrurile viitoare. Ioan 16.13

Pentru a continua în tratarea subiectului privitor la viața în Duhul Sfânt, aș dori să subliniez ce înseamnă cu adevărat Duhul Sfânt pentru mine și cum mi-a influențat El viața. Cunosc pericolul de a te concentra prea mult pe Persoana Duhului Sfânt iar aceia care acordă atenție doar Duhului Sfânt sunt în pericolul de a abuza adevărul.

Experiența mea a început, desigur, odată cu întoarcerea mea la Dumnezeu și a fost consolidată de umplerea mea cu Duhul Sfânt. Totuși, acesta a fost doar începutul. Din acel moment, am început să umblu în părtășie cu Dumnezeu. Vă pot asigura că nu a fost o umblare desăvârșită. Cei care afirmă că au o umblare desăvârșită cu Dumnezeu probabil nu înțeleg Scripturile în această privință.

Faptul că umblarea mea nu este desăvârșită m-a încurajat întiodeauna să apelez la Duhul Sfânt și la călăuzirea și puterea Sa. Desigur, am încercat și eu să fac lucruri prin puterea mea. Entuziasmul meu de a face lucrarea lui Dumnezeu o ia uneori înainte. Și știu că Duhul Sfânt știe acest lucru, și de aceea îngăduie să greșesc, ca să realizez care este poziția Lui în viața mea.

Duhul Sfânt mi-a adus diverse direcții de slujire, de la predicarea în stradă la predicarea în biserici și la conferințe biblice. De asemeni în emisiuni radoi, precum și oportunitatea specială de slujire prin intermediul screrii de cărți. Nu am început-o de la mine însumi să scriu dar Duhul Sfânt m-a motivat în așa fel încât scrisul a devenit un canal prin care El putea lucra prin mine.

Mărturisesc cu smerenie că în Căutarea lui Dumnezeu, carte scrisă de mine, a fost folosită în moduri în care nu mi-aș fi putut imagina. Sunt uluit de efectul pe care îl are. Sunt eu autorul ei? Ei bine, am fost cel care a lucrat la mașina de scris, dar Duhul Sfânt care a lucrat prin mine, a fost cel care a scris-o. EL MERITĂ TOATĂ LAUDA ȘI CINSTEA!

Așa este și în slujire. În momentul în care Dumnezeu are un instrument care e gata să fie folosit după îndemnurile Duhului Sfânt El va folosi acea persoană pentru gloria Lui, nu spre lauda lor. L-am văzut pe Dumnezeu la lucru în moduri în care nu mi-am imaginat niciodată.

Dacă mi-aș fi planificat viața nu aș fi ajuns unde sunt azi. Slujirea mea a fost o umblare PAS CU PAS CU DUHUL SFÂNT. De multeori El mi-a deschis uși de existența cărora eu nu știam. El a adus în calea mea oprtunități pe care eu niciodată nu le-aș fi putut planifica. Pe de altă parte, ca să fiu deplin sincer. El a închis și câteva uși. La momentul respectiv nu am înțeles de ce, dar, privind în urmă, îmi dau seama de ce și Îi mulțumesc lui Dumnezeu.

Așadar, doresc să recunosc meritele Duhului Sfânt pentru felul în care a dezvoltat în mine și prin mine o lucrare care, sper, a fost o binecuvântare pentru mulți oameni, dar, mai important, care a dus glorie lui Dumnezeu, Tatăl nostru.

Privind în urmă la viața mea, mă întreb:

   CUM DE A FOLOSIT DUMNEZEU PE CINEVA ATÂT DE NEINSTRUIT CA MINE?

Nu am terminat nicodată clasa a opta. Nu am frecventat cursurile vreunui colegiu biblic sau seminar teologic. Am fost cea mai neinstruită persoană pe care Dumnezeu a putut să o aleagă întru cinstea și gloria Sa.

   Acest fapt mă conduce la concluzia că Dumnezeu nu alege în funcție de cine suntem noi sau cât de calificați suntem ci mai degrabă pentru cine este El și în funcție de cât Îi permitem noi să facă prin viețile noastre.

Nu pot spune, uitându-mă înapoi, că am realizat multe lucruri datorită educației mele sau datorită experienței mele sau altui lucru. Nu am realizat nimic prin forțele mele proprii. Pe măsură ce-L caut pe Dumnezeu în fiecare zi, cred că El poate face lucruri prin mine care să-I aducă glorie Lui. Numai când voi ajunge dincolo și-L voi vedea pe Domnul Isus față în față, voi înțelege cu adevărat tot ceea ce El ar fi putut să facă prin vaiața mea. Lucrurile la care privesc acum și pe care le apreciez nu vor mai însemna nimic când Îl voi vedea față în față.

   În concluzie, mărturisesc încă odată că Duhul Sfânt a influențat profund slujirea mea.

A fi umplut cu Duhul Sfânt

Autor: A. W. Tozer 

A fi umplut cu Duhul Sfânt

   Am început să merg la întâlniri cu tânăra pe care o întâlnisem la biserica metodistă. Numele ei era Ada Cecilia Pfaust. Ne-am căsătorit iar prin intermediul relaţiei noastre am ajuns să o cunosc pe mama Adei, Kate Pfaust o persoană deosebit de evlavioasă care făcea parte din biserica penticostală din  Akron. Pentru mine biserica era biserică, nu conta denominaţiunea.

Mă invita la întâlnirile de rugăciune care aveau loc în casa ei, mă ruga să împărtăşesc şi eu câteva gânduri şi mă încuraja în domeniul slujirii. Nu aveam nici o instruire dar am avut parte de mult ajutor şi încurajare din partea ei. Acum îmi dau seama că Duhul Sfânt orchestrase aceste lucruri. Într-o zi, Kate m-a luat deoparte şi mi-a vorbit în modul cel mai serios. Era vorba despre a fi umplut cu Duhul Sfânt. În biserica metodistă unde mergeam eu nu se vorbea niciodată despre acest lucru. De fapt, foarte rarse vorbea despre Duhul Sfânt.

Nu prea am înţeles atunci la ce se referea când mi-a vorbit despre umplerea cu Duhul Sfânt. Cine era acest Duh Sfânt? Dar ea m-a încurajat şi s-a rugat cu mine iar apoi într-o zi mi-a spus:

   ‘Tinere, trebuie să te pleci pe genunchi şi să mori faţă de tine însuţi înainte ca Duhul Sfânt să te poată umple! ‘

Apoi, mi-a explicat cu lux de amănunte ce însemna acest lucru în măsura în care puteam eu atunci înţelege.

Ştiu că Duhul Sfânt era la lucru în viaţa mea pentru că de atunci am început să resimt o nelinişte în inima mea. Ajunsesem în punctul în care doream sa experimentez tot ceea ce avea Dumnezeu pentru mine, chiar dacă nu înţelegeam totul pe deplin. Nu întelegeam Persoana Duhului Sfânt. Nu înţelegeam ce înseamnă să fii umplut cu Duhul Sfânt. Dar eram deschis faţă de tot ceea ce Dumnezeu avea pregătit pentru mine şi nu doream ca ignoranţa mea să limiteze lucrarea lui Dumnezeu în viaţa mea.

Apoi s-a întâmplat. Aveam 19 ani când am fost botezat cu o revărsare măreaţă a Duhului Sfânt. Chiar şi acum îmi e greu să explic ce s-a întâmplat. M-am gândit ani de-a rândul la ce s-a întâmplat atunci. Am studiat, am meditat la acest lucru dar am ajuns la concluzia că atunci când Duhul Sfânt face ceva în tine este de regulă ceva ce trece dincolo de abilitatea ta de a înţelege în totalitate şi, cu atât mai mult, dincolo de abilitatea de a explica.

Stiu ce a făcut Dumnezeu pentru mine şi în mine atunci. Din acel moment, nimic din afară nu a mai prezentat aceeaşi importanţă ca înainte. Prin credinţă am făcut un pas înapoi faţă de tot ceea ce nu era important şi un pas înainte către ceea ce era cel mai important şi anume a fi stăpânit de Duhul Dumnezeului celui viu.

Privind în retrospectivă în viaţa mea pot mărturisi liniştit că orice lucrare pe care Dumnezeu a făcut-o prin mine şi prin slujirea mea îşi are originea în acel moment când am fost umplut cu Duhul Sfânt. Toate meritele sunt ale Duhului Sfânt. Din acel moment am început să trăiesc în Duhul.

Tot ce am încercat să fac prin puterile mele a fost un eşec. Atunci când m-am dat la o parte şi am permis Duhului Sfânt să lucreze, El a făcut o măreaţă lucrare.

   Lucrarea pe care o face Duhul Sfânt în viaţa unui om care s-a dăruit cu totul Lui, are valoare veşnică.

Studiul epistolei 1 Petru (5)
1 Petru 5

Hendrik Leendert Heijkoop

Versete călăuzitoare: 1 Petru 5

Versetul 1

1 Petru 5.1: Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca și ei, un martor al patimilor lui Hristos, și părtaș al slavei care va fi descoperită;

În limba greacă cuvântul »prezbiteri« („presbyteros”) nu este însoțit de articol, ceea ce vrea să arate, că aici nu este vorba în primul rând de o anumită grupă de persoane, ci mai de grabă de frații care poartă un anumit caracter (în acest caz, că ei sunt înaintați în vârstă). Înțelesul devine clar din versetul 5: este vorba de frații mai în vârstă, în opoziție cu frații mai tineri („neoteroi”).

Cuvântul „presbyteros” („bătrâni”) înseamnă în mod normal „unul mai în vârstă”. Vezi de exemplul fiul „cel mai mare”, „bătrân”, „femeile bătrâne” (Luca 15.251 Timotei 5.1-2). Cuvântul se întâlnește de aproximativ șaptezeci de ori în Noul Testament, dar probabil că numai în următoarele locuri înseamnă funcția de „bătrân”, deci o lucrare încredințată clară și personal: Faptele apostolilor 14.23; 20.171 Timotei 5.17,19Tit 1.5. Clar este numai cu privire la primul și ultimul loc din locurile citate! Celelalte trei locuri, în baza contextului în care stau, mă fac să cred că se referă la funcția de „bătrân”, dar nu se poate dovedi.

Oamenii bătrâni din Israel ocupau un loc de cinste, pe baza experienței lor (Exodul 4.29; 24.1,9Proverbe 31,23). Compară și multele locuri din Evanghelii, în care se vorbește despre „bătrâni”. Deoarece aceasta era evident în concordanță cu gândurile lui Dumnezeu, au fost acceptate și de creștinii dintre iudei. Deci nu era vorba de o numire, sau ceva de felul acesta. Pe baza experienței lor în căile lui Dumnezeu și în viața Adunării, frații în vârstă aparțineau „bătrânilor”. Așa stă de exemplu în Faptele apostolilor 15.23 în cele mai vechi manuscrise: „Apostolii și frații cei mai în vârstă …”, așa că aceia care în versetele 2, 4, 6 și 22 sunt numiți „bătrâni”, înseamnă „frații mai în vârstă”.

Când s-a vestit Evanghelia păgânilor și au luat naștere Adunări, desigur nu au fost imediat frați acolo, care să fi avut ani mulți de experiență și prin dovedirea practică a înțelepciunii, autorității morale a lor puteau să fie „bătrâni”. Domnul a ajutat și în aceste situații și a dat daruri de „conducere”, „cuvinte de înțelepciune” și de „cârmuire” (1 Corinteni 12.281 Corinteni 12.8Romani 12.8). Pe lângă acestea a dat apostoli, care posedau capacitatea de diferențiere, așa că ei au văzut la cei întorși de curând la Dumnezeu darurile și starea spirituală necesară pentru această lucrare (Faptele apostolilor 14.23). În afară de aceasta ei au posedat autoritatea, ca oficial  să numească „bătrâni”, prin care aceștia primeau autoritatea publică. Dacă apostolii înșiși nu puteau să fie într-un anumit loc, unde știau că este necesar să numească acolo bătrâni, puteau să trimită pe altcineva acolo, despre care știau că este dotat de Domnul în acest scop, ca să numească bătrâni (Tit 1.5). Niciunde nu găsim în Scriptură, că Adunarea însăși, sau alți bătrâni, aveau de a face cu această numire. Este pe deplin explicabil, de ce era așa. Autoritatea vine totdeauna de sus, și niciodată de jos. Principiul democratic, de a numi pe proprii purtători de autoritate este în totală contradicție cu gândurile lui Dumnezeu. Este în contradicție și cu sine însuși. Cineva, care este numit de mine, este în realitate sub mine, și poate oricând să fie dat jos de mine. El nu are nicio autoritate reală asupra mea!

Cu siguranță știm, că numai în Listra, Iconium, Antiohia, Creta și probabil în Efes și Filipi au fost numiți bătrâni (Faptele apostolilor 14.23Tit 1.51 Timotei 3Filipeni 1.1). În scrisorile adresate Corintenilor, singurele scrisori adresate unei Adunări ca atare, și în care este descrisă detaliat ordinea în Adunare, ei nu sunt numiți. În orice caz, nu există nici cea mai mică posibilitate să se recunoască că existau bătrâni în mijlocul credincioșilor dintre iudei.

Pe baza următoarelor puncte, cred că este evident, că Petru nu vorbește aici despre bătrâni „rânduiți”:

  1. Deoarece el scrie credincioșilor dintre iudei.
  2. Cuvântul „bătrâni” nu este însoțit de articol, prin aceasta accentul se pune mai mult pe caracteristica, pe ceea ce caracterizează persoana, decât pe o anumită grupă de persoane.
  3. Petru se numește pe sine însuși »prezbiter ca și ei«. Autoritatea apostolică este însă fundamentală și suficientă peste toată Adunarea. Autoritatea unui „bătrân” este numai locală, și în afară de aceasta este mult sub autoritatea unui apostol. Ea a fost rânduită printr-un apostol sau printr-un autorizat al acestuia. De aceea era imposibil ca Petru să ocupe oficial funcția unui „bătrân”, dar el era un frate bătrân, cu toate că era apostol. Același lucru vedem la Ioan și la Pavel, unde în toate cele trei locuri se folosește același cuvânt grecesc (2 Ioan 13 Ioan 1Filimon 9).
  4. Versetul 5 arată că cuvântul „bătrâni” se folosește aici în opoziție cu cuvântul „tineri”. Așa cum în capitolele anterioare Petru a grupat pe cei credincioși în supuși, slugi, femei, bărbați și apoi îi cuprinde în cuvântul „toți” (1 Petru 3.8), el îi vede aici cu privire la vârsta lor (spirituală) în două grupe: bătrâni și tineri. În versetul 5b îi cuprinde iarăși în cuvântul„toți”.
  5. Petru vede pe bătrâni ca fiind o parte a turmei: »prezbiterii dintre voi« și »turma lui Dumnezeu care este între voi«. Aceasta arată mai mult spre conducătorii din mijlocul credincioșilor (aceia care au darul de conducere), decât la supraveghetori numiți. Supraveghetorii stau deci deasupra și în afara turmei!

Petru vrea să atenționeze pe acești bătrâni. Ca apostol are autoritatea deplină s-o facă; el poate chiar porunci. Dar așa cum face Pavel și Ioan, tot așa și el folosește autoritatea sa oficială numai dacă este absolut necesar. Aici el ocupă, pe cât este posibil, același loc, pe care îl au aceia pe care el vrea să-i sfătuiască. El se numește »prezbiter ca și ei, un martor al patimilor lui Hristos«. Harul renunță cu plăcere la poziție și la drepturi, dacă prin aceasta poate să atingă mai repede ținta. Adevărata lucrare se bazează pe dragoste, chiar și atunci când această lucrare este o lucrare de conducere. Ce exemplu minunat vedem în privința aceasta la Domnul nostru! Ce putere și ce autoritate morală primește sfătuirea printr-un astfel de mod de gândire! Petru este un credincios ca și ei, și dacă experiența este caracteristica unui bătrân, cine are atunci atâta experiență, cât are Petru? Experiența lui descinde de la început, din anii când Domnul Isus Însuși Își exercita lucrarea pe pământ. Cât de puțini erau cei care aveau o perioadă „de slujire” așa de lungă! Cine în afară de Ioan a fost în anii aceia așa de aproape de Domnul și care de la început a fost în mijlocul Adunării? Cine în afară de Ioan a văzut cu ochii proprii suferințele lui Hristos?

În limba greacă expresia »prezbiter ca și ei și martor …« este însoțită numai de un articol. Aceasta înseamnă că aceste cuvinte aparțin împreună. Experiența și lucrarea sa a obținut-o Petru prin mărturia despre suferințele lui Hristos. Cuvântul grecesc folosit aici pentru „martor” este „martys”, din care derivă cuvântul martir. Din aceasta rezultă că Petru vrea să spună, că el a fost nu numai martor ocular al suferințelor lui Hristos, ci și că el mărturisește despre ele în lucrarea sa. Când el se numește numai »martor ocular«, folosește un alt cuvânt (2 Petru 1.16). Ce putere oferă această aducere aminte de suferințele lui Hristos, pe care El le-a îndurat pentru oile Lui, cărora aparțineau și aceia care primeau sfaturile lui Petru cu privire la lucrarea făcută pentru oile lui Hristos! Să nu facă gândul cu privire la prețul pe care dragostea Domnului l-a plătit pentru siguranța și binecuvântarea lor, ca și inimile noastre să aibă același fel de gândire pentru aceste oi?

Vedem aici totodată caracterul deosebit al lucrării lui Petru, spre deosebire de lucrarea apostolului Pavel. Petru era apostolul circumciziei, al iudeilor (Faptele apostolilor 1.22Ioan 15.27Galateni 2.7-9). Aceștia așteptau pe Mesia să vină în slavă. Lucrarea lui Petru era, să vestească iudeilor, ceea ce Domnul Însuși a explicat după înviere ucenicilor care mergeau spre Emaus: »Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, și să intre în slava Sa?« (Luca 24.26). El însuși a învățat aceasta pe calea de smerenie (Matei 16.21-28). El știa acum că profeții au vestit această cronologie (1 Petru 1.11). Lucrarea lui consta deci în mărturisirea suferințelor lui Hristos și a slavei care urma după ele. Aceasta am găsit-o noi în această scrisoare. În timpul actual sunt suferințe pentru credincioși (1 Petru 1.6), dar ochiul este îndreptat spre ziua în care Domnul va veni pe pământ, ca aici să reveleze slava Sa și să împlinească profețiile (1 Petru 1.5,7; 4.5,132 Petru 1.12-21).

Pavel a fost apostolul națiunilor (Faptele apostolilor 26.13-19), care nu aveau nicio făgăduință. El nu a văzut la început pe Hristos suferind, ci pe Domnul glorificat în cer (1 Corinteni 15.8). El a vestit Evanghelia slavei lui Hristos, lucrarea Duhului, care constă în slavă. Căci Duhul, trimis de Domnul glorificat în cer, trebuia să mărturisească despre slava lui Hristos din cer (2 Corinteni 4.42 Corinteni 3.8,18Ioan 15.26Ioan 7.39Faptele apostolilor 5.32). În exercitarea lucrării sale, Pavel a devenit părtaș suferințelor lui Hristos (Filipeni 3.10Coloseni 1.24). Cu toate că el dorea apariția Domnului pentru eliberarea creației (Romani 8.21), nu aceasta era nădejdea lui. Bucuria inimii lui era, să meargă la Domnul lui, că să fie pentru totdeauna la El, cu toate că după aceea el va veni împreună cu Domnul aici pe pământ (1 Tesaloniceni 4.171 Corinteni 15.52). El a mărturisit despre slavă și era părtaș al suferințelor lui Hristos. Petru era un martor al suferințelor lui Hristos și părtaș al slavei, când aceasta se va descoperi aici pe pământ (Matei 19.28 și următoarele). Ca apostol al circumciziei, el vede pe Hristos în legătură cu Israel și cu pământul. Ceea ce el vestește, este valabil pentru noi, și apostolul Pavel o confirmă. Dar aceasta nu este specificul creștinismului. Aceasta o găsim în scrierile apostolului Pavel. Lucrarea lui Petru și a celorlalți 11 apostoli s-a încheiat cu moartea lor (Ioan 15.27). Acum avem numai lucrarea Duhului Sfânt, așa cum ne este ea prezentată în lucrarea apostolului Pavel (Ioan 15.26).

Vers. 2-3

1 Petru 5.2,3: Păstoriți turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine. Nu ca și cum ați stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărțeală, ci făcându-vă pilde turmei.

Cuvântul grecesc pentru „păziți” („poimaino”), aici sub forma de imperativ aorist, înseamnă toată lucrarea unui păstor: hrănire, apărare, conducere, și așa mai departe. Bătrânii trebuie să dovedească acest caracter pastoral în toată lucrarea lor, și ei înșiși să fie caracterizați de acest caracter. Cu alte cuvinte, am putea spune: „Fiți păstori cu adevărat!”

Credincioșii luați laolaltă sunt caracterizați ca „turmă”, așa cum este și în alte locuri din Scriptură (Ioan 10.15). În aceasta este inclus gândul, că fiecare credincios este o oaie, și așa îl numește de mai multe ori Scriptura (1 Petru 2.25). Cuvântul „turmă” este totdeauna la singular, căci nu sunt două turme! Este turma lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 20.28 și versetele următoare, Luca 12.32). Cât de mult sunt lezate drepturile lui Dumnezeu, când cineva vorbește despre turma sa, despre comunitatea sa! »Sub paza voastră«, sau »între voi« este aceeași expresie ca și în versetul 1 și în 1 Petru 4.12. Din aceasta rezultă că nu este vorba de un loc mai de jos, ca și cum bătrânii ar sta peste turmă, ci este o limitare la partea din turmă care se află acolo unde locuiesc și lucrează bătrânii. Lucrarea bătrânilor este mai mult locală, în opoziție cu darurile, care au fost date întregului trup al lui Hristos, și de aceea lucrarea lor nu se poate limita la un anumit loc (Efeseni 4.11-14). Dacă ar fi fost dată o anumită ierarhie, atunci, după părerea mea, ar fi fost prezent și verbul.

Apostolul vede pe bătrâni ca alcătuind un tot unitar cu turma. Prin aceasta gândurile sunt îndreptate spre sfera legăturilor și dragostei reciproce. Cât de roditoare și de binecuvântată poate să fie lucrarea, când astfel de relații sunt prezente. Un exemplu în acest sens vedem la apostolul Pavel și bătrânii din Efes (Faptele apostolilor 20.17-37). El le vorbește despre turma lui Dumnezeu și le amintește cum a fost el însuși în mijlocul lor.

Față de marea majoritate a manuscriselor și a traducerilor vechi, unele dintre ele, de fapt foarte bune manuscrise (Sinaiticus și Vaticanus), nu conțin cuvintele „veghind asupra ei”. Este ușor de înțeles de ce scriitorii le-au lăsat la o parte. Bătrânii sunt numiți în Scriptură și supraveghetori (Faptele apostolilor 20.28). Cu privire la vârsta lor și la experiențele lor spirituale ei sunt bătrâni, în timp ce numele „supraveghetor” se referă la caracterul lucrării lor (1 Timotei 3.1-2). Compară versetele 17 și 28 din Faptele apostolilor 20 și din Tit 1.5-7 cu 1 Timotei 3.1-7. Dar în secolul al doilea s-a început să se facă o diferențiere și s-a așezat episcopul (o derivare de la cuvântul grecesc pentru episcop: „episkopos”) deasupra bătrânilor. Mai întâi l-au făcut conducătorul unei adunări locale, și când ordinea prezentată în Scriptură s-a pierdut și mai mult, a fost pus conducătorul unui anumit ținut. În afară de aceasta au fost rânduiți arhiepiscopi peste un ținut mai mare. Episcopul ca persoană singulară (în timp ce Scriptura vorbește totdeauna despre „bătrâni” – la plural), care era diferențiat de bătrâni și sta deasupra lor, se pare că este o invenție a lui Ignațius. În orice caz, o găsim numită pentru prima dată în scrierile sale, și în ele le este recunoscută o poziție, care este în totală contradicție cu ordinea prezentată în Scriptură. Mândria inimii omenești a acceptat repede și cu plăcere aceste lucruri. Dar misiunea dată de Petru bătrânilor, ca să exercite lucrarea de „supraveghetor” (grecește: „episkopos”), a distrus toată această teorie și de aceea a fost foarte neplăcut pentru ei. Știm cu câtă plăcere „uită” omul ce nu-i place!

Unele manuscrise adaugă după „de bună voie” cuvintele „potrivit lui Dumnezeu”. Ținând seama de context și de mărturiile textuale, cei mai mulți cercetători au convingerea că ele nu aparțin textului original, ci este o adăugare ulterioară a oamenilor.

»Nu de silă, ci de bună voie«! Da, dacă avem un dar, sau un loc în Adunare (și aceasta are fiecare creștin – 1 Corinteni 12), vai de noi, dacă nu exercităm darul nostru și nu ne ocupăm locul nostru (Matei 25.26-30)! Dar Domnul dorește ca noi să facem aceasta din inimă, ca noi să considerăm un privilegiu să-I slujim Lui, prin slujirea alor Săi. Vom primi o plată și este clar, că numai atunci o vom face cu toată inima și cu toată puterea (1 Corinteni 9.171 Timotei 3.1).

Cât de profetic sunt cuvintele »nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine«! Nu a ajuns creștinismul în cea mai mare parte a lui, ca să se spună: „nimic pentru nimic” (Ezechiel 34Tit 1.7Exodul 35)? În biserica romană este foarte clar lucrul acesta. Tot ce face „bătrânul” (în traducerea bisericii romane: „preotul”), trebuie plătit. Se primește în măsura în care se plătește, chiar și atunci când este vorba să salvezi sufletele din „purgatoriu” (o invenție a biserici romano-catolice), ceea ce aduce mulți bani. Cine este bogat și plătește mult, primește liturghii mai multe și mai bune decât cel care poate plăti mai puțin. Cine nu plătește deloc, nu primește nimic.

Nu vedem același lucru și în protestantism, chiar dacă nu într-o formă așa de grosolană? Nu este pentru mulți slujba de păstor, sau de predicator, nimic altceva decât o slujbă de onoare în societate, aducătoare de câștig? Cât de mulți refuză să schimbe „biserica lor”, dacă prin aceasta se reduc anumite avantaje financiare sau pământești! Fără îndoială, Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că slujitorul este vrednic de plata lui (Luca 10.71 Corinteni 9.12,14,18). Dar dacă el așteaptă plata de la Domnul, care i-a încredințat lucrarea, aceasta nu va avea nici o influență asupra felului în care el face lucrarea, asupra locului, sau asupra felului de lucrare. În toate celelalte cazuri va dovedi caracterul unuia care este plătit (Ioan 10.13)! Nu este așa, când el își așteaptă răsplătirea de la oameni, fie ea în bani, onoare sau recunoștință? Vezi 2 Corinteni 12.14,15. Cât de cu totul altfel a fost Domnul Isus, Păstorul cel bun, care Și-a dat viața pentru oile Sale, și S-a făcut sărac, ca să le îmbogățească (2 Corinteni 8.9).

Cât de profetic sunt și cuvintele: »Nu ca și cum ați stăpâni peste cei care v-au căzut la împărțeală« (sau: peste cei dați vouă, peste moștenirea voastră)! Cât de mult sunt în opoziție cu cuvintele Domnului: »Domnitorii neamurilor domnesc peste ele … Între voi să nu fie așa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru. … Eu sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujește« (Matei 20.27Luca 22.25Marcu 10.43). Cât de mult a încercat Domnul să păzească pe ai Săi de acest rău și să-l înlocuiască cu principiul harului! El a slujit alor Săi când era pe pământ (Ioan 13.1-17), El le slujește acum în cer (Evrei 7.25), și El o va face în veșnicie în slavă (Luca 12.37)!

Cât de străin este duhul luptei pentru putere, care este de la începutul creștinismului. Cât de străină de Scriptură este puterea absolută, pe care o exercită spiritualitatea romano-catolică! Nu este denumirea olandeză „domine” pentru păstor (= domn) exact ce Scriptura interzice categoric aici? Titlul englez „reverend” este mult mai grav. În fond, acest titlu cere un respect profund, ale cărui limite se apropie de închinare. Cât de mult sunt lezate drepturile Domnului prin astfel de denumiri! Numele sunt denumiri ale funcțiilor. Nu este gelozia dintre frați și surori pentru darurile sau poziția altuia același lucru? Patima și năzuința de a primi un loc de influență în mijlocul credincioșilor? Cât de cu totul altfel a fost la apostolul Pavel (2 Corinteni 4.5)!

Dacă credinciosul știe, că el nu este stăpân absolut al posesiunilor lui pământești – fie ele moștenite, sau câștigate prin munca lui –, ci numai un administrator (Luca 16.1-131 Timotei 6.17Luca 12.42), cu cât mai mult ar trebui să știe, atunci când este vorba de turma lui Dumnezeu! Domnul a permis ca acest duh de stăpânire să se descopere deja în timpul apostolilor. Diotref ne este prezentat ca un exemplu de atenționare (3 Ioan). Numele lui are un înțeles profund, căci el înseamnă: „hrănit de Zeus” sau „hrănit, sau educat de Dumnezeu!” Zeus este părintele zeilor în mitologia greacă, și deoarece potrivit cu Scriptura înapoia idolilor se ascund demonii (1 Corinteni 10.19f; Deuteronom 32.15-18), Zeus este deci un tablou al diavolului. Ce imagine ne oferă și cea de-a doua însemnătate a numelui despre aroganța clerului, că autoritatea lor ar fi de origine divină!

Bătrânii să fie, dimpotrivă, adevărați înaintași și modele pentru turmă. Oile ar trebui să poată vedea la păstor, cum ar trebui să se comporte ele și că inima își găsește adevărata satisfacție și bucurie numai în lucrarea pentru Domnul și în părtășia cu El care rezultă din aceasta (Tit 2.71 Timotei 4.121 Tesaloniceni 1.7). Apostolul Pavel s-a putut prezenta pe sine însuși ca model. »Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Hristos« (Filipeni 3.171 Corinteni 11.1). El nu cere credincioșilor să-l urmeze pe el, ci să facă, așa cum face el, să urmeze pe Hristos. Tot așa și Petru aici, îndreaptă ochii și inima bătrânilor nu spre sine însuși, ci spre Hristos, Marele Păstor. Numai aceasta ne dă putere și ne transformă (2 Corinteni 3.18)!

Când a scris primele versete din capitolul 2, cu siguranță apostolul s-a gândit în urmă cu mare bucurie și mulțumire la momentul când el a venit pentru prima dată la Domnul, și Domnul i-a dat numele nou „piatră”. Cu siguranță s-a gândit și la ora din Cezareea-Filipi, când Domnul, în legătură cu acest nume nou, i-a descoperit lui și celorlalți apostoli minunata taină a lui Dumnezeu: o Casă vie a lui Dumnezeu pe pământ, zidită de Hristos ca Fiu al Dumnezeului cel viu, în afara domeniului morții și stricăciunii, deoarece Cel Înviat, care este Izvorul vieții, este temelia ei (Matei 16.18).

Cum trebuie să-i fi bătut inima, atunci când a scris aceste cuvinte serioase din capitolul 5. S-a gândit el oare înapoi la clipa, când Domnul, lepădat de iudei, S-a prezentat ca Păstorul cel bun, care Își va da viața pentru oile Sale (Ioan 10); Cel care le-a spus că El va strânge într-o singură turmă pe toate oile împrăștiate ale lui Israel și dintre națiuni, sub călăuzirea Lui ca Păstor, și cărora le-a dat asigurarea, că nimeni nu va putea să smulgă vreo oaie din mâna Sa și din mâna Tatălui!

Cum trebuie să se fi gândit și la zilele când Păstorul a fost lovit de Domnul și oile s-au împrăștiat (Ioan 18Zaharia 13.7)! Și cum trebuie să se fi gândit el la clipa când, cu toată mărturisirea credincioșiei lui față de Domnul, s-a lepădat de El! Cum trebuie să fi simțit el după aceea ce înseamnă credincioșia Păstorului față de oaia rătăcită (Luca 24.34)! Cât de mult s-a preocupat Domnul, în grija Lui credincioasă, cu el, până când el a ajuns să capituleze și să recunoască, că numai Cel atotștiutor putea să știe, că el iubește pe Domnul (Ioan 21)! Dar cum l-a reabilitat Marele Păstor al oilor după aceea și i-a dat locul de ajutor de Păstor: »Paște mielușeii Mei, păzește oile Mele, paște oile Mele«! Domnul știa că Petru Îl iubește din inimă, chiar dacă dragostea lui a rămas ascunsă sub încrederea în sine; căci adevărata lucrare se bazează pe dragostea pentru Domnul.

Domnul iubește oile Lui și dorește ca ele să fie pășunate. »I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite și risipite, ca niște oi care n-au păstor« (Matei 9.36Marcu 6.34). În harul Său, vrea să ne folosească ca ajutor de Păstor. El dorește, să se aibă grijă de oile Lui. Deseori aceia care s-au abătut nu le place aceasta. Nu le place să li se atragă atenția cu privire la legăturile lor greșite și să vorbești cu ei despre starea lor slabă. Dar gândul lui Dumnezeu este, ca supravegherea să fie prezentă. Lipsa de păstorire spirituală și supraveghere pastorală este una din cauzele cele mai mari a stării spirituale slabe din mijlocul nostru.

Dar cum totul devine altfel, dacă noi cei credincioși ne vedem ca turmă a lui Dumnezeu (versetul 2)! Atunci vom căuta numai binele oilor, fără să întrebăm dacă ele ne sunt, sau nu ne sunt mulțumitoare, și fără să ne întrebăm dacă ne costă multă osteneală și multe griji – și probabil nu se va vedea niciun rezultat. Îi vom iubi ca oi ale Domnului și vom avea grijă de ei din dragoste și ascultare față de El. Dacă după aceea nu vom primi nicio mulțumire din partea oilor, Marele Păstor se va arăta și ne va da cununa care nu se va vesteji a slavei. La apostolul Pavel vedem acest duh de păstorire. »Și eu, voi cheltui prea bucuros din ale mele, și mă voi cheltui în totul și pe mine însumi pentru sufletele voastre. Dacă vă iubesc mai mult, sunt iubit cu atât mai puțin?« (2 Corinteni 12.15).

»A paște« înseamnă mult mai mult decât a hrăni. Înseamnă să mergi pe urmele oilor, chiar și între spinii de care probabil ele sunt rănite. Dar mult mai important este să împiedici ca ele să ajungă acolo! Fiecare credincios are nevoie de supraveghere personală și de îngrijire. Cei întorși de curând la Domnul trebuie ajutați cu hrană și sfaturi. Mulți dintre cei care s-au întors la Domnul, au crescut foarte puțin, deoarece a lipsit lucrarea de păstorire. În fiecare moment al vieții spirituale există pericolul să devii rece, iar după aceea să rătăcești. Sunt mulți care au nevoie de mângâiere. Cât de multe probleme mari din mijlocul credincioșilor nu ar fi putut fi evitate, dacă de la început, când lucrurile erau încă mici, s-ar fi exercitat lucrarea de păstorire. Nu apar și în familie uneori greutăți, la care un păstor credincios ar putea fi de mare ajutor? La aceasta se adaugă protecția față de dușmanii din afară, nu numai față de lumea păcătoasă și căpetenia ei, diavolul, ci și față de lumea așa-zisă creștină, în care satana s-a travestit în înger de lumină, și împotriva multor învățături greșite, etc, care sunt în timpul nostru.

Hristos iubește oile Sale și este încă Marele Păstor, chiar dacă nu mai este pe pământ. El va îngriji de turma lui Dumnezeu. El lucrează în inimile unora grija pentru turmă și deseori le dă deosebite daruri, pentru exercitarea lucrării. În privința aceasta El spune: „Nu voi uita grija ta și lucrarea ta. Va veni ziua când te voi răsplăti!” Dar cu toate că există deosebite daruri pentru lucrarea de păstor, fiecare credincios poate face o parte din această lucrare.

Ce învățătură importantă putem să primim din însărcinarea pe care Domnul o dă lui Petru, în ceea ce privește lucrarea de păstorire: »Paște mielușeii Mei, păzește oile Mele, paște oile Mele« (Ioan 21)!

Deseori gândim, că pericolul de rătăcire este mai mare la credincioșii tineri, și de aceea ei au nevoie de mai multă supraveghere din partea bătrânilor. Dar cu privire la mielușei, Domnul dă misiunea numai de a fi pășunați, adică de a fi hrăniți, iar cu privire la oi îi dă mai întâi însărcinarea să fie păzite, iar după aceea vorbește de pășunare. Pentru oile tinere este important ca ele să primească hrană bună, sănătoasă. Dacă ele o primesc și cresc în viața lor spirituală, pericolul ca ele să rătăcească nu este așa de mare. Dar dacă totuși pleacă, atunci în mod obișnuit nu era nimic de schimbat.

Pericolul de rătăcire este mult mai mare la oi, chiar dacă la exterior nu este, este totuși în viața lor spirituală lăuntrică. Ele au nevoie de o supraveghere și îngrijire mult mai mare. Este bine să ne gândim la aceasta. Suntem foarte înclinați să vedem lucrurile greșite la mielușei, atunci când se rătăcesc. Dar care este adevărata cauză? Au fost ei hrăniți de cei în vârstă? Le-au dat ei hrană suficientă și bună, atât pentru mintea cât și pentru inima lor? Orice plecare a unui tânăr este o acuzare a celor bătrâni. Îngrijirea pastorală previne rătăcirea!

Și care este situația cu oile? Este mult mai ușor să atenționezi pe tineri, decât pe bătrâni. Ca unul care era bătrân ca și ei, Petru putea să facă aceasta. Dar este nevoie de mult mai multă energie spirituală. Și cu toate acestea rezultă din cuvintele Domnului, că cei bătrâni au mai multă nevoie decât „mielușeii”. Desigur, trebuie să se facă într-un mod potrivit. »Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuiește-l ca pe un tată; pe tineri sfătuiește-i ca pe niște frați; și pe femeile bătrâne, ca pe niște mame; pe cele tinere, ca pe niște surori, cu toată curăția« (1 Timotei 5.1-2). Cu orice preț trebuie să ținem la adevărul lui Dumnezeu. Dar trebuie să încercăm întotdeauna să păzim pe frați și pe surori să rămână la adevăr. Cuvintele „tați” și „mame” vorbesc despre dragoste și cinste. În acest duh trebuie să mustrăm pe cei bătrâni. »Părinții sunt slava copiilor« (Proverbe 20.29; 16.31; 17.6).

În acest context este foarte important să vedem ce leagă Domnul de misiunea încredințată lui Petru. Petru se numește pe sine martor al suferințelor lui Hristos (versetul 1), și Domnul leagă lucrarea lui de păstor cu moartea de martir! »Adevărat, adevărat, îți spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai și te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îți vei întinde mâinile, și altul te va încinge, și te va duce unde nu vei voi. A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu. Și după ce a vorbit astfel, i-a zis: „vino după Mine.”« (Ioan 21.18-19).

Este bine pentru fiecare din noi, în mod deosebit și pentru cei tineri, să medităm la aceste cuvinte. Noi toți suntem înclinați să ne lăsăm călăuziți de voința proprie. Tot așa a fost și la Petru, când era tânăr. Dar pentru a sluji Domnului în turma lui Dumnezeu, și pentru a putea pășuna și păzi mielușeii și oile Domnului, trebuie să renunțăm la voia proprie și să urmăm numai pe Domnul. Dar aici pe pământ aceasta este un drum al suferinței. Când Petru va îmbătrâni, va fi așa de voitor să urmeze, că își va întinde mâinile, să fie dus acolo unde nu vrea să meargă. Atunci el va renunța în totalitate la voia proprie în favoarea ascultării de Hristos. Aceasta va lua naștere prin privirea suferințelor lui Hristos. De aceea, cât de important este, să fii »un martor al suferințelor lui Hristos«, chiar dacă nu în mod direct, așa cum a fost la Petru. Așa cum am văzut, cuvântul grecesc pentru „martor” este „martys”, din care derivă cuvântul nostru „martir”. Prin aceasta Petru a fost făcut capabil să îndemne pe bătrâni!

Versetul 4

1 Petru 5.4: Și când se va arăta Păstorul cel mare, veți căpăta cununa, care nu se poate vesteji, a slavei.

Domnul Însuși se numește pe Sine Păstorul cel bun, care Își dă viața pentru oile Sale (Ioan 10). Așa a fost El, când a mers la cruce, ca să înfăptuiască lucrarea de mântuire (Psalmul 22). Dar după învierea Sa, Scriptura Îl numește Marele Păstor al oilor (Evrei 13.20Psalmul 23). Așa cum rezultă clar din context, aceasta se referă la timpul actual. În Psalmul 23 ne este prezentată această lucrare a Domnului, în timp ce în Psalmul 22 vedem cum El sufere, ca Păstorul cel bun. Prin învierea și glorificarea Sa, Domnul se află acum în afara domeniului de acțiune al oricărui dușman. În afară de aceasta, Dumnezeu L-a așezat peste orice putere și orice autoritate (Efeseni 1.21). »Toată puterea Mi-a fost dată, în cer și pe pământ!« – »Și iată, că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului« (Matei 28.18Evrei 7.25). El poate acum să se ocupe nestingherit de oile Lui, și prin atotputernicia Lui ele sunt în siguranță (Romani 8.34). »Nimeni nu le va smulge din mâna Mea!«

Dar așa cum am văzut, Domnul are și ajutor de Păstor. În legătură cu ei, El este Păstorul cel mare. Acest caracter apare în prim plan în legătură cu apariția Sa pe pământ, când va judeca pe robii Săi, când îi va răsplăti, sau îi va pedepsi (Psalmul 24Matei 25.19Luca 19.15). Despre aceasta scrie Petru aici. El spune cam așa: „Fă în liniște lucrarea ta. Fii un model pentru turmă. Fii călăuza oilor, și așteaptă apariția Păstorului cel mare, care îți va da o cunună, ce nu se va vesteji. Aici vei fi probabil batjocorit și puțin prețuit – dar între Păstorul cel mare și păstorii subordonați trebuie să existe concordanță cu privire la suferințele lor în păstorirea oilor! – lucrează în liniște și așteaptă, până când Păstorul cel mare va veni să-ți răsplătească!” Așa cum am observat mereu, Petru privește viața credinciosului pe pământ în perioada cuprinsă între cruce și revenirea Domnului pe pământ (1 Petru 1.7,11). Ca apostol al circumciziei, scrie despre guvernarea lui Dumnezeu (1 Petru 4.13). La aceasta nu este inclusă răpirea Adunării, despre ea scrie apostolul Pavel (1 Corinteni 15.511 Tesaloniceni4.15). Ea este un act exclusiv al harului și nu are nimic a face cu responsabilitatea noastră, sau cu Israel.

»Care este deci robul credincios și înțelept, pe care l-a pus Stăpânul său peste ceata slugilor Sale, ca să le dea hrana la vremea hotărâtă? Ferice de robul acela, pe care Stăpânul său, la venirea Lui, îl va găsi făcând așa! Adevărat vă spun, că îl va pune peste toate averile Sale.« (Matei 24.45-47Luca 12.42).

Domnul iubește oile Sale și are grijă de ele. Deci cine are grijă de aceia care sunt subiectul grijii Domnului, și prin aceasta dovedește dragostea lui pentru Domnul, va primi o cunună. În timpul absenței Domnului, el are părtășie cu inima Lui, și El i-a satisfăcut inima. El a fost credincios! Niciodată răsplătirea nu ne este prezentată ca scop sau motiv, pentru care să lucrăm, ci numai ca încurajare pentru lucrare. Răsplata nu este o cunună a dreptății, ci a slavei. Dreptatea (sau neprihănirea) are propria ei răsplătire (2 Timotei 4.8). Dar dragostea și dăruirea din inimă pentru oile Domnului, duhul de sacrificiu de sine pentru binecuvântarea acelora care sunt așa de prețioși pentru inima Sa, trebuie să primească din mâna Lui o cunună a slavei. Această cunună își va păstra prospețimea în veșnicie. Ea nu se va vesteji, așa cum se întâmplă cu cununile pământești. Cine a purtat împreună cu Domnul cununa de spini (Ioan 19.2), fie chiar numai într-o măsură foarte mică, acela va purta împreună cu El și cununa slavei. Toți care urmează pe Păstorul cel mare, au parte în mod necesar și de poziția Lui (Evrei 2.9).

Din păcate, nădejdea binecuvântată în revenirea Domnului s-a pierdut repede și robii Lui au început să zică în inima lor: »Stăpânul meu zăbovește să vină«. Rezultatul a fost, așa cum a spus Domnul: »… să bată pe tovarășii lui de slujbă, și să mănânce și să bea cu bețivii …« (Matei 24.48,49Luca 12.45). Ce contrast față de cuvintele lui Petru! Robul a devenit un stăpân, și lucrarea, pe care trebuia s-o facă nu pentru un câștig mârșav, a devenit o sursă de venituri mari.

Versetul 5

1 Petru 5.5: Tot așa și voi, tinerilor, fiți supuși celor bătrâni. Și toți în legăturile voastre, încingeți-vă cu smerenie. Căci „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har”.

Așa cum s-a spus, acest verset arată că în versetele anterioare nu este vorba de o funcție oficială de bătrân, ci se vorbește în general de frați mai în vârstă; căci aici frații mai tineri sunt numiți în antiteză cu frații bătrâni. Cei mai tineri trebuie să recunoască vârsta înaintată și înțelepciunea mai mare  a bătrânilor câștigată pe baza experienței, și de aceea să prețuiască mai mult opinia lor decât părerea lor proprie. În afară de aceasta, să-i prețuiască din pricina lucrării lor (1 Petru 2 13,18; 3.1). Ei trebuie să le fie supuși (1 Tesaloniceni 5.12-13)!

Istoria bisericii și starea actuală din creștinătate dovedesc cât de necesar este și sfatul acesta. Așa cum bătrânii au nesocotit prescrierile, ca ei să nu facă lucrarea pentru un câștig necinstit, și nu ca unii care stăpânesc peste cei ce le-au căzut la împărțeală, tot așa și tinerii au părăsit locul care li se cuvine, de supunere. Scurt timp după moartea apostolului, sub pretextul că ucenicii au avut dreptul să aleagă oameni plini de înțelepciune și de Duhul Sfânt pentru lucrarea de diacon (Faptele apostolilor 6), au început să-și aleagă bătrâni, care de fapt nici nu erau „bătrâni”, ci tineri. În timp ce aceia care au fost aleși atunci de Adunare, au fost confirmați de apostoli, credincioșii au avut într-adevăr parte la numirea în funcție. Deoarece cei numiți trebuiau să administreze darurile materiale strânse de Adunare, Adunării îi era permis să numească bărbați, care posedau încrederea Adunării (2 Corinteni 8.19).

Dar de îndată ce era vorba de funcția de bătrân, sau de supraveghetor, deci de călăuzire spirituală, Adunarea nu avea niciun cuvânt. Acești bătrâni, sau supraveghetori, au fost numiți de apostoli, sau de cei împuterniciți de ei pentru această lucrare (Faptele apostolilor 14.23Tit 1.5). Dumnezeu nu cunoaște democrația (guvernarea poporului). Autoritatea poate veni numai de sus. Nu Adunarea, ci apostolii aveau capacitatea spirituală de decizie, ca să vadă cine poseda aptitudinile de călăuzire și de guvernare (1 Timotei 3). Pe lângă aceasta erau și darurile lui Hristos; evangheliști, păstori, învățători, etc, cărora Hristos Însuși le-a dat daruri și prin aceasta au fost autorizați să exercite darurile lor în Adunare, așa după cum îi călăuzea Duhul Sfânt. Adunarea nu avea nimic de făcut în privința aceasta, decât numai să-i recunoască!

Cât de necesar este să te pleci fără condiții înaintea autorității lui Dumnezeu prin Cuvântul Său. Bătrânii nu au voie să uite niciodată, că poporul lui Dumnezeu nu este turma lor, ci a lui Dumnezeu. Tinerii trebuie să fie din principiu supuși celor bătrâni, în loc să-și facă propria lor voie, așa cum obișnuiesc tinerii să facă. Desigur, aceasta poate fi posibil numai în Domnul. Responsabilitatea personală față de Domnul stă deasupra tuturor. Nicio autoritate nu poate sta între conștiință și Domnul. Dar conducerea creștină este o conducere în supunere față de Domnul și Cuvântul Lui, aceasta înseamnă că ochiul și inima sunt îndreptate asupra Lui. Acolo unde ochiul este simplu, conștiința va simți corectitudinea acestei conduceri.

Vedem în Elihu un exemplu frumos al unui tânăr care își cunoaște locul și care își ocupă locul (Iov 32.1-11). El lasă pe bătrâni să vorbească mai întâi. Dar când aceștia nu au mai avut nimic de spus, el a prezentat gândurile lui Dumnezeu. Supunere nu înseamnă că nu mai simți nicio responsabilitate! Când un tânăr credincios are sentimentul responsabilității pentru lucrurile Adunării, se va vedea imediat din faptele și din cuvintele lui. Dacă în acestea se poate recunoaște o judecată înțeleaptă și aptitudini pentru lucrarea de călăuzire spirituală, atunci frații îl vor respecta în curând. În felul acesta el va căpăta experiență și se va maturiza ca bătrân.

Iosua ocupa locul unui slujitor al lui Moise (Exodul 33.11). Acolo el a aflat că din lipsă de experiență sentința lui nu a fost totdeauna corectă (Exodul 32.17). El a remarcat, că a fost influențat prin legături de prietenie (Numeri 11.28). Să urmezi pe oameni este un mare pericol pentru toți, dar în mod deosebit pentru tineri. Dar în aceste experiențe a învățat de la Moise. Și când Moise a murit, Dumnezeu i-a zis: »Ia-ți pe Iosua, fiul lui Nun, bărbat în care este Duhul Meu, și să-ți pui mâna peste el« (Numeri 27.18). El nu a mai fost acum numit tânăr, căci avea patruzeci de ani de experiență în pustie. Și ce experiențe!

Același lucru vedem la Elisei, care mai înainte a fost slujitorul lui Ilie. Așa pot frații tineri să învețe de la cei bătrâni, dacă aceștia sunt cu adevărat exemple pentru turmă (versetul 3).

În Iosif vedem un tânăr, care de tânăr a făcut multe experiențe (Psalmul 105.17-22), așa că atunci când a ajuns de treizeci de ani, Faraon i-a zis: »Nu este nimeni care să fie atât de priceput și atât de înțelept ca tine« (Geneza 41.39). Și Iosif poate spune: »Dumnezeu m-a făcut ca un tată al lui Faraon« (Geneza 45.8) – un tânăr, care este făcut tată de Dumnezeu Însuși (1 Timotei 5.1). »Ca să lege după plac pe domnitorii lui, și să învețe pe bătrânii lui înțelepciunea« (Psalmul 105.22). Același lucru vedem la Timotei. El este numit să sfătuiască pe bătrâni (același cuvânt ca și în 1 Petru 5.1). Dar apostolul îi scrie, să aibă grijă, ca nimeni să nu-i disprețuiască tinerețea. Putea să obțină acest țel, dacă era un model pentru credincioși, în cuvânt, în umblare, în dragoste, în credință, în curăție. Maturizarea lui trebuia văzută de toți (1 Timotei 4.11-16Tit 2.6-8).

Cuvântul grecesc pentru „a se încinge” se întâlnește în Noul Testament numai aici, și în afara Noului Testament se întâlnește foarte rar. Traducerea „a se îmbrăca / a se împodobi”, așa cum se găsește în unele Biblii, după părerea mea este inexactă. Verbul este derivat de la un substantiv pentru șorțul cu care se încingea un sclav, pentru ca să poată să-și facă bine lucrarea, fără ca să-și murdărească hainele, deoarece celelalte haine ale lui erau bine ținute de această legătură.

Fără îndoială Petru s-a gândit aici la ultima noapte înainte de cruce, în care Domnul, în dragostea și bunătatea Lui smerită, S-a încins și a spălat picioarele ucenicilor (Ioan 13). Dar Domnul nu S-a încins cu ștergarul de in ca să nu-Și murdărească hainele, ci ca să spele picioarele ucenicilor. Era dragostea sfântă, care L-a făcut să facă aceasta, și numai ea ne poate face și pe noi să ne încingem cu smerenie. Apostolul nu a uitat, că niciunul din ei nu a fost gata să facă această lucrare josnică! El a învățat cât de puțină smerenie se găsește în inimile noastre. De aceea spune: »Încingeți-vă!« – Ceva care este legat, nu cade așa repede.

Numai smerenia menține toate însușirile noastre la locul lor, așa cum șorțul încins ține hainele. Ea ne face capabili pentru lucrarea la care am fost chemați. Amabilitatea, dreptatea, ușurința de comunicare, etc., își pierd valoarea, dacă sunt însoțite de mândrie. În afară de aceasta, smerenia este un ajutor mare împotriva descurajării în problemele vieții, în mod deosebit atunci când aceste greutăți ne umilesc și în felul acesta dau pe față mândria noastră lăuntrică (Iov).

Ce model avem în Domnul Isus, care putea spune: »Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre« (Matei 11.29). El, care nu a considerat ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat chip de rob. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce (Filipeni 2.5-11)!

Cât de mult se va smeri inima noastră, dacă vom privi la El (Marcu 10.42-45)! Acesta este singurul drum, pe care învățăm smerenia. Nu vom deveni smeriți, dacă ne vom preocupa cu noi înșine, și nici măcar atunci când vom privi la păcatele noastre. Numai când privim la El – atunci persoana noastră dispare, și va rămâne numai El. Smerenie nu este dacă gândești rău despre tine însuți, sau dacă te preocupi cu păcatele proprii și cu starea ta păcătoasă, ci atunci când suntem conștienți că lucrarea lui Hristos ne-a curățit în chip desăvârșit (Evrei 10.14), și nu se mai merită să te preocupi cu tine însuți, ci numai cu El! Articolul care însoțește cuvântul „smerenie” arată că este vorba de adevărata și cunoscuta smerenie.

Cât de stricată este firea pământească din noi! Apostolul Pavel a avut nevoie de un țepuș în carne, ca să nu devină mândru din cauza harului minunat, de care a avut parte; să fie răpit în al treilea cer, în paradisul lui Dumnezeu (2 Corinteni 12.7). Firea noastră pământească se folosește de ce ne-a fost dăruit, și de aceea nu sunt meritele noastre, ca să se mândrească. Cât de mândrii putem să fim noi chiar cu privire la cunoașterea gândurilor lui Dumnezeu, a prezenței luminii sau înțelegerii, sau a ocupării poziției adevărate cu privire la Adunare. Dar este un lucru să fi pe locul corect, și este un alt lucru să te găsești acolo într-o stare corectă; și al treilea punct este, să păstrezi poziția corectă (Apocalipsa 3.17)! Singura noastră siguranță este conștiența deplină, că totul este numai har, că noi înșine nu putem păzi nimic, și de aceea trebuie să ne predăm în totul Domnului.

Duhul lui Dumnezeu conduce totul în Adunare la reciprocitate! Fiecare credincios trebuie să fie smerit față de celălalt credincios: cel mai în vârstă față de cel tânăr, și cel tânăr față de cel în vârstă! »În smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși« (Filipeni 2.3). Dacă mă aflu în lumina lui Dumnezeu, voi vedea mai multe greșeli la mine decât la altul. Aceasta nu înseamnă, că trebuie să trec cu vederea răul pe care îl văd la altul. Trebuie s-o fac tot așa de puțin, cum o fac la mine. Dar îl voi trata cu smerenie adâncă, conștient fiind, că este numai har, faptul că eu nu am căzut mai adânc în același păcat.

Numai dacă suntem smeriți putem să învățăm (Psalmul 25.9). Cel arogant crede că știe totul. Dar numai în smerenie putem să învățăm pe alții în așa fel, ca ei să primească. Povățuirea dă naștere la respingere. Cei tineri pot fi supuși celor bătrâni, numai dacă sunt smeriți.

Cât de puțin cunoaștem noi această smerenie! Și cu toate acestea ea este adevărata podoabă a creștinului, în opoziție cu ceea ce gândește omul natural. Ea ne aduce în societatea Domnului (Matei 11.29). El a adus-o din cer pe pământ; ea este o podoabă cerească. Dar în legăturile practice dintre frați și surori se vede dacă noi ne-am încins cu smerenia, dacă noi suntem cu adevărat asemenea Modelului nostru desăvârșit (Filipeni 2.5)!

Dar dacă nu este așa? »Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har« (Proverbe 3.34Iacov 4.6Romani 12.16). Acestea sunt principiile guvernării Lui. Chiar dacă noi suntem copii Lui, suntem supuși acestei guvernări, atâta timp cât vom fi pe pământul acesta. Cât de serios este pentru un copil al lui Dumnezeu, dacă se află într-o stare, în care Dumnezeu trebuie să-i stea împotrivă! Cât de îngrozitor este să avem pe Domnul împotriva noastră, din cauză că hrănim mândria din inima noastră! Dar celor smeriți, care nu gândesc lucruri mari despre ei înșiși, El le dă har. Ce diferență, să ai pe Dumnezeu împotriva ta, sau să stai în harul Său!

Vers. 6-7

1 Petru 5.6,7: Smeriți-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalțe. Și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi.

»Smeriți-vă« (Iacov 4.10) s-ar mai putea traduce și prin „fiți smeriți”. Cuvântul grecesc stă în aorist pasiv. Aceasta înseamnă deci: „Ați permis lui Dumnezeu să vă smerească”. Dar este sub forma de poruncă. Prin succesiunea în limba greacă, accentul se pune pe „Dumnezeu”. Mâna Sa a fost în împrejurările care au condus la smerirea lor. Deci în realitate ei nu au avut a face cu oamenii, sau cu împrejurările. Dacă ei nu s-ar fi smerit sub mâna Sa, nu ar fi existat pentru Dumnezeu posibilitatea ca să-i înalțe (Proverbe 15.33).

Dacă ne gândim, că aceeași mână puternică a făcut pe Domnul Isus păcat pentru noi, și L-a lovit în locul nostru, și prin aceasta am primit o mântuire veșnică, și că aceeași mână puternică ne va duce în curând în slavă, în Casa Tatălui (Ioan 14), nu sunt atunci inimile noastre gata să se lase smerite acum de El? Nu vom înțelege noi atunci că și această lucrare a mâinii lui Dumnezeu nu este altceva decât dragoste? Dacă suntem uniți cu un Hristos lepădat, atunci trebuie să avem parte și de lepădarea Sa, și în curând să avem parte și de slava Sa (Ioan 17.22). »Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi« (Romani 8.18). Aceasta așteptăm noi!

Este mult mai binecuvântat să permitem lui Dumnezeu să ne smerească, ca astfel să poată să ne înalțe, decât să ne înălțăm singuri, și astfel să trebuiască ca El să ne smerească (Luca 14.11; 18.14)! Înălțarea de sine este caracterul păcatului! Adam a încercat să se facă ca Dumnezeu (Geneza 3.5), așa cum a făcut și satana (Ezechiel 28.11-17Isaia 14.12-15), și prin aceasta a devenit sclavul lui satana. Ultimul Adam, care Însuși a fost Dumnezeu, S-a dezbrăcat pe Sine Însuși, și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat un Nume, care este mai presus de orice Nume (Filipeni 2.9-11)!

Dumnezeu nu poate permite în poporul Său înălțarea de sine. De aceea El va fi totdeauna împotriva celor mândri, și va da har celor smeriți. Cât de puțin ne gândim la aceasta! Atunci Dumnezeu trebuie să ne smerească. El o face, făcându-ne să simțim neputința noastră în împrejurările vieții, sau permițând să urmăm voia firii noastre pământești și prin aceasta să cădem adânc. În felul acesta învățăm cine suntem. Dar este umilitor și cauza multor necazuri, dacă trebuie să învățăm în felul acesta. Puteam să învățăm și în prezența Domnului, privind ce a trebuit El să sufere pentru noi și ce este El.

Cuvântul »îngrijorări« este în limba greacă însoțit de articol, și aceasta înseamnă că este vorba de toate grijile, ca întreg, deci nu fiecare grijă în parte, ci toate la un loc (Matei 6.26Filipeni 4.6). »A arunca« este în aorist, aceasta înseamnă că noi am făcut-o odată pentru totdeauna. Dacă am făcut aceasta, nu mai pot veni griji noi, căci tot ce ar putea să ne îngrijoreze am aruncat asupra lui Dumnezeu (Psalmul 55.22; 37.5)! Dacă am văzut că mâna lui puternică este în toate împrejurările, și că El conduce și dirijează totul, de ce să ne îngrijorăm atunci? Atunci putem să-I predăm Lui totul, »căci El Însuși îngrijește de voi«! Expresia greacă este mult mai accentuată, ea înseamnă: „Grijile voastre merg la inima Lui, deoarece ele vă apasă! El îngrijește de voi cu o grijă plină de dragoste!” Nu este suficient aceasta pentru noi? Vrem să le luăm din mâna Lui, și să le purtăm singuri?

Din context rezultă, că noi putem să aruncăm grijile noastre asupra lui Dumnezeu, numai după ce noi le-am primit din mâna Sa, smerindu-ne sub mâna Lui cea puternică. Înainte de aceasta n-o putem face. Nu se aseamănă grijile noastre cu cuvintele: »Doamne, nu-Ţi pasă că pierim?« (Marcu 4.38). Este vorbirea necredinței, care nu se încrede în El, El, Cel care dorește să ia asupra Sa tot ce este prea greu pentru copilul Său slab. Nu este cuvântul Său sigur și adevărat? El, Cel care a dat pe Fiul Său pentru noi, să nu ne dea totul împreună cu El? Nu este grija Lui, care a numărat perii capului nostru și niciunul nu cade fără voia Lui, suficient de mare?

El vrea să ia asupra Sa toate pericolele, toate nevoile noastre, căci El ne-a dat bucurie, pe care noi o putem savura, numai dacă suntem eliberați de griji. Domnul ne-a spus, cum lucrurile zilnice din viață devin obstacole pentru viața spirituală (Matei 11.22). Cât de mult ne răpesc grijile energia, chiar și în lucrarea pentru Domnul, pe care trebuie s-o facem (2 Corinteni 2.12)!

Nu există nici cel mai mărunt lucru din viața noastră, care să nu-L intereseze pe Dumnezeu, nici în viața personală, nici în familie, nici la locul de muncă, nici în activitatea noastră în lucrarea spirituală – atât în mijlocul credincioșilor, ca martori ai lui Dumnezeu pe pământ, cât și în legătură cu vestirea Evangheliei la cei nemântuiți. Ce îmbărbătare este să ști; »El îngrijește de voi!«

Vers. 8-9

1 Petru 5.8,9: Fiți treji, și vegheați! Pentru că protivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește, și caută pe cine să înghită. Împotriviți-vă lui tari în credință, știind că și frații voștri în lume trec prin aceleași suferințe ca voi.

Cuvântul grecesc pentru „a fi treaz” („nephein”) se mai întâlnește și în 1 Petru 1.13; 4.71 Tesaloniceni 5.6,8 și în 2 Timotei 4.5. Un cuvânt înrudit („nephalios” = „treaz”) se folosește în 1 Timotei 3.2,11 și în Tit 2.2. Înseamnă, că ai gânduri clare, că nu te lași influențat sau amețit de influențe rele. El arată deci, că vezi lucrurile așa cum sunt ele în realitate. »Vegheați« (Luca 21.34-36Matei 24.42-44) înseamnă „să fi atent, să fi precaut, să nu fii somnoros”. Ambele cuvinte sunt în aorist, și aceasta înseamnă, că ele trebuie să fie o stare permanentă, ceva, care să ne caracterizeze! Faptul că Dumnezeu îngrijește de noi, și de aceea nu trebuie să ne neliniștim, nu înseamnă că acum noi putem dormi!

De ce nu? Deoarece există un dușman și există o luptă. În zilele acelea de prigoană el era un leu care răcnea. Astăzi el se strecoară mai mult ca înger de lumină (2 Corinteni 11.14), și introduce stricăciunea morală, așa cum găsim în a doua scrisoare a lui Petru. Acum Adunarea nu mai este prigonită. Ea s-a făcut una cu lumea, a cărei căpetenie este diavolul. El nu are niciun motiv s-o desprindă de lume prin prigoane. Deoarece starea Adunării este de neîmbunătățit, nici Dumnezeu nu-i mai trimite prigoane, așa cum a făcut în Smirna (Apocalipsa 2.10). Atunci mai exista speranță, ca ea să se reîntoarcă la dragostea ei dintâi (Apocalipsa 2.4), dar acum nu mai este nicio speranță. După ce Adunarea va fi răpită, în timpul necazului cel mare, diavolul va lua încă o dată înfățișarea de leu care răcnește împotriva rămășiței credincioase din cele două seminții ale lui Israel (Apocalipsa 12.13-17). În timpul nostru el se ocupă mai mult cu stricarea adevărului lui Dumnezeu. Și totuși el se poate arăta în vechiul lui caracter față de credincioșii care se despart de biserica unită cu lumea.

Noi trebuie să privim cu ochi deschiși felul pericolelor și realitatea. Să nu vedem lumea și căpeteniile ei mai frumoasă decât este și decât sunt. Dacă suntem călăuziți de firea pământească și de lume, vom fi incapabili de a lupta și diavolul ne va birui ușor. Întrebarea este, dacă noi suntem capabili să vedem atacurile lui. Noi nu trebuie să atacăm; Petru ne vede mereu în lume, în pustie, și aici trebuie numai să ne apărăm. Noi trebuie să atacăm numai atunci când este vorba de „țara” în care trebuie să luăm în posesiune moștenirea noastră, și aceasta este în locurile cerești (Efeseni 6). Dar recunoaștem noi atacurile lui îndreptate asupra noastră, și nu suntem duși în rătăcire? Trebuie să veghem, și să rămânem în mijlocul credincioșilor! Cu cât vom cădea mai mult, și prin aceasta ne îndepărtăm de centru, cu atât vom deveni mai slabi față de dușman, și cu atât mai mult intervine disciplinarea din partea lui Dumnezeu (Deuteronom 25.18Numeri 11.1).

Cuvântul grecesc pentru »protivnic« („antidikos”) înseamnă și „adversar într-un proces”. Se mai întâlnește și în Matei 5.25Luca 12.58; 18.3. Din aceste locuri rezultă și sensul cuvântului. În limba greacă cuvântul este însoțit de articol, ca să redea, că este vorba de marele și cunoscutul adversar. „Diavol” înseamnă „calomniator”, unul care din dușmănie face acuzații false (Zaharia 3.1). Expresia »ca un leu care răcnește« arată puterea lui mare, foamea și lăcomia lui de a prăda (Apocalipsa 12.10)! Ce dușman fioros! Nu-l subapreciem noi deseori?

Acest dușman fioros umblă încoace și încolo, și caută pe cine să înghită! Cuvântul »caută« arată dorința, încercarea și intenția lui (Iov 1.7; 2.2). Timpul la care stă verbul în textul original (participiu prezent) arată că el este permanent preocupat cu aceasta. »Pe cine« arată că el nu trece cu vederea pe nimeni, și că nimeni nu este cruțat. Aici ne este prezentat tabloul unui animal de pradă care sfâșie, care niciodată nu se satură să sfâșie și să înghită. Infinitivul aorist arată că el poate să înghită unul după altul, deoarece nu are mult de lucru în privința aceasta.

Dușmanul acesta stă înapoia oamenilor dușmănoși, despre care este vorba de mai multe ori în această scrisoare, și el îi folosește ca unelte ale lui. Ca diavol, prin acuzații false, poate să ațâțe pe oameni împotriva credincioșilor. Dar intențiile lui merg mult mai departe. El nu mai poate lua cu sine pe cei credincioși în locul său veșnic de staționare, în lacul de foc. Dar el poate încerca să-i aducă în conflict cu Dumnezeu, așa că Dumnezeu trebuie să le stea împotrivă (Zaharia 3.1-3Apocalipsa 12.10-11). Dar aceasta înseamnă și dezonorarea Numelui lui Dumnezeu, iar pentru ei înșiși pierderea oricărei fericiri. Petru era gata să fie înghițit de el. Dar rugăciunea de mijlocire a Domnului pentru el l-a păzit să nu ajungă să facă ca Iuda; credința lui nu a încetat (Luca 22.31-33Matei 27.5). Aceasta ne arată legătura dintre versetul nostru cu versetele anterioare. Petru a ajuns sub puterea satanei, deoarece nu a fost smerit, ci s-a încrezut în el însuși.

Este foarte important, să nu pierdem din ochi scopul pe care satana îl urmărește cu atâta putere și perseverență, și ca să fim în stare să-i cunoaștem armele. Câtă vigilență și veghere este necesară pentru aceasta, și în mod deosebit în zilele noastre, deoarece el și slujitorii lui se deghizează în îngeri de lumină (2 Corinteni 11.14-15)! Apostolul Pavel putea să scrie: »Căci nu suntem în neștiință de planurile lui« (2 Corinteni 2.11). El se poate deghiza în înger de lumină. Dar intenția lui, puterea și furia lui, cu care încearcă să-și realizeze planurile, rămân aceleași, până când va fi aruncat în iazul de foc (Apocalipsa 20.10).

Este probabil bine, să urmărim cum este prezentat diavolul în epistole. Pavel scrie credincioșilor din Roma: »Doresc să fiți înțelepți în ce privește binele, și proști în ce privește răul. Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe satana sub picioarele voastre. Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi! Amin.« (Romani 16.19b,20). Nu este aceasta suficient pentru cei care au învățat, că în om nu locuiește nimic bun, dar cel credincios a murit împreună cu Hristos (Romani 3.12; 7.18; 6.8)? Din păcate nu au rămas la aceasta, așa că mai târziu au disprețuit pe credincioșii simpli, deoarece ei, așa cum spun ei, nu au cunoscut adâncimile satanei (Apocalipsa 2.24). Apostolul Ioan a trebuit să numească profetic biserica romană ca fiind o curvă, care era beată de sângele sfinților și a devenit »un locaș al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate și urâte« (Apocalipsa 18.2,24; 17.2-6)!

Corintenii, care erau firești („sarkikos”), deoarece acordau valoare mare înțelepciunii și oratoriei umane (1 Corinteni 3.3; 2.5), sunt atenționați cu privire la ispitele diavolului, care ia înfățișarea unui înger de lumină (2 Corinteni 2.10 și următoarele): »Dar mă tem ca, după cum șarpele a amăgit pe Eva cu șiretlicul lui, tot așa și gândurile voastre să nu se strice de la curăția și credincioșia care este față de Hristos« (2 Corinteni 11.3,14-14; 12.7).

Credincioșilor din Efes, cărora le-au fost descoperite hotărârile lui Dumnezeu și acum erau deja așezați în Hristos în locurile cerești (Efeseni 1.3-5; 2.2-6), li se aduce aminte de salvarea lor din domeniul căpeteniilor puterii văzduhului. Dar după aceea sunt atenționați cu privire la viclenia lui, care vrea să le conteste posesiunea locurilor cerești și pentru a i se putea împotrivi aveau nevoie de toată armătura lui Dumnezeu (Efeseni 6.10-18).

În epistola către Coloseni, în care Hristos le este prezentat ca Cel Înviat, în toată slava Sa și cu toată valoarea lucrării Sale (Coloseni 1.13-22), găsim în scurte cuvinte victoria deplină asupra satanei (Coloseni 2.15).

În prima epistolă către Tesaloniceni vedem că satana împiedică pe Pavel să viziteze pe acești credincioși tineri, că să le dea învățătură (1 Tesaloniceni 2.18). În a doua scrisoare, care vorbește de marea decădere după răpirea Bisericii, găsim descrierea îngrozitoare a puterii lui viitoare pe pământ, după ce ceea ce-l împiedeca a fost luat dinaintea lui (2 Tesaloniceni 2.9).

În prima epistolă către Timotei vedem, că pentru un bătrân există pericolul să cadă în cursa diavolului (1 Timotei 3.6,7). Dar găsim aici totodată, că autoritatea apostolică folosește puterea satanei, ca să disciplineze pe aceia care au eșuat de la adevărul lui Dumnezeu (1 Timotei 1.20). În a doua epistolă către Timotei vedem posibilitatea de reabilitare (2 Timotei 2.26).

Epistola către Evrei îl prezintă pe diavolul, ca pe acela care are puterea morții, prin care toți sunt supuși robiei ei. Dar el a fost nimicit prin moartea Mântuitorului (Evrei 2.14,15).

În epistola lui Iacov el este dușmanul învins (Iacov 4.7); 5.8,9). În prima epistolă a lui Petru l-am văzut ca un leu care răcnește, care caută să înghită pelerinii din pustie. În cartea Apocalipsei îl găsim atât ca satana, cât și ca diavolul, în toată lucrarea lui în Adunare, în lume și față de Israel în ultimele zile. În cele din urmă va fi aruncat din cer pe pământ, după aceea va fi legat în adânc, în timpul împărăției de o mie de ani, iar în final va fi aruncat în iazul cu foc, ca să fie chinuit zi și noapte, toată veșnicia, ca plată pentru lucrarea lui (Apocalipsa 2.9,10,13; 2.24; 3.9; 12.9,12; 20.2,7,10).

Chiar dacă diavolul se arată ca un leu care răcnește, și caută pe cine să înghită, – credința știe, că el este un dușman învins. Suntem îndreptățiți să ne împotrivim lui, așa cum spune și Iacov (Iacov 4.7). Numele Aceluia care l-a învins, este suficient să-l pună pe fugă. Dacă ne bazăm pe puterea proprie și ne încredem în înțelepciunea și neprihănirea proprie, vom fi fără putere. Atunci înfrângerea este sigură, așa cum știa și Petru din propria experiență tristă. Puterea noastră este Hristos. Puterea Lui devine desăvârșită în slăbiciune (2 Corinteni 12.9) și harul Lui ne este suficient. De aceea trebuie să ne împotrivim diavolului tari în credință.

„A se împotrivi” nu înseamnă a ataca, ci a se apăra. În pustie nu atacăm. Și acest cuvânt este sub forma de poruncă a aoristului. Porunca spune deci, ca noi să ne caracterizăm prin aceea, că ne împotrivim diavolului. Cuvântul grecesc pentru „tari” („stereos”) se mai întâlnește și în locurile din 2 Timotei 2.19 și Evrei 5.12,14. Din aceste locuri rezultă, că pe lângă „nemișcat” mai înseamnă și „tare”, „puternic”. Deci noi trebuie să fim tari și puternici din punct de vedere spiritual, ca să putem rezista în luptă, fără să suferim înfrângere.

Dar se spune în continuare: »tari în (sau: prin) credință«. Noi trebuie să păstrăm cu tărie adevărul descoperit al lui Dumnezeu. Dacă nu facem aceasta, nu vom putea rămâne în picioare. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu nu mai este tăria mea, pe ce voi putea atunci să mă mai reazim? Se pare că în zilele noastre și gândurile celor credincioși sunt umplute cu idei științifice, etc. Urmarea este, că credința este subminată. Dacă avem o descoperire inspirată a lui Dumnezeu, atunci este clar, că Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi desființat, așa cum a spus Domnul Isus (Ioan 10.35). Ea nu poate fi nici adaptată la ceea ce îi place omului. Cine face aceasta, neagă că ea este o descoperire. Realitățile nu pot fi niciodată în contradicție cu descoperirea lui Dumnezeu Cel atotștiutor. Dar concluziile, care se trag din realități, își au originea la oamenii cu mintea întunecată. Acolo unde acestea se abat de la Cuvânt, sunt greșite! În zilele noastre se pare că cuvintele învățaților, sau celor  aparent învățați, par să aibă mai multă valoare decât cuvintele Bibliei. Se încearcă să se schimbe cuvintele Bibliei în așa fel, ca să fie în concordanță cu cuvintele oamenilor. Dar „descoperirea” nu poate fi niciodată adusă în concordanță cu părerile și concluziile oamenilor.

Domnul Isus a răspuns totdeauna satanei cu cuvintele: »Este scris!« (Matei 4) El a citat mereu din cartea Deuteronom, carte criticată cel mai mult de criticii Bibliei și al cărei caracter sfânt este contestat vehement. Dar fiecare citat din această carte a fost suficient să reducă la tăcere pe satana. Sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, este totdeauna singura armă de atac și cea mai eficientă armă de apărare împotriva diavolului (Efeseni 6.17). Cine a renunțat la el, este inevitabil pierdut.

Desigur, în versetul nostru este inclusă energia spirituală, care se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu, deci credința personală, în expresia »credință«, care exprimă adevărul descoperit. Eu nu sunt tare în credință, dacă nu este așa.

Este remarcabil, că apostolul Petru scrie textual: »prin aceleași suferințe«. Eu cred că el vrea să spună, că suferințele cauzate de prigoană nu sunt singurele suferințe. Noi suntem înclinați, să privim suferințele noastre ca fiind cele mai grele. Dar sunt mai multe suferințe, și probabil acestea sunt mult mai grele decât ale noastre (Evrei 12.6). Dar în suferințele din pricina Numelui Domnului Isus, deci prin prigoane, putem ști că noi nu suntem singuri. Este partea întregii frățietăți de aici de pe pământ. Ei toți au aceeași legătură cu Dumnezeu și poartă, ca și noi, numele prețios de „creștin”, care ne leagă de Fiul lui Dumnezeu. În felul acesta ei au parte de dușmănia satanei împotriva lui Hristos (Ioan 16.332 Timotei 3.121 Corinteni 10.13). Ce mângâiere, că în suferințe nu suntem singuri, ci suntem legați împreună cu toată frățietatea (1 Petru 2.17) – cu toți copiii lui Dumnezeu de pe întreg pământul.

Vers. 10-11

1 Petru 5.10,11: Dumnezeul oricărui har, care va chemat în Hristos Isus la slava Sa veșnică, după ce veți suferi puțină vreme, vă va desăvârși, vă va întări, vă va da putere și vă va face neclintiți. A Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin.

Adversarul nostru poate să fie tare și puternic, și poate să dea târcoale ca un leu care răcnește, dar Dumnezeu este pentru noi. El este Dumnezeul harului! Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? (2 Corinteni 1.3Iacov 1.17Romani 8.31Romani 15.5) Aceasta este încrederea creștinului. Harul este începutul și temelia mântuirii noastre, și el ne ține desăvârșiți (1 Petru 1.10; 3.7; 1.2,13). Ele este temelia și scopul oricărei lucrări (1 Petru 4.10). Nu există har în afara lui Dumnezeu (2 Corinteni 9.8)! El este Dumnezeul harului: »Harul și adevărul a venit prin Isus Hristos« (Ioan 1.17). Dar aceasta înseamnă și că harul este prezent pentru toate împrejurările noastre (Evrei 4.16).

După descrierea tuturor pericolelor de pe cale, a puterii și mâniei satanei, ne-am aștepta la o rugăciune pentru ajutor și pază. Dar apostolul a cunoscut pe Dumnezeu așa cum El a fost descoperit în Domnul Isus, în lucrarea de mântuire săvârșită de El, și în învierea Sa. De aceea el a putut să-și înceapă scrisoarea cu siguranța că noi toți, oricât de slabi am fi, vom fi păziți pentru mântuirea care va fi descoperită în zilele din urmă (1 Petru 1.5). După ce a tratat toate pericolele, toată slăbiciunea noastră și puterea și mânia mare a dușmanului nostru, el este încă pe deplin sigur, că noi vom ajunge la ceea ce Dumnezeu ne-a pregătit (Psalmul 84.7). Ca și apostolul Pavel, el a știut, că Cel ce a început în noi o lucrare bună, o va desăvârși până în ziua lui Isus Hristos (Filipeni 1.6). »Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea« (Filipeni 2.12)!

Ce expresie minunată: »Dumnezeul oricărui har«! Ce puțin înțelegem noi de multe ori, ce este harul, și cât de mare este harul lui Dumnezeu! Harul are ca premiză faptul că noi suntem păcătoși. Dacă noi nu am fi fost păcătoși, atunci nu am fi avut nevoie de har, ci de neprihănire. Dar Dumnezeu a știut, ce vom deveni noi, da, El a cunoscut fiecare gând, pe care îl avem noi, fiecare cuvânt, pe care îl spunem, și fiecare faptă, pe care o vom  facem, căci El este Atotștiutorul. »Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, și Tu, Doamne, îl și cunoști în totul.« – »De departe îmi pătrunzi gândul« (Psalmul 139).  – »Eu am vestit de la început ce are să se întâmple și cu mult înainte ce nu este încă împlinit« (Isaia 46.10). El ne cunoaște, și ne-a cunoscut din veșnicie, mai bine decât ne vom cunoaște noi vreodată pe pământ. El ne cunoaște mai bine chiar decât ne cunoaște satana. Și cu toate acestea a vrut să ne salveze, să ne facă copii ai Lui și să ne ducă împreună cu Domnul Isus în Casa Tatălui. Și aceasta, cu toate că a știut ce este necesar pentru realizarea acestui țel! El a trebuit nu numai să dea la moarte pe Fiul Său, ci El a știut cine vom fi noi și de ce vom avea nevoie pe calea spre veșnicie. Dacă ne gândim la aceasta în inimile noastre, primim o imagine slabă despre ce este harul. Atunci vom ști și că noi suntem siguri, dacă ne vom încrede pe deplin în El.

Dacă Dumnezeul oricărui har ne-a chemat la slava Sa veșnică, atunci știm, că vom ajunge acolo (1 Tesaloniceni 2.122 Tesaloniceni 2.14), și aceasta cu atât mai mult, cu cât știm că această chemare este în Hristos Isus (Efeseni 1.3-5). Să fie oare posibil, ca El să nu intre în slavă? Dar El este deja acolo (Efeseni 1.19-23)! Deci atunci este sigur și pentru noi.

Dar aceasta nu este totul. Slava lui Dumnezeu a fost descoperită în Hristos. Dumnezeu în dumnezeirea Sa absolută locuiește într-o lumină de care nu te poți apropia, și niciodată nu L-a văzut vreun om, și nici nu poate să-L vadă (1 Timotei 6.16). Dumnezeu a fost descoperit în Hristos, și în felul acesta El este punctul central al slavei divine, căci numai în El se poate ea vedea. Deci cine este în Hristos, este în slavă, în măsura în care ea a fost descoperită. Aceasta este deja acum așa, dar va fi pe deplin văzută abia atunci când El va descoperi pe deplin slava Sa, și noi vom fi cu trup și suflet la El, acolo unde totul Îl descoperă pe El.

Ce minunat este să vezi slava veșnică a lui Dumnezeu și a lui Isus Hristos și să te gândești că tot ce strălucește din punct de vedere moral din Dumnezeu, prezentarea desăvârșită a slavei morale se vede în Hristos (Evrei 1.3)! Dumnezeu revelat în tot ce este El! Noi ne găsim în această revelație și suntem capabili să rămânem în ea (Coloseni 1.12). Este posibil ca omul să rămână în prezența slavei lui Dumnezeu!

Noi am fost chemați deja la această slavă (1 Petru 1.2,15). Aici nu este chemarea dorinței lui Dumnezeu, ci este chemarea voinței Sale, căreia nimeni nu i se poate împotrivi (Romani 8.30). Așa cum Petru vede lucrurile, noi vom intra în slavă abia în viitor, căci el ne vede acolo unde este trupul nostru, adică pe pământ, într-o lume care este dușmană față de Dumnezeu, care a lepădat pe Hristos. Scrisorile lui sunt adevărate scrisori ale pustiei. Pe moment, el nu merge mai departe de mântuirea sufletului (1 Petru 1.9).

Și cu toate acestea vedem, că aici la sfârșitul scrisorii sale merge mai departe decât în vorbirea sa din Faptele apostolilor, și chiar mai departe decât conținutul scrisorii sale. Este adevărat, că începutul scrisorii sale are o asemănare mare cu începutul scrisorii către Efeseni (1 Petru 1.3), dar el nu merge mai departe de învierea lui Hristos, în timp ce apostolul Pavel Îl vede pe Hristos în cer. Drept urmare, Petru ne vede aici pe pământ, în timp ce apostolul Pavel ne vede în Hristos în locurile cerești (Efeseni 2.6). Dar în timp ce Petru pe parcursul întregii scrisori ne îndreaptă privirea spre slava viitoare a Domnului aici pe pământ (1 Petru 1.4,5,7,13; 4.13; 5.1,4), adică în Împărăție, el ne prezintă aici slava veșnică. Aceasta merge mult mai departe decât Împărăția de o mie de ani, căci ea este în cer și în veșnicie! Deci aici îl urmează pe apostolul Pavel, cu toate că nu se ridică la aceeași înălțime. El nu vorbește de unirea trupului lui Hristos (Adunarea) cu Capul lui, ca și Cap peste toate lucrurile din cer și de pe pământ (Efeseni 1.20-23Coloseni 1.18-20). Lui Pavel i-a fost dăruit să descopere hotărârile veșnice și nemărginite ale lui Dumnezeu. Dar amândoi au fost călăuziți de Duhul Sfânt, să prezinte izvorul tuturor binecuvântărilor: Dumnezeu și Tatăl Domnului Isus, Dumnezeul oricărui har!

Putem să vedem aici înțelepciunea Duhului Sfânt. Am văzut în primul verset (1 Petru 1.1), că scrisoarea a fost adresată credincioșilor aflați în ținuturi unde apostolul Pavel a lucrat mult și unde el a trimis unele din scrisorile lui. Deoarece Petru prezintă, potrivit cu înțelepciunea lui Dumnezeu, un alt aspect al adevărului, se putea ușor întâmpla, ca la destinatarii scrisorii să apară gândul, că el respingea învățătura apostolului Pavel. El era apostolul circumciziei și de aceea poseda autoritate apostolică și (pe drept) un nume mai mare în rândul credincioșilor iudei, cărora le era adresată scrisoarea. În acest verset el recunoaște învățătura apostolului Pavel ca adevăr divin. El o confirmă și prin aceea, că el numește cu cinste pe Silvan, cunoscutul însoțitor al lui Pavel în călătoriile lui, și îl include în alcătuirea scrisorii și (probabil) în aducerea ei. Dumnezeul oricărui har este adevărata siguranță pentru tot ce ar putea să ne facă creaturile, fie ei oameni, ori satana, și aceasta cu atât mai mult cu cât El ca Tată veghează necurmat asupra noastră (1 Petru 1.13-17).

Într-adevăr, noi trebuie să suferim, cât timp vom fi pe pământ (1 Petru 1.6). Noi suntem uniți cu Hristos cel lepădat de lume. Noi nu am primit încă mântuirea trupurilor noastre (Romani 8.23). Exista pericolul, ca destinatarii acestei scrisori, ca iudei de odinioară, să uite acestea. Era în foarte mare opoziție cu concepția lor iudaică de altă dată, care vedea pe Mesia numai ca pe marele Biruitor asupra tuturor dușmanilor Lui pământești. Noi trebuie să luăm parte la suferințele Lui pentru dreptate, adevăr și dragoste (Romani 8.17). Noi trebuie să suferim și pentru Numele Lui. Dar este numai pentru scurt timp; după aceea urmează slava (Evrei 10.32-392 Corinteni 4.17).

Prin forma timpului la care stă verbul »veți suferi« (participiu aorist), apostolul exprimă, că el vede suferințele ca trecute. El Însuși, Dumnezeul oricărui har, va desăvârși, va întări, va da putere și va face neclintiți. Cuvântul grecesc pentru „a desăvârși” se folosește și pentru repararea plaselor de prins pește (Matei 4.21Marcu 1.19). În 1 Corinteni 1.10 este tradus prin »uniți în chip desăvârșit«, în Galateni 6.1 prin »a ridica«; vezi și 1 Tesaloniceni 3.10. Din aceasta rezultă, că înseamnă: „a pune în ordine, a restaura, a face desăvârșit, în așa fel că nu mai lipsește nimic”. – Cuvântul pentru „a întări” (2 Tesaloniceni 2.17) aparține aceleiași familii ca și „tari” din versetul 9. Înseamnă deci: „a  face să fie tare«. – „A face neclintit”, înseamnă a așeza pe un fundament tare, așa că nu mai putem cădea. Dacă credem că ne scufundăm, vom simți imediat stânca care este sub noi.

Petru însuși a experimentat în împrejurări lipsite de speranță, că era adevărat ce scria: când Domnul era sub puterea dușmanilor și a fost omorât, iar el însuși s-a lepădat cu jurământ de El. Ce mângâiere a adus destinatarilor scrisorii aceste cuvinte încurajatoare, în împrejurările lor grele și periculoase! Și nu sunt ele și pentru noi tot așa? Nu sunt dorințe, ci asigurări, că Dumnezeu va face așa. Să le primim în deplina lor valoare, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu însuși!

El va restaura pe aceia care nu au nimic în ei înșiși și sunt plini de lipsuri, îi va pregăti în chip desăvârșit. El va întări pe cei care nu au nici cea mai mică putere și a căror singură salvare este să se sprijine  pe brațul Lui puternic, și care totuși sunt proști, încercând mereu să se încreadă în sine și să meargă pe cale în propria putere. El îi va face neclintiți, așa că ei vor sta tari în credință împotriva dușmanului. El va așeza pe stâncă pe aceia care nu au nimic și nu au niciun fundament!

Să nu ne unim noi cu apostolul în această cântare de laudă! »A Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin.«

În limba greacă lipsește verbul „să fie”. Este probabil din cauză că este posibilă folosirea verbului „a fi” atât sub forma „să fie” cât și sub forma „este”? Deoarece Dumnezeu are toată puterea, noi suntem siguri că El va face cele spuse în versetul 10. Dar credinciosul care Îl adoră și în atotputernicia Lui, dorește ca toate acestea să devină vizibile pe deplin până în veșnicie! Cuvântul grecesc pentru „putere” („kratos”) înseamnă putere în legătură cu tăria. De aceea este tradus și cu „tăria”. În Noul Testament se mai întâlnește și în Luca 1.51Faptele apostolilor 19.20Efeseni 1.19; 6.10Coloseni 1.111 Timotei 6.16Evrei 2.141 Petru 4.11; 5.11Iuda 25Apocalipsa 1.6; 5.13. În Evrei 2.14 este puterea diavolului, în toate celelalte locuri este puterea lui Dumnezeu sau a Domnului Isus.

Cea mai mare parte a manuscriselor au: »A Lui să fie slava și puterea, etc.« Unele (și printre ele și Codex Vaticanus și Codex Alexandrinus) nu conțin cuvintele tipărite cursiv. Cu toate că acele manuscrise care le omit sunt puține la număr, s-ar putea spune, ținând seama de context, că au dreptate. Cu privire la prima parte a frazei se potrivește „puterea”, care ar înfăptui acestea, dar „slava” nu se potrivește așa de bine. Este ușor de înțeles, că aceste cuvinte au fost adăugate mai târziu, deoarece ele se întâlnesc în diverse alte doxologii (cântări de laudă adresate lui Dumnezeu – 1 Timotei 6.16Iuda 25Apocalipsa 1.6) împreună cu „puterea sau tăria” (1 Petru 4.11).

Vers. 12-14

1 Petru 5.12,14: V-am scris aceste puține rânduri prin Silvan, care cred că este un frate credincios, ca să vă sfătuiesc și să vă adeveresc că adevăratul har al lui Dumnezeu este harul acesta, de care v-ați alipit. Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimite sănătate. Tot așa și Marcu, fiul meu. Spuneți-vă sănătate unii altora cu o sărutare de dragoste. Pacea să fie cu voi toți care sunteți în Hristos! Amin.

Aproape în general se presupune că numitul Silvan este identic cu cel numit în alte locuri (2 Corinteni 1.191 Tesaloniceni 1.12 Tesaloniceni 1.1), cu excepția lui Sila din Faptele apostolilor 15; 16; 17 și 18. Pentru aceasta există motive bine întemeiate. În Scriptură nu se obișnuiește să se dea unei a doua persoane același nume fără să se numească anumite caracteristici ale ei, dacă prima persoană este bine cunoscută (Ioan 14.22); și acest Silvan sau Sila era bine cunoscut. Inițial a venit din Ierusalim și era un conducător între frați (Faptele apostolilor 15.22). Petru l-a cunoscut foarte bine din timpul acela. Mai târziu el a însoțit pe apostolul Pavel în călătoriile lui, chiar și în ținuturile unde apostolul Petru și-a trimis scrisoarea (Faptele apostolilor 15-18). Deci destinatarii scrisorii îl cunoșteau. Cuvintele lui Petru dau impresia că mult timp el nu a văzut pe Silvan. El îl numește un „frate credincios, așa cum cred eu”. El arată impresia lui, dar cu o anumită rezervă.

Petru se folosește de acest Silvan, ca să ducă scrisoarea și probabil ca s-o scrie. Cuvântul poate avea ambele înțelesuri. Dar din recomandarea „un frate credincios” se poate deduce cu certitudine, că el a dus scrisoarea. Compară 1 Corinteni 16.10-112 Corinteni 8.23Filipeni 2.25Coloseni 4.7-10Efeseni 6.21.

Vedem în aceasta înțelepciunea lui Dumnezeu, precum și armonia bună și plăcută care era între apostoli. Odinioară Petru a fost foarte necredincios cu privire la adevărul despre libertatea în Hristos – atât față de cei dintre națiuni, cât și față de iudei – pe care el l-a cunoscut bine, și pe care l-a apărat (Galateni 2.11-17Faptele apostolilor 10; 11; 15). Pavel, mai tânăr și venit mai târziu, l-a mustrat public din cauza aceasta. Vedem însă, că Petru, fără nici-un fel de ură ascunsă, îl numește »prea iubitul nostru frate Pavel«. El recunoaște scrisorile lui Pavel ca „scripturi”, adică ca Cuvânt al lui Dumnezeu (2 Petru 3.15-16). Petru scrie aici la credincioșii aflați în ținuturile în care Pavel a predicat Evanghelia deplină a harului, o scrisoare în care pune tot accentul pe »adevăratul har al lui Dumnezeu, … de care v-ați alipit«. Se unește în privința aceasta cu Silvan, cunoscutul lucrător împreună cu Pavel, care cu siguranță și el le-a vestit harul. Prin aceasta el recunoaște pe deplin, că ceea ce a predicat Pavel sunt gândurile lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a vrut ca cei care erau »plini de râvnă pentru Lege« (Faptele apostolilor 21.17-24) să poată folosi pe Petru ca atu împotriva lui Pavel. De aceea îl pune pe Petru, apostolul circumciziei, un stâlp între credincioșii dintre iudei (Galateni 2.7-9), să scrie în mod deosebit despre har! Mult mai concret decât oricare alt scriitor al Cuvântului lui Dumnezeu. Este o scrisoare scurtă, dar ea este scrisă ca să atenționeze și să confirme, că »adevăratul har al lui Dumnezeu este acela în care voi stați«! În unele manuscrise stă scris: „în care voi trebuie să stați”. Dacă aceasta este corect, atunci accentul s-ar pune mult mai pregnant. Vedem aici iarăși pe bătrânul Petru, care în Ierusalim a apărat cu multă înflăcărare același adevăr, când a fost atacat (Faptele apostolilor 15.11).

Cât de potrivit a fost Silvan ca să aducă această scrisoare despre suferințe! Cu spatele rănit de loviturile de nuiele și picioarele zdrobite în butuci a stat împreună cu Pavel în închisoarea din Filipi și a cântat cântări de laudă (Faptele apostolilor 16.23). El a știut ce înseamnă să suferi pentru neprihănire și pentru Numele Domnului. Putea să aibă compasiune cu frații.

Versetele 13 și 14, așa cum sunt ele de simple, au fost prilejul multor comentarii și presupuneri – da, putem liniștiți să spunem fantezii. Motivul este că chiar de la început a existat năzuința să se dea bisericii din Roma un rol conducător, sau mai corect spus, ea însăși să-și asume rolul de episcop („supraveghetor”). În acest scop s-a răspândit mai întâi zvonul, că Petru a fost 25 de ani episcop de Roma. L-au ales pe Petru, pentru că s-a presupus că Domnul i-a dat autoritatea supremă în Adunare (Matei 16.19). Superstiția și necredința sunt totdeauna proaste. În Matei 16 nu este vorba de Adunare, ci de Împărăția cerurilor. Puterea de a lega și a dezlega a dat-o Domnul celor doi sau trei care sunt adunați în Numele Lui (Matei 18.18). În afară de aceasta, Scriptura spune categoric, că slujba lui Petru și a celorlalți apostoli se va sfârși, nu numai cu privire la persoane, ci și în ceea ce privește caracterul ei (Ioan 15.26; 21.19; 14.17), în timp ce slujba apostolului Pavel va continua să existe. Cei doisprezece au mărturisit despre viața Domnului pe pământ, și despre învierea Lui. De aceea a trebuit ca ei să fi fost de la început cu Domnul (Faptele apostolilor 1.22Ioan 15.27). În afară de aceasta lucrarea lor era pentru cei aflați sub circumcizie, pentru iudei (Galateni 2.8-9). De aceea după Faptele apostolilor 15, unde poziția credincioșilor dintre națiuni față de Lege este definită (2 Corinteni 3.3-18), practic nu-i mai găsim numiți. Toate epistolele, care tratează adevărata poziție creștină și Adunarea în rânduirea ei, sunt scrise de Pavel. Nici Petru, nici Iacov și nici Ioan nu scriu despre Adunare. Ei văd pe cei credincioși ca o parte a celor douăsprezece seminții (Iacov), ca credincioși împrăștiați, care împreună constituie frățietatea (Petru), sau ca familie a lui Dumnezeu (Ioan), dar niciodată ca trup al lui Hristos, și nicidecum ca și Casă a lui Dumnezeu, cu excepția caracterului deosebit, sub care l-am văzut în 1 Petru 2. Scriptura nu dă nici cel mai mic indiciu, că Petru ar fi fost vreodată în Roma. Dimpotrivă, ea oferă argumente puternice pentru acceptarea contrariului. În primul rând lucrarea lui de apostol al circumciziei era acolo unde erau cei mai mulți iudei, și aceasta nu era în Roma. Apoi, epistola către Romani dovedește că el nu a predicat Evanghelia în Roma. Numele lui nici nu este măcar amintit în această epistolă, și nici măcar în urările transmise acestor credincioși. Tot așa de puțin găsim numele lui în Faptele apostolilor în capitolele referitoare la Roma și în epistolele pe care Pavel le-a scris din Roma. Și în ultima scrisoare, pe care Pavel a scris-o din Roma cu puțin timp înainte de martiriul său (2 Timotei), Petru nu este numit, cu toate că tradiția spune că Pavel și Petru au murit moartea de martir aproximativ în același timp în Roma. Dacă Petru ar fi fost în Roma, atunci puținele cuvinte dezonorante »toți m-au părăsit« (2 Timotei 4.16) ar fi fost valabile și cu privire la Petru. Dar aceasta nu putem s-o acceptăm cu privire la el.

Dar și cuvintele, pe care Petru le scrie aici, sunt o mărturie puternică împotriva afirmaților amintite. Din scrisoare rezultă clar, că ea a fost scrisă târziu. Aceasta dovedește că Petru nu a fost în Roma, ci în Babilon. Acest fapt face totodată improbabil ca Petru să fi fost mai târziu la Roma. Este clar că se încearcă să se elimine această mărturie. În felul acesta s-a ajuns să se afirme că prin „Babilon” se înțelege Roma. Aceasta are o aparență de adevăr, deoarece în descrierile profetice de mai târziu ale bisericii viitoare decăzute și a judecății lui Dumnezeu asupra ei, biserica romană este numită curvă, Babilonul cel mare (Apocalipsa 14.8; 17.5).

Nu există nici o dovadă pentru afirmația că în vorbirea codificată a creștinilor de la început, Roma ar fi fost numită „Babilon”. În primul rând, în tot Noul Testament, cu excepția cărții profetice Apocalipsa, Roma este numită cu numele ei propriu. În al doilea rând, nu era niciun motiv să fie numită altfel, căci în timpul acela nu existau prigoane din partea regimului de la Roma. Acestea au început mult mai târziu. Chiar și prigoana din timpul lui Nero nu a trecut peste granițele Romei. În afară de aceasta, nu au numit ca motiv faptul că ei erau creștini, ci că ei au dat foc Romei. De la o scrisoare așa de simplă și intimă, în care faptele sunt numite pe nume (chiar și localitățile unde locuiau destinatarii) nu se așteaptă o astfel de vorbire simbolică.

Ţinuturile Babilonului și cetatea cu același nume, cunoscute din Scriptură, cu siguranță se aflau în acel timp într-o stare de decădere. Dar Babilonul era foarte populat, și în mod deosebit de iudei. Chiar secole după aceea era cunoscut prin renumitele școli rabinice, al căror Talmud (o colecție de prelegeri ale unor rabini cunoscuți cu privire la comentarii la Vechiul Testament), în număr mare de volume, ne oferă aceste dovezi. Este ușor de înțeles, că apostolul iudeilor voia să vestească Evanghelia acestei mulțimi de iudei. În ziua cincizecimii (Rusalii) unii dintre ei au fost în Ierusalim și au auzit-o acolo (Faptele apostolilor 2).

Petru transmite urările „celei alese împreună cu ei” din Babilon. Este clar, că este vorba de soția lui Petru. Scriptura ne spune, că Petru a luat-o cu el în călătoriile sale (1 Corinteni 9.5).

Într-o scrisoare în care credincioșii sunt văzuți și li se adresează ca fiind caracterizați de alegere (1 Petru 1.2), și în care femeile credincioase sunt numite în mod deosebit »moștenitoare împreună cu voi a harului vieții« (1 Petru 3.7), această denumire nu este ceva deosebit. Presupunerea că aici este vorba de Adunarea locală, după părerea mea este lipsită de orice fundament. Eu cred, că ea se bazează pe aceeași dorință, pe care am văzut-o la Babilon: să introducă Roma. Dar așa cum am spus, Petru nu tratează tema Adunării, ci el vede pe cei credincioși ca străini, care împreună constituie frățietatea. Dar nici aceasta nu este posibil, căci el nu limitează frățietatea la o localitate. Ar fi foarte ciudat să numească totodată pe fratele Marcu. Niciunde nu găsim că se vorbește despre o Adunare în Babilon. Compară epistola a doua a lui Ioan versetele 1 și 13 (2 Ioan 1,13).

Cât de minunat este să vedem în ce mod plăcut vorbește Petru despre Marcu. Cu siguranță l-a cunoscut în anii tinereții (Faptele apostolilor 12.12) și a fost tatăl lui spiritual. Scriptura redă mai multe exemple despre relațiile tată-fiu între cei credincioși. Ne gândim numai la Pavel și Timotei, la Tit și la Filimon (1 Corinteni 4.17Galateni 4.191 Timotei 1.22 Timotei 1.2; 2.1Tit 1.3Filimon 10). Tot așa vedem aici din partea lui Petru dragoste părintească și influență părintească, așa cum a fost la Pavel cu privire la Timotei și Tit. Pe de altă parte este dependența copilărească. Cât de frumos este să vezi o astfel de relație spirituală între credincioșii bătrâni și tineri! Petru numește pe Silvan »fratele credincios«; în aceasta vedem mai mult aspectul egalității, și nu al filiațiunii.

Vedem casa mamei lui Marcu că era punctul central spiritual al credincioșilor din Ierusalim (Faptele apostolilor 12.12). Murise probabil tatăl lui? Marcu era nepotul lui Barnaba (Coloseni 4.10). Aceasta explică probabil de ce Pavel și Barnaba l-au luat în prima lor călătorie misionară (Faptele apostolilor 13.13). Dar greutățile au fost prea mari pentru credința lui Marcu. Legăturile familiare au pricinuit multe greutăți în relațiile spirituale. Se pare că ele au avut influență și asupra lui Barnaba (Faptele apostolilor 15.37), cu toate că Scriptura a considerat necesar să ne spună că numele lui înseamnă „fiul mângâierii” și că el »era un om de bine, plin de Duhul Sfânt și de credință« (Faptele apostolilor 11.24). Urmarea pentru Barnaba a fost, că el a fost exclus de la lucrarea mare, pe care Domnul a vrut s-o înfăptuiască prin Pavel. Numele lui nu mai este numit în această privință.

Din fericire Ioan-Marcu s-a maturizat spiritual. El a recâștigat încrederea lui Pavel, așa că acesta l-a putut iarăși recomanda (Coloseni 4.10). La sfârșitul vieții sale, el spune că Marcu îi este de folos în lucrare (2 Timotei 4.11). Aici în epistola lui Petru îl găsim la prietenul lui părintesc și la soția lui, cu siguranță ca să le ajute la bătrânețea lor în călătoria lungă într-o țară străină. Mai târziu, Duhul Sfânt îl folosește să scrie evanghelia după Marcu, în care vedem pe Domnul ca Slujitorul credincios. Este remarcabil, să găsim aici împreună pe Marcu și Sila (Silvan), care amândoi au luat parte la conflictul dintre Pavel și Barnaba.

Ca și Pavel, Petru spune credincioșilor să se sărute (Romani 16.16). Dar el vorbește despre un sărut al dragostei, în timp ce Pavel scrie despre o sărutare sfântă (1 Corinteni 16.202 Corinteni 13.121 Tesaloniceni 5.26). Ambele sunt importante! Trebuie să fie o sărutare de dragoste. Dar noi știm cum firea pământească a degradat noțiunea de dragoste. De aceea Pavel scrie, ca sărutul credincioșilor să fie sfânt. Petru folosește cuvântul pentru dragostea divină („agape”), pe care zadarnic îl căutăm în cărțile Greciei antice, dar pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl folosește cu predilecție. Am văzut în 1 Petru 4.8 că această dragoste își are originea în Dumnezeu și de aceea nu poate să fie lipsită de sfințenie.

Cât de nedemne sunt certurile și duhul de partidă dintre credincioși. Cât de scumpă este ultima dorință, ca toți, câți suntem în Hristos, să avem pace (Ioan 20.20). Noi avem pace pentru conștiința noastră, privind la Mielul sacrificat. Pacea lui Dumnezeu o avem dacă înfăptuim în inimile noastre ce ne spun versetele 10 și 11.

Studiul epistolei 1 Petru (4)
1 Petru 4

Hendrik Leendert Heijkoop

Versete călăuzitoare: 1 Petru 4

 Vers. 1-2

1 Petru 4.1,2: Astfel dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmați-vă și voi cu același fel de gândire. Căci Cel ce a pătimit în trup, a sfârșit-o cu păcatul, pentru ca, în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu.

În primele șapte versete ale acestui capitol, apostolul vorbește în continuare despre principiile generale de guvernare ale lui Dumnezeu. Capitolul 3 s-a încheiat cu glorificarea lui Hristos Isus. Totul Îi este supus, și El este gata să judece vii și morții. Acesta este un motiv pentru noi să trăim despărțiți de lume și principiile ei. Căci cu toate că Domnul este glorificat, lumea încă Îl mai respinge, și oricine este unit cu El va fi respins de lume.

Care este principiul de viață al lumii? Este facerea voii proprii, adică voia omului vechi. Din cauză că inima omului este stricată, aceasta înseamnă facerea poftelor și plăcerilor inimii stricate (Marcu 7.21-23, versetul 2).

Este datoria creaturii, să facă voia lui Dumnezeu. Toate lucrurile au fost create pentru El (Coloseni 1.16). De aceea este clar, că creatura are obligația să slujească Creatorului ei. Acesta este (pentru orice minte clară) marele principiu care domină în relațiile dintre Creator și creatură. De aceea este și etalonul, după care se apreciază dacă ceva este păcat, sau nu este: »Oricine face păcat, face și fărădelege; și păcatul este fărădelege« (1 Ioan 3.4). Tot ce face omul, fără să țină seama că Dumnezeu are autoritate asupra lui, este păcat. Deoarece omul care nu s-a întors la Dumnezeu face numai propria lui voie, aceasta înseamnă, că tot ce face el este păcat. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu spune: »Toate întocmirile gândurilor din inima lui sunt îndreptate în fiecare zi numai spre rău« (Geneza 6.5). Și tot așa: »Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar« (Romani 3.12).

Domnul Isus a venit să nimicească păcatul, să-l desființeze prin jertfa Lui Însuși (Evrei 9.26). Pe pământul cel nou și în cerul nou aceasta va fi în chip desăvârșit așa. Atunci păcatul va fi luat din lume (Ioan 1.29). Atunci nu va mai exista nimic care să se împotrivească lui Dumnezeu, așa că Dumnezeu va putea locui la oameni (2 Petru 3.13Apocalipsa 21.3). Acum nu este așa. Dar fundamentul a fost pus la cruce. Pe baza sângelui Lui prețios, cândva cerul și pământul, toate lucrurile, vor fi împăcate cu Dumnezeu. Dar numai noi, credincioșii, suntem deja acum împăcați, adică am fost aduși în relația adevărată cu Dumnezeu (Coloseni 1.19-21). De aceea se spune tesalonicenilor, că ei s-au întors de la idoli la Dumnezeu, »ca să slujească Dumnezeului viu și adevărat«. Am văzut, că prin nașterea din nou, Duhul Sfânt ne-a pus deoparte spre ascultarea lui Isus Hristos, adică, la ascultarea pe care El a arătat-o în viața Sa pe pământ (1 Petru 1.2).

Omul născut din nou are deci un cu totul alt principiu de viață decât are omul lumii acesteia. El slujește lui Dumnezeu într-o lume care își slujește sie însuși și poftelor inimii lui stricate. El va trebui deci să înoate totdeauna împotriva curentului. De aceea lumea îl va urî și îl va prigoni, deoarece el nu numai că nu face ce face ea (versetul 4), ci prin faptele lui el condamnă lumea. Orice om are conștiință, care îl acuză, când face anumite lucruri; și oricine face răul, urăște lumina (Ioan 3.20).

Cu cât un copil al lui Dumnezeu trăiește mai mult în concordanță cu poziția lui, adică, ascultă de Dumnezeu și Tatăl lui, cu atât lupta va fi mai înverșunată. De aceea el trebuie să se înarmeze cu cele mai grele arme, care se găsesc (Psalmul 144.1Psalmul 78.9). Cuvântul grecesc „hoplisasthe”, care a fost tradus prin: »înarmați-vă  cu …«, a fost folosit pentru un soldat grec, care și-a îmbrăcat armătura și și-a luat armele. În mod deosebit s-a folosit pentru un soldat prevăzut cu arme grele, în opoziție cu unul înarmat cu arme ușoare.

Cuvântul grecesc „ennoian” (gândire) se întâlnește numai aici și în Evrei 4.12, unde s-a tradus cu „simțirile”. Septuaginta îl folosește și în Proverbe, de exemplu Proverbe 2.11, tradus în românește cu „priceperea”.

Deci noi trebuie să ne înarmăm cu felul de gândire al Domnului Isus. Ca întotdeauna (vezi introducerea), apostolul ne prezintă pe Domnul ca marele nostru model. El se leagă de 1 Petru 3.18, unde am văzut, că Hristos a suferit pentru păcătoși, pentru noi, și a murit.

Da, ce suferințe a îndurat Domnul. Când a venit pe pământ, nu a fost loc pentru El în casa de poposire. Abia S-a născut, și a trebuit să fugă în Egipt, deoarece Irod căuta să-L omoare. După întoarcerea Lui, din cauza unui alt Irod a trebuit să locuiască în Nazaret și nu în Ierusalim, »orașul Marelui Împărat«. În timp ce S-a prezentat în public, rudele Lui au căutat să-L prindă, »căci ziceau: „Și-a ieșit din minți”«  (Marcu 3.21). Concetățenii Lui, în mijlocul cărora a crescut, au vrut să-L omoare (Luca 4.29). El a trebuit să îndure împotrivirea din partea păcătoșilor (Evrei 12.3). La dragostea Lui au răspuns cu vrăjmășie și dragostea Lui au răsplătit-o cu ură (Psalmul 109.2-5). Un ucenic L-a trădat, un altul s-a lepădat de El cu jurământ: toți L-au părăsit.

Marele preot, instaurat de El Însuși, pentru ca acesta să obțină har de la El pentru păcătoși, a dispus să-L prindă și pe baza mărturisirii Lui, cu privire la cine era El, L-a condamnat la moarte. Pilat, care a obținut autoritatea de la El (Geneza 9.6), ca prin aceasta dreptatea să fie păstrată, a dispus crucificarea Lui, cu toate că a mărturisit, că El era nevinovat.

Robii marelui preot și soldații lui Pilat L-au batjocorit și L-au maltratat. L-au scuipat în față. Tâlharii, crucificați împreună cu El, Îl batjocoreau. Cei adunați în jurul Lui își băteau joc de El, făcând din teama sufletului Lui tema batjocurilor lor. Când a strigat: »Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?«, au răstălmăcit intenționat cuvintele Lui și au strigat: »Lasă, să vedem dacă va veni Ilie să-L mântuiască!«

Și pe când atârna pe cruce și toată lumea, în toate nuanțele ei, sub călăuzirea lui satana și a tuturor forțelor întunericului L-au înconjurat, Dumnezeu a pus peste El toate păcatele noastre și L-a făcut păcat (2 Corinteni 5.21). Ce a însemnat aceasta pentru sufletul lui Sfânt, când a trebuit să poarte miliardele de păcate (1 Petru 2.24), să fie făcut păcat, ca și cum El ar fi avut o natură păcătoasă, ca și noi, ca și cum El ar fi fost izvorul tuturor păcatelor, pe care noi le-am făcut. Simțim ceva din aceasta, atunci când El plânge: »M-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile Mele, și nu le mai pot suferi vederea. Sunt mai multe decât perii capului Meu, și Mi se moaie inima« (Psalmul 40.12).

Dumnezeu L-a părăsit în acest moment. El a trebuit să strige: »Pentru ce M-ai părăsit?« Atunci L-a lovit sabia dreptății lui Dumnezeu. El a trebuit să spună: »M-ai adus în țărâna morții« (Psalmul 22.1,15Zaharia 13.7). Părea ca și cum Dumnezeu a trecut de partea lumii, care L-a omorât, de partea lui satana, care s-a năpustit asupra Lui cu toată răutatea și puterea. Ce suferințe!

Toate acestea le-a făcut pentru mine! El este »Fiul lui Dumnezeu, care M-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine« (Galateni 2.20). Ce motiv pentru inima mea, ca să-I închin toată viața mea, să fiu despărțit de lumea care I-a făcut toate acestea!

Apostolul Pavel merge, ca întotdeauna, până la rădăcină, atunci când aplică moartea lui Hristos la noi și din aceasta trage concluzia, că noi am murit față de păcat (Romani 6). Apostolul Petru nu merge așa de departe. El rămâne la rezultatul practic, la datoria care rezultă din moartea lui Hristos, ca o realitate în domeniul spiritual, ca noi să nu mai slujim păcatului, ci să umblăm ca oameni neprihăniți, conform modelului lui Hristos. Ambii apostoli scriu cu aceiași intenție. Petru nu ne prezintă atât de mult suferința lui Hristos, ca să ne amintească că El a îndurat-o pentru noi, ci el vrea mai multă să ne atragă atenția la un alt aspect, cum a mers El pe drumul Său în ascultare. El a venit pe pământ să facă voia lui Dumnezeu (Evrei 10.7). Tot ce a făcut El era voia lui Dumnezeu. El putea spune, că El totdeauna a făcut ce era plăcut Tatălui. Mâncarea Lui era să facă voia Aceluia care L-a trimis. Domnul nu a cedat niciodată lumii, niciodată El nu a cedat păcatului. Satana a folosit toată viclenia și toată puterea lui, ca să-L depărteze de pe drumul ascultării. Dar nu i-a reușit. Domnul a suferit mai bine foamea, decât să mănânce, dacă Tatăl nu i-a dat mâncare (Matei 4.2-4). Da, El a îndurat mai bine toate suferințele, de care a avut parte la cruce, El a murit mai degrabă încărcat cu păcatele noastre sub judecata unui Dumnezeu sfânt și drept, decât să nu facă voia lui Dumnezeu. Când satana I-a pus înaintea ochilor, în grădina Ghetsimani, toate suferințele de care va avea parte pe Golgota – suferințe, care au fost așa de îngrozitoare, că la privirea lor L-au făcut să se roage »cu strigăte și cu lacrimi«, iar sudoarea Sa a devenit ca niște picături mari de sânge – El a zis: »Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!«

Dar acum Domnul se odihnește față de păcat, sau a terminat-o cu păcatul, așa cum se mai poate traduce. Nici satana, nici păcatul și nici lumea nu mai pot veni la El, căci prin moartea Sa Domnul a părăsit această scenă a luptei.

Cu toate că noi mai suntem în lume, și pentru noi este valabil principiul: »Cine a suferit în trup, a sfârșit-o cu păcatul.« Când Domnul Isus a fost pe pământ, păcatul nu a găsit în El niciun punct de atac. În El nu a fost niciun păcat (1 Ioan 3.5). El a fost ispitit în toate privințele, ca și noi, dar fără păcat (Evrei 4.15)[1]. Deoarece noi avem păcatul locuind în noi, acest principiu este abstract pentru noi, adică, influențele nu sunt luate în considerație.

Realizarea practică va avea loc la noi totdeauna numai parțial, chiar și în ce privește timpul, căci noi nu suntem totdeauna la fel.

Și cu toate acestea și noi am terminat-o cu păcatul, dacă prin credință primim moartea lui Hristos pentru noi. Noi mai trăim în lume și cu toate acestea viața noastră este în adevăratul sens al cuvântului în afara lumii. Noi aparținem unei cu totul altei lumi, și viața noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Primirea lucrării lui Hristos are ca urmare o schimbare totală a poziției noastre. Noi nu mai putem trăi în trup după poftele omului, ci numai potrivit cu voia lui Dumnezeu. Dar aceasta va însemna suferință în trup, opoziție din partea păcătoșilor care ne înconjoară, așa cum a fost odinioară pentru Hristos.

Este clar, că aici este vorba de suferințele din cauza neprihănirii, ca aproape totdeauna în această scrisoare (1 Petru 2.191 Petru 3.17). Dacă fac loc păcatului, nu voi suferi. Aceasta este voința firii, a omului vechi. Ea dorește să facă poftele omului și se teme de suferințe. Dar dacă prin har facem voia lui Dumnezeu, coste cât ar costa, nu vom păcătui. Este suferința în trup, și aceasta desparte de păcat. Cine se împotrivește păcatului, acela sufere; el judecă, urăște și se împotrivește voii firii (cărnii) și sufere, dar nu păcătuiește. Dacă sunt mulțumit să sufăr, atunci voința mea nu este activă; practic păcatul nu este prezent. Omul nu voiește să sufere. Este harul, care în armonie cu chipul și sentimentele lui Hristos lucrează în omul nou, și noi suntem eliberați de acțiunea omului vechi. El nu va mai acționa atunci. Avem liniște din partea lui, am terminat-o cu el.

Aceasta este starea normală a creștinului, dacă inima se odihnește în El, care a luat pentru el asupra Sa cele mai mari suferințe. Dacă inima nu mai privește la El, se va speria de suferințe. Voința va lăsa să iasă la iveală acțiuni carnale, iar după aceea va urma păcatul.

Repet, adevărul este prezentat aici abstract. Același lucru găsim în epistola întâia a lui Ioan, care niciodată nu ia în considerație influențele secundare care iau naștere din influența contrară a firii sau a altor obstacole. Este deosebit de important că adevărurile Scripturii – adevărul moral desăvârșit – ne-au fost date în felul acesta, după adevărul și natura lor, neschimbate prin lucrurile care le influențează exercitarea  lor practică de către noi. Le putem cunoaște acum în adevărata lor formă și duhul nostru este înviorat prin aceasta. În afară de aceasta putem să vedem și să judecăm devierile noastre și diminuările din partea noastră în practicarea lor.

Se pune întrebarea, dacă aici „firea” („carnea”) reprezintă starea naturală a omului ca creatură, sau natura păcătoasă a omului vechi. Eu cred, că apostolul și în general Scriptura nu face această diferențiere severă, cu toate că aceste noțiuni de diferențiază clar. Despre Domnul se spune, că El a fost părtași trupului și sângelui, dar și că El a venit într-o fire asemănătoare cu a păcatului (Evrei 2.14Romani 8.3). Starea naturală a omului este „în carne”. Pentru omul căzut, aceasta înseamnă totodată că viața lui este caracterizată de păcat, și Dumnezeu îl vede ca fiind păcătos. La Domnul, desigur, aceasta nu a fost așa, căci în El nu a fost niciun păcat. Tot așa este și la omul născut din nou, eliberat. El a fost în carne. Dar Dumnezeu nu-l mai vede acum caracterizat de natura păcătoasă a omului căzut (Romani 7.3). Poziția lui este caracterizată de Duhul Sfânt care locuiește în el (Romani 8.9).

Vers. 3-5

1 Petru 4.3-5: Ajunge, în adevăr, că în trecut ați făcut voia Neamurilor, și ați trăit în desfrânări, în pofte, în beții, în ospețe, în chefuri și în slujiri idolești neîngăduite. De aceea se miră ei că nu alergați împreună cu ei la același potop de desfrâu, și vă batjocoresc. Dar au să dea socoteală înaintea Celui ce este gata să judece viii și morții.

Remarcă

  1. »trecut«: grecește „pareleluthos” = participiul perfect al unui verb „a trece, a termina, a descrește, a scădea”. Aici înseamnă și că timpul a trecut și s-a încheiat.
  2. »voia«; și = „intenția”
  3. »neîngăduite«: grecește „athemitois” se întâlnește în Noul Testament numai aici și în Faptele apostolilor 10, 28 („nu este îngăduit”). Textual înseamnă: „împotriva legii și împotriva dreptății”. Este deci vorba de lucruri, care au fost interzise chiar de legea romană.
  4. »desfrânări«: „asotia” = „soteria” („salvare, eliberare, păzire”) cu alpha privativum („a=”), prin care este negat. Cuvântul se întâlnește aici și în Luca 15.13Efeseni 5.18Tit 1.6. Cu referire la o persoană înseamnă: „incorigibil, abandonat (fără speranță)”.

Nu există niciun dubiu, că aceste lucruri caracterizau națiunile (Romani 1.21-31). Dar pentru iudei, care erau în legătură cu Iehova, era mult mai zguduitor. Așa cum au fost înaintașii lor, tot așa au fost și iudeii din timpul acela, care trăiau împrăștiați, căci ei erau departe de ochii vigilenți din Palestina. Dumnezeu și judecata Sa au fost excluse – chiar dacă au făcut-o cu o conștiință rea – și s-a introdus chiar slujirea la idoli. Credincioșii știau acum, că ei nu au fost mai buni decât națiunile.

Dar acest timp s-a încheiat atunci când prin har au fost treziți la neprihănire. Ei au făcut voia neamurilor în cel mai înalt grad. Acum voia lui Dumnezeu trebuia să fie firul călăuzitor al vieții lor.

Până acum au slujit domnului aspru al poftelor națiunilor. Setea de bogăție, onoare, lux, desfrânare, exces, etc. este o slujbă aspră. Cine este prins în unul din aceste lucruri, va deveni în curând în mod obișnuit sclavul și altor lucruri. Sfârșitul este deseori distrugerea sănătății, și totdeauna o inimă nemulțumită.

În limba greacă pentru „voia” lui Dumnezeu nu se folosește același cuvânt ca și pentru voia” națiunilor. Și ce diferență este între cele două! Facerea voii lui Dumnezeu înseamnă totdeauna libertate și bucurie (Luca 1.74). În voia lumii este inclus totdeauna sentimentul insatisfacției: »… îngreuiate de păcate și frământate de felurite pofte …, care învață întotdeauna și nu pot ajunge niciodată la deplina cunoștință a adevărului« (2 Timotei 3.6).

Cei necredincioși nu înțeleg această schimbare la cei credincioși. Omul natural (firesc) nu poate înțelege lucrurile duhovnicești (1 Corinteni 2.14). Ei nu numai că le consideră neobișnuite, ci sunt străine pentru ei, adică, ei le consideră nepotrivite pentru natura omenească. Ce înțeleg ei despre viața nouă, pe care noi am primit-o prin nașterea din nou? Ei nu pot înțelege că un om născut din nou nu are nicio dorință după aceste lucruri, atâta timp cât el este în părtășie cu Domnul.

Primul lucru pe care ei îl fac este, să ne aducă pe noi înapoi. Solomon a atenționat deja pe fiul său în privința aceasta (Proverbe 1.10-19). Dar dacă aceasta nu le reușește, urmează dușmănia vădită. Umblarea celor credincioși îi condamnă pe cei necredincioși. Ei urăsc binele (Romani 1.32). Ei încep să batjocorească, pentru că nu înțeleg. Ei vorbesc de rău, cu toate că știu, că nu este adevărat (Romani 2.15). Ei le atribuie lucruri ascunse, rele și îi învinuiesc de fățărnicie.

Dar va veni ziua când vor trebui să dea socoteală de vorbele și de faptele lor. Judecătorul este gata să facă judecata (Romani 2.16Romani 14.102 Corinteni 5.10Apocalipsa 20.12). Dacă astăzi încă nu va veni, atunci este numai pentru că Dumnezeu este îndurător, și oferă ocazia oamenilor pierduți, să se pocăiască, ca să nu meargă în pierzarea veșnică (2 Petru 3.9).

Tatăl a dat toată judecata Fiului (Ioan 5.22). El, Cel lepădat de lume, va judeca lumea aceasta și pe fiecare, care nu-L primește. Pentru aceasta Dumnezeu a dat dovada, că a înviat pe Domnul Isus dintre cei morți (Faptele apostolilor 17.31). Așa cum apostolul Pavel a dezvăluit aceasta conducătorilor înțelepciunii lumii în centrul lor din Atena, tot așa apostolul Petru a vestit sutașului roman din Cezarea, reprezentantul puterii mondiale (Faptele apostolilor 10.42).

Iudeii cunoșteau judecata celor vii, căci ei erau – în orice caz până la captivitatea babiloniană – punctul central al guvernării lui Dumnezeu pe pământ. Solomon ședea pe Tronul lui Iehova în Ierusalim (1 Cronici 29.23). Iudeii au fost deseori executorii judecăților lui Dumnezeu asupra celor vii, de exemplu, atunci când au luat în stăpânire țara Canaan (Deuteronomul 9.5).

Dar când Israel și Iuda s-au îndepărtat de Domnul, așa că El a trebuit să-i dea în mâna dușmanilor lor și să-i alunge din țară, slava Domnului a părăsit Ierusalimul (Ezechiel 1.11). El, Cel care este numit Domnul întregului pământ (Iosua 3, 11), este numit de Daniel Dumnezeul cerului (Daniel 2.37), Cel care a dat Capului Împărăției putere asupra pământului, această împărăția fiind prima care s-a ridicat împotriva Lui (Geneza 10.10; 11.1-9).

Guvernarea lui Dumnezeu nu mai este acum vizibilă, ci ea are loc în ascuns. Cu toate că principiile acestei guvernări rămân neschimbate, și așa sunt și acum (1 Petru 3.10), Dumnezeu se revelează lumii ca Dumnezeu-Mântuitorul (1 Timotei 2.3-4). El oferă har și nu face judecata.

Aceasta înseamnă că răul momentan nu este pedepsit, da, câteodată nu este deloc pedepsit în această viață pe pământ. Aceasta înseamnă și că cei credincioși, care Îi slujesc, vor trebui să sufere din partea lumii.

Dar cândva orice rău va trebui judecat (1 Corinteni 4.52 Corinteni 5.10Evrei 9.27). Așa a fost și în Vechiul Testament. Nu numai că orice faptă va fi judecată sub aspectul domniei lui Dumnezeu asupra pământului, ci totodată și cu privire la relația veșnică a Creatorului cu creatura Sa, cu omul. Faptul că Dumnezeu se descopere acum în har și nu pedepsește fiecare faptă rea, și că acum El S-a revelat pe deplin în Fiul, în mod necesar acum accentul trebuie să se pună pe judecata finală, judecata celor morți.

Judecata celor vii o va face Domnul când va veni în Împărăția Sa (Matei 25.31), judecata celor morți (Apocalipsa 20.11) o va face scurt timp înainte de a da Împărăția în mâinile lui Dumnezeu, Tatăl, și de începerea stării veșnice (1 Corinteni 15.24). Expresia »viii și morții« se mai întâlnește, în afară de acest loc, și în Faptele apostolilor 10.42 și 2 Timotei 4.1 în legătură cu judecata. În Romani 14.9 se mai spune: »ca să aibă stăpânire și peste cei morți și peste cei vii«.

Versetul 6

1 Petru 4.6: Căci tocmai în vederea aceasta a fost vestită Evanghelia și celor morți, pentru ca să fie judecați ca oameni în trup, dar să trăiască după Dumnezeu, în duh.

Având în vedere această judecată, s-a vestit odinioară oamenilor vestea bună. Lui Avraam i s-au dat făgăduințe (Galateni 3.18). Credincioșilor evrei li se scrie, că părinților li s-a vestit vestea bună (Evrei 4.2). Da, Dumnezeu a avut o veste bună începând de la căderea în păcat, care proteja înaintea judecății și dădea viața. Scriptura numește aceasta Evanghelia veșnică (Apocalipsa 14.6-7).

Credința a primit această veste bună, atât la început, cât și mai târziu, când ea a fost extinsă, când harul s-a descoperit tot mai mult, până în momentul când moartea, învierea și glorificarea lui Hristos a dat vestei bune mărimea ei deplină.

Cine nu a primit-o, a rămas responsabil înaintea lui Dumnezeu și va fi judecat în curând. Cine a primit-o, s-a condamnat pe sine însuși deja acum, recunoscând că el a meritat judecata lui Dumnezeu, și el a fost condamnat de lume: el a trebuit să sufere în trup și să fie batjocorit. Dar el a primit și viața nouă de la Dumnezeu, o viață spirituală, așa că acum el trăiește în duh potrivit cu voia lui Dumnezeu.

Scriptura nu spune că vestea bună a fost vestită tuturor. Aici nu se spune „morților”, ci »celor morți«. Aici nu este vorba, dacă toți au auzit-o.

În ultima parte a versetului 6 nu se spune: „… sau să trăiască după Dumnezeu, în duh”, ci: »dar …«. De aceea nu pot să înțeleg explicația care spune, că prima parte (judecata) este partea acelora care nu primesc Evanghelia, și partea a doua (viața) este partea celor care primesc Evanghelia. Din versetul întreg și din context (1 Petru 4.1-6), după părerea mea, ar trebui să deducem că atât judecata omului în trup, cât și viața după Dumnezeu, în duh, este partea celor care primesc vestea bună. Pentru aceasta le-a fost ea vestită.

Oricărui cititor treaz, care gândește, îi este clar, că nu este corect gândul, că această veste bună a fost vestită acestor morți, pe când ei erau deja morți. Cum se poate la cei morți »să fie judecați ca oameni în trup« și »să trăiască după Dumnezeu, în duh«? Ei nu mai sunt în trup! Scriptura folosește această expresie numai pentru oamenii care trăiesc pe pământ.

Vestea bună le-a fost vestită, atunci când erau pe pământ, așa cum de exemplu Evrei 4.2 arată foarte clar. Învățătura că după moarte se mai oferă ocazia să primești Evanghelia este în totală contradicție cu expunerea Cuvântului lui Dumnezeu.

Ce citim în acest verset nu este același lucru cu ce este scris în 1 Petru 3.19. Noe a fost predicatorul neprihănirii (2 Petru 2.5). El a predicat judecata, dar nu a vestit vestea bună. Scriptura folosește cuvinte diferite în 1 Petru 3.19 și 1 Petru 4.6.

Vers. 7-9

1 Petru 4.7-9: Sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiți înțelepți dar, și vegheați în vederea rugăciunii. Mai pe sus de toate, să aveți o dragoste fierbinte unii pentru alții, căci dragostea acopere o sumedenie de păcate. Fiți primitori de oaspeți între voi, fără cârtire.

În general Cuvântul lui Dumnezeu folosește două mijloace ca să ne desprindă de acest pământ. În primul rând trezește sentimentele noastre spirituale, prin aceea că îndreaptă ochii noștri spre apropiata venire a Domnului Isus, ca să ne ducă în Casa Tatălui. Vocea Domnului: »Iată, Eu vin curând« îndreaptă ochii noștri spre Luceafărul strălucitor de dimineață. Puterea Lui de atracție face inima să dorească după slava, unde este El: »Amin! Vino, Doamne Isuse!« (Apocalipsa 3.11; 22.7,17,20). Aceasta ne desprinde de lucrurile de pe pământ.

A doilea lucru pe care îl folosește Cuvântul lui Dumnezeu este, că el ne face să vedem vremelnicia tuturor lucrurilor de pe pământ. »Sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape« (Evrei 12.27). Nu numai că fiecare va trebui să dea socoteală de faptele lui, ci toate lucrurile în care firea pământească se poate încrede, vor avea sfârșit (în limba greacă accentul este pus pe „toate”). Sfârșitul s-a apropiat. Conștiența acestui fapt zguduie încrederea firii pământești.

Apostolul mai vorbește încă despre domnia lui Dumnezeu în legătură cu marele principiu al responsabilității cu privire la mărturia lui Dumnezeu. Pentru cel credincios, această domnie este domnia Tatălui. Dar Dumnezeu privește ca Tată și la lume. Copiii Lui să-L preamărească în lume. Dacă ei nu o fac, atunci trebuie ca El Însuși să se preamărească, dar pe cheltuiala lor. Focul prigoanei este dovada că judecata a început la Casa Domnului (versetul 12). În aceste suferințe ei sunt părtași suferințelor lui Hristos, și totodată subiectul disciplinării din partea Tatălui (Evrei 12.2-11). Dumnezeu știe totdeauna să unească aceste lucruri.

Cu privire la legătura dintre domnia lui Dumnezeu și lume, distrugerea Ierusalimului, care a avut loc la câțiva ani după ce a fost scrisă această scrisoare, este de mare importanță. Era cetatea marelui Împărat, unde va domni Mesia (Psalmul 48.3). Distrugerea lui a fost nimicirea locului în care odinioară a existat domnia nemijlocită a lui Dumnezeu, și unde ar fi domnit Mesia, dacă ar fi fost primit, și unde El va domni cândva (Ieremia 3.17). Prin înviere El Și-a ocupat Locul ceresc. Aceasta este marea temă a acestei scrisori. Domnia lui Dumnezeu s-a schimbat deci, nu în ceea ce privește principiile, dar ea a devenit acum generală. Deoarece Domnul Isus a suferit pe pământ, domnia lui Dumnezeu permite ca și ai Lui să sufere. Cei neprihăniți vor fi prigoniți până va veni timpul judecății și de aceea trebuie să aibă răbdare.

Distrugerea Ierusalimului a nimicit încrederea poporului iudeu necredincios. Pentru creștini ea a fost dovada, că sfârșitul tuturor lucrurilor era aproape. Cuvântul lui Dumnezeu nu ne spune nimic cu privire la lucrurile care trebuie să aibă loc înaintea judecăților care stau în legătură cu venirea Domnului pentru nimicirea dușmanilor și exercitarea judecății. Dar Petru merge până la temelie: nu numai până la Împărăția păcii, ci până la un cer nou și un pământ nou, căci sfârșitul tuturor lucrurilor vine prin judecată (2 Petru 3.7-13). Dar după aceea urmează binecuvântarea. Judecata este necesară pentru a pregăti locul binecuvântării.

Necredința spune: »Unde este făgăduința venirii Lui« (2 Petru 3.4)? Dar credința spune: „Dacă deja atunci sfârșitul era aproape, cât de aproape trebuie să fie acum!” – »Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua« (Romani 13.11-13).

Cu privire la sfârșitul tuturor celor care se văd, noi trebuie să fim »treji«, sau „cu mintea sănătoasă” (1 Petru 5.8), adică, să vedem toate așa cum sunt, și să nu ne așteptăm la nimic de la lucrurile de aici de pe pământ, ele vor fi judecate în curând. Încrederea noastră trebuie să fie pusă în Dumnezeu, care nu se schimbă, care este veșnic (Evrei 13.8) și care ne va păzi în toate greutățile și ispitele, prin care trecem aici pe pământ, până când va veni ziua eliberării.

Pentru aceasta trebuie să fim treji în vederea rugăciunii. Apostolul Pavel scrie celor întorși de curând la Dumnezeu în Tesalonic: »Rugați-vă neîncetat« (1 Tesaloniceni 5.17). Efesenilor, aflați pe un nivel spiritual înalt, le scrie să facă »în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni și cereri. Vegheați la aceasta, cu toată stăruința, și rugăciune« (Efeseni 6.18).

Rugăciunea este expresia propriei neputințe și a dependenței de Dumnezeu. Dar în rugăciune avem părtășie cu El, și puterea Lui se exercită în favoarea noastră. Cineva a spus: „Rugăciunea este puterea care pune în mișcare brațul Celui Atotputernic, care a creat universul prin Cuvântul Său.”

Dumnezeu, Tatăl, ascultă cu bucurie vocea noastră, atunci când venim la El. Noi suntem copiii Lui. El ne spune: »În orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri« (Filipeni 4.6). Chiar dacă ne rugăm pentru lucruri, pe care El nu ni le poate da, deoarece dragostea Lui știe, că ele ar fi rele pentru noi, »pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, ne va păzi inimile și gândurile noastre în Hristos Isus«.

În Evanghelia după Luca se spune de șapte ori despre Domnul Isus, că a fost în rugăciune, uneori toată noaptea și odată când a murit. Marele apostol Pavel roagă pe cei întorși de curând la Dumnezeu să se roage pentru el (1 Tesaloniceni 5.25). Nu recunoaștem în aceasta, câtă valoare acordă Cuvântul lui Dumnezeu rugăciunii? Și cât de puțin am învățat noi aceasta!

Dacă în felul acesta am primit acces prin rugăciune la comorile nesfârșite, pe care Dumnezeu le-a pregătit, atunci suntem capabili să facem ce spune apostolul, că trebuie să facem înainte de toate lucrurile: să avem o dragoste fierbinte unii pentru alții. Unde am putea să primim noi o dragoste fierbinte unii pentru alții, decât numai în părtășia cu Acela care este Dumnezeul dragostei, și care a dovedit-o, prin aceea că a dat pe Fiul Său pentru păcătoși (1 Ioan 4.8-10Romani 5.8)?

Noul Testament cunoaște două cuvinte pentru „a iubi” (și „iubire”): „phileo” și „agapao” (cu substantivul „agape”). Primul cuvânt semnifică mai mult prietenia. Celelalte două sunt folosite – în afară de Tit 3.4 – pretutindeni pentru dragostea lui Dumnezeu față de oameni și pentru dragostea oamenilor față de Dumnezeu. Ele sunt folosite și pentru dragostea Tatălui față de Fiul, cu excepția din Ioan 5.20, și pentru dragostea Tatălui față de ucenici, cu excepția din Ioan 16.27. „Phileo” este o afecțiune provocată prin ceva atrăgător și care dă naștere la bucurie, în subiectul dragostei, „Agape” se referă la o stare prezentă într-o persoană, care o face să acționeze. Punctul de plecare este aici persoana care iubește, cu toate că există o legătură cu comoara subiectului dragostei. »Dumnezeu este dragoste« este punctul de plecare propriu-zis al acestei dragoste, chiar și acolo unde este vorba de dragostea oamenilor față de Dumnezeu.

Acolo unde în Scriptură se vorbește de dragostea față de frați, se folosesc alternativ ambele cuvinte. În 1 Petru 1.22, de exemplu, se folosește prima dată „phileo” și a doua oară „agapao”; în 1 Petru 3.8 se folosește „phileo”. Dar aici în 1 Petru 4.8 se folosește „agape”, cuvântul pentru dragostea dumnezeiască. Este dragostea, pe care Dumnezeu a arătat-o față de noi prin aceea, că Hristos a murit pentru noi, pe când eram încă păcătoși (Romani 5.8,5). Această dragoste a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat. Noi am devenit părtași naturii divine (1 Petru 1.4). De aceea iubim, pentru că El ne-a iubit mai întâi (1 Ioan 4.19)!

Dar această dragoste trebuie să se reveleze. Ea o face în dragostea față de frați (1 Ioan 4.20). Acolo unde se găsește această dragoste fierbinte unii pentru alții, se va revela prezența divină și activitatea.

Această dragoste trebuie să fie »înainte de toate lucrurile«. Aceasta înseamnă că ea trebuie să fie înainte-mergătoare. Nimic nu are valoare, dacă această dragoste nu este impulsul. »Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Și chiar dacă aș avea darul prorociei, și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic. Și chiar de mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic.« (1 Corinteni 13). Este aceeași dragoste – „agape”, despre care este vorba în versetul nostru.

Această dragoste acopere o mulțime de păcate (Proverbe 10.12). Ea este opusul urii, care dă naștere la certuri (Iacov 5.20).

Apostolul nu vorbește aici de relația sufletului cu Dumnezeu, și de îndepărtarea definitivă a păcatelor dinaintea lui Dumnezeu sau a Tatălui (1 Ioan 1.9). El vorbește despre legătura dintre Dumnezeu și poporul Lui în căile Lui de guvernare. Dacă este puțină dragoste între frați, dacă sunt probleme și inimile se îndepărtează una de alta, atunci răul este prezent înaintea ochilor lui Dumnezeu (Galateni 5.13-15). Dar dacă dragostea este prezentă, care nu gândește nimic rău și nu se mânie, ci dimpotrivă, vede în cel rău prilejul să se reveleze (1 Corinteni 13.5), atunci ochiul lui Dumnezeu se odihnește pe dragoste și nu pe cel rău.

Prin natura noastră suntem înclinați să devenim răi, dacă ni se face rău. Dragostea, dragostea divină, va avea prilejul să se descopere în răul făcut de altul. Ea se va preocupa cu răul – nu cu privire la sine însuși (ea îndură totul), ci din dragoste pentru fratele care a făcut răul (Leviticul 19.17). Ea știe, că părtășia lui cu Domnul a fost întreruptă și că el nu este fericit. Ea nu va vorbi cu alții despre acest fapt, numai dacă există un motiv bine întemeiat, ci ea se va preocupa cu el, ca să-i spele picioarele și astfel să-l câștige (Ioan 13.8b). Noi avem dreptul să spălăm picioarele fraților noștri și să le iertăm păcatele. Dragostea are dreptul să îngroape lucrurile, așa că ele nu se vor mai vedea (Matei 18.14-15Iacov 5.151 Ioan 5.16).

Desigur aceasta nu atinge obligația Adunării de a exercita disciplinarea sfântă (1 Corinteni 5.13). Dragostea nu poate ascunde răul, pe care l-a descoperit Dumnezeu. Dar ea poate deseori să preîntâmpine o astfel de descoperire, prin aceea că se preocupă de la început în har cu fratele sau cu sora.

Primirea de oaspeți este o altă formă a dragostei. Cuvântul grecesc pentru aceasta înseamnă la origine: „prietenos față de străini”. Este deci exercitarea practică a dragostei față de alții, nu pentru că îi cunoaștem bine și sunt prietenii noștri, ci pentru că sunt copiii lui Dumnezeu și au nevoie de ajutorul nostru (Evrei 13.2). Dacă are loc într-adevăr din dragoste și nu dintr-un sentiment de obligație, sau pentru că nu te poți sustrage de la aceasta, atunci va fi cu siguranță fără cârtire. Atunci din aceasta va lua naștere părtășia și consolidarea dragostei de frați, pentru că ne vom cunoaște reciproc.

Versetul 10

1 Petru 4.10: Ca niște buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul, pe care l-a primit.

Expresia „darul primit” (charisma) se folosește în două sensuri: în Romani 1.11; 5.15-16; 6.23; 11.29 și 2 Corinteni 1.11 pentru binecuvântările pe care le-am primit prin har; în Romani 12.61 Corinteni 1.7; 7.7; 12.4,9,28,30-311 Timotei 4.142 Timotei 1.6 și în versetul nostru înseamnă o aptitudine sau un talent („dar”) dat prin har.

Fiecare credincios a primit un dar al harului. Dumnezeu a folosit pe apostolul Pavel să prezinte clar acest principiu. Fiecare are un loc în trupul lui Hristos și totodată ca dar al harului a primit aptitudinea de a ocupa acest loc, așa că trupul funcționează bine (1 Corinteni 12.14-27). »Din El (Hristos) tot trupul, bine închegat și strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei, și se zidește în dragoste« (Efeseni 4.16). – »… din care tot trupul, hrănit și bine închegat, cu ajutorul încheieturilor și legăturilor, își primește creșterea pe care i-o dă Dumnezeu« (Coloseni 2.19). Apostolul Petru este preocupat aici mai mult cu partea practică. Fiecare trebuie să-și folosească darul, ca prin el să slujească altora. Noi nu suntem proprietarii a ceea ce ne-a dat harul, ci »administratori«. Dumnezeu a dat aceste diferite daruri ale harului, ca să satisfacă multele și diversele nevoi. »Felurit« nu se referă la un număr mare, ci la diversitatea darurilor, prin care diversele nevoi ale credincioșilor pot fi satisfăcute. Fiecare să slujească celuilalt cu darul său.

Tot ce Dumnezeu a dat oamenilor trebuie administrat de om. Domnul Isus arată, că omul – și în mod deosebit Israel – a fost necredincios și de aceea Dumnezeu îi va lua domnia peste lucrurile pământești (Luca 16.1-13Geneza 2, 13; Levitic 25.2,23). Noi trăim în timpul, despre care Dumnezeu a zis deja: »Dă socoteală de administrarea ta«. Dar omul este încă practic în posesiunea pământului și a ceea ce aparține de el. Domnul ne prezintă pe administratorul necredincios ca fiind un model al nostru; el nu a mai folosit bunurile Domnului său pentru sine, ci spre folosul altor datornici ai Domnului. Noi trebuie să folosim posesiunile pământești spre folosul celor credincioși și pentru oameni în general (Galateni 6.10).

Noi suntem administratori și în ceea ce privește darurile spirituale. Plinătatea divină ne-a dăruit tot ce avem nevoie pentru exercitarea lucrării încredințate (Luca 12.421 Cronici 29.11-17). Ce aptitudini posedăm deci noi! Dar și ce responsabilitate! Ce se cere de la un administrator este, ca el să fie găsit credincios (1 Corinteni 4.1-5)!

Scriptura spune de mai multe ori, accentuând, că orice lucrare trebuie făcută în responsabilitate directă față de Domnul Hristos. El a dat darurile, și El va cere socoteală pentru ele, de felul în care le-am folosit (1 Corinteni 12.5Matei 24.45 și următoarele versete; Matei 25.14-30Efeseni 4.11). Cât este de trist, când oamenii îndrăznesc să-și asume autoritatea, care se cuvine numai Domnului, când oameni se interpun între Domnul și slujitorii Lui. Cât este de trist, când un slujitor nu ia în considerație călăuzirea Domnului și nu mai este conștient de responsabilitatea lui directă față de El – o responsabilitate de care nu ne poate dezlega nicio legătură omenească.

Efeseni 4.7-16 (în legătură cu Psalmul 68.18) și 1 Corinteni 12 ne prezintă clar principiile slujirii. Sunt daruri ale lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu le-a dat lui Hristos și pe care Domnul le împarte oamenilor. Ei trebuie să le exercite în dependență de Domnul și cu responsabilitate directă față de El (1 Corinteni 4.1-5). Duhul Sfânt dă putere pentru efectuarea lucrării de slujire. În Numele Domnului El are conducerea, așa că slujitorul trebuie să se lase cu totul condus de El în lucrare (1 Corinteni 12.7-11Faptele apostolilor 16.6-10). Domnul va cere cândva socoteala (Luca 19.12-26)!

Cuvântul „oikonomos” („administrator” sau „econom”) se întâlnește în Luca 12.42; 16.1,8Romani 16.231 Corinteni 4.1, 2Galateni 4.2Tit 1.7 și aici. În epistola către Tit, episcopul este numit econom al lui Dumnezeu. Acolo unde este vorba de exercitarea darurilor, textul nostru și 1 Corinteni 4 apune că noi suntem administratori ai tainelor și a harului felurit al lui Dumnezeu, dar nu că noi suntem administratori ai lui Dumnezeu. Noi suntem slujitori ai lui Hristos.

Deci noi suntem administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu este așa de mare și de felurit, că poate să satisfacă orice nevoie a oricărui om. »Felurit« se referă de aceea nu la mărimea harului lui Dumnezeu, ci la diversele forme, în care harul se descoperă. Dumnezeu, în bunătatea Lui, vrea să folosească oameni, ca să aducă acest har în mod practic oamenilor. El vrea să satisfacă toate nevoile tuturor oamenilor, atât cele materiale, cât și cele spirituale. Pentru aceasta El dă harul Său în mâinile oamenilor, ca pe o comoară, pentru ca ei să-l administreze (adică, să-l ducă acolo unde este nevoie de har), fiecare după darul harului pe care l-a primit.

Așa au prorocit profeții despre harul care acum a devenit partea noastră (1 Petru 1.10-12). Apostolul Pavel dorea să meargă la Roma, ca să dea credincioșilor de acolo daruri ale harului (Romani 1.11Romani 15.29). Domnul înviat a dat ucenicilor Săi misiunea să meargă și să vestească oamenilor pierduți iertarea păcatelor (Ioan 20.21-23). »Neprihănirea lui Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos« (Romani 3.22) vine la toți, cu toate că numai aceia care o primesc au parte de ea. Fiecare învățător dă la iveală lucruri noi și lucruri veci din comoara lui (Matei 13.52), și toate acestea aparțin »harului felurit al lui Dumnezeu«. Așa trebuie noi să facem bine tuturor oamenilor, în mod deosebit fraților în credință (Galateni 6.10). Așa a fost Dorca o administratoare credincioasă (Faptele apostolilor 9.36). Așa suntem noi îndemnați »să facă binele, să fie bogați în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alții« (1 Timotei 6.18).

Vers. 11a

1 Petru 4.11a: Dacă vorbește cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu.

Darurile harului sunt numite aici într-o împărțire simplă, pe care apostolii au folosit-o deja la începutul timpului Adunării: lucrarea în cuvânt și slujirea la mese (Faptele apostolilor 6.2-4).

Prima este deci pentru oricine slujește cu Cuvântul lui Dumnezeu, atât pentru păstori, cât și pentru învățători și evangheliști (Efeseni 4.11). Expresia grecească pentru „cuvinte” sau „oracol” (logia) s-a folosit în greaca clasică pentru sentințele zeilor, atunci când li se cerea sfatul, ca de exemplu la cunoscutul oracol din Delphi, unde se prezicea viitorul. Acest cuvânt se întâlnește în Biblie numai în Faptele apostolilor 7.38 („cuvinte vii”), Romani 3.2Evrei 5.12 și aici. Înseamnă deci, nu numai că ceea ce spune vorbitorul trebuie să fie în concordanță cu Cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce este de la sine înțeles, că este așa. Ceea ce spune el trebuie să fie cuvintele pe care Dumnezeu vrea să le spună prin vorbitor în acel moment și în acele împrejurări. Vorbește »cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, cel ce vede viziunea Celui Atotputernic« (Numeri 24.4).

Este de la sine înțeles, că tot ce se spune ca »cuvinte ale lui Dumnezeu« va fi în concordanță cu Scriptura. Dumnezeu nu Se contrazice niciodată. Dar cine folosește Scriptura, poate s-o folosească greșit. Se poate întâmpla, ca cineva să atenționeze, când de fapt este nevoie de mângâiere, sau cineva mustră, folosind cuvintele Scripturii, când de fapt este nevoie de învățătură, și așa mai departe. Care slujitor al lui Dumnezeu poate spune de ce au nevoie sufletele, cărora le vorbește, în momentul acela? Deseori ei înșiși nu știu. Dar Dumnezeu știe. De aceea slujitorul trebuie să fie așa de aproape de Dumnezeu, ca să vorbească din prezența lui Dumnezeu, deci să exprime gândurile lui Dumnezeu din momentul acela, așa cum a fost la Balaam – cu toate că erau împotriva voii lui.

Cea mai înaltă cinste și cea mai mare datorie a unui slujitor este, să fie ascultător și să facă ce i se încredințează. Nu lui se cuvine onoarea, ci Domnului lui. De aceea se spune: »după puterea pe care i-o dă Dumnezeu, pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu«. – »Căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită« (2 Corinteni 12.9-10)! De aceea el nu trebuie să spună propriile lui cuvinte, ci »cuvintele lui Dumnezeu«.

Cine este capabil să facă aceasta? – Noi am primit Duhul Sfânt. Să nu fie El în stare, Cel care a descoperit lui Pavel și celorlalți scriitori ai Noului Testament gândurile lui Dumnezeu și după aceea le-a dat cuvinte spirituale, prin care au scris aceste lucruri spirituale »mânați de Duhul Sfânt«, să ne facă capabili pentru aceste lucruri? (1 Corinteni 2.10-132 Petru 1.21) El Însuși ocupă de bună voie acest loc de supunere. El nu vorbește de la Sine (Ioan 16.13 și următoarele). Aceasta nu înseamnă că El nu vorbește despre Sine Însuși, cu toate că și aceasta este adevărat. Dar El vorbește sub însărcinarea Tatălui și a Fiului. »Va vorbi tot ce va fi auzit.« – »Va lua din ce este al Meu și vă va descoperi«. Să nu poată El să ne călăuzească cu puterea Sa divină în aceeași poziție și să ne dea puterea și aptitudinea necesară?

Cât de puțin știm noi să facem uz de puterea divină!, sau mai bine zis, cât de puțin ne lăsăm folosiți în totul de Dumnezeu. Dacă am fi cu adevărat supuși Duhului lui Hristos (Faptele apostolilor 16.7) și dacă am privi la Domnul, cât de capabili am fi noi atunci să comunicăm altora ce daruri vrea Dumnezeu să le dea! Nu ar fi numai o lucrare potrivit cu Scriptura, ci lucrarea vie a Duhului Sfânt, prin care orice nevoie ar fi împlinită. Aceasta este slujba profetică, care totdeauna zidește și prin care cei străini și neștiutori sunt convinși, »că, într-adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru« (1 Corinteni 14.4,24-25). Este o vorbire, așa cum au făcut profeții vechi: »Așa vorbește Domnul!« (Ezechiel 2.3-8; 3.10-11) Lucrarea unui profet nu constă în primul rând să spună ce va avea loc în viitor (adică să prezică viitorul), ci mai degrabă să fie gura lui Dumnezeu, adică să vorbească ce vrea Dumnezeu să spună unor persoane într-un anumit moment și în anumite împrejurări (Ieremia 2.1-2). Aceasta poate însemna, facerea cunoscut a viitorului, dar tot așa de bine nu. În cartea lui Iona, unul din profeții mici, nu sunt niciun fel de profeții cu privire la viitor, adică lucruri care nu erau împlinite în momentul când a fost scrisă cartea. Găsim noi în prorocia lui Hagai, în afară de ultimele versete din capitolul 2 și capitolul 3, prorocii cu privire la viitor? Chiar și acestea sunt prezentate la modul cel mai general.

Este nevoie de părtășia practică cu Dumnezeu, ca să poți sluji în felul acesta. Dacă nu stăm în apropierea Lui, nu auzim cuvintele care trebuie să le dăm mai departe. Dar cu toate acestea avem responsabilitatea să slujim. Dacă nu putem vorbi »cuvintele lui Dumnezeu« prin puterea părtășiei noastre cu Dumnezeu, atunci trebuie să tăcem, nu pentru a întrerupe lucrarea noastră pentru Domnul Isus, – (care din slujitori vrea să facă așa ceva – da, nu avem niciun drept să facem așa ceva) ci pentru a ne pune în lumina lui Dumnezeu, ca acolo să vedem și să judecăm tot ce întrerupe părtășia noastră cu Dumnezeu.

Vers. 11b

1 Petru 4.11b: Dacă slujește cineva, să slujească după puterea, pe care i-o dă Dumnezeu; pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a Căruia este slava și puterea în vecii vecilor! Amin.

»Slujirea« este aici (spre deosebire de vorbire) ceea ce apostolii numesc »slujirea la mese« (Faptele apostolilor 6.2). Putem s-o comparăm cu „slujirea, învățarea altora, îmbărbătarea altora” și „ milostenia” (1 Corinteni 12.28Romani 12.7-8).

Chiar și această slujire, care nu are loc prin cuvânt, ci se preocupă cu lucrurile trecătoare, nu se poate face pe baza aptitudinilor umane, a poziției sau a bogăției umane. Aptitudinile sau privilegiile  pământești pot să devină o cursă atât pentru cel ce execută slujba, cât și pentru acela care are parte de această slujbă. De aceea nu este așa, ca și cum noi am avea vreun drept. Noi trebuie să învățăm să folosim belșugul, care Dumnezeu îl are pentru noi.

În privința aceasta învață Domnul Isus pe ucenici cu privire la nevoile mulțimii din locul pustiu (Matei 14.16). Era clar, că ei nu aveau nimic, care să poată satisface aceste nevoi. Și cu toate acestea Domnul le zice: »N-au nevoie să plece. Dați-le voi să mănânce.« După aceea ei împart din plinătatea Lui așa de mult mulțimii, că au rămas douăsprezece coșuri pline cu rămășițele de fărâmături, deci mai mult decât ei au avut la început!

Cu siguranță, tot așa ar fi și în slujba noastră, dacă am avea mai mult din »credința care lucrează prin dragoste« (Galateni 5.6). Această credință se bazează pe belșugul lui Dumnezeu, și ea nu va fi niciodată dezamăgită. Noi nu putem să imităm această credință; dacă firea pământească imită credința, rezultatul va fi firea pământească, și de aceea este spre dezonorarea lui Dumnezeu. Noi trebuie să fim în imediata apropiere a lui Dumnezeu, în părtășie netulburată cu El. Atunci credința noastră se va întări prin umblarea împreună cu El, și noi vom primi pricepere să exercităm cu înțelepciune această credință. Aceasta este foarte necesar.

Noi nu am primit o comoară mare, pentru a o păzi, sau s-o folosim după cum credem noi. Câtă pagubă am pricinuit noi deja din cauză că nu am lucrat corect în această lucrare, de exemplu, prin faptul că am sprijinit cu bani ceva care nu era bun, sau nu am dat niciun ajutor, acolo unde era cu adevărat necesar. Ca în toate lucrurile, și în privința aceasta avem nevoie de călăuzirea divină. Adevărata credință va acționa numai acolo și numai atunci, când este potrivit gândurilor lui Dumnezeu.

Dacă suntem conștienți de aceste lucruri, atunci vom rămâne smeriți. Ne vom da seama, că este numai har, faptul că Domnul vrea să ne folosească pentru această lucrare; nimic de la noi înșine nu este adăugat. De aceasta își vor da seama și aceia cărora li se slujește. În felul acesta, atât ei, cât și noi, vom glorifica pe Dumnezeu și Îi vom mulțumi. Deoarece orice lucrare este pentru Isus Hristos (1 Corinteni 12.5), așa cum am văzut și în versetul 10, »Dumnezeu va fi glorificat în toate, prin Isus Hristos« (Ioan 17.4). Aceasta este totdeauna intenția Domnului Isus! Și este totdeauna intenția lui Dumnezeu să glorifice pe Domnul. El I-a dat slava și puterea în vecii vecilor. Ce imbold puternic pentru inima noastră este această dorință a lui Dumnezeu și a Domnului Isus, ca în lucrarea noastră să slăvim pe Dumnezeu și pe Domnul Isus. Și ce îmbărbătare este totodată, că puterea Lui rămâne aceeași, oricare ar fi împrejurările de aici de pe pământ și oricare ar fi dușmanii care ne stau împotrivă.

Din text nu rezultă destul de clar, dacă cuvintele  »a Căruia este slava și puterea în vecii vecilor« se referă la Dumnezeu, sau la Domnul Isus. Cuvântul »este« în loc de »să fie« (ca în 1 Petru 5.11) sprijină gândul, că aici se referă la Domnul Isus. Lui I-a fost dată deja acum toată puterea (Matei 28.18)! Compară cu Romani 9.5.

Vers. 12-14

1 Petru 4.12-14: Prea iubiților, nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi; dimpotrivă, bucurați-vă, întrucât aveți parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucurați și să vă veseliți și la arătarea slavei Lui. Dacă sunteți batjocoriți pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, se odihnește peste voi.

Apostolul revine la suferințele celor credincioși în această lume: am putea spune, la tema principală a acestei cărți. El a vorbit despre ele deja în capitolele 2 și 3. Eu cred că aici stau în legătură cu »sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape«, de la începutul acestei secțiuni a scrisorii (versetul 7).

Întreg timpul creștinismului, timpul existenței Adunării pe pământ, poartă acest caracter al »ultimei ore«[2]. Este timpul respingerii totale a lui Dumnezeu prin lepădarea Domnului Isus. Nu mai urmează nicio altă perioadă, în care omul să fie pus la probă, probabil numai în ultimele momente ale Împărăției de o mie de ani, când pentru scurt timp se va oferi oamenilor, care vor trăi pe pământ, ocazia să arate ce influență a avut asupra inimii lor domnia binecuvântată de o mie de ani a Domnului Isus (Apocalipsa 20.7-9). Dar aceasta nu este o probă în adevăratul sens al cuvântului. Li se va oferi numai prilejul să descopere starea inimii lor, după ce ei au fost constrânși timp de o mie de ani, să se supună, căci orice neascultare devenită cunoscut, va fi pedepsită imediat cu moartea (Psalmul 101.4-8Isaia 66.24).

Dar cu toate că tot timpul creștinismul poartă acest caracter al „sfârșitului”, există totuși o gradare. »Dar voi, prea iubiților, aduceți-vă aminte de vorbele vestite mai dinainte de apostolii Domnului nostru Isus Hristos. Cum vă spuneau că în vremurile din urmă vor fi batjocoritori, care vor trăi după poftele lor nelegiuite.« (Iuda 17-18) Timpul din urmă al creștinismului va fi timpul cel mai rău, nu numai în ce privește starea lumii, ci în creștinismul însăși se va arăta decăderea de la Dumnezeu (1 Timotei 42 Timotei 3). Este adevărat că decăderea se va arăta pe deplin abia după ce va fi luat din calea ei ceea ce o împiedică (2 Tesaloniceni 2.2-7), deci abia după răpirea Adunării.

Aceasta înseamnă și că judecata lui Dumnezeu va avea loc pe deplin abia atunci, acum ea are loc numai ca principiu al guvernării lui Dumnezeu. »Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la Casa lui Dumnezeu« (versetul 17). Marea înștiințare a acesteia, distrugerea Ierusalimului, urma să aibă loc la câțiva ani după aceea, și credincioșii iudei, cărora le-a scris Petru, tocmai din cauză că erau credincioși iudei și creștinismul în timpul acela era privit de cea mai mare parte dintre națiuni ca fiind o sectă iudaică, vor avea parte în cea mai mare măsură de urmările judecății lui Dumnezeu asupra poporului necredincios.

Inima firească poate să înțeleagă greu că aceia care sunt legați cu Acela căruia »toată puterea I-a fost dată în cer și pe pământ« (Matei 28.18) trebuie să sufere. Cât de greu a fost deja pentru credincioșii dintre iudei să înțeleagă că Ierusalimul și Templul vor fi nimicite prin judecata lui Dumnezeu. Mulți dintre ei, dacă nu chiar cei mai mulți, nu erau eliberați de iudaism, ci erau plini de râvnă pentru Lege (Faptele apostolilor 21.20). Că ei, cei care au primit pe Domnul ca pe Mesia trimis de Dumnezeu, sufereau, da, trebuiau chiar să sufere în mod deosebit, deoarece L-au primit, era greu de înțeles pentru inima lor sărmană. Cine putea să-i înțeleagă mai bine decât Petru! Nu a spus el însuși Domnului: »Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple așa ceva!« (Matei 16.22) S-a gândit el în aceste momente la acele clipe din trecut? Și s-a gândit el la cuvintele de mustrare, pe care i le-a spus Domnul atunci? El și-a învățat lecția și dorea s-o dea mai departe.

Hristos a primit toată puterea în cer și pe pământ; El este Împărat și Preot! Dar El exercită acum numai lucrarea de Preot. El nu stă încă pe Tronul Lui (Matei 25.31), ci pe Tronul Tatălui Său (Apocalipsa 3.21). Cu toate că El este Preot după rânduiala lui Melhisedec (Evrei 7.21), El exercită lucrarea de preot al lui Aaron, și anume, pentru cei ce au nevoie de ajutor într-o lume, care este comparată cu o pustie (Evrei 4.16).

De aceea, cine a primit pe Hristos, are parte de locul pe care El l-a avut aici pe pământ, și pe care îl mai are încă – locul lepădării. De aceea el va avea parte și de urmările care decurg din acest loc – suferința pe care Domnul a îndurat-o aici pe pământ (Filipeni 3.10).

Desigur el nu are parte de suferințele pe care Domnul le-a îndurat pentru păcatele noastre și pentru păcatul nostru. Aceasta a fost o chestiune unică între Dumnezeu și El. În general toate suferințele vin din mâna lui Dumnezeu. Fără aprobarea Lui nu ar fi existat nicio suferință pentru Domnul și nu ar exista nicio suferință pentru noi. Dar suferința pentru păcatele noastre a venit direct de la Dumnezeu. La aceasta noi nu putem avea parte – ar însemna iadul pentru noi.

Domnul a suferit însă și pentru neprihănire, și în privința aceasta noi nu numai că putem avea parte de suferință, ci o avem chiar (2 Timotei 3.12). Apostolul a vorbit despre aceasta în 1 Petru 2; 3. Domnul a suferit și din cauza dușmăniei și a lepădării Sale, din cauza a ceea ce era El. Și de aceasta putem avea parte. Dacă ne facem public una cu El în lumea care L-a răstignit, atunci și noi vom avea parte de ură și vom fi lepădați. Despre aceasta vorbește apostolul aici. Aceste suferințe pun credința la încercare mai mult decât suferința pentru neprihănire. Nedreptatea este în conflict cu simțămintele naturii noastre noi, și chiar a simțămintelor firești ale omului sincer. Dar suferința pentru Domnul este urmarea, atunci când public ocupăm locul împreună cu El și mărturisim public despre El. Este în legătură cu dragostea noastră pentru El și părtășia practică cu El.

De aceea apostolul le aduce aminte în primul rând, că ei sunt prea iubiți. Ei sunt iubiți cu o dragoste divină, a cărei origine este în El Însuși. Aici este iarăși cuvântul „agape”; vezi explicațiile de la versetul 8 și 1 Petru 2.11.

După ce privirea lor a fost îndreptată spre dragostea lui Dumnezeu, le poate prezenta de ce Dumnezeu permite ca ei să fie prigoniți. Prigonirile vin, cei drept, de la o lume care urăște pe Hristos, dar ea nu ar fi în stare să facă ceva, dacă Dumnezeu nu i-ar permite. Vedem aceasta foarte clar la Domnul Isus. Oricât de mare a fost dușmănia și furia dușmanilor Lui, ei nu au putut face nimic înainte de a fi »sosit ceasul« (Marcu 14.41). De aceea Domnul zice mulțimii care a venit să-L prindă: »Acesta este ceasul vostru și puterea întunericului« (Luca 22.53).

Dumnezeu a permis prigoana îngrozitoare »ca să vă încerce«. Nu erau lucruri mărunte, ci, după cum redă cuvântul „foc”, erau prigoane grele. Cuvântul grecesc se întâlnește în Noul Testament numai aici și în Apocalipsa 18.9,18. În Septuaginta se folosește de două ori, și anume pentru cuptorul de topit, în care se topește aurul și argintul pentru curățire (Psalmul 66.10Proverbe 27.21). Tot așa îl folosește Duhul Sfânt și aici prin Petru. Prigonirile aveau scopul  să verifice pe credincioși, ca să-i curețe. Un exemplu foarte clar în privința aceasta găsim în Apocalipsa (Apocalipsa 2.4,10). Când Adunarea și-a părăsit dragostea dintâi, Domnul permite un necaz de zece zile prin diavolul, ca s-o aducă înapoi.

În istoria lui Iov vedem cum Dumnezeu folosește pe Satana, ca să-Și atingă țelul cu Iov. Tot așa Domnul permite ca dușmănia lui Satana și a lumii, care este guvernată de el, să aducă prigoană asupra celor credincioși, pentru ca planurile lui cu privire la ei să se împlinească. În greutăți ei devin eliberați de lume și de lucrurile pământului și sunt aduși mai aproape de Domnul, deoarece ei simt mai bine dependența lor.

De aceea Cuvântul lui Dumnezeu spune: »Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări, ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea … Ferice de cel ce rabdă ispita! Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor care-L iubesc.« – »Ați auzit vorbindu-se despre răbdarea lui Iov, și ați văzut ce sfârșit i-a dat Domnul, și cum Domnul este plin de milă și de îndurare« (Iacov 1.2-12Iacov 5.10-11Romani 5.3-5). Cu cât încercarea este mai grea, cu atât binecuvântarea este mai mare pentru cel ce rabdă ispita!

Petru a știut din experiență, că nu încercarea în sine este periculoasă, ci când noi înșine ajungem să fim ispitiți! Domnul l-a atenționat, dar din păcate fără succes (Luca 22.40). Petru s-a încrezut în propria putere și s-a bazat pe dragostea lui pentru Domnul. Bazându-se pe acestea, a căutat locul de ispită, ca să arate, că dacă toți Îl vor părăsi pe Domnul, el nu-L va părăsi. Rezultatul a fost, că el s-a lepădat de trei ori de Domnul, și chiar cu un jurământ.

Dacă Domnul ne pune la încercare, prin puterea Lui vom putea rămâne în picioare și Îl vom glorifica. Dar noi înșine nu avem nicio putere. Cum să ne păzească Domnul, dacă noi mergem pe un drum al încăpățânării și încrederii de sine? În acest caz El trebuie să permită, ca nebunia noastră să devină vizibilă și astfel noi să învățăm ce este firea noastră pământească. »Ferice de cei ce-și pun tăria în Tine, în a căror inimă locuiește încrederea. Când străbat aceștia Valea Plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare … Ei merg din putere în putere, și se înfățișează înaintea lui Dumnezeu în Sion« (Psalmul 84.4-7).

Dar cât de mare este harul care ne ridică, atunci când am căzut! Domnul merge împreună cu Petru pe tot drumul reabilitării lui, oricât de adânc s-ar coborî el (Luca 22.32,34,61). După aceea îl prezintă fraților lui, încredințându-i oile și mieii Lui (Ioan 21.15-19). Conștiința lui a fost așa de desăvârșit curățită prin lucrarea de răscumpărare a lui Hristos (Evrei 10.2 și următoarele), că el acuză deschis pe iudei, că ei s-au lepădat de Cel Sfânt și Neprihănit (Faptele apostolilor 3.14).

În afară de aceasta, aceste suferințe pricinuite de prigonire erau o împărtășire a suferinței lui Hristos. Aceasta ne aduce în părtășie directă cu Hristos Însuși! Consecința este o bucurie deosebită a inimii, nu numai în veșnicie, ci deja acum aici pe pământ.

Domnul Însuși a spus: »Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii« (Matei 5.10). Petru nu a uitat aceasta și el le-a scris deja: »Dar dacă suferiți cu răbdare, când ați făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Și la aceasta ați fost chemați« (1 Petru 2.19-21). – »Chiar dacă aveți de suferit pentru neprihănire, ferice de voi!« (1 Petru 3.14).

Dar Domnul a spus în continuare: »Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră! Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot așa au prigonit pe prorocii, care au fost înainte de voi« (Matei 5.11-12). Și Petru explică credincioșilor, cărora le scria (și totodată și nouă), că părtășia la suferințele lui Hristos – să suferi pentru Numele lui Hristos – are ca urmare o binecuvântare deosebită; în mod deosebit în slavă, dar și aici pe pământ.

S-a spus, că participarea la suferințele lui Hristos (versetul 13) și batjocorirea în (sau: pentru) Numele lui Hristos (versetul 14) nu este același lucru. Versetul 13 s-ar referi atunci mai mult la suferința din pricina neprihănirii, din care cauză și Hristos a suferit, și versetul 14 la suferința propriu-zisă pentru El.

Este adevărat, că noi putem avea părtășie cu El în suferința pentru neprihănire. Dar după părerea mea, din context este pe deplin clar, că versetul 14 este o explicație la versetul 13. Versetul 12 vorbește deja despre prigonire, și versetele 13 și 14 continuă aceasta. În afară de aceasta, suferința pentru neprihănire este în mod obișnuit o chestiune personală, în timp ce prigoana lovește de cele mai multe ori pe credincioși împreună. Și aici se pare că înseamnă suferința pentru toți: »focul din mijlocul vostru«!

Așa cum s-a spus, suferința din pricina neprihănirii este consecința naturii noastre noi, care vrea să facă binele și să reveleze felul de gândire al Domnului Isus Însuși, deoarece El este viața nouă (Coloseni 3.4)! Dar suferința pentru Numele Domnului ne aduce în legătură directă cu El. Este urmarea legăturii noastre cu El și a dragostei și credincioșiei noastre față de El, și este evident, că ea are o deosebită valoare pentru Domnul și ne aduce într-o părtășie deosebită cu El, deoarece în acest caz este vorba de El personal. Vedem aceasta din cuvintele Domnului, pe care le-am citat deja. În legătură cu suferințele din pricina neprihănirii, El vorbește despre „cei” („aceia”), dar la suferințele pentru El, spune „voi” (Matei 5.10-12). Suferința pentru El vorbește despre prețul pe care noi trebuie să-l plătim pentru umblarea împreună cu El.

Cuvântul »dimpotrivă« (versetul 13) redă un contrast pronunțat. În loc să privești suferința pentru Hristos ca fiind ceva străin, trebuie să te bucuri în ea! Cuvântul arată și că suferința stă acum într-o anumită relație cu bucuria, de care se va avea parte cândva. Găsim aceasta în mod repetat în Scriptură. »Suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare«. – »Dacă răbdăm, vom și împărăți împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, și El se va lepăda de noi«. – »Fiindcă Dumnezeu găsește că este drept să dea întristare celor ce vă întristează, și să vă dea odihnă atât vouă, care sunteți întristați, cât și nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, etc.« – »Pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri« (Romani 8.182 Timotei 2.122 Tesaloniceni 1.6Matei 10.32).

Domnul simte suferința pe care o îndură ai Săi pentru El, ca fiind a Lui proprie. Vedem aceasta clar în cazul vestitorilor Evangheliei Împărăției din rămășița iudaică în timpul Necazului cel mare (Matei 25.40). Dar cu privire la noi înseamnă mult mai mult! Noi am fost făcuți una cu El, așa cum Domnul a spus clar lui Pavel, atunci când I s-a împotrivit pe drumul Damascului (Efeseni 5.30Faptele apostolilor 9.4-5).

Da, ce motiv este acesta, să nu te miri de suferințe și să nu dai înapoi dinaintea lor, dacă sunt pentru Numele Domnului, ci, dimpotrivă, să te bucuri în ele! Așa cum am văzut, prin suferințe ne purificăm. Și în afară de aceasta ele ne unesc practic cu Hristos: acum, în lepădarea Sa (Filipeni 3.10), dar prin aceasta, în curând, și în glorificarea Sa. Această slavă va fi descoperită în curând. Ea va fi veșnică, în opoziție cu suferința scurtă de aici. Cuvintele »bucurați-vă« sunt la imperativ prezent (forma de poruncă la timpul prezent). Este deci o poruncă, să ne bucurăm permanent. Aceasta va avea ca urmare, că noi ne vom bucura cu o bucurie nespus de mare la arătarea lui Hristos. Căci atunci Domnul va răsplăti pe deplin credincioșia noastră. Bucuria noastră nu va mai fi atunci împiedecată prin amintirea necredincioșiei noastre și a înclinației noastre reduse de a avea parte de suferințele Domnului.

Versetul 14 arată și o altă binecuvântare, care este legată de suferințele Domnului. Aceste suferințe sunt numite aici: »batjocoriți pentru Numele lui Hristos«. Domnul Însuși spune ce înseamnă cuvintele »în Numele Său«: »pentru că sunteți ai lui Hristos« (Marcu 9.41). Așa cum am văzut la Saul, Domnul privește, când suntem prigoniți, pentru că Îl recunoaștem, ca și cum El Însuși ar fi prigonit (Faptele apostolilor 9.4-5). Noi suntem reprezentanții și martorii Lui pe pământ. Dacă din pricina aceasta suntem prigoniți, atunci prigoana este îndreptată în realitate împotriva Lui. Dar această prigoană dovedește totodată, că noi de arătăm ca reprezentanții și martorii Lui! Credincioșii lumești, care nu revelează pe Hristos în viața lor, nu sunt prigoniți! Atunci noi suntem fericiți. În limba greacă lipsesc cuvintele „de voi”. Prin aceasta accentul se pune pe »ferice«.

Apostolul Pavel ne îndeamnă: »Să ieșim dar afară din tabără la El, și să suferim ocara Lui« (Evrei 13.13). Scriptura spune despre Moise: »El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiți spre răsplătire« (Evrei 11.26). El nu a socotit bogăția lui Hristos ca fiind mai mare decât bogăția Egiptului, ci el a considerat ocara lui Hristos mai mare decât bogățiile Egiptului. El nu a fost așa de nebun, cum suntem noi deseori, când ne gândim numai la prezent. El s-a gândit și la viitor. Și nu numai atât. Cine poate descrie fericirea, când ai părtășie cu Domnul, chiar și în cele mai mari greutăți? Se pot compara bogățiile pământului cu această bucurie? Domnul Însuși a spus (Matei 5.11), și Duhul Sfânt o repetă, că de suferința pentru El este legată o bucurie mare. Apostolii »s-au bucurat că au fost învredniciți să fie batjocoriți, pentru Numele Lui« (Faptele apostolilor 5.41). Filipenilor li s-a dat harul »cu privire la Hristos, nu numai să creadă în El, ci și să pătimească pentru El« (Filipeni 1.29)! Nu este aceasta și experiența noastră personală? Nu este inima deseori cea mai fericită, când suntem batjocoriți pentru Numele Domnului, de exemplu, când împărțim pliante și oamenii nu numai că refuză să le primească, ci fac și remarci batjocoritoare? Cum este posibil așa ceva? Răspunsul este dat aici: »Duhul slavei și Duhul lui Dumnezeu se odihnește peste voi!«

Numele lui Hristos aduce batjocură asupra martorilor Lui aici în lume. Hristos nu mai este în lume, ci în slavă. De acolo, de la Tatăl Său (Ioan 15.26) – și Tatăl în Numele Său (Ioan 14.26) – a trimis pe Duhul Sfânt, pentru ca El să fie în noi și cu noi în veac. Aceasta este pecetea asupra mântuirii noastre înfăptuite, arvuna moștenirii noastre (Efeseni 1.14) și cele dintâi roade (Romani 8.23) ale slavei care va veni. El a venit ca să glorifice pe Domnul (Ioan 16.24). El lucrează în noi, ca noi să revelăm pe Hristos. Când suntem batjocoriți, El se face una cu sentimentele noastre, pentru ca suspinele noastre să aibă un caracter divin și nu egocentric (Romani 8.26), și ne întărește cu toată puterea slavei Sale. El lucrează în noi un sentiment de bucurie, de acum și până în veșnicie, prin aceea că El este puterea divină din noi, care ne face apți să savurăm slava personală a Domnului Isus în părtășia noastră cu El (Ioan 4.14), și să savurăm mai dinainte binecuvântările cerului (Ioan 7.38). Locuirea Duhului Sfânt în noi și tot ce rezultă din aceasta, este acum, după ce mântuirea a fost înfăptuită, partea fiecărui credincios. Dar aici ea este pusă în mod deosebit înaintea ochilor acelora care au parte de prigoane mari, pentru ca prin aceasta inimile lor să fie îmbărbătate. Cu siguranță Duhul Sfânt lucrează în mod deosebit în inimă, când ea se află în astfel de împrejurări. Hristos nu poate să nedreptățească și va da din belșug acelora care, fără să țină seama de urmări, nu Îl nedreptățesc ci se dedică în totul Lui.

La Ștefan vedem cum aceasta devine vizibil și în exterior. »Toți cei ce ședeau în Sobor, s-au uitat țintă la Ștefan, și fața lui li s-a arătat ca o față de înger.« Când mai târziu scrâșneau din dinți împotriva lui și îl omorau cu pietre, se spune despre el: »Dar Ștefan, plin de Duhul Sfânt, și-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu, și pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu; și a zis: „Iată, văd cerurile deschise, și pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu”« (Faptele apostolilor 6.15; 7.54-60)!

Să nu gândim că aceasta a fost o mare excepție! Ne-a fost dată ca o ilustrație cu privire la ceea ce Petru scrie aici, și ea este valabilă pentru fiecare din noi. Mulți martiri au dat aceiași mărturie, nu numai la moartea lor.

Conținutul ultimei propoziții din versetul 14 este în concordanță cu conținutul Sfintei Scripturi (Iacov 2.7). Dacă cei credincioși sunt prigoniți, Domnul Isus și Duhul slavei și Duhul lui Dumnezeu sunt batjocoriți de prigonitori. Dar El este glorificat de cei prigoniți. Ei arată, ce Persoană minunată este Domnul, prin faptul că ei vor să îndure toate acestea pentru El (Faptele apostolilor 23.9). Ceea ce ei revelează arată că Duhul Sfânt poate să lucreze în creaturi slabe, așa cum suntem noi.

Vers. 15-16

1 Petru 4.15,16: Nimeni din voi să nu sufere ca ucigaș, sau ca hoț, sau ca făcător de rele, sau ca unul care se amestecă în treburile altuia. Dimpotrivă, dacă sufere pentru că este creștin, să nu-i fie rușine, ci să slăvească pe Dumnezeu pentru numele acesta.

Verbele „a suferi, a-i fi rușine, a slăvi” sunt la imperativ (forma de poruncă). Deci nu sunt simple dorințe, a căror împlinire este lăsată la bunul plac al fiecăruia, ci sunt porunci (1 Corinteni 5.9-13Efeseni 4.28)!

Cât de serios este faptul că celor credincioși trebuie să li se spună astfel de lucruri! Dar nu știm de la noi înșine, că noi suntem capabili de orice lucru, dacă nu suntem în părtășie cu Domnul, ca El să ne păzească (Romani 7.182 Samuel 12.9)?

Este adevărat că Domnul a fost pus în rândul făcătorilor de rele. El a fost răstignit între doi tâlhari, și iudeii puteau alege între El și criminalul Baraba (Marcu 15.28Matei 27.38Luca 23.25,33). Dar El era Cel Sfânt și Neprihănit (Faptele apostolilor 3.14)! El nu era un ucigaș, ci era Acela, care a dat viața tuturor celor care au crezut în El. El nu a fost un hoț, ci a fost Marele Dătător, care a dat tot ce a avut, ca să ne mântuiască și care după aceea ne dă toate comorile lui Dumnezeu! Cât de nepotrivit este, când cineva, care Îi poartă Numele (creștin), este un ucigaș, un hoț, sau un făcător de lucruri rele! Să ne ajute Domnul, ca noi niciodată să nu furăm, nici măcar din lucrurile care aparțin Domnului – bani, dar și sentimentele noastre, timpul nostru, puterea noastră; și ca noi să nu ucidem niciodată, nu numai trupește, ci și spiritual, să nu fim făcători de rele, adică, să nu facem lucruri care nu sunt bune.

Cuvântul „ca” se întâlnește înaintea cuvintelor ucigaș, hoț, făcător de rele și înaintea expresiei »unul care se amestecă în treburile altuia«. Aceasta arată că ultimul are un alt caracter decât în cazul primelor trei cuvinte. Cuvântul grecesc este „allotri-episkopos” și se întâlnește în Noul Testament numai aici. Cuvântul „episkopos”, în afară de locul acesta, se mai întâlnește în Faptele apostolilor 20.28Filipeni 1.11 Timotei 3.2Tit 1.71 Petru 2.25. Înseamnă „supraveghetor”. Din acest cuvânt a derivat cuvântul „episcop”. „Allotria” înseamnă „lucruri străine”. Luate împreună, aceste cuvinte înseamnă „cineva, care ca supraveghetor se amestecă în lucruri care nu-l privesc”. Deoarece se credea, că aceasta nu este așa de grav ca crima, furtul și facerea răului, și de aceea nu pot fi numite împreună, s-au căutat tot felul de interpretări, și unii au tradus cu „insistent plictisitor, răzvrătitor, unul care dorește binele altuia, revoluționar, unul care se amestecă peste tot”. Înțelesul simplu este cel pe care l-am dat mai sus, și nu văd niciun motiv pentru ca să se renunțe la el.

Nu cunoaștem noi toți din experiență răul acesta? Cât de ușor ne preocupăm cu problemele altora, cu care de fapt noi nu avem nimic a face. La unii dintre noi, și în mod deosebit la surori, se vede deseori (1 Tesaloniceni 4.112 Tesaloniceni 3.111 Timotei 5.13). Tot ce este altfel, decât ei gândesc, este greșit. Ei cred că au dreptul să judece și să critice totul. Câtă suferință nu a rezultat din aceasta! Să nu încercăm să decidem în viața altuia. Avem destul de lucru cu noi înșine, cu familiile noastre și cu afacerile noastre. În mod obișnuit, acela care se preocupă cu lucrurile altuia este delăsător în ceea ce privește pe ale lui.

Cuvântul »creștin« se mai întâlnește, în afară de locul acesta, numai în două locuri în Faptele apostolilor (1 Petru 11.26 și 1 Petru 26.28). Este un nume, pe care păgânii l-au dat celor credincioși. Faptul că Agripa îl folosește, dovedește că el era deja încetățenit, și Duhul Sfânt îl preia aici.

Inițial a fost probabil așa. Ca aproape întotdeauna în formele de regim despotic (Daniel 3.6), și în împărăția romană a fost năzuința statului să se divinizeze cezarul. Prin aceasta ascultarea față de legi era nu numai o obligație politică, ci și una religioasă, în felul acesta era mai ușor să se păstreze ordinea. Cezar este în greacă „kaisar” (Matei 22.17), și cei care se închinau cezarului erau numiți „kaisarianos”. În concordanță cu aceasta, cei care se închinau lui Hristos au fost numiți „christianos”. Ce onoare a fost pentru credincioșii din Antiohia, că legătura lor cu Hristos era așa de evidentă, că ei au fost numiți de către păgâni după Numele Lui.

Așa cum am spus, Duhul Sfânt a preluat acest nume, dar nu în sensul devalorizat, pe care îl are astăzi. Oricine nu este iudeu sau păgân, este numit astăzi creștin. Dar Scriptura înțelege prin creștin, numai pe acela care a crezut pe deplin Evanghelia și de aceea se bazează pe Hristos și lucrarea Lui de la cruce, atât cu privire la păcatele lui, cât și cu privire la natura lui veche, rea. O astfel de persoană este pecetluită cu Duhul Sfânt și este recunoscută de Scriptură ca creștin (Romani 8.9).

În zilele când scria Petru, era periculos să fi creștin. Creștinii erau cunoscuți – pe drept – că aveau un alt Împărat decât cezarul (Faptele apostolilor 17.7). Ei mărturiseau pe Hristos, ca fiind Acela care are toată puterea, și care va reveni să preia domnia asupra lumii! Nu este de mirare, că romanii îi considerau dușmani ai statului, cu toate că nu era necesar și nu corespundea realității. Și nu este de mirare că iudeii s-au folosit de această ocazie, ca să ațâțe mulțimea și regimul împotriva celor credincioși.

Cei necredincioși considerau deci mărturisirea apartenenței la Hristos ca un fel de trădare de țară. Și aceia, care aveau o părere bună despre ei, îi considerau proști și rămași în urmă: „Poți să-ți păstrezi convingerile pentru tine, dacă observi că prin ele produci necazuri altora, și ei nu le înțeleg!” Nu este și astăzi aceeași reacție, când cineva mărturisește despre Hristos?

Dar Scriptura spune, să nu ne rușinăm, dacă suferim ca creștini, căci prin aceasta ne arătăm că aparținem Domnului Isus și recunoaștem autoritatea Lui asupra noastră și asupra tuturor lucrurilor. Nu este nici cel mai mic motiv să ne rușinăm (Filipeni 1.29). El este nu numai cea mai înaltă Persoană în tot universul, ci și cea mai minunată (Efeseni 1.20-22)! Îngerii puternici Îl adoră și consideră cea mai mare onoare să-I slujească (Evrei 1.6). S-a apropiat ziua în care orice genunchi se va pleca înaintea Lui și orice limbă va mărturisi, că El este Domnul (Filipeni 2.9).

Cu cât Îl vom mărturisii mai mult și vom suferi mai mult pentru El, și prin acesta vom dovedi cât de mult Îl iubim, cu atât mai mult Dumnezeu va fi glorificat. Dumnezeu a spus despre El: »Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea Mea; de El să ascultați«. El n-I L-a dat, pentru ca noi să ne punem toată încrederea în El, și anume, pentru viața de acum și pentru viața viitoare. Dacă Îl mărturisim cu bucurie, vom dovedi că am crezut Cuvântul lui Dumnezeu, și în ceea ce el spune cu privire la Domnul. Dumnezeu va fi glorificat prin aceasta. El va fi glorificat, dacă devine vizibil, că noi credem Cuvântul Său!

În afară de aceasta, Scriptura ne spune, că noi putem să mulțumim lui Dumnezeu, dacă suntem învredniciți să suferim pentru Hristos (Filipeni 1.29). Firea pământească nu poate spune așa ceva. Dar dacă inima noastră este umplută de slava Domnului, atunci vom putea s-o facem (Filipeni 3.7-11). Despre apostoli se spune, că s-au bucurat, că au fost învredniciți să sufere batjocura pentru Numele Lui, atunci când au fost biciuiți (Faptele apostolilor 5.41)!

Vers. 17a

1 Petru 4.17a: Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu;

Apostolul revine la principiul, pe care l-a numit deja: cu toate că vin prigoane din partea dușmanilor, ele sunt totuși încercări, mijloace de disciplinare din partea lui Dumnezeu (versetul 12). Totul din univers trebuie judecat de Dumnezeu și este de la sine înțeles, că judecata Sa începe la cei ce Îi sunt mai apropiați: Casa Sa, în care locuiește.

Dumnezeu este lumină și în El nu este deloc întuneric (1 Ioan 1.5). Cu toate că El este îndelung răbdător și îndurător, toate lucrurile trebuie să fie în concordanță cu ce este El. Ca să obțină aceasta, cu autoritatea care o are, El trimite încercările Sale și judecățile Sale de prevenire. În cele din urmă, tot ce nu este în concordanță cu El trebuie înlăturat. Vor fi închise în lacul de foc, în iad, unde vor sta veșnic sub pedeapsa judecății. Dar aceasta nu este o judecată de prevenire, ci este o judecată directă și definitivă.

Este un principiu permanent în Scriptură, pe care îl putem înțelege bine, că judecata începe la cei ce sunt mai aproape de Dumnezeu. El trebuie să fie sfințit în cei ce se apropie de El! Fiecare om dorește, ca tot ce aparține casei sale să fie în concordanță cu el însuși. O femeie care iubește curățenia nu poate fi mulțumită să locuiască într-o casă murdară. Dumnezeu, care este lumină, cu siguranță nu va putea să locuiască într-o astfel de casă. El trebuie să aranjeze totul potrivit cu natura Sa sfântă și să aducă totul în concordanță cu ea.

Vedem aceasta în istoria lui Israel. Când slujba idolatră a pătruns în Templu, cu toate judecățile lui Dumnezeu exercitate în previziunea Sa și cu toate atenționările Lui pline de dragoste, slava Domnului s-a îndepărtat din Templu, iar judecata a început la oamenii bătrâni, care erau înaintea Casei (Ezechiel 9.6). Dumnezeu a zis: »Eu v-am ales numai pe voi dintre toate familiile pământului: de aceea vă voi și pedepsi pentru toate nelegiuirile voastre. Merg oare doi oameni împreună, fără să fie învoiți?« (Amos 3.2,3Ioan 2.13-16) Dar celorlalte popoare le-a zis: »Căci iată că în cetatea peste care se cheamă Numele Meu, încep să fac rău; și voi să rămâneți nepedepsiți? Nu veți rămâne nepedepsiți, căci voi chema sabia peste toți locuitorii pământului, zice Domnul oștirilor« (Ieremia 25.15-29).

Este clar, că Petru vede altfel „Casa lui Dumnezeu”, decât a văzut-o în 1 Petru 2.5. Acolo ea este construcția Domnului Isus, care nu este încă gata, și care va fi luată în slavă, de îndată ce va fi gata; este »Templul sfânt în Domnul«, despre care vorbește apostolul Pavel (Efeseni 2.21). Dar lucrarea Domnului nu va fi judecată, căci ea este desăvârșit de bună. De îndată ce se vorbește despre judecată, este vorba de lucrarea oamenilor. Probabil începutul este făcut de Dumnezeu! Dar după aceea responsabilitatea este încredințată oamenilor. Așa sunt văzute Adunările în Apocalipsa 2 și 3. Aceasta este »un lăcaș al lui Dumnezeu, prin Duhul« (Efeseni 2.22). Aceasta este prezentată cu toate consecințele ei în 1 Corinteni 3.10-17.

În această scrisoare, Petru nu pleacă de la premiza, că necredincioșii au intrat în Casă. Dar în cea de-a doua scrisoare face cunoscut aceasta (2 Petru 2.3). Apostolul Pavel scrie într-una din primele epistole ale Noului Testament, că taina fărădelegii a început deja să lucreze (2 Tesaloniceni 2.7).

Apostolii Ioan și Iuda nu sunt mai puțini clari în această privință (1 Ioan 2.18). Nu a anunțat deja Domnul, că dușmanul va semăna neghină în grâu, când oamenii vor dormi? (Matei 13.25) Este adevărat, că Duhul Sfânt a venit, ca să locuiască în Casă, și anume pentru Evanghelie (1 Petru 1.12), pentru cei credincioși (Ioan 14.17) și pentru Adunare (1 Corinteni 12; 13.1-11), dar nu ca să îndepărteze răul prin judecată. Aceasta este rânduită Domnului Isus, care va restaura toate lucrurile, la venirea Sa, așa cum au anunțat profeții (Matei 13.30Faptele apostolilor 3.21).

Dar cu toate că Petru vede aici Casa constituită încă din credincioși adevărați, nu avem noi deseori nevoie să fim încercați? Judecata este ceva străin  pentru Dumnezeu. Dar dacă în Casa Lui au pătruns lucruri, care necesită judecata, atunci El permite judecata. Așa cum am văzut, El folosește pe satana și lumea, ca să exercite pedeapsa (Iov 1.2). Această pedeapsă este totdeauna în legătură cu ordinea rânduită de El Însuși. Așa a fost la Israel, așa este în lume, și tot așa este în Casa lui Dumnezeu. Tot ce nu este în concordanță cu ordinea stabilită de Dumnezeu în Casa Sa provoacă pedeapsa. Și Dumnezeu ne cunoaște mai bine decât ne cunoaștem noi. Noi putem fi orbi față de propriile păcate, deoarece nu suntem suficient de aproape de Domnul și am uitat să ne judecăm în lumina Sa. Dacă toți credincioșii ar merge pe drumul lor judecându-se singuri, ar fi puține ocazii pentru Dumnezeu ca să exercite judecata. Dar dacă se face loc firii pământești, Dumnezeu trebuie să acționeze.

Pentru noi însă, judecata lui Dumnezeu este disciplinare din partea Tatălui. De aceea noi nu suntem pedepsiți totdeauna pe baza răului pe care l-am făcut, ci câteodată pentru prevenirea răului. De aceea suferințele pot fi pentru unii slavă, prin care Dumnezeu este glorificat, ca de exemplu în cazul lui Iov (Iov 1.2). Așa de exemplu luarea unui credincios în timpul unei prigoane, sau într-o altă împrejurare, înseamnă pentru respectivul evitarea unui rău viitor (și în orice caz este calea spre cer), dar este totdeauna o încercare pentru cei care rămân în urmă. A luat naștere un gol; inimilor li se atrage atenția cu privire la scurtimea și nesiguranța vieții; lumea este văzută în adevăratul ei caracter; sentimentele noastre se îndreaptă mai mult spre cer, acolo unde este cel adormit; lucrarea și părtășia lui ne lipsește.

Adunarea este un corp ceresc, și partea ei este în cer (Coloseni 3.1-4Filipeni 3.19). Dacă ea năzuiește după lucrurile pământești – și mai mult chiar, năzuiește după lucrurile lumii –, Tatăl permite ca dușmanul să-i tulbure liniștea. Atunci ea va simți, că partea ei nu este pe pământ. Dar cât de des recunoaștem noi legăturile abia după ce au fost distruse! Câte lucruri sunt la noi, care nu sunt demne de El, cu toate că noi nu suntem conștienți de ele. Câteodată le observăm când suntem în încercări, alteori dispar fără să le fi observat. Câte motive avem să ne rugăm împreună cu David: »Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă, și cunoaște-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, și du-mă pe calea veșniciei!« (Psalmul 139.23-24) – »Iartă-mi greșelile pe care nu le cunosc! Păzește de asemenea pe robul Tău de mândrie, … Fie cuvintele gurii mele și cugetarea inimii mele plăcute înaintea Ta, Doamne, Stânca mea și Răscumpărătorul meu!« (Psalmul 19)

Niciun har, niciun privilegiu nu schimbă cerințele sfinte ale naturii lui Dumnezeu. Toate trebuie aduse în concordanță cu ea, sau trebuie îndepărtate dinaintea Lui. Harul ne-a dăruit natura divină (2 Petru 1.4), așa că principial există asemănare desăvârșită cu Dumnezeu. Dar ea trebuie să conducă la asemănare practică în gândire și în fapte. Pentru aceasta trebuie ca sentimentele și conștiința să fie exersate, ca totul în noi să fie în concordanță cu Cuvântul și orientate spre Dumnezeu. Dacă nu este așa, și din cauza aceasta mărturia lui Dumnezeu are de suferit, atunci Dumnezeu trebuie să judece. El o face prin încercările, pe care le trimite spre disciplinare. Deoarece este judecata Tatălui, rezultatul este totdeauna o binecuvântare mai mare pentru noi. Dar din cauza aceasta nu este mai puțin severă. Noi nu trebuie să cădem din cauza ei, dar nici nu trebuie s-o minimalizăm (Evrei 12.5). Ea este mărturia unei sfințenii care trebuie găsite la noi, deoarece am fost aduși în imediata apropiere a Dumnezeului cel sfânt, care este totuși Tatăl nostru. Aceasta o învățăm în Locul Preasfânt. În felul acesta avem și răspunsul la întrebarea, de ce credincioșii sufere aici pe pământ mai mult decât necredincioșii. Aceștia vor avea mai târziu parte de judecată (Psalmul 73)!

Așa cum am spus deja, Petru presupune aici că toți cei din Casa lui Dumnezeu sunt oameni credincioși. Dar în a doua sa scrisoare prorocește, că va fi altfel. Cât de mult s-au împlinit cuvintele lui – și ale celorlalți apostoli și scriitori ai Noului Testament (Iuda 17-19)! Dacă privim în jurul nostru, vedem că practic toate bisericile mari ale lumii sunt dominate de „modernism” (Ezechiel 33; 34)[3], și multe grupări mai mici le urmează. Aproape că nu se găsește o grupare de oameni care se ține strâns de inspirația deplină a Cuvântului, de dumnezeirea și de întruparea ca Om a Domnului Isus. Și unde se găsește ordinea lui Dumnezeu în Casa lui Dumnezeu? Unde se găsește caracterul ceresc, și unde este despărțirea de lume?

În Apocalipsa 2 și 3 vedem prezentată profetic istoria Adunării pe pământ în responsabilitatea ei. Ochii pătrunzători ai Domnului Isus ca Judecător văd abaterea încă de la început: părăsirea dragostei dintâi. Abaterea progresează, cu toate încercările de zece zile, pe care Domnul le permite, până se ajunge să se locuiască acolo unde este tronul satanei, până la Tiatira, unde domnește Izabela. Acolo vedem judecata asupra Adunării, în caracterul ei de Adunare, cu toate că judecata va fi exercitată abia în capitolele 17 și 18. După aceea găsim în capitolul 3 istoria protestantismului, care se va încheia cu vărsarea din gura Domnului, când Domnul va pleca din mijlocul ei, deoarece înăuntru nu mai este nimic pentru El.

Dar va fi așa cum a fost la Israel: când judecata stă înaintea ușii, gândești că nu poți fi lovit de ea: »Sunt bogat, m-am îmbogățit, și nu duc lipsă de nimic« (Apocalipsa 3.17)! Cu câteva luni în urmă am citit în Canada, că un profesor din Olanda, care ținea prelegeri în America, a zis că teologia în Olanda este într-o perioadă de înflorire. Și aceasta a zis-o, când de fapt decăderea este îngrozitoare, se vede pretutindeni, ar trebui s-o vezi cu ochii închiși! Locul minunat, pe care Dumnezeu în harul Său l-a dat Adunării, și privilegiile ei minunate o vor cruța de judecata lui Dumnezeu, dacă ea nesocotește harul lui Dumnezeu și îl schimbă în desfrânare (Iuda 4)? Și dacă singurul nostru Domn și Stăpân Isus Hristos este tăgăduit, tăgăduindu-se că El este Dumnezeu, și se leapădă pe deplin autoritatea Sa și autoritatea Cuvântului Său? Cât de mult orbește duhul de partidă chiar și pe credincioșii adevărați!

Cât de mult se cuvine din partea noastră, să ne judecăm singuri și să recunoaștem înaintea lui Dumnezeu această stare total decăzută! Dar unde se găsește așa ceva? Nici măcar acolo unde se protestează împotriva anumitor neorânduieli. Cu siguranță Cuvântul lui Dumnezeu are un drum curat pentru credință, chiar și în aceste ultime zile dinaintea judecății (2 Timotei 2.21). Dar dacă de aceasta nu se leagă un duh zdrobit și pocăință înaintea lui Dumnezeu cu privire la starea generală, din care face parte fiecare credincios, ce valoare are atunci înaintea lui Dumnezeu? Se va arăta numai un duh aspru, lipsit de spirit autocritic, și aceasta este lucrul cel mai rău în ochii lui Dumnezeu. Nu sufere tot trupul, fiecare mădular, când un mădular sufere (1 Corinteni 12.26)? Este un semn de egoism și lipsă de sensibilitate, când simți numai răul pe care l-ai făcut, sau numai răul acelora cu care mergi practic pe același drum. Nu putem învăța nimic de la Daniel, Ezra, Neemia și Ieremia (Daniel 9Ezra 9; 10Neemia 1; 5Ieremia 9; 13)? Să nu mergem noi mai departe decât au mers acești bărbați în judecarea răului și smerirea înaintea lui Dumnezeu, deoarece am primit mult mai mult har și mult mai multă lumină?

În necazul și zdrobirea noastră putem vedea un lucru minunat. După ce am văzut în Apocalipsa 2 și 3 că starea Adunării a devenit așa fel, că ea trebuie judecată, că sfeșnicul trebuia luat din locul lui și ea a încetat să mai fie nici cea mai mică lumină a lui Dumnezeu, vedem apoi cum ea vine din cer, îmbrăcată cu slava lui Dumnezeu. Și »lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul« (Apocalipsa 21.11)! Din Apocalipsa 4 vedem că iaspisul vorbește despre slava lui Dumnezeu. Acolo privim cu uimire lucrarea Domnului. »Pe această piatră voi zidi Biserica Mea, și porțile locuinței morților nu o vor birui« (Matei 16). Mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, noi nu putem distruge lucrarea Domnului!

Vers 17b-19

1 Petru 4.17b-19: Și dacă începe cu noi, care va fi sfârșitul celor ce nu ascultă de Evanghelia lui Dumnezeu? Și dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit și cel păcătos? Așa că cei ce suferă după voia lui Dumnezeu, să-și încredințeze sufletele credinciosului Ziditor, și să facă ce este bine.

Cât de serios este gândul cu privire la judecata celor necredincioși, a acelora care nu primesc vestea bună de la Dumnezeu! Aici este numită Evanghelia lui Dumnezeu. Cred că se folosește această formă de exprimare, că să se arate în mod deosebit, cât de serios este dacă se respinge mesajul! Dumnezeu este cel care vorbește prin acest mesaj creaturilor Sale păcătoase! El le poruncește să se pocăiască, tocmai cu privire la judecata care va veni (Faptele apostolilor 17.30). El le promite iertarea tuturor păcatelor și în afară de aceasta, locuirea veșnică în prezența Sa (Faptele apostolilor 3.19Luca 24.47), ca urmare a pocăinței și credinței în Domnul Isus și în lucrarea Sa – în Fiul Său, pe care El Însuși L-a dat (2 Corinteni 5.20-21), ca astfel să poată vesti păcătoșilor această veste bună. Ce îngrozitor este, când o creatură, pe lângă toate celelalte păcate ale ei, refuză să asculte de această ofertă și de rugăciunea insistentă a Creatorului ei.

Sfințenia și neprihănirea lui Dumnezeu sunt așa de mari, că El, chiar și la aceia care au fost ascultători de Evanghelie, și prin aceasta au parte de tot ce a lucrat harul Său, și au devenit copiii Lui, nu poate tolera nicio neascultare, ci trebuie să judece tot ce nu este în concordanță cu natura Sa sfântă. Care trebuie să fie sfârșitul acelora care se dovedesc a fi creaturi neascultătoare, ostile față de Dumnezeu? Care batjocoresc chiar și harul Lui și darul nespus de mare al Fiului Său? Pentru cei credincioși judecata se încheie în momentul când ei părăsesc pământul (Ioan 5.24). Ei sunt supuși numai judecăților educative ale Tatălui. Când au părăsit pământul, natura lor veche păcătoasă rămâne în urmă, tot așa și lumea. Nici satana nu merge împreună cu ei pe locul dinaintea Domnului Isus. Acolo nu mai este nevoie de nicio corectare.

Dar pentru cei necredincioși abia atunci vine judecata finală. Ei ajung la chinuri din momentul când au murit (Luca 16.23)! Când istoria omului în responsabilitatea lui va fi încheiată, ei vor sta înaintea marelui Tron alb și vor fi judecați »după ce stă scris în cărți (cărțile lui Dumnezeu), după faptele lor«. Ei vor fi aruncați în lacul de foc, în care a fost aruncat, puțin timp înaintea lor, satana, anticristul, și ultimul împărat roman, fiara, în locul despre care Domnul Isus spune, că acolo va fi plânsul și scrâșnirea dinților, unde viermele lor nu moare și focul nu se stinge (Matei 13.50Marcu 9.46)! Acolo vor fi veșnic! Cine poate să descrie starea lor de acolo?

»Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu« (Evrei 10.31)! Apostolul Pavel scrie: »… la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu și pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică de la fața Domnului și de la slava puterii Lui« (1 Tesaloniceni 1.7b-9).

Da, »dacă cel neprihănit scapă cu greu, ce se va face cel nelegiuit și cel păcătos?« Este clar, că prin »cel neprihănit« (Romani 5.19) se înțelege cel credincios. El a primit viață din Dumnezeu și este socotit neprihănit. Cuvântul grecesc „molis” este derivat de la „molos” = „lucru, osteneală, luptă”. Se întâlnește în Faptele apostolilor 14.18; 27.7,8,16Romani 5.7 și aici. Aici se spune că Dumnezeu face eforturi să ne ducă, pe noi, cei răscumpărați, la țintă. Desigur, în privința aceasta este exclus că Dumnezeu va rata ținta. Așa cum am văzut de mai multe ori, apostolul Petru vedere mântuirea la sfârșit. Prin aceasta se înțelege nu numai mântuirea sufletului, ci și mântuirea trupului (1 Petru 1.9), adică, când va veni Domnul și noi vom apărea împreună cu El aici pe pământ (1 Petru 1.5,13).

Ca să ne poată salva, Dumnezeu a trebuit mai întâi să dea pe Fiul Său să fie judecat pentru păcatele noastre și pentru păcatul nostru. Dar nu cred, că Tatăl nostru se referă la aceasta. Aceasta stătea în legătură cu starea noastră înainte de a fi „neprihăniți”. Aici este vorba de ispite, de încercări și de pericolele din viața noastră ca credincioși pe pământ. Sunt așa de multe obstacole, și noi înșine nu avem nicio putere să stăm în picioare.

Satana va folosi toate mijloacele lui, ca să ne facă să pierim pe cale. El are arme puternice! Puterea lui este mare, cu toate că ea nu este cea mai periculoasă, de când Domnul Isus l-a biruit. »Împotriviți-vă diavolului și el va fugi de la voi!« Dar câte șiretlicuri nu-i stau la dispoziție! Deseori se deghizează, el și robii lui, în înger de lumină (2 Corinteni 11.14). El posedă săgeți de foc, care pot fi stinse numai cu scutul credinței, cu încrederea puternică în Tatăl și în Domnul (Efeseni 6.16).

Ce aliați puternici are el! Lumea îi stă în totalitate la dispoziție, căci el este dumnezeul veacului acesta și prințul lumii acesteia (2 Corinteni 4.4Ioan 12.311 Ioan 5.19). La aceștia se adaugă natura noastră veche, firea pământească (carnea), care nu face nimic altceva mai bun, decât să asculte de el.

Cine poate rămâne în picioare? Și când cădem, satana este deja prezent, ca să ne acuze înaintea lui Dumnezeu. El este »pârâșul fraților noștri, care zi și noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru« (Apocalipsa 12.10)! Așa cum am văzut, Dumnezeu nu poate nicidecum tolera păcatul la copiii Lui. El nu Se poate tăgădui singur, nici măcar din pricina noastră, înaintea lui satana! El nu poate spune lui satana: „Nu consider ceva rău”. În domnia Sa asupra pământului, El trebuie să facă judecata în concordanță cu principiile binelui și răului. Dacă ne gândim, cine suntem noi, și cine este Dumnezeu, și că noi am fost aduși în imediata Lui apropiere și trebuie să umblăm împreună cu El, atunci vrem să spunem împreună cu ucenicii: »Cine poate atunci să fie mântuit?« Dar noi cunoaștem răspunsul Domnului. Ce este imposibil la oameni, este posibil la Dumnezeu. Credința noastră știe: »Ei se înfățișează înaintea lui Dumnezeu în Sion« (Psalmul 84.7).

Am văzut cu lucrează Dumnezeu. Când satana a acuzat pe marele preot Iosua, din cauza hainelor lui murdare (Zaharia 3), Dumnezeu nu  a zis: „Dar hainele nu sunt foarte murdare!” El pune pe aceia care stau înaintea Lui, să dezbrace pe Iosua de hainele murdare și să-l îmbrace cu haine curate, și să-i pună un turban curat pe cap. După aceea zice: »Îndepărtez de la tine nelegiuirea!« În cartea Numeri găsim căile lui Dumnezeu cu poporul Israel. Noul Testament ne spune: »Aceste lucruri li s-au întâmplat ca să ne slujească drept pilde, și au fost scrise pentru învățătura noastră, peste care au venit sfârșiturile veacurilor« (1 Corinteni 10.11). Și care este rezultatul căilor lui Dumnezeu cu poporul Israel? Cu toată necredincioșia lui și cu tot eșecul lui, și cu toate judecățile lui Dumnezeu venite asupra lor, numărul israeliților a rămas practic același. Dar la urmă leviții s-au înmulțit cu aproape o mie (Numeri 2.32; 26.51)!

Da, atotputernicia lui Dumnezeu călăuzită de înțelepciunea divină și dragostea părintească a unui Dumnezeu, care este dragoste, este necesară pentru a ne conduce în siguranță printr-o lume, în care domnește satana. Noi știm de asemenea, că Dumnezeu nu o face prin exercitarea directă a puterii, ci prin mijloace morale: prin întărirea credinței noastre. Dar din Cuvântul lui Dumnezeu mai știm, că noi vom fi păziți pentru mântuire (1 Petru 1.5). Chiar dacă încercările vor fi mult mai grele, deoarece noi am fost aduși mult mai aproape de El, aceasta este totodată dovada siguranței noastre și a nemărginitei Lui dragoste de Tată pentru noi. »Și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre; ci împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți birui« (1 Corinteni 10.13) – »Mă povățuiește pe cărări drepte, din pricina Numelui Său« (Psalmul 23.3).

Dar unde va apărea cel nelegiuit și cel păcătos, care nu are parte de urmările minunate ale lucrării Domnului Isus Hristos, care nu a vrut să se împace cu Dumnezeu (2 Corinteni 5.20), și de aceea nu are de așteptat dragoste și ajutor, ci numai răzbunarea și judecata lui Dumnezeu (2 Tesaloniceni 1.8), și care de bună voie s-a predat total puterii și răutății diavolului?

Diavolul încearcă mereu să ne convingă că este mult mai înțelept să faci puțin ce face lumea – în orice caz, să nu arăți așa deschis, că ești creștin – căci atunci vom fi scutiți în mare parte de prigoniri, sau nu vom fi deloc prigoniți. Dar noi am văzut că prigonirile sunt în realitate judecăți și încercări din partea lui Dumnezeu. Ce nebunie este atunci, să faci ce zice satana! El ne leagă cu aceia pe care îi așteaptă o judecată mult mai grea (Geneza 14.11-12Geneza 19). Dumnezeu trebuie să judece răul. Dacă nu o face în felul acesta, atunci o va face în alt fel, dar care va fi cu mult mai greu, căci abaterea dovedește când de mult s-a îndepărtat inima de Domnul. Dacă încercăm să fugim de pedeapsa lui Dumnezeu, vom ajunge în greutăți mult mai mari!

»Cel nelegiuit și cel păcătos« se referă, după cum cred eu, la una și aceeași persoană. Înaintea ambelor substantive stă numai un articol, și în afară de aceasta verbul este la singular. Cuvântul grecesc pentru »nelegiuit« („asebes”) este contrariul lui „a cinsti, a arăta respect” („sebesthai”). El arată deci, că omul care nu s-a pocăit nu cinstește pe Dumnezeu și nu-I aduce închinare. În afară de aceasta el este un păcătos, este unul care a greșit ținta vieții lui, deoarece merge pe drumul lui în neascultare de Dumnezeu. Scopul vieții unei creaturi este să slujească Creatorului ei și să-L iubească (1 Ioan 3.4Deuteronom 6.5).

Versetul 19 este o consecință, care se trage din versetele anterioare: »Așa că cei ce suferă după voia lui Dumnezeu, să-și încredințeze sufletele credinciosului Ziditor, și să facă ce este bine.«

Aceasta este deci valabil numai pentru aceia care »suferă după voia lui Dumnezeu«, și nu când suferim din cauza greșelilor noastre. Aceia să-și încredințeze sufletele lui Dumnezeu, ca Creator credincios. Cuvântul „a încredința” se mai întâlnește și în 1 Timotei 1.182 Timotei 2.2Luca 12.48, etc.

Dumnezeu este văzut aici ca Creator, deci în legătură cu lumea, pe care a creat-o. Știm că El nu va părăsi lucrarea mâinilor Sale. El este un Creator credincios. Tocmai suferințele, pe care El le lasă să vină peste ai Săi, dovedesc aceasta. De la început, intenția Lui a fost să aducă în părtășie cu Sine pe omul pe care l-a creat. Așa cum am văzut, acesta este și scopul suferințelor. Dacă ne aflăm în astfel de suferințe, plini de încredere putem să ne încredințăm sufletele Lui. El le va păzi în siguranță, cel puțin dacă o facem făcând ce este bine (1 Tesaloniceni 5.23-24). Altfel va trebui să exercite mai multă disciplinare. El are grijă de creaturile Lui, cu cât mai mult de copiii Lui! Noi L-am cunoscut în Hristos și am învățat să ne încredem în El.

Dar prin aceasta știm acum și, că El, ca Creator, este credincios și plin de dragoste pentru creaturile Lui. El nu este așa cum cred cei necredincioși despre El: aspru și poruncitor! El este marele Dătător (Ioan 4.102 Corinteni 9.15). Vedem aici nu numai guvernarea lui Dumnezeu și acțiunile Lui în această guvernare, ci vedem pe Dumnezeu și ca Creator în legătură cu prima creație. Aceasta este temelia iudaică și nu adevărata relație creștină cu Dumnezeu. Dar cu toate acestea are o deosebită valoare pentru noi, în caracterul nostru de pelerini pe pământ.

Studiul epistolei 1 Petru (3)
1 Petru 3

Hendrik Leendert Heijkoop

Versete călăuzitoare: 1 Petru 3

Vers. 1-2

1 Petru 3.1,2: Tot astfel, nevestelor, fiți supuse și voi bărbaților voștri; pentru ca, dacă unii nu ascultă Cuvântul, să fie câștigați fără cuvânt, prin purtarea nevestelor lor, când vă vor vedea felul vostru de trai: curat și în temere.

Așa cum s-a spus deja în introducere, domnia lui Dumnezeu este marele principiu al acestei scrisori, mai exact spus, domnia lui Dumnezeu cu privire la cei credincioși, în caracterul ascuns pe care l-a luat această domnie acum, după ce Dumnezeu a dat domnia directă în mâinile oamenilor (Daniel 2.37). Acești oameni au răstignit pe Domnul slavei (1 Corinteni 2.8); ei nu au niciun loc pentru El în teritoriul lor de stăpânire. Dar aceasta înseamnă, că oricine este unit cu El, este un străin și fără drept de cetățenie în lumea aceasta. Unde nu este loc pentru Hristos, acolo nu este loc nici pentru creștini.

Ca străini, dar care constituie o preoție împărătească (1 Petru 2.9), au misiunea să vestească, în locul unde Hristos este lepădat, virtuțile Aceluia care i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Aceasta este în concordanță cu poziția lor de străini și călători. Căci și Hristos a fost un străin pe pământ și a ocupat locul de ascultare. El nu a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească. Tot așa și noi trebuie să avem un duh de supunere și să ocupăm locul de supunere, dacă vrem să vestim virtuțile lui Hristos. Aceasta este în deplină armonie cu domnia lui Dumnezeu. Cu cât noi ocupăm mai mult locul de supunere, cu atât mai mult vom cunoaște mai bine domnia lui Dumnezeu. Numai prin supunerea noastră actuală vom fi apți să domnim odată. Adam a pierdut din punct de vedere moral dreptul de a stăpâni, deoarece nu a fost ascultător.

În capitolul anterior am găsit descris detaliat principiul supunerii. »Fiți supuși oricărei stăpâniri omenești, pentru Domnul« (1 Petru 2.13). După aceea a fost aplicat acest principiu la diferite relații (1 Petru 2.13-17).

Dar de la 1 Petru 2.18 apostolul a trecut la un alt domeniu, care nu era așa de mult în legătură cu prezentarea în public, și anume la familie (grecește: familia). Familia are o importanță mare în căile lui Dumnezeu cu ai Săi. Ea constituie singura legătură omenească rânduită de Dumnezeu în creație. Toate celelalte uniri, orașe, țări, domenii ale unei limbi, etc., au luat naștere prin păcat, sau prin judecata lui Dumnezeu. De aceea Dumnezeu acordă valoare mare familiei ca fundament al conviețuirii umane. Vedem în toată Scriptura, că familia păstrează acest loc important și la poporul lui Dumnezeu după gândurile Lui. Dumnezeu are nevoie de ea, ca pe unul din cele mai mari canale de binecuvântare atât pentru cei ce nu s-au întors la Dumnezeu, cât și pentru credincioșii înșiși. Toți cei care aparțin familiei au parte de binecuvântarea pe care o primește capul familiei.

Găsim aceasta chiar de la începutul omenirii. Familia lui Set, acel temător de Dumnezeu, constituie în generațiile următoare mărturia lui Dumnezeu pe pământ (Geneza 5). Urmașii lui Cain constituie lumea care s-a îndepărtat de Dumnezeu, care se străduieşte să îndepărteze urmările blestemului lui Dumnezeu (Geneza 4). Noe și familia lui sunt salvați din potop (Geneza 6.18). La rânduirea circumciziei, și cel cumpărat cu bani primește semnul legământului (Geneza 17.12). Mielul pascal nu este pentru fiecare israelit, ci pentru casă (Exodul 12.3-4). Putem în felul acesta să parcurgem tot Vechiul Testament.

În Noul Testament găsim același lucru. Citim despre casa lui Corneliu, despre casa Lidiei, despre casa temnicerului (căruia i se spune: »crede în Domnul Isus și vei fi mântuit, tu și casa ta«), despre Crisp, Ștefan, etc. Învățăm că soțul necredincios este sfințit prin soția credincioasă, și invers, și că copiii într-o familie, în care numai unul din părinți este credincios, sunt sfinți (1 Corinteni 7.14). Tocmai în scrisorile către Efeseni și Coloseni, în care ne este prezentată cea mai înaltă poziție creștină (morți împreună cu Hristos și înviați împreună cu El, și în El așezați în locurile cerești), se vorbește direct copiilor, ca dovadă că scrisorile sunt valabile și pentru ei, cu toate că sunt adresate pentru »sfinții și credincioșii în Hristos«.

Tot așa și Petru se adresează slugilor, sclavilor sau oamenilor liberi care aparțin casei. Acum se adresează femeilor; acelea, care ocupă locul de supunere, sunt numite mai întâi. Căci acesta este locul cel mai înalt, locul de onoare, din momentul când Domnul Isus l-a ocupat! Dar noi știm că natura omenească decăzută detestă acest loc. De aceea găsim mereu în epistole atenționarea adresată femeilor, ca să fie supuse bărbaților lor.

Cuvântul lui Dumnezeu spune că, potrivit cu ordinea în creație, bărbatul este capul femeii (1 Corinteni 7.14). Dar acest „a fi capul” a devenit tot mai necesar după căderea în păcat, deoarece Eva a preluat conducerea prin neascultare și deviere de la Dumnezeu (1 Timotei 3.11-15Geneza 3.16-17). Cum putea ea să fie în poziția de conducere, fără să greșească, când Dumnezeu nu i-a dat această conducere și aptitudinile necesare? Omul nu posedă în sine însuși nicio putere. El este dependent ca creatură de ajutorul Creatorului. Dar cum se poate baza el pe sprijin, dacă el vrea să ocupe o poziție, care nu i-a fost dată de Dumnezeu? Cu toate experiențele ei triste și cu toate cuvintele clare date ei de Dumnezeu, Eva pare să fi învățat puțin. Dumnezeu a dat lui Adam dreptul și aptitudinile necesare, ca să dea nume tuturor sufletelor vii (Geneza 2.19-20Geneza 3.20). Dar când s-au născut copiii, ea le-a dat nume (Geneza 4.1,25). Cât de mult s-a înșelat ea în numele pe care l-a dat lui Cain! Scriptura ne arată și mai departe modele ale urmărilor triste, care au luat naștere prin aceea că femeia și-a părăsit poziția și a vrut să preia conducerea. Să ne gândim numai la Geneza 16.1-4 şi la 1 Imp. 21 și 2 Imp. 11.

»Tot astfel«, deci în același fel ca și slugile din 1 Petru 2.18, care sunt supuse stăpânilor lor, trebuie și femeile să fie supuse bărbaților lor, pentru ca »femeile în vârstă să învețe pe femeile mai tinere să-și iubească bărbații și copiii; să fie cumpătate, cu viața curată, să-și vadă de treburile casei, să fie bune, supuse bărbaților lor, pentru ca să nu se vorbească de rău Cuvântul lui Dumnezeu« (Tit 2.4-5). »Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri, cum se cuvine în Domnul« (Coloseni 3.18). »Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum și Hristos este capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Și după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot așa și nevestele să fie supuse bărbaților lor în toate lucrurile« (Efeseni 5.22-24).

Se poate spune mai clar, cât de deplină trebuie să fie această supunere? Forma de timp (participiul prezent) arată aici, exact așa ca și în capitolul 2, 18, că trebuie să fie o obișnuință, o stare. Cuvântul grecesc folosit pentru supunere (hypotassein) se întâlnește în Evanghelii numai în Luca 2.51, unde se spune că Domnul era supus părinților Lui, și în Luca 10.17,20, unde demonii erau supuși ucenicilor. Cuvântul se mai întâlnește în restul Noului Testament de 32 de ori, tradus de cele mai multe ori prin »supus«. De 10 ori este în legătură cu supunerea tuturor lucrurilor lui Hristos (1 Corinteni 15.27-28Efeseni 1.22Filipeni 3.21Evrei 2.5,8 (de 4 ori); 1 Petru 3.22), de 7 ori, că femeia trebuie să fie supusă (1 Corinteni 14.34Efeseni 5.22,24Coloseni 3.18Tit 2.5 și 1 Petru 3.1,5), de 4 ori, că noi trebuie să fim supuși celor care sunt puși să stăpânească peste noi (Romani 13.1,5Tit 3.11 Petru 2.13), de 2 ori pentru relația sclavilor cu stăpânii lor (Tit 2.91 Petru 2.18), de 2 ori, că noi trebuie să fim supuși lui Dumnezeu (Evrei 12.9Iacov 4.7) și în continuare în Romani 8.7,20; 10.31 Corinteni 14.32; 16.16Efeseni 5.211 Petru 5.5).

Ce caracter complet al supunerii, al supunerii față de bărbat, prescrie Scriptura pentru femeie, și anume, în toate lucrurile, ca Domnului. Dacă ea nu este supusă, Cuvântul lui Dumnezeu va fi vorbit de rău. Cât de clar devine prin aceasta, că duhul lumii este în totală contradicție cu Dumnezeu și în dușmănie cu El! Dar ce model minunat pentru această supunere are femeia credincioasă în Domnul Isus. El, Fiul lui  Dumnezeu, a fost supus oamenilor păcătoși, dar care erau părinții Lui.

Dar s-ar putea replica, și aceasta are loc deseori: da, dacă soțul meu ar merge numai cu Domnul, și dacă el ar fi așa, cum ar trebui să fie, atunci aș putea să-i fiu supusă. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu acceptă acest argument. Slugilor li se spune: »nu numai celor ce sunt buni și blânzi, ci și celor greu de mulțumit« (1 Petru 2.18). Căci aceasta este plăcut, când cineva din cauza conștiinței lui față de Dumnezeu suportă nedreptatea, suferind pe nedrept. Pentru femei este numit motivul de a fi supuse mai mult bărbaților lor, dacă aceștia sunt necredincioși.

Știm că bărbații întorși la Dumnezeu merg câteodată pe drumul lor în neascultare față de Cuvântul lui Dumnezeu. Din text rezultă posibilitatea ca bărbatul să fie necredincios, deoarece numai femeia a venit la credință în timpul căsniciei. Aceasta nu este o stare normală, dar în căile de domnie ale lui Dumnezeu poate să se întâlnească și așa ceva. Cuvântul tradus prin »nu ascultă« vorbește despre o stare în necredință, de neascultare.

Apostolul Pavel scrie că cel credincios nu are voie în acest caz să rupă căsnicia (1 Corinteni 7). În realitate un credincios nu are nicio legătură cu cel necredincios, căci lumina nu are nicio părtășie cu întunericul (2 Corinteni 6). Un credincios, care se căsătorește cu un necredincios, păcătuiește prin neascultare vădită înaintea lui Dumnezeu, el merge în întâmpinarea unei vieți de singurătate și de suferință. Dacă cineva din căsnicie vine la Dumnezeu, și prin aceasta ajunge în această stare, atunci Scriptura spune, că el, sau ea, nu are voie să divorțeze. În Vechiul Testament, israelitul trebuia să-și alunge soția luată dintre națiuni (Ezra 10.10). Dar harul creștinismului se ridică deasupra Legii. Cel necredincios este sfințit prin legătura cu cel credincios. Această legătură poate duce ca cel necredincios să fie mântuit.

Petru nu se gândește nici măcar la posibilitatea unui divorț. Dar el leagă întoarcerea la Dumnezeu a celui necredincios de umblarea femeii credincioase. Dacă ea se comportă așa cum ar trebui să se comporte o femeie credincioasă, atunci un necredincios poate să vină la Dumnezeu, sau credinciosul care s-a abătut de pe cale poate fi readus înapoi.

Fără îndoială, nu este ușor pentru unele femei credincioase care se află într-o astfel de situație. Voia firii este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu. Firea va fi ațâțată prin lucrurile Duhului în aceia care ocupă locul de supunere. Dar cu toate acestea Cuvântul spune, că ea trebuie să fie supusă bărbatului ei în toate lucrurile, ca Domnului. Există o singură excepție pe care Petru nu o numește categoric, deoarece ea se subînțelege. El însuși a numit-o: »Dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm mai mult de voi decât de Dumnezeu« (Faptele apostolilor 4.19). Un credincios nu poate să-și păteze conștiința înaintea lui Dumnezeu în ceea ce privește binele și ce este greșit. El are un subiect pentru credința lui, care este mult mai scump decât viața Lui. El trebuie să rămână credincios acestei persoane, atât atunci când este singur, cât și atunci când apare în public. Dacă bărbatul ei îi poruncește să meargă împreună cu el în locuri păcătoase, sau de exemplu să renunțe la rugăciune și la citirea Bibliei, atunci ea nu poate să asculte de el.

Dar cu atât mai important este pentru femeia credincioasă, ca ea să fie supusă bărbatului ei în toate lucrurile în care este posibil să nu păcătuiască împotriva lui Dumnezeu. Cât de mult va fi inima întărită prin har, prin faptul că supunerea ei este folosită de Domnul ca să lucreze la inima și conștiința bărbatului ei!

Este important să observăm, că Duhul Sfânt, atât aici cât și în Efeseni 5, vorbește despre »bărbaților voștri«. Noi am putea spune că cuvântul »voștri« ar putea fi lăsat la o parte, deoarece este de la sine înțeles. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu folosește niciodată un cuvânt fără să aibă importanță. Mulți bărbați în lume au o influență nepotrivită asupra altor femei. Din păcate aceasta nu a rămas în afara Adunării. Multe femei primesc mai degrabă ceva de la un alt bărbat, decât de la bărbatul propriu. Prin aceasta ajung repede sub influența altora. Dar Dumnezeu vrea ca ea să fie supusă bărbatului ei, și ca ea să meargă cu întrebările ei mai întâi la soțul ei (1 Corinteni 14.35).

Bărbații pot fi neascultători față de Cuvântul lui Dumnezeu. Bărbații credincioși sunt deseori așa. Dar Cuvântul lui Dumnezeu numește neascultători și pe cei necredincioși, vezi de exemplu 1 Petru 2.8Romani 2.8Ioan 3.362 Tesaloniceni 1.8. În ambele cazuri, ei au auzit Cuvântul lui Dumnezeu și refuză să asculte de el.

Ce trebuie să facă acum soția credincioasă? Trebuie ea să continue să-l atenționeze și să-i prezinte Cuvântul lui Dumnezeu? Apostolul Petru arată un drum mai bun. Ea trebuie să demonstreze Cuvântul lui Dumnezeu printr-o viață exemplară și să nu mai vorbească despre voia lui Dumnezeu. Vorbirea repetată despre aceasta irită numai. Dar puterea mărturiei, care rezultă din aplicarea practică a Cuvântului lui Dumnezeu, nimerește inima și conștiința.

Apostolul Petru folosește de două ori cuvântul logos (cuvânt). Prima dată este clar Cuvântul lui Dumnezeu, a doua oară, nu, pentru că ar fi în contradicție evidentă cu alte locuri din Scriptură, cum ar fi Iacov 1.18 și 1 Petru 1.23, că cineva s-ar putea naște din nou fără Cuvântul lui Dumnezeu. »Astfel, credința vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos« (Romani 10.17). În afară de aceasta, în cazul al doilea cuvântul în limba greacă nu este însoțit de articol, ceea ce înseamnă că se referă la caracter. Este vorba de vorbirea femeilor. Ele nu trebuie să „predice” fără întrerupere, așa cum zic de cele mai multe ori cei necredincioși. Aceasta irită numai, și în mod sigur atunci când femeia o face față de soțul ei.

Cuvântul grecesc pentru „curat” (inocent) se întâlnește de opt ori în Noul Testament. El a fost tradus prin „curat”. Înseamnă deci, să fi despărțit de tot ce nu este curat și în felul acesta se apropie de înțelesul: „sfânt”. Și aici cuvântul »teamă« nu înseamnă frică. Este teama de a face ceva, prin care ar oferi un tablou fals despre Domnul și despre Cuvântul Său, și prin care ele L-ar întrista și ar putea să nu-I fie plăcute. În contextul de aici, sau în Efeseni 5.33, înseamnă respect față de bărbat, în poziția în care Dumnezeu l-a așezat ca soț. Este teama de a face ceva murdar sau a-i displace, fără niciun motiv.

Bărbații care s-au abătut, sau bărbații necredincioși, nu ascultă cu plăcere Cuvântul lui Dumnezeu. Dar ei nu pot să-și închidă ochii la privirea revelării Cuvântului lui Dumnezeu în viața soțiilor lor. Ei vreau să vadă ceva, căci ei încearcă să găsească lucruri care sunt în contradicție cu mărturisirea soțiilor lor. Dacă găsesc așa ceva, atunci au ceva la mână împotriva mărturiei. Cuvântul folosit aici înseamnă mai mult decât simpla „vedere”. Înseamnă să privești ceva cu toată atenția și foarte exact. Același cuvânt se folosește și în 1 Petru 2.12.

Dar dacă ei văd blândețe, supunere, răbdare și ascultare la soțiile lor, știind că ei înșiși sunt deseori nedrepți și neprietenoși, aceasta va impresiona conștiința lor. Ei vor trebui să recunoască în ei înșiși, că în această credință, pe care ei au batjocorit-o deseori, este putere, care face pe soțiile lor să fie altfel decât sunt celelalte femei, și chiar decât ei înșiși. Și în felul acesta vor fi „câștigați”. Nu, prin aceasta nu se întorc la Dumnezeu. Dar prin aceasta sunt aduși să asculte Cuvântul, care îi va duce la pocăință și naștere din nou. Sau, Cuvântul pe care ei l-au auzit cândva va deveni viu în mintea lor. Impresia creată de viața soțiilor lor le va muia inima și conștiința, așa că ei vor primi Cuvântul lui Dumnezeu.

Există pericolul să credem că numai prin puterea adevărului se ajunge la pocăință. Dar harul lui Dumnezeu are o mulțime de posibilități să facă pe un păcătos, sau pe unul care s-a abătut de la Cuvânt, să primească adevărul. Domnul spune: »Vântul suflă încotro vrea, și-i auzi vuietul; dar nu ști de unde vine, nici încotro merge. Tot așa este cu cine este născut din Duhul« (Ioan 3.8). Dacă ne gândim că în limba greacă este numai un cuvânt pentru „vânt” și „duh”, așa că aici noi putem traduce și prin „Duhul” în loc de vânt, așa cum fac unii, atunci acest loc ne spune multe în legătură cu tema noastră. Cine poate cerceta pe ce căi și prin ce mijloace pregătește Duhul Sfânt o inimă și o conștiință, pentru a primi Cuvântul? Unii știu câte ceva din propria experiență, sau de la alții. Dar cum vom admira și adora noi harul lui Dumnezeu, când în curând vom vedea totul în lumina deplină! Aceasta va avea loc în acea zi, când vom fi descoperiți înaintea scaunului de judecată al lui Hristos (2 Corinteni 5.10).

Vers. 3-4

1 Petru 3.3,4: Podoaba voastră să nu fie podoaba de afară, care stă în împletirea părului, în purtarea de scule de aur, sau în îmbrăcarea hainelor, ci să fie omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu.

Purtarea îmbrăcămintei este urmarea căderii în păcat (Geneza 3.6,7). Și ca și în toate celelalte cazuri, omul încearcă să transforme urmările păcatului în avantajul lui. În mod deosebit femeia, care a dat prilejul ca să devină necesară purtarea îmbrăcămintei, este deseori deosebit de preocupată să transforme această necesitate într-un avantaj.

Este clar, că aceasta nu vine de la Dumnezeu, ci de la diavolul. Dumnezeu nu dorește niciodată ca urmările păcatului să fie privite ca avantaj. El este adevărat și vrea ca ele să fie văzute și simțite așa cum sunt. În Vechiul Testament găsim o sentință distrugătoare pentru femeile care au căutat să transforme urmările căderii în păcat în avantajul lor (Isaia 3.16-26). Dacă Dumnezeu rostește o astfel de sentință față de poporul Său pământesc, căruia îi erau făgăduite lucrurile pământului acesta ca binecuvântare, cu cât mai mult o va face la noi, care am devenit cetățeni ai cerului și suntem călători și străini în această lume, unde avem parte numai de întristare cu privirea la îndepărtarea lumii de Dumnezeu și dușmănia ei față de Dumnezeu și Hristos. Pentru ei lumea este numai locul unde a stat crucea lui Hristos, și din punct de vedere moral mai stă încă (1 Corinteni 2.8). Toții scriitorii epistolelor sunt folosiți să atenționeze prin Duhul Sfânt de urmările aspirațiilor lumești și de formele lor (Romani 12.1-2Iacov 4.41 Ioan 2.15). În mai multe locuri se atenționează în mod deosebit cu privire la năzuințele vechii naturi din femeile credincioase, în asemănarea cu lumea în ceea ce privește îmbrăcămintea și podoaba lor, sau că ele se lasă influențate de principiile după care se călăuzesc femeile necredincioase (1 Timotei 2.9-15Tit 2.4-15).

Este interesant să urmărim în Scriptură tema referitoare la podoabă. Este foarte important pentru un credincios, dar în mod deosebit pentru o femeie credincioasă, căci prin aceasta vom cunoaște ce este o podoabă adevărată. La omul firesc este ceva adăugat, dar în gândurile lui Dumnezeu este revelarea a ceea ce în interior constituie un tot unitar cu persoana, sau cu lucrul respectiv. Dumnezeu vrea să aibă podoabă. Vedem aceasta în toată creația, atât în cea pământească, cât și în cea cerească (Matei 6.29Psalmul 19Apocalipsa 21.22). Aceasta ne-a fost făgăduită și pentru slava la care vom ajunge în curând. Deoarece este specific femeilor să vrea să se împodobească, Dumnezeu le spune care este podoaba adevărată. Ea este arătarea în exterior a ceea ce în interiorul nostru este potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. Dacă interiorul nostru este format prin privirea slavei Domnului glorificat în cer (2 Corinteni 3.18), atunci aceasta se va vedea în toată manifestarea exterioară a vieții noastre. O femeie, la care exteriorul ei lasă să se vadă metodele și formele femeilor necredincioase din lume, arată prin aceasta că Hristos nu locuiește în inima ei, chiar dacă ea s-a întors la Dumnezeu. Acolo unde Hristos nu locuiește în inimă, și deci nu este prezentă adevărata frumusețe, acolo se caută înlocuitori din lume.

Adevărata podoabă este de natură morală. Podoaba exterioară nu face pe nimeni atrăgător înaintea lui Dumnezeu și tot așa de puțin înaintea oamenilor care nu vor să rămână la suprafață, ci sunt obișnuiți să vadă lucrurile în caracterul lor moral.

Însemnătatea adevăratei podoabe este scoasă în evidență prin cuvântul grecesc folosit pentru ea. Se spune „cosmos” și se întâlnește de aproximativ 150 de ori în Noul Testament, dar pretutindeni, în afară de aici, este tradus prin „lume”. În greaca clasică a fost folosit și pentru podoaba femeii. Așa de exemplu se întâlnește în expresia: „Tăcerea este adevărata podoabă (cosmos) a femeii” (Sophocles). Legătura dintre cele două înțelesuri o găsim probabil în gândirea greacă, că omul este o lume în miniatură (microcosmos), și că „universul este omul mare și desăvârșit” (Philo). Înțelesul de bază al acestui cuvânt înseamnă un sistem, în care domnește ordinea, în opoziție cu haosul. În felul acesta se folosește în Noul Testament cu privire la creația lui Dumnezeu. Din înțelesul acestui cuvânt rezultă deci, că podoaba trebuie să fie în concordanță cu interiorul femeii credincioase, cu adevăratul ei caracter.

Aceasta nu este numai o dorință a Cuvântului lui Dumnezeu! Fraza este sub forma de poruncă. Este deci o poruncă a lui Dumnezeu!

Acum urmează unele lucruri din care este deseori alcătuită podoaba exterioară. O femeie credincioasă să nu gândească, sau să încerce să se împodobească printr-o anumită coafură (în timpul nostru am putea adăuga: prin tăierea părului (1 Timotei 2.9). Părul lung i-a fost dat ca podoabă (1 Corinteni 11.15). Frumusețea naturală a părului lung, care l-a dat Dumnezeu femeii în creație, vorbește de existența ei ca femeie și de felul cum ea trebuie să ocupe locul, pe care l-a dat Dumnezeu femeii. Aceasta este onoarea ei în ochii lui Dumnezeu și a oricărui om care privește lucrurile moral. Părul lung este el însuși podoaba ei, și nu felul în care ea îl poartă. Din cele două lucruri care sunt numite se vede că este vorba de împletirea părului. De aceea ele stau în așa-numitul genitiv originis, ceea ce înseamnă că este vorba de înfrumusețarea care ia naștere prin împletirea părului.

Tot așa de puțin să gândească o femeie, că purtarea aurului o împodobește, sau îi mărește frumusețea. Chiar și un om necredincios, care gândește moral, vede în purtarea de podoabe multe un semn al sărăciei cultivării lăuntrice, cu cât mai mult Dumnezeu. Cu cât mai mult ar trebui credincioșii să simtă aceasta, decât omul nenăscut din nou, ale cărui simțăminte au fost distruse prin păcat! Și aici avem genitivul originis.

Și »îmbrăcarea hainelor« stă la genitiv originis. Este deci iarăși vorba de încercarea de a se împodobi prin îmbrăcare. Este de la sine înțeles că nu este interzisă îmbrăcarea. – Dumnezeu Însuși a îmbrăcat pe Adam și pe Eva (Geneza 3.21) –, tot așa cum nici împletirea părului nu este interzisă.

La femei a existat totdeauna tendința să se îmbrace și „să se scoată în evidență”, pentru a atrage atenția bărbaților, și cât de mult s-a răspândit aceasta în ultimele secole în așa-zisele țări creștine. Cât de multe femei credincioase practică neintenționat aceasta! Cât de mulți bărbați credincioși au ajuns la gânduri păcătoase (și după aceea probabil la fapte) prin îmbrăcarea (probabil mai bine zis „prin dezbrăcarea”) și comportarea femeilor credincioase!

Scopul îmbrăcămintei este să protejeze corpul și totodată să apere pe alții de lucruri care dau naștere la gânduri murdare sau lezează conștiința morală, care mai este în om ca și creatură a lui Dumnezeu, chiar dacă a fost slăbită prin păcat. Ce minunat, că noi credincioșii avem voie să facem chiar și aceste lucruri, care sunt urmări ale păcatului, pentru ca să fim plăcuți Domnului. Atât trupul, cât și sufletul și duhul Îi aparțin (1 Corinteni 6.18-201 Tesaloniceni 5.23). Noi trebuie să trăim totdeauna înaintea lui Dumnezeu; cu ochii îndreptați spre El avem voie să umblăm înaintea Feței Lui.

Noi trebuie să aducem trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu (Romani 12.1). Aceasta este din partea noastră o slujire înțeleaptă, adică trebuie s-o facem cu mintea. Noi nu trebuie să ne asemănăm cu lumea și nu trebuie să facem după multele forme schimbătoare în care lumea se descoperă în mod deosebit în domeniul îmbrăcămintei și podoabei. Cuvântul grecesc pentru „chip” se poate traduce și prin „mascare”. Este în legătură cu înfățișarea exterioară, care nu ia naștere din interior și deci nu prezintă adevăratul caracter al persoanei. Dacă femeile credincioase participă la modă, la îmbrăcăminte și la decorarea lumii, prin aceasta își pun masca lumii, cu toate că ele nu îi mai aparțin, căci au murit împreună cu Hristos (Coloseni 3.3). În limbajul grecilor ele sunt fățarnice. Se îmbracă ca lumea, acționează ca lumea, așa că lumea gândește că ele îi aparțin, în timp ce ele și-au luat refugiul la Domnul Isus, ca astfel să fie despărțite de lume și să nu mai vină la judecată.

Să nu fim noi în toate lucrurile plăcuți lui Hristos și să nu facem noi toate lucrurile în numele Lui? Nu este El pentru noi mai de preț decât toate lucrurile? Nu este adevărat ce a scris cineva: „Un creștin ceresc consideră o rușine să poarte amprenta lumii”? Femeile credincioase nu sunt scutite de aceasta. Dacă ochiul nostru este îndreptat asupra Lui, aceste lucruri vor fi simple pentru noi. Atunci vom asculta de El în toate lucrurile și în felul acesta vom fi plăcuți Lui. Atunci El ne va da lumină suficientă pentru lucrurile pe care le avem de făcut. De îndată ce ochiul nostru nu mai este îndreptat asupra Domnului și El nu mai umple inima noastră, apar greutățile. Atunci formele lumii capătă valoare și putere de atracție pentru inimă.

O, Doamne!, un lucru îmi doresc
Cu Tine să călătoresc.

Cuvântul scurt »ci« prezintă contrariul, căci acum se trece de la partea negativă, la partea pozitivă. »Ascuns« din versetul 4 este față în față cu »de afară« din versetul 3; »omul« stă față în față cu »podoaba« (cosmos), »inima« cu »împletirea părului«. Prin această întreită punere față în față devine clar că adevărata podoabă nu este exterioară, ci se referă la ființa omului, la omul întreg. Noul Ierusalim are fundamentul împodobit (Apocalipsa 21.19)! Este »gătit ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei« (Apocalipsa 21.2).

Dar când apoi pe parcursul capitolului este descris și prezentat în toată slava lui, numai pentru fundament se folosește cuvântul »împodobit«. Noi am putea gândi că fundamentele nu trebuie împodobite. Dar Dumnezeu gândește altfel în privința aceasta. El este împodobit cu pietre prețioase, care în tablourile Scripturii fac aluzie la reflectarea slavei lui Dumnezeu în oameni (vezi Apocalipsa 4.3Exodul 28.15-21). Slava vizibilă rezultă din ceea ce în interior este reflectarea slavei lui Dumnezeu. Dumnezeu, care este lumină, și în care nu este deloc întuneric (1 Ioan 1, 5), se îmbracă cu lumina ca și cu o haină (Psalmul 104.2). Despre Domnul Isus se spune, când a fost pe muntele transfigurării: »Fața Lui a strălucit ca soarele, și hainele I s-au făcut albe ca lumina« (Matei 17.2).

»Întrucât v-ați dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, și v-ați îmbrăcat cu omul cel nou, care se înnoiește spre cunoștință, după chipul Celui ce l-a făcut« (Coloseni 3.9-10). Aici avem, cred eu, omul ascuns al inimii. »Pleacă-ți urechea, și ascultă cuvintele înțelepților, și ia învățătura mea în inimă. Căci este bine să le păstrezi înăuntrul tău, și să-ți fie toate deodată pe buze« (Proverbe 22.17-18). Acesta este principiul practic al versetelor 3 și 4.

Omul ascuns al inimii este viața nouă, pe care am primit-o prin nașterea din nou (Ioan 3.6). Dar aceasta este Hristos (Coloseni 3.4) și, așa cum am văzut mai înainte, se înnoiește după Chipul Aceluia care l-a creat. Cu toate că aceasta în sens direct este omul nou, este practic Hristos Însuși, căci El este viața nouă, și ea este hrănită și înnoită după Chipul Său, »până ce Hristos va lua chip în voi«, scrie apostolul Pavel (Galateni 4.19).

Adevărata podoabă a unei femei (și desigur a fiecărui bărbat) este Hristos, locuind în inimă și umplând inima. Aceasta este înăuntru, dar devine vizibilă în revelarea omului. Dacă inima mea este plină cu Domnul și eu privesc permanent la El în slavă, aceasta se va vedea în exterior, ca și la Moise (Exodul 34.29). »Noi … privim … slava Domnului, și suntem schimbați în același chip al Lui, din slavă în slavă« (2 Corinteni 3.18). În acest fel vestim virtuțiile Aceluia care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată (1 Petru 2.9). Apostolul Petru este permanent preocupat să ne spună cum putem să facem aceasta în lucrurile practice din viață.

Găsim aceasta și în continuare. Singura descriere făcută despre Sine Însuși, pe care noi o găsim în Evanghelii despre Domnul Isus, spune: »Eu sunt blând și smerit cu inima« (Matei 11.29). Deci, Dumnezeu vrea ca femeile credincioase să fie împodobite cu această trăsătură de caracter a Domnului, cu »un duh blând și liniștit, care este foarte prețios înaintea lui Dumnezeu«, cum scrie apostolul Pavel: »Femeia să învețe în tăcere, cu toată supunerea. Femeii nu-i dau voie să învețe pe alții, nici să se ridice mai pe sus de bărbat, ci să stea în tăcere« (1 Timotei 2.11)! Acest duh este netrecător (în opoziție cu tot ce este în jurul nostru) și neschimbător (în opoziție cu moda schimbătoare a lumii în ceea ce privește coafura, podoaba și îmbrăcămintea). Cuvântul grecesc pentru »tăcere« derivă de la un cuvânt care înseamnă »să rămâi pe locul tău«. Aceasta nu este simplu, dacă gândim că nu suntem tratați pe drept. Dar femeia credincioasă, care arată acest duh »blând și liniștit«, lasă să se recunoască că a învățat de la Acela care a fost »blând și smerit cu inima«. Oriunde se găsește aceasta, este plăcut lui Dumnezeu. Ce prețios este să ai ceva care este foarte prețios în ochii lui Dumnezeu. Acest cuvânt »prețios« este folosit pentru mirul foarte scump și pentru îmbrăcămintea scumpă. Vezi și aici opoziția cu versetul 3.

În lume nu este prețuit acest »duh blând și liniștit«. Este considerat slăbiciune. Același lucru îl gândesc și cu privire la Domnul Isus. De aceea cuvântul despre cruce este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pieirii. Pentru noi însă, care suntem mântuiți, este puterea lui Dumnezeu (1 Corinteni 1.18,25). Acest duh este în realitate putere morală, o putere care se obține numai prin părtășia permanentă cu Domnul și învățarea permanentă de la El.

Cât de mult stau în opoziție relațiile lumi de astăzi cu aceste versete! Femeile solicită aceeași poziție ca și bărbatul. Ele vor să fie auzite în orice domeniu al vieții publice. Generația feminină străpunge granițele stabilite de Creatorul și Mântuitorul, cerând să ocupe poziții de conducere în toate domeniile. Rezultatul va fi fatal, așa cum a fost întotdeauna când s-a nesocotit ordinea dată de Dumnezeu. Este semnul apropierii marii decăderi de la Dumnezeu. Mai întâi au fost lepădate gândurile și prescripțiile lui Dumnezeu în legătură cu viața spirituală. Acum vedem decăderea naturală: distrugerea conștientă și intenționată a ordinii divine din creație. Aceasta se va desăvârși în omul păcatului. El este omul fărădelegii (2 Tesaloniceni 2,3-9), care va acționa după propria voie (Daniel 11,36). Dar apoi va veni judecata finală a lui Dumnezeu.

Din cauza acestor stări și gânduri care se găsesc în lume, se pune întrebarea pentru noi cei credincioși, dacă noi judecăm toate lucrurile după felul de gândire al lumii, sau după gândurile lui Dumnezeu, dacă privim la sentința lumii, sau la sentința lui Dumnezeu.

Pentru apostol aceasta nu este nicio întrebare. Prin sfințirea lucrată de Duhul am fost aduși la ascultarea lui Hristos (1 Petru 1.2). Sfințire înseamnă punere deoparte. Dar pentru oameni înseamnă punere deoparte pentru Dumnezeu. Acolo se găsește ascultarea lui Isus Hristos, ascultarea pe care Domnul a revelat-o în viața Sa pe pământ, și care domnește acolo. Aceasta este marea temă a apostolului!

Aceasta merge așa de departe, că relația dintre femeie și soțul ei nu este determinată de gândurile lui, ci de voia lui Dumnezeu. Ea îi este supusă, pentru că așa vrea Dumnezeu. Ea arată un duh blând și liniștit, pentru că el este foarte prețios înaintea lui Dumnezeu. Ea nu se împodobește la exterior, ca femeile necredincioase, deoarece Dumnezeu îi interzice și îi spune că aceasta ar fi în contradicție cu caracterul ei de femeie credincioasă.

În cazurile în care conform versetului 1 este posibil ca bărbații lor să nu fie ascultători de Cuvânt, este foarte posibil ca bărbatului să-i placă, dacă soția lui „se face frumoasă”. Dacă un bărbat se lasă călăuzit de gusturile lui stricate prin păcat, și nu ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu, ne putem puțin aștepta ca el să prețuiască ce este potrivit cu gândurile lui Dumnezeu. Dar femeia credincioasă să nu se împodobească pentru ochii oamenilor, nici măcar pentru ochii bărbatului ei, ci pentru Dumnezeu. Dumnezeu va face tocmai prin aceasta ca asupra bărbatului să se exercite o influență spirituală, atât asupra bărbaților neascultători, cât și asupra bărbaților ascultători. Cum să ne putem aștepta la urmări spirituale din lucrurile pământești? Femeia care încearcă să câștige pe bărbatul ei prin lucrurile lumești, se înșeală foarte mult. Ea va avea parte de urmările înșelăciunii ei. Dar atunci probabil că a pierdut posibilitatea, pe care i-a dat-o Dumnezeu, ca să câștige pe soțul ei pentru Domnul.

Vers. 5-6

1 Petru 3.5,6: Astfel se împodobeau odinioară sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, și erau supuse bărbaților lor; ca Sara, care asculta pe Avraam, și-l numea „domnul meu”. Fiicele ei v-ați făcut voi, dacă faceți binele fără să vă temeți de ceva.

»Astfel«, înseamnă cu »omul ascuns al inimii, în curăția nepieritoare a unui duh blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu«, așa cum este descris în versetul 4 că se împodobeau odinioară femeile sfinte. Ele erau sfinte, puse deoparte pentru Dumnezeu. Ele nădăjduiau în Dumnezeu (textual: „în” Dumnezeu – este mai accentuat), și ele erau supuse soților lor. Cu toate că în versetele următoare apostolul Petru numește numai pe Sara, el vorbește aici de toate femeile de odinioară, care s-au pus deoparte (sau sfințit) pentru Dumnezeu. »Femeile sfinte« este însoțit de articol, și în limba greacă. Deci ce se spune despre ele, era valabil pentru toate. Un semn caracteristic al unei femei sfinte este încrederea în Dumnezeu și supunerea față de soțul ei.

Timpul la care stă expresia »nădăjduiau în Dumnezeu« (participiu prezent activ) arată că această încredere nu era numai în anumite timpuri speciale, ci era permanentă, și ea caracteriza pe aceste femei. Textual se spune: nădăjduiau „în” Dumnezeu, ceea ce exprimă că ele își puseseră pe deplin încrederea în Dumnezeu, așa că totodată se odihneau în Dumnezeu. Dar tocmai din aceasta ieșea la iveală starea lor de supunere, de teamă de Dumnezeu. Nu se încredeau în sine, ci așteptau totul de la Dumnezeu. Cine face aceasta, nu-i este greu să fie supus.

Cuvântul lui Dumnezeu nu ne relatează multe lucruri despre aceste femei. Unele sunt numite (Evrei 11.11,35), ca Sara, Ana, Debora, Abigail. Dar găsim o descriere bună a lor. »Este mai de preț decât mărgăritarele. Inima bărbatului se încrede în ea, și nu duce lipsă de venituri.« »Fiii ei se scoală, și o numesc fericită; bărbatul ei se scoală, și-i aduce laude zicând: „Multe fete au o purtare cinstită, dar tu le întreci pe toate.” Dezmierdările sunt înșelătoare, și frumusețea este deșartă, dar femeia care se teme de Domnul va fi lăudată. Răsplătiți-o cu rodul muncii ei, și faptele ei s-o laude la porțile cetății« (Proverbe 31.10-31).

Este remarcabil, că Duhul Sfânt se întoarce cu mii de ani în urmă, la timpuri, care după părerea oamenilor erau culturi primitive, ca să ne arate caracterul unei femei sfinte. Vedem din aceasta, că principiile lui Dumnezeu nu se schimbă niciodată. Ceea ce se cuvenea înaintea lui Dumnezeu din partea femeilor patriarhilor, este valabil și astăzi. Podoaba trebuie să fie morală. Din punct de vedere moral, aceste lucruri nu s-au schimbat pe parcursul miilor de ani. Ce a fost Sara, trebuie să fie și femeile de astăzi.

Vedem în aceasta, că lumea nu a făcut niciun progres moral, ci dimpotrivă, a dat înapoi. Mult lăudatul progres în toate domeniile vieții se referă numai la lucrurile materiale. Pentru a da un model general al unei vieți trăite plăcut înaintea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt trebuie să revină la mii de ani în urmă.

Ca model al unei femei, care a fost supusă soțului ei, este numită numai Sara. Cuvântul »asculta« arată, după forma de timp (aorist) folosită, nu o anumită acțiune, ci vorbește despre tot timpul vieții ei de căsnicie, privită în totalitatea ei. Semnul caracteristic sintetizat al vieții Sarei era ascultarea față de Avraam, în ciuda încrederii în viața de căsnicie, care deseori are urmări contrare. Ea l-a numit „domn”. Găsim aceasta numai o singură dată în Cuvântul lui Dumnezeu (Geneza 18.12). Dar și forma de timp „îl numea” (textual: numindu-l, deci participiu prezent activ) arată că nu este vorba numai de acest o singură dată și nu se limitează la simpla rostire a cuvântului „domn”, ci aceasta era expresia întregii ei comportări. Cuvântul grecesc pentru „domn” este kyrios. Este folosit totdeauna pentru Domnul Isus, dar și pentru împăratul roman (Faptele apostolilor 25.26), în acest caz el fiind privit ca persoană divină, așa cum era limbajul de stat în imperiul roman. În afară de aceasta s-a folosit și pentru apostoli (Faptele apostolilor 16.30) și pentru stăpânii sclavilor (Efeseni 6.5,9). Ioan folosește forma feminin pentru o soră (2 Ioan 1).

Sara avea motiv, mai mult decât multe alte femei, să fie mândră. Ea era, ceea ce se numește frumusețe. Nu numai Avraam a văzut-o așa, ci și prinții din Egipt (Geneza 12). Faraon și prinții lui au considerat-o demnă de a ocupa un loc la curtea faraonului, tot așa și Abimelec, împăratul din Gherar (Geneza 20). Comportarea lui Avraam nu a fost fără vină. În ambele cazuri, de teama oamenilor, a dat-o să fie dezonorată. Numai prin ocrotirea Celui Atotputernic a rămas păzită.

Dar pentru aceasta Sara nu a fost ispitită la înfumurare, cu toate că avea mult mai multe motive decât alte femei să devină înfumurată. Ea și-a pus încrederea în Dumnezeu și de aceea a fost ascultătoare de soțul ei. Dumnezeu nu a făcut de rușine încrederea ei. Ea a urmat pe Avraam, fără să se împotrivească, atunci când el a părăsit totul, ca să meargă într-o țară necunoscută. Ea a fost ascultătoare chiar și în cazul unei ipocrizii nedemne de un credincios, generată de frica egoistă și slăbiciunea umană, care i-a pus onoarea în joc. Cât de mult a onorat și consolidat Dumnezeu încrederea ei în El și a cinstit ascultarea ei față de Avraam! Avraam a fost mustrat de păgâni. Era sub orice demnitate pentru »părintele credincioșilor« să trebuiască să fie mustrat de lume. Dumnezeu a lăsat să se scrie aceasta în Cuvântul Său. Dar pentru Sara nu găsim niciun cuvânt de mustrare în aceste relatări, nici din partea oamenilor, și nici din partea lui Dumnezeu. Ea și-a păstrat »duhul blând și liniștit, care este de mare preț înaintea lui Dumnezeu«.

Privilegiul de a avea parte de mântuire, după ce Domnul a venit și Dumnezeu ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată, unde vedem pe Hristos ca etalonul nostru suprem pentru umblarea noastră, să nu facă pe femeile credincioase să se așeze înapoia Sarei și a celorlalte femei sfinte, împodobite cu podoabe morale și cu supunere, și astfel să devină fiicele Sarei!

Femeile iudaice, cărora le scria apostolul Petru, descindeau din Sara și Avraam. Erau din seminția lor. Dar Domnul a făcut o diferențiere între sămânța lui Avraam și copiii săi (Ioan 8.37-40). Cuvântul copil exprimă o identitate în ceea ce privește ființa. »Înțelegeți și voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credință« (Galateni 3.7). În același capitol se mai spune, că toți cei ce sunt ai lui Hristos, și credincioșii dintre națiuni, sunt sămânța lui Avraam, și anume prin Hristos, sămânța lui Avraam (Galateni 3.16)!

Petru vorbește despre copiii Sarei. În privința aceasta sunt numite două lucruri, și anume, »dacă faceți binele, fără să vă temeți de ceva«.

Supunerea poate lua naștere din teamă, din interese proprii, sau din caracter. Oricât de bună ar fi aceasta, ea nu este caracterul supunerii creștine. Aceasta este activă, deoarece ia naștere prin sfințirea lucrată de Duhul spre ascultarea lui Hristos (1 Petru 1.2). De aceea se adaugă aici: dacă faceți binele.

De ce să se teamă o femeie credincioasă, când vede puterea dușmanului? (Filipeni 1.28) Pentru inima firească este un lucru de la sine înțeles. Dar noi știm, că acest Tată al Domnului Isus este Tatăl nostru, și acest Tată este Dumnezeul Atotputernic. Deci, dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? (Romani 8.31) Noi avem voie să facem cunoscut lui Dumnezeu toate problemele noastre. Atunci pacea Sa ne va păzi inimile și gândurile în Hristos Isus (Filipeni 4.4-7).

Omenește privind, putem înțelege când în inimă ia naștere teama de consecințele umblării în neascultare față de Dumnezeu. Nu cunoaștem noi din experiență această teamă? Pentru femeile credincioase poate ușor să aibă loc, dacă se gândesc, și probabil pe deplin îndreptățit, că voia bărbatului ei este greșită și poate avea consecințe grave. Sara putea pe drept să gândească așa în cazurile amintite mai înainte. Dar Sara și-a pus încrederea în Dumnezeu, și de aceea Scriptura nu vorbește despre teamă în cazul ei. Putem să înțelegem „teama” în anumite împrejurări. Dar o fiică a Sarei nu are această teamă. Ea își pune încrederea în Dumnezeu și de aceea își continuă drumul în ascultare și liniște. În realitate teama este și necredincioșie față de Dumnezeu și arată lipsa de dependență de El. Atunci lipsește și puterea de a face binele. Un proverb spune: „Teama este un sfătuitor rău”. Cât de des am fost neascultători, pentru că ne-am temut de urmările ascultării?

Versetul 7

1 Petru 3.7: Bărbaților, purtați-vă și voi, la rândul vostru, cu înțelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care vor moșteni împreună cu voi harul vieții, ca să nu fie împiedecate rugăciunile voastre.

»La rândul vostru« sau »tot așa« se referă aici la a fi supus oricărei rânduieli omenești, ca pentru Domnul (1 Petru 2.13,14,18,19), așa cum s-a întrebuințat și cu privire la familie. Bărbatul trebuie să fie supus rânduielii căsniciei și ordinii în creație, ocupându-și acolo locul, potrivit cu gândurile lui Dumnezeu și respectând poziția pe care Dumnezeu a dat-o celorlalți locuitori ai casei (1 Petru 2.17a). Aici este vorba de relația cu soția sa.

»Purtați-vă«, sau »locuiți«, înseamnă de fapt locuiți împreună. Aici se înțelege desigur întreaga viață comună în familie. Bărbatul trebuie să locuiască împreună cu soția lui, să trăiască potrivit cu înțelepciunea pe care o are, sau pe care trebuie s-o aibă. »Toți avem cunoștință«, scrie apostolul Pavel (1 Corinteni 8.1). Apostolul Ioan scrie: »Știm că Fiul lui Dumnezeu a venit, și ne-a dat pricepere« (1 Ioan 5.20) și așa mai departe. Apostolul Pavel mai scrie: »De aceea nu fiți nepricepuți, ci înțelegeți care este voia Domnului« (Efeseni 5.17)!

Este adevărat, cunoașterea fără dragoste nu este nimic (1 Corinteni 13.2). De aceea dragostea ocupă primul loc în epistola către Efeseni 5 și Coloseni 3. Dar dragostea trebuie să acționeze cu înțelepciune. Caracterul creștinismului este, că noi trebuie să facem toate lucrurile cu înțelepciune. Slujba noastră este »înțeleaptă«, adică ea este în concordanță cu înțelepciunea noastră, cu mintea noastră, cu judecata noastră (Romani 12.1). Mintea nu este decuplată în viața unui creștin; contrariul este realitatea. Dar ea trebuie să fie roabă lui Hristos (2 Corinteni 10.5)!

Dumnezeu ne-a făcut cunoscut în Cuvântul Său și gândurile Sale cu privire la căsnicie. Știm ce poziție a dat bărbatului, și ce poziție a dat femeii în căsnicie. Găsim în Cuvântul Său ce daruri a dat Dumnezeu femeii ca să-i fie de ajutor și pentru „întregirea” bărbatului ei (Geneza 1.27). Cuvântul lui Dumnezeu dă lumină pentru toate întrebările cu privire la căsnicie, atât cu privire la poziția cât și la relația reciprocă dintre bărbat și soție în ordinea conviețuirii împreună, pentru drumul pe care îl au de parcurs împreună, și pentru toate greutățile care ar putea să vină.

Relația bărbatului cu soția lui nu trebuie să fie dominată de patimile omenești, ci să fie condusă de cunoașterea creștină. El trebuie să fie purtătorul de lumină în familia sa. El are autoritatea, dar el trebuie să se încingă cu duhul supunerii înaintea Domnului, pe care se pune așa de mult accent începând cu 1 Petru 2.13, și să onoreze pe fiecare (și aici este vorba de soția sa) după poziția pe care Dumnezeu i-a dat-o. El trebuie să fie principiul conducător, formator al casei. Dar aceasta trebuie să ia naștere din cunoștința creștină, pe care o are, și din priceperea, care este necesară pentru a practica această cunoștință. Domnul vrea s-o dea din belșug tuturor celor care merg pe drumul lor în părtășie cu El și în ascultare de El.

Noi toți, fiind conștienți că Hristos ne iubește, trebuie să umblăm în aceeași dragoste și ca copii ai luminii, deoarece noi suntem lumină în Domnul (Efeseni 5.1-2.6-11). Bărbatul trebuie să facă aceasta în casa sa și în trăirea împreună cu soția sa.

Femeia este comparată cu un vas mai slab. Ea este mai slabă decât bărbatul, dar se poate înțelege și în sens general și poate însemna „considerabil slabă”. Expresia „vas” se folosește și de apostolul Pavel cu privire la femeie (1 Tesaloniceni 4.4). Dar el o folosește și în general, pentru toți cei care mărturisesc că sunt creștini (2 Timotei 2.20-21). Dumnezeu folosește această expresie pentru Pavel însuși (Faptele apostolilor 9.15).

Această expresie prezintă pe om ca fiind creat de Dumnezeu, și ea exprimă, că omul este folosit de El ca unealtă a Sa (compară Geneza 2.7 cu Ieremia 18.1-6 și Isaia 29.16). Femeia este un vas mai slab, mai fragil decât bărbatul, dar ea este totuși o unealtă, un vas al lui Dumnezeu, și în căsnicie. »Căci așa cum femeia este din bărbat, tot așa și bărbatul prin femeie, și toate sunt de la Dumnezeu« (1 Corinteni 11.12).

»Mai slab« nu înseamnă că ea este mai slabă din punct de vedere moral sau spiritual. Aici este vorba numai de trup, de suflet, dar și de locul femeii, ca fiind supusă bărbatului. Tocmai ce este slab este luat de Duhul Sfânt ca bază, pentru a atenționa pe bărbat, ca să-i dea cinste, aceleia pe care trebuie s-o apere. Ce repede uită el aceasta. Dar nu am observat noi toți, că slăbiciunea noastră este motivul pentru care Dumnezeu ia seama la noi și ne împlinește rugăciunile? Nu este conștiența de slăbiciunea noastră tocmai puterea noastră prin harul lui Hristos, prin credință?

Aceasta ar trebui să-l facă pe bărbat, să nu disprețuiască pe cei mai slabi, ci dimpotrivă să-i cinstească, să-i conducă și să-i apere, și anume, nu printr-un duh de mândrie, ci în dragostea și harul care poartă de grijă, care îi oferă cinste.

Dar mai există un motiv, mult mai înalt, pentru cele spuse mai înainte. Femeia este și ea moștenitoare al harului vieții (Romani 8.17). În ceea ce privește poziția ei în creație, deci în toate relațiile pe pământ, ea este subordonată bărbatului. Dar în Hristos nu este nici bărbat, nici femeie (Galateni 3.28); toți sunt egali. Această relație care rezultă din ordinea în creație va înceta în momentul când noi vom părăsi pământul acesta. În cer nu va mai fi nicio diferență între bărbat și femeie. Singura diferență va fi acolo produsă de ce am fost aici pe pământ pentru Domnul. O soră, care aici pe pământ a trăit mai mult pentru Domnul, adică a mers pe drumul ei într-o ascultare mai plină de dragoste decât soțul ei, sau decât un alt frate, va ocupa în cer un loc mai înalt. Nu ce facem noi aici pe pământ va determina locul nostru în slavă, ci dacă noi facem ce Domnul ne zice.

Nu-mi este destul de clar ce înseamnă expresia »harul vieții«. În limba greacă nici cuvântul har și nici cuvântul viață nu sunt însoțite de articol. Prin aceasta este redată caracteristica, caracterul în sine al acestor cuvinte. Ar putea însemna și har pentru viața de aici de pe pământ. Dar eu cred, că este mai degrabă vorba de harul pe care viața îl are ca conținut. Expresia »moșteni împreună« se referă mai mult la viitor. Cuvântul „moștenire” se referă în Scriptură în mod obișnuit la viitor, la ceea ce se referă de fapt cuvântul. Dar legătura cu »rugăciuni« arată mai mult la viața de pe  pământ, cu greutățile ei. Probabil că putem să înțelegem în felul următor: este vorba de harul pe care îl arată viața în înfățișarea ei practică, acum încă în slăbiciune în mijlocul greutăților, în curând însă în desăvârșire, când vom fi în casa Tatălui.

Aceasta posedă bărbatul și femeia împreună. Conștiența acestui fapt trezește sentimentul dependenței comune de Tatăl și de Domnul. Amândoi au nevoie de har, ca să poată revela viața sub aspectul ei practic în căsnicia și în casa lor. Sentimentul dependenței se exprimă prin rugăciune.

Ferice de familia în care bărbatul și soția, împreună cu copiii și ceilalți locuitori ai casei, dacă există, își pleacă împreună genunchii înaintea Domnului. Acolo este o conviețuire fericită și părtășie în Domnul, dacă nimic nu-i împiedică să-și plece împreună genunchii înaintea lui Dumnezeu, și să aducă înaintea Lui lauda lor, mulțumirea lor și nevoile lor comune sau nevoile altora.

Dar dacă bărbatul nu corespunde celor spuse în acest verset, atunci există marele pericol, ca rugăciunile să nu fie ascultate. Desigur, aceasta este valabil și pentru situația în care soția nu corespunde celor spuse în primele versete ale acestui capitol. Dar Scriptura spune lucrurile acestea bărbatului, deoarece el este capul familiei și el poartă responsabilitatea pentru ordinea și relațiile din familie. Și în afară de aceasta, în mod normal, el, ca și cap al familiei, este cel care dă exemplu prin rugăciuni. Cum se poate ruga un bărbat cu sinceritate, dacă din cauza lui relațiile în familie nu sunt în ordine? Cum poate Dumnezeu să primească rugăciunile comune, dacă în realitate ele nu sunt aduse în comun?

Unii gândesc, că prin rugăciunile »voastre« este vorba de rugăciunile bărbatului și ale soției, că bărbatul și soția se roagă amândoi cu voce tare. Contextul nu lasă să se recunoască aceasta aici. Versetul este adresat bărbaților. Dacă ar fi vorba de bărbat și de femeie, nu ar rezulta din aceasta că și femeia se roagă cu voce tare. În mod normal bărbatul vorbește lui Dumnezeu în numele familiei. Nu vreau să afirm aici cu hotărâre, că femeia nu are voie să se roage cu voce tare, atunci când este singură cu soțul ei. Dar acest loc nu este nicio dovadă pentru aceasta. Este remarcabil că apostolul nu atenționează pe copii să fie supuși, tot așa cum nici apostolul Pavel nu o face în așa-zisele sale scrisori din „pustie”. El face aceasta în scrisorile sale din „țară” adresate Efesenilor și Colosenilor (Efeseni 6.1Coloseni 3.20), și de asemenea în prima sa scrisoare adresată lui Timotei (1 Timotei 3.4,12), unde Timotei este în Efes, cu toate că nu se adresează direct copiilor. Relațiile familiare aparțin, după caracterul lor, pustiei, vieții practice în lume. Dar ele sunt influențate prin lucrurile cerești, prin țară. Părinții credincioși au datoria să scoată din Egipt (din lume) pe copiii lor, da, pe toți cei care lucrează în casa lor (Exodul 10.9). Ei trebuie să educe pe copiii lor în lumina lumii de înviere (Coloseni 3.1-4) și corespunzător poziției noastre din locurile cerești (Efeseni 2.5-6). De aceea se adresează copiilor numai în aceste scrisori, în care noi suntem priviți ca fiind așezați în lumea de înviere și în locurile cerești. Părinții găsesc aici învățături deosebite pentru educarea copiilor lor.

Versetul 8

1 Petru 3.8: Încolo, toți să fiți cu aceleași gânduri, simțind cu alții, iubind ca frații, miloși, smeriți.

Versetele 8 și 9 încheie partea a treia a scrisorii, care a început cu capitolul 2 versetul 11. Începând cu 1 Petru 2,18, apostolul Petru s-a adresat diferitelor grupe de credincioși: servitorilor, femeilor căsătorite și bărbaților căsătoriți. Acum se adresează iarăși tuturor și scrie ultimele lui îndemnuri. Cuvântul »încolo«, sau »în sfârșit«, arată că aceste versete încheie această secțiune; dar și că ele, ca și cele anterioare, rezultă din versetele 11 și 12 ale capitolului 2, detaliate în versetele 13-17 ale capitolului 2. Aceasta este accentuat prin lipsa verbului auxiliar (fiți) în limba greacă; căci aceasta arată, că aceste îndemnuri se anexează celor anterioare, ca și în capitolul 2 versetul 18 și capitolul 3 versetul 1. Această lipsă a verbului auxiliar face ca atenționarea să fie și mai pregnantă, căci toată atenția este îndreptată acum asupra ei.

Aceste îndemnuri se preocupă cu relațiile dintre cei credincioși. Este de la sine înțeles, că ele trebuie să fie în concordanță cu poziția, în care am fost aduși, și cu legătura care există între toți cei care au primit această poziție. Această poziție și această legătură le-am văzut în capitolul 1, versetele 1-2 și versetul 10. Puși deoparte (sfințiți) prin Duhul Sfânt, după știința dinainte a lui Dumnezeu, care a devenit Tatăl nostru, am fost aduși la stropirea sângelui și la ascultarea lui Isus Hristos (1 Petru 1.1,2), care Și-a dat sângele Lui scump pentru noi (1 Petru 1.19). Acum suntem o preoție sfântă, ca să intrăm în Locul Preasfânt, în prezența lui Dumnezeu, și acolo să aducem jertfe spirituale (1 Petru 2.5,9). Noi suntem și o preoție împărătească, ca să vestim virtuțile Aceluia care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Dar așa cum arată deja expresiile, noi avem toate acestea împreună cu toți credincioșii. Relațiile noastre unii cu alții trebuie să fie deci în concordanță cu acestea. Duhul Sfânt nu poate stabili un etalon mai mic, și nici măcar în lume, care este o pustie pentru credință, și unde este slăbiciune și tot felul de influențe rele.

Numai Hristos poate da puterea necesară, ca aceste lucruri să devină realitate în noi. La El s-au găsit aceste lucruri, atunci când, de la iesle și până la cruce, S-a aflat în aceleași împrejurări ca și noi. Aplicarea practică a lor o putem învăța când privim viața Sa pe pământ, mâncând mana (Ioan 6.33): pâinea celor puternici (Psalmul 78.25). Dar noi am fost aduși »la ascultarea lui Hristos«. Deci noi suntem răspunzători, să fim așa cum a fost El. »Pâinea celor puternici« ne dă puterea pentru a realiza aceasta.

»Cu același gând« putem să fim numai atunci când realizăm practic: »noi avem gândul lui Hristos« (1 Corinteni 2.16). Când gândul nostru, gândul firii, este activ în inimile noastre, venim în contact atât cu noi înșine (căci noi avem gândul lui Hristos!), cât și cu alți credincioși. Dacă vrem să nu cunoaștem urmările din propriile experiențe amare, le putem învăța din Faptele apostolilor și din Epistole.

Aceasta nu înseamnă că noi toți trebuie să gândim același lucru. Ar fi minunat, dacă ar fi așa, dar pe pământ nu se va putea niciodată realiza. Știm că nu totdeauna suntem așa de aproape de Domnul, ca să avem lumină deplină asupra tuturor lucrurilor. Dar dacă avem gândul lui Hristos, nu vom urmări propriile interese și vom suporta pe ceilalți. Dacă ochii noștri sunt îndreptați spre Hristos și gândurile Lui, atunci nu vom vedea în primul rând greșelile celorlalți, în timp ce vom uita greșelile nostre. Atunci vom privi pe ceilalți mai presus decât noi, căci îi vom vedea ca subiecte ale dragostei Mântuitorului nostru! Natura noastră veche are egoismul ei. Dar Duhul Sfânt, care locuiește în noi, caută să ne ducă la gândul lui Hristos. Putem să sprijinim aceasta prin studiul intens al Cuvântului lui Dumnezeu și prin supunere sub călăuzirea Duhului Sfânt. Această călăuzire ne poate face să înțelegem Cuvântul, dar ne poate ajuta și la transpunerea lui practică în viață. Studiul biblic însoțit de rugăciune, legat de dorința de a practica ceea ce Duhul Sfânt ne-a făcut clar (Ioan 7.17), ne face să arătăm practic în viață ceva din gândul lui Hristos. Atunci suntem »cu același gând« (Romani 12.16) cu frații și surorile noastre ca atare (deci nu cu ce firea lucrează în ei).

»Simțind cu alții« este traducerea cuvântului grecesc sympathes, din care a derivat cuvântul simpatie. El include și sentimentul de bucurie împreună cu alții. Ca străini și călători (1 Petru 1.1,2,11) într-o lume dușmănoasă față de Hristos și în trupuri, care încă nu au fost mântuite, ci care încă suspină (Romani 8.23), deseori suferința este partea noastră (1 Petru 3.14; 4.12).

Ca frați și surori, ca membrii ai familiei lui Dumnezeu, trebuie să simțim unii cu alții (Romani 12.15,16). Știm din experiență ce înseamnă aceasta pentru cineva care suferă, căci noi toți am avut parte de compasiunea lui Hristos (Evrei 4.15). Credincioșii, cărora le-a scris apostolul Petru, au practicat aceasta (Evrei 10.34). Dar noi știm cât de egoiste și de înclinate sunt inimile noastre să se ocupe cu sine însuși, și cu propriile împrejurări. Cuvântul trebuie permanent să ne dirijeze, ca să ne gândim și la alții.

Dar ce model avem în privința aceasta în Domnul Isus! Deoarece noi suntem părtași sângelui și cărnii, și El a luat parte la ele. Prin suferințe a fost făcut desăvârșit, ca să poată fi Căpetenia noastră (Evrei 2.10-18). Ca să poată simți în chip desăvârșit împreună cu noi, El a trăit toate împrejurările în care am putea noi ajunge. Ce mângâiere, ce îmbărbătare ne dă simpatia Lui! Cine poate să simtă ca El, atunci când suntem în singurătate, El, Cel care S-a plâns că este ca o pasăre singuratică pe acoperiș? Cine a cunoscut stări și împrejurări, în care nu ești acasă, ca El, care S-a plâns că este ca un pelican în pustie (Psalmul 102.7,8)? Cine a flămânzit mai mult decât El, care odată patruzeci de zile n-a mâncat; cine a fost mai dependent de alții ca El, care a trăit din ceea ce îi dădeau femeile? Da, El a călătorit pe măgarul unui altuia, El a sărbătorit Paștele într-o sală care nu era a Lui și a fost pus în mormântul unui străin (Luca 4.2; 8.2-3; 19.33; 22.11; 23.53)! Cine poate simți durerile trupului ca El, care a fost biciuit, lovit și crucificat; cine a cunoscut tristețea pricinuită de pierderea celui iubit, ca El, care a plâns la mormântul unui prieten (Ioan 11.33-36)!

Noi cunoaștem aceasta din experiență. Această experiență, atât a suferinței, cât și a îmbărbătării, care este cuprinsă în simpatie, ne face apți să simțim împreună cu alții, să suferim împreună cu alții (deci nu numai din politețe să rostim cuvinte de mângâiere). Aceasta este valabil cu atât mai mult cu cât este vorba de suferințe din pricina neprihănirii (1 Petru 3.14) sau suferințe din pricina Numelui Domnului (1 Petru 4.12-16).

Dar nu este vorba numai de simpatie în suferință, ci și de simpatie în bucurie, în binecuvântare, în împrejurări fericite (Romani 12.15). Deseori aceasta este mult mai grea decât simpatia în suferințe. »Bucurați-vă cu cei ce se bucură și plângeți cu cei ce plâng«, scrie apostolul Pavel. Câtă autodepășire și câtă lepădare de sine necesită aceasta, când noi suntem triști și trebuie să ne bucurăm cu alții. Nu sunt inimile noastre egoiste dimpotrivă înclinate să devină geloase, când ceilalți au ceva, sau primesc ceva, pe care noi nu-l avem, indiferent dacă este vorba de lucruri pământești, sau lucruri spirituale? Câtă invidie nu este deseori între cei credincioși, când cineva ocupă o poziție mai bună, sau câștigă mai mulți bani decât celălalt. Chiar și atunci când Domnul, după părerea oamenilor, dă unuia daruri spirituale mai mari decât altuia! Aici suntem îndemnați să facem contrariul: să simțim împreună cu alții – să ne bucurăm cu cei ce se bucură – să ne sprijinim unii pe alții în rugăciune.

»Iubind ca frații« sau, mai exact »plini de dragoste frățească« este aici traducerea cuvântului grecesc philadelphoi (philadelphos la nominativ plural, masculin), care înseamnă dragoste de frați. Aici nu este cuvântul pentru dragostea lui Dumnezeu (agape), care se folosește de cele mai multe ori (1 Petru 1.22b; 2.8), ci phileo, care înseamnă mai mult „a dori cu plăcere”. Potrivit cu 1 Petru 1.22, la întoarcerea noastră la Dumnezeu au căzut barierele care ne împiedecau să iubim pe frați. Acum vedem ceva atrăgător în ei; îi vedem ca subiecte ale dragostei Domnului, dar mai mult decât atât, vedem ceva din Domnul în ei, căci ei au primit natura divină (2 Petru 1.4). În felul acesta putem să-i iubim, dar noi trebuie să-i iubim. Noi îi iubim însă ca pe frați, deci nu iubim ce este în ei din natura veche. Dragostea trebuie să fie așa fel exercitată, după cum Cuvântul și Duhul Sfânt vrea să ne-o prezinte clar în fiecare împrejurare. Căci adevărata dragoste de frați nu va acționa niciodată în contradicție cu gândurile lui Dumnezeu (1 Ioan 5.1-3) și cu ascultarea față de Domnul! (vezi și studiul de la 1 Petru 1.22).

Cuvântul grecesc tradus aici cu miloși se întâlnește numai aici și în Efeseni 4.32. S-ar mai putea traduce și prin „plin de gingășie”. Probabil ar fi o traducere mai bună.

Milostivirea este harul trezit în inimă la privirea împrejurărilor triste ale acelora cu care noi ne preocupăm. Este nevoie de milostivire pentru a vrea să ajuți celor ce sunt în nevoie. Înăuntrul nostru trebuie să devină activ în folosul altora. Aceasta are ca premiză o stare de nevoi spirituale și trupești la acela pe care vrem să-l ajutăm. Dar acest ajutor nu trebuie să fie oferit rece și fără simțăminte; inima noastră trebuie să fie cufundată în el. Noi trebuie să învățăm de la Domnul Isus, care niciodată nu a ajutat numai prin folosirea puterii Sale. Inima Lui și Duhul Lui erau preocupate cu cel în suferință și l-au adus înaintea lui Dumnezeu (Matei 8.17; 9.36), vezi de exemplu Ioan 11.33,34Luca 5.12,13; 19.41-44.

Fără un fel de gândire smerit nu poate exista un duh de slujire. Acest îndemn este amintit pentru prima dată aici în această scrisoare. Dacă ne cunoaștem întrucâtva, știm că aceasta este așa, nu pentru că noi nu am avea nevoie de acest îndemn. Este adevărat ce a scris cineva: „Mândria este ultimul lucru din om care moare” (Stael). Cât de ușor ne ridicăm peste alții, pentru că avem anumite privilegii materiale sau spirituale, ca și cum nu ar fi numai har faptul că le posedăm. Ne-am creat noi singuri? Avem noi prin noi înșine aptitudinile spirituale și trupești și bunele maniere? Ce nebunie este să fi mândru (Daniel 4.30)! Și cu toate acestea nu trebuie noi de multe ori să ne condamnăm singuri? Nu este vorbirea lui Nebucadnețar deseori și vorbirea inimii noastre, chiar dacă nu o rostim cu gura?

Câtă pagubă nu produce mândria și aroganța în conviețuirea familiei lui Dumnezeu și în mărturia lui Dumnezeu în afară! Unii devin răniți prin aceasta și noi înșine ne simțim ușor jigniți dacă nu primim suficientă recunoaștere și nu suntem suficient băgați în seamă. Vedem aceasta chiar și la apostolii renumiți (Luca 22.24). Ce model avem și în privința aceasta în Domnul Isus! Domnul Isus, știind că a venit de la Dumnezeu și că se va întoarce la Dumnezeu, și că Tatăl I-a dat toate lucrurile, S-a sculat, S-a încins și a spălat picioarele ucenicilor Săi (Ioan 13.3-5); aceasta era lucrarea unui sclav, pentru care fiecare din ei se considera prea bun pentru a o face. Cât de mult se potrivesc cuvintele Lui pentru inima noastră, când le citim în contextul în care se află. Toate lucrurile I-au fost date de Tatăl. Slava Lui personală este așa de mare, că numai Tatăl poate s-o măsoare (Matei 11.27). Apoi El spune: »Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre«. Nu învățăm noi cu plăcere de la El, când Îl vedem așa?

Versetul 9

1 Petru 3.9: Nu întoarceți rău pentru rău, nici ocară pentru ocară; dimpotrivă, binecuvântați, căci la aceasta ați fost chemați: să moșteniți binecuvântarea.

Apostolul a dat aceste îndemnuri deja servitorilor și sclavilor (1 Petru 2.18-21). El le-a prezentat pe Domnul Isus ca model: »Când era batjocorit, nu răspundea cu batjocuri; și când era chinuit, nu amenința, ci Se supunea dreptului Judecător« (1 Petru 2.18-21). Aici apostolul Petru spune tuturor încă o dată același lucru. Aceasta ne face să vedem cât de important este acest verset. Apostolul Pavel a spus același lucru în două locuri (Romani 12.171 Tesaloniceni 5.15). Este în natura omenească să răsplătească răul cu rău, și legea permite acest lucru (Matei 5.38-48).

Credincioșii, cărora le era adresată această scrisoare, locuiau în mijlocul păgânilor dușmănoși și a iudeilor care se mai purtau încă cu dușmănie față de ei – frații lor de odinioară. Se puteau aștepta să li se facă rău, și ei au avut parte de aceasta. Apostolul vorbește de suferințe din pricina neprihănirii și de suferințe din pricina Numelui Domnului Isus (1 Petru 3.14; 4.14).

Noi trebuie să avem gândul lui Hristos și să ne comportăm după modelul pe care îl avem în El. El a permis ca totul să vină peste El, căci El a venit ca să binecuvânteze, și nu să judece (Luca 9.55). De aceea El a dat totul în mâinile Aceluia care judecă drept.

Aici este adăugat un argument minunat. Noi suntem chemați să moștenim binecuvântarea, de aceea trebuie să binecuvântăm pe alții. Prin har am primit această poziție minunată, cu toată răzvrătirea noastră împotriva lui Dumnezeu și a faptelor noastre dușmănoase față de El, pentru care, dacă Dumnezeu ne-ar fi tratat așa cum se cuvine, am fi avut parte de condamnarea veșnică. Dacă astăzi ni se face rău sau suntem batjocoriți, și dacă ni se face pe drept, pentru că am primit acest loc al binecuvântării, cum să putem atunci să ne comportăm altfel decât se poartă Dumnezeu?

Nu cred că aici este vorba numai de binecuvântarea pe care o vom primi în viitor. Aici este vorba și de poziția pe care o avem deja acum, chiar dacă ea va fi desăvârșită când vom fi la Domnul. Omul ca păcătos este sub blestem. Noi am fost aduși în harul și apropierea lui Dumnezeu. Îl cunoaștem ca Tată al nostru și pe Domnul Isus ca »Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine« (Galateni 2.20). Deci, harul Tatălui și al Fiului are urmări practice, atât în ceea ce privește ajutorul în toate nevoile noastre spirituale și materiale, cât și în părtășia cu Tatăl și cu Fiul. Ce bucurie este pentru inimă, să fie conștientă de harul și apropierea Tatălui și a Fiului!

Conștiența aceasta oferă suferințelor un alt caracter. Știm că ni se poate face rău și suntem batjocoriți numai cu permisiunea Tatălui. Și El permite aceasta, numai dacă este spre binele nostru. Toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu (Romani 8.28)! Vedem aceasta clar în istoria lui Iov. Și David a înțeles aceasta. Când Șimei l-a blestemat, a zis: »Dacă bleastămă, înseamnă că Domnul i-a zis: „Bleastămă pe David!” Cine-I va zice dar: „Pentru ce faci așa?”« (2 Samuel 16.10).

Dar aici în epistola lui Petru aceasta merge mult mai departe. Noi trebuie nu numai să suferim răul și batjocura, ci să răspundem cu binele. Noi trebuie să facem, așa cum a făcut Domnul Isus, care, fiind pe cruce, S-a rugat pentru cei care Îl urau, și ca Ștefan, atunci când a fost ucis cu pietre.

Vedem deci trei lucruri, atunci când oamenii ne fac rău:

  1. Să nu ne răzbunăm singuri, ci să lăsăm să se răzbune mânia lui Dumnezeu (Romani 12.19-21): El ne poate răzbuna, și o poate face mult mai bine decât noi.
  2. Să încredințăm toate lucrurile Aceluia care judecă drept (1 Petru 2.23) și care știe exact cât de mult suntem noi batjocoriți. În privința aceasta să fim conștienți, că Dumnezeu permite aceasta, căci prin aceasta vrea să ne educe; deci trebuie s-o luăm din mâna Lui.
  3. Harul de care am avut parte, care ne-a adus în poziția de binecuvântare și de favoare (1 Petru 3.9), ca răspuns la comportarea și vorbirea noastră rea față de Dumnezeu, trebuie să ne facă să ne comportăm ca Dumnezeu și să răspundem cu binecuvântare la răul și batjocura care ni se aduc. Ni se aduce aminte, că am fost chemați să trăim în plinătatea părții dăruite nouă de Dumnezeu, și care este suficientă pentru toate lucrurile.

    Unii traduc: „pentru ca să moșteniți binecuvântarea”. În acest caz binecuvântarea ar fi dependentă de faptul, dacă noi binecuvântăm pe cei care ne fac rău. Eu cred împreună cu Hart, Alford, Kelly, Darby, Grant, și alții, că aceasta nu este corect. Cu toate că în scrisorile apostolului Pentru găsim domnia lui Dumnezeu, aceasta ar fi nu numai o regulă a acestei domnii, ci ar fi un principiu al Legii. Cei care trăiau sub Lege, trebuiau să lucreze, ca să obțină binecuvântarea. Rezultatul este totdeauna: »Toți cei care se bizuie pe faptele Legii, sunt sub blestem« (Galateni 3.10). Poziția creștină este: „Noi am primit binecuvântarea și acum trebuie să ne comportăm în concordanță cu ea”. Așa este de mare opoziția dintre Lege și har.

Noi suntem mântuiți numai prin har, prin credință, nu prin fapte (Galateni 2.16Efeseni 2.8).

Vers. 10-12

1 Petru 3.10-12: Căci cine iubește viața, și vrea să aibă zile bune, să-și înfrâneze limba de la rău, și buzele de la cuvinte înșelătoare. Să se depărteze de rău și să facă binele, să caute pacea, și s-o urmărească. Căci ochii Domnului sunt peste cei neprihăniți, și urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor. Dar fața Domnului este împotriva celor ce fac răul.

Aici începe partea a patra a Epistolei noastre, care ține până la 1 Petru 4.6. Împărțirea pe capitole nu este făcută de Dumnezeu Însuși. Împărțirea obișnuită arată o ordine morală. În partea a treia am văzut comportarea credincioșilor în diverse relații personale. În partea a patra ajungem la comportarea noastră față de tot ce ne înconjoară: adică, față de o lume, care este împotriva lui Dumnezeu, și deci și împotriva noastră. Dar Dumnezeu domnește în această lume, și nicio împotrivire nu poate să-I răpească poziția și drepturile. Dar deoarece după căderea poporului Israel, prin care El Și-a exercitat până atunci domnia,  El a dat toată puterea de domnie directă în mâinile națiunilor (Daniel 2.38), domnia Sa este acum indirectă și invizibilă pentru ochiul firesc. Pe pământ nu mai există niciun tron de domnie al lui Iehova, care să fie vizibil înaintea oamenilor (1 Cronici 29.23). Domnia Lui este acum numai o domnie morală, și de aceea este invizibilă pentru ochiul omenesc. Este necesară credința permanentă, pentru a pricepe că Dumnezeu domnește, cu toate contradicțiile pe care le vedem și le auzim, și nimic nu scapă de sub controlul Lui. Cine trăiește în concordanță cu această domnie – deci, cei neprihăniți – are parte de binecuvântare. Și cu toate acestea rămâne adevărat: în lume veți avea necazuri (Ioan 16.33)!

Aceste versete sunt preluate din Psalmul 34. Este interesant că apostolul citează în prima parte a epistolei din Lege, în a doua și a treia parte din profeți, și aici în a patra parte  din Psalmi. În felul acesta se folosește de toate cele trei părți ale Bibliei iudaice, Vechiul Testament.

El nu spune aici că este un citat. El nu redă exact cuvintele Psalmului 34. El lasă la o parte primele cuvinte »cine este omul« și trece de la persoana a doua la persoana a treia. Dar în ceea ce privește conținutul, el schimbă puțin din acesta. Important este că el lasă la o parte și ultimele cuvinte din versetul 16: »ca să le șteargă pomenirea de pe pământ«. Prin aceasta Duhul Sfânt face cuvintele să fie potrivite pentru rămășița iudaică, căreia îi este adresată această scrisoare (dar și nouă).

Psalmul 34 ne arată domnia lui Dumnezeu, care este totdeauna prezentă, în favoarea celor blânzi, prin care credința poate totdeauna să laude. Rămășița credincioasă a fost ascultată de Dumnezeu, păzită și salvată, atunci când a avut parte de greutăți. Credința lor întrezărește înviorarea în salvarea făcută de Hristos (Psalmul34.6,20). Ei știu că în curând va veni salvarea deplină, când Domnul la venirea Sa din cer va nimici pe toți dușmanii.

Aici devine clară diferența dintre poziția lor și poziția rămășiței căreia i-a scris apostolul Petru (și totodată și nouă). Ei vor trăi, atunci când domnia lui Dumnezeu va deveni iarăși directă, nemijlocită. Cu toate că principiile de domnie ale lui Dumnezeu pe pământ sunt neschimbabile, ele sunt aplicate moral în timpul nostru. Când totul va fi revelat, atunci și domnia morală a lui Dumnezeu nu va mai rămâne mult timp ascunsă. Atunci El va judeca imediat răul devenit vizibil. Aceasta va avea loc când Domnul Isus va veni din cer. Mai întâi va nimici pe dușmanii Lui vizibili (Apocalipsa 19.19-21); Daniel 11.45). După aceea El va sta pe tronul Său de slavă și va judeca popoarele pentru felul în care ele au tratat rămășița credincioasă din Israel (Matei 25.31), pe care noi o găsim în Psalmi, printre altele. După aceea, până la sfârșitul Împărăției de o mie de ani, va fi valabil: »În fiecare dimineață voi nimici pe cei răi din țară, ca să stârpesc din cetatea Domnului pe toți cei ce săvârșesc nelegiuirea (Psalmul 101.8). Și când vor ieși, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea (Isaia 66.24)«. La urmă, în judecata finală, tot răul va fi nimicit. Toți morții și toți cei care nu s-au întors la Dumnezeu, vor fi judecați și vor primi pedeapsa definitivă (Apocalipsa 20.11). »Și pământul, cu tot ce este pe el, va arde« (2 Petru 3.10).

Este clar, că în timpul de har, în care trăim, domnia lui Dumnezeu nu se poate desfășura în felul acesta. Ea nu poate îndepărta tot răul, și nici să-l pedepsească imediat. Ea nu se poate arăta pe deplin și trebuie să rămână ascunsă. Dar principiile ei sunt prezente. Ca principiu general rămâne valabil, că ochii Domnului sunt îndreptați asupra celor neprihăniți și fața Lui este împotriva celor care fac răul. Un om liniștit, iubitor de pace, va duce o viață mai bună decât unul care caută ceartă și este nesincer.

Este de asemenea clar, că domnia lui Dumnezeu este în legătură directă cu acest pământ. De aceea atât judecățile ei, cât și binecuvântările ei sunt valabile pentru pământul acesta (1 Corinteni 11.32), cu toate că după caracterul lor pot să fie decisive pentru veșnicie. Primul (pământul) îl vedem în Matei 25.34, iar cea de-a doua (veșnicia) în versetele 41 și 46 ale aceluiași capitol. În Apocalipsa 20.11-15 avem judecata finală a lui Dumnezeu, care este definitivă. Viața, zilele bune și pacea, despre care scrie Petru aici, sunt deci în legătură cu viața de pe pământ. Apostolul Petru se ocupă cu viața credinciosului pe pământ. Citatul din Psalmul 34 confirmă aceasta, căci acest Psalm vorbește despre binecuvântările rămășiței iudaice din ultimele zile.

Este adevărat, că binecuvântările noastre, în opoziție cu binecuvântările lui Israel, sunt de natură cerească. Dar ele nu exclud binecuvântările pământești. Vedem aceasta prezentat simbolic în istoria lui Israel. Moștenirea lor propriu-zisă era „Ţara”, Canaanul. Ca să ajungă acolo, au trebuit să treacă prin Iordan. Tot așa și noi trebuie să trecem prin Iordan (realizarea personală, că am murit și am înviat împreună cu Hristos – Efeseni 2.5-6), ca să putem să luăm în stăpânire moștenirea noastră cerească cu tot ce se găsește acolo. Dar lui Israel i se spune: »începe, ia în posesiune«, când au început să cucerească ținuturile aflate înaintea Iordanului (Deuteronomul 2.24). În Împărăția de o mie de ani, fiecare seminție va primi o parte din ținuturile de partea cealaltă a Iordanului (Ezechiel 48). Păcatul celor două seminții și jumătate nu a constat în aceea că au dorit să aibă o parte dincoace de Iordan, ci că au văzut-o ca moștenirea lor propriu-zisă și au fost mulțumiți cu ea.

Toate binecuvântările noastre sunt spirituale și cerești (Efeseni 1.3). Dar pe lângă acestea avem și binecuvântările pământești, chiar dacă acestea devin binecuvântări abia după ce le-am răpit de la Sihon și Og (acești doi împărați sunt tabloul folosirii bunurilor pământești în sensul că prin ele ne facem un nume pe pământ – Sihon (Numeri 21.26-30) –, sau le folosim pentru noi înșine sau pentru satisfacția proprie – Og (Deuteronomul 3.11) –, și le-am primit ca moștenire din mâna Domnului. Apostolul Petru nu ne conduce în locurile cerești, așa cum face apostolul Pavel, ca să ne arate poziția de acolo, în care Dumnezeu ne-a adus. El se ocupă în mod deosebit cu educarea credincioșilor pe drumul lor prin lume. El îi învață să aibă răbdare, din orice parte ar putea veni constrângerea.

Există un drum, pe care ai voie să iubești viața, fără aplicarea cuvântului Domnului Isus din evanghelia după Ioan 12 (Ioan 12.25). Aceasta are loc atunci când noi înșine nu ne facem greutăți, căci de aceasta sunt legare două lucruri: ochii Domnului sunt îndreptați cu har spre noi și urechile Lui sunt deschise pentru noi. Și nimeni nu ne va face rău (1 Petru 3.12-13).

„Voința” desemnează aici o dorință. Este dorința, dar și voința, de a duce o viață fericită, pentru care poți să mulțumești: se dorește să vadă zile bune. Deci, un creștin poate avea așa ceva. El nu se îngrijorează de viitor. Totul este în ordine în ceea ce privește veșnicia, deoarece are parte de lucrarea minunată a Domnului Isus: el are pace cu Dumnezeu. Dar el stă și în harul (sau favoarea) lui Dumnezeu și știe că Dumnezeu, Tatăl său, va purta de grijă pentru toate, chiar și pentru viața aceasta. Pe el îl așteaptă slava lui Dumnezeu (Romani 5.1-2). El se poate lăuda cu această slavă, dar și în necazuri, pentru că el știe, că dragostea lui Dumnezeu îi trimite acestea (Romani 5.3-5). Da, el se poate lăuda în Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos (Romani 5.11). Nu este aceasta o viață fericită, pentru care poți fi totdeauna mulțumitor? Și nu sunt zile bune, când în fiecare zi ai parte de purtarea de grijă a Tatălui, chiar și în nevoile zilnice ale trupului? Și când El ne îndreaptă ochii spre Domnul Isus și în felul acesta avem părtășie cu Tatăl și cu Fiul (1 Ioan 1.3)!

Dar sunt lucruri care împiedică aceasta. Tot ce dă naștere în noi la o conștiință neliniștită, întrerupe părtășia cu Dumnezeu și cu Domnul Isus, izvorul oricărei fericiri, și ne răpește pacea practică.

Apostolul numește aici în primul rând lucrarea limbii. Apostolul Iacov numește limba »un foc, o lume de nelegiuiri … care întinează tot trupul și aprinde roata vieții, când este aprinsă de focul gheenei, … este un rău, care nu se poate înfrâna, este plină de o otravă de moarte« (Iacov 3.2-12). Nu știm noi din experiență, că aceste cuvinte sunt adevărate? Cât rău nu a făcut fiecare din noi cu limba!

Cuvântul »să-și înfrâneze« include o înclinație naturală de a face ceva, la care limba trebuie înfrânată. Cuvinte greșite, cuvinte nesincere (înșelătorie), cuvinte sarcastice, neprietenoase și dușmănoase – vin ca de la sine pe buzele noastre. Noi trebuie să împiedecăm limba noastră, buzele noastre să folosească astfel de cuvinte. Dacă este necesar, trebuie să ne mușcăm buzele, ca astfel cuvintele să nu poată ieși din gură. Din contextul cu versetul 9 vedem că aceasta este valabil și atunci când alții vorbesc rău despre noi, sau ne batjocoresc.

Ce minunat ar fi pentru noi dacă am cunoaște mai bine această putere de „înfrânare”! Dar este sigur, că niciodată un credincios, care își dă drumul la limbă, nu va fi fericit și nici spiritual.

Dar nu numai în cuvintele noastre, ci și în faptele noastre trebuie să fim despărțiți de rău, de tot ce nu este bine (Psalmul 1). Aici nu se spune că noi nu avem voie să facem răul, ci ca noi să ne depărtăm de rău. De îndată ce am ajuns pe un drum care duce la rău, trebuie să-l părăsim. »Urând până și cămașa mânjită de carne« (Iuda 23). – »Fie-vă groază de rău, și lipiți-vă tare de bine« (Romani 12.9). Deci noi nu trebuie numai să ne comportăm negativ, depărtându-ne de rău, ci mult mai mult să ne comportăm pozitiv, făcând lucrurile bune.

În continuare, trebuie să căutăm pacea (Matei 5.9) – da, să alergăm după ea! Desigur, aici este vorba de pacea cu ceilalți oameni. »Dacă este cu putință, atât cât depinde de voi, trăiți în pace cu toți oamenii« (Romani 12.18)! Noi nu putem avea totdeauna parte de pace cu toți oamenii, și cu atât mai mult ca credincios. Dar ca urmași ai Dumnezeului păcii (Evrei 13.20Romani 16.20), aceasta ar trebui să fie năzuința înflăcărată a inimii noastre.

Aproape toate substantivele din versetele 10-12 nu sunt însoțite de articol în limba greacă. În versetul următor este tot la fel. Totul este privit caracteristic, ca de fapt în întreaga scrisoare. Cuvintele a se înfrâna, a vorbi, a se îndepărta, a face, a căuta și a alerga sunt toate în aorist, ceea ce vorbește de viața toată ca o unitate. Mai mult chiar, ultimele sunt sub forma de poruncă. Este imposibil să iubim viața și să avem parte de zile bune, dacă nu facem ce ni se spune aici, și aceasta fără încetare! Este prescris fără nici o îngrădire.

La începutul versetului 10 am văzut tema și ținta. În continuarea acestui verset și în versetul 11 am văzut premiza pentru atingerea acestui țel. În versetul 12 găsim motivul pentru premize, din care rezultă ele.

Un gând serios este, că ochii Domnului văd toate lucrurile! »Domnul Își întinde privirile peste tot pământul, ca să sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui« (2 Cronici 16.9Proverbe 15.3Psalmul 33.13,18Iov 34.21). David a zis: »Doamne, Tu mă cercetezi de aproape și mă cunoști« (Psalmul 109)! Dar în toate acestea nu era nimic îngrozitor pentru el. La sfârșitul aceluiași Psalm el se roagă: »Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă, și cunoaște-mi gândurile!« Și aici are loc spre binele celor neprihăniți, ca și în 2 Cronici și în Psalmul 33 și Psalmul 34. Neprihănit, sau drept, înseamnă să stai în relații drepte cu Dumnezeu și să arăți aceasta în felul tău de viață, prin aceea că mergem în ascultare. Este vorba de a fi în concordanță cu dreptul  – adică să ocupi poziția care se cuvine față de Creator. Pentru noi se mai adaugă ceva: noi trebuie să ocupăm adevărata poziție de răscumpărați mântuiți față de Domnul, Care ne-a răscumpărat și ne-a mântuit. Aici stă scris »Domn«, fără articol, și prin aceasta se înțelege Iehova. Când cuvântul domn este însoțit de articol, atunci în mod obișnuit este vorba de Domnul Isus ca Om în poziția pe care Dumnezeu I-a dat-o, pe baza lucrării Lui de la cruce (Faptele apostolilor 2.36). Aici este deci Dumnezeu.

Este un gând serios pentru cei necredincioși și pentru creștinii nedrepți, că ochii lui Dumnezeu văd totul. Dar cât de minunat este pentru copilul lui Dumnezeu, care are părtășie cu El și care știe că Dumnezeu privește în har spre el. »Urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor« (Psalmul 66.19). Este ca și cum Dumnezeu Și-ar îndrepta urechile spre noi, ca să poată auzi cât mai bine ce Îi cerem. Noi nu trebuie să ducem niciodată o politică de adaptare față de ceea ce ne înconjoară. Noi nu trebuie nici să cedăm, niciodată, când supraputerea celui rău devine mare. Cel Atotputernic ne vede în împrejurările noastre, și atotputernicia Lui ne apără. Uneori pare că nu este așa, ca și cum cei neprihăniți pier. Dar ei nu vor pieri niciodată. Dumnezeu folosește totul spre educarea lor. Domnia lui Dumnezeu va avea supremația de durată.

»Dar Fața Domnului este împotriva celor ce fac răul« (Eclesiastul 8.11-13). Aceasta este valabil nu numai pentru cei necredincioși, ci și pentru cei credincioși. Prin faptul că suntem sub har nu înseamnă că suntem în afara domniei lui Dumnezeu! Totdeauna este valabil, că Dumnezeu trimite »necaz și strâmtorare peste orice suflet omenesc care face răul«, dar și »slavă, cinste și pace peste oricine face binele« (Romani 2.9,10). »Ce seamănă omul, aceea va secera« (Galateni 6.7). Noi nu putem lua harul ca manta de acoperire a răului. Judecata începe la Casa lui Dumnezeu (1 Petru 4.27). Dumnezeu poate să  amâne judecarea celor necredincioși până la judecata finală dinaintea Marelui Tron alb. Deoarece noi nu mergem la judecata finală (Ioan 5.24), trebuie ca judecata lui Dumnezeu să ne lovească aici pe pământ. Aceasta poate însemna boală sau chiar moarte, așa cum au avut parte credincioșii din Corint (1 Corinteni 11.30-32). Acesta este un principiu foarte important, căci firea (carnea) vrea să se folosească abuziv de har, ca să facă propria voie.

Nu a existat niciodată un timp în care Fața Domnului să nu fi fost împotriva acelora care fac răul. Oamenii lumii pot avea succese, dar principiul rămâne adevărat și urmările lui devin vizibile. Aceasta nu înseamnă că toate lucrurile de pe pământ își vor primi dreapta răsplătire, nicidecum! Dar fiecare om are parte de urmările faptelor lui, deja aici pe pământ. Cel necredincios va primi la judecata finală înaintea Marelui Tron alb tot ce nu a primit aici pe pământ (Apocalipsa 20). Creștinul va primi pe pământ toate urmările faptelor lui vizibile.

Așa cum am văzut, a existat un timp, și în curând va veni iarăși timpul, când domnia lui Dumnezeu va deveni vizibilă pentru toți oamenii. Dar când Hristos a fost răstignit, neprihănirea și judecata au fost despărțite. În curând ele vor fi iarăși unite (Psalmul 85.10-13). Dar în momentul de față este nevoie de credință, pentru a ști, că domnia morală a lui Dumnezeu stă peste încurcătura totală din lume și că El domnește după anumite principii, care niciodată nu au fost atenuate în ceea ce privește binele și răul. În viitor va fi pentru toți foarte clar, ce este binele și ce este răul. Acum este necesară credința și părtășia cu Domnul, pentru a ști ce-I este plăcut Lui, și ce nu vrea El să aibă. Căci acum totul este amestecat și țesut, așa că nu este simplu să diferențiezi clar.

Un principiu important al domniei lui Dumnezeu este, că primești după ceea ce faci. »Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea« (Galateni 6.7,8)! Cine va semăna vânt, va culege furtună (Osea 8.7). Dacă suntem aspri față de alții, trebuie să ne așteptăm să avem cândva parte de asprime. Cât de des nu am făcut ceva, care odinioară l-am condamnat mult la alții! »Nu judecați, ca să nu fiți judecați. Căci cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura« (Matei 7.1-2).

Vers 13-15a

1 Petru 3.13-15a: Și cine vă va face rău, dacă sunteți plini de râvnă pentru bine? Chiar dacă aveți de suferit pentru neprihănire, ferice de voi! „N-aveți nicio teamă de ei, și nu vă tulburați! Ci sfințiți în inimile voastre pe Hristos ca Domn.”

Omul de la natură nu este plin de râvnă pentru bine, ci dimpotrivă: »Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar« (Romani 3.12). Dar este »marele nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, și să-Și curățească un popor care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune« (Tit 2.14). Am văzut în capitolul 1 cum a avut loc aceasta. Prin nașterea din nou am fost puși deoparte prin sfințirea lucrată de Duhul spre ascultarea și stropirea cu sângele lui Isus Hristos (1 Petru 1.2-3,18). Sângele ne dă certitudinea că nu mai există nimic între Dumnezeu și noi, așa că noi nu mai trebuie să ne preocupăm cu noi înșine. Viața nouă din noi nu poate păcătui și ea vrea să facă numai binele. Prin puterea Duhului Sfânt care locuiește în noi, putem să realizăm practic aceasta. În felul acesta putem fi »plini de râvnă pentru bine«, sau „pentru ce este bun”.

Am văzut în versetul 12, că în domnia lui Dumnezeu ochii Domnului sunt îndreptați spre cei neprihăniți și urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor. Cine va putea atunci să facă rău celor ce sunt plini de râvnă pentru bine? Domnia lui Dumnezeu lucrează în favoarea lor! În mod normal, nici necredincioșii nu vor face rău unuia care face numai binele. Și ei știu să prețuiască, când cineva este credincios și cinstit, gata să ajute, darnic față de cei ce sunt în nevoi, prietenos, iubitor de pace, etc., mai ales atunci când ei au avantaje din aceasta. De regulă, unul căruia îi facem bine, nu ne va face rău. Deseori cei ce voiau să facă răul au fost dezarmați prin binele pe care i l-a făcut cel căruia voia să-i facă rău.

Dar în versetul 14 urmează o excepție, desigur, nu în ce privește domnia lui Dumnezeu, ci în ce privește domnia lumii. Acolo domnește influența păcatului, a răului, și teroarea diavolului. Deci s-ar putea ca un credincios, cu toată râvna lui pentru bine, să primească răul, așa cum a primit Domnul Însuși. O inimă rea poate sub influența satanei să lepede toate principiile morale și să definească binele ca fiind prefăcătorie, sau chiar răutate (1 Petru 4.3,4). Vedem aceasta la Domnul Isus Însuși, atunci când a alungat demonii. Fariseii, împotriva oricărei cunoașterii, au atribuit aceasta puterii diavolului (Matei 12.24). Acești oameni răi vor încerca să aducă înapoi, pe căile vechi ale păcatului, pe unul care s-a întors la Dumnezeu. dacă nu le reușește, îl vor urî și mai mult, îl vor batjocori și îl vor prigoni. »Toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniți« (2 Timotei 3.12)!

Lumea va recunoaște multe din lucrurile bune, pe care le fac cei credincioși, pentru că ea însăși are foloase din ele, chiar dacă ea însăși nu le face, și condamnă lucrurile bune ale lumii. De aceea Domnul Isus creștea și era plăcut înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor (Luca 2.52). Primii creștini erau plăcuți înaintea întregului popor (Faptele apostolilor 2.47). Și în Vechiul Testament vedem în istoria multor credincioși, de exemplu la Iosif, Daniel și prietenii lui, cum cei credincioși au fost prețuiți, atâta timp cât nu au lucrat împotriva voinței oamenilor. Fiecare patron vrea ca să se poată încrede în angajații lui, chiar dacă el însuși nu este cinstit. Dar de îndată ce această sinceritate îl costă bani, din cauză că cel credincios nu ia parte la afaceri necinstite, situația se schimbă.

Un credincios nu trebuie să facă numai lucruri bune, ci el trebuie să practice și dreptatea. Dacă face numai bine, va fi iubit și respectat în lume. Dar noi trebuie să avem grijă, să fim buni și drepți. Trebuie să fim credincioși față de Hristos și să practicăm atât regulile dreptății creștine, cât și bunătatea creștină. Duhul Sfânt ne spune aici, că regulile dreptății ne creează suferințe. De îndată ce practicăm specificul creștinismului și exercităm dreptatea, vom avea de suferit.

Dreptatea este exercitarea drepturilor lui Hristos. El este Domnul nostru, și noi trebuie să ascultăm de El în toate lucrurile și să facem voia Sa, adică, să nu dăm o sută de cenți pentru un euro și o mie de grame pentru un kilogram – aceasta este normal, dar este necesar mult mai mult. Înseamnă să respectăm drepturile Lui în toată viața noastră, acasă, în relațiile noastre, în afacerile noastre, la lucru, în concediu, în preocupările din timpul liber și în lucrurile pe care le iubim, etc. Credincioșia noastră trebuie probată în aceste lucruri. Apostolul vorbește mult despre încercări, căci tocmai aici în lume trebuie verificate toate lucrurile cu privire la autenticitatea lor. Începe scrisoarea cu verificarea credinței noastre (1 Petru 1.7). Acesta este drumul general, pe care vine verificarea. Apoi vorbește de încercări (sau verificări) în diverse domenii ale vieții, de exemplu la servitorii cu stăpâni care sunt greu de mulțumit (1 Petru 2.13 și următoarele). În secțiunea noastră ele sunt în legătură cu dreptatea, apoi cu credincioșia noastră practică față de Numele Domnului (1 Petru 4.12 și următoarele) și la sfârșit sub presiunea directă a lui satana (1 Petru 5.8 și următoarele). În felul acesta apostolul ne ține de la început și până la sfârșit în legătură cu încercările. El învață un popor de străini. Un astfel de popor trebuie să țină cont că  în timp ce trece prin lumea aceasta va avea a face cu valuri de încercări, care vin una după alta. Dar există o formă de încercări, de care nu trebuie să avem parte. Nu a ajuns Lot în Sodoma în încercări, pe care Avraam nici nu le-a putut cunoaște? Ochii lui Lot au fost îndreptați spre Sodoma. Cu cât eu voi lucra mai mult cu smoală, cu atât voi fi mai murdar.

Sigurul lucru, pe care trebuie să-l avem, este un ochi curat (Matei 6.22), pentru a putea sluji Domnului cu conștiința curată. Dar dacă facem aceasta, vom avea parte mult mai mult de împotrivire. Urmarea faptului că suntem creștini este, că noi avem o conștiință, care știe exact ce se cuvine pentru noi ca creștini. Noi umblăm în prezența lui Dumnezeu și de aceea suntem în lumină. Voința noastră a fost răstignită. Acum găsim multe lucruri în lume, pe care nu le putem face, dacă mergem pe cărarea neprihănirii. Lumea nu va avea astfel de greutăți. De aceea vin încercări și suferințe pentru cel credincios.

Lumea, de exemplu, nu poate să înțeleagă și nici măcar să accepte faptul că un om de afaceri creștin nu vrea să fie membru unor asociații și nu participă la anumite forme de colaborare, deoarece Domnul spune ca el să nu se înjuge la un jug nepotrivit cu cei necredincioși, și, în afară de aceasta, el nu poate prelua nicio răspundere pentru ce fac necredincioșii în numele lui, și ținta unei organizații profesionale este în contradicție cu poziția unui creștin în lumea aceasta. Necredincioșii nu pot înțelege, când un muncitor credincios, din aceleași motive, nu vrea să devină membru unui sindicat. Aceasta va pricinui nerecunoaștere, ceartă și deseori pagube vizibile. Mulți muncitori au fost dați afară, sau nu au putut ocupa anumite funcții, în mod deosebit în Canada și SUA, deoarece au vrut să rămână credincioși Domnului și în această privință. În astfel de situații, suferința pentru neprihănire devine o chestiune foarte pipăibilă.

Avem în privința aceasta un model minunat în Domnul Isus. El nu a fost lepădat, maltratat și răstignit pentru că a făcut lucruri rele, ci pentru că a fost bun și nu a vrut să participe la planurile conducătorilor poporului. Viața Lui desăvârșită a convins pe iudei de starea lor. Și El, cu toate că era plin de har, nu a tăcut, atunci când drepturile lui Dumnezeu trebuiau apărate.

Dar de aceste suferințe este legată „fericirea” (Matei 5.10). Domnul a făcut deja cunoscut aceasta rămășiței iudaice, atunci când a devenit clar, că poporul nu voia să-L primească. Cât de mult se potrivește aici, unde apostolul scrie la aceeași rămășiță, după ce Domnul a fost definitiv respins.

Domnul numește patru lucruri, care stau în legătură cu neprihănirea, într-o lume, în care El este lepădat. Ferice de cei săraci în duh, de cei întristați, de cei blânzi. Dar apoi se spune: »Ferice de cei flămânzi și însetați după neprihănire, căci ei vor fi săturați« (Matei 5.3-6). Vedem aici acțiunea sentimentelor spirituale, dorința puternică după ceea ce este în concordanță cu Dumnezeu și apără voia lui Dumnezeu. Domnul continuă apoi: »Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii.« Nu privi la oamenii, care te prigonesc, ci la motivul pentru care ești prigonit! Dacă are loc, pentru că dorești să fi găsit în ascultare față de voia lui Dumnezeu, atunci ești fericit. Te temi să păcătuiești? Suferi din pricina aceasta? Ferice de tine!

Vedem din aceasta totodată, că  suferințele pentru neprihănire, în realitate nu sunt o excepție de la regulile domniei morale a lui Dumnezeu: că nimeni nu va face rău aceluia, care este plin de râvnă pentru bine. În realitate este numai binecuvântare. S-ar putea să aibă loc o pierdere a bunurilor pământești din cauza aceasta, a acelora, care de fapt nu aparțin creștinilor. Dar aceasta are loc, ca tocmai prin aceasta să se înmulțească adevărata noastră parte. Pierdem ceva din lucrurile materiale, ca să primim în schimb lucruri spirituale, pierdem lucrurile trecătoare, ca să primim pe cele veșnice. Cât de des nu a înmulțit Domnul chiar și lucrurile pământești, pe care le-am pierdut. »Adevărat vă spun, că nu este nimeni, care să fi lăsat casă, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau copii, sau holde, pentru Mine și pentru Evanghelie, și să nu primească acum, în veacul acesta, de o sută de ori mai mult: case, frați, surori, mame, copii și holde, împreună cu prigoniri, iar în veacul viitor, viața veșnică« (Marcu 10.29,30Luca 18.29).

Cuvintele »N-aveți nicio teamă de ei, și nu vă tulburați! Ci sfințiți în inimile voastre pe Hristos ca Domn« sunt iarăși o redare liberă din Vechiul Testament (Isaia 8.12,13). Unii cred, că din context s-ar putea deduce, că noi nu trebuie să ne lăsăm înfricați de dușmani. Dar după părerea mea, nu acesta este înțelesul cel mai potrivit al textului însuși, și cu atât mai puțin în contextul în care stau aceste cuvinte. Compararea cu Isaia 8 face mult mai clar, că nu acesta este înțelesul. Eu înțeleg, că noi nu trebuie să avem teama pe care o au dușmanii credincioșilor.

Puterea răului lucrează încă pe pământ; satana este prințul lumii acesteia. Toți care lucrează prin această putere, sunt dușmanii celor credincioși, dar ei înșiși acționează sub influența fricii, pe care satana le-o insuflă. Ei se tem de lucrurile din jurul lor, de lucrurile care vor veni, de urmările faptelor lor și de consecințele lucrurilor pe care nu le fac. Satana domnește insuflând frică (Evrei 2.15). Aceasta este valabil în mod deosebit pentru iudeii aflați sub judecata lui Dumnezeu. »În inima acelora dintre voi care vor mai rămânea în viață, în țara vrăjmașilor lor, voi băga frica; și îi va urmări până și foșnetul unei frunze suflate de vânt; vor fugi ca de sabie, și vor cădea fără să fie urmăriți« (Leviticul 26.36). – »Între aceste neamuri, nu vei fi liniștit, și nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îți va face inima fricoasă, ochii lâncezi, și sufletul îndurerat. Viața îți va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi și noapte, nu vei fi sigur de viața ta« (Deuteronomul 28.65,66).

Credincioșii, cărora le-a scris Petru, înainte de întoarcerea lor la Domnul, aparțineau acestor iudei aflați sub judecată. Dar ei au auzit vocea Domnului Isus, care zicea: »Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă« (Matei 11.28). Când au venit la El, ei au găsit nu numai odihnă pentru conștiința lor, ci și odihna Lui, odihna pe care El o avea în lucrurile zilnice ale vieții Sale pe pământ (Ioan 14.27). El a putut să zică către Dumnezeul Său: »Știam că totdeauna Mă asculți« (Ioan 11.42). Deoarece ei au cunoscut lucrarea Lui și au crezut-o, conștiința lor a fost curățită (Evrei 9.14), și Duhul Sfânt a pecetluit credința, așa că ei au fost aduși acum la libertate și putere spirituală (Efeseni 1.7,13Evrei 10.14). Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile lor, prin Duhul Sfânt care le-a fost dat (Romani 5.5) și în felul acesta, acum știau că toate lucrurile lucrează împreună spre bine, deoarece Trinitatea era pentru ei (Romani 8.28-39).

Dacă trebuiau să sufere din pricina neprihănirii, nu trebuiau să se teamă din cauza aceasta de urmările faptelor lor, de care aveau parte cei necredincioși. Cei necredincioși se tem atât din cauza faptelor lor proprii, cât și din cauza faptelor altora. Ei nu pot înțelege, că cei credincioși nu cunosc astfel de frică. De aceea vreau să le facă frică de urmările care rezultă din faptul că se fac chezași pentru neprihănire și pentru drepturile Domnului. Dar teama de urmările ascultării de Domnul – de urmările păstrării drepturilor Sale – este necredință. Dacă dăm Domnului locul Său în inimile noastre, atunci nu mai este loc pentru frica, pe care dușmanul vrea s-o insufle. Dacă inima este conștientă de prezența lui Dumnezeu, nu se poate teme de puterea dușmanului! Acesta este secretul libertății și păcii, atunci când te declari de partea Domnului – nu numai în cuvinte, ci în toate faptele noastre și în toată viața noastră.

Isaia spune în continuare: »Sfințiți însă pe Domnul oștirilor. De El să vă temeți și să vă înfricoșați. Și atunci El va fi un locaș sfânt.« (Isaia 8.13,14). Apostolul Petru nu repetă aceasta. El le-a atras deja atenția asupra acestui fapt (1 Petru 2.15-17). Domnul Însuși a spus: »Nu vă temeți de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul: ci temeți-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă și sufletul și trupul în gheenă« (Matei 10.28). Ce trebuie să facem noi, atunci când suferim din cauza drepturilor Domnului? »Sfințiți în inimile voastre pe Hristos ca Domn!« Suferința ne aduce puțin mai aproape de Dumnezeu, de El, care vrea să fie Locașul nostru sfânt. Presiunea exercitată din afară aduce pe credincios în Locul Sfânt al prezenței divine. Și așa cum vom vedea imediat, el iese de acolo cu bucurie deplină pentru inimă și conștiință, ca să dea tuturor, cu blândețe, socoteală de nădejdea care este în el.

În Isaia 8 se spune »Domnul oștirilor«. Petru preia aceste cuvinte, dar în privința aceasta vrea să spună, că Domnul Isus este Hristosul, Iehova al oștirilor. Lipsa articolului la cuvântul »Domnul« confirmă că aici este vorba de Iehova, adică, că Domnul Isus este Dumnezeu. El, Cel uns de Dumnezeu (Hristosul), este Iehova al oștirilor. Pe El trebuie să-L sfințim noi în inimile noastre. Știm că „a sfinți” înseamnă „a pune deoparte”. Domnul, Dumnezeu, trebuie să aibă adevăratul lui loc în inima mea, în sentimentele mele. Dacă Îl onorăm și Îl mărturisim numai în exterior, aceasta nu este plăcut lui Dumnezeu și este o cursă pentru noi înșine. El trebuie să aibă poziția sfântă, care I se cuvine ca Domn, adică, inima noastră trebuie să Îi aparțină în totalitate, căci El acest drept ca Domn.

Inima vorbește de dragostea noastră, de sentimentele noastre. Deci aici nu este vorba de cunoașterea pe care o avem cu privire la poziția care se cuvine lui Hristos, ci de poziția pe care El o ocupă în dragostea noastră, în inimile noastre. De la creaturi se cere: »Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu toată puterea ta« (Deuteronomul 6.5). Dacă Domnului ca Creator I se cuvine acest loc în sentimentele oricărui om, cu cât mai mult atunci ca Mântuitor. »Iubim, pentru că El ne-a iubit mai întâi« (1 Ioan 4.19). El este »Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine« (Galateni 2.20).

Dar atunci când El ocupă inima noastră în totalitate, atunci în ea nu mai este niciun loc pentru lucrurile care nu se potrivesc Lui. Atunci ea este umplută complet cu dragostea și sfințenia lui Dumnezeu. Atunci avem grijă, ca Numele și lucrarea Lui să nu fie dezonorate prin noi. Dar totodată, noi vom fi sprijiniți atunci de mâna puternică, care guvernează peste toate de pe tronul Tatălui. Noi am fost strămutați în Împărăția Fiului dragostei lui Dumnezeu (Coloseni 1.12)! Unde este inima, în care Domnul Își ocupă locul pe deplin în dragoste și putere, care se păstrează exclusiv pentru El, nu numai în lucrare, ci și în sentimente? Tot ce este în lume, toate plăcerile oferite de ea, toate lucrurile ei deșerte, răpesc slava lui Dumnezeu din noi (1 Ioan 2.16). Aceasta este cauza slăbiciunilor noastre, căci Hristos nu este atunci sfințit în inimile noastre ca Domn.

Putem spune că Domnul a avut astăzi, ieri, alaltăieri, adevăratul Lui loc în inimile noastre? Care este urmarea, dacă trebuie să spunem „nu!”? Trecem mai departe, fără să ne gândim la aceasta? Urmarea va fi slăbiciune. Ar trebui să simțim cu conștiința tulburată și să mărturisim Domnului, recunoscând-o ca vină a noastră. Atunci El ne va da putere de mărturie. Locul judecății de sine este locul unde se realizează neprihănirea.

Vers 15b-16

1 Petru 3.15b,16: Fiți totdeauna gata să răspundeți oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândețe și teamă, având un cuget curat; pentru ca cei ce bârfesc purtarea voastră bună în Hristos, să rămână de rușine tocmai în lucrurile în care vă vorbesc de rău.

Ce poziție minunată avem noi! Presiunea exercitată din afară îl face pe creștin să intre în Locul Sfânt al prezenței divine. El iese de acolo având pacea deplină a conștiinței, ca să răspundă la orice întrebare cu blândețe și teamă, fiind blând în comportare și plin de respect față de Dumnezeu și oameni și având totdeauna o conștiință bună.

Aceasta este taina libertății și păcii, atunci când recunoaștem autoritatea lui Hristos. Uneltele vrăjmașului încearcă să ne reducă la tăcere și să ne zăpăcească cu aroganța lor; dar conștiența prezenței lui Dumnezeu face fără efect toate acțiunile lor: în timp ce ne odihnim în puterea prezenței Lui, suntem gata să răspundem fără aroganță oricui, care ne întreabă de fundamentul nădejdii noastre, cu blândețe și teamă sfântă.

Cuvântul grecesc pentru „a răspunde” (apo-logia) era o expresie folosită de avocați la judecată în discursurile de apărare. În Noul Testament se întâlnește: Faptele apostolilor 22.1,251 Corinteni 9.32 Corinteni 7.11Filipeni 1.7,162 Timotei 4.16 și aici. Locurile amintite permit să se recunoască înțelesul. Este vorba de apărare, de îndreptățire. Petru se gândește deci la o îndreptățire de apărare a revelărilor vieții credinciosului, care vor avea loc în viitor – cu privire la nădejdea care este în noi.

Cuvântul grecesc pentru „socoteală” (logos) înseamnă atât „dovedire” cât și „răspuns”. Se mai întâlnește și în Matei 12.36Luca 16.2Faptele apostolilor 19.40 și 1 Petru 4.5. Acest „a cere socoteală” este o întrebare care necesită o apărare de îndreptățire (justificare) (apo-logia). Petru îndeamnă să dăm socoteală, nu de bună voie, ci „să fim gata” să dăm răspuns oricui ne pune această întrebare. Pentru a putea face aceasta, nu trebuie să fim nesocotiți, ci trebuie să trăim conștienți. Trebuie să ne fie clar, care este adevărata parte a creștinilor. Dacă nu suntem așa, nu vom putea în orice moment »să dăm socoteală« oamenilor dușmănoși, căci din context rezultă, după părerea mea, că aici este vorba în primul rând de comportarea noastră față de dușmani. Mai întâi aceasta este valabil față de instanțele judecătorești, în timpurile de prigoană; dar în afară de aceasta, față de toți oamenii. Luca 16.2 ne dă un tablou clar în privința aceasta. Administratorul a fost acuzat că risipește averea stăpânului său,care i-a zis: »Dă-ți socoteala (logos) de isprăvnicia ta«. Administratorul trebuia să răspundă cu „socoteala”, o apo-logia.

Dar dacă noi am sfințit pe Hristos în inimile noastre ca Domn, ce fundament putem să oferim pentru nădejdea care este în noi! Dacă El este subiectul întregii noastre inimi, al întregii noastre vieți, atunci ne va merge ca și fiilor lui Core, care au răspuns cu o cântare de dragoste: »Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă, și zic: „Lucrarea mea de laudă este pentru Împăratul!” Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba! Tu ești cel mai frumos dintre oameni, harul este turnat pe buzele Tale; de aceea Te-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie. … «

»Ascultă, fiică, vezi și pleacă-ți urechea; uită pe poporul tău și casa tatălui tău! Și atunci Împăratul îți va pofti frumusețea. Și fiindcă este Domnul tău, adu-I închinăciunile tale.« (Psalmul 45). Tot așa răspunde și mireasa în Cântarea Cântărilor la întrebarea, »ce are Iubitul tău mai mult decât altul?«: »Iubitul meu este alb și rumen, deosebindu-Se din zece mii. Cerul gurii Lui este numai dulceață și toată ființa Lui este plină de farmec« (Cântarea Cântărilor 5.9,16).

Dacă rămășița credincioasă din Israel va vorbi în curând în felul acesta Domnului – căci aceasta este prezentat profetic în Psalmul 45 și în Cântarea Cântărilor – cum Îi va vorbi atunci inima noastră, dacă este complet umplută de El! Noi am fost aduși mult mai aproape de El și Îl cunoaștem mult mai mult decât rămășița din Israel! Ce „responsabilitate” avem noi ca și creaturi ale Lui. Ce poate să dea inimii omului, da, inimii lui Dumnezeu, mai multă satisfacție, decât Domnul Isus și lucrarea Sa de răscumpărare? Noi am primit îndreptățirea în El; da, noi suntem în El neprihănirea lui Dumnezeu (2 Corinteni 5.211 Corinteni 1.30) și, prin Duhul, așteptăm prin credință nădejdea neprihănirii (Galateni 5.5), aceasta este slava cerească împreună cu Hristos.

Păgânii din toată provincia știau că cei din Tesalonic, care s-au întors la Dumnezeu, s-au întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujească Dumnezeului viu și adevărat și să aștepte pe Fiul Său din ceruri (1 Tesaloniceni 2.13). Ei așteptau »fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor Isus Hristos. El S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, și să-Și curățească un popor, care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune« (Tit 2.13,14).

Și același apostol îndeamnă: »Să ținem fără șovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduința« (Evrei 10.23). Și Petru a scris despre nădejdea vie, despre moștenirea nestricăcioasă și neîntinată, păstrată în ceruri pentru noi, și despre mântuirea care este gata să se arate (1 Petru 1.3-5).

Dar noi am văzut, că noi trebuie să sfințim pe Hristos ca Domn în inimile noastre. Atunci El va fi principiul întregii noastre vieți practice; căci atunci tot ce vom face și ce nu vom face, deci tot ce lumea vede la noi, se va întemeia pe voința Sa și pe ascultarea noastră de El. Atunci nădejdea noastră va fi nădejdea acelui timp, când orice genunchi, al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ, se va pleca înaintea Lui și orice limbă va mărturisi că Isus Hristos este Domnul, spre glorificarea lui Dumnezeu Tatăl (Filipeni 2.9-11). Un principiu care străbate Scriptura arată că mărturisirea noastră că suntem pentru Domnul este mărturisirea autorității Sale (Romani 10.9).

Aceasta arată clar de ce noi trebuie să fim gata să dăm socoteală oricui despre nădejdea care este în noi; căci Hristos nu este în legătură numai cu cei credincioși. El este capul oricărui bărbat (1 Corinteni 11.3). El nu a cumpărat numai comoara din țarină, ci toată țarina, și țarina este lumea (Matei 13.38,44). Tatăl I-a dat putere peste orice făptură (Ioan 17.2). De aceea în curând orice limbă va mărturisi că El este Domnul și orice genunchi se va pleca înaintea Lui. De aceea se spune despre învățătorii falși, că ei »se leapădă de Stăpânul (despotes), care i-a răscumpărat«, și că ei »tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân (despotes) și Domn (Kyrios) Isus Hristos« (2 Petru 2.1Iuda 4).

Un despot (stăpân) este stăpân peste sclavii pe care i-a cumpărat și de care poate dispune în ceea ce privește trupul și viața. Cuvântul nostru despot derivă de aici.

Deci orice om de pe pământ este obligat să-I slujească și să fie ascultător de El. Niciun necredincios nu face aceasta (Romani 3.12). Dar dacă în „responsabilitatea” noastră față de El spunem că El este Domnul nostru și că noi din ascultare față de El acționăm și trăim viața în felul acesta, și Îl așteptăm din cer ca Domn, înaintea căruia se va pleca orice genunchi, atunci aceasta este o mărturie puternică pentru conștiința lor cu privire la ceea ce deja acum este datoria lor.

Petru nu scrie aici despre evanghelizări, ci despre mărturia gurii noastre despre ce trebuie să se vadă în viața noastră: că noi nu suntem pentru noi înșine, ci am fost cumpărați cu un preț (1 Corinteni 6.20) și deci nu mai avem voință proprie, ci facem numai ce ne încredințează Domnul să facem.

Dar Scriptura ne spune nu numai ce trebuie să facem, ci și cum trebuie să facem și în ce duh să facem. Noi trebuie să depunem mărturie »cu blândețe și cu teamă«. Mărturia despre Acela care este blând și smerit cu inima (Matei 11.29), și despre harul care, pe noi păcătoșii sărmani și pierduți, ne-a adus într-o poziție așa de minunată și ne-a dat o nădejde așa de minunată, trebuie să fie blândă, dacă se vrea să nu fie în totală contradicție cu mărturisirea. Dar mărturia trebuie depusă și cu teamă – este de la sine înțeles că nu cu teamă de oameni, ci de Dumnezeu și cu teama de a nu prezenta greșit pe Dumnezeul oricărui har (1 Petru 5.10). Ea vine din neîncrederea în sine însuși, și pentru că știm cât de puțin realizăm practic mărturisirea noastră. Conținutul mărturisirii nu trebuie redus prin felul în care facem mărturisirea. Inima omenească încearcă sub influența satanei să apuce tot ce îi ajută să se ascundă de mărturia lui Dumnezeu cu privire la vinovăția ei față de El.

Responsabilitatea noastră trebuie să fie însoțită de o conștiință bună. Dacă nu o am, nu voi putea să rămân în picioare, nici înaintea lui satan și nici înaintea oamenilor. Voi fi total lipsit de putere. Putem să mergem înaintea lui Dumnezeu cu o conștiință rea și să mărturisim ce nu este bine (1 Ioan 1.9). Vom avea parte atunci de îndurarea Lui, prin aceea că El ne va ierta ce nu este bine. Harul Său ne va dărui din nou certitudinea curățirii și iertării noastre. Dar atâta timp cât vom avea o conștiință rea, ne vom teme de dușman și nu ne vom putea împotrivi lui. Ne vom teme de răutatea lui, deoarece am pierdut conștiența apropierii lui Dumnezeu și a puterii Lui. Dar dacă vom umbla înaintea feței lui Dumnezeu și am sfințit cu adevărat pe Hristos în inimile noastre ca Domn, atunci nu ne vom teme de nimic, deoarece inima noastră este liberă. Nu va trebui să ne mai gândim la noi înșine, ci ne vom putea preocupa numai cu Dumnezeu. Vom avea deplină îndrăzneală să dăm socoteală de nădejdea care este în noi și aceia, înaintea cărora dăm socoteală, nu vor putea să respingă mărturia noastră, din cauză că văd lucruri greșite la noi.

Apostolul Pavel a spus: »De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor« (Faptele apostolilor 24.16). Scutul credinței este încrederea în Dumnezeu, dar platoșa neprihănirii este conștiența practică, că nu am făcut nimic împotriva voii Domnului Isus, sau am făcut ceva la care oamenii ar putea arăta cu degetul (Efeseni 6.14).

Ultima parte a versetului 16 este aproape identică cu 1 Petru 2.12. În unele manuscrise nu se găsesc cuvintele „făcători de rele”. Cu toate că ele se întâlnesc în cele mai multe și mai importante manuscrise, mulți gândesc că inițial nu au fost, ci au fost introduse ulterior, ca să adapteze versetul la versetul 12 din capitolul 2. Înțelesul versetului nu se schimbă însă prin aceasta.

Un creștin, care merge pe drumul său cu Domnul și depune cu bucurie mărturie, va fi un ghimpe pentru cei necredincioși. Ei nu pot înțelege izvorul vieții lui și multe, din ce el spune și face, îi condamnă. În felul acesta vor încerca să se scuze și să-și liniștească conștiința, acuzând pe nedrept pe creștin și afirmând chiar, că el face lucruri rele pe ascuns (1 Petru 4.4). Știm de ce este în stare inima omenească. Am aflat din păcate la noi înșine.

Dar dacă mergem pe drumul nostru în ascultare de Domnul, învinuirile lor rele nu vor deveni niciodată realitate. În felul acesta împotrivitorii se vor face de rușine, dacă batjocoresc pe aceia în a căror comportare nu este nimic rău și nu pot fi învinuiți de nimic. Aceste batjocori vor fi spre propria lor rușine, căci vor fi descoperiți ca batjocoritori. În afară de aceasta, tocmai lucrurile de care ne batjocoresc vor vorbi conștiinței lor și îi va reduce la tăcere. Vezi și studiul de la 1 Petru 2.12,15,16.

Versetul 17

1 Petru 3.17: Căci este mai bine, dacă așa este voia lui Dumnezeu, să suferiți pentru că faceți binele decât pentru că faceți răul!

Cuvântul »căci« leagă această frază cu »cuget curat« și cu ce urmează în versetul 16. Dacă nu avem o conștiință curată, trebuie să suferim. Oamenii vor vorbi despre lucrurile greșite, pe care le-am făcut, și probabil vom fi chiar pedepsiți de autoritate. Dar în afară de aceasta, Dumnezeu, în guvernarea Lui, va fi împotriva noastră (1 Petru 3.12b).

Este bine să suferim, dacă am făcut răul. Cât de mulțumitori ar trebui să fim că Dumnezeu nu ne părăsește atunci când ne abatem de la El, că El permite să suportăm consecințele nebuniei noastre, ca astfel să învățăm ce este nebunia. În suferințele pe care le îndurăm pentru că facem răul este inclusă o disciplinare (Proverbe 19.25Psalmul 119.67) care duce la refacere, la vindecare, dar nu este nicio onoare în ele.

Este mult mai bine să suferim pentru că facem ce este bine. Atunci duhul slavei și Duhul lui Dumnezeu se odihnește peste noi (1 Petru 4.14) și Hristos, marele model în suferința pentru a face bine, va fi văzut în noi. Timpul, în care stă expresia pentru „a face binele” în limba greacă (participiu prezent) arată o acțiune de durată.

Trăim într-o lume, care s-a depărtat de Dumnezeu, și care se compune din oameni cu natură păcătoasă, care sunt în rebeliune față de Dumnezeu. Dar mai mult decât atât, satan este dumnezeul acestei lumi (Ioan 12.31) și dumnezeul acestui timp (2 Corinteni 4.4), iar noi, ca creștini, am fost scoși de Hristos din această actuală lume rea (Galateni 1.4). Noi suntem încă în lume, în timp ce nu suntem din lume (Ioan 17.15). Noi ne-am întors la Dumnezeu, ca să slujim Dumnezeului cel viu (1 Tesaloniceni 1.9) și am recunoscut pe Domnul Isus ca Domn și L-am primit în viețile noastre. Trăim în mijlocul oamenilor, care sunt morți în fărădelegile și păcatele lor, în care ei umblă potrivit cu umblarea lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării (Efeseni 2.1-3).

Cum ar putea să fie altfel, decât că prințul lumii acesteia ne urăște, și tot așa urăște pe supușii săi. Voința lui Dumnezeu, împotriva căreia ei se răscoală, este punctul de plecare al vieții noastre practice și în felul acesta noi suntem spini în carnea conviețuirii umane. Dacă Dumnezeu nu ar interveni, toți credincioșii ar fi nimiciți, tot așa cum au omorât și pe Domnul. Cu cât vom stărui mai mult în „a face ce este bine”, adică în ascultarea de Hristos, cu atât mai mult satan și cei ce sunt ai lui ne vor urî.

Dar noi suntem siguri, că nimeni nu ne va putea face ceva, dacă Dumnezeu nu ar permite. Satan știe aceasta. Însă uneori Dumnezeu permite ca noi să suferim (Iov 1.9-11). Nu totdeauna este însă așa, după cum se poate recunoaște din cuvântul »dacă«. Dar în dragostea și înțelepciunea Sa, Dumnezeu permite uneori. Vedem aceasta la Iov. Dumnezeu Însuși face pe satan atent cu privire la Iov și îi permite să facă pe Iov să sufere. Și care este rezultatul? Satan sufere o înfrângere rușinoasă; Iov îl biruiește. Ce onoare a fost aceasta pentru Iov! Cât de mult a fost Dumnezeu glorificat prin aceasta! Și Dumnezeu în înțelepciunea Sa face ca din suferința lui Iov să se nască o mare binecuvântare (Iov 2.3,10Iov 42)!

Mai există un alt izvor al suferinței, din care fiecare credincios trebuie să bea. Credinciosul a primit prin nașterea din nou o natură nouă (Ioan 3.52 Petru 1.4) și ea trebuie să trăiască în atmosfera păcătoasă a existenței umane, în care se vede pretutindeni păcatul și urmările lui. Această suferință o vedem în chip desăvârșit la Domnul Isus, când Se plânge, că El este asemenea unui pelican (o pasăre de apă) în pustie și asemenea unei păsări singuratice pe acoperiș (Psalmul 102.6,7). Dar aceasta este și partea noastră, chiar dacă noi nu o simțim în aceiași măsură, deoarece simțământul nostru s-a atrofiat prin părtășia felurită cu păcatul. Acestea sunt suferințele naturii noastre noi, care iau naștere prin privirea, ascultarea și trăirea a tot felul de necurății și atrocități ale păcatului și a urmărilor lui.

Versetul 18

1 Petru 3.18: Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiți, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh.

Cuvântul »de asemenea« leagă pe Hristos și pe noi, care suferim. Dar este numit ca paralelă și nu ca să ne prezinte pe Hristos ca model, că suferința pentru că faci bine este mai bună decât suferința pentru că faci răul, așa cum este interpretat de cele mai multe ori acest verset. Aici nu este vorba de suferința pentru că faci binele, ci pentru rău, pentru păcat. Și ce forță morală se cuprinde în aceste cuvinte!

Oricine își dă seama, că din punct de vedere moral este mai bine să suferi pentru că faci binele, decât pentru că faci răul. Dar ce motiv ne dă Duhul Sfânt aici? În ceea ce ne privește pe noi credincioșii, a fost misiunea lui Hristos, și nu a noastră, să sufere pentru păcatele noastre. Noi trebuie să suferim numai pentru neprihănire, sau pentru Numele Domnului, dacă Dumnezeu în guvernarea Sa vrea. A fost exclusiv harul Său și slava Sa, să poarte judecata lui Dumnezeu asupra păcatelor noastre. El a făcut-o în chip desăvârșit. El a purtat toată judecata unui Dumnezeu sfânt, care nu cruță păcatul, asupra păcatelor noastre și aspra păcatului nostru – natura noastră păcătoasă –, și aceasta cu intenția precisă, ca noi să nu mai trebuiască să suferim pentru ele. El a făcut-o în chip desăvârșit, nu a mai rămas nimic de făcut din partea noastră. »Căci printr-o singură jertfă El a făcut desăvârșiți pentru totdeauna pe cei ce sunt sfințiți« (Evrei 10.14). El S-a arătat o singură dată, la sfârșitul veacurilor, ca să șteargă păcatul prin jertfa Sa (Evrei 9.26).

Nu, El nu a suferit pentru propriile păcate (1 Petru 2.22). El a fost Cel neprihănit (2 Corinteni 5.21Faptele apostolilor 3.14). Lipsa articolului în limba greacă arată că accentul este pus „neprihănit”. Și acest Neprihănit a suferit pentru cei nelegiuiți. Nu au recunoscut conștiințe noastre, atunci când ne-am văzut în lumina lui Dumnezeu, că am fost nelegiuiți? Nimeni nu a putut să-L urmeze în momentul când a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn și acolo a întâmpinat pe Dumnezeu, care este un foc mistuitor (Evrei 12.29) și urăște păcatul. Nu a fost în totul adevărat cu privire la El: »Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu« (Evrei 10.31)?

El a luat de bună voie suferința asupra Sa, »ca să ne aducă la Dumnezeu«. Dumnezeu ne-a iubit; dar păcatele noastre au făcut imposibilă părtășia Lui cu noi  (Isaia 59.2). Noi am urât pe Dumnezeu și de aceea a trebuit mai întâi să fim împăcați cu El (2 Corinteni 5.20). Dar suferința lui Hristos a fost suficientă pentru starea noastră și a corespuns pe deplin cerințelor sfințeniei lui Dumnezeu. El a luat asupra Sa toate acele suferințe îngrozitoare, ca să ne aducă la Dumnezeu. Nu nu trebuia numai să nu mergem la pierzare, ci trebuia să fim aduși în prezența lui Dumnezeu, ca acolo să savurăm tot ce se găsește în prezența lui Dumnezeu: mai mult chiar, să savurăm pe Dumnezeu Însuși. »Dumnezeu este lumină și în El nu este întuneric« (1 Ioan 1.5). «Odinioară erați întuneric, dar acum sunteți lumină în Domnul« (Efeseni 5.8). Noi am fost făcuți apți să avem »parte de moștenirea sfinților în lumină … am fost strămutați în Împărăția Fiului dragostei Lui« (Coloseni 1.12-13). Noi nu suntem încă în cer, dar am fost făcuți desăvârșit de demni să intrăm în cer și deci să fim la Dumnezeu. Noi am fost »apropiați« (Efeseni 2.13). Noi am primit natura Sa, avem voie și putem să savurăm dragostea Sa, da, pe El Însuși, căci Fiul L-a descoperit pe deplin, începând din momentul când era la sânul Tatălui, ne-a descoperit izvorul dragostei, care curge din inima Tatălui, unde ne-a adus (Ioan 1.18). Aceasta va fi împlinit pe deplin, în înțelesul deplin al cuvântului, abia atunci când vom fi la Dumnezeu în locuința Sa, în casa Tatălui (Ioan 14.2). În principiu noi am fost deja acum aduși la Dumnezeu, prin locuirea Duhului Sfânt în noi. El »rămâne cu voi și va fi în voi« (Ioan 14.17). El este puterea divină prin care noi stăm deja acum în legătură vie cu cerul și în felul acesta putem să savurăm toate binecuvântările cerești, da, pe Dumnezeu Însuși (Ioan 4.14Ioan 7.38). Aceasta este ce ne prezintă Ioan. Apostolul Pavel adaugă, că pe baza lucrării Domnului Isus avem deja acum intrare liberă în Locul Preasfânt (Evrei 10.19) și în Hristos am fost  strămutați în locurile cerești (Efeseni 2.6) și prin credință putem deja acum să luăm în posesiune binecuvântările cerești. Apostolul Petru ne-a spus deja că noi suntem o preoție sfântă, ca să aducem jertfe duhovnicești (1 Petru 2.5). Nu mai există niciun preot între Dumnezeu și noi (Ioan 16.23). În cântarea lui Moise și a copiilor lui Israel sunt prezentate ambele gânduri.

»Prin puterea Ta îl îndrepți spre locașul sfințeniei Tale.«

»Tu îi vei aduce … în locul pe care l-ai pregătit ca locaș, Doamne, la Templul, pe care mâinile Tale l-au întemeiat, Doamne!« (Exodul 15.13,17) Din aceasta rezultă înfăptuirea practică. Înainte ca să avem ungerea Celui sfânt (1 Ioan 2.20), deci Duhul Sfânt locuind în noi, nu cunoaștem pe Dumnezeu ca Tată. După aceea însă, Duhul mărturisește că noi suntem copii ai lui Dumnezeu, și noi spunem: »Ava, Tată!« (Romani 8.16). Depinde însă cât de mult realizăm noi practic în inimile noastre, ce am găsit în Ioan 4Ioan 7 și în Efeseni 2.

Cât de mult lovește acest argument al Duhului Sfânt, rostit prin Petru, inimile noastre! Dacă privim la suferința lui Hristos pentru păcatele noastre și la ținta pe care a avut-o înaintea ochilor Săi în acele momente, devine foarte clar pentru noi, că noi nu trebuie să mai suferim pentru păcat. Dacă acum mai păcătuim, aceasta ne îndepărtează de prezența Tatălui. Și în guvernarea lui Dumnezeu asupra pământului acesta va trebui să suportăm judecata asupra păcatelor noastre devenite vizibil (1 Corinteni 11.30). Dar câtă dezonorare este pentru Acela care ne-a eliberat de puterea păcatului și ne-a dat viața Sa, ca natură nouă a noastră, și a luat asupra Sa toată suferința! Ce preț a plătit El pentru aceasta!

În Levitic găsim aceleași gânduri în capitolele 4 la 6. Când un credincios, cineva din poporul lui Dumnezeu păcătuiește, el trebuie să-și recunoască vina și să aducă o jertfă pentru vină și păcat. Nu, sângele Domnului nu va fi stropit din nou peste el. Aceasta a avut loc odată pentru totdeauna, atunci când și-a găsit scăparea la Domnul. Dar el trebuie să privească înapoi la cruce, și să vadă toate suferințele Domnului pentru acest păcat, pe care l-a săvârșit. Aceasta îl va face conștient, cât de îngrozitor este păcatul. Numai atunci vom cunoaște adevăratul caracter îngrozitor al păcatului, când vom vedea cât de îngrozitoare a fost judecata lui Dumnezeu asupra păcatului și cât de mult a suferit Domnul din cauza aceasta. Aceasta va face inimile noastre să se smerească și să mărturisească vina și dezaprobarea păcatului.

Suferința Domnului a avut deci ca țintă, să ne aducă pe noi la Dumnezeu. Apostolul descrie acum felul în care a avut loc aceasta. Este moartea și învierea Domnului. Carnea și sângele nu pot moșteni Împărăția lui Dumnezeu (1 Corinteni 15.50). Noi trebuie să intrăm în viața de înviere prin moarte, care nu va mai putea fi atinsă de moarte și putrezire și care este potrivită pentru cer. Dar moartea este judecata lui Dumnezeu asupra păcatului. Hristos a trebuit deci să treacă prin moarte pentru noi, ca astfel noi prin El să putem trece prin moarte (Romani 6.3-9).

Și El a trebuit să învieze, ca prin aceasta, ca Cel înviat,  să ne poată da viața Sa de înviere (1 Petru 1.3,4). Aceasta îl face pe apostolul Petru să se gândească totodată la vina iudeilor necredincioși și la căile de guvernare ale lui Dumnezeu cu ei. În a doua sa scrisoare el va trata detaliat această temă, deoarece această scrisoare are ca temă căile de guvernare asupra răului.

Dar cu toate că scrisoarea aceasta tratează căile guvernării divine cu privire la poporul lui Dumnezeu, el pune pe scurt și celălalt punct în legătură cu acesta. În ceea ce privește guvernarea lui Dumnezeu, iudeii au omorât pe Hristos. Cuvântul grecesc folosit pentru „omorât” nu înseamnă numai ucidere, ci o ucidere violentă. În Noul Testament se mai întâlnește în Matei 10,21; 26,59; 27,1; Marcu 13,12b; 14,55; Luca 21,16; Romani 7, 4; 8,13,36; 2 Corinteni 6.9 și aici. Din Matei 26 și 27 și din Marcu 14.55 vedem că Petru folosește același cuvânt, care a fost folosit și pentru planurile iudeilor. În ceea ce privește viața naturală a Domnului ca Om pe pământ, ei L-au omorât. El a luat parte la carne și la sânge (Evrei 2.14) și de aceea viața Lui pe pământ este numită »zilele vieții Sale pământești« (Evrei 5.7). Apostolul Pavel scrie: »Dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii (sau potrivit cărnii), totuși acum nu-L mai cunoaștem în felul acesta« (2 Corinteni 5.16). Cuvântul „carne” nu este însoțit de articol, ca să redea caracterul morții Domnului, tocmai cu privire la natura Sa omenească. Dar Dumnezeu nu L-a lăsat pe Domnul în moarte. »Voi v-ați lepădat de Cel Sfânt și Neprihănit … Ați omorât pe Domnul vieții, pe care Dumnezeu L-a înviat din morți; noi suntem martori ai Lui«, a mărturisit Petru odinioară înaintea mai marilor poporului (Faptele apostolilor 3.14,15). Pe când ei batjocoreau aceeași Persoană a lui Hristos cu cuvintele: »S-a încrezut în Dumnezeu; să-L scape acum Dumnezeu, dacă-L iubește. Căci a zis: „Eu sunt Fiul lui Dumnezeu!”« (Matei 27.43Luca 23.35), Dumnezeu nu a răspuns imediat, căci atunci noi nu am fi putut fi mântuiți. Dar după trei zile a răspuns. El a înviat pe Domnul dintre morți și I-a dat un loc la dreapta Sa, mai presus de orice domnie, de orice putere, și așa mai departe (Efeseni 1.19-22). Și învierea a fost dovada că Domnul a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu (Romani 1.4).

Dar acest răspuns al lui Dumnezeu și poziția actuală a Domnului este cunoscută pe pământ numai prin mărturia Duhului Sfânt. Cândva Îl vor vedea ochii tuturor, și ai acelora care L-au străpuns (Romani 1.4). Acum El trebuie crezut. De aceea scrie Petru: »… făcut viu în Duhul«.

Vedem paralela din această frază, pe care am putea-o probabil prezenta așa: „Pe de o parte omorât în ceea ce privește carnea, iar pe de altă parte făcut viu în duhul”. Cuvântul „duhul” nu este însoțit de articol în textul original, prin aceasta arătându-se caracterul acestei învieri. Bineînțeles, Duhul Sfânt a lucrat învierea (Romani 8.11), dar aici se pune accentul mai mult pe caracterul învierii și pe urmările ei.

Petru este deosebit de practic și nu pătrunde în adâncimea faptelor, și nici nu se ridică la hotărârile lui Dumnezeu.

Omorârea Domnului de către iudei a avut drept urmare, faptul că lucrarea Sa ca Om aici pe pământ, mărturia Sa personală, nemijlocită, înaintea iudeilor (»în zilele vieții Sale pământești«) s-a terminat. Învierea nu a schimbat acest fapt. Cu toate că ce a fost omorât, trupul Domnului, a fost făcut viu, vechea stare nu a fost refăcută. Nimeni nu a văzut învierea.

Niciun necredincios nu a mai văzut pe Domnul după aceea, iar dintre cei credincioși numai câțiva, și numai pentru momente scurte. Și Domnul nu a mai vorbit niciodată direct celor necredincioși, și nici celor credincioși (cu excepția acelora din timpul celor patruzeci de zile după înviere, și lui Pavel, când s-a întors la Domnul), ci numai prin Duhul din cer.

Domnul a spus mai înainte ucenicilor Săi, că El v-a pleca de la ei, dar nu-i va lăsa orfani. El va veni la ei în Duhul Sfânt, și astfel ei Îl vor vedea prin puterea Duhului Sfânt (Ioan 14.18). Din cer El vestește numai pace, atât iudeilor, care erau aproape, cât și națiunilor, care erau departe (Efeseni 3.17). Aceasta a făcut-o nu cu vocea Lui omenească; nu putea să aibă loc în felul acesta din cer, ci prin Duhul Sfânt, pe care L-a trimis, ca Duhul să mărturisească despre El (Ioan 15.26Ioan 16.7-15).

Petru a scris deja, că cei care au vestit Evanghelia, au făcut-o prin Duhul (1 Petru 1.10-12), și el le-a amintit, că Domnul a vorbit oamenilor în același fel înainte de întruparea Lui. Dar acum revine la această temă, privind-o în contextul învierii. Avem aici opoziția (am putea spune și paralela) dintre firea pământească și Duhul, așa cum o avem și în multe alte locuri (Galateni 5.17). Numai că Scriptura deseori nu arată nicio opoziție absolută (așa cum este obișnuit omul, din cauza capacității lui limitate de gândire), ci cu înțelepciune divină prezintă sub o altă formă un alt aspect al adevărului. Așa găsim, de exemplu: »Care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, și a înviat din pricină că am fost socotiți neprihăniți« (Romani 4.25). Noi am fi probabil înclinați să punem pe aceeași treaptă cele două părți, deoarece în ambele se folosesc cuvintele »din pricină« (dia cu acuzativ). Dar este clar că în prima parte »din pricină« (dia) arată că păcatele noastre au fost cauza pentru care Domnul a fost dat la moarte, în timp ce »din cauză« din partea a doua arată că este cu privire la îndreptățirea noastră, că El a fost înviat, căci îndreptățirea nu poate fi despărțită de credință (Romani 5.1).

Să nu uităm, că felul de vorbire din limba greacă nu totdeauna corespunde cu felul nostru de vorbire.

Sunt mulți, care spun, că în loc de »în Duh« ar trebui tradus „duhul Său”, ca și cum aici ar fi vorba de duhul Domnului ca om. Dar aceasta este imposibil. Aceasta ar însemna, în primul rând, că duhul Domnului, pe care El l-a încredințat Tatălui, a murit; căci ce se va face viu, va trebui mai înainte să fi murit (Luca 23.46Luca 12.45Matei 10.28); dar în afară de aceasta, există o regulă fixă în Noul Testament, că întotdeauna cuvântul „duh” (pneuma) este însoțit de articol, când este vorba de duhul omului ca obiect sau subiect al propoziției. În continuarea acestor cuvinte urmează »în care«, ceea ce nu se poate referi la duhul omenesc, sau la natura divină a Domnului. Cât de ciudat a fost pentru credincioșii iudei, gândul la un Mesia care suferă, omorât de poporul Său, care nu a eliberat pe Israel de stăpânirea națiunilor și nu a guvernat cu putere și cu slavă, ci după învierea Lui S-a înălțat la cer și de acolo a predicat, deci nefiind personal pe pământ, ci prin mărturia oamenilor în puterea Duhului Sfânt. Și cât de greu a fost pentru ei să înțeleagă, că ucigașii lui Mesia nu au fost judecați imediat de guvernarea lui Dumnezeu, ci în loc de aceasta au fost mereu în stare să prigonească pe toți cei care credeau în Hristos, așa că aceștia au trebuit să sufere. Petru a cunoscut această problemă și revolta firii pământești, din propria experiență (Matei 16.21-23).

Cât de mult au căutat necredincioșii iudei, care nu simțeau păcatele lor și nu se interesau de harul lui Dumnezeu descoperit în mântuirea prin sângele lui Isus, să batjocorească și să prigonească pe frații lor trupești, care credeau în Hristos, care a murit, a înviat și S-a înălțat la cer. La aceasta s-a adăugat, că numărul celor care au crezut în Domnul era foarte redus în comparație cu marea mulțime a poporului, care L-a lepădat. De aceea Petru amintește de cunoscuta istorie a potopului, în care el așează pe Hristos pe aceeași treaptă cu Iehova. Și acolo Domnul a mărturisit numai prin Duhul, care vorbea printr-un om, așa cum Scriptura spune clar (Geneza 6.32 Petru 3.5), și atunci Domnul a îndurat mult timp nelegiuirea oamenilor, ca să le ofere ocazia să primească calea salvării; dar cea mai mare parte din mulțimea oamenilor nu a vrut să primească mărturia, așa că numai opt suflete au fost salvate. După aceea a venit judecata, care nu a cruțat pe nimeni, cu toate că îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a așteptat 120 de ani. Și nu numai că ei au murit atunci; ei sunt păstrați pentru judecata îngrozitoare (Luca 17.26,27). Petru Îl urmează aici pe Domnul Isus, care a oferit zilelor din timpul lui Noe înainte de potop același caracter cu zilele Fiului Omului.

Ce îmbărbătare a fost aceasta pentru credincioșii aflați în suferință; dar ce atenționare severă pentru cei necredincioși este inclusă în aceste cuvinte. Căci în mod obișnuit iudeii nu luau în considerare judecata morților (1 Petru 4.5), căci ei erau plini de râvnă pentru judecata celor vii (Matei 25, 31), despre care națiunile nu știau nimic.

Vers. 19-20

1 Petru 3.19,20: În care (de asemenea) S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în așteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, și anume opt.

Deci în Duhul Sfânt, și nu personal, a propovăduit Domnul. Aceasta este ce scrie și apostolul Pavel: »El (Hristos) a venit astfel să aducă vestea bună a păcii vouă celor ce erați departe, și pace celor ce erau aproape.« (Efeseni 2.17) Dar Domnul nu S-a dus personal la oamenii din Efes și la ceilalți oameni, ca să le vestească pacea, și tot așa de puțin S-a dus la iudei (la cei care erau aproape). Căci în versetele anterioare se arată că este vorba de pacea, pe care Hristos a adus-o prin lucrarea Sa de pe cruce, deci această predică a avut loc după înălțarea la cer a Domnului. În predică, în evanghelia pe care a adus-o Pavel și ceilalți evangheliști, Hristos a venit la ei, și El vine și astăzi la oricine aude Evanghelia. Acesta nu era un gând nou în Scriptură!

După ce Dumnezeu a vorbit în vechime în multe rânduri și în multe feluri, la sfârșitul acestor zile ne-a vorbit prin Fiul (Evrei 1.1).

Deci Dumnezeu a vorbit poporului. Dar aceasta a avut loc prin gura robilor Săi. Petru a spus deja, că profeții au vorbit mânați de Duhul lui Hristos (1 Petru 1.11).

Pe când Domnul era pe pământ, Dumnezeu a vorbit direct oamenilor, fără să se folosească de om ca unealtă. Căci El era »Dumnezeu revelat în carne«. Dar după înălțarea Sa la cer a folosit iarăși oameni. Prin ei și prin mesajul adus de ei El a venit la ei.

Petru vorbește despre ceva care a avut loc cu ca. 2.500 de ani mai înainte, și oamenii, cărora li s-a propovăduit, nu mai trăiau pe pământ, ci muriseră din cauza neascultării lor. În timp ce trupurile lor erau supuse putrezirii, duhurile lor au fost închise de Dumnezeu în închisoare, ca să apară în curând înaintea marelui tron alb pentru judecata finală (Apocalipsa 20). Am putea spune că este „de prisos” să spună că Hristos S-a dus în Duhul ca să predice acestor oameni (ca să excludă orice gând cu privire la mersul personal acolo). Prin aceasta cuvintele lui se leagă de ce a scris Moise (Geneza 6.3). El adaugă cuvintele »de asemenea«, ca să facă mai clar caracterul suplimentar al acestor versete, prin care, în ceea ce privește timpul, nu sunt continuarea versetului 18.

Petru numește pe acești neascultători „duhurile din închisoare”. El nu-i denumește „morți”, așa cum numește în 1 Petru 4.6 pe cei care au trăit odinioară. Duhul este partea superioară a omului, în timp ce trupul este partea de jos. Sufletul este legătura dintre cele două părți. Scriptura pune duhul în legătură cu priceperea și cu judecata, iar sufletul în legătură cu sentimentele și poftele. Un cuvânt foarte clar este: »Cine dintre oameni cunoaște lucrurile omului, afară de duhul omului, care este în el?« (1 Corinteni 2.11) De aceea Dumnezeu vorbește prin Duhul lui Dumnezeu duhului omului. »Duhul omului este o lumină a Domnului care pătrunde până în fundul măruntaielor« (Proverbe 20.27). Deci predica lui Hristos prin Noe a fost adresată duhului omului din timpul acela. Trupurile lor au dispărut în potop, deoarece au fost neascultători, dar duhul și sufletul lor nu a murit. Ele sunt păstrate de Dumnezeu pentru judecata finală (2 Petru 2.9), pentru ca atunci, unite cu trupul, să primească sentința definitivă pentru că au respins mărturia Duhului lui Hristos.

Nu toți cei care au murit sunt în închisoare. Aici se spune clar numai despre acea grupă limitată de oameni. Din alte locuri, ca de exemplu 2 Petru 2.9Luca 16.23-28, și altele, putem deduce, după cum cred eu, că toți cei necredincioși sunt acolo. Dar cu siguranță, aceasta nu este valabil pentru credincioșii care au adormit. Ei sunt cu Hristos în Paradis (Luca 23.432 Corinteni 12.4Filipeni 1.21-23). Acesta este un loc minunat, binecuvântat, care cu certitudine nu se poate numi închisoare. Este îndoielnic, dacă noi putem spune, că ei sunt în Hades, în orice caz Scriptura nu spune așa ceva.

Cuvintele »fuseseră răzvrătite odinioară« redau motivul pentru care aceste duhuri sunt în închisoare. Prin Noe le-a fost dată mărturia neprihănirii. Fiecare lovitură de ciocan din timpul construirii corăbiei era o mărturie, că starea lor era așa fel, că trebuia să vină judecata lui Dumnezeu peste ei. Așa era și la credincioșii cărora le scria Petru, și tot așa este și la noi. Despărțirea noastră de lume, și totodată și de lumea religioasă, este o predică adresată lor despre judecata care va veni cândva peste ei, dar totodată și despre calea de salvare. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a așteptat în timpul cât s-a construit corabia. Dar marea mulțime a poporului nu a ascultat mărturia, tot așa cum are loc și astăzi. Ei nu consideră îndelunga răbdare a Domnului ca fiind pentru mântuirea lor, ci ca un semn, că judecata nu va veni (2 Petru 3.15; 3.4Romani 2.4). Ce atenționare serioasă se cuprinde în aceste cuvinte ale lui Petru pentru ei! Așa cum atunci, pe neașteptate a venit potopul și i-a omorât pe toți, tot așa va veni în curând ziua Domnului pentru ei, ca un hoț noaptea (1 Tesaloniceni 5.2-3)! Oricât de îngrozitoare ar fi fost moartea prin potop, pe ei îi așteaptă ceva mult mai îngrozitor.

120 de ani de viață a lui Noe au fost caracterizați de două lucruri. El a predicat oamenilor păcătoși ca și el, și s-a pregătit să intre în lumea nouă (Evrei 11.7) Tot ce a construit la corabie purta aceste semne caracteristice. Poate să fie ceva mai frumos, decât să vezi pe un credincios care se preocupă permanent cu aceste două lucruri (Filipeni 2.12-16)? Era Duhul lui Hristos care predica prin el. Noe însuși nu a fost apt pentru aceasta, și cu atât mai puțin noi!

Domnul compară timpul lui Noe cu timpul scurt înainte de venirea Lui. Știm că El este gata să judece vii și morții (1 Petru 4.5). Sunt lucruri care împiedică descoperirea deplină a răului și prin aceasta judecata (2 Tesaloniceni 2.7-12). Dar știm că aceste lucruri, care fac această reținere, în orice moment pot fi luate din cale. Atunci timpul de har s-a terminat pentru toți aceia care nu au primit dragostea pentru adevăr. Ce urgență oferă aceasta celor două lucruri: despărțirea și vestirea Cuvântului! Și ce motiv este să lăsăm Duhul lui Hristos să vestească Cuvântul prin noi, să ne punem permanent sub călăuzirea Lui, să vrem să fim permanent unelte în mâna Lui! Noe și ai lui au fost salvați »prin apă«. Cuvântul »prin« mai poate însemna (ca și în greacă – dia) și: „cu ajutorul”. Dacă Petru ar fi vrut să prezinte primul aspect (»prin«), atunci, după părerea mea, cuvântul „apă” ar fi trebuit să fie însoțit de articol. Dar și din context (capitolul 3.21) rezultă clar, după cum cred eu, că aici este vorba de înțelesul „cu ajutorul”, așa cum este acceptat și de Darby, Kelly, Grant, Alford, Hart, Greijdanus și alții. Apostolul vede aici apa ca mijloc de salvare.

Cuvântul grecesc pentru »au fost scăpate« se mai întâlnește, în afară de aici, și în Matei 14.36 (s-au vindecat); Luca 7.3 (să facă sănătos); Faptele apostolilor 23.24 (sănătos, teafăr), Faptele apostolilor 27.43 (a salva), versetul 44 și Faptele apostolilor 28.1,4 (scăpați). Din aceste locuri rezultă clar înțelesul: salvare deplină din pericol mare și greutăți multe. Apa a însemnat moarte și pustiire pentru lumea dinainte de potop; dar pentru toți care au fost în corabie, ea a fost mijlocul care i-a despărțit de lumea condamnată și care i-a adus în lumea nouă, curățită (Evrei 11.7). Apa a fost motivul pentru care ei au intrat în corabie; dar tocmai această apă a purtat corabia, așa că ea s-a ridicat deasupra pământului (Geneza 7.7-17). În felul acesta apa judecății (un tablou al morții sub judecata lui Dumnezeu) a devenit un mijloc pentru salvarea lor. Vedem același lucru la trecerea prin Marea Roșie. Marea, care a adus moartea egiptenilor (Exodul 14), a condus pe izraeliți din țara robiei, care se afla sub judecata lui Dumnezeu, la locuința sfântă a lui Dumnezeu (Exodul 15.13) și i-a despărțit pentru totdeauna de Egipt. Și așa cum apostolul Pavel compară această trecere prin Mare cu botezul (1 Corinteni 10.2), face apostolul Petru aici cu potopul.

Versetul 21

1 Petri 3.21: Icoana aceasta închipuitoare vă mântuiește acum pe voi, și anume botezul, care nu este o curățire de întinăciunile trupești, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos.

»Care« se referă la »apă«, căci în greacă ambele cuvinte sunt de genul neutru, în timp ce „corabia” este de genul feminin. Cuvântul »icoană« (textual: anti tip) se întâlnește numai aici și în Evrei 9.24. Aceasta ar putea să conducă la gândul, că apa potopului ar fi un tablou al botezului; dar această concluzie nu este necesară, așa cum rezultă clar din Evrei 9.24. Eu cred mai mult, că și botezul prezintă același tablou, despre care vorbește apa potopului, că ambele tablouri corespund faptelor din versetul 21. Ca pretutindeni în Scriptură (Marcu 16.16Faptele apostolilor 2.38), Petru leagă botezul cu mântuirea. »Cine va crede și se va boteza, va fi mântuit.«Pocăiți-vă, și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre … Mântuiți-vă din mijlocul acestui neam ticălos! Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezați; și în ziua aceea, la numărul ucenicilor sau adăugat aproape trei mii de suflete.« »Scoală-te, primește botezul, și fii spălat de păcatele tale, chemând Numele Domnului« (Faptele apostolilor 22.16).

»Toți care ați fost botezați pentru Hristos, v-ați îmbrăcat cu Hristos« (Galateni 3.27).

Botezul este deci un adevărat tablou al Evangheliei. El prezintă simbolic, cum poate un păcătos să devină mântuit. Și în privința aceasta găsim la Petru partea practică, iar la apostolul Pavel fundamentul învățăturii (Romani 6.3-4). Petru face o paralelă între apa potopului și botez. Apa potopului a însemnat moartea tuturor celor cuprinși de potop. Ea prezintă deci moartea, însă moartea ca judecată a lui Dumnezeu asupra păcatului. Noe a intrat în această moarte, dar în corabie. Nu el a fost expus puterii judecății lui Dumnezeu, ci corabia, și tocmai apa morții l-a dus din lumea, peste care a venit judecata lui Dumnezeu, pe pământul cel nou, care nu va mai fi lovit de judecată, deoarece ea a fost exercitată pe deplin (Geneza 8.21).

Așa se așează un păcătos, care își vede păcatele și din cauza aceasta este conștient de vina lui înaintea lui Dumnezeu, deja acum sub judecata lui Dumnezeu; dar Dumnezeu, care a dat corabia lui Noe (Geneza 6.5-14), care căuta harul, dă păcătosului, care caută harul condamnându-se pe sine însuși, pe Hristos, ca pe Acela care a purtat judecata lui Dumnezeu și a murit în această judecată. Aceasta se prezintă prin botez. Păcătosul intră în apa morții; dar el nu moare în ea. Deoarece este botezat în Numele Domnului Isus (Faptele apostolilor 8.16), el întâlnește întrucâtva pe Domnul în apa morții, așa cum El a purtat judecata lui Dumnezeu, și are parte de ea. El iese din apă într-o lume nouă, în care nu mai există nicio judecată, într-o lume aflată de partea cealaltă a morții, într-o lume a învierii. Aceasta din urmă depășește înțelesul botezului. Botezul vorbește numai despre moarte, niciodată despre viață. Dar cel care se botează nu rămâne în apă și în felul acesta învierea este urmarea necesară, cu toate că ea nu este prezentată în tabloul botezului. În felul acesta am fost aduși noi la Dumnezeu (1 Petru 3.18). Păcatele noastre au rămas în apa botezului (Faptele apostolilor 22.16) iar noi înșine am fost aduși în prezența lui Dumnezeu, ca unii care am murit sub judecata Sa. Așa am fost noi mântuiți. Desigur, posedarea vieții noi este legată de aceasta. Dar apostolul Petru nu scrie nimic despre aceasta, ci apostolul Ioan (Ioan 3.3). Și viața nouă a nașterii noastre din nou am primit-o prin atingerea cu Mântuitorul care a murit. Istoria despre Elisei cel mort este un tablou minunat al acestui fapt. Un mort a fost aruncat în mormântul lui Elisei, și când s-a atins de oasele lui Elisei, a înviat (2 Împărați 13.21).

Realizarea deplină a expresiei »aduși la Dumnezeu« (1 Petru 3.18) va fi pe deplin împlinită abia atunci când vom fi duși în Casa Tatălui (Ioan 14). Dar împlinirea parțială o avem deja aici pe pământ. Există o Casă a lui Dumnezeu pe pământ, și botezul ne duce în ea. Acolo decide guvernarea morală a lui Dumnezeu. Crucea, ca loc unde Hristos a murit sub judecata lui Dumnezeu asupra păcatului, este singurul loc de pe pământ, unde nu mai este judecata lui Dumnezeu, deoarece acolo ea a fost pe deplin exercitată. Deci, crucea și învierea Domnului, care a urmat după aceea, sunt fundamentul Casei lui Dumnezeu, și adevăratul caracter al Casei lui Dumnezeu este, că acolo totul este în concordanță cu Dumnezeu. El nu poate locui în vreun alt loc. Este Locașul lui Dumnezeu prin Duhul (Efeseni 2.22), și noi suntem îndemnați să umblăm cu blândețe și smerenie, demni de chemarea noastră (Efeseni 4.1).

Petru tratează poziția credincioșilor pe pământ. Deci, așa cum Noe a fost despărțit prin apa potopului de lumea căreia i-a aparținut până atunci și prin aceiași apă a fost adus pe pământul curățit prin judecată, tot așa apa botezului a despărțit pe iudeii credincioși, cărora Petru le-a scris, de poporul necredincios, aflat sub judecata lui Dumnezeu, și i-a adus la Dumnezeu, în locul unde nu mai este nici o judecată. De aceea Petru a zis iudeilor în ziua de Rusalii, care fuseseră mișcați de Cuvânt: »Mântuiți-vă din mijlocul acestui neam ticălos«. Cei care au primit cuvântul lui au fost botezați (Faptele apostolilor 2.40).

Înțelesul mântuirii este exprimat clar în cuvintele lui Zaharia: »După ce ne va izbăvi din mâna vrăjmașilor noștri, ne va îngădui să-I slujim fără frică, trăind înaintea Lui în sfințenie și neprihănire, în toate zilele vieții noastre« (Luca 1.74-75).

Profetic, aceste cuvinte se referă la Israel în timpul Împărăției de o mie de ani. Atunci va fi pe pământ o stare a mântuire, când Domnul va domni în neprihănire. Pentru noi aceasta va avea loc pe deplin, când vom fi glorificați la Domnul. Dar Petru ne vede încă aici pe pământ, și botezul stă în legătură cu poziția noastră pe pământ, și nu cu cerul. De aceea el vorbește despre acest loc de pe pământ, unde dușmanii nu mai au nicio putere, despre Casa lui Dumnezeu pe pământ și despre Împărăția cerurilor. Ei, cei care au trecut prin moarte (al cărei tablou este botezul) sunt în afara domeniului puterii dușmanului.

Dar deoarece botezul vorbește numai despre moarte, este clar că el în sine însuși nu ne poate mântui. »Nu știți că toți câți am fost botezați în Isus Hristos, am fost botezați în moartea Lui?Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropați împreună cu El« (Romani 6.3,4a). Dar a fi în moarte sub judecata lui Dumnezeu nu înseamnă mântuire. Dar Hristos nu a rămas în mormânt. Slava Tatălui L-a înviat. Aceasta este dovada, că Dumnezeu a fost satisfăcut în chip desăvârșit prin lucrarea Sa. Și noi, care prin botez (ca simbol) avem parte de moartea lui Hristos, avem parte și de urmările acestei morți, cu toate că aceasta nu este prezentat prin botez. Noi am fost aduși la Dumnezeu, tot așa cum Hristos a fost înviat și proslăvit la dreapta lui Dumnezeu. De aceea Petru scrie, că botezul mântuiește »prin învierea lui Isus Hristos«.

Este remarcabil, că Petru nu scrie „ne mântuiește”, că „vă mântuiește”. Este adevărat, că sunt unele manuscrise mai puțin importante, în care stă „pe noi”. Dar în general există convingerea, că acestea nu sunt textul original. Petru nu putea să scrie „pe noi”, căci el nu a fost niciodată botezat cu botezul creștin. Nu găsim nici o aluzie, că ar fi fost botezat de Ioan Botezătorul, și acesta nu era botezul creștin. Botezul lui Ioan era un botez pe moarte. El boteza în Iordan, cunoscutul tablou al morții, dar nu pe moartea lui Hristos! (Matei 3.5Faptele apostolilor 19.4). Petru nu a primit niciodată botezul creștin, și cu toate acestea scrie atât el, cât și apostolul Pavel despre botez.

Petru și ceilalți apostoli au primit misiunea să boteze (Matei 28.19), dar nu ca ei înșiși să fie botezați. Și cine ar fi putut să-i boteze? Împărăția cerurilor putea să înceapă abia după ce Domnul S-a înălțat la cer și Casa lui Dumnezeu a luat ființă abia după ce Dumnezeu a trimis Duhul Sfânt din cer aici jos pe pământ, ca s-o alcătuiască și să locuiască în ea. Cei 120, care așteptau în Ierusalim împlinirea făgăduinței (Faptele apostolilor 1.15), au fost primii, pe care Domnul i-a recunoscut ca aparținând Împărăției cerurilor și ca și Casă a lui Dumnezeu, prin aceea că Duhul Sfânt a coborât peste ei. Ei, și în mod deosebit Petru, au primit misiunea și au fost autorizați să lase și pe alții să intre pe ușă, botezându-i (Ioan 20.23Matei 16.19Matei 28.19). Oricine a venit după ei, trebuia admis de ei, chiar și apostolul Pavel, cu toate că acesta nu a fost trimis să boteze (1 Corinteni 1.17). Și Domnul a recunoscut aceasta, căci cei care au fost botezați au primit Duhul Sfânt abia după ce au fost botezați, așa cum a spus Petru în ziua de Rusalii (Faptele apostolilor 2.38; 8.16; 19.2-6). Singura excepție, pe care ne-o relatează Cuvântul lui Dumnezeu, este la Corneliu și cei ai lui, primul rod dintre națiuni. Petru ne face cunoscut necesitatea pentru acest scop. Numai amintirea, cum el însuși a intrat în Împărăția cerurilor, și anume prin revărsarea Duhului Sfânt, fără să fie botezat, l-a făcut să admită pe cei care nu erau iudei, când Domnul a făcut cunoscut, că El i-a primit (Faptele apostolilor 10.44-48; 11.2-18).

Botezul este un semn despre lucrurile spirituale. El are loc de fapt cu privire la mântuire, dar numai prin ce el reprezintă. Apa este o apă obișnuită și de aceea nu poate decât să îndepărteze necurățiile corporale, să elibereze de necurăția cărnii. În greacă stă pe primul loc „carnea”, ca să se pună accentul pe ea. Ritualurile sunt în totală contradicție cu creștinismul.

Adevăratul conținut al botezului este dorința unei conștiințe bune înaintea lui Dumnezeu! Cuvântul grecesc pentru „dorință” poate să însemne și rugăminte, dar și pentru ceea ce te rogi. În concordanță cu Darby, Kelly, Grant, Alford, Greijdanus și alții, eu cred că forma cuvântului aici, și contextul, arată că aici este vorba de ceea ce se dorește. În tabloul botezului, cel care se botează nu intră în apă, având o conștiință bună. Are loc »spre iertarea păcatelor«, ca să lase, ca păcatele să fie spălate și ca să îmbrace pe Hristos (Faptele apostolilor 2.38; 22.16Galateni 3.27).Înțelesul botezului este deci dorința înaintea lui Dumnezeu pentru a obține o conștiință bună. Multe traduceri spun „pentru o conștiință bună”. Cum și pe ce bază obținem noi o conștiință bună? Tot pe baza învierii lui Hristos! Este clar, că aici este vorba de o conștiință bună înaintea lui Dumnezeu. A nu fi conștient de prezența răului în comportare și a avea o conștiință bună înaintea lui Dumnezeu nu este același lucru. Ce din urmă o avem, dacă stând în lumina lui Dumnezeu suntem conștienți că nimic nu este între Dumnezeu și noi.

Numai dacă am trecut prin ceea ce este prezentat prin botez, deci dacă luăm pentru noi înșine ce înseamnă botezul nostru cu adevărat, avem dreptul la o conștiință bună. Am văzut, că înseamnă să intri în moarte, care este judecata lui Dumnezeu, și acolo să întâlnești pe Hristos, ca pe Acela care a purtat în locul nostru judecata lui Dumnezeu și din cauza aceasta a murit. Atunci vom fi cu El, și prin aceasta vom fi morți față de vechea noastră poziție de oameni naturali. Aceasta înseamnă de asemenea, că noi am murit față de lume și față de păcat.

Cine a murit este izbăvit de păcat (Romani 6.7). Dar noi am murit în Hristos. Deci moartea noastră în El are valoare, numai dacă Dumnezeu a acceptat moartea Lui ca Locțiitor. Dar Dumnezeu a acceptat-o, și învierea Lui este dovada. De aceea învierea lui Hristos ne dă o conștiință bună, dar numai după ce am trecut prin ceea ce simbolizează botezul.

Acesta este unul din marile privilegii pe care le avem față de credincioșii din Vechiul Testament. Bărbați ca Avraam și Moise au primit ce este prezentat prin botez (adică sentința morții din partea lui Dumnezeu), și prin faptul că au intrat în ea, au primit și deplina despărțire de lume. În trecerea prin Marea Roșie vedem prezentat aceasta cu privire la Moise printr-un tablou al botezului. Dar credincioșii din Vechiul Testament nu au cunoscut lucrarea înfăptuită de Domnul, și învierea Lui ca dovadă că dreptatea lui Dumnezeu a fost pe deplin satisfăcută cu privire la noi. De aceea ei nu au avut o conștiință bună înaintea lui Dumnezeu, cu toate că fără îndoială Duhul Sfânt le-a dat un sentiment cu privire la harul lui Dumnezeu și favoarea Lui.

Dar învierea Domnului îndreaptă gândurile apostolului direct la glorificare, deoarece aceasta este urmarea necesară a învierii. Dacă Dumnezeu a fost satisfăcut prin lucrarea și prin moartea Domnului, și ca dovadă L-a înviat din morți, atunci trebuie să urmeze glorificarea (Ioan 16.10; 17.4,5).

Versetul 22

1 Petru 3.22: care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce S-a înălțat la cer, și Și-a supus îngerii, stăpânirile și puterile.

Drepturile lui Dumnezeu vorbesc despre o poziție de putere deplină, stăpânire, onoare și favoare (Efeseni 1.20,21). Cu toate că iudeii au lepădat pe Domnul Isus, El a fost adevăratul Iosif, căruia faraon i-a zis, în timpul lepădării lui de către frații lui: »Eu sunt faraon!Dar fără tine nimeni nu va ridica mâna nici piciorul în toată țara Egiptului« (Geneza 41.44). Acest gând devine accentuat prin aceea că în greacă cuvântul Dumnezeu este însoțit de articol. Aceasta arată, că este singurul Dumnezeu adevărat, Creatorul cerului și al pământului, Cel Atotputernic.

Ce îmbărbătare a fost aceasta pentru sărmanii credincioși iudei, care au fost repudiați și batjocoriți de frații lor, pentru că ei credeau într-un Mesia lepădat, crucificat. El, în Cel care credeau ei, era într-o slavă nespus mai mare decât va fi vreodată slava lui Mesia pe pământ. Chiar dacă poporul lui pământesc L-a respins, puterile cerești, prin mijlocirea cărora Israel a primit Legea sa (Faptele apostolilor 7.53), Îi erau supuse, oricât de mare ar fi fost puterea și tăria lor. Cu siguranță El va ședea în curând ca Fiu al lui David pe tronul lui David în Sion (Ieremia 33.15-17). Dar nu au scris proprii lor profeți că El va domni în mijlocul dușmanilor Lui (Psalmul 110.1,2). Cu siguranță, Israelul întors la Dumnezeu va avea parte de slava pământească a lui Mesia și va primi binecuvântări minunate! Dar cu cât mai mare și mai minunată este partea acelora, fie ei iudei sau neamuri, care cred acum în Domnul, în timpul lepădării Lui, și prin botez își ocupă public aici pe pământ locul împreună cu El! »Îl vedem încununat cu slavă și cu cinste« (Evrei 2.9). Vedem că totul Îi este supus sub picioare. Vedem anticipat cum universul Îl ovaționează, Îi mulțumește și I se închină (Apocalipsa 5.6-14)! Și când Îl vedem așa, atunci inima noastră zice: această Persoană minunată este »Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și S-a dat pe Sine pentru mine« (Galateni 2.20)!

Cuprins: Extras din Turnul de Veghere

Scopul încercărilor noastre

 

“Ferice de cine rabdă ispita! Căci, după ce va fi găsit bun, va primi cununa vieţii, pe care El a promis-o celor care Îl iubesc.” Iacov 1:12.

Cuvântul “ferice” din acest text poate fi înţeles că înseamnă starea unuia care este în favoarea lui Dumnezeu. Această stare va fi fericită, de dorit. Cuvântul “ferice” desigur că nu sugerează întotdeauna o stare de fericire în ceea ce priveşte sentimentele sau emoţiile, ci mai degrabă în ceea ce priveşte rezultatul. Aici este folosit în legătură cu rezultatele încercării creştinului. Copilul lui Dumnezeu care câştigă cununa vieţii va fi foarte mult favorizat sau binecuvântat de Dumnezeu; deci, orice ar conduce la acest scop este o foarte mare binecuvântare, chiar dacă aceasta cauzează multă durere pentru carne.

Cine va câştiga această cunună a vieţii? Ce caracter va avea el? Scripturile arată că va fi acel bărbat sau acea femeie care rabdă ispita, încercarea. Ce înseamnă a răbda ispita? Evident că gândul nu este a răbda o ispită o dată sau de multe ori. Chiar şi lumea trebuie să sufere încercări. Se referă la menţinerea permanentă a atitudinii de îndurare răbdătoare şi de credincioşie când suntem ispitiţi, a rămânea sinceri faţă de Dumnezeu sub ispită şi stres. Ispitele vin din diferite surse. Ele pot veni de la prieteni, care ne pot ispiti să trăim o viaţă de mai multă sau mai puţină îngăduinţă cu sine, să slăbim într-o oarecare măsură fidelitatea noastră faţă de Domnul. Ispitele bogăţiei sau ale societăţii lumeşti, iubirea naturală a confortului şi neplăcerea cărnii de a suporta greul — unele sau toate acestea se pot dovedi ispite puternice şi subtile pentru creştin.

Dar dacă iubim pe Domnul mai presus de orice, acea iubire va deveni impulsul principal al vieţii noastre. Singurul nostru ţel va fi să putem slăvi pe Dumnezeu în spiritul nostru şi în corpul nostru. }tim că sunt lucruri care nu-I plac lui Dumnezeu, şi dacă-L iubim vom căuta să ţinem poruncile Lui. Copilul lui Dumnezeu ar putea greşi odată, sau ar putea greşi în mod repetat în aceeaşi direcţie, până când în adâncă umilinţă şi durere a sufletului din cauza manifestării continue a aceleiaşi slăbiciuni, el va fi condus să strige către Domnul cu strigăte mari şi lacrimi; şi durerea şi suferinţa inimii lui ar putea să imprime în el nevoia de veghere mai mare în acea direcţie, astfel încât să fie mai întărit pentru alte atacuri de aceeaşi natură, şi astfel să poată fi capabil să câştige biruinţă asupra atacurilor, asupra slăbiciunilor sale speciale.

 

Cununa dreptăţii

Deşi nu vom ajunge niciodată la punctul perfecţiunii în carne, totuşi această putere de a îndura ispita trebuie să devină tot mai evidentă pe zi ce trece, în timp ce Noua Creatură rămâne loială, totuşi împotrivindu-se şi străduindu-se încă şi mai mult să se împotrivească şi să rămână sinceră faţă de Domnul în gând, cuvânt şi faptă. Ferice de omul care va răbda — în mod repetat, zi după zi — dovedindu-şi astfel credincioşia şi ascultarea faţă de Dumnezeu. Pentru că, atunci când acel om este încercat, când timpul încercării s-a terminat, când Dumnezeu a văzut că el şi-a demonstrat deplin loialitatea, atunci, când “timpul cuvenit” al lui Dumnezeu a sosit, cel încercat şi verificat va primi cununa vieţii.

Expresia “cununa vieţii” este un alt mod de a spune răsplata vieţii; şi această viaţă este pe cel mai înalt plan. Apostolul Pavel vorbeşte despre aceeaşi cunună ca fiind “cununa dreptăţii”. Apostolul Petru o numeşte “cununa slavei”. Este cununa dreptăţii pentru că este răsplata care vine ca rezultat al dreptăţii, al ascultării de Dumnezeu şi de principiile guvernării Sale, al credincioşiei faţă de legământul nostru. Este cununa slavei pentru că este răsplata care aduce slavă, cinste şi nemurire.

La jocurile greceşti anumite premii erau date acelora care treceau cu succes la proba îndemânării lor, a curajului şi a rezistenţei lor fizice. Premiul dat era de obicei o coroană sau o cunună de laur. Acea cunună era valoroasă, nu atât cununa în sine, ci în special ca un semn exterior al aprecierii meritului său superior. Faptul că era din plantă cu frunze veşnic verzi ar sugera creştinului că răsplata noastră ca “biruitori” va fi o răsplată durabilă, o răsplată veşnică.

Domnul ne va da viaţă în măsură deplină. Pedeapsa care a venit asupra rasei din cauza păcatului a fost moartea; dar acum există o ocazie de a recâştiga viaţa — viaţa în perfecţiune, nepătată, nesfârşită. Această viaţă este în Fiul lui Dumnezeu. În prezent viaţa poate fi câştigată numai prin concepere la natură spirituală. Cununa vieţii care va fi dată celor “mai mult decât biruitori” este un fel de viaţă foarte special — nemurirea, cea mai înaltă formă de viaţă posibilă, cununa, culmea tuturor nivelurilor de viaţă. Aceasta va fi răsplata clasei numite în Scriptură Mireasa lui Cristos, când ei îşi vor fi demonstrat credincioşia, când se vor fi dovedit vrednici să fie membrii acestei clase înălţate.

Va exista o cunună a vieţii şi în Veacul viitor — viaţa umană perfectă — ca rezultat al supunerii la probele şi încercările acelui timp. Aceste probe se vor deosebi în multe privinţe de încercările şi dificultăţile Bisericii din prezent. Ele vor fi cu mult mai puţin hotărâtoare; căci atunci ispitele dinafară spre păcat vor fi îndepărtate şi se va acorda ajutor şi ridicare fizică şi mentală, care va face ca încercarea lor să fie mai favorabilă. Dreptatea de asemenea va fi răsplătită imediat în Ziua aceea, iar păcatul şi neascultarea de orice fel vor fi pedepsite prompt. Dar acum dreptatea adesea aduce suferinţă, ocară, durere şi pierdere, din punct de vedere omenesc; în timp ce păcatul adesea aduce avantaj prezent, popularitate şi plăcere pentru carne.

Cum este potrivit să vedem încercările noastre

Există o iubire specială cerută de Dumnezeu de la Biserica Evangheliei — această clasă specială chemată acum de El. Ei trebuie să aibă o iubire care este atât de neegoistă, încât ea va fi dispusă, chiar bucuroasă să-şi dea viaţa pământească în serviciul lui Dumnezeu, pentru a putea aduce binecuvântări altora. Acestora Dumnezeu le-a promis cununa specială a vieţii — nemurirea, propria Sa natură. Aceştia vor fi binecuvântătorii fraţilor lor, ai celor de o natură cum era a lor înainte. După cum Isaac a fost binecuvântătorul lui Ismael şi al fiilor Keturei, şi după cum întâii-născuţi ai lui Israel au fost binecuvântătorii fraţilor lor, tot aşa aceştia vor binecuvânta toate popoarele Pământului, dintre care ei au fost aleşi. Cât de recunoscători ar trebui să fim pentru o onoare atât de mare!

Dacă aceşti copii favorizaţi ai Împăratului ceresc ar putea să ţină minte întotdeauna faptul că orice încercare şi probă, orice persecuţie şi dificultate, permise să vină asupra acelora care au făcut Legământ de Sacrificiu cu Domnul, sunt intenţionate să-i dezvolte, să le încerce şi să le probeze iubirea, să demonstreze dacă aceste caractere ale lor sunt sau nu fixate, înrădăcinate şi întemeiate în dreptate, ar pune toate experienţele lor dureroase şi ispitele într-o nouă lumină şi ar fi un mare ajutor pentru ei în ducerea cu succes a luptei bune a credinţei. Căci, dacă prin aceste încercări şi strâmtorări Domnul încearcă iubirea şi devotarea noastră faţă de El, atunci oricum ar fi ele, mari sau mici, trebuie să le folosim cu sârguinţă ca ocazii de a-I demonstra Dumnezeului nostru plinătatea iubirii noastre pentru El şi cauza Lui, şi ca mijloace prin care ne putem ridica zi de zi la înălţimi mai mari de realizare spirituală, fiind schimbaţi în asemănarea Învăţătorului nostru.

Astfel văzută şi întâmpinată, fiecare încercare şi fiecare suferinţă se va dovedi o binecuvântare, un mesager ceresc, ducându-ne pe aripile credinţei “Mai aproape, Doamne, mai aproape către Tine”. Deci, preaiubiţilor, “să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări îispite, probeş, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare îîndurare răbdătoareş. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să nu duceţi lipsă de nimic”. În care “vă bucuraţi mult, cu toate că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţin timp, prin felurite încercări îprobe, verificăriş, pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere …, să fie găsită spre laudă, slavă şi cinste, la descoperirea lui Isus Hristos, pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie nespusă şi plină de slavă, primind ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre.” Iac. 1:2-4; 1 Pet.1:6-8.

Cu adevărat, “întristările noastre uşoare şi de o clipă lucrează pentru noi mai presus de orice măsură o greutate veşnică de slavă, în timp ce privim nu la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd; pentru că cele ce se văd îlucrurile ordinii prezenteş sunt pentru un timp, pe când cele ce nu se văd îgloriile care vor veniş sunt veşnice”. 2 Cor. 4:17, 18.

 

“Voi nu vreţi să vă duceţi?”

Astfel suntem asiguraţi prin Cuvântul infailibil al lui Dumnezeu că acelora care iubesc pe Domnul şi care vor primi Împărăţia, li se va încerca iubirea prin încercări şi ispite pe calea spre acea Împărăţie. Cei care nu iubesc pe Domnul cu toată inima lor, în care eul sau oricare alt idol are primul loc, vor fi seduşi de lume, de carne sau Diavol la o oarecare formă de răzvrătire împotriva Cuvântului divin sau a providenţelor divine. Ei vor avea planuri şi teorii pe care le vor prefera în locul Planului Domnului şi a căii Domnului; şi planurile lor când vor fi analizate vor fi găsite de obicei a fi bazate fie pe egoism sau ambiţie, fie pe un spirit rău de invidie, ură, gelozie etc.

Pentru aceştia conducerea şi cuvintele Domnului îşi pierd atracţia şi în consecinţă îşi pierd interesul; şi asemenea acelora care L-au părăsit pe Învăţătorul la Prima Sa Venire şi au spus: “Cuvântul acesta este prea tare”, tot aşa şi aceştia pleacă şi “nu mai umblă cu El”. Dar unii vor continua să umble cu Domnul; unii nu vor fi îndepărtaţi nici ademeniţi de la El prin uneltirile şi şiretlicurile Celui Rău şi a oştirilor lui. Aceştia sunt cei care sunt în inimă cu totul ai Domnului, nu ai lor; ei vor urma pe Mielul lui Dumnezeu, oriunde El îi va conduce, pentru că ei nu au altă voinţă decât voinţa Lui. Ei Îl vor urma pe toată Calea Îngustă a disciplinării şi încercării din această viaţă; şi curând, aşa cum El i-a asigurat, “Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici”. Apoc. 3:4.

 

Adăpostul nostru sigur

Această companie aleasă nu va avea un număr mai mic din cauza căderii unora. Va fi formată din numărul predestinat pe care Dumnezeu l-a rânduit să formeze Mireasa, Soţia Mielului. Preştiinţa lui Dumnezeu a ţinut cont pe deplin de toţi aceia care se vor întoarce înapoi, şi El a ştiut că cei din numărul cerut vor continua, ca să-şi întărească chemarea şi alegerea. Aceştia au învăţat că această chemare a lumii, îndemnurile cărnii şi uneltirile Adversarului, toate sunt curse şi capcane pentru a-i târî în moarte. Ei au învăţat sunetul glasului adevăratului Păstor şi nu pot fi ademeniţi de glasul străinilor.

Ferice de voi, preţioşi copii ai Domnului! Adăpostiţi în “locuinţa tainică a Celui-Prea-Înalt”, nici un rău nu vi se va întâmpla, nici un rău nu se va apropia de locuinţa voastră. “El va porunci îngerilor Săi pentru tine, să te păzească în toate căile tale; şi ei te vor duce pe mâini, ca nu cumva să-ţi loveşti piciorul de vreo piatră.” Cât de sigure sunt aceste lucruri! Deşi o mie vor cădea alături de ei şi zece mii la dreapta lor, totuşi necazul nu se va apropia de ei. Ei au “făcut din Cel-Prea-Înalt locuinţa lor” şi El îi va păzi de orice rău.

 

“Sub aripile Sale stau în siguranţă,

Deşi noaptea se adânceşte şi furtunile cresc;

Totuşi mă pot încrede în El, ştiu că El mă va ţine;

El m-a răscumpărat şi sunt copilul Lui.

Sub aripile Sale! Ce refugiu în necaz!

Cum se întoarce inima tânjind la odihna Lui!

Adesea, când pământul nu are balsam pentru vindecare,

Aici aflu mângâiere şi binecuvântare.

Sub aripile Sale! O, ce preţios adăpost!

Aici mă ascund până încercările vieţii trec;

Ferit, ocrotit, nici un rău nu mă atinge,

Odihnind în Isus, sunt veşnic şi sigur adăpostit!”

 

După cum ucenicii credicioşi ai Învăţătorului în timpul primului Seceriş au înţeles un sens al învăţăturilor Sale pe care alţii dintre copiii declaraţi ai lui Dumnezeu nu l-au putut aprecia, tot aşa acum, la a Doua Venire a Domnului, cuvintele Sale au o semnificaţie preţioasă pentru cei care sunt în armonia inimii cu El, pe care ceilalţi n-o pot înţelege. }i noi vedem acum, ca la Prima Venire, că unii se poticnesc şi merg înapoi, în timp ce alţii sunt atraşi mai aproape ca oricând de Domnul, prin cunoştinţa planului Său pe care El o dă.

 

Sărbătoarea din sala de ospăţ

Pe măsură ce ne apropiem de sfârşitul Secerişului, să nu fim surprinşi dacă această cale devine mai îngustă, mai dificilă şi dacă ispitele spre poticnire şi spre cădere devin tot mai dese. Să fim deci, fraţilor dragi, tot mai vigilenţi împotriva şiretlicurilor marelui Vrăjmaş al sufletelor noastre şi împotriva înşelărilor naturii noastre decăzute. Lăsaţi ca iubirea perfectă a lui Dumnezeu să stăpânească în inimile voastre, scoţând afară iubirea de sine şi iubirea lumii, cu mândria, ambiţia şi nebunia ei. Lăsaţi ca devotarea totală faţă de Dumnezeu să aducă în inimile voastre plinătatea promisă a bucuriei, odihnei şi păcii. Fiţi ramuri roditoare în Viţă, rămânând liniştiţi în El, răspunzând tuturor curăţărilor marelui nostru Admi­nistrator, cu un rod tot mai abundent.

Dacă ademenirea vine la noi, să spunem cu apostolii din vechime: “Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice”. Nu există viaţă în altă parte, şi noi nu vrem să mergem în altă parte. Noi ne ospătăm în sala de ospăţ din Casa Tatălui nostru “şi dragostea este steagul fluturat” peste noi. Avem o rezervă abundentă; masa noastră este încărcată din plin. Astfel că mâncăm şi mergem pe drumul nostru bucurându-ne. Ne apropiem de Casă. În curând vom ajunge la ultima piatră de hotar din călătoria noastră! Atunci, cu un cântec pe buze, să continuăm!

 

“Ispitiţi şi încercaţi, orice s-ar întâmpla,

Copiii Săi în cortul Său tainic vor sta.

Sub aripile Regelui etern adăpostiţi,

Copiii Săi se pot încrede, ba chiar pot cânta.

 

Ispitit şi încercat, totuşi Domnu-ţi va fi

Răscumpărător, Păzitor şi Îndrumător credincios,

Scutul tău, sabia ta, negrăita-ţi răsplată;

Atunci servitorul să fie mai presus de Domnul său,

nu se poate.

 

Ispitit şi încercat, Mântuitorul care a murit

Te-a chemat să suferi — apoi lângă El să domneşti.

Dacă crucea Lui vei purta, vei avea cununa Sa

}i din etern în etern Îi vei împărtăşi gloria.”

R — 5499 / iulie 1914

 

“Preaiubiţilor, nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit; dimpotrivă, bucuraţi-vă, întruât aveţi parte de suferinţele lui Hristos, ca să vă bucuraţi nespus de mult şi la descoperirea slavei Lui. Dacă sunteţi batjocoriţi pentru Numele lui Hristos, ferice de voi, fiindcă Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte peste voi.” 1 Petru 4:12-14

 

“… alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus. Gândul acesta, deci, să ne însufleţească pe toţi câţi suntem desăvârşiţi …” Filipeni 3:14, 15

Curăţirea noastră — interioară şi exterioară

 

“Deci, fiindcă avem astfel de făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, desăvârşind sfinţirea în frică de Dumnezeu.” 2 Cor. 7:1.

Atragem din nou atenţia asupra faptului că Biblia n-a fost adresată lumii, ci Bisericii; nu celor necredincioşi, ci celor credincioşi; nu păcătoşilor, ci celor care deja s-au întors de la păcat. Mulţi nu ţin seama de acest lucru şi rezultatul este o confuzie în mintea lor.

Dar unii, poate, sunt înclinaţi să spună că aceste cuvinte ale textului nostru se aplică atât la păcătoşi cât şi la sfinţi — în special la păcătoşi — chiar dacă epistola însăşi este adresată “către biserica lui Dumnezeu care este în Corint, împreună cu toţi sfinţii care sunt în toată Ahaia”. Răspunsul nostru este: Nu! Textul nostru nu poate fi aplicat în mod potrivit păcătoşilor în general, care n-au venit încă la Dumnezeu, care nu s-au pocăit încă de păcatele lor şi n-au fost iertaţi. Dumnezeu nu face apel la aceştia; El pur şi simplu îi denunţă ca păcătoşi şi le refuză orice recunoaştere, orice părtăşie, şi le spune că nu este nici un alt nume dat sub cer printre oameni prin care să poată fi mântuiţi de păcatele lor decât acela al lui Isus — prin credinţă în sângele Său. Cu alte cuvinte, Dumnezeu refuză să aibă ceva de-a face cu cei care nu pot sau nu vreau să accepte marea Jertfă pentru Păcat pe care a pregătit-o El. După cum a exprimat Isus această chestiune: “Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. Ioan 14:6.

Caracterul raţional al poziţiei divine este evident dacă medităm la aceasta. În veacul prezent Dumnezeu adună din lume o Turmă Mică a cărei trăsătură de caracter deosebită este credinţa în El şi dorinţa de a-I fi plăcută Lui. În veacul viitor, Veacul Milenar, Dumnezeu are ca scop să se ocupe de restul omenirii, iar atunci toate cerinţele Lui vor fi atât de clare încât cei care vor merge pe această cale, nici chiar cel fără minte, nu se va rătăci (Isa. 35:8). Soarele Dreptăţii va străluci în acea glorioasă Zi Milenară şi va deosebi clar binele de rău, şi va arăta caracterul şi atributele divine astfel încât orice făptură să poată vedea — da, toţi ochii orbi se vor deschide şi urechile surde se vor deschide, după cum spune clar profetul. Isa. 35:5.

Dar acum, în veacul prezent, este o probă de credinţă pentru această Turmă Mică specială pe care Domnul o alege şi pe care o numeşte Biserica Sa. Cei care nu pot exercita credinţă nu pot fi din această Biserică aleasă, ci trebuie să aştepte binecuvântarea lor prin Biserică în timpul domniei lui Cristos, pentru care încă ne rugăm: “Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”.

 

Nu toţi sfinţii sunt nobili din punct de vedere natural

Dumnezeu a făcut nu numai ca în prezent credinţa să fie un element necesar al acceptării, ci, pe lângă aceasta, iubirea de dreptate a fost făcută ca parte a acestei probe. Nu este suficient să avem ochiul credinţei care să recunoască moartea lui Cristos ca preţul de Răscumpărare pentru păcatele lumii, ci în plus, pentru a veni sub favoarea divină trebuie să avem inimi care să iubească dreptatea. Inima care iubeşte neprihănirea discerne slăbiciunile cărnii ei, tendinţele ei descendente. Din momentul în care inima Îl recunoaşte pe Isus ca Răscumpărătorul, fuge spre El nu numai pentru a fi acoperită cu meritul Lui în ceea ce priveşte păcatele trecute, ci şi pentru a primi acoperirea atribuită a dreptăţii Lui în ceea ce priveşte neajunsurile şi imperfecţiunile fără voie din prezent şi din viitor — imperfecţiuni care sunt contrare voinţei şi sunt rezultatul slăbiciunilor moştenite.

La această clasă care nu este în armonie cu păcatul lumii, nici cu propriile slăbiciuni, se referă Domnul nostru în mesajul Său, “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi îsub jugul păcatului şi care sunteţi conştienţi de plata lui, moarteaş şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine”. Aceşti învăţăcei — ucenici, elevi în }coala lui Cristos — sunt clasa căreia îi sunt adresate cuvintele textului nostru. Ar fi inutil a îndemna lumea în general să se cureţe de orice întinăciune a cărnii şi a duhului. Lumea aprobă tocmai această întinăciune şi n-are nici o dorinţă să se cureţe, nu apreciază în mod just cât este de întinată în ochii lui Dumnezeu şi ai celor care au Spiritul Lui de Sfinţenie. Domnul descrie starea omenirii ca fiind una în care mânia, răutatea, invidia şi diferitele pofte (dorinţe) sunt, fiecare din ele, stări obişnuite şi normale. Pofta, egoismul — care adesea se manifestă prin brutalitate în căutarea bogăţiei sau plăcerii sau puterii — caută să umple mintea naturală aşa încât dacă ar fi înlăturate, fără să fie înlocuite cu ceva, viaţa şi-ar pierde tot farmecul. Cum ar fi potrivit ca aceştia să fie îndemnaţi să lase la o parte întinăciunile cărnii şi ale duhului când ei n-au nimic cu ce să le înlocuiască?

Poate unii ar spune cu insistenţă că printre oamenii necredincioşi sunt tot atâţia cu o minte nobilă câţi sunt şi printre cei credincioşi. Noi răspundem, da! Scripturile sunt de acord cu aceasta, asigurându-ne că printre credincioşi nu sunt mulţi mari, înţelepţi sau nobili conform mersului acestei lumi. Mesajul harului lui Dumnezeu adesea are priză la membrii mai de jos, mai de rând, mai degradaţi ai familiei umane, mai degrabă decât la cei nobili care simt mai puţin propria lor depravare şi necesitatea de Mântuitorul şi de ajutorul Său. Dacă, deci, în lume se pot găsi unii nobili şi dacă credincioşii sunt în general dintr-o pătură mai joasă, cum este posibil ca Dumnezeu să aibă un interes mai deosebit faţă de aceştia decât faţă de necredincioşi? După ce fel de regulă acceptă Domnul în calitate de copii pe unii care din punct de vedere natural sunt mai puţin nobili şi respinge pe cei care din punct de vedere natural sunt mai nobili?

Răspundem că regula sau standardul acceptării divine este credinţa şi supunerea inimii. Pe cei care cu inima, mintea şi voinţa lor se întorc de la păcat şi acceptă aranjamentul divin prin credinţă, Domnul binevoieşte să-i accepte conform voinţei lor, intenţiei lor, şi nu conform cărnii lor şi neajunsurilor ei. Greşelile lor involuntare după carne sunt acoperite de faţa Lui prin Haina dreptăţii lui Cristos care-i acoperă, după măsura incapacităţii minţii lor noi care dispreţuieşte păcatul şi caută să lupte o luptă bună împotriva lui în carnea lor şi pretutindeni. Aceasta este clasa căreia i se adresează apostolul Pavel în textul nostru, zicând: “Iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului”.

 

Preaiubiţii lui Dumnezeu sunt neapreciaţi

Ca purtător de cuvânt al Domnului, apostolul se adresează tuturor credincioşilor care au fugit de păcat şi care se străduiesc să fie plăcuţi şi acceptabili pentru Dumnezeu, cu “preaiubiţilor”. Apostolul, el însuşi nobil, a apreciat faptul că mulţi dintre aceşti preaiubiţi fraţi aveau slăbiciuni şi imperfecţiuni ale cărnii. El nu i-a iubit datorită acestor neajunsuri, ci în ciuda lor — pentru că în inimă erau loiali principiilor dreptăţii şi se străduiau să învingă păcatul şi tendinţele lui în propria lor carne muritoare, şi — în măsura în care merge influenţa lor — în lume. Dar lumea nu-i iubeşte pe aceştia pe care Tatăl îi iubeşte, pe care Domnul Isus îi iubeşte, pe care apostolul îi iubeşte. Cuvintele Învăţătorului nostru sunt: “Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră. Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei; dar, pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea lumea vă urăşte.” “Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi roadă şi roada voastră să rămână“. Ioan 15:18, 19, 16.

Lumii nu-i plac aceşti aleşi pentru că ei, mărturisindu-şi propriile slăbiciuni şi străduindu-se împotriva lor, le numesc cu numele lor propriu — păcate, josnicii, întinăciuni ale cărnii şi duhului. Orice efort făcut de aceştia ca să se curăţească este o mustrare pentru alţii care nu se străduiesc să se cureţe şi cărora nu le place să li se reamintească faptul că lucrurile în care-şi găsesc cea mai mare plăcere sunt lăcomia, egoismul, plăcerile necumpătate, certurile, mândria şi slava deşartă. Cine este pe deplin satisfăcător pentru lume poate fi sigur că nu este satisfăcător pentru Domnul. Cine este satisfăcător pentru Domnul nu trebuie să se aştepte să fie satisfăcător pentru lume; căci prietenia acestei lumi este vrăjmăşie cu Dumnezeu şi de aceea lumea nu este subordonată standardului divin şi de fapt nici nu poate fi, după cum explică apostolul (Iac. 4:4; Rom. 8:7). Inima ei este în cealaltă direcţie.

Legea Noii Creaţii — iubirea faţă de Dumnezeu din toată inima şi faţă de aproapele nostru ca faţă de noi înşine — pentru lume este iraţională, de neconceput, de nedorit în toate modurile, şi orice lucru care aminteşte de ea, până şi prezenţa celor care în inimă sunt de partea neprihănirii, produce neplăcere şi jenă. Pentru aceştia, Domnul şi urmaşii Săi au fost întotdeauna nepoftiţi — intruşi. Ei preferă să fie lăsaţi în pace, să nu li se ofere nici o sugestie la faptul că n-au dreptate. E adevărat, unii dintre ei au o mândrie care le procură plăcere în a fi generoşi, în a iubi un nume bun şi o reputaţie de cinste şi virtute. Dar ei doresc să fie consideraţi ca standarde şi exemple, şi au resentimente faţă de orice intervenţie, orice măsurare a gândurilor, vorbelor şi faptelor lor după standardele divine. De aceea, cei care în mod continuu recunosc şi onorează standardele divine sunt subestimaţi de ei.

 

Necesitatea curăţirii

Dar de ce ar sugera apostolul că Biserica trebuie să facă o lucrare de curăţire a inimii şi cărnii lor când găsim că Dumnezeu a acoperit cu totul de faţa Sa aceste neajunsuri? Dacă aceste neajunsuri sunt acoperite, de ce să ne mai facem griji din cauza lor? O, avem toate motivele! Cei care în inimă sunt loiali Domnului şi dreptăţii Sale sunt îngrijoraţi din cauza neajunsurilor lor, a păcatelor lor, a slăbiciunilor cărnii lor, chiar dacă sunt conştienţi că Domnul îndurător le-a acoperit toate acestea şi nu le impută vina pentru că în inimă li se opun. Dorinţa acestei clase este de a-şi zidi, de a-şi stabili caracterul prin credincioşie faţă de principiile dreptăţii. Ei doresc ca minţile lor să devină din ce în ce mai stabilite în credincioşie faţă de Domnul şi faţă de Regula de Aur a iubirii; şi ca, atât cât este posibil, noua minte să ţină în stăpânire carnea decăzută, imperfectă şi s-o aducă în supunere, în acord cu Legea divină a Iubirii.

Orice persoană care, după ce a trăit experienţa binecuvântării Domnului în iertarea păcatelor, n-are nici o dorinţă să ducă o luptă împotriva lor şi să aducă în supunerea noii minţi puterile şi talentele corpului său muritor, n-are adevăratul spirit de fiu. Prin aceasta ar da dovadă că nu iubeşte cu adevărat neprihănirea şi că nu urăşte cu adevărat nelegiuirea. Ar mărturisi în felul acesta că nu este din clasa acelora pe care Domnul îi doreşte ca fii ai Săi pe planul spiritual — ca membri ai Turmei Mici, ai Miresei, Soţiei Mielului.

Vedem, deci, bune motive pentru care apostolul să se adreseze fraţilor în textul nostru. Vedem un bun motiv pentru care toţi cei concepuţi de acelaşi Spirit al sfinţeniei să dea atenţie cuvintelor lui şi să facă din curăţirea cărnii şi a spiritului lucrarea principală a restului vieţii lor. Vedem că dacă nu fac acest lucru, vor da dovadă că pretenţiile lor de iubire faţă de neprihănire şi de ură faţă de nelegiuire sunt false. Vedem că printr-un astfel de război împotriva slăbiciunilor cărnii şi ale spiritului, Domnul intenţionează ca ei să-şi stabilească un caracter cristalizat. Astfel, după cum exprimă Scripturile, ei vor fi învredniciţi să aibă “parte de moştenirea sfinţilor în lumină“ — potriviţi în inimă pentru serviciul divin. Suntem asiguraţi că acestora, care sunt astfel pregătiţi în inimă pentru serviciul Împărăţiei Milenare, li se vor da corpuri noi, lipsite de cusururi, la Întâia Înviere. Astfel, fiindu-le desăvârşită mintea şi stabilit caracterul în inimă în viaţa actuală, prin control asupra cărnii în măsura în care este posibil, ei demonstrează că în inimă au asemănarea de caracter a Domnului şi Răscumpărătorului lor. Numai cei care astfel se dezvoltă în asemănare cu Fiul iubit al lui Dumnezeu vor constitui Clasa Împărăţiei, a Celor Aleşi, Sămânţa lui Avraam, prin care lumea îşi va primi în curând binecuvântarea.

 

“Să ne curăţim”

Cuvintele “să ne curăţim” nu se referă la debarasarea noastră de condamnarea adamică. După cum explică apostolul în altă parte, o astfel de curăţire de păcatul originar este imposibilă din partea noastră. N-o putem avea decât dacă o primim ca dar liber de la Dumnezeu. Atunci în ce sens ne curăţim noi? Răspundem că fiind curăţiţi de Domnul în sens socotit, aduşi sub influenţa Spiritului Său sfânt şi a înţelegerii luminătoare a Cuvântului Său, suntem acum invitaţi să ne arătăm zelul pentru dreptate şi să cooperăm cu El în lucrare. Deşi toată condamnarea este socotită ca trecută de la noi, totuşi noi mai avem ocazia de a-I arăta Domnului care va fi spiritul nostru, intenţia noastră, prin străduinţa împotriva păcatului în mintea şi carnea noastră. Imboldul spre această curăţire este de la Domnul, dar curăţirea în sine trebuie s-o facem noi — “să ne curăţim”. Lucrarea de curăţire este o lucrare anevoioasă; căci la început n-am discernut cât de adânc am fost pătaţi, cum aproape toate sugestiile minţii noastre erau egoiste. Nici măcar nu recunoşteam că egoismul este păcat.

Pe măsură ce ochii înţelegerii noastre s-au deschis tot mai larg, am câştigat imagini corecte despre Domnul şi despre neprihănirea Sa, despre propria noastră stare, despre nevoia de Haina Sa care să ne acopere etc. Zi de zi, străduindu-ne să înlăturăm păcatul, egoismul — da, chiar orice element al lipsei de evlavie şi frumuseţe — am devenit dureros de conştienţi de adâncimea petei care la început poate ne gândeam că este numai superficială. Mulţi din poporul Domnului, după ani de trudă în căutarea de a se curăţi de întinăciunea cărnii şi spiritului, acum, vai, văd mai multe neajunsuri la ei decât au discernut la început, chiar dacă s-au scăpat de o mare parte din murdăria şi egoismul natural etc. Aceasta ar face ca lucrarea de curăţire să fie foarte descurajatoare dacă n-ar exista asigurarea Cuvântului Domnului, că El se uită la noi nu după carne, ci după intenţiile, dorinţele, străduinţele noastre. El ne socoteşte ca şi învingători datorită luptei bune pe care o ducem împotriva defectelor naturale, indiferent de măsura succesului nostru.

Trebuie să observăm diferenţa pe care o face apostolul între întinăciunea cărnii şi cea a spiritului. După ce L-am acceptat pe Domnul, luăm poziţie împreună cu El ca şi Căpetenie a Mântuirii noastre, să fim ostaşi ai Crucii şi să luptăm o luptă bună împotriva păcatului şi a tuturor lucrurilor cărnii şi Diavolului. Curând ne aflăm în compania altora din aceeaşi clasă şi în mod natural şi potrivit începem să ne curăţim carnea, să punem deoparte practicile rele, faptele exterioare rele de orice fel. Aceasta este bine. Ce părtăşie ar putea exista între copiii luminii şi vreo faptă a întunericului? În scurt timp, în cazul multora, se manifestă o schimbare exterioară considerabilă — limbajul neglijent este evitat, pasiunile sunt restrânse, egoismul este înfrânat, cel puţin în manifestările lui exterioare. Vecinii şi prietenii pot vedea o schimbare considerabilă. Acest lucru este bun, dar nu este suficient. Cu toţii trebuie să ne curăţim spiritul, mintea. Nu este suficient să evităm faptele rele exterioare. Mintea noastră trebuie să fie curăţită. Trebuie să învăţăm să urâm păcatul, să respingem primele lui avansuri. Trebuie să învăţăm că minţile şi corpurile noastre sunt templele Domnului şi că orice lucru contrar Lui şi Legii Lui de Dreptate şi Iubire trebuie oprit.

Într-o anumită măsură alţii sunt martori ai încercărilor şi triumfurilor noastre exterioare. Dar cele mai importante lupte ale Noii Creaţii sunt cele cunoscute numai de noi înşine şi de Căpetenia noastră — lupta minţii sau voinţei noi împotriva influenţelor dispoziţiei vechi, naturale. Adevăratul soldat al crucii va găsi acest câmp de luptă cu totul suficient pentru a-şi angaja toată combativitatea şi distructivitatea şi pentru a se menţine pe deplin ocupat. Unii ca aceştia care sunt atenţi să-şi dezvolte caracterul nou au mult mai puţin timp decât alţii pentru a-şi critica vecinii, prietenii şi fraţii. Găsesc în ei înşişi suficiente lucruri care cer vigilenţă şi restrângere. }i pe măsură ce progresează în această direcţie, devin mai înţelegători faţă de alţii care au aceleaşi, sau alte slăbiciuni şi înclinaţii contrare standardelor divine. Ei compătimesc în mod special cu fraţii din Noua Creaţie, care în mod asemănător au dat totul Domnului şi se luptă împotriva lumii, a cărnii şi a Adversarului, în corpurile şi spiritele lor.

 

Transformarea noastră treptată

Cei care au intrat deja în legătură cu Tatăl ca şi copii ar trebui să-şi aducă aminte că făgăduinţele lui Dumnezeu sunt că noi vom fi primiţi din ce în ce mai mult în părtăşia Sa, vom avea din ce în ce mai mult din binecuvântarea Sa, în măsura în care suntem loiali acestor principii cu care am început. Dacă ne-am întors dinspre lume şi dinspre păcat, şi găsim că avem anumite contaminări ale cărnii, să le îndepărtăm pe toate acestea — chiar şi petele păcatului trebuie să căutăm a le înlătura. Cu cât suntem mai energici în această direcţie, cu atât vom avea mai mult din favoarea lui Dumnezeu, cu atât vom fi mai plăcuţi şi mai acceptabili pentru El.

Arătând că există întinăciune a cărnii şi a duhului, apostolul nu vrea să spună că Noua Creatură este întinată. Noua Creatură, după cum ni se spune în altă parte, este fără pată. Noua Creatură este sfântă. Cuvântul duh este folosit adesea pentru a reprezenta mintea. Voinţa trebuie să fie cu amănunţime schimbată înainte ca cineva să devină o Creatură Nouă. Iar ca voinţa să dea înapoi, ar însemna să dea înapoi spre pierzare. A avea o voinţă spre păcat ar însemna că am pierdut Spiritul sfânt, că suntem în Moartea a Doua.

Dar copiii Domnului au această voinţă nouă, această comoară nouă în vase de lut. Noi avem o dispoziţie naturală spre păcat. Mai mult decât atât, avem minţi care, deşi înlătură lucrurile păcatului, au, mai mult sau mai puţin, amintiri despre lucrurile păcatului, impurităţile păcatului. Deci, în timp ce ne îndepărtăm de ceea ce este păcătos, trebuie să ne străduim să avem minţile curate. Trebuie să aruncăm afară din noi tot ce este în armonie cu păcatul. Nu trebuie să ne gândim la acele lucruri, nu trebuie să ne permitem să medităm asupra a ceea ce este păcătos. Trebuie să ne gândim asupra lucrurilor de sus. Col. 3:2.

Pe măsură ce ne umplem minţile cu făgăduinţele lui Dumnezeu, întregul caracter, întreaga viaţă se transformă tot mai mult. Apostolul spune: “să fiţi transformaţi prin înnoirea minţii voastre”. Minţile noastre care erau în armonie cu lucrurile pământeşti, cu natura pământească, trebuie nu numai ridicate de la ascultarea de păcat, ci trebuie să fie întoarse într-o direcţie nouă. Minţile noastre trebuie să fie umplute cu gânduri sfinte — gânduri referitoare la Domnul şi la serviciul Său. Când mintea se găseşte într-o atitudine potrivită faţă de Dumnezeu, este relativ uşor să servească Legii lui Dumnezeu. Apostolul ne îndeamnă să desăvârşim sfinţenia. Sfinţenia a început în noi când am devenit poporul Domnului. Ne-am predat cu totul Lui — El niciodată nu acceptă doar o parte. Consacrarea noastră este să facem voia lui Dumnezeu pe deplin. Ne prezentăm corpurile ca jertfă vie, sfântă şi acceptabilă pentru Dumnezeu, care este serviciul nostru înţelept. Am început ca sfinţi; iar Domnul nu recunoaşte pe nimeni altcineva decât pe sfinţi. De aceea trebuie să căutăm a trăi după standardul divin în tot comportamentul vieţii — în cuvintele, faptele, gândurile noastre.

 

Curăţirea făcută de noi şi curăţirea făcută de Domnul

Dar această desăvârşire a sfinţeniei, această curăţire a noastră continuă, căutând să vedem unde se găseşte în noi ceva necurat şi îndepărtând toate acestea din conduita noastră — şi mai mult decât atât, îndepărtându-le din minţile noastre. Pe măsură ce facem acest lucru, sfinţenia se răspândeşte prin toate căile vieţii. }i astfel un creştin trebuie să aibă un caracter foarte frumos. Dacă un creştin nu are caracter frumos înseamnă că el n-a acordat o atenţie cuvenită problemei curăţirii sale, zilnic dând atenţie curăţirii sale în relaţiile exterioare cu lumea, iar în interior, în relaţia sa cu Dumnezeu.

Noi trebuie să facem toate acestea în frică de Domnul, în reverenţă faţă de Domnul. Există o diferenţă între frica reverenţioasă şi frica înrobitoare. Frica reverenţioasă este folositoare. Nu trebuie să ne temem de Tatăl nostru din cer ca de un diavol care se întoarce împotriva noastră şi ne tratează cu cruzime; dar trebuie să avem o frică evlavioasă care se va desfăta în a face lucrurile plăcute şi acceptabile în ochii Lui. Dar toată această curăţire a noastră, această desăvârşire a noastră în sfinţenie, este cu scopul de a fi desăvârşiţi în frica de Domnul. Concepându-ne de Spiritul Său sfânt, dându-ne aceste făgăduinţe scumpe, Dumnezeu nu va aştepta să ne punem talanţii într-un şerveţel şi să nu facem nici un progres, ci să aducem roadă — unii treizeci, alţii şaizeci şi alţii o sută. }i făcând aceasta vom fi răsplătiţi proporţional.

Există o altă scriptură care spune că Domnul este Cel care face această lucrare de curăţire: “Curăţeşte-mă de greşelile ascunse” (Ps. 19:12-14). Aceste cuvinte ale profetului David sunt sentimentul întregului popor adevărat al Domnului. Prin aceste cuvinte profetul arată că el recunoştea faptul că nu era capabil să se curăţească singur. Recunoştea că era posibil să aibă greşeli ascunse pe care nu le aprecia singur — pe care nu le vedea singur. Poate că el nu vedea unele greşeli pe care alţii le vedeau. El dorea ca Dumnezeu să-l cureţe de acestea. Aceasta indică faptul că el dorea să se depărteze de orice nu era în armonie cu Dumnezeu.

Acesta ar fi sentimentul cuvenit al tuturor creştinilor. Ar trebui să ne rugăm Domnului să ne arate orice nu este cu totul plăcut şi acceptabil pentru El în viaţa noastră, să ne ajute să ne vedem aşa cum ne văd alţii, şi în special să ne vedem aşa cum ne vede El. Credem că multora din poporul Domnului li s-au arătat imperfecţiunile şi slăbiciunile (în providenţa Domnului) printr-o zguduitură foarte aspră. Cerem Domnului de asemenea, cum a cerut psalmistul, să ne ferească de păcatul mândriei, să ne curăţească pe deplin de acesta.

 

“Desăvârşind sfinţirea”

Textul nostru declară că o astfel de purificare a cărnii şi a spiritului, a corpului şi a minţii, constituie desăvârşirea sfinţeniei. Gândul de aici este că sfinţenia nu se poate obţine într-un moment, ci ea trebuie efectuată treptat, trebuie desăvârşită. O privire corectă asupra acestei probleme ne va împiedica să cădem în anumite erori periculoase. Sfinţenia nu este un talisman pe care să-l putem pune în buzunar; nu e o îmbrăcăminte care poate fi purtată ocazional. Sfinţenia se aseamănă mai mult cu prelucrarea unei bucăţi de metal; ea intră în toată structura, schimbându-i caracteristicile generale; este transformarea influenţei lui. Este adevărat, există o sfinţenie socotită pentru poporul Domnului prin haina dreptăţii lui Cristos, care ne este acordată când prima dată ne întoarcem de la păcat, Îl acceptăm pe Răscumpărătorul şi ne consacrăm lui Dumnezeu. Dar aceasta nu este suficient. Trebuie să lucrăm în caracterele noastre ceea ce am hotărât — sau, după cum spune apostolul, trebuie să-I permitem Domnului să lucreze în noi voinţa sfântă, precum şi purtarea sfântă care trebuie în mod necesar să întovărăşească voinţa sfântă, după cum vor permite împrejurările şi condiţiile.

Dar cum este desăvârşită în noi această sfinţenie? Cum lucrează Dumnezeu în noi ca să voim şi apoi să-I facem buna Sa plăcere? Textul nostru răspunde şi la această parte a întrebării, asigurându-ne că partea lui Dumnezeu este aceea de a ne da făgăduinţele; iar aceste făgăduinţe constituie imbolduri pentru cei care sunt în atitudinea potrivită a minţii. Fără de aceste făgăduinţe divine de binecuvântări prezente şi viitoare cine s-ar lupta împotriva propriilor sale slăbiciuni? Cine ar rezista cu încordare atacurilor lumii şi ale Adversarului? Mai mult, cine şi-ar sacrifica de bunăvoie viaţa şi toate drepturile sale naturale pentru a servi pe Domnul şi cauza Sa, dacă n-ar fi făgăduinţele nespus de mari şi scumpe care să-l activeze şi să-l energizeze pentru slujirea Regelui, în lupta împotriva păcatului, în sprijinirea tuturor celor care sunt de partea dreptăţii? Cu siguranţă că ar fi puţini, dacă nu chiar deloc. }i astfel dă de înţeles textul nostru, zicând: “Fiindcă avem astfel de făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim …”. Făgăduinţele sunt într-adevăr puterea lui Dumnezeu pentru curăţirea — mântuirea — noastră, după cum arată sfântul Pavel. Rom. 1:16.

 

“Făgăduinţe nespus de mari şi scumpe”

Uitându-ne la context ca să vedem la ce făgăduinţe se referă apostolul, găsim în versetele anterioare declaraţia: ““Ieşiţi din mijlocul lor şi depărtaţi-vă de ei”, zice Domnul, “nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice”, zice Domnul Cel Atotputernic” (2 Cor. 6:17, 18). Ce făgăduinţă! Ce sugestie — ca noi, care suntem din natură întinaţi şi imperfecţi, nu numai să primim atenţie din partea Creatorului nostru suveran, dar şi să fim invitaţi să devenim copiii Săi şi să ni se dea asigurarea afecţiunii Sale părinteşti faţă de noi — că aşa “cum se îndură un tată de copiii lui, aşa se îndură Domnul de cei care se tem de El”. Cât de minunat pare acest lucru! Iar apoi, după cum spune apostolul în altă parte, acesta nu este sfârşitul chestiunii, ci numai începutul, pentru că el spune: “}i dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi slăviţi împreună cu El”. Rom. 8:17.

Da, acesta este gândul implicat în termenul copii ai lui Dumnezeu, fii ai lui Dumnezeu. Binecuvântările şi bogăţiile Tatălui se vor da prin Domnul nostru Isus, în special Turmei Mici care acum se alege dintre oameni pentru a fi Mireasa şi asociata Lui în Împărăţie. Aceştia nu sunt acceptaţi în Împărăţie imediat, ci, să zicem aşa, prin probă; după cum spune apostolul: “Acum suntem copii ai lui Dumnezeu. }i ce vom fi nu s-a arătat încă“ — dacă suntem credincioşi. Ca fii ai lui Dumnezeu, în viaţa prezentă avem bucuria cunoaşterii caracterului Tatălui nostru prin Cuvântul Său, care ne este permis să-l înţelegem, dar pe care lumea nu-l înţelege. Suntem asiguraţi de supravegherea divină, astfel încât nici cel mai neînsemnat lucru nu li se poate întâmpla acestor fii, decât ceea ce Tatăl vede că ar fi spre folosul lor. Dar ei trebuie să-şi arate dragostea, devotamentul, unitatea de spirit cu Tatăl şi cu Răscumpărătorul înainte de a putea fi socotiţi ca Mireasa Lui în sensul deplin, absolut şi complet, şi a li se acorda o parte în slava Sa.

Pentru a-şi demonstra posesia acestor haruri, consacraţii sunt lăsaţi pentru o vreme în mijlocul răului şi al împrejurărilor nefavorabile — pentru a-şi dovedi iubirea faţă de dreptate, împotrivirea la nelegiuire, iubirea faţă de Dumnezeu şi credincioşia faţă de El, iubirea faţă de toţi cei care sunt în acord cu aranjamentul divin. Dacă vor trece pe deplin aceste probe, va însemna că vor îndura opoziţie considerabilă din partea lumii, a corpului şi a Adversarului, şi că vor fi întăriţi în mod corespunzător prin aceste experienţe. La această clasă se referă apostolul spunând, “Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El”. Noi trebuie să suferim aşa cum a suferit El, pentru corectitudine şi din cauză că vecinii şi prietenii noştri sunt orbiţi în privinţa căii drepte, potrivite. Trebuie să suferim cu bucurie şi voioşie oricare ar fi paharul pe care Tatăl ni l-ar turna, ştiind că El este prea bun pentru a fi nedrept, prea înţelept pentru a greşi.

“Iubiţilor, să ne curăţim de orice întinăciune a cărnii şi a duhului, desăvârşind sfinţirea în frică de Dumnezeu”. După cum declară apostolul Petru: “Căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi cădea niciodată; căci în felul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos”. 2 Pet. 1:10, 11.

Controlul limbii o necesitate

 

“Vă spun că în ziua judecăţii oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor înerodnic sau vătămătorş pe care-l vor fi rostit.” Matei 12:36.

Domnul nostru se adresa unora dintre cărturarii şi fariseii care încercau “să-L prindă prin cuvintele Lui” — să profite de chestiunile tehnice ale limbii. În străduinţa lor de a I se opune, acei cărturari şi farisei făceau tot ce puteau pentru a-L pune în încurcătură sau a-L învinge în raţionamentele Lui, chiar mergând până la a folosi argumente pe care ei de fapt nu le credeau. Aceasta este o procedură foarte periculoasă. Indiferent cât de dreaptă credem că este cauza noastră luată în ansamblul ei, nu trebuie să recurgem la o folosire greşită a limbii pentru a susţine ceea ce credem noi că este Adevărul.

Poate că acei farisei au spus printre ei: “Trebuie să folosim argumente puternice pentru a rezista în faţa acelui Nazarinean. El foloseşte un limbaj puternic. Trebuie să ne susţinem partea noastră din controversă şi să nu ne arătăm înfricoşaţi”. Dar această poziţie nu le-a justificat conduita. Deoarece Dreptatea este temelia Tronului lui Dumnezeu, orice încercare de a profita de altul în vreun fel va aduce în mod sigur pedeapsă.

Din comentariile Domnului nostru în diferite împrejurări asupra subiectului limbii, ne dăm seama că în zilele Sale trebuie să fi predominat o stare foarte greşită printre cei cu care El a venit în contact. Cărturarii şi fariseii I-au atribuit

o putere rea şi au declarat că era unealta lui Satan — că Satan vorbea prin El etc. La început Domnul nostru le-a spus într-un mod general că se înşelau pe ei înşişi. Mai târziu i-a mustrat aspru şi le-a arătat falsitatea argumentelor lor. În legătură cu textul nostru a declarat că ei vor fi condamnaţi prin cuvintele lor — vor fi trataţi, corectaţi în dreptate şi aduşi la adevărata reformare, ori altfel vor muri în Moartea a Doua.

Puterea limbii

Fiinţele umane sunt singurele creaturi pământeşti care pot vorbi — oral sau în scris sau în alt mod. Poporul lui Dumnezeu îşi dă seama din ce în ce mai mult de înţelepciunea afirmaţiei apostolului Iacov, că deşi limba este un mădular mic, totuşi este cel mai periculos dintre toate pentru că are cea mai largă influenţă. Dacă cineva nu greşeşte în vorbire este un om perfect (Iacov 3:2). Noi nu putem evalua posibilele rezultate ale cuvintelor noastre. Această influenţă poate ajunge chiar până la marginile Pământului. De aceea trebuie să analizăm cu grijă ce putem spune, pentru a constata dacă cuvintele noastre vor glorifica pe Dumnezeu sau Îl vor dezonora — dacă ele vor stârni gânduri şi impulsuri bune în minţile altora, sau dacă vor stârni ceea ce este rău.

În Înţelepciunea Sa, Dumnezeu a văzut potrivit să ne creeze astfel încât conduita noastră de astăzi are mult de-a face cu caracterul nostru de mâine. Astfel că noi fie construim, fie distrugem caracterul în mod continuu. Ar fi bine ca toţi să ştie acest lucru. Nu numai oamenii din lume, ci şi creştinii ar trebui să înţeleagă acest principiu; pentru că creştinii sunt acum în încercare pentru glorie, onoare şi nemurire. Prin urmare, neglijând să-şi cântărească atent cuvintele, ei ar putea pierde marele premiu pentru care se străduiesc.

Ziua de judecată

Domnul nostru a accentuat faptul că de fiecare cuvânt nefolositor — de orice exprimare nefolositoare — trebuie să se dea socoteală într-o zi a socotelii. După cum înţelegem noi, Scripturile învaţă că pentru Biserică această zi a socotelii este acest Veac Evanghelic. În fiecare zi trebuie să mergem la Tatăl nostru ceresc şi să spunem: “Ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm celor care ne-au greşit”. Nu numai că zilnic trebuie să dăm socoteală, dar şi la sfârşitul cursului nostru va avea loc un bilanţ general. Prin aceasta nu înţelegem că la sfârşitul alergării noastre vom fi chemaţi şi interogaţi pentru fiecare cuvânt al experienţei noastre, ci fiecare dintre noi care vine în contact cu Adevărul, fie zideşte caracterul, fie îl dărâmă, şi la sfârşitul probării sale caracterul său îi va hotărî răsplata. După cum un elev învaţă zilnic lecţiile şi se pregăteşte pentru examenele finale de la sfârşitul anului, când are loc o verificare generală a cunoştinţelor lui, tot aşa este şi cu elevii din Şcoala lui Cristos. Învăţătorul nostru se ocupă de noi în fiecare zi; dar la sfârşitul cursului nostru va avea loc un bilanţ.

Fără îndoială că în fiecare dintre noi se află unele lucruri dezaprobate de Domnul; căci toţi avem comoara Minţii Noi în vase de lut şi de aceea nu putem face cum am vrea. Dar ne-am angajat să servim Domnului şi să fim loiali în a face voia Sa. De aceea El Se ocupă de noi acum. Făcând aşa, El ne avertizează că limba este un mădular foarte important al trupului nostru şi că trebuie să fim atenţi cum o folosim; căci aceasta va avea legătură cu decizia finală de la sfârşitul acestui Veac Evanghelic, când vor fi prezentate rezultatele. Atunci se va hotărî dacă suntem vrednici de cea mai mare onoare — comoştenire cu Mântuitorul nostru — sau dacă vom fi servitorii acelei clase, sau dacă vom fi nevrednici de viaţă pe oricare plan de existenţă.

Cum socoteşte Domnul nostru calomnia

Dar pentru noi există de asemenea o socoteală acum. Domnul nostru spune că limba este un mădular atât de important încât reprezintă inimile noastre mai exact decât orice altceva. Mâna ar putea face o faptă bună, totuşi inima ar putea fi foarte diferită de mână. De fapt, mâna ar putea să nu exprime deloc sentimentul adevărat al inimii. Dar limba în mod sigur va exprima ceea ce este de fapt în inimă. De aceea, prin cuvintele noastre fie zidim zilnic, fie dărâmăm caracterul.

Există un spirit care aruncă afară cuvinte aspre. Din punctul de vedere al Domnului, aceasta este OMOR. Astfel la sfârşitul Veacului Iudeu cărturarii şi fariseii L-au criticat şi L-au defăimat pe Domnul nostru. Deşi din cunoştinţa Legii ştiau că sunt răspunzători de acţiunile lor, totuşi ei n-au apreciat faptul că vor fi judecaţi după cuvintele lor.

Aşa va fi în Ziua Judecăţii lumii — Mileniul. Omenirea va fi răspunzătoare pentru lucrarea limbii ei. Dar ea va avea o ocazie mai favorabilă atunci decât dacă ar fi judecată acum; atunci vor fi în acţiune forţe care îi vor face o judecată mai promptă; şi de aceea îşi va învăţa lecţiile repede. Oamenii vor fi răspunzători de cuvintele lor. Cei care “n-au ştiut-o îvoia stăpânului — n. e.ş … vor fi bătuţi cu puţine” lovituri; dar cei care “au ştiut îvoia stăpânului — n. e.ş şi nu s-au pregătit deloc” după cunoştinţa lor “vor fi bătuţi cu multe lovituri”.

Frâie speciale pentru limbă

Sub presiunea unei ispite neaşteptate, poporul Domnului, care este acum sub judecată, ar putea spune din impuls ceea ce nu place Învăţătorului. Dar noi trebuie să învăţăm să nu vorbim fără chibzuială; trebuie să învăţăm să ne cântărim cuvintele. Deoarece suntem servitori ai lui Dumnezeu, întotdeauna trebuie să fim atenţi la căile noastre, pentru a putea face cel mai bun serviciu posibil. Trebuie nu numai să avem o bunăvoinţă de a face ce este drept; trebuie să încercăm să ne înfrânăm limba. Orice angajamente sau hotărâri sau reţineri pe care am căuta să le punem asupra limbii noastre ar putea fi considerate ca frâie, prin care suntem determinaţi să ne aducem într-o supunere deplină faţă de voinţa lui Dumnezeu.

Atâta vreme cât Satan şi oştirea lui de demoni sunt în libertate, poporul Domnului va face bine să fie atent la căile lui, ca să nu păcătuiască cu limba. Satan şi îngerii lui încearcă să corupă pe acei care s-au predat Domnului şi să-i prindă în cuvintele lor. Astfel că atâta timp cât suntem în prezenţa lor trebuie să fim în mod special în gardă, ca să nu ne prindă în capcană. După cum spune psalmistul: “îmi voi pune frâu gurii cât va sta cel rău înaintea mea”.

O lecţie importantă pentru toţi

Deşi Domnul nostru a declarat că oamenii vor trebui să dea socoteală pentru fiecare cuvânt vătămător, totuşi El S-a referit la gândurile din spatele cuvintelor. Atitudinea inimii a fost cea care L-a întristat. El ştia că atitudinea inimii arătată de cărturari şi de farisei le va dăuna.

Printre poporul Domnului nu este nimic mai important decât să înveţe să fie foarte drepţi. Deşi este corect să fii iubitor, bun, generos, totuşi dreptatea este însăşi temelia caracterului. Orice iubire şi bunătate nebazate pe dreptate nu sunt nici satisfăcătoare, nici plăcute Domnului. În procedurile cu alţii, un copil al lui Dumnezeu nu va gândi, ce mă vor lăsa semenii mei să iau de la ei, ci, care sunt drepturile altora şi ce ar dori Tatăl meu ceresc să fac?

Este foarte natural pentru cineva să-şi recunoască drepturile sale în orice chestiune, dar natura decăzută nu observă atât de repede drepturile altora. De aceea, una din cele mai importante lecţii de învăţat pentru poporul Domnului este să le facă altora aşa cum ar vrea să le facă alţii lor — simpla dreptate.

Ne temem că mulţi din poporul drag al Domnului nu şi-au dat seama pe deplin că ascultarea de regulile care guvernează Noua Natură înseamnă în mod absolut “Regula de Aur” din partea lor faţă de toţi ceilalţi. Ei nu trebuie să facă altora ceea ce n-ar vrea să le facă alţii lor. Datoria Noii Creaturi este să aducă trupul în aşa supunere încât dreptatea să conducă în fiecare faptă şi cuvânt, şi pe cât este posibil în fiecare gând. Trebuie să fii drept în gânduri înainte de a fi drept în purtare. Cel care judecă nedrept va acţiona nedrept în ciuda străduinţelor spre contrariu.

Comoara înmagazinată în inima noastră

Reflectând că Biserica stă înaintea Curţii de Judecată, sub examinarea personală a Domnului nostru, şi că în evaluarea Sa cuvintele noastre sunt un criteriu de judecată, niciodată nu putem cântări destul de atent principiile în baza cărora va lua El decizia. Cuvintele Domnului nostru, consemnate în Matei 12:34-36, arată că atât inima cât şi gura sunt sub examinare specială. Ce necesară este deci o stare corectă a inimii, pentru ca aceste cuvinte ale gurii noastre să poată fi plăcute Domnului şi Răscumpărătorului nostru!

În declaraţia Domnului nostru, inima este reprezentanta caracterului şi gura este indicatorul acelui caracter. Cuvântul inimă este folosit uneori în Scriptură cu sensul exact al cuvântului minte. Din prisosul minţii vorbeşte gura. Un om bun scoate lucruri bune din vistieria minţii sale. Dar toată omenirea este păcătoasă din natură; de aceea, prin natură toţi sunt răi într-o anumită măsură. Dumnezeu nu aprobă pe nimeni care este sub sentinţa morţii. Cu toate acestea, în rasa condamnată a lui Adam există unii care sunt relativ buni — aceia care, în ciuda imperfecţiunilor în care s-au născut, a neajunsurilor naturii lor decăzute, doresc să fie în armonie cu Cel care este atotbun.

Nu găsim nimic în Scriptură care să susţină doctrina depravării totale — să implice că nu există nimic bun în omenire. Chiar dacă nici unul nu este perfect, cu toate acestea, există unii care au cel puţin o voinţă bună, intenţii bune. Astfel de caractere superioare ale veacurilor trecute sunt reprezentate prin Vrednicii din Vechime — Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac, Iacov, Moise, profeţii lui Israel etc., care au demonstrat pe deplin ascultarea lor faţă de Dumnezeu şi loialitatea faţă de principiile dreptăţii.

Clasa aprobată de Dumnezeu

În timpul acestui Veac Evanghelic de asemenea există unii care sunt buni. Printre ţările păgâne, precum şi printre cele creştine, există unii care sunt bine-intenţionaţi, care nu sunt răutăcioşi, care nu se străduiesc să facă rău, ci se străduiesc să facă bine. Totuşi, pentru ca cineva să aibă aprobarea divină în acest veac, trebuie să fie dintre aceia care vin la Tatăl prin Isus, deoarece nimeni altcineva nu este acceptat de Dumnezeu. Tatăl nu va primi pe nimeni a cărui inimă nu este sinceră, care nu are intenţii bune, care nu arată loialitate faţă de El şi de principiile dreptăţii.

De aceea, toţi aceia despre care avem motiv să credem că sunt acceptaţi de Dumnezeu, concepuţi de Spiritul sfânt, nu mai trebuie socotiţi “copii ai mâniei, ca şi ceilalţi”, ci din Casa Credinţei. În ciuda slăbiciunilor cărnii, ei sunt buni la inimă; altfel Dumnezeu nu i-ar accepta. La aceştia există un conflict constant între Voinţa Nouă şi dorinţele cărnii. Când ajungem să analizăm pe cei care sunt buni la inimă, aflăm că toţi au corpuri imperfecte — unii mai mult decât alţii. Să renunţăm la lupta pentru premiu din cauză că nu putem face perfect? Nu! Domnul ne asigură că El Se uită la inimă, nu la carne; că El a făcut un aranjament foarte îndurător prin Domnul nostru Isus, prin care imperfecţiunile sunt curăţite. “Sângele lui Isus Hristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat.” De aceea, toţi copiii Lui pot veni curajos la Tronul Harului Ceresc, ca să obţină milă şi ajutor în orice timp de nevoie.

Aşchii sau mere — care dintre ele

Lucrurile bune scoase din comoara inimii unui om bun vor fi acele lucruri pe care el le-a înmagazinat din când în când. După cum spune psalmistul despre omul evlavios: “Îşi găseşte plăcerea în Legea DOMNULUI şi zi şi noapte cugetă la Legea Lui”. Şi despre sine declară: “O iau înaintea îanticipezş străjilor de noapte şi deschid ochii, ca să cuget la cuvântul Tău”, la Lege, la precepte — la spiritul, la scopul acelei Legi, nu numai la forma exterioară. Aşa trebuie să medităm asupra spiritului Legii lui Dumnezeu. Sentimentul inimii noastre trebuie să fie dorinţa de a primi Mintea Divină cât se poate de amănunţit asupra fiecărui subiect. Toţi care sunt dornici să fie în armonie cu Dumnezeu şi să obţină asemănarea caracterului Său se vor gândi la lucrurile care sunt bune, curate, sfinte. Psalmul 1:2; 119:148; Filipeni 4:8.

Când cineva se gândeşte la lucrurile care sunt bune, în minte i se înmagazinează ceea ce este bun. Oriunde se află o gură dispusă să vorbească lucruri rele, există o dispoziţie rea — o minte în care s-a înmagazinat răul. Ceea ce şi-a înmagazinat cineva în minte va fi lucrul cel mai important şi despre acesta va vorbi în mod sigur. O comoară rea se va arăta, în ciuda tuturor străduinţelor de a o ascunde; şi în mod asemănător se va arăta şi o comoară bună, pentru că mintea poate reţine numai o anumită cantitate. Luca 6:45.

Un tată şi-a văzut fiul citind un roman. El ştia că fiul său avea obiceiul de a citi pe această linie. Chemându-l pe băiat, a spus: “Ioan, vreau să goleşti merele din coşul acela, iar apoi să duci coşul în magazie şi să-l umpli cu aşchii”. Fiul a făcut cum a fost îndrumat. Când s-a întors, tatăl i-a spus: “Acum pune în el merele”. Fiul a răspuns că nu poate face aceasta, pentru că nu era loc destul în coş şi pentru aşchii şi pentru mere. Apoi tatăl a spus: “Tocmai aceasta eşti tu pe cale să faci cu mintea ta. Îţi umpli mintea cu aşchii; şi când vei încerca să pui mere în ea nu va mai fi loc”. Aşa este cu noi toţi. Dacă ne umplem mintea cu glume, cu vorbe nechibzuite etc., nu vom fi în stare s-o umplem cu lucrurile Spiritului sfânt. Efeseni 5:1-7.

Mulţi din poporul Domnului află că, deşi inima lor este bună, există în carnea lor o tendinţă spre anumite lucruri care nu sunt bune. Astfel există o luptă continuă între carne şi spirit, acea comoară înmagazinată va fi aşchii sau mere, ca să zicem aşa. Fiecare nouă creatură trebuie să decidă cu care din ele îşi va umplea mintea — ce fel de societate va alege, unde va merge, ce va citi, sub ce fel de influenţe va intra, la ce fel de influenţe se va împotrivi etc. Dacă în trecut a adunat într-o oarecare măsură lucruri rele, acum trebuie să se scape de ele. Dacă şi-a umplut mintea cu glume şi frivolităţi, lucruri nepotrivite pentru copilul lui Dumnezeu, trebuie să caute să le îndepărteze.

Cum se construieşte caracterul

În fine, există o relaţie între strângerea unei comori bune în mintea noastră şi cea despre care a vorbit Domnul nostru când a zis: “strângeţi-vă comori în cer”. Când strângem comori în mintea şi în inima noastră, zidim caracterul. Oricine merge în casa unui om şi vede ce comori şi-a adunat, poate înţelege uşor direcţia în care este înclinată mintea acelui om. Preferinţele lui îi demonstrează caracterul. Aşa este cu noi toţi; lucrurile pe care le cultivăm sunt un indicator al caracterului nostru.

Când ajungem să dăm socoteala ca Noi Creaturi, caracterul va decide dacă vom fi socotiţi vrednici de a face parte din Turma Mică aleasă a Domnului. Numai cei care au strâns comoara unui caracter în asemănare cu cel al Domnului Isus Cristos, Modelul nostru, vor fi potriviţi pentru o moştenire în Împărăţia Cerului. Deci, destinul nostru etern se va decide după modul în care ne folosim acum mintea şi după gândurile pe care le strângem acum. Oricine cultivă gânduri bune va primi o binecuvântare, nu numai în viaţa prezentă, ci în tot viitorul.

Prima noastră preocupare deci, trebuie să fie pentru inimă

— ca afecţiunile şi dispoziţiile ei să fie complet sub controlul Harului Divin; ca acolo să fie întronat fiecare principiu al adevărului şi dreptăţii; ca dreptatea, mila, bunăvoinţa, blândeţea, stăpânirea de sine, credinţa, amabilitatea frăţească, iubirea, suprema reverenţă faţă de Dumnezeu şi faţă de Cristos, şi o iubire fierbinte pentru toate frumuseţile sfinţeniei, să fie ferm stabilite drept principii guvernatoare ale vieţii. Dacă aceste principii sunt stabilite în inimă, nu vom avea nici o dificultate în controlarea limbii; căci din comoara bună a inimii noastre gura va vorbi cuvinte de adevăr, cumpătare, înţelepciune şi har.

R — 5517 / august 1914

“Cine vorbeşte în chip uşuratic răneşte ca străpungerea unei săbii, dar limba înţelepţilor aduce vindecare.” Prov. 12:18

“Limba înţelepţilor dă preţ cunoştinţei, dar gura nesocotiţilor împroaşcă nebunie. Limba dulce este un pom de viaţă, dar când este necinstită, ea zdrobeşte duhul.” Prov. 15:2, 4

“DOAMNE cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele sfinţeniei Tale? Cel care umblă în neprihănire, cel care face ceea ce este drept şi spune adevărul din inimă. Acela nu defăimează cu limba lui, nu face rău semenului său şi nu aruncă insultă asupra aproapelui său.” Psalmul 15:1-3

Calea, adevărul şi viaţa

 

“Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi.” Ioan 8:31, 32.

La prima Venire a Sa Domnul nostru a venit la naţiunea Iudee, care era o Casă a Servitorilor în relaţie de legământ cu Dumnezeu. Acestora trebuia să le fie acordat prima dată privilegiul de a deveni fii ai lui Dumnezeu, şi binecuvântarea lor urma să fie în măsura în care erau credincioşi luminii care a venit la ei. Înainte de a putea deveni fii ai lui Dumnezeu însă, era necesar ca Isus să fie Răscumpărătorul lor, să facă împăcarea pentru nelegiuire şi astfel să deschidă calea. El a venit să facă aceasta, dar nu o făcuse încă. Oricine ajungea să înţeleagă scopurile şi aranjamentele divine şi să acţioneze în armonie cu ele, urma să fie făcut liber, să fie eliberat de condamnarea care era asupra lor ca evrei, de rezultatele slăbiciunii cărnii lor şi să fie adus în deplin acord cu Dumnezeu.

Putem vedea că acest mare privilegiu a însemnat de asemenea ceva mai mult decât toate acestea. A însemnat ceva încă mai înalt — chiar comoştenire cu Mesia. Dar toate aceste lucruri erau încă o taină. Erau cunoscute până la acel timp numai de Domnul nostru; Lui I s-au clarificat pentru că fusese conceput de Spirit sfânt. Erau multe lucruri greu de înţeles. Isus a vorbit în pilde, în cuvinte tainice, chiar cu scopul de a face Calea Vieţii deschisă atunci o “cale îngustă”. }i astfel citim în Scripturi că unii au spus despre cuvintele Învăţătorului: “Cuvântul acesta este prea tare; cine poate să-l sufere?” Cine îl poate crede?

Cuvintele grele la care se face referire în special au fost că “trupul Său era adevărata hrană şi sângele Său adevărata băutură”, şi că dacă mâncau şi beau din ele puteau câştiga viaţa veşnică. }i astfel citim că după aceea mulţi L-au părăsit şi au abandonat gândul de a fi ucenicii Lui, atât de orbiţi erau în privinţa propriilor lor interese. În loc să continue cu răbdare, ei au spus: Aceasta este nechibzuinţă! Nu înţelegem!

Isus a anticipat această stare de lucruri când le-a spus aceste cuvinte. I-a pus în gardă. Era de parcă ar fi spus: aţi spus că “niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul Acesta!” Deja aţi auzit cuvinte foarte diferite de cuvintele cărturarilor şi fariseilor. Acum continuaţi; aveţi răbdare aşa încă puţin. Dacă veţi face aceasta, veţi înţelege situaţia la timpul cuvenit. Exercitaţi credinţă — exercitaţi răbdare. Aţi început să fiţi interesaţi de aceste lucruri şi când veţi deveni pe deplin ucenicii Mei, vi se va acorda o cunoştinţă a Adevărului. }i acest Adevăr vă va face liberi; vă va da toate binecuvântările şi privilegiile pe care le primesc copiii lui Dumnezeu. Mare binecuvântare au avut puţinii care au dat atenţie sfatului Învăţătorului!

 

Binecuvântări începute la Cincizecime

Aceste cuvinte ale lui Isus n-au fost adresate în special celor doisprezece apostoli, ci evreilor în ge­neral care au fost atraşi prin simpatie. Nicodim poate să fi fost unul dintre aceştia; el a fost înclinat să se poticnească de lucrurile spirituale; nu putea înţelege cum era posibil ca cineva să se nască din nou. Citim că Spiritul sfânt nu fusese încă dat “fiindcă Isus nu fusese încă slăvit”. Sfântul Pavel ne spune că “omul natural nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte”. 1 Cor. 2:14.

Dar unii au văzut destul în Isus pentru a-i atrage spre El. Aceştia, în sinceritate de inimă, au spus: Sigur cuvintele Lui sunt adevărate şi criticile Lui la adresa naţiunii noastre sunt adevărate. Nu vedem cum va împlini aceste profeţii; dar El ne spune: continuaţi şi veţi înţelege mai târziu. }i unii au continuat — “peste cinci sute de fraţi”. După cum promisese Isus, acestora le-a fost dat privilegiul de a deveni ucenici cu adevărat.

Când a venit Cincizecimea, Tatăl ceresc i-a primit pe toţi cei care au continuat în Cuvântul lui Isus, şi ei au fost concepuţi de Spiritul sfânt în familia Domnului. Atunci au început să vadă lucrurile spirituale — au fost luminaţi. Nu toată lumina a venit deodată, ci ei au progresat cu trecerea zilelor şi anilor. Ei erau într-adevăr ucenici adevăraţi ai lui Cristos — astfel de urmaşi ai lui Isus cum binevoia Tatăl să recunoască. Au fost făcuţi liberi nu numai de condamnarea Legământului Legii, ci liberi de păcat şi de moarte. Au primit o voinţă nouă, o minte nouă şi Spiritul sfânt le-a arătat “lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”.

În rugăciunea Sa către Tatăl, Domnul nostru a spus: “Sfinţeşte-i prin adevărul Tău; Cuvântul Tău este adevărul”. Prin cuvântul Adevăr, Isus S-a referit aici la revelarea de către Tatăl a Planului Său Divin prin Spiritul sfânt; şi influenţa sfinţitoare va veni prin cunoaşterea acelui Adevăr, primit într-o inimă onestă. Această sfinţire sau punere deoparte, strict vorbind, a început cu binecuvântarea Cincizecimii, şi încă continuă să lucreze. }i această sfinţire progresează atâta timp cât individul permite Adevărului să aibă influenţa intenţionată în viaţa sa. Vedem o deosebire între textul nostru şi cel tocmai citat. În cazul din urmă este Cuvântul lui Iehova, iar în primul este Cuvântul lui Isus. Isus spune: Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, veţi cunoaşte tot mai bine pe Tatăl ceresc şi veţi cunoaşte voinţa Lui, calea Lui, metoda Lui; astfel veţi cunoaşte cuvântul Lui. Toate lucrurile Îi împlinesc voinţa — voinţa Tatălui — şi văzând şi făcând voinţa Tatălui, va urma procesul de sfinţire. Isus le spune tuturor: “Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa”. Eu sunt singurul prin care puteţi veni la Tatăl şi să puteţi deveni fiii Lui; şi rămânând în Mine veţi ajunge la marea împlinire.

 

Mijlocul prin care vin toate binecuvântările noastre

Înţelegem deci că Cristos este îndestularea pe care Dumnezeu a prevăzut-o pentru noi în toate privinţele. “Care ne-a fost făcut Înţelepciune de la Dumnezeu, Dreptate îîndreptăţireş, sfinţire şi răscumpărare îeliberareş” (1 Cor. 1:30). Mai întâi, aflând despre lucrarea Sa de sacrificiu pentru noi, primim înţelepciunea, instruirea şi îndrumarea necesare, prin care putem veni la Tatăl prin meritul Lui. }i El este Înţelepciunea noastră pe tot parcursul drumului. Tatăl ceresc a avut un Plan glorios înainte de întemeierea lumii; acest lucru a fost lăsat să se înţeleagă în Eden, chiar după cădere. La timpul potrivit El a făcut încă o aluzie la acest Plan prin Enoh şi prin Avraam, iar mai târziu prin Moise şi prin profeţi. Dar modul în care lumea urma să beneficieze de el a fost ascuns, totul a fost ţinut secret.

Numai când a venit Isus a fost deschisă, a fost arătată calea vieţii. “El îCristosş … a adus la lumină viaţa şi neputrezirea prin Evanghelie.” Esenţa Evangheliei nu fusese nici măcar declarată, cu atât mai puţin cunoscută, înainte de a veni Isus. Apostolul Pavel spune că această mântuire a “început să fie vestită de Domnul, ne-a fost adeverită de cei care au auzit-o” (Evr. 2:3). Domnul nostru a început să o vestească; dar secretul Evangheliei, Taina ei, n-a fost dezvăluită pe deplin până după Cincizecime. Isus a început să o înţeleagă clar numai după ce a fost conceput de Spiritul sfânt — numai atunci a început să ne pună în faţă calea vieţii şi a nemuririi. Chiar şi atunci cuvintele Lui au fost pilduitoare, şi numai când urmaşii Lui au fost concepuţi de Spiritul sfânt au fost capabili să intre în “lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”.

 

Isus dreptatea noastră

Pe lângă faptul că El este Înţelepciunea noastră, Isus devine şi Dreptatea noastră. El ne acoperă păcatele. Ne atribuie dreptatea Sa, meritul sacrificiului Său. }i această atribuire ne aduce într-o stare de dreptate completă — nu reală, ci socotită, pe care Dumnezeu binevoieşte să o recunoască în modul stabilit de El.

Domnul nostru nu devine Dreptatea tuturor — nici chiar a unora care dau o oarecare atenţie Cuvintelor Sale — ci numai a celor care ajung la punctul supunerii depline la voinţa Tatălui. }i există un motiv întemeiat pentru aceasta; pentru că numai cei care se oferă să fie membri ai Corpului Său în acest Veac Evanghelic, numai cei concepuţi de Spirit vor profita de îndreptăţire prin credinţă. Ceilalţi vor fi condamnaţi la moarte prin ea acum. În veacul următor ceilalţi vor veni la El. Dar numai cei care vin la El acum, să meargă pe urmele Lui, au o îndreptăţire prin credinţă.

Isus sfinţirea noastră

Pasul consacrării din partea celor care devin ucenicii lui Isus este numit în Scripturi sfinţire. Dar nu este aceeaşi sfinţire care ne vine prin El. Dumnezeu spune: “Voi să vă sfinţiţi şi … Eu … vă sfinţesc” — adică: Puneţi-vă deoparte, şi vă voi pune şi Eu; Vă voi pune în locul unde doriţi să veniţi. Astfel, pentru toţi cei care venim la Tatăl prin El, Isus devine nu numai Îndreptăţirea noastră, ci prin El avem şi Sfinţirea — punerea deoparte completă. Noi suntem acceptaţi în El şi harul şi calitatea Sa de Avocat ne permit să atingem sfinţirea completă şi finală.

Dumnezeu ne pune deoparte prin aceea că ne concepe de Spirit sfânt la noua natură şi ne face membri potenţiali ai Preoţimii Împărăteşti — membri potenţiali ai Corpului Celui Uns. Aceasta se numeşte scriptural o pregustare sau o “arvună” a moştenirii noastre, care va fi trăită pe deplin când vom fi schimbaţi de la natura umană la cea spirituală — “schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală din ochi”. Dar această “arvună a moştenirii noastre” ne este dată cu intenţia să creştem în procesul sfinţirii deja început în noi până la completarea lui. La aceasta ajungem prin Cristos.

 

Isus eliberarea noastră

Cei care fac progres satisfăcător vor avea la înviere o deplină eliberare de păcat, de toate imperfecţiunile cărnii şi chiar de carne — eliberare deplină prin puterea Primei Învieri. Astfel Cristos devine Eliberarea noastră. Atunci vom atinge desăvârşirea completă a fiilor lui Dumnezeu pe planul divin.

În toate aceste lucruri Cristos este centrul; numai prin El putem obţine aceste binecuvântări. Deşi Tatăl le dă, El le dă prin Fiul Său, care este Reprezentantul Tatălui. Isus a primit Spiritul Tatălui şi l-a turnat peste noi. Acest lucru este ilustrat în tip prin ungerea marelui preot. Uleiul sfânt al ungerii a fost turnat pe capul lui şi a curs pe corp. Astfel noi suntem unşi prin Capul nostru ca membri ai Marelui Preot.

“Cel care a înviat pe Domnul Isus ne va învia de asemenea şi pe noi prin Isus” îTraducerea King James — n. e.ş; adică Isus va fi agentul activ. Dar sunt anumite aspecte ale Planului Divin pe care Isus le va împlini în numele Său; de exemplu, binecuvântarea şi ridicarea lumii. Deşi Tatăl este Autorul întregului Plan, totuşi această binecuvântare vine asupra lumii exclusiv prin sacrificiul Fiului. Cristos va realiza lucrarea Veacului Milenar şi apoi va preda Tatălui omenirea.

Dar lucrarea Sa pentru Biserică este diferită: “Dumnezeul şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou” (1 Pet. 1:3). Nu Fiul ne-a conceput, deşi prin Fiul primim această favoare divină. Preţul sau costul obţinerii acestei favori divine speciale este sacrificiul vieţilor noastre. Ceea ce primeşte Biserica într-un mod mai direct de la Fiul este îndreptăţirea. Totuşi această îndreptăţire este de la Tatăl, şi nu este o îndreptăţire reală, ci una atribuită. Este un aranjament special din partea Tatălui pentru noi ca să putem intra în favoarea Sa acum, înaintea lumii — Primele Roade pentru Dumnezeu şi pentru Miel.

Dumnezeul nostru este un Dumnezeu minunat, şi marele Său Plan al Veacurilor este nespus de minunat! Inimile noastre se bucură că ochii noştri au fost unşi să vadă aceste lucruri glorioase, ascunse de mulţi în timpul acestui Veac Evanghelic, ştiind că toţi ochii orbi vor fi deschişi şi toate urechile surde vor fi făcute să audă!

 

Ei “îşi vor întoarce urechea de la adevăr”

Propovăduirea Domnului a produs întotdeauna două efecte opuse asupra mulţimii amestecate care L-a auzit: a atras o clasă şi a respins alta. Cei care erau plini de mândrie şi îngâmfare, şi care au preferat întunericul în locul luminii pentru că faptele lor erau rele şi pentru că şi-au dat seama că dacă admit lumina Adevărului trebuie neapărat să-şi conformeze caracterele după ea — toţi aceştia au fost respinşi de învăţăturile lui Cristos. }i dacă Domnul ar fi întreprins lucrarea de slujire conform metodelor urmate astăzi, depinzând pentru sprijin de bunăvoinţa şi contribuţiile oamenilor, acel sprijin ar fi fost adesea foarte slab sau cel puţin foarte inconstant.

În unele ocazii mulţimile au primit mărturia Lui, dar mai târziu L-au părăsit, fără să mai meargă cu El, în timp ce El continua să aplice lecţiile Adevărului divin (Luca 4:14-29). Uneori mulţimile se ţineau de învăţăturile Lui, “se mirau de cuvintele de har care ieşeau din gura Lui”; totuşi cu timpul iarăşi L-au părăsit, rămânând doar o mână de oameni. Ioan 6:60-69.

Ce consternare ar urma în diferitele biserici de astăzi, dacă slujitorii declaraţi ai Evangheliei ar urma exemplul Învăţătorului, vestind în mod asemănător tot sfatul lui Dumnezeu! Cât de repede ar deveni nepopulari şi ar fi învinuiţi de dezbinarea bisericilor! Adunările marilor temple moderne dedicate pe dinafară serviciului lui Dumnezeu şi învăţăturilor lui Cristos n-ar suporta. Ei merg acolo pentru a fi întreţinuţi cu discursuri plăcute şi elocvente din partea domnilor cu titlu care se presupune că le cunosc gusturile şi ideile celor din adunare şi le vor predica după placul lor. Ei sunt foarte dispuşi să-şi dea banii pentru ceea ce doresc, dar nu doresc Adevărul.

Cei care L-au urmat pe Domnul numai pentru puţină vreme şi apoi L-au părăsit, desigur că au încetat să fie ucenicii Lui şi n-au mai fost recunoscuţi astfel; nici nu s-au mai gândit să se pretindă a fi ucenicii Lui. Ucenicul este un elev, un învăţăcel; şi când un om încetează a mai fi învăţăcel sau elev al lui Cristos, marele Învăţător, nu mai este ucenicul Lui. Acest lucru a fost foarte vizibil când Domnul a fost prezent şi când numele Lui era de ocară printre oameni; dar mai târziu, când El n-a mai fost prezent şi când învăţăturile Sale au fost amestecate fără scrupule cu filosofiile omeneşti în aşa măsură încât să le dezbrace de ocară şi să le facă într-adevăr goale, atunci oamenii au început să pretindă că sunt ucenicii Lui. Aceasta a fost la multă vreme după ce învăţăturile Sale au fost complet respinse.

 

Răsplata adevăratei ucenicii

Expresia Domnului, “Sunteţi în adevăr ucenicii Mei”, implică o deosebire între ucenicii adevăraţi şi cei doar cu numele. }i deoarece dorim să continuăm a fi ucenici sinceri ai lui Isus, să remarcăm condiţia exprimată: “Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu,sunteţi în adevăr ucenicii Mei”. Făţărnicia uceniciei numai cu numele este o urâciune înaintea Domnului.

Este un lucru binecuvântat să faci primul pas în viaţa creştină — acela al acceptării lui Cristos ca Răscumpărătorul şi Domnul nostru şi al predării noastre totale Tatălui prin El. Dar răsplata acestui prim pas depinde în întregime de rămânerea în Cuvântul Său, în atitudinea de ucenici adevăraţi. Dispoziţia mândriei umane este de a se rătăci de la simplitatea Adevărului divin şi de a căuta teorii şi filosofii noi de-ale noastre, sau de a le examina pe ale altora care doresc să fie consideraţi înţelepţi şi mari în ochii lumii.

Răsplata uceniciei continui este “Veţi cunoaşte adevărul” — şi nu “Veţi învăţa totdeauna şi nu veţi putea ajunge niciodată la cunoştinţa adevărului” (2 Tim. 3:7). Aici este greşeala pe care o fac mulţi; nereuşind să rămână în Cuvântul Domnului, ei se afundă în diferite filosofii omeneşti, care ignoră sau strică Cuvântul Domnului şi stabilesc teorii opuse. Pentru cei care caută Adevărul printre aceste teorii omeneşti nu există nici o promisiune că îl vor găsi vreodată, şi nici nu-L găsesc.

Adevărul Divin se găseşte numai prin mijlocul stabilit divin — Domnul nostru, apostolii şi profeţii. “A rămâne în Cuvântul” Domnului implică a continua în învăţăturile prezentate în scrierile inspirate ale profeţilor şi ale apostolilor, a studia şi a medita asupra lor, a crede în ele fără rezerve şi a-ţi conforma cu credincioşie caracterul după ele. }i aceasta se potriveşte bine cu faptul că trebuie acordată atenţie tuturor ajutoarelor pe care Domnul le ridică dintre fraţii noştri în Corpul lui Cristos, după cum acestea sunt enumerate de apostolul Pavel (Efes. 4:11-15; 1 Cor. 12:12-14). Domnul întotdeauna a ridicat şi va ridica până la sfârşit astfel de ajutoare pentru edificarea Corpului lui Cristos; dar datoria fiecărui membru este să le verifice învăţătura prin Cuvântul infailibil.

Dacă astfel continuăm în Cuvântul Domnului ca ucenici serioşi şi sinceri, cu adevărat vom “cunoaşte Adevărul”, vom fi “întăriţi în adevărul pe care-l avem” îAdevărul potrivit acumş şi vom fi “înrădăcinaţi şi zidiţi” în adevăr; vom fi “întăriţi în credinţă” şi “gata să răspundem oricui ne cere socoteală de nădejdea care este în noi”; “să luptăm pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”; să “luptăm lupta cea bună”; să “facem acea frumoasă mărturie” şi în mod hotărât să “luăm partea noastră la suferinţă, ca buni ostaşi ai lui Hristos Isus”, chiar până la sfârşitul luptei noastre.

Noi nu venim la cunoştinţa Adevărului deodată; ci treptat, pas cu pas, suntem conduşi în Adevăr. Fiecare pas este unul de progres sigur, conducând spre un punct mai avantajos pentru mai multe realizări atât în cunoştinţă cât şi în caracter stabilit.

Adevărul însuşit astfel, pas cu pas, devine o putere sfinţitoare, producând în vieţile noastre roadele binecuvântate ale dreptăţii, păcii, bucuriei în Spiritul sfânt, iubirii, blândeţii, credinţei, răbdării, oricărei virtuţi şi oricărui har, pe care timpul şi cultivarea le duc la o glorioasă maturitate.

Nu numai că adevăratul ucenic va cunoaşte astfel Adevărul şi va fi sfinţit prin el, dar Domnul a mai zis: “adevărul vă va face liberi”. Cei care au primit Adevărul cunosc prin experienţă binecuvântată ceva din puterea sa eliberatoare. Imediat ce o anumită măsură din el este primită într-o inimă bună şi onestă, el începe să rupă cătuşele păcatului, ignoranţei, superstiţiei şi fricii. Razele sale aducătoare de sănătate pătrund în cele mai întunecate colţuri ale inimii şi ale minţii, şi astfel revigorează întreaga fiinţă; ne însufleţesc trupurile.

 

“Dezvăluirea cuvintelor Tale dă lumină”

Păcatul nu poate suporta lumina Adevărului; şi cei care continuă să trăiască în păcat când au primit suficientă lumină pentru a-i arăta diformitatea trebuie în mod inevitabil să-şi piardă Lumina, pentru că sunt nevrednici de ea. Ignoranţa şi superstiţia trebuie să dispară în faţa acestei Lumini. }i ce realizare binecuvântată este să fii astfel eliberat! Totuşi milioane se află încă sub influenţa orbitoare a erorii. Sub înşelările lui, ei se tem şi respectă pe unele dintre cele mai josnice unelte ale lui Satan pentru asuprirea şi degradarea lor, pentru că aceste unelte cu ipocrizie pretind numire divină; şi ei au fost făcuţi să se teamă de Dumnezeu ca de un Tiran răzbunător, care trimite marea majoritate a creaturilor Sale într-o eternitate de chin. Mulţumim lui Dumnezeu! Noi care am primit Adevărul ne-am trezit din acel coşmar îngrozitor şi sclavia lui Satan asupra noastră este distrusă. Lumina a risipit întunericul nostru.

Am fost eliberaţi şi de frica pe care o vedem acum venind peste toată lumea în timp ce marile sisteme civile şi eclesiastice care au stăpânit lumea de atâta timp sunt îngrozitor clătinate. Toţi oamenii chibzuiţi se tem de posibilul rezultat al anarhiei şi al terorii; alarma tuturor creşte pe măsură ce ne apropiem de criza îngrozitoare spre care ne îndreptăm cu repeziciune şi pe măsură ce pericolul devine tot mai evident. Dar, în miezul tuturor acestora şi cu asigurarea deplină a Cuvântului infailibil al lui Dumnezeu în privinţa terorilor conflictului prin care trebuie să treacă lumea în curând, adevăraţii ucenici ai lui Cristos care rămân în Cuvântul Lui nu se tem, ci se bucură; pentru că ei ştiu că obiectivul lui Dumnezeu în permiterea acestei furtuni puternice este să cureţe atmosfera morală a lumii, şi că după furtună va veni prin providenţa Sa o pace durabilă. Instruiţi în Adevăr, ei îşi dau seama de necesităţile situaţiei şi au încredere în providenţa divină, care poate face ca până şi mânia omului să-L laude, să facă toate lucrurile să lucreze împreună spre bine.

Binecuvântată promisiune! — “Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi”. Preiubiţilor, fiindcă am primit această favoare minunată de la Domnul, oare să nu rămânem în ea, fără să dăm vreo atenţie învăţăturilor seducătoare, ci să aducem roada ei binecuvântată în vieţile noastre? }i oare să nu fim credincioşi ei în toate împrejurările, apărând-o împotriva fiecărui asalt şi purtând ocara ei? Să ne dovedim aprecierea faţă de Lumina glorioasă prin loialitatea şi credincioşia noastră, lucrând la mântuirea noastră cu frică şi cutremur.

 

Fiii lui Dumnezeu concepuţi de spirit şi dezvoltarea lor

 

“Dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” Romani 8:13, 14.

Numai cei care au spiritul, dispoziţia, voinţa sau intenţia corecte pot ţine Legea divină, şi numai pe aceia care sunt în armonie perfectă cu Dumnezeu îi va recunoaşte El ca fii. Sfinţii îngeri sunt fii ai lui Dumnezeu pe plan îngeresc; heruvimii sunt fii ai lui Dumnezeu pe planul lor de existenţă; iar Cristos şi Biserica în glorie sunt fii ai lui Dumnezeu pe planul divin. Toţi aceştia sunt fii ai lui Dumnezeu, totuşi ei există pe planuri diferite. Toţi sunt guvernaţi de Spiritul lui Dumnezeu; şi dacă n-au acel Spirit ei nu pot fi recunoscuţi ca fii, căci nimeni nu poate ţine Legea divină decât cei care au dispoziţia divină.

Adam înainte de a cădea a fost fiul lui Dumnezeu (Luca 3:38). El a avut Spiritul lui Dumnezeu în sensul că a avut spiritul, dispoziţia, voinţa, intenţia corecte. Dar după ce a devenit un călcător al Legii divine a fost considerat păcătos. Toată rasa lui Adam este încă păcătoasă cu excepţia celor care vin în Cristos. În Veacul Milenar însă, rasa lui Adam va avea privilegiul de a veni în Cristos. El va fi Părintele veşnic, Tatăl care va da viaţă veşnică tuturor celor care se vor supune instrucţiunilor date sub Împărăţia Mesianică.

Pentru a ajunge la acea stare de aprobare divină, omenirea va trebui să aibă spiritul Adevărului şi va trebui să se dezvolte pe linia aceea. Înainte de a fi socotiţi sau recunoscuţi ca fii, ei vor trebui să aibă spiritul sau dispoziţa dreptăţii. Până când nu vor dezvolta acel spirit, ei nu vor putea aduce un serviciu acceptabil; pentru că Domnul caută pe acei închinători care să I se închine în duh şi adevăr. În starea ei decăzută omenirea nu este capabilă să ţină Legea divină. Chiar şi în timpul Veacului Milenar ei o vor ţine numai în parte, până când vor fi fost aduşi înapoi la chipul lui Dumnezeu în trup. Geneza 1:26.

 

Cine sunt fiii lui Dumnezeu

Până acum, potrivit Scripturilor, au fost un număr foarte limitat de fii ai lui Dumnezeu pe pământ. De-a lungul Veacului Iudeu Dumnezeu a fost Instructorul şi Îndrumătorul poporului Său prin Moise şi prin profeţi; dar israeliţii n-au fost fii ai lui Dumnezeu şi n-au avut conceperea Spiritului pentru calitatea de fii. Dimpotrivă, ei au fost numai o Casă a Servitorilor (Evr. 3:5). Atunci Spiriul sfânt al lui Dumnezeu n-a fost dat nimănui din rasa decăzută; căci Isus nu fusese glorificat. Ioan 7:39.

Scripturile vorbesc despre Spiritul lui Dumnezeu ca fiind o influenţă specială venind de la Dumnezeu asupra unei clase speciale, într-o manieră specială, de la un anumit eveniment — şi nu înainte de acel eveniment. Această venire a Spiritului a fost făcută vizibilă la Cincizecime, aşa încât să fie separată şi distinctă de orice avusese loc vreodată înainte. Această putere sau influenţă este numită în diferite feluri: Spiritul sfânt, Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul lui Cristos, Spiritul Adevărului, Spiritul unei minţi sănătoase, Spiritul de fiu. Diferitele însuşiri descrise prin aceste nume sunt aplicabile aceleiaşi clase, şi anume, acelora care sunt concepuţi de Spirit.

Aceşti concepuţi de Spirit sunt o clasă specială care şi-au luat crucea şi au devenit urmaşi ai lui Cristos, şi care datorită acestui fapt sunt recunoscuţi de Tatăl prin conceperea Spiritului sfânt. Acest Spirit al Adevărului aşa iluminează Biblia, încât Revelaţia lui Dumnezeu poate fi înţeleasă mai bine de către aceia care au Spiritul sfânt. Ei sunt în stare să înţeleagă lucrurile adânci ale lui Dumnezeu, care nu pot fi înţelese fără el. În timp ce alţii care n-au Spiritul lui Dumnezeu ar putea înţelege ceva Adevăr din Scripturi, această clasă specială are însăşi esenţa Adevărului.

 

Unii în mod natural sunt atraşi spre Dumnezeu

Ne amintim anumite scripturi care vorbesc despre o conducere a poporului lui Dumnezeu înainte de conceperea lor de Spiritul sfânt. Vorbind despre un fel de atragere pe care au avut-o cei care după aceea au devenit ucenicii Săi, Domnul nostru a spus: “Nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl” (Ioan 6:44). Această atragere nu este lucrarea Spiritului sfânt de concepere, care le vine celor acceptaţi de Dumnezeu prin Cristos şi care sunt primiţi ca fii. Dimpotrivă, cea despre care Scripturile spun că este o atragere a lui Dumnezeu, şi pe care toţi am avut-o, pare să fie o atragere naturală pe liniile cărnii, nu spre lucruri păcătoase, ci spre sfinţenie, dar pe linii care aparţin omului natural.

De exemplu, când Dumnezeu l-a creat pe Adam, în mod natural el L-a iubit pe Dumnezeu, în mod natural el a dorit să-L servească pe Dumnezeu, în mod natural el a dorit să fie supus lui Dumnezeu şi să-L adore. Toate aceste dorinţe au fost naturale pentru el fiindcă era într-o stare naturală — starea în care a fost creat — pură. Păcatul a făcut omenirea nenaturală. Dar chiar şi după ce păcatul a intrat şi a stricat caracterul originar pe care i l-a dat Dumnezeu, anumite dorinţe după Dumnezeu au rămas în inima umană — chiar şi printre oamenii depravaţi. Ei ar vrea mai bine să fie în armonie cu El, să fie în relaţie cu El, să-L aibă ca Protector şi Prieten.

Dumnezeu nu atrage omenirea prin nici un alt mijloc decât prin acea putere originară pe care El a implantat-o şi care n-a fost cu totul pierdută prin căderea rasei lui Adam. Toată omenirea a degenerat de la chipul lui Dumnezeu; dar dorinţa de adorare, de dreptate, de armonie cu Dumnezeu este mult mai puternică în unii oameni decât în alţii. În măsura în care cineva doreşte dreptatea, în acea măsură acela este atras către Dumnezeu, Îl caută pe Dumnezeu, dacă din întâmplare L-ar găsi pe Creatorul său. Îl caută pe Dumnezeu fiindcă doreşte să-L găsească.

 

 

Cum sunt atraşi

Aceasta este atragerea, credem noi, pe care toţi o avem. Înainte de a ne preda lui Dumnezeu în consacrare, am avut dorinţa să mergem la El, şi acea dorinţă a fost trezită în noi. Dar era acolo înainte de a fi trezită. Apoi s-a întâmplat ceva ce ne-a îndreptat gândurile către Dumnezeu. Poate a fost un necaz mare, o calamitate care ne-a atras inima spre Dumnezeu; şi cu ea a venit simţământul că trebuie să ducem la El necazul nostru. Împreună cu acea dorinţă a venit probabil gândul: “Dumnezeu nu mă va auzi”. Aceasta este o concluzie foarte potrivită, fiindcă nu există altă cale de apropiere de Dumnezeu decât prin Răscumpărătorul, care a zis: “Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa”.

Întocmai cum sutaşul roman Cornelius a avut nevoie de instrucţiuni cum să se apropie de Dumnezeu, tot aşa sufletul care caută ajutor divin are nevoie de instrucţiuni. Noi credem într-adevăr că mii şi mii au fost îndepărtaţi de Dumnezeu din cauza interpretărilor greşite date de crezuri caracterului Său drept. Când oamenii vor începe să-şi dea seama că Dumnezeu este iubitor, drept, îndurător, ei se vor întoarce spre El. Găsim că acum unii sunt atraşi spre Dumnezeu prin Fotodrama CreaŢiei. Recent am auzit despre un avocat care simţea că şi-a pierdut cu totul sprijinul în Dumnezeu, dar ca rezultat al vizionării Fotodramei, s-a apropiat de Dumnezeu şi s-a consacrat.

Acesta, credem noi, este modul în care suntem atraşi spre Tatăl, a cărui influenţă este legată de tot ce este frumos, armonios în natură. Numai când avem dorinţa să ne întoarcem la Dumnezeu suntem gata să fim îndrumaţi de marele Avocat; deoarece, când mergem la Avocat, El spune foarte clar: “Nu te pot primi decât cu o condiţie”. Acea condiţie, ne spune El, este să ne luăm crucea şi să-L urmăm (Mat. 16:24). Prin urmare, n-ar fi înţelept să-i spunem nimănui despre calea îngustă decât dacă acesta a avut o atragere spre Dumnezeu.

Vedem deci o distincţie foarte clară între atragerea Tatălui — acea atragere care continuă peste tot — şi ceea ce în Scripturi se numeşte Spiritul lui Dumnezeu. Acel Spirit este dat numai fiilor lui Dumnezeu. “Căci toţi cei care sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu” (Rom. 8:14). Spiritul pune stăpânire pe ei conducându-i în diferite moduri — uneori punându-le în mână proprietate, uneori luând-o de la ei, uneori permiţând să vină boală peste ei. Experienţele acestor fii ai lui Dumnezeu le permit să crească în har, în cunoştinţă şi iubire, şi astfel să fie potriviţi şi pregătiţi pentru poziţii pe planul spiritual.

 

Spiritul turnat peste toată omenirea

În timpul Veacului Milenar lucrurile vor fi cumva diferite de cum sunt acum. Cristos va avea reprezentanţi în faza pământească a Împărăţiei şi Cuvântul lui Dumnezeu va merge prin ei la oameni. Toţi aceia care atunci vor fi atraşi spre Dumnezeu vor fi privilegiaţi să vină în relaţie cu El prin consacrare. Ei vor primi atunci Spiritul lui Dumnezeu în sensul binecuvântării, dar nu în sensul conceperii, cum îl primeşte Biserica acum.

Vrednicii din Vechime vor fi reprezentanţii pământeşti ai Împărăţiei Mesianice. Însă Cristosul va fi marele Învăţător în glorie, de la care va veni toată instruirea prin aceşti reprezentanţi pământeşti. Când oamenii vor începe să primească cunoştinţa adevărată, reală despre caracterul glorios al lui Dumnezeu, ei vor începe să vadă ce inferiori sunt. Atunci vor fi în stare să primească învăţătura.

Nimeni însă nu va fi obligat să primească învăţătura; dar oricine va fi în dezacord cu Împărăţia, asupra lui se vor pune restricţii. Profetul Zaharia vorbind despre afacerile pământeşti în Împărăţie spune: “Dacă unele din familiile pământului nu se vor sui la Ierusalim ca să se închine înaintea Împăratului, Domnul oştirilor, nu va cădea ploaie peste ele” (Zah. 14:17). Dacă interpretăm cuvântul ploaie simbolic, înţelegem că ideea este că asupra acelor popoare nu va fi Binecuvântare Divină — dacă n-ar fi ploaie, n-ar fi roade. Dar ploaia, binecuvântarea, ar fi peste cei în armonie cu Domnul.

Când oamenii vor veni în armonie cu Dumnezeu, ei îşi vor consacra viaţa şi corpul în serviciul Lui. Atunci vor începe să primească binecuvântările în mintea şi corpul lor; şi în acest sens al cuvântului vor primi mai mult din Spiritul Domnului — Spiritul minţii Sale. Astfel prin Adevărul Său şi prin judecăţile divine din timpul acela, Domnul “va turna Duhul Său peste orice făptură” (Ioel 2:28). În măsura în care vor primi Spiritul Său, vor veni în atitudinea de fii.

Dar chiar şi atunci, ei nu vor fi fii în sensul deplin al termenului. Am putea spune că Biserica nu sunt fii în sensul deplin al cuvântului, ci noi vom fi fii într-adevăr când vom avea schimbarea învierii. Tot aşa în Veacul Milenar, pe măsură ce oamenii vor veni în armonie cu Împărăţia Mesianică aranjată divin, se vor apropia tot mai mult de standardul de fii. Până la sfârşitul Veacului Milenar vor fi atins acea stare sau mentalitate pe care a avut-o Adam când a fost perfect. Toată această binecuvântare o vor primi prin Cristos şi prin Biserica asociată cu El.

 

Lucrarea Spiritului în Biserică

Pentru că Domnul nostru va da omenirii viaţă veşnică, El este numit “Părintele veşniciei”, Tatăl care dă viaţă veşnică (Isa. 9:6). Toţi cei doritori şi ascultători vor deveni copiii Săi în timpul Mileniului. Apoi, la încheierea Împărăţiei Mesianice, copiii lui Cristos vor fi prezentaţi, cum s-ar zice, Marelui lor Tată. Deoarece vor fi fiii lui Cristos, care este Fiul lui Dumnezeu, Tatăl ceresc va fi Marele lor Tată. Atunci toată lumea va fi venit înapoi în armonie cu Dumnezeu ca fii ai lui Cristos.

În acest Veac Evanghelic însă Dumnezeu nu lucrează cu lumea. Orice frumuseţe naturală care există în lume este rezultatul lucrării Puterii lui Dumnezeu într-un mod general. Textul nostru nu se referă la această lucrare a Puterii sau Spiritului lui Dumnezeu, ci la influenţa Sa asupra inimii oamenilor. În scrierile Noului Testament se face referire la cei care au devenit poporul Său făcând o deplină consacrare de sine şi apoi fiind concepuţi de Spirit sfânt ca Noi Creaţii în Cristos (2 Cor. 5:17). Toţi aceştia sunt primitorii grijii divine speciale.

Scripturile vorbesc despre Spiritul Adevărului, Spiritul Tatălui, Spiritul lui Cristos. Toţi aceştia sunt termeni sinonimi, care reprezintă influenţa divină exercitată asupra poporului lui Dumnezeu. După ce am fost concepuţi de Spirit, trebuie să ne amintim că, aşa cum sugerează apostolul, trebuie să fim perfecţionaţi. Trebuie să avem o anumită dezvoltare. Progresăm până când în final ne naştem la Întâia Înviere. Atunci va fi atinsă perfecţiunea, nu înainte. Între timp, pentru a fi pregătiţi pentru acea înviere, trebuie să aibă loc o anumită dezvoltare.

 

Pregătirea pentru stările spirituale

În contextul nostru, apostolul ne spune cum putem ajunge la această stare a vieţii, cum să ne pregătim pentru naşterea din Spirit la timpul cuvenit. El spune că o astfel de dezvoltare se va obţine prin Spiritul sau Puterea lui Dumnezeu. Acest Spirit operează în diferite feluri. De exemplu, Mesajul lui Dumnezeu se aplică la Biserică. Prin urmare, cu cât înţelegem mai bine Planul lui Dumnezeu, cu atât va fi mai mare Puterea din inimile noastre; şi cu cât consacrarea noastră voinţei divine va fi mai adâncă, cu atât vom avea mai multă compătimire şi cu atât va fi mai mare dorinţa noastră să facem buna plăcere divină.

Schimbarea care se petrece în inimile noastre nu este nici prin oameni nici de la oameni. Dumnezeu a început această lucrare în noi. De aceea trebuie să privim spre El pentru a completa lucrarea pe care a început-o în inimile noastre prin Mesajul pe care ni l-a dat. Aşa că mergem la El în rugăciune şi studiem Cuvântul Său, ca să cunoaştem sensul acelui Cuvânt şi astfel să fim ajutaţi să-i dăm expresie în vieţile noastre. Întocmai cum ne trebuie hrană pentru a ne întări corpurile muritoare, tot aşa trebuie să avem şi hrană spirituală pentru a întări Noua Creatură. Dumnezeu ne-a dat această hrană spirituală din abundenţă, pentru a obţine putere spirituală să-I înţelegem voinţa mai bine decât înainte.

Această acţiune a lui Dumnezeu prin Spiritul sfânt este o lucrare treptată. Atât de înceţoşaţi suntem de erorile crezurilor noastre anterioare, încât nu suntem pregătiţi să vedem la prima privire lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. De aceea avem nevoie să studiem, să ne întâlnim cu cei de aceeaşi credinţă preţioasă. Astfel suntem ajutaţi să vedem lucrurile adânci.

Voia lui Dumnezeu în privinţa noastră

Ajungând să înţelegem chestiunea mai clar, gândul nostru asupra subiectului se schimbă treptat. La început când am venit la Dumnezeu, am gândit că voia lui Dumnezeu în privinţa noastră a fost să ne bucurăm, să trăim bine, să avem o viaţă morală şi să ne îngrijim corpul; că din moment ce suntem poporul lui Dumnezeu trebuie să avem abundenţă şi că aceia care nu pot trăi în armonie cu Dumnezeu vor fi distruşi. Acesta ar fi gândul omului natural. Apostolul spune că omul natural nu poate vedea lucrurile Spiritului lui Dumnezeu, fiindcă ele se înţeleg spiritual. Dar nu acesta este modul lui Dumnezeu de a lucra cu noi.

Curând începem să înţelegem că Tatăl nostru ceresc ne pregăteşte pentru lucrurile spirituale, arătându-ne cum să distrugem starea pământească şi cum va fi dusă la capăt aceasta. Acesta este un gând nou pentru noi; şi ne întrebăm: Vrea Dumnezeu să dau la moarte, să omor, să distrug starea pământească? Nu trebuie să caut să-mi cultiv talentele şi să trăiesc o viaţă naturală?

Omul natural spune: Urmăreşte lucrurile naturale; fă cum îţi place atâta vreme cât nu te amesteci în drepturile altora. Dar Noua Creatură nu trebuie să dea atenţie înclinaţiilor naturale ale cărnii. Noi I-am cerut Domnului să ne transforme, să ne înnoiască mintea şi în cele din urmă să ne dea ceea ce ne-a promis. De aceea noi nu aparţinem deloc lumii şi cursul nostru trebuie să fie cel marcat în Scripturi.

 

Lucrarea Noii Creaturi

Textul nostru nu vrea să spună că noi trebuie să ne omorâm corpul în felul în care cred unii. Potrivit istoriei, în trecut au fost unele suflete serioase care şi-au biciuit trupul până şi-au produs dureri mari şi apoi au purtat haină de păr etc. Uneori aceste torturi trupeşti au fost duse atât de departe încât pielea era acoperită de răni. Alţii au întreprins omorârea trupului prin aceea că s-au întins jos ca alţii să calce peste ei etc. Noi nu ne putem îndoi că cei care fac aceste lucruri trebuie să aibă un motiv să le facă şi nu putem gândi că este un motiv rău; totuşi, credem că acei care fac astfel de lucruri au o concepţie greşită despre înţelesul textului nostru.

Prin expresia “faceţi să moară faptele trupului”, Scripturile vreau să spună că poporul lui Dumnezeu trebuie să-şi omoare în ei toate practicile naturale care nu sunt în armonie cu Spiritul lui Dumnezeu. Noi toţi suntem născuţi păcătoşi, spune Biblia, şi de aceea nu trebuie să urmăm înclinaţia naturii noastre decăzute. Noi trebuie să avem Spiritul lui Dumnezeu, Spiritul sfânt, care ne va conduce pe calea pe care trebuie să mergem. Trebuie să omorâm fiecare înclinaţie a corpului care nu este susţinută de mintea cea nouă.

Există anumite însuşiri ale corpului muritor care trebuie distruse şi de aceea trebuie luptat împotriva lor întotdeauna. Apoi există alte însuşiri care trebuie folosite în serviciul dreptăţii. Odată am fost sub păcat; dar acum avem minte nouă. De aceea trebuie să tratăm creatura veche ca pe un vas de pământ. Sub îndrumarea Spiritului sfânt trebuie să ştim cum să facem aceasta. Primul pas al acestui proces este să socotim mort corpul nostru. Socotindu-l mort faţă de păcat şi faţă de orice este de natură pământească, trebuie apoi să-l socotim viu în sensul trezirii, însufleţirii tuturor tendinţelor, însuşirilor care pot fi aduse în serviciul lui Dumnezeu. Acesta este al doilea pas.

 

Bătălia zilnică a celor concepuţi de Spirit

După ce am fost concepuţi de Spirit suntem Creaţii Noi. Suntem liberi de corpul nostru în fiecare sens al cuvântului. Oricare părţi din natura umană pe care le găsim în opoziţie cu Dumnezeu şi cu voinţa Sa, trebuie să le omorâm imediat ce le descoperim. Acest proces este o războire continuă, luptă împotriva naturii vechi. Apostolul îl numeşte în mod clar război între trupul omenesc şi Spirit. Dar în timp ce ne războim împotriva anumitor elemente care sunt legal moarte, aflăm că trupul omenesc nu este mort în realitate. Dar dacă trăim potrivit Spiritului şi nu potrivit cărnii, Dumnezeu nu va recunoaşte carnea, nici noi n-o vom recunoaşte. Noi vom recunoaşte numai Noua Creatură.

Bătălia este zilnică. Toate membrele noastre trebuie aduse în armonie cu Dumnezeu şi cu voinţa Sa. Noi trebuie să ne străduim să vedem totul din punctul de vedere divin. Ideea nu este că vom desăvârşi vreodată aceste corpuri muritoare, ci că în timp ce trăim pe pământ şi avem de-a face cu aceste corpuri, datoria şi privilegiul nostru este să determinăm corpul să facă voinţa Noii Creaturi.

Corpurile noastre au fost roabe ale Păcatului. Acuma noi spunem: “Am dreptul să stăpânesc acest corp. Sunt o Creatură Nouă, dar acesta este corpul meu. Îmi voi creşte puterea peste acest corp şi-l voi folosi tot mai mult în serviciul Domnului. N-am intenţia să fac lucruri nechibzuite — să sar de pe un acoperiş ca să văd dacă corpul îmi va rămâne viu; dar sub îndrumarea Spiritului sfânt trebuie să scot din el cât pot de mult, în serviciul noului Învăţător”.

Toate acestea sunt necesare pentru dezvoltarea noastră în caracter. Dumnezeu a chemat Biserica la glorie, onoare, nemurire şi comoştenire cu Cristos. Dacă nu ne dovedim biruitori, nu vom fi niciodată gata pentru o înălţare atât de mare. Această poziţie înălţată nu va fi dată nici unui muritor numai fiindcă zice că doreşte să fie ceva diferit de ceea ce este. Dimpotrivă, noi trebuie să lucrăm la mântuirea noastră cu frică şi cutremur. Cei care declară consacrare deplină lui Dumnezeu trebuie să demonstreze aceasta prin aceea că vor îndepărta tot ce este contrar voinţei divine. Pe măsură ce vor căuta să-şi edifice caracterul, ei se vor “întări în Domnul şi în puterea tăriei Lui”. Cei care vor urma acest curs până la capăt sunt clasa pe care El o caută şi numai aceia se vor dovedi vrednici de locul care li se va da celor “mai mult decât biruitori”.

 

Bucuroşi în necaz

Lumea va avea o mie de ani când îşi va aduce corpurile în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Treptat omenirea va ajunge la poziţia în care va fi cu totul loială Domnului. Inima de piatră va fi îndepărtată. Celor care prin ascultare vor ajunge la această stare Dumnezeu va binevoi să le dea viaţă veşnică.

Dar în privinţa Bisericii este diferit. În acest Veac Evanghelic Domnul alege şi îndrumă pe aceia care din proprie voinţă doresc să-şi dea viaţa în serviciul Său. Ei Îl iubesc şi El binevoieşte să-i numească sfinţii Săi. Nimic ce este bun nu va fi reţinut de la această clasă. Ochi n-a văzut, ureche n-a auzit ce are Dumnezeu în păstrare pentru cei care-L iubesc — cei care prin consacrare au fost concepuţi de Spiritul sfânt şi care merg înainte din har în har, trăind nu după trup, ci după Spirit. Pentru această clasă Dumnezeu a pregătit chiar cele mai bune lucruri ale Sale.

Acestei clase Scripturile îi spun că “prin multe necazuri trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu.” Unii ar putea spune că acestora le este greu. Dar toţi creştinii pot fi de acord că este posibil să ajungem la acel grad de dezvoltare unde ne putem bucura în toate aceste experienţe în care carnea este omorâtă. Aceasta nu se întâmplă fiindcă noi suntem atât de deosebiţi de alţi oameni încât nouă ne place ce lor nu le place, ci fiindcă noi vedem un motiv pentru care este permisă această strâmtorare. Noi ştim că acesta este planul lui Dumnezeu pentru noi; şi prin aceste dovezi de omorâre a voinţei cărnii, a lucrurilor cărnii, vedem că creştem în favoarea Tatălui nostru ceresc.

În inimile acestora domneşte pacea lui Dumnezeu. Ei ştiu că toate afacerile lor sunt sub supraveghere divină. Lumea îşi are necazurile, temerile şi presimţirile ei negre. Dar cei care şi-au pus încrederea în Domnul au o pace pe care lumea n-o poate nici da nici lua. Dar noi nu-i putem explica aceasta lumii; căci ea nu poate înţelege.

R — 5582 / decembrie 1914

 

“… să vă umpleţi de cunoaşterea deplină a voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi de pricepere duhovnicească, ca să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru, aducând rod în tot felul de fapte bune şi crescând în cunoaşterea lui Dumnezeu, întăriţi cu toată puterea, potrivit cu tăria slavei Lui, pentru orice răbdare şi îndelungă îngăduinţă, cu bucurie.” Colos. 1:9-11

“DOMNUL Dumnezeul tău este … Dumnezeul cel credincios”

“Binecuvântaţi, popoare, pe Dumnezeul nostru! Faceţi să răsune lauda Lui! El ne-a păstrat sufletul cu viaţă şi n-a îngăduit să ni se clatine piciorul.” Psalmul 66:8, 9.

În acest psalm, profetul David cheamă pe toată lumea să laude pe Domnul. În limbaj profetic el exclamă: “Tot pământul Te va adora … va cânta Numele Tău!” Apoi el repetă numărul minunatelor manifestări ale Puterii lui Dumnezeu în relaţia Sa cu Israelul; el cheamă poporul să binecuvânteze pe Domnul şi să facă să răsune laudele Lui pretutindeni. Privind în urmă la relaţiile lui Iehova cu poporul Său, el continuă: “Căci Tu ne-ai încercat, Dumnezeule: ne-ai trecut prin cuptorul cu foc, ca argintul; ne-ai adus în laţ şi ne-ai pus o grea povară pe coapse; ai lăsat pe oameni să încalece pe capetele noastre; am trecut prin foc şi prin apă; dar Tu ne-ai scos la loc larg!” Vers. 10-12.

Apoi psalmistul declară că el va intra în casa Domnului şi îşi va împlini jurămintele făcute Domnului în timpul strâmtorării sale. El aminteşte iarăşi bunătatea lui Dumnezeu faţă de el. El spune că a strigat către Domnul şi I-a înălţat laude, că rugăciunile lui au fost ascultate, că el a fost ridicat şi binecuvântat şi eliberat. El îi cere lui Israel să-şi amintească toate îndrumările Domnului în istoria lor trecută şi toată bunătatea Lui faţă de ei ca popor, şi îi îndeamnă să vestească virtuţile marelui Său nume. Dumnezeu a scos pe poporul lui Israel din robia Egiptului; El i-a protejat în toate călătoriile prin pustie şi de atunci încoace.

Împăratul David le aminteşte că ei au fost ţinuţi în viaţă, că Dumnezeu n-a permis să fie exterminaţi — “n-a îngăduit să li se clatine piciorul”. N-au fost înfrânţi de duşmanii lor atâta vreme cât au avut încredere şi au ascultat. Mai târziu, din cauza neascultării şi stricăciunii lor, Dumnezeu a făcut să fie duşi în robie în Babilon.

Dar aceasta a fost pentru binele lor, ca să-i poată încerca şi după aceea să-i aducă înapoi în ţara lor — pe toţi cei vrednici.

Israelul spiritual să facă să răsune laudele Lui!

Dar deşi acest psalm are o primă semnificaţie în ceea ce priveşte Israelul Natural, gândul nostru este, în armonie cu aplicaţiile făcute de Domnul nostru şi de apostoli, că aceste cuvinte sunt chiar mai potrivite în aplicarea lor la Israelul Spiritual. Domnul ne-a scos din lume. Ne-a eliberat de marele asupritor, Satan. Ne-a îndrumat prin călătoria în pustie; ne-a hrănit cu Mană din Cer; ne-a scos Apa Vieţii din marea Stâncă a Veacurilor lovită pentru noi ca să putem bea şi să trăim. Ne-a spălat picioarele de praful drumului din pustie. Ne-a disciplinat şi ne-a pedepsit cu credincioşie ca pe fiii Săi; a mers înaintea noastră în tot mersul nostru obositor, şi de asemenea a mers în urma noastră ca să ne apere de orice pericol şi rău. Dacă Israelul Natural a avut mare motiv de mulţumire şi laudă, care ar trebui să fie atitudinea noastră pentru toate manifestările minunate ale iubirii şi grijii pentru noi, Israelul Său Spiritual! Cu adevărat, noi putem lăuda pe Dumnezeul nostru ca nici un alt popor de pe pământ, din trecut sau din prezent! Împreună cu poetul putem spune:

“El a fost mai bun cu mine decât am putut spera,

A fost mai bun decât orice temeri am putut avea.

Din cioburile faptelor mele un pod a făcut

Şi din lacrimile mele un curcubeu a întins!

Talazurile ce calea pe mare-mi înconjurau

L-au adus pe Domnul pe crestele lor;

La zilele de mers prin pustie când mă gândesc

Mă pot sprijini pe dragostea Lui pentru rest.

Mi-a golit mâinile de comorile ce-am adunat Şi legământul Său de iubire mi-a arătat;

Nici o rană n-a fost în inima ce mă durea,

Pe care balsamul Său să n-o poată vindeca.

O, tandră şi adevărată a fost durerea care m-a corectat,

În înţelepciunea care m-a-nvăţat şi m-a-ncercat,

Până când sufletul iubit s-a încrezut numai în El

Şi nimic altceva de pe pământ să nu mai aibă ţel!

El paşii mi-a condus unde să văd nu puteam Pe căi pe care nu le cunoşteam; Ce a fost strâmb s-a îndreptat şi ce a fost zgrunţuros s-a nivelat, Când numai pe El L-am urmat. Îl laud încă pentru palmierii plăcuţi, Pentru izvoarele de apă de pe drum, Pentru stâlpul de foc noaptea arzând Şi pentru norul din zi înainte călătorind.

Nici în cel mai sumbru loc nu există veghere

Care să nu aibă valoare prin promisiunea iubirii;

Citesc din trecut că viitorul va fi

Peste măsură mai bun decât temerile pot gândi.

Ca vasul de aur cu pâinea pustiei

Alăturea pus cu toiagul înfrunzit al preoţiei,

Toate ţinute în Chivot împreună cu Legea Domnului,

În grija Dumnezeului meu în virtutea Legământului!”

Unii credincioşi de-a lungul Evului Mediu

Dumnezeul nostru nu-Şi lasă niciodată copiii: numele Lui este Credincioşie! El n-a permis niciodată ca Biserica Sa să fie exterminată, în ciuda tuturor asalturilor erorii şi a puterii întunericului. Există încă oameni adevăraţi ai lui Dumnezeu în lume şi întotdeauna au fost. De-a lungul Veacurilor Întunecate, marele fapt al sacrificiului pentru păcat dat de Răscumpărătorul a fost totuşi susţinut de unii dintre sfinţii adevăraţi ai Domnului. Acest adevăr preţios n-a fost niciodată complet pierdut în timpul acelor ani de întuneric şi obscuritate, şi la timpul potrivit al lui Dumnezeu Biserica Sa a ieşit din pustie, “rezemându-se de preaubitul ei”. De atunci lumina a devenit tot mai strălucitoare pentru cei credincioşi, veghetori. Şi ce potop de glorie străluceşte acum pe calea sfinţilor!

“Privind înapoi, lăudăm calea

Pe care Dumezeu ne-a condus zi de zi!”

Sfinţii lui Dumnezeu de-a lungul secolelor trecute n-au avut nevoie de aceste binecuvântări suplimentare care le sunt date credincioşilor de astăzi, dar fiecare nevoie a lor a fost satisfăcută. Noi trăim în zilele “Sfântului Locaş curăţat”. Acum este cuvenit mai mult Adevăr decât oricând în istoria Bisericii. Cu adevărat, Domnul nostru “ne-a adus în casa vinului şi dragostea este steagul fluturat peste noi!” (Cânt. Cânt. 2:4). Într-adevăr, “El ne-a păstrat sufletul cu viaţă şi n-a îngăduit să ni se clatine piciorul”, în ciuda miilor de curse puse pentru picioarele noastre de marele Adversar şi de servitorii lui — mulţi dintre ei servindu-l fără să-şi dea seama. Putem vedea că cu mult timp în urmă puteam fi biruiţi de atacurile Adversarului dacă Dumnezeul nostru n-ar fi fost un Zid de Apărare în jurul nostru.

Sfinţii Săi nu vor fi clătinaţi niciodată

“O moştenire plăcută mi-a căzut la sorţi” (Ps. 16:6). Dar numai credincioşii sunt păstraţi astfel. Nu trebuie să înţelegem că Domnul îi păstrează pe aceia care nu fac ei înşişi efortul cuvenit pentru a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu ca s-o poată face; cei care urmează în urmele lui Isus, făcând tot ce le stă în putere să placă Domnului aşa cum sunt ei în stare să observe calea pe care El vrea ca ei să umble. Aceştia fac astăzi ca vocea laudei Lui să fie auzită, şi partea lor este harul îndeajuns. Dacă încercările credinţei, supunerii şi încrederii vor fi mai mari în viitorul apropiat decât au fost înainte, aceşti credincioşi nu vor cădea. Picioarele lor nu se vor clătina, chiar dacă o oştire îi va înconjura şi mii vor cădea alături de ei. “Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Aceştia vor fi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui, chiar dacă li s-ar cere pentru un timp să urmeze unde nu pot vedea.

Să continuăm deci curajos, ştiind că Cel care ne-a condus până acum va continua să ne conducă. Cel care ne-a favorizat la început ne va favoriza până la sfârşit; şi “Cel care este cu noi este mai tare decât cei care sunt împotriva noastră”. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că harul Său ne-a păstrat, că ne-a ferit de cădere, că atâţia mai suntem încă cu o inimă şi o minte să mergem mai departe neclintiţi, orice ar aduce zilele care vin! Dacă ele vor aduce greutate şi persecuţie, durere şi încercare, harul Său ne va susţine totuşi. Dacă vor aduce încercări ale credinţei şi răbdării, promisiunile Sale nu vor da greş. Toată încrederea noastră să fie concentrată în Dumnezeu. Să continuăm să ne bucurăm în El. “Cel care se laudă, să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt DOMNUL, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea Îmi găsesc plăcerea, zice DOMNUL” (Ier. 9:24). Încercările vor fi permise să vină peste poporul lui Dumnezeu tocmai cu scopul de a cerne pe cei care nu sunt cu adevărat ai Săi. Să stăm deci fermi, ştiind că El este credincios.

R — 5500 / iulie 1914

“Lăudaţi pe Domnul!

Laudă suflete al meu, pe DOMNUL!

Voi lăuda pe DOMNUL cât voi trăi;

Voi cânta psalmi Dumnezeului meu cât voi fi.”

Psalmul 146:1, 2

“Ferice de cine are ca ajutor pe Dumnezeul lui Iacov,

A cărui nădejde este în DOMNUL Dumnezeul său,

Care a făcut cerurile şi pământul,

Marea şi tot ce este în ele …”

Psalmul 146: 5, 6

 

 

 

 

 

 

 

 

“Israelul lui Dumnezeu”

“Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi virtuţile Celui care v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată.” 1 Petru 2:9.

În textul nostru apostolul Petru arată faptul că Biserica lui Cristos este separată şi diferită de toţi ceilalţi oameni. Timp de multe secole înainte de a veni Domnul nostru, evreii au înţeles că ei erau poporul lui Dumnezeu. El făcuse un legământ special cu ei prin Moise, care i-a făcut poporul Său. De asemenea El le făcuse anumite promisiuni condiţionate de ţinerea Legii. Astfel ei erau aleşii Lui — moştenitori ai anumitor promisiuni speciale care erau condiţionate de ascultarea lor, şi a altor promisiuni care au fost declarate fără condiţii specificate. Dumnezeu promisese de asemenea că va face un Nou Legământ cu ei, că le va da o inimă nouă, că le va îndepărta împietrirea inimii etc. Dar după prima venire a început un alt aranjament.

Apostolul îşi îndreaptă atenţia asupra aspectului nou al planului lui Dumnezeu — că în timpul Veacului Evanghelic El cheamă un popor special. Nu va fi nici o competiţie între cele două clase — poporul nou şi poporul Israel — căci promisiunile date Israelului după trup au fost pământeşti, iar promisiunile date Israelului după spirit sunt spirituale. Evreii au fost “un popor sfânt” (Deut. 14:2), un popor special pe care Dumnezeu l-a separat de lume; ei au fost o generaţie sau un neam ales. Ei au fost generaţia sau neamul lui Avraam prin Isaac şi Iacov. Această generaţie specială a fost recunoscută de Dumnezeu ca poporul Său, evrei, israeliţi prin Legământul Legii, precum şi prin promisiunile anterioare pe care Dumnezeu i le făcuse lui Avraam.

Dar de la Cincizecime, Dumnezeu a început cealaltă lucrare a Sa în lume — altă generaţie — deosebită, separată, aleasă pentru un scop special. Şi toată această generaţie va fi sfântă — nu vor fi decât cei sfinţi în ea! Celălalt popor a avut o preoţime, dar acest popor nou este o naţiune întreagă de preoţi. Vedem cum această descriere se aplică la Biserică. Apostolul Pavel arată că deşi Aaron şi fiii Săi au fost tipici în unele privinţe, totuşi ei nu au simbolizat toate aspectele planului lui Dumnezeu. Ei au simbolizat cum va muri Isus — ca Jertfă — cum toţi asociaţii Lui vor fi sacrificatori. Dar Aaron şi fiii săi nu au simbolizat preoţimea mai înaltă pe care Dumnezeu a avut-o în minte când a instituit preoţimea levitică. Acest Ordin de Preoţi mai înalt a fost simbolizat prin Melhisedec, împăratul-preot. Evrei 6:20.

Dubla funcţie viitoare a Bisericii

Isus este acest mare Preot Împărătesc sau Regal, antitipic, iar Biserica Sa este corpul acestui Melhisedec antitipic. Înainte ca noul Ordin să poată domni ca împăraţi şi înainte de a putea sluji ca Preoţi, ei trebuie să treacă printr-un anumit proces. Membrii acestui Corp al lui Cristos trebuie mai întâi să fie născuţi. Acesta este un neam nou — toţi sunt concepuţi de Spiritul sfânt. După cum Isus a fost conceput de Spiritul sfânt la consacrarea Sa şi acolo a devenit o Creatură Nouă, concepută de Spirit, tot aşa şi Biserica, cei care trebuie să meargă în urmele Sale, trebuie să facă o deplină consacrare înainte ca această nouă putere transformatoare să înceapă să lucreze în ei.

Această putere a început să lucreze în Isus la conceperea Sa şi şi-a completat lucrarea la învierea Sa. Aşa este şi cu noi: această putere îşi va completa lucrarea în noi în momentul când ne-am dovedit loialitatea chiar până la moarte. Când această lucrare va fi îndeplinită în toată clasa preoţească, atunci ei vor fi cu adevărat din Preoţimea împărătească, pe planul divin. Această putere a Spiritului sfânt nu este numai o putere transformatoare sau de concepere, ci şi una de ungere. Şi ungerea nu este numai pentru funcţia preoţească, ci şi pentru o funcţie împărătească. Această Creaţie Nouă este un popor sfânt în sensul că ei sunt reprezentanţii unui Guvern special, ai unui Guvern divin.

Poporul sfânt — tip şi antitip

Israelul a fost intenţionat să fie un popor sfânt şi în mod tipic a fost un popor sfânt. Dar într-un sens larg, Biserica constituie poporul sfânt — separat şi deosebit de omenire. Noi suntem un popor separat în oricare sens al cuvântului — trăind în mijlocul oamenilor din lume. Noi ţinem legile noastre, dar şi pe ale lor. Suntem supuşi “autorităţilor care sunt”, dându-ne seama că Domnul le-a permis şi doreşte să ne supunem lor, acolo unde conştiinţa noastră nu va fi sacrificată. Domnul ne spune că în calitate de reprezentanţi ai Împărăţiei Sale trebuie să facem cunoscut Mesajul Său. El ne spune că lumea este într-o stare răzvrătită pentru că a fost orbită de adversar.

Şi astfel El ne trimite ca ambasadori ai Săi pentru a le spune oamenilor despre bunătatea Sa, despre planul Său, pe care El Îşi propune să-l realizeze, pentru ca inima celor care au urechi să audă Mesajul Său să se poată întoarce la Domnul. El ne spune să nu ne aşteptăm să audă mulţi acest Mesaj; căci ei vor fi atât de surzi şi de orbi încât nu vor putea înţelege. Dar ne asigură că orbirea lor va fi îndepărtată curând şi ei vor fi gata pentru ceea ce are El pentru ei.

Lumea nu ne înţelege — ei nu ştiu că noi aparţinem unei alte Împărăţii; dar noi îi înţelegem. După cum arată apostolul: “Cel îomulş duhovnicesc deosebeşte toate lucrurile”. Dar ei nu pot înţelege pentru că nici un om nu poate înţelege peste condiţia sa mintală, ca să zicem aşa. Noi care am fost concepuţi de Spiritul sfânt înţelegem totuşi lucrurile naturale, dar omul firesc nu înţelege lucrurile spirituale — “nici nu le poate cunoaşte, pentru că ele se înţeleg duhovniceşte”; “căci pentru el sunt o nebunie”. Astfel noi trăim în mijlocul unui neam sau generaţii corupte, căzută în păcat de şase mii de ani. După cum a spus Domnul nostru: “Voi nu sunteţi din lume, după cum nici Eu nu sunt din lume”. Ioan 17:16.

Privilegiul nostru glorios actual

Şi noi suntem un popor deosebit în ochii Domnului. Acest cuvânt deosebit înseamnă un popor separat — implicând că Dumnezeu a făcut ceva special pentru noi. Domnul Isus ne-a cumpărat. Meritul Său — preţul de cumpărare — a fost aplicat în folosul nostru. Singurii pentru care a fost aplicat până în prezent acest preţ de cumpărare sunt cei concepuţi de spirit. Mesajul apostolului este pentru aceştia. Ce scop a avut Dumnezeu în alegerea acestui popor special? Scopul a fost ca noi să putem “vesti virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. Este Dumnezeu mândru, sau orgolios, încât doreşte să-I fie vestite virtuţile? O, nu! Dumnezeu doreşte să-I fie cunoscute virtuţile fiindcă virtuţile Lui vor arăta creaturilor Sale marile binecuvântări pe care le-a prevăzut pentru ele.

Dacă mergem şi le spunem oamenilor că “atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”, noi Îi vestim virtuţile. Noi nu-L facem pe Dumnezeu fericit făcând astfel — El era deja fericit. Dar prin aceasta facem o mare favoare oamenilor care aud; le spunem că Dumnezeu îi va aduce înapoi în favoarea Sa; că El va îndepărta blestemul. Astfel deci, este un mare privilegiu acum să vestim virtuţile lui Dumnezeu! Dar vai! nu foarte mulţi au urechi de auzit; totuşi prin zelul nostru de a vesti virtuţile Învăţătorului, facem tot ce putem ca să-i ajutăm pe oameni să se întoarcă la Dumnezeu.

Lucrarea mai mare, în curând, va fi lucrarea Împărăţiei în a conduce omenirea, a birui păcatul, a instrui şi a vindeca pe oameni, aducându-i în armonie cu Creatorul lor. Şi aceasta va cere o mie de ani pentru a fi împlinită. Această lucrare glorioasă va fi a noastră! Cât de minunat va fi să fim moştenitori ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Isus Cristos Domnul nostru — să fim mai presus decât îngerii! Vom fi alături de Isus, după cum El va fi alături de Tatăl — “mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere … şi de orice nume care se poate numi”.

“Fii credincios până la moarte”

Noi nu ar trebui să căutăm numai onoarea, ci şi privilegiul serviciului pe care Dumnezeu a binevoit să-l dea acestei clase; privilegiul de a deschide toate urechile surde, de a trezi întreaga lume pentru a-L vedea, a-L cunoaşte, a-L înţelege pe Dumnezeul nostru, pentru a-şi da seama că cunoştinţa Domnului va umplea întreaga lume — “căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului ca fundul mării de apele care-l acoperă” — cât oceanul de adânc! (Isa. 11:9). Acea lucrare glorioasă a viitorului va fi făcută numai de către cei care s-au dovedit cu totul loiali lui Dumnezeu. Dacă suntem nepăsători sau indiferenţi în a spune Mesajul cel bun şi în a-I vesti virtuţile, vom arăta că nu suntem vrednici de Împărăţie. Cei care se vor dovedi loiali şi credincioşi până la sfârşit vor fi cei pe care Domnul îi va înălţa curând.

Şi făcând aceasta, Dumnezeu numai duce la îndeplinire un curs pe care oamenii l-au imitat. Dumnezeu a făcut planul cu mult înainte ca oamenii să se fi născut; cu toate acestea, oamenii înţelepţi urmează instinctiv anumite principii mari. Se spune că Napoleon a ordonat ca diferiţii oameni care i-au fost credincioşi să fie făcuţi prinţi în ţările cucerite. Domnul nostru spune: “Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii” (Apoc. 2:10). Astfel noi avem din toate punctele de vedere cea mai mare încurajare ca să “vestim virtuţile Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”. Scriptura arată că noi înţelegem că odată am fost în întuneric şi acum ştim că suntem în lumină.

Relativ puţini au avut această experienţă. Aici se face referire la cei care au fost ridicaţi din ignoranţă şi păcat la o apreciere din inimă a planului lui Dumnezeu. Ei nu puteau primi această lumină decât fiind concepuţi de Spiritul sfânt şi devenind membri ai acestui neam sfânt, ai acestui popor deosebit. Iar noi nu-i putem face lumii mai mare bine decât să-i spunem despre marea favoare a lui Dumnezeu, şi astfel să o ajutăm să iasă din întuneric la lumină. Lumina ne este dată pentru a o lăsa să strălucească. Fie ca noi să fim făcuţi în stare să cântăm din inimă:

“Totul pentru Isus, totul pentru Isus,
Toate puterile fiinţei mele răscumpărate;
Toate gândurile, cuvintele şi faptele mele,
Toate zilele şi orele mele!”

Noi nu suntem ai noştri

În Tit 2:14, sfântul Pavel arată un gând asemănător: “Un popor deosebit, zelos pentru lucrări bune” îTraducerea King James — n. e.ş. Poporul la care face el referire aici sunt sfinţii lui Dumnezeu, cei care aşteaptă împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu — acele lucruri care le-au fost aduse la venirea (în timpul parousiei — prezenţei) Domnului şi Mântuitorului Isus Cristos. Aceştia sunt oamenii care îşi dau seama că au fost cumpăraţi cu sângele preţios. Unii traducători redau 1 Petru 2:9: “Un popor cumpărat, plin de râvnă pentru lucrări bune”. Poporul Domnului este un popor care a fost răscumpărat, cumpărat. Indiferent cum au fost prin cădere, ei au fost răscumpăraţi din acea stare. Sfântul Pavel, înşirând anumite păcate, a spus: “Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi”. 1 Cor. 6:9-11.

Gândul din Tit 2:14 este foarte asemănător celuilalt. Voi sunteţi un popor deosebit, un popor cumpărat din Păcat şi Moarte, şi toţi aceştia sunt “deosebiţi”, diferiţi de restul omenirii. Printre oamenii din lume, în creştinătate găsim pe unii care sunt vicioşi şi chiar printre păgâni găsim oameni nobili. Dar acest popor deosebit despre care a scris sfântul Pavel este diferit de toţi ceilalţi — ei sunt Creaturi Noi în Cristos.

Pentru aceştia, “cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi”. Ei au speranţe şi scopuri noi. Ei speră să ajungă la cea mai înaltă poziţie oferită cuiva în univers; şi anume, aceea de a fi asociaţi la Guvernarea lui Mesia. Acestea sunt speranţe minunate. Şi posesia acestor speranţe prin credinţă îi face deosebiţi, separaţi şi distincţi de toţi ceilalţi oameni.

Caracteristicile acestui popor deosebit

În timp ce alţii caută răsplăţile şi distincţiile din timpul de acum, aceştia socotesc toate lucrurile acestei lumi ca pierdere şi gunoi, din cauza lucrurilor minunate pe care Dumnezeu le-a pus în faţa lor. Ei au văzut “mărgăritarul de mare preţ” şi dau tot ce au pentru a-l cumpăra. Ei văd că Împărăţia lui Dumnezeu este cel mai valoros lucru care se poate obţine acum sau la care se va putea ajunge vreodată. Ei au recunoscut condiţiile prin care această Împărăţie-mărgăritar poate fi obţinută şi caută să o cumpere. Condiţiile sunt sacrificiu de sine, credincioşie faţă de Dumnezeu cu orice preţ şi îndurare răbdătoare în condiţii nefavorabile, chiar până la sfârşit.

Acest popor deosebit caută să împlinească această lucrare în ei înşişi, pentru că înţeleg că acestea sunt cele mai nobile caracteristici şi calităţi care pot fi imaginate. Prin urmare, ei sunt de două ori mai doritori; sunt plini de râvnă pentru lucrări bune. Lor le place să-i vadă pe alţii că sunt bine şi fericiţi şi le place să răspândească cunoştinţa despre Dumnezeu. Le plac lucrurile în care se desfătează Dumnezeu, pentru că au Spiritul lui Cristos. Pe ei îi interesează reformele — reforma socială, reforma cumpătării şi orice fel de reformă; dar aceasta nu înseamnă că ei se vor angaja în ele. Acelaşi om nu poate fi în acelaşi timp un mare predicator, un fermier de succes, un avocat de succes etc. Dacă vrea să fie un mare fermier, trebuie să renunţe într-o mare măsură la celelalte lucruri. Sau dacă vrea să fie un mare predicator, trebuie să renunţe în cea mai mare parte la alte lucruri. Totuşi el poate avea plăcere în toate.

Aşa este şi cu acest popor deosebit: ei au o anumită lucrare dată lor de către Tatăl. Ei recunosc că această lucrare este cea mai importantă şi ca atare nu pot acorda atenţie reformei politice, reformei sociale sau altei reforme, în afară de lucrarea lor. Din acest motiv ei sunt numiţi oameni teoretici în loc de oameni practici. Cu toate acestea, ei au cel mai practic plan dintre toate; căci Planul lui Dumnezeu este cel mai practic dintre toate planurile. Aceşti oameni, devenind conlucrători, urmează cel mai înţelept curs. Dar ei nu găsesc vină la alţii. Ei văd că singurii care pot înţelege aceste lucruri sunt cei care au ochi de văzut şi urechi de auzit; ei ştiu că alţii nu pot trece dincolo de ceea ce văd. Însuşirile acestui “popor deosebit” se întind asupra tuturor afacerilor vieţii.

Ce constituie lucrările bune

Oamenii din această clasă sunt destul de înţelepţi ca să ştie că nu tot Adevărul trebuie menţionat deodată. Învăţătorul le-a spus celor care fuseseră timp de trei ani şi jumătate urmaşii Săi apropiaţi: “Mai am să vă spun încă multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta” (Ioan 16:12). Poporul Domnului este doritor să facă bine, dar în modul care va fi cel mai eficient şi în modul care nu va poticni pe alţii. Lucrările bune deci, pentru care acest popor deosebit este zelos să le facă, sunt lucrările lui Dumnezeu. După cum a spus Isus: “Trebuie să împlinesc lucrările Celui care M-a trimis”. Ioan 9:4.

Lumea nu poate aprecia aceasta, neavând Spiritul lui Dumnezeu, ci având mai mult spiritul Adversarului. Lumea merge mai mult sau mai puţin pe calea calomniei şi ipocriziei. Isus, vorbindu-le fariseilor, a spus: “Voi aveţi de tată pe Diavolul” (Ioan 8:44). Şi când Isus a mers pe calea lui Dumnezeu, calea Lui a fost o condamnare pentru ei. De aceea Isus a declarat, “Întunericul … urăşte lumina”, şi El ne-a avertizat că va fi la fel tot timpul Veacului. El a avertizat pe urmaşii Săi că vor suferi aceeaşi persecuţie pe care o suferise El. Dar Învăţătorul i-a îndemnat să fie zeloşi pentru Adevăr — dornici de el.

Deoarece Dumnezeu ne-a chemat la lucrări bune, noi trebuie să arătăm un zel mare, chiar dacă aduce asupra noastră invidia, ura şi opoziţia altora. Trebuie să ne bucurăm, chiar dacă suntem chemaţi să suferim persecuţie de dragul Lui. Şi chiar dacă lumea nu apreciază acum aceste lucrări bune, ei vor vedea şi vor înţelege curând, în ziua cercetării lor (1 Pet. 2:12). Vor vedea că Planul lui Dumnezeu a fost cel mai bun plan. Biserica glorificată va fi canalul pentru binecuvântarea lumii în general.

Numai acest popor deosebit poate înţelege acum aceste lucruri. Isus le-a spus ucenicilor: “Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor îmulţimilor care mergeau să-L asculteş nu le-a fost dat. … De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei măcar că văd, nu văd; şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg” (Mat. 13:11, 13). Numai cei care au intrat în această relaţie specială pot înţelege. “Domnul se destăinuie celor ce se tem de El, ca să-i facă să cunoască legământul Său.” Psa. 25:14 îRev. subsol — n. t.ş.

Găsim pe mulţi care acceptă Adevărul cu bucurie şi apoi par să uite că singura cale pe care pot face progres în Adevăr este să se consacre lui Dumnezeu. Dacă nu se consacră, în mod sigur nu fac progres. Trebuie să ne asigurăm să dăm oamenilor ideea corectă pe această linie. Numai cei care devin astfel “poporul care să fie al Lui, plin de râvnă pentru lucrări bune”, pot moşteni împărăţia.

R — 5460 / mai 1914

  1. M. 6

1 Turmă mică El te cheamă,
Ce eşti preţuită;
De om neluată-n seamă,
Dar Lui eşti iubită.

2 Turmă mică, El te cheamă;
Întâi născută, vezi!
Al Său nume e de seamă,
Să nu te ruşinezi.

 

3 Bogaţi, nobili chemaţi nu-s mulţi,
Nu sunt mulţi înţelepţi,
Regi ai lui Dumnezeu ei sunt,
Dar azi purtând dispreţ.

4 Dar vine iar al tău Păstor,
Tristeţea îţi sfârşeşti,
Şi voi cu El, ca domnitori,
Veţi fi preoţi regeşti.

Învierea — cel mai mare miracol

Cu această Creaţie Nouă Dumnezeu a început să creeze ceva complet diferit de ceea ce făcuse până atunci. Noua Creatură nu este o creatură pământească; şi nimic din ceea ce este din fiinţa pământească nu va avea vreodată parte, după înţelegerea noastră, în acea Nouă Creaţie, nici acum nici altcândva. Nimic din uman nu va fi transpus în divin, din uman în spiritual.

Fiinţa umană este mai mult sau mai puţin degradată. Ea aude ceva despre Dumnezeu, despre natura divină, despre ce este păcatul şi de ce nu este de dorit, despre împăcarea pe care Dumnezeu a pregătit-o prin Cristos şi despre invitaţia de a deveni comoştenitori cu Cristos în Împărăţia Sa cerească. Ea devine conştientă de toate aceste lucruri prin urechile sale, prin puterea umană; căci ea nu are altă putere. Ea trebuie să aibă ureche de auzit, altfel nu va auzi Mesajul în timpul de acum. Unii au mai bună ureche de auzit, alţii mai slabă. Cel care are mai bună ureche de auzit va fi mai atent, mai bucuros, când află că Dumnezeu are o prevedere pentru ajutorarea păcătoşilor care se căiesc. Cu cât este mai mare degradarea, cu atât urechea de auzit este mai slabă. Persoana degradată trăieşte pe plan natural; de aceea ea are mai mică înclinaţie să vină la Dumnezeu şi mai slabă ureche de auzit ca să audă ceva ce ar avea Dumnezeu de spus. Dar clasei care nu poate auzi mai mult sau mai puţin clar, urechile i-au fost făcute insensibile de către Adversar cu doctrine false.

Cum să devenim creatură nouă

Ceea ce vedem, deci, este invitaţia îndurătoare a lui Dumnezeu de a deveni asociaţi cu Isus; şi acestea sunt veşti bune pentru cei care au ureche de auzit. Noi spunem: “Sunt bucuros că Dumnezeu m-a invitat să mă întorc în familia Sa şi că El S-a îngrijit de acoperirea imperfecţiunilor mele. Sunt încântat să ştiu că există o invitaţie specială acum pentru cei care au mintea lui Cristos şi care doresc să meargă în urmele Lui, şi bucuros mă folosesc de acest aranjament. În armonie cu această invitaţie mă ofer ca sacrificiu viu”.

Când am făcut aceasta, am fost convertiţi. În ce mod? Noi suntem întorşi de pe calea păcatului şi de la voia noastră proprie, întorşi pe calea dreptăţii. Aceasta este convertirea.

Următorul pas pe care trebuie să-l facem este acela de a face o consacrare ca să devenim sacrificiu viu pentru Dumnezeu. Şi această consacrare totală lui Dumnezeu include tot ce ne aparţine — tot ce suntem — eul uman, personalitatea — toate speranţele lui, scopurile lui, tot ce posedă el, pentru viitor în orice formă şi fel. În această consacrare lui Dumnezeu este inclus totul. Ne face aceasta Creaturi Noi? Nu. Dar ne pune pe calea pe care suntem eligibili pentru această poziţie. Care este pasul următor? Pasul următor este aplicarea meritului lui Isus, pus peste noi ca o haină de nuntă, care acoperă imperfecţiunile noastre. La ce ne foloseşte acesta? Acesta ne face acceptabili pentru Dumnezeu. Apostolul ne spune să ne aducem trupurile ca jertfă vie, sfântă şi plăcută lui Dumnezeu, şi care este slujirea noastră înţeleaptă. Romani 12:1.

Următorul lucru la rând este ca Dumnezeu să-Şi indice acceptarea a ceea ce oferim noi şi a ceea ce este acceptat. El face aceasta prin conceperea noastră de Spiritul sfânt. Exact ce înseamnă aceasta noi nu suntem destul de înţelepţi să ştim. Dumnezeu L-a cunoscut dinainte pe Isus Cristos în calitate de Cap al Corpului şi ne-a cunoscut dinainte şi pe noi, clasa predestinată să fie membrii acestui Corp. Şi acum, venind sub condiţiile cerute, suntem acceptaţi ca membri ai acestei clase. Noi trebuie să ne arătăm devotamentul şi loialitatea, să arătăm că predarea voinţei noastre este un lucru veritabil. Facem aceasta prin aceea că suntem puşi în mişcare prin contactul nostru cu Adevărul. Dacă am fost în eroare, loialitatea noastră va fi stabilită după modul în care cântărim chestiunea şi decidem asupra ei. Dacă hotărâm asupra problemei cu încetineală, înseamnă că suntem puţin greoi la pricepere. Dacă decidem repede între adevăr şi eroare, înseamnă că suntem loiali voinţei lui Dumnezeu, Adevărului Său, şi astfel suntem cu atât mai plăcuţi Lui, asemenea unui copil loial. Dacă decidem încet, El nu ne va îndepărta, ci poate ne va da nişte corecţii; pentru că suntem în şcoala lui Cristos.

Cum creşte Noua Creatură

Într-o ilustraţie suntem reprezentaţi ca fiind embrionari, încă nenăscuţi; în altă ilustraţie ca nişte copii, care încă n-au ajuns la maturitate, dar care cresc în har, cunoştinţă şi caracter. Amândouă ilustraţiile sunt foarte frumoase. Dar nu le putem amesteca. Nu ne putem imagina că un copil încă nenăscut creşte în cunoştinţă etc., nici nu ne putem imagina că se dezvoltă până la starea de om matur ca embrion. Prin ilustraţia embrionului înţelegem că fiecare copil trebuie să crească şi că pentru aceasta este dependent de hrană. Dacă are loc un accident, s-ar putea ca embrionul acela să moară; dacă sarcina nu este dusă până la termen, s-ar putea ca embrionul să nu se nască viu. Vedem că din momentul când am devenit Noi Creaturi în Cristos, am început să dezvoltăm mintea nouă. Creierul este acelaşi cum era înainte de a se dezvolta voinţa nouă, şi trupul este acelaşi; la fel cum o mamă este aceeaşi persoană cum a fost înainte de a fi conceput copilul.

Să examinăm subiectul din alt punct de vedere. Această Nouă Creatură este puterea conducătoare — singurul lucru pe care Dumnezeu îl recunoaşte şi pe care şi noi îl recunoaştem că are control asupra acestui corp muritor. De ce are Noua Creatură controlul? Pentru că voinţa este transferată de la interesele omeneşti la voinţa lui Dumnezeu. Voinţa lui Dumnezeu este acum voinţa noastră ca Noi Creaturi. Noi avem drepturi şi control deplin în acest corp, ale cărui drepturi pământeşti sunt predate. Dumnezeu a acceptat sacrificiul şi Noua Creatură trebuie să fie loială în controlarea corpului în acord cu voinţa divină. De atunci încolo trebuie să vedem că acest corp muritor este ţinut în supunere. Unii oameni ar putea spune că îl tratăm cu asprime; dar din punctul de vedere al lui Dumnezeu îl tratăm cât putem noi de înţelept, pentru a face voia lui Dumnezeu. Dacă ar fi voia lui Dumnezeu să ne apucăm de o lucrare mare, în mod sigur că am pregăti corpul ca să fie potrivit pentru această acţiune.

În mod practic, Noua Creatură spune corpului muritor: “Tu eşti corpul meu numai pentru acest timp. Eu sunt Noua Creatură şi doresc să te folosesc în serviciul lui Dumnezeu ca să văd cât de supus pot fi pentru Cauza lui Dumnezeu”. Creatura veche ar putea spune: “Dar eu am unele drepturi”. Noua Creatură răspunde: “Nu ai nici un drept. Îmi voi folosi judecata în legătură cu ceea ce vei face sau nu vei face tu”. Dacă Noua Creatură ar ceda vechii creaturi, aceasta din urmă ar prospera în scopurile şi planurile ei, şi Noua Creatură ar fi plăpândă şi slabă în curaj, în putere şi în toate celelalte. Noua Creatură trebuie să-şi asume controlul tuturor intereselor vechii creaturi, să sacrifice tot ceea ce trebuie sacrificat voinţei lui Dumnezeu.

Personalitatea formează sufletul

Cu cât facem mai mult acest lucru, cu atât devenim mai puternici spiritual; şi cu cât devenim mai puternici spiritual, cu atât vom fi mai pregătiţi pentru schimbarea noastră. Ce este schimbarea noastră? Este naşterea spirituală prin înviere. Nici un atom din acest corp vechi nu va intra în noua stare. Dar atunci ce va intra în noua stare? Noua Creatură? Ce este Noua Creatură? Este eul care trăieşte în corpul muritor, care nu se hrăneşte cu pâine naturală, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu are o lucrare pe care s-o facă Noua Creatură în prezent, atunci noi trebuie să avem grijă rezonabilă de acest corp. A maltrata acest corp n-ar fi în armonie cu voinţa lui Dumnezeu. Corpul a devenit proprietatea Noii Creaturi. Noua Creatură va prelua controlul dominant asupra acestui corp. Un corp spiritual n-ar fi un suflet fără eu, fără personalitate, fără fiinţă, la fel cum n-ar fi nici un corp pământesc. Eul, personalitatea formează sufletul. Doar 70 kg de materie, sau ceva de genul acesta, nu formează sufletul.

Sufletul este ceea ce vine de la tată la copil. Adam şi Eva au dat suflet copiilor lor, şi astfel acea scânteie de viaţă pe care Dumnezeu a dat-o la început continuă să se transmită. La înviere acest suflet, sau scânteie de viaţă, este transpus şi devine noul suflet. Această scânteie de viaţă pe care Dumnezeu o recunoaşte tot timpul şi o păstrează în toată dezvoltarea ei, trebuie transferată în corpul nou care va fi pe deplin în armonie cu ea. Nu va exista nici un dezacord şi nici o lipsă a armoniei între mintea nouă şi trupul nou. Dacă mintea nouă creşte foarte puternică acum, ea va avea cu atât mai multă dificultate şi conflict cu trupul vechi şi va dori cu atât mai mult corpul nou.

Procesul transformării nu este cunoscut

Puteţi să ne explicaţi cum va fi transferată această viaţă nouă în corpul nou? Noi nu putem. În cazul Domnului nostru Isus, avem explicaţia că Logosul, o fiinţă spirituală, a părăsit starea spirituală, a venit în stările pământeşti şi a devenit personalitatea, eul, omul, din stările pământeşti. Şi avem relatarea că Acelaşi care a venit în lume, Acelaşi care a murit şi a mers iarăşi în Cer, vine din nou. Este acelaşi eu. El Şi-a schimbat caracterul, puterea, conform corpului diferit. La început El a avut un corp spiritual; după aceea a avut un corp omenesc; acum are un corp divin, superior tuturor. Dar eul, personalitatea a continuat în toate aceste corpuri.

Eul nostru, personalitatea noastră trebuie să treacă din acest corp pământesc şi să-i fie dat un corp nou. Puterea prin care se poate face aceasta este puterea divină. Dacă cineva poate să explice ce este aceasta, din ce a fost făcut primul om un suflet, poate că am putea explica cum este cu Noua Creatură. Sau dacă cineva poate explica ce face să crească germenul de grâu, poate că am putea explica cum are Noua Creatură acest germen şi cum creşte el. Noi trebuie să ne încredem în Puterea lui Dumnezeu în toată această chestiune a învierii, nu numai a Noii Creaturi, dar şi a lumii în general.

Oricine se îndoieşte de Puterea Divină nu poate crede în înviere. Nu ne putem imagina, de exemplu, cum Moise, Avraam sau oricare altul din trecutul îndepărtat poate fi ridicat la viaţă astfel încât să fie conştient de sine, să-şi citească istoria vieţii lui în Biblie şi să-şi aducă aminte că evenimentele consemnate în ea sunt adevărate. Cum se poate aceasta, numai Dumnezeu ştie. Noi credem acest lucru pentru că Dumnezeu îl spune. Dacă am şti cum să facem, poate că am putea face o înviere.

O ilustraţie folositoare

Dar este la fel de uşor să înţelegem despre învierea omului pe plan uman şi aducerea lui într-un nou corp uman, cât este de uşor să înţelegem cum Noua Creatură, noul suflet, poate fi adusă în noul său corp. Noua Creatură este cea care va primi corpul nou. Când vom primi corpurile spirituale vom cunoaşte totul despre acest proces; căci este scris că atunci când vom primi corpurile spirituale vom cunoaşte aşa cum suntem şi noi cunoscuţi. 1 Corinteni 13:12.

Între timp însă, am putea găsi ilustraţii care să ne ajute să înţelegem. Să luăm, de exemplu, realizarea unei înregistrări pentru fonograf. Ceva a ieşit din gură şi a făcut mici semne pe un cilindru de ceară. Mai târziu, de pe acelaşi cilindru de ceară este reprodusă vocea vorbitorului. Aşadar, dacă noi ştim cum să reproducem vocea umană, aceasta ne dă o mică ilustraţie a felului cum Dumnezeu, cu Puterea Sa nelimitată, poate păstra orice este înregistrat pe circumvoluţiunile creierului nostru şi despre felul cum acestea ar putea fi păstrate în viitor în mod absolut — totul prin care noi am putea să ne cunoaştem pe noi înşine în viitor. Noi nu ne cunoaştem pe noi înşine după greutatea în kilograme pe care o avem sau după deosebirea dintre bărbile noastre. Noi ne cunoaştem după ceea ce este în mintea noastră. Dar dacă ne dispare raţiunea, atunci nu ne mai cunoaştem pe noi înşine.

Dumnezeu ne-a făcut Noi Creaturi. El este Cel Atotputernic care ştie cum să facă aceasta. Şi cu cât ajungem să cunoaştem mai multe despre El şi despre lungimea, adâncimea, înălţimea şi lăţimea Înţelepciunii Sale, cu atât mai mult ştim cum să apreciem tot ce ne-a spus El şi cu atât mai mult avem încredere absolută în El. Este o nechibzuinţă înţeleaptă ca Dumnezeu să promită o înviere. Lumea nu poate înţelege — pentru ea este o nechibzuinţă. Ea nu poate crede în înviere; de aceea nu poate avea bucuria pe care o avem noi prin exercitarea credinţei.

R — 5559 / octombrie 1914

 

  1. M. 66

1 Domnul a promis o scumpă zi,
Ce privim că acum e-aproape.
Mântuitorul o va-ncepe,
Când se va arăta-n mărire.

                             Corul

În patria dulce
Ne vom întâlni voioşi cu El,
În patria dulce
Laolalt-om fi pe vecie.

2 Atunci cei morţi, toţi vor învia
Şi cei vii, toţi se vor înschimba.
Necazul, suspinul va trece
Isus va şterge lacrimile.

3 Acolo tulburare n-a fi,
Pentru că cel rău se va stârpi;
Pace-a fi şi dreptul va-nflori
Căci Cristos cu drept va-mpărăţi.

4 Acolo va răsuna laudă,
Dătătorului de viaţă,
Care în a Lui măreaţă zi,
Bucurie va da pe pământ.

“DOMNUL Dumnezeul tău este … Dumnezeul cel credincios”

 

“Binecuvântaţi, popoare, pe Dumnezeul nostru! Faceţi să răsune lauda Lui! El ne-a păstrat sufletul cu viaţă şi n-a îngăduit să ni se clatine piciorul.” Psalmul 66:8, 9.

În acest psalm, profetul David cheamă pe toată lumea să laude pe Domnul. În limbaj profetic el exclamă: “Tot pământul Te va adora … va cânta Numele Tău!” Apoi el repetă numărul minunatelor manifestări ale Puterii lui Dumnezeu în relaţia Sa cu Israelul; el cheamă poporul să binecuvânteze pe Domnul şi să facă să răsune laudele Lui pretutindeni. Privind în urmă la relaţiile lui Iehova cu poporul Său, el continuă: “Căci Tu ne-ai încercat, Dumnezeule: ne-ai trecut prin cuptorul cu foc, ca argintul; ne-ai adus în laţ şi ne-ai pus o grea povară pe coapse; ai lăsat pe oameni să încalece pe capetele noastre; am trecut prin foc şi prin apă; dar Tu ne-ai scos la loc larg!” Vers. 10-12.

Apoi psalmistul declară că el va intra în casa Domnului şi îşi va împlini jurămintele făcute Domnului în timpul strâmtorării sale. El aminteşte iarăşi bunătatea lui Dumnezeu faţă de el. El spune că a strigat către Domnul şi I-a înălţat laude, că rugăciunile lui au fost ascultate, că el a fost ridicat şi binecuvântat şi eliberat. El îi cere lui Israel să-şi amintească toate îndrumările Domnului în istoria lor trecută şi toată bunătatea Lui faţă de ei ca popor, şi îi îndeamnă să vestească virtuţile marelui Său nume. Dumnezeu a scos pe poporul lui Israel din robia Egiptului; El i-a protejat în toate călătoriile prin pustie şi de atunci încoace.

Împăratul David le aminteşte că ei au fost ţinuţi în viaţă, că Dumnezeu n-a permis să fie exterminaţi — “n-a îngăduit să li se clatine piciorul”. N-au fost înfrânţi de duşmanii lor atâta vreme cât au avut încredere şi au ascultat. Mai târziu, din cauza neascultării şi stricăciunii lor, Dumnezeu a făcut să fie duşi în robie în Babilon.

Dar aceasta a fost pentru binele lor, ca să-i poată încerca şi după aceea să-i aducă înapoi în ţara lor — pe toţi cei vrednici.

Israelul spiritual să facă să răsune laudele Lui!

Dar deşi acest psalm are o primă semnificaţie în ceea ce priveşte Israelul Natural, gândul nostru este, în armonie cu aplicaţiile făcute de Domnul nostru şi de apostoli, că aceste cuvinte sunt chiar mai potrivite în aplicarea lor la Israelul Spiritual. Domnul ne-a scos din lume. Ne-a eliberat de marele asupritor, Satan. Ne-a îndrumat prin călătoria în pustie; ne-a hrănit cu Mană din Cer; ne-a scos Apa Vieţii din marea Stâncă a Veacurilor lovită pentru noi ca să putem bea şi să trăim. Ne-a spălat picioarele de praful drumului din pustie. Ne-a disciplinat şi ne-a pedepsit cu credincioşie ca pe fiii Săi; a mers înaintea noastră în tot mersul nostru obositor, şi de asemenea a mers în urma noastră ca să ne apere de orice pericol şi rău. Dacă Israelul Natural a avut mare motiv de mulţumire şi laudă, care ar trebui să fie atitudinea noastră pentru toate manifestările minunate ale iubirii şi grijii pentru noi, Israelul Său Spiritual! Cu adevărat, noi putem lăuda pe Dumnezeul nostru ca nici un alt popor de pe pământ, din trecut sau din prezent! Împreună cu poetul putem spune:

“El a fost mai bun cu mine decât am putut spera,

A fost mai bun decât orice temeri am putut avea.

Din cioburile faptelor mele un pod a făcut

Şi din lacrimile mele un curcubeu a întins!

Talazurile ce calea pe mare-mi înconjurau

L-au adus pe Domnul pe crestele lor;

La zilele de mers prin pustie când mă gândesc

Mă pot sprijini pe dragostea Lui pentru rest.

Mi-a golit mâinile de comorile ce-am adunat Şi legământul Său de iubire mi-a arătat;

Nici o rană n-a fost în inima ce mă durea,

Pe care balsamul Său să n-o poată vindeca.

O, tandră şi adevărată a fost durerea care m-a corectat,

În înţelepciunea care m-a-nvăţat şi m-a-ncercat,

Până când sufletul iubit s-a încrezut numai în El

Şi nimic altceva de pe pământ să nu mai aibă ţel!

El paşii mi-a condus unde să văd nu puteam Pe căi pe care nu le cunoşteam; Ce a fost strâmb s-a îndreptat şi ce a fost zgrunţuros s-a nivelat, Când numai pe El L-am urmat. Îl laud încă pentru palmierii plăcuţi, Pentru izvoarele de apă de pe drum, Pentru stâlpul de foc noaptea arzând Şi pentru norul din zi înainte călătorind.

Nici în cel mai sumbru loc nu există veghere

Care să nu aibă valoare prin promisiunea iubirii;

Citesc din trecut că viitorul va fi

Peste măsură mai bun decât temerile pot gândi.

Ca vasul de aur cu pâinea pustiei

Alăturea pus cu toiagul înfrunzit al preoţiei,

Toate ţinute în Chivot împreună cu Legea Domnului,

În grija Dumnezeului meu în virtutea Legământului!”

Unii credincioşi de-a lungul Evului Mediu

Dumnezeul nostru nu-Şi lasă niciodată copiii: numele Lui este Credincioşie! El n-a permis niciodată ca Biserica Sa să fie exterminată, în ciuda tuturor asalturilor erorii şi a puterii întunericului. Există încă oameni adevăraţi ai lui Dumnezeu în lume şi întotdeauna au fost. De-a lungul Veacurilor Întunecate, marele fapt al sacrificiului pentru păcat dat de Răscumpărătorul a fost totuşi susţinut de unii dintre sfinţii adevăraţi ai Domnului. Acest adevăr preţios n-a fost niciodată complet pierdut în timpul acelor ani de întuneric şi obscuritate, şi la timpul potrivit al lui Dumnezeu Biserica Sa a ieşit din pustie, “rezemându-se de preaubitul ei”. De atunci lumina a devenit tot mai strălucitoare pentru cei credincioşi, veghetori. Şi ce potop de glorie străluceşte acum pe calea sfinţilor!

“Privind înapoi, lăudăm calea

Pe care Dumezeu ne-a condus zi de zi!”

Sfinţii lui Dumnezeu de-a lungul secolelor trecute n-au avut nevoie de aceste binecuvântări suplimentare care le sunt date credincioşilor de astăzi, dar fiecare nevoie a lor a fost satisfăcută. Noi trăim în zilele “Sfântului Locaş curăţat”. Acum este cuvenit mai mult Adevăr decât oricând în istoria Bisericii. Cu adevărat, Domnul nostru “ne-a adus în casa vinului şi dragostea este steagul fluturat peste noi!” (Cânt. Cânt. 2:4). Într-adevăr, “El ne-a păstrat sufletul cu viaţă şi n-a îngăduit să ni se clatine piciorul”, în ciuda miilor de curse puse pentru picioarele noastre de marele Adversar şi de servitorii lui — mulţi dintre ei servindu-l fără să-şi dea seama. Putem vedea că cu mult timp în urmă puteam fi biruiţi de atacurile Adversarului dacă Dumnezeul nostru n-ar fi fost un Zid de Apărare în jurul nostru.

Sfinţii Săi nu vor fi clătinaţi niciodată

“O moştenire plăcută mi-a căzut la sorţi” (Ps. 16:6). Dar numai credincioşii sunt păstraţi astfel. Nu trebuie să înţelegem că Domnul îi păstrează pe aceia care nu fac ei înşişi efortul cuvenit pentru a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu ca s-o poată face; cei care urmează în urmele lui Isus, făcând tot ce le stă în putere să placă Domnului aşa cum sunt ei în stare să observe calea pe care El vrea ca ei să umble. Aceştia fac astăzi ca vocea laudei Lui să fie auzită, şi partea lor este harul îndeajuns. Dacă încercările credinţei, supunerii şi încrederii vor fi mai mari în viitorul apropiat decât au fost înainte, aceşti credincioşi nu vor cădea. Picioarele lor nu se vor clătina, chiar dacă o oştire îi va înconjura şi mii vor cădea alături de ei. “Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.” Aceştia vor fi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui, chiar dacă li s-ar cere pentru un timp să urmeze unde nu pot vedea.

Să continuăm deci curajos, ştiind că Cel care ne-a condus până acum va continua să ne conducă. Cel care ne-a favorizat la început ne va favoriza până la sfârşit; şi “Cel care este cu noi este mai tare decât cei care sunt împotriva noastră”. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că harul Său ne-a păstrat, că ne-a ferit de cădere, că atâţia mai suntem încă cu o inimă şi o minte să mergem mai departe neclintiţi, orice ar aduce zilele care vin! Dacă ele vor aduce greutate şi persecuţie, durere şi încercare, harul Său ne va susţine totuşi. Dacă vor aduce încercări ale credinţei şi răbdării, promisiunile Sale nu vor da greş. Toată încrederea noastră să fie concentrată în Dumnezeu. Să continuăm să ne bucurăm în El. “Cel care se laudă, să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt DOMNUL, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea Îmi găsesc plăcerea, zice DOMNUL” (Ier. 9:24). Încercările vor fi permise să vină peste poporul lui Dumnezeu tocmai cu scopul de a cerne pe cei care nu sunt cu adevărat ai Săi. Să stăm deci fermi, ştiind că El este credincios.

R — 5500 / iulie 1914

“Lăudaţi pe Domnul!

Laudă suflete al meu, pe DOMNUL!

Voi lăuda pe DOMNUL cât voi trăi;

Voi cânta psalmi Dumnezeului meu cât voi fi.”

Psalmul 146:1, 2

“Ferice de cine are ca ajutor pe Dumnezeul lui Iacov,

A cărui nădejde este în DOMNUL Dumnezeul său,

Care a făcut cerurile şi pământul,

Marea şi tot ce este în ele …”

Psalmul 146: 5, 6

Stăpânirea dorinţelor după lucruri pământeşti

“Mă port aspru cu trupul meu şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat.” 1 Cor. 9:27.

Apostolul Pavel foloseşte aici ilustraţia unui concurs de alergări. În anumite alergări sunt unele handicapuri, adică, unuia care este mai slab i se fac anumite îngăduinţe în privinţa timpului şi startului şi i se acordă victoria dacă ajunge la timp. Aceasta ar fi o înlesnire numai pentru puţini. Este numit handicap din punctul de vedere al altora. Dar în alergarea creştină tuturor li se acordă înlesnire, deorece nu este nici unul perfect — toţi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, şi noi n-am putea câştiga nici o răsplată oferită de Dumnezeu dacă n-ar fi fost răscumpărarea făcută de Răscumpărătorul.

Este însă adevărat şi aceea că în această alergare unii au mai multe înlesniri decât alţii. Celor care au multe slăbiciuni li s-a făcut o înlesnire de har corespunzătoare, iar celor care au slăbiciuni mai puţine o înlesnire mai mică “Eu, deci, alerg, dar nu aşa ca şi cum n-aş şti încotro”, a spus Pavel. El a fost pe deplin hotărât. Avea în vedere un ţel definit şi intenţiona să câştige. Aceasta este singura atitudine dacă vrem să câştigăm premiul pe care ni l-a oferit Dumnezeu; şi toată problema depinde de zelul nostru, de credincioşia şi de seriozitatea noastră.

Jocurile greceşti aveau şi alte probe de forţă şi agilitate în afară de alergare. Erau întreceri cu animale sălbatice, în care un om încerca să ucidă un animal. Apoi erau altele între oameni, în care un om cu box de alamă la mână încerca, dacă era posibil, să-i aplice adversarului o lovitură fatală. În pregătirea acestor concursuri, concurenţii se antrenau folosind saci de antrenament. Dar nu aceea era lupta adevărată, aceea era doar pregătirea.

Astfel apostolul spune că el nu-şi folosea puterea numai în antrenament. El încerca să facă ceva. Lupta o luptă adevărată. Ce luptă era aceea? Răspunsul Bibliei este că demult, când Satan a devenit adversarul lui Dumnezeu, a început o luptă mare. Primii noştri părinţi au intrat în robia lui Satan, iar mai târziu şi unii dintre îngeri au căzut. Mulţi se luptă acum, dar unii sunt cu totul neştiutori de partea cui se luptă. Cei care se luptă pentru nedreptate sunt de partea lui Satan. Oricine se luptă pentru reforme morale etc., este de partea lui Dumnezeu, mai degrabă decât de partea vrăjmaşului omenirii.

Lumea se luptă, mai mult sau mai puţin — unii mai inteligent, alţii mai puţin inteligent. În fiecare armată se află unii care n-ar putea spune pentru ce luptă. La fel este şi acum, mulţi nu ştiu că se duce o luptă între Dreptate şi Păcat. Milionarii au propria lor luptă şi conflicte; micii comercianţi îşi au luptele lor, în competiţie cu cei mari. Avocatul îşi are luptele lui. Uneori el ia un caz care este de partea dreptăţii şi-l apără cu zel; apoi ia un caz care este de partea nedreptăţii şi-l urmăreşte cu acelaşi zel. Dar lumea nu recunoaşte adevărata bătălie. Acelaşi om poate fi într-o zi de partea cea dreaptă, iar în cealaltă zi de partea cea nedreaptă.

Apostolul se înrolase sub steagul adevărat. Cristos a ridicat un steag în opoziţie cu Satan şi El va câştiga o victorie glorioasă tocmai pe câmpul unde a domnit Păcatul timp de şase mii de ani. El a avut un conflict personal cu puterile întunericului, în care a fost Biruitor. Iar victoria Sa a fost câştigată prin învingerea dorinţelor Sale naturale şi prin supunerea Sa deplină la voinţa lui Dumnezeu. Aceasta a fost singura condiţie pe baza căreia El a putut fi înălţat de la starea pământească la gloriile naturii divine. El a satisfăcut condiţia cerută, să moară, Cel drept pentru cei nedrepţi, şi a obţinut marea victorie asupra lui Satan.

Tatăl ceresc, în armonie cu aranjamentele Sale, a împuternicit pe Domnul Isus să ia din lume o companie ca să-şi dea viaţa împreună cu El, într-un timp când totul pare contrar, când răul pare să triumfe mai frecvent decât dreptatea şi justiţia. Aceştia, umblând prin credinţă şi nu prin vedere, trebuie să-şi dea viaţa pentru dreptate, ca să realizeze scopurile lui Dumnezeu.

Prima noastră bătălie este cu noi înşine

Ne întrebăm noi oare, cu cine sau cu ce să luptăm? Răspunsul este că o persoană n-ar intra deloc în conflictul real dacă ar urma impulsurile propriei sale minţi. În astfel de caz n-ar avea nici o parte în această luptă. El s-ar putea angaja în bătălia obişnuită a lumii — uneori în cea dreaptă, alteori în cea nedreaptă. Dar dacă ar intra în această companie care este condusă de Isus ar trebui să vină la Dumnezeu prin El şi să-şi sacrifice speranţele, scopurile şi ambiţiile pământeşti, şi să umble în urmele lui Isus — urme de suferinţă până la moarte. “Se cuvenea ca Acela pentru care sunt toate lucrurile şi prin care sunt toate lucrurile, aducând pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească prin suferinţe pe Căpetenia mântuirii lor” (Evr. 2:10). Astfel bătălia începe în mintea noastră, în voinţa noastră. Noi ne supunem mintea la mintea lui Cristos.

În sacrificiile din Ziua Ispăşirii tipică, Corpul lui Cristos este reprezentat prin ţapul Domnului. Şi după cum în tip marele preot junghia ţapul, tot aşa, în antitip natura animală trebuie să fie junghiată, ucisă, sacrificată. Nu trebuie cedată păcatului, ci trebuie învinsă. Noua Creatură este în luptă pe viaţă şi pe moarte cu păcatul înrădăcinat şi cu dorinţele naturii umane. Ea a făcut o consacrare de sine lui Dumnezeu. Ca rezultat, Avocatul a pus meritul Său asupra celui consacrat. După ce se face acest lucru, bătălia începe imediat, ca Noua Creatură să ţină în stăpânire vechea creatură, vechea natură. Gal. 5:17.

Apostolul spune, “Mă port aspru cu trupul meu … ca nu cumva, după ce am predicat altora, să fiu eu însumi dezaprobat”. Trebuie să fie o luptă adevărată, un conflict adevărat, fiindcă victoria este numai a celor care biruiesc. “Celui care va birui … îi voi da stăpânire peste neamuri”; “Celui care va birui îi voi da să stea cu Mine pe scaunul Meu de domnie.” Apoc. 2:26, 27; 3:21.

Biruinţa sau moartea!

Această bătălie, deci, care începe la vremea consacrării, continuă până la sfârşit — până la moartea noastră. Va fi moartea, fie a Creaturii Noi, fie a creaturii vechi. În ceea ce priveşte interesele noastre pământeşti, noi le sacrificăm pe deplin — le dăm în schimbul ocaziei de a câştiga gloria, onoarea, nemurirea, moştenirea împreună cu Cristos, participare la natura divină. Astfel, după cum sugerează apostolul, noi nu trebuie să ne cheltuim puterea pe un sac de antrenament, ci trebuie să luptăm cu un scop.

“Pentru mine a trăi este Hristos”, zice apostolul; şi pentru mine a pierde în această bătălie este a pieri ca Nouă Creatură, iar aceasta înseamnă că Moartea a Doua ar fi a mea. Ar trebui să ne dăm seama că în poziţia noastră de creştini ne sunt în joc interesele veşnice. Ne temem să nu ne pierdem viaţa veşnică, pe care desigur că am pierde-o dacă n-am fi biruitori.

Apostolul Petru scrie: “Fiindcă toate aceste lucruri se vor desface, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă … să fiţi găsiţi de El în pace, fără pată şi fără vină“ (2 Pet. 3:11, 14). Cu această anticipare, ce serioasă trebuie să fie viaţa!

Creştinul care cunoaşte aceste lucruri despre viitor şi care trăieşte în anticiparea lor are o bucurie şi o pace despre care lumea nu ştie nimic. O săptămână trăită astfel merită mai mult decât o viaţă întreagă trăită cu lucrurile pe care le are de oferit lumea. Şi dacă nouă ne place acum să trăim viaţa cea nouă şi să intrăm prin credinţă în lucrurile pe care le are Domnul în păstrare pentru noi, cum va fi împlinirea! Dacă prin pierderea speranţei şi credinţei am pierde mult în prezent, cum ar fi să pierdem aceste lucruri pe veşnicie!

Dându-ne seama de aceasta, vedem că nu ne putem permite nici un moment de neglijenţă. Omul angajat în luptă cu animalul ştie că animalul zdrobit, rănit caută să-l omoare. Astfel apostolul ne spune că natura veche se străduieşte să omoare Natura nouă. De aceea, Natura nouă trebuie să caute să-şi folosească toată puterea pentru a câştiga biruinţa. Domnul ne-a promis har îndeajuns pentru orice timp de lipsă. Dacă vom fi biruiţi de natura veche, aceasta nu va fi din cauză că n-avem putere suficientă pentru biruinţă, deoarece, dacă vom apela la Domnul, El ne va susţine. Dar Domnul ne va proba loialitatea, credinţa, tăria de caracter, starea de veghe a minţii. Iar biruinţa este sigură, atâta vreme cât încrederea noastră este în El!

R — 5777 / octombrie 1915

 

  1. M. 113

1 Toate voi părăsi Doamne,
Numai Ţie-Ţi voi urma!
Gol şi sărac prin pustie,
Ca Tine-oi purta crucea;
Toată grija mea lumească,
Piară cu tot dorul rău,
Iar a mea viaţă dreaptă,
Rămână, Domnu-i al meu.

2 Lumea poate a mă urî,
L-a urât şi pe Isus.
Oamenii mă pot părăsi,
Isus va fi credincios;
Strălucească-mi a Ta milă,
Domnul iubirii, ştiinţei,
Rău-n bine-atunci se schimbă,
Noaptea-n lumina zilei.

3 Arma duhului încinge,
Ia pavăza credinţei;
Lumea, pofta o învinge,
S-ai cununa vieţii.
Sus, c-al tău curs n-a dura mult,
Luptă-te cu regulă,
Iată te aşteaptă Domnul
Cu plată după luptă.

4 Departe faime şi comori,
Pază-mi-e Cuvântul Tău
Şi durerile-mi sunt plăceri,
De când am iubirea Ta;
Aba, Tu îmi eşti Părinte,
Sufletul l-am dat Ţie,
Fie vifor sau năpaste,
Toate îmi sunt spre bine.

5 Suflete ai mântuirea
Şi lasă păcatele,
Bucură-te cum că ori când
Îţi poţi face binele;
Gândeşte ce Părinte ai,
Locuinţă cui I-ai dat,
Isus muri pentru Tine,
Nu ai să fii supărat.

Blândeţea, o caracteristică a Cristosului

“Şi robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi, în stare să înveţe pe toţi, plin de îngăduinţă răbdătoare, să îndrepte cu blândeţe pe potrivnici.” 2 Timotei 2:24, 25.

Cuvintele textului nostru au fost adresate de către apostolul Pavel lui Timotei, un Bătrân al Bisericii. Poporul Domnului, toţi cei care aparţin Corpului lui Cristos, sunt fii ai lui Dumnezeu; totuşi ei sunt cu toţii slujitori — robi ai lui Isus Cristos. Fiecare fiu adevărat va dori să slujească interesele tatălui său, mai ales ale unui tată drept, iubitor; şi fiecare slujitor credincios va dori să slujească interesele stăpânului sau patronului său, mai cu seamă ale unui patron sau stăpân nobil, vrednic de aceasta. Domnul nostru Isus, care a fost Fiul deosebit al Tatălui ceresc, S-a făcut Slujitorul tuturor, ca să slujească interesele Tatălui, să împlinească voinţa Lui.

Textul nostru se poate aplica fiecărui slujitor al lui Dumnezeu, fiecărui membru al Bisericii lui Cristos, fie că deţine vreo funcţie printre fraţi, fie că nu. Este o poruncă ce se aplică întregii Biserici. Fiecare copil al lui Dumnezeu conceput de Spirit trebuie să înveţe pe alţii potrivit ocaziei şi capacităţii sale, cu limitarea pusă în Scripturi în privinţa sexului. “Duhul Stăpânului Domnul este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor blânzi; El M-a trimis să pansez pe cei cu inima zdrobită, să vestesc eliberarea robilor şi deschiderea închisorii celor ce sunt în lanţuri” (Isaia 61:1). Aceste cuvinte ale profetului se aplică fiecărui membru al Cristosului, Cap şi Corp.

Maniera potrivită de a prezenta adevărul

Dar Mesajul Veştilor Bune pe care ni l-a dat Domnul să-l vestim nu trebuie impus oamenilor. Pentru a fi slujitori potriviţi ai Domnului şi în armonie cu aranjamentele Lui, nu trebuie să ne luptăm, nu trebuie să ne certăm. Trebuie să informăm în umilinţă, nu cu aer de superioritate, sau cu dorinţa de a arăta cât ştim. Mesajul nostru este pentru cei care au “urechi de auzit”. Nu trebuie să ne impunem oamenilor, nici să ne vârâm cu de-a sila, ca să-i facem să ne asculte. În vreme ce trebuie să fim gata ca să ne jertfim interesele proprii pentru a vesti Mesajul credinţei noastre, totuşi, când facem aceasta nu trebuie să fim certăreţi, răutăcioşi, arţăgoşi.

Nu vrem să spunem despre cei care sunt înclinaţi să fie arţăgoşi în prezentarea Adevărului că ei nu sunt membri ai lui Cristos, dar evident ei n-au învăţat calea cea mai bună. N-au dezvoltat suficient calitatea iubirii; sunt deficitari în înţelepciunea cerească în această privinţă. Cu o aumită ocazie, doi dintre ucenicii Domnului au venit dintr-o cetate a Samariei, ai cărei locuitori n-au vrut să le vândă mâncare, şi au întrebat cu indignare pe Isus dacă să nu ceară foc din cer ca să-i nimicească. Ca răspuns Domnul nostru a spus: “Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi. Căci Fiul Omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască“ (Luca 9:55, 56). La fel sunt astăzi unii gata să se certe cu orice ocazie. Deşi această tendinţă nu dovedeşte că ei nu sunt copii ai Domnului, totuşi ea demonstrează că nu sunt în atitudinea potrivită, că este necesară o îmbunătăţire.

Lucrurile plăcute lui Dumnezeu sunt prezentate în Scripturi. Urmaşii Domnului trebuie să fie blânzi faţă de toţi oamenii — nu numai faţă de fraţii din Biserică, ci faţă de toţi ceilalţi. Ei nu trebuie să fie stârnitori de ceartă, totdeauna gata să intre într-o ciorovăială, ci să fie îndelung răbdători, să respecte opiniile şi preferinţele altora. Ar putea fi ocazii când creştinul ar fi pus într-o situaţie în care să fie obligat să se apere; dar una este să te aperi într-un mod raţional, şi cu totul altceva să fii certăreţ şi agresiv.

Străduindu-ne să ducem Adevărul la alţii, ar trebui să ţinem minte că credinţa noastră nu trebuie prezentată oricui. “Nu aruncaţi perlele voastre înaintea porcilor.” Ei nu vor aprecia perlele voastre. Vor vrea să vă facă rău deoarece nu le apreciază. Dar, deşi nu trebuie să fim certăreţi, trebuie să fim activi în prezentarea Cuvântului Vieţii. Dacă Adevărul este atacat şi sufletele oneste sunt în pericol de a se poticni, noi trebuie, aşa cum a poruncit apostolul, să “luptăm pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3). Aceasta nu înseamnă însă că trebuie să fim certăreţi, sau să întreţinem dispute, în sensul obişnuit al acestor termeni. Trebuie să fim totdeauna gata să vestim Adevărul cu fiecare ocazie potrivită — cu moderaţie, blândeţe şi umilinţă, dar cu seriozitate şi zel; pentru că aceasta este treaba noastră. Dacă cei cărora le prezentăm Mesajul Adevărului sunt în atitudinea potrivită, ei îl vor dori. De aceea, este corect pentru noi să fim gata să ne dăm viaţa în apărarea Adevărului şi a intereselor lui.

Cu cât suntem mai liniştiţi, mai calmi, mai stăpâniţi când cineva ni se împotriveşte, cu atât mai bine putem apăra şi recomanda Mesajul pe care-l ducem. Cu cât va fi mai mare contrastul dintre spiritul nostru şi cel al împotrivitorului nostru, cu atât argumentul în favoarea Adevărului va fi mai puternic în mintea celor care aud şi cu atât vom fi mai în stare să dezarmăm prejudecata din mintea împotrivitorului, dacă inima lui este sinceră şi onestă. Cel care-şi pierde stăpânirea de sine şi devine combativ şi certăreţ, îşi pierde propria cauză. Nu trebuie să-şi piardă niciodată capul. Acesta sigur va spune lucruri care ar fi fost mai bine să rămână nespuse şi va arăta prin ton şi mod de comportare că nu este animat de Spiritul Învăţătorului. Mai mult rău decât bine poate rezulta dintr-o astfel de greşeală. Totdeauna trebuie să prezentăm Mesajul cu blândeţe, cu amabilitate, cu convingere. Poate fi necesar să fim fermi în declaraţiile noastre, dar spiritul prezentării trebuie să fie blând, fie că este în particular, fie că este în public.

Însuşirile unui adevărat învăţător

Apostolul spune că slujitorii Domnului trebuie să fie “în stare să înveţe pe alţii” (1 Tim. 3:2; 2 Tim. 2:24). Sfântul Pavel se adresează aici în mod special unui Bătrân al ecclesiei. A fi în stare să înveţe pe alţii înseamnă a avea capacitatea de învăţare. Nu toţi au capacitatea, darul de a clarifica lucrurile pentru alţii. Sunt unii oameni care, cu cât vorbesc mai mult, cu atât sunt înţeleşi mai puţin. Dacă sunt unii care se găsesc în această stare, ei ar trebui să folosească publicaţii şi apoi să încerce să prezinte Mesajul într-un mod care să poată fi asimilat de mintea altora — făcându-l clar, simplu şi logic. În prezentarea Mesajului altora este nevoie de răbdare. Să fii gata să repeţi punctul tot mereu, să compătimeşti cu cei pe care îi înveţi, amintindu-ţi cât de greu ţi s-a părut ţie când încercai să ieşi din întuneric la lumină.

Fie că prezinţi Adevărul în public sau în particular, niciodată să nu iei un aer de superioritate, de aroganţă. Niciodată să nu­-ţi permiţi să fii iritat încât să spui: “Despre aceasta eu pot afla mai multe în cinci minute decât poţi afla tu într-un an”; nici măcar să nu sugerezi aceasta prin expresia feţei tale, sau în tonul sau comportarea ta. Vezi, ai putea să te exprimi în aceste patru moduri deodată; dar oricare din cele patru va fi deajuns să pună o barieră între tine şi cei cărora te-ai străduit să le trezeşti interesul. Trebuie să fii blând, smerit cu inima, umil.

Dacă cineva îţi prezintă un argument sau o scriptură despre care el crede că-ţi contrazice poziţia, spune-i: “Ei bine, frate, haide să vedem dacă aceasta este în armonie cu învăţăturile Bibliei. Noi trebuie să acceptăm ca Adevăr doar ceea ce armonizează toate declaraţiile Cuvântului lui Dumnezeu. Să verificăm subiectul”. Să ai o manieră blândă, de învăţăcel, care arată că este dispus să înveţe de la altul, dacă el te poate învăţa ceva din Cuvântul sigur al Domnului. Astfel împotrivitorul tău va fi mai dispus să audă ce ai de zis, dacă este dispus să fie cât de cât rezonabil.

Fără îndoială poporul Domnului învaţă tot mai mult lecţia dată în textul nostru — “robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi”. Este o lecţie pe care toţi trebuie s-o înveţe, Bătrânii, Diaconii şi fiecare membru al Corpului lui Cristos. Este necesară pentru zidirea caracterului nostru şi este necesară ca să putem face un serviciu mai eficient pentru Învăţătorul. La început când ne-am încins armătura şi am luat Sabia Spiritului, probabil că am făcut unele exerciţii cu sabia, şi poate adesea am făcut mai mult rău decât bine. Am simţit că avem ceva ce nimeni n-ar putea răsturna. Dar am învăţat să fim mai blânzi, mai înţelepţi, mai răbdători, mai iubitori; şi astfel am devenit mai apţi să fim instructorii altora. Am văzut cum putem vătăma Cauza Domnului printr-o prezentare greşită a Adevărului şi cum printr-o prezentare potrivită putem avea mai mult succes în înfăptuirea lucrării Domnului, în ajungerea la inimile flămânde, şi cum putem fi mai plăcuţi marelui nostru Împărat, pe care-L iubim cu toţii şi dorim să-L servim.

R — 5698 / iunie 1915

 

  1. M. 95

1 Ce simţ fericit şi binecuvântat,
Iubirea fiască, sigil nepătat,
Perfectă dragoste, de tot curată,
Ca să răbdăm toate pe noi ne-nvaţă.

2 Doresc mult să fiu blând, simplu şi umil,
Ca-Nvăţătorul meu şi ca un copil.
Mai sincer mai milos, la minte plăcut,
Să pot veghea-n rugă, pân-noapte-a trecut.

3 Vreau ştiinţă curată, cari de sus vine,
Şi-n totul e plină de fructe bune;
Vreau al lui Isus Duh, precum a promis
Da vreau să şi trăiesc precum El a zis.
4 Toate sunt deşarte, a lumii plăceri,
Văzând valoarea lor, că-s numa-nşelări,
Eu vreau să fiu liber, nu rob la păcat,
Trăind numai Lui ce m-a răscumpărat.

4 July, 2015|Categories: Extras din Turnul de Veghere

Minciuni la medic care te pot costa scump; Vinul rosu te face mai destept; Sfaturi ca sa auzi mai bine ; Cit de folositoare sunt vegetalele in meniul nostru/ Ce trebuie sa stii despre prajeli/ Doza zilnica de usturoi necesara pentru tratarea hipertensiunii/ Cum prepari cea mai buna dulceata de trandafiri/ Alimentele care iti detoxifiaza in mod natural organismul/ Tratamente cu RIDICHE NEAGRA/ RACHITA/ PRUN/ PRAZUL/ PORUMB si…etc

Sfaturi ca sa auzi mai bine

Imagini pentru auz bun


Auzul slab 
a devenit o problema si a tinerilor, nu doar a persoanelor in varsta. Auzul nostru este afectat de mediul inconjurator, de la muzica din casti pana la claxoanele din trafic, iar noi trebuie sa invatam sa ne protejam.

 
Studiile din SUA arata ca 12.5% dintre copii si-au pierdut deja auzul, iar expertii ii avertizeaza pe adolescenti si pe tineri ca fac parte dintr-un grup de mare risc. Din pacate, nu exista o pastila magica si nici chiar o operatie simpla care sa ne redea auzul, asa ca nu ne ramane decat sa avem grija de el. Iata ce e de facut: 
 
Evita zgomotele puternice 
Ori de cate ori este posibil, stai departe de zgomotele puternice. De exemplu, daca te afli in plin trafic, ridica geamurile masinii, la concerte evita locurile de langa boxe, iar la restaurant cauta un loc in care poti sa vorbesti fara sa ridici vocea. 
 
Limiteaza expunerea la zgomote 
Multe sunete pe care le auzim ne pot face rau daca sunt prea puternice, prea lungi sau sunt auzite prea des. Cu cat este numarul de decibeli mai mare, cu atat expunerea ar trebui sa fie mai scurta.
Tinand cont ca o conversatie normala are 55 – 65 de decibeli, ia aminte: 
– traficul intens are 70 -85 de decibeli 
– muzica din baruri si din restaurante are deseori 90 – 110 decibeli (nu ar trebui sa te expui unor sunete mai mari de 100 de decibeli pentru mai mult de 15 minute)
– la concertele rock, care au 110 decibeli, n-ar trebui sa stai mai mult de 1 minut 
– chiar si o expunere de scurta durata la un sunet de peste 120 de decibeli (cum ar fi pocnitoare sau sirena de la ambulanta) poate duce la pierderea auzului.
 
Poarta protectie 
Nu vorbesc despre servetele indesate in urechi, ci de dopuri speciale pentru zgomot, care se muleaza pe urechea ta si te protejeaza de sunete. Poarta-le oricand zgomotul trece de 85 de decibeli. Daca lucrezi intr-un mediu poluat fonic sau e o situatie din care nu poti iesi, pe langa masurile de protectie trebuie sa iei din cand in cand o pauza de 10 minute pentru a le da timp urechilor tale sa-si revina. 
 
Aplica regula 60:60 
Cand asculti muzica la casti, asculta la 60% din volumul maxim, dar nu pentru mai mult de 60 de minute pe zi. 
 
Zgomotele in urechi pot semnala o carenta de magneziu. Vezi si alte semne ale deficitului de magneziu
 
Alege corect castile 
Atunci cand iti cumperi casti, alege-le pe cele care iti acopera toata urechea, astfel incat vor bloca sunetele din exterior si iti vor permite sa dai volumul mai la mic. Si aici se aplica pauza, caci si urechile au nevoie de putina liniste. 
 
Ai grija ce bagi in ureche 
Oamenii se pot rani si isi pierd auzul si din cauza obiectelor pe care le introduc in urechi. De cele mai multe ori este vorba despre betisoarele cu vata la ambele capete. Acestea pot fi folosite pentru curatarea pavilionului urechii, dar atat. 
 
Curata urechile in mod regulat 
Pentru un auz fin, trebuie sa-ti speli urechile in fiecare dimineata si sa le stergi cu un servetel de hartie. Astfel va fi inlaturat cerumenul care a fost produs in exces. Poti sa faci vizite regulate la ORL pentru indepartarea dopurilor de ceara. 
 
Mentine sub control colesterolul si aportul de grasimi 
Un profesor de la clinica de ORL din Universitatea de Medicina – West Virginia a constatat ca 60% dintre pacientii care au probleme cu auzul au un nivel crescut de colesterol in sange. Specialistul i-a indemnat pe pacienti sa tina regim special fara grasimi, iar cand analizele au iesit foarte bine, nivelul auzului s-a reglat considerabil.

Îți amorțesc mâinile? Iată AFECȚIUNILE de care poți suferi

Imagini pentru maini amortite


Poate ți s-a întâmplat să îți amorțească degetele de la mâini sau de la picioare.

 
Dacă se întâmplă rar, nu băgăm de seamă și trecem cu vederea, dar dacă se întâmplă destul de des, este nevoie de o atenție mai sporită.
 
De ce amorțesc degetele de la mâini
 
Amorțeala mâinilor, care se simte ca niște furnicături sau pierderea sensibilității cutanate pe termen limitat, este o reacție ce poate apărea din mai multe motive. Unul din motive este fluxul scăzut al sângelui în anumite zone sau lezarea nervilor.
 
Amorțeala mai poate apărea și în urma unor traumatisme sau din cauza unor inflamații sau infecții. Amorțeala mâinilor nu indică boli foarte grave, dar se întâmplă ca aceste simple furnicături să anunțe accidente vasculare cerebrale sau tumori.
 
Parestezia, adică amorțeala mâinilor, poate anunța boli sau tulburări ce îngreunează fluxul de sânge sau lezează nervii. De altfel, cele mai multe femei trec prin aceste stări în perioadele de menstruație sau când au deficit de calciu. Oricum ar fi, parestezia este un semn că ar trebui să mergi la medic, mai ales dacă ți se întâmplă des.
 
Amorțirea degetelor de la mâini poate apărea atunci când dormi pe mâni, desenezi, folosești intensiv mâna, fie că scrii pe hârtie sau la calculator. De obicei, amorțeala dispare după câteva minute sau chiar mai repede dacă faci un mic masaj și întinzi mâinile.
 
O cauză a amorțelii poate fi sindromul de tunel carpian, care produce amețeli, furnicături și mici dureri la nivelul degetelor și palmei. Apar cel mai adesea la mâna care se folosește cel mai des. De obicei, simptomele sunt supărătoare în timpul nopții, dar pot fi înlăturate în urma unei intervenții chirurgicale, care deblochează nervul median presat.
 
Cel mai probabil, mai ales dacă te știi o persoană sănătoasă, ai deficit de vitamine B12, B6, B1, B3 sau PP (niacină) sau vitamina E. aceste vitamine, precum și magneziul sunt importante pentru funcționarea optimă a nervilor periferici. Lipsa de vitamine provoacă amorțeli la membrele superioare și inferioare.
 
Alte cauze ale amorțelii mâinilor pot fi probleme ortopedice, precum fracturi, osteoporoză sau poate un aparat cu ghips prea strâns. Persoanele care nu beau apă și consumă alcool pot avea probleme cu furnicăturile la degetele mâinilor, potrivit dailymail.co.uk

Exerciţii pentru picioare care te ajută să elimini durerile de mijloc, şolduri şi genunchi

Imagini pentru exercitii pentru picioare


Unele dintre cele mai comune dureri sunt cele de spate, șolduri și genunchi. 8 din 10 oameni suferă la un moment dat de aceste dureri, deci n-ar trebui să fie o surpriză pentru nimeni dacă aceste probleme pornesc de fapt de la picioare. Avem tendința să ne suprasolicităm picioarele toată ziua, deoarece le luăm ca pe ceva normal, care ni se cuvine, dar dacă te numeri printre cei care vor să le mențină sănătoase, va trebui să ai grijă cum se cuvine de ele.

 
Pentru alinarea suferințele cronice este nevoie, de cele mai multe ori, de ceva mai mult decât doar încălzirea zonei, așa că merită să încerci câteva exerciții pentru picioare, ca să îți fie mai bine. Acesta este un remediu natural pe care mulți oameni îl ignoră, dar este extrem de eficient, deoarece, până la urmă, peste 15000 de nervi trec prin picioare și au legătură cu întreg organismul, potrivit FEMINIS.RO.
 
Fă aceste exerciții timp de măcar 20 de minute pe zi și vei avea o viață mult mai confortabilă.
 
1. Opune rezistență tălpii 
 
Este un exercițiu simplu, dar eficient pentru toți mușchii responsabili de echilibru și prevenirea accidentărilor.
 
Poți începe prin a sta dreaptă în scaun și să-ți întinzi un picior în față. Cel mai bine ar fi dacă ai avea o bandă elastică pe care să o ții cu ambele mâini și să o dai peste vârful picioarelor, dar dacă nu reușești să obții una este în regulă și fără, deși va fi mai greu să opui rezistență. Îndreaptă-ți degetele înainte, practic, întinde la maximum piciorul, în ciuda reținerii resimțite din cauza benzii elastice. Menține poziția timp de 5 secunde și revino ușor la poziție inițială, de relaxare. Fă 15 repetări, de câte două ori pe zi.
 
2. Cercuri de gleznă
 
Nu-ți neglija gleznele când vine vorba despre exerciții ale picioarelor! Dacă ai glezne puternice și flexibile vei avea și o postură mai fermă.
 
Întinde-te pe spate și adu-ți picioarele spre piept, în unghi de 90 grade, apoi învârte gleznele în sensul acelor de ceasornic de 10 ori și încă de 10 ori în cealaltă direcție. Fă acest exercițiu de trei ori pe zi, cu ambele picioare odată sau cu câte unul pe rând.
 
3. Presarea degetelor
 
Acest lucru te va ajuta să îți întărești mușchii picioarelor și să-ți îmbunătățești circulația. 
 
Începe prin a sta în picioare și a îndoi ușor genunchii, apoi flexează degetele și înțepenește-le în podea. Menține poziția timp de 4 secunde apoi dă-le drumul. Fă câte 10 repetări de trei ori pe zi.
 
4. Mersul pe vârfuri
 
Mersul pe vârfuri te va ajuta să ai musculatură puternică în zona picioarelor, să-ți întărești gleznele și să ai degete frumoase.
 
Ridică-te pe vârfuri și mergi pentru 20 de secunde, apoi coboră și stai normal 10 secunde. Repetă operațiunea de șase ori la rând, de două ori pe zi.

Leacul miraculos care poate vindeca boli grave: Ce au descoperit cercetătorii

Imagini pentru leacuri boli


Acesta este leacul miraculos care poate vindeca boli extrem de grave. Cercetătorii români au descoperit un leac incredibil. Un produs banal ar putea sa ne salveze de boli grave pentru care nu mai au leac nici antibioticele. Este vorba de asa-numitul Ou Hiperimun, creat in Romania.

 
Specialistii au injectat gaini cu anumiti virusi, iar ouale acestora contin acum anticorpi numiti imunoglobuline. Consumat crud, Oul Hiperimun ar intari sistemul imunitar si ar ajuta corpul sa lupte cu diverse afectiuni. Deocamdata parerile doctorilor sunt impartite. Unii cer studii medicale ca sa se convinga, altii considera solutia revolutionara.
 
Cercetatorii romani au injectat in gaini virusi slabiti ai infectiilor care fac ravagii in spitale. De exemplu stafilococ sau Ecoli. Gainile au dezvoltat imunitate, transmisa si oualor. Asa a luat nastere Oul Hiperimun, care ar putea fi un ajutor nesperat pentru mii de oameni care lupta cu afectiuni cauzate de scaderea imunitatii. Tratamentul, nerecunoscut oficial inca, se numeste terapie pe baza de imuglobulina. Ouale se vand deja dar sub denumirea de supliment nutritiv, nu de tratament.
 
Şeful departamentului de cercetare Romvac explică tot. “Este complet diferit de oul obisnuit, noi am imunizat aceste gaini si atunci gaina are rolul sa transmita toate informatiile necesare urmatorului progen. In lume psoriazisul este declarata o boala incurabila, noi am reusit si suntem mandri ca am reusit sa tratam din punct de vedere clinic pacientul cu psoriazis.”, spune Lucica Sima.
 
Pentru ca tratamentul sa fie mai eficient, virusul care provoaca infectia este extras de la pacient si se administreaza gainii. La aceste cercetari participa si cei de la Institutul Fundeni din Bucuresti.
 
Ca tratamentul sa fie eficient, oul trebuie consumat crud, spune producatorul. Este amestecat cu lapte si fructe si baut seara timp de 30 de zile. Cei care nu accepta un astfel de tratament, pot fierbe oul hiperimun, dar trebuie sa fie atenti: acesta trebuie tinut doar 4 minute in apa fiarta la 100 de grade.
 
Parerile specialistilor sunt impartite. Alexandru Rafila, profesor de microbiologie: “Trebuie sa ai la baza niste studii clinice si trebuie sa fie inregistrat ca si medicament. Daca nu este inregistrat ca medicament, ci ca supliment nutritiv, discutam despre un aliment. Trebuie dovedite din punct de vedere stiintific, personal, este o opinie personala, ma indoiesc de calitatile acestea. Cand este vorba de foarte multe proprietati de prevenire de combatere a unor boli lucrul acesta este greu de realizat chiar si cu medicamente.”
 
Pe de alta parte, exista microbiologi si doctori care sustin ca tratamentul cu antibiotice nu va dura foarte mult, in conditiile in care infectiile au capatat rezistenta. Acestia sunt acum in cautare de metode alternative de imunizare.
 
Prof. dr. Mircea Penescu, sef sectie Carol Davila: “Acest produs este o promisiune, o speranta, o parghie alternativa a tratamentului unei game largi de infectii la om si animal este vorba de imunoglobulinele aviare, formate la pasari. In momentul de fata este un adevarat pericol compromiterea antibioticelor se poate prevedea intr-un viitor nu foarte indepartat falimentul acestei metode de tratrament.”, conform ProTV.
 
Terapia cu imunoglobulina din galbenusul de ou se afla in faza incipienta. Romania este printre putinele tari la nivel mondial care o studiaza. Cercetatorii care au creat oul sustin ca din 2009 si pana acum ar fi tratat peste 1.500 de pacienti cu diferite imunodeficiente. Un ou costa 4 lei si poate fi cumparat doar de la producator. Ca sa fie declarat medicament, Oul Hiperimun trebuie sa treaca o serie de teste de laborator, apoi sa-si dovedeasca eficienta la animale si, in final, la om.

Cum birui celulita?

Evitarea alcoolului, a fast-food-ului, a dulciurilor si respectarea unui program regulat de sport sunt regulile de baza pentru a scapa de aspectul inestetic a celulitei, tonifiind foarte bine pielea.Pe langa aceste reguli care fac minuni, un alt aspect de care trebuie sa tii cont este includerea in alimentatie a catorva alimente recunoscute pentru efectul lor anticelulitic. Iata ce nu trebuie sa-ti lipseasca din meniu:
Locul 1. Broccoli
Este considerat un aliment minune, datorit valorii nutritionale pe care o are. Are un continut bogat in vitamine, minerale si este sarac in calorii, astfel ca-l poti incorpora zilnic in meniul tau. Motivul este simplu! Pe langa acesti nutrienti broccoli mai contine o substanta stimuleaza productia colagenului, impiedicand astfel aparitia celulitei sau imbunatatind aspectul pielii in cazul in care deja a fost afectata.  Este recomandat sa incluzi macar 3-4 portii de broccoli preparat la aburi in meniul tau saptamanal, noteaza eva.ro.
Locul 2. Ceaiul verde
Este recunoscut pentru proprietatea sa de a accelera metabolismul, a impiedica absorbtia grasimilor si a regla nivelul glicemiei in sange. Teobromina din continutul sau are efect direct asupra celulitei, stimuland arderea grasimilor. Consuma zilnic 2 cani cu ceai verde neindulcit!
Locul 3. Portocalele
Sunt bogate in vitamina C, un element indispensabil pentru sanatatea intregului organism. insa, portocalele mai contin alti compusi care imbunatatesc circulatia sangelui, actionand prin corectarea dezechilibrelor care se produc in corp si care favorizeaza aparitia celulitei.
Locul 4. Sparanghelul
Se situeaza printre legumele de top cu efecte spectaculoase asupra sanatatii. Are un efect antiinflamator in corp, reduce balonarea si este sarac in calorii, fiind un aliment pe care trebuie sa-l consumam cat mai des.
Avand si un efect detoxifiant, sparanghelul imbunatateste circulatia sangelui, eliminand toxinele din corp si imbunatatind aspectul pielii afectate de celulita.
Locul 5. Pestii grasi
Somonul si macroul contin acizi grasi omega-3, adica acele grasimi bune care au un efect spectaculos asupra pielii, imbunatatind aspectul pielii afectate de celulita. Acesti acizi grasi omega-3 ajuta corpul sa metabolizeze mai bine grasimile, inclusiv pe cele care determina aparitia celulitei.97u

Efectul uimitor al consumului de lamai congelate asupra sanatatii

Nu mai este un secret faptul că lămâia reprezintă unul dintre cele mai puternice și mai apreciate remedii naturale. Din vremuri străvechi și până în prezent, acest fruct-minune nu contenește să ne surprindă cu efectele lui benefice. Importanța lămâilor în întărirea sistemului imunitar, în purificarea sângelui și în lupta organismului împotriva bolilor este unanim recunoscută și general acceptată.
Efectele pozitive ale lămâiei asupra sănătății se datorează mai multor elemente nutritive din compoziția acesteia: vitamina C, vitamina B, fosfor, calciu, potasiu, retinol, acid ascorbic, tocoferol, niacina și piridoxina.
Lămâile sunt benefice în tratarea chisturilor şi a paraziţilor interni. De asemenea, reglează tensiunea arterială, ajută vindecarea depresiei, combate stresul şi tulburările nervoase. Efectele benefice ale acestor citrice au căpătat, în urma unor cercetări relativ recente, o importanţă majoră în raport cu prevenirea și tratarea cancerului. Proprietățile sale antioxidante și anticancerigene provin de la flavonoide, un complex de substanțe care protejează celulele organismului.
Dacă până acum, era recomandat consumul acestor citrice în stare proaspătă, accentuându-se asupra consumului sucului de lămâie, în prezent, oamenii de știință susţin că fructul trebuie folosit în întregime pentru proprietăţile sale ce ajută vindecarea. Potrivit studiilor, coaja lămâiei conţine de 5 până la 10 ori mai multe vitamine decât sucul în sine de la acelaşi fruct. Coaja ajută la eliminarea toxinelor din corp.
Mai mult decât atât, prin procesul de congelare al lămâilor, proprietățile regenerative pentru sănătate ale acestora se schimbă și se intensifică, contribuind în mod evident la eradicarea elementelor toxice din organism, susțin specialiștii.
Unul dintre cei mai eficienţi producători de medicamente la nivel mondial a mărturisit că procesul de congelare a lămâilor poate activa proprietăţile citricelor de combatere a cancerului și a bolilor inflamatorii. Mai bine de 20 de teste efectuate în laborator confirmă randamentul acestui remediu.
Eficienţa sporită a lămâilor congelate în procesul de reducere a celulelor canceroase prezente în organism a fost confirmat și întărit de medici, care afirmă că această metodă este de 10.000 de ori mai eficientă decât chimioterapia clasică. Efectul este mai intens atunci când acestui remediu i se adaugă bicarbonat de sodiu.
Pentru a beneficia de efectele revoluționare ale consumului de lămâi congelate, tot ce trebuie să faci este să cumperi lămâi şi să le speli cât poţi de bine, după care să le pui la congelator. După ce le congelezi, dă-le prin răzătoare sau toacă-le mărunt fără să îndepărtezi coaja. După ce rezultatul se decongelează, folosește lămâia cât mai des în alimentaţie sau consum-o în stare naturală.

Ce trebuie sa stii despre prajeli

dw

Mâncarea rumenită în ulei se află în topul preferințelor culinare pentru mulți oameni. Însă, prăjelile pe cât sunt de gustoase, pe atât sunt de periculoase pentru sănătate.
Prea multe calorii
Atunci când un aliment este preparat în ulei își multiplică densitatea calorică. Fie că este vorba de cartofi, carne sau produse de patiserie, uleiul este absorbit și înlouiește substanțele nutritive și antioxidanții.
La final, vei avea un preparat delicios, însă cu o valoare nutrițională scăzută. De exemplu, un cartof de 300 g copt are aproximativ 270 de calorii, în timp ce prin prăjire poate ajunge și la 800 de calorii.
Atenție la calitatea uleiului!
Toate uleiurile și grăsimile au un punct de ardere, mai exact momentul în care structura lor se deteriorează și încep să producă substanțe toxice pentru organism. Uleiurile hidrogenate și cele parțial hidrogenate se deteriorează mai greu și din acest motiv se utilizează des pentru prăjeli, deoarece pot fi refolosite, însă ele sunt o sursă de grăsimi trans, periculoase pentru sănătate.
Substanțele toxice din uleiuri cresc stresul oxidativ al organismului și favorizează apariția unor probleme precum intoleranța la glucoză. Uleiul de măsline, cu toate că are punctul de ardere mai ridicat, nu este recomandat la prăjire, ci doar adăugat în preparatele reci, pentru a-i valorifica substanțele benefice.
Cele mai recomandate uleiuri folosite la gătit, deoarece rezistă la temperaturi înalte, sunt uleiurile de cocos și de palmier. Cel mai utilizat ulei în bucătărie este uleiul de floarea-soarelui, însă acesta nu ar trebui folosit la prăjit, deoarece începe să se descompună la temperaturi mai mari de 170˚.

Cresc riscul apariției celulelor canceroase
Pe lângă faptul că în timpul procesului de prăjire alimentele își pierd calitățile nutritive, ele își schimbă și structura chimică. De exemplu, atunci când alimentele bogate în carbohidrați sunt gătite în ulei încins, ele produc acrilamidă, o substanță rezultată din degradarea amidonului și care este asociată cu formarea celulelor canceroase.
Cea mai mare concentrație de acrilamidă o au cartofii prăjiți, așadar este recomandat ca aceștia să fie consumați cât mai rar, sau chiar deloc. Prăjelile cresc riscul apariției afecțiunilor inflamatoare, a cancerului de sân și de pancreas.
Cresc colesterolul
Unul dintre cele mai mari riscuri la care se supun cei care consumă des carne prăjită este creșterea colesterolului rău (LDL-ul). Fie că prăjim alimentele în baie de ulei sau în tigaie, pe lângă acestea apar mici bule.
Aceste bule se formează când apa din alimente se evaporă, iar în locul ei preparatele absorb o cantitate însemnată de ulei. Atunci când prăjim alimentele deja bogate în grăsimi saturate, cum este baconul sau carnea de porc, nu facem decât să mărim cantitatea de grăsimi și astfel nivelul de colesterol va depăși valorile normale.
Info: Cu cât pui mai mult ulei în tigaie, cu atât acesta se va încinge mai greu, iar alimentele vor avea nevoie de mai mult timp ca să se prăjească și vor absorbi o cantitate mai mare de grăsimi, ceea ce înseamnă mai multe calorii.
Sfaturi pentru prăjire
–    Nu refolosi uleiul
–    Introdu alimentul în uleiul fierbinte ( contactul cu uleiul este mai mic)
–    Pentru a prepara o omletă ai nevoie de doar 1 lingură de ulei
–    Asigură-te că alimentele pentru prăjit sunt uscate. Șterge-le cu un șervet de hârtie dacă le-ai spălat, înainte să le așezi în tigaie.
–    Poți înlocui uleiul cu unt atunci când prepari legume, mai puțin cartofii.
Dr. Adrian Copcea, medic primar diabet, nutriție și boli metabolice
Nu există un mod „ideal“ de preparare. În schimb, există diferite variante care au dovedit dezavantaje clare. Prăjirea prin scufundare în ulei recirculat, arderea, afumarea sunt exemple de modalităţi de preparare asociate cu efecte nefaste (cardiovasculare, cancerigene).
Alte modalităţi, dimpotrivă, sunt considerate sigure şi benefice: mâncărurile gătite prin fierbere, coacere, la cuptor sau la abur. Sunt binevenite, desigur, atât mâncărurile crude cât şi mâncărurile prelucrate termic.

ui

Doza zilnica de usturoi necesara pentru tratarea hipertensiunii

Studiile au confirmat ca alicina (substanta responsabila pentru mirosul tipic care reprezinta si mecanismul de aparare al usturoiului impotriva atacului daunatorilor) are un efect inhibitor asupra Helicobacter pylori, o bacterie responsabila cu dezvoltarea ulcerului gastric. Aceasta substanta se activeaza atunci cand usturioul este taiat sau mestecat si protejeaza corpul de infectii bacteriene si scade nivelul colesterolului din sange.

Recent s-a descoperit faptul ca alicina din usturoi este eficienta in lupa impotriva a doua tulpini bacteriologice: Enterococi si Staphilococi. Se poate folosi cu success in infectii de natura bacteriana sau fungica.

Studiile au aratat ca usturoiul este indicat atat in prevenirea cat si in tratarea cancerului.
Intr-un studiu efectuat pe un numar de femei din Iowa, SUA, cele ce introdusesera usturoiul in dieta lor ca si aliment uzual, au prezentat cu circa 32 % mai putine sanse de a dezvolta cancer de colon. Un alt studiu al Institutului National de Cancer din SUA afirma ca usturoiul poate incetini dezvoltarea celulelor maligne cat si auto-distrugerea celulelor canceroase.
Pentru ca actioneaza ca o bariera ce creste nivelul colesterolului bun ( LDL- colesterol de densitate mica) si reduce vascozitatea sangelui, usturoiul este un remediu pentru bolile cardiovasculare.
Conform institutului National pentru sanatate din SUA, dozele recomandate sunt:
1. Administrare orala
Pentru hipertensiune
• Usturoiul extract 600-1200 mg- doza trebuie divizata si administrata de trei ori pe zi.
• usturoi proaspat 4 grame (aproximativ un catel) o data pe zi.
Pentru prevenirea cancerului de colon, rect, cancerul de stomac se administreaza usturoi proaspat sau fiert intre 3.5-29 grame pe saptamana.
2. Aplicatii pe piele
• Pentru infectii ale pielii cu ciuperci se recomanda creme cu 0,4%, 0,6% extract de usturoi sau gel 1%, aplicat de doua ori pe zi, timp de o saptamana.

Cum prepari cea mai buna dulceata de trandafiri/

1y

Sezonul când trandafirii vor înflori se apropie, așa că nu mai este mult până când grădinile vor fi inundate de culori, arome și parfumuri. Însă din trandafiri pot prepara și un desert deosebit de bun.
Pe lângă faptul că încântă privirile, trandafirii pot deveni și un deliciu culinar atunci când sunt folosiți pentru faimoasa dulceață cu parfum intens, aromă și culoare inconfundabilă. Ai grijă însă, dulceața se face doar din trandafirii speciali, pe care nu ai cum să îi confunzi datorită mirosului puternic și îmbietor.
Doar anumite soiuri sunt suficient de parfumate pentru o dulceață cu adevărat excepțională, iar Rose de Rescht este un astfel de trandafir. Are un pafum puternic și plăcut, iar culoarea petalelor este de un roz spre roșu-purpuriu. Înflorește foarte abundent, în valuri, o dată la 3-4 săptămâni și are floarea bătută cu aproximativ 50 de petale. Este foarte rezistent la boli și dăunători, iar din petalele sale se obține un sirop fin și o dulceață gustoasă. Butașii sunt altoiți și produc flori din primul an de la plantare.
Cum pregătești trandafirii
Dulceața de trandafiri este delicioasă și se prepară foarte simplu. Chiar dacă nu ai experiență într-ale bucătăriei, cu această rețetă mergi la sigur. Ai nevoie de:
250 g petale de trandafiri
1 litru apă
1/4 kg zahăr
1/2 linguriță sare de lămâie
1 linguriță zeamă de lămâie
Mod de preparare: Alege doar petalele proaspete și rupe capătul alb sau taie cu foarfeca direct de pe tulpină. După ce le cureți bine de polen, pune-le într-un castron și freacă cu sarea de lămâie până capătă culoarea roșie. Dă apa la fiert împreună cu zahărul până scade puțin și culege spuma care se formează deasupra. Apoi, adaugă petalele și continuă fiertul la foc potrivit. Pune și sucul de lămaie și fierbe în continuare până se leagă siropul.
Ai grijă să nu o fierbi prea mult, pentru că altfel se va carameliza, devenind ușor maronie. Petalele sunt prea sensibile pentru a suporta caramelizarea, așa că riști să compromiți rețeta. Dulceața de trandafiri nu are nevoie să fie aromatizată suplimentar, dar dacă vrei, poți adăuga puțină coajă rasă de lămâie. Nu mai trebuie decât să o distribui în borcane și să te bucuri de parfumul fermecător și de consistența petalelor plutind în siropul rubiniu.
Dulceața de trandafiri este foarte concentrată, așa că o singură linguriță servită cu un pahar de apă rece îți poate îndulci ziua.

Alimentele care iti detoxifiaza in mod natural organismul/

r3

Nu este nimic gresit in a-ti permite din cand in cand sa consumi produse mai putin potrivite pentru organismul tau, insa in momentul in care exagerezi vor aparea probleme – balonari, inflamatii ale membrelor si oboseala. Cand ajungi in acest punct, ar fi bine sa te gandesti la alimentele care ti-ar putea curata corpul.
Stim ce gandesti. Ai prefera sa renunti la selfie-uri decat sa urmezi o luna intreaga o cura bazata doar pe sucuri. Afla ca nici nu trebuie sa faci asta. Unele din alimentele pe care le consumi au calitati de detoxifiere care iti permit sa iti cureti organismul fara sa treci prin proceduri complicate si neplacute.
Data viitoare cand simti ca ceva nu este in regula cu tine si vrei sa faci o detoxifiere, incearca sa consumi aceste 12 alimente care iti curata corpul.
1. Ceai verde
Alaturi de apa cu lamaie, ceaiul verde este o bautura detoxifianta foarte buna. Acesta este bogat in catechina, un flavonoid care imbunatateste productia de enzime detoxifiante si accelereaza functia ficatului. Studiile au demonstrat ca amelioreaza si inflamatiile colonului si previne mai multe tipuri de cancer. Incearca sa inlocuiesti cafeaua de dupa-amiaza cu o cana de ceai verde pentru a te detoxifia.
2. Lamai si portocale
Vitamina C din citrice ajuta la producerea glutationului, cunoscut drept cel mai important antioxidant, mai ales pentru curatarea ficatului. Dintre aceste fructe, lamaia este cea considerata cea mai puternica, deoarece ficatul poate face mai multe enzime din sucul unei lamaie proaspete decat din orice alt aliment. Avand in vedere ca nu e usor sa bei suc de lamaie, incearca ca in fiecare dimineata sa bei un pahar de apa (rece sau calda) cu suc de lamaie.
3. Struguri si coacaze
Aceste fructe sunt bogate in flavonoide, care pot ajuta la regenerarea glutationului epuizat, influentand sistemul imunitar si cel nervos. Lipsa glutationului afecteaza abilitatea corpului de a detoxifia corpul de alcool, necesar dupa prea multe pahare de vin. Daca afinele si strugurii nu sunt chiar preferatele tale, incearca suplimentele cu extract din struguri.
4. Ghimbir
Considerat un anti-inflamator puternic si un ajutor pentru stimularea imunitatii, ghimbirul este folosit de secole drept un detoxifiant pentru organism. Aceasta planta stimuleaza digestia, ajutand corpul sa elibereze enzimele potrivite pentru a descompune alimentele si toxinele din organe, in special din plamani si sinusuri. Ghimbirul ajuta la curatarea sistemului limfatic, evitand acumularea toxinelor, care te predispun infectiilor, in special in cazul sistemului respirator. Daca vrei sa beneficiezi de proprietatile acestei plante, incearca sa introduci in smoothie-ul de dimineata si bucatatele de ghimbir crud sau ceai de ghimbir.
5. Oua
S-ar putea sa existe un motiv pentru care ai pofta de oua dimineata, dupa o petrecere. Aparent acestea sunt bogate in cisteina, un aminoacid care ajuta organismul sa elimine toxinele. Daca vrei sa te bucuri de beneficiile acestui produs, poti sa adaugi in salata oua fierte la micul dejun.
6. Usturoi
Un alt ajutor in curatarea ficatului este usturoiul, care stimuleaza enzimele detoxifiante, filtrand reziduurile toxice din sistemul digestiv. Totodata este bogat in compusi antivirali, antifungici si anti-inflamatorii, adica ajuta foarte mult la mentinerea sanatatii organismului. Pentru fiecare masa toaca marunt usturoiul, dar ai grija sa te speli imediat, pentru a scapa de mirosul acestuia.
7. Varza de Bruxelles
Tot felul de legume crucifere (varza, brocoli, conopida) sunt bogate in fibre si blocheaza toxinele pentru a nu se raspandi in intregul organism. Totodata acestea sunt si o sursa buna de sulforafan, un antioxidant care stimuleaza detoxifierea naturala. Daca nu esti chiar innebunita dupa aceasta leguma, nu-ti face griji, exista o multime de moduri in care o poti prepara. Sigur iti va fi ceva pe plac!
8. Sfecla
Sfecla este plina de antioxidanti si nitrati detoxifianti, care cresc fluxul de oxigen si pun in miscare sangele. Aceasta leguma este bogata in fibre, ajutand ficatul sa produca enzime antioxidante si in plus, in flavonoide care stimuleaza producerea glutationului. Daca vrei sa te bucuri de beneficiile sfeclei, adauga cateva bucatele in salata.
9. Patrunjel
Aceasta garnitura standard este un diuretic natural, care ajuta la eliminarea bacteriilor prin rinichi. In loc sa il presari doar pe mancare, incearca sa pui patrunjel si in smoothie-ul de dimineata pentru un plus de detoxifiere.
10. Nasturel
Cine ar fi crezut ca aceasta planta are atatea proprietati benefice organismului? Avand fitochimicale puternice, nasturelul este un bun detoxifiant si diuretic. Nu doar ca iti curata celulele din organism, dar si energizeaza enzimele din ficat. Adauga nasturel in supe si salate.
11. Anghinare
Anghinarea este o planta cu o putere detoxifianta subestimata. Aceasta este bogata in cynarin, o substanta care stimuleaza organele sa curete ficatul si vezica biliara. In plus, este bogata si in antioxidanti si nutrienti precum vitamina C, potasiu si magneziu, ajutandu-te in digestie si detoxifiere. Pentru a te bucura din plin de beneficii, este bine sa prepari anghinarele la aburi si sa le servesti alaturi de un sos din unt si lamaie.
12. Alge

Ar fi bine sa comanzi si o salata de alge alaturi de comanda ta obisnuita de sushi, avand in vedere calitatile detoxifiante. Studiile au aratat ca algele regleaza si purifica sangele si, datorita iodului, stimuleaza in mod natural metabolismul.

PORUMB12191810_467799396736902_8438502653067413256_n


Zea mays Fam. Gramineae.
Denumirea populara: cucuruz, papusoi
In traditia populara: in Banat si Tranasilvania atestarile istorice noteaza ca de la anul 1791 a fost socotita ca planta alimentara. Ea a inlocuit meiul. Ulterior i s-au descoperit multe proprietati medicinale.
Ceaiul din matase de porumb se lua ca diuretic si pentru piatra la basica udului. In unele parti cand se oprea udul, se luau 2-3 strujeni, varfurile de la o matura de gradina si 10 patrunjei, daca nu erau prea mari, se tocau la un loc marunt, se fierbeau cu apa, apoi se strecurau, iar apoi se bea in mai multe randuri, amestecata cu seminte de in pisate.

In Tutova, ceaiul de ciocane de papusoi, amestecate cu coaja de stejar, se bea contra hemoragiilor.
Pe langa Giurgiu, cu mamaliguta calda, pusa pe panza se infasurau cei care aveau dureri de pantece. Cine vedea pentru prima data in an un papusoi inflorit, lua matasea, o usca, o punea in rachiu si se bea contra frigurilor.

Pentru umflaturi la gat se puneau legaturi cu mamaliguta calda, unsa cu maduva de falca de porc si cu fiere de porc, peste care se punea unt de naft.

Contra tusei, se lua zeama de porumb fiert, mai ales cel rosu. Unii se afumau cu faina de porumb.
Contra guturaiului, se tragea pe nas fumul de faina arsa pe jar. Cand se opareau copii mici, din cauza udului, se presara cu malai arsurile, dupa ce se spalau cu zeama de porumb rosu.
Pentru infectarea ranilor, se muia faina de porumb, se punea intre petice si se lega la bube sau rana.
In Transilvania, pe rani infectate, se punea faina de cucuruz, cu rachiu. Mamaliga fierbinte se punea la legaturi la gat, contra amigdalitei; se aplica pe piept, contra durerilor si junghiurilor.


In nordul Moldovei, mamaliga amestecata in gura se punea pe buboaie, ca sa aline durerile, sa le grabeasca deschiderea. Lesia de coceni se punea in multe parti contra raiei. Ceaiul din inflorescentele barbatesti se lua in boli de rinichi, ficat si fiere.
Faina de papusoi se dadea vitelor, cu zahar marunt pisat, se sufla in ochii vitelor, contra albetei.
Papusoiul rosu se dadea vacilor care nu puteau sa fete, ca sa le usureze.

Este folosit de aztecii din America cu mult inainte de Cristofor Columb. Este adus in Europa in secolul xv-lea, de catre Cortez.
Compozitie chimica: saruri de potasiu si calciu, bioxid de siliciu, saponine, ulei volatil, ceara, alantoina, flavonoide, steroli (ergosterina, betaina, sitosterol, stigmasterol), glicozid amar, un alcaloid, vitaminele: A, B1, B2, B3, B5, B6, B8, B9, C, E, K, PP, substante minerale: fosfor, magneziu, fier, calciu, proteine, amidon, glucide, celuloza, acizi. Este sarac in lizina si triptofan si de asemenea in vitamina PP, din aceasta cauza daca se consuma fara paine se poate ivi podagra, sau alte leziuni cutanate. Are: 100 g de boabe- 4 g proteine, 2 g glucide, 4 g de fibra, magneziu 120 mg, caroteni 1,3mg.
Actiune farmaceutica: matasea- calmant in cistitele cronice si metrite, puternic diuretic recomandat in insuficienta cardiaca cu oligurie, guta, uricemie, antiinflamator, calmant, calmeaza tusea, artritism colagog, coleretic, saluretic, hemostatic favorizand coagularea sangelui, hipoglicemiant, hranitor, reglator al metabolismului tiroidian, sudorific, galactagog.
Faina- antiinfalamator, calmant, coleretic, energizant, nutritiv, vitaminizant, galactagog, reface tegumentele lezate, emolient, tonic, sedativ usor, opreste hemoragiile.

Cenusa din stiuleti: calmant gastric si totodata inlatura durerile abdominale.
Se poate folosi la urmatoarele afectiuni: abcese, afectiuni cardio- vasculare, afectiuni hepatice, afectiuni renale, afectiuni tiroidiene (este un moderator al tiroidei), afectiunile vezicii biliare si urinare, amigdalita, albuminurie, alopecie, amigdalita, anexite, angina difterica, artritism, ascita, arteroscleroza, boala Duhring (dermatita herpetiforma), boala Beri-Beri, calculoza renala si biliara, celulite, cistite, colecistite cronice, colici nefritice, constipatie, degeraturi, diabet, dischinezie biliara, dismenoree, dureri, eczeme zemuinde, edeme, edeme ale membrelor inferioare, enurezis, furuncule, gastrita hiperacida, guta, gripa, guturai, hemoragii, hemoroizi, hepatite cronice, hidropizie, hipercoleserolemie, hipogalactie, hipoglicemie, impetigo, lipsa laptelui la mamele care alapteaza, litiaze renale si biliare, menstruatii neregulate cu sangerari abundente, menopauza (tulburari), metrite, metroanexite, metroragii, nefrite, nevralgii intercostale, obezitate, parodontoza, plagi purulente, pleurezie, psoriazis, retentie urinara, reumatism, scabie (lesie din coceni), traheobronsita, tricofitie, tulburari circulatorii, tulburari endocrine diverse, ulcer gastric, uretrita, uricemie, urticarie.

Preparare:
2 linguri de matase maruntita se vor pune la 250 ml apa clocotita. Se acopere pentru 10 minute dupa care se strecoara. Se va lua cate o lingura la fiecare 2-3 ore.
-2 lingurite de matase maruntita si 2 lingurite de praf de coaja de srtejar se lasa pentru 8 ore in 250 ml apa. Este foarte bun la hemoragii.
-2 lingurite de matase se lasa maruntite in 250 ml apa de seara pana dimineata cand se consuma in cazul constipatiei sau la litiaze.
-Tinctura din 50 g de matase maruntita care se va pune la 250 ml alcool alimentar de 70?. Se va tine timp de 15 zile agitand des, dupa care se strecoara.

Administrare: ca diuretic 30 picaturi o data diluate in putina apa si in functie de afectiune se poate lua intre 3-5 ori aceasta doza de 3 ori pe zi. Adica 1ml egal cu 30 picaturi si se pot lua o data 1-5 ml pe doza de 3 ori pe zi.
-Se ard coceni de porumb si aceasta cenusa se poate lua intern, cate o jumatate de lingurita o data, sau se fierbe si se consuma aceasta apa dupa strecurare. Se poate face mai concentrat pentru spalarea pe cap.
-Ulei din germeni de porumb cate o lingura dimineata si una seara, pentru cei cu colesterolul ridicat sau alte afectiuni similare si seara pentru cei cu constipatie.

-O mamaliguta mai tare se pune pe o bucata de panza apoi se aplica pe locul dureros. Se va aplica cat mai fierbinte, dar sa nu arda. Este utila in cazul durerilor. In cazul tumorilor se va presara peste ea pe fata care se aplica pe piele, tamaie praf fin sau sulf. Se va acoperi cu ceva mai gros, pentru a mentine mai mult timp caldura, dupa care cand nu mai este calda se ia jos. La tumori se aplica in fiecare seara minimum 10 seri la rand.
-Faina de porumb fina se presara pe locurile cu oparituri sau iritatii diferite.
-Mamaliguta consumata in loc de paine la afectiunile stomacului sau endocrine.
-Fumul de faina de malai alunga durerile de cap si tuse.

-Din fiertura de coceni si coaja de stejar (cate 2 linguri din fiecare), puse in 250 ml apa apoi fiert timp de 10 minute se face cu ea spalaturi la hemoroizi fiind foarte eficienta.
-In cosmetica se foloseste atat faina cat si uleiul care se aplica in diferite combinatii.
-Ulei de porumb se foloseste la diferite ungeri pentru afectiunile cutanate.

PRAZULbis


Allium porrum Fam. Liliaceae.
Denumiri populare: ai sarbesc, ajima, ceapa alba, ceapa blanda, coada vacii, hagima, hajme, horceag, por, poroi, poroaica, poriu, praj, pur.
In traditia populara: in regiunea Mediteraneana se folosea in alimentatie din antichitate. La noi se folosea bulbul copt in cuptor si zeama calduta se storcea in urechi, contra durerilor. Cu zeama de praji fierti se pansau hemoroizii.
Compozitie chimica: apa 87-90%, hidrati de carbon, proteine, grasimi, substante minerale, ulei volatil, vitaminele: A, B1, B2, niacin, C, fitoncide, etc.

Actiune farmaceutica: tonic al sistemului nervos, laxativ, diuretic cu eliminare de acid uric, antiseptic, expectorant, emolient, antihelmitic. Stimuleaza functionarea bilei si a stomacului. De asemenea stimulent al intregului organism. Ajuta chiar si in cancer. Curata arterele de depuneri. Distruge foarte multi germeni patogeni, ajuta la tulburarile digestive.
Se poate folosi la urmatoarele afectiuni: adenite, afectiuni digestive, afectiuni respiratorii, afectiuni intestinale, astenii, ascita, atonie digestiva, azotemie, boli neurologice, cloruremie, colibacciloze, constipatie, dezechilibre glandulare, diabet, dureri cronice, enterocolite, fermentatii intestinale, gripa, hidroptizie, impotenta, infectii genito-urinare, insomnii, limfatism, litiaze, obezitate, oligurie, prevenirea senescentei, prostatism, rahitism, reumatism, tulburari digestive, tuse, varice.

Preparare:
intern se poate consuma la orice masa crud, fiind foarte util, cat de mult.
-Un decoct concentrat, din mai multe frunze de praz fierte in foarte putina apa, pana se moaie. Se strecoara si se consuma cate o ceasca de trei ori pe zi in afectiunile interne.

-Din concentratul de mai sus, se poate amesteca cu miere de albine in aceiasi cantitate cat este concentratul si se foloseste in cazul tusei sau altor afectiuni interne cate o lingurita la nevoie. Se poate pastra la rece 3-4 zile.
-Cataplasme de frunze fierte aplicate cu untura de porc pe afectiunile pielii. Se lasa in functie de toleranta pana la 24 ore.
-Cataplasme cu praz fiert in lapte dulce si aplicat pe supuratiile cronice, pana la vindecare.
-Cataplasme cu praz fiert aplicat cu paine, tot ca mai sus in aceleasi afectiuni, mai ales in cazul abceselor se aplica cu mare succes..

-Macerat in otet contra bataturilor. Se va aplica pana la deplina vindecare, sub pansament.
-Suc cu lapte sau zer se aplica pe ten contra rosetilor si a eruptiilor fetei.
-Suc cu miez de paine dau o pasta care grabeste colectarea in abcese si furuncule.
-Contra furunculelor: cataplasme cu partea alba a prazului, zdrobita in foarte putina apa indulcita, pentru obtinerea unei paste.

-Contra retentiei de urina si a cistitelor: se fierbe la foc domol 6 fire de praz acoperite cu ulei de masline. Se aplica pe partea de jos a abdomenului, calde.

-Contra bataturilor si a locurilor intarite: se pune la macerat in otet timp de 24 ore, o frunza de praz: se aplica noaptea cu partea umeda. Calozitatea se va coji. Se repeta, daca este nevoie.
-Contra plagilor: frunza de praz constituie un pansament antiseptic si cicatrizant

PRUN yy


Prunus domestica Fam. Rosaceae.
In traditia populara: coaja de prun s-a folosit, in multe parti la vopsitul in rosu si maro, de multe ori in amestec cu alte plante.
Prunul si mai ales produsele fructelor sale, indeosebi tuica, au avut o larga intrebuintare in medicina populara. O multime de plante se plamadeau in tuica, ca leacuri pentru afectiunile interne si externe. Primul rand de tuica, mai ales cand se distila a doua oara, se pastra de leac, pentru frectii, pansamente, etc, fiind mai tare. Plamadelile se faceau in tuica obisnuita si putine erau bolile in care nu se foloseau. Prunele uscate se fierbeau cu apa si undelemn; zeama se bea dimineata, pe nemancate, iar prunele se mancau seara pentru inflamatia splinei. Zeama de pe prunele uscate, fierte, se dadea copiilor mici, contra limbricilor. Coaja de prun si de stejar, cu oleaca de samanta de canepa, se fierbeau si decoctul se tinea in gura contra durerilor de dinti. In convalescenta in multe parti se dadea zeama de prune uscate. Variante intrebuintari a avut otetul obisnuit ca si cel preparat din borhotul ramas la distilare. Se trageau cu el bolnavii de raceala, dureri de cap, junghiuri.

Compozitia chimica: apa 87%, fructul are un continut ridicat de zaharuri, hidrati de carbon, acizi organici liberi, in special malic, acid benzoic, pectina, saruri minerale: calciu, magneziu, cupru, fier, fosfor, crom, iod, flor, bor, mangan, potasiu, sodiu, vitaminele A, B1, B6, C, E, PP, beta-caroten, albumine, celuloza, glucoza, fructoza, etc.

Actiune farmaceutica: are proprietati laxative certe precum si diuretice, stimulente ale sistemului nervos, combate starile de oboseala, decongestionante ale ficatului scazandu-i chiar volumul in cazurile in care este marit, dezintoxicante, scad febra, relaxeaza tesuturile si starea inflamatorie, scad aciditatea gastrica, curata intestinul, creste nivelul hemoglobinei, indicate in anemii, fortifiante naturale.

Frunzele prunului sunt diuretice, laxative, febrifuge, vermifuge.
Se indica in urmatoarele afectiuni: afectiuni gatului, afectiuni hepatice, afectiunile inimii, anemie, astenie, ateroscleroza, boli renale, cancer (preventiv), celulita, colecistite, constipatii cronice, hemoroizi, hiperaciditate gastrica, hipertensiune arteriala, hipercolesterolemie, gastrite, inflamatia splinei, intoxicatii, menopauza (contine bor care ajuta foarte mult in retinerea estrogenului), paraziti intestinali, reumatism, surmenaj, tromboflebite (cuprul nu da voie sa se formeze cheaguri si le dizolva pe cele existente), ulcer stomacal si duodenal, viermi intestinali.


Preparare:
se pot consuma proaspete sau uscate in toate afectiunile de mai sus. Este cel mai bine sa fie consumat dimineata pe stomacul gol. Extern se va pune pruna strivita sau se va lasa la muiat pentru 8 ore si apoi se aplica.

-Prunele uscate se vor pune la muiat pentru 8 ore la temperatura camerei in apa obisnuita, iar dimineata se vor consuma fructele si se bea apa in care au stat. Se poate face in acest fel o cura de cateva saptamani. Este bine sa nu se inceapa cu multe odata ci doar cu 3-4, pentru ca dupa ce organismul se va obisnui sa se mareasca si cantitatea la 8-10 bucati, care sunt suficiente daca se vor consuma dimineata la trezire, asigurand si o defecatie usoara.

-Se mai pot consuma compoturi, sucuri, dulceturi, gemuri, etc.
-2 linguri de frunze maruntite se vor fierbe timp de 15 minute in 250 ml apa. Se consuma 2-3 cani pe zi la constipatii, paraziti intestinali, etc.
Atentie! Diabeticii nu au voie sa consume aceste fructe mai ales in cazul celor prea coapte, sau uscate.

RACHITA8


Salix fragilis (viminalis) Fam. Salicaceae.
In traditia populara: din lemnul moale se faceau diferite obiecte casnice. Ramurile se foloseau la garduri. Din coaja de rachita primavara se faceau fluiere, tilinci, etc. Rachita ca si salcia s-a folosit pentru vopsitul in galben si verde. Pentru diferite nuante de galben se intrebuintau mugurii, varfurile ramurilor si coaja, uneori in amestec cu alte plante, ca dropita, mar, etc.
Era un leac obisnuit contra frigurilor. Se fierbeau frunzele, in lipsa lor coaja, pana lasau tot mustul; inainte de a-l lua frigurile, bolnavul bea decoctul cate un paharel, pe inima goala.

Compozitie chimica: salicina, care se dedubleaza in glucoza si saligenina sau alcool salicilic. Tanin de natura catehenica, rezine, si alti componenti de natura flavonica sau heterozide. Amentii contin substante estrogene. Derivatii salicilati naturali au servit ca model pentru sinteza aspirinei.

Actiune farmaceutica: in medicina empirica coaja a fost utilizata inca din antichitate ca tonic, febrifug si antireumatismal. Ulterior s-a demonstrat pe cale experimentala ca saligenina se dedubleaza in organism in acid salicilic care ii imprima actiunea antipiretica si analgezica si deci utilizarea ca febrifug si calmant al durerilor reumatice are o baza stiintifica. Din scoarta au efecte sedative, in insomnii si calmante ale durerilor uterine.
Se utilizeaza in urmatoarele afectiuni: dureri diverse, hemoragii, hiperhidroza, insomnii, pentru oprirea secretiei de lapte la intarcat, rani purulente, ulceratii.


Preparare: se utilizeaza scoarta.
-Un varf de cutit se face praf dupa uscare si se ia in gura cu putina apa, inlocuind foarte bine aspirina. Se poate lua de 3 ori pe zi.

-O lingurita de praf de planta, se va pune la 250 ml apa clocotita dupa ce s-a macinat sub forma de praf. Se acopere pentru 10 minute dupa care se strecoara. Se poate consuma 2 ceaiuri pe zi.

-O cantitate de 2 lingurite de coaja se va fierbe pentru 10 minute, apoi se strecoara. Se va folosi extern.
-Ametii se folosesc cate o lingurita pusa in 250 ml apa clocotita. Se strecoara, dupa care se pot consuma 2 astfel de ceaiuri pe zi in cazurile in care se doreste suplimentarea cu estrogeni. (Mai eficienta este tinctura care se face din 20 g de ameti la 100 ml alcool de 70?. Se tine 15 zile apoi se strecoara. Se poate folosi in functie de afectiune intre 10- 50 picaturi de 3 ori pe zi diluate cu apa).

RIDICHE ROZA.


Raphanus sativus Fam. Cruciferae.
In traditia populara: era leac obisnuit contra tusei. Se scobea o ridiche, se punea in ea miere si se cocea, apoi se bea seva din ea, dimineata, cate o lingurita. Zeama de ridiche se lua contra durerilor de pantece si contra regurgitarilor.
Actiune farmaceutica: considerata ca remediu antiscorbutic, diuretica in litiaza biliara (sub forma de suc), stimulent si expectorant (sub forma de sirop). Stimulent al secretiei biliare. Frunzele de ridichi sunt foarte bogate in minerale. Se pot folosi in diferite salate sau se pun la ciorbe.
Se foloseste ca si cea neagra avand aceleasi componente are si aceleasi efecte si mod de administrare.


Tratamente cu RIDICHE NEAGRA.


Raphanus sativus niger Fam. Cruciferae.
Denumiri populare: arape, aripane, radiche, radiche de gradina, raghiti, redichi, radiche tomnatica, radiche de vara, radiche de iarna.

In traditia populara: se folosea pentru erizipel; cu inima de ridiche neagra amestecata cu sapun, se freca partea bolnava. Se radea se presara cu sare marunta, se inabusea, se lasa sa stea 24 ore, apoi se storcea din zeama in urechi celor ce nu auzeau bine.

Unii o scobeau, miezul scos il presarau cu sare, il puneau apoi inapoi in scobitura, si o puneau in pamant timp de 3 zile, dupa care o scoteau si storceau zeama din ea in urechile celor care nu auzeau bine in 3 zile la rand, o data pe zi.
Ridichea neagra era un leac obisnuit in bolile de plamani. Se scobea, se umplea cu miere si hrean, ori zahar candel, se cocea si zeama din ea se dadea contra tusei si durerilor de piept. Se radea se amesteca cu morcovi rasi, se punea in apa si se lasa sa plamadeasca o zi, doua, apoi apa de pe ele se lua, mai multe zile de aprindere si tuberculoza.
Pentru umflaturi la burta, se manca o ridiche rasa, pe inima goala, o saptamana. Cu ridiche neagra si catran se tratau diareea si dezinteria.

Compozitie chimica: rafanol (esenta sulfurata), tocoferol, ulei volatil, celuloza, pectine, fibre, vitaminele A, B1, B2, niacin, C, acid folic, saruri minerale cu potasiu, magneziu, calciu, fosfor, fier, clor, zinc, siliciu, sulf, seleniu, hidrati de carbon, etc.
Actiune farmaceutica: antiseptic, depurativ, ajuta la diminuarea calculilor, tonifiaza stomacul, mareste cantitatea de bila secretata, purifica sangele, curata mucoasele, antialergice, stimulenta a celulei hepatice si renale, tonic respirator, sedativa, bactericida puternica, stimuleaza pofta de mancare, curata articulatiile de depuneri, purifica de asemenea organismul prin eliminarea reziduurilor, intareste parul, vindeca afectiunile cailor respiratorii

Se foloseste la urmatoarele afectiuni: acnee, afectiuni hepatice, afectiuni pulmonare, alergii, anorexie, artrita, atonie digestiva, astm bronhic, boli tiroidiene, boli de inima, bronsite cronice sau acute, cancer, (din evul mediu se cunostea faptul ca “elimina tumorile maligne din viscere”, colecistite, demineralizare, dischinezii biliare, dispepsii, dureri diverse, eczeme, fermentatii intestinale, ficat colonial, guta, hepatite, icter, inapetenta, litiaze urinare si biliare, migrene, nevralgii, nevroze, rahitism, reumatism degenerativ, rinite, sciatica, sinuzite, traheobronsite, tulburari digestive, tuse, urticarie, viermi intestinali.


Preparare:

se consuma la orice masa fiind foarte utila mai ales daca se vor consuma totodata si frunzele.
-Suc cate o lingura de trei ori pe zi inainte de mesele principale.
-Suc de ridiche cate 20 ml pus in 200 ml suc de morcovi si altele (patrunjel, telina sau chiar fructe), consumat de trei ori pe zi.
-Un pahar de suc de ridiche amestecat cu tot atata miere. Se va lua cate o lingurita de mai multe ori pe zi in afectiunile respiratorii sau celelalte.

-Suc de ridichi cu care se face gargara in afectiunile stomatologice sau ale gurii.
-Aplicatii de ridichi rase pe locul dureros simple sau in amestec cu alcool. Se tin pana la trecerea durerii.
-Suc in amestec cu apa se aplica extern sau se consuma intern cate 400 ml pe zi.
-Cataplasme cu ridiche rasa aplicata la afectiunile interne respiratorii sau ale gatului.

Minciuni la medic care te pot costa scump

 Imagini pentru control medic

Stim ca macar o data-n viata am jonglat cu adevarul la medic: pe de-o parte de rusine, de teama de a nu fi judecata, de a nu se uita stramb sau ca sa par mai responsabila si cu capul pe umeri. Asadar, teoria celebrului Dr. House (din serialul cu acelasi nume) se confirma: „toata lumea minte”, spune el mereu, chiar si cand viata respectivului este pusa in pericol. Ti-ai mintit vreodata doctorul? Ele au facut si au patit-o! Afla la ce riscuri te expui!
E greu sa spui adevarul, dar dor mai tare repercursiunile din omiterea lui”. Este mai usor sa le enumeri, dar par mai reale atunci cand au capatat contur in realitate in viata cuiva. Asadar, mi-a fost destul de greu, dar am gasit cateva persoane dispuse sa ne povesteasca ce au patit din cauza ocolirii adevarului la o vizita de rutina la medic, insa toate sub anonimat. De asemenea, am identificat din declaratiile de pe forumuri alte minciuni la care nici cu gandul nu gandeam.
„Am fost la control periodic la stomatolog – la fiecare 6 luni”
Cum spuneam mai sus, este una dintre cele mai des intalnite minciuni, provenita din rusinea de a recunoaste in fata medicului ca „atunci cand nu ma doare nimic nu vizitez doctorul”. Am patit-o si eu si m-am ales cu o infectie de toata frumusetea la una dintre masele si o carie cat o groapa de santier, care nu se vedea, pentru ca aparuse pe sub masea. Dar putea fi mai rau de atat si poate implica costuri exagerat de mari. Si asa stomatologul este destul de scump, cu cat lasam problemele sa apara mai mult cu atat vom da faliment si greutatile pe care le vom intampina vor fi mai mari.
„Fumezi? Eu?? Noooo!”
Iuliana (23) este nenorocoasa care a mintit constient la medic ca nu fumeaza, ceea ce a atras ulterior un diagnostic adevarat greu de suportat: emfizem pulmonar – bronhopneumopatie cronica. „Nu stiu cata lume intelege acest diagnostic, insa putea fi evitat daca recunosteam ca fumam cu ceva timp in urma cand medicul m-a intrebat daca fumez si eu, atunci, de frica parintilor (si nu eram chiar mica aveam 19 ani, dar din respect pentru ei, nu le-am spus), am zis ca nu. Si uite asa ca m-am ales intr-o iarna cu o bronsita (acesta a fost primul diagnostic), care nu parea sa faca probleme, mai ales ca era si sezonul acestor afectiuni, astfel ca mi s-a dat un tratament, care in prima faza a functionat un pic, insa fara finalizare. Adica nu mi-a trecut niciodata, doar se ameliorasera simptomele. Dupa vreo 3 saptamani destul de chinuite am revenit la medic, care vazand ca nu se trateaza, mi-a facut radiografie la plamani si atunci s-a vazut emfizemul pulmonar, iar eu sufeream de atunci de bronhopneumopatie cronica. A fost ingrozitor, atunci m-a intrebat inca o data doctorul daca sigur nu fumez si mi-am dat seama de gravitatea situatiei si am recunoscut. Din pacate, raul era deja facut.”
„Folosesti crema de zi/noapte si pentru ochi separata? Sigur ca da!”
Stiu cazul unei prietene care acum sufera de acnee severa, pentru ca nu a primit tratamentul potrivit, ci altul (medicamentos) in urma unei minciuni la medicul dermatolog. S-a prezentat in cabinet, iar medicul a intrebat-o de diverse creme si daca foloseste ce i se potriveste. Ei i-a fost rusine sa recunoasca ca nu a folosit toate cremele necesare (si pentru ochi, de zi si de noapte), asa cum este corect, ci ca doar una, pentru toata fata, oricand. Ba nu, i-a zis ca foloseste crema pentru ten gras (care i se potrivea – si era si terapeutica), dar si de zi si de noapte, mai putin de ochi. Deci, a recunoscut doar jumatate (caci mai folosea si pentru ten mixt. desi al ei era gras). Dermatologul s-a mirat ca nu au avut efectul scontat cremele si i-a recomandat un tratament medicamentos asociat cu o alta serie de creme speciale. Din pacate, medicamentele i-au dat organismul peste cap si au avut o „reactie inversa”. I-a fost rusine sa se duca la acelasi dermatolog, asa ca a vizitat cabinetul altuia si acestuia i-a spus in cele din urma adevarul. Nici acum nu a scapat definitiv de problema ce odata era insignifianta. Si-a facut-o cu mana ei!
„Te protejezi atunci cand faci sex? Sigur ca da, intotdeauna, nu am cum sa am vreo BTS!”
Si uiti ca ai mai avut mici scapari cu partenerul de viata, chiar daca esti cu el de foarte mult timp si nu trebuie sa iti faci griji de BTS – in gandul tau e ideea: sunt cu el de atatia ani, e partener stabil, nu am de ce sa imi fac griji de vreo problema. Ceea ce mi s-a parut interesant este urmatoarea poveste de pe un forum international in care o femeie era foarte pornita impotriva medicului, care dupa ce o intrebase daca a facut sex neprotejat si ea ii raspunsese ca nu a fost nevoie, pentru ca are acelasi partener de 7 ani, i-a spus ca „de regula asa afla majoritatea femeilor ca sunt inselate de sot”. Adevarul este ca nu trebuie luata ca o jignire, ci ca o realitate; medicul are dreptate: macar sa spui ca te protejezi de sarcina, dar nu printr-o metoda care sa te protejeze impotriva BTS,  iar medicul sa-ti faca un consult si, eventual un test preventiv. Minciunile si reactiile vehemente nu te ajuta!”Credeti ca puteti fi gravida? V-ati protejat? Aaaa, nu sunt insarcinata sigur, caci avem grija”
„Ti-ai facut testul Babes Papanicolau anul acesta? Sigur ca da!”
Ca sa ne pastram intr-o „paradigma” ginecologica, de fapt aici se minte foarte mult. Dupa atata promovare a acestui test si evidentiere a consecintelor nocive, sa vii tu, o femeie inteligenta, matura, serioasa si sa zici „nu l-am mai facut de vreo 2 ani, nu prea da bine, nu-i asa? Si uite asa medicul ginecolog sare peste recomandarea lui! Asa s-au gandit si alte femei! Musteste internetul de astfel de povesti care din astfel de omisiuni raman socate la un diagnostic de cancer de col uterin. Mai interesanta este o alta poveste, a unei femei ascunse sub pseudonimul Betty, care povesteste ca motivele pentru care a mintit sunt dintre cele mai banale si distrugatoare: „mi-a  fost frica de rezultat, am vazut atata promovare si o incidenta atat de mare a femeilor care fac acest tip de cancer, incat ma gandeam mereu ca daca nu il fac, nu aflu nimic rau – stupid, de altfel, din pacate reactionez acum, cam tarziu, dupa ce neglijenta mea, m-a condus spre ceea ce mi-era frica. Inca o data se adevereste ca de ce ti-e cel mai frica nu scapi. Acum sunt sub tratament, iar vizitele la medic sunt nenumarate si ma deprima de fiecare data. Nu faceti ca mine! Lasati teama la o parte si infruntati adevarul!”
„Ai respectat intocmai indicatiile mele privind dieta? Sigur ca da!”
Cel mai des, spun specialistii, se minte in acest context nutritional: fiecare femeie se da cea mai rotunda cand vine vorba de alimentatie sanatoasa: „eu beau numai apa plata cu lamaie”, „eu mananc numai salate” fara a-si aminti de pizza de aseara sau de hamburgerul de alaltaieri. Insa cel mai rau este cand mint atunci cand sunt deja implicate intr-un parcurs nutritional specific. Si aici stau baza declaratiile medicilor care spun ca intotdeauna sunt confuzi in ceea ce priveste evolutia corecta a unei diete, pentru ca femeile triseaza si nu recunosc, iar cand intr-un final sunt prinse (pentru ca testele nu mint), deja trebuie dat totul peste cap si schimbat. Le este jena sa recunoasca ca au cazut prada tentatiilor. Dar nu inteleg ca daca recunosc imediat acest lucru, dieta poate fi adaptata apoi in functie de „iesirile” ei, fara sa existe repercursiuni grave sau transformari mari in alimentatie, chinuitoare.
„Ai trisat in dieta? Da, foarte mult!”
Sigur ca acum o sa spuneti ca nu este o minciuna aceasta afirmatie. Din pacate, nu credeam ca exista, dar am descoperit un testimonial extrem de interesant legat de acest lucru: o femeie, care din dorinta de a slabi cat mai mult, s-a auto-supus unor regimuri drastice, oferite chiar de nutritionist, fara ca acesta sa stie. Iata cum! Olivia: „ar trebui sa ma prezint ‘numele meu este Olivia si sunt anorexica’, pentru ca este un merit sa pot recunoaste acum asa ceva. Ideea este ca am conceput un plan miselesc, care s-a dovedit a fi de auto-distrugere in final. Eram grasa, si nu mi se parea, adica in sensul in care chiar aveam probleme de greutate pentru inaltimea mea, insa nu am stiut sa ma opresc atunci cand am inceput sa slabesc si am implicat si un doctor in planul meu (fara ca el sa stie). Am avut succes cu dieta recomandata, dar la un moment dat am inceput sa il mint ca am trisat (cand incepusem sa nu mai slabesc prea mult, chiar deloc saptamani intregi) si ca am nevoie de o dieta mai drastica. El a incercat sa ma ajute chiar daca a fost foarte mirat, insa dupa ce mi-a recomandat o dieta hipocalorica, eu am tinut-o si apoi am incetat sa ma mai duc la el, pentru a nu-si da seama ca exagerez. Devenisem aproape subnutrita si nu dieta era de vina, dar eu am exagerat-o, daca scria 200 g branza vaci, eu mancam 100 g, adica injumatateam portiile si dupa ce ca si-asa era hipocalorica, va imaginati cat mancam. Si de atunci, dezastrul! Pentru ca mi se parea ca slabeam prea incet, fara spor si ma visam mult mai slaba. Daca ii povesteam de la inceput ceea ce fac, poate ma ajuta sa nu cad in prapastia anorexiei, insa am incercat sa par tare pe pozitii, iar raspunsurile mele sa fie cat mai corecte cu putinta, fara sa dau de banuit, pana intr-un final cand nu m-am mai putut controla si pur si simplu nu m-am mai dus la el. Aveam nevoie de el pentru a-mi asigura cele mai bune indicatii de slabit, dar apoi am luat-o razna.”
„Luati medicamente precum somnifere, antidepresive, de ordin psihiatric? Nu!”

Pentru ca este o rusine sa recunosti ca vizitezi psihologul, ca esti sub tratament, ca esti dependenta de somnifere – nu recunosti nici fata de familie, daramite de medic. Din frica de a nu fi judecata (chiar daca si tacit). majoritatea medicilor se plang de faptul ca femeile nu recunosc ca iau medicamente sau nu-si amintesc de medicamente au luat in ultima perioada si de aici apar probleme: precum socuri anafilactice, combinatii de substante care pot fi mortale, etc. Femeile nu-si dau seama de pericolul ce le paste atunci cand „omit” sa spuna pastilele pe care le iau

Vinul rosu te face mai destept

Imagini pentru vin rosu


Potrivit unui studiu facut de cei de la Universitatea britanica Northumbria, vinul rosu imbunatateste circulatia sangelui si mareste randamentul creierului. Datorita continutului de resveratrol si antioxidant gasit in aceasta bautura, se imbunatateste circulatia sangelui si creste randamentul creierului. 

Vinul ajuta la cresterea fluxului sangvin in creier suplimentand cantitatea de resveratrol care ajuta la marirea performantelor cognitive. Oamenii de stiinta au mai demonstrat ca persoanele care consuma cantitati moderate de vin rosu au un risc mai mic de a dezvolta boli cardiovasculare. Vinul rosu contine melatonina, un antioxidant care ajuta la reglarea ceasului biologic. Studiile au demonstrat ca un pahar de vin rosu baut înainte de culcare te ajuta sa adormi mult mai usor. Soiurile bogate în melatonina sunt Cabernet Sauvignon, Merlot sau Sangiovese.
Consumul excesiv de alcool este interzis mai ales persoanelor hipertenisive. Însa vinul rosu consumat cu socoteala (nu mai mult de 300 ml în timpul mesei) ajuta la scaderea tensiunii arteriale. În plus, alti doi compusi ai vinului, flavonoidele si saponinele, ajuta la prevenirea catorva dintre cele mai comune afectiuni ale inimii.

Nu întamplator companiile de cosmetice îsi asociaza mai nou produsele cu vinul rosu. Este vorba, din nou, despre antioxidantii pe care îi gasesti în acest aliment, care s-au dovedit benefici si pentru sanatatea tenului. Conform studiilor, resveratrolul are reale proprietati antiîmbatranire, prin urmare el este cel mai adesea pomenit în reclamele pentru cremele care au rolul de a pastra prospetimea tenului. Tot resveratrolul este foarte des pomenit în discutiile despre un viitor medicament pentru prevenirea obezitatii. Studiile confirma faptul ca acest antioxidant inhiba înmultirea celulelor bolnave în general si, mai mult, contribuie la cresterea colesterolului bun

Alimentul care ucide milioane de oameni in fiecare an

Imagini pentru boli de inima


Legatura dintre consumul unui aliment folosit zilnic si bolile de inima a fost confirmat oficial abia acum, acest lucru fiind facut public de peste 60 de ani. Aire Schidt de la Universitatea din California este autorul studiului care facea conexiunea dintre consumul de zahar si bolile inimii, iar el a confirmat faptul ca zaharurile naturale care se gasesc intr-o varietate de surse, cum ar fi laptele si fructele nu reprezinta o problema importanta pentru organism.

Aire Schidt a precizat faptul ca doar consumul de indulcitori artificiali si al alimentelor procesate cauzaza boli grave ale inimii. Este recomandata limitarea consumului de zahar, la doar 6 lingurite de zahar sau 100 calorii de zaharuri pentru femei si 9 lingurite sau 150 calorii de zaharuri pentru barbati. „Limitati cantitatea de zahar din alimentele procesate si incercati sa atingeti aportul zilnic recomandat de zahar, prin consumul de alimente proaspete si sanatoase, cum ar fi fructele, legumele si cerealele integrale care promoveaza starea buna de sanatate“, a precizat Aire Schidt, potrivit newsar.ro.

Semne comune care iti pot spune ca ficatul tau este bolnav

Imagini pentru ficat


Banuiesti ca ai probleme cu ficatul? Iata cateva informatii utile! Ficatul este cel mai mare organ din corpul omenesc, dupa piele si are rolul de filtrare a substantelor toxice. Este foarte important sa ai un ficat sanatos si de aceea trebuie sa acorzi o atentie sporita tuturor semnelor care ar putea indica probleme. In general, bolile de ficat nu prezinta simptome specifice, insa pot exista mici indicii care iti arata ca ai nevoie de un set de analize.

Oboseala este primul semn ascuns care apare atunci cand ai probleme cu ficatul. In general, atunci cand acest organ este inconjurat de grasime apare oboseala cronica, de care nu mai poti scapa. Pe langa asta nu ai pofta de mancare si nu te poti odihni in mod corespunzator. Din aceasta pricina vei incepe sa pierzi kilograme. In acest moment chiar trebuie sa te ingrijorezi.
Stelutele vasculare apar la majoritatea persoanelor care intampina probleme cu ficatul. Acestea sunt vase mici de sange, care se vad prin piele. In acest stadiu boala pe care o ai s-a agravat si trebuie sa mergi de urgenta la medic. Daca aparitia stelutelor vasculare este insotita de greata si ingalbenirea ochilor, cu siguranta ficatul tau are de suferit. Si abdomenul cu un volum mai mare decat in mod normal indica o afectiune grava, alaturi de cresterea temperaturii si sete continua. Pentru a preveni dar si pentru a stopa unele dintre bolile ficatului trebuie sa renunti la mancarurile procesate, la consumul de alcool si la tigari. Este indicat sa mananci in fiecare dimineata cate doi catei de usturoi.
Mai poti prepara un amestec foarte eficient dintr-o lingura de seminte de papaya zdrobite si o lingura de suc de lamaie, pe care sa il consumi de doua ori pe zi, timp de o luna. Combinatia dintre apa, suc de lamaie si sare de mare da un mare randament. Combina un pahar de apa cu sucul de la jumatate de lamaie si un varf de lingurita de sare si bea un pahar in fiecare dimineata

Lidia Fecioru explica cum se pot curata vasele de sange chiar acasa

Imagini pentru vase de sange


Bioenergoterapeutul Lidia Fecioru ne sfatuieste cum putem sa ne curatam vasele de sange acasa. Ingrosarea vaselor de sange inseamna tromboze, inseamna accidente ischemice si multe alte probleme. De aceea, Lidia Fecioru recomanda o atentie asupra sporita dar si un leac.

Pentru acest leac, avem nevoie de cinci nuci pe care sa le amestecam cu o lingura de miere de tei, un varf de scortisoara si putina pudra de ghimbir. ”Se amesteca bine, se lasa o zi la frigider, apoi trebuie luat de trei ori pe zi, cu jumatate de ora inainte de masa, cate o lingura. Reteta se tine o luna”, a spus bioenergoterapeutul Lidia Fecioru la emisiunea Adevaruri ascunse, de la Antena 3.
Pentru diabet reteta este urmatoarea:
“Luam un termos de 1 litru si punem in el apa fierbinte. in acea apa fierbinte punem 10 grame de radacina de brusture maruntita si lasam astupata timp de 10 ore in termos. Apoi, totul se trece prin sita si se pune intr-o sticla la rece”. Lidia Fecioru recomanda celor care au diabet sa consume acest leac timp de o luna de zile.
Toate recomandarile bioenergoterapeutului Lidia Fecioru nu inlocuiesc medicina traditionala si nu pot substitui un control riguros facut de un medic. Ele pot completa tratamentul prescris de medici, acesta fiind singurul petru care sistemul sanitar romanesc isi asuma raspunderea. Controalele periodice la medic si investigatiile efectuate ori de cate ori avem suspiciuni in privinta starii noastre de sanatate sunt singurele proceduri care ne pot asigura o snanatate cat mai bine controlata si tratamante initiatae in timp util.

 

x

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.