
„Voi aveţi de tată pe diavolul!” Autor: A. W. Tozer ;Percepția mea asupra Duhului Sfânt… …Studiul epistolei 1 Petru (3) Hendrik Leendert Heijkoop…Pârâșul fraților noștri, care zi și noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.(Apocalipsa 12:10)… El de la început a fost ucigaș.(Ioan 8:44); Cine este Lucifer? Un CRIMINAL! De ce s-a răzvrătit Lucifer: totul a început cu narcisismul; Lucifer s-a ispitit singur hrănindu-și gânduri și pofte care l-au dus la cădere; Căderea lui Lucifer: de ce l-a lăsat Dumnezeu să cadă? Cine este Satana? Un tiran, un terorist, un uzurpator, un …mincinos… Dar Dumnezeu nu e un tiran!; Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe Muntele Adunării […], voi fi ca Cel Preaînalt.(Isaia 14:13-14)
Salvarea noastră nu vine nici de la komunişti, capitalişti, papalişti, globalişti sau alţi masonişti, deci satanişti, ci numai de la cel mai mare, mai tare, mai bogat, mai darnic, mai iubitor-jertfitor şi mai sfânt din univers… Cât nu este prea târziu, pocăiţi-vă şi daţi-i Lui toate dejecţiile gunoierului cosmic, cuibărite în inimile nenăscute din nou (Mat.15/10-20) şi, prin naşterea din nou, (Ioan, cap.3), prin TRANSFUZIA gratuită cu Sânge, Gândire, Învăţătură, Spirit Dumnezeiesc, lepădaţi-vă de satan şi de toate invăţăturile,vicleniile,otrăvurile , spurcăciunile dezavuate în Galateni, cap. 5/19-21, pentru a vă umple cu Plinătatea Duhovnicească- dimpreună cu toate ale Sale (Rom.8/32) Cine crede în Hristos- Prietenul păcătoşilor, primeşte şi taina lui Dumnezeu în care sunt ascunse toate comorile bunătăţii, blândeţii, dragostei, iertării, sfinţeniei, cunoaşterii, priceperii şi ştiinţei (Col. cap.2)
Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei…(Nu scapam de ILESTI, nici in mormant???)Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov ; (Pentru ca a citit despre dragostea celor 2 FIARE APOCALIPTICE din Ap.cap. 13 …)Premierul Poloniei: Axa China-Rusia este periculoasă; Cinci regiuni din Federația Rusă intenționează să inițieze un referendum-online cu privire la separarea de Moscova ;(Aghezmuirea genocidului chinez de catre PAPA-ia…)Wall Street Journal: Despre catolici și comuniștii chinezi; Primul raport independent despre genocidul Chinei împotriva uigurilor: „A încălcat toate clauzele Convenției Națiunilor Unite”;Genocidul uigur, „Charlie Hebdo” și „sufletul slav” ; Islamul Chinei. Provincia Xinjiang – mărul discordiei. Identitate, politică și geopolitică; Holocaustul chinez: perioada cand diavolul s-a intrupat in om. Citeste o poveste socanta; Maia Sandu la București: „Știm că sângele apă nu se face…”
Ei sunt eliberatorii despre care mi se vorbea la scoală 1945 – 1949 ? Povestea amară a Teodosiei Cozmin și a românilor basarabeni deportați în Siberia; Peste 1 milion de copii răpiți din Ucraina de către Rusia de la începutul războiului; Actorie religioasă în toată regula; O ÎNTREBARE FUNDAMENTALĂ: sunteți siguri că știți ce e liberalismul, social democratia, socialismul sau comunismul?Declaraţie de protest privind lichidarea de către Dodon a Muzeului Ocupaţiei Sovietice;România, ciuca bătăilor în „Imperiului Haosului European” – unica soluţie salvatoare : RoExit! (Cand Satan tuna,se aduna… dedicațiilor, dintre care menționăm: „Președintelui Federației Ruse. Vladimir Vladimirovici Putin, slujitor al Sfintei Rusii”…) Gelu Voican Voiculescu: „Astăzi vom fi păgâni”; Drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei (3),de Prof. univ. dr. Corvin Lupu;Pământul Țării s-a vândut străinilor. Ești mulțumit, Emil Costantinescule?! România nu va fi niciodată în cărţile lor, decît pentru jupuit; Nordul Bucovinei n-a coborât de pe cruce; Tatăl lui Klaus Schwab a folosit munca sclavilor și a prizonierilor de război- Așchia nu sare departe de trunchi…Marea scrânteală ideologică a Occidentului; Quo vadis Europa? Liderii lumii şi ruşinile continentului; Peste ani, Forumul de la Davos va rămâne ca un monument al prostiei; (Doar un fleac)…Arest preventiv pentru directorul ADS care a cerut 350.000 de euro șpagă ca să aranjeze o licitație;China nu va ezita să declanşeze un război, dacă Taiwanul își declară independent; Marele jaf comunist: Dispariția moșierilor din Teleorman…
(Doar cativa )Martirii chinezi…Studiu: Religia bate ateismul în China; Ţările cu cei mai mulţi atei. China se află pe primul loc; Noua religie atee din Apus; Ateismul de stat; Topul țărilor cu cei mai mulți atei; Diferitele tipuri de ateism. Un miliard de atei în întreaga lume; Rolul ateismului în comunism. De ce religia și comunismul nu pot coexista; Cine ţine lecţiile la Davos? Neajunsurile Bisericii evanghelice contemporane Partea 1 si II; Este pace între întuneric şi lumină? Pentru iarna care vine trebuie să fii îmbrăcat cu Hristos; Coronavirusul numit Ecumenism- Prevenţie… Ce a însemnat Crucea pentru Satan; MITURI MODERNE DESPRE RĂZBOIUL SPIRITUAL, PARTEA I; Capitolul 2 – Consecinte Teologice (17), Cetatea Sfântă – Noul Ierusalim- Written by Gabriel Baicu;Muzica dracilor în Casa lui Dumnezeu?
Sfaturi ca sa auzi mai bine; Îți amorțesc mâinile? Iată AFECȚIUNILE de care poți suferi; Exerciţii pentru picioare care te ajută să elimini durerile de mijloc, şolduri şi genunchi; Leacul miraculos care poate vindeca boli grave: Ce au descoperit cercetătorii; Ce trebuie sa stii despre prajeli; Doza zilnica de usturoi necesara pentru tratarea hipertensiunii; Alimentele care iti detoxifiaza in mod natural organismal;Minciuni la medic care te pot costa scump; Alimentul care ucide milioane de oameni in fiecare an; Semne comune care iti pot spune ca ficatul tau este bolnav; Lidia Fecioru explica cum se pot curata vasele de sange chiar acasa; Tratamente cu RIDICHE NEAGRA, RACHITA, PRUN, PRAZUL, PORUMB si…etc
Chipurile Diavolului: Mao, monstrul chinezesc – cel mai mare criminal din istoria planetei

https://colectionaruldeistorie.ro/chipurile-diavolului-mao-monstrul-chinezesc-cel-mai-mare-criminal-din-istoria-planetei/
(Nu scapam de ILESTI, nici in mormant???)Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov ; (Pentru ca a citit despre dragostea celor 2 FIARE APOCALIPTICE din Ap.cap. 13 …)Premierul Poloniei: Axa China-Rusia este periculoasă; Cinci regiuni din Federația Rusă intenționează să inițieze un referendum-online cu privire la separarea de Moscova ;(Aghezmuirea genocidului chinez de catre PAPA-ia…)Wall Street Journal: Despre catolici și comuniștii chinezi; Primul raport independent despre genocidul Chinei împotriva uigurilor: „A încălcat toate clauzele Convenției Națiunilor Unite”;Genocidul uigur, „Charlie Hebdo” și „sufletul slav” ; Islamul Chinei. Provincia Xinjiang – mărul discordiei. Identitate, politică și geopolitică; Holocaustul chinez: perioada cand diavolul s-a intrupat in om. Citeste o poveste socanta; Maia Sandu la București: „Știm că sângele apă nu se face…”
Ei sunt eliberatorii despre care mi se vorbea la scoală 1945 – 1949 ? Povestea amară a Teodosiei Cozmin și a românilor basarabeni deportați în Siberia; Peste 1 milion de copii răpiți din Ucraina de către Rusia de la începutul războiului; Actorie religioasă în toată regula; O ÎNTREBARE FUNDAMENTALĂ: sunteți siguri că știți ce e liberalismul, social democratia, socialismul sau comunismul?Declaraţie de protest privind lichidarea de către Dodon a Muzeului Ocupaţiei Sovietice;România, ciuca bătăilor în „Imperiului Haosului European” – unica soluţie salvatoare : RoExit! (Cand Satan tuna,se aduna… dedicațiilor, dintre care menționăm: „Președintelui Federației Ruse. Vladimir Vladimirovici Putin, slujitor al Sfintei Rusii”…) Gelu Voican Voiculescu: „Astăzi vom fi păgâni”; Drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei (3),de Prof. univ. dr. Corvin Lupu;Pământul Țării s-a vândut străinilor. Ești mulțumit, Emil Costantinescule?! România nu va fi niciodată în cărţile lor, decît pentru jupuit; Nordul Bucovinei n-a coborât de pe cruce; Tatăl lui Klaus Schwab a folosit munca sclavilor și a prizonierilor de război- Așchia nu sare departe de trunchi…Marea scrânteală ideologică a Occidentului; Quo vadis Europa? Liderii lumii şi ruşinile continentului; Peste ani, Forumul de la Davos va rămâne ca un monument al prostiei; (Doar un fleac)…Arest preventiv pentru directorul ADS care a cerut 350.000 de euro șpagă ca să aranjeze o licitație;China nu va ezita să declanşeze un război, dacă Taiwanul își declară independent; Marele jaf comunist: Dispariția moșierilor din Teleorman…
//////////////////////////////////////////
Marele jaf comunist: Dispariția moșierilor din Teleorman
Autor: Ionel-Claudiu Dumitrescu
Anul 1945 a rămas în istorie și prin apariția primului guvern comunist din România, acesta fiind instaurat cu ajutorul tancurilor sovietice. A urmat o ocupație până în decembrie 1989 și chiar după sângeroasele evenimente care au dus la căderea cuplului dictatorial. Emanații noii puteri erau în mare măsură tot oamenii regimului.
Conducerea stabilită de către Iosif Stalin în 6 martie 1945 a primit instrucțiuni clare în ceea ce privește politica împotriva populației autohtone și un mare experiment politic de modelare fizică și psihică a început cu o energie demnă de o cauză mai bună. Documentul poliției politice sovietice din 2 iunie 1947 stabilea clar ce trebuie să facă autoritățile de la București dacă nu doreau să viziteze o mucedă temniță moștenită de la regimul burghezo-moșieresc.
Țărănimea reprezenta cea mai mare parte a populației românești și urma să fie supusă unui dur proces de colectivizare, dar era cam greu să se înceapă brusc cu mult. S-a dirijat ura politică și socială împotriva celor bogați din mediul rural și, în prima fază, au fost impuse taxe copleșitoare pentru a ascunde ineficiența autorităților pe tărâm economic. A urmat apoi nimicirea cât mai brutal posibil a celor ce erau definiți drept moșieri și apoi a chiaburilor.
Autoritățile au trecut la arestarea acestor dușmani ai poporului și foarte mulți au pierit în temnițe, lagăre de exterminare prin muncă sau au fost executați demonstrativ în fața maselor de țărani. Era clar ce-i aștepta pe cei ce nu renunțau la pământul strămoșesc pentru a satisface utopiile guvernului.
Un uriaș jaf la scara întregii țări
Lichidarea fizică a celor bogați nu era însă suficientă, comuniștii dorind cu orice preț bunurile celor ce cândva reprezentau elita satelor și principalii producători de bunuri alimentare. A început un uriaș jaf la scara întregii țări și comisii de inventariere au fost trimise pentru a înregistra tot ce exista în gospodăriile nimicite.
Cercetătoarea Steluța Chefani – Pătrașcu a descoperit în arhive registrele unei astfel de comisii comuniste și datele sunt șocante. Nu se lăsa ceva în urmă și aceste persoane urmau să dispară complet din istorie. Nu exista noțiunea de milă, ceea ce demonstrează încă o dată natura pur criminală a statului comunist după care unii cetățeni încă mai plâng.
Zona județului Teleorman este deosebit de fertilă în ceea ce privește solul și agricultura ar fi putut să asigure prosperitatea locuitorilor dacă statul comunist ar fi acordat ajutor populației în unelte și ar fi cumpărat totul la un preț care să acopere cheltuielile și să mai genereze și un venit. Autoritățile au preferat să trimită noaptea detașamente de represiune și persoanele definite drept dușmani de clasă sau ai poporului au fost arestate și au dispărut cam pe principiul nazist Noapte și ceață.
Numai în județul Teleorman au fost ridicate într-o singură noapte 172 de persoane definite drept moșieri, chiaburi și rude. Datele publicate de istoricul Steluța Chefani – Pătrașcu nu indică existența unor bogătași care să trăiască în palate de cleștar și poleite cu aur. Nivelul de trai era mai ridicat ca al sătenilor obișnuiți, dar departe de averea pe care ar fi generat-o agricultura dezvoltată prin irigații și mecanizare. Statul avea timp să înființeze instituții represive și nu se ocupa cu nimicuri cum ar fi cultivarea solului.
Comisia trimisă să inventarieze bunurile prădate de la inginerul I. Noica din comuna Pielea a numărat și confiscat tot ce exista în gospodărie. N-a fost omis ceva interesant. Au fost luate trei perechi de ciorapi bărbătești uzați și cinci perechi de șosete în aceeași stare. S-a mers până la cele mai intime detalii și au fost consemnate două sutiene și două perechi de chiloți bărbătești. A fost un jaf sistematic ce semăna cu cel realizat de trupele sovietice la invazia din 1944.
Distrugerea unor centre economice a dus la agravarea fenomenului de sărăcire a regiunii, statul comunist lăsând puține bunuri populației rurale. S-a făcut o egalizare în sărăcie și nu în bogăție, ceea ce a generat o puternică migrare a sătenilor tineri spre mediul urban. Chiar dacă ulterior statul comunist a trimis în județul Teleorman mașini agricole, fenomenul depopulării n-a fost de oprit și orașul București s-a menținut ca un adevărat aspirator de forță de muncă tânără și ieftină.
Oamenii au rămas cu ideea simplă că s-a făcut ceva util din ordinul autorităților de la București și că acestea erau formate din patrioți, mai ales în epoca lui Nicolae Ceaușescu. În realitate, România după 1945 a fost cuprinsă de un uriaș război al conducătorilor cu întregul popor român și n-a existat milă pentru cei definiți drept adversari cu etichete de dușmani ai poporului sau bandiți. Ura era cuvântul de ordine și se făcea totul pentru un trai personal bun, chiar dacă se călca pe cadavre. N-a existat urmă de credință în ideologia venită din secolul al XIX-lea. Doritorii și deținătorii de funcții doreau avere cu orice preț.
Foto sus: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Petru Groza, Teohari Georgescu și mareșalul sovietic Kliment Voroşilov, în vizită la o Gospodărie Agricolă Colectivă (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 95/1951)
Bibliografie minimală
Chefani – Pătrașcu, Steluța, Dispariția moșierimii din Teleorman în urma Decretului 83/1949, în Arhivele Securității, Editura Enciclopedică, București, 2008, p. 752 – 783.
Ionescu, Zicu, Remus Petre Cîrstea, Martiri argeșeni și musceleni 1939 – 1989, Editura Tiparg, Pitești, 2006.
Le Bon, Gustave, Opiniile și credințele, Editura Științifică, București, 1996.
Mai multe pentru tine…
https://historia.ro/sectiune/general/marele-jaf-comunist-disparitia-mosierilor-din-2253970.html
/////////////////////////////////////////////////
China nu va ezita să declanşeze un război, dacă Taiwanul își declară independența
China „nu va ezita să declanşeze un război”, dacă Taiwanul îşi declară independenţa, ameninţă vineri un purtător de cuvânt al Ministerului chinez al Apărării, în urma unei întâlniri între ministrul chinez al Apărării Wei Fenghe şi omologul său american Lloyd Austin în Singapore, relatează AFP.
„Dacă cineva îndrăzneşte să despartă Taiwanul de China, armata chineză nu va ezita o clipă să declanşeze un război, indiferent care ar fi costul”, a ameninţat Wu Qian.
Purtătorul de cuvânt cita declaraţii ale ministrului chinez al Apărării Wei Fenghe din timpul unei întâlniri cu secretarul american al Apărării Lloyd Austin la Singapore.
https://www.7media.ro/9459
///////////////////////////////////////
(Doar un fleac)…Arest preventiv pentru directorul ADS care a cerut 350.000 de euro șpagă ca să aranjeze o licitație
Directorul Direcţiei Control Reprezentanţe Teritoriale şi Comunicare din cadrul Agenţiei Domeniile Statului, Marius Nuţă, a fost arestat preventiv pentru trafic de influenţă, într-un dosar în care este cercetat de DNA după ce ar fi pretins 350.000 de euro de la un om de afaceri pentru a-l ”ajuta” să încheie cu ADS un contract de arendă pentru un teren agricol din judeţul Giurgiu.
Arest preventiv pentru directorul ADS care a cerut 350.000 de euro șpagă ca să aranjeze o licitațieImagine cu caracter ilustrativ
Procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie – Secţia de combatere a infracţiunilor asimilate infracţiunilor de corupţie au dispus punerea în mişcare a acţiunii penale şi reţinerea pentru 24 de ore, începând din 20 martie, a inculpatului Marius Ionel Nuţă, director al Direcţiei Control Reprezentanţe Teritoriale şi Comunicare din cadrul Agenţiei Domeniile Statului (A.D.S.), pentru trafic de influenţă.
”În perioada 24 ianuarie – 20 martie 2023, inculpatul Nuţă Marius Ionel, funcţionar în cadrul Agenţiei Domeniile Statului (A.D.S.), ar fi pretins, pentru el şi pentru alte persoane, de la un om de afaceri (martor în cauză), suma totală de 350.000 euro pentru «a-l ajuta» pe acesta din urmă să încheie cu ADS un contract de arendă pentru o suprafaţă de 650 ha de teren agricol, situat într-o comună din judeţul Giurgiu. În contul aceleiaşi sume de bani, inculpatul i-ar mai fi promis omului de afaceri că îl va sprijini să concesioneze respectiva suprafaţă de teren pe o perioadă de 20 de ani, cu posibilitatea prelungirii pe încă 10 ani”, arată DNA, într-un comunicat de presă transmis miercuri.
În acest context, martorul i-ar fi dat lui Nuţă suma de 90.000 de lei, care reprezenta o primă tranşă din suma pretinsă iniţial.
Ulterior, cu toate “eforturile” depuse de inculpat, licitaţia privind arendarea terenului respectiv a fost câştigată de o altă persoană, adaugă procurorii.
Lui Nuţă i s-au adus la cunoştinţă calitatea procesuală şi acuzaţiile.
Marţi, judecătorii Tribunalului Bucureşti au admis propunerea de arestare preventivă, pentru 30 de zile, a inculpatului, formulată de procurorii anticorupţie.
https://www.7media.ro/15079?fbclid=IwAR2rDwVB3cxv0GV8tPnuiTMviTVMTrxAYH8S5Zdx0hPn03MUQlKdco3-7Ls
///////////////////////////////////////
/////////////////////////////////////////
Peste ani, Forumul de la Davos va rămâne ca un monument al prostiei
„Forumul de la Davos este evenimentul în care miliardarii le explică milionarilor cum trăiesc oamenii săraci” este un faimos și amuzant clișeu referitor la întâlnirea anuală a elitei mondiale. Din ce în ce mai mult în ultimii ani, gluma devine serioasă, iar fariseismul participanților la forum, precum și decuplarea lor de realitate devin evidente. La fel de evidente ca promovarea și uneori chiar generarea de către reprezentanții forumului a ceea ce este acum etichetat pe larg ca fiind „dezinformare” și „teoria conspirației”.
În fiecare an, în preajma Anului Nou Chinezesc, elitele economice și politice globale se reunesc la Davos pentru a pune lumea la cale. Anul acesta, ca și în anii precedenți, una din temele principale a fost aceea a „echității” – concept comunistoid promovat asiduu de Forumul Economic Global (WEF) de la Davos. Dacă în urmă cu câțiva ani acesta era o simplă lozincă, acum „echitatea” a început să fie implementată. De exemplu, în armata americană. Deloc surprinzător, majoritatea persoanelor dornice să lucreze în armată sunt bărbați, și, întrucât majoritatea americanilor sunt albi, bărbați albi. Armata SUA, însă, a decis că nu are suficiente femei, persoane de culoare și transsexuali, și că bărbații albi trebuie respinși, sau măcar răriți. Cu clipuri de propagandă ce promovează echitatea și inclusivitatea, armata SUA a ajuns să rateze în ultimii ani toate țintele de recrutare, până la punctul în care lasă la vatră anual mai multe persoane decât încorporează.
Pentru elitele WEF și cei care implementează planul lor măreț, competența nu contează. Mai rău, după 50-100 de ani în care aproape ajunsesem să conștientizăm că nu există rase umane, rasismul și discriminarea se întorc spectaculos, sub forma echității. În numele ei, sunt promovați (indiferent de competențe) membrii minorităților considerate defavorizate și discriminați membrii majorității și ai minorităților considerate favorizate. Și sunt angajate femei pe joburi rezervate tradițional bărbaților. Că tot am vorbit de femei și echitate, Forumul de la Davos ar puncta teribil de prost la acest capitol. Toți miliardarii lumii, precum și majoritatea șefilor de corporații și guverne cu care se întâlnesc la Davos sunt bărbați. Forumul este un club, calitatea de membru se cumpără cu o cotizație de sute de mii de euro anual, iar simpla prezență în public la o discuție costă în jur de zece mii de euro. Dincolo de inechitatea socială definitorie pentru Davos, forumul aplică o politică duplicitară privind echitatea de rasă, sex, culoare a pielii: La întrunirile din Elveția sunt condamnate țările și companiile ce nu au suficientă echitate, dar la întâlnirile găzduite de țările arabe (membrii de vază ai Forumului) nu se scoate un cuvânt despre corecta reprezentare a minorităților etnice sau sexuale, iar femeile (mai ales cele care nu sunt programate să vorbească de la podium) ar face bine să pună un batic. Sau mai bine să rămână acasă, la cratiță!
Când nu ne predică reguli pe care ei înșiși le ignoră, liderii de la Davos pun la cuptor minunate teorii ale conspirației. Ați auzit, probabil, de Marea Resetare, de „În 2030 nu veți mai avea în proprietate nimic și veți fi fericiți”, de ideea că ni se va da să mâncăm insecte etc. Toate – teorii ale conspirației de râsul curcilor. Și toate – pornite și promovate de WEF.
Ideea ca în 2030 vom ajunge să nu mai deținem nimic, să nu mai avem viață privată și astea cumulate să ne facă să fim fericiți a fost propovăduită printr-un articol semnat de o parlamentară social democrată și fostă ministru al mediului din Danemarca, și publicat pe pagina de internet a Forumului Economic Global în 2016. Ulterior, năstrușnicia aceasta a făcut parte dintr-un clip al WEF intitulat „Predicțiile WEF pentru 2030”, alături de alte idei populare și inovative, cum ar fi de exemplu „În 2030 vei mânca mult mai puțină carne, pentru binele mediului”. După anul pandemiei, WEF și ideile sale de milioane au ajuns în atenția publicului larg. Iar în 2022, unul din directorii Forumului declara senin că toată povestea despre WEF și „nu vei avea nimic și vei fi fericit” este „o campanie de dezinformare”. Asta după ce în 2021 Reuters etichetase idee ca „știre falsă” și după ce clipul original fusese șters de pe canalul de YouTube al WEF. Dacă sunteți curioși, puteți viziona (deocamdată) clipul, pe pagina de Facebook a WEF. Am spus „deocamdată”, pentru că, la fel ca clipul din YouTube, și articolul de pe pagina WEF a fost șters în urmă cu două săptămâni și se pare că tendința este spre dispariția sau ștergerea oricărei legături dintre Forum și această „predicție”. Din fericire – și din nou „deocamdată” – articolul a fost publicat și de Forbes, putând fi citit AICI. Dacă îl parcurgeți, veți avea surpriză să descoperiți, între rândurile dedicate descrierii viitorului luminos din 2030, un avertisment sinistru: Imediat după paragraful dedicat înapoiaților care nu vor îmbrățișa acest viitor, autoarea Ida Auken spune, hodoronc-tronc: „Câteodată sunt deranjată că nu mai am viață privată, că tot ce fac, spun sau visez e înregistrat. Sper că aceste înregistrări nu vor fi folosite împotriva mea.” Să fie acesta un avertisment pentru „înapoiați”, sau doar un scurt moment de delir al autoarei?
În aceeași notă, „Marea Resetare” a fost tema oficială a reuniunii Forumului din toamna lui 2020. În timp ce milioane de oameni dârdâiau de frica Covidului, Klaus Schwab (șeful Forumului Economic Global) pocnea de fericire, pentru că vedea în pandemie ocazia mult așteptată pentru înfăptuirea lumii noi. Deși se afla în grupa de risc cea mai expusă, Schwab nu ne spunea cum se apără de Covid, ci ce trebuie să facem ca să reconstruim lumea, și numea dezastrul abătut asupra a miliarde de oameni ca fiind o ocazie minunată, ce nu trebuie scăpată. Trecând în revistă obiectivele Marii Resetări, vom descoperi că ele seamănă izbitor cu cele ale Planurilor Naționale de Redresare și Reziliență aplicate țărilor UE. De exemplu, UE ne-a trântit planul inițial, cu refrenul „Mai ușor cu spitalele și autostrăzile, puneți mai multe baze de date și panouri solare în loc și așa o să vă fie mai bine!”.
Și să nu uităm gândacii! Da, povestea că o cabală mondială ne va pune să mâncăm insecte, în loc de carne. Nu trebuie să fii doctor în biologie să îți dai seama că aceasta e o teorie a conspirației de cea mai joasă speță… Avem însă și aici o mică problemă: Din nou, înainte ca această ridicolă teorie să înflorească precum un mucegai pe rețelele de socializare, ea a înflorit ca o floricică în pagina oficială a Forumului, în 2018, 2019, 2021, 2022 și multe alte locuri. Sincer, tema aceasta nu m-a preocupat deloc până acum, și am rămas consternat să constat că Forumul Economic are publicate peste 1.000 de articole pe site-ul său despre insecte, iar 9 din 10 asemenea articole sunt despre cum insectele sunt bune de mâncat iar aceasta ar face planeta mai verde…
Evident – întrucât nu trăim în 2030-ul feeric visat de Ida Auken – nu avem înregistrate toate lucrurile la care ne gândesc sau le visează cei din jurul nostru. Deci nu putem verifica dacă toate aceste idei – referitoare la insecte, economia circulară, resetarea etc. – sunt pe lista de obiective a Forumului, sau sunt doar elucubrațiile unor potentați prostănaci și rupți de realitate, consemnate de alți amploaiați (la fel de prostănaci) ai Forumului, pe site-ul oficial. Dar cert este că – până la proba contrarie – aceeași prezumție de nevinovăție ar trebui și „conspiraționiștilor”…
Per ansamblu, predicțiile și ideile năstrușnice ale Forumiștilor nu ar trecui să ne preocupe prea tare. Presa mondială – care în mare e deținută de membri ai forumului de la Davos și care în probleme esențiale se ferește să critice – are totuși liber să recunoască un fapt: Vorbitorii de la Davos sunt proști făcuți grămadă și specialiștii forumului au dificultăți în a recunoaște realitatea din fața lor. Participantul de la Davos, sau „Davos man” cum i se spune în presa de la limba engleză, are reputația de a fi ratat pronosticarea pandemiei de Covid (când aceasta începuse deja de mai bine de o lună) și de a fi afirmat răspicat că nu trebuie să ne temem de o criză economică globală (în 2008, cu câteva luni înainte de izbucnirea crizei). Iar astea sunt doar două din zecile de exemple.
Dacă e ceva de care trebuie să ne temem, este faptul că prostia proverbială a omului de la Davos nu duce lipsă de personalități și politicieni care să o implementeze. Fiu al unui industriaș nazist și absolvent al școlii de cadre a lui Kissinger, Klaus Schwab a creat o școală de politicieni și activiști pe lângă Forumul său – programul Young Global Leaders. Din gașca veche a absolvenților programului e suficient să numim două personaje cu responsabilitate majoră pentru situația teribilă în care se află acum Europa și lumea: Putin și Merkel. Dacă încercați să căutați pe Google „Putin young global leader”, sugestiile de căutare dispar brusc, în momentul în care începeți să scrieți „global leader”. Aceasta nu este ceva întâmplător, pentru că fondatorii Google (la fel ca cei ai Facebook, Twitter etc.) sunt și ei pe lista tinerilor lideri școliți la Davos. În urmă cu un an, una din șefele WEF s-a dat de gol, afirmând cu seninătate că, la începutul pandemiei, observând că cetățenii Pământului nu găsesc pe internet ceea ce trebuie, au apelat la Google, care ulterior a deturnat orice căutare în legătură cu pandemia către pagina oficială a OMS și alte sfaturi oficiale, indiferent de ce căutau utilizatorii și de relevanța răspunsurilor oferite de paginile respective. Profa a cerut – elevii s-au executat!
Evident, în momentul de față, orice legătură între Forum și Putin a fost ștearsă din referințele online ale WEF. La fel cum a fost ștearsă orice legătură dintre Forum și miliardarul de carton Sam Bankman Fried. Până mai ieri, șarlatanul Sam și firma lui, FTX, erau pe lista partenerilor WEF. Azi este „Eroare. Pagina nu a fost găsită.”
Știm totuși că Putin a făcut parte din echipa de tineret-speranțe a Forumului, și asta pentru că bietul Klaus – respectând tradiția tipului tâmp de la Davos – s-a lăudat cu acest fapt, pe vremea când Putin era frecventabil de elita mondială. Același Klaus Schwab s-a mai lăudat într-o discuție oficială de acum 4-5 ani, cu faptul că Forumul „a reușit să penetreze conducerea din mai multe state”. Printre exemplele date de Schwab figurau Macron, prim ministra Finlandei, conducerea din Argentina și Noua Zeelandă și alții. La loc de cinste era pus primul ministru al Canadei, Trudeau, despre care Klaus Schwab se lăuda nu numai că el este absolvent al școlii de cadre de la Davos, ci și că mai mult de jumate din cabinetul său este alcătuit din tinere vlăstare globalist-forumiste. Tineri lideri globali, foști colegi de cătănie la școala lui Klaus, sunt, se pare, peste tot și nu ar trebui să fim surprinși să aflăm că și noi am fost – vorba lui Schwab – bine „penetrați”…
Revenind, nu ne putem abține să nu observăm că persoanele, politicile și ideile promovate de Forum au ajuns să devină model, urmat de multe, foarte multe state. Scorul de guvernare socio-ecologică promovat de Forum a devenit cerință de bază pentru marii creditori (și a împins spre sau peste buza prăpastiei țări ca Ghana și Sri Lanka), politicile agrar-ecologiste propovăduite de WEF au început să fie implementate în Germania și Olanda (cu consecințe negative deja vizibile), iar „resetarea și reziliența” din cartea lui Schwab au devenit „redresarea și reziliența” din politica UE – cu consecința dublării prețului energiei încă din 2021.
Anul acesta, Al Gore (faimos pentru că a făcut un film despre salvat planeta de încălzirea globală, după care a făcut 100 de milioane de dolari din afaceri cu petro-șeicii din Qatar) a ținut din nou predici despre „criza climatică”. Tony Blair a revenit răcnind la obsesia pe care o are de trei ani – necesitatea implementării pașapoartelor de vaccinare. Greta Thunberg și-a făcut deja tradiționala apariție la forum, pentru a vorbi discuții cu toți potențații cu care pretinde că se bate, de dimineața până seara, de ani de zile. Iar Forumul a decretat că cea mai mare amenințare curentă la adresa Pământului este aceea a „dezinformării”.
Nimeni nu a rostit un cuvânt despre creșterea prețurilor energiei și efectele sale dezastruoase, ce s-au făcut simțite încă din 2021. De asemeni, nimeni nu a găsit timp să menționeze ceva despre inflație. Tâmpul de Davos – se pare – are o grămadă de soluții. Dar nici una pentru probleme reale…
Un articol de Răzvan PETRE
Peste ani, Forumul de la Davos va rămâne ca un monument al prostiei
/////////////////////////////////////
Quo vadis Europa? Liderii lumii şi ruşinile continentului
Petre M. Iancu
Quo vadis Europa? Liderii lumii s-au reunit fie la Davos, în Elveţia, fie la Ierusalim, în Israel. Unii se întreţin despre climă. Alţii despre Holocaust şi antisemitism. Toţi au multe de spus. Şi mai mult bine de făcut.
https://p.dw.com/p/3WdQT
PUBLICITATE
Problema e că, în loc să-l facă, unii dintre ei se ţin de prostii. Şi iau decizii dintre cele mai discutabile.
Dar oare cine sunt liderii lumii? Pentru mare parte din stânga progresistă e clar. În fruntea globului ar trebui plasată adolescenta suedeză Greta Thunberg. Căreia îi place din cale afară nu doar să chiulească de la şcoală spre a face greve ecologice şi să schimbe lumea cu ele, ci şi să rostească în faţa şefilor de stat ample cuvântări, toate panicarde, cerând, întru stoparea emisiilor de carbon, aruncarea în aer a lumii aşa cum o ştim. La Davos s-a văzut contrată fără nicio deferenţă şi consideraţie de preşedintele SUA. Care a şocat lumea bună, ecologistă, vituperându-i mai convingător decât le-ar fi plăcut verzilor germani pe profeţii apocalipsei, spre a elogia optimismul, America şi pe sine însuşi.
În revanşă, i s-a reproşat „ignoranţă” şi „insolenţă”, iar popularul lider al stângii şi al verzilor din Germania, nu tocmai religiosul Robert Habeck, a recurs, revoltat la culme, la un limbaj escatologico-demonologic, calificându-l pe Donald Trump, scurt pe doi, drept „Adversarul”.
Nu mai lipsea mult şi îi spunea Anticristul. Ceea ce se potriveşte de minune tendinţelor progresiste de a idolatriza şi canoniza icoana Gretei Thunberg. Episcopul catolic al Berlinului, Koch, nu se dăduse în lături s-o compare la un moment dat cu Mântuitorul, afirmând că grevele elevilor intitulate Fridays for future îi ”amintesc de intrarea lui Iisus în Ierusalim”.
2020 Davos discurs Trump Greta Thunberg2020 Davos discurs Trump Greta Thunberg
Greta Thunberg la Davos, ascultând discursul președintelui TrumpImagine: Getty Images/AFP/F. Coffrini
Ceea ce pare a nu pricepe Habeck este că, între marii păcătoşi ai lumii industrializate care scuipă sistematic, de ani şi decenii, pe mai orice măsuri riguroase de protecţie a mediului, se află tiranii precum Rusia şi China comunistă, pe care stânga le abordează, de regulă, duios. Deşi China calcă în picioare violent şi drepturile omului, spălând pe creier un milion de uiguri. Ori maltratându-i pe oamenii din Hongkong pentru că insistă să lupte pentru democraţie şi respectarea principiului „o ţară, două sisteme”. Ori monitorizând la sânge viaţa particulară a mai bine de un miliard de chinezi. Ori edificând în toată lumea un sistem draconic de supraveghere şi control informaţional.
Cu toate acestea, pentru Habeck, pe care mulţi germani îl consideră un demn urmaş al Angelei Merkel în funcţia de cancelar şi al cărui partid a înlocuit la stânga spectrului politic odinioară popularul partid social-democrat, „Adversarul” cu majusculă e Trump. Nu Xi Jinping, nu Putin, nu aliatul ţarului, criminalul în masă sirian Assad, nu dictatorul turc Erdogan, nu venezueleanul Maduro, care-şi înfometează poporul, ori nord-coreeanul Kim, care face la fel şi mai ameninţă şi întreaga lume cu bombele sale nucleare. Şi nici măcar ayatolahul Khamenei, care le forţează pe iranience să poarte basma şi le trimite după gratii dacă nu-l ascultă, împânzeşte Orientul cu miliţii şiite şi teroare şi dispune de gărzi revoluţionare care exportă islamism şi doboară avioane de pasageri.
Oricât de popular ar fi liderul ecologist, notorietatea lui nu se compară, desigur, cu a lui Thunberg. Despre care până şi editorialistul unui ziar în genere serios ca Die Welt afirma că ar fi „schimbat lumea”. În fapt, a băgat planeta în sperieţi, dar tot repetându-şi obsesiile spre a răspândi panica, în loc să mizeze pe tehnologie şi consens politic, ar putea lesne păţi ruşinea băieţelului de cioban care tot striga „lupul”!
Dar până atunci, unii de genul capitaliştilor despre care Lenin afirma că ”ne vor vinde şi funia cu care să-i spânzurăm” o vor încuraja, semnalizându-i o prezumtivă înţelegere pentru ca nu cumva să-şi pericliteze profiturile. Mai greu de priceput e că Trump şi Thunberg nu sunt, de fapt, decât faţa şi reversul aceleiaşi medalii. Care e dorul nostru de un crez, chiar şi fanatic, oricât de alăturea cu drumul ar fi. Din unghiul prea multor occidentali debusolaţi, extremismele par sexy. Iată de ce se tace asiduu din gură ori se aderă chiar, cu entuziasm, la fenomene conexe cum sunt islamizarea, comunismul, fascismul şi ideologia corectitudinii politice, cuplate cu relativism, rasism şi ecologism radical.
Aşa se explică şi cireaşa otrăvită de pe greţosul tort antidemocratic care este erupţia de antisemitism mutilând Europa inclusiv în zonele cândva foarte civilizate ale Bătrânului Continent. A contracara tenebroasa ură împotriva evreilor care, proprie naziştilor, legionarilor şi altor extremişti de dreapta, a scris cele mai negre pagini ale istoriei umanităţii şi, totodată, ale istoriei germane, româneşti şi europene, e scopul întâlnirii de la Ierusalim a numeroşi şefi de stat şi de guvern din lume.
Dar nici liderii israelieni nu sunt la adăpost de îndreptăţite critici cu privire la organizarea acestei extrem de importante ceremonii internaţionale aniversând 75 de ani de la eliberarea de nazişti a lagărului de la Auschwitz. Prinse în capcana vanităţilor personale, a unor rivalităţi şi certuri intestine, precum şi a dorinţei de a nu-l contraria pe preşedintele Rusiei, care se dedă la tot mai jenante exerciţii revizioniste, gazdele israeliene ale ceremoniei s-au văzut boicotate de preşedintele Poloniei.
Andrezj Duda a preferat să nu se deplaseze la Ierusalim, unde, spre deosebire de Putin, nu i s-a alocat timp spre a rosti o alocuţiune. Potrivit gazdelor de la Yad Vashem, discursurile sunt rezervate şefilor de state care au contribuit (cu trupe) la eliberarea de nazism. Să fim serioşi. Există ţări care au contribuit deopotrivă la cuceririle naziste ca şi la eliberarea de ele. De pildă România. Apoi, polonezii au luptat din greu. Iar Germania nu s-a eliberat singură, dar preşedintele ei a fost invitat să ţină un discurs.
Duda nu e, desigur, un îngeraş. Revizionismul, negaţionismul în variile sale versiuni şi nu mai puţin versatilul antisemitism fac ravagii şi în fostele state comuniste, nu în ultimul rând în Polonia, Ungaria, Ucraina şi Lituania. Dar a-l prefera pe ţar unui preşedinte ales democratic nu poate fi moral, politic eficient pe termen lung și nu poate aduce servicii anti-antisemitismului. E timpul recalibrării liderilor de pretutindeni. Şi al congruenţei dintre vorbe cumpănite şi fapte realmente bune.
https://www.dw.com/ro/quo-vadis-europa-liderii-lumii-%C5%9Fi-ru%C5%9Finile-continentului/a-52107061
////////////////////////////////////////
Marea scrânteală ideologică a Occidentului
Eugyppius
Conform unei teorii foarte răspândite, pandemia de covid a fost un complot al conspiratorilor globaliști, interesați să reducă populația mondială. Există multe variante, dar cea mai cunoscută susține că întreaga nebunie a fost declanșată cu scopul de a ne determina să acceptăm vaccinurile ucigașe, menite să deschidă calea ”neutralității climatice” și ”viitorului sustenabil” pregătite supraviețuitorilor de către Klaus Schwab.
Cititorii mei îmi trimit adesea linkuri către podcasturi, videoclipuri și alte produse media care oferă dovezi ale acestei agende globale de depopulare. Cum ar fi, de exemplu, compilările de clipuri, foarte importante în acest areal. În general, ele prezintă diverși globaliști – printre care, cel mai adesea, pe Bill Gates – care, cu ocazia diverselor interviuri și discuții, spun lucruri de rău augur despre suprapopularea planetei.
Mă uit la aproape tot ce mi se trimite și, până acum, am văzut destul pentru a înțelege că ”dosarul” de internet al lui Gates se bazează, în mare măsură, pe aceeași duzină de declarații video. Unele dintre aceste materiale, de exemplu al treilea din acest link (unde Gates vorbește despre reducerea mortalității infantile), duc în mod deliberat în eroare și este o întrebare importantă cine are interesul ca această zonă să fie atât de manipulată. Restul clipurilor sunt reprezentări mai mult sau mai puțin corecte ale argumentelor lui Gates, singura problemă fiind că sunt scoase din context.
Al patrulea material de la acel link, de exemplu, este o discuție TED, unde Gates opinează că:
Lumea de astăzi… se îndreaptă spre aproximativ nouă miliarde [de oameni]. Acum, dacă facem o treabă foarte bună în ceea ce privește noile vaccinuri, asistența medicală, serviciile de sănătate a reproducerii, am putea scădea asta cu poate 10 sau 15%.
Al cincilea este foarte asemănător. Iată, Gates pledează:
Problema este că populația crește cel mai rapid acolo unde oamenii sunt cel mai puțin capabili să facă față, așa că în cele mai sărace locuri vom avea o populație triplată până în 2050. Și astfel, asta înseamnă că, în acele locuri, capacitatea lor de a se hrăni și educa, de a oferi locuri de muncă, stabilitate și protecție a mediului înconjurător se confruntă cu o problemă aproape insurmontabilă.
Dacă urmăriți cu atenție aceste declarații, veți vedea că, de fapt, ele nu susțin ideea că Gates vrea să reducă populația lumii vaccinând oamenii până la moarte. În primul rând, este greu de crezut că ar putea spune asemenea lucruri într-un forum public și, în al doilea, Gates împerechează aproape întotdeauna remarcile sale despre populație cu tot felul de alte preocupări legate de sănătate, hrană și educație – niște scrupule oarecum ciudate pentru un maniac dispus să ne ucidă cu miliardele.
Aceste afirmații încep să aibă sens abia atunci când realizezi că sunt adânc înrădăcinate în teoria sociologică a tranziției demografice.
Tranziția demografică este procesul prin care populațiile fac trecerea de la regimul demografic vechi, în care natalitatea și mortalitatea aveau niveluri ridicate, la regimul demografic modern, în care acestea sunt în scădere.
Gates, care asemenea tuturor elitelor globaliste este îngrijorat de impactul pe care l-ar avea asupra mediului un număr prea mare de oameni, crede că poate reduce numărul total al populației, în locuri precum Africa, prin introducerea intervențiilor medicale, care ar scădea atât rata mortalității cât și pe aceea a natalității – model demografic post-tranziție.
Dacă această teorie este corectă sau dacă o atare explicație face ca intervențiile lui Gates să devină defensibile din punct de vedere moral, sunt întrebări separate. Incontestabil fiind doar faptul că asta vrea el să spună și că asta este ceea ce înțeleg auditorii săi.
De fapt, Gates este un liberal occidental molâu și limitat, îngrijorat de mediu, de populație, de persoanele de culoare defavorizate și își imaginează că poate rezolva toate aceste probleme prin îmbunătățirea asistenței medicale. Nu încerc deloc să îl apăr, ba chiar dimpotrivă, sunt convins de influența lui absolut malignă, dar care nu se datorează faptului că ar fi hotărât să decimeze omenirea cu vaccinuri ARNm.
Cei preocupați de agenda globală de depopulare nu vor fi prea convinși de aceste clarificări. Ei vor semnala mesajele și politicile antinataliste ale națiunilor occidentale amintind, de asemenea, de Clubul de la Roma și de intelectuali precum Paul Elrich, care au criticat în mod deschis spectrul suprapopulării. Ei vor argumenta – și pe bună dreptate – că întreaga noastră cultură politică este sub influența unei mișcări ecologice care se opune oricărei tehnologii capabile să favorizeze bunăstarea oamenilor prin energie fiabilă. Ei vor aminti că eu însumi m-am plâns frecvent că țări precum Germania își distrug economiile în numele unei tranziții energetice absolut inutile și absurde, câtă vreme viitoarele emisii de carbon sunt aproape în întregime rezultatul creșterii populației și prosperității acesteia în Sudul și Estul aflate în curs de dezvoltare.
Dar, dacă nu există o agendă globală de depopulare, ce se întâmplă de fapt și cum trebuie explicate toate aceste evoluții nefaste? Răspunsul este foarte important și constă în particularitățile ideologiei politice postbelice și în morala exprimată de această ideologie.
Există mai multe modalități de a explica puseul de nebunie colectivă pe care îl traversăm, dar cea mai eficientă este, probabil, acest studiu din Nature, care tratează despre ”Diferențele ideologice în expansiunea cercului moral” (Ideological differences in the expanse of the moral circle”).
Printre altele, autorii au cerut participanților la studiu, conservatori și liberali (în sensul american), să își indice propriile sfere de preocupare morală primară. Conservatorii au avut tendința de a sublinia acele sfere mai apropiate de ei înșiși – familia imediată, rudele din familia extinsă, prietenii, și compatrioții, în vreme ce liberalii și-au exprimat cel mai mare interes moral în sferele cele mai îndepărtate de ei înșiși – de exemplu, ”toți oamenii de pe toate continentele, sau ”toate mamiferele”.
Trasate ca ”hărți” pe 16 cercuri concentrice, unde primul cerc este ”familia imediată” și al șaisprezecelea este ”tot ce există”, rezultatele comparative arată astfel:
”Harta” din stânga nu este ”conservatoare”. Ea reflectă orientarea morală obișnuită și neremarcabilă a aproape tuturor ființelor umane care au trăit vreodată și care trăiesc în prezent în întreaga lume. Fără o orientare morală care să prioritizeze cumva descendența și rudele tale, genele tale vor fi sortite pieirii.
Pe de altă parte, harta din dreapta reprezintă orientarea morală exogenă anormală (exogenous moral orientation, EMO) a elitelor politice și culturale din Occidentul dezvoltat, care pune un accent moral primar pe cercurile 13 și 14. Acestea sunt ”toate viețuitoarele din univers, inclusiv formele de viață extraterestre” și ”toate viețuitoarele din univers, inclusiv plantele și copacii”. O valoare morală substanțială este atașată, de asemenea, lucrurilor din cel de-al doisprezecelea cerc, ”toate viețuitoarele de pe pământ, inclusiv paramecii și amoebele”, iar în cel de-al cincisprezecelea cerc, ”toate lucrurile naturale din univers, inclusiv entitățile inerte cum ar fi rocile”.
Aceștia sunt oameni care, strict vorbind, pretind că se simt legați moral de familie, prieteni și rude în primul rând în măsura în care aceștia se încadrează în categoria ”viețuitoare” sau ”tot ce mișcă pe pământ”.
Așadar, nu suntem conduși chiar de niște reptilieni, ci de niște ideologi complet duși cu pluta care, dacă ar fi necesar, s-ar târî în genunchi în fața reptilienilor, împlinindu-le orice voie – desigur, pe socoteala noastră!
Acum… nu este chiar atât de rău pe cât pare. Amintiți-vă că toate acestea sunt mai cu seamă aspirații și idealuri morale; acesta este felul în care pretind că simt respondeții studiului. Preferințele dezvăluite arată că majoritatea lor încă mai acordă o greutate morală substanțială prietenilor, familiei și comunității lor imediate. Cu toate acestea, probabil că simt remușcări în această privință și, atunci când contextul o permite – de exemplu atunci când iau decizii pentru milioane de cetățeni – vor compensa prin cedarea la EMO idealizat ori de câte ori este posibil. Cu alte cuvinte: lui Bill Gates îi place confortul avionului său privat, dar speră să descurajeze zborurile altora.
Amintiți-vă, de asemenea, că doza face otrava. Un anumit grad de EMO nu este neapărat rău. O expresie importantă a creșterii EMO occidentale ar fi interesul european pentru alte popoare și culturi, inclusiv condamnarea colonialismului, sau campania britanică pentru abolirea comerțului cu sclavi de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cu toate acestea, în special după 1900, orientarea morală exogenă a elitelor guvernamentale occidentale a devenit din ce în ce mai extremă, ajungând până într-un punct în care a început să se constituie într-o amenințare existențială pentru civilizația umană.
Cum s-a înrădăcinat atât de puternic acest EMO radical și fără precedent din punct de vedere istoric este o întrebare complexă. Nu este pe deplin satisfăcător să-l punem pe seama mass mediei sau a propagandei, pentru că, în primul rând, ar trebui să ne întrebăm de unde au luat mass media și propagandiștii aceste idei.
O condiție prealabilă este tehnologia și înstrăinarea noastră tot mai mai mare de natură. Oricine a petrecut o săptămână sau două în vârful unui munte va ieși îmbogățit personal din experiență dar, totodată, îndoindu-se strașnic de faptul că natura este la fel de bună și prietenoasă ca familia lui imediată.
Clișeele care idealizează popoarele indigene de pe continente străine și îndepărtate trădează, de asemenea, o imensă naivitate cu privire la realitățile existenței vânătorilor culegători și o înduioșătoare lipsă de experiență în ceea ce privește viața dincolo de occidentul prosper.
Un alt factor cauzal, și mai îndepărtat, este bulversarea ordinilor sociale stabilite de după Revoluția Industrială, care a coincis cu ascensiunea democrației liberale și înlocuirea aristocrației tradiționale cu noile elite manageriale. Acestea din urmă, pentru a înlocui instituțiile anterioare, au urmărit frecvent diversele alianțe tactice, cu străinii sau cu clasele de jos. Aceasta este funcția principală a inițiativelor de Diversitate, Incluziune și Echitate în America de astăzi, angajarea în ritualuri EMO radicale depinzând, în mod evident, atât de orchestratori cât și de beneficiari.
Situația pare să se înrăutățească pe zi ce trece, efectele de selecție și de auto-întărire jucând și ele un rol important. Cu cât EMO este mai pronunțat favorizat de elita guvernamentală, cu atât mai mult toți politicienii și persoanele importante din Occident sunt selectați în mod special în funcție de această trăsătură, sau cel puțin pentru disponibilitatea lor de o maimuțări.
Chiar dacă oamenii cu asemenea tendințe morale au existat dintotdeauna, ei nu au fost niciodată atât de puternic concentrați în poziții de influență ca acum și, cu cât devin mai concentrați, cu atât mai agresiv selectează doar radicali care au aceleași idei ca ei, chiar și în absența oricărui obiectiv specific.
Odată ce ați observat această dinamică, nu o mai puteți trece cu vederea. Ea explică proeminența crescândă a protagoniștilor animale (și chiar extratereștri) în mass media de divertisment, preferința evidentă pentru minoritățile sexuale marginale, pentru organismele politice globale supranaționale și organizațiile neguvernamentale care depășesc granițele și instituțiile naționale.
Ea explică, în special, motivul pentru care elitele guvernamentale sunt atât de favorabile unor politici nebunești fără precedent, cum ar fi imigrația în masă. Ele și-au pierdut total sensibilitatea la anumite categorii morale naționale și, prin urmare, încearcă să îmbrățișeze (fără prea multă tragere de inimă) întreaga umanitate și (de preferință), toate viețuitoarele de pretutindeni. În mod similar, explică și de ce politicile liberale majore măresc într-o veselie amprenta de carbon a milioane de imigranți din lumea a treia, primindu-i în Occidentul industrializat, în timp ce au declarat un război total tuturor aspectelor societății industriale, pentru presupusele lor efecte negative asupra naturii.
De asemenea, EMO radicală a liderilor noștri și a susținătorilor acestora explică dorința tot mai mare a elitelor de a tolera politici suboptime și dăunătoare în mod activ acasă. Întinderea lumii morale a oamenilor care ne conduc țările a crescut enorm în dimensiune, sferele jurisdicției lor directe rămânând, în comparație, aproape microscopice. De ce să nu închidem oamenii în case cu forța, indiferent dacă sunt sănătoși sau bolnavi, de ce să nu închidem școlile și economia? De ce să nu injectăm populația cu vaccinuri ARNm prost testate, și fără să ne pese de efectele lor secundare? De ce să nu suprimăm toate dovezile acestor efecte negative? Faptul că elitele își tratează populațiile ca pe vite este o expresie directă a universului lor moral extins. Au atâtea alte lucruri de care să le pese!
A durat ceva timp pentru ca aceste principii morale să-și găsească articularea ideologică adecvată. La începutul anilor 1970, oameni cu EMO radical au semnalat, pentru o scurtă perioadă, despre pericolele suprapopulării umane și a urmat un moment de isterie eticistă în care personaje de felul lui Paul Ehrlich au scris cărți precum The Population Bomb. Anii care au urmat au favorizat apariția unui sistem ideologic mai diferențiat. Astfel, sistemele antinataliste sunt limitate mai ales la Occident, unde sunt implementate și cele mai zeloase politici de mediu. Că Europa ar putea dispărea mâine, cu efecte minime asupra proiecțiilor populației globale pe termen lung sau a viitoarei compoziții a atmosferei li se pare totalmente irelevant. De fapt acesta este cercul căruia i se atribuie cea mai mică preocupare morală.
În secolul al XIX-lea, cineva ca Bill Gates ar fi condus organizații naționale de caritate însă, în lumea noastră hiper EMO, el își petrece fiecare moment gândindu-se la Africa și la modul în care îi poate ajuta pe africani, salvând totodată natura prin grăbirea tranziției continentului negru către rate mai scăzute ale natalității și aducând idealul net zero mai aproape de realitate. Toate documentele politice și declarațiile aspiraționale ale Formului Economic Mondial, ale Natiunilor Unite și ale altor organisme de acest fel sunt animate de un spirit similar.
O cabală globalistă care complotează depopularea lumii ar fi o problemă gravă, dar cu o soluție suficient de clară. Ne confruntăm, în schimb, cu un întreg sistem moral și ideologic, cu rădăcini foarte adânci în cultura occidentală prosperă.
Nu trăim într-o lume în care, să zicem, ne trezim într-o bună zi și alegem să-l judecăm pe Bill Gates pentru crimele sale împotriva umanității, iar apoi revenim la o politică rațională și în interesul nostru, al tuturor. Trăim într-o lume în care milioane de oameni împărtășesc anxietățile ideologice ale unor copii excentrici de felul Gretei Thunberg, manifestă o indiferență tot mai mare față de rezultatele negative ale politicilor pe care le-au promovat în propriile țări și visează la un pământ nou, lipsit de oameni ca ei. Câtă vreme forțele motrice operează la nivelul instictului moral și al emoției, nu există niciun argument rațional care să poată opri acest lucru.
Până în cele din urmă, înrăutățirea condițiilor de viață va lipsi aceste ideologii de atractivitatea lor culturală.
Dar, oare, cât de rău vor trebui să meargă lucrurile pentru ca acest lucru să se întâmple?! Iată teribila întrebare!
Traducerea și adaptarea: Nedeea Burcă
sursa: aici
https://vocearomanului.ro/marea-scranteala-ideologica-a-occidentului/
//////////////////////////////////////
Tatăl lui Klaus Schwab a folosit munca sclavilor și a prizonierilor de război- Așchia nu sare departe de trunchi…
Ben Bartee
Între anii 1930-1940, pe vremea când cel de-al Treilea Reich devasta Europa, tăticul tartorului de la Davos, Klaus Schwab, era director general al Escher Wyss Ravensburg, o firmă de inginerie care construia turbine și piese de schimb pentru avioanele de luptă ale regimului nazist.
În vreme ce bătrânul Eugen Schwab ocupa această funcție, naziștii, recunoscători pentru munca depusă în slujba Führer-ului, au acordat Escher Wyss Ravensburg prestigiosul titlu de ”Companie Național Socialistă Model”.
Pentru a obține această recunoaștere, Escher-Wyss Ravensburg, sub conducerea lui Eugen Schwab, a utilizat munca forțată a deținuților și a prizonierilor de război.
Totodată, în orașul Ravensburg au avut loc numeroase crime naziste, cum ar fi sterilizarea forțată în scopul ”îmbunătățirii calității genetice a populației”. Dar, pentru Eugen Schwab acesta a fost doar prețul plătit pentru privilegiul de a face afaceri cu cel de-Al Treilea Reich.
Până în cele din urmă, nu poți face omletă fără a sparge cîteva ouă, nu-i așa?
Prezentarea lui Klaus Schwab de pe Wikipedia nu conține niciunul dintre detaliile oribile ale activității tatălui său din timpul războiului. Tot ce se spune acolo este că ” în timpul celui de-al Treilea Reich, părinții lui s-au mutat din Elveția în Germania, pentru ca tatăl său să își poată asuma rolul de director al Escher Wyss”.
Newsweek a desfășurat o acțiune de așa zisă ”verificare a faptelor”, alegând special o imagine a unui bărbat îmbrăcat în uniformă nazistă, fals atribuită lui Eugen Schwab, în scopul de a infirma astfel în totalitate legătura sa cu cel de-al Treilea Reich. Dar chiar și așa, Newsweek admite totuși, în mod subtil, că totul este adevărat:
”Postările distribuite online în mai 2022 susțin că tatăl lui Klaus Schwab, Eugen Schwab, a fost un aliat apropiat al lui Hitler și include o fotografie a liderului Forumului Economic Mondial alături de un bărbat în uniformă nazistă… fotografia fiind, însă, nu a lui Eugen Scwab, ci a generalului nazist Walter Dyabilasz. Pe de altă parte, tatăl lui Klaus Schwab era directorul general al unei subsidiare a firmei de energie Escher Wyss din Zurich. Istoria relației lui Eugen Schwab cu nazismul este, în general, complexă. El a fost membru al unor organizații național socialiste, ceea ce nu dovedește vreo realție cu înaltul comandament german sau credința sa în ideologia nazistă. În timp ce filiala Escher Wyss din Ravensburg, Germania (pe care a condus-o Eugen) a folosit prizonieri de război și alte categorii de oameni supuși la muncă forțată, nu este clar dacă a recurs la aceste metode obligată fiind de către naziști, sau din pricina lipsei muncitorilor.”
Așadar, Eugen Schwab a fost un național-socilalist declarat și da, într-adevăr, firma lui a utilizat munca sclavilor și a prizonierilor de război. Dar, vedeți dumneavoastră, asta nu înseamnă neapărat că a fost nazist. Poate că îi lipseau muncitorii și doar așa putea să producă pentru cel de-al Treilea Reich.
Traducere și adaptare: Nedeea Burcă
Sursa: aici
Benjamin Bartee este un jurnalist de investigație, scriitor, cercetător, blogger și filozof amator.
https://vocearomanului.ro/tatal-lui-klaus-schwab-a-folosit-munca-sclavilor-si-a-prizonierilor-de-razboi/
//////////////////////////////////////////
Nordul Bucovinei n-a coborât de pe cruce
Prof. dr. Gheorghe Constantin Nistoroiu, Cavaler de Clio
„Niciodată Crucea nu mi-a fost mai grea/ Ca-n aceste vremuri de cumplit calvar./ Cerne desnădejdea scrum amar de stea/ Peste patimi mute de-ndelung coșmar” (Dumitru Cristea, 1927-2000, poet al Crucii)
Bucovina – țara fagilor de aur
Bucovina – braț trupesc, mărginaș al Vetrei strămilenare Dacia, asemeni Mamei străbune, asaltată de timpuriu de nomazii însetați și flămânzi după pradă, slavii (veneții, anții, slavinii), așezați în sec. V,d.Hr. între bazinul mijlociu al Vistulei și Niprul mijlociu și superior (cf, Pliniu, Tacit, Ptolomeu, Iordanes, Procopiu), hunii, ramurile germanice, turanice, lăsând peste ființa ei valahă atâtea dâre și frânturi de neamuri vrăjmașe.
Începând cu sec. 9, slavii au format 3 grupuri de popoare: în vest, poloni, cehi, slovaci; în est, ruși, iar în sud, sloveni, croați, sîrbi, bulgari, iar rudele lor uglicii și tiverții, rămași în așezarea valahă au fost asimilați de băștinași (N.Iorga,Geschichte des Rumanischen Volkes, I, p.108; Moise de Chorene/C.Jirecek,Geschichte der Serben, I, p. 102;Archiv fur slavische Philologie,XX,p.36;XXVII,p.54;Chronica Nestoris, Miklosich, 6).
Năvălirile slavone au fost oprite de valul migrator al pecenegilor (sfârșit sec.IX; al cumanilor, sfârșit sec.XI; și al tătarilor sec.XII-XIII). În secolul al IX-lea, rutenii se aflau răzleți, neînchegați, pripășiți pe lângă cetățile Czerwen, Trembowla, Przemysl, cuprinse în hotarele noului stat polon. Marele duce Vladimir cel Sfânt al Rusiei, a cucerit cetățile „cervenice”, „cervone”–roșu, creând „Rusia rubra”–Rusia Roșă, Rotrussland, cf.Strahl, Gesch. d. Russischen, I, p. 106; R.F. Kaindl, Die Ruthenen in der Bukowina, p. 18, alipindu-le principatului de Kiev în 981. Un rutean, Vladimirco de Ruricovți, a întemeiat în anul 1141, principatul rutean de Halic, numit statul halician sau galițian.
La începutul sec. al XIII-lea, noul stat rutean este râvnit de poloni și unguri. Andrei al II-lea al Ungariei și-a căsătorit fiul Coloman cu fiica regelui polon, urcându-l pe tronul Principatului Halic, moment în care suveranii Ungariei își adăugă și titlul de rege al Galiției și Lodomeriei (pricipatele unite Halic-Vladimir), „Galitiae Lodomeriaeque rex”.
Pe la mijlocul sec. al XIII-lea, au năvălit tătarii în Europa, subjugând întreaga Rusie, iar principii de Halic au fost nevoiți să plătească tribut greu. Expansiunea tătară s-a întins și peste cnezatele Moldovei, care s-au unit formând în veacul al XIV-lea, Voievodatul Șipenițului, cuprins între Nistru și Prut, adică, țara Bucovinei de astăzi.
În anul 1340, boierii galițieni și-au otrăvit principele Gheorghe Troidenowicz, prilej fovorabil regelui polon Cazimir cel Mare, care ocupă Galiția, alipind-o Poloniei, rămânând în legătură neîntreruptă până în anul 1772, când are loc prima împărțire a Poloniei, iar Galiția a trecut sub stăpânirea habsburgilor, ajungând o colonie austriacă.
Voievodul Bogdan I a pus temelia Țării Moldova, alipind și voievodatul Șipenițului, vecin cu Galiția. Noua țară, Moldova-Bucovina s-a întins până la Nistru și Ceremuș.
Bucovina – Țara fagilor de aur ajunge vecină cu Polonia, având contacte politice, iar cu Galiția polonă, relații de natură economică, ce s-au transformat, până astăzi într-o chestiune ruteano-ucraineană, în frumoasa Bucovină, dar sfârtecată și martiră. Pentru a întuneca privirile crunte ale Ungariei asupra Bucovinei, Petru I. Mușat, îngăduie suzeranitatea lui Vladislav Jagiello, regele polon în anul 1387. În anul 1388, Vladislav Jagiello s-a împrumutat de la Petru Mușat cu o mare sumă de bani, punând gaj, teritoriul Pocuției care, se întindea dincolo de Ceremuș și Colacin până spre Halic, având hotar Nistru în nord și spinarea Carpaților Pocuțieni în sud. Vladislav și urmașii său au uitat să restitue banii, iar domnii moldavi n-au uitat de gajul Pocuția, vreme în care iobagii ruteni cădeau continuu sub jugul greu al moșierilor poloni.
În anul 1489, iobagii ruteni în frunte cu un Doja al lor, Mucha, sprijinit de Ștefan cel Mare și de tătari au devastat Pocuția. Răscoala a fost în cele din urmă înfrântă, iar represiunile groaznice i-au silit pe ruteni să capete refugiu la Ștefan, Domnul Moldovei. În primăvara anului 1490, Ștefan a ocupat Pocuția, întorcându-se cu pradă bogată, între care și prizonieri ruteni care au fost colonizați în Bucovina. În 1497, Ioan Albert a arat în Moldova împreună cu oastea sa zdrobită de Marele Ștefan, terenul pe care s-au sădit pueți de stejar, dând naștere legendarului Codrul al Cosminului.
În 1502, Marele Ștefan reocupă Pocuția până la Halic, aducând iar în Bucovina ruteni din Tismenița, 180 de familii și din Jesupol, 154 de familii pe care i-a colonizat. (Hurmuzachi, Documente II, 2, p. 324, „… greges hominum… secum abducerunt.”; Hurmuzachi, Documente II, 2, p. 489, „…sed ipsos etiam subditos in terram tuam abegisti… in Thissmyenycza CXXXXXIII. Capita hospitum”; Hurmuzachi, Documente II, 2, p. 503, „Omnes Rutheni vadent ad wojewodam… se sibi subdiderunt ex hinc ad ipsum fugerunt… incipiunt laborare et deficere al Walachum”).
Grigore Ureche amintește în cronica sa, privind cucerirea Pocuției, „pre mulți oameni, bărbați, femei și copii i-au luat robi, mai mult de o sută de mii și i-au așezat Ștefan Vodă în țara sa, de și până astăzi trăiește limba rusească în Moldova.” (Grigore Ureche, Letopisețele Moldovei, Ed. Kogălniceanu, I, p. 174)
Scenariul se petrece și în vremea lui Bogdan III, care calcă Polonia în 1509, pătrunzând până la Lamberg și luând mulțime de robi. În 1510, tratatul de pace de la Camienița-Polonia, prevedea slobozirea prizonierilor ruteni-polonezi. Petru Rareș, reocupă Pocuția pierdută de Ștefăniță și „robiră iarăș gloate de ruteni spre a le așeza în Moldova.” (Hurmuzachi, Documente II, 1, p. 134, „homines captivi vel abducti.”)
Ștefan Lăcustă, prin tratatul de la Hotin, restituie robii ruteni din Bucovina. Pocuția a fost recucerită de Ioan Vodă Viteazul, în 1572, reîmprospătând colonia de ruteni cu alți robi. Petru Șchiopul și Movileștii au fost filopoloni, încetând astfel colonizările cu ruteni. Între sec. XVII-XVIII, rutenii din Pocuția și Polonia care au trecut în Bucovina au fost nesemnificativi. Abia în 1749, legislația lui Constantin Mavrocordat a înlesnit migrația rutenilor pe moșiile boierești și mănăstirești din Bucovina.
Trebuie menționată și răspândirea elementului moldav în Galiția estică, care a întemeiat așezări după vechiul obicei valah, ius valachicum, consuetudo valachica, precum, satul Hadle de lângă Dubieko, în 1378, „Nayn wayvoda Walachorum”, în Sanok, în 1386, Voievozi moldavi Dinga și Dzurds în Stupnița, în 1390, pe valea râului Opor, în 1397, satul de la Kyrow, în 1402, satul Turka și Sandecz, satul Cosovul vechi de pe Ceremuș în Pocuția la 1424, ori Bolechoc – „villa Valachorum”. (Arhiva Istorică, I, 1, p. 104; Oesterr-Ungar. Monarchie in Wort und Bild, X, p. 71; Akta Grodz. I Ziemsk. VII, p. 44; Hrusevskyj, Materialij, p. 28; Dlugosz, cod. Przcz. I, p. 320; I. Bogdan în Anal. Acad. Rom.XXIX, p. 626; Hurmuzachi, Documente II, 2, p. 219, cf. II.3. p.320-611).
Războiul din 1683, a determinat exodul unor moldoveni din Hotin, Soroca, Cernăuți, Dorohoiu în Polonia. În Lemberg, moldovenii erau foarte numeroși, având comitatul lor, după obiceiul pământului, ius valachicum, consuetudo valachica, cu piață, biserică, edificii publice ș.a. (Hurmuzachi, Docum. XI, p. 286, 419; ibid., supl.II, vol.III, p.152; F.I. Jekel, Pohlens Handelsgeschichte,I,p.158; I. Krypiakewicz, Die Ruthenen in Lemberg,în Anal. Soc. Sevcenko,77,p.103; Iorga,Relațiile cu Lembergul,p.16; Akta Grodz. I Ziemsk. XIV, no. 2756 „iudicium valachicum” și „iudices valachici residentes in jure”, cf. I. Nistor, Handel u. Wandel in der Moldau, p. 70; B.P. Hașdeu, Arhiva Istorică, I, 1, p. 153).
Istoricul Katuzniacki, semnala exodul vlahilor în sec. 12-13, dar mai ales în 14-16, ca, „negustori, emigranți, meseriași, țărani, păstori, unde se așezară statornic și se cîrmuiau după obiceiul lor strămoșesc, în peste o sută de sate înființate pe temeiul dreptului românesc” (Katuzniacki,Rumunisches im Kleinrussischen und Polnischen în Denkschriften der Kais. Akademie der Wissensch. Phil. Hist. KI.XXX, p.11-66).
Mărturia explică toponimia valahă din Galiția, păstrată în limba rutenilor de la șes și de la munte (huțanii), în satele românești: Acrișor, Brusturi, Cobelnița, Târnova de jos, Moldovăț, ș.a. și-a peste 300 de cuvinte românești păstrate în ruteană. (Miklosich, Wanderungen der Rumunen, în Denkschrift. D. Kais. Akad. D.Wissensch. XXX, p. 10).
Sub domnia biruitorului și neegalatului Domn Ștefan cel Mare, aflăm dincolo de Nistru sate românești, înfloritoare precum Kitrosy/ Chetrosul ori Malojeszty/ Mălăești (I. Bogdan, Documentele lui Ștefan cel Mare, I, 109). Rutenii așezați în Bucovina, pierzând contactul cu frații din Galiția și Podolia au fost ușor asimilați de moldoveni, după afirmația cronicarului polon Ioan Dlugosz, contemporan cu Atletul lui Hristos – Ștefan cel Mare, (I. Dlugosz, ed. Lip., p. 1112; Georg Krekwitz, Beschreibung des ganzen Konigreiches Ungaru, Frank-furt, 1685, p. 390); iar Prințul enciclopediei și Domnul cult al Moldovei, Dimitrie Cantemir, mărturisea că „rutenii aduși din Polonia și au fost așezați în mijlocul Bucovinei au uitat limba lor maternă și au primit pe cea moldovenească.” (Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 132. „Qui e Polonia in mediam Moldaviam translati fuere longo temporis tractu, patriae linguae obliti Moldavicam recipere”).
Fenomenul de asimilare l-a confirmat și Busching în geografia sa apărută între 1767-1771.(A.F.Busching,s Erdbeschribung,I, 2, p. 1637. „Die aus Polen mitten in die Moldau versetzien Bauern haben ihre Landessprache vergessen und reden moldauisch”). „Așa fiind, rămâne deci bine stablit, afirma marele istoric bucovinean, academicianul Ion Nistor, că vechii coloni ruteni din Bucovina, întrucît ei în temeiul tratatelor de pace de la Camenița și Hotin nu urmară să fie restituiți stăpânilor lor din Polonia, pe vremea lui Dimitrie Cantemir, care ca domn al Moldovei își cunoștea destul de bine supușii săi, erau cu desăvârșire asimilați de Moldoveni, formând cu aceștia unul și același neam, neamul românesc din Moldova, din care făcea parte pe acele vremuri și țara Bucovinei.” (I. Nistor, Românii și rutenii din Bucovina, Ed. Do-MinoR, Iași, 2001, p. 25). Iată deci, adevărul natural, istoric al Bucovinei de Nord, cel din totdeauna!
Evident, pretențiile mincinoase, permanente, perfide ale rutenilor farisei n-au încetat! În anul 1772, după împărțirea Poloniei, Austria, și-a anexat Galiția și sub pretextul înlesnirii mijloacelor de comunicare între Transilvania și Galiția a mutat cu de la sine obrăznicie și înșelăciune pajurele imperiale în Vatra Bucovinei milenare, apoi a trimis o comisie să cerceteze terenul în vederea statornicirii granițelor între Transilvania și Țările românești. „Astfel, în vreme ce turcii se războiesc cu rușii, curtea din Viena înaintează pajurile spre Moldova și Muntenia, câștigând pozițiunile, la care râvnise de atâta vreme” (Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Ion I. Nistor; Mihai Eminescu, Bucovina și Basarabia în, Cartea Vie a Basarabiei și a Bucovinei, vol.I, Cuvânt înainte Constantin Noica, Ed. Sitech, Craiova-2007, p. 49).
Artizanii acelui furt imperial și meschin, fără de care capetele încoronate, pătrate, dar alungite înspre înavuțirea mișelească, de la Viena, ar fi rămas neputincioase, au fost tigrul cancelar Kaunitz și vulpoiul baron Thugut, internunțiul de la Constantinopol, care prin diplomație, viclenie și cu neînsemnate sume de bani au corupt oficiali ruși și turci, pregătind astfel terenul în vederea anexării Bucovinei valahe. „Galiția și Ardealul erau cele două provincii, cari hotărau împărăția spre miază noapte și răsărit; din întâmplare însă între aceste două provincii nu exista nici o comunicație… Marele stat-major austriac trimite doi ofițeri superiori să facă recunoașteri, să studieze terenul… Ofițerii propun o linie, ce ar porni de la Oituz la Trotuș, de aici pe țărmul Trotușului până la Siret, apoi pe Siret în sus până la satul Camenca, de aici spre Cernăuți până la Nistru, luând cel puțin terenul dominant din codrul Hotinului.” (Mihai Eminescu, Bucovina și Basarabia, op. cit., p. 50).
Baronul Thugut s-a pus bine cu miniștri Porții, (portarii n.a.),pentru a-și câștiga mjlocitori fideli. Ei sunt recomandați, „călduros”, de profetul nostru Mihail Eminescu, care le face o radiografie corectă, dând exemplu starea domnitorului Matei Ghica. „Miniștrii Porții sunt plătiți pentru ca să-l pună în scaunul domnesc al Munteniei. Miniștrii Porții sunt plătiți pentru ca să-i găsească un cusur și să-l înlocuiască prin altul. Miniștrii Porții sunt plătiți pentru ca să facă toată treaba mușama și să-i facă hatârul de a-l mai lăsa în scaunul domnesc. Miniștrii Porții sunt plătiți pentru ca să-i găsească alt cusur: Matei Ghica nu mai poate plăti-el e surghiunit. Un surghiun este o afacere nu mai puțin productivă.
Mavrocordat, surghiunit fiind, caută adăpost în casa ambasadorului Dessallurs, și miniștrii Porții sunt plătiți pentru ca să nu știe nimic despre această adăpostire. Miniștrii Porții sunt în urmă plătiți pentru ca să obțină grațierea lui. Miniștrii Porții sunt în sfârșit plătiți pentru ca să-l pună din nou în scaunul domnesc, să-l țină în scaun, să-l mute, să-l strămute, într-un cuvânt, miniștrii Porții sunt mereu plătiți. Pentru ca să poată mereu plăti, fanarioții se împart în mai multe grupe, fiecare grupă își pune câte un om în frunte și, când omul grupei ajunge a fi pus în scaunul domnesc, întreaga ceată pleacă cu dînsul, iară celelalte cete, rămase în Constantinopol, adună bani și încep a lucra ca să răstoarne pe noul voivod. Voivodul nu plătește în bani datoriile sale către fanarioți: plătește în funcțiuni. Fieștecare fanariot își scoate banii din funcțiunea ce i s-a dat, din peșcheșuri și plocoane și din prețul funcțiunilor subalterne, pe care le dă altora. Astfel, întreaga administrație, de la voivod la vătășel, devine o companie de exploatare, și dacă ne dăm bine seama, ne încredințăm că voivodul e mai mult samsarul decât șeful acestei companii, care își face operațiile cu termen foarte scurt și cu un risc foarte mare” (Mihai Eminescu, Bucovina și Basarabia, op. cit., p. 65).
Baronul Thugut i-a racolat pe ministrul de externe turc, Ismail Raif Bey și pe Costachi Moruzi, dragomanul Porții, prelucrându-i într-un serial diplomatic de conferințe secrete, nocturne. Un rol deosebit de important în „afacerea Bucovina”, a fost chiar umbra de domn – Grigore Ghica. El a petrecut 4 ani de zile în casa internunțiului austriac, baronul Pencklern, (cei cu terminația numelui în ein, hen, child, ser, lern, lici ș.a. au o predilecție pentru aur și fariseism n.a.), care i-a dăruit chiriașului un ceasornic de aur, musafir ce ajunge dragoman și apoi voivod. Socrul lui Ghica, Iacovachi Riso era omul de încredere al cancelarului vienez, ca și Alexandru Ipsilanti, voivodul Munteniei.
Teza propusă de cancelarul Kaunitz și susținută de baronul Thugut la Poartă, argumenta că, „luând stăpânirea Galiției, curtea din Viena va ocupa Bucovina, ca parte a Pocuției, uzurpată până atunci de moldoveni… (emisarii austrieci și Curtea lor, au citit invers, de la dreapta la stânga ca în ebraică, fiindcă Pocuția era gajul dat, plata Voevodului Petru Mușat, pentru împrumutul dat craiului polon, Vladislav Jagiello, deci Pocuția era a moldovenilor. Moldova era ocupată de trupele comandate de comitele Romanzow și astfel Rusia era puterea, de la care curtea din Viena trebuia să câștige dreptul de a cere de la turci să i se cedeze Bucovina.” (Mihai Eminescu, op. cit., p. 56)
Cu un peșcheș semnificativ, generalul-comite Romanzow s-a alăturat complotului diplomatic austriac, fiindcă, susține Kaunitz, „noi i-am făcut acestuia un prezent de 5.000 galbeni și o tabatieră de aur împodobită cu briliante și după aceea am primit dovezi eclatante despre bunele intențiuni ale domnului general” (idem., p. 56). Patru ani au durat negocierile dintre Viena, Constantinopol și St. Petersburg și când balanța a înclinat înspre Austria, baronul Barco, comandantul trupelor din Galiția a ocupat Bucovina. „Viena a făcut o achiziție prețioasă pentru dânsa și mai mult și mai puțin supărătoare pentru Rusia. Nici o picătură de sânge nu a curs pentru câștigarea acestei provincii; iară sumele cheltuite spre a se pregăti negoțierele și ocupațiunea sunt atât de neînsemnate…” (Mihai Eminescu…, op. cit., p.61).
Să privim acum, paiața de voivod, vorba profetului, conturat cu acrivia sa de mare și rafinat artist. „Urât de țară, combătut în taină de mai toți boierii pământeni, năpăstuit de creditorii săi fideli, pus față cu iubirea de argint și cu disprețul miniștrilor turcești, în luptă necurmată cu fanarioții potrivnici din țară și din Constantinopol, un asemenea voivod e aruncat mereu la dreapta și la stânga, doarme pe spini, umblă pe jeratic și totdeauna își poartă viața în dinți… Țara, în fruntea căreia poate să stea un asemenea om strimtorat, nu e decât o adunătură de oameni, ce locuiesc numai ca din întâmplare împreună, și de la o asemenea țară avea Austria să-și ieie trei ținuturi frumoase și binecuvântate: districtele Cernăuților, Sucevei și Câmpulungului” (idem., p. 66).
Grigore Ghica a privit anexarea Bucovinei ca pe o afacere de care putea să profite. În scrisoarea răspuns către baronul șacal, Thugut, își demască aportul la trădare: „Domnul meu! Nu pot primi decât cu plăcere știrea despre amicalele puneri la cale între cele două imperii relativ la granițele din partea acestui principat; sperez că nu vă este necunoscută mulțumirea despre care am dat dovadă cu această ocaziune și, deși nu e vorba decât de o perdere destul de însemnată pentru Moldova, vă pot asigura, domnul meu, că am făcut tot ce atârna de mine, contribuind în felul meu la împlinirea acestei lucrări…, spre a putea dovedi cât de mult țin la interesele M.L.I și R. fiind pe deplin încredințat că mărinimozitatea lor va face, prin efectele ei generoase, și prin eficace semne de bunăvoință, ca nici țara, nici eu să nu simțim paguba acestei perderi” (idem., p. 75).
Parcă este copia fidelă a „împlinirii lucrării”, unde satrapii politici care, au supt și sfâșiat Nația, nu simt paguba pierderilor…, prin cedarea încă o dată de bună voie a Bucovinei de Nord, de către Carol al II-lea, în Iunie 1940, ori a Insulei Șerpilor din vremea rectorului-șef de Cotroceni al Convenției democrațiunii sau triunghiul Starâi-Stambul, Chilia și Bâstroe, sub licuriciul Ecuson al falangei neoliberale de azi. Vorba maestrului Ion Cristoiu: „sunteți de-acord!”
Întotdeauna când una dintre Țările valahe nu a avut Voievodul ei de geniu, de cremene, de foc, de jertfă și de biruință, boierii s-au prefăcut doar…, însă și-au sporit averile și urzelile trădătoare, iar poporul a rămas neputincios ca în cazul de față, simțind totuși că nu e vorba doar de schimbarea stăpânului, ci de ruperea unei părți din trupul țării, deci și din trupul lor, pentru care au lăcrimat des și cu mult sânge. „Împăratul Iosif II îi numește o populațiune pribeagă și nestatornică; și, în adevăr, ei sunt pribegi și nestatornici: e însă o bucată de pământ pe care se mișcă; sunt margini peste cari nu trec; sunt puncte de la cari nu se depărtează; ei se resfiră pe o anumită bucată de pământ, se răresc, dar rămân în atingere unii cu alții. Moldoveanul, munteanul ori olteanul trec în Ardeal și se așează în câmpie, trec în Banatul Timișorii și în Țara Ungurească; oriunde ar trece însă, ei nu se așează decât între români ori în satul așezat numaidecât lângă cel din urmă sat românesc” (Mihai Eminescu, op.cit., p. 67-68).
După ce Bucovina a fost smulsă de caracatița hasburgică „raportul numeric între Români și ruteni în Bucovina, ni se prezenta ca: 87 811 la 21 114.” (I.Nistor…, p, 83). De la 1800 la 1813, populația Bucovinei atinge cifra de la 190 307, la 215 575, iar raportul numeric dintre Români și ruteni n-a suferit modificări însemnate. („Studien-Hof-Comission” către Împăratul din 19 Noemvrie 1813, original, în arhivele Min. Cultelor și al Instrucțiunii din Viena, sign. 251/ 40, ex. 1814, fasc.18 A. Galiția)
În Arhiva Acad. Române din București se află 98 de acte de natură politică și administrativă referitoare la starea Bucovinei între 1778-1849, cuprinzând porunci, patente imperiale, circulare ale guvernului Galiției. Textul tuturor acestor acte este redactat în limbile germană și română, ruteana nefiind socotită ca limbă a Galiției (Biblioteca Acad. Române, Creșterea Colecțiunilor, 1911, anul XIX, p. 323-329).
În Izvodul funcționarilor Bucovinei, emis de Budinszky la 1783, aflăm, că din 8, 7 erau vlahi și unul polon. (I.Budinszky,Beschreibung der Buccowiner Districts, ed. Polek, . 36) „Aceasta, subliniază marele istoric Ion Nistor, dovedește că rutenii până la 1848 n-aveau nici un rol politic în țară, fiindcă numărul lor era prea neînsemnat și fiindcă erau socotiți ca pribegi, sosiți numai de curând în Bucovina.”(I. Nistor, op. cit., p.140).
Până la 1848, polonii au contribuit la păstrarea caracterului românesc în Bucovina, apoi, conviețuirea valahi-ruteni, devine un conflict ce se adâncește, prin rutenizarea bucovinenilor, când raportul dintre băștinași și cei pripășiți în 1848 era de 209 293, Români, cu 183 de sate curat moldave, 35 mixte și 108 907 ruteni, cu 87 de sate.
După 1871, situația din Bucovina se înclină dramatic împotriva populației române majoritare. „Nemții și ovreii cari se folosesc de limba germană dobândiră un rol precumpănitor în politica țerii. Pentru a stoarce puterea politică din mîinile Românilor, ei se întovărărșiră și cu rutenii, punându-le în vedere concesiuni din vechea moștenire a Românilor în administrație, școală și biserică. (I. Nistor, op. cit., p. 153)
După 1880, recensământul popuației în Bucovina s-a făcut pe temeiul limbii vorbite, nu pe cel al principiului de naționalitate, declanșând oficial procesul de rutenizare a moldovenilor, astfel că la 1910, când Bucovina deja fusese rutenizată, avea numai 43 de sate curat române, 232 sate mixte și 60 de sate rutene. Un fenomen surprinzător s-a produs cu seminția „aleasă. La ocupare (1779) s-au numărat în Bucovina 526 familii cu 2 630 suflete evreești. Numărarea de la 1910 arată în Bucovina 102 919 evrei. În mod așa de extraordinar a sporit numărul evreilor?!” (ibid., op. cit., p. 178).
Sub hasburgi, Bucovina a rămas o provincie valahă. Populația a sporit, s-a dezvoltat, s-au construit șosele, poduri, gări, s-au înființat școli, s-a organizat biserica, s-a ridicat palatul chiriarhal, „se așează colonii de negustori armeni, se izgonesc arendașii ovrei din țară, se fac pregătiri din 1785, pentru împropietărirea țăranilor și peste puțin mănăstirile, călugării și călugărițele se reduc și averile mănăstirești se iau din mâinile lor, se masează însă un fond religionar al creștinilor ortodocși din Bucovina… Niciodată nu s-au luat însă măsuri directe contra românilor, ci din contră, totdeauna li s-a dat putința de a se lupta cu adversarii lor. Deși viața publică avea un caracter străin, în biserică și în școală, în familie și în societăți de cultură, românii puteau dezvolta individualitatea lor națională cu atât mai sigur, cu cât regimul austriac niciodată nu a luat măsuri spre a face să înceteze contactul între dânșii și frații lor din România și din Ardeal” (Mihai Eminescu, op. cit., p. 79).
Revoluția bolșevică declanșată în Rusia țaristă, la 1917, condusă de marele proletar Lenin, finanțat economic de puterea politică germană și hasburgică a avut urmări surprinzătoare: biruința comunismului, distrugerea țarismului, distrugerea imperiilor austro-ungar și german, desprinderea principatelor române din caracatița hasburgică, care alături de eroismul și martiriul Oștirii Române în frunte cu bravii ei Comandanți au săvârșit Întregirea României Mari, dar tot bolșevicii ne-au smuls provinciile românești.
Asociația Românilor Bucovineni și Transilvăneni, Elita care a strigat prin Glasul Bucovinei, dârzenia, jertfa Oștirii bucovinene, au urzit Adunarea Constituantă care, a pregătit Congresul General al Bucovinei, desfășurat între 15/ 28 Nov.1918, adoptând o moțiune în unanimitate,și a decis, „unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei cu România, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru, cu Regatul României” (Ioan I.Nistor, Unirea Bucovinei. 20 noiembrie 1918, București, 1928, p. 61)
Unirea română n-a rămas pe vecie, grație incapacității coruptului și imoralului monarh Carol al II-lea, care a permis cu ușurință, fără glasul țării, smulgerea Bucovinei de Nord. Urmarea cedărilor repetate de către conducătorii străini de țară, de neam și de Dumnezeu a făcut ca nordul Bucovinei să nu coboare de pe cruce. Austria a fost Ana și Caiafa, care a condamnat Bucovina la răstignire. Jertfa Oștirii române și a bravilor ei Comandanți au readus-o la Sânul Mamei. U.R.S.S.-ul cu sprijinul regelui Carol al II-lea a smuls-o iar, de la Sânul matern, în 1940, îmbrăcând-o în purpură spre profanare și răstignire. Mareșalul Antonescu și brava sa Armată, au redat-o pentru o clipă Mamei, dar netrebnicul și trădătorul rege Mihai I, a pălmuit-o, a scuipat-o, a purtat-o cu lemnul crucii spre batjocură, i-a pus cunună de spini pe cap, i-a dat să bea oțet și fiere, pentru ca Ucraina să o țintească în piroane pe Cruce…
Paradoxal, Dictatorul român, dar patriot, Nicolae Ceaușescu, „a condamnat la Congresul al XIV-lea al P.c. din R., Pactul Molotov-Ribbentrop, cerând lichidarea consecințelor acestui pact, ceea ce însemna revendicarea, teritoriilor răpite de URSS în 1940.” (Florin Constantiniu, România între 1944 și 1989, în O Istorie a Românilor, Fundația Culturală Română, Centru Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998).
După,1989, uzurpatorii lui Nicolae Ceaușescu și ai Țării, au „plătit” martori mincinoși, să declare că Trupul Bucovinei de Nord a fost furat de Apostoli de pe Cruce… Răpită de austrieci, furată de ruteni, sfâșiată de ucraineni, aruncată disperării de neociocoii din România de azi, nordul Bucovinei rămâne în continuare răstignit.
Cruzimea și crimele de astăzi comise de rutenii-ucraineni asmuțiți de liderul-actoraș, „războinic” ce, își joacă rolul vieții, dar care a distrus propria țară, iar pe deasupra a declanșat asasinarea istorică a valahilor bucovineni prin interzicerea limbii materne-româna, prin distrugerea tradiției, culturii, școlilor, Bisericii ortodoxe, prin atentatul continuu comis asupra Clerului bucovinean și asupra creștinilor ortodocși români, și aceasta, după ce, Valahii ortodocși din România, i-au primit pe ruteni în casele lor, în familiile lor, în bisericile lor, în școlile lor, în locurile lor de muncă…, și aceasta, după ce, statul neociocoiesc, ocult a luat pâinea de la gura săracilor din România și le-a oferit-o rutenilor alături de multe bunătăți și favoruri.
Bucovina cea martiră
„La Putna, în sălașul sfânt, trozni o piatră de mormânt/ Și un bătrân cu capul nins zbucni în hohote de plâns…/ O rază de Lumină Lină…Și doar un bocet în surdină…/ Poate greșise, în neștire, alegând loc de Monastire?…// Sfârtecată…Maltratată…Tot mai mult înstrăinată…/ Ștefan tace și se miră…Bucovina cea martiră!/ Pe buza sfântului mormânt, cu barba până la pământ/ Un moș de cinci sute de ani stă sprijinit în pumn, avan…/ Un dangăt tulbură Altare… E Buga! Clopotul cel Mare…/ Un semn divin în tihna serii? Au poate-i ceasul Învierii?…// Părăsită…Umilită…Fără vină-nvinuită…/ Ștefan tace și se miră…Bucovina cea martiră!// Călugării de prin chilii sporesc afară, zurbagii…/ Sihastru-și părăsește schitul și-n frunte cu Arhimandritul/ Aleargă buimăciți pe scări, cuprinși de negre întrebări…/ Dar ușa…Ușa e zidită! Pe dinăuntru zăvorâtă…// Ocupată…Deportată…Acum ucrainizată…/ Ștefan tace și se miră…Bucovina cea martiră!// Trezit din somnu-i chinuit, cu fân în plete, uluit-/ Din turnul de la poarta veche, Poetul nostru nepereche/ Țâșni spre gangul înclinat, vociferând, înfuriat…/ Vai, Doamne, cum să ogoiescu și sufletul lui Eminescu?…// Ponegrită…înjosită…De niște satrapi ciuntită…/ Ștefan tace și se miră… Bucovina cea martiră!” (Mihai Prepeliță, Bucovina cea Martiră, partea I, Ed. Printech, 2006)
Suferință și lacrimi pentru nordul Bucovinei rămasă răstignită pe cruce.
https://www.art-emis.ro/analize/nordul-bucovinei-n-a-coborat-de-pe-cruce
/////////////////////////////////////////////
România nu va fi niciodată în cărţile lor, decît pentru jupuit
Maria Diana Popescu
Asistăm la un mare „bis” al istoriei, dar cu alţi actori şi alte interese pe rol. Înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial omenirea s-a confruntat cu Marea Criză, cînd, în aşa-numita „Joia Neagră” din octombrie 1929, în SUA se prăbuşea bursa de acţiuni, dînd naştere unei depresiuni economice cu efecte devastatoare, pe termen lung, în toate ţările lumii. În acelaşi mod, astăzi, prăbuşirea băncii „Silicon Valley Bank” este considerată de analişti cel mai mare faliment bancar de la criza din 2008 sau, antecamera celui de-Al Treilea Război Mondial care se zăreşte la orizont. Economia de pe bursa americană a fost umflata cu botox de multă vreme și era previzibil că la un moment dat, umflătura va fîsîi! Warren Buffet spunea despre bănci că „sînt arme financiare de distrugere în masă şi pot provoca o reacţie în lanţ la nivel financiar mondial”. Asta se va întîmpla! Multe instituţii financiare vor cădea ca piesele de domino.
Presa de pe meridiane face haz de ramolitul jandarm planetar, Joe, cum că i s-ar fi tocit dinţii şi nu mai poate articula corect cuvintele, pentru a mai putea fi ascultat. Da, da, puterile lumii se reconfigurează şi, ca întotdeauna în istorie, consecinţele vor fi suportate doar de statele plăpînde, printre care şi România. Dacă nu dorim să picăm în cofă şi să ne înecăm ca musca-n lapte, va trebui să dansăm după cum cîntă SUA şi UE prin vocea Davosului, care au preluat sfînta suveranitate a statelor. Ne-am legat cu americanii la cap fără să ne doară, vom avea de tras! Pînă una-alta, uneltele sofisticate de ocupaţie americană ne vor face carne de tun. Americanii nu se desmint! Ştiu să aducă vînt de război pentru morişca lor, pe seama naivilor. Dacă sărăcia şi corupţia ne-au scos de pe harta ţărilor civilizate, americanii ne-au băgat în lagărul sclavilor. Nici vorbă de repoziţionarea favorabilă ţării noastre în lume. Tot în zona gri vom râmîne. Sub scara marilor puteri. Nu ne-ar sări nimeni în ajutor, nici măcar în glumă, chiar dacă stăpînul lumii a băut o cafea cu trădătorul de la Cotroceni. Cu preţul aburului cald al cafelei și cu o șepcuță cadou, România a obţinut promisiunea că va avea o umbrelă pentru rachetele lui Putin. Aş! Minciuni americane! Noi, prieteni cu americanii, la cafea? Mă îndoiesc. Ca şi cum un ţînţar, purtător al închipuitului virus West Nile, ar fi prieten cu un elefant.
România e chemată la ordin doar să slujească stăpînului. Am uitat cum ni s-a refuzat primirea în Schenghen?! Am uitat cum, în 1997, la Madrid, ni s-a închis uşa NATO în nas? Fără „acel” 11 septembrie 2001 autodemolator, cînd s-au rescris coordonatele puterii mondiale, pe alte strategii şi interese globale, nici în 2002, la Praga, n-am fi fost primiţi în NATO. Ce bine ar fi fost! Multă vreme după primire, prudenţa blocului occidental în relaţiile cu România a fost maximă, pentru că nu avea certitudinea că în fruntea statului român se află unul din gașca lor şi nu-şi puteau da strategiile pe mîna cuiva care juca la mai multe capete, deşi aveau în plan relocarea unor baze militare în Estul Europei, iar România era ideală scopului. Aveau nevoie de garanţii certe şi de oamenii lor la Bucureşti, iar Băsescu, în 2004, i-a instalat la Kogălniceanu. Din raţiuni geopolitice au închis ochii la criterii şi-am intrat în NATO, care ne-a împins în U.E., ca găină bună de jumulit.
N-a contat că statul român funcţiona numai pe hîrtie, că economia de piaţă era la noi o gogomănie care stătea drept şi funcţiona strîmb, că toţi sacii din căruţa noastră se deşertau în afară. Iată că în aceste zile, cohorte de analişti, jurnalişti şi politicieni se dau de ceasul morţii – la televiziunile controlate tot de ei -, ca să convingă poporul că S.U.A. chiar ar fi partener strategic. Cînd, vreodată, în istorie, Statele Unite ale Crizei au jucat pe picior de egalitate cu statele de care s-a folosit în scopuri de război? Ne-au băgat în organismele astea vampir pentru că aveau nevoie de poziţia noastră strategică. România nu va fi niciodată în cărţile lor, decît la jupuit, chiar dacă le-am pus la dispoziţie teritoriul şi marea cu sarea. SUA cred că li se cuvin acestea toate doar pentru că ne bagă în seamă. Aşadar, indiferent de turbulenţele viitoare, S.U.A. ne va hrăni la sînul uriaş al iluziei, desfăşurîndu-şi cu sînge rece războaiele de interes. Aşa cum evenimentele din 1989 s-au derulat în favoarea altora, nu a poporului nostru, acest mizerabil război din Ucraina în care ne amestecă cu tărîţea, ca să ne mănînce porcii, este al lor! Noi n-aveam nevoie de mercenari americani, ci de armate proprii anti-prostie.
https://www.art-emis.ro/editoriale/romania-nu-va-fi-niciodata-in-cartile-lor-decit-pentru-jupuit
/////////////////////////////////////////////
Pământul Țării s-a vândut străinilor. Ești mulțumit, Emil Costantinescule?!
Prof. univ. dr. Ion Coja 12 Martie 2023
Vă prezentăm astăzi un text scris în anul 2015 de către prof. univ. dr. Ion Coja. De ce acum? Pentru că are conexiune directă cu actualitatea, cu ceea ce a mai rămas nevândută sau nedată pe gratis străinilor din glia spălată cu sângele a generații de români. Trădare Națională s-a numit Tratatul cu Ucraina din 1997, Trădare Națională se numește înstrăinarea pământului românesc. Trădare Națională se numește dragarea canalului Bâstroe de către Ucraina cu acceptul trădătorilor de Neam și Țară aflați nevrednic și vremelnic la butoanele de comandă ale României ajunsă de batjocura planetei. Șeful statului se plimbă cu avioane de lux, dar nu pentru a sluji România, ci pentru a mai vinde ce a rămas nevândut, refugiații ucraineni se bucură în România de drepturi mai mari decât cele ale românilor sărmani, iar Parlamentul României geme sub povara prostiei, lașității, corupției și a trădării intereselor naționale. Românii nu vor război! Unica salvare a Țării și a românilor: RoExit N.A.T.O.!, RoExit U.E.! US Army – Go Home! Trupe străine – GoHome! Rentrer chez soi! Nach Hause gehen! Ga naar huis! לך הביתה! (Ion Măldărescu, ART-EMIS)
„Adevărata suveranitate naţională îşi are tron pământul patriei cu sufletul îngropat în el. Nicio legislaţie nu poate împărţi tronul acesta între autohtoni şi venetici. Şi nu există aur pe lume să echivaleze preţul ţarinii strămoşeşti. Pentru că, din moment ce această ţarină e strămoşească, ea are mai presus de toate o valoare morală, ce nu se poate măsura în bani. Cine îşi vinde pământul săvârşeşte un sacrilegiu fiindcă îşi vinde morţii din el. Crima democraţiei e că a pus la mezat patria, şi aceasta însemnează în principiu detronarea neamului românesc din drepturile lui de rasă regală. În lumina spiritului autohton, invazia străinului e tot una cu o năvălire barbară, ceea ce constitue caz de război defensiv. De aceea, în suflul mistic al naţionalismului, se aude geamătul morţilor jigniţi în mormintele lor şi grindina blestemelor înscrise în dania lor. Căci patria e dania strămoşilor şi ea nu se lasă nici răpită, nici vândută. România trăieşte sub dictatura capitalismului fără patrie”. (Nichifor Crainic)
20%… Acesta este procentul anunțat de mass-media din România privitor la nivelul atins de înstrăinarea Țării: douăzeci la sută, au scris ziarele, au anunțat știrile TV (în anul 2015 – n.r.)!
Parcă ar anunța cotele apelor Dunării!… Niciun comentariu nu însoțește această știre! Ca și când ar fi vorba de o fatalitate căreia îți este imposibil să i te opui!… Peste câteva săptămâni cota va fi de 25% și iar va fi un subiect pentru titluri din mass-media, televiziuni și presă, din România!… Și tot așa: no comment! Cine oare nu le dă voie la comentarii?!…
Am scris mai sus „mass media din România” cu grija de a nu scrie cumva „mass media românească”! Căci nu mai este de multă vreme românească! Nu mai există o „mass media românească”!
Despre pantofii și gențile Elenei Udrea s-a scris în această presă mai mult decât despre pierderea Țării prin cumpărare, prin vânzarea terenurilor, permisă de lege și încurajată de guvernele post-decembriste! Dar și de presa, vândută de mult străinilorin corpore. Căci vânzarea Țării cu asta s-a început: primii care s-au vândut la pachet au fost „liderii de opinie” din presă, din televiziune… Care n-au avut nimic de spus când a început prăduirea României. Aveau de comentat intimitățile unor pațachine puse pe prima pagină! Interesau mai mult decât soarta copiilor noștri!
Scriu „mass media din România” la fel cum întemeietorii partidului comunist, la 1921, au ținut să precizeze: Partidul Comunist din România! Abia după 1965, acesta a devenit sau a încercat să devină Partidul Comunist Român… Românesc, deci!
Dar oricât au fost ei de anti-români cominterniștii, complotând la dezmembrarea României Mari, oricât au fost ei de ticăloși, nu le-a trecut prin cap vânzarea/cumpărarea României parcelă cu parcelă! Hectar cu hectar!…
Dacă mai sunt – și mai sunt!, români care suferă dinaintea acestui spectacol, absurd și dureros deopotrivă, români preocupați să facă ceva ca să pună stavilă năvalei de „investitori străini” care atacă ființa neamului fără să întâmpine nici cea mai mică rezistență, căci o fac la adăpostul legilor absurde votate în Parlament, acelor români le spun că trebuie acționat pe mai multe planuri simultan. Am și eu ceva idei pe această temă, a acțiunilor ce trebuie fără întârziere declanșate. Alții vor fi având alte idei, mai bune sau mai rele, vom vedea!
Dar mai presus de toate eu personal mă simt dator să aduc la cunoștința fraților și concetățenilor mei mărturia mea, de martor la cele ce s-au întâmplat în viața noastră politică, parlamentară. Mai întâi cine se face vinovat, cine este vinovatul principal, pe post de autor al actului politic prin care așa-zișii investitori străini au căpătat dreptul să cumpere pământ arabil sau păduri în România?!
Las pentru altă ocazie detaliile și mai spun o dată, îl mai acuz o dată public pe Emil Constantinescu pentru faptul că el, Emil Constantinescu, este autorul acelei modificări legislative prin care s-a legiferat în Parlament vânzarea pământului românesc străinilor!
Am mai spus-o până acum de mai multe ori! Inclusiv la data când impostorul ajuns președinte a propus parlamentarilor actul cel mai iresponsabil din câte s-au votat vreodată în Parlamentul României.
Și trebuie reținut faptul că imediat, la câteva săptămâni după ce a ieșit președinte fără a avea voturile legiuit necesare, fără să fie votat de majoritatea alegătorilor, Emil Constantinescu, cu o grabă suspectă, de la bun început vinovată, a înaintat Parlamentului propunerea de a se modifica legislația privind regimul străinilor, pentru a li se acorda străinilor un drept pe care nu l-au avut nici măcar când România a funcționat sub un regim de ocupație militară!
Opinia publică a reacționat imediat, la nivelul cel mai lucid al societății românești: mediul universitar.
Dar în zilele noastre un act public fără susținere mediatică, despre care presa nu suflă o vorbă, nu poate fi numit „act public”! La chemarea domnilor profesori Corneliu Turianu și Ilie Bădescu degeaba au venit sute de participanți la repetate adunări de protest ținute în Aula Magna a Universității București, dacă presa a ocolit acel spațiu și acest subiect, nu cumva să afle Țara ce i se pregătește!
Nu intru în detalii. Deocamdată! Dar răspunderea lui Emil Costantinesculpentru dezastrul la care s-a ajuns trebuie bine cunoscută de opinia publică, de foștii săi colegi și studenți. Și clamez sus și tare să ajungă la cunoștința tuturor această acuzație: dacă există o persoană, cea mai vinovată pentru înstrăinarea a 20% din suprafața roditoare a Țării, acea persoană se numește Emil Costantinescul.
Individul a ajuns președintele României printr-un fals electoral. Iar primul său gest de președinte a fost să scoată Țara la mezat, punând pe tarabă țarina străbună!… Își respecta astfel angajamentul față de cei care l-au inventat și l-au înscăunat unde nu-i era locul?!
Firește, de unul singur, nevolnic și schilav cum e, nu putea să facă o ticăloșie așa de mare. Dar din întreaga șleahtă de trădători niciunul nu a fost mai „vârf de lance” al dușmanilor Neamului decât numitul Emil Constantinescu.
Personal mă minunez că pământul îl mai rabdă de atâta vreme și nu-l înghite în străfundurile Gheenei!
Acolo ți-e locul cuvenit, fiu nevrednic al pământului românesc!
https://www.art-emis.ro/jurnalistica/pamantul-tarii-s-a-vandut-strainilor-esti-multumit-emil-costantinescule
/////////////////////////////////////////////
Drepturile istorice ale românilor asupra Basarabiei (3)
Prof. univ. dr. Corvin Lupu
15 Martie 2023
La 27 martie 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. Rusia Sovietică a protestat față de actul unirii Basarabiei cu România. La 14/27 aprilie 1918, Gheorghi Cicerin, comisarul de Externe rus, a transmis protestul prin diplomatul german von Kriege, care i l-a citit prim-ministrului Alexandru Marghiloman. România a ignorat protestul deoarece Rusia a recunoscut Basarabia ca stat suveran cu ocazia încheierii Păcii de la Brest-Litowsk[26].
La ora la care sovieticii au protestat împotriva unirii Basarabiei cu România, părinții fondatori ai ideologiei comuniste, Karl Marx și Friedrich Engels, precum și ideile vehiculate de ei, aveau putere de lege în lumea bolșevică. În ceea ce privește Basarabia și drepturile asupra ei, Friedrich Engels a fost tranșant. El scria că: „Basarabia este românească și Polonia este poloneză. Nu se poate vorbi în aceste cazuri de reunirea unor grupuri etnice care au fost împrăștiate, dar pot fi numite rusești și sunt înrudite; aici avem de a face cu o cucerire flagrantă, cu forța, a unor teritorii străine; avem de-a face, pur și simplu, cu un furt”. De aceeași părere era și Karl Marx. Clasicii comunismului au condamnat ocuparea Basarabiei de către Rusia. Aceste poziții atât de tranșante ale marilor ideologi ai comunismului nu au fost invocate de autoritățile române în discuțiile purtate cu reprezentanți ai U.R.S.S., din diverse momente istorice importante referitoare la drepturile românilor asupra Basarabiei.O excepție ar fi faptul că Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu câteva luni înainte de a muri, a susținut criticile lui Marx și Engels privitoare la ocuparea Basarabiei de către Rusia, fapt relatat și într-un document secret al C.I.A., din data de 18 februarie 1965, declasificat în 16 august 2000[27].
Pentru a contracara deciziile politice ale Sfatului Țării și a pune stăpânire pe Basarabia, bolșevicii în frunte cu Christian Rakovski, conducătorul bolșevic al Ucrainei, numit de Lenin responsabil cu puteri depline în toate chestiunile privitoare la Basarabia, au trimis trupe în Basarabia pentru a ataca Sfatul Țării, a ocupa Chișinăul și a determina retragerea armatei române.Armata Roșie a lui Rakovski a declanșat operațiuni de-a lungul Nistrului. Ca urmare, comandamentul armatei române a fost nevoit să retragă trei divizii care acționau împotriva Republicii Ungare a Sfaturilor, să întrerupă înaintarea acestora către Budapesta și să le trimită în Basarabia.
În contextul foarte complicat al preluării puterii în Rusia de către bolșevici, alieșirii Rusiei din războiul mondial și al războiului civil din Rusia, cu efecte asupra teritoriului României, generalul Averescu a decis să dialogheze cu Rakovski și a purtat un schimb de scrisori cu el, pe care, ulterior, sovieticii l-au numit Acordul Averescu-Rakovski din 5 martie 1918. Unii specialiști consideră că așa-numitul „Acord Averescu-Rakovski”, îndelung dezbătut în istoriografia română și străină, a fost o decizie controversată. Sovieticii au considerat acordul ca o recunoaștere clară a apartenenței Basarabiei la Uniunea Sovietică și un angajament al autorităților României de a evacua acest teritoriu în decurs de două luni.
În ceea ce privește partea română, explicația și motivația sunt mai complexe și s-au emis mai multe ipoteze referitoare la cauzele care l-au determinat pe premierul român să accepte tratative cu bolșevicii. S-a spus că Averescu era preocupat în primul rând de salvarea miilor de români refugiați în Sudul Rusiei între care se găseau și părinții lui C-tin Argetoianu, ministru de Justiție, precum și membrii misiunii generalului Constantin Coandă la Kiev, care fuseseră arestați de bolșevici[28].
La fel de importantă era și soarta depozitelor românești aflate în Basarabia dar și în sudul Rusiei. Se știe că după arestările făcute printre români la Odessa, închiderea consulatului român și expulzarea personalului său, sechestrarea unor bunuri publice românești adăpostite aici, RUMCEROD-ul [29] rechiziționase tot parcul de automobile, avioane, depozitele de muniții și de arme de la Karlovka și Selestina și oprise și expedierea celor 18 vagoane cu arme și muniții aflate în drum spre România[30]. De aici necesitatea prim-ministrului Alexandru Averescu de înțelegere cu structurile bolșevice din zonă, care ar fi putut contribui la rezolvarea problemelor[31].
Bibliografie
– Agrigoroaiei, Ion, Basarabia în acte diplomatice: 1711-1947, Casa Editorială Demiurg, Iași, 2012
– Aldea Constantin, Pagini dintr-o istorie zbuciumată: Basarabia până în anul 1920, București, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, 1993
Arhiva MAE, fond 71, URSS, vol. 136, 1940
– Bold Emilian, Locovei Răzvan Ovidiu, Relații româno-sovietice (1918-1941), Casa Editorială Demiurg, Iași, 2008
– Boldur Alexandru V., Istoria Basarabiei, Editura Victor Frunză, București, 1992
– Boldur Alexandru V., Basarabia și relațiile româno-ruse (Chestiunea Basarabiei și dreptul internațional), București, Editura Albatros, 2000
– Brătianu, Gheorghe I., La Bessarabie. Droitsnationaux et historiques, București, 1943
– Bruhis Mihail, Rusia, România și Basarabia 1812. 1918. 1924. 1940, Chișinău, Editura Universitas, 1992
– Chifu, Iulian, Rusificare sub falduri sovietice, în „Dosarele istoriei”, An IV, nr. 11 (39), 1999, pp. 30-33
– Chiriac, Alexandru,Membrii Sfatului Țării (1917-1918): Dicționar, Editura Fundației Culturale Române, București, 2001
– Chirnoagă, Platon, Istoria politică și militară a războiului României contra Rusiei sovietice. 22 iunie 1941-23 august 1944, Ediția a III-a, Editura Fides, Iași, 1997
– Ciobanu, Ștefan, Basarabia-Populația-Istoria-Cultura, Ediția a II-a, Ediție îngrijită de – Cornel I. Scafeș, Editura Știința, Chișinău, 2018
– Ciupercă, Ioan, România în fața recunoașterii unității naționale. Repere, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1996
– Colesnic, Iurie, Generaţia Unirii, Editura Museum, Chişinău, 2004
– Columbeanu, Sergiu, Contribuții privind situația internațională a Țărilor Române între anii 1806-1812, în „Revista de istorie”, Tom. 29, 1976, nr. 5
– Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers enciclopedic, București, 1998
– Copoiu, Nicolae, „Capitulațiile”- tratate fundamentale privind istoria suveranității de stat a țărilor române, în „Magazin istoric”, Anul IX, Nr. 3 (96), martie 1975, pp. 33-36
– Dobrinescu, Valeriu Florin, Bătălia pentru Basarabia, Editura Junimea, Iași,1991
– Dobrinescu, Valeriu Florin, Horia Dumitrescu, Pentru cauza Basarabiei 1917-1918, în Gheorghe Buzatu (coordonator), Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, Editura Mica Valahie, București, 2002, pp. 75-76
– Drăgan, Josif Constantin, Antonescu-Mareșalul României și răsboaiele de reîntregire, Centrul European de Cercetări Istorice-Veneția, Fundația Europeană Drăgan, Milano, 1990
– Duca, Ion Gheorghe, Amintiri politice, vol. III, Colecția „Memorii și Mărturii”, Jon Dumitru-Verlag, München, 1982
– Duca, Ion Gheorghe, Memorii, Editor Stelian Neagoe, vol. IV, Editura Machiavelli, București, 1992,
– Eminescu, Mihai, Între Scylla și Charybda. Opera politică, ed. a 2-a, Editura Litera Internațional, Chișinău, 2008
– Engels,Friedrich, Politica externă a țarismului rus, în Karl Marx și Friedrich Engels, Opere, vol. 22, Editura politică, București, 1965
– Fală, Porfirie, Ce neam suntem? O lămurire pentru moldovenii din Basarabia, Biblioteca Ligii Basarabene Contra bolșevismului. Centrala Bălți, No. 6, Tipografia „Gutenberg”, Soc. Anonimă, Strada Paris, 20, București, în Mihai Tașcă (editor și redactor științific), Basarabia-pământ românesc. Antologie, vol. II, Editura Serebia, Chișinău, 2018, pp. 389-395
– Fotino, Dionisie, Istoria generală a Daciei sau a Transilvaniei, Țării Muntenești și a Moldovei, trad. din grecește de George Sion, Editura Valahia, București, 2008
– Gafencu, Grigore, Însemnări politice. 1929-1939, ediție de Stelian Neagoe, Editura Humanitas, București, 1991
– Gafencu, Grigore,Jurnal 1940-1942, Editura Globus, București, 1996
– Goma, Paul, Săptămâna Roșie 28 iunie-3 iulie 1940, Editura Anamarol, București, 2007
– Gore, Paul, Plebiscitul în Basarabia, Tipografia Ciurcu&Comp., Brașov, 1919, în Tașcă, Mihai (editor și redactor științific), Basarabia-pământ românesc. Antologie, vol. II, Editura Serebia, Chișinău, 2018, pp. 373-388
– Guzun, Vadim (editor), Pantelimon Halippa și problema Basarabiei în dosarele Securității (1965-1979), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2018
– Kirițescu, Constantin, Istoria războiului pentru întregirea României. 1916-1919, vol. I și II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1989
– Lenin, Vladimir Ilici, Opere complete, vol. 50, Editura Politică,București, 1968
– Lupu, Corvin, Apartenența Basarabiei la Uniunea Sovietică, din perspectiva unor erori politico-diplomatice ale României, în Revista „Art-Emis”, nr. 36/13 iunie 2012
– Lupu, Corvin, Aspecte referitoare la problema apartenenței Basarabiei la România și la relațiile româno-sovietice, reflectate în documente diplomatice americane, în „Acta Universitatis Lucian Blaga”, Anul II, Nr. 1-2/2002, Editura ROSETTI, București
– Lupu, Corvin, Basarabia între România și Uniunea Sovietică. Viziunea diplomației americane, în „Transilvania”, Serie nouă, anul XXXVII (CXIII), nr. 3-4 (martie-aprilie)/2008
– Lupu, Corvin, Factori de risc pentru securitatea României interbelice, în „Studia Securitatis”, anul VI, nr. 2/2012
– Lupu, Corvin, Probleme controversate din istoria Basarabiei în lumina unor documente diplomatice americane, în „Foaia Poporului”, Revistă a Asociațiunii – Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român”, Serie nouă, Nr. 69-70, aprilie 2004
Lupu, Corvin, România interbelică în viziunea diplomației SUA, Editura Techno Media, Sibiu, 2019
– Lupu, Corvin, România, Axa și Aliații, Editura „Alma Mater”, Sibiu, 2003
– Lupu, Corvin, Unirea Basarabiei cu România încă incomplet cercetată, în „Transilvania”, Serie nouă, anul XXXV (CX), nr. 12/2005
– Lupu, Corvin, 65 de ani de la evacuarea forțată a Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutului Herța, în „Transilvania”, Serie nouă, anul XXXIV (CX), nr. 9/2005
– Lupu, Corvin, 90 de ani de la Unirea Basarabiei cu România, în „Transilvania”, Serie nouă, anul XXXVII (CXIII), nr. 3-4/2008
– Lupu, Corvin, Grațian Lupu, Istoria relațiilor internaționale (1919-1947), Prefață de Gheorghe Buzatu, Editura Universității Naționale de Apărare „Carol I”, București, 2013
– Marghiloman, Alexandru,Note politice (1897-1924), vol. III, Editura Scripta, București, 1995
– Marx Karl, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), publicate de acad. A. Oțetea și S. Schwann, Editura Academiei, București,1964
– Milcoveanu, Șerban, Victor Macarevici, Istoricul „Destinderii” și abandonarea Basarabiei, Editura Liga pentru Apărarea Adevărului Istoric, București, 2004
– Mischevca, Vlad, Anul 1812: Două secole de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei, Tipografia „Elan Poligraf”, Chișinău, 2012
– Moisuc, Viorica, Românii și politica externă rusească. Un secol din istoria Tezaurului românesc păstrat la Moscova (Studii și documente),Casa Editorială Demiurg Plus, Iași, 2013
– Mușat, Mircea, Ion Ardeleanu, De la statul Geto-Dac la statul român unitar, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983
– Mușat Mircea, Ardeleanu Ion, România după Marea Unire, vol. II, Partea I, 1918-1933, Bucureşti, Editura Științifică și Enciclopedică, 1986
– Nanu, Frederic C., Politica externă a României 1918-1933, Institutul European,Iași, 1993
– Neagu, Alina,Ambasadorul SUA la Chișinău: Republica Moldova nu este România, ci trebuie să rămână un stat suveran și independent. Unirea nu este o alegere practică, în hotnews.ro, 28 august 2016
– Niculescu-Mizil, Paul,Din nou despre Tezaurul nostru de la Moscova, în „Dosarele istoriei”, An. VI, nr. 11 (63), 2001, pp. 32-36
– Nistor, Ion, Istoria Basarabiei, Editura Humanitas, București, 1991
– Oprea Ion M., România și Imperiul Rus, vol. I, 1900-1924, Editura Albatros, București, 1998
– Otu, Petre,Gheorghe I. Brătianu și „Biroul Păcii”, în „Dosarele istoriei”, An. VIII, nr. 4 (80), 2003, pp. 10-12
– Otu, Petre,România în Primul Război Mondial. Marea Unire, Editura Litera, București, 2017
– Oțetea, Andrei, Gheorghe Zane, Introducere la lucrarea: Karl Marx, Însemnări despre români, Editura Academiei R.P. România, București, 1964
– Pascu, Ștefan (coordonator principal), Istoria militară a poporului român, vol. V, Editura Militară, București, 1988
– Păcurariu, Mircea, Basarabia. Aspecte din istoria Bisericii și a Neamului Românesc, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012
– Petrencu, Anatol, Mareșalul și Basarabia, în Gheorghe Buzatu (coordonator), Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, Editura Mica Valahie, București, 2002, pp. 142-146
– Petrașcu, N.N., Evoluția politică a României în ultimii 20 de ani (1918-1938), Editura Bucovina, I. E. Toronţiu, București, 1939
– Petrescu, Eugen (coordonator), Primul război mondial și Marea Unire a românilor. 100 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon (1920-2020), Editura Universitaria, Craiova, 2020
– Popescu, Ion Al.,Relații româno-ruse și sovieto-române între anii 1914-1924, în volumul Eugen Petrescu (coordonator), Primul război mondial și Marea Unire a românilor. 100 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon (1920-2020), Editura Universitaria, Craiova, 2020
– Pușcariu, Sextil, Basarabia, în Gheorghe Buzatu (coordonator), Mareșalul Antonescu la judecata istoriei, Editura Mica Valahie, București, 2002, pp. 385-387
Relațiile internaționale ale României în documente (1868-1900), Editura Politică, București, 1971
– Rotari, Ludmila, Mișcarea subversivă din Basarabia 1918-1924, Editura Enciclopedică, București, 2004
– Scurtu, Ioan (coordonator), Istoria Basarabiei de la începuturi până în 2003, ediția a III-a, revăzută și adăugită, București, Editura Institutului Cultural Român, 2003
– Scurtu, Ioan, România și Marile Puteri: 1918-1933, Editura Fundației România de Mâine, București, 1999
– Stănescu, Marin C., Armata română și unirea Basarabiei și Bucovinei cu România 1917-1919, Editura Ex Ponto, Constanța, 1999
– Sturdza, Mihail R., România și sfârșitul Europei. Amintiri din Țara pierdută, Editura „Dacia”, Rio de Janeiro-Madrid, 1966
– Șișcanu, Ion, Basarabia în contextul relațiilor sovieto-române. 1940, Editura Civitas, Chișinău, 2007
– Tașcă, Mihai (editor și redactor științific), Basarabia-pământ românesc.Antologie, vol. I și II, Editura Serebia, Chișinău, 2017 și 2018
– Tașcă Mihai, Pan Halippa: cronica unei condamnări, în Vadim Guzun (editor),Pantelimon Halippa și problema Basarabiei în dosarele Securității (1965-1979), Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2018, pp. 11-25
– Tilea, Viorel Virgil, Acțiunea diplomatică a României noiembrie 1919-martie 1920, Tipografia Poporului, Sibiu, 1925
– Titulescu, Nicolae, Basarabia pământ românesc, Editura Rum-Irina, București, 1992
– Țâcu Octavian, Problema Basarabiei și relațiile sovieto-române în perioada interbelică (1919-1939), Editura Prut Internațional, Chișinău, 2004
– Țepordei, Vasile, Scrieri alese, Editura Flux, Chișinău, 2005
– Țugui, Pavel,Hrușciov, Gheorghiu-Dej și Tezaurul României de la Moscova, în „Dosarele istoriei”, An. VIII, nr. 6 (82), 2003, pp. 55-61
Văratic, Vitalie,Mărturii despre tezaurul României evacuat la Moscova în arhivele Rusiei, în „Caiete diplomatice”, Anul III, 2015, nr. 3, pp. 59–67
– Watts, Larry L., Cei dintâi vor fi cei din urmă. România și sfârșitul Războiului Rece, Traducere din limba engleză de Adriana Bădescu, Editura RAO, București, 2013
Watts, Larry L.,Ferește-mă doamne de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Traducere din limba engleză Camelia Diaconescu, Editura RAO, București, 2011
– Watts, Larry L.,Oaia albă în turma neagră, Traducere din limba engleză Adriana Bădescu, Editura Rao, București, 2018
– Zbuchea, Gheorghe,Peste Prut sau peste Carpați?, în „Dosarele istoriei”, An. IX, nr. 6 (94), 2004, pp. 22-30.
Abrevieri
ANAF = Agenția Națională de Administrare Fiscală
ANR = Arhivele Naționale Române
CC = Comitetul Central
CNSAS = Consiliul Național de Studiere a Arhivelor Securității
CPEx = Comitetul Politic Executiv
CSS = Consiliul Securității Statului
DSS = Departamentul Securității Statului
NATO – Organizația Tratatului Nord Atlantic
ONU = Organizația Națiunilor Unite
PCR = Partidul Comunist Român
PNȚ = Partidul Național Țărănesc
RSR = Republica Socialistă România
RUMCEROD =(acronim rusesc) Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Negre și regiunii Odessa
SUA = Statele Unite ale Americii
UE = Uniunea Europeană
URSS = Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice
—————————————-
[26] Vezi Alexandru Marghiloman, Note politice (1897-1924), vol. III, Editura Scripta, București, 1995, pp. 136-137.
[27] Vezi Friedrich Engels, Politica externă a țarismului rus, în Karl Marx și Friedrich Engels, Opere, vol. 22, Editura politică, București, 1965, pp. 28-29 și Karl Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), publicate de acad. A. Oțetea și S. Schwann, Editura Academiei, București, 1964, pp. 105-106. Istoricul american Larry L. Watts arată că poziția părinților fondatori ai comunismului față de chestiunea raptului unor teritorii românești de către Rusia a fost argument al Chinei comuniste de a ține partea României în disputele ei cu Uniunea Sovietică, în perioadele conducătorilor Gheorghe Gheorghiu-Dej și Nicolae Ceaușescu. Vezi Larry L. Watts, Ferește-mă doamne de prieteni. Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Traducere din limba engleză Camelia Diaconescu, Editura RAO, București, 2011, pp. 245 și 286.
[28] În memoriile sale, I.G. Duca are aprecieri aspre față de decizia generalului Alexandru Averescu. Deși era obligatoriu când a devenit premier, el nu demisionase din Armată, acesta fiind, după părerea lui I.G. Duca „singurul act pe care Rusia îl poate invoca împotriva noastră în chestiunea Basarabiei”. Vezi I.G. Duca, Memorii, Editor Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, București, 1992, vol. IV, partea a II-a, p. 83. Tot I.G. Duca aruncă anatema răspunderii pentru acordul încheiat: „După câte mi s-a spus, din îndemnul lui Argetoianu, ai cărui părinți erau la Odessa, Averescu, cu o ușurință nepermisă, a încheiat cu RUMCEROD-ul, adică de fapt cu Rakovski, o convenție în temeiul căreia (…) el se obliga să evacueze în termen de două luni Basarabia”. Vezi I.G. Duca, Amintiri politice, vol. III, Colecția „Memorii și Mărturii”, Jon Dumitru-Verlag, München, 1982, p. 75; ed. 1994, vol. IV, part. II, p. 92.
[29] RUMCEROD este acronimul rusesc pentru Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Negre și regiunii Odessa. RUMCEROD a fost un organ bolșevic revoluționar care s-a instalat provizoriu în sudul Ucrainei, cu competențe politice, administrative și militare asupra teritoriului guberniilor Basarabia, Herson și Taurida, constituit în contextul destrămării Imperiului Rus și a războiului civil rus. RUMCEROD a funcționat din mai 1917 până în mai 1918.
[30] Mușat Mircea, Ardeleanu Ion, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983, p. 529.
[31] Ion Al. Popescu, Relații româno-ruse și sovieto-române între anii 1914-1924, în volumul Eugen Petrescu (coordonator), Primul război mondial și Marea Unire a românilor. 100 de ani de la semnarea Tratatului de Pace de la Trianon (1920-2020), Editura Universitaria, Craiova, 2020, pp. 399-401.
https://www.art-emis.ro/istorie/drepturile-istorice-ale-romanilor-asupra-basarabiei-4
/////////////////////////////////////////////
(Cand Satan tuna,se aduna… dedicațiilor, dintre care menționăm: „Președintelui Federației Ruse. Vladimir Vladimirovici Putin, slujitor al Sfintei Rusii”…) Gelu Voican Voiculescu: „Astăzi vom fi păgâni”
General Br. (r) Aurel I. Rogojan
Gelu Voican Voiculescu, cu a sa „Spovedanie la Mănăstirea carpato-rusă Rona de Sus, Maramureș” – „Astăzi vom fi păgâni”, apărută la Editura „Proema”- Baia Mare, 2023, în sponsorizarea lui Mihai Lauruc, Președintele Uniunii Rutenilor Subcarpatici din România și ctitorul așezământului mănăstiresc pravoslavnic al rusinilor, unde autorul și-a săvârșit confesiunile, ne oferă o carte pe cât de mult așteptată, pe atât susceptibilă de controverse, dezamăgiri și necesare compliniri.
Paginile 5-7 sunt rezervate dedicațiilor, dintre care menționăm: „Președintelui Federației Ruse. Vladimir Vladimirovici Putin, slujitor al Sfintei Rusii”, dedicație completată cu portretul oficial pe fundalul drapelului de stat.
Am avut privilegiul de a citi cartea chiar din momentul predării la editură, existând oportunitatea de a o prefața, fiindcă „Proema” a editat și amplul volum de interviuri cu generalul Iulian N. Vlad, „Confesiuni pentru istorie”, în al cărui index de nume Gelu Voican Voiculescu apare de 24 de ori.
Rezervele editurii îmi erau evidente, dar din ipostaza sui generis, de „consilier editorial”, consideram necesară depășirea reținerilor, fiindcă pentru judecățile istoriei sunt necesare adevărurile tuturor („Audiatur et altera pars”).
Mi-am reprimat propensiunea de a prefața cartea, din considerentul de bun simț că menirea cuvântului antemergător este de a aduce un laudațio operei și meritelor autorului, demers pentru care, dat fiind respectul pentru memoria generalului Iulian N. Vlad, precum și nuanțele de gri ale unora dintre rememorările autorului, nu eram „eligibil”.
Am citit cartea, cum se spune, pe nerăsuflate, nu sub imboldul valorii intriseci sau al plusului de informație adus, ci al purului interes, ca parte și martor al unora dintre evenimente, pentru versiunea oferită de autor, după ce cvasitotalitatea principalilor actori ai spectacolului politic din decembrie 1989 au trecut la cele veșnice și nu mai pot vorbi.
În numerele din ianuarie și februarie 2023 ale revistei „Evenimentul istoric”, sub genericul „Decembrie 1989 : Minciuna devine adevăr” am trecut în revistă „noua putere”, despre care generalul Iulian N. Vlad spunea: „Când am aflat de componența primului guvern din decembrie 1989 […] când la putere au ajuns niște oameni pe care, în parte, îi cunoșteam, pe unii chiar mai bine, chiar foarte bine, mi-am dat seama că există pericolul ca lucrurile […] să regreseze foarte mult. ”
Gelu Voican Voiculescu a făcut parte din nucleul dur al noii puteri, cu roluri importante și precis definite pe termen scurt. În cele ce ne-am referit cu privire la persoana și faptele Domniei Sale, în contextul evenimentelor din decembrie 1989, sperăm să fi complinit câte ceva omisiunile autorului aflate în partea nevăzută a adevărului.
https://www.art-emis.ro/cronica-de-carte/gelu-voican-voiculescu-astazi-vom-fi-pagani
/////////////////////////////////////////////
România, ciuca bătăilor în „Imperiului Haosului European” – unica soluţie salvatoare : RoExit !
de SECRETELE ISTORIEI
Dincolo de orice orientări politicianiste, adevărul trebuie rostit cu glas tare şi cu fermitate. După experienţa devastatoare a afilierii la U.E. (a se citi Imperiul Haosului European), România anului 2018 a ajuns o jalnică epavă a navei „ceauşiste”. Pe durata a aproape trei decenii a fost jefuită ca-n codru, a fost şi este stigmatizată, pusă la colţ de fiecare „ciumete”, uns membru al Parlamentului European „cu « renumeraţie » nesimţită… Coane Fănică”. Rând pe rând, la pupitrele de comandă ale Ţării s-au perindat – conform nefastului algoritm politic – un melanj dezastruos de incompetenţi, corupţi şi trădători de Neam şi Ţară. Au furat cât au putut, încurajaţi şi susţinuţi de ipocriţii „tunari” occidentali. Astăzi, România nu mai este ţară suverană, ci o colonie corporatistă din care bogăţiile românilor sunt şterpelite „la vedere” de „Imperiul Haosului European” cu sprijinul samsarilor şi rechinilor autohtoni.
Îndobitocirea sistematică prin drogul-televizor, a fost şi a rămas principala arma de distrugere în masă a populaţiei României, scopul fiind atingerea zicerii lui Petre Ţuţea… „un popor de idioţi”, uşor de controlat, uşor de condus, uşor de jefuit! Am plecat în ’89 cu „Ne-am trezit din hibernare/ Şi-am strigat cât am putut:/ Sus Cutare! Jos Cutare!?”… Occidentul ne-a dat brânci, reuşind să ne convingă că noi am vrea – chipurile – să ne înjugăm de bună voie ca animale de povară la căruţa „Imperiului Haosului European”. După sacrificii incomensurabile, ne-am aliniat regulilor occidentale, precum glăsuia Constantin Tănase: „Ia corupţia amploare,/ Cum nicicând nu s-a văzut,/ Scoatem totul la vânzare?/ Şi cu asta ce-am făcut?// […] Pentru-a câştiga o pâine,/ Mulţi o iau de la-nceput,/ Rătăcesc prin ţări străine?/ Şi cu asta ce-am făcut?”…
Modus-ul operandi al impostorilor autointitulaţi politicieni a îngăduit instaurarea unui fenomen distructiv: exportul materiei cenuşii, al experienţei şi priceperii profesionale, al specialiştilor de înaltă calificare, efect nociv al escrocheriei numită pompos „privatizare” şi soldată cu vânzarea sau distrugerea intreprinderilor româneşti şi – sine die – a locurilor de muncă. Dovadă că istoria se răzbună, repetându-se este situaţia politico-economică din România, care nu diferă prea mult de cea din timpul marelui actor.
Luna august a fost, pentru români, o lună de foc: 23 august 1939 – Pactul Hitler-Stalin, 23 august 1944 – Trădarea regelui Mihai… şi, revenind în actualitate, 10 august 2018 – tentativa ratată a loviturii de stat. Scenariul de la „Colectiv” şi căderea „Guvernului meu”, au fost acţiuni care au atins cote ale performanţelor eşuate greu de atins, în urma cărora un anume personaj nu şi-a mai putut regăsi liniştea navetei săptămânale. Escapadele „spontane” pe alte meleaguri nu-i dau pace „antiromânului perfect”, cum îl numea recent cineva, convenabilă dovedindu-se însă pâra la Înalta Poartă.
Constatăm că cine îndrăzneşte să prezinte – pe bază de documente – adevărul, e pus la colţ, riscând să poarte haine vărgate „cu executare” – vezi cazul istoricului Ioan Scurtu, amendat şi pus să-şi retragă un articol publicat în februarie 2017, în ziarul „Cotidianul”. De asemenea, pentru afirmaţiile publice, Darius Vâlcov a fost amendat de C.N.C.D. cu 2.000 de lei, iar Liviu Pop a primit avertisment. Să ne amintim, în aprilie 2018, ziarul israelian de limba engleză „The Ierusalem Post” titra : „How can Romanian President Klaus Werner Iohannis, who for 23 years was also the president of the Democratic Forum of Germans in Romania, which claims to be the legal successor to a former Nazi organization, be a friend of Israel? Last Friday, Iohannis expressed his opposition to the government’s proposal to move the country’s embassy to Jerusalem”[1] (Cum poate președintele Klaus Werner Iohannis – care timp de 23 de ani a fost și președinte al Forumului Democrat al Germanilor din România, ce se pretinde a fi succesorul legal al unei foste organizații naziste – să fie un prieten al Israelului?).
Rezultatele slugărniciei sunt vizibile. După ce U.E. a declarant că România tratează minorităţile cu o generozitate neîntâlnită în nicio ţară europeană, recent, vreo 20 de parlamentari europeni din Germania, Suedia, Polonia, Ungaria, Elveţia și Lituania au semnat un proiect de rezoluţie prin care cer luarea unor măsuri urgente pentru a solicita României protejarea minorităţilor naţionale. „Intensitatea şi frecvenţa defăimărilor colective venite din cercurile guvernului şi eşecul altora de a se distanţa în mod public din acestea sunt motive de îngrijorare. Adunarea Parlamentară ar trebui să investigheze implementarea protecţiei minorităţilor naţionale în România şi să solicite urgent României să-şi respecte îndatoririle pentru a proteja minorităţile naţionale – în acest caz protejarea minorităţii germane”[2]. Nu este greu de dedus că în spatele operaţiunii s-ar fi putut afla o „persoană importantă, nu spui cine !”.
De parcă n-ar fi fost de ajuns, reprezentanţii „drapelului celor 12 stele” aplică după propriile criterii, propriul slogan „Unitate în diversitate”, prefăcându-se că nu observă acţiunile hoardei destrămării României. Dintre ei nu puteau lipsi Satana în sutană – eternul inamic al românilor – şi ăl de s-a săturat de România. O reeditare a „Declaraţiei de la Budapesta” din 1989, ediţie revăzută, adăugită şi bântuită de iredentism desuet şi nociv. O noua sfidare la adresa sărbătoririi de către români a înfăptuirii României Mari adăugată doliului maghiar cu prilejul Zilei Naţionale a României – 1 Decembrie. Perfidia alambicată a separatiştilor îşi revarsă veninul cu puţine zile înainte de 1 Decembrie 2018 definind-o „100 de ani de neîmpliniri”. Semnatarii: Gabriel Andreescu, Tőkés László, Lucian Nastasă-Kovacs, Szilágyi Zsolt, Marius Tabacu,. Bodó Barna, Cristian Sandache, Toró T. Tibor, Radu Raileanu, Bakk Miklós, Sabin Gherman, Dávid László, Ramona Băluțescu, Liviu Antonesei, Eckstein Kovács Péter, Florian Mihalcea, Kolumbán Gábor, Mircea Toma, Molnár Gusztáv, Ovidiu Pecican, Szilágyi Ferenc, Cristian Pîrvulescu, Kincses Előd. Marea mea mirare este lipsa cel puţin a unei semnături – o posibilă scăpare a iniţiatorilor : Lucian Boia.
Textul declaraţiei anti-România – Guvernul României să se autosesizeze !
„Transilvania a fost și poate să devină un spațiu de complementaritate și poate să devină un model de pluralism cultural și religios. Promovarea identităților și tradițiilor care dau specificul Transilvaniei este în folosul și al românilor, și al maghiarilor. Condițiile securității ambelor comunități naționale sunt frontierele stabile și respectarea drepturilor minorităților. Nu există niciun element care să opună, astăzi, interesele românilor și maghiarilor. Aspirațiile maghiarilor la autonomie culturală și teritorială sunt dezideratele unei mai bune organizări și servesc deci tuturor. Alimentarea confuziei dintre autonomie și independență reflectă uneori neînțelegere, alteori intenția rea a manipulării. Nu există nimic care să opună, astăzi, interesele României și Ungariei. Conducerile de stat actuale pot sau nu să corespundă idealurilor societăților noastre; pot face ce trebuie sau pot greși și în privința problematicii interetnice. Criticile la adresa lor, venind din interiorul sau din afara țării, nu au de ce să afecteze raporturile pe termen lung dintre cele două popoare. Conducerile sunt oricum schimbătoare, căci venirea și plecarea lor de la putere, la un moment dat, rezultă din chiar natura sistemelor democratice în care trăim.
Maghiarii din această țară sunt cetățeni ai statului român având drepturi egale și inalienabile de a propune modelele de reconstrucție a statului-patrie comun. Distanța luată de ei față de celebrarea Centenarului aduce la lumină o temă fundamentală pentru istoria celor 100 de ani: ce a însemnat veacul care a trecut din perspectiva comunității maghiare? Vorbind în numele ei, liderii politici au semnalat repetat ceea cecvasitotalitatea maghiarilor percep drept „100 de ani de neîmpliniri”. Or, este firesc să facem din acest an unul de bilanț și să întâmpinăm dezideratele neîmplinite ale minorității, acestea necontravenind intereselor generale, permițându-i să se simtă confortabil în România, deci în propria ei țară.
Centenarul Unirii Transilvaniei cu România oferă românilor și maghiarilor ocazia de a resuscita idealul promis în anul 1918: să fim o patrie a românilor, maghiarilor și a celorlalte minorități constitutive ale unui stat devotat împlinirii aspirațiilor fiecărei comunități. Este un obiectiv care nu poate fi realizat peste noapte. Dar putem transforma acest ideal într-un proiect de țară al anilor ce vin. Apelăm la compatrioții noștri și la autoritățile publice să onoreze Centenarul refuzând incitarea naționalistă și conflictul, favorizând construcția și speranțele”.
Oare care ar fi „speranţele” semnatarilor? Domnilor guvernanţi, tăcerea echivalează cu trădarea şi trădarea vine de la Bruxelles. Singura şansă de supravieţuire a statului national român este RoExit! Cu asumarea tuturor urmărilor… că de păgubiţi, am fost destul. Ajunge!
ION MĂLDĂRESCU
SURSA: http://www.art-emis.ro/editoriale/5111.html
––––––––
[1] https://www.jpost.com/Opinion/Why-is-Romanias-president-refusing-to-relocate-the-embassy-to-Jerusalem-552769
[2] https://evz.ro/zeci-de-parlamentari-europeni-iohannis-discriminare-valcov-liviu-pop.html
https://mazarini.wordpress.com/page/3/
/////////////////////////////////////////////
Declaraţie de protest privind lichidarea de către Dodon a Muzeului Ocupaţiei Sovietice
Din Ştirile NTV de pe data de 21 octombrie am aflat despre decizia preşedintelui RM Igor Dodon de a lichida Muzeul Ocupaţiei Sovietice. Cităm din declaraţia lui Dodon: „Este aici ministrul Apărării. Trebuie de făcut un muzeu bun. Cel care a fost înainte a făcut un muzeu al nu știu cărei ocupații. El trebuie închis, dacă încă nu a fost. Deja l-au închis? Și să facem un muzeu de istorie normal, bun, frumos, în care să se regăsească și drapelul de luptă pe care ni l-a dăruit Șoigu, care s-a aflat aici pe 24 august, în ziua eliberării Moldovei”.
În legătură cu această declaraţia a şefului statului RM ţinem să facem următoarele precizări:
La 28 iunie 1940, având acceptul Germaniei naziste, URSS a anexat teritoriile româneşti ale Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ţinutului Herţa şi a promovat în aceste teritorii politici de genocid faţă de populaţia paşnică locală. În august 1944 Armata roşie a ocupat din nou aceste pământuri, administraţia sovietică de ocupaţie continuând aceleaşi politici de exterminare a categorii întregi de basarabeni – intelectuali, ţărani înstăriţi şi, în general – a oricăror persoane ce nu conveneau autorităţilor comuniste. În cele două ocupaţii, sovieticii au recurs la asasinate în masă şi individuale, la deportări în Siberia şi nordul Kazahstanului, la foamete organizată. În rezultatul ocupaţiei sovietice, în total au fost ucise, omorâte prin înfometare sau deportate peste 1 milion 500 de mii de persoane, mare parte din ei – oameni în vârstă sau minori (anexăm la Declaraţia dată numărul victimelor regimului comunist de ocupaţie, preluat din Ziarul Naţional).
Foarte mult timp persoanelor supuse represiunilor politice li s-a interzis să spună adevărul despre tragediile familiilor lor, reabilitările au avut un caracter formal, victimele represiunilor au continuat – în linii mari – să fie considerate paria societăţii. Pe acest fundal trist, crearea Muzeului Ocupaţiei Sovietice a fost un gest de omagiu şi recunoştinţă pentru miile de oameni care au avut de suferit pe nedrept. Muzeul a fost un loc de reculegere pentru sutele de oameni care au supravieţuit Gulagul sovietic. Lichidare Muzeului Ocupaţiei Sovietice de către Dodon noi îl înţelegem ca o nouă crimă – a câta la număr? – împotriva poporului nostru mult pătimit.
Iată de ce cerem dlui Dodon să-şi retragă acest ordin criminal, să lase în pace Muzeul Ocupaţiei Sovietice, să restabilească în posturi persoanele disponibilizate, să se pătrundă, (dacă nu e prea târziu?) de responsabilitatea uriaşă pe care o are faţă de buneii şi părinţi noştri care au pătimit pe nedrept în anii ocupaţiei sovietice.
Ne adresăm dnei Maia Sandu, prim-ministru al RM, să interzică subalternului ei, ministrului Apărării, lichidarea Muzeul Ocupaţiei Sovietice. Ne adresăm ofiţerilor din preajma dlui Dodon, în primul rând dlui Victor Gaiciuc, dr. în istorie, cu rugămintea să-l consulte pe dl Dodon în privinţa trecutului totalitar sovietic în RSSM şi să-l convingă să-şi retragă ordinul de lichidare a Muzeului Ocupaţiei Sovietice. Ne adresăm comunităţilor conlocuitoare din RM – ucrainenilor, găgăuzilor, ruşilor, bulgarilor, care, deopotrivă cu băştinaşii au avut de suferit în anii ocupaţiei sovietice, să ia atitudine de protest faţă de lichidarea Muzeului Ocupaţiei Sovietice. Ne adresăm tuturor cetăţenilor RM să nu rămână indiferenţi faţă de nelegiuirile lui Dodon.
JOS MÂINILE DE PE MUZEUL OCUPAŢIEI SOVIETICE!
Semnează:
Valentina Sturza, preşedinta Asociaţiei Foştilor Deportaţi şi Deţinuţi Politici din Republica Moldova,
deportată de două ori în regiunile de est ale URSS, 90 de ani
Vasile Costiuc, preşedintele Partidului Democraţia Acasă
Prof. univ., dr.-hab. Anatol Petrencu, preşedintele Centrului de Excelenţă INIS „ProMemoria”, membru de onoare al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România
Chişinău, 24 octombrie 2019
Ziarul Naţional, 7 aprilie 2016 https://www.ziarulnational.md/documentat-ce-pierderi-umane-a-avut-basarabia-pe-timpul-ocupatiei-sovietice-cifre-dureroase/ Site-ul memorialromanesc.org prezintă cifre privind pierderile umane ale Basarabiei suferite în timpul ocupației sovietice. Numărul basarabenilor deportați și celor uciși se ridică la peste 1,5 milioane de persoane.
- PATIMILE BASARABENILOR
- PIERDERI UMANE ALE BASARABIEI SUB OCUPAȚIA SOVIETICĂ
- PRIMA OCUPAȚIE SOVIETICĂ 28 Iunie 1940 – 22 Iunie 1941
În mai puțin de un an, peste 300 000 de persoane au fost arestate, deportate, ucise, aceasta reprezentând 12.23% din populația Basarabiei interbelice.
- Arestări: – 48 000 de persoane:
- Oameni politici care militaseră pentru Unire, învinuiți de trădare, dintre care:
- 5 foști deputați din Sfatul Țării (Ion Codreanu, Leancă, Secară, Catelli)
- 1 fost senator
- Funcționari civili și militari – transferați la Tiraspol pentru siguranță
- 40 elevi ai Institutului Pedagogic Orhei –
- Deportări – aproape 300 000 (în Nordul înghețat)
- 135 000 de persoane până în septembrie 1940
- 19 200 de persoane între octombrie-noiembrie 1940
- 27 000 de persoane în decembrie 1940
- 100 000 de persoane începând cu 13-14 Iunie 1941
- Uciși – 30 000 prin împușcare sau tortură
- Orchestra Simfonică a Basarabiei este ridicată pe 3 iulie 1940 din Gara Chișinău la întoarcerea din turneu, dusă lângă Orhei și împușcată în Valea Morii.
- 1 000 de persoane (copii, femei, adulți) – lângă Odesa împușcate prin pereții de lemn ai unui tren de marfă cu 22 de vagoane care-i transporta în Siberia.
- 450 de persoane – găsite (multe mutilate) în gropile de la Consulatul Italian, Palatul Metropolitan, Facultatea de Teologie din Chișinău. Printre ei studenți, elevi, preoți, ceferiști.
- 87 de persoane – Sediul NKVD, Chișinău (15 cu mâinile legate în groapa comună)
- 19 persoane – găsite la Sediul NKVD-Cetatea Albă
- 6 persoane – Sediul NKVD, Ismail (5 bărbați și o femeie cu mâinile legate)
- TOTAL pierderi umane în prima ocupație sovietică
- Deportări: 300 000
- Uciși: 30 000
- TOTAL: 330 000
- A DOUA OCUPAȚIE SOVIETICĂ – 23 August 1944
- Deportări
- 250 000 de persoane între 1944-1948
- 11 324 de familii 6 iulie 1949
- 300 000 de persoane între 1954-1964 (în Rusia și Kazahstan)
- Morți prin înfometarea provocată de Stalin
- 300 000 de persoane
- TOTAL pierderi umane în a doua ocupație sovietică
- Deportați: 875 000
- Morți: 300 000
- TOTAL: 1 175 000
III. TOTAL PIERDERI UMANE ÎN CELE DOUĂ OCUPAȚII SOVIETICE
- 330 000 – Prima ocupație sovietică
- 1 175 000 – A doua ocupație sovietică
- 1 505 000 – TOTAL PIERDERI ROMÂNEȘTI
- PIERDERILE TERITORIALE ALE PROVINCIEI BASARABIA
Județele Hotin (Nord), Ismail și Cetatea Albă (Sud) sunt încorporate Ucrainei la 2 august 1940.
- PIERDERILE ARMATEI REGALE ROMÂNE ÎN BASARABIA DUPĂ CAPITULARE
- Deportări
- 180 000 de soldați și ofițeri (doar câteva mii s-au întors)
- Executați prin împușcare în lagăr (Katîn românesc)
- 50 000 de soldați și ofițeri (schelete descoperite în mlaștinile de la Bălți).
SURSA: http://anatolpetrencu.promemoria.md/?p=3101
https://mazarini.wordpress.com/2019/10/24/declaratie-de-protest-privind-lichidarea-de-catre-dodon-a-muzeului-ocupatiei-sovietice/
/////////////////////////////////////////////
EMIL CIORAN – Carte – Lacrimi și Sfinți – Audio Book
https://www.youtube.com/watch?v=iWGlWuJlCIE
/////////////////////////////////////////////
O ÎNTREBARE FUNDAMENTALĂ: sunteți siguri că știți ce e liberalismul, social democratia, socialismul sau comunismul?
Conform celor mai recente relatări ale Fundației Memorialul Victimelor Comunismului, 50% dintre cei care aparțin generației millennials* din zilele noastre (n.t.: persoanele care în prezent au vârsta cuprinsă între 18 și 34 ani) văd socialismul sau comunismul ca fiind ideologia politică ideală.
Jumătate dintre ei și-au găsit eroii în dictatori precum Iosif Stalin, Mao Zedong, Lenin, Che și Kim Jong Un.
Țara care a devenit cea mai bogată pe pământ prin capitalism arată semne alarmante de abandonare a rădăcinilor sale.
O mare parte din acest trend se datorează analfabetismului istoric și eșecului de a învăța o întreagă generație despre distrugerile și crimele care au fost comise de regimurile comuniste anterioare. În același timp, ei nu sunt informați despre eșecurile și disperarea cu care se confruntă țările comuniste actuale, cum ar fi Venezuela și Cuba.
Tinerii millenials de azi au chiar dificultăți în a defini socialismul și comunismul. Ei se simt în contradicție cu capitalismul și simt că orice alternativă ar fi mai bună, deși mulți nu au început să lucreze sau să devină o parte a forței de muncă, datorită politicilor pro Wall Street.
Una dintre momelile socialismului este aceeași propagată de însuși Karl Marx: împărțirea bogăției. Persoanele cu venituri mari și bogăție moștenită sunt considerate ca privând în mod nedrept restul populației de o ”parte echitabilă”, deși majoritatea generației millenials nu este în măsură să elaboreze clar conceptul. O singură treime a generației millenials abia poate să definească corect socialismul. Numai jumătate poate identifica capitalismul ca un sistem economic de piață liberă care le-a adus milioanele de strămoși pe țărmurile americane.
Pentru cei care au crezut că Războiul Rece a luat sfârșit, aceste tendințe sunt un apel tulburător la trezire. De data aceasta, totuși, frigul nu este de peste Atlantic. Socialismul este în creștere, ca o amenințare pentru America, dar amenințarea provine de la cea mai nouă generație a alegătorilor americani, care poate nici măcar nu erau născuți atunci când Zidul Berlinului s-a prăbușit magnific, spre bucuria a milioane de oameni.
Millenials au crescut, în mod ironic, în timpul uneia dintre perioadele cele mai prospere ale istoriei, fiind în același timp indoctrinați cu ideologiile pentru care bunicii lor au murit tocmai pentru a le șterge orice urmă.
Socialismul nu mai este văzut ca o amenințare. În schimb, ideologia temută cândva, este acum sărbătorită ca fiind ”mișto”. În anumite cercuri, ea transmite o revendicare automată a virtuții. Și mii de millenials sunt hrăniți zilnic cu bucuriile socialismului, de către o mass-media din ce în ce mai stângistă. A existat o mass-media asemănătoare, care a lăudat implementarea comunismului lui Lenin ca fiind un ”ideal nobil”. Din punct de vedere politic, s-ar putea să închidem cercul în mai puțin de 100 de ani.
Mulți americani simt nevoia unui sistem educațional care să învețe despre consecințele faptice ale comunismului și posibilitățile economice oferite de capitalism. Dacă acest lucru nu se întâmplă, ei se tem că realitățile unei societăți fără clase pot deveni prea reale.
Alegerea lui Donald Trump la președinția americană a subliniat părtinirea mediatică față de socialism și liberalism, în timp ce libertatea și capitalismul sunt prezentate în imagini din ce în ce mai întunecate și negative. Jurnaliștii nu se mai simt obligați să raporteze fapte.
În schimb, opiniile, indiferent cât sunt de inexacte, trec drept jurnalism. Iar aceste opinii sunt absorbite cu nerăbdare de generația millenials, care caută așa-numitele ”spații sigure”. Deși definiția reală nu poate fi precizată în mod clar, spațiile sigure par a fi orice loc unde nu există capitalism. Aproape jumătate dintre millenials susțin că doresc să locuiască într-o țară socialistă, protejați cu grijă de libertățile și obligațiile Primului Amendament. Cu toate acestea, datorită sistemului nostru educațional, aceiași millenials nu pot să definească corect nici socialismul, nici comunismul, nici capitalismul.
Regimurile comuniste au fost transplantate la duzini (de tări), de când Lenin a mărsăluit spre Moscova. Și s-au prăbușit în număr aproape egal. Doar câteva țări comuniste care luptă și suferă de foame continuă să se agațe de un fir destrămat, evident fără să țină cont de suferința popoarelor lor.
Dacă școlile noastre s-ar strădui să explice adevărul despre comunism, ar învăța că:
Comunismul împiedică creativitatea și ambiția personală. Individul este doar o parte a întregului.
Atât în Rusia, cât și în China, au îndurat foametea și moartea peste 40 de milioane de cetățeni, prin colectivizarea forțată, după ce guvernul a naționalizat fermele mici. Redistribuirea forțată a proprietății face parte integrantă din Manifestul lui Marx.
Mult lăudata căutare a generației millenials pentru ”egalitate” se traduce în sărăcie egală pentru toți. Sub socialism, nu există motivația pentru a lucra și pentru a prospera. Revoltele unui segment mai ambițios din populațiile comuniste au dărâmat mai multe regimuri, inclusiv în Rusia.
Succesul dovedit al capitalismului este o amenințare la adresa regimurilor comuniste, dintre care unele ar acționa cu ușurință pentru a distruge America. Unii millenials vin, de fapt, în întâmpinarea acestei idei.
Lipsa de motivație pentru munca efectivă cauzează ineficiență la toate nivelurile de guvernare, inclusiv distrugerea terenurilor și a rezervelor de apă, critice din punct de vedere ecologic.
Argumentul generației millenials împotriva monopolurilor capitaliste ignoră faptul că sub socialism și comunism există doar un singur monopol – guvernul.
În timp ce argumentul lui Marx pentru lupta de clasă ar fi putut avea o fărâmă de valabilitate într-o epocă în care oamenii erau guvernați de capriciile monarhilor dictatoriali, capitalismul a făcut posibilă o clasă mijlocie puternică, ștergând astfel liniile dintre clasele superioare și cele inferioare. Restul țărilor comuniste de astăzi au doar două clase: o clasă dominantă mică, dar puternică, și restul populației sărace. Elitismul absolut, deplâns de marxiști, poate să se dezvolte numai într-o societate marxistă.
Regimurile comuniste au nevoie de ascultare absolută. Cel puțin 80 de milioane de persoane au fost ucise de la începutul secolului al XX-lea, pentru a menține în viață mitul unui stat comunist sau socialist viabil.
Din nefericire, generația millenials este în mare parte inconștientă și indiferentă față de faptele de mai sus. Iar școlile noastre și mass-media liberală joacă rolul celor mai înfocați susținători ai socialismului, așa cum nici Karl Marx nu a reușit să fie. Lui îi lipsea credința înnăscută a capitalismului în libertatea presei, dar și faptul că inovațiile capitaliste au făcut posibilă difuzarea de știri și informații tuturor cetățenilor interesați.
Nota traducatorului: Este 6 martie. La 6 martie 1945, sub presiunea forțelor sovietice și atenta coordonare a lui Andrei Vișinski – fost Procuror General al Uniunii Sovietice între 1935 și 1939, în timpul sângeroaselor epurări staliniste și adjunctul ministrului sovietic de Externe – în România a fost instalat primul Guvern comunist din istoria țării, condus de Petru Groza.
Putem considera aceasta zi ca fiind de asemenea ziua de naștere a temutei Securități a statului comunist, cea care s-a făcut apoi vinovată de nenumărate crime și încălcări ale drepturilor omului.
Securitatea a contribuit la sovietizarea României, iar apoi la menținerea regimului comunist la putere. În aceste scopuri a fost dezvoltat un sistem formidabil de supraveghere și represiune. Din instrumentarul Securității au făcut parte arestările în miezul nopții, bătaia, tortura, crima și violul.
*În Lumea Occidentală, milenialii (denumiți și Generația Y) sunt cohorta demografică ce a urmat Generației X, o sintagmă ce se referă la generația persoanelor născute în intervalul aproximativ 1961–1980 (granițele variază de la o sursă la alta; în plus, există decalaje între diferitele spații geopolitice).
Sintagma e folosită în demografie, științe sociale, marketing și frecvent pusă în legătură cu cultura de masă.
Demografii și cercetătorii folosesc de obicei începutul anilor 1980 ca dată de naștere a primilor mileniani, și mijlocul anilor 1990 până la începutul anilor 2000 ca ultimi ani.Generația lor este în general caracterizată prin gradul de utilizare și familiaritatea sporită cu tehnologiile de comunicație, media și digitale.
În cele mai multe părți ale lumii, maturizarea lor a fost marcată de o ascensiune a abordării liberale în politică și economie; efectele acestui mediu sunt încă discutate.
Sursa: https://ortodoxinfo.ro infricosator-generatia-y-tineri-americani-sub-36-de-ani-sprijina-socialismul-si-comunismul-intrebare-fundamentala
Articolul original a apărut în Gold Telegraph, autor Alex Deluce: http://www.goldtelegraph.com/millennials-unprecedented-support-socialism-communism.Traducerea OrtodoxInfo
Karl Marx si Friedrich Engels in Manifestul Partidului Comunist despre desființarea familiei, a naționalității și a creștinismului, desființarea dreptului de moştenire, confiscarea proprietăţii etc.
Karl Marx a fost mason și se trăgea dintr-o familie de rabini. Atat el cât și tovarășul său de idei, Engels, au fost influențați direct de evreul Moses (Moshe) Hess (1812 – 1875, care a fost și unul dintre fondatorii socialismului.
Citat Karl Marx:
„Aburi infernali se ridica si umplu creierul,
Pana cand innebunesc si inima mi se schimba cu desavarsire.
Vezi aceasta sabie?
Prințul intunericului mi-a vandut-o.
Pentru mine el este cel care masoara timpul si da semnalul,
Cu tot mai multa indrazneală interpretez dansul morții„
Karl Marx hometown unveils huge statue on the Communist Manifesto author’s 200th birth anniversary – New York Daily News
Foto: https://www.rbb24.de. – Statuia lui Marx din orașul natal al acestuia, Trier.
In 2018, o statuie a lui Karl Marx a fost inaugurată în prezența președintelui Comisiei Europene.
A fost inaugurată în oraşul Trier, locul unde s-a născut.
Statuia lui Karl Marx a fost dezvelită în contextul festivităţilor dedicate împlinirii a 200 de ani de la naşterea sa. Aceasta a fost dăruită Germaniei de către China şi instalată în centrul oraşului Trier, unde pe 5 mai 1818, venea pe lume Karl Marx.
Ideea inaugurării unei statui a acestuia a fost primită şi cu proteste în localitatea sa de origine. Mulţi consideră că divizarea Germaniei şi ridicarea zidului Berlinului au fost efectele ideilor lui Karl Marx.
Prezent la inaugurare, preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker,i-a luat apărarea şi a spus că ideile sale au fost răstălmăcite.
”Karl Marx nu poate fi considerat răspunzător de lucrurile care s-au făcut în numele său”, consideră liderul european citat de https://saccsiv.wordpress.com.
În Germania, la Deutsches Historisches Museum din Berlin are loc expozitia „Karl Marx si Capitalismul” intre 10 februarie 2022 si 21 august 2022.
Despre eveniment a scris Deutsche Welle la în articolul Karl Marx: Five reasons why the thinker was ahead of his time
In acest context, iata ce scriau Karl Marx si Friedrich Engels in Manifestul Partidului Comunist la II Proletari şi comunişti, conform https://www.marxists.org/romana/m-e/1848/manifest/c02.htm
Care este în genere raportul dintre comunişti şi proletari?
Comuniştii nu sînt un partid deosebit, opus celorlalte partide muncitoreşti.
Ei nu au interese deosebite de interesele întregului proletariat.
Ei nu proclamă principii deosebite după care să vrea să modeleze mişcarea proletară.
Comuniştii se deosebesc de celelalte partide proletare numai prin aceea că, pe de o parte, în lupta proletarilor de diferite naţiuni ei scot în evidenţă şi susţin interesele comune, independente de naţionalitate, ale întregului proletariat; pe de altă parte, prin aceea că, pe diferitele trepte de dezvoltare ale luptei dintre proletariat şi burghezie, ei reprezintă întotdeauna interesele mişcării în totalitatea ei.
Comuniştii sînt, aşadar, din punct de vedere practic, partea cea mai hotărîtă a partidelor muncitoreşti din toate ţările, partea care împinge mereu înainte; din punct de vedere teoretic, faţă de restul masei proletariatului ei au superioritatea de a înţelege limpede condiţiile, mersul şi rezultatele generale ale mişcării proletare.
Scopul imediat al comuniştilor este acelaşi ca şi al tuturor celorlalte partide proletare: constituirea proletariatului ca clasă, răsturnarea dominaţiei burgheziei, cucerirea puterii politice de către proletariat.
Tezele teoretice ale comuniştilor nu se bazează nicidecum pe idei, pe principii inventate sau descoperite de cutare sau cutare reformator al lumii.
Ele nu sînt decît expresia generală a condiţiilor efective ale luptei de clasă existente, ale mişcării istorice care se desfăşoară sub ochii noştri. Desfiinţarea relaţiilor de proprietate existente pînă acum nu este o caracteristică a comunismului.
Toate relaţiile de proprietate au fost supuse unei necontenite schimbări istorice, unei permanente transformări istorice.
Revoluţia franceză, de pildă, a desfiinţat proprietatea feudală în folosul celei burgheze.
Ceea ce caracterizează comunismul nu este desfiinţarea proprietăţii în general, ci desfiinţarea proprietăţii burgheze.
Proprietatea privată burgheză modernă însă este ultima şi cea mai desăvîrşită expresie a producţiei şi însuşirii produselor, întemeiate pe antagonisme de clasă, pe exploatarea unora de către ceilalţi.
În acest sens comuniştii pot rezuma teoria lor în formula: desfiinţarea proprietăţii private.
Ni s-a imputat nouă, comuniştilor, că am voi să desfiinţăm proprietatea dobîndită personal, prin muncă proprie, proprietate care ar alcătui temelia oricărei libertăţi, activităţi şi independenţe personale.
Proprietate dobîndită prin muncă, agonisită, cîştigată personal! Vorbiţi oare de proprietatea micului burghez, a micului producător rural, premergătoare celei burgheze? Nu e nevoie să o desfiinţăm noi: dezvoltarea industriei a desfiinţat-o şi o desfiinţează zilnic. Sau poate vorbiţi de proprietatea privată burgheză modernă?
Dar munca salariată, munca proletarului, îi creează oare acestuia vreo proprietate? Nicidecum. Ea creează capitalul, adică proprietatea care exploatează munca salariată, care nu poate spori decît cu condiţia de a produce munca salariată nouă, pentru a o exploata din nou.
În forma sa actuală, proprietatea se mişcă în cadrul antagonismului dintre capital şi munca salariată. Să privim ambele laturi ale acestui antagonism.
A fi capitalist înseamnă a ocupa în producţie nu numai o poziţie pur personală, ci şi o poziţie socială. Capitalul este un produs colectiv şi nu poate fi pus în mişcare decît prin activitatea comună a numeroşi membri ai societăţii, ba, în ultimă instanţă, numai prin activitatea comună a tuturor membrilor societăţii.
Capitalul nu este deci o forţă personală, ci o forţă socială.
Aşadar, atunci cînd capitalul este transformat în proprietate colectivă, aparţinînd tuturor membrilor societăţii, aceasta nu înseamnă transformarea unei proprietăţi personale în proprietate socială. Ceea ce se transformă este numai caracterul social al proprietăţii. Ea îşi pierde caracterul ei de clasă.
Să trecem la munca salariată.
Preţul mijlociu al muncii salariate este minimul de salariu, adică totalul mijloacelor de trai necesare pentru a menţine pe muncitor în viaţă ca muncitor. Deci ceea ce muncitorul salariat îşi însuşeşte prin activitatea sa îi ajunge numai pentru a-şi reproduce viaţa ca atare.
Noi nu vrem nicidecum să desfiinţăm această însuşire personală a produselor muncii, menită să reproducă nemijlocit viaţa, o însuşire care nu aduce nici un excedent ce ar putea da putere asupra muncii străine.
Noi vrem să desfiinţăm numai caracterul mîrşav al acestui mod de însuşire, în cadrul căreia muncitorul trăieşte numai pentru a spori capitalul, trăieşte numai în măsura în care o cer interesele clasei dominante.
În societatea burgheză, munca vie nu este decît un mijloc pentru a spori munca acumulată. În societatea comunistă, munca acumulată nu este decît un mijloc pentru a lărgi, a îmbogăţi, a uşura procesul de viaţă al muncitorilor.
În societatea burgheză, trecutul domină deci prezentul; în societatea comunistă, prezentul domină trecutul. În societatea burgheză, capitalul este independent şi personal, pe cînd individul care munceşte este dependent şi impersonal.
Şi desfiinţarea acestor relaţii este considerată de burghezie o suprimare a individualităţii şi a libertăţii! Şi cu drept cuvînt. Este vorba într-adevăr de suprimarea individualităţii burgheze, a independenţei burgheze şi a libertăţii burgheze.
Prin libertate se înţelege, în cadrul relaţiilor de producţie burgheze de astăzi, libertatea comerţului, libertatea de cumpărare şi de vînzare.
Dacă dispare însă negoţul, atunci dispare şi negoţul liber. Vorbăria despre negoţul liber, ca şi toate celelalte tirade ale burgheziei noastre despre libertate au, în genere, un înţeles numai cînd e vorba de negoţul încătuşat, de tîrgoveţul oprimat din evul mediu, şi nu cînd e vorba de desfiinţarea de către comunism a negoţului, a relaţiilor de producţie burgheze şi a burgheziei însăşi.
Vă îngroziţi că vrem să desfiinţăm proprietatea privată. Dar în societatea voastră actuală proprietatea privată este desfiinţată pentru nouă zecimi din membrii societăţii; ea există tocmai datorită faptului că nu există pentru nouă zecimi.
Ne imputaţi deci că vrem să desfiinţăm o proprietate care presupune ca o condiţie necesară ca imensa majoritate a societăţii să fie lipsită de proprietate.
Cu alte cuvinte, ne imputaţi că vrem desfiinţarea proprietăţii voastre. Într-adevăr, vrem acest lucru.
Din momentul în care munca nu mai poate fi transformată în capital, bani, rentă funciară — într-un cuvînt într-o putere socială ce poate fi monopolizată, adică din momentul în care proprietatea personală nu mai poate deveni proprietate burgheză —, din acest moment, declaraţi voi, personalitatea este suprimată.
Recunoaşteţi prin urmare că, atunci cînd vorbiţi de personalitate, aveţi în faţa ochilor doar pe burghez, adică pe proprietarul burghez. Această personalitate trebuie, într-adevăr, suprimată.
Comunismul nu ia nimănui putinţa de a-şi însuşi produse sociale, el ia doar putinţa ca prin această însuşire să fie aservită munca altuia.
S-a obiectat că prin desfiinţarea proprietăţii private va înceta orice activitate şi că o lene generală va cuprinde lumea.
Dacă ar fi aşa, societatea burgheză ar fi trebuit demult să piară din cauza trîndăviei, căci în această societate cei care lucrează nu agonisesc, iar cei care agonisesc nu lucrează.
Toate aceste temeri se reduc la tautologia că nu va mai exista muncă salariată o dată ce nu va mai exista capital.
Toate obiecţiile îndreptate împotriva modului de producţie comunist de însuşire şi de producţie a produselor materiale au fost extinse şi asupra însuşirii şi producţiei produselor spirituale.
După cum pentru burghez desfiinţarea proprietăţii de clasă înseamnă desfiinţarea producţiei însăşi, tot astfel pentru dînsul dispariţia culturii de clasă este identică cu dispariţia culturii în general.
Cultura, a cărei pierdere o deplînge burghezul, nu înseamnă pentru imensa majoritate decît transformarea omului într-o anexă a maşinii.
Dar nu polemizaţi cu noi, apreciind desfiinţarea proprietăţii burgheze prin prisma concepţiilor voastre burgheze despre libertate, cultură, drept etc.
Înseşi ideile voastre sînt produse ale relaţiilor burgheze de producţie şi de proprietate, după cum şi dreptul vostru nu este decît voinţa clasei voastre ridicată la rangul de lege, o voinţă al cărei conţinut este determinat de condiţiile materiale de viaţă ale clasei voastre.
Concepţia interesată care vă face să transformaţi relaţiile voastre de producţie şi de proprietate, din relaţii istorice, trecătoare în cursul procesului de dezvoltare a producţiei, în legi eterne ale naturii şi ale raţiunii e comună tuturor claselor dominante dispărute.
Ceea ce pricepeţi cînd e vorba de proprietatea antică, ceea ce pricepeţi cînd e vorba de proprietatea feudală, nu mai îndrăzniţi să pricepeţi cînd e vorba de proprietatea burgheză.
Desfiinţarea familiei! Pînă şi cei mai radicali se indignează în faţa acestei infame intenţii a comuniştilor.
Pe ce se întemeiază familia de astăzi, familia burgheză? Pe capital, pe cîştigul privat. În forma sa deplin dezvoltată ea există numai pentru burghezie; ea îşi găseşte însă completarea în lipsa de familie impusă proletarilor şi în prostituţia publică.
Familia burghezului dispare, fireşte, o dată cu dispariţia acestei completări a ei, iar ambele dispar o dată cu dispariţia capitalului.
Ne imputaţi că vrem să desfiinţăm exploatarea copiilor de către părinţii lor? Recunoaştem această crimă.
Dar voi spuneţi că noi desfiinţăm cele mai gingaşe legături înlocuind educaţia pe care o dă familia cu cea socială.
Oare educaţia voastră nu este şi ea determinată de societate? Nu este ea determinată de relaţiile sociale în cadrul cărora faceţi educaţie, de amestecul mai mult sau mai puţin direct al societăţii prin mijlocirea şcolii etc.?
Comuniştii n-au inventat influenţa societăţii asupra educaţiei; ei îi schimbă doar caracterul, smulgînd educaţia de sub influenţa clasei dominante.
Frazeologia burgheză despre familie şi educaţie, despre legătura intimă dintre părinţi şi copii devine cu atît mai dezgustătoare cu cît pentru proletari, ca urmare a dezvoltării marii industrii, legăturile de familie se destramă, iar copiii sînt transformaţi în simple articole de negoţ şi unelte de muncă.
Dar voi, comuniştii, vreţi să introduceţi comunizarea femeii — ne strigă în cor întreaga burghezie.
Burghezul vede în soţia lui o simplă unealtă de producţie. El aude că uneltele de producţie urmează să fie exploatate în comun şi nu poate, fireşte, decît să-şi închipuie că soarta comunizării va lovi şi pe femei.
El nici nu bănuieşte că este vorba tocmai de a desfiinţa această poziţie a femeii de simplă unealtă de producţie.
De altfel, nimic nu este mai ridicol decît indignarea ultramorală a burghezilor noştri în faţa pretinsei comunizări oficiale a femeii de către comunişti. Comuniştii nu au nevoie să introducă comunizarea femeii; ea a existat aproape întotdeauna.
Burghezii noştri, care nu se mulţumesc că au la dispoziţie femeile şi fiicele proletarilor lor, fără să mai vorbim de prostituţia oficială, îşi fac o plăcere din a-şi seduce reciproc soţiile.
În realitate căsătoria burgheză este comunizarea femeii măritate. Comuniştilor li s-ar putea imputa cel mult că, în locul comunizării făţarnice, ascunse, ar voi să introducă comunizarea oficială şi pe faţă a femeii.
De altfel se înţelege de la sine că prin desfiinţarea actualelor relaţii de producţie va dispărea şi comunizarea femeii, izvorîtă din ele, adică prostituţia oficială şi neoficială.
Comuniştilor li s-a mai imputat că ar voi să desfiinţeze patria, naţionalitatea.
Muncitorii nu au patrie. Lor nu li se poate lua ceva ce nu au. Dar deoarece proletariatul trebuie să cucerească mai întîi puterea politică, să se ridice la rangul de clasă naţională[3], să se constituie el însuşi ca naţiune, el însuşi mai este încă naţional, deşi nicidecum în înţelesul burghez.
Delimitările naţionale şi antagonismele dintre popoare dispar din ce în ce mai mult o dată cu dezvoltarea burgheziei, o dată cu libertatea comerţului, cu piaţa mondială, cu uniformitatea producţiei industriale şi cu condiţiile de viaţă ce-i corespund.
Domnia proletariatului le va face să dispară şi mai mult încă. Acţiunea unită, cel puţin a ţărilor civilizate, este una din primele condiţii ale dezrobirii lui.
În măsura în care va fi desfiinţată exploatarea unui individ de către celălalt, va fi desfiinţată şi exploatarea unei naţiuni de către alta.
O dată cu dispariţia antagonismului dintre clase în sînul naţiunii, va dispărea şi duşmănia dintre naţiuni.
Învinuirile aduse comunismului din punct de vedere religios, filozofic şi în general din punct de vedere ideologic nu merită o discuţie mai amănunţită.
Este oare nevoie de o perspicacitate deosebită pentru a înţelege că, atunci cînd se schimbă condiţiile de viaţă ale oamenilor, relaţiile lor sociale, existenţa lor socială, se schimbă şi reprezentările, concepţiile şi noţiunile lor, într-un cuvînt şi conştiinţa lor?
Ce altceva ne arată istoria ideilor decît că producţia intelectuală se transformă o dată cu cea materială? Ideile dominante ale unei epoci au fost întotdeauna numai ideile clasei dominante.
Se vorbeşte despre idei care revoluţionează o întreagă societate; prin aceasta se exprimă numai faptul că în sînul vechii societăţi s-au format elementele unei societăţi noi, că descompunerea ideilor vechi merge mînă în mînă cu descompunerea vechilor condiţii de viaţă.
În timpul decadenţei lumii antice, religiile vechi fură învinse de religia creştină. Cînd în secolul al XVIII-lea ideile iluminismului învinseră ideile creştine, societatea feudală dădea ultima ei luptă cu burghezia, pe atunci revoluţionară. Ideile de libertate a conştiinţei şi a religiei nu exprimau decît domnia liberei concurenţe pe tărîmul conştiinţei[4].
„Dar“ — se va spune — „ideile religioase, morale, filozofice, politice, juridice etc. s-au modificat ce-i drept în cursul dezvoltării istorice. Însă religia, morala, filozofia, politica, dreptul s-au menţinut întotdeauna în ciuda acestor schimbări.
În afară de aceasta, mai există adevăruri eterne, ca: libertate, dreptate etc., care sînt comune tuturor stărilor sociale. Comunismul desfiinţează însă adevărurile eterne, desfiinţează religia, morala, în loc să le dea o formă nouă, el contrazice aşadar toată dezvoltarea istorică de pînă acum“.
La ce se reduce această învinuire? Istoria tuturor societăţilor de pînă acum s-a desfăşurat în antagonisme de clasă, care, în diferite epoci, au luat forme diferite.
Dar, indiferent de forma pe care au luat-o aceste antagonisme, exploatarea unei părţi a societăţii de către cealaltă constituie un fapt comun tuturor veacurilor trecute. Nu e deci de mirare că conştiinţa socială a tuturor veacurilor, în pofida diversităţii ei, se mişcă în cadrul anumitor forme comune, forme de conştiinţă care vor dispărea cu desăvîrşire numai o dată cu dispariţia totală a antagonismului de clasă.
Revoluţia comunistă înseamnă ruptura cea mai radicală cu relaţiile de proprietate moştenite din trecut; nu e deci de mirare că în cursul dezvoltării ei se produce ruptura cea mai radicală cu ideile tradiţionale.
Dar să lăsăm obiecţiile ridicate de burghezie împotriva comunismului.
După cum am văzut mai sus, primul pas în revoluţia muncitorească este ridicarea proletariatului la rangul de clasă dominantă, este cucerirea democraţiei.
Proletariatul va folosi dominaţia lui politică pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, întreg capitalul, pentru a centraliza toate uneltele de producţie în mîinile statului, adică în mîinile proletariatului organizat ca clasă dominantă, şi pentru a mări, cît se poate de repede, masa forţelor de producţie.
La început acest lucru nu se poate face, fireşte, decît printr-o încălcare despotică a dreptului de proprietate şi a relaţiilor de producţie burgheze, adică prin măsuri care, din punct de vedere economic, apar neîndestulătoare şi şubrede, dar care se depăşesc singure în decursul mişcării şi care sînt inevitabile ca mijloc pentru revoluţionarea întregului mod de producţie.
Aceste măsuri vor fi, se-nţelege, diferite în diferitele ţări.
În ţările cele mai înaintate va fi totuşi posibilă aproape pretutindeni aplicarea următoarelor măsuri:
– Exproprierea proprietăţii funciare şi întrebuinţarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat.
– Impozit cu un puternic caracter progresiv.
– Desfiinţarea dreptului de moştenire.
– Confiscarea proprietăţii tuturor emigranţilor şi rebelilor.
– Centralizarea creditului în mîinile statului cu ajutorul unei bănci naţionale cu capital de stat şi cu monopol exclusiv.
– Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mîinile statului.
– Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producţie, desţelenirea şi ameliorarea pămînturilor după un plan general.
– Egală obligativitate a muncii pentru toţi, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură.
– Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsuri avînd ca scop înlăturarea treptată a opoziţiei dintre sat şi oraş.
– Învăţămînt public gratuit pentru toţi copiii. Interzicerea muncii în fabrici a copiilor, în actuala ei formă.
– Îmbinarea educaţiei cu producţia materială etc., etc.
Cînd, în cursul dezvoltării, vor fi dispărut deosebirile de clasă şi întreaga producţie va fi fost concentrată în mîinile indivizilor asociaţi, atunci puterea publică îşi va pierde caracterul ei politic.
În sensul propriu al cuvîntului, puterea politică este puterea organizată a unei clase pentru asuprirea alteia. Dacă proletariatul, în lupta sa împotriva burgheziei, se uneşte în mod necesar ca clasă, dacă, prin revoluţie, devine clasă dominantă şi, ca clasă dominantă, desfiinţează vechile relaţii de producţie făcînd uz de forţă, atunci el desfiinţează, o dată cu aceste relaţii de producţie, şi condiţiile de existenţă ale antagonismului de clasă, ale claselor în genere, şi, prin aceasta, propria sa dominaţie de clasă.
Locul vechii societăţi burgheze, cu clasele şi antagonismele ei de clasă, îl ia o asociaţie în cadrul căreia dezvoltarea liberă a fiecăruia este condiţia pentru dezvoltarea liberă a tuturora.
Întoarcerea bolşevismului şi ”comisarii digitali”
Bolșevicii s-au întors și nu vor pleca prea devreme. Ce-i de făcut?
Bolșevicii s-au întors
Bolșevicii s-au întors. Nu neapărat doctrinar, cât ca strategie și tactică de cucerire a spațiului și agendei publice, în cele din urmă a statului, și de identificare și combatere a ”dușmanilor poporului”, constată http:// cuvantul-ortodox.ro/bolsevicii-s-au-intors
În cele ce urmează, vom vorbi despre armele lor preferate, umilirea în public și demascarea, dar vom încerca, de asemenea, să propunem o posibilă cale de răspuns a celor ce se regăsesc în postura de conservatori.
Să lămurim un aspect: nu la oameni cu concepții de stânga sau progresiste ne referim aici, oameni care au, pur și simplu, viziunea lor despre lume și rosturile ei, ci la un soi nou, digitalizat, de comisari culturali.
Pe care îi găsim deghizați în ”societate civilă”, diverse platforme de ”apărare” a drepturilor omului (mai bine zis, de impunere a drepturilor unora în detrimentul altora), de inițiative de ”salvare” a democrației de vot și a statului de drept de domnia legii.
Sunt activiști profesioniști, trolli ai agorei, uneori stipendiați, beneficiind de trainiguri, alteori oportuniști isteți care înțeleg unde bate vântul și se aruncă la pradă.
Sunt cei care ”salubrizează istoria” și ”igienizează” spațiul public, eliminând simboluri istorice și persoane care au alte vederi ce deviază de la linia de partid și de stat.
Sunt cei care înveninează stările de spirit, tensionând și distrugând orice fel de punte între oameni diferiți, dar, altfel, dispuși să coopereze.
Sunt cei care vor să impună gândirea unică.
Armele preferate ale activiștilor autointitulați democrați sau progresiști au devenit, după model americano-leftist, „public shaming”-ul și „call out”-ul.
”Public shaming”-ul este atunci cand rușinezi, umilești în public o persoană, de regulă publică, însă nu neapărat, pentru o declarație, o atitudine sau o acțiune sau pentru că pur și simplu este, într-un fel sau altul, ofensator (”offensive”) față de cine știe de sensibilități revendicative.
Un proprietar de cofetărie care nu vrea să facă tort cu simboluri gay, de pildă, ca să iau un exemplu concret, poate fi expus pe rețelele de socializare spre o astfel de umilire în public, ca represalii pentru ofensa adusă ”comunității” LGBTQ.
Lupta impotriva propagandei de stat
Și de la linșajul online,la cel real,este doar un pas.
Sau un profesor care refuză să folosească sau nu nimerește, din grabă și confuzie, pronumele revendicat al unui student transgender, opresându-i, astfel, identitatea, poate fi supus protestelor și dat afara.
Evident, internetul a făcut din această practică o armă redutabilă de intimidare, distrugere, compromitere a cuiva. A oricui.
Efectul de contagiune și de amplificare al onlineului face ca un astfel de act de represalii să capete proporții uriașe și, poate, definitive, asupra biografiei unei persoane care, altfel, nu are alt păcat decât că a supărat pe cine nu trebuie.
”Public shaming”-ul, cum spuneam, este arma preferată a tuturor predicatorilor toleranței și corectitudinii politice, lucru ce ar părea paradoxal, pentru cine crede că aceste valori sunt promovate pentru ce sunt ele în sine și nu pentru un exercițiu complex de putere, dominare.
Spre deosebire, ”call out” este atunci când demaști pe cineva, dibuind în spatele cuvintelor și atitudinilor sale, aparent inofensive, macabre și rele motivații. Ești conservator cu privire la căsătorie?
Asta înseamnă, de fapt, că vrei să elimini homosexualii din societate. Nu ești de acord cu eliminarea busturilor lui Vulcănescu din spațiul public? Ești antisemit.
Demascarea e diferită de umilirea în public, deși duce la același rezultat, stigmatizarea și marginalizarea socială, prin faptul că te deposedează radical de atributele cetățeniei și ale onorabilității prin simple procese de intenție, acuzații și false atribuiri, dar lătrate viguros și cu convingere.
Umilirea în public se referă, ”măcar”, la o reacție față de ceva. Demascarea este, însă, destinată nu celor ce se împotrivesc unui anume curent sau mers al lucrurilor, ci celor care caută, oarecum naiv, să rămână în ”mainstream”.
Umilirea in public și demascarea nu sunt noi în istorie. Prima are o sănătoasă tradiție medievală și e soră bună cu vânătoarea de vrăjitoare, ambele mărci (re)înregistrate ale progresiștilor.
Folosirea lor cu atâta eficiență in spațiul public este, însă, de dată mai recentă. Ele au făcut parte din armele preferate de intimidare ale bolșevic-staliniștilor.
Gazeta de perete și demascarea au fost practici prin care oponenți sau simpli oameni care gândeau diferit erau marginalizați, excluși sau chiar eliminați din viața socială sau/și a partidului.
Este o ironie a sorții (sau o răzbunare a istoriei?) faptul că aceste arme non-fizice de distrugere în masă au ajuns să se mute din defuncta URSS în încă în viață SUA.
Ce-i de făcut?
Desigur, astfel de tactici de vânare și anihilare a adversarului (generic vorbind, dar fără să intrăm în detalii, căci nu e locul aici, ”conservatorul român”) se practică și în online-ul românesc.
Ele trebuie denunțate ca atare, iar mitologia, narațiunea folosită, deconstruită minuțios.
Conservatorul român este, într-adevăr, vânat, etichetat, demascat, uneori umilit în public (adică, de fapt, pe Facebook).
Dar, a la guerre comme à la guerre.
Soluția nu este victimizarea sau (auto)plângerea de milă față de prigoana și persecuția dezlănțuite de oamenii răi asupra celor buni.
Soluția nu poate fi nici un răspuns în aceiași termeni, căci penser contre c’est penser même, ci, mai degrabă, un angajament conștient în această confruntare ce se duce, în ultimă instanță, cu ”lumea” și cu ”duhurile răutății”.
Dar, acest lucru sună cam stereotip. În plus, o postură ademenitoare, dar, în fapt, ineficientă, pe alocuri chiar comodă, o reprezintă cantonarea în ”colțul albastru” al conservatorismului doctrinar ce se mulțumește să repete, uneori stereotip, aceleași teze despre neomarxismul cultural, corectitudinea politică, etc.
Poate avem nevoie, totuși, de altceva.
De exemplu, de o precizare răspicată a ceea ce vrem noi și de o confruntare, în cuvânt, în spațiul public, cu adversarii ideologici care să fie dusă inclusiv pe ”terenul” pe care l-au ocupat abuziv.
De fapt, nu atât pe terenul devenit al lor, cât pentru detronarea lor.
Este inadmisibil ca noi, purtătorii adevăratului mesaj și cuvânt eliberator, emancipator, de restaurare în demnitate a oricărei ființe umane, indiferent de rasă, etnie și gen, să fi lăsat acest rol unor uzurpatori obtuzi, înguști, resentimentari și totalitari.
Acest loc de avangardă trebuie redobândit de orice conservator care știe care sunt rădăcinile sale. Știu, sună oximoronic: conservator și avangardă. Nu este, dar nu am loc aici să dezvolt.
Apoi, este inadmisibil ca noi, cei care prețuim realitatea, nu societatea imaginată, să fi lăsat perpetuatorilor agendelor distopice sexuale discursul despre problemele reale ale familiei și societății românești.
Căsătoria, de pildă, miza momentului, nu trebuie abordată ca un obiectiv în sine; ci ca un început.
Nu acel început pe care detractorii demersului îl atribuie, fantasmagoric și gratuit, CpF, anume instaurarea unui fel de teocrații represiv-sexuale, ci un început pentru revoluționarea statului și a societății, adică pentru repunerea familiei și a oamenilor în centrul politicilor statului.
Căci nu oamenii există pentru stat și economie, ci statul și economia pentru oameni.
Am trăit decenii sub imperativul ”modernizării”, ”reformelor structurale”, a ”eficientizării”. Rezultatul: trăim într-o Românie care pierde în fiecare zi oameni, care se depopulează, destructurează. Ajunge.
O nouă economie națională și o nouă politică socială, centrate în jurul familiei și persoanei, acestea ar fi, după părerea noastră, direcțiile unui conservatorism renăscut.
Da, e adevărat, bolșevicii s-au întors. Dar agenda lor nu mai prezintă nici un interes pentru ”mase”.
Este o poliloghie complicată despre gen, identitate, diversitate, egalitate. Nimic concret.
Da, e adevărat, practică umilirea, stigmatul, demascarea.
Dar nu are nici un sens să ne cantonăm într-o postură defensivă.
Mai degrabă să ne reamintim că noi ar trebui să fim ”lumina lumii”, avangarda care provoacă comoditatea celor căldicei și status-quo-ul favorabil privilegiaților, ”celor puternici ai lumii”, avangardă care își trage seva și legitimitatea din contactul direct cu realitatea societății și a firii umane, din contactul cu văduva și orfanul, cu străinul și săracul.
https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/bolsevism/
////////////////////////
https://www.youtube.com/watch?v=wqpH1U89YZw
Radu Gyr, poemul pentru care a fost condamnat la moarte • Adrian Păunescu, Tudor Gheorghe, Cenaclu
/////////////////////
Actorie religioasă în toată regula
Cornel Nistorescu
Pre multă lume au buimăcit internetul și televiziunea! Atît pe cei care își arată trupul, hainele și mîncarea, cît și pe cei care își etalează odăjdiile, mitrele și toiegele! Și în cazul unora și al celorlalți, fierbe dorința de afirmare, de vizibilitate și de putere. Cu toții vor să iasă în față, să-și închege o imagine, să fie văzuți, admirați și iubiți. Dacă nu chiar promovați. Fotografiile cu haine, vacanțe și mîncăruri, cu amintiri de familie și cu ipostaze trăznite nu sunt decît o eliberare a unor porniri actoricești de cîștigare a sufragiului și a admirației. Din fiecare iese la iveală cîte un pui de actor, dacă nu chiar un nebun flămînd de glorie și putere.
Explozia televiziunii și a internetului nu putea să-i ocolească pe slujitorii bisericii. Și ei au parte de toate slăbiciunile omenești cunoscute și necunoscute. Și lor le place puterea, actoria și bogăția, inclusiv, dragostea trupească. Biserica Ortodoxă Româna a cultivat expansiunea mediatică și s-a folosit de mass-media și de tehnologie cum nu ne trecea prin cap că o poate face. Ba, încep să se vadă primele semne de excese în materie de tehnologie și comunicare. Pandemia a adus amplificarea sonoră în toate stranele și curțile bisericești. Transmisiile televizate ale slujbelor au făcut din preoți și diaconi niște slujitori copleșiți de camere și microfoane, de stații și de aparițiile lor pe micul ecran. Încercați să-i priviți cu atenție în timpul slujbelor și veți vedea gesturi și atitudini de actori de pe scene importante. Pe zi ce trece, se vede un cult și mai pronunțat pentru podoabe, pentru decor, chiar și pentru odoare și îmbrăcăminte. Lumînările sunt mai lungi și mai groase pe măsură ce rangul bisericesc este mai important, mașinile sunt mai mari și mai scumpe, suita este mai numeroasă și mai gravă. Mitrele și toiegele sunt încărcate de pietre prețioase și cu aur, cu panglici tricolore și cu mătăsuri scumpe. În noaptea de Înviere, la Patriarhie, lumînările sunt împodobite cu panglici tricolore iar slujbele repetă pînă la obsesie și exagerare „Dumnezeu să binecuvînteze patriarhul, episcopii, vicariii …șamd și pe conducătorii țării noastre, ai orașelor și satelor”. Și abia la urmă ajung la norodul care le plătește pe toate.
De cînd cu aducerea Luminii Sfinte (nu mai poți scrie cu litere mici ca să nu fii acuzat de minimalizare) cu avionul de la Ierusalim, lucrurile au luat-o și mai tare pe panta teatralității. Spectacolul este montat cu participarea unor politicieni (alți înfometați de vizibilitate și admirație publică!?) cu televiziuni, cu asistență și cu o regie religioasă greu de imaginat cu decenii sau secole în urmă. Bietul și caraghiosul de Gheorghe Flutur s-a dus la Ierusalim cu traista de gît ca să fie reperat la sosirea Luminii Sfinte cu avionul, ca și cînd enoriașii ar rămîne cu scurtă la mînă să-l voteze orbește la următoarele alegeri.
Venirea IPS Teodosie cu barca de pe mare, ca un Neptun ortodox, sosit la Constanța, este maximul de teatralitate și actorie religioasă din cîte am văzut. De altfel, înclinațiile actoricești ale Înalt Prea Sfinției Sale vin după șapte-opt examene de admitere ratate la facultatea de actorie de la UNATC, în anii comunismului. În apetitul său de spectacol, de declarații, de apariții televizate, de contre și dispute se și văd complexele și aspirațiile sale de actor respins pe scenele teatrelor și afirmat pe scena altarului bisericesc. IPS Teodosie Snagoveanul a devenit un favorit al camerelor de luat vederi, al disputelor și al declarațiilor. Dosarul penal și procesul nesfîrșit (încheiate cu bine) par să-i fi accentuat pofta de apariții publice.
Declarația sa privitoare la femeie a încins blogurile, televiziunile și Facebookul:
„Nu este discriminare, este vorba de statutul bărbatului şi al femeii. Sigur că nicio femeie nu poate fi preot şi atunci e discriminare? De ce? Pentru că aceasta este condiţia ei. Ea nu poate fi perpetuu într-o rugăciune, pentru că are condiţia slăbiciunilor sale. Cum să fie discriminare? Aceasta este femeia.Ea a început păcatul. Dacă nu păcătuia, nu ar fi născut în dureri”
De îndată, i-au răspuns prelații și ONG-urile. O dispută teologică a scăpat din biserică și a devenit o problema națională revărsată pe televiziuni și internet. Parcă România n-ar mai putea progresa dacă nu s-ar lămuri și aceste fraze. Toți au luat foc și au început să-și dea cu părerea de parcă scandalul ar fi fost stîrnit să acopere uciderea ursului Arthur și acoperirea celor implicați în organizarea vînătorii.
S-ar putea să fie adevărat. După cum, la fel de adevărată s-ar putea să fie o luptă oarbă între grupările din BOR. Adică o luptă pentru putere care este mai nou însoțită de apariții televizate, de mediatizare, de declarații și de postări pe Facebook!
Adică de o actorie religioasă în toată regula!
Actorie religioasă în toată regula
/////////////////////////////////////////////
Peste 1 milion de copii răpiți din Ucraina de către Rusia de la începutul războiului
ION ANTON
Presa internațională redă mărturii ale mamelor a căror copii au fost răpiți din Ucraina în Rusia, contorizând estimativ peste 1 milion de copii răpiți în cursul anului trecut în adâncul Rusiei și care nu au fost repatriați la un 1 de la război, și mai mult, Rusia încearcă să li se piardă urma. (Credit foto : socialistsanddemocrats.eu)
Christina Lamb scrie în The Sunday Times: „copii ucraineni furați de Putin și trimiși în lagăre”. Despre ororile trăite si ororile povestite de puținii minori Ucrainieni răpiți de muscali si recuperați. Răpirea minorilor Ucrainieni este in prezent investigata de Curtea Penală Internațională. Încadrarea cea mai probabila a crimei este una singura: GENOCID.
„Au spus copiilor că părinții lor au părăsit Ucraina și nu se vor mai întoarce niciodată după ei” , ceea ce desigur era o minciună a rușilor. Dar asta nu e tot, povestește ea. „Mi-a povestit că lucrătorii din lagăre forțau fete de doar 13 ani să facă sex cu ei”.
Potrivit lui Daria Herasymchuk, comisarul Ucrainei pentru drepturile copilului, rușii folosesc cinci metode:
omoară părinții și iau copiii
îi iau direct de la părinți
separă părinții și copiii în așa-numitele tabere de filtrare
îi mint că îi trimit în tabere de sport sau sănătate
îi răpesc din școli speciale, internate sau orfelinate
„Astăzi rușii spun că 738.000 copii ucraineni au fost evacuați – dar nu este evacuare; este răpire și îndoctrinare și este un act de genocid” spune ea.
Răpirile în masă sunt investigate de Karim Khanm procuror șef al Tribunalului Penal Internațional (ICC), care a fost în Ucraina săptămâna trecută și va vorbi la Geneva joi pe acest subiect.
Anastasia își amintește că a fost condusă în Yevpatoria în vestul Crimeei. „Locul era frumos și a început ca o tabără normală dar totul era în rusă” a povestit. „Apoi după două săptămâni ne-au spus că va fi o întârziere de 3 zile pentru întoarcerea acasă, apoi 4 zile, apoi o lună, și au început să trimită din copii la diverse tabere din jurul Crimeei… Nici Crucea Roșie nici poliția nu ne-au putut ajuta”. „Este unicul meu copil și mi-a fost atât de teamă că o vor trimite adânc în Rusia și nu o voi mai găsi niciodată. Am realizat că totul a fost foarte bine planificat să ne depopuleze”.
În altă tabără, Motychak și fiica ei Anastasia aleargă spre brațele celuilalt. „Eram atât de fericită încât plângeam” a spus Anastasia. „Ni s-a spus că dacă părinții nu vin voi fi trimisă la școli internat sau la noi familii”. Călătoria înapoi a durat chiar mai mult. Belarus a refuzat să îi lase să intre așa că a trebuit să se ducă prin Letonia. Doar 307 copii au fost până acum repatriați, conform lui Herasymchuk. Este neclar cu ce eforturi, dar este evident că Rusia refuză să repatrieze în Ucraina cei peste 1 milion de copii răpiți în lagărele rusești (rușii au recunoscut oficial doar 738.000, dar estimările dau peste 1 milion, având în vedere că raportările rusești nu sunt nicidecum sincere sau detaliate).
https://romaniabreakingnews.ro/peste-1-milion-de-copii-rapiti-din-ucraina-in-rusia-in-prezent/
/////////////////////////////////////////////
Ei sunt eliberatorii despre care mi se vorbea la scoală 1945 – 1949 ? Povestea amară a Teodosiei Cozmin și a românilor basarabeni deportați în Siberia
Balaurul roșu l-a răpit pe tatăl meu și l-a omorât. Ne-a luat vaca din ocol, nu ne-a lăsat nici un grăunte de leac în pod. Pe mine, împreună cu mama și sora Eugenia m-au dus la capătul pământului, în regiunea Amur, unde ne-au ținut în robie mai mult de opt ani. Balaurul nu e altcineva decât regimul comunist, care a sugrumat și a schilodit milioane de vieți omenești…
„M-am născut în 1939, în satul Bobulești, comuna Florești, județul Soroca, în familia lui Gheorghe și Daria Cozmin. M-am născut în anul când a fost săvârșit un act rușinos, pactul Ribbentrop-Molotov.
Balaurul roșu l-a răpit pe tatăl meu și l-a omorât. Ne-a luat vaca din ocol, nu ne-a lăsat nici un grăunte de leac în pod. Pe mine, împreună cu mama și sora Eugenia m-au dus la capătul pământului, în regiunea Amur, unde ne-au ținut în robie mai mult de opt ani. Balaurul nu e altcineva decât regimul comunist, care a sugrumat și a schilodit milioane de vieți omenești…
Eram fericiți, așa, pe semne, o duc puii în cuibul lor până în clipa când se dezlănțuie o furtună, în anul-1945, pe tata au început să-l cheme des la sovietul sătesc. Iar noi îl așteptam acasă până seara târziu. Tata se întorcea foarte întristat, mă lua în brațe și îmi spunea: „Eu voi pleca de acasă, pentru mult timp, tu, Tăsiica să fii cuminte, să asculți de mama și de surorile tale mai mari…” Simțeam cum se rostogolesc lacrimile pe obraji. Mă uitam la ceilalți ai casei, toți plângeau. Iar tata cânta:
„Așa-mi vine uneori
Să mă otrăvesc, să mor,
Dar mai stau și mă gândesc.
De ce să mă otrăvesc,
Când am zile să trăiesc”.
Într-o zi, tata s-a dus de acasă și parcă l-a înghițit pământul. De atunci nu l-am mai văzut.
…Pe atunci oamenii se ajutau la lucru pe câmp. În ziua aceea tocmai venise rândul să prășim păpușoii noștri. Mama s-a dus cu femeile din mahala la deal. Eu am rămas acasă cu Leonid, băiețelul surorii mele, Eugenia. L-am adormit la amiază, iar la poartă a venit Agafia, fetița vecinului cu câțiva ani mai mare decât mine. Afară era vară și eu aveam chef de joacă și i-am zis: „Hai, Agafie, să ne trântim”. Ne-am hârjonit până în seară. Mama s-a întors cu prășitoarele acasă, au mâncat, dar nimeni nu se dădea dus de la noi. Au stat la taifas până târziu. Cineva s-a mirat chiar: „la ce ședem mult la voi, parcă n-o să ne mai vedem…”. Vorbeam de păpușoi că îs frumoși și că o să fie roadă bogată. Iar mama a zis cu tristețe: „Ați văzut câte mașini duduiau azi pe șosea. Oare de ce s-au stârnit?” Mama bănuia ceva, pentru că după război, rar când trecea câte o mașină pe drum. Cineva a zis că mașinile au treaba lor, că își mută cuibul.
Târziu, după ce lumea s-a împrăștiat, ne-am culcat. Abia ne-a furat somnul, că s-a auzit o bătaie în ușă. Era ora două sau trei. După voce l-am recunoscut pe Damian Procopie, secretarul sovietului sătesc.
Mama a ieșit în tindă și în casă a dat buzna un grup de moscali înarmați. Nenea Damian a intrat ultimul. Mama a început să plângă și să-și smulgă părul, din cap: „Of, of, of! Mi-ați luat bărbatul și pe tata copiilor, acum ați venit să ne luați și pe noi… Cu ce suntem noi de vină? V-am dat tot ce am avut, până la ultimul grăunte, vaca v-am dat-o la carne, am dat tot, ce mai vreți? Vreți viața noastră?” Sa trezit și sora Eugenia, a luat copilul în brațe și a început să plângă. Eu am încremenit, mă țineam de mâna mamei și nu puteam scoate nici un cuvânt. Mama l-a întrebat pe secretarul sovietului sătesc unde ne duc și nenea Damian a strâns din umeri, apoi a pus mâna la gură în semn că nu are voie să ne spună. Mama săruta bocind pereții casei. Sora Eugenia aduna o legătură de scutece. Moscalii ne mânau spre mașină: bâstrei, bâstrei! Vecinii plângând s-au repezit și ei și ne-au mai aruncat câte ceva. „N-o să ne ajute boarfele acestea, că ei ne duc la moarte”, plângea mama.
Totul a rămas acasă, până și fotografiile cu toate amintirile noastre, din care nu au mai rămas nimic. Mașina a cotit spre ieșirea din Bobulești. Întreaga localitate vuia de plânsete. Și cum satul este așezat între două maluri abrupte ale Răutului, el părea o gură uriașă care răcnea.
Răcoarea dimineții m-a făcut să-mi revin, mă uitam la moscalii care ne însoțeau și mă întrebam dacă ei sunt eliberatorii despre care ni se vorbea la școală. Oare despre steluța de pe chipiurile lor s-au scris poeziile pe care le cunoșteam pe de rost de la școală. Mașina a oprit în gară la Florești. Aici ne-au urcat în vagoane de scândură, în asemenea vagoane erau transportate vitele. Probabil porneam și noi pe urmele acelor vite.
Trenul a pornit din gară în amurg. Lumea de pe peron alerga alături de vagoane. Țipetele celor care erau duși și ale celor care rămâneau te asurzeau. Era în seara zilei de 6 iulie, anul 1949. Eu aveam zece ani atunci…
„Cei care au fost deportați și au mai rămas în viață nu vor să se răzbune. Dar regimul comunist trebuie pedepsit pentru această crimă. Dumnezeu este martor și el ne este și judecătorul cel drept.„
Autor: Teodosia COZMIN, Chisinău /Istoria.md prin romaniabreakingnews.ro
Pe 28 iunie 2014, la sfirsitul manifestarii organizate de Consiliul Unirii (R. Moldova), dna Teodosia Cozmin a interpretat acest superb cântec, pe care il reproducem si pentru care ii multumim. Cantec preluat de la Corul Profesoral din Straseni. Teodosia Cozmin e nascuta in 1938, in raionul Floresti, comuna Bobulesti. Deportata in anul 1949, impreuna cu mama si surorile in regiunea Amur. S-au intors in tara in 1957. Tatal a fost arestat in 1945, dupa care nu s-a mai stiut nimic de el…Consiliul Unirii
Video Teodosia Cozmin… România esta țara mea, Și o să ne unim cu ea, Ca așa vrem și tu și eu, Dar și Dumnezeu… Eu sun româncuță, Sus inimă sus…
https://romaniabreakingnews.ro/ei-sunt-eliberatorii-despre-care-mi-se-vorbea-la-scoala-basarabia-1945-1949/
/////////////////////////////////////////////
Maia Sandu la București: „Știm că sângele apă nu se face…”
Președintele Republicii Moldova, Maia Sandu, mulțumește României pentru ajutorul său oferit în perioade de criză. În acest sens, a fost amintit faptul că cei din R. Moldova și România au o istorie, limbă și cultură comună, acest fapt reflectându-se în atitudinea României față de cetățenii din R. Moldova.
„Astăzi, mai mult ca niciodată simțim sprijinul puternic al României pentru cetățenii Republicii Moldova. Pentru pacea, bunăstarea și viitorul nostru european. Știm ca sângele apă nu se face, și relația noastră e cea mai bună dovadă a acestui adevăr. Astăzi avem atât de multe proiecte comune!!! Proiecte care ne ajută să rezistăm în această perioadă complicată și să avansăm ferm pe calea europeană. Îi sunt recunoscătoare domnului Președinte, Guvernului și Parlamentului României pentru atenția deosebită acordată obiectivelor noastre comune – libertate și viață mai bună în casele noastre. Parteneriatul nostru strategic cu România înseamnă beneficii concrete pentru cetățeni în multiple domenii. Și în plan extern avem o cooperare excelentă. Așa cum a spus în glumă ministrul Aurescu, „Republica Moldova este, probabil, singurul stat din lume care are doi miniștri de externe în același timp” – și noi îi mulțumim României pentru că este prietenul și avocatul nostru”, a declarat Maia Sandu în cadrul unei conferințe de presă susținute alături de președintele României, Klaus Iohannis.
De asemenea, liderul de la Chișinău susține că noul Guvern, în frunte cu Dorin Recean va continua un dialogul energic cu executivul român și că prima sa vizită oficială va fi săptămâna viitoare, firesc, la București.
Vorbind despre tragedia războiului din Ucraina, președinta Republicii Moldova a amintit că a existat un șantaj energetic din partea Kremlinului și că pe parcursul anului trecut au fost provocări de securitate, cu scopul de a destabiliza regiunea.
„Unii au dorit ca țara noastră să cadă. Să poată instaura la Chișinău un guvern marionetă, servil intereselor Kremlinului. Republica Moldova rămâne în picioare, demnă. Hotărâtă în drumul său spre UE, datorită fermității și solidarității oamenilor și ajutorului din partea prietenilor. În această perioadă complicată, România ne este alături, sincer și dezinteresat. În timp ce unii ne șantajează, alții ne îmbrățișează. În numele tuturor cetățenilor noștri, vă mulțumesc mult, domnule președinte!”, a mai spus Maia Sandu.
În acest sens, a fost menționat faptul că datorită ajutorului bugetar din partea României s-a reușit să se ofere compensații la gaz, căldură și energie în această iarnă, precum și a fost apreciat faptul că România a livrat energie electrică și a fost pus în funcțiune gazoductul Iași-Chișinău.
„În 2022, țara noastră a obținut statutul de țară candidată pentru aderarea la Uniunea Europeană. În pregătirea acestei decizii, România a fost o susținătoare neobosită a parcursului nostru european. Vreau să știți, domnule Președinte, dragi români, cât de importantă este pentru noi această susținere. Ea ne întărește credința că nu suntem singuri și încrederea că vom reuși. Știm încotro mergem și știm ce avem de făcut”, a subliniat Maia Sandu.
Referindu-se la prioritățile pentru noul an, 2023, președinta a spus că ele țin de reconstrucția economiei, continuarea reformelor și consolidarea securității statului. În domeniul economic, România rămâne principala piață de desfacere pentru produsele moldovenești – aici vin aproape 30% din exporturile R. Moldova. De asemenea, se va lucra intens la renovarea podurilor existente și la construcția de noi poduri rutiere și feroviare.
În domeniul educațional, se plaifică parteneriate academice între școlile și universitățile din țările noastre. Un proiect important tine de studierea limbii române în comunitățile etnice din Republica Moldova și în diasporă.
„Avem proiecte frumoase comune în domeniul cultural: târguri de carte, reuniunea teatrelor naționale, campanii de promovare a lecturii. Vom continua cooperarea în domeniul dezvoltării locale, a împăduririi și protecției mediului. Mulțumim, România! Pentru consecvență. Pentru altruism. Pentru îndrumare. Mulțumim pentru că ne ajutați să fim mai puternici. Recunoștința noastră însoțește angajamentul nostru ferm de a aduce Europa acasă, în Moldova, și de a duce Moldova în rândul țărilor europene, alături de România”, a conchis Maia Sandu.
https://romaniabreakingnews.ro/maia-sandu-la-bucuresti-stim-ca-sangele-apa-nu-se-face/
/////////////////////////////////////////////
Holocaustul chinez: perioada cand diavolul s-a intrupat in om. Citeste o poveste socanta.
Cu totii cunoastem atrocitatile pe care germanii le-au facut in Cel De-al Doilea Razboi Mondial: evreii au fost ucisi si torturati in lagare de concentrare, au fost cobai in experimente socante, ce au lasat urme adanci in civilizatie.
autor
STIRILEPROTV
Copiii japonezi nascuti inainte de 1900 erau crescuti sa urasca China. Era de datoria fiecarui cetatean japonez sa se supuna imparatului, care era declarat ca fiind fiul cerului.
In 1868 religia era un „bun” al statului, iar capul bisericii era insusi imparatul. Codul moral al acestei religii era acela al luptatorului: fiecare cetatean era crescut sa lupte, moartea in cinstea imparatului era considerata ca o carare catre viata vesnica.
Pe 25 iulie 1927 a fost prezentat inaintea imparatului Memorialul Tanaka, care era de fapt un plan de cucerire a lumii. Acest plan se aseamana foarte mult cu ceea ce avea Hitler in mine, in Cel De-al Doilea Razboi Mondial.
CITEȘTE ȘI
Tablou
Supravietuitorii Holocaustului pot recupera obiectele confiscate de nazisti
Acest plan prezenta patru etape care aveau sa duca la cucerirea lumii, intai prin Asia, iar dupa aceea prin Vest:
– Cucerirea Manchuriei
– Cucerirea Chinei
– Stabilirea de baze militare in Pacific
– Cucerirea SUA
In comparatie cu Japonia, China este o tara de dimensiuni mult mai mari, iar pentru a o cuceri, Japonia s-a gandit sa apeleze la metode psihologice si militare pentru a-si inspaimanta inamicul.
In 13 august 1937, Japonia a invadat China prin Shanghai. Razboiul a inceput prin bombardarea civililor in Shaghai si Nanjing, pentru a baga frica in inamici. 700.000 de trupe chineze trebuiau sa apere Shanghaiul.
Timp de mai multe luni oameni simpli au cazut victime intr-un razboi dus de „Dumnezeul japonezilor”. Apararea chinezilor a inceput sa subrezeasca dupa ce 300.000 de oameni si-au pierdut viata. Toti soldatii care au fost prizonierii japonezilor au fost torturati si ucisi.
Pentru ca au reusit sa preia controlul orasului Nanjing, japonezii, insetati de sange, au inceput sa violeze femei si copii nevinovati, doar pentru a se distra.
Orasul Songjiang, cu o populatie de 300.000 de oameni a fost complet ras de pe fata pamantului. Tactica japonezilor era de a cuceri orase si sate din ce in ce mai mari, de a le arde si a omori orice persoana care ar fi incercat sa scape din mainile lor.
Mame, bunici si fetite erau violate si arse de vii. Femeile tinere au fost transformate in jucarii sexuale pentru a satisface placerile carnale ale soldatilor japonezi.
Pe 17 decembrie 1937, soldatii japonezi si-au facut intrarea triumfala in inima orasului Nanjing: au aliniat barbati si copii si i-au impuscat in cap, pentru a le demonstra tuturor ca ei detin puterea si controlul.
Insa de aici incolo incepe masacrul: au inceput sa tortureze civili, iar trupurile lor mutilate erau lasate la vedere, pentru a-i inspaimanta si mai tare pe chinezi.
Daca tortura si crimele nu erau suficiente, pentru a spori teroarea, japonezii foloseau oamenii ca tinte vii in timp ce ei trageau cu baioneta. Mai mult, capturau grupuri mari de oameni, ii legau manunchi cu sarma ghimpata, turnau benzina peste ei, apoi le dadeau foc. La acest spectacol macabru asistau soldatii japonezi, care se distrau copios in fata acestui tablou sumbru.
„Cand benzina era aprinsa, trupurile arzande se zbateau teribil din cap pana in picioare, iar scena intreaba era de o barbarie greu de privit. Cu toate astea, soldatii japonezi radeau isteric la acest tablou”, povesteste un cetatean al orasului Nanjing.
„Ne distram cand omoram chinezi. Ori le dadeam foc de vii, ori ii aruncam in foc, ori ii bateam pana cand isi dadeau suflul. Cand erau in agonie, ii aruncam in niste santuri, le dadeam foc si ii torturam astfel pana mureau. Toti soldatii japonezi se distrau in acest fel. Era ca si cum am fi omorat caini sau pisici”, povestea pe atunci un soldat japonez.
Femeile cu varste intre 3-80 de ani erau violate si omorate. Mii de femei erau fortate sa se prostitueze, unele erau legate de pat, cu picioarele departate, pentru a permite sa fie violate in repetate randuri. Femeile erau fortate sa se infatiseze inaintea soldatilor inainte si dupa viol.
Un liceu – Gingling – a fost transformat intr-o „Toaleta Publica”. Aici femeile erau violate zi si noapte.De regula actul sexual se petrecea in fata membrilor familiei, sau in fata sotilor, care priveau neputinciosi la calvarul prin care treceau sotiile lor. Femeile mai frumoase aveau un loc „privilegiat” – erau legate cu picioarele departate si violate de peste 100 de japonezi in fiecare zi.
De multe ori soldatii voiau sa experimenteze noi moduri de distractie: penetrau vaginul femeilor cu baioneta, sau cutitul sau bate de bambus.
Femeile insarcinate erau taiate, iar fetusul era aruncat din corpul lor. Copilul unei chinezoaice a fost adus inaintea unui comandant japonez, infipt intr-o baioneta, iar barbatul l-a aplaudat pe soldat, si a inceput sa rada.
Soldatii japonezi se delectau atunci cand omorau copii. Formasera niste cluburi, iar micutii erau ucisi chiar in fata mamelor. Mii de bebelusi erau ucisi, nu inainte de a fi torturati: li se scoteau ochii, apoi erau aruncati in santuri.
Acesta era planul imparatului japonez, trimisul cerului, de a cuceri lumea. Cu acest plan diabolic, satanic avea sa cucereasca rand pe rand, Asia, apoi SUA.
Hirohito, imparatul japonez, s-a aliat cu Hitler si nazistii pentru a se asigura ca isi va duce la indeplinire planul. Cu toate astea, Hirohito a fost absolvit de orice vina de americani si nu a putut fi judecat pentru crime de razboi.
Pentru ca planul sau a dat gres, Hirohito nu s-a dat batut. A creat Unitatea 731, care era un program secret in care se testau boli si arme biologice ca plaga bubonica, antraxul, lepra si alte boli si chimicale, pentru a se vedea efectele lor pe oameni.
Cobaii erau rusi, chinezi si coreeni. De cele mai multe ori, oamenii erau disecati pe viu pentru a se vedea ce efecte au bolile pe organele vii.
Pana in prezent Japonia nu a recunscut sau si-a cerut scuze fata de masacrul de la Nanjing.
„Masascrul de la Nanjing este o minciuna inventata de chinezi”, a declarat Ishihara Shintaro, un ministru japonez in 1990.
„Japonezii au fost fortati sa mearga la razboi de americani”, a declarat Hosei Norota, un membru al partidului Liberal, care se afla la putere in 2001.
Cel mai bun profet al viitorului este trecutul.
///////////////////////////////////////////
Islamul Chinei. Provincia Xinjiang – mărul discordiei. Identitate, politică și geopolitică
Matei Blănaru*
Provincia Xinjiang, situată în nord-vestul Chinei, are o istorie mult mai zbuciumată și mai interesantă decât ar presupune-o acest tărâm vast, cu unele zone puțin ospitaliere. De la o simplă privire aruncată pe hartă, observăm cum Xinjiang este la confluența zonelor de influență ale unor mari imperii din trecut sau state actuale. Este situată la intersecția zonelor de influență ale fostelor Imperii Chinez, Mongol, Turcice și, mai recent, Rus, iar istoria regiunii poartă amprenta tuturor acestora.
Sursa foto: silkroadtravel.com
Sub numele oficial de Regiunea Autonomă Uigură Xinjiang, cu o suprafață uriașă de peste 1.600.000 km pătrați, o șesime din suprafața totală a Chinei, regiunea are o populație de aproximativ 25 milioane de locuitori, având drept vecini Mongolia, Rusia, Kazahstan, Kârgâzstan, Tadjikistan, Afganistan, Pakistan și India. Din simpla enumerare a acestora începem să realizăm totuși importanța strategică a regiunii, subliniată și de faptul că a fost și este o foarte importantă rută de comerț și de transport de hidrocarburi și este situată în „heartlandul” eurasiatic al lui Mackinder.
De asemenea, din imaginea de mai jos se poate vedea cum ambițioasa inițiativă a Chinei „Belt and Road”, noul „Drum al Mătăsii” cum este ea prezentată, are în Xinjiang un coridor esențial.
Sursa foto: dw.com
Context actual. Cu siguranță, foarte mulți dintre noi am auzit, chiar și în România, la o foarte mare distanță de centrul problemei, despre această provincie din China de Vest și despre acuzele aduse acesteia de încălcare a drepturilor omului împotriva uigurilor, de muncă forțată, uneori chiar de genocid. Aceste acuze au fost aduse în special de către SUA, Canada, Marea Britanie, dar și Australia, mai multe ONG-uri și organisme internaționale. De curând SUA au anunțat chiar că vor boicota diplomatic Jocurile Olimpice de Iarnă de la Beijing „din cauza genocidului și crimelor împotriva umanității”.
Human Rights Watch a publicat un raport în aprilie 2021 în care acuză China de crime împotriva umanității asupra populației uigure din Xinjiang și asupra altor minorități turcice sau musulmane, „politici de detenție în masă, tortură și persecuție culturală, printre altele”. De asemenea, raportul includea referiri la dispariții forțate, supraveghere în masă, separarea familiilor, întoarceri forțate în China, muncă forțată, violență sexuală și încălcarea drepturilor reproductive. Tot aici se susține faptul că arestările din Xinjiang au reprezentat, începând cu 2017, 21% dintre toate arestările din China, în timp ce populația din Xinjiang reprezintă doar 1,5% din populația totală a Chinei, iar pentru două treimi dintre moscheile din zonă ar fi existat pretexte ca să fie avariate sau închise. Iată o hartă publicată pe site-ul Australian Strategic Policy Institute cu presupusele locații de detenție din zona populată de uiguri.
Sursa: Australian Strategic Policy Institute – The Xinjiang Data Project
Cu toate acestea, în mod oarecum surprinzător, majoritatea țărilor musulmane au preferat să rămână tăcute pe subiect, din teamă de a nu-și strica relațiile strânse cu China. Mai mult chiar, în 2019, prințul moștenitor al Arabiei Saudite, Mohammed bin Salman, într-o întrevedere cu Xi Jinping a declarat: „China are dreptul de a lua măsuri anti-teroriste și pentru a reduce extremismul pentru a-și apăra securitatea națională.”, iar Organizația pentru Cooperare Islamică (OIC) spunea în 2019 că „laudă eforturile Republicii Populare Chineze de a se îngriji de cetățenii săi musulmani.” Iată o întâlnire aparent foarte prietenoasă de acum doar câteva zile, 2 decembrie 2021, între Secretarul General al OIC și Chen Weiqing, ambasadorul Republicii Populare Chineze în Regatul Arabiei Saudite și trimisul special pe lângă OIC.
Chen Weiqing, ambasadorul Republicii Populare Chineze în Regatul Arabiei Saudite și trimisul special pe lângă OIC, și Hissein Brahim Taha, Secretarul General al OIC. Sursa foto. oic-oci.org
Chiar și Recep Tayip Erdogan, președintele Turciei, care pozează într-un lider al lumii musulmane, deopotrivă pe plan intern, cât și extern, și-a schimbat complet atitudinea față de China de la declarația din 2009, când a acuzat China de „genocid” împotriva uigurilor, până la relațiile economice foarte strânse actuale, împrumuturi acordate de China Turciei și schimbarea politicilor față de refugiații uiguri în Turcia, cărora, după 2014, li s-au pus tot mai multe piedici în dobândirea cetățeniei turce sau la reînnoirea permiselor de rezidență. Mai mult, un aliat apropiat al lui Erdogan, Take Dogu Perincek, văzut de unii chiar și drept succesorul lui Erdogan, într-un articol punea chiar în aceeași enumerare activitățile uigurilor și tibetanilor din China cu activitățile separatiștilor kurzi, pentru a exemplifica activitățile destabilizatoare ale SUA care ar încuraja aceste grupuri etnice și altele care militează pentru „independență”. În 2017 Erdogan a semnat un acord de extrădare cu China în urma căruia sute de uiguri au fost trimiși deocamdată doar în centre de deportare, iar un lider al comunității de uiguri din Turcia, cea mai mare diasporă din lume pentru uiguri, Abdulkadir Yapcan, a fost arestat în Turcia în 2016 și s-au inițiat proceduri de extrădare.
Beijing, pe de altă parte, susține că toate acestea sunt doar exagerări, că acolo sunt duse doar politici de integrare, politici educaționale, menite a combate sărăcia și terorismul, menite a învăța populația rurală aptitudini necesare pentru viața urbană și tehnici noi de lucru necesare pentru a crește oportunitățile de noi locuri de muncă, limba mandarină, nicidecum de deznaționalizare, iar, în final, până la urmă, aceasta este doar o problemă internă a Chinei care nu mai privește pe nimeni altcineva. Dintr-un total de peste 22 milioane de oameni, unele cifre sugerează că aproape 8 milioane ar fi posibil să fi trecut prin aceste tabere și programe.
Într-un document oficial al Chinei publicat în 2003 de Biroul de Informații al Consiliului de Stat, apărut și în ziarul online Peopleʼs Daily, un ziar oficial al Comitetului Central al Partidului Comunist Chinez, referitor la „Istoria și Dezvoltarea Xinjiang”, avem și o versiune a Chinei în ceea ce privește originea acestor tulburări. Citatul este un pic mai lung, dar limpezește în mod necesar multe chestiuni referitoare la punctul de vedere al Chinei:
„După eliberarea pașnică a Xinjiang, forțele „Turkistanului de Est” nu s-au resemnat niciodată cu înfrângerea lor. Grupul mic de separatiști care a a fugit peste hotare din Xinjiang a colaborat cu cei de acasă și a căutat oportunități de a întreprinde activități separatiste și sabotaje cu ajutorul unor forțe internaționale anti-China. Mai ales în anii 1990, influențați de extremismul religios, separatism și terorismul internațional, o parte dintre forțele „Turkistanului de Est”, atât dinăuntrul Chinei, cât și din afara ei, au apelat la activități separatiste și sabotaje cu violența teroristă ca principalul lor mijloc. Unele organizații ale „Turkistanului de Est” au susținut în mod deschis că vor folosi mijloace teroriste și violente pentru a-și atinge scopul lor separatist. Forțele „Turkistanului de Est” din Xinjiang-ul Chinei și din țări relevante au plănuit și organizat un număr de incidente sângeroase pline de teroare și violență, incluzând explozii, asasinate, incendieri, otrăviri și ultraje, în mod serios punând în pericol viețile, proprietățile și securitatea poporului chinez de diferite grupuri etnice, dar și stabilitatea socială în Xinjiang, prezentând o amenințare și pentru securitatea și stabilitatea țărilor și regiunilor respective.
După incidentul din 11 septembrie, vocile care au cerut un efort internațional și cooperare anti-teroriste s-au auzit tot mai tare. Pentru a ieși din situația dificilă în care se aflau, forțele „Turkistanului de Est” au ridicat din nou drapelul „drepturilor omului”, „libertății religioase” și al „intereselor minorităților etnice” pentru a induce în eroare publicul și pentru a păcăli opinia publică mondială ca să scape de loviturile date de lupta internațională împotriva terorismului.”
Aceasta este , repetăm, versiunea Chinei. Deși au existat mici revolte și mesaje secesioniste din partea unor uiguri și înainte de anii 1990-2000, vom prezenta aici câteva dintre cele mai recente tulburări sau violențe. Pe 5 iulie 2009, au fost revoltele de stradă din Urumqi care au marcat pentru totdeauna evoluția situației din Xinjiang. La început un protest pașnic al studenților uiguri, acesta a degenerat în revoltele care au dus la moartea a 192 de oameni și peste 1.000 de răniți, majoritatea chinezi Han, după cum se susține aici. Protestele au început după ce, la o fabrică de jucării aflată în sudul Chinei, la 4.000 km depărtare de Urumqi, s-a zvonit că muncitori uiguri ar fi molestat sexual o muncitoare Han, ceea ce a dus la atacarea muncitorilor uiguri de către muncitorii Han, cel puțin 2 dintre uiguri fiind uciși. În timpul demonstrației uigurilor din Urumqi unii au acuzat forțele de ordine că au tras cu muniție de război împotriva protestatarilor, ceea ce a dus la iscarea violențelor. Se pare că la început au fost atacați mai mulți chinezi Han, urmând ca în zilele următoare unii dintre aceștia să se organizeze în bande înarmate și să caute să se răzbune pe uiguri. Violențele interetnice au continuat în zilele următoare. Ambasada Chinei din Australia susținuse că incidentele din 5 iulie au fost planificate și incitate de forțe din afara Chinei. Unele voci au susținut că de fapt au fost mult mai mulți morți. Se poate spune că aceste evenimente au fost momentul de cotitură care a dus la situația actuală și la înăsprirea politicilor Beijingului față de uigurii din Xinjiang.
Sursa: (Reuters: Nir Elias) via abc.net.au
În continuare, avem mai multe incidente în provincia Xinjiang și China ai căror făptași ar fi fost teroriști fundamentalist islamici uiguri, ca de exemplu acesta din 2014, din orașul Urumqi, când două mașini încărcate cu explozibili au intrat în oameni, iar apoi s-au detonat, ucigând cel puțin 31 de oameni și rănind mai mulți de 90. Pe 28 octombrie 2013, o mașină a ucis 5 oameni și a rănit 38 în Piața Tienanmen din Beijing, în ceea ce a fost declarat un atac terorist, și în câteva ore 5 uiguri au fost arestați de poliție în legătură cu acest eveniment. Imediat după ce în 2014 președintele Xi Jinping a vizitat Urumqi, au fost explozii într-o gară, ucigând 3 oameni, dintre care 2 fiind atacatorii, și rănind 79. În 2015 cel puțin 5 polițiști ar fi fost înjunghiați mortal într-un atac al unor separatiști în Xinjiang, iar lista ar putea continua.
Tulburările continuă prin faptul că grupări de uiguri din diaspora cer independența zonei, aniversează cele două republici ale Turkistanului de Est, care au avut o viață foarte scurtă în prima jumătate a secolului XX, unii uiguri din Xinjiang se spune că refuză să vorbească mandarină, se pare că au existat cazuri în care femeile uigure care se căsătoreau cu bărbați Han erau discriminate și excluse din societate. De asemenea, trebuie notat că se pare că și politici discriminatorii de lungă durată ale guvernului chinez din anii precedenți violențelor ar fi contribuit la acumularea unor tensiuni între cele două etnii, care au explodat în 2009.
Acesta este foarte pe scurt contextul actual, cu China supusă unor presiuni crescânde pe subiect, presiuni pe care nu le clarifică în mod hotărâtor, dar care este oare contextul istoric și identitar al situației de acolo? Acest articol își dorește să arunce un pic de lumină și asupra acestor chestiuni, abordând din nou latura identitară a situației din zonă și importanța pentru securitatea națională.
Dintre principalele dimensiuni ale unei identități, în prezentul articol vom aborda dimensiunile istorică, etnică, economică, lingvistică, etnonimul și statalitatea.
Scurt istoric. Una dintre principalele dimensiuni ale unei identități etnice, naționale sau locale este istoricul și, pentru o înțelegere mai ușoară a celorlalte care vor urma, vom începe prin prezentarea acesteia cât se poate de scurt, pentru că zona are o istorie foarte complexă și îndelungată. Desigur, China are variante oficiale proprii ușor diferite despre unele evenimente, iar una dintre acestea poate fi consultată aici, denumită „Istoria și Dezvoltarea Xinjiang”.
Pentru început, trebuie menționat faptul că, de dinaintea erei noastre și până în secolul al XVIII-lea, zona nu a fost locuită în mod relevant de chinezi Han, ci a fost doar cu intermitențe sub controlul Imperiului Chinez, până când a fost mai târziu cucerită și colonizată. Până de curând, provincia a fost împărțită în două zone distincte, atât geografic, cât și etnic, respectiv zona de nord, numită Dzungaria, și zona de sud, numită Bazinul Tarim, despărțite de Munții Tian Shan.
În cele mai vechi timpuri, zona Bazinului Tarim a fost locuită de triburi indo-europene, care au fost ulterior cucerite de Imperiul Xiongnu, o alianță de triburi nomade cu centrul în actuala Mongolie. În urma războaielor între dinastia chineză Han și Xiongnu, ultimii au fost învinși în anul 60 î.H., iar dinastia Han a menținut aici o prezență militară circa 3 secole, cu intermitențe. În sec. al VI-lea Primul Hanat Turcic a înglobat zona, apoi între sec. VII-VIII aici a funcționat un Protectorat Anxi al dinastiei chineze Tang, care a fost până la urmă cucerit de Imperiul Tibetan. În următoarele 2 secole a prevalat un Hanat Uigur, după care puterea în zonă a fost disputată între 3 regate, respectiv regatul turcic musulman Kara-Khanid, regatul budist uigur Kara-Khoja și regatul budist iranian Khotan. A câștigat regatul turcic, care a islamizat regiunea.
În secolul al XIII-lea a făcut parte din Imperiul Mongol, după care puterea a fost preluată din nou de către elementul turcic. Abia în secolul al XVIII-lea regiunea a fost cucerită de dinastia chineză Qing, iar numele de Xinjiang (care înseamnă aproximativ „Teritoriu Nou” sau „Frontieră Nouă”) a fost atribuit regiunii abia în 1884.
Partea de sud, Bazinul Tarim, era locuită de o populație uigură musulmană, în timp ce partea de nord, Dzungaria, era locuită de o populație mongolă budistă, dzungarii. Aceștia, din cauza deselor revolte, au fost masacrați de Imperiul Chinez, surse avansând cifre în jur de 500.000 de victime, existând voci care susțin și că masacrarea acestora de către Împăratul Qianlong din Dinastia Qing a constituit cel mai mare genocid al secolului XVIII. Imperiul Chinez a fost asistat în ceea ce unii susțin că a fost un genocid și de câteva populații uigure (de exemplu conducătorul Emin Khoja), mongole, o epidemie de vărsat de vânt, foamete, care au anihilat practic populația dzungară din zonă (estimările variază, circa 70%-80% de victime dzungare imediate din populația totală de 500.000-800.000), urmând o repopulare a zonei cu chinezi Han, Hui (musulmani vorbitori de chineză), kazahi și uiguri. Rezultatele acestei repopulări se văd limpede și pe o hartă etnică actuală a zonei, prezentată mai jos. Fiindcă erau exploatați de mongoli, locuitorii uiguri musulmani au cerut invazia armatelor chineze și nu au fost vizați de violența acestora, ei fiind chiar încurajați să participe alături de chinezi la luptele împotriva dzungarilor, lucru care s-a și întâmplat. Imperiul Qing a fost cel care a dus la creșterea puterii turcicilor musulmani în regiune, chinezii tolerându-le cultura și religia, ba chiar tratându-i preferențial, de cealaltă parte anihilând elementul mongol budist al părții de nord a provinciei.
Din secolul XVIII până în 1884, cele două regiuni, Bazinul Tarim și Dzungaria, au fost guvernate separat, abia în 1884 fiind alipite într-o singură provincie nou-numită Xinjiang.
Un alt eveniment demn de a fi punctat, care a precedat înființarea provinciei Xinjiang sub acest nume, este Revolta Dunganilor dintre 1862-1877 (dungani erau numite în special populațiile musulmane, vorbitoare de chineză, Hui), la care au participat mai multe grupuri etnice musulmane din China, inclusiv uiguri (care nu erau încă numiți ca atare), kazahi, kârgâzi, uzbeci și, mai ales, Hui, din provinciile Xinjiang, Shaanxi, Gansu și Ningxia. Revolta a început cu masacrarea chinezilor Han de către musulmani Hui (numiți și dungani), apoi lucrurile s-au inversat, după revoltă înregistrându-se masive reduceri ale populației musulmane din provinciile Shaanxi și Gansu din cauza masacrelor Han, a relocărilor și a foametei generate de lupte. Este interesant faptul că revolta nu a avut un caracter preponderent religios, în special la Hui, care nu au cerut Jihad. Iarăși, interesant, unii Hui au luptat pentru forțele Qing, în timp ce unii chinezi Han au format bande care au alimentat violențele revoltei.
Este interesant de observat cum se raportau unii reprezentanți ai Imperiului Chinez la această revoltă, îndemnând la cumpătare din partea Imperiului, la negeneralizare sau antagonizare a tuturor supușilor musulmani. Iată, de exemplu, ce spunea Zuo Zongtang, conducătorul armatelor chineze împotriva răsculaților: „Singura distincție este între nevinovați și rebeli, nu este nicio distincție între Han și Hui”, dar și alți oficiali Han au afirmat că nu trebuie generalizat, că nu toți musulmanii sunt rebeli, unii sunt pașnici și nu este cazul să se învrăjbească întreaga populație pedepsindu-i și pe nevinovați. Deci astfel era privită revolta, iar nu din perspective rasiale sau religioase. Dar o întrebare pertinentă care se pune astăzi este dacă în continuare China se ghidează după aceste raționamente din trecut sau dacă nu cumva lucrurile s-au mai schimbat între timp?
În Xinjiang, dunganii (Hui) și uigurii au cerut și obținut și ajutor de la musulmani de peste granițe, kârgâzi, uzbeci, chiar și afgani, din Kokandia învecinată. Cu timpul, însă, cei din Kokandia, în frunte cu comandantul lor uzbek Yaqub Beg, încercând să își impună propria dominație asupra zonei, au început să trateze tot mai prost populația locală de uiguri, care au ajuns să îi privească drept străini pe cei care mai devreme le apăruseră drept salvatori. Yaqub Beg, de asemenea, a declarat un Jihad împotriva dunganilor. Imperiul Otoman și cel Britanic au recunoscut Emiratul Kashgaria, zona controlată de Yaqub Beg, drept stat, având capitala la Kashgar, în Bazinul Tarim, fiind în imediata apropiere de actualele Afganistan, Kârgâstan, Tadjikistan și Pakistan. Emiratul și-a sfârșit existența prin recucerirea sa de către Imperiul Chinez în 1877.
În 1895-1896 a urmat o altă Revoltă a Dunganilor, din cauza unor dispute sectare între musulmani. În timpul Revoluției Xinhai din 1911, care a sfârșit ultima dinastie imperială a Chinei, comunitățile musulmane de Hui au fost împărțite, unii luptând pentru Imperiu, alții pentru revoluționari.
Istoria tumultuoasă a regiunii nu s-a încheiat aici, după 1912 având de a face cu o revenire a influenței elementului mongol în partea de nord, în Dzungaria, chiar cu o încercare pan-mongolă de refacere a vechii Dzungarii, apoi având Primul (1933-1934) și Al Doilea Turkistan de Est (1944-1949) în principal uigure, ultimul încheindu-și existența fără vărsare de sânge, prin predarea către Armata Populară de Eliberare a Chinei, comunistă.
Xi Zhongxun (în mijloc), tatăl actualului lider chinez Xi Jinping, alături de liderii uiguri Burhan Shahidi (dreapta) și Saifuddin Azizi (stânga), 1952. Xi Zhongxun a fost cunoscut pentru politici față de uiguri foarte diferite de cele actuale ale fiului său. Sursa: The Diplomat
Chiar și din această prezentare succintă a istoriei tumultuoase din zonă, alimentată de faptul că prin zonă trecea faimosul și extrem de importantul Drum al Mătăsii, se poate observa cum, periodic, s-a consolidat un climat de neîncredere și de violență între etniile și religiile din zonă, care au culminat chiar cu exterminarea dzungarilor de origine mongolă și care a dus la consolidarea definitivă relativ recentă a importanței elementului turcic în zonă, deopotrivă prin colonizări cu kazahi, kârgâzi, uzbeci, dar și a elementului Han.
Dimensiunea etnică a identității
Se estimează că în 1949, la preluarea Xinjiang de către Republica Populară Chineză, populția uigură reprezenta aproximativ 76% din populația totală a provinciei, iar chinezii Han doar aproximativ 6,2%.
De pe un site aparținând Biroului de Informații al Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze, aflăm câteva date referitoare la populația din Xinjiang în 1953, la primul recensământ ca parte a Republicii Populare Chineze desfășurat acolo, dar și dinamica creșterii populației din Xinjiang în anii următori. Astfel, de aici aflăm că „Potrivit datelor din primul recensământ național făcut în 1953, Xinjiang avea o populație de 4,78 milioane”. Mai jos, dintr-un tabel aflăm că 4.451.500 de locuitori reprezentau minoritățile, ceea ce rezultă că etnici chinezi Han erau doar aproximativ 328.500, ceea ce reprezintă aproximativ 6,87% din populația de atunci a regiunii. Acest lucru nu este specificat în mod expres, dar rezultă din aceste cifre aflate pe un site oficial.
Sursa: Biroul de Informații al Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze
Ca să observăm dinamica populației, tot din acest site aflăm că „Potrivit datelor preliminarii din cel de-al șaptelea recensământ național din 2020, populația totală în Xinjiang era de 25,85 milioane, dintre care grupul etnic Han cuprindea 10,92 milioane, iar minoritățile etnice 14,93 milioane.” Iată, deci, în decurs de 67 de ani, că etnicii chinezi Han au ajuns de la 6,87% din populație la 42,24%.
În continuare, să vedem cum a evoluat numărul populației uigure, în 1953 cea mai numeroasă etnie din regiune. Astfel, de la 75,47% în 1953 au ajuns la 44,96% în 2020, potrivit acestor cifre, reprezentând încă, aproape la egalitate cu etnia Han, doar de puțin în frunte, cel mai numeros grup etnic din regiune.
Sursa: Biroul de Informații al Consiliului de Stat al Republicii Populare Chineze
Desigur, Beijingul arată cum populația uigură este mai tânără decât media regiunii și cum creșterea populației uigure a fost de 1,67% CAGR (Compound Annual Growth Rate – Rata de Creștere Anuală Compusă) în primele două decade ale secolului XXI, se spune că mai mare decât a oricărei alte minorități naționale din China, dar aceasta nu ajută deloc să explice schimbarea demografică uriașă care a decurs în acești 67 de ani, când etnia Han a ajuns de la 6,87% din populație la 42,24%, iar cea uigură a scăzut ca procent de la 75,47% în 1953 la 44,96% în 2020, schimbare care nu poate trece neobservată și care cu siguranță a avut un impact uriaș la nivelul societății din Xinjiang. Desigur, aici trebuie să punctăm și faptul că populația uigură era concentrată în special în partea de sud a provinciei și înainte de 1949 și acum, iar etnicii Han s-au stabilit cu precădere în partea de nord a regiunii, lucru care se vede și din această hartă etnică de mai jos, dar schimbările compoziției populației au fost oricum foarte mari. În continuare, pe același site aflăm că populația flotantă în Xinjiang provenită din alte regiuni ale Chinei era în 2020 de 3,39 milioane și, deși nu se spune explicit, putem lesne să ne imaginăm că șansele ca printre aceștia să se afle mulți uiguri tind spre zero, în timp ce șansele ca vasta majoritate a acestora să fie etnici Han sunt foarte mari.
Sursa: spiegel.de
Dimensiunea economică a identității în Xinjiang. Din lipsă de spațiu, nu vom trata acest aspect decât foarte pe scurt, din acest punct de vedere fiind extrem de sugestivă această hartă în care dezvoltarea economică a provinciei coincide aproape perfect cu împărțirea etnică, zonele dominate de populația uigură fiind printre cele mai sărace din toată China, nu doar raportat la Xinjiang.
Sursa: Chrissib Cicerone, via geocurrents.info
Dimensiunea lingvistică a identității. În Provinia Xinjiang, limba uigură este limbă oficială, alături de chineza mandarină. Limba uigură este o limbă altaică din ramura karlukă a limbilor turcice și, fiind limbă oficială în Xinjiang, este folosită în administrație, în școli și mass-media, fiind vorbită de aproximativ 11 milioane de oameni în China.
Hartă lingvistică a Chinei, cu limbile turcice în nord-vest. Sursa: vividmaps.com.
Din 1982 alfabetul oficial al acestei limbi este alfabetul uigur arabo-persan, o versiune a alfabetului arab și, deși astfel i se deschid porțile către lumea musulmană, pe de altă parte, în special după destrămarea URSS, faptul că uigurii folosesc un alfabet arab a constituit un lucru îmbucurător pentru China, mai ales în condițiile în care republicile turcice și central-asiatice învecinate, Kârgâzstan, Kazahstan, Tadjikistan foloseau alfabete chirilice, în timp ce Uzbekistan, Azerbaidjan și Turkmenistan foloseau alfabete latine, ceea ce creează o lipsă de unitate transfrontalieră între republicile central-asiatice, contribuind la singularizarea uigurilor din China raportat la acestea. Pentru că, pentru China, solidarități lingvistice și culturale transfrontaliere între minoritățile sale și populații învecinate constituie o potențială amenințare de securitate, de legitimitate și viabilitate a propriei sale concepții despre identitatea națională a Republicii Populare Chineze. De altfel, China are o oarecare teamă de pan-turcism și în anii 2000 a schimbat de exemplu denumirea Facultății de Limbi Turcice din cadrul Universității Naționalităților din Beijing, aceasta ajungând să se numească Facultatea a Două Limbi Etnice sau Facultatea Uigur-Kazahă, mai apoi fiind despărțită într-un Departament Uigur și unul Kazah, de parcă cele două nu ar fi limbi turcice înrudite și lăsând pe dinafară limba kârgâză.
Cuvântul „uigur” scris în limba uigură, în alfabetul persano-arab uigur. Sursa foto: Amateur55
Dacă după constituirea Republicii Populare Chineze politicile lingvistice și etnice ale acesteia erau unele dintre cele mai flexibile din lume, cu scopul de a integra, nu de a asimila minoritățile etnice, mai ales începând din anii 1990 și 2000, politicile acestea ale Republicii Populare Chineze au devenit tot mai agresive cu identitățile etnice diferite, lucru care nu a făcut decât să alimenteze politicile naționaliste ale unor segmente din cadrul minorităților etnice, lucru valabil și pentru uiguri. Iar aceste politici au creat mai multă frustrare și pun mai multe probleme astăzi Chinei decât au rezolvat, cel puțin pe termen scurt și mediu. Una dintre greșelile Chinei a fost aceea de a vedea aceste identități ca fiind în antiteză cu identitatea chineză (antiteză probabil generată pe undeva și de ideologia partidului comunist, mai ales când ne raportăm și la identitățile din Hong Kong și Taiwan, care îmbrățișează o altă ideologie și economie de piață, dar antiteză generată și de viziunea asupra unor politici economice ce se doreau a fi aplicate la scară largă în toată China și care aveau nevoie de o cunoaștere standardizată extinsă a limbii chineze și a unui anumit tip de educație).
După scurtele citate date mai sus ale unor importanți funcționari chinezi despre Revolta Dunganilor, ne dăm seama că alta era perspectiva de atunci, care nu punea în antiteză identitatea Han cu cea Hui, de exemplu, și alta pare să fie perspectiva de acum, în ciuda declarațiilor oficiale, care spun altceva. Deși discursul oficial al Chinei pune tulburările actuale pe seama liberalizării religioase și culturale din anii 1980, ignoră cu desăvârșire alte motive. Iar situația actuală nu este rezultatul unor decizii de moment sau (numai) al liberalizării vieții de acum 40 de ani, ci este rezultatul unor politici de zeci de ani care au pus presiuni care poate nu erau necesare pe anumite segmente ale societății din Xinjiang, dintre care vom exemplifica doar prin afluxul uriaș de imigranți Han în Xinjiang, și nu numai în zona de nord, care nu era neapărat o zonă uigură prin excelență, dar și restrângerea treptată a școlarizării și uzului limbii uigure. Atunci când avem astfel de schimbări uriașe ale compoziției unor populații și ale unor politici lingvistice într-un interval destul de scurt, este aproape imposibil să nu fie resimțite ca un atac cultural și demografic și să nu existe tensiuni între etnii chiar și indiferent de acțiunile statului și nu mai punem la socoteală ce se întâmplă atunci când poate nici statul nu este îndeajuns de înțelept sau de hotărât astfel încât să ducă politici de detensionare, ci acționează cu o mână de fier, poate nici măcar arbitrar.
Etnonimul este o altă dimensiune importantă a identității. De altfel, în mod interesant, etnonimul actual de „uigur”, deși are o rezonanță istorică certă, este de fapt de creație modernă, atribuit de către URSS în 1921 în urma unei conferințe la Tașkent. Ulterior, inclusiv membrii etniei au sfârșit prin a adopta drept endonim acest etnonim, care face trimitere la Hanatul Uigur care existase cu 1.000 de ani înainte. La momentul atribuirii artificiale a etnonimului, uigurii se autointitulau „turki” sau „taranchi”, primul fiind mai mult decât edificator în ceea ce privește autoidentificarea acestei comunități.
Statalitatea. O altă dimensiune a identității este statalitatea. Aici avem cel puțin 3 încercări în ultimii 150 de ani de constituire a unei statalități proprii, cu Emiratul Kashgaria (1865-1877), Primul Turkistan de Est (1933-1934) și Al Doilea Turkistan de Est (1944-1949).
Trebuie notat faptul că grupările uigurilor care militează pentru secesiune preferă termenul de Turkistanul de Est, un termen de origine sovietică și acesta, în loc de Xinjiang, deopotrivă pentru legătura nemijlocită cu propria lor limbă și cultură turcică, dar și pentru că se face astfel o legătură conceptuală transfrontalieră cu celelalte națiuni turcice de la vest de ei, peste granițele Chinei. Este lesne de înțeles, astfel, de ce China a interzis folosirea acestui termen pentru oamenii obișnuiți, deși, în mod paradoxal, publicațiile sale oficiale îl folosesc intensiv în legătură cu ceea ce ei numesc <acțiunile teroriste ale forțelor „Turkistanului de Est”>.
Din 2004, autoproclamat la Washington, dar nerecunoscut nici de SUA, există un așa-numit Guvern în Exil al Turkistanului de Est.
Concluzii. În concluzie, se poate spune că da, este actualmente o problemă internă a Chinei, dar întrebarea care se pune este până unde se întinde o problemă internă și când devine ea o problemă a comunității internaționale? Desigur, răspunsul facil sugerat de China ar fi că ea devine problemă a comunității internaționale atunci când anumite interese strategice din această comunitate o cer, dar răspunsul nu este mereu atât de simplu. Și, tot da – se pare că există destule dovezi care atestă practici instituționalizate din partea Chinei menite cel puțin a intimida și a asimila, dacă nu a deznaționaliza cu forța populația uigură de aici, dar și rele tratamente. În continuare, da – au fost activități teroriste și secesioniste ale unor membri uiguri ai populației locale și din diaspora. Da, majoritatea populației provinciei este încă reprezentată astăzi de uiguri, la doar 2 procente în fața chinezilor Han, deși în trecut populația a fost pe rând majoritar turcică, chiar mongolă sau indo-europeană în vechime. Răspunsuri care nu fac decât să adauge la complexitatea situației interne, dar care alimentează și complexitatea de pe plan extern a problemei.
Desigur, dacă privim lucrurile strict din punct de vedere strategic, se pot înțelege rațiunile strategice ale Chinei, atunci când procedează cum procedează, se pot înțelege rațiunile strategice ale Occidentului care procedează cum procedează vizavi de acest subiect sensibil pentru China, se pot înțelege și rațiunile strategice ale lumii musulmane, care tace pe subiect, chiar și rațiunile strategice ale unor grupuri naționaliste din zonă, dar până la urmă viața oamenilor simpli din zonă nu se reduce la strategie, după cum nici rezolvarea situației nu se poate reduce doar la strategie. Cu toate acestea, dacă aruncăm o scurtă privire la istoria de mai sus a zonei, observăm că, din cauza poziționării acesteia, strategia unora sau altora a influențat mereu viața din zonă încă din cele mai vechi timpuri și continuă să facă asta.
Matei Blănaru este doctorand al Universității din București și cercetător asociat la Centrul de studii sino-ruse (CSSR) din cadrul ISPRI
https://ispri.ro/islamul-chinei-provincia-xinjiang-marul-discordiei-identitate-politica-si-geopolitica/
////////////////////////////////////////////
Genocidul uigur, „Charlie Hebdo” și „sufletul slav”
Dan Alexe
Dacă în chestiunea baletului diplomatic din jurul Ucrainei (cu șeful diplomației SUA, secretarul de stat Antony Blinken, în vizită ieri la Berlin pentru a discuta chiar asta) nu s-a înregistrat ieri vreun progres, în schimb un mare șoc politic a fost acceptarea realității genocidului uigur de către parlamentul Franței.
Cum o rezumă Le Monde, cu 169 de voturi pentru și doar un singur vot împotrivă, l’Assemblée nationale a adoptat joi, 20 ianuarie, printr-un scrutin public, o rezoluție prin care e denunțat „genocidul” în curs al uigurilor, minoritatea musulmană din Xinjiang persecutată de regimul comunist de la Pekin.
Înainte de asta, în 2021, cinci parlamente din Europa au adoptat deja moțiuni similare (în Belgia, Olanda, Cehia, Lituania și Marea Britanie). O moțiune a grupului conservator a reunit și diferitele sensibilități politice ale Camerei Comunelor din Canada. La fel, în Statele Unite, executivul însuși este cel care a propus și susținut termenul de genocid.
De altfel, cum o amintește la Londra Financial Times, China duce acum un război de facto, de represalii, diplomatice și economice, împotriva măruntei republici baltice Lituania, care nu doar că recunoaște realitatea genocidului împotriva uigurilor, dar a permis și deschiderea în capitală, Vilnius, a unei ambasade a Taiwanului, insulă a cărei independență nu este recunoscută de Pekin.
O femeie de etnie uiguri discută cu soldații chinezi, iulie 2009
### VEZI ȘI… ###
SUA acuză China de „genocid” împotriva musulmanilor uiguri și altor minorități religioase
Cum o scrie Libération, cotidianul stângii intelectuale pariziene, fondat de Jean-Paul Sartre, textul Adunării Naționale ar fi fost votat la unanimitate, dacă n-ar fi fost opoziția unui parlamentar membru al partidului comunist francez.
Cotidianul conservator Le Figaro menționează însă și rezervele unui alt mic grup parlamentar de extrema stângă, Les Insoumis (Nesupușii) ai lui Jean-Luc Mélenchon, care estimează că o formulă mai potrivită ar fi fost „crimă împotriva umanității”, iar nu „genocid” comis de China.
Organul de presă al partidului comunist francez, L’Humanité, nu face însă decât să relateze circumstanțele rezoluției parlamentare, fără vreun comentariu ideologic.
Cât despre cotidianul catolic La Croix, el atrage atenția că asta se petrece cu câteva zile numai înainte de începerea Jocurilor Olimpice de iarnă de la Pekin.
Soarta uigurilor deportați, grafică la Radio Asia Liberă.
### VEZI ȘI… ###
China continuă genocidul împotriva uigurilor din Xingjan
În ce constă genocidul uigurilor
Cum o rezumă France 24: „Sterilizări și avorturi forțate, violuri, torturi, copii smulși de la părinți, recoltare de organe, lagăre de internare și reeducare, execuții, distrugerea moscheilor și a patrimoniului cultural, supraveghere în masă…”
Textul adoptat de parlament trece în revistă o lungă listă a crimelor imputate regimului chinez. Rezoluția arată, de asemenea, îngrijorare față de de soarta rezervată celorlalte „minorități turcofone” (kazahi, kirghizi, uzbeci și tătari) de către Pekin”.
Ucraina — țară tampon
Cât despre Ucraina, anunțând întâlnirea, astăzi la Geneva, între același itinerant Antony Blinken și omologul său rus Serghei Lavrov, Libération trece în revistă amenințările reciproce și avertismentele pe care și le aruncă SUA și Rusia.
Kremlinul a anunțat exerciții navale masive pentru lunile ianuarie și februarie, duse pe mai multe oceane și mări din întreaga lume. Asta în vreme ce Washingtonul promite un răspuns sever în cazul unei invazii a Ucrainei.
Noi imagini cu trupe și tehnică militară ruse la granița cu Ucraina
### VEZI ȘI… ###
Joe Biden: orice încălcare a graniței ucrainene este o invazie
Și, de parcă situația n-ar fi suficient de tensionată, Rusia a anunțat joi manevre navale de mare amploare, mobilizând peste 140 de nave de război și în jur de 10.000 de militari în Oceanul Atlantic, în Arctica, Pacific şi în Marea Mediterană.
Pentru a împinge cât se poate descurajarea militară, Washingtonul a aprobat transferul de arme, în special rachete antitanc de tip Javelin, pe care, anterior, Donald Trump a tot întârziat să le livreze Kievului.
În acest timp, cum o subliniază Washington Post, Joe Biden s-a văzut nevoit să își clarifice remarcile prin care părea a lăsa de înțeles că ar fi gata să accepte o „incursiune minoră” a Rusiei în Ucraina. „Vreau să fie clar”, a spus Biden. „Dacă Putin alege să invadeze, Rusia va plăti un preț foarte greu”.
Vrem să amintim națiunilor mari că nu există incursiuni minore și națiuni mici…
Volodimir Zelenski
Remarca lui Biden stârnise mare indignare la Kiev. Cum a scris-o pe Twitter președintele Volodimir Zelenski: „Vrem să amintim națiunilor mari că nu există incursiuni minore și națiuni mici.”
Charlie Hebdo, Repin și „sufletul slav”
Pe acest fundal, Putin și Rusia lui rămân un mister cețos (cu toate că s-a ajuns la reînvierea acelei profesiuni ad-hoc botezată odinioară „kremlinologia”, despre care am mai scris aici). Revin acum, de pildă, în presă, speculațiile ieftine despre „sufletul slav” și „nostalgia rusă”.
Și iată că pornind de aici săptămânalul satirico-politic francez Charlie Hebdo oferă, în stilul acela dureros de serios și erudit pe care îl abordează uneori, mai ales în cronicile lui Philippe Lançon, omul care și-a pierdut maxilarul după ce a primit o rafală de mitralieră în plină figură în atentatul islamist din ianuarie 2015, Charlie Hebdo așadar oferă un comentariu despre ceea ce ar însemna mult demonetizatul „sufletul slav”, pornind de la o expoziție, la Paris, despre pictorul rus Ilia Repin (1844–1930).
Expoziția se numește de altfel: Pictând sufletul Rusiei. Repin este, printre altele, pictorului celebrului tablou Cazacii Zaporojeni îi scriu (măscări) sultanului… (care poate fi admirat aici, pe blogul meu despre Ucraina, de la Europa Liberă). Repin a fost cel mai mare pictor realist al Rusiei înainte de revoluția bolșevică și, cum o amintește Charlie Hebdo, după victoria bolșevică, care l-a prins în Finlanda, el a refuzat să revină în noua URSS și a murit în Finlanda, deși cvasi-totalitatea tablourilor lui rămăseseră în URSS.
Charlie se concentrează pe sala în care sunt expuse tablourile politice realizate de Repin sub regimul țarist, tablouri care arată — într-o vreme în care se dezvolta deja fotografia, însă cu mai multă forță — tineri revoluționari, așa-numiții narodniki [„cei care merg spre popor”]. Un asemenea tablou este cel reprodus aici (cf. foto mai sus): Înainte de spovedanie (pictat între 1879-1885).
Scrie Charlie Hebdo: „Un condamnat la moarte primește în clarobscur vizita unui popă care îi arată crucea. Care va fi reacția acestui răzvrătit cu plete, palid și scofâlcit, abia învelit într-o manta cenușie? Conservatorii, habotnicii, se așteaptă ca el să accepte să se spovedească. Sovieticii, exact invers, au rebotezat tabloul: Refuzul spovedaniei.”
După o asemenea revelație perturbată, care arată că același tablou poate fi interpretat în două moduri total opuse și care se exclud reciproc, Charlie Hebdo continuă: „Repin pictează de fapt tensiunea într-un moment în care nu știm deloc ce va urma.”
Avem aici, iată, esența însăși a artei autentice, care refuză să se lase instrumentalizată politic și care devine suspectă tocmai prin faptul că nu se lasă înregimentată de către puternicii zilei.
Dan Alexe, corespondentul Europei Libere la Bruxelles, poliglot, eseist, romancier și realizator de filme documentare.
///////////////////////////////////////////
Primul raport independent despre genocidul Chinei împotriva uigurilor: „A încălcat toate clauzele Convenției Națiunilor Unite”
de Emanuel Dumitru
Peste 50 de experți din diverse domenii ajung la concluzia că guvernul chinez urmărește exterminarea grupului etnic musulman al uigurilor
Până la două milioane de uiguri și membri ai altor minorități musulmane au fost duși în lagăre de concentrare, unde sunt supuși la torturi, agresiuni sexuale și metode de spălare a creierului
China susține oficial că lagărele sunt un instrument eficient în combaterea terorismului islamist
Pentru prima dată, un raport independent, realizat de mai mult de 50 de experți din întreaga lume, a ajuns la concluzia că represiunea minorității musulmane uigurε din Xinjiang de către guvernul chinez a încălcat toate clauzele Convenției Națiunilor Unite privind genocidul, scrie Der Standard.
Raportul a fost publicat astăzi de grupul de reflecție Newlines Institute for Strategy and Policy în colaborare cu Centrul Raoul Wallenberg pentru Drepturile Omului. Experți din domeniul drepturilor omului, al crimelor de război și al dreptului internațional au ajuns la concluzia că Beijingul „poartă responsabilitatea pentru genocidul în curs împotriva uigurilor și încalcă Convenția privind genocidul”.
Uigurii sunt o populație vorbitoare de limba turcă din vestul Chinei. Sunt o etnie mai apropiată cultural de Asia Centrală decât de chinezii Han și sunt majoritar musulmani suniți.
Există tendințe separatiste în rândul uigurilor, care s-au soldat uneori cu violențe în cadrul unor proteste de masă și chiar cu un atac terorist în 2014, în care au fost ucise 31 de persoane. Beijingul a răspuns în forță, instalând un sistem amplu de supraveghere și centre de detenție în regiunea Xinjiang, care oficial sunt numite „Centre de antrenament și educație profesională” pe bază de voluntariat.
Două milioane de persoane afectate
Se estimează că până la două milioane de uiguri și membri ai altor minorități musulmane au fost duși în astfel de lagăre. Foști deținuți au declarat în mai multe rapoarte că au fost supuși la torturi, agresiuni sexuale și spălarea creierului.
Printre altele, sunt citate declarațiile unor membri de rang înalt ai Chinei, precum președintele Xi Jinping, din 2014, când Beijingul a declarat „războiul popular împotriva terorii” în Xinjiang. În acel moment se vorbea despre „exterminarea completă a uigurilor […] și distrugerea rădăcinilor și ramurilor [lor]”. Pentru a realiza acest lucru, în regiune au fost relocați chinezi han pentru a-i controla pe uiguri, femeile aflate la vârstă fertilă au fost sterilizate și bărbații la vârstă fertilă au fost arestați.
TOP ARTICOLE
Previziunile lui Bill Gates, într-o scrisoare de șapte pagini. Ce crede despre viitorul inteligenței artificiale
Efectele consumului de băutură ayahuasca. Cercetătorii: „Oamenii descriu părăsirea acestei lumi”
Avocații lui Sanderson: „Acțiunile imprudente ale lui Gwyneth Paltrow au provocat accidentul de pe pârtia de schi”
Pentru întocmirea raportului, experții au examinat toate documentele disponibile începând din 2013, când regiunea autonomă a uigurilor din Xinjiang a făcut publice primele rapoarte. Au fost analizate declarații publice chineze, rapoartele de stat ajunse publice și declarații ale martorilor oculari. În plus, experții au folosit metode de cercetare accesibile, precum analiza imaginilor din satelit, informații de pe internetul local și alte surse.
Încercarea de apărare a Beijingului
China respinge acuzațiile și susține, în apărarea existenței taberelor, că acestea sunt importante centre pentru combaterea extremismului religios și a terorismului.
În ciuda variantei oficiale a Beijingului, există dovezi concrete că orice fel de exprimare a religiei islamice în rândul uigurilor este privită drept infracțiune. Au fost arestați bărbați pentru că și-au lăsat barbă și femei pentru purtarea unui văl. Au fost reținuți și uiguri care au mers în pelerinaj la Mecca și alții care au călătorit în țări majoritar musulmane. Un motiv de arestare îl reprezintă și cererea de pașaport.
Majoritatea prizonierilor uiguri au fost arestați sub acuzația că au încălcat politica demografică chineză. Minoritățile din China, printre care și uigurii, au voie să aibă doar trei copii dacă trăiesc în mediul rural și cel mult doi, în mediul urban.
Duminică, ministrul de externe Wang Yi a spus că nu există nimic „mai absurd” decât acuzațiile de genocid în Xinjiang.
Pe 19 ianuarie, într-unul dintre ultimele sale acte oficiale, administrația americană a lui Donald Trump a vorbit oficial despre „genocid”, în timp ce Canada și Țările de Jos au dat declarații similare în februarie.
Primul raport independent despre genocidul Chinei împotriva uigurilor: „A încălcat toate clauzele Convenției Națiunilor Unite”
////////////////////////////////////////////
(Aghezmuirea genocidului chinez de catre PAPA-ia…)Wall Street Journal: Despre catolici și comuniștii chinezi
Vaticanul și-a reînnoit acordul păgubos cu Beijingul, acord care ignoră abuzurile religioase și la adresa drepturilor omului.
Chiar în timp ce Xi Jinping era încoronat în calitate de dictator de necontestat al Chinei, Vaticanul a anunțat că și-a reînnoit acordul cu Partidul Comunist Chinez. E a doua reînnoire de la perfectarea lui în 2018, și cu toate acestea nu prea se poate lăuda cu vreun progres în privința libertății religioase. Principalul efect al acordului a fost că Vaticanul a încetat să mai critice abuzurile contra drepturilor omului din China, de la genocidul contra uigurilor musulmani până la persecutarea politică a cardinalului Joseph Zen din Hong Kong, potrivit unui editorial Wall Street Journal.
Acordul îi asigură Beijingului implicarea în numirea episcopilor catolici, dar ce e grăitor e faptul că termenii lui sunt secreți. Până acum au fost numiți doar câțiva episcopi, majoritatea pro-Beijing. Dar, conform Registrului Național Catolic, 36 din cele 98 de dieceze ale Chinei nu au încă un episcop.
Toate acestea se întâmplă în contextul în care China insistă ca preoții și episcopii să servească interesele Partidului Comunist ateu aflat la putere. Și totuși, papa Francisc, care e atât de critic la adresa SUA și a capitalismului, rămâne tăcut în privința Chinei. E o revenire la acea Ostpolitik [politică de apropiere față de Est – n.trad.] a Vaticanului din anii ’60 și ’70, când Roma a renunțat să mai critice URSS și sateliții sovietici est-europeni.
Cardinalul Pietro Parolin, care în calitate de secretar de stat e cel mai puternic om de la Vatican după papă, a admis că de pe urma acordului a rezultat doar un progres limitat, însă luna trecută a declarat la o televiziune italiană că e imperativ să presupunem că Beijingul e „de bună credință”. Utilizarea cuvântului „credință” în acea propoziție e îngrozitoare, dat fiind că comuniștii chinezi repudiază orice credință religioasă. Totodată, China nu a făcut nimic pentru a merita acea prezumție.
În istoria Vaticanului poate că nimic nu a fost atât de emoționant – chiar și pentru non-catolici – ca alegerea unui papă polonez, din spatele Cortinei de Fier, în 1978. ”Nu vă fie teamă”, le spunea Ioan Paul al II-lea enoriașilor, constituind el însuși un exemplu prin atacarea moralității unor regimuri precum cel sovietic și prin faptul că își folosea statutul pentru a atrage atenția lumii asupra suferinței îndurate de cei uitați și de cei persecutați.
Actualul motto al Vaticanului este: fie-vă teamă. Papa Francisc i-a dat Partidului Comunist Chinez mână liberă în privința comportamentului său inuman și, astfel procedând, a compromis autoritatea morală a Bisericii Catolice.
Sursa: RADOR
https://www.euractiv.ro/opinie/the-wall-street-journal-despre-catolici-si-comunistii-chinezi-31190
///////////////////////////////////////////
Cinci regiuni din Federația Rusă intenționează să inițieze un referendum-online cu privire la separarea de Moscova
De-putinizarea Rusiei. Reprezentanții Koenigsbergului (regiunea Kaliningrad), Ingriei (Sankt Petersburg), Uralului (Ekaterinburg), Siberiei (Novosibirsk) și Kubanului (teritoriul Krasnodar) au anunțat despre separarea teritorială, politică și economică de Moscova, scrie Leonid Parpaut pe bucpress.eu care citează publicația ucraineană obozrevatel.ua, preluat de romaniabreakingnews.ro
Inițiatorii referendumurilor privind suveranitatea acestor entități teritoriale subliniază că declarația de independență va permite locuitorilor din regiunile menționate să obțină prosperitate economică și să-și păstreze cultura. Separarea de Kremlin le va permite să scape de jafurile Moscovei și nu vor mai fi carne de tun în numeroasele conflicte armate, în special, în războiul împotriva Ucrainei, se arată într-un comunicat al reprezentanților grupurilor de inițiativă în cadrul ”Forumului Post-Rusia” ce s-a desfășurat la sediul Parlamentului European în seara zilei de 30 ianuarie.
”Noi, reprezentanții celor mai dezvoltate și libere regiuni din așa-zisa Rusie, declarăm că nu dorim să trăim înt-un astfel de imperiu și să ne supunem celor, care transformă copiii noștri în ucigași, carne de tun. E timpul să ne declarăm dreptul la independență. Avem dreptul să trăim într-o lume liberă și să trăim, precum trăiesc toți în țările cu cele mai înalte standarde de viață. Anunțăm despre începutul procesului de separare și distanțare de Moscova și despre primele referendumuri ale oamenilor liberi din Koenigsberg, Ingria, Kuban, Siberia și Ural”, a specificat unul dintre participanții la forum, reprezentantul Kubanului independent.
În prezent, sunt în curs de finalizare pregătirile pentru desfășurarea referendumurilor-online, la care locuitorii din regiunile menționate vor vota pentru separarea de Federația Rusă și declararea independenței. Până pe 16 februarie va fi lansat un site special de votare. Inițiatorii separării de Moscova au demonstrat prin exemple avantajele economice ale fiecărei regiuni în cazul separării teritoriale și politice de Federația Rusă.
Potrivit inițiatorilor Forumului, urmează să fie investigate toate crimele comise de regimul lui Putin, atât în afara granițelor Federației Ruse, cât și împotriva propriilor cetățeni. Teritoriul Federației Ruse urmează să fie supus unui proces de deputinizare și denazificare, de demilitarizare și denuclearizare: aceasta va minimiza victimele în timpul căderii regimului dictatorial și va elimina riscurile asociate cu posibilitatea utilizării rămășițelor arsenalului nuclear rusesc în plan regional.
//////////////////////////////////////
(Pentru ca a citit despre dragostea celor 2 FIARE APOCALIPTICE din Ap.cap. 13 …)Premierul Poloniei: Axa China-Rusia este periculoasă
Premierul polonez Mateusz Morawiecki a calificat miercuri drept ”periculoasă” axa China-Rusia, după ce liderul chinez Xi Jinping a încheiat o vizită la Moscova, relatează AFP.
Vizita liderului chinez la Moscova „ne umple de îngrijorare” deoarece „axa China-Moscova este periculoasă”, a spus prim-ministrul polonez într-o conferinţă de presă comună cu omologul său japonez Fumio Kishida.
Xi Jinping a părăsit miercuri Rusia după un summit cu preşedintele rus Vladimir Putin, cei doi lideri salutând marţi intrarea într-o „nouă epocă” a relaţiei lor „speciale” în faţa Occidentului.
În cadrul vizitei, preşedintele rus a sprijinit prudent planul Chinei pentru reglarea conflictului din Ucraina, acuzând în acelaşi timp Kievul că îl respinge.
Polonia, unul dintre cei mai apropiaţi aliaţi ai Ucrainei, s-a declarat îngrijorată de consolidarea cooperării între Beijing şi Moscova.
„Încercăm să convingem China să nu susţină Rusia în politica sa internaţională agresivă”, a adăugat şeful guvernului polonez.
Kishida a ajuns în Polonia după ce a vizitat Ucraina vecină. El s-a deplasat la Kiev şi în oraşul martir Bucea, din apropierea capitalei Ucrainei, unde soldaţii ruşi au fost acuzaţi că au comis atrocităţi.
Premierul japonez a salutat ajutorul oferit de Polonia acestei ţări afectate de război şi a precizat că i-a transmis preşedintelui ucrainean Volodimir Zelenski „solidaritatea de neclintit a Japoniei şi G7”.
El a invocat „povara mai mare” asupra Poloniei în sprijinul oferit Kievului ca motiv pentru un nou ajutor din partea Japoniei pentru Varşovia.
„Din cauza poverii tot mai mari asupra Poloniei provocată de agresiunea rusă persistentă în Ucraina, l-am informat pe prim-ministrul polonez (Mateusz Morawiecki) că am luat decizia de a trata Polonia ca un beneficiar special al ajutorului pentru dezvoltare, în ciuda faptului că economia Poloniei este în creştere şi că Polonia nu este o ţară care primeşte ajutor pentru dezvoltare”, a explicat premierul nipon.
Kishida a mai declarat că a căzut de acord cu Morawiecki să extindă cooperarea bilaterală în sfera securităţii, în economie şi în alte domenii.
Japonia deţine în prezent grupul G7, din care mai fac parte Canada, Franţa, Germania, Italia, Regatul Unit şi Statele Unite ale Americii.
https://www.cotidianul.ro/premierul-poloniei-axa-china-rusia-este-periculoasa/
////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
Statul sovietic paralel în România. Rețeaua colonelului Zudov
Autor: Dr. Sorin Aparaschivei
Prin sintagma „stat sovietic paralel” înțelegem mecanismul clandestin prin care Uniunea Sovietică a instituit controlul total asupra suveranității statului român, sens în care serviciile sovietice de informații au plasat elemente ale agenturii în funcții de răspundere în Partidul Comunist și statul român cu sarcina de a promova și susține interesele statului sovietic împotriva intereselor naționale ale României în relațiile sale oficiale cu Uniunea Sovietică și celelalte state socialiste – fără a lăsa impresia că statul sovietic se amestecă în problemele autorităților române (sub steag fals)!
Rețeaua clandestină a colonelului Nicolai Pavlovici Zudov
Partidul Comunist din România (PCdR) a fost principalul instrument creat și utilizat de Uniunea Sovietică având ca obiective slăbirea capacităților politice, militare, economice și ideologice a statului român, în scopul ca acesta să fie anexat la „Imperiul sovietic”. Fiind mai degrabă un departament al NKVD, propaganda sovietică s-a îngrijit să prezinte PCdR ca fiind „pur românesc” și cu puternică susținere în masa populației, sens în care sovieticii au „populat” partidul cu membri recrutați din rândul minorităților naționale „asuprite” vorbitori de limba română și limba rusă, cu precădere etnici: ruși, ucraineni, evrei, „moldoveni”, maghiari, bulgari, sârbi etc. Îndeosebi în Basarabia și Bucovina, organele speciale ale statului sovietic au creat clandestin organizații ale partidului (rezidențe principale) conduse de agenți dotați cu acte, legende și biografii false românești.
În stânga Nistrului a fost înființată așa numita Republică Sovietică Socialistă Moldovenească, ca bază de pregătire politico-militară a agenturii și rampă de lansare a acțiunilor subversive la adresa României. „Republica” a fost „dotată” la conducere cu „guvern” și „administrație moldovenească/românească” („din exil”).
Pe timpul celui de al Doilea Război Mondial, agentura sovietică destinată României a fost sporită considerabil prin recrutări efectuate în rândul zecilor de mii de prizonieri români căzuți pe frontul sovietic, astfel că la mijlocul lui august 1944 agentura era gata de invazie în România, fără a lăsa impresia că statul sovietic se amestecă în problemele autorităților române. Noile instituții „românești” erau constituite: guvernul „din exil” condus de Ana Pauker și „miniștrii internaționaliști”; „administrația publică locală” formată din comisari politici, primari, consilieri locali, șefi de cadre etc.; și „specialiștii” destinați Poliției, Siguranței Statului, Jandarmeriei etc., precum și noile forțe armate reprezentate de Diviziile „Tudor Vladimirescu”, „Avram Iancu”, „Horea, Cloșca și Crișan”.
În așteptarea momentului executării asaltului final contra României, Stalin a ordonat constituirea unui „Grup de 150 de ofițeri sovietici de Securitate”, vorbitori de limba română, majoritar „basarabeni” și „bucovineni”, dotați și cu acte, biografii și legende false românești.
La comanda Grupului a fost numit generalul Timofeev, care a și condus „operația” pe timpul invaziei militare. După, a fost înlocuit cu colonelul Konstantinov, iar din octombrie 1944 comanda a fost preluată de colonelul Nicolai Pavlovici Zudov (șeful operativ al Grupului încă de la început).
Succedările scurte la comanda Grupului celor 150 de ofițeri sovietici de Securitate trebuie coroborate cu surpriza strategică a Actului de la 23 august 1944 în urma căruia România a părăsit „Axa” și s-a eliberat singură, deci fără „sacrificiul” Armatei Roșii. Și foarte important, „eliberarea” patriei s-a făcut și cu ajutorul „comuniștilor locali”, pe care Palatul Regal a știut să-i folosească în interes național.
Această acțiune a regelui Mihai I de a-i folosi pe comuniștii locali (naționali) la săvârșirea Actului de la 23 august 1944 a distrus pentru totdeauna „visul” agenturii sovietice de a revendica ea „întâietatea” în „conducerea superioară de Partid și de stat” din România. Cei din țară susțineau că „întâietatea” le aparține, fiind un drept legitim plătit cu ani grei de temniță pe timpul războiul și prin faptul că singuri au „eliberat” țara, și contestau acest drept „agenturii sovieto-românești” care pe timpul războiului s-a aflat în siguranță în URSS și a venit călare pe tancurile sovietice găsind țara eliberată.
Așadar, considerăm că schimbările operative produse pe front de Actul românesc de la 23 august au fost cele care i-au forțat pe sovietici să ia măsuri suplimentare de conspirare a Grupului celor 150, să-și camufleze în continuare subversiunea în cadrul comandamentelor militare de ocupație și, ulterior, să o acopere în cadrul instituțiilor sovietice nou înființate: PCdR, ambasada sovietică, Comisia Aliată de Control etc.
După invazia armatei sovietice, putem avansa două etape ale „operației speciale”: 1) până la 6 martie 1945, când, cu sprijinul comandamentelor militare de ocupație, agentura sovietică camuflată ca „administrație românească” a reușit să preia de facto controlul total în teritoriu, pe care l-a „administrat” în mod independent față de autoritatea guvernului român; 2) după 6 martie 1945, perioada corespunzătoare instaurării în țară a primului guvern pro-sovietic, când „agentura sovietică” instalată în teritoriu a devenit de jure „administrație românească”i.
Între timp, pentru conspirarea și facilitarea acțiunii subversive, „Grupul celor 150 de ofițeri sovietici de Securitate” a fost împărțit în două grupe informativ-operative. Prima grupă a desfășurat muncă informativă împotriva serviciilor de informații capitaliste (recrutări de informatori pentru supravegherea activității Misiunilor Militare britanică și americană, a reprezentanțelor diplomatice străine capitaliste, a partidelor burgheze, a organizațiilor subversive, a celor naționalist armene, ucrainene, sioniste, legionare etc.); cealaltă grupă s-a ocupat cu probleme cu caracter contrainformativ în „obiectivul român” (identificări de persoane, investigații, arestări secrete și cercetări ordonate de organele sovietice)ii. Faptul că „ofițerii sovietici de Securitate” ai Grupului vorbeau limba română și erau dotați cu acte, legende și biografii false românești (deplin conspirați) a creat confuzie atât în rândul vechilor organe speciale române, cât și în cadrul agenturii și rezidențelor serviciilor de informații ale statelor occidentale.
Unii membri ai „Grupului Zudov” au primit acoperiri corespunzătoare în cadrul diverselor departamente ale Comandamentelor militare de ocupație, Comisiei Aliate de Control (sovietice), ambasadei, consulatului și a altor organisme create de sovietici în țara noastră, de exemplu: PCdR, ARLUS, Formațiunile Patriotice, Divizia Tudor Vladimirescu și celelalte divizii, sindicate etc.
La nivel informativ-operativ, activitatea Grupului s-a aflat în sarcina „Comandamentului NKVD/KGB”, care pe această linie și-a acoperit cadrele în funcții de „diplomați” la Ambasada sovietică din București, de exemplu: Nicolai Pavlovici Sutov/Șutov – „prim-consilier”; Serghei Spandarian și Elcibecov (S.M. Yelchibekov) – „consilieri”; Sava Dangulov – „prim-secretar”; maiorul Smirnov – „consul”; colonelul Lev Kotlear – „atașat”; maiorii Nikitin și Pavlov – „consilieri”.
La nivel strategic, activitatea „Grupului” condus de colonelul Zudov era dirijată de următorii „reprezentanți” sovietici prezenți la București: general-colonel Ivan Z. Susaikov; general-locotenent Vinogradov; generalul Burenin, general-maior Moscvitin; general Moiseev, de la NKVD; col. Muhrin, la CAC; col. V.A. Makarov, la CAC (în anul 1985 Makarov era șeful CFAU/Comandamentul Forțelor Armate Unite ale OTV la București); col. Borisov, la CAC; col. Molonovsei; col. Pristailo; maior Usacov, la CAC; lt.-col. Lisavîi, la CACiii.
În cadrul Comisiei Aliate de Control (partea sovietică), activitatea „Grupului celor 150 de ofițeri sovietici de Securitate” s-a aflat în coordonarea: colonelului Alexandrov – cunoscut a fi „șeful cel mare din România” al spionajului sovietic; maiorului Karandașev – șef al Serviciului de informații din cadrul CAC, precum și lt.-col. Mironov. Ei au luat și măsurile necesare pentru întărirea și sporirea agenturii sovietice, prin recrutări de cetățenii români îndeosebi cunoscători ai limbii ruse care își desfășurau activitatea în diverse sectoare politice și economiceiv.
Cine erau membrii „Grupului celor 150 de ofițeri sovietici de Securitate”?
Primele date concrete cu privire la rețelele spionajului sovietic și amploarea „statului sovietic paralel” în România încep a fi timid și discret adunate după retragerea armatei sovietice de ocupație (1958). Apoi s-a ocupat în mod continuu și sistematic Direcția de Contraspionaj a MAI, în cadrul căreia în secret față de sovietici a fost înființat în aprilie 1963 „Sectorul pe profil state socialiste” al cărei scop a fost tocmai identificarea, supravegherea și neutralizarea activității agenturii sovietice împotriva României. Ofițerii „Sectorului” erau supuși unor riscuri extrem de mari, sovieticii înființând în cadrul agenturii lor un „serviciu” care să-i identifice pe aceștia și activitatea desfășurată, lansând amenințări inclusiv cu suprimarea fizică.
Curând, contraspionajul român a stabilit că printre rezidenți principali (ofițeri cu acte false) ai spionajului sovietic în România se aflau următorii (numele real și cel fals): Timofei/Pantiușa Bodnarenko, alias Gheorghe Pintilie; Serghei Nikanov/Sergiu Nicolau; Boris Grünberg/Alexandru Nicolschi, Vladimir Mazuru, Sașa Cacica/Victor Nicolau; Vanea Didenko/Ion Vidrașcu; Petea Goncearuc/Petre Petrescu; Mihail Povstanschi/Vasile Posteucă; Leonida Holostenco/Gheorghe Botezatu etc.
În funcția de „dispecer general” al agenturii sovietice în România pare să fi fost Gheorghe Pintilie (născut la Tiraspol), el fiind plasat la 15 august 1948 în funcția de director general al Direcției Generale a Securității Poporului și ministru adjunct al MAI, fiind agentul sovietic „suprem” în materia Securității Statului în România. El reprezenta un fel de „direcție generală de cadre” privind agentura și infiltrarea acesteia în instituțiile statului român, în sarcina sa intrau inclusiv activitățile pentru legendare, confecționarea de biografii și acte false, procurarea de acte originale în alb de la administrațiile teritoriale, acordarea de pensii în „numele statului român” etc. La orice problemă care implica elemente ale agenturii sovietice, „cunoscătorii” la el apelau ca for suprem de decizie și rezolvare.
În septembrie 1967, contraspionajul român (Sectorul antisovietic) a raportat o serie de „foști agenți sovietici” care au făcut parte din rețeaua colonelului Nicolai Zudov și „care au rămas clandestin în România la ordinul lui Stalin” (după anii 1947 – 1949), printre ei în documente fiind menționați următorii cu situația lor la data de referințăv:
Alexeev Iacov (Iacob), fost ofițer MAI, pensionar, în prezent arestat și condamnat pentru corupere de minore (n.a., condamnare ce arată că respectivul a făcut obiectul unei acțiuni legendate de compromitere din partea ofițerilor Sectorului de contraspionaj pe profil antisovietic);
Alexenco Simion, membru PCR, activist la Comitetul Local Sindical București;
Babenco Simion, membru al PCR, pensionar;
Botnariuc Alexei, membru PCR, fost activist la Comitetul Orășenesc București, pensionat;
Brașoveanu Claudia, neîncadrată politic, pensionar;
Bucicov Valeriu, membru PCR, pensionar MAI, în prezent șeful Serviciului de Pază Contra Incendiilor de la Uniunea Cooperativelor Agricole de Producție;
Cernov Vasile, plecat în URSS;
Chioreanu Ion, membru PCR, pensionar MAI;
Chioreanu Margareta, membră PCR, pensionară;
Dimitriev Alexandru, plecat în URSS;
Gamerov Simion, membru al PCR, pensionar;
Gavrilovici Mihail, membru PCR, pensionat militar;
Gherasimov Alexandru, s-a sinucis din motive necunoscute;
Goncearuc Petre, membru PCR, pensionar MAI;
Gribici Vladimir, membru al PCR, pensionar MAI;
Leșanu Ion, membru PCR, inginer agronom, din București;
Lutman Avram, avocat din București;
Lutman Nadia, avocat în București;
Mandeli Alexandru, plecat în URSS;
Maximenco Feodor, pensionar MAI, membru PCR, salariat la Agroexport;
Nicolau (Niconov) Serghei, membru PCR, fost șef al Serviciului de Informații al Armatei, în prezent pensionar și salariat al Ministerului Industriei Alimentare;
Nicolau Victor, membru PCR, pensionar MAI;
Nikolski (Nicolschi) Alexandru (Grünberg), membru PCR, pensionar MAI;
Pasiuc Eugen, membru al PCR, pensionar MAI;
Petruc Mihail, membru PCR, ofițer superior în MAI;
Petruc Vasile, membru PCR, salariat la Fructexport;
Pintilie Gheorghe (Bodnarenko Pantiușa/Timofei), membru PCR, pensionar MAI;
Posteucă Vasile, membru PCR, pensionar;
Ratusnîi Mihail, membru PCR, pensionat MAI;
Rusnac Ivan, plecat în URSS;
Sadovici Mihail, membru PCR, pensionar MAI și salariat la Romtrans;
Scerbinin Victor, neîncadrat politic, inginer la Ministerul Industriilor Construcțiilor;
Scurtu Natalia, pensionară, membru PCR;
Sevcenco Ariton, plecat în URSS;
Sevcenco Sergiu, membru PCR, pensionar militar;
Trofimovschi Anatolie, plecat în URSS;
Uhmenco Vasile, plecat în URSS;
Uriciuc Teodor, membru PCR, pensionar;
Vidrașcu Ion (Vanea Didenko), membru PCR, consilier la Consiliul de Miniștri;
Zeigher Simion, membru PCR, pensionar;
Zvenigorodski Vladimir, membru PCR, inginer la Direcția Generală a Presei și Tipăriturilor.
Cât privește potențialul numeric al agenturii sovietice de pe teritoriul României, în vara anului 1973 ofițerii Sectorului menționat (care în februarie 1972 a fost organizat în două componente UM 0625/RB și UM 0920/A) au raportat următoarele:
1 350 de cetățeni români confirmați că au activat ca agenți ai organelor de informații sau contrainformații sovietice, atât înainte de 23 august 1944, cât și după aceea. Sau legături ale acestora (din numărul menționat, 330 erau stabiliți în București și au făcut obiectul nemijlocit al preocupărilor Sectorului, iar 1 010 erau stabiliți în diverse localități din țară);
2 500 rezidenți ai statelor socialiste (majoritatea sovietici) stabiliți în România înainte sau după 23 august 1944; ponderea cea mai mare „o au fostele sau actualele rezidente sovietice venite prin căsătorie cu cetățeni români, care au studiat în URSS”;
120 persoane care au lucrat în fostele societăți mixte de tip sovrom:
5 600 persoane, selecționate din rândul celor peste 200 000 cu acte reconstituite, ponderea cea mai mare a acestora constituind-o cele provenite din Basarabia și Bucovina;
1 100 cetățeni români stabiliți ca legături suspecte ale diverselor categoriilor de cetățeni sovietici veniți în România (reprezentanți, diplomați; ziariști, corespondenți de presă, specialiști și tehnicieni, doctoranzi, studenți, persoane venite la specializare etc.);
200 persoane repatriate din statele socialiste.
Pârghiile funcționării „statului sovietic paralel” (clandestin) în România
Rolul lui Petre Goncearuc
Conducerea în teren a Grupelor sovietice informativ-operative („Cei 150” plus elementele din agentură) a fost în responsabilitatea rezidentului principal colonelul Petre/Petea/Pyotr Goncearuc, care a acționat sub numele conspirative Gheorghe și Petre Petrescu. S-a născut la 23 decembrie 1911, la Cetatea Albă (Bolgrad), fiul lui Gherasim și Ina (Irina), de naționalitate ucraineană. Avea ca studii școala primară. În anul 1931 a fost recrutat de organele sovietice de informații și pregătit într-o școală specială, iar în perioada 1932-1936 a desfășurat activitate informativă contra României, fiind rezident-șef la Chișinău al Serviciului sovietic de spionaj militar (GRU), în legătura directă a „comandantului” Maslenicov, viitor amiral. Goncearuc a fost arestat de SSI român și condamnat la 15 ani muncă silnică, pedeapsă ce a executat-o până la 23 august 1944, când a fost eliberat din închisoarea Doftana.
După 23 august 1944, Petre Goncearuc și-a reluat activitatea de rezident al organelor sovietice de informații, conducând pe teren Grupele informativ-operative de sub comanda colonelului Nicolai Zudov. Ca acoperire, Petre Goncearuc a funcționat în cadrul „Gărzilor Patriotice” (instituție înființată de sovietici, n.a.).
În ianuarie 1947, Goncearuc a fost numit șeful Direcției de Contraspionaj din cadrul Serviciului Special de Informații (SSI) și apoi în cadrul MAI al României, de unde în toamna anului 1952 a fost trecut „în rezervă” după un scandal în care a fost acuzat că fusese recrutat de British Intelligence Servicevi. În perioada 1953-1957 a lucrat ca șef serviciu în Ministerul Transporturilor Rutiere, Navale și Aeriene, iar în anul 1957 a fost încadrat în Ministerul Forțelor Armate ale României ca șef al Serviciului de Informații până în iulie 1962, când a fost pensionatvii. Afirma că după 23 august 1944 a absolvit Academia Militară în URSS.
Misiunea principală a lui Petre Goncearuc și a agenților din subordinea sa a fost să identifice și să neutralizeze activitatea desfășurată contra sovieticilor de către organele legitime ale statului român, să identifice și să lichideze acțiunile antisovietice are rezistenței românești; să identifice, să urmărească și să neutralizeze acțiunile occidentale în România, să asigure contrainformativ serviciile de informații și oficialii statului sovietic aflați în România etc., să introducă și să acopere elemente ale agenturii sovietică în funcții de răspundere în partidele politice și statul român, apoi în Partidul unic.
În anul 1947, cu ocazia retragerii din țară a misiunilor militare americană și britanică și a desființării Comisiei Aliate de Control, colonelul Petre Goncearuc (Petrescu) din poziția de șef al contraspionajului „român” a plasat („a albit”) în cadrul instituțiilor oficiale de apărare și ordine internă ale statului român și un număr de 67 de elemente din „Grupul celor 150 de ofițeri sovietici de Securitate” ai colonelului Zudov. Dotați cu documente false și biografii adecvate românești, „cei 67” au ocupat posturi de răspundere în PCR, MAI, MApN, alte ministere, sectoare economice etc., poziții din care erau dirijați să transmită informațiile de interes fie rezidenților sovietici acoperiți în aceste instituții, fie direct în URSS prin aparate de radio-emisie. Toți acești spioni sovietici (deplin conspirați – ilegaliviii) lucrau și se sprijineau reciproc pentru a se menține în posturile de răspundere ocupate și, la rândul lor, îi sprijineau și dirijau pe cei indicați de către organele sovietice să obțină în viitor asemenea poziții în România. Prin acest procedeu, Gruparea colonelului sovietic Nicolai Zudov a preluat de facto conducerea tuturor departamentelor de informații din cadrul statului român unde se auto-perpetua în mod „natural”.
Petre Goncearuc coordona și dirija activitatea contraspionajului român cu ajutorul următorilor agenți sovietici: Virgil Moise „Lulea”, Rodica Mihăilescu (soția lui Virgil Moise), Mihail Protopopov, R. Lucian, Eugen Lucian, Vladimir Gribici, Iacov Alexeev, Silvia Ebner, Valeriu Bucicov, Mira Bucicov, Alina Herișan/fostă Berstein, Teia Kaplan; Alexandru Mandeli, Gherasimov Alexandru Mihaly; Martin Niculescu (fost Simca); Alexandru Dimitriev, Ion/Ivan Rusnac, Ludmila Păpureanu (fostă Bulgacov), Margareta Kulvianschi (fostă Grete Kohn), Ervin Holițer, Filip Hafone, Atanasie Joja, Emil Malîi, Ludovic Kollar, Zița Popescu, Luiza Năvodaru, Eugen Teișeanu, Adolif Konreț și alțiiix.
Dej și Bodnăraş, la întoarcerea de la Moscova (© Fototeca online a comunismului românesc, 54/1945)
Dej și Bodnăraş, la întoarcerea de la Moscova (© Fototeca online a comunismului românesc, 54/1945)
Conform lui Goncearuc, „lista lui Stalin” cu cei 67 de agenți sovietici a fost predată de generalul Vinogradov lui Emil Bodnăraș și Gheorghiu-Dej, de față fiind și el (Goncearuc). Peste ani, cu ocazia zilei de 1 mai 1970, când conducerea PCR a decis acordarea unor decorații unor „foști agenți sovietici” (FAS) cu scopul de a-i mai „domoli”, printre ei s-a aflat și Petre Goncearuc. Chemați înainte la o discuție cu Nicolae Ceaușescu, Petre Goncearuc și Ion Leșeanu (nume adevărat Viconski)x i-au replicat cu duritate: „Noi nu am rămas de capul nostru aici! Lista a fost semnată de Stalin pentru ca 67 oameni să rămână aici la cererea Comitetului Central, și nu la cererea Anei Pauker, că nu a semnat ea. Au semnat Gheorghiu-Dej și Constantin Pârvulescu. Biroul Politic al PCR a semnat cererea asta. Eu atunci țineam legătura între CC și Comandamentul Sovietic. Am fost cu Bodnăraș, am fost cu toată lumea. O copie a rămas la ei. Deci nu ne poate învinui nimeni pentru că i-am ajutat pe sovietici și din contră, noi am rămas aici să-i sprijinim la cererea Biroului Politic, cerere aprobată de Stalin”xi.
Rolul lui Mihail Sadovici
Mihail Sadovici s-a născut la 1 februarie 1921, în comuna Strășeni, Basarabia. În anul 1939 s-a înscris la Facultatea de Agronomie din Chișinău, unde a urmat doi ani. În noiembrie 1939 a intrat în legătură secretă cu NKVD, iar din august 1941 a fost încadrat ofițer în Armata Roșie, continuând colaborarea cu organele militare (GRU) ale URSS. În ianuarie 1944 a fost introdus și folosit de ca agent de cameră în lagărul de prizonieri români din Saratov, iar în martie 1944 a fost trimis la Moscova unde a urmat cursurile de agentură externă, radiotelegrafie și diversiune în cadrul organelor NKVD. La 14 iunie 1944, în cadrul unei grupe de diversiune a trecut linia frontului în România în sectorul Cernăuți-Solca-Rădăuți, acționând până la 21 august 1944, când „s-a îmbolnăvit de malarie”. Dar probabil că „boala” sa a fost doar un pretext pentru a se „naturaliza”, întrucât a dobândit un „buletin de ieșire dintr-un spital de campanie român”.
Înzestrat cu noua legendă și „acte românești doveditoare”, Mihail Sadovici a fost infiltrat de NKVD la Societatea de Navigație la Galați, unde din noiembrie 1944 a „reprezentat interesele țării noastre pe lângă autoritățile sovietice de ocupație”, cu misiuni în special în domeniul transporturilor pe apă și CFR. În realitate, Sadovici era acoperit în cadrul Comisiei Aliate de Control sovietice. În ianuarie 1946, a fost numit expeditor și apoi subdirector la Societatea de transporturi internaționale Iujvneștrans, devenită ulterior Sovromtransport, care preluase atribuțiile ce decurgeau din Convenția de Armistițiu, precum și livrarea de către URSS țării noastre, Bulgariei, Iugoslaviei, Austriei etc. de mărfuri comerciale și echipaj industrial. La scurt timp, s-au creat „condițiile” prin care partea română l-a „desemnat” pe Mihail Sadovici în funcția de „șef al translatorilor” pe lângă Grupul consilierilor sovietici trimiși în cadrul MAI al României și conduși de Alexandr M. Saharovski, viitor șef al Direcției I-a Principale a KGB.
Spre deosebire alți agenți sovietici, Mihail Sadovici a venit în țară cu numele real, însă cu legendă și documente românești contrafăcute: buletin de identitate, certificat de naționalitate, buletin de ieșire dintr-un spital de campanie român, inclusiv cu menționarea semnelor particulare de pe corp. Luat la întrebări de contraspionajul român în anul 1963, el a declarat: „Am fost recrutat de sovietici încă din anul 1940, iar în noiembrie 1944 am fost trimis în cadrul unei grupe de diversiune în România pentru a desfășura muncă informativă”. A relatat episodul plasării sale la Inspectoratul III de Navigație și Porturi Galați, declarând că sovieticii au „cerut” părții române un angajat care să o reprezinte pe lângă autoritățile sovietice din cadrul Comisiei Aliate de Control, moment în care comandorul Eugen Dimitriu (nu rezultă dacă în mod conștient sau nu) l-a trimis tocmai pe Mihai Sadovici ca să reprezinte partea română, că la plecare i-a spus cu ironie: Te-am trimis să lucrezi în sânul bolșevicilor.
Valoarea și rolul lui Mihail Sadovici în angrenajul spionajului sovietic se confirmă și prin faptul că misiunea, spunea el, i-a fost încredințată personal de către (Pavel) Sudoplatov și colonelul Lebedev, sarcină ce a constat în: asigurarea transporturilor pentru armata sovietică din punct de vedere al securității, anti-sabotaj, identificare de albgardiști, identificarea acțiunilor de spionaj împotriva URSS și a armatei, identificarea „contrarevoluționarilor” români etc. Astăzi se cunoaște că gl.-lt. Pavel Sudoplatov (1907-1996) a lucrat în KGB vreme de 50 de ani, fiind șeful unui Directorat pentru operații speciale în Occident (răpiri, asasinate, sabotaje etc.), în perioada 1944 – 1946 a răspuns de spionajul tehnico-științific necesar Proiectul Atomic. A devenit celebru după ce și-a publicat din memorii în seria de cărți: „Misiuni speciale”, „Memoriile unui maestru al spionajului sovietic” etc.
Cu acoperirile sale „oficiale”, „românul” Mihail Sadovici a dus „activitate intensă pe linie de Securitate contra forțelor reacționare” din România (antisovietice, n.a.), activitate în care s-a coordonat și a ținut legătura cu următoarele cadre și structuri sovietice: colonelul Soloviov, șeful Organului de Contrainformații din Bazinul Dunării, cu sediul la Reni; lt.-col. Kuznețov, șeful organului SMERȘ/Smertișpionam – moarte spionilor/ cu sediul la regimentul de tancuri dislocat în orașul Galați și cu lt. Volkov, subordonatul acestuia; Grigoriev, care lucra acoperit în cadrul Comisiei Aliate de Control din Galați; căpitanul Serghei Petrovici Petrov, „reprezentant al aparatului central din Moscova”; lt.-maj. Evghenie I. Perev, „reprezentant al organelor de Securitate din RSS Moldovenească”; Ivan Artemievici Maximovschi, „care venea periodic la Galați de la București unde funcționa acoperit în cadrul Ambasadei”xii.
La Galați, Mihail Sadovici a reprezentat „interesele statului român” în domeniul navigației pe lângă comandamentele sovietice militare până în anul 1949. Poziție din care a furnizat „diplomatului” Serghei Spandarian și altor ofițeri sovietici informații despre: transporturile fluviale și pe calea ferată, despre organizațiile rușilor albi și ucrainenilor, probleme politice, despre starea de spirit a populației etc. Ținea legătura cu ei și cu ajutorul aparatului de radio cu care fusese dotat clandestin.
Rezultă că sovieticul Serghei Spandarian este un alt exemplu de „spion ilegal” în România. A fost recrutat de spionajul sovietic în anul 1940, iar în anul 1944 a fost trimis în țara noastră dotat cu documente și legendă false și angajat la Societatea de Navigație din Galați. În anul 1949 Spandarian a fost acoperit în funcția de „consilier” la ambasada sovietică, funcție din care a răspuns de consilierii sovietici veniți să „consilieze” (conducă) „Securitatea română”xiii. Spandarian a fost cel care a executat ordinul Moscovei de a-l instala pe Mihail Sadovici în cadrul Direcției Generale a Securității Poporului din România, unde Sadovici l-a sprijinit și a fost omul de încredere al consilierului principal Alexandr M. Saharovschi, trimis special să „organizeze Securitatea română” după chipul și asemănarea KGB.
Saharovschi nu era un oarecare, până la sosirea în România a răspuns de operațiile externe ale NKVD/KGB, inclusiv de coordonarea programului ilegalilor, iar după misiunea „de succes” din țara noastră a fost numit șeful Direcției I a KGBxiv. Ion Mihai Pacepa l-a numit în cărțile sale pe „părintele terorismului internațional”.
La ordinul lui Alexandr Saharovshi și a altor trimiși ai Direcției I-a a KGB (între ei și lt.-col. N. Peceneco), Mihail Sadovici și Gheorghe Pintilie s-au ocupat și de procurarea de documente românești originale în alb (buletine de identitate, certificate de naștere etc.) necesare organelor sovietice pentru trimiterea la muncă ilegală în țările occidentale de agenți („români”, sub „steag fals”, n.a.), fără ca „oficialii” români să fie informați.
Între altele, Mihail Sadovici i-a sprijinit pe consilierii sovietici Tîgancov și Kasatchin să însceneze procesul care a dus la condamnarea și executarea în anul 1954 a liderului comunist „naționalist” Lucrețiu Pătrășcanu.
În perioada 1956-1957, Sadovici și alți tovarăși „români” au fost trimiși din „partea MAI al României” la specializare la Școala de Securitate din Moscova, ocazie cu care conducerea KGB (prin col. Serghei Petrov, acesta a „lucrat” în România în perioada 1951-1956) l-a medaliat pe Sadovici și i-a oferit un premiu de 800 ruble.
În declarațiile din anul 1963, Mihail Sadovici a încercat să abată atenția contraspionajului român afirmând că din anul 1956 nu a mai lucrat pentru organele sovietice, când la Moscova col. Serghei Petrov l-a pus să semneze un angajament pentru încetarea colaborării. Pus însă în fața dovezilor, Mihail Sadovici a admis că furnizat informații consilierilor sovietici până în iulie 1963. Era și greu de crezut că nu mai colabora cu sovieticii, întrucât după revenirea de la „specializarea” de la Moscova Mihail Sadovici a fost „numit” șef de birou la Direcția a II-a (Contraspionaj) din MAI până în anul 1958, calitate în care a lucrat direct cu consilierul principal sovietic G.I Serov, apoi cu consilierul Kartașov. Cei doi până în anul 1964, la desființarea rezidenței KGB, au fost rezidenți principali ai organelor sovietice de Securitate la București. Serov și ajutoarele sale, Șireaev și Naghirneac, se întruneau cu Mihail Sadovici și întocmeau săptămânal rapoarte scrise cu tot felul de date obținute din discuțiile cu cetățeni români, iar lunar țineau ședințe de analiză unde dezbăteau modul cum își îndeplineau sarcinile trasatexv.
Rolul lui Sergiu Nicolau
Sergiu Nicolau (fost Serghei Niconov/Nikonov/Nikanov, conspirativ „Alexei”) s-a născut la 22 septembrie 1905 (apare și 5 noiembrie), la Ismail; tatăl Ion, mama Ecaterina. Căsătorit cu Nina Nicolau, născută la 28 februarie 1906 în URSS.
A fost recrutat de Serviciul de spionaj sovietic în anul 1922, când a fost trimis cu sarcini informative în Belgia, activând în cadrul emigrației alb-gardiste. De aici a fost trimis la Paris pentru a lua legătura cu „rezidența franceză” unde a activat ca agent al Kominternului, devenind și membru al Partidului Comunist francez. În anul 1931, „din însărcinarea Serviciului sovietic de informații”, a venit în România unde a devenit membru al PCdR, ocazie cu care a preluat conducerea unei rezidențe de spionaj ce a activat pe teritoriul Basarabiei până în anul 1937, când a fost arestat cu întreaga rezidență și condamnat la muncă silnică pe viațăxvi.
Conform dosarul de anchetă „privind descoperirea organizației de spionaj sovietic de la Ismail la 24 decembrie 1937”, au fost trimiși în judecată pentru implicare:
Ing. Nicanov Serghei, conspirativ „Alexei”;
Lt. Gavrilovici Mihail, conspirativ „Zelîi”, din Divizionul II Tunuri munte – Codlea, jud. Brașov;
Tihon Chiriac, conspirativ „Nadea”;
Bodarenko Pintilie (Pantiușa, n.a.), conspirativ „Vernîi” (credincios în traducere), în anul 1918 a plecat în Rusia cu armata generalului Vranghel, s-a înapoiat fraudulos în 8 octombrie 1929, când a fost prins la punctul de frontieră Dubosari-Lăpușna;
Ing. Burcinschi Mihail, conspirativ „Ofițerul de rezervă”;
Alexandru Nicanov (frate, deținea aparatul de radio-emisie cu care transmitea informațiile Serghei Nicanov);
Valerian Nicanov (frate).
Din dosarul de anchetă mai rezultă că Sergiu Nicolau, „în calitate de șef al unei organizații pentru strângerea de informații privitoare la Apărarea Națională și predarea lor agenților sovietici”, în intervalul de timp iunie 1935 – 24 decembrie 1937, a cules și transmis Serviciului de spionaj sovietic (GRU, n.a.) diverse informații cu caracter militar și diverse documente militare secrete, procurate prin intermediul unora dintre învinuiții menționați mai sus.
De interes este și faptul că Nina Bogaliubov, „agentă sovietică” și concubina lui Sergiu Nicolau, a declarat anchetei că Serghei a primit de la sovietici sarcina să se infiltreze ca membru în cadrul organizației Partidului Național Țărănesc, sarcină îndeplinită în anul 1934, el „fiind cunoscut că făcea propagandă pentru PNȚ”xvii.
După 23 august 1944, Sergiu Nicolau a fost plasat cu diverse funcții în cadrul Comisiei Aliate de Control (partea sovietică), după care în anul 1947 a fost „numit” Director General al Serviciului de Informații Secret din România (SSI), calitate în care a funcționat până la desființarea acestui organ (în 1951). Apoi a fost „numit” șef al Direcției de Informații a Marelui Stat Major al Armatei Române, funcție pe care a deținut-o până în aprilie 1963, când a fost trecut ca șef al Direcției de Control a MApN, de unde în anul 1964 a fost trecut în rezervă și pensionat.
Într-o declarație (olografă) dată ofițerilor de contraspionaj, Sergiu Nicolau a recunoscut că după 23 august 1944 a reluat legătura cu organele de informații sovietice conduse de colonelul Nicolai Petrovici Zudov – conducătorul acestui serviciu în România – până în anul 1947, când s-a desființat CAC. După această dată și până în anul 1949 informațiile le-a predat direct Ambasadei Sovietice, dată după care Sergiu Nicolau a susținut că „nu a mai avut nici o corespondență cu organele de informații sovietice”.
În ciuda negaților sale, ofițerii de contraspionaj au stabilit că până la trecerea sa în rezervă, în anul 1964, Serghei/Sergiu Nicolau a continuat să țină contactul cu diferiți reprezentanți ai statului sovietic, în special cu atașații militari acreditați în țara noastră, unii dintre aceștia vizitându-l la domiciliu.
Cazul Victor Nicolau
Victor Nicolau, fost Sașa/Iacob Cacica s-a născut la 7 noiembrie 1903, la Orhei, „evreu de cetățenie română, absolvent de liceu teoretic”xviii. Până în decembrie 1989, contraspionajul român l-a avut în atenție pe Victor Nicolau fiind bănuit că avea calitatea de rezident principal în România al Serviciului sovietic de informații! Conform unei fișe personale, Victor Nicolau începând cu anul 1924 a desfășurat activitate comunistă „ca agent al organelor de informații sovietice”, în diferite state și anume:
între 1924-1929 în Belgia, unde s-a infiltrat ca membru în „Asociația Emigranților Basarabeni” și în „Asociația muncitorilor ruși”; în anul 1928 a fost primit membru al Partidul Comunist din Belgia, un an mai târziu a fost expulzat din Belgia;
între 1929-1932 a locuit în Franța, continuând să facă parte din „Asociația Emigranților Basarabeni” și devenind membru al PC francez, fiind expulzat în 1932;
s-a stabilit în Cehoslovacia unde a acționat până în anul 1939;
în anul 1939 a venit în România, un an mai târziu a fost arestat de Siguranță și închis;
eliberat din închisoare după 23 august 1944, pentru o scurtă perioadă organele sovietice de informații l-au infiltrat în „Formațiunile patriotice” și Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist (UTC) din România, fiind cunoscut sub numele de Iacob Cacica, unde s-a ocupat în rețeaua sovietică condusă de col. Zudov cu contrainformații și identificări în rândul elitelor române (unele persoane fiind răpite și trimise în URSS fără notificarea autorităților române). A lucrat cu Petre Goncearuc, Feodor Maximenco și alții;
la 15 iunie 1945, sovieticii l-au plasat la Serviciul Special de Informații (SSI), unde a lucrat până în anul 1950 – având numele conspirativ „V. Neagoe”, fiind scos ca urmare a excluderii din PCR în urma unui scandal de spionaj în anul 1953-1954 (cazul Goncearuc – British Intelligence Service);
în anul 1956, „recăpătându-și” calitatea de membru de Partid, cu sprijin sovietic a fost reîncadrat ca șef serviciu la Direcția de Contraspionaj în MAI al României, de unde la 31 octombrie 1958 a fost scos la pensie „pe motive de boală” (de fapt, epurat odată cu retragerea din țară a armatei sovietice de ocupație).
Victor Nicolau se destăinuia intimilor că face parte „din cei 150 de cetățeni sovietici care au primit sarcina de a rămâne și activa în România sub comanda col. Zudov”; susținea că la Serviciul Special de Informații (SSI) a fost „trimis” de Pantiușa (Pintilie) pentru a „face ordine”, întrucât pe atunci SSI se afla la „discreția americanilor”, deși era condus de Lucian Stupineanu și Vania Vidrașcu (Didenko); se lăuda că prin legăturile „trainice” pe care le-a stabilit dinainte cu tovarășii din PC francez (prin comuniștii infiltrați în Siguranța franceză, n.a.) a reușit să afle că Stupineanu se pregătea să fugă din țară; afirma că „a fost instruit de organele sovietice să activeze pe linie militară” (GRU) în Bulgaria, dar „fiind surprins că am primit sarcina de a face spionaj militar acolo am avut o dispută foarte aprinsă cu Pantiușa”xix (probabil, că GRU a avut ca intenție să-l trimită să lucreze în cadrul „statului sovietic paralel” din Bulgaria).
Se cunoștea și era prieten cu tizul său Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov) încă din anul 1927, de când amândoi erau „studenți” la Bruxelles. Unei „surse” a contraspionajului, Victor îi spunea că „numirea” lui Serghei ca Director General la SSI a schimbat activitatea instituției. Îl considera pe Serghei „un om integru” și „s-a simțit foarte revoltat” când S.M. Elcibecov („consul” sovietic) a încercat să-l recruteze pentru a-l supraveghea pe Serghei Nicolau. I-ar fi replicat lui Elcibecov că pentru a face asta „are nevoie de încuviințarea conducerii de Partid române”. Știa că Serghei a avut o serie de dificultăți în muncă „din cauza modului obtuz de a gândi și lucra al unor sovietici”, sens în care i-a dat ca exemplu pe: Elcibecov, Spandarian, Sevcenco și Sutov. Considera că „singurul care a fost sincer și loial cu organele române a fost colonelul Zudov” (!). Aprecia că „Pantiușa (Gh. Pintilie) a făcut „marea greșeală” că „nu a intuit la timp că Gheorghiu-Dej nu este de acord cu tendințele și metodele organelor sovietice, de aceea s-a compromis”, (el, Pantiușa) „nu a intuit faptul că bătrânul (Dej) nu e dispus să accepte toate actele sovieticilor”xx.
După pensionare, având sprijinul unor „tovarăși”, Victor Nicolau a fost reintegrat „în muncă” la Redacția Publicațiilor pentru Străinătate. Supravegherea sa și a anturajului său de către contraspionaj a arătat că avea în continuare calitatea de rezident principal în România al Serviciului sovietic de informații, fiindu-i monitorizate legăturile cu: Limoncik (din URSS), Petre Goncearuc, Ion Vidrașcu, Ion Stoica, Rogojinski, Mihail Novicov, Mihail Protopopov etc.
La un moment dat, „Victor Nicolau a primit „chemare” din partea rudelor sale din URSS și intenționa ca în august 1965 să facă o deplasare acolo, ocazie cu care urma să se întâlnească și cu colonelul Zudov. S-au făcut demersuri pentru ca numitului să i se aprobe deplasarea în URSS, „iar la întoarcere să se verifice ce a discutat și eventual ce instrucțiuni a primit de la Zudov”. Reiese că în anii următori Victor Nicolau s-a deplasat în URSS la „rudele sale”, de fiecare dată luând legătura și cu Nicolai Petrovici Zudov. A rezultat că activitatea lui Victor Nicolau era deosebit de intensă, atât pe relația directă cu Moscova, cât și în rândul „agenturii” sovietice din România., fiind identificate legături pe cinci linii informative: în prima linie de aflau șase cetățeni sovietici, printre ei „diplomatul” Nikolai Paklin, Lev Kotlear, Anatolie Trofimovski; linia a doua alcătuită din: Lazăr Iacob, Serghei Nicolau, Margareta Chioreanu, Boris Holban; linia a treia: Martin Niculescu, Victor Scerbinin, Ion Stroescu, Iosif Scherman (Ioska Șerman); linia a patra: Virgil Barzon, Petreț Atanasiu, Moise Held, Nicolae Celac, iar ultima linie era acoperită de alți patru informatorixxi.
Simțind presiunea contraspionajului român, se pare că sovieticii au slăbit o perioadă legăturile conspirative cu Victor Nicolau, astfel că și partea română a slăbit supravegherea. Însă în cursul anului 1986 contraspionajul a intrat în alertă iar. Cu această ocazie, ofițerii UM 0110 (contraspionaj anti-KGB/GRU) au raportat că „Victor Nicolau (Coco), fost ofițer superior în Ministerul de Interne, a fost luat în lucru în anul 1978 prin DUI (dosar de urmărire informativă) sub motivul că întreține relații neoficiale cu cetățeni sovietici”, însă „în perioada 1980-1986 nu a fost controlat corespunzător, necunoscându-se activitatea sa (…). În anul 1986 au fost luate unele măsuri specifice în urma cărora s-a stabilit că și în prezent se află în slujba spionajului sovietic, continuă să se afle în relații cu cadre și agenți sovietici, fiind vizitat la domiciliu de corespondentul de presă sovietic Viorel și alții”. Se preciza că în perioada 1965-1966 Nicolau Victor l-a găzduit pe cetățeanul sovietic Trofimovski Anatolie, „spion trimis cu misiuni în țara noastră înainte de 23 august 1944 și care ulterior s-a repatriat în URSS (…), a întreținut constant relații cu Lev Kotlear, ultima dată în august 1986, când Kotlear l-a vizitat la domiciliu”xxii.
Despre rolul lui Alexandru Nicolschi
Alexandru Nicolschi (fost Boris Grünberg), alias Vasile Ștefănescu, s-a născut la 2 iunie 1915, la Chișinău (actele false întocmite de NKVD arătau că s-a născut la Tiraspol)xxiii. A fost folosit ca rezident principal de către Serviciul sovietic de informații.
În reconstituirea rolului său în cadrul agenturii sovietice din România, ofițerii români de contraspionaj au stabilit și următoarele: gl.-lt. în rezervă Nicolschi Alexandru Sergheevici a devenit membru al PCdR în anul 1937. Până în anul 1928, a urmat 4 clase elementare și trei de liceu în orașul Chișinău, a învățat meseria de „gravură și giuvaergerie”, a fost atras în mișcarea UTC în anul 1932, iar în anul 1933 a fost reținut de Siguranță împreună cu un grup de tineri cu ocazia căderii organizației „Școlarul Roșu”. După intervenția mai multor părinți a fost eliberat și el. În anul 1934 a fost reținut în două rânduri în urma cercetărilor asupra manifestațiilor comuniste cu ocazia judecării „procesului Constantinescu-Iași”. În aprilie 1937 a fost încorporat în Regimentul 2 transmisiuni din Iași; în anul 1938 a fost lăsat la vatră cu gradul de caporal. În armată a învățat meseria de mecanic centrale telefonice. În luna mai 1941 a primit sarcini din partea Serviciului sovietic de informații, însă a fost prins trecând clandestin frontiera sub numele de Ștefănescu Vasile, fiind închis la penitenciarul din Aiud, de unde a fost eliberat după 23 august 1944. S-a „înscris” în Formațiunile Patriotice (unde acționa camuflat și Grupul celor 150 de ofițeri sovietici de Securitate condus de col. Zudov), iar după câteva luni a fost trimis de Partid ca instructor la județeana PCdR Brașov, unde a lucrat până în 1945.
În aprilie 1945 (la cererea sovieticilor) „a fost trimis” de Partid în cadrele MAI al României, cu gradul de comisar șef, și instalat în funcția de șef al Corpului Detectivilor (structură de contrainformații/contraspionaj similară Scotland Yard-ului, n.a.), calitate unde a lucrat până în anul 1947.
Până în septembrie 1948, a îndeplinit funcția de subdirector al Siguranței Generale a Statului, iar cu ocazia înființării Securității Statului în august 1948 a fost numit (de sovietici) în funcția de subdirector general la Direcția Generală a Securității Poporului, cu gradul de general maior. Cealaltă funcție de subdirector general a fost ocupată de „spionul” sovietic general-maiorul Vladimir Mazuru (Mazurow).
În perioada 1953 – iulie 1957, Alexandru Nicolschi a coordonat activitatea unor direcții și servicii centrale din Ministerul de Interne în calitate de ministru adjunct – deși nu avea decizie oficială în acest sens. Sovieticii i-au dat împuterniciri de facto, iar nu de jure, deci o formă conspirată de putere care să nu implice cumva activitatea agenților sovietici în treburile interne ale României.
Abia în iulie 1957, când pregăteau retragerea armatei de ocupație, sovieticii l-au instalat „cu acte” pe Nicolschi ca secretar general al MAI, iar la 21 februarie 1959 a fost avansat la gradul de general-locotenent. A fost decorat cu mai multe ordine și medalii (Steaua Republicii etc.). Ca rude, avea un frate și o soră stabiliți la Chișinău; două mătuși și un unchi stabiliți în SUA. Se căsătorise cu Josefina Marcovici, fostă funcționară MAI (șef serviciu la Evidența Populației). A fost trecut în rezervă la 31 ianuarie 1961. „Supravegherea” sa arăta că întreținea relații apropiate cu general-locotenent în rezervă Mihail Ratușnîi, „fost agent sovietic”xxiv.
Făcându-se cercetări în trecutul Nicolschi, a fost identificat și numitul Mojanschi Alexandru (fost în Serviciul Secret în vremea lui Mihail Moruzov, apoi la SSI, n.a.). Acesta a declarat că după 23 august 1944 a fost trimis de SSI să facă legătura între MAI al României și Comisia Aliată de Control, calitate în care a fost recrutat de Nicolschi Alexandru și prezentat general-maiorului Timofeev, colonelului Alexandrov și maiorului Karandașev, cărora Mojanschi le-a furnizat informații despre: emigrația rusă și ucraineană, diverse corespondențe oficiale, expedierea arestaților care urmau să fie deportați în URSS.
Procurorul Iorgu I. Popescu (vezi mai jos), întrebat despre trecutul lui Alexandru Nicolschi, a declarat că l-a cunoscut ca subaltern la Corpul Detectivilor, când „acesta apărea la telefonul conspirativ al Serviciului Special de Informații ca element de primă mână în afacerile cu MAI, când funcțional era un nimic. Repede a fost promovat ca șef al Corpului Detectivilor, până în 1947. Atunci maiorul Karandașev mi-a spus că Nicolschi este pionul lor, mai exact ochiul conspirativ sovietic la MAI, și că pot să mă adresez lui cu orice problemă chiar dacă este să sar peste cei mari”. Popescu știa că Nicolschi a lucrat direct cu Karandașev și lt.-maj. C. Popov, având propria rețea informativă în rândul emigrației ruse și ucrainenexxv.
În februarie 1969, Alexandru Nicolschi era semnalat de contraspionaj că locuia (pentru o vreme) la Moscova, la adresa V-36, str. Prof (ilizibil) nr. 13, ap. nr. 10, corpul I, de unde „publică articole în presa sovietică cu privire la faptele din anii 1930 ale spionilor sovietici contra României”xxvi.
Rolul lui Vanea Didenko
Ivan/Vanea Didenko/Didenco, ucrainean de origine, s-a născut la 27 ianuarie 1906, în comuna Șaba, Cetatea Albă, „naturalizat” în acte sub numele Ion Anton Vidrașcu. Membru al PCdR din anul 1933. În anul 1963, luat în atenție de contraspionaj, s-a stabilit că a „fost rezident în România al Serviciului de informații sovietic condus colonelul Zudov,
În anul 1934, Didenko/Vidrașcu a fost condamnat de Consiliul de Război al Corpului III Armată la 10 ani muncă silnică, pentru trecerea frauduloasă a frontierei și spionaj în favoarea Uniunii Sovietice. A „evadat” din lagărul de la Tg. Jiu împreună cu Gheorghiu-Dej și Ion Gh. Maurer, ajungând la București cu „sarcini deosebite pe timpul insurecției” din 23 august 1944.
După această dată a activat în rețeaua de agenți sovietici a lui Zudov, în cadrul căreia Ion Vidrașcu a condus Serviciul de contrainformații/contraspionaj al Formațiunilor de Luptă Patriotice (Gărzile Patriotice). A avut și importanta sarcină ca imediat după invazia politico-militară sovietică să taie legăturile României cu Occidentul, întrucât „antisovieticii” nu trebuiau să iasă din țară și să uneltească din Occident contra URSS (trebuiau exterminați) și nici alții să intre. Scop în care Ion Vidrașcu a fost plasat în funcția de subdirector al Serviciului Special de Informații român (SSI) în cadrul căruia a organizat și condus o structură ai cărei ofițeri aveau ca misiune să afle din timp orice intenție de solicitare de viză de intrare sau ieșire din țară ce interesa organele speciale sovietice. Pe această linie de muncă, Vidrașcu îi avea ca informatori principali pe: Andrei Lazăr (la Consiliul de Miniștri); Alexandru Bogdan (la Ministerul Comerțului Interior); Liza și Mișu Dulgheru/Moise Dulberger (la MAI); Goldsmit (la Comerțul Exterior); Marcel Popescu (la Direcția de Statistică); Tanea, sora soției lui Vidrașcu (măritată cu directorul unei rafinării din Ploiești); Solomon Marcuzan („intim” cu Liza Dulgheru). Activitatea și acoperirea lui Ion Vidrașcu erau cunoscute doar de câteva persoane, el evita contactul direct cu „colaboratorii”, fiind informat numai prin „tovarășele” Bîrsan, Luiza Dulgheru și Alexandru Bogdan. Uneori în „probleme deosebite” erau anunțați Emil Bodnăraș și Lucian Stupineanu care oficial „controlau” SSI. Prin acest mecanism clandestin sovieticii au controlat complet fluxul aprobărilor pentru ieșirea și intrarea în țară a persoanelor (vizele și pașapoarte). De Vidrașcu și operațiune a răspuns maiorul Borisov de la NKVD (ulterior colonel), activitatea sa fiind coordonată direct generalii Susaikov, Vinogradov și Moscvitin (din CAC).
După desființarea CAC (în anul 1947), rezidentul sovietic Ion Vidrașcu (Didenko) a fost numit președinte adjunct la Consiliul de Stat, apoi adjunct al Ministrului Agriculturii și ministru la Gostat („gospodăriile agricole de stat”). Ulterior, a fost încadrat la Ministerul Comerțului Exterior de unde, în „numele statului român”, a călătorit mult în străinătate pentru tratative comerciale în Europa, Asia și Africa. După o vreme, a „devenit” consilier la Consiliul de Miniștri, funcție pe care a deținut-o până la pensionarea sa în anul 1968, dată la care se afla în atenția contraspionajului sub motivul că se afla „în contact cu foste cadre ale NKVD care ne vizitează țara”xxvii.
Rolul „justiției române”
Procedura arestării, acuzării și condamnării „criminalilor de război și contrarevoluționarilor” români – fără a lăsa impresia că statul sovietic se amestecă în problemele autorităților române – o aflăm în parte de la procurorul magistrat maior Iorgu I. Popescu (fost în SSI), participant de marcă la acele înscenări „juridice”.
În iunie 1964, deși majoritatea „deținuților politici” fuseseră eliberați la cererea anglo-americanilor, Iorgu Popescu încă se afla în detenție la Gherla. Problema sa nu era trecutul „burghez”, ci faptele săvârșite „în serviciul sovieticilor”. Din declarațiile date în iunie rezultă cum el și avocatul Avram Bunaciu au fost recrutați de colonelul Alexandrov „șeful organului suprem de informații sovietic” în România și folosiți după 23 august 1944 în procesele acuzatoare.
Iorgu Popescu avea calitatea de procuror, iar Avram Bunaciu pe aceea de „acuzator public șef” în Tribunalul Poporului. Pentru a-și calibra activitățile, Iorgu Popescu și Avram Bunaciu colaborau și se întruneau în case conspirative, în speță cu maiorul Karandașev, lt. Popov și lt. Garin. Avram Bunaciu „producea” materialul compromițător/acuzator la adresa „criminalilor de război”, apoi interveneau recrutorii „sovietici” care în schimbul recrutării sau colaborării le promiteau „clemența” „noului regim”. Pentru facilitarea activității, Avram Bunaciu a fost numit Director General în cadrul MAI al României, „fiind utilizat în cele mai grele procese de către conducerea de stat”, precum cele ale lui Ion Antonescu, Iuliu Maniu etc.
„Ca și mine”, arăta Iorgu Popescu, „Avram Bunaciu era dirijat conspirativ de către sovietici. În fiecare proces politic și zi de zi a primit ca și mine dispoziții secrete sovietice să colaborăm strâns și deschis apărând interesele sovietice, care erau și acelea ale PCR. Fiecare am primit aceleași dispoziții, mie mi s-a pus în vedere că el este garantatul meu și răspund de el; am lucrat astfel împreună până în 1947-1948 când, după procesul lui Iuliu Maniu, Avram Bunaciu a fost numit Secretar General la Președinția Consiliului de Miniștri, apoi ministru adjunct la Externe”xxviii.
Lui Iorgu Popescu și Avram Bunaciu s-a „alăturat” conspirativ și col. Ion Almăjanu. Când primeau un caz în „cercetare și judecare”, cei trei magistrați ai „statului român” consultau conspirativ mai întâi linia sovietică pentru a afla „soluția”, iar ceea ce decideau sovieticii ei transmiteau conducerii PCR pentru ca la proces cele două linii să coincidă. Iorgu Popescu, de exemplu, a mărturisit că pe linie sovietică a răspuns personal de acțiunea „tulburărilor de la Palat din 1945”. La proces acuzatorul public s-a bazat pe mărturiile unor agenți deja recrutați de către Serviciul de informații sovietic (prin rețeaua col. Zudov), pe care Bunaciu și Iorgu trebuiau să-i cunoască dinainte pentru a se stabili planul de acuzare: „De la un timp s-a interpus între noi Alexandru Nicolschi, care era la dispoziția unui maior sovietic. După ce ne-am convins că și Nicolschi are aceeași sursă superioară sovietică, prin identitatea soluțiilor sale cu ale noastre, tot cu sovieticii, pe trei fire diferite, am găsit mai comod să nu mai consultăm firul nostru și să așteptăm soluția lui Nicolschi, verificând ulterior confirmarea”xxix.
În martie 1948, Avram Bunaciu a fost „numit” ministru al Justiției din România.
Încheiere
Pe scurt, aceasta este istoria „statului paralel” clandestin creat de Uniunea Sovietică în România cu scopul de a-și impune controlul total asupra politicii sale interne și externe. Deși părea a fi un stat suveran, România și conducerea sa comunistă nu reprezentau decât o „gubernie” vasală Imperiului sovietic.
În anul 1956, divizii sovietice sosite din URSS împreună cu cele de ocupație din România au trecut în Ungaria fără a fi anunțată oficial conducerea românească. Francisc Păcurariu, atunci diplomat la ambasada noastră la Belgrad, afirma că „această invazie nedeclarată i-a înspăimântat pe ai noștri”. În numai câteva ore trupele sovietice din districtul Odessa au preluat controlul tuturor căilor de comunicații din România. Întreaga infrastructură a României se afla sub ocupație. Gheorghiu-Dej, fost ceferist, cunoștea complexitatea problemelor implicate și – mărturisea ulterior – nu i-a venit să creadă că așa ceva era cu putință. Și-a dat seama că într-o singură noapte aliatul sovietic putea ocupa de facto țara. După acest episod, pentru Gheorghiu-Dej scoaterea trupelor sovietice din țară a început să fie o necesitatexxx.
Un alt exemplu, „fostul agent sovietic” Constantin Doncea susținea că a fost îndepărtat din funcțiile „înalte” în Partid și stat de către Gheorghiu-Dej din cauză că în anul 1956, la cererea organelor sovietice de informații și fără știința autorităților române, a organizat o „bandă” pe care a trimis-o la Budapesta „să înăbușe revoluția”xxxi. Sesizat, contraspionajul a depistat pe teritoriul României și alte celule „sovietice” paramilitare, care „la nevoie” puteau fi utilizate chiar și contra „conducerii noastre superioare de Partid și de stat”.
O situație la fel de îngrijorătoare a avut loc în toamna anului 1962 în „criza rachetelor din Cuba”, când puțin a lipsit ca România și celelalte state socialiste să fie antrenate de sovietici într-un război cu Occidentul fără ca măcar acestea să fie consultate de partea sovietică (singurul vas sovietic care a forțat blocada instituită de SUA în apropierea coastelor cubaneze purta numele sugestiv „București”). Martor al evenimentelor, Mircea Malița – atunci diplomat român la ONU, arată că pentru prima dată partea română nu a mai făcut ce „zice rusul”. În acea toamnă, Gheorghe Gheorghiu-Dej și primul ministru Ioan Gheorghe Maurer au fost la Moscova unde s-au întâlnit cu Nikita Hrușciov, care „spumega împotriva americanilor”. Maurer i-a spus lui Dej: „Ghiţă, tu ai să citeşti mâine în ziare că eşti în război cu America”. Afirmația l-a făcut pe Dej să „înghețe”. Gheorghiu-Dej a pus mâna pe telefon, erau încă în tren, și l-a sunat pe Mircea Malița la ONU unde se dezbătea problema „redutelor denuclearizate”. Când să se voteze la ONU, „toată lumea socialistă, la rezoluţia americană – abstain. Şi eu zic: Yes. Şi preşedintele zice: Sorry, Romania, please repeat! „Yeees! A fost de senzație… o ţară din lagăr vota altfel… Şi acesta a fost precedentul”xxxii.
Un an mai târziu, în octombrie 1963, Gheorghiu-Dej a adresat un mesaj secret către președintele american John Kennedy, prin Secretarul de Stat Dean Rusk, în care printre altele i-a transmis că România nu fusese informată de sovietici cu privire la desfășurarea rachetelor în Cuba și nu a fost de acord cu aceasta; România nu va lua parte la un război ofensiv provocat de URSS împotriva SUA; forțele armate ale României se află sub control național și nu trebuie considerate un auxiliar al forțelor militare sovieticexxxiii. Apoi, nu întâmplător, Marea Britanie în decembrie 1963 și din iunie 1964 și SUA și-au ridicat reprezentanțele lor diplomatice din România la rang de ambasadă!
Între timp, România „oficială” a prins curaj și a trecut la măsuri ofensive menite să neutralizeze agentura „statului sovietic paralel”, care o „căpușa”. În aprilie 1963, în cadrul Direcției de Contraspionaj a României s-a înființat Sectorul specializat pe Uniunea Sovietică și aliații ei socialiști. Astfel, România a fost singura țară socialistă care timp de trei decenii s-a opus continuu și sistematic spionajului sovietic prin structuri special instituite în acest sens. Celelalte state socialiste nu au îndrăznit decât episodic să se împotrivească sovieticilor.
Ca atare, instituția Securității din România a fost unică în cadrul instituțiilor similare ale lagărului sovietic, acumulând o bogată experiență contra organelor sovietice de spionaj. Pe acest profil de muncă, contraspionajul a oferit conducerii de stat cunoașterea tiparului acțional sovietic și sprijinul necesar pentru identificarea, urmărirea, controlul și anihilarea statului sovietic paralel clandestin instaurat în țara noastră după 23 august 1944 și perpetuat până în anul 1963 – 1964.
Experiența și succesele dobândite români i-au făcut pe sovietici să renunțe să mai trimită la post în țara noastră „diplomați” și „ofițeri” specializați în statele socialiste. România a fost trecută în categoria „țărilor inamice”, serviciile sovietice de informații au trimis aici îndeosebi „funcționari” căliți mai întâi în lupta cu serviciile de informații ale statelor „dușmane” capitaliste.
În decembrie 1989, agentura sovietică din România a fost activată. Conform documentelor recent publicatexxxiv, Kremlinul a însărcinat serviciile sale de informații (KGB și GRU) să execute o lovitură de stat cu scopul de a readuce România sub controlul complet al Uniunii Sovietice, „așa cum a fost înainte de anul 1958”.
Lovitura de stat sovieto-„română” a reușit deplin. Prima măsură luată de noua putere „română” a fost să acuze instituția Securității ca fiind singura responsabilă de „atrocitățile” regimului instaurat cu forța în țara noastră tocmai de sovietici. În realitate, ținta sovieticilor a fost să distrugă din temelii contraspionajul local deoarece cunoștea în detaliu agentura sovietică din România. Această „memorie instituțională” antisovietică a statului național român constituia un pericol potențial pentru „statul sovietic paralel” reinstalat în România în decembrie 1989.
Foto sus: Întoarcerea în Capitală a membrilor guvernului care au participat la festivităţile organizate cu prilejul reunirii Nordului Transilvaniei cu România democratică (A.I.Vişinschi, Petru Groza, Gh. Gheorghiu Dej, general Susaikov, Gh. Tătărescu, P.Constantinescu Iaşi), la 14 martie 1945 (© „Fototeca online a comunismului românesc”, cota: 115/1945(111/1945)(110/1945)
Note:
1 Vezi pe larg în: Sorin Aparaschivei, Operațiune sub steag fals contra României, agentura sovietică preia administrația locală și amenință cu secesiunea (august 1944 – aprilie 1945)
2 UM 0110, Dosar nr. 2464.
3 Idem, Dosar nr. 2015.
4 Idem, Dosar nr. 264.
5 Idem, Dosar nr. 2575.
6 Vezi pe larg în: Sorin Aparaschivei, Serviciul Britanic de Informații în România (1916-1950), Editura Militară, București, 2020, p. 316 și următ.
7 UM 0110, Dosar nr. 2575.
8 O definiție sovietică arată că ilegalul este o persoană special instruită (un ofițer de informații sau agent) care trăiește după indicațiile și cu sprijinul unui serviciu de informații într-o țară țintă, cu acte și documente prin care își asumă o altă identitate, de regulă diferită ce cea a statului de origine, cu scopul de a ascunde față de autorități afilierea sa față de un alt sat, adevăratul său nume și biografia sa particulară, creându-și astfel condițiile necesare pentru a desfășura activitate informativă ilegală; conf.: KGB Lexicon, The Soviet Intelligence Officer̓s Handbook, edited and introduced by Vasily Mitrokhin; „Routledge Taylor & Francis Group”, London and New York, 2006, p. 74.
9 UM 0110, Dosar nr. 2033.
10 Ion Leșeanu, anterior Viconski (DUI „Lascu”), născut la 18 aprilie 1915, com. Mîrzești, Orhei. „Folosit de organele sovietice de informații”. Locuri de muncă: 1945-1948 activist al CC al PCR, MAE, apoi director general în Ministerul Agriculturii; conf. UM 0110, Dosar nr. 2460.
11 UM 0110, Dosar nr. 2460.
12 Idem, Dosar nr. 2444.
13 Idem, Dosar nr. 1284.
14 Idem, Dosar nr. 2444.
15 Ibidem.
16 Idem, Dosar nr. 1973, 1 octombrie 1974, notă (olografă) privind pe Nicolau Serghei.
17 Idem, Dosar nr. 1973.
18 Vezi detalii și în: Neagu Cosma, Ion Stănescu, De la iscoadă la agentul modern – în spionajul și contraspionajul românesc, Editura PACO, București, 2001, p. 288.
19 UM 0110, Dosar nr. 1973.
20 Ibidem.
21 Idem, Dosar nr. 2576.
22 Ibidem.
23 Vezi și: Marius Oprea, Viața celui mai cunoscut torționar al Securității: Alexandru Nicolschi – spion NKVD, Editorial: Istoria fără perdea, 17 martie 2021; și: Mihai Burcea, Marius Stan, Alexandru Nicolschi, ilegalist comunist, spion sovietic, deținut și general de securitate.
24 UM 0110, Dosar nr. 1975.
25 Ibidem.
26 Idem, Dosar nr. 1013.
27 Idem, Dosar nr. 2015.
28 Idem, Dosar nr. 2312, notă, 1 martie 1973.
29 Ibidem.
30 Francisc Păcurariu, Martor ocular la Operațiunea „Viforul”, în Revista „Magazin istoric”, București, noiembrie 2022 (nr. 11), pp. 11-15.
31 UM 0110, Dosar nr. 1837, vol. 3.
32 Vezi pe larg: Eveline Păuna, In memoriam Mircea Malița, 22 mai 2018.
33 Larry L. Watts, Oaia albă în turma neagră. Lupta pe frontul intern: politica de securitate a României în perioada Războiului Rece, Editura Rao, București, 2018, p. 64.
34
Vezi pe larg: Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Parchetelor Militare, Rechizitoriu, 29 iulie 2022; precum și interviul luat de Ion Cristoiu lui Cătălin R. Pițu, fost procuror general al Parchetului General Militar.
Mai multe pentru tine…
https://historia.ro/
////////////////////////////////////////
Studiu: Religia bate ateismul în China; Ţările cu cei mai mulţi atei. China se află pe primul loc; Noua religie atee din Apus; Ateismul de stat; Topul țărilor cu cei mai mulți atei; Diferitele tipuri de ateism. Un miliard de atei în întreaga lume; Rolul ateismului în comunism. De ce religia și comunismul nu pot coexista; Cine ţine lecţiile la Davos? Neajunsurile Bisericii evanghelice contemporane Partea 1 si II; Este pace între întuneric şi lumină? Pentru iarna care vine trebuie să fii îmbrăcat cu Hristos; Coronavirusul numit Ecumenism- Prevenţie… Ce a însemnat Crucea pentru Satan; MITURI MODERNE DESPRE RĂZBOIUL SPIRITUAL, PARTEA I; Capitolul 2 – Consecinte Teologice (17), Cetatea Sfântă – Noul Ierusalim- Written by Gabriel Baicu; Muzica dracilor în Casa lui Dumnezeu?
/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
Muzica dracilor în Casa lui Dumnezeu?
Dan Bercian
David Wilkerson în cartea sa ”Sunați din trâmbiță”, carte scrisă în anul 1985, are un capitol intitulat: ”Muzica dracilor în Casa lui Dumnezeu”. Este posibil așa ceva? Da, deoarece, așa cum spunea marele reformator, Martin Luther, diavolul este maimuța lui Dumnezeu. Adică diavolul îl imită pe Dumnezeu în ceea ce poate imita, căutând să înșele pe cei neștiutori sau lesne crezători.
Am cunoscut muzica rock în tinerețe și adolescență și am fost un fan al ei până la convertirea mea, la vârsta de 33 de ani. După convertire am aflat în ce am fost implicat, mai bine spus am realizat, deoarece și înainte știam că muzica rock este de sorginte satanică dar nu puteam să conștientizez pericolul în care mă aflam, din lipsă de discernământ spiritual.
Muzica rock a fost idolul vieții mele și un idol te urmărește o vreme. Așa a fost și cu mine. După convertire nici nu puteam să-mi imaginez că ar exista rock creștin, dar cineva din biserica din care făceam parte mi-a adus câteva CD-uri cu astfel de muzică. În prima fază am fost entuziasmat, gândindu-mă că nici nu am pierdut nimic atunci când am aruncat la gunoi toată muzica ce o adunasem până la convertire. Și am început să ascult rock creștin.
Atunci nu exista internet, așa că nu puteam ști prea multe despre acești cântăreți așa zis creștini. Până într-o zi când mi-au căzut în mână niște CD-uri cu o selecție din cele mai cunoscute formații rock-creștine din SUA. Pe coperte erau pozele acestor cântăreți și o istorie a lor. Am fost de-a dreptul șocat. Între ei și cântăreții de muzică rock pe care îi ascultasem până atunci, și care erau pe față adoratori ai lui Satan, nu era nici o deosebire, ca aspect exterior și nici în stilul muzicii. O trupă de felul acesta avea numele ”Whitesnake”, adică șarpele alb! Dacă diavolul este un șarpe negru, pentru creștinii ce iubesc rock-ul creștin, există, totuși, și un diavol alb!
Citez din cartea lui D.Wilkerson: ”Am fost șocat peste măsură când, răsfoind o revistă creștină am zărit fotografia unui grup de rock «heavy metal» care se declara creștin. Purtau aceleași costumații sadomasochiste pe care le văzusem când Îl mărturiseam pe Hristos pe străzile din San Francisco. Atunci mi-au venit în minte tot felul de amintiri neplăcute. Mi-am amintit clar ce am simțit pe străzile acelui oraș când am văzut zece-doisprezece sadomasochiști care înaintau spre mine, îmbrăcați în costume de piele neagră, având curele și brățări țintuite cu cuie, lanțuri, gulere metalice, tunsuri punk și fețe vopsite. Ochii lor aveau o privire sălbatică , iar expresia de pe fețele lor era una de devastare, pierdută. S-au apropiat de mine ca niște demoni răzvrătiți în căutarea prăzii (…). Am coborât de pe trotuar și i-am lăsat să treacă, însă am fost încredințat că tocmai l-am văzut pe diavolul în oameni, umblând pe picioare.
Nu pot să exprim în cuvinte oroarea care mi-a cuprins sufletul când am văzut fotografia grupului «heavy metal creștin» care pretindeau că sunt ambasadorii lui Hristos, purtând costume identice, având aceleași tunsuri, aceleași expresii amenințătoare și cântând aceeași muzică ca și cea pe care dansează sadomasochiștii”. Citatul este din anul 1985.
Eu îl înțeleg bine pe David Wilkerson, problema este că mulți tineri și foarte mulți actuali păstori nu-l înțeleg.
Muzica rock nu are nimic de-a face, nu cu muzica creștină, ci cu muzica în general. Muzica rock (în foarte diversele ei forme moderne) nu este muzică, este o imitație grosolană a muzicii, venită tocmai din burta iadului. Ea este numită muzică doar pentru a înșela, așa cum și alți termeni sunt atribuiți unui lucru, nu pentru-că acel lucru este ceea ce se pretinde a fi, ci pentru că dacă i se dă acel nume, este mai ușor de acceptat de oamenii care nu pot face diferența între autentic și fals. Aceasta, muzica rock, nu exprimă nimic ce poate face bine sufletului omenesc, nici măcar în formele ei mai blânde, mai ”soft”, ca să zic așa, deoarece ea are în spate pe diavolul, cel ce îi îndeamnă pe oameni la revoltă și nesupunere. Se știe bine că în timpul concertelor de rock se ajunge la stări în care participanții sunt cuprinși de o dorință frenetică de a distruge orice le cade în mână, tonul fiind dat chiar de așa zișii muzicieni care își distrug instrumentele muzicale și tot ce se află în jurul lor. Muzica rock își are rădăcinile în muzica satanistă a triburilor din Africa, a practicilor numite ”Vodoo”, practici prin care vrăjitorii chemau duhurile întunericului ca să îi posede. Bătăile nesfârșite la tobe, ritmurile repetative ale acestor tobe, aveau menirea de a-i aduce pe vrăjitori și participanți într-o stare de transă, pentru a intra în contact cu aceste duhuri rele. Din nefericire am văzut această practică în foarte multe biserici din lumea întreagă, inclusiv în România. Instrumentele electronice au făcut ca impactul acestei muzici să fie tot mai puternic și, de fapt, dezvoltarea acestui gen de muzică, ca și impact și volum, nu a fost posibilă până în timpurile moderne care au pus la dispoziție tehnologia necesară.
Așa zisa muzică rock, și toate derivatele ei moderne, au un efect devastator asupra a tot ce este viu, oameni, animale sau plante. Sunt cunoscute experimente care s-au făcut pe plante care au fost expuse la muzică rock sau muzică clasică. Cele expuse o perioadă la muzica rock s-au ofilit iar celelalte s-au dezvoltat frumos. Moleculele de apă, care privite la microscop au o structură frumoasă, armonioasă, sunt și ele transformate în structuri urâte, grotești, atunci când sunt expuse muzicii rock. Iar corpul uman este apă în cea mai mare parte. Intrați pe internet și vedeți că ceea ce vă spun este adevărat.
Muzica rock are capacitatea de a deteriora structura umană, de a influența în rău comportamentul, modul de gândire. Cu circa 400 – 500 de ani înainte de Hristos, Platon, unul dintre marii filozofi ai acelei vremi, a spus: ”Cântecele noastre sunt legile noastre”. Iar un alt mare filozof al acelor vremi, Socrate, spunea și el: „Modurile muzicii nu s-au schimbat niciodată fără schimbarea legilor constituționale”.
Ei accentuau faptul că există o legătură foarte puternică între cultura ce o trăim și muzica ce o cântăm. Prin urmare societatea poate fi influențată să meargă într-o direcție sau alta, prin muzică, după cum spunea Platon: ”Dacă vrem să schimbăm legile tradiționale, trebuie să schimbăm muzica”.
Odată cu formația Beatles a început marea manipulare a tinerilor și nu doar a lor. Au fost și alții înaintea acestei formații, care au început această lucrare de transformare a societății prin muzică, dar Beatles a fost vârful de lance. Am ajuns, în câteva decade, ca toți, toate popoarele, să adopte această muzică rock (în diversele ei forme) iar rezultatele se văd astăzi lămurit. Anarhia a cuprins pământul întreg și chiar dacă muzica nu este singurul element vinovat de aceasta, conform lui Platon și Socrate, trebuie să-i dăm și ei meritul potrivit.
Nenorocirea mare este că această muzică a fost adusă în Biserică, fiind într-o anumită măsură cosmetizată, adică i s-au pus versuri așa zis creștine, și prezentată ca sfântă. Rezultatele deja se pot vedea astăzi, pentru cei ce au ochi să vadă.
Vremurile din urmă vor fi caracterizate de o mare înșelare religioasă. Cineva spunea: ”Când ești înșelat, nu știi că ești înșelat, pentru că ești înșelat”. Iar obiectivul prim al Satanei este Biserica lui Isus Hristos.
Scriu aceste rânduri cu gândul la o mare lucrare de înșelare care a avut loc în aceste zile în țara noastră, prin acel festival de muzică rock de la Cluj, intitulat ”HeartBeats”, festival care a avut pretenția că este creștin. După părerea mea acest festival nu a fost creștin deloc, și nu doar că a nu a fost un eveniment demn de a fi salutat, din perspectiva unui creștin, ci trebuie deplâns. Oricum, răul s-a făcut.
Voi lua câteva citate din declarațiile făcute de organizatori și suporterii lor, declarații din care se va vedea clar că acest eveniment nu a fost unul creștin, deoarece nu a fost organizat după metode caracteristice creștinismului biblic.
În primul rând felul în care a luat ființă acest festival nu se încadrează în tiparul biblic. Un tânăr s-a gândit, văzând că tot mai mulți tineri din Europa nu mai cred în Dumnezeu, să facă acest festival. A fost inițiativa lui, nu a lui Dumnezeu. Prezent fiind într-un studio de televiziune secular, a fost întrebat de moderator: ”Cum ți-a venit o astfel de idee? Să te gândești, domnule, asta e o nișă pe care ar trebui să o încercăm. Există o nevoie? Pentru că, de obicei, nevoia face ca…” Moderatorul avea perfectă dreptate în legătură cu nevoia, iar nevoia nu exista. Totul a plecat de la gândul celui ce a realizat festivalul că sunt mulți tineri care nu mai au încredere în Biserică ca și instituție și, atunci, s-a gândit să pună ceva în locul Bisericii. Este inițiativa lui! Dumnezeu nu a fost implicat acolo pentru că Dumnezeu nu așa tratează cu Biserica Lui, chiar căzută. Bisericii din Efes, Dumnezeu îi scrie: ”Adu-ți aminte de unde ai căzut, pocăiește-te și întoarce-te.” (Apocalipsa 2:5) Întoarce-te la lucrurile bune pe care le-ai avut și pe care le-ai lăsat, rezolvă păcatul, neascultarea de Dumnezeu; nu veni cu invenții, cu lucruri noi, nu schimba muzica, deoarece aceasta nu îți va folosi și nu te va salva. Nu de nou este nevoie ci de întoarcerea la lucrurile vechi, neglijate și pierdute. Moderatorul avea perfectă dreptate: era o nișă pentru ceva nou, dar nu era o nevoie.
Realizatorul acestui festival, deși are doar 32 de ani, a mai făcut o lucrare despre care ne vorbește. A făcut o școală pentru părinți deoarece a observat ”că toate problemele copiilor pleacă din familie”. A fost tot o inițiativă personală. Cum a ajuns la concluzia că toate problemele copiilor pleacă din familie? Oare societatea coruptă până în măduva oaselor, școala, influența mediului pervers și stricat, nu au nici o influență? Dacă chiar muzica rock ”creștină” pe care el o promovează produce în copii și tineri o stare de rebeliune și nesupunere, așa cum se întâmplă cu cei din lume care nu-L cunosc pe Dumnezeu? Cine crede că, la 32 de ani, poate să dea lecții tuturor părinților în legătură cu creșterea copiilor, spunând că părinții sunt problema, își pune o pălărie prea mare pentru capul lui. În același fel, el crede că poate fi util pentru toți tinerii și că problemele lor se vor rezolva la ”HeartBeats Festival”.
Mai spunea el că nu vrea ca tinerii să fie atei și că vrea, prin acest festival, să ”le ofere un mediu relevant.” Citez: ”Îi încurajăm pe tineri să vadă valori creștine «fresh» (proaspete) și relevante în această generație”. Dacă prin aceasta vrea să spună că le-a oferit tinerilor rebeli, sătui de Biserică, o alternativă, atunci a reușit, numai să se gândească cu ce consecințe. Biserica este relevantă pentru societate abia atunci când rămâne Biserică, neinfiltrată și nepângărită de lume, de muzica ei perversă sau de orice altceva ce aparține lumii.
”Valori creștine «fresh»”; aproape mi se întoarce stomacul pe dos! Acest fel de exprimare este o batjocură la adresa creștinismului biblic, care a supraviețuit foarte bine 2000 de ani fără ajutorul muzicii rock. Creștinismul este proaspăt nu prin țipete și zbenguială, prin pantaloni mulați sau rupți în fund, ci prin purtarea crucii, prin lepădare de sine, prin jertfă și suferință pentru Hristos și cauza Evangheliei. Mai bine lasă-i atei decât să le prezinți un creștinism de doi bani pe care Hristos îl va vărsa din gura Lui, împreună cu toți care l-au îmbrățișat, și decât să le dai speranțe false că ar fi oameni ai lui Dumnezeu. Biblia spune că multe lucruri par bune oamenilor dar la urmă se vede că duc la moarte.
Ținându-i isonul, un realizator de emisiune cu păr grizonat și ani destui la activ, spunea: ”Unii sunt mai conservatori, se gândesc că ar trebui să fie (în Biserică) o moțăială în regulă, dar alții cred că ar trebui să fie și o dovadă de bucurie, explozie de laudă. Presupun că David când juca din răsputeri înaintea Chivotului Domnului nu prea stătea cu mâinile în sân, așa cum stăm noi de multe ori”. La aceasta spun doar atât: slab, penibil argument, pentru a aduce în Biserică lumea și pentru a schimba regulile felului în care trebuie făcută lucrarea lui Dumnezeu. Și aș îndrăzni să îi sugerez realizatorului în cauză să citească atent TOATĂ Biblia. Așa se face când vrei să fii în adevăr. Aviz celor ce nu au ce face și se lasă formați și formatați de televiziunile așa zis creștine.
Mai spunea tânărul organizator așa: ”Doresc să clarific că noi suntem un eveniment creștin asumat dar nu cu valori în care să fie…cu cruce, sau…deci este un eveniment pur și simplu să îi încurajăm pe tineri să creadă în Dumnezeu și fiecare să regăsească o cale și nu un eveniment în care oamenii să se simtă super agresiv de anumite mesaje” (mă gândesc că intenționa să spună ”că oamenii să se simtă super agresați de anumite mesaje”). Începem să ne lămurim tot mai bine. Suntem creștini dar nu cu cruce, suntem acei creștini ai vremurilor din urmă în care ne dăm învățători după poftele noastre și care nu suferim adevărata învățătură, unde fiecare își poate regăsi o cale ușoară, care să-i convină. Iar organizatorii evenimentului au avut grijă ca nu cumva participanții să audă vre-un cuvânt care i-ar fi putut mustra pentru păcatul din viața lor. De aceea l-au chemat ca vorbitor pe super-titratul John Maxwell. Și el, ca de obicei, nu le-a făcut probleme. Specialitatea lui nu este să vorbească despre păcat. El este un vorbitor motivațional. Iar afirmația că acest festival este ”un eveniment creștin asumat” este o mare minciună care are scopul să-i amăgească pe cei ce încă nu știu ce înseamnă creștinism și să-i ducă pe căile rătăcirii. Este aceeași minciună despre care am vorbit la început, prin care se abuzează de termeni consacrați pentru a induce în eroare pe cei ce nu au discernământ. Aproape nimic din ce astăzi vine din SUA nu mai are autenticitatea creștinismului. Adevărata sămânță a lui Hristos de acolo este tare puțină. Pastori ”creștini, muzicieni ”creștini, lucrări ”creștine”, televiziuni ”creștine”, evenimente ”creștine”, cărți ”creștine”, tot și toți cei ce sunt titrați și lăudați de lume a fost pervertit; a rămas doar numele dar conținutul este păgân. Și diavolului îi convine situația aceasta. Dacă vreți să importați creștinismul actual din America atunci să vă gândiți că veți importa și mânia lui Dumnezeu care se va abate în curând peste această țară care a batjocorit harul mare de care Dumnezeu i-a făcut parte de-a lungul vremii. Dacă tot ar fi să luăm ceva de acolo ar trebui să ne întoarcem cu mult timp în urmă la oameni ca Finney, Whitefield, Jonathan Edwards, A.B. Simpson, sau mai aproape de noi, dar toți trecuți în veșnicie: A.W. Tozer, Leonard Ravenhill, David Wilkerson, nu la apostații de azi care sunt apostoli și lucrători ai fărădelegii. Azi copiem și importăm putregai religios pe care s-a pus eticheta: creștin. Falsul creștinism de azi nu face altceva decât să provoace mânia lui Dumnezeu, scârbit fiind Cel Sfânt de tot circul care are loc în Casa Lui. Nu motive de țopăială sunt azi ci de plâns și jale pentru că mânia Domnului vine peste toți care au transformat harul Său în desfrânare și batjocoresc Jertfa Sfântă.
Făcând reclamă evenimentului și îndemnând poporul să cumpere bilete, tânărul organizator mai spunea: ”Să cumpărați bilete pentru prietenii voștri, de la școală, de la servici. Cred că e o foarte bună oportunitate să cunoască comunitatea, să știe (cei invitați nn.) cum să fii creștin, să nu-ți fie rușine”. Întreb eu, consternat de afirmație: ce comunitate să cunoască invitații? Comunitatea celor ce strigă și țopăie? De aceasta ar trebui să fie impresionați? Asta înseamnă ca ei să învețe ce înseamnă să fii creștin? Acesta este creștinismul? Nu ar trebui să vadă oameni născuți din nou, care nu mai seamănă cu lumea, care s-au separat de lume și care trăiesc o viață nouă, care urăsc păcatul și nu mai trăiesc pentru ei ci pentru Dumnezeu, în smerenie și umilință? Unde să vadă ei aceste lucruri și altele care îi definesc cu adevărat pe creștini? În mijlocul unui balamuc pe care un om cu mintea sănătoasă nu l-ar putea nicidecum asocia cu creștinismul, dacă n-ar auzi, printre răgete și strigăte, cuvinte ca Dumnezeu sau Isus Hristos? Acesta este creștinismul? Ceva ce seamănă cu manifestările tribale? Creștinismul este lepădare de sine, jertfă, viață nouă, biruință asupra păcatului, dragoste care se jertfește, smerenie. Și, dacă vrei să cunoști comunitatea creștină, du-te la biserică. Ia-le pe rând și, cu Biblia în mână și cu rugăciune, cere-I lui Dumnezeu să te ajute să-i cunoști pe adevărații creștini.
Continui să citez, dacă încă nu v-ați lămurit cum stau lucrurile cu acest festival: Un tânăr vine mult mai ușor la un astfel de concert, decât să-l inviți într-un mod ofensiv la Biserică sau să stai să discuți”.
În opinia organizatorului, tânărul de 32 de ani, regulile evanghelizării trebuie schimbate. Așa a hotărât el sau așa l-au învățat cei din America. A chema oamenii la biserică este ”ofensiv”, nepotrivit, barbar, lipsit de tact și înțelepciune, iar a vorbi cu omul ca să-i spui despre păcatul din viața lui și despre dragostea de Dumnezeu, este fără sens și pierdere de vreme, un obicei învechit. Mult mai bine, după el, este să aștepți anul care vine, să îți cumperi bilet la festival și să țipi în gura mare, ascultând vorbitori motivaționali, care mai bine își vor tăia limba decât să pomenească cuvântul păcat.
Auziți cum se pune problema, mai nou. Îl citez pe Nick Hall, speaker și evanghelist internațional, după cum se prezintă: ”Sunt entuziasmat să fiu în Cluj Arena. Totul o să fie în această vară. Iulie 15-16. O să fie DISTRACȚIE și tu trebuie să fii acolo. Mă refer la muzică incredibilă, laudă incredibilă, speakeri incredibili”. Din nefericire asta a ajuns azi Evanghelia: DISTRACȚIE! Totul este incredibil dar nu supranatural. Când coboară Duhul Sfânt nimeni nu mai țopăie și nu mai urlă ca păgânii la concertele lor, ci oamenii cad la pământ străpunși în inimă din pricina păcatului din viața lor și urlă de durere deoarece li s-au deschis ochii și acum văd că, prin păcatul lor, L-au ofensat pe Dumnezeu. Tineri care trăiesc în curvie și relații nepermise de o Biblie învechită (după cum o tratează ei), care vizionează pornografie, care sunt obraznici cu părinții și cu cei din biserică, au un timp fain la Cluj Arena. Acolo pot să-și dea în petic; au scăpat din lanțul ascultării și pot zburda fericiți.
Trist este și faptul că reprezentanții televiziunilor creștine i-au ținut isonul acestui tânăr organizator, și realizatorii de emisiuni erau foarte entuziasmați de idee și de ce urmează să se întâmple pe Cluj Arena. Alfa și Omega, A7 și nu știu dacă și alții, s-au alăturat televiziunilor comerciale în a lăuda evenimentul. Iar realizatorul se bucura de faptul că și televiziunile comerciale l-au primit cu brațele deschise. Citez: ”Am fost foarte impresionat că alte televiziuni din «main stream» să spună: «Mai vrem să vii la emisiunile noastre, ți-am aranjat încă patru emisiuni. Vrem să venim la eveniment, este ceva WOW! Vrem copiii noștri să fie acolo». Și am rămas impresionant. Eu m-am dus acolo cu frică, mă iau ăștia, mă taie acolo! Ce fac eu acolo?! De unde? Au rămas super impresionați. O televiziune națională!”
Dacă nu v-ați lămurit până acum cu cine aveți de-a face, iată cum descrie organizatorul acest festival, ce se vrea el: ”HeartBeats este un produs cultural inedit, o ofertă culturală nouă; un concept nou de eveniment centrat în jurul creștinismului; un altfel de entertainment; un eveniment ecumenic interconfesional care invită la speranță și unitate, indiferent de confesiunea religioasă”. Sau cum spunea o colaboratoare de-a lor, de la ”World Vision”: ”Pentru noi este un eveniment care vorbește despre unitate, care vorbește despre iubire, care vorbește despre bucurie, care vorbește despre noi toți, pentru că nu aparținem, nu dorim să fim despre vreo confesiune, despre vreo religie. Suntem aici despre noi toți, suntem aici pentru noi toți, aceasta este misiunea noastră”.
Așa cum spuneam, o caracteristică a vremurilor din urmă este înșelarea, lipsa discernământului spiritual. Nu ar trebui să-ți dea de gândit, ca și creștin, faptul că televiziunile comerciale, cele care au impact în societate, sunt alături de tine? Poate sta lumina împreună cu întunericul? Pot ei, care de doi ani de zile sprijină cea mai mare minciună – prin care au fost afectați oamenii ca niciodată în istorie, care îndeamnă poporul la imoralitate și desfrâu, care sunt dușmani ai adevărului, să sprijine o lucrare bună venită de la Dumnezeu și care ar duce la pocăința oamenilor? Domnul Isus avertiza spunând: ”Vai de voi când toți oamenii vă vor vorbi de bine.” Cum să vorbească Satana de bine o lucrare a lui Dumnezeu? Dar dacă este vorba despre noi toți, despre râul bogat al ecumenismului și al dragostei în orice fel și în orice chip, dacă nu este vorba despre vreo religie sau confesiune ci despre RELIGIA aceea ce se pregătește de o vreme pentru toți, și dacă ”ACEASTA ESTE MISIUNEA VOASTRĂ”, atunci înțelegem. Și nădăjduiesc să înțeleagă cât mai mulți. Iar cine nu vrea, să nu înțeleagă.
Vorbind cu unul dintre moderatori, despre realizarea acestui festival, organizatorul a spus: ”Sper că n-am greșit.” Părerea mea este că a greșit, cu siguranță. Ar fi trebuit să i-o spună realizatorul de emisiuni creștine, păstorul, părinții, prietenii care spun că sunt creștini. A reușit să deschidă o cutie a înșelării pe care nu știu dacă o va mai închide cineva vreodată aici în România. Țara noastră scumpă, creștinii din țară, nu de așa ceva aveau nevoie. Dar așa se întâmplă când omul face după mintea lui și nu Îl așteaptă pe Dumnezeu. O pocăință publică, cel puțin cu tot atât de mult tam-tam ca și reclama evenimentului nefericit, ar putea schimba situația și Dumnezeu să-Și oprească mânia în dreptul celor vinovați de acest foarte mare rău făcut.
În toată această degringoladă a creștinismului, când se trage asupra lui din toate direcțiile și cu muniție de cel mai mare calibru, numai de așa ceva nu aveam nevoie.
https://radiounison.ro/muzica-dracilor-in-casa-lui-dumnezeu-2/
////////////////////////////////////////////
Capitolul 2 – Consecinte Teologice (17)
Cetatea Sfântă – Noul Ierusalim
Written by Gabriel Baicu
Așa cum începe istorisirea biblică despre creație, în cartea Facerea, așa se și termină, în cartea Apocalipsa. Ambele viziuni sunt pline de contradicții, după cum vom vedea, și din această cauză ambele sunt incredibile. La prima vedere există o anumită potrivire între ele, dar această aparentă asemănare nu poate fi considerată o dovadă a coerenței lor sau a inspirației lor de către Dumnezeu, deoarece, analizând mai atent, se pot observa multe nepotriviri între elementele care le compun. Folosirea acelorași simboluri duce la impresia greșită că cele două cărți exprimă evenimente din trecut și din viitor care sunt în legătură unele cu celelalte.
Povestirile despre creație din Biblie plasează Grădina Eden pe Pământ, nu undeva în cer, și de asemenea raiul viitor se pare că se preconizează a fi tot pe Pământ, dar pe un Pământ nou, adică pe o nouă planetă care urmează să înlocuiască planeta noastră.
„1. Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este. 2. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru mirele ei. 3. Şi am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii şi El va sălăşlui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi însuşi Dumnezeu va fi cu ei. 4. Şi va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 21; 1-4)
O primă asemănare între cartea Facerea și cartea Apocalipsa este prezența lui Dumnezeu atât în primul rai pământesc cât și în cel de al doilea. În cartea Facerea, Dumnezeu se plimba prin Grădina Eden și în cartea Apocalipsa, El va locui împreună cu cei aleși. Localizarea lui Dumnezeu într-un anumit spațiu fizic este o absurditate dacă El este Spirit și este Atotprezent. Dumnezeu nu poate să aibă o Împărăție la fel cum au oamenii, cu supuși și cu mijloace de constrângere. Dumnezeu se află pretutindeni, nu are limite spațiale și nu poate să fie localizat la fel ca o persoană fizică.
Ce înseamnă că cerul cel dintâi și Pământul cel dintâi au trecut? Prin cer se înțelege tot spațiul cosmic, cu tot ceea ce cuprinde acesta. Se vorbește despre un nou Pământ cu un alt spațiu cosmic, deci de un nou univers. Sfârșitul planetei noastre, în viziunea biblică, ar însemna și sfârșitul universului, adică crearea unui univers nou în care să fie plasați, pe o nouă planetă, cei aleși de Dumnezeu. Nu este ușor de imaginat ce schimbări ar presupune acel sfârșit al lumii și acel nou început. Ce se va întâmpla cu acest univers? Unde va dispare cerul cel vechi? Scriitorul cărții Apocalipsa face niște afirmații extraordinare fără să aibă nici cea mai mică idee despre ce ar presupune afirmațiile pe care le face. Înlocuirea unui univers cu un alt univers presupune miliarde de ani de expansiune înainte ca o planetă ca a noastră să apară pe cer. Dar mai întâi de toate, ar trebui ca universul nostru să dispară, poate într-un Big crash. Cât timp ar dura acel Big crash? Deocamdată nu se întrevede nici un fel de Big crash atâta vreme cât universul nostru este în expansiune. Universul nostru are 13,7 miliarde de ani vechime. Cât ar dura înlocuirea acestui univers cu un alt univers și apariția în noul univers a unei alte planete asemănătoare cu a noastră? Alte multe miliarde de ani.
Biblia presupune că întregul univers cu miliardele lui de stele va dispărea doar pentru că anumite ființe umane sunt mai ascultătoare de Dumnezeu decât altele.
„10. Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile, arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui. 11. Deci dacă toate acestea se vor desfiinţa, cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi în cucernicie, 12. Aşteptând şi grăbind venirea zilei Domnului, din pricina căreia cerurile, luând foc, se vor nimici, iar stihiile, aprinse, se vor topi! 13. Dar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţelor Lui, ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea. (A doua epistolă Sobornicească a Sfântului Apostol Petru 3; 10-13)
Un sfârșit al lumii provocat de Dumnezeu pentru că ființele umane se comportă conform naturii lor, este o doctrină foarte absurdă. Dacă civilizația umană evoluează tehnologic și înțelege mai bine nevoia de pace între națiuni, de ce ar trebui distrusă? Nu există nici un motiv ca cineva, oricine, să distrugă lumea, și să nu uităm că Biblia ne spune că după prima așa zisa distrugere a lumii, prin Potopul lui Noe, Dumnezeu a regretat ceea ce s-a întâmplat și a promis că nu va mai aduce încă o dată Potopul. Absurdul biblic însă a înlocuit Potopul cu un alt tip de sfârșit, prin dispariția Pământului, care ar urma să se întâmple în curând. După alte 4,5 miliarde de ani se presupune că soarele nostru își va epuiza rezerva de energie și o dată cu el, în mod inevitabil, va dispărea și Pământul. În același timp, 4,5 miliarde de ani nu reprezintă o perioadă de timp care să poată să fie numită „în curând”.
Dacă Potopul lui Noe nu este o poveste credibilă, de ce sfârșitul lumii, așa cum îl descrie Biblia, ar fi adevărat? Miturile despre Potop ale Bibliei sunt dublate de miturile despre sfârșitul lumii.
Cea mai mare absurditate însă este legată de absența soarelui în noul univers. Dumnezeu îi va lumina pe cei mântuiți în Împărăția cerurilor, în locul soarelui sau a altei surse de lumină. Ce univers este acela în care nu mai există corpuri cerești? Este un univers imposibil. Un univers format doar din spațiu neocupat, în care să plutească o nouă planetă, asemănătoare cu Pământul, și unde să locuiască Dumnezeu și cei mântuiți și unde nu există noapte pentru că El îi luminează tot timpul pe cei mântuiți este o idee care contrazice creația universului actual.
O altă afirmație incredibilă a cărții Apocalipsa este aceea că pe noul Pământ nu va mai fi marea. Oare pe noul Pământ vor fi râuri? Dacă vor fi râuri, atunci unde se vor scurge ele? Dacă nu vor fi râuri care va fi circuitul apei în natură? Afirmația că pe noul Pământ nu va mai exista marea echivalează cu a spune că acolo nu va mai fi apă deloc. O lume fără apă este o lume greu de imaginat pentru oameni.
În baza Bibliei, nu avem nici un motiv să credem că trupurile celor mântuiți vor fi făcute dintr-un alt material decât cel biologic. Isus (Iisus) a spus că va bea vin cu noi în Împărăția cerurilor deci vom avea niște trupuri care pot să asimileze vinul.
„29. Şi vă spun vouă că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua aceea când îl voi bea cu voi, nou, întru împărăţia Tatălui Meu.” (Sfânta Evanghelie după Matei 26; 29)
Mai mult, în Împărăția lui Dumnezeu va exista un pom al vieții din care vor mânca neamurile:
„2. Şi în mijlocul pieţei din cetate, de o parte şi de alta a râului, creşte pomul vieţii, făcând rod de douăsprezece ori pe an, în fiecare lună dându-şi rodul; şi frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor.” (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 22; 2)
Pomii au nevoie de apă ca să poată exista, dar pe noul Pământ nu va exista marea și în consecință nu va exista apă de loc, deoarece în lipsa mărilor și a oceanelor nu va fi posibil circuitul apei în natură. Ce rost ar avea ca un pom să dea roade de douăsprezece ori pe an dacă nu ar mânca nimeni din el? Biblia ne spune că și în Împărăția cerurilor oamenii se vor îmbolnăvii, dar că vor fi vindecați prin frunzele pomului vieții. Dacă ar avea în loc de trupuri biologice niște mecanisme ca cele ale roboților, atunci oamenii nu s-ar putea îmbolnăvii și nu ar putea să fie vindecați prin frunzele pomului vieții. Într-o astfel de situație, dacă oamenii s-ar „defecta”, așa cum se întâmplă cu roboții, ar fi recuperați prin mijloace mecanice, nu prin intermediul unor tratamente biologice, cum ar fi frunzele unui pom.
Un pom al vieții exista și în cartea Facerea, dar acolo el ar fi servit la dobândirea vieții veșnice nu la vindecarea lui Adam și Eva. Ar fi fost probabil suficient ca cineva să mănânce o singură dată din pomul vieții ca să dobândească viața veșnică, căci ce sens ar fi avut să trebuiască să mănânce periodic pentru a trăi veșnic? Dacă ar fi trebuit să mănânce periodic din pomul vieții, atunci înseamnă că nu ar fi dobândit viața veșnică, ci doar o amânare a morții până la următorul consum din pom.
Cum va arăta cetatea eternă? După afirmațiile biblice, Noul Ierusalim este cetatea care se va afla pe noul Pământ și în care va locui Dumnezeu împreună cu oamenii. Grădina Eden, despre care se afirmă că a existat pe Pământ, arăta diferit decât Cetatea Sfântă. În Grădina Eden, Adam trebuia să lucreze Pământul, dar pe noul Pământ străzile Cetății Sfinte vor fi de aur deci nu se va mai pune problema agriculturii. Raiul inițial, deci, era constituit dintr-o grădină, pe când raiul viitor, conform Bibliei, este reprezentat de o cetate care va fi situată pe o planetă nouă, fără apă și fără un cosmos în jurul ei.
Noul Ierusalim va fi înconjurat cu un zid uriaș care va avea 12 porți constituite din pietre prețioase. Străzile cetății vor fi făcute din aur și dimensiunile ei var fi uriașe. De ce ar avea Noul Ierusalim nevoie un zid foarte înalt și de 12 porți dacă nu va exista nimic pe noul Pământ care să amenințe siguranța celor ce se vor afla în cetate? Cei aleși și cele alese vor fi salvate pentru viața veșnică și ceilalți oameni vor merge în moarte veșnică. Pe noul Pământ nu va fi decât Sfânta Treime, aleșii lui Dumnezeu și îngerii rămași credincioși Lui. În conformitate cu Biblia, Dumnezeu va dobândi o autoritate totală asupra întregului univers în urma înfrângerii lui Satan, prin urmare nu vor exista inamici pe noul Pământ împotriva cărora să fie nevoie de mijloace de apărare deosebite. Scriitorul cărții Apocalipsa a prezentat imaginea unei fortărețe uriașe pe un Pământ nou care se presupune că va fi un loc al păcii și al fericirii. Aceasta este fără îndoială o inadvertență care aruncă îndoiala asupra veridicității descrierilor din ultima carte a Bibliei.
„9. Şi a venit unul din cei şapte îngeri, care aveau cele şapte cupe pline cu cele din urmă şapte pedepse, şi a grăit către mine zicând: Vino să-ţi arăt pe mireasa, femeia Mielului. 10. Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu, 11. Având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare preţ, ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul. 12. Şi avea zid mare şi înalt şi avea douăsprezece porţi, iar la porţi douăsprezece îngeri şi nume scrise deasupra, care sunt numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. 13. Spre răsărit trei porţi şi spre miazănoapte trei porţi şi spre miazăzi trei porţi şi spre apus trei porţi. 14. Iar zidul cetăţii avea douăsprezece pietre de temelie şi în ele douăsprezece nume, ale celor douăsprezece apostoli ai Mielului. 15. Şi cel ce vorbea cu mine avea pentru măsurat o trestie de aur, ca să măsoare cetatea şi porţile ei şi zidul ei. 16. Şi cetatea este în patru colţuri şi lungimea ei este tot atâta cât şi lăţimea. Şi a măsurat cetatea cu trestia: douăsprezece mii de stadii. Lungimea şi lărgimea şi înălţimea ei sunt deopotrivă. 17. Şi a măsurat şi zidul ei: o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura omenească, care este şi a îngerului. 18. Şi zidăria zidului ei este de iaspis, iar cetatea este din aur curat, ca sticla cea curată. 19. Temeliile zidului cetăţii sunt împodobite cu tot felul de pietre scumpe: întâia piatră de temelie este de iaspis, a doua din safir, a treia din halcedon, a patra de smarald, 20. A cincea de sardonix, a şasea de sardiu, a şaptea de hrisolit, a opta de beril, a noua de topaz, a zecea de hrisopras, a unsprezecea de iachint, a douăsprezecea de ametist. 21. Iar cele douăsprezece porţi sunt douăsprezece mărgăritare; fiecare din porţi este dintr-un mărgăritar. Şi piaţa cetăţii este de aur curat, şi străvezie ca sticla. 22. Şi templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu, Atotţiitorul, şi Mielul este templul ei. 23. Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul. 24. Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor. 25. Şi porţile cetăţii nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi acolo. 26. Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor. 27. Şi în cetate nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scrişi în Cartea vieţii Mielului. (Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul 21; 9-27)
Care sunt forma și dimensiunile Cetății Sfinte? Este vorba despre un cub de dimensiuni uriașe. Este interesant că Cetatea Sfântă este descrisă pur și simplu în formă de cub, dar și mai interesante sunt dimensiunile acestui cub. Lungimea, lărgimea și înălțimea cubului sunt fiecare de 12000 de stadii. Care este mărimea unui stadiu transformată în metrii? O unitate de măsură numită stadiu echivalează cu 201,17 metrii. (ref. 258)
Pe această bază putem să știm că 12000 de stadii reprezintă 2414040 de metrii. Prin transformarea metrilor în kilometrii obținem 2414,40 de kilometrii. Noul Ierusalim va fi o cetate în formă de cub având laturile de aproximativ 2414 km.
Această cetate va fi înconjurată la rândul ei de un zid de 144 de coți, se poate deduce din textul biblic că este vorba de înălțimea zidului. Ce înseamnă 144 de coți? Cotul așa zis împărătesc are aproximativ 52 de centimetrii și codul obișnuit are cca. 45 de centimetrii. (ref. 259) 144 de coți înmulțiți cu un cot obișnuit ne dă 6480 centimetrii. La rândul lor acest număr de centimetrii se transformă în 64,80 de metrii.
Să ne imaginăm acum Cetatea Sfântă. Un cub cu laturile de 2414,40 km este înconjurat cu un zid de 64 de metrii, zid în care se află 12 porți. Dacă cubul are înălțimea de 2414,40 Km, ce nevoie mai are să fie înconjurat de un zid de 64 de metrii? De regulă zidurile cetăților au fost construite ca să apere clădirile din interior, dar Cetatea Sfântă care oricum nu are nevoie de apărare are propriile ziduri pe care nimeni nu le poate escalada. Această imagine este pur și simplu incredibilă.
Biblia ne spune că „piaţa cetăţii este de aur curat, şi străvezie ca sticla.” Cum poate să fie piața cetății de aur curat și în același timp să fie străvezie ca sticla. Aurul nu este străveziu, adică nu se poate vedea prin el. Această atribuire a unei calități pe care aurul nu o are duce la concluzia că descrierii Cetății Sfinte nu este verosimilă.
Un mare semn de întrebare ridică și înălțimea Cetății Sfinte. Știm că atmosfera este constituită din mai multe straturi: troposferă, stratosferă, mezosferă, ionosferă şi exosferă. Iată care sunt dimensiunile acestor straturi: Exosfera 640 km – 9600 km; Ionosfera 80 km – 640 km; Mezosfera 50 km – 80 km; Stratosfera 16 km – 50 km; Stratul de ozon 19 km – 48 km, Troposfera 0 km – 16 km.
Dacă înălțimea Cetății Sfinte ar fi cu adevărat de 2414,40 km atunci ea ar depășii cu mult exosfera și ar fi inutilă, deoarece ar fi o suprafață construită într-o zonă care este improprie vieții. De altfel, această înălțime este nejustificată având în vedere că locuitorii Cetății Sfinte nu vor putea să trăiască în condiții de confort la o altitudine mai mare de câteva mii de metrii. Cineva ar putea obiecta că Dumnezeu ne va oferi niște corpuri care nu au nevoie de aer pentru a supraviețui, dar o astfel de obiecție mi se pare neserioasă atâta vreme cât Biblia ne spune că în Împărăția cerurilor, adică în Cetatea Sfântă, vom sta la masă cu Avraam, Isaac și Iacov (Matei 8; 11). Dacă cei mântuiți vor mânca și vor bea, atunci vor avea nevoie și să respire pentru că digestia mâncării și a băuturii se face în organisme vii și nu în corpuri anorganice.
Marea problemă a acestor texte biblice este aceea că ele prezintă elemente absurde și contradictorii. Dimensiunile Cetății Sfinte rezultă mai degrabă din niște cifre care sunt folosite de Biblie cu sens simbolic și nu din considerente reale. Se folosește mereu cifra 12, atât la numărul porților, 12 porți, la temeliile zidului cetății, 12 pietre prețioase, cât și la dimensiunea laturilor acesteia 12000 de stadii.
Cont. aici………………………
////////////////////////////////////////
MITURI MODERNE DESPRE RĂZBOIUL SPIRITUAL, PARTEA I
Capitolul treizeci
Subiectul războiului spiritual a devenit foarte popular în biserici în ultimii ani. Din nefericire, multe din învăţăturile referitoare la acest subiect contrazic Scriptura. În consecinţă, mulţi lucrători din lume învaţă şi practică un război spiritual pe care Biblia nu îl prescrie. Desigur, există şi război spiritual biblic, şi pe acesta ar trebui să îl practice şi să îl propovăduiască ucenicizatorii.
În acest capitol, precum şi în cel care va urma, voi vorbi despre unele dintre cele mai greşite concepţii referitoare la Satan şi la războiul spiritual. Acest subiect reprezintă un rezumat al cărţii pe care am scris-o pe marginea lui, intitulată Mituri moderne despre Satan şi războiul spiritual. Cartea poate fi citită în versiunea în engleză pe site-ul www.shepherdserve.org.
Mitul nr. 1: „În eternitate din trecut, Dumnezeu şi Satan au început o mare bătălie. Astăzi, încă mai există lupta cosmică dintre ei.“
Acest mit specific contrazice unul dintre cele mai stabile şi fundamentale adevăruri despre Dumnezeu care este precizat în Scriptură – acela că este atotputernic sau omnipotent.
Isus ne-a spus că toate lucrurile sunt cu putinţă pentru Dumnezeu (vezi Mat. 19:26). Ieremia a afirmat că nu este nimic prea greu de făcut pentru El (vezi Ier. 32:17). Nici o persoană sau forţă nu Îl poate împiedica să Îşi ducă la bun sfârşit planurile (vezi 2 Cron. 20:6; Iov 41:10; 42:2). Dumnezeu întreabă prin Ieremia: „Căci cine este ca Mine?…Şi care căpetenie Îmi va sta împotrivă?“ (Ier. 50:44). Răspunsul este nimeni, nici măcar Satan.
Dacă Dumnezeu este într-adevăr atotputernic, aşa cum menţionează pasajele anterioare, atunci a spune că Dumnezeu şi Satan au fost în război implică automat faptul că Dumnezeu nu este atotputernic. Dacă Dumnezeu a pierdut chiar şi o singură bătălie, dacă a fost învins de Satan chiar şi la cel mai mic nivel sau dacă a trebuit să lupte împotriva lui chiar şi pentru o perioadă scurtă, atunci El nu este atotputernic aşa cum a declarat despre Sine.
Comentariul lui Hristos despre puterea lui Satan
Isus a făcut la un moment dat o afirmaţie referitoare la căderea lui Satan din Rai care ne va ajuta să înţelegem câtă putere are acesta comparativ cu Dumnezeul nostru omnipotent:
Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie, şi au zis: „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău.“ Isus le-a zis: „Am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer“ (Luca 10:17-18).
Când Dumnezeul atotputernic a decretat expulzarea lui Satan din Rai, Satan nu s-a putut împotrivi. Isus a ales metafora ca un fulger pentru a sublinia viteza cu care a căzut Satan. El a căzut nu ca o melasă, ci ca un fulger. Adică, în secunda asta era în ceruri şi, în secunda următoare, – BUM! – nu mai era!
Dacă Dumnezeu îl poate expulza atât de repede şi de uşor pe Satan însuşi, nu ar fi trebuit să constituie o surpiză faptul că slujitorii împuterniciţi de El puteau scoate atât de repede şi de uşor demonii. Asemenea primilor ucenici ai lui Isus, prea mulţi creştini contemporani nouă au un mare respect pentru puterea diavolului şi au priceput că puterea lui Dumnezeu este de departe mult, mult mai mare. Dumnezeu este Creator, iar Satan este doar o creaţie. Satan nu se poate împotrivi lui Dumnezeu.
Războiul care nu a existat niciodată
Oricât de ciudat ne-ar părea, trebuie să înţelegem că Dumnezeu şi Satan nu sunt, nu au fost niciodată, şi nici nu vor fi într-un război. Da, au planuri diferite şi am putea spune că sunt adversari. Dar atunci când două partide sunt adverse şi unul este cu mult mai puternic decât celălalt, conflictele lor nu sunt considerate bătălii. S-ar putea lupta o râmă cu un elefant? Satan, ca o râmă, a avut o încercare firavă de a se opune Celui ce era de o mie de ori mai puternic. Această opoziţie a fost rezolvată foarte repede, iar el a fost expulzat din Rai „ca un fulger“. Nu a existat nici o bătălie – doar o expulzare.
Dacă Dumnezeu este atotputernic, atunci Satan nu are nici cea mai infimă şansă de a-L împiedica măcar în cea mai mică măsură pe Dumnezeu să Îşi împlinească planurile. Şi dacă Dumnezeu îi permite lui Satan să facă ceva, scopul final este tot împlinirea planului Său divin. Acest adevăr va deveni extrem de clar pe măsură ce vom continua să analizăm scripturile care tratează acest subiect.
În mod interesant, autoritatea supremă a lui Dumnezeu asupra lui Satan a fost demonstrată nu numai în veşnicia trecută, dar va fi demonstrată şi în viitor. Citim în Apocalipsa că „un singur înger“ îl va lega pe Satan şi îl va încarcera timp de o mie de ani (vezi Apoc. 20:1-3). Acest incident viitor nu ar putea fi considerat o bătălie între Dumnezeu şi Satan, după cum nici expulzarea lui nu poate fi considerată o bătălie. Observă, de asemenea, că Satan nu va avea puterea de a ieşi din închisoare şi că doar va fi eliberat atunci când va fi convenabil pentru planurile lui Dumnezeu (Apoc. 20:7-9).
Cum rămâne cu viitorul „Război din cer“?
Dacă este adevărat că între Dumnezeu şi Satan nu este, nu a fost, şi nu va fi niciodată un război, atunci de ce citim în Apocalipsa despre un război viitor în cer care îl implică şi pe Satan (Apoc. 12:7-9)? Aceasta este o întrebare bună care are un răspuns uşor de găsit.
Observă că acest război va fi între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii lui. Dumnezeu Însuşi nu este menţionat ca fiind implicat în această bătălie. Totuşi, dacă ar fi fost implicat, abia dacă am putea descrie acest conflict drept război, deoarece Dumnezeu, fiind atotputernic, ar putea stinge foarte uşor această opoziţie, într-o clipită, după cum a şi dovedit deja acest lucru.
Îngerii, inclusiv Mihail, nu sunt atotputernici şi astfel conflictul lor cu Satan şi îngerii lui poate fi considerat război, deoarece va exista de fapt un astfel de conflict pentru o perioadă de timp. Totuşi, fiind mai puternici, aceştia îl vor învinge pe Satan şi hoardele lui.
De ce nu se implică Dumnezeu în mod personal în această bătălie aparte şi o lasă pe mâna îngerilor? N-am nici cea mai vagă idee. Cu siguranţă că Dumnezeu, fiind atotştiutor, ştia că îngerii Săi pot câştiga acest război şi, de aceea, poate a considerat că nu este nevoie să Se implice personal.
Nu mă îndoiesc că Dumnezeu i-ar fi putut foarte uşor şi repede anihila pe canaaniţii nelegiuiţi din zilele lui Iosua, dar a ales să dea această sarcină israeliţilor. Dumnezeu le-a cerut să facă eforturi mari timp de câteva luni pentru a îndeplini ceea ce El ar fi putut face fără nici un efort. Poate că acest lucru a fost pe placul lui Dumnezeu şi pentru că cerea credinţă din partea evreilor. Poate că acesta este şi motivul pentru care nu Se va implica personal în războiul viitor din cer. Totuşi, Biblia nu ne spune nimic despre aceste lucruri.
Doar faptul că într-o zi va exista un război în cer între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii săi nu ne dă motive suficiente pentru a crede că Dumnezeu nu este atotputernic – tot aşa cum nici bătăliile dintre Israel şi Canaan nu ne dau un motiv să credem că Dumnezeu nu este atotputernic.
Nu a fost Satan învins de Isus pe cruce?
În cele din urmă, referitor la acest prim mit al războaielor dintre Dumnezeu şi Satan, aş vrea să trag o concluzie în ceea ce priveşte afirmaţia frecvent întâlnită: Isus l-a învins pe Satan pe cruce. Scriptura nu menţionează de fapt niciunde că Isus l-a învins pe Satan pe cruce.
Când spunem că Isus l-a învins pe Satan, sună ca şi când între Isus şi Satan a existat o bătălie, ceea ce implică faptul că Dumnezeu nu este atotputernic şi că Satan nu era deja sub autoritatea Lui deplină. Există mai multe modalităţi biblice de a explica ce s-a întâmplat cu Satan când Isus Şi-a dat viaţa la Calvar. De exemplu, Scriptura ne spune că, prin moartea Sa, Isus a „nimicit (în engleză: l-a lăsat fără putere, n. t.) pe cel ce are puterea morţii” (vezi Evrei 2:14-15).
În ce măsură l-a lăsat fără putere pe Satan? Evident, Satan nu este complet lipsit de putere în prezent, altfel apostolul Ioan nu ar mai fi scris: „…că toată lumea zace în cel rău.”(1 Ioan 5:19; subliniere personală) În conformitate cu Evrei 2:14-15, Satan a fost lăsat fără putere în ceea ce priveşte „puterea morţii“. Ce vrea să spună această afirmaţie?
Scriptura face referire la trei tipuri de moarte: moarte spirituală, moarte fizică şi moartea a doua.
După cum am citit într-un capitol anterior, cea de a doua moarte (sau moartea veşnică) este menţionată în Apocalipsa 2:22; 20:6, 14; 21:8 şi este momentul în care necredincioşii vor fi aruncaţi în iazul de foc.
Moartea fizică apare atunci când sufletul unei persoane părăseşte trupul, care încetează să mai funcţioneze.
Moartea spirituală descrie condiţia duhului uman care nu a fost născut din nou prin Duhul Sfânt. O persoană moartă din punct de vedere spiritual are un duh alienat de Dumnezeu, care posedă o natură păcătoasă şi care este, într-o oarecare măsură, unită cu Satan. Efeseni 2:1-3 ne ilustrează imaginea unei persoane moarte spiritual:
Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.
Pavel le-a scris credincioşilor efeseni că erau „morţi în greşelile şi păcatele“ lor. Evident nu se referea la moartea spirituală deoarece scria unor oameni vii. De aceea, trebuie să se fi referit la moarte spirituală.
Ce îi omorâse, spiritual vorbind? „Greşelile şi păcatele“ lor. Aminteşte-ţi că Dumnezeu i-a spus lui Adam că, în ziua în care nu va mai asculta de El, va muri (Gen. 2:17). Dumnezeu nu vorbea despre o moarte fizică, ci despre una spirituală, deoarece Adam nu a murit, fizic vorbind, în ziua în care a mâncat fructul oprit. Mai degrabă a murit din punct de vedere spiritual, iar fizic abia câteva sute de ani mai târziu.
Pavel a mers mai departe şi le-a spus efesenilor că, asemenea oamenilor morţi spiritual, şi ei trăiau în (sau practicau) aceleaşi greşeli şi păcate, urmând „mersul lumii“ (adică făcând ceea ce făceau toţi ceilalţi) şi pe „domnul puterii văzduhului“.
Cine este „domnul puterii văzduhului“? Este Satan, care domneşte peste împărăţia întunericului şi care este comandantul-şef al duhurilor rele care locuiesc în văzduh. Aceste duhuri rele sunt enumerate într-un capitol posterior din Efeseni ca având ranguri diferite (vezi Efes. 6:12).
Pavel a spus că prinţul întunericului este duhul „care lucrează acum în fiii neascultării”. Expresia „fiii neascultării“ este doar o altă descriere a tuturor necredincioşilor, subliniind faptul că natura lor este păcătoasă. Pavel a spus mai târziu că erau „din fire copii ai mâniei“ (Efes. 2:3; subliniere personală). Mai mult, a spus că Satan lucra în ei.
Avându-l de tată pe Satan
Fie că oamenii nemântuiţi sunt conştienţi sau nu, ei îl urmează pe Satan şi fac parte din împărăţia întunericului. Duhurile lor moarte spiritual sunt pline de natura lui rea şi egoistă. De fapt, Satan le este tată şi domn spiritual. Tocmai de aceea le-a spus Isus unora dintre liderii religioşi: „Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru“ (Ioan 8:44).
Aceasta este imaginea deprimantă a celui care nu a fost născut din nou! Acesta merge prin viaţă mort din punct de vedere spiritual, plin de natura lui Satan, îndreptându-se spre o moarte fizică inevitabilă de care se teme extraordinar de mult; şi fie că este conştient sau nu, într-o zi va experimenta cea mai năprasnică moarte din câte există, moartea veşnică, atunci când va fi aruncat în iazul de foc.
Este extrem de important să înţelegem că moartea spirituală, cea fizică şi cea veşnică sunt toate manifestări ale mâniei lui Dumnezeu asupra umanităţii păcătoase şi că Satan are un rol în ea. Dumnezeu i-a permis lui Satan să domnească peste împărăţia întunericului şi peste cei care „iubesc întunericul“ (Ioan 3:19) . De fapt, Dumnezeu i-a zis lui Satan: „Îţi dau voie să ai puterea de a-i ţine în captivitate pe cei care nu Mi se supun“. Satan a devenit un instrument subordonat mâniei lui Dumnezeu revărsată asupra oamenilor răzvrătiţi. Deoarece toţi au păcătuit, toţi sunt sub puterea lui Satan, având natura lui în duhurile lor şi fiind ţinuţi prizonieri voii sale (vezi 2 Tim. 2:26).
Răscumpărarea din captivitate
Totuşi, îi putem mulţumi lui Dumnezeu că a avut milă de umanitate şi că, datorită acestei mile, nimeni nu trebuie să rămână în această condiţie jalnică. Deoarece moartea substituentă a lui Isus a satisfăcut clauzele dreptăţii divine, toţi cei care cred în Hristos pot scăpa de moarte spirituală şi din captivitatea lui Satan, deoarece nu mai sunt sub mânia lui Dumnezeu. Atunci când credem în Domnul Isus, Duhul Sfânt vine în duhul nostru şi eradichează natura lui Satan, generând naşterea din nou a duhului nostru (vezi Ioan 3:1-16) şi permiţându-ne să beneficiem de natura divină a lui Dumnezeu (vezi 2 Petru 1:4).
Şi acum, să revenim la întrebarea iniţială. Când scriitorul Epistolei către Evrei a afirmat că Isus, prin moartea Sa, l-a lăsat fără putere „pe cel ce are puterea morţii, adică diavolul“, a vrut să spună că puterea morţii spirituale, pe care o are Satan asupra oamenilor nemântuiţi, a fost nimicită în ceea ce-i priveşte pe toţi cei care sunt „în Hristos“. Suntem aduşi din nou la viaţă din punct de vedere spiritual datorită lui Hristos, care a plătit pedeapsa în locul nostru.
Mai mult, deoarece nu mai suntem morţi din punct de vedere spiritual şi nici sub dominaţia lui Satan, nu ne mai temem de moartea fizică, de vreme ce ştim ce ne aşteaptă – o moştenire glorioasă şi eternă.
În final, datorită lui Isus, am fost feriţi de suferinţele morţii a doua şi de iazul de foc.
L-a învins Isus pe diavol pe cruce? Nu, nu l-a învins, deoarece nu a existat o bătălie între Isus şi Satan. Totuşi, Isus l-a lăsat fără putere în ceea ce priveşte moartea spirituală, prin care îi ţine pe oamenii nemântuiţi captivi păcatului. Satan încă mai are puterea morţii spirituale asupra celor nemântuiţi, dar în ceea ce-i priveşte pe cei care sunt în Hristos, Satan nu are nici o putere asupra lor.
Dezarmarea puterilor
Acest lucru ne ajută, de asemenea, să înţelegem afirmaţia lui Pavel despre „dezbrăcarea domniilor şi stăpânirilor“ din Coloseni 2:13-15
Pe voi, care eraţi morţi [spiritual] în greşelile voastre…Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce (subliniere personală).
Pavel foloseşte în mod evident limbajul metaforic în acest pasaj. În prima parte, el compară toate greşelile noastre cu un „zapis“ (act de vânzare sau cumpărare). Ceea ce noi nu am putut plăti, a plătit Isus în locul nostru, care a luat asupra Lui pe cruce plata păcatelor noastre.
În a doua parte, aşa cum regii antici îi dezarmau pe cei învinşi luându-le armele şi făcând parade triumfătoare pe străzile oraşului cu ele, tot aşa şi moartea lui Hristos a fost o biruinţă asupra „domniilor şi stăpânirilor“, adică, asupra demonilor cu statut inferior care domnesc peste cei cu inima rebelă, ţinându-i captivi.
Nu am putea spune pe baza acestui pasaj că Hristos l-a învins pe Satan? Poate, dar cu o condiţie. Trebuie să nu uităm că Pavel foloseşte metafora în acest pasaj. Şi fiecare metaforă are un punct în care similitudinile se transformă în disimilitudini, aşa cum am vorbit în capitolul despre interpretarea biblică.
Trebuie să fim atenţi când interpretăm metaforele folosite de Pavel în Coloseni 2:13-15. Este clar că nu a existat un „zapis“ care să conţină toate păcatele noastre şi care să fi fost pironit pe cruce. Totuşi, acesta este un simbol a ceea ce a realizat Isus pe cruce.
În mod asemănător, demonii care au stăpânit peste cei nemântuiţi nu au fost dezarmaţi literal de săbiile şi scuturile lor şi nici Isus nu a făcut paradă publică pe străzi. Limbajul pe care îl foloseşte Pavel este simbolul a ceea ce a realizat Isus pentru noi. Am fost ţinuţi captivi de duhurile rele. Totuşi, murind pentru păcatele noastre, Isus ne-a eliberat din această captivitate. Isus nu a luptat literal împotriva duhurilor rele, iar acestea nu se aflau în război cu El. Ele, cu dreapta permisiune a lui Dumnezeu, ne-au ţinut sub puterea lor toată viaţa noastră. „Armamentul“ lor era îndreptat nu spre Hristos, ci spre noi. Totuşi, Isus i-a „dezarmat“. Nu ne mai pot ţine captivi.
Haide să nu ne gândim că a existat o bătălie de secole între Isus şi duhurile rele ale lui Satan şi că în cele din urmă Isus a câştigat bătălia pe cruce. Dacă vom spune că Isus l-a învins pe diavol, să ne asigurăm că înţelegem că El a învins diavolul pentru noi, nu pentru El.
Odată am alungat un căţel din grădină deoarece o speria pe fetiţa mea. Aş putea spune că l-am învins, dar sper să înţelegi că acest câine nu a fost nici un moment o ameninţare pentru mine, ci doar pentru fetiţa mea. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Isus şi Satan. Isus a alungat pentru noi un câine care pe El nu L-a speriat deloc.
Cum a alungat Isus câinele-Satan? Purtând pedeapsa pentru păcatele noastre şi eliberându-ne astfel de vina pe care o aveam înaintea lui Dumnezeu, deci de mânia Lui, şi, în consecinţă, duhurile malefice cărora Dumnezeu le-a permis în mod drept să îi înrobească pe cei răzvrătiţi nu mai au nici un drept de a ne încătuşa. Slavă Domnului pentru acest lucru!
Această perspectivă ne conduce spre un al doilea mit demn de analizat şi legat de primul.
Mitul nr. 2: “Există lupte constante pe tărâmul spiritual între îngerii lui Dumnezeu şi îngerii lui Satan. Rezultatul acestor bătălii este determinat de războiul spiritual dus de noi.“
Am aflat deja din cartea Apocalipsa că va exista într-o bună zi un război spiritual în ceruri, între Mihail şi îngerii lui şi Satan şi îngerii săi. În afară de acesta, mai există un singur război angelic menţionat în Scriptură şi care se găseşte în capitolul zece din Daniel.[1] Daniel ne spune că a jelit timp de trei săptămâni în cel de-al treilea an al domniei lui Cir, Împăratul Persiei, când un înger i-a apărut lângă râul Tigru. Scopul vizitei îngerului a fost acela de a-i da capacitatea de a înţelege ce se va întâmpla cu Israel în viitor şi am studiat deja pe scurt ce i s-a spus lui Daniel în capitolul „Răpirea şi sfârşitul vremurilor“. În timpul conversaţiei lor, îngerul, al cărui nume nu este precizat, i-a zis:
„Daniele, nu te teme de nimic! Căci cuvintele tale au fost ascultate din cea dintâi zi, când ţi-ai pus inima ca să înţelegi, şi să te smereşti înaintea Dumnezeului tău, şi tocmai din pricina cuvintelor tale vin eu acum! Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile; şi iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor, şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei“ (Dan. 10:12-13).
Daniel a aflat că rugăciunea lui fusese ascultată cu trei săptămâni înainte de întâlnirea sa cu îngerul, dar că îngerului îi luase trei săptămâni să ajungă la el. Motivul întârzierii îngerului era acela că „căpetenia împărăţiei din Persia“ i s-a împotrivit. Totuşi, a putut să iasă biruitor pentru că Mihail, „una dintre căpeteniile cele mai de seamă“ i-a venit în ajutor.
Când îngerul era pe punctul de a pleca de la Daniel i-a zis:
„Acum mă întorc să mă lupt împotriva căpeteniei Persiei; şi când voi pleca, iată că va veni căpetenia Greciei! Dar vreau să-ţi fac cunoscut ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, în afară de voievodul vostru Mihail“ (Dan. 10:20-21)
Din acest pasaj putem învăţa mai mulţi factori importanţi. Vedem încă o dată că îngerii lui Dumnezeu nu sunt atotputernici şi că pot fi într-adevăr implicaţi în lupta împotriva îngerilor întunericului.
În al doilea rând, învăţăm că unii îngeri (precum Mihail) sunt mai puternici decât alţii (precum îngerul care i-a vorbit lui Daniel).
Întrebări la care nu avem nici un răspuns
Am putea întreba: „De ce nu l-a trimis Dumnezeu pe Mihail de la bun început să transmită mesajul lui Daniel, ca să nu mai fi existat întârzierea de trei săptămâni?“ Adevărul este că Biblia nu ne spune de ce a trimis Dumnezeu un înger despre care ştia cu siguranţă că nu va putea trece de „căpetenia Persiei“ fără ajutorul lui Mihail. De fapt, nu avem nici o idee de ce ar folosi Dumnezeu orice înger pentru a transmite cuiva un mesaj. De ce nu a mers El personal, de ce nu i-a vorbit lui Daniel cu vocea tare sau de ce nu l-a dus temporar pe Daniel în ceruri pentru a-i spune aceste lucruri? Pur şi simplu nu ştim.
Dar dovedeşte acest pasaj că există lupte constante pe tărâmul spiritual între îngerii lui Dumnezeu şi îngerii lui Satan? Nu, doar dovedeşte că, acum câteva mii de ani, a existat o bătălie de trei săptămâni între unul dintre îngerii mai slabi ai lui Dumnezeu şi unul dintre îngerii lui Satan numit „căpetenia Persiei“, o bătălie care, dacă ar fi vrut Dumnezeu, nu ar fi existat niciodată. Singura bătălie angelică menţionată în Biblie în afară de aceasta este viitorul război din ceruri, consemnat în cartea Apocalipsa. Atât. Poate că au fost şi alte bătălii angelice, dar aceasta nu poate fi decât o concluzie bazată pe presupunerile noastre.
Un mit bazat pe un altul
Dovedeşte această istorisire despre Daniel şi căpetenia Persiei că războiul nostru spiritual poate determina rezultatul bătăliilor angelice? Din nou, această idee presupune (pe baza câtorva scripturi) că există bătălii angelice frecvente. Dar haide să facem un pas în necunoscut şi să spunem că da, există bătălii angelice regulate. Dovedeşte această istorisire despre Daniel că lupta noastră spirituală poate determina rezultatul bătăliilor angelice care este posibil să aibă loc?
Această întrebare este adeseori pusă de cei care promovează următorul mit particular: „Dacă Daniel ar fi renunţat după prima zi?“ Desigur că răspunsul la această întrebare nu îl cunoaşte nimeni, deoarece realitatea este că Daniel nu a încetat să Îl caute pe Dumnezeu în rugăciune până când nu a ajuns îngerul fără nume. Totuşi, implicaţia acestei întrebări este aceea de a ne convinge că Daniel, printr-un război spiritual continuu, a fost cheia reuşitei celeste a îngerului fără nume. Dacă Daniel ar fi renunţat la această luptă spirituală se presupune că îngerul nu ar fi trecut niciodată de căpetenia Persiei. Cei care susţina această idee vor să credem că noi, ca şi Daniel, trebuie să continuăm lupta noastră spirituală, altfel îngerii răului i-ar putea învinge pe îngerii lui Dumnezeu.
Mai întâi, permite-mi să subliniez faptul că Daniel „nu se lupta spiritual“ – el se ruga lui Dumnezeu. Nu există nici o precizare că ar fi spus ceva despre îngerii demonici, despre legarea acestora sau despre „lupta“ împotriva lor. De fapt, Daniel nici nu ştia că existase o bătălie angelică până după cele trei săptămâni, când a ajuns la el îngerul. El a petrecut aceste trei săptămâni în post, căutând faţa Domnului.
Aşa că să reformulăm întrebare: „Dacă Daniel ar fi renunţat să se mai roage şi să caute faţa Domnului după una sau două zile, ar fi eşuat îngerul să ajungă la el pentru a-i transmite mesajul lui Dumnezeu?“ Nu ştim. Totuşi, permite-mi să evidenţiez faptul că îngerul fără nume nu i-a spus niciodată lui Daniel: „Bine ai făcut că ai continuat să te rogi, altfel nu aş fi reuşit.“ Nu, îngerul i-a atribuit lui Mihail meritul victoriei sale. Este evident că Dumnezeu l-a trimis pe înger şi pe Mihail şi i-a trimis ca răspuns la rugăciunea lui Daniel de a înţelege ce se va întâmpla cu Israel în viitor.
Ar fi o simplă presupoziţie să credem că dacă Daniel ar fi încetat să mai postească sau să Îl caute pe Domnul acesta din urmă ar fi spus: „Gata! Voi, cei doi îngeri, Daniel a încetat să mai postească şi să se roage, aşa că, deşi l-am trimis pe unul dintre voi să îi transmită un mesaj din prima zi în care a început să se roage, nu-l mai transmiteţi. Se pare că nu vor mai exista capitolele unsprezece şi doisprezece în cartea Daniel.“
Evident, Daniel a perseverat în rugăciune (nu în „război spiritual“) şi Dumnezeu i-a răspuns trimiţând la el un înger. Şi noi ar trebui să perseverăm în rugăciune înaintea lui Dumnezeu şi, dacă va voi Dumnezeu, răspunsul Lui ar putea veni prin intermediul unui înger. Însă nu uita că există o mulţime de exemple de îngeri care au transmis mesaje oamenilor din Biblie deşi nu este menţionată nici o rugăciune, cu atât mai puţin rugăciuni de trei săptămâni.[2] Avem nevoie de echilibru. Mai mult, există consemnări în care îngerii au transmis mesaje oamenilor din Biblie fără să fie înclusă vreo precizare despre lupte purtate de aceştia cu îngeri demonici în drum spre pământ. Poate că a fost nevoie ca aceşti îngeri să se lupte cu îngerii întunericului pentru a putea transmite mesajul, dar nu ştim dacă aşa s-a întâmplat, deoarece Biblia nu ne spune nimic în acest sens. Şi aşa ajungem la un al treilea mit crezut de mulţi.
Mitul nr. 3: „Odată cu căderea lui Adam, Satan a preluat dreptul acestuia de a conduce lumea.“
Ce anume s-a întâmplat cu Satan odată cu căderea umanităţii? Unii cred că Satan a fost promovat atunci când a căzut Adam. Ei spun că, la origine, Adam fusese „dumnezeul acestei lumi“, dar că, odată ce acesta a căzut în păcat, Satan a câştigat această poziţie, dându-i-se dreptul de a face pe pământ tot ceea ce dorea. Se presupune că nici măcar Dumnezeu nu a avut puterea de a-l opri de atunci înainte, deoarece Adam avusese „dreptul legal“ de a-i acorda această poziţie lui Satan şi că Dumnezeu a trebuit să onoreze acordul Lui cu Adam care acum îi aparţinea lui Satan. Se presupune că Satan posedă acum „drepturile lui Adam“ şi că Dumnezeu nu îl poate opri până când nu „expiră drepturile lui Adam“.
Este această teorie adevărată? A câştigat Satan „drepturile lui Adam“ odată cu căderea umanităţii? În mod categoric nu. Satan nu a câştigat nimic în urmă căderii umanităţii, cu excepţia blestemului lui Dumnezeu şi a promisiunii divine de anihilare totală.
Adevărul este că Biblia nu a afirmat niciodată că Adam a fost la origine „dumnezeul acestei lumi“. În al doilea rând, Biblia nu a afirmat niciodată că Adam a avut drepturi care vor expira la un moment dat. Toate aceste idei sunt nebiblice.
Care a fost autoritatea pe care a avut-o Adam la început? În Genesa citim că Dumnezeu le-a spus lui Adam şi Evei „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ“ (Gen. 1:28; subliniere personală). Dumnezeu nu i-a spus nimic lui Adam despre faptul că ar fi fost „dumnezeu“ peste pământ şi peste toţi oamenii care se vor naşte sau că putea controla totul, de exemplu vremea, etc. El doar le-a dat lui Adam şi Evei, în calitate de primii oameni, stăpânire asupra peştilor, păsărilor şi animalelor şi le-a poruncit să umple pământul şi să-l stăpânească.
Atunci când Dumnezeu a pronunţat sentinţa omului, nu a menţionat nimic despre faptul că şi-a pierdut poziţia de „dumnezeu al acestei lumi“. Mai mult, El nu a spus nimic despre faptul că şi-ar fi pierdut puterea de a stăpâni asupra peştilor, păsărilor şi animalelor. De fapt, cred că este evident că umanitatea încă mai stăpâneşte asupra peştilor, păsărilor şi asupra „oricărei vieţuitoare care mişcă pe pământ“. Rasa umană încă mai umple pământul, stăpânindu-l. Adam nu şi-a pierdut nimic din autoritatea care i-a fost dată de Dumnezeu înainte de cădere.
Nu este Satan „Dumnezeul acestei lumi“?
Dar nu s-a referit Pavel la Satan ca fiind „dumnezeul veacului acesta“? Şi nu S-a referit Isus la el ca la „stăpânul acestei lumi“? Da, aşa este, dar nici unul dintre ei nu a făcut o paralelă între Adam ca prim „dumnezeu al acestei lumi“ şi Satan care a câştigat acest titlu odată cu căderea lui Adam.
În plus, titlul lui Satan de „dumnezeul acestei lumi“ nu dovedeşte faptul că poate face tot ce doreşte pe pământ sau că Dumnezeu nu are puterea de a-l opri. Isus a spus: „Toată puterea [sau „autoritatea“] Mi-a fost dată în cer şi pe pământ“ (Mat. 28:18; subliniere personală). Dacă Isus are toată autoritatea pe pământ, atunci Satan nu poate acţiona fără permisiunea Sa.
Cine I-a dat lui Isus toată puterea în cer şi pe pământ? Nu poate fi altcineva decât Dumnezeu Tatăl, care o avea El Însuşi mai întâi, altfel nu i-o putea da lui Isus. De aceea L-a numit Isus pe Tatăl Său „Domn al cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25; Luca 10:21; subliniere personală).
Dumnezeu a avut toată autoritatea peste pământ, de vreme ce El l-a creat. La început a dat şi oamenilor puţină autoritate şi umanitatea nu a pierdut niciodată această autoritate dată de Dumnezeu atunci.
Când Biblia vorbeşte de Satan ca fiind dumnezeul sau stăpânul acestei lumi, vrea doar să spună că oamenii acestei lumi (care nu au fost născuţi din nou) îl urmează pe Satan. El este cel căruia îi slujesc, fie că realizează acest lucru, fie că nu. El este dumnezeul lor.
Oferta lui Satan de împroprietărire?
O bună parte din teoria drepturilor câştigate de Satan este construită pe baza istorisirii ispitirii lui Isus în pustie, înregistrată în Matei şi Luca. Să analizăm consemnarea din Luca pentru a vedea ce putem învăţa din ea:
Diavolul L-a suit [pe Isus] pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă, toate împărăţiile pământului, şi I-a zis: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată, şi o dau oricui voiesc. Dacă dar, Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.“ Drept răspuns, Isus i-a zis: „Înapoia Mea, Satano! Este scris: «Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, şi numai Lui să-I slujeşti»“ (Luca 4:5-8).
Dovedeşte acest incident că Satan avea controlul asupra tuturor lucrurilor din lume sau că Adam i le-a predat lui sau că Dumnezeu nu are puterea de a-l opri pe diavol? Nu, din mai multe motive întemeiate.
În primul rând, ar trebui să fim atenţi când ne bazăm teologia pe o afirmaţie făcută de cineva pe care Isus îl numeşte „tatăl minciunii“ (Ioan 8:44). Uneori Satan spune adevărul, dar în acest caz ar trebui să agităm furios cartonaşul roşu, deoarece afirmaţia făcută de Satan contrazice afirmaţiile lui Dumnezeu.
În al patrulea capitol al cărţii Daniel, găsim povestea umilirii împăratului Nebucadneţar. Plin de mândrie datorită poziţiei şi realizărilor sale, Nebucadneţar a fost anunţat de profetul Daniel că va sta la un loc cu animalele până când va recunoaşte că: „ Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea“ (Dan. 4:25; subliniere personală). Această declaraţie este făcută de şapte ori în prezenta istorisire, subliniindu-i importanţa (vezi Dan. 4:17, 25, 32; 5:21).
Observă că Daniel a spus: „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor“. Această afirmaţie indică faptul că Dumnezeu are un oarecare control asupra pământului, nu-i aşa?
Observă, de asemenea, că afirmaţia lui Daniel pare a fi în contradicţie directă cu ceea ce i-a spus Satan lui Isus. Daniel a susţinut că Dumnezeu „o dă cui vrea“, iar Satan a spus că „o dau oricui voiesc“ (Luca 4:6).
Deci, pe cine vei crede? Eu personal îl cred pe Daniel.
Totuşi, există posibilitatea ca Satan să fi spus adevărul – dacă privim afirmaţia lui dintr-un alt unghi.
Satan este „dumnezeul acestei lumi“, ceea ce înseamnă, aşa cum am menţionat deja, că stăpâneşte peste împărăţia întunericului care include oameni din orice naţiune care sunt răzvrătiţi faţă de Dumnezeu. Biblia spune că: „lumea zace în cel rău“ (1 Ioan 5:19). Când Satan a susţinut că poate da autoritate peste împărăţiile pământului oricui doreşte, era foarte probabil să se referit la teritoriul său, la împărăţia întunericului, care este alcătuită din sub-împărăţii ce corespund împărăţiilor geopolitice. Scriptura ne informează că Satan are sub el mai multe duhuri rele ierarhizate prin care îşi conduce împărăţia (vezi Efes. 6:12) şi am putea presupune că el este cel care promovează sau retrogradează aceste duhuri, întrucât el este şeful. În acest caz, Satan Îi oferea în mod legitim lui Isus poziţia locului doi ca duh rău – sub el – pentru a-l ajuta să-şi conducă împărăţia. Tot ceea ce trebuia să facă Isus era să îngenuncheze înaintea lui Satan şi să i Se închine.
Din fericire, Isus a refuzat acea oportunitate de „promovare“.
Cine i-a dat autoritate lui Satan
Dar cum rămâne cu afirmaţia lui Satan că această autoritate asupra împărăţiilor i-a fost „dată“? Există din nou o posibilitate destul de mare ca Satan să fi minţit. Dar haide să îi acordăm o şansă şi să presupunem că spunea adevărul.
Observă că Satan nu a spus că Adam i-a dat această autoritate. După cum am văzut deja, Adam nu i-ar fi putut da autoritate lui Satan, deoarece nu-i fusese dată nici lui. Adam a stăpânit peste peşti, păsări şi animale, nu peste împărăţii. (De fapt, când a căzut Adam, nici nu exista vreo împărăţie peste care acesta să poată stăpâni.) În plus, dacă Satan Îi oferea lui Isus domnia asupra împărăţiei întunericului, care consta în toate duhurile rele şi toţi oamenii nemântuiţi, atunci nu ar fi existat nici o posibilitate plauzibilă prin care Adam să îi fi putut da lui Satan această jurisdicţie. Satan domnea peste îngerii căzuţi înainte ca Adam să fi fost creat.
Poate că Satan voia să spună că toţi oamenii pământului îi dăduseră autoritate peste ei, întrucât nu erau supuşi lui Dumnezeu şi erau astfel, conştient sau inconştient, supuşi lui.
O altă posibilitate şi mai plauzibilă este ca Dumnezeu să îi fi dat această autoritate. În lumina Scripturii este foarte posibil ca Dumnezeu să îi fi spus lui Satan: „Tu şi duhurile tale rele aveţi permisiunea Mea de a domni peste toţi cei care nu Îmi sunt supuşi.“ Această variantă poate fi greu de crezut acum, dar vei vedea mai târziu că este probabil cea mai bună explicaţie la afirmaţia lui Satan. Dacă Dumnezeu este într-adevăr „stăpân peste împărăţia oamenilor“ (Dan. 4:25), atunci orice autoritate pe care o are Satan asupra omenirii trebuie să îi fi fost dată de Dumnezeu.
Satan nu stăpâneşte decât peste împărăţia întunericului, care mai poate fi numită şi „împărăţia rebelă“. El a domnit peste această împărăţie din ziua în care a fost expulzat din Rai, ceea ce s-a întâmplat înainte de căderea lui Adam. Până la căderea lui Adam, împărăţia întunericului era alcătuită doar din îngerii răzvrătiţi. Însă, când Adam a păcătuit, el s-a alăturat împărăţiei rebele şi, de atunci încolo, împărăţia lui Satan a inclus nu numai îngeri răzvrătiţi, ci şi oameni răzvrătiţi.
Satan domnea peste regatul întunericului înainte ca Adam să fi fost creat, aşa că nu trebuie să credem că, atunci când a căzut Adam, Satan a câştigat ceea ce posedase acesta. Nu! După ce a păcătuit, Adam s-a alăturat împărăţiei răzvrătiţilor care existase dinainte, o împărăţie condusă de Satan.
A fost Dumnezeu surprins de cădere?
O altă implicaţie a „teoriei drepturilor câştigate de Satan“ este aceea că îl face pe Dumnezeu să pară mai degrabă stupid, ca şi când ar fi fost luat prin surprindere de evenimentele căderii şi, prin urmare, S-a trezit într-o situaţie dificilă şi nefericită. Nu ştia Dumnezeu că Satan va încerca să îi ispitească pe Adam şi pe Eva şi că rezultatul va fi căderea omului? Dacă Dumnezeu este atotştiutor, şi este, atunci trebuie să fi ştiut ce urma să se întâmple. De aceea, Biblia ne informează că El făcuse planuri pentru răscumpărarea umanităţii chiar înainte de a fi creat omul (vezi Mat. 25:34; Fapte 2:2-23; 4:27-28; 1 Cor. 2:7-8; Efes. 3:8-11; 2 Tim. 1:8-10; Apoc. 13:8).
Dumnezeu l-a creat pe diavol ştiind că acesta va cădea şi i-a creat pe Adam şi pe Eva ştiind că vor cădea. Nu există absolut nici o posibilitate ca Satan să Îl fi înşelat pe Dumnezeu şi să fi câştigat ceva ce El nu Şi-ar fi dorit să aibă Satan.
Vreau să insinuez că Dumnezeu doreşte ca Satan să fie „dumnezeul acestei lumi“? Da, atâta vreme cât îi va servi împlinirii planurilor divine. Dacă Dumnezeu nu ar fi dorit ca Satan să acţioneze, l-ar fi oprit pur şi simplu, aşa cum ni se spune în Apocalipsa 20:1-2 că va face într-o bună zi.
Totuşi, nu spun că Dumnezeu doreşte ca cineva să rămână sub domnia lui Satan. Dumnezeu doreşte ca toţi să fie mântuiţi şi eliberaţi de sub puterea lui Satan (Fapte 26:18; Col. 1:13; 1 Tim. 2:3-4; 2 Petru 3:9). Însă Dumnezeu îi permite lui Satan să domnească peste cei care iubesc întunericul (vezi Ioan 3:19) – peste cei care continuă să rămână răzvrătiţi faţă de Dumnezeu.
Nu putem face nimic pentru a salva oamenii din împărăţia lui Satan? Ba da, ne putem ruga pentru ei şi îi putem chema la pocăinţă şi la credinţa în Evanghelie (aşa cum ne-a poruncit Isus). Dacă fac acest lucru, vor fi luaţi de sub autoritatea lui Satan. Însă a crede că îi putem „distruge“ duhurile rele care îi ţin pe oameni prizonieri este o mare greşeală. Dacă oamenii doresc să stea în întuneric, Dumnezeu îi va lăsa acolo. Isus le-a spus ucenicilor că, dacă oamenii din anumite oraşe nu vor primi mesajul lor, ar trebui să îşi scuture praful de pe picioare şi să meargă într-un alt oraş (Mat. 10:14). El nu le-a spus să rămână şi să doboare zidurile care încătuşează oraşele pentru ca oamenii să devină receptivi. Dumnezeu permite duhurilor rele să îi ţină captivi pe cei care refuză să se pocăiască şi să se întoarcă la El.
Alte dovezi ale autorităţii supreme a lui Dumnezeu asupra lui Satan
Există mai multe pasaje scripturale care dovedesc faptul că Dumnezeu nu a pierdut controlul asupra lui Satan când omul a căzut în păcat. Biblia afirmă în mod repetat că Dumnezeu a avut şi va avea întotdeauna control total asupra lui Satan. Diavolul poate face doar ceea ce permite Dumnezeu. Mai întâi, să analizăm în acest sens câteva ilustraţii din Vechiul Testament.
Primele două capitole din cartea Iov includ un exemplu clasic de autoritate asupra lui Satan. Citim acolo că Satan stătea înaintea tronului lui Dumnezeu şi îl acuza pe Iov. La momentul acela, Iov asculta de Dumnezeu mai mult decât orice altă persoană de pe pământ şi deci, în mod natural, Satan îl viza. Dumnezeu ştia că Satan „îi pusese gând rău“ lui Iov (Iov 1:8, vezi observaţiile de pe marginea versiunii în engleză NASB) şi îl asculta pe Satan acuzându-l pe Iov că Îl slujeşte doar datorită binecuvântărilor de care se bucurase (vezi Iov 1:9-12).
Satan zicea că Dumnezeu îl ocrotise pe Iov şi cerea să îi fie luate binecuvântările. În consecinţă, Dumnezeu i-a permis lui Satan să se atingă până la un anumit punct de Iov. La început, Satan nu a avut voie să se atingă de trupul lui Iov. Totuşi, mai târziu, Dumnezeu i-a permis să se atingă şi de trup, înterzicându-i însă să-l omoare (Iov 2:5-6).
Acest pasaj biblic ne dovedeşte clar că Satan nu poate face tot ceea ce doreşte. Nu s-a putut atinge de averile lui Iov până când nu i-a permis Dumnezeu. Nu i-a putut fura sănătatea până când nu i-a permis Dumnezeu. Şi nu l-a putut ucide pe Iov, deoarece Dumnezeu nu a permis acest lucru.[3] Dumnezeu are putere asupra lui Satan chiar şi după căderea lui Adam.
Duhul rău al lui Saul „venit de la Domnul“
Există mai multe exemple în Vechiul Testament în care Dumnezeu foloseşte duhurile rele ale lui Satan ca agenţi ai mâniei Lui. În 1 Samuel 16:14 citim: „Duhul Domnului S-a depărtat de la Saul; şi a fost muncit de un duh rău care venea de la Domnul.“ Fără îndoială că această situaţie a avut loc pentru că Dumnezeu îl disciplina pe Împăratul Saul datorită neascultării sale.
Întrebarea este ce vrea să spună expresia „duh rău de la Domnul“? Ce înseamnă acest lucru? Că Dumnezeu a trimis un duh rău care trăia cu el în Rai sau că a permis în mod suveran ca unul dintre duhurile rele ale lui Satan să îl chinuie pe Saul? Cred că majoritatea creştinilor înclină să fie de acord cu cea de a doua posibilitate, având în vedere învăţătura întregii Scripturi. Motivul pentru care versetul spune că duhul rău era „de la Dumnezeu“ este acela că tulburările produse de acest duh erau un rezultat direct al disciplinării lui Saul de către Dumnezeu. Vedem astfel că duhurile rele se află sub controlul suveran al lui Dumnezeu.
În Judecători 9:23 citim: „Atunci Dumnezeu a trimis un duh rău între Abimelec şi locuitorii Sihemului“, pentru a cădea asupra lor judecata divină pentru faptele lor rele. Din nou, acest duh rău nu venea din Rai de la Dumnezeu, ci din împărăţia lui Satan, şi i se permisese în mod divin să planifice lucruri rele împotriva anumitor persoane care meritau acest lucru. Duhurile rele nu îşi pot duce la îndeplinire nici un plan fără permisiunea lui Dumnezeu. Dacă acest lucru nu ar fi adevărat, atunci Dumnezeu nu este atotputernic. Astfel, putem concluziona încă o dată, fără să ne înşelăm, că, la căderea lui Adam, Satan nu a câştigat o autoritate pe care Dumnezeu să nu o poată ţine sub control.
Exemple din Noul Testament referitoare la puterea lui Dumnezeu asupra lui Satan
Noul Testament ne oferă dovezi adiacente care combat „teoria drepturilor câştigate de Satan“. De exemplu, în Luca 9:1 citim că Isus le-a dat celor doisprezece ucenici „putere şi stăpânire peste toţi dracii“. În plus, în Luca 10:19 Isus le-a spus „Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma“ (subliniere personală).
Dacă Isus le-a dat autoritate asupra întregii puteri a lui Satan, atunci trebuie mai întâi să fi avut El Însuşi această autoritate. Satan este sub autoritatea lui Dumnezeu.
Mai târziu în Evanghelia după Luca citim că Isus i-a zis lui Petru: „Simone, Simone, Satan v-a cerut să vă cearnă ca grâul“ (Luca 22:31). Textul indică faptul că Satan nu l-a putut cerne pe Petru fără a obţine mai întâi permisiunea lui Dumnezeu. Iată încă o dovadă că Satan este sub controlul lui Dumnezeu.[4]
Închiderea lui Satan pentru o mie de ani
Când citim în Apocalipsa 20 despre îngerul care îl leagă pe Satan, nu există nici o referire la expirarea drepturilor lui Adam. Motivul pentru care este închis este pur şi simplu „ca să nu mai înşele Neamurile“ (Apoc. 20:3).
Interesant este faptul că, după ce Satan va fi închis pentru o mie de ani, acesta va fi eliberat „ca să înşele Neamurile, care sunt în cele patru colţuri ale pământului“ (Apoc. 20:8). Aceste naţiuni înşelate vor strânge armate pentru a ataca Ierusalimul în care va domni Isus. După ce vor fi înconjurat oraşul, din cer va cădea foc şi îi va „mistui“ (Apoc. 20:9).
Ar fi cineva atât de nebun încât să spună că drepturile lui Adam includeau o ultimă perioadă scurtă după cei 1000 de ani şi că, din acest motiv, Dumnezeu va fi obligat să îl elibereze pe Satan? O asemenea idee este absurdă. Nu, ceea ce învăţăm o dată în plus din această secţiune biblică este faptul că Dumnezeu are control total asupra diavolului şi că îi permite să înşele doar pentru a-Şi împlini planurile Sale divine.
În timpul celor o mie de ani de domnie a lui Isus, Satan nu va putea acţiona, neputând să mai înşele pe nimeni. Totuşi, vor exista oameni pe pământ care vor fi supuşi doar la suprafaţă domniei lui Hristos, dar care în sinea lor ar dori să Îl vadă dat jos de la putere. Totuşi, nu vor încerca să comploteze împotriva Lui, deoarece vor şti că nu ar avea nici o şansă de a-L da jos de pe tron pe Cel care va domni „cu un toiag de fier“ (Apoc. 19:15).
Însă după ce va fi eliberat Satan, acesta va putea să îi înşele pe toţi cei care în inimile lor Îl urăsc pe Hristos şi, ca nişte nebuni, vor încerca să atingă imposibilul. Întrucât lui Satan i se dă permisiunea de a înşela potenţiali răzvrătiţi, condiţia inimii oamenilor va fi scoasă la iveală şi, apoi, Dumnezeu îi va judeca cu dreptate pe cei care nu sunt demni să trăiască în Împărăţia Lui.
Desigur, acesta este unul dintre motivele pentru care Dumnezeu îi permite şi astăzi lui Satan să înşele oamenii. Vom investiga mai târziu scopurile depline ale lui Dumnezeu cu Satan, dar, pentru moment, este de ajuns să spunem că Dumnezeu nu doreşte să rămână vreunul înşelat. Totuşi, El doreşte să ştie ce este în inima oamenilor. Satan nu îi poate înşela pe cei care cunosc şi cred adevărul. Însă Dumnezeu permite diavolului să îi înşele pe cei care resping adevărul datorită inimii lor împietrite.
Vorbind despre vremea anticristului, Pavel a scris:
Şi atunci se va arăta acel Nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale, şi-l va prăpădi cu arătarea venirii Sale. Arătarea lui se va face prin puterea lui Satan, cu tot felul de minuni, de semne şi puteri mincinoase, şi cu toate amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi. Din această pricină, Dumnezeu le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună: pentru ca toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi (2 Tes. 2:8-12; subliniere personală).
Observă că Dumnezeu este cel căruia I se atribuie trimiterea unei lucrări „de rătăcire, ca să creadă o minciună“. Dar observă, de asemenea, că aceşti oameni care vor fi înşelaţi sunt oameni care „n-au crezut adevărul“, indicând faptul că au avut o ocazie, dar că au respins Evanghelia. Dumnezeu îi va permite lui Satan să îl împuternicească pe anticrist cu semne şi puteri mincinoase pentru ca cei care L-au respins pe Hristos să fie înşelaţi, iar scopul final al lui Dumnezeu este acela „ca toţi…să fie osândiţi”. Din acelaşi motiv, Dumnezeu îi permite şi astăzi lui Satan să îi înşele pe oameni.
Dacă Dumnezeu nu ar avea nici un motiv de a-l lăsa pe Satan să acţioneze pe pământ, ar fi putut foarte uşor să îl trimită într-un alt loc din univers când a căzut. În 2 Petru 2:4 ni se spune că există anumiţi îngeri păcătoşi pe care Dumnezeu i-a aruncat deja în Iad şi i-a lăsat „înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată“. Dumnezeul nostru omnipotent ar fi putut face acelaşi lucru şi cu Satan şi cu oricare dintre îngerii acestuia, dacă aşa ar fi fost bine pentru planurilor Sale divine. Însă, pentru încă o perioadă de timp, Dumnezeu are un motiv bun pentru care îi permite lui Satan şi îngerilor lui să acţioneze pe pământ.
Teama demonilor de chinuri
Întrucât ne apropiem de încheierea studiului acestui mit, un ultim exemplu scriptural pe care îl vom analiza este povestea îndrăciţilor din ţinutul gadarenilor:
Când a ajuns Isus de partea cealaltă, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi îndrăciţi, care ieşeau din morminte. Erau aşa de cumpliţi, că nimeni nu putea trece pe drumul acela. Şi iată că au început să strige: „Ce legătură este între noi şi Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?“ (Mat. 8:28-29; subliniere personală).
Această istorisire este folosită adeseori de adepţii teoriei drepturilor câştigate de Satan pentru a-şi suţine ideile. Ei spun că: „Aceşti demoni au făcut apel la dreptatea lui Isus. Ei ştiau că nu avea dreptul să îi chinuie înainte de vremea când vor expira drepturile lui Adam, vreme în care ei şi Satan vor fi aruncaţi în iazul cu foc pentru a fi chinuiţi veşnic, zi şi noapte.“
Însă adevărul este exact contrariul. Ei ştiau că Isus avea puterea şi toate drepturile de a-i chinui oricând dorea, motiv pentru care I-au implorat mila. Le era în mod categoric teamă că Fiul lui Dumnezeu i-ar putea trimite să fie chinuţi mult mai devreme. Luca ne spune că L-au rugat stăruitor „să nu le poruncească să se ducă în Adânc“ (Luca 8:31). Dacă Isus nu ar fi putut face acest lucru, din cauza anumitor drepturi presupuse ale diavolului, nu ar fi fost deloc îngrijoraţi.
Aceşti demoni ştiau însă că erau doar la mila lui Isus, după cum ne ilustrează rugămintea lor de a nu-i trimite afară din ţinutul acela (Marcu 5:10), cerinţa lor stăruitoare de a li se permite să intre într-o turmă de porci (Marcu 5:12), implorarea lor de a nu fi trimişi „în Adânc“ (Luca 8:31) şi rugămintea fierbinte adresată lui Hristos de a nu-i chinui „înainte de vreme“.
Mitul nr. 4: „Satan, în calitate de «dumnezeul acestei lumi», are control asupra tuturor lucrurilor de pe pământ, inclusive asupra guvernelor umane, asupra dezastrelor naturale şi asupra vremii.“
În Scriptură, apostolul Pavel ne vorbeşte despre Satan ca fiind „dumnezeul veacului acestuia“ (2 Cor. 4:4), iar Isus îl numeşte „stăpânitorul lumii acesteia“ (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Pe baza acestor titluri atribuite lui Satan, mulţi au presupus că Satan are control total asupra pământului. Deşi am luat deja în discuţie suficiente pasaje biblice pentru a dovedi greşeala acestui mit specific, ne-ar prinde bine să mai studiem şi altele, pentru a avea o înţelegere deplină asupra a cât de limitată este de fapt puterea lui Satan.
Pe măsură ce vom examina şi alte pasaje din Biblie, vom descoperi nu numai că Isus nu S-a referit doar la Satan ca „stăpânitorul lumii acesteia“, ci şi la Tatăl Său ceresc ca „Domn al cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25; Luca 10:21; subliniere personală). În plus, apostolul Pavel nu s-a referit doar la Satan ca fiind „dumnezeul veacului acestuia“, ci şi la Dumnezeu ca fiind „Domnul cerului şi al pământului“ (Fapte 17:4; subliniere personală). Acest fapt dovedeşte că nici Isus, nici Pavel nu ar dori să credem că Satan deţine control deplin asupra pământului. Autoritatea lui Satan nu poate fi decât limitată.
O distincţie importantă între aceste două pasaje scripturale se află în cuvintele lume şi pământ. Deşi folosim destul de des aceste două cuvinte ca sinonime, în greaca originară cele două cuvinte sunt diferite. De îndată ce vom înţelege diferenţa dintre ele, cunoştinţa noastră despre autoritatea lui Dumnezeu şi a lui Satan va creşte simţitor.
Isus S-a referit la Dumnezeu Tatăl ca la Domnul pământului. Cuvântul tradus cu pământ este grecescul ge. Acesta se referă la planeta fizică pe care trăim şi din el este derivat cuvântul geografie. Contrar, Isus a spus că Satan este stăpânitorul lumii. Echivalentul grecesc al acestui cuvânt este kosmos şi se referă în primul rând la ordine şi aranjare. El vorbeşte despre oameni mai degrabă decât despre planeta fizică în ea însăşi. De aceea creştinii vorbesc adeseori despre Satan ca fiind „dumnezeul acestui sistem lumesc“.
În prezent, Dumnezeu nu are control deplin asupra lumii, deoarece nu are control deplin asupra tuturor oamenilor din lume. Motivul este acela că Dumnezeu a dat tuturor oamenilor capacitatea de a alege în ceea ce priveşte domnul lor şi mulţi au ales să se supună lui Satan. Liberul arbitru al umanităţii face, desigur, parte din planul lui Dumnezeu.
Pavel a folosit un cuvânt diferit pentru lume, grecescul aion, când a scris despre dumnezeul acestei lumi. Aion poate fi şi este deseori tradus cu veac; cu alte cuvinte marchează o perioadă de timp. Satan este dumnezeul veacului actual.
Ce înseamnă toate aceste lucruri? Pământul este planeta fizică pe care trăim. Lumea se referă la oamenii care trăiesc în prezent pe pământ şi, mai specific, la aceia care nu Îl slujesc pe Isus. Ei îl slujesc pe Satan şi sunt prinşi în sistemul pervertit şi păcătos al acestuia. Despre noi, creştinii, se spune că suntem „în lume“, dar nu „din lume“ (Ioan 17:11, 14). Trăim printre cetăţenii împărăţiei întunericului, însă noi facem parte din Împărăţia Luminii, Împărăţia lui Dumnezeu.
Iată răspunsul la întrebarea noastră. Mai clar: Dumnezeu are control suveran asupra întregului pământ. Satan, cu permisiunea lui Dumnezeu, nu poate controla decât „sistemul lumii“ adică pe cei care sunt cetăţeni ai împărăţiei întunericului. Din acest motiv, apostolul Ioan a scris că „toată lumea (nu tot pământul) zace în puterea celui rău“ (1 Ioan 5:19).
Asta nu înseamnă că Dumnezeu nu are autoritate asupra lumii sau asupra sistemului lumii sau asupra oamenilor din lume. După cum a afirmat şi Daniel, El „stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea“ (Dan. 4:25). El încă poate ridica sau smeri pe oricine doreşte. Totuşi, ca „stăpân peste împărăţia oamenilor“, El i-a permis în mod suveran lui Satan să domnească peste acea parte a umanităţii care este rebelă faţă de El.
Analizarea ofertei lui Satan
Diferenţa dintre pământ şi lume ne ajută, de asemenea, să înţelegem ispitirea lui Isus în pustie. Acolo, Satan I-a arătat lui Isus „într-o clipă toate împărăţiile lumii“. Satan nu Îi putea oferi lui Isus o poziţie politică peste guvernele umane, ceea ce am putea numi preşedinte sau prim ministru. Nu Satan este cel care înalţă sau smereşte conducătorii lumii – Dumnezeu face acest lucru.
Mai degrabă, Satan trebuie să-I fi arătat lui Isus toate sub-împărăţiile din lume care făceau parte din împărăţia întunericului. El I-a arătat lui Isus ierarhia duhurilor rele care, în teritoriile încredinţate lor, domnesc atât peste împărăţia întunericului, cât şi peste oamenii rebeli care îi sunt supuşi. Satan I-a oferit lui Isus control asupra regatului său – cu condiţia ca Isus să Se alăture cauzei răzvrătite a lui Satan îndreptată împotriva lui Dumnezeu. Atunci Isus ar fi devenit mâna lui dreaptă în împărăţia întunericului.
Controlul lui Dumnezeu asupra guvernelor umane
Haide să definim şi mai specific limitele autorităţii lui Satan, analizând mai întâi scripturile care afirmă că Dumnezeu are autoritate peste guvernele umane de pe pământ. Satan are o oarecare autoritate peste aceste guverne doar pentru că are autoritate asupra oamenilor nemântuiţi, iar guvernele sunt de obicei controlate de acest fel de oameni. Însă, în final, Dumnezeu este suveran peste guvernele umane şi Satan nu poate să le manipuleze decât în măsura în care îi permite Dumnezeu.
Am studiat deja afirmaţia lui Daniel către împăratul Nebucadneţar, însă, deoarece este atât de revelatoare, haide să o mai analizăm o dată.
Marele împărat Nebucadneţar era plin de mândrie datorită puterii şi realizărilor sale, de aceea Dumnezeu a decretat că va fi adus într-o stare cât mai josnică, pentru a învăţa că „Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, că o dă cui îi place, şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni“ (Dan. 4:17). În mod clar, lui Dumnezeu I se atribuia înălţarea lui Nebucadneţar la o poziţie politică atât de măreaţă. Acest adevăr se aplică oricărui lider de pe pământ. Apostolul Pavel, vorbind despre domnitorii acestui pământ, a declarat că „nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu“ (Rom. 13:1).
Dumnezeu este autoritate primară şi supremă în întregul univers. Dacă are cineva vreo autoritate, acest lucru se datorează doar faptului că Dumnezeu a delegat-o unora dintre copiii Lui sau că le-a permis altora să o aibă.
Cum rămâne cu domnitorii răi? A vrut Pavel să spună că până şi ei sunt puşi în acele poziţii de Dumnezeu? Da, asta a vrut. Mai devreme, în aceaşi scrisoare, Pavel a scris: „Fiindcă Scriptura zice lui Faraon: «Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea, şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul»“ (Rom. 9:17). Dumnezeu l-a înălţat pe Faraon, cel cu inima împietrită, cu scopul de a-Şi glorifica Numele Său. Dumnezeu urma să Îşi dovedească puterea prin miracolele făcute – o posibilitate oferită de un om încăpăţânat pe care El îl ridicase.
Oare nu acelaşi lucru reiese şi din conversaţia lui Isus cu Pilat? Uimit că Isus nu răspundea întrebărilor sale, Pilat I-a zis: „Mie nu-mi vorbeşti? Nu ştii că am putere să Te răstignesc, şi am putere să-Ţi dau drumul!“ (Ioan 19:10).
Isus i-a răspuns: „N-ai avea nici o putere asupra Mea dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus“ (Ioan 19:11; subliniere personală). Cunoscând caracterul laş al lui Pilat, Dumnezeu l-a ridicat pentru ca planul prestabilit ca Isus să moară pe cruce să poată fi împlinit.
O simplă citire fugitivă a cărţilor istorice ale Vechiului Testament ne arată că Dumnezeu foloseşte uneori conducători răi ca agenţi ai mâniei Sale faţă de cei care o merită. Nebucadneţar a fost folosit de Dumnezeu pentru a-Şi manifesta judecata asupra naţiunilor din Vechiul Testament.
Există numeroase exemple de conducători pe care Dumnezeu i-a ridicat şi i-a coborât în Biblie. De exemplu, în Noul Testament citim despre Irod, care nu i-a acordat glorie lui Dumnezeu când unii dintre supuşii lui au strigat înaintea sa: „Glas de Dumnezeu, nu de om!“ (Fapte 12:22).
Rezultatul? „Îndată l-a lovit un înger al Domnului, pentru că nu dăduse slavă lui Dumnezeu. Şi a murit mâncat de viermi“ (Fapte 12:23).
Nu uita că Irod era cu siguranţă un cetăţean al împărăţiei lui Satan, dar nu s-a situat în afara jurisdicţiei lui Dumnezeu. În mod categoric, Dumnezeu poate ridica sau coborâ orice lider pământesc dacă aşa doreşte El.[5]
Mărturia personală a lui Dumnezeu
În cele din urmă, să citim cuvintele spuse la un moment dat de Dumnezeu prin profetul Ieremia cu privire la suveranitatea Lui peste împărăţiile umane.
„Nu pot Eu să fac cu voi ca olarul acesta, casă a lui Israel? zice Domnul. Iată, cum este lutul în mâna olarului, aşa sunteţi voi în mâna Mea, casă a lui Israel! Deodată zic despre un neam, despre o împărăţie, că-l voi smulge, că-l voi surpa, şi că-l voi nimici; dar dacă neamul acesta, despre care am vorbit astfel, se întoarce de la răutatea lui, atunci şi Mie Îmi pare rău de răul pe care Îmi pusesem în gând să i-l fac. Tot aşa însă, deodată zic despre un neam, sau despre o împărăţie, că-l voi zidi sau că-l voi sădi. Dar dacă neamul acesta face ce este rău înaintea Mea, şi n-ascultă glasul Meu, atunci Îmi pare rău şi de binele, pe care aveam de gând să i-l fac“ (Ier. 18:6-10).
Poţi vedea acum că Satan, când L-a ispitit pe Isus în pustie, nu I-ar fi putut oferi lui Isus în mod legitim domnia peste împărăţiile politice omeneşti de pe pământ? Dacă spunea adevărul (aşa cum face uneori), atunci tot ceea ce I-ar fi putut oferi lui Isus ar fi fost controlul asupra împărăţiei întunericului.
Dar are Satan influenţă asupra guvernelor umane? Da, dar doar pentru că este domnul spiritual al oamenilor nemântuiţi, iar oamenii nemântuiţi sunt implicaţi în aceste guverne. Totuşi, el are doar atâta influenţă cât îi permite Dumnezeu să aibă şi Dumnezeu poate strica planurile lui Satan oricând doreşte. Apostolul Ioan a scris despre Isus că este „Domnul împăraţilor pământului“ (Apoc. 1:5).
Provoacă Satan calamităţi naturale şi clime adverse?
Deoarece Satan este „dumnezeul acestei lumi”, mulţi presupun că el controlează şi vremea şi că el este cel care cauzează calamităţi naturale precum inundaţii, secete, uragane, cutremure, ş.a.m.d. Dar asta ne învaţă Scriptura? Din nou, trebuie să fim foarte atenţi să nu ne bazăm întreaga teologie despre Satan pe baza unui verset care spune că „hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească“ (Ioan 10:10). Cât de des am auzit oameni citând acest verset în favoarea ideii că tot ceea ce fură, înjunghie sau distruge este de la Satan. Totuşi, studiind mai mult Biblia, aflăm că Dumnezeu Însuşi ucide şi distruge. Gândeşte-te la aceste trei pasaje extrase dintre multe altele:
Unul singur este dătătorul şi judecătorul Legii: Acela care are putere să mântuiască şi să piardă (Iacov 4:12; subliniere personală).
„Am să vă arăt de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă spun, de El să vă temeţi“ (Luca 12:5; subliniere personală).
„Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă“ (Mat. 10:28; subliniere personală).
Dacă spunem că tot ce implică uciderea şi distrugerea este lucrarea lui Satan, ne înşelăm. Există mai multe exemple în Biblie că Dumnezeu ucide şi distruge (pierde).
Ar trebui să ne întrebăm „Când a vorbit Isus despre hoţul care vine să fure, să înjunghie şi să prăpădească, la diavol Se referea de fapt?” Repet, tot ce trebuie să facem este să citim contextual afirmaţia Lui. Într-un verset anterior acestei afirmaţii despre hoţul care vine să fure, să înjunghie şi să prăpădească Isus a spus: „Toţi cei ce au venit înainte de Mine, sunt hoţi şi tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei“ (Ioan 10:8). Când citim în întregime discursul lui Isus din Ioan 10:1-15 prin care afirmă că El este Păstorul cel bun, devine încă şi mai evident că termenii hoţ şi hoţi se referă la învăţătorii şi liderii religioşi falşi.
Diverse păreri referitoare la adversităţile climaterice şi la calamităţile naturale
Când lovesc uraganele sau cutremurele, acestea generează în mintea oamenilor care cred în Dumnezeu următoarea întrebare teologică: „Cine cauzează aceste fenomene?“ Există doar două posibilităţi pentru credincioşii creştini biblici: fie Dumnezeu, fie Satan.
Unii ar putea obiecta: „O, nu! Nu trebuie să dăm vina pe Dumnezeu. Oamenii sunt vinovaţi. Dumnezeu îi judecă pentru păcatele lor.“
Dacă Dumnezeu este cel care cauzează uraganele şi cutremurele datorită pedepsirii păcatului, atunci cu siguranţă am putea da vina pe oamenii răzvrătiţi şi nu pe Dumnezeu, dar totuşi, Dumnezeu este cel responsabil, deoarece calamităţile naturale nu ar fi avut loc fără ca El să le decreteze.
Sau, dacă este adevărat că Dumnezeu îi permite lui Satan să trimită uragane şi cutremure pentru a-i pedepsi pe păcătoşi, atunci am putea spune că Satan este cel care le cauzează, dar totuşi, responsabilitatea îi revine tot lui Dumnezeu. Motivul este faptul că El este cel care îi permite lui Satan să cauzeze aceste distrugeri, deoarece aceste calamităţi apar ca rezultat al reacţiei Lui faţă de păcat.
Unii spun că nici Dumnezeu, nici Satan nu sunt responsabili de uragane şi cutremure, ci că acestea sunt simple „fenomene naturale în lumea noastră căzută în păcat“. Într-o măsură vagă, aceştia încearcă, de asemenea, să dea vina pe umanitate pentru dezastrele naturale, dar încă pierd din vedere ideea esenţială. Această explicaţie nu Îl scoate pe Dumnezeu din discuţie. Dacă uraganele sunt doar „fenomene naturale în lumea noastră căzută în păcat“, cine decide ca acestea să se manifeste? Este evident că uraganele nu sunt provocate de oameni. Cu alte cuvinte, ele nu se declanşează atunci când în văzduh se acumulează un număr de minciuni. Cutremurele nu apar când un anumit număr de oameni comit adulter.
Nu, dacă există o legătură între uragane şi păcat, atunci ea Îl implică şi pe Dumnezeu, deoarece uraganele sunt manifestarea pedepsirii păcatului. Chiar dacă apar la întâmplare, trebuie să fie voia lui Dumnezeu să apară la întâmplare, deci este implicat şi El.
Chiar dacă nu ar exista nici-o relaţie între păcat şi calamităţile naturale, chiar dacă Dumnezeu ar fi încurcat lucrurile când a creat lumea, astfel încât să fi existat greşeli în crusta pământului care se mişcă uneori şi în sistemul climateric care se manifestă ocazional, tot Dumnezeu ar fi responsabil pentru cutremure şi pentru uragane, deoarece El este Creatorul, iar greşelile Lui rănesc oamenii.
Nu există „Mama-Natură“
Deci, avem două răspunsuri posibile la întrebarea despre calamităţile naturale. Fie este responsabil Dumnezeu, fie Satan. Înainte de a ne îndrepta atenţia asupra unui pasaj specific pentru a afla răspunsul corect, haide să mergem puţin mai departe în privinţa acestor posibilităţi.
Dacă Satan este cel care cauzează dezastrele naturale, atunci Dumnezeu fie poate, fie nu poate să îl oprească. Dacă Dumnezeu poate să îl oprească pe Satan să mai cauzeze aceste dezastre, dar nu o face, atunci are în continuarea o oarecare responsabilitate. Calamitatea nu ar fi avut loc dacă nu ar fi permis El.
Dacă Dumnezeu nu îl poate opri pe Satan, atunci fie Satan este mai puternic decât Dumnezeu, fie este mai deştept decât El. În fapt, tocmai asta susţin şi adepţii teoriei „controlului câştigat asupra lumii de Satan, odată cu căderea lui Adam“. Ei susţin că Satan are dreptul legal de a face tot ceea ce doreşte pe pământ deoarece l-a furat de la Adam. În acest caz se presupune că Dumnezeu ar dori să-l oprească pe Satan, dar nu poate, deoarece trebuie să onoreze legământul făcut cu Adam, însă care a ajuns acum în mâinile diavolului. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a fost prea prost ca să poată prevedea ce se va întâmpla la cădere, dar Satan, fiind mai inteligent decât Dumnezeu, a câştigat o putere pe care Dumnezeu nu dorea ca acesta să o deţină. Eu personal nu am de gând să spun că Satan este mai înţelept decât Dumnezeu.
Dacă teoria „câştigului lui Satan“ ar fi adevărată, am vrea să ştim de ce nu cauzează Satan mai multe cutremure şi uragane şi de ce nu are drept ţintă populaţiile creştine. (Dacă spui „pentru că Dumnezeu nu îl lasă să se atingă de populaţia creştină“, atunci tocmai ai admis că Satan nu poate acţiona fără permisiunea lui Dumnezeu.)
Dacă devenim şi mai concreţi, singurele două răspunsuri posibile la întrebarea noastră sunt acestea: Fie (1) Dumnezeu cauzează cutremurele şi uraganele, fie (2) Satan le cauzează cu permisiunea lui Dumnezeu.
Vezi că, indiferent de varianta aleasă, în cele din urmă cel responsabil este Dumnezeu? Când oamenii spun: „Nu Dumnezeu a trimis acel uragan, ci Satan l-a trimis cu permisiunea lui Dumnezeu“, nu îl scot în totalitate „bazma curată“ pe Dumnezeu, aşa cum speră ei. Dacă Dumnezeu l-ar fi putut opri pe Satan să provoace uragan, indiferent dacă ar fi dorit sau nu, atunci El este responsabil. Oamenii răzvrătiţi ar putea fi vinovaţi datorită păcatelor lor (dacă uraganul a fost trimis de Dumnezeu sau permis ca pedeapsă), dar totuşi, ar fi o prostie să spunem că Dumnezeu nu este în nici un fel implicat sau responsabil.
Mărturia Scripturii
Ce anume spune Scriptura cu referire specifică la „calamităţile naturale“? Cine afirmă Biblia că le provoacă: Dumnezeu sau diavolul? Să analizăm mai întâi cutremurele, deoarece Biblia vorbeşte despre multe evenimente de acest fel. Conform Scripturii, cutremurele pot apărea ca o pedeapsă a lui Dumnezeu faţă de păcătoşi. În Ieremia citim: „Pământul tremură de mânia Lui [Dumnezeu], şi neamurile nu pot să sufere urgia Lui“ (Ieremia 10:10; subliniere personală).
Isaia avertizează:
De la Domnul oştirilor va veni pedeapsa, cu tunete, cutremure de pământ şi pocnet puternic, cu vijelie şi furtună, şi cu flacăra unui foc mistuitor (Isaia 29:6; subliniere personală).
Poate îţi aduci aminte că, în zilele lui Moise, pământul s-a deschis şi i-a înghiţit pe Core şi pe confraţii lui răzvrătiţi (vezi Numeri 16:23-34). Aceasta a fost în mod clar pedeapsa lui Dumnezeu. Alte exemple ale judecăţii lui Dumnezeu manifestată prin cutremure pot fi găsite în Ezechiel 38:19; Ps. 18:7; 77:18; Hagai 2:6; Luca 21:11; Apoc. 6:12; 8:5; 11:13; 16:18.
Unele cutremure înscrise în Scriptură nu reprezintă în mod categoric dovezi ale judecăţii lui Dumnezeu, dar asta nu înseamnă că nu au fost provocate de El. De exemplu, conform Evangheliei după Matei, au avut loc cutremure şi când a murit Isus (Mat. 27:51, 54), dar şi când a înviat (Mat. 28:2). Pe acestea din urmă să le fi provocat oare Satan?
Când Pavel şi Sila Îl lăudau pe Domnul prin cântece într-o închisoare din Filipi, pe la mijlocul nopţii „Deodată, s-a făcut un mare cutremur de pământ, aşa că s-au clătinat temeliile temniţei. Îndată, s-au deschis toate uşile, şi s-au dezlegat legăturile fiecăruia“ (Fapte 16:26; subliniere personală). Satan a cauzat acest cutremur? Nu prea cred! Chiar şi temnicerul a fost mântuit după ce a văzut puterea lui Dumnezeu. Şi acesta nu este singurul cutremur din cartea Faptele Apostolilor cauzat de Dumnezeu (vezi Fapte 4:31).
Am citit recent despre nişte creştini bine intenţionaţi care, auzind prevestirea unui cutremur într-o anume zonă, s-au deplasat la faţa locului pentru a duce „un război spiritual“ împotriva diavolului. Poţi detecta greşeala implicată de presupunerea lor? Ar fi fost biblic să se roage lui Dumnezeu pentru a avea milă de oamenii care trăiau în acea zonă. Şi, dacă ar fi făcut aşa, nu ar mai fi fost nevoie să îşi piardă timpul şi banii pentru a se deplasa la locul presupusului cutremur – s-ar fi putut ruga lui Dumnezeu chiar în locul în care stăteau ei. Însă a lupta împotriva diavolului pentru a împiedica manifestarea unui cutremur este nescriptural.
Ce putem spune despre uragane?
Cuvântul uragan nu există în Biblie, dar putem găsi în mod categoric câteva exemple de vânturi năprasnice. De exemplu:
Cei ce se pogorâseră pe mare în corăbii, şi făceau negoţ pe apele cele mari, aceia au văzut lucrările Domnului şi minunile Lui în mijlocul adâncului. El a zis, şi a pus să sufle furtuna, care a ridicat valurile mării (Ps. 107:23-25; subliniere personală).
Dar Domnul a făcut să sufle pe mare un vânt năpraznic, şi a stârnit o mare furtună. Corabia ameninţa să se sfărâme (Iona 1:4; subliniere personală).
După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac (Apoc. 7:1).
În mod cert, Dumnezeu poate provoca sau opri vânturi.[6]
În toată Biblia nu există decât un singur pasaj care îi atribuie lui Satan trimiterea vântului – cel care relatează încercările lui Iov. Un mesager a venit şi i-a spus: „Şi deodată, a venit un vânt mare de dincolo de pustie, şi a izbit în cele patru colţuri ale casei: Casa s-a prăbuşit peste tineri, şi au murit. Şi am scăpat numai eu, ca să-ţi dau de ştire“ (Iov 1:19).
Citind primul capitol al carţii Iov, aflăm că Satan este cel care a cauzat nefericirea lui Iov. Totuşi, nu trebuie să uităm că Satan nu i-a putut face nici un rău lui Iov sau copiilor lui fără permisiunea lui Dumnezeu. Deci, vedem încă o dată că Dumnezeu este suveran şi peste vânt.
Furtuna din Galilea
Cum rămâne cu „furtuna năprasnică“ ce I-a asaltat pe Isus şi pe ucenicii Săi când traversau Marea Galilee cu barca? Trebuie să fi fost Satan cel care a cauzat acea furtună, întrucât Dumnezeu nu ar fi trimis niciodată un vânt care să răstoarne barca în care se afla Fiul Său. „O împărăţie dezbinată împotriva ei însăşi se va destrăma“, aşa că de ce să fi trimis Dumnezeu un vânt care i-ar fi putut răni pe Isus şi pe cei doisprezece ucenici?
Aceste sunt argumente solide, dar să ne oprim puţin şi să analizăm situaţia. Dacă nu Dumnezeu a trimis furtuna, ci Satan, atunci tot trebuie să admitem că Dumnezeu i-a permis lui Satan să o trimită. Deci întrebarea rămâne: „De ce i-ar permite Dumnezeu lui Satan să trimită o furtună care L-ar fi putut răni pe Isus şi pe cei doisprezece?“
Există vreun răspuns la această întrebare? Poate că Dumnezeu îi învăţa pe ucenici ceva despre credinţă. Poate că îi testa. Poate că Îl testa pe Isus, care trebuia să fie ispitit „în toate lucrurile ca şi noi, dar fără păcat“ (Evrei 4:15). Pentru a fi testat în toate lucrurile, Isus trebuia să fie ispitit să Se îndoiască şi să Se teamă. Poate că Dumnezeu dorea să Îl glorifice pe Isus. Poate a intenţionat toate lucrurile menţionate mai sus.
Dumnezeu i-a condus pe copiii lui Israel pe ţărmul Mării Roşii ştiind foarte bine că erau urmăriţi îndeaproape de armata lui Faraon. Dar oare nu îi elibera Dumnezeu pe israeliţi? Atunci nu lucra oare împotriva Lui Însuşi când îi conducea pe evrei într-un loc în care urmau să fie masacraţi? Nu este acesta un exemplu de împărăţie „divizată împotriva ei însăşi“?
Nu, deoarece Dumnezeu nu intenţiona să îi lase pe evrei să fie masacraţi. Şi nici nu avea vreo intenţie de a trimite sau a permite lui Satan să provoace o furtună năprasnică pe Marea Galilee care să Îi înece pe Isus şi pe ucenici.
În ciuda acestor lucruri, Biblia nu menţionează că Satan este cel care a provocat furtuna, dar nu spune nici că Dumnezeu ar fi fost acela. Unii spun că trebuie să fi fost Satan, deoarece Isus l-a certat. Poate aşa e, dar nu este un argument imbatabil. Isus nu l-a certat pe Dumnezeu – a certat vântul. Dumnezeu Tatăl ar fi putut face acelaşi lucru, adică ar fi putut provoca un vânt printr-un singur cuvânt şi l-ar fi putut potoli certându-l. Doar pentru că Isus a certat furtuna nu este o dovadă că Satan a iniţiat-o.
Încă o dată, nu ar trebui să ne bazăm întreaga teologie pe un singur verset care de fapt nu dovedeşte nimic. Deja am făcut referire la pasajele biblice care dovedesc că Dumnezeu este suveran şi controlează şi vântul şi că, de cele mai multe ori, Lui i se atribuie provocarea vântului. Ideea mea este că Satan, deşi este „dumnezeul acestei lumi“, în mod categoric nu are control independent asupra vântului sau dreptul de a provoca furtuni oricând şi ori de câte ori doreşte.
De aceea, când apar uraganele, nu ar trebui să le privim ca pe nişte fenomene ce depăşesc controlul lui Dumnezeu, ceva ce El ar dori să oprească, dar nu poate. Faptul că Isus a certat furtuna de pe Marea Galilee ar trebui să fie o dovadă suficient de relevantă că Dumnezeu poate împiedica furtunile dacă doreşte.
Şi dacă Dumnezeu trimite (sau permite) manifestarea furtunilor, atunci trebuie să aibă un motiv, iar cel mai inteligent răspuns la întrebarea „De ce ar trimite sau ar permite furtuni care cauzează calamităţi catastrofale extinse?“ este acela că avertizează şi pedepseşte oamenii neascultători.
„Dar uragenele îi afectează câteodată şi pe creştini“
Cum rămâne cu creştinii care sunt afectaţi de aceste calamităţi? Când lovesc furtunile, ele nu demolează doar casele necreştinilor. Nu sunt creştinii absolviţi de mânia lui Dumnezeu datorită morţii ispăşitoare a lui Isus? Atunci cum putem spune că în ultimă instanţă Dumnezeu este cel din spatele acestor dezastre, când ele îi pot afecta chiar şi pe copiii Lui?
Acestea sunt într-adevăr întrebări dificile. Totuşi, trebuie să conştientizăm că nici răspunsurile nu sunt uşoare, dacă plecăm de la premiza falsă că Satan cauzează calamităţile naturale. Dacă Satan este cel care le cauzează, atunci de ce îi permite Dumnezeu să provoace lucruri care îi pot afecta şi pe copiii Săi? Problema rămâne.
Biblia specifică foarte clar că cei care sunt în Hristos „nu sunt rânduiţi la mânie“ (1 Tes. 5:9). În acelaşi timp, Biblia spune că „mânia lui Dumnezeu rămâne“ peste cei care nu ascultă de Isus (Ioan 3:36). Şi totuşi, cum poate mânia lui Dumnezeu să rămână peste cei nemântuiţi fără să îi afecteze şi pe creştini, când aceştia din urmă trăiesc printre necreştini? Răspunsul este că uneori îi afectează şi ar trebui să acceptăm acest adevăr.
În vremea exodului, toţi israeliţii trăiau într-o singură locaţie, iar plăgile pe care le-a trimis Dumnezeu ca pedeapsă peste egipteni nu i-a afectat şi pe ei (vezi Ex. 8:22-23; 9:3-7, 24-26; 12:23). Însă noi lucrăm cot la cot cu „egiptenii“. Dacă Dumnezeu doreşte să îi pedepsească prin calamităţi naturale, cum vom scăpa noi?
A scăpa este în mod cert cuvântul cheie pentru înţelegerea răspunsului la întrebare. Deşi Noe a scăpat de mânia lui Dumnezeu manifestată prin potopul asupra pământului, şi el a fost afectat, întrucât a trebuit să muncească la construirea arcei şi apoi a trebuit să petreacă un an întreg pe arcă împreună cu o mulţime de animale urât-mirositoare. (Pentru că tot a venit vorba, atât Vechiul, cât şi Noul Testament îi atribuie lui Dumnezeu potopul lui Noe, nu lui Satan; vezi Gen. 6:17; 2 Petru 2:5.)
Lot a scăpat cu viaţă când a căzut pedeapsa lui Dumnezeu peste Sodoma şi Gomora, însă a pierdut în foc şi pucioasă tot ce a avut. Judecata lui Dumnezeu faţă de oamenii răi îi afectează şi pe cei neprihăniţi.
Cu mulţi ani înainte, Isus îi avertizase pe credincioşii din Ierusalim să fugă atunci când vor vedea oraşul încercuit de armate, deoarece acestea vor fi „zilele răzbunării“ (Luca 21:22-23) – indiciu clar că invadarea Romanilor în Ierusalim în anul 70 d.Hr. avea drept scop revărsarea mâniei lui Dumnezeu. Slavă Domnului că cei care au ascultat de avertismentul lui Hristos au scăpat cu viaţă! Însă prin fuga lor au pierdut tot ce avuseseră în Ierusalim.
În fiecare dintre aceste trei exemple vedem că oamenii lui Dumnezeu pot suferi până la un anumit punct atunci când judecata lui Dumnezeu cade asupra oamenilor răi. De aceea, nu putem sări la concluzia că Dumnezeu nu este responsabil de calamităţile naturale, deoarece ele îi afectează uneori şi pe creştini.
Ce să facem în acest caz?
Trăim într-o lume blestemată de Dumnezeu, o lume asupra căreia Dumnezeu Îşi manifestă tot timpul mânia. Pavel a scris: „Mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor“ (Rom. 1:18). Deoarece trăim printre cei răi, în lumea blestemată de Dumnezeu, nu putem scăpa total de efectele mâniei lui Dumnezeu asupra ei, chiar dacă această mânie nu ne vizează pe noi.
Ştiind acest lucru, ce ar trebui să facem? În primul rând ar trebui să ne încredem în Dumnezeu. Ieremia a scris:
„Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul, şi a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme, şi nu încetează să aducă roadă“ (Ier. 17:7-8).
Observă că Ieremia nu a spus că omul care se încrede în Domnul nu se va confrunta cu seceta. Nu, ci când va veni căldura sau foametea, omul care se încrede în Domnul va fi ca un copac ce îşi întinde rădăcinile spre râu. El are o altă sursă de alimentare, chiar şi când lumea din jurul lui se ofileşte. Un exemplu care imi vine în minte este povestea lui Ilie care a fost hrănit de un corb în vremea foametei din Israel (vezi 1 Împăraţi 17:1-6). David a scris despre cei neprihăniţi că „au de ajuns în zilele de foamete“ (Ps. 37:19).
Dar nu sunt foametele provocate de diavol? Conform Scripturii, nu. Dumnezeu Îşi asumă întotdeauna responsabilitatea pentru ele, iar despre foamete se vorbeşte adeseori ca fiind o consecinţă a mâniei lui Dumnezeu asupra celor ce o merită. De exemplu:
„De aceea aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, îi voi pedepsi; tinerii vor muri ucişi de sabie, iar fiii şi fiicele lor vor muri de foamete»“ (Ier. 11:22; subliniere personală).
„Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: «Iată, voi trimite între ei sabie, foamete şi ciumă, şi-i voi face ca nişte smochine grozave care, de rele ce sunt, nu se pot mânca»“ (Ier. 29:17; subliniere personală).
„Fiul omului, când va păcătui o ţară împotriva Mea, dedându-se la fărădelege, şi Îmi voi întinde mâna împotriva ei, dacă îi voi sfărâma toiagul pâinii, dacă îi voi trimite foametea, dacă îi voi nimici cu desăvârşire oamenii şi vitele…” (Ezec. 14:13; subliniere personală).
„Vă aşteptaţi la mult, şi iată că aţi avut puţin; l-aţi adus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce? zice Domnul oştirilor. Din pricina Casei Mele, care stă dărâmată, pe când fiecare din voi aleargă pentru casa lui. De aceea cerurile nu v-au dat roua, şi pământul nu şi-a dat roadele. Am chemat seceta peste ţară, peste munţi, peste grâu, peste must, peste untdelemn, peste tot ce poate aduce pământul, peste oameni şi peste vite, şi peste tot lucrul mâinilor voastre“ (Hagai 1:9-11; subliniere personală).
În cel de-al patrulea exemplu citim că israeliţilor li s-a imputat vina secetei datorită păcatului lor, însă Dumnezeu Şi-a asumat responsabilitatea de a o fi trimis-o.[7]
Când Dumnezeu trimite foamete peste oamenii răi, iar noi se întâmplă să trăim printre aceşti oameni răi, ar trebui să ne încredem în El că ne va împlini nevoile. Pavel a afirmat că foametea nu ne poate separa de dragostea lui Hristos!: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia?“ (Rom. 8:35; subliniere personală). Observă că Pavel nu a spus că cei ce sunt creştini nu se vor confrunta niciodată cu foametea, ci, din contră, a implicat posibilitatea acesteia, chiar dacă el, în calitatea de student al Scripturii, ştia că foametea poate fi trimisă de Dumnezeu pentru a-i judeca pe cei răi.
Ascultarea şi înţelepciunea
În al doilea rând, ar trebui să fim ascultători şi să folosim înţelepciunea divină de a evita să fim prinşi în oricare din momentele în care Dumnezeu Îşi revarsă mânia peste lume. Noe a trebuit să îşi construiască o barcă, Lot a trebuit să fugă spre dealuri, creştinii din Ierusalim au trebuit să fugă din cetatea lor; toţi aceştia au trebuit să asculte de Dumnezeu pentru a evita să suporte manifestarea mâniei lui Dumnezeu faţă de cei răi.
Dacă aş trăi într-o zonă în care apar frecvent tornade, mi-aş construi o casă solidă care să nu poată fi spulberată sau o casă ieftină pe care să o pot înlocui uşor! Şi m-aş ruga. Fiecare creştin ar trebui să se roage şi să rămână sensibil la glasul Celui despre care Isus a promis că „va descoperi lucruri ascunse“ (Ioan 16:13) astfel încât să poată evita mânia lui Dumnezeu faţă de lume.
În Fapte 11 citim că profetul Agab a avertizat despre o foamete iminentă care ar fi putut fi un dezastru pentru creştinii din Iudea. În consecinţă, Pavel şi Barnaba au adus daruri strânse de ucenici pentru ajutorarea lor (Fapte 11:28-30).
Se poate întâmpla acest lucru şi astăzi? Desigur, pentru că Duhul Sfânt nu S-a schimbat şi nici dragostea lui Dumnezeu nu s-a micşorat. Totuşi, din nefericire, unii membrii ai trupului lui Hristos nu sunt deschişi spre astfel de daruri şi manifestări ale Duhului Sfânt şi, astfel, datorită faptului că „sting Duhul“ (1 Tes. 5:19), pierd cele mai bune lucruri date de Dumnezeu.
În autobiografia sa, regretatul preşedinte şi fondator al Full Gospel Businessmen, Demos Shakarian, povesteşte cum Dumnezeu a vorbit creştinilor din Armenia anilor 1800 printr-un băiat-profet iliterat. Acesta i-a avertizat că va avea loc un holocaust iminent şi, drept rezultat, mii de creştini penticostali care au crezut în posibilitatea unor asemenea manifestări au fugit din ţară, inclusiv bunicii lui Shakarian. La scurt timp după aceea, o invazie turcă în Armenia s-a soldat cu masacrarea a milioane de armeni, inclusiv a creştinilor care au refuzat să ţină seama de avertismentul Domnului.
Ar fi înţelept din partea noastră să rămânem deschişi faţă de Duhul Sfânt şi ascultători de Domnul, altfel este destul de posibil să experimentăm o parte din mânia lui Dumnezeu, prin care El nu ar dori să trecem. Elisei a instruit la un moment dat o femeie: „Scoală-te, du-te, tu şi casa ta, şi locuieşte pentru o vreme unde vei putea; căci Domnul va trimite o foamete de şapte ani peste ţară, şi foametea a şi început“ (2 Împ. 8:1). Ce s-ar fi întâmplat dacă femeia aceea nu ar fi ascultat de profet?
În cartea Apocalipsa citim un avertisment interesant adresat copiilor lui Dumnezeu de a ieşi din „Babilon“, ca să nu fie acolo când se va manifesta mânia lui Dumnezeu:
Apoi am auzit din cer un alt glas, care zicea: „Ieşiţi din mijlocul ei [Babilonului], poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei! Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit, şi au ajuns până în cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nelegiuirile ei…Tocmai pentru aceea, într-o singură zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea şi foametea. Şi va fi arsă de tot în foc, pentru că Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare“ (Apoc. 18:4-5, 8; subliniere personală).
Pe scurt, Dumnezeu este suveran asupra vremii şi calamităţilor naturale. El a dovedit în Biblie în mod repetat că este Domn peste natură, începând cu potopul de patruzeci de zile din vremea lui Noe, continuând cu grindina şi plăgile trimise peste inimacii lui Israel, cu provocarea furtunii împotriva bărcii în care era Iona, până la certarea furtunii de pe Marea Galilee. El este, aşa cum a spus Isus, „Domnul cerului şi al pământului“ (Mat. 11:25). Pentru mai multe dovezi biblice referitoare la domnia lui Dumnezeu peste natură, vezi Iosua 10:11; Iov 38:22-38; Ier. 5:24; 10:13; 31:35; Ps. 78:45-49; 105:16; 107:33-37; 135:6-7; 147:7-8, 15-18; Mat. 5:45; Fapte 14:17.
Răspunsul la câteva întrebări
Dacă Dumnezeu îi pedepseşte pe oameni prin foamete, inundaţii şi cutremure, atunci este greşit ca noi, reprezentanţii lui Dumnezeu, să îi ajutăm şi să micşorăm suferinţa celor pe care Dumnezeu îi pedepseşte?
Nu, absolut deloc. Ar trebui să conştientizăm că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, chiar şi pe cei pe care îi judecă. Oricât de ciudat ar suna, pedepsirea prin calamităţi naturale este de fapt o dovadă a dragostei Sale. Cum aşa? Dumnezeu, prin dificultăţile şi greutăţile provocate de dezastrele naturale, îi avertizează pe oamenii pe care îi iubeşte că El este sfânt, că judecă şi că păcatul are consecinţe. Dumnezeu permite suferinţa temporară pentru ca oamenii să se trezească la realitate şi să vadă că au nevoie de un Mântuitor – ca să poată scăpa de iazul de foc. Aceasta este dragostea autentică!
Atâta vreme cât oamenii încă mai respiră, Dumnezeu continuă să arată faţă de ei o milă nemeritată, şi încă mai este timp pentru pocăinţă. Prin compasiunea şi ajutorul nostru, putem dovedi dragostea lui Dumnezeu faţă de oamenii care experimentează mânia Lui temporară, dar care pot fi mântuiţi de mânia Lui eternă. Calamităţile naturale sunt oportunităţi de a ajunge la cei pentru care a murit Isus.
Oare nu este evanghelizarea oamenilor cel mai important lucru în viaţa aceasta? Când avem perspectiva eternităţii, suferinţa celor prinşi în dezastre naturale este nimic în comparaţie cu suferinţa celor care vor fi aruncaţi în iazul de foc.
Este dovedit faptul că oamenii devin în general mult mai receptivi faţă de Evanghelie atunci când trec prin suferinţă. Există numeroase exemple biblice în acest sens, de la pocăinţa lui Israel sub dominaţia popoarelor vecine, până la pilda lui Isus despre Fiul Risipitor. Creştinii ar trebui să privească dezastrele naturale ca posibile vremuri de seceriş.
Să spunem adevărul
Dar ce mesaj le-am putea transmite celor care îşi culeg bucăţile rămase în urma uraganelor sau a cutremurelor de pământ? Ce le-am putea spune dacă ne vor cere un răspuns teologic pentru necazurile lor? Ar trebui să fim sinceri şi să le spunem oamenilor ce ne învaţă Biblia, că Dumnezeu este sfânt şi că păcatul lor are consecinţe. Haide să le spunem că urletul îngrozitor al uraganului nu este decât o imitaţie pală a puterii pe care o are Dumnezeul atotputernic şi că teama pe care au simţit-o când li s-a zguduit casa nu este nimic în comparaţie cu teroarea care îi va apuca atunci când vor fi aruncaţi în Iad. Şi haide să le spunem că, deşi toţi merităm să fim aruncaţi în Iad, Dumnezeu este plin de milă şi ne mai dă timp să ne pocăim şi să credem în Isus, prin care putem fi absolviţi de mânia Lui.
„Dar nu ar trebui să îi speriem pe oameni când le vorbim despre Dumnezeu, nu-i aşa?“ întreabă unii. Răspunsul se găseşte în Scriptură: „Frica Domnului este începutul ştiinţei“ (Prov. 1:7). Până când oamenii nu se vor teme de Dumnezeu, nu vor înţelege mare lucru.
Dar dacă oamenii se supără pe Dumnezeu?
Nu este oare posibil ca oamenii să se supere pe Dumnezeu datorită suferinţei lor? Poate că da, însă trebuie să îi ajutăm cu blândeţe să îşi vadă propria mândrie. Nimeni nu are dreptul de a se plânge împotriva lui Dumnezeu şi a felului în care îl tratează, deoarece toţi am fi meritat să fim aruncaţi în Iad de mult. Decât să Îl blasteme pe Dumnezeu pentru calamităţile suferite, oamenii ar trebui să Îl laude că îi iubeşte atât de mult încât să îi avertizeze. Dumnezeu are tot dreptul de a-i ignora pe toţi, lăsându-i să îşi urmeze drumul plin de egoism care duce în Iad. Însă El îi iubeşte pe oameni şi îi cheamă în fiecare zi. Îi cheamă prin tăcerea pomilor care înfloresc, prin cântecele păsărilor, prin maiestatea munţilor şi prin licărirea miliardelor de stele. Îi cheamă prin conştiinţa lor, prin trupul Lui – Biserica – şi prin Duhul Sfânt. Însă ei ignoră chemarea Sa.
Sigur că nu este voia lui Dumnezeu ca oamenii să trebuiască să sufere, dar atunci când aceştia continuă să Îl ignore, El îi iubeşte suficient de mult încât să folosească măsuri mai drastice pentru a le atrage atenţia. Uraganele, cutremurele, inundaţiile şi foametea sunt câteva dintre aceste măsuri drastice. Dumnezeu speră ca astfel de calamităţi să smerească mândria oamenilor şi să îi trezească la realitate.
Este Dumnezeu nedrept când pedepseşte?
Dacă Îl privim pe Dumnezeu şi lumea în care trăim din perspectiva biblică, atunci şi numai atunci putem gândi corect. Perspectiva biblică este aceea că toţi merită mânia lui Dumnezeu, dar că El este plin de îndurare. Când oamenii care suferă spun că merită un tratament mai bun din partea lui Dumnezeu, mai mult ca sigur că Dumnezeu oftează. Toţi primesc mult mai multă îndurare decât ar merita.
Abordând această temă, Isus a comentat la un moment dat două calamităţi din vremea Lui. În Evanghelia după Luca citim:
În vremea aceea au venit unii, şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor Galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. „Credeţi voi“, le-a răspuns Isus, „că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi Galileeni, pentru că au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste care a căzut turnul din Siloam, şi i-a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni, care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel“ (Luca 13:1-5).
Galileenii care muriseră de mâna lui Pilat nu puteau spune „Dumnezeu nu ne-a tratat corect prin faptul că nu ne-a scăpat din mâna lui Pilat!“ Nu, ei erau păcătoşi care meritau să moară. Şi, conform spuselor lui Isus, aceşti galileeni care supravieţuiseră ar fi greşit dacă s-ar fi grăbit să tragă concluzia că ei erau mai puţin păcătoşi decât semenii lor ucişi. Ei nu câştigaseră o favoare mai mare din partea lui Dumnezeu – lor li se acordase o îndurare mai mare. Mesajul lui Hristos era clar: „Toţi sunteţi păcătoşi. Păcatul are consecinţe. Pentru moment, voi trăiţi datorită milei lui Dumnezeu. Deci, pocăiţi-vă, înainte de a fi şi pentru voi prea târziu.“
Isus Şi-a încheiat comentariul asupra acestor tragedii cu pilda despre mila lui Dumnezeu:
El a spus şi pilda aceasta: „Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el, şi n-a găsit. Atunci a zis vierului: «Iată că sunt trei ani, de când vin şi caut rod în smochinul acesta, şi nu găsesc. Taie-l. La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?» «Doamne», i-a răspuns vierul, «mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur, şi am să-i pun gunoi la rădăcină. Poate că de acum înainte va face roadă; dacă nu, îl vei tăia»“ (Luca 13:6-9).
Aici sunt ilustrate dreptatea şi mila lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu strigă: „Taie copacul acesta nefolositor!“ Dar mila Lui pledează: „Nu, mai dă-i timp să facă mai multă roadă.“ Fiecare persoană care este fără Hristos este ca acest copac.
Putem certa uraganele şi inundaţiile?
O ultimă întrebare despre calamităţile naturale: „Nu este oare adevărat că, dacă avem suficientă credinţă, putem certa şi opri manifestarea calamităţilor naturale?“
A avea credinţă înseamnă a crede voia revelată a lui Dumnezeu. De aceea, credinţa trebuie fondată pe Cuvântul lui Dumnezeu, altfel nu este credinţă, ci mai degrabă speranţă sau presupunere. Nu există nici un loc în Biblie în care Dumnezeu să ne promită că putem certa şi linişti uraganele şi, deci, nici o persoană nu este în măsură să aibă credinţa că putea face acest lucru (decât dacă Dumnezeu îi acordă această credinţă).
Permite-mi să îţi explic. Singura modalitate prin care o persoană poate avea credinţa de a certa uraganele este cu condiţia ca persoana respectivă să fie convinsă că Dumnezeu nu a vrut ca acel uragan să lovească o anumită zonă geografică. Aşa cum am învăţat din Scriptură, Dumnezeu este cel care controlează vântul şi, deci, cel care este responsabil de uragane. De aceea, ar fi imposibil ca cineva să aibă credinţa neclintită că ar putea opri uraganul în condiţiile în care Dumnezeu Însuşi a decretat manifestarea acestuia! Singura excepţie ar fi în cazul în care Dumnezeu S-a răzgândit cu privire la uragan, fapt care s-ar putea întâmpla ca răspuns la rugăciunea unei persoane care a cerut îndurarea lui Dumnezeu sau ca răspuns la pocăinţa oamenilor pe care era pe cale să îi pedepsească (exemplul care îmi vine în minte este povestea cetăţii Ninive din zilele lui Iona). Totuşi, chiar dacă Dumnezeu S-ar răzgândi, nimeni nu ar putea avea credinţa de a certa şi calma uraganul decât dacă acea persoană ar şti că Dumnezeu S-a răzgândit şi că Dumnezeu doreşte ca ea să certe şi să calmeze furtuna.
Singura persoană care a certat şi a calmat vreodată un vânt puternic a fost Isus. Singura modalitate ca vreunul dintre noi să poată face acest lucru ar fi cazul în care Dumnezeu ne-ar fi dat „darul credinţei“ (sau darul „credinţei speciale“ după cum mai este numită uneori), unul dintre cele nouă daruri ale Duhului listate în 1 Corinteni 12:7-11. Ca şi în cazul celorlalte daruri ale Duhului, darul credinţei acţionează nu după cum am dori noi, ci după cum vrea Duhul (vezi 1 Cor. 12:11).
De aceea, în afara cazului în care Dumnezeu ţi-a dat credinţa specială de a certa un uragan în desfăşurare, ar trebui să nu îi stai în cale, presupunând că acţionezi cu credinţă. Ar trebui să-ţi dai la o parte din calea lui! Aş sugera, de asemenea, să te rogi ca Dumnezeu să te protejeze şi să îi ceri să aibă milă de oamenii pe care îi judecă, rugându-L să le cruţe vieţile, pentru a mai avea timp să se pocăiască.
Observă că, atunci când Pavel era în lanţuri în drum spre Roma într-o corabie care fusese purtată timp de două săptămâni de forţa vânturilor năpraznice, acesta nu le-a certat pentru a le calma (vezi Fapte 27:14-44). Motivul pentru care nu a făcut acest lucru a fost că nu a putut. Observă, de asemenea, că Dumnezeu a avut milă de fiecare persoană de la bord, întrucât toţi cei 276 de oameni au supravieţuit naufragiului (vezi Fapte 27:24, 34, 44). Mi-ar place să cred că Dumnezeu a avut milă de ei datorită mijlocirii lui Pavel.
[1] Răspunsul la două obiecţii posibile: (1) Iuda menţionează o dispută între Mihail şi Satan legată de trupul lui Moise, dar nu există nici o referire la o bătălie în sine. De fapt, Iuda ne spune că Mihail „n-a îndrăznit să rostească împotriva lui [Satan] o judecată de ocară, ci doar a zis: «Domnul să te mustre!»“ (Iuda 9). (2) Când Elisei şi slujitorul lui au fost înconjuraţi de armata siriană în oraşul Dotan, Elisei s-a rugat ca Dumnezeu să-i deschidă ochii slujitorului său (2 Împăraţi 6:15-17). În consecinţă, slujitorul său a văzut „cai şi care de foc“ care presupunem că erau conduse de o armată de îngeri pe tărâmul spiritual. Totuşi, acesta nu este un indiciu decisiv că îngerii fuseseră sau erau pe cale de a se implica într-o bătălie cu îngerii demonici. Uneori îngerii sunt folosiţi de Dumnezeu pentru a revărsa mânia Lui asupra celor nelegiuiţi, un exemplu fiind cel din 2 Împăraţi 19:35 în care un singur înger a ucis 185.000 de soldaţi din armata siriană.
[2] Vezi de exemplu Mat. 1:20; 2:13,19; 4:11; Luca 1:11-20, 26-38.
[3] Acest pasaj este, de asemenea, o dovadă a faptului că Iov nu „i-a deschis uşa lui Satan datorită temerilor pe care le avea“, un alt mit crezut de unii. Dumnezeu Însuşi i-a zis lui Satan în Iov 2:3 referitor la Iov: „El [Iov] se ţine tare în neprihănirea lui, şi tu Mă îndemni să-l pierd fără pricină“ (subliniere personală). Acest subiect este tratat în detaliu în cartea mea God’s Tests (Testele lui Dumnezeu), pg. 175-181, care este disponibilă în limba engleză şi pe pagina noastră web (www.shepherdserve.org).
[4] Vezi, de asemenea, 1 Corinteni 10:13, care indică faptul că Dumnezeu ne limitează ispitele, ceea ce înseamnă că îl limitează şi pe cel care ne ispiteşte.
[5] Presupune acest lucru că nu ar trebui să ne rugăm pentru liderii guvernului sau că nu ar trebui să mergem la vot, pentru că ştim că Dumnezeu înalţă peste noi pe oricine doreşte? Nu, în democraţie, mânia lui Dumnezeu este practic zidită. Îi avem pe cei pentru care votăm, iar oamenii răi aleg în general oameni răi. Din acest motiv, cei neprihăniţi ar trebui să voteze. Mai mult, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament, suntem învăţaţi să ne rugăm pentru liderii guvernului (Ier. 29:7; 1 Tim. 2:1-4), ceea ce indică faptul că putem influenţa decizia lui Dumnezeu referitoare la cine va fi învestit în funcţie. Deoarece judecata lui Dumnezeu îmbracă uneori forma liderilor răi şi deoarece majoritatea naţiunilor merită judecata Lui, putem cere şi obţine mila lui Dumnezeu pentru ca ţara noastră, în mod specific, să nu primească tot ceea ce merită.
[6]Alte scripturi care dovedesc că Dumnezeu are control asupra vântului sunt: Gen. 8:11; Ex. 10:13,19; 14:21; 15:10; Num. 11:31; Ps. 48:7; 78:76; 135:7; 147:18; 148:8; Is. 11:15; 27:8; Ier. 10:13; 51:16; Ezec. 13:11,13; Amos 4:9,13; Iona 4:8; Hagai 2:17. În multe din aceste exemple Dumnezeu foloseşte vântul ca mijloc de judecată şi pedeapsă.
[7] Pentru alte referinţe cu privire la faptul că Dumnezeu cauzează foametea vezi Deut. 32:23-24; 2 Sam. 21:1; 24:12-13; 2 Împ. 8:1; Ps. 105:16; Is. 14:30; Ier. 14:12, 15-16; 16:3-4; 24:10; 27:8; 34:17; 42:17; 44:12-13; Ezec. 5:12, 16-17; 6:12; 12:16; 14:21; 36:29; Apoc. 6:8; 18:8. Isus Însuşi a afirmat că Dumnezeu „dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Mat. 5:45). Dumnezeu controlează si ploaia.
https://www.davidservant.com/other_languages/romanian/tdmm/tdmm_romanian_30
/////////////////////////////////////////////
Ce a însemnat Crucea pentru Satan
Referințe: Coloseni 2.13-16
Cel mai probabil, cuvintele Domnului Isus Cristos „S-a Sfârșit!” au stârnit bucuria iadului. Bucuria cauzată de moartea lui Isus a fost transformată însă în cea mai mare înfrângere pentru Satan. Dar să vedem ce spune Biblia despre această bătălie spirituală, nevăzută de ochii omenești, să vedem ce a realizat moartea pe cruce a lui Cristos.
- Capul lui Satan a fost zdrobit
Geneza 3.15: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul.” Iată revelarea planului lui Dumnezeu programat în derularea istoriei cu veacuri înainte de a fi dus la îndeplinire. La o primă vedere nu-L regăsim în toate acestea pe Fiul lui Dumnezeu. Totuși, Cristos este sămânța ce avea să zdrobească capul nesupunerii Diavolului. În lucrarea Lui, Isus Cristos a avut parte la rândul Său de suferință (simbolistica zdrobirii călcâiului). În Vinerea Mare Fiul Celui Suveran a primit o lovitură puternică, dar în dimineața învierii, Dumnezeu și-a arătat puterea mareață.
- Lucrările Diavolului au fost nimicite
Satan este un inamic ce a fost învins și va veni ziua când incapacitatea lui de a face rău va deveni totală. Textul din Romani 1.18-21 vădește faptul că nicio împotrivire în fața Creatorului nu va ramâne nepedepsită.
- Puterea morții a fost zdrobită
Evrei 2.14-15: „Astfel, deci, deoarece copiii sunt părtași sângelui și cărnii, tot așa și El însuși a fost deopotrivă părtaș la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morții, adică pe Diavolul și să izbavească pe toți aceia care prin frica morții erau supuși robiei toată viața lor.” Frica de moarte este cea mai mare teamă pe care o au oamenii. Aceasta frică este folosită de către Satan pentru a ne ține sclavi. Moartea lucrează prin intermediul păcatului, întrucât prin el a intrat moartea în lume, dar acesta poate fi lăsat la picioarele Mântuitorului, iar El ne va elibera de ceea ce ne trage înspre iad.
1 Corinteni 15.26 afirmă cu tărie că, în cele din urmă, moartea ce ne este actualmente dușman, va fi nimicită. Pentru credincioșii eliberați de sub puterea păcatului moartea este pasul dintre Pământ și veșnicie: credinciosul închide ochii pe Pamânt și îi deschide în Cer.
- Prizonierii Diavolului au fost eliberați
Luca 4.18: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea și orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsați.” Cine sunt cei captivi? Cei ce se află sub influența Diavolului, oamenii ce stau departe de prezența lui Dumnezeu.
Efeseni 2.1-7 sintetizează atât de bine ce se întâmplă cu omul ce se întoarce la Dumnezeu, prezintă transformarea ce are loc în inima și persoana omului schimbat. Isus Cristos a venit în lumea noastră pentru a ne elibera.
- Puterile demonice au fost dezarmate
A dezarma înseamnă a lua toate mijloacele de atac ale celui ce îți poate face rău. Biruința lui Isus a atras rușinea peste legiunile demonice. Aceștia mai au încă putere, însă doar atât cât le mai permite Dumnezeu și în masura în care noi înșine îi reînarmăm prin trăirea noastră în păcat. Romani 1.19-32 ne comunică faptul că omul ce se împotrivește influenței lui Dumnezeu va fi lăsat în cele din urmă în voia pornirilor sale, dar trebuie conștientizat pericolul la care se supune un astfel de om, acela de a se afla pe teritoriul celui necurat.
- Osânda lui Satan este garantată
Ioan 12.31: „Acum are loc judecata lumii acesteia, acum stapânitorul lumii acesteia va fi aruncat afară.”
Apocalipsa 20.10: „Și Diavolul care-i înșela a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă, unde este fiara și proorocul mincinos. Și vor fi munciți zi și noapte în vecii vecilor.” Se ridică întrebarea: dacă Satan a fost deja învins, de ce mai există atâta răutate, de ce impactul Celui Rău este așa de pronunțat? Din punct de vedere juridic, Satan a fost judecat, găsit vinovat și osândit. El se află acum într-o perioadă de cauțiune, perioadă în care mai poate influența prin răutatea lui, mai poate distruge vieți, familii, destine veșnice și totul se realizează pe baza acceptării din partea oamenilor a acestor înșelătorii.
Crucea este locul unde Satan a fost învins:
– Efeseni 6.11-17. Metoda de a evita pericolul infuenței satanice este folosirea armurii lui Dumnezeu.
– Iacov 4.7. Porunca și promisiunea lui Dumnezeu: stați sub autoritatea Domnului, iar Diavolul va fugi de la voi! Nu puterea noastră, ci puterea lui Dumnezeu.
– Efeseni 6.18. Rugăciunea este necesară pentru o viață de biruință. Domnul Isus S-a luptat în rugăciunea din grădina Ghetsimane. Repulsia față de păcat L-a condus în prezența Tatălui.
– Matei 10.32-33. Renunță la lucrările lui Satan și mărturisește-L pe Cristos în mod deschis. Frica, păcatul, nelegiuirea ne țin robiți în fața Diavolului.
Există o mare nădejde pentru cei răscumpărați. Dimineața învierii a adus victoria glorioasă. Căpetenia credinței noastre a înviat și l-a biruit pe Satan, iar această biruință ne-o dă și nouă.
(Sintezã a mesajului expus de pastorul Gigi Dobrin )
https://betel-medias.ro/ce-a-insemnat-crucea-pentru-satan/
/////////////////////////////////////////////
Coronavirusul numit Ecumenism- Prevenţie…
Dan Bercian
„Copilaşilor, este ceasul cel de pe urmă. Şi, după cum aţi auzit că are să vină anticrist, să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi anticrişti: prin aceasta cunoaştem că este ceasul de pe urmă. Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri. Dar voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt, şi ştiţi orice lucru. V-am scris nu că n-aţi cunoaşte adevărul, ci pentru că îl cunoaşteţi, şi ştiţi că nici o minciună nu vine din adevăr. Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl. Oricine mărturiseşte pe Fiul, are şi pe Tatăl. Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început, şi voi veţi rămâne în Fiul şi în Tatăl. Şi făgăduinţa pe care ne-a făcut-o El, este aceasta: viaţa veşnică. V-am scris aceste lucruri în vederea celor ce caută să vă rătăcească.” (1 Ioan 2:18-26)
În contextul frământărilor extraordinare în care a intrat omenirea de o bună bucată de vreme, a marilor înşelătorii care lucrează azi pretutindeni în lume, a provocărilor tot mai mari la care sunt expuşi creştinii azi, unii dintre ei se îngrijorează şi se tem să nu fie luaţi şi duşi de valul de rătăcire care va mătura lumea cu furie şi care va duce la lepădarea de credinţă.
Aceasta este o posibilitate pe care nu putem să o neglijăm. În Matei 24:24 Domnul Isus spunea, referitor la acest pericol: „Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.” Există tendinţa între creştini să se spună că „dacă va fi cu putinţă” înseamnă că, de fapt, nu va fi cu putinţă pentru credincioşi. Dar am citit recent că o traducere mai exactă a acestui pasaj ar fi aceasta: „Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, ŞI VA FI CU PUTINŢĂ, chiar şi pe cei aleşi.” Cine aducea această variantă a versetului 24 spunea că la acest text se aplică o clauză condiţionată de prim rang, în limba greacă. Prin urmare trebuie să luăm încă o dată în considerare avertismentul de a veghea, lansat de Domnul Isus şi sfinţii Săi apostoli.
Ce să facem atunci? Sunt multe lucruri la care trebuie să luăm aminte ca să nu fim între cei înşelaţi, astăzi voi aminti doar câteva aspecte.
În primul rând ar trebui să studiem Scripturile Sfinte, Biblia, cu mulţă atenţie şi preocupare; să ne aplecăm cu maximă seriozitate şi cu rugăciune asupra lor şi să raportăm la ele tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Limbajul dulce şi seducător al vremurilor este periculos, Eva a căzut în această capcană şi mulţi alţii după ea. Mulţimile L-au răstignit pe Hristos crezând minciunile spuse de mai marii lor religioşi, lucruri ce păreau a fi conform Scripturilor. Satan este tatăl minciunii şi înşelătorul şi este de aşteptat să folosească termeni şi cuvinte mieroase, propuneri ce par bune şi aducătoare de folos. Să fim atenţi şi să raportăm totul la Cuvânt, aşa ca creştinii din Bereea. Trebuie să raportăm viaţa noastră în totalitate la acest Cuvânt şi să ne aliniem lui în toate aspectele. Dacă vom face aşa Dumnezeu ne va lumina şi nu ne va lăsa să ne rătăcim.
În al doilea rând şi în cele ce urmează vă propun un test şi un efort de logică şi gândire, îndemnându-vă să privim în urmă şi să îmbinăm Scripturile cu istoria. Vă asigur că foloasele vor fi mari. Cineva spunea că cine nu învaţă din trecut, din istorie, riscă să o repete. Deci să punem laolaltă istoria şi Cuvântul lui Dumnezeu şi să vedem ce ne spun acestea despre înşelare. Vorbim despre lucrurile spirituale şi despre înşelarea pe care Satan o face ca să-i despartă pe oameni de Dumnezeu. Vom căuta să vedem care este biserica falsă, prin care înşelarea se produce, şi care este Biserica adevărată, alături de care trebuie să ne aflăm în bătăliile spirituale mari care vor veni. Deci să lăsăm istoria şi Cuvântul să ne vorbească.
Niciodată în istorie, Biserica adevărată, compusă din oameni născuţi din Dumnezeu prin credinţa în Isus Hristos, nu a folosit sabia ca să se impună, pentru a-şi impune crezul. Când Petru a vrut să-L apere cu sabia pe Domnul Isus Hristos în grădina Ghetsimani, Domnul i-a spus (Matei 26:51-52) să bage sabia în teacă pentru că cei ce scot sabia, de sabie vor pieri. Ucenicii Domnului Isus, urmându-I pilda, nu au scos sabia niciodată ca să se impună. Au existat unele tensiuni, mai târziu,în anumite perioade ale istoriei, între anumite facţiuni creştine, care au avut păreri deosebite asupra unor aspecte, dar acestea au fost excepţii şi nu ţin de regulă. Unele dintre aceste tensiuni au fost rezolvate prin pocăinţă şi prin renunţarea la violenţă. Vorbim însă despre acea biserică care niciodată nu a renunţat la violenţă, la sabie şi care niciodată nu a regretat răul pe care l-a făcut, îl mai face şi, foarte important, îl va mai face!
Vorbind despre sabie Biblia spune, totuşi, că creştinii adevăraţi trebuie să folosească sabia. Nu o sabie de oţel, în urma căreia rămâne sânge şi moarte, pentru că aceasta nu trebuie folosită de creştini, ci este vorba despre sabia descrisă în Efeseni 6:17 şi Evrei 4:12. „Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.” „Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii.”
Acest Cuvânt al lui Dumnezeu este asemănat cu o sabie pentru că şi acesta taie, şi în urma lui (a ei) se deschid răni; diferenţa mare şi importantă este că în urma acestei săbii sfinte nu rămâne moarte ci vine viaţă. Ea taie pentru că loveşte acolo unde este păcat, păcatul fiind un cancer al sufletului uman. În urma loviturii de sabie a Duhului cancerul, păcatul, este scos la iveală şi această operaţie, este adevărat, produce multă durere. Poate niciodată omul nu a fost copleşit de o durere atât de mare ca şi atunci când i s-a scos la iveală păcatul. Omul cu adevărat lovit de sabia aceasta ajunge într-o agonie teribilă dar Dumnezeu intervine prin acelaşi Cuvânt care a făcut rana şi pune balsam vindecător pe ea. Balsamul este descoperirea pe care o găsim în Scripturi despre lucrarea pe care Domnul Isus a venit să o facă în dreptul nostru, lucrarea de vindecare. Tot El ne loveşte de moarte dar tot El ne vindecă şi vindecarea este în Isus Hristos, în jertfa Sa, în agonia Sa, în sângele Său, în suferinţa Sa, în moartea Sa dar şi în învierea Sa şi în slujba Sa de Mare Preot actuală, la dreapta Măririi, în ceruri.
Deci această sabie a Duhului creştinii nu doar că o pot folosi dar sunt chiar obligaţi, prin poruncă divină, să o folosească. Ea a lucrat odată în dreptul lor, şi, într-o anumită măsură mai lucrează şi azi, şi este mijlocul prin care oamenii pot fi aduşi la viaţă.
Însă sabia şi suliţa de oţel au folosit-o întotdeauna creştinii falşi, cu numele, biserica falsă. Aceasta a ridicat-o sus şi a lovit cu putere cu ea, ca să-şi apere sau să-şi impună interesele pământeşti, dar Sabia Duhului, Cuvântul lui Dumnezeu, a căutat să o frângă, arătând prin aceasta că este duşmanul oamenilor pe care pretindea că le slujeşte. Istoria creştinătăţii este marcată de sângele martirilor care au căutat să traducă Scripturile în limba popoarelor pentru ca oamenii să poată afla adevărul despre mântuire, despre ei şi Dumnezeu. Ştiţi cine s-a împotrivit acestui demers sfânt? Biserica falsă şi regimurile sataniste, comuniste. Azi lupta se duce pentru deformarea acestor Scripturi. Pentru că oamenii nu au putut fi opriţi să le aibă se caută mistificarea lor. Urmăriţi cu atenţie cine face acest lucru.
De ce a procedat biserica falsă aşa? Pentru că înainte de orice – de slava lui Dumnezeu şi mântuirea oamenilor – ea şi-a urmărit interese proprii, influenţă şi stăpânire peste oameni şi sufletele lor, a căutat să îşi mărească averile şi să trăiască în belşug şi desfătare, altfel decât Hristos, în numele cui spunea că merge şi luptă. A spus că merge ca să-i cucerească pe păgâni cu sabia, ca să-i aducă sub domnia lui Hristos. Şi-a pus crucea pe scuturi, săbii şi flamuri dar pe oameni i-a adus sub domnia ei, într-o altă robie şi mai cruntă. Felul în care s-a dus şi a acţionat dovedeşte limpede că nu Hristos a trimis-o şi nu în Numele Lui a acţionat. A fost doar dorinţa de a stăpâni, jefui şi aduna averi. Adevărata Biserică niciodată nu a adunat averi şi nu a strălucit în acest fel. Hristos a fost sărac, nu a avut un loc al Lui unde să-Şi plece capul iar apostolii Lui i-au călcat pe urme. Compania lor erau nu cei bogaţi şi influenţi în societate ci oamenii simpli, săraci, nevoiaşi şi lipsiţi. Nu poţi călca pe urmele lui Hristos trăind în opulenţă şi desfătări materiale.
Adevăraţii creştini niciodată nu s-au situat în această tabără. Ar fi putut fi? Evident că nu pentru că ei aparţineau de o altă realitate. Ei nu au scos sabia de oţel şi nu au căutat să-şi mărească averile, ba chiar au renunţat la ele, cei ce le-au avut, pentru că au ştiut că Împărăţia lui Dumnezeu nu se lărgeşte cu sabia de oţel ci cu dragostea ce a fost turnată în inimi de Duhul Sfânt, după ce L-au cunoscut pe Hristos. Ei au urmat modelul Domnului Isus şi a sfinţilor apostoli care niciodată nu au folosit violenţa, ba chiar au interzis-o. Domnul Isus le-a spus ucenicilor Săi: „Vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor” (Luca 10:3). Mieii nu au nici măcar colţi ca să muşte, de unde să aibă sabie? Aşa au fost trimişi ucenicii Domnului Isus. Tot El le-a spus să nu ia cu ei nici măcar traistă, adică să se încreadă în El în toate aspectele. „Dar vom suferi”, puteau ei să obiecteze. Da, dar aceasta este calea pe care Omul suferinţei, Hristos, a mers primul.
Exerciţiul este simplu. Dacă vrem să înţelegem cum stau lucrurile atunci să ne uităm în urmă, în istorie, şi să vedem cine s-a foslosit de sabie, ce confesiuni creştine. Să vedem cine a folosit şantajul, jocurile politice, minciuna, ca să-şi atingă scopurile, nu doar accidental ci ca un fel de-a fi. Răspunsul este simplu.
Tot la fel de simplu este să vedem falsul atunci când privim în istoria mai îndepăratată dar şi la cea actuală (aş zice că acum lucrurile se pot vedea mai bine) şi căutăm să vedem care biserică a folosit colaborarea, alianţa cu sistemele politice ale vremii. Biserica falsă şi-a dat seama că nu putea să-şi întindă stăpânirea şi să-şi exercite influenţa fără ajutorul liderilor politici. De aceea a şi intrat, nu de puţine ori în conflict cu ei, atunci când aceştia îi erau potrivnici. Biserica falsă s-a folosit de intriga politică, de jocurile de culise, de sabie încă o dată, de trădări, pentru a-şi impune liderii care să îi apere interesele. Mult rău şi multă nedreptate s-au făcut în acest fel şi mult sânge, chiar nevinovat, a curs. Astfel de practici provin nu din inspiraţia Duhului Sfânt ci din cea a diavolului. Domnul Isus le spunea fariseilor din vremea Lui că sunt fii ai diavolului pentru că fac faptele tatălui lor, diavolul. El de la început a fost pus pe intrigă, înşelare şi crimă. Dumnezeu evident că este total diferit. Cartea Apocalipsa a lui Ioan numeşte această biserică falsă „Babilonul cel mare, mama curvelor şi a spurcăciunilor pământului!” (Apocalipsa 17:5). La versetul 9 spune că „împăraţii pământului au curvit şi s-au dedezmierdat în risipă cu ea”. Spuneam că trebuie să facem un mic test de efort şi că exerciţiul este simplu: vedeţi care biserică şi-a făcut o practică din această colaborare cu liderii politici, care continuă să o facă şi înţelegeţi cum stau lucrurile. Poate vă veţi uimi peste măsură de mult văzând dimensiunea acestei colaborări malefice, care s-a extins de la o anumită biserică care este lider în acest sens la aproape toate confesiunile creştine. Aproape că nu mai găseşti azi organizaţie creştină care să nu fi cedat la acest aspect. Dacă în trecut şi azi ştim cine este liderul şi conduce trena, vedem că tot mai mulţi se adaugă acestui convoi mortuar. Dar să mergem un pas mai departe.
Biserica lui Hristos are la fundamentul ei Adevărul. Hristos a spus că vom cunoaşte adevărul şi acesta, doar, ne va face liberi. Minciuna îi leagă în rău pe oameni. Când vorbim despre Biserica lui Hristos nu o putem izola de Adevăr. Este vorba despre adevărul în legătură cu Domnul Isus Hristos şi adevărul trăit în relaţiile noastre cotidiene. Şi, dacă este aşa, şi cine ar putea spune că nu este?, atunci este simplu de afirmat şi chiar de recunoscut că biserica falsă a folosit minciuna de orice fel, întotdeauna şi fără nici o remuşcare. A făcut lucrul acesta ca să-i poată ţine pe oameni sub controlul ei, ca să poată avea privilegiile despre care am vorbit. La fel cum au procedat liderii religioşi din vremea Domnului Isus, nu există nici o diferenţă. Minciuna este o caracteritică importantă a bisericii false, ea trebuie să fie în minciună aşa cum adevărata Biserică trebuie să fie în adevăr! Oriunde minciuna este promovată şi Scripturile sunt răstălmăcite acolo este o biserică falsă. A adăuga ceva la adevăr înseamnă dezinformare, rătăcire, hoţie şi jaf al sufletelor. Orice adăugiri omeneşti, porunci, învăţături, tradiţii care au acoperit Adevărul sau l-au denaturat arată spre biserica falsă. Pentru Adevăr Biserica adevărată a plătit cu sânge. Nu-i greu să vezi asta, dacă citeşti Scripturile şi eşti luminat de Duhul Sfânt.
Biserica falsă minte, şi minte cu bună ştiinţă, în privinţa Adevărului. Este adevărul despre Hristos şi adevărul despre păcat. A menţiona credinţa în Hristos nu este suficient, adevărul ţine şi de cine este Hristos – o imagine a Lui biblică – şi de ascultarea lui Hristos. Dacă menţionez, aşa ca biserica falsă, că Hristos a murit pentru păcatele noastre dar nu mai vorbesc despre păcatele pe care a venit să le alunge din viaţa credinciosului, de sfinţirea fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu, şi spun El că ne acceptă cu păcatul după noi sau în noi, acela este un fals hristos, profetul unei false biserici. Dacă spun că cred în Hristos dar şi că nu doar El este singura cale spre mântuirea oamenilor pentru că mai sunt şi alte căi, atunci mă lepăd de Hristos şi-I aduc ofensă şi batjocură, mă situez în biserica falsă, de partea minciunii şi înşelării, în biserica care rodeşte nu spre sfinţirea şi mântuirea oamenilor ci spre trimiterea lor în iadul şi focul veşnic, făcând lucrarea diavolului.
Deşi nu este în Adevăr şi nici în dragoste (cum ar putea fi?) biserica falsă foloseşte termeni ca dragoste sau toleranţă, scoşi din contextul Scripturilor, spunând că dragostea înseamnă să nu îi spui celuilalt că ar putea greşi sau merge în iad. De fapt ea caută să pună pumnul în gura celor ce, pentru că îi iubesc pe oameni, le mărturisesc Adevărul, adică pe Isus Hristos. Este adevărat că Biserica adevărată vorbeşte despre pedeapsă veşnică, despre focul iadului, despre mânia lui Dumnezeu şi asta poate părea o atitudine a urii; dar nu este adevărat. Aceasta este, de fapt, adevărata atitudine a dragostei, aceasta arată că îi pasă cu adevărat de oameni. Calea aleasă de Biserica adevărată este mai grea, provoacă mânia celor ce vor să trăiască în continuare în păcat dar calea adevărului a fost întotdeauna mai grea decât calea minciunii şi a compromisului. Puteţi vedea paradoxul în faptul că Biserica adevărată, deşi are un discurs ameninţător, niciodată nu pune mâna pe sabie iar biserica falsă, care are un discurs despre dragoste şi pace, a folosit şi va folosi sabia. Dragostea greşit interpretată şi care li se impune cu forţa oamenilor, este minciună de cea mai joasă speţă. Ea este izolată de adevăr. Ori dragostea trebuie să meargă pas la pas cu adevărul, aşa cum scrie la Efeseni 4 cu 15: „credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele, ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos.” Dragostea adevărată nu se impune prin legi, forţă şi sabie ci prin adevărul dat nouă de Dumnezeu prin Scripturi. De aceea limbajul seducător al celor ce vorbesc azi foarte insistent, ameninţător chiar, despre dragoste – ignorând TOTAL Adevărul – trebuie suspectat de planuri oculte, ascunse. Dintr-o dată lupul începe să strige în gura mare că vrea dragoste cu toţi, inclusiv cu oile. Iar oile care au experienţa colţilor şi care nu sunt încântate de această propunere trebuie pedepsite pentru ură şi sunt etichetate ca lupofobe. Dar ele ştiu că cine s-a obişnuit să sfâşie cu colţii nu va fi niciodată miel. În vremurile care vor veni, cei ce vom fi în viaţă, vom vedea că biserica care în trecut s-a folosit de sabie, se va folosi din nou (Apocalipsa 17:6). Acum foloseşte seducţia pentru a-i îndepărta pe oameni de Hristos (acesta este de fapt scopul final) dar nu se va sfii să pună din nou mâna pe sabie, să-şi arate colţii. De aceea are nevoie de liderii lumii şi autoritatea lor. În numele păcii şi dragostei oile vor suferi din nou.
O altă nuanţă prin care putem primi o lumină asupra a ceea ce se întâmplă azi este că oamenii nu pot fi mântuiţi când sunt ţinuţi sub porunci omeneşti, tradiţii, frică de organizaţii religioase care le spun că fără ele nu pot ajunge în cer. De tot ce are omul nevoie ca să ajungă în cer este Isus Hristos. Dar dacă le spui asta oamenilor nu vei mai putea profita de ei. Indulgenţele din Evul Mediu încă se folosesc şi azi.
Când un om îşi trăieşte viaţa în păcat iar biserica lui nu îi arată calea cum poate rezolva problema care îl duce în iad, păcatul trecut sau cel prezent, nu vorbeşte despre singura cale prin Hristos, îl îndreaptă spre forme, ritualuri şi mântuirea prin fapte, promiţăndu-i ceea ce Hristos niciodată nu a promis, că biserica va avea grijă de sufletul lui după moarte, acel om este minţit şi înşelat. Iar acea biserică nu este biserica lui Hristos.
Oriunde un om sau o grupare mărturisesc despre Isus Hristos conform felului în care Scripturile vorbesc despre El şi se ridică cineva ca să oprească acest demers poruncit de Dumnezeu, cel ce-l opreşte arată limpede că este ori un agent al Satanei, ori face parte din biserica falsă, ceea ce este acelaşi lucru. Cel ce opreşte pe un martor al lui Hristos din mărturisirea lui poate avea pe sutană o cruce de aur de un metru, tot din biserica falsă face parte, fie că ştie fie că nu ştie şi se crede, aşa ca Saul din Tars odată, trimisul lui Dumnezeu.
Isus Hristos niciodată nu i-a minţit pe oameni. El le-a spus celor ce şi-au manifestat dorinţa de a merge după El: „dacă vreţi să mă urmaţi va trebui să vă lepădaţi de voi înşivă, să renunţaţi la voi şi să muriţi faţă de voi şi dorinţele voastre pământeşti”. Dar de ce? „Pentru că a mă urma pe Mine şi a rămâne în Mine , în ascultare de Mine, va atrage furia iadului şi ve-ţi fi persecutaţi, prigoniţi, omorâţi, lepădaţi de oameni.” El nu a promis o cale uşoară şi înfrăţire cu toţi oamenii. Cine promite aceasta este mincinosul.
Iată, deci, elemente sigure care îţi pot arăta de partea cui eşti. Eşti de partea celor dibaci în a folosi discursul politic şi cuvintele mieroase dar şi pricepuţi în a mânui sabia şi care şi-au clădit împărăţia pe minciună şi sânge? Sau eşti de partea celor persecutaţi, puţini? Trebuie să vin cu o nuanţă foarte importantă. Mulţi oameni suferă şi sunt persecutaţi fără ca, la final, să aibă parte cu Dumnezeu. Dacă prigoana şi persecuţia vin ca urmare a faptului că un om Îl urmează pe Hristos, în ascultare deplină de El, pentru că nu vrea să facă compromis în privinţa Adevărului, atunci acea prigoană are promisiunea unei răsplătiri cereşti speciale. Dar chiar şi aici se cere a nuanţa. Este vorba despre credinţa în Hristosul revelat în Scripturi, nu cel deformat prezentat în diferite grupări. Musulmanii, branhamiştii, martorii lui Iehova, mormonii, New-ageştii, foarte mulţi carismatici, bisericile emergente influenţate de New-age, cred într-un Hristos dar nu în Cel descoperit de Tatăl în Scripturi. Dacă suferi pentru un hristos fals nu va fi nici o bucurie. De aceea trebuie să-L căutăm pe adevăratul Hristos în Scripturi pentru că numai în El este viaţă.
În Predica de pe munte (Matei 5) Domnul Isus ne spune cine sunt cei fericiţi. Între ei sunt cei ce plâng (v.4). Despre ce plâns să fie vorba? Pentru că este evident că nu cei ce plâng pentru că sunt bolnavi sau au anumite greutăţi, nevoi, neajunsuri. În acest caz toată lumea ar fi fericită, pentru că cei mai mulţi au momente de plâns. Mulţi plâng azi şi, totuşi, vor ajunge în focul veşnic. De ce? Pentru că nu ajung să îşi plângă păcatele care L-au ofensat pe Dumnezeu şi care Îl determină la final să pedepsească omul care nu s-a pocăit. Deci trebuie să fie un plâns pentru păcate şi apoi, pentru unii, nu chiar pentru toţi, dar pentru mulţi în vremurile care vor veni, un plâns din pricina faptului că Îl vor urma pe Dumnezeu Isus Hristos fără să facă compromis. Are legătură cu vremurile care vor veni. Iată versetele 11 şi 12 din acest capitol: 11 „Ferice va fi de voi când, din pricina Mea , oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! 12 Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, care au fost înainte de voi.”
Fericit şi mântuit este cel ce suferă pentru Hristos şi care chiar plânge cu durere din pricina prigoanei care vine ca urmare a faptului că Îl urmează pe Hristos. Cine va prigoni pe un astfel de om? Biserica falsă care lucrează împreună cu liderii politici.
Dacă Domnul spune cine vor fi cei fericiţi tot El spune şi cine vor fi cei nefericiţi. Cei fericiţi vor fi cei ce plâng, în contextul arătat, şi despre care oamenii vor spune tot felul de lucruri rele dar neadevărate. Adevăraţii creştini vor ajunge în mare presiune şi opresiune din partea celorlalţi, arătaţi cu degetul ca duşmani şi vorbiţi de rău. Dar Dumnezeu spune că ei vor fi fericiţi şi îi îndeamnă să se bucure chiar în contextul greu, aducându-şi aminte ce le pregăteşte Dumnezeu în ceruri.
Cine sunt cei ce nu vor avea parte de fericire? Luca 6 cu 26: „Vai de voi, când toţi oamenii vă vor grăi de bine! Fiindcă tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii mincinoşi!” Ce făceau proorocii mincinoşi? Le spuneau oamenilor că le va fi bine atunci când Dumnezeu se pregătea să trimită peste ei mânia ce venea în urma păcatului în care oamenii trăiau. Trimitea Dumnezeu prooroci adevăraţi care să le spună că dacă nu se pocăiesc vor fi aspru pedepsiţi şi le arăta şi păcatele la care trebuiau să renunţe. Dar proorocii mincinoşi, falşi, veneau şi le spuneau oamenilor că nu va fi aşa, că Dumnezeu nu va pedepsi. Şi oamenii îi credeau pe cei falşi şi îi vorbeau de bine iar pe cei autenici îi vorbeau de rău, spuneau că sunt duşmani ai societăţii, oameni plini de ură şi, la final, îi omorau.
Deci cei vorbiţi de bine de toţi oamenii ar trebui să se teamă de ce va urma la venirea Domnului Isus. Uită-te în jur şi vezi cine este vorbit de bine de toţi oamenii? CARE OM SAU ORGANIZAŢIE. Nu-i urma pe cei vorbiţi de bine DE TOATĂ LUMEA. Stai deoparte pentru că lucrurile nu sunt ceea ce par. Aşa cum nu sunt ceea ce par nici în dreptul celor vorbiţi de rău de toţi oamenii. Aceştia vor fi creştinii care au ales să nu urmeze biserica falsă, să nu facă compromis, care au decis să Îi rămână credincioşi lui Hristos. Ei vor fi vorbiţi de rău, se va spune despre ei tot felul de lucruri rele, că sunt intoleranţi, plini de ură, terorişti, duşmani ai societăţii şi păcii, fanatici religioşi, că se cred mai buni şi mai sfinţi ca alţii, etc. Dar aceste acuzaţii rele nu sunt adevărate! Cu aceşti oameni Dumnezeu se laudă, îi iubeşte şi le pregăteşte un loc în cerul Său.
Cugetă la acestea în vremurile care vor veni. Nădăjduiesc să te ajute să treci de partea Bisericii lui Hristos, să te întorci la ea dacă ai fost înşelat şi ai părăsit-o şi să cauţi să rămâi în ea, prin ascultarea de Hristos, indiferent de ce vor spune cei din jur. Puţini merg astăzi pe calea îngustă a lui Hristos, fii unul dintre ei chiar dacă aceasta te va duce în clubul cel mai select al martirilor.
https://radiounison.ro/coronavirusul-numit-ecumenism-preventie/
///////////////////////////////////////////
Pentru iarna care vine trebuie să fii îmbrăcat cu Hristos
Dan Bercian
Am ajuns în acest nou an, 2021, aproape de mijlocul lunii ianuarie şi se părea că iarna a făcut loc primăverii şi că obişnuitul frig al iernii ne va ocoli. Numai că aceste previziuni, mai degrabă dorinţe, nu s-au împlinit. Iarna a venit şi s-a instalat, aşa cum îi stă bine. Zăpada şi frigul ne-au adus aminte că încă suntem în iarnă. Primăvara mai trebuie să aştepte.
M-am gândit la faptul că deşi ştim că unele lucruri trebuie să se întâmple, aşa cum este în cazul anotimpurilor, noi, uneori, totuşi mai sperăm într-o inversare, într-o potrivire a lucrurilor mai degrabă cum ne-ar plăcea nouă decât într-o ordine firească a lor. Dar totul se întâmplă aşa cum trebuie să se întâmple, într-o ordine stabilită de Marele Creator, şi noi suntem în cea mai bună poziţie atunci când înţelegem planul şi ordinea lăsate de El, le acceptăm şi suntem mulţumitori pentru ceea ce El face.
De la începutul anului 2020 trăim zile cu totul deosebite, aşa cum omenirea nu a mai trăit. Totul se întâmplă în acest context al aşa numitei pandemii cu virusul care a băgat în sperieţi mare parte a populaţiei, vreau să cred că nu a întregii populaţii şi că mai sunt oameni cu capul pe umeri. Atitudinea generală a populaţiei este, în acest caz al crizei mondiale provocate, că răul se va sfârşi şi că, din nou, vor veni zilele bune după care tânjim; că iarna se va duce şi că va veni mult aşteptata primăvară.
Internetul s-a încins de când cu pandemia şi pe reţelele de socializare au apărut informaţii despre un plan, nici măcar secret, al unor oameni din umbră, bogaţii planetei, care şi-au propus să folosească această pandemie pentru a schimba total faţa acestei lumi. Ei, bogaţii, spun că schimbarea va fi spre bine, dar alţii, cei ce văd lucrurile altfel, spun că schimbarea va aduce omenirea, pe cei mulţi, într-o stare de sclavie, că va fi un nou fel de comunism global, mult mai feroce decât ceea ce omenirea a cunoscut până acum. Tot aici am aflat şi faptul că vaccinul propus pentru rezolvarea pandemiei nu este decât un alt mijloc de a face rău populaţiei şi că scopurile declarate ale celor din umbră ar fi, în primul rând, o oportunitate extraordinară de a face bani şi, în al doilea rând, o reducere dramatică a populaţiei lumii. Spun unele surse că ar exista o uneltire mârşavă împotriva umanităţii cum nu a mai existat până acum, cei mulţi vor muri iar cei ce vor rămâne vor deveni sclavii celor puţini.
Nu cred că v-am spus ceva nou. Orice om cât de cât informat ştie aceste lucruri şi rămâne ca el să hotărască ce este minciună în tot acest scenariu şi ce este adevăr. Ce vreau să spun, şi să leg lucrurile de iarna de care vorbeam, este că foarte mulţi oameni care sunt puşi în faţa acestei perspective cu adevărat sumbre , de neimaginat şi de nedorit pentru o minte sănătoasă, nu pot crede că asemenea planuri diabolice ar putea fi făcute de către cineva. Şi trebuie să le dau dreptate, în acest punct, şi să spun şi eu că o minte sănătoasă nu ar putea gândi şi face asemenea monstruozităţi. Numai că şi aceste monstruozităţi sunt, dacă vreţi, într-o ordine care a fost prevestită cu mii de ani înainte şi sunt într-o normalitate, într-o înlănţuire care trebuie să aibă loc, să fie o IARNĂ înainte de a fi o PRIMĂVARĂ. Nimeni nu va putea schimba ciclul. Faptul că noi nu vrem această IARNĂ nu este un argument ca ea să nu aibă loc. Faptul că ne dorim să sărim peste ea şi să ne trezim direct în PRIMĂVARĂ nu este realist. Va fi o IARNĂ dar, ce bine, va fi şi o PRIMĂVARĂ, pentru toţi cei ce vor trece cu bine prin cea mai aspră IARNĂ care a avut loc vreodată.
Problema oamenilor, în general, este că ei nu văd pericolul, sau, dacă îl văd, îl minimalizează şi nu vor să accepte adevărata stare de fapt şi nici soluţia evitării lui. Oamenii obişnuiesc să-şi bage capul sub nisip, ca struţul, şi să spună că ei nu văd nici un pericol, când pericolul este chiar lângă ei.
Aşa cum spuneam Dumnezeu a avertizat lumea cu mii de ani înainte şi a spus că peste omenire vor veni vremuri cumplite, necaz şi suferinţă cum nu au mai fost vreodată; că minciunii i se va spune adevăr şi adevărului minciună; că oamenii vor muri în numere impresionante şi că cei răi vor prospera o vreme; că cei drepţi, sfinţi, vor trebui să sufere şi să sufere chiar martiraj; că Satana va căuta să îi însemne pe toţi oamenii cu semnul lui şi că cine va refuza acest semn (ca să-şi salveze sufletul) va trebui să moară; că va fi o mare înşelare şi o mare apostazie – adică o mare lepădare a oamenilor de Dumnezeu; că va fi un Antihrist care va aduce peste omenire nenorocire; că ura şi răutatea vor fi la cote de neimaginat şi că ele se vor îndrepta, cu precădere, asupra celor ce vor să-I fie credincioşi lui Dumnezeu. Citiţi Matei 24 şi toată cartea Apocalipsa. Acele lucruri scrise aici se vor întâmpla şi deja se întâmplă.
Am observat, chiar şi în cazul multor creştini care spun că sunt născuţi din nou şi care sunt familiari cu Scripturile, că şi ei au aşteptări nerealiste, că şi ei cred că problema se va rezolva, vaccinul o va rezolva, şi că îşi vor putea relua din nou cursul vieţii de dinainte de 2020. Ei vor să evite iarna şi să treacă direct în primăvară. Lucru imposibil. Această atitudine nerealistă se datorează mai multor factori: citirea Scripturilor cu superficialitate şi, din această cauză, primirea de învăţături care nu au fost bazate pe adevăr ci pe tot felul de poveşti – sunt uimit să văd câte învăţături greşite sunt azi acceptate în biserici; superficialitate în viaţa de credinţă, umblarea după lucrurile lumii, înţelegerea greşită a harului lui Dumnezeu, cultivarea sinelui,a egoismului, căutarea emoţiilor religioase mai degrabă decât trăirea în ascuns, după adevăr, etc. Cei ce au fost obişnuiţi să trăiască după ceea ce simt, simt şi azi că acele lucruri rele nu se vor întâmpla. Ei se bazează pe nădejdi înşelătoare şi nu vor să fie realişti.
Domnul Isus i-a avertizat pe ucenicii şi apostolii Lui despre tot răul care se va ridica împotriva lor pentru ca aceştia să nu fie nepregătiţi. Pe lângă faptul că au fost avertizaţi în această privinţă li s-a spus să fie atenţi şi la felul în care ei trăiesc, la dragostea de sine,le-a spus să se lepede de sine şi să nu-şi iubească viaţa pământească. Totul ca să fie pregătiţi. Învăţătorii religioşi din aceşti ani de libertate au învăţat exact invers. Li s-a spus oamenilor din biserici că totul este rezolvat prin faptul că au făcut un botez şi mai vin la biserică; dacă nu li s-a spus li s-a dat de înţeles că pot alega după orice atât timp cât cred sau sunt membri într-o biserică; li s-a spus că necazul şi încercările nu sunt pentru copiii Domnului ci pentru păgâni; li s-a spus că atunci când va fi mai greu atunci Domnul îi va duce pe neaşteptate în cer, îi va răpi, fie că ei au avut o dorinţă vie şi fierbinte să fie cu Domnul fie că nu. Multe alte lucruri neconforme cu adevărul s-au spus şi multe învăţături bazate pe păreri omeneşti au fost tolerate astfel că am ajuns în punctul în care creştinii nu mai văd ce se întâmplă şi nu pot crede că lor li se vor întâmpla anumite lucruri. Ei au speranţe false, înşelătoare. Ei mai cred că, dacă va fi să treacă prin încercări, va face Domnul ceva atunci, o minune în viaţa lor şi vor scăpa. Dar felul în care am trăit, cum ne-am obişnuit să gândim şi să ne raportăm la cele din jur, felul în care am dus lupta cu sinele nostru, de cum am ţinut carnea răstignită, vor avea un rol hotărâtor atunci.
Sunt unii care nu vor să creadă în existenţa iadului, a locului de chin veşnic. Ei spun că aşa ceva, o asemenea cruzime şi pedeapsă, nu poate veni de la Dumnezeul care este dragoste. Raţionamentul lor se bazează pe ceea ce cred ei a fi bine sau nu, pe sentimentele lor, nu pe cunoaşterea lui Dumnezeu. Ei cred că un om nu-L poate iubi pe un astfel de Dumnezeu crud. S-au mirat odată când le-am vorbit despre dragostea faţă de Dumnezeu pe care eu şi alţi credincioşi, care credem în existenţa iadului, o avem. Nu puteau înţelege. Lucrurile sunt judecate după măsura noastră foarte îngustă de raţiune pe care ne bazăm.
Poporul evreu, scos de Dumnezeu din robie cu mână tare, a ajuns, după multe peripeţii, în ţara promisă, în Canaan. Acolo au primit ceea ce Dumnezeu le-a promis, binecuvântările Lui nespus de mari, şi s-au bucurat de protecţia lui Dumnezeu atât timp cât au stat în ascultare de El. Dar când au început să-L părăsească pe Dumnezeu şi să alerge după idoli Dumnezeu s-a mâniat pe ei şi a trimis profeţi care să îi mustre, să îi trezească la realitate şi să-i aducă din nou în postura în care să fie iar binecuvântaţi. Dar ei nu au vrut. Atunci profeţii au spus, aşa cum au fot îndemnaţi de Dumnezeu, că vor veni peste ei nişte nenorociri greu de imaginat. Ştiţi care a fost reacţia lor? „Aşa ceva nouă nu ni se poate întâmpla! Noi suntem poporul lui Dumnezeu! Cum să ni se întâmple nouă aceste grozăvii?” Şi nenorocirea a venit peste ei. Când Domnul Isus stă de vorbă cu unii dintre aceştia El le spune că ei care se cred urmaşii lui Avraam şi că fac parte din poporul lui Dumnezeu, sunt fii ai diavolului şi că nenorocirea va veni peste ei. Nu L-au crezut, ba chiar L-au omorât, dar în anul 70 după Hristos romanii au venit şi au arat Ierusalimul, împrăştiind – pentru 2000 de ani – pe evrei în toate colţurile pământului, aşa cum li sa spus. Dar ei nu au vrut să creadă că aşa ceva ar fi posibil.
Vorbind despre aceste vremuri pe care noi le trăim, vremuri cumplite, apostolul Pavel le scria credincioşilor din Tesalonic: „cât despre vremuri şi soroace, n-aveţi trebuinţă să vi se scrie, fraţilor. Pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: „Pace şi linişte!” atunci o prăpădenie neaşteptată va veni peste ei, ca durerile naşterii peste femeia însărcinată; şi nu va fi chip de scăpare.” (1 Tesaloniceni 5:1-3) Prăpădenia va veni peste cei ce nu se aşteaptă la ea, peste cei ce spun: „nu se poate întâmpla aşa ceva!” Ei şi-au băgat capul în nisip şi se bazează pe părerile şi dorinţele lor nu pe ceea ce spune Dumnezeu.
Cu siguranţă va fi o deosebire între adevăraţii credincioşi şi restul. Dumnezeu îi va ocroti pe ai Lui, dar nu în felul în care mulţi cred. Greutăţi şi încercări vor veni şi peste ei, şi mari. Domnul Isus spunea că „veţi fi urâţi de toţi, din pricina Numelui Meu, dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit”. În Apocalipsa citim despre sfinţii care au murit deoarece nu au vrut să primească semnul lui Antihrist pe mână sau pe frunte, lucruri care urmează să se întâmple în curând. Protecţia pe care ne-o promite Dumnezeu este că ne va păzi sufletele, ne va păzi şi ne va da putere să nu ne lepădăm de El în încercări şi să-I rămânem credincioşi până la moarte. Ne va da ca pradă de război, celor ce au luptat lupta cea bună a credinţei, sufletele noastre.
De aceea nu ar mai trebui să ne mirăm de toată nebunia care are loc acum pe acest pământ. Să nu ne mirăm de planurile diabolice pe care le vedem dar despre care Dumnezeu ne-a vorbit cu mult timp în urmă. Tot ce a spus Dumnezeu se va împlini. Până azi, 21 ianuarie 2021, am fost şi eu între cei ce au dorit, au sperat şi s-au rugat ca Dumnezeu să facă o minune în cazul Preşedintelui Trump şi să nu îngăduie ca cei răi să ia controlul în SUA, şi eu încă mai cred în minuni; am fost şi eu între cei ce, în acest fel, nu am vrut iarna. Dar s-ar părea că răul a triumfat, cel puţin până în acest moment, şi aceasta pentru că aşa a hotărât Dumnezeu. Însă ce bine că Dumnezeu l-a lăsat pe Preşedintele Trump, poate cel mai bun preşedinte pe care l-a avut America vreodată, patru ani, ca să ne vorbească despre planurile diabolice ale oamenilor care şi-au vândut sufletele şi să mai deschidă mintea celor ce habar nu aveau de ce se întâmplă în această mocirlă a păcatului numită Pământ. De acum înainte lupta se va înteţi tot mai mult şi lucruri grozave vor urma. Singura scăpare a celor ce vor să scape este la Dumnezeu. Orice alt loc de scăpare este un adăpost fals care va arde cu troznet.
A fi realist nu înseamnă lipsa păcii, dimpotrivă. Numai adevărul ne face liberi iar libertatea aduce pace. Înainte de marea PRIMĂVARĂ cu Hristos citim în Biblie că va fi o iarnă aspră a lui Antihrist şi care va duce la moartea multora, fizic dar mai ale, spiritual. Să ne îmbrăcăm bine de iarnă, îmbrăcându-ne în Hristos, şi astfel vom vedea minunata şi veşnica PRIMĂVARĂ.
https://radiounison.ro/pentru-iarna-care-vine-trebuie-sa-fii-imbracat-cu-hristos/
////////////////////////////////////////
Este pace între întuneric şi lumină?
Dan Bercian
Din perspectiva lui Dumnezeu oamenii sunt împărţiţi doar în două categorii: păcătoşi şi sfinţi. Păcătoşii sunt cei ce nu vor să asculte de Dumnezeu, trăiesc în păcat sau pur şi simplu îşi urmează căile lor, îi poţi găsi peste tot în lume, chiar în mijlocul bisericii, iar sfinţii sunt cei ce au luat aminte la cuvintele lui Dumnezeu, s-au recunoscut ca fiind păcătoşi, prin credinţă L-au primit pe Domnul Isus Hristos ca Domn şi Mântuitor al vieţilor lor şi, fiind născuţi din nou din El, umblă în ascultare de El, cu bucurie, iubindu-L, în fiecare zi a vieţilor lor.
Dar vrăjmaşul sufletelor noastre este foarte abil, el este ucigaş şi tatăl minciunii, şi ştie cum să facă despărţiri cât mai multe, cu scopul de a-i învrăjbi pe oameni unii împotriva altora. Cea mai recentă despărţire pe care a reuşit să o facă este cea dintre cei vaccinaţi şi cei nevaccinaţi.
Cei ce s-au vaccinat au acceptat să facă lucrul acesta din mai multe motive: au crezut că le face cu adevărat bine şi că nu vor mai răci, infectaţi de acest nou virus, şi astfel vor scăpa de moarte. Unii au acceptat să îl facă, chiar dacă nu au fost convinşi că este spre binele lor, deoarece au fost sfătuiţi de alţii în care au avut o oarecare încredere. Alţii l-au făcut pentru că au fost ameninţaţi că nu vor mai fi primiţi la şcoală, la locul de muncă, că îşi vor pierde slujbele. Alţii l-au acceptat ca să poată călători, să meargă la un meci, la un spectacol, la un restaurant. Şi se pare că ar fi şi unii care au fost pur şi simplu obligaţi. Aproape toţi aceştia au dat credit mijloacelor de informare în masă, presei scrise, televiziunilor şi celor ce le folosesc, guvernanţilor care au folosit mijloace de tot felul pentru a-i convinge pe omeni că acest lucru, vaccinul, trebuie făcut spre binele tuturor.
De cealaltă parte se află cei ce nu au crezut toată această propagandă şi care au ajuns să creadă că vaccinul face mult rău, că are efecte adverse foarte grave şi că există chiar pericolul morţii. Ei au urmărit alte surse de informare decât primii şi au aflat că foarte mulţi dintre cei ce au primit vaccinul au avut aceste reacţii adverse şi foarte mulţi au murit. Pe de altă parte ei s-au uitat şi la alte aspecte, ce ţin de etic, moral şi religios, şi au găsit nenumărate motive care să îi facă să fie reticenţi la a lua vaccinul. Amintesc doar câteva motive: vaccinul nici nu ar fi vaccin ci doar un ser experimental care ar fi fost creat nu pentru vindecarea oamenilor ci spre nenorocirea lor, spre depopularea planetei după cum afirmă unii dintre liderii noii conduceri mondiale; în acest ser experimental se află multe elemente care fac rău organismului uman şi chiar substanţe de contrast prin care organismul ar putea fi identificat ca orice marfă, cu un scanner şi, eventual, controlat prin noua reţea 5G; că ar conţine celule de fetuşi umani avortaţi; că nu este altceva decât un mijloc de control al populaţiei, din moment ce cei nu îl primesc nu mai pot lua parte la activităţile obişnuite, fiind respinşi de societate şi consideraţi paria.
Doar pe scurt am prezentat părerile celor două tabere şi sunt sigur că nu v-am spus nimic nou până aici. Dar, deoarece subiectul acesta ce deja a divizat societatea în două, conţine, fără nici o umbră de îndoială, şi un aspect spiritual, religios care nu poate fi neglijat sub nici o formă şi pentru că creştinii ştiu că noi suntem angajaţi într-o luptă cumplită cu puterile întunericului şi că diavolul este foarte abil să mintă şi să înşele, vreau să vorbesc în câteva cuvinte despre un aspect şi să vă îndemn la meditaţie asupra lui.
Biblia spune că lumina nu poate sta împreună cu întunericul şi nu poate fi NICIO LEGĂTURĂ între cei răi şi păcătoşi şi între sfinţi şi mai spune că o împărăţie nu poate lupta împotriva ei înşişi; adică Împărăţia lui Dumnezeu nu poate lupta împotriva ei înşişi dar nici împărăţia lui Satan nu poate lupta împotriva ei înşişi.
Ce am observat eu în această propagandă pro şi contra vaccin, este că pro, adică pentru – în favoarea lui – se află toţi cei ce luptă şi împotriva lui Dumnezeu. Sunt cei ce promovează homosexualitatea, mişcările LGBT, feministe, care sunt pro-avort, pro imigraţie şi care sunt ostile creştinismului. Aceştia au susţinut până acum cu putere, şi o fac în continuare, o cultură a morţii, şi uneori o fac chiar pe faţă şi prin forţă. Ei spun că bătrânii sunt o povară pentru societate, că ar trebui să fim cât mai puţini pe pământ ca să nu-l sufocăm şi ei au sprijinit şi sprijină, contribuind cu banii publici, avortul. Zeci de milioane de bebeluşi au fost avortaţi, dacă nu sute de milioane, în ultimele decade şi maşina de omorât bebeluşi funcţionează din plin. Mai există apoi şi aspectul eutanasiei pe care tot ei îl promovează. Trebuie să fii orb ca să nu vezi că cei ce azi caută să impună vaccinarea, motivând că o fac pentru a salva vieţi, promovează de multă vreme o cultură a morţii. Ceea ce este un nonsens. A devenit o împărăţie care a ajuns să lupte împotriva ei înşişi? Bine ar fi dar eu mă îndoiesc că aşa se întâmplă.
Ce m-a determinat să scriu aceste rânduri a fost un clip publicitar în care vedeta de muzică numită Lady Gaga recomanda călduros fanilor ei să se vaccineze.
Aşa cum am spus şi cu altă ocazie eu am fost în tinereţea mea un fan al muzicii rock, sataniste. Când spun asta spun că toată muzica rock este satanistă, să nu cumva să creadă cineva că ar putea fi şi ceva bun pe acolo, inclusiv, desigur, muzica rock creştină, cea ce este o contradicţie în termeni. Sigur că după ce L-am cunoscut pe Hristos am lepădat această muzică care îşi are originea în burta iadului. Formaţiile pe care le ascultam atunci promovau şi promovează şi azi satanismul, sunt adoratori ai lui Satan, sprijină această cultură a morţii, a iadului, a violenţei, a anarhiei, a desfrâului şi imoralităţii şi sunt, evident, împotriva creştinismului. Multe mi-a fost dat să văd şi să aud în acel timp în care ascultam această muzică, dar aşa ca mulţi alţi tineri, eram pur şi simplu orb şi nu vedeam ce era în spatele scenei, deşi lucrurile nu erau deloc ascunse. Când L-am cunoscut pe Hristos am primit lumină şi m-am îngrozit de ce am trăit şi în ce lume mi-am găsit satisfacţia. Şi dacă am văzut multe totuşi Lady Gaga le întrece pe toate. Ea este o satanistă desăvârşită şi o spun aceasta nu ca să denigrez ci ca să fiu în adevăr şi chiar cred că ea s-ar bucura să audă aceasta. Deci spun ceea ce spun doar ca să ştim unde ne aflăm. Sigur că ea are toată libertatea să creadă şi să trăiască cum vrea, dacă o mai are. Bine ar fi ca fiecărui om să i se ofere încă libertatea de a trăi conform convingerilor pe care le are, inclusiv creştinilor.
Ştiind ce ştiu despre această vedetă şi ascultând cu câtă convingere făcea reclamă aşa zisului vaccin am fost asaltat de câteva gânduri. M-am întrebat cum poate cineva care a fost tot timpul împotriva vieţii, promovând moartea şi depravarea umană aşa cum puţini au mai făcut-o, şi care a batjocorit creştinismul şi pe Cel ce l-a fondat cât de mult a putut, să dorească binele oamenilor, să le dorească viaţă? Pentru mine este clar că acest lucru nu este posibil. Acest personaj promovează în continuare cultura morţii şi ceea ce face şi îndeamnă nu poate duce decât la moarte. Satan nu va lupta niciodată împotriva lui însuşi. Acesta a fost primul gând şi prima întrebare. A doua este şi mai cutremurătoare. M-am întrebat cum este posibil ca lideri religioşi, papi, episcopi, pastori, preoţi, să se afle de această dată în aceeaşi barcă cu Lady Gaga? Pe liderii politici îi înţeleg, dar pe cei religioşi nu. Gândul acesta m-a sfărâmat şi m-am întrebat unde am ajuns? Cine ne conduce? Şi nu pot să nu pun şi următoarea întrebare: Lady Gaga a trecut în tabăra lui Hristos şi a devenit o sfântă lucrând pentru salvarea oamenilor de la moarte şi foc veşnic sau alţii au trecut, nu ştiu cum şi din ce motive, dacă sunt conştienţi sau nu, în tabăra duşmanului şi în loc să promoveze cultura vieţii o promovează pe cea a morţii?
Este întuneric mare, dragii mei. Lucrurile se amestecă cum nu s-au mai amestecat vreodată. Lupta pentru sufletele noastre este mai cruntă ca niciodată. Dacă un lucru se strâmbă şi se acceptă ca drept se pot şi se vor strâmba toate. Confuzia este atât de mare încât nici ceea ce este vizibil unii nu mai pot vedea, dar atunci lucrurile ascunse?
Să căutăm faţa lui Hristos cum nu am mai căutat-o vreodată, cu disperare, cu foame şi sete şi să ne ascundem în El prin ascultare, smerenie şi pocăinţă continuă. Când ceea ce pare a fi lumină dă mâna cu întunericul promiţând fericire pe pământ este semn că întunericul a ajuns să stăpânească şi cultura morţii face legea.
Să ne obişnuim să stăm la picioarele lui Hristos şi să ne deprindem a-I asculta glasul, ca şi Maria. Acolo glasul mincinos al vrăjmaşului va fi depistat cu uşurinţă şi respins iar viaţa ne va inunda din cuvintele Celui ce este Viaţa.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
.
https://radiounison.ro/este-pace-intre-intuneric-si-lumina-2/
////////////////////////////////////////////
Neajunsurile Bisericii evanghelice contemporane – Partea 1
Radio Unison
În această lucrare îmi doresc să expun câteva din neajunsurile bisericilor evanghelice (din România), în limitele observației și percepției proprii. În ultimii ani, am alternat ca și domiciliu între Zalău, Oradea, Arad și Cluj. Am observat anumite tipare care se regăsesc în majoritatea bisericilor din aceste orașe, dar și din alte orașe, după cum mi-au relatat frații cu care am discutat pe aceste teme. Voi expune în continuare, deci, trei defecte majore pe care le-am identificat (în spațiul nostru evanghelic din România), ca mai apoi să propun la fiecare câte o potențială soluție. Aceste lipsuri sunt generale, nu pot fi aplicate fiecărei comunități evanghelice, și nici nu are o țintă precisă, o biserică anume. Vizează totuși în special zona penticostal-carismatică a bisericilor evanghelice (române).
- Estomparea subtilă a rugăciunii în favoarea oricărei alte practici ecleziale
Primul cusur de care ne facem vinovați este estomparea subtilă a rugăciunii în favoarea oricărei alte practici ecleziale. Ravenhill spunea că “înainte ca Biserica primară să fi făcut orice altceva, ea s-a rugat – acum noi facem orice altceva, mai puțin să ne rugăm”. Practic noi am invitat politicos rugăciunea să iasă pe ușa din spate a bisericilor noastre, și tot ce a mai rămas este un zumzet fad, lipsit de pasiune. Focul rugăciunii s-a stins încet, fiind domolit (în loc să fie însuflețit), de susurul aspru al cântărilor de laudă. Deși Mântuitorul a spus în mod clar: “Casa Mea se va chema o casă de rugăciune” (Matei 21:13), ea a devenit mai degrabă “O casă de muzică”. În unele cazuri a devenit o casă de discuri, iar în altele chiar o casă de modă. Oricum, disproporția dintre rugăciune și cântare este alarmantă. Cântarea predomină timpul de închinare, în detrimentul rugăciunii, iar efectul este unul fățiș: suntem mai mult leviți decât preoți, nicidecum mai aproape de Dumnezeu ci mai departe, comparativ cu generațiile trecute. Prin aceasta nu neg importanța închinării prin cântări, dar cred că atunci când muzica monopolizează închinarea, lăsând rugăciunea undeva pe un loc secund sau chiar terț, biserica își ratează scopul.
Liturghia evanghelică este alcătuită din cântare, rugăciune și diversele discursuri care includ îndemnurile la rugăciune, mărturiile și predica. Dacă am evidențiat proeminența cântării în defavoarea rugăciunii, la fel trebuie să recunoaștem că ne poziționăm și cu discursurile creștine. Cel puțin în cadrul bisericilor penticostale-independente, îndemnul la rugăciune este mai lung decât rugăciunea în sine, în cele mai multe cazuri. Strigătul după ajutor a fost înlocuit de către îndemnurile moralistice și generale ale celor care nu înțeleg ce înseamnă să motivezi la rugăciune. Predicile, deși bine alcătuite, mult gândite și elaborate, cu retorici aparte, sunt și ele precum niște oase fără viață, în absența rugăciunii.
Dacă cândva, în vremuri străvechi, se vorbeau despre nopți de veghe și seri de stăruință de seara până dimineața, acum biserica contemporană vede ca un mare succes rugăciunea care trece de o oră. Fervoarea și insistența, care arătau dependența și nevoia de Dumnezeu s-a diminuat în asemenea mod încât serile de stăruință sunt tot mai rare. Chiar și adunările specific destinate rugăciunii, sfârșesc în adâncul mării de cântări și de cuvântări.
Ce este de făcut? În primul rând absența rugăciunii din odăiță este cauza lipsei rugăciunii din adunare. Dacă nu ne formăm o disciplină a rugăciunii zilnice, de acasă, din spațiul privat, în care să conversăm doar noi cu Dumnezeu, nu vom putea să fim oameni ai rugăciunii nici în public. Se cuvine deci a începe cu un timp zilnic de părtășie personală, în care să stăm în prezența lui Dumnezeu. Cuvintele Mântuitorului sunt reprezentative în acest sens: “Ci tu, când te rogi, intră în odăița ta, încuie-ți ușa și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns;” (Matei 6:6). Domnul Isus nu poruncește rugăciunea, și nici postul, ci presupune că noi vom face aceste lucruri, așa că ne spune cadrul cel mai bun pentru a le practica, și anume, în ascuns. Chiar și un timp relativ scurt, de 20-30 de minute, este indicat și necesar oricărui creștin practicant. Citirea unor capitole din Scriptură închegate cu rugăciune și cântare, ar trebui să fie practica zilnică a fiecăruia dintre noi.
O a doua posibilă soluție este intenționalitatea în rugăciune. Înțelegerea faptului că pentru a te ruga, trebuie să vrei, și să lupți uneori, în ciuda prezenței sau absenței sentimentelor. Partea afectivă poate să ne ofere un imbold spre o rugăciune mai profundă și mai plină de zel, dar aceasta nu trebuie să condiționeze rugăciunea. Apostolul Pavel aprecia determinarea și perseverența lui Epafra, atunci când le spune celor din Colose, că Epafra, “totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile sale” (Coloseni 4:12). Termenul grecesc pentru “luptă” folosit în acest verset, este cuvântul “agonizomai”, de unde noi avem termenul de agonie. Agonia sugerează un zbucium, o luptă intensă, de moarte și viață – la fel rugăciunea trebuie să capete intensitate, stăruință, indiferent de simțuri sau stări. Rugăciunea nu constă doar în extaz și emoții plăcute, ci și într-o disciplină severă în care trebuie să ne angrenăm. În acest mod vom putea să fim eficienți și în biserică, în ce privește rugăciunea. Altminteri, rugăciunea din adunare va deveni precum perioada de restanțe, a examenului picat în sesiune (odăiță).
- Predicarea eisegetică în detrimentul celei exegetice
Un al doilea cusur care ni se impută, pe bună dreptate, este predicarea eisegetică în detrimentul celei exegetice. Eisegeza are ca scop introducerea unei semnificații în text, pentru a face textul să spună ceea ce vrei; pe când exegeza este disciplina care se ocupă de extragerea înțelesului intenționat de către autor cu acel text, pentru destinatarii săi, ca mai apoi să fie aplicat auditoriului prezent. Motivul acestei deturnări a textului biblic este datorat în mare parte trândăviei predicatorului în pregătirea pentru predică. Deoarece identificarea sensului textului și aplicarea necesită timp, rugăciune și studiu serios, se preferă ca adesea, sub pretextul unei călăuziri directe, acești pași să fie omiși. Atunci când din Biblie se citește un text și se predică o idee preconcepută, nu se diferențiază cu nimic față de folosirea oricărui alt text secular. Ce diferență face predicarea despre principiul modestiei din Scriptură, când același principiu poate fi predicat din Seneca sau Platon? Dar atunci când textul biblic este expus așa cum a fost intenționat de către Duhul Sfânt prin autorul biblic – predica va avea autoritatea pasajului în spate. Forța de convertire, învățare, îmbărbătare și mustrare a textului biblic vine din mesajul intenționat de către Duhul lui Dumnezeu prin acel text. Atunci când se predică altceva, din amintiri sau idei, chiar dacă corespunde cu doctrina biblică, nu va avea același impact.
Tot acest cusur al eisegezei mai constă și în faptul că uneori predicatorii caută să ofere un discurs impecabil oratoric, de dragul de a impresiona. Se găsesc expresii cheie din Scriptură, care atrag atenția sau care sună atrăgător, și sunt dezvoltate pentru puterea lor de captivare, fiind pus adevărul biblic în umbră. Apostolul Pavel, contrar oratorilor noștri contemporani, spunea că el s-a ferit să se folosească de înțelepciunea omenească, pentru a-i câștiga pe oameni pentru Hristos. A preferat o propovăduire lipsită de artificii oratorice și emfază scenică, pentru ca “credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:5). În acest tip de predicare, deseori găsit pe la amvoanele noastre, textul biblic și puterea lui de schimbare sunt eclipsate de tot felul de tehnici psihologice și retorice, menite să substituie (fără vreo șansă reală) puterea spirituală care-i lipsește vorbitorului.
Mai există tot în zona aceasta a predicării, o umbrire a textului biblic, prin interpretarea de roluri, în locul sincerității predicatorului. Poate sună revoltător faptul că predicatorul își asumă un anumit rol, în Biserică, acesta fiind o oarecare formă de prefăcătorie – dar aceasta este realitatea. Rolurile pot să varieze de la predicatorul legalist-moralist, la “stand up comedy preacher”, adică predicatorul comediant. De la cel care plânge de la amvon, strigă tare și se bate cu pumnul în piept, la cel care-i prietenul tuturor, și încearcă să facă fiecăruia pe plac. Să nu se înțeleagă greșit că aceste roluri sunt problematice în sine. Nu este nimic greșit în sine, dacă ești genul de om care te emoționează propriul mesaj, arătând că dorești cu ardoare transformarea bisericii prin el. Dar când ești emoționat doar la amvon, și nu ești emoționat și în timpul de părtășie de acasă în mod serios – devine o formă de fățărnicie crasă. Când îți bazezi captarea atenției și impactul mesajului pe glume și amiciție, și nu pe Cuvântul transformator, și o faci deliberat pentru a-i câștiga pe oameni cu aceasta, ai și început pe baze greșite. Dar dacă tu chiar ești omul prietenos cu toți, care mai glumești din când în când, și acest lucru îți vine natural și la amvon, atunci este ceva natural. Deci, atunci când sinceritatea te face să fi un anumit tip de predicator, după cum e și normal, deoarece fiecare își are propria personalitate, atunci nu este nimic greșit. Dar când încerci să fii la amvon ceva ceea ce nu ești în realitate, ar fi indicat să reflectezi bine asupra propriei stări.
Cum rezolvăm această meteahnă? Alocăm un timp serios pregătirii predicilor pe care dorim să le abordăm. Luăm în serios studiul, împletit cu rugăciune și căutarea de călăuzire din partea lui Dumnezeu. Căutăm să fim fideli scopului intenționat de către autorul biblic inspirat de Duhul Sfânt, în pasajul propovăduit, chiar dacă necesită mai mult efort. Fiecare paragraf biblic își are ideea sa principală și ideile secundare, care pot și trebuie să fie abordate. Pentru identificarea ideii și înțelegerea scopului autorului biblic trebuie parcurs un studiu biblic accesibil oricărui slujitor, chiar și laic. Trebuie să lăsăm textul să vorbească, și doar mai apoi să-i găsim aplicarea potrivită auditoriului nostru. Iar mai apoi încrederea noastră cu privire la efectul predicii trebuie să fie cu precădere pe Duhul Sfânt și mesajul Său, nu pe tehnicile noastre oratorice, sau pe personalitatea carismatică.
III. Formalismul care înlocuiește esența
Un ultim cusur pe care doresc să-l prezint în acest prim articol cu privire la neajunsurile unor biserici evanghelice din România, este formalismul care înlocuiește esența. Accentul nu este pus pe lucrurile care contează cu adevărat, ci pe cele mai puțin importante, de formă. Pentru aceasta, voi oferi câteva exemple concludente.
De pildă, o parte serioasă dintre botezurile realizate în biserici sunt cu copiii crescuți în biserică. De aceea apare riscul ca botezul să fie făcut doar pentru că trebuie, pentru că au o vârstă, și nu pentru că sunt născuți din nou și au o relație personală cu Dumnezeu. Se pune accent pe numărul de botezați, nu pe numărul de convertiți. Se ia drept convertire orice experiență supranaturală sau așa zis „spirituală”. Însă nașterea din nou înseamnă mult mai mult decât atât; ea este o transformare completă a gândirii, a valorilor, a percepției lui Dumnezeu, și a statutului pe care ni-l oferă, de copii ai Săi. Atunci când funcția bisericii deviază de la facilitarea cunoașterii lui Dumnezeu, la simpla efectuare a ritualului (de altfel necesar), ea sfârșește într-un formalism deplorabil.
Un alt exemplu strâns legat de problema botezului în absența transformării reale, este focusul bisericii pe elementul cantitativ în locul celui calitativ. Important devine numărul de membrii, în detrimentul maturității spirituale ale acestora. Apostolul Pavel, spunea că Dumnezeu a dat Bisericii multiple categorii de slujitori pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălțimea staturii plinătății lui Hristos;” (Efeseni 4:12-13). Deci biserica are această funcție importantă de a-i ajuta pe credincioși să ajungă la maturitate spirituală, nu de a-i multiplica cât mai mult. Un mare teolog al secolului al XX-lea spunea că “o biserică care-și pierde funcția, devine o biserică disfuncțională”. Prin asta nu diminuăm importanța evanghelizării, deoarece aceasta este diferită de concentrarea pe proliferarea membrilor.
Un ultim element al formalismului care pătrunde în sfera adunărilor noastre, este elitismul în defavoarea dragostei creștine. Atunci când se pune monopol de către un grup anume peste slujirea din adunare sau pur și simplu se formează un grup de credincioși cu pretenții hegemonice (de conducere), se cade în prăpastia elitismului. Elitismul apare în biserică sub diverse forme: (1) grupuri de credincioși care vor monopolul asupra slujirii; (2) grupuri care au pretenții hegemonice cu privire la fiecare aspect eclesial; (3) grupuri de părtășie ermetice, cu acces permis doar celor dintr-o anumită clasă socială/economică. Fiecare formă de manifestare a elitismului anulează esența creștinismului, și anume dragostea. Dragostea creștină implică acceptare, renunțare, apreciere și altruism. În acest context, elitismul sfârșește într-un creștinism de formă, care își pierde chintesența, respectiv dragostea.
Soluția acestui cusur este “întoarcerea la vechile cărări”. Formalismul poate fi depășit doar prin axarea pe valorile de bază ale creștinismului. Dorința care trebuie să ne însuflețească pe fiecare, este de a aduce oameni la cunoașterea lui Hristos și de a crește în cunoașterea Lui. Urmată de cunoașterea Lui, să fie mereu prioritară dezvoltarea unui caracter cristic, o asemănare tot mai fidelă cu Mântuitorul. Ceea ce arată că într-adevăr El locuiește în mijlocul nostru, prin Duhul lui Dumnezeu, este roada Acestuia, descrisă în Galateni 5:22: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare…”.
În concluzie, avem trei defecte majore, dar care pot fi îndreptate. În relația cu Dumnezeu, rugăciunea, trebuie readusă la adevărata ei valoare. În relație cu Scriptura, predicile au responsabilitatea fidelității față de textul abordat. Iar în relație cu semenii, se dorește facilitarea întâlnirii lui Hristos, și dragostea creștinească, în detrimentul formalismului rigid. Biserica trebuie să fie locul în care doctorul să dea mâna cu cel care prestează servicii în salubritate; avocatul să-l respecte pe cel care lucrează poate în bucătărie, și viceversa. Comunitatea lui Hristos să dea la oparte barierele etnice, politice și socio-economice, în baza dragostei lui Hristos, “care S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți” (2Corinteni 8:9).
https://radiounison.ro/neajunsurile-bisericii-evanghelice-contemporane-partea-1/
///////////////////////////////////////
Neajunsurile Bisericii evanghelice contemporane II
Radio Unison
Este a doua parte a neajunsurilor bisericii evanghelice contemporane din România pe care o redactez. În prima lucrare am scos în evidență trei metehne supărătoare: (1) estomparea subtilă a rugăciunii în favoarea oricărei alte practici (ecleziale); (2) predicarea eisegetică în detrimentul predicării exegetice și (3) formalismul care suplinește esența.
Scopul lucrării anterioare, la fel ca și scopul acesteia de față, este o radiografiere a scăderilor din bisericile noastre, în vederea corectării și dezvoltării acolo unde este nevoie. Cel mai probabil nu se regăsesc decât poate una sau două din aceste erori ecleziale în biserica din care faceți parte. Unele din neajunsurile pe care le-am observat au fost confirmate și de către alți frați, așa că m-am gândit că este necesară o evidențiere a lor, în vederea schimbării în bine a opticii și practicii ecleziale.
- Demonizarea teologiei în contrast cu divinizarea pseudo biblismului
Primul neajuns de care ne facem vinovați este demonizarea teologiei în contrast cu divinizarea pseudo biblismului. S-a format o oarecare delectare privată, dar și publică uneori, în direcția calomnizării teologiei. Ea a devenit “bau bau-l bisericii”, care ne poate duce în tot felul de teorii și practici nesfinte. Cei care adoptă această poziție sunt sceptici cu privire la fiecare persoană care studiază sau a studiat în domeniul teologiei și îi privesc cu un oarecare dispreț sau suspiciune. Ei își justifică atitudinea pe principiul “sola Scriptura”, neînțelegând defapt ce înseamnă aceasta. Încercarea de a înțelege Scriptura în afara teologiei este sortită eșecului și erorii sau chiar a ereziei. Chiar pentru această iscusință nechibzuită, sunt unii mai îndrăzneți care se fac vinovați de analfabetism biblic funcțional. Sau cu alte cuvinte, știu să citească Biblia, dar nu o înțeleg, ci, înțeleg doar ceea ce vor să înțeleagă și ceea ce se potrivește tiparelor și tradițiilor lor confesionale. Preconcepțiile culturale și bisericești sunt bine hrănite de așa zise învățături biblice pe care ei le deduc din Scriptură, dar care sunt eronate. De aceea este imperios necesar să înțelegem că interpretarea Scripturii se face cu anumite lentile ale preconcepțiilor și cumulului nostru de cultură (mai mic sau mai mare). Fiecare înțelege Biblia prin prisma culorii confesionale sau a informațiilor pe care le cunoaște apriori din Scriptură. De aceea numesc această practică, pseudo biblism, deoarece este o așa zisă înțelegere a Bibliei, care de multe ori este eronată, fiind tributară tradiționalismului denominațional asumat.
Există însă o cale de mijloc, și anume o înțelegere teologică a Bibliei. Mare parte a textelor Scripturii au fost alcătuite tematic, evenimentele fiind alese și relatate cu un scop precis. Dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea cărțile care s-ar fi scris (Ioan 21:25); de aceea a fost nevoie de o selecție exactă a evenimentelor relatate, pentru transmiterea unor mesaje, relevante publicului contemporan scrierii, dar și generațiilor viitoare, până la a doua venire a Mântuitorului. În consecință, ele trebuie înțelese teologic (theos – Dumnezeu, logos – știință, cuvânt), în acord cu intenția Duhului Sfânt, a autorului biblic și a contextului socio-cultural dat. Concluzia este că teologia nu încurcă Biblia, nu o anulează și nicidecum nu o contrazice, ci ne oferă instrumentele necesare pentru a-i dezgropa comorile și pentru a avea o înțelegere cât mai clară și veridică a învățăturilor sale.
- Confuzia dintre închinare și spectacol
O a doua capcană în care se cade adesea este confuzia dintre închinare și spectacol. Atunci când accentul cade mai mult pe cum să fim cât mai elocvenți în cântare prin realizări artistice sau ținută, să fim cât mai zgomotoși în rugăciune sau dimpotrivă, cât mai temperați – se pierde din esența închinării. Prin aceasta nu spun că închinarea prin cântare nu trebuie făcută la un nivel înalt, deoarece ea este pentru gloria Domnului, și trebuie să fie cât mai semnificativă (în închinarea publică, cea individuală poate să se rezume doar la motivația inimii). La fel, o igienă curată și o ținută decentă este chiar necesară, însă atunci când aceasta primește o atenție exagerată, putem din nou să pierdem focusul cerut adevăratei închinări. Cântarea poate și ea degenera într-un spectacol monden, atunci când promovează numai vocile excepționale și ținutele fastuoase. Cât despre rugăciune, consider că este greșit atunci când calificativul rugăciunii și închinării se stabilește după intensitatea sonoră. Decibelii nu sunt echivalenți harului, și nici absența lor nu este egalul evlaviei. Rugăciunea poate cădea într-o închinare de tipul spectacol, atunci când vrea să impresioneze sau este făcută printr-o auto-neprihănire, în care îți încorzi mușchii spirituali, arătându-ți ție sau celor din jur ce poți.
Închinarea devine spectacol și atunci când credincioșii devin spectatori, în loc de închinători. Acest derapaj poate apărea și datorită echipei de închinare, abordând piese inabordabile, dar și bisericii, devenind un public steril, în locul unei comunități entuziasmate de laudele adresate Creatorului. Totuși trebuie trasată o linie clară de demarcație între o închinare plină de viață și una strict sentimentală. Emoțiile și pasiunile își au locul lor, dar dacă rămânem doar la atât, ne putem trezi într-o închinare la sentimente. Ce vreau să spun prin acest lucru? Dacă ne închinăm de dragul emoțiilor resimțite, ele devin un scop în sine, și impresia cauzată de ele va deveni idolul închinării. Vom căuta în mod continuu să ne închinăm pentru a simți, nu pentru a-L întâlni. Ne vom închina pentru a ne simții bine, nu pentru “a-L face să se simtă bine”, care este și scopul închinării – onorarea lui Dumnezeu. Deci atunci când “feeling-urile” (simțămintele afective) devin scopul prioritar al închinării, aceasta își ratează scopul, fiind transformat într-un spectacol de prost gust, în care cântarea și rugăciunea au rol stimulator, nu închinător.
Singurul mod de a nu cădea în eroarea spectacolului și a senzorialului este închinarea în duh și în adevăr. O închinare intențională care caută să-L laude pe Dumnezeu, care țintește spre a trece dincolo de cântare și cuvinte, și anume spre a realiza o conectare reală cu Dumnezeu. Conectarea aceasta presupune intrarea în adâncimile spirituale pentru a te întâlni cu Dumnezeu într-un mod tainic și profund. Nu căutarea senzației, ci a Celui care este glorios și măreț în slavă. O alipire de Divinitate, în care cuvintele rostite, notele cântate, sunt născute dintr-o inimă care nu-și dorește decât să-L elogieze și să-L admire plină de recunoștință pe Mărețul Dumnezeu. O închinare care se desfătează în caracterul sublim al Tatălui și în lucrarea dragostei nespus de mare a Fiului, timp în care Duhul înnoiește gândirea și viața închinătorului și facilitează o relație mai profundă cu Dumnezeul său.
III. Boala gândirii individualiste în detrimentul celei comunitare
O ultimă meteahnă sfâșietoare (la propriu și la figurat), a bisericilor evanghelice contemporane este boala gândirii individualiste în detrimentul celei comunitare. Aceasta este perspectiva în care credinciosul își pune propria creștere spirituală pe primul loc, fiind prea puțin interesat de biserică, autoritate și creștere organică împreună cu întregul trup. Deși, perspectiva biblică este clară în această zonă, și ne spune că “până vom ajunge toți la unirea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu…tot trupul, bine închegat și strâns legat crește prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei” (Efeseni 4:16). Lipsa înțelegerii acestei lucrări complementare duce la enorm de multe dezbinări. Recent mi s-a zis că într-o mică comună din județul Alba sunt patru biserici evanghelice, una lângă alta, cea mai mare având puțin peste 20 de membri. Cum poate crește un trup care este ciopârțit, când ar putea fi unit și puternic?
Conceptul de autoritate este anulat, deoarece boala gândirii individualiste ignoră orice ierarhizare care nu-i convine. Așa apar biserici noi peste noapte, nu din suflete scoase din împărăția întunericului și strămutate în împărăția luminii, ci din suflete convinse să iasă din împărăția vechiului în cea a noului. Nu din delegații speciale în vederea misiunii, nici dintr-o chemarea specială divină, ci dintr-o preferință personală dusă la absolut și care nu dă socoteală nimănui.
Un alt efect nociv al acestei gândiri este înclinația spre fugă, în locul solidarității în vederea luptei spirituale. R.A. Torrey spunea că singurele motive pentru a începe o altă biserică, este fie atunci când (1) Dumnezeu te cheamă în mod clar la o lucrare nouă, fie când (2) biserica te trimite înspre începerea unei noi lucrări, fie (3) când biserica cade într-o erezie în care se complace. Tot el afirmă cu fermitate, că în alte cazuri, în care poate biserica este căldicică, sau chiar adormită – credinciosul este chemat să lupte pentru liderii spirituali și pentru întreaga comunitate, nicidecum să părăsească biserica.
Ce este de făcut? Mai întâi să ne schimbăm mentalitatea. Dumnezeu ne cheamă la o luptă spirituală comună în unitate cu frații și surorile din Biserica în care ne-a așezat. Trebuie să ne asumăm această viziune și să o integrăm în rugăciunile și trăirea noastră. Apoi, să fim capabili de concesii (desigur, care nu tolerează păcatul), deoarece nu va exista biserică perfectă. Știu că pare incredibil ceea ce spun, dar biserica nu va fi perfectă nici măcar dacă o începi tu de la început. Vor fi alte fisuri, alte metehne, alte scăderi și alte lucruri care vor trebui schimbate. De aceea, se cere să luptăm pentru ceea ce avem, și să „nu ne părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei.” (Evrei 10:25).
https://radiounison.ro/neajunsurile-bisericii-evanghelice-contemporane-ii/
///////////////////////////////////
Cine ţine lecţiile la Davos?
Dan Bercian
Forumul Economic Mondial de la Davos, ediţia 2022, şi-a închis porţile. Participanţii şi-au făcut bagajele, s-au urcat în avioanele particulare şi s-au întors cu toţii la locurile lor de muncă, de unde, cercetându-şi cu atenţie notiţele luate pe parcursul unei săptămâni, se vor strădui să pună în practică ceea ce au fost instruiţi să facă, în vederea Marii Resetării a lumii. Ei vor o lume nouă, mai bravă. Va fi un exerciţiu interesant să căutăm să aflăm cine este profesorul care ţine lecţiile la Forumul Economic Mondial de la Davos.
Ne aflăm la mai bine de doi ani de zile de când a început toată această nebunie ce poartă numele de COVID. Disputele au fost mai aprige ca oricând iar diviziunea în societate mai vizibilă ca niciodată. Partea care nu a crezut naraţiunea oficială a fost numită retrogradă, conspiraţionistă, de rea credinţă, etc. Această tabără nu a acceptat etichetarea întregii situaţii mondiale apărute în urma efectelor noului virus ca PANDEMIE ci a numit-o, şi cu o nuanţă de ironie dar şi pentru a respecta adevărul, PLANDEMIE, adică ceva ce a fost planificat cu bună ştiinţă. Adică omenirea a ajuns la ceea ce avem astăzi din pricina unui PLAN făcut de cineva şi nu la întâmplare. Cei ce nu au crezut naraţiunea oficială au fost numiţi conspiraţionişti. Adică ei cred că „anumite evenimente sau situaţii sunt manipulate în secret de forţe puternice, malefice”. Am citat de pe site-ul oficial al UE şi continui să citez: „De multe ori teoriile conspiraţioniste pleacă de la o suspiciune. Cei care le lansează se întreabă cine beneficiază de evenimentul sau de situaţia respectivă, identificându-i, astfel, pe conspiratori. Apoi identifică elemente pe care le modelează în aşa fel încât să se potrivească teoriei, prezentându-le drept dovezi”. După site-ul oficial al Uniunii Europene nu există nici un fel de conspiraţii în ceea ce priveşte evenimentul Covid, adică nimeni nu a prevăzut şi planificat aşa ceva iar cei ce susţin contrariul sunt de rea credinţă, ba chiar un pericol social, ei fiind vinovaţi de răspândirea de ştiri false (fake news).
Una dintre teoriile susţinute de către cei ce cred că există o conspiraţie a răului la nivel planetar şi că epidemia de Covid face parte din aceasta, este aceea că există un plan de reducere a populaţiei la nivel mondial. Cealaltă tabără afirmă că această teorie este o ştire falsă (fake news).
În anul 1979, în statul Georgia din SUA, în comitatul Elbert, în biroul companiei Elberton Granite Finishing, a intrat un domn bine îmbrăcat care s-a prezentat cu numele de R.C. Christian. El a spus că vine din partea unui grup de persoane care vor să rămână anonime şi care intenţionează să ridice în această localitate un monument din piatră, monument cunoscut astăzi sub numele de Georgia Guidestones („Pietrele călăuzitoare” din Georgia). În final afacerea a fost încheiată şi monumentul impresionant, care cântăreşte mai bine de 100 de tone şi are o înălţime de peste 6 metri, a fost ridicat în anul următor, 1980. Nici astăzi, după 42 de ani, nu se ştie cine au fost oamenii cu bani care au sponsorizat această acţiune. Pe pietrele care constituie monumentul în cauză au fost gravate zece porunci ale epocii moderne, în mai multe limbi. Prima poruncă este aceasta: „Menţineţi umanitatea în limita a 500 de milioane de oameni”. La un calcul simplu aflăm că pentru a împlini această poruncă, populaţia globului, în număr azi de 8 miliarde de oameni, ar trebui redusă cu 7,5 miliarde de oameni! Evident că este greu de crezut că cineva cu mintea sănătoasă ar putea concepe un astfel de plan şi, mai ales, să-l ducă la îndeplinire. Prin urmare am trecut evenimentul la fake news sau la curiozităţi şi nu i-am dat importanţă.
Pe lângă cele zece porunci moderne călăuzitoare de pe monumentul de piatră din Georgia există şi un ghid mai detaliat, ghid nebăgat în seamă multă vreme. Ultima regulă din acest ghid spune: „Nu fi un cancer pe pământ – lăsaţi loc naturii – lăsaţi loc naturii”. Această regulă are legătură cu prima poruncă şi cu teoria protejării Pământului, atât de vehiculată astăzi. Omul este considerat principalul pericol atunci când este vorba despre poluarea şi distrugerea casei noastre numită Terra. Prin urmare cu omul – cancerul Pământului – ar trebui făcut ceva.
În anul 1988, prinţul Philip al Marii Britanii, decedat în anul 2021, care a fost soţul actualei regine a Marii Britanii, Elisabeta a II-a, şi-a exprimat dorinţa ca, dacă ar fi să se reîncarneze, şi-ar dori să revină pe pământ sub forma unui „virus mortal” care să reducă populaţia lumii. Ciudată dorinţă venită de la soţul reginei Marii Britanii!
Christina Lagarde, Preşedinte al băncii Centrale Europene, afirma în anul 2019 că: „Problema este îmbătrânirea. Oamenii trăiesc prea mult şi sunt un risc pentru economia mondială. Trebuie făcut ceva”.
În urmă cu câţiva ani mult controversatul (pe drept) Bill Gates spunea că „Lumea azi are 6.8 miliarde de oameni, cu tendinţa de creştere la 9 miliarde. Acum, dacă facem o treabă bună cu vaccinurile noi de întreţinere a sănătăţii şi reproducerii, am putea reduce populaţia lumii, probabil cu 10 sau 15 procente”. De notat că această declaraţie era înainte de apariţia unui alt „vaccin”, mult mai eficient în acest scop, „vaccinul” anti-Covid, şi care face o treabă mult mai bună în ceea ce priveşte reducerea numărului populaţiei planetei.
Iată că prima poruncă de pe monumentul din Georgia începe să fie pusă în practică şi, ceea ce părea de neconceput atunci să devină realitate. Se vorbeşte tot mai mult astăzi în cercurile de putere globaliste, cu nici o reţinere, despre necesitatea reducerii populaţiei, ca singură soluţie pentru salvarea planetei, reducere care ar trebui să înceapă cu cei ce sunt inutili, cu cei în vârstă, după cum a afirmat doamna Lagarde, dar şi mulţi alţi globalişti. Ideea a fost vehiculată de ani buni în conferinţe şi dezbateri, în cărţi şi filme dar nimeni nu credea că aşa ceva ar fi posibil.
Aşa cum spuneam, nu este greu să clasifici o astfel de afirmaţie ca absurdă şi să o treci în categoria ştirilor false, alarmiste, deoarece există în ea însăşi o nuanţă de iraţionalitate, de anormal, de absurd şi grotesc. Cum să poată cineva cu mintea întreagă, azi în epoca ştiinţei şi a progresului, să poată măcar gândi aşa ceva, darămite să şi pună în practică? Şi cum s-ar putea pune în practică o asemenea monstruozitate? Ce om ar trebui să fie acela (sau ce grup de oameni) care să spună cu linişte şi detaşare, cu sânge rece, ba chiar cu un aer de binefăcător, că trebuie şi că este bine ca 7.5 miliarde de oameni să fie exterminaţi, pentru binele omenirii? Nu este de mirare că mulţi nu vor să creadă că există un asemenea plan. Dar, din nefericire, el există, aşa cum am arătat şi, şi mai tragic, începe să fie pus în practică.
O scurtă privire în urmă la anii pe care încă unii dintre noi îi putem vedea, arată că ideile ce erau atunci de domeniul absurdului şi care păreau imposibil de pus în practică, în final au fost realizate, ducând la cele mai cumplite orori care au avut loc pe acest pământ. Din păcate uităm atât de uşor.
Să ne aducem aminte că cei ce fac astăzi astfel de planuri malefice, ca şi depopularea planetei, se argumentează că o fac din dorinţa de a aduce peste omenire o epocă a păcii şi fericirii cum nu a mai fost, în care, după cum spunea liderul globaliştilor, adică a celor ce sunt în spatele acestor acţiuni, Klaus Schwab (despre care vom mai vorbi), „oamenii nu vor mai deţine nimic şi vor fi fericiţi” în această lume nouă, utopică, pe care ei o propun şi pentru care luptă.
Oferta nu este nouă pentru că abia cu puţini ani în urmă comunismul a promis aceeaşi fericire pentru toţi. România este una dintre ţările care a experimentat pe viu şi în cele mai groteşti forme, ce înseamnă minciuna că poţi fi fericit într-o societate totalitară, aşa cum ni se propune astăzi. Românilor li s-a luat tot cu promisiunea că aşa vor fi fericiţi şi că cei din frunte se vor ocupa de bunăstarea lor. Dar niciodată România, în toată istoria ei, nu a cunoscut o mai mare teroare şi o mai cruntă suferinţă ca şi în anii trecuţi ai comunismului. Şi nu doar România ci tot fostul bloc comunist a avut aceeaşi experienţă a suferinţei. Lagărele de concentrare, gulagurile, închisorile, deportările, foametea, frigul, torturile şi suferinţele au venit în urma promisiunii de fericire. China şi Coreea de Nord mai sunt şi astăzi dovezi vii a ceea ce înseamnă minciuna că toţi pot fi fericiţi când orice libertate este luată şi când omul devine doar un număr sau o unealtă în mâinile celor ce vor să controleze nu doar viaţa omului ci până şi gândurile lui.
Românii (şi alte naţiuni călcate în picioare de furtuna comunistă) au avut, totuşi, partea bună că au respins comunismul şi că nu au crezut minciuna venită de la răsărit, dar forţa tancului sovietic a biruit, trecând peste voinţa populară. Dar o altă ţară, considerată atunci şi astăzi, mult mai sus în ceea ce priveşte nivelul de gândire şi dezvoltare – este vorba despre Germania – a experimentat un dezastru chiar mai mare deoarece a crezut minciuna şi a acceptat de bunăvoie un regim la fel de spurcat ca şi comunismul. Germanii nu au fost siliţi de tancuri, la început, ci au fost amăgiţi de propaganda subtilă şi de minciuna îmbrăcată în oferta de bine. Se pare că germanii nu au învăţat nimic din experienţa nazismului şi astăzi sunt, din nou, între cei ce cred minciuna şi dau credit globaliştilor.
Nazismul a fost o ofertă a fericirii bazată pe aşa zisele intenţii bune prezentate într-un mod amăgitor şi convingător de una dintre cele mai bolnave şi perverse minţi care a existat vreodată – Adolf Hitler. Un om, Hitler, care a ajuns să conducă acest regim satanic, a promis fericirea dar a dat în schimb cuptoarele în care se ardeau zilnic trupurile celor ucişi în camerele de gazare, şi tot răul care a afectat în final chiar naţiunea germană.
Înainte ca Hitler să vină la putere, chiar în închisoare fiind din pricina părerilor sale politice, el a publicat cartea „Mein Kampf” (Lupta mea). Cartea era disponibilă oricui şi până şi evreii au putut lua cunoştinţă de planurile malefice ale lui Hitler. Dar ei, evreii, au spus atunci, aşa cum majoritatea spun şi astăzi – vorbind de planurile drăceşti de depopulare a planetei pe care le au elitele globaliste – că aşa ceva este cu neputinţă, că ţara cea mai dezvoltată şi civilizată din acel timp, care a dat lumii pe marii Goethe şi Bach nu va îngădui niciodată ca intenţiile lui Hitler declarate de el în „Mein Kampf” să fie duse la îndeplinire. Încă se mai credea că omul este, totuşi, bun. A urmat iadul pe pământ.
În Marea Britanie, înainte ca să devină prim ministru, de pe locul său din Parlament, Winston Churchill a avertizat în ceea ce priveşte pericolul reprezentat de Germania nazistă dar nu a fost băgat în seamă nici măcar de cei din coaliţia din care făcea parte. El a fost considerat un fel de alarmist, adept al teoriei conspiraţiilor cum i s-ar spune astăzi. Nici englezii nu au putut crede că este cu putinţă să se întâmple ceea ce, în scurtă vreme, s-a întâmplat.
Ideea la care vreau să rămânem este că toţi aceşti dictatori şi-au afirmat intenţiile, chiar dacă le-au îmbrăcat, uneori, într-o formă care să poată fi acceptate de mulţime, folosind un limbaj înşelător, declarând că lucrează spre binele tuturor.
Acum să ne întoarcem la zilele noastre, deşi o să începem cu ceea ce spune Biblia despre vremurile din urmă, despre lucrurile care vor avea loc la finalul omenirii, în forma în care o ştim.
Biblia vorbeşte despre a doua venire pe pământ a Domnului Isus Hristos şi despre evenimentele care vor însoţi această revenire, sau o vor precede. În acele zile vor avea loc fenomene şi evenimente cu totul speciale şi ieşite din comun, va fi o perioadă de mari frământări peste omenire, dar şi o perioadă caracterizată de mari şi teribile lucrări de înşelare, de amăgire a omenirii, urmată de un haos şi de o suferinţă cum nu au mai fost, şi vorbeşte despre faptul că în toiul acestor evenimente va apărea un om care va pretinde că este salvatorul omenirii şi că lui i se va da toată puterea, adică va deveni un dictator cum nu a mai existat până atunci, dar că el va veni la început cu o ofertă de pace şi de rezolvare a tuturor problemelor omenirii, probleme care la acel moment vor fi atât de intense şi cauzatoare de disperare încât oamenii vor accepta ca acest salvator să poată exercita un control total. Oamenii îi vor da credit, deşi el şi cei ce îl propun şi sprijină vor face afirmaţii care ar trebui să pună omenirea în gardă. Este vorba despre acel personaj numit Antihristul. Ce îl va caracteriza?
În primul rând va lupta împotriva lui Isus Hristos şi a creştinismului, declarând că Isus Hristos este un mincinos şi că adevăratul salvator al omenirii este el, Antihristul. Apoi va acţiona cu precădere şi mare violenţă împotriva creştinilor care îi rămân credincioşi lui Isus Hristos, căutând să facă în aşa fel încât nimeni să nu mai creadă în Isus Hristos. A crede în Isus Hristos va fi considerat un delict, o crimă împotriva umanităţii şi oamenii vor fi îndemnaţi să-i considere pe creştini ca pe cei mai mari duşmani ai păcii iar a-i omorî să fie văzută ca o lucrare bună în folosul celor mulţi. Apostolul Pavel vorbeşte despre un moment al lepădării de credinţă, aceasta arătând că mulţi se vor lepăda de Hristos, fie fiind înşelaţi fie din cauza prigoanei crunte şi a terorii.
Apoi Antihristul va promite ceea ce numai Isus Hristos poate să facă, adică să aducă pacea peste pământ. El va solicita puteri depline, mondiale, ca să poată să-şi ducă la îndeplinire lucrarea de salvare a omenirii. Orice opoziţie va fi zdrobită şi libertatea individuală sau colectivă va fi total anihilată, forma de dictatură la care se va ajunge fiind cea mai feroce din câte au fost. Toate acestea vor fi ascunse sub bunele intenţii de fericire a omenirii, melodia care a fost cântată în orice dictatură sau regim totalitar, şi care va fi difuzată cu mai multă ostentaţie şi insistenţă ca niciodată pe toate canalele de informaţie de care omenirea va avea parte, orice glas care va critica acest demers fiind aspru cenzurat şi redus la tăcere.
Antihristul va fi un om cu o capacitate deosebită, cu o inteligenţă, putere de convingere şi carismă extraordinare şi care va fi capacitat de Satan însuşi să facă mari lucrări şi minuni, astfel încât să-i convingă pe oameni de puterea şi abilitatea lui de a aduce omenirii bunăstarea (2 Tesaloniceni 2). Se spune că el va veni cu puteri mincinoase şi tot felul de minuni, cu amăgiri ale nelegiuirii iar oamenii vor primi toate acestea şi îi vor da credit pentru că Dumnezeu va trimite un duh de rătăcire în omenirea care nu a vrut să asculte de Dumnezeu şi să se supună Lui.
Să nu uităm că despre acest Antihrist – marele dictator – Dumnezeu a vorbit prin Scripturile Sfinte creştine cu două mii de ani în urmă, atât prin cuvintele Domnului Isus Hristos, cât şi prin cuvintele sfinţilor Săi apostoli. Deci nu este ficţiune, şi nu este fake news, aşa cum toată Biblia se susţine singură dovedind că tot ceea ce s-a scris şi prezis acolo s-a întâmplat cu exactitate de ceasornic. După toate detaliile date de Scripturi este foarte posibil ca acest Antihrist să fie azi printre noi şi să i se pregătească drumul pentru domnia lui scurtă dar teribilă care va afecta omenirea într-un mod dramatic, iar noi avem destule elemente la dispoziţie pentru a-l identifica, sau, cel puţin, pentru a ne pune în gardă în legătură cu o posibilă apariţie a lui pe scena omenirii.
În cele ce urmează vreau să trag un semnal de alarmă în legătură cu acest Antihrist şi să vă prezint date care pot duce la concluzia că el este printre noi şi că ar putea fi identificat. Dar nu afirm că persoana la care voi face referinţă este Antihristul, evoluţiile ulterioare vor confirma sau nu această variantă, însă acest personaj prezintă multe elemente care îl vor caracteriza în final pe Antihrist, oricine ar fi el.
Am ajuns, deci, la vremea în care trăim şi la evenimentele mai mult decât spectaculoase la care asistăm de mai bine de doi ani de zile. Vorbeam la început de PLANDEMIA Covid, adică de planul care a existat pentru a se crea o falsă pandemie dar de care era nevoie pentru a pregăti drumul acestui Antihrist, pandemie care a deschis uşile pentru un control asupra populaţiei fără precedent. Informaţiile sunt numeroase dar încerc să fiu cât mai concis.
Trebuie să începem cu Forumul Economic Mondial de la Davos, Elveţia, şi de la liderul acestui forum, Klaus Schwab. Acest forum a fost înfiinţat în 1971 de către Klaus Schwab şi a ajuns ca, în timp, să adune pe cei mai influenţi lideri politici mondiali, pe cei mai puternici oameni de afaceri, pe reprezentanţii principalelor mijloace mass-media, şefi ai NATO, practic tot ceea ce înseamnă pârghii de conducere şi influenţă. La întâlnirile acestui Forum se iau deciziile cele mai importante în ceea ce priveşte mersul societăţii, scopul declarat al lui Klaus Schwab fiind o resetare a societăţii prin care să se ajungă la o Nouă Ordine Mondială. El îşi doreşte o schimbare dramatică a capitalismului pe care îl acuză de răul şi inegalităţile existente în lume şi propune transformarea sistemelor economice astfel încât să se ajungă la „rezultate mai echitabile”. Capitalismul, nu socialismul, trebuie reformat iar reforma capitalismului trebuie să ducă, în final, la un nou tip de comunism în care, după cum afirma Klaus Schwab, „nimeni nu va mai deţine nimic şi toţi vom fi fericiţi”. Nu este locul acum pentru o analiză detaliată a ceea ce îşi propune şi doreşte Klaus Schwab şi Forumul Economic Mondial, voi spune doar că ideile promovate de aceşti globalişti care afirmă că îşi doresc un viitor „durabil” în care toate formele de activitate umană să fie atent monitorizate şi controlate pentru „binele planetei” sunt similare ideilor lui Karl Marx şi a altor lideri care au promovat comunismul şi care au generat tot răul ce a urmat.
Publicaţiile globaliste, cele mai importante structuri de presă, susţin planul Marii Resetări şi încearcă să ne convingă pe toţi că Marea Resetare despre care vorbeşte Klaus Schwab nu există, dar ar fi bine dacă s-ar face (!). Pe de o parte tot ei promovează aceste idei neo-marxiste şi tot ei spun că ele nu există şi că totul este o teorie a conspiraţiei, ştiri false! Iar pentru cei ce nu sunt convinşi de bunele intenţii ale globaliştilor, Klaus Schwab nu ezită să ameninţe (mă întreb de pe ce poziţie şi autoritate): „Oamenii presupun că ne vom întoarce pur şi simplu la vechea lume, viaţă bună pe care am avut-o înainte şi că totul va reveni la normal. Aceasta este o ficţiune, nu se va întâmpla aşa ceva.”
Pe lângă Forumul Economic Mondial a apărut şi World Government Summit, adică Întâlnirea Guvernului Mondial, ceea ce, de fapt, îşi doresc liderii globalişti în frunte cu Klaus Schwab. Unul dintre vorbitorii la acest Summit al Guvernului Mondial din anul 2022 a fost doamna Pippa Malmgren. Despre ea, pe scurt, voi spune că a servit ca asistent principal pe probleme economice în timpul mandatului lui George Bush Jr., este membru în Council of Foreign Relation, o organizaţie care este controlată de globalişti şi masoni, este mare specialistă în economie, deţine şi un doctorat obţinut la London School of Economics, universitate care a fost înfiinţată în Anglia de soţii Sidney şi Beatrice Web, cei care au fondat socialismul fabian, care este incubatorul neo-marxismului. La London School of Economics a fost format şi George Soros şi nu doar el, şcoala fiind un incubator care a creat intelectuali globalişti care servesc ca şi conducători ai companiilor multinaţionale, ca şi lideri în diferite organizaţii politice şi economice cu impact mondial. Echivalent al London School of Economics este Goethe University din Germania care l-a format pe Peter Drucker cel care a dus la crearea Bisericii emergente în SUA şi care a fost mentorul lui Rick Warren, pastorul care influenţează anual mii de alţi păstori şi lideri religioşi. Iată ce a declarat Pippa Malmgren, recent, după ce a izbucnit războiul din Ucraina, la acest Summit al Guvernului Mondial care se ţine în Dubai: „Suntem în pragul unei schimbări dramatice prin care suntem gata, şi o spun cu hotărâre, să abandonăm sistemul tradiţional monetar şi să introducem un sistem monetar nou. Iar acest sistem monetar nou va fi unul digital prin care vom avea, într-un mod aproape perfect, înregistrarea fiecărei tranzacţii economice ce va avea loc; acest lucru ne va da o mult mai mare claritate asupra a ceea ce se întâmplă.”
Pippa Malmgren preciza faptul că acest sistem monetar nou, digital, a început deja să fie introdus în China, urmează ca SUA să-l introducă cât de recent, apoi Europa şi-a manifestat intenţia de a-l introduce şi ea. Tot ea recunoaşte că acest nou sistem monetar este periculos, deoarece va crea o balanţă de putere inegală între stat şi cetăţeni, deoarece acest sistem va putea fi folosit abuziv, dictatorial, faţă de cetăţeni. Cu toate acestea, din pricina faptului că elitele globaliste ne doresc binele cu orice preţ, trebuie mers înainte cu acest nou sistem monetar dar şi să se creeze o Constituţie a dreptului cetăţeanului în privinţa digitalizării economice astfel încât cetăţeanul să fie protejat. Finalul discursului ei se încheie cu aceste cuvinte: „Scopul eforturilor noastre este ca oamenii să aibă o viaţă mai bună”. Şi noi răsuflăm uşuraţi că totul va fi bine!
Acestea sunt declaraţii făcute în faţa camerelor de luat vederi şi distribuite în lumea întreagă, nu sunt ştiri false, imaginaţii ale celor ce iubesc teoriile conspiraţiilor. Şi, totuşi, când cineva atrage atenţia asupra lor şi avertizează în legătură cu pericolele ce ne pândesc este etichetat ca şi conspiraţionist, distribuitor de fake news.
Urmărind atent discuţiile care se duc atât la Forumul Economic Mondial cât şi în cadrul Summit-ului Guvernului Mondial, cât şi în alte manifestări conexe acestora, se pot înţelege două lucruri: fie cei implicaţi urmăresc binele omenirii, înţelegând cum lucrurile evoluează în prezent şi viitor, fie faptul că ei, de fapt, urmăresc înrobirea omenirii. Există un grad ridicat de perversitate în limbajul folosit, în aşa fel încât ei să promoveze cele mai macabre scenarii în ceea ce priveşte controlul dictatorial al omenirii dar, în acelaşi timp, să pretindă că, de fapt, vor fericirea omenirii şi să nu recunoască adevăratele intenţii. Vorbesc despre eradicarea bolilor, a foametei, a respectului faţă de orice minoritate (mai ales a celor sexuale), a protejării planetei şi a binelui comun şi, în acelaşi timp, vorbesc despre eliminarea oamenilor inutili, a celor în vârstă, a celor care au alte vederi decât cele promovate de elită (în special religioase), despre controlul populaţiei, mergând până acolo încât să propună (să sugereze că ar fi spre folosul nostru) să fie anihilaţi şapte miliarde şi jumătate de oameni din totalul de opt iar pe viitor, pentru a opri înmulţirea populaţiei, părinţii să nu mai poată avea copii în afara unui certificat parental eliberat de autorităţi; sau afirmând tot mai insistent faptul că nu părinţii sunt de drept posesorii copiilor lor ci statul. Este, fără nici o îndoială, un element diabolic în tot acest discurs.
Şi acum am ajuns în punctul cel mai important şi vreau să vă aduc în faţă un personaj cheie în toată această ecuaţie a globalizării şi a Marii Resetări despre care ne vorbeşte cu insistenţă Klaus Schwab; un personaj care, dacă nu este Antihristul, cu siguranţă îl descrie cel mai bine şi despre care este posibil ca voi să nu fi auzit încă. Se numeşte Yuval Noah Harari.
Mai întâi să vă spun ce zice despre acest personaj Jan Markell, o autoare creştină cunoscută în mediul creştin conservator din America de Nord, care a fondat în 1980 Fundaţia Olive Tree Ministries (Asociaţia Măslinul) şi care are circa 900 de staţii radio în toată America de Nord. Jan Markell a organizat cea mai mare conferinţă creştină din America de Nord pe teme apologetice şi profetice. Iată e a declarat ea despre Yuval Noah Harari: „Harari este unul de care Klaus Schwab ascultă mai mult decât de oricine altcineva. Harari ar putea fi cel mai periculos om de pe planetă. Când Yuval Noah Harari vorbeşte liderii mondiali îl ascultă”.
Jan Markell şi Yuval Noah Harari au ceva în comun: ambii sunt evrei. Dar ca şi convingeri religioase sunt la doi poli opuşi. Ea este creştină evanghelică conservatoare iar ce este şi ce crede Harari vom vedea în cele ce urmează.
Yuval Noah Harari este profesor la Universitatea Ebraică din Ierusalim, este homosexual declarat şi este consilierul principal al deja mult pomenitului Klaus Schwab de la Forumul Economic Mondial. Este unul dintre vorbitorii invitaţi la Forumul Economic Mondial şi unul care contribuie la agenda acestui forum şi este, fără nici o îndoială, un om deosebit de inteligent, reuşind prin discursul său să convingă pe cei mai mulţi şi să-şi susţină ideile indiferent cât de nocive ar fi. Printre multe altele Yuval Noah Harari (cel de care ascultă Klaus Schwab şi liderii mondiali), declară:
„Epidemia de Covid este esenţială fiindcă aceasta este ceea ce convinge oamenii să accepte legalizarea supravegherii biometrice totale. Vrem să oprim această epidemie şi, pentru aceasta, avem nevoie nu doar să monitorizăm, să supraveghem persoanele ci să monitorizăm ceea ce se întâmplă SUB PIELEA LOR”.
„Ceea ce am văzut întâmplându-se până acum este acţiunea de culegere a informaţiilor de către corporaţii şi guverne (!!! Se recunoaşte că aşa ceva s-a întâmplat în plandemie) despre unde merge, se deplasează o persoană, cu cine ne întâlnim, la ce filme ne uităm. Următoarea fază este implementarea supravegherii sub piele. Ceea ce vedem acum este instaurarea sistemelor de supraveghere a maselor chiar şi în ţările democratice, care anterior le-au respins şi, de asemenea, vedem o schimbare şi în natura supravegherii. Anterior supravegherea (sau monitorizarea) se făcea în general din exteriorul pielii umane, acum supravegherea intenţionează să meargă sub pielea umană. Guvernele vor să ştie despre noi nu doar unde mergem şi cu cine ne întâlnim, ci mai mult ca orice, guvernele vor să ştie ce se întâmplă sub pielea noastră: care este temperatura corpului nostru, care este tensiunea noastră arterială, care este starea noastră medicală”.
„În trecut multă lume a încercat s-o facă dar nimeni nu înţelegea biologia atât de bine şi nu a avut atâta putere de calcul şi de stocare de date ca acum, ca să „hackuiască”milioane de oameni. Nici măcar Gestapo, nici KGB n-au putut. Dar, foarte curând, guverne şi corporaţii vor putea face asta, să „hackuiască” sistematic pe toată lumea. Oamenii trebuie să se obişnuiască cu ideea că nu mai sunt „suflete misterioase”. Suntem acum „animale hackuibile”. Elitele globale pot acum să facă ceva în plus, să facă „dictaturi digitale”. Prin această „hackuire a organismelor” elitele globale au acum puterea să intervină asupra ingineriei vieţii.”
„Dacă vom reuşi să hackuim şi să schimbăm ingineria viului şi a vieţii atunci nu va fi numai cea mai mare revoluţie din istoria omenirii, ci cea mai mare revoluţie în biologie de la apariţia vieţii pe pământ. Pentru patru miliarde de ani, nimic fundamental nu s-a schimbat în evoluţia vieţii. A fost vorba doar despre selecţie naturală şi de reguli de chimie organică. Dar asta se va schimba acum. Ştiinţa înlocuieşte evoluţia pe bază de selecţie naturală cu evoluţia pe bază de „design inteligent”. Nu e vorba de „designul inteligent” al unui Dumnezeu care stă în cer (cloud), ci de”designul inteligent” al nostru şi al Cloud-ului de la Microsoft, IBM, etc. Acestea sunt noile forţe motrice ale evoluţiei”.
„Ştiinţa va reuşi să aducă viaţa şi s-o creeze pe tărâmul anorganic pentru prima dată în istoria vieţii. Oare datele despre ADN-ul meu, despre creierul meu, despre corpul meu ori despre viaţa mea îmi aparţin mie sau unei corporaţii, unui guvern sau, poate, umanităţii colective? Ideea că omul are un suflet sau că are liberul arbitru şi chestiunea aceasta că „nimeni nu ştie ce se petrece în mine, în sinea mea”, asta s-a terminat, nu mai e valabil! Astăzi avem tehnologia ca să „hackuim” fiinţa umană la scară planetară”.
„Acum oamenii îşi dezvoltă puteri chiar mai mari decât au făcut-o vreodată. Noi dobândim acum cu adevărat puteri dumnezeieşti de creaţie şi distrugere. Cu adevărat noi upgradăm (transformăm prin îmbunătăţire) oamenii în zei…, de exemplu dobândim puterea de a-ţi reproiecta sau remodela viaţa (biologică)”.
„Pentru a supravieţui şi prospera în secolul XXI trebuie să lăsăm în urmă (să abandonăm) concepţia naivă care afirmă că oamenii sunt indivizi liberi, concepţie moştenită din teologia creştină”.
„Din nefericire conceptul de „voinţă liberă” nu este unul ştiinţific. Este un mit preluat din teologia creştină. Teologii au creat ideea de „voinţă liberă” pentru a explica de ce Dumnezeu e drept să pedepsească păcătoşii pentru alegerile lor rele şi să-i răsplătească pe sfinţi pentru alegerile lor bune”.
Facem o pauză în prezentarea afirmaţiilor lui Harari pentru a arăta ce spune, în acest context, o altă voce globalistă, comisarul australian Julie Inman Grant. Cităm: „Este necesară o recalibrare a unei întregi game de drepturi ale omului, de exemplu libertatea de exprimare”.
Continuăm cu Harari:
„Homo sapiens conduce lumea fiindcă este singurul animal care poate crede lucruri care există doar în imaginaţia lui, ca de exemplu: zei, state, bani şi drepturile omului”.
„Dacă oamenii nu reuşesc să se cunoască pe ei înşişi prin propriile eforturi atunci poate că aceeaşi tehnologie pe care hackerii o folosesc (pentru a manipula) poate fi folosită invers pentru a ne proteja de informaţiile lor false. La fel cum computerul tău are un sistem antivirus care filtrează şi verifică, protejându-ne de viruşi, poate că şi noi avem nevoie de un sistem antivirus pentru creierul nostru. Astfel sistemul tău de protecţie, asistat de Inteligenţa Artificială, va învăţa din experienţă că tu ai o slăbiciune pentru anumite videoclipuri hazlii sau pentru discursurile înfuriate ale lui Trump şi le va bloca în numele tău”.
Un exemplu de fake news (de ştire falsă) de care noi ar trebui să fim protejaţi, după cum declară consilierul principal al lui Klaus Schwab şi de care ascultă liderii lumii, este următorul: „Toate aceste poveşti despre Isus Hristos care a înviat din morţi şi care este Fiul lui Dumnezeu, acestea sunt fake news (ştiri false)”.
În legătură cu numărul oamenilor pe acest pământ el mai declara: „De ce avem nevoie de atât de mulţi oameni? Mulţi sunt o clasă inutilă.”
Dar lucrurile nu se opresc aici, deşi ar fi destul ca să ne facem o idee despre cine este, probabil, cel mai periculos om de pe pământ azi, după cum spunea Jan Markell, cel care este sfătuitorul principal al lui Klaus Schwab şi de care ascultă liderii lumii, vorbim despre Yuval Noah Harari.
Acesta se declară ateu dar nu este, dimpotrivă. Este un om profund implicat în spiritualitatea orientală, un fervent practicant al ocultismului budist. A început să practice meditaţia Vipassana pe când se afla la Oxford, în anul 2000, atunci când a studiat în vederea obţinerii doctoratului în filozofie, la Jesus College (!). El spune că această practică a meditaţiei i-a schimbat viaţa. (Din punct de vedere creştin, conform cu învăţăturile Sfintelor Scripturi, această practică este una ocultă, păgână, practicantul intrând sub influenţa puterilor demonice).
Harari practică acest tip de meditaţie de 22 de ani, câte două ore pe zi. O oră înainte să-şi înceapă munca şi o oră la sfârşitul muncii zilnice. Pe lângă aceasta, în fiecare an se retrage pentru 30 de zile, fără cărţi, şi social media, într-un loc liniştit şi practică acest tip de meditaţie Vipassana. Nu o face după ureche ci are un profesor de meditaţie, un guru renumit, Satya Narayana Goenka.
Harari şi-a dedicat cartea „Homo Deus” (Omul Dumnezeu) acestui profesor al său şi spune despre el: „Goenka m-a învăţat cu dragoste lucruri importante şi nu aş fi putut să scriu această carte fără concentrarea, pacea şi cunoaşterea interioară pe care am dobândit-o practicând meditaţia Vipassana timp de 15 ani.”
Satya Narayana Goenka, maestrul lui Harari, prin învăţăturile sale accentuează calea lui Buddha de eliberare, despre care el spune că „este nonsectariană, este universală şi ştiinţifică în caracter”. A fost invitat ca vorbitor la „Millenium World Peace Summit of Religious and Spiritual Leaders” (Summit-ul milenar pentru pacea mondială al religiilor şi liderilor spirituali) care s-a ţinut în sala adunării ONU din New York, pe 29 August 2000. A călătorit mult susţinând conferinţe în faţa unui public semnificativ, inclusiv la Forumul Economic Mondial de la Davos al lui Schwab. La moartea lui un autor american şi profesor şi el în această mişcare Vipassana, pe nume Jack Kornfield, declara: „În fiecare generaţie este câte un vizionar şi un maestru spiritual profund care ţine sus torţa „Dharmei” (cu referire la Buddha) ca să ilumineze lumea. La fel ca şi Dalai Lama şi Thich Nhat Hanh, Goenka a fost unul dintre marii maeştri spirituali din timpurile noastre. El a fost o inspiraţie şi i-a influenţat profund pe Josheph Goldstein şi Sharon Salzberg, Ram Dass, Daniel Goleman şi pe mulţi alţi lideri spirituali din Occident”. După nume par a fi toţi evrei şi toţi sunt pionieri şi învăţători ai tehnicilor de meditaţie orientale, declaraţi atei dar profund implicaţi în spiritualitate.
Jay Michaelson a scris în Huffington Post un articol cu titlul „Omul care a învăţat lumea să mediteze” şi în care a afirmat: „El (Goenka) a fost un învăţător principal pentru prima generaţie de profesori care au predat meditaţia interioară care au avut impact în Statele Unite”. Deci Goenka a fost un fel de apostol al budismului şi practicilor oculte pe teritoriul Statelor Unite.
În anul 2000 Goenka a pus piatra de temelie a celei mai mari pagode din lume, numită Global Vipassana Pagoda. Observăm tot mai frecvent în orice denumire astăzi cuvântul GLOBAL. Este localizată în Mumbay, India, a fost terminată în anul 2009 şi în interiorul ei se află, după cum afirmă Goenka, relicvele lui Buddha. Clădirea are înălţimea unui bloc cu 30 de etaje şi o sală imensă destinată meditaţiei Vipassana, sală în care, după cum spune Goenka, cei ce meditează pot să stea în jurul relicvelor lui Buddha şi să beneficieze de vibraţiile Dhamma care provin de la aceste relicve. Găsim o paralelă în ceea ce se întâmplă în ortodoxie, referitor la închinarea la moaşte, sau în mişcarea Noua Reformă Apostolică, în special Biserica lui Bill Johnson din Redding, California, acolo unde oamenii sunt îndemnaţi să se culce peste mormintele sfinţilor pentru a absorbi puterea care vine de la aceştia.
Maestrul Goenka pretinde că ceea ce învaţă el vine direct de la Buddha şi că acesta nu pretinde că practicantul trebuie să se convertească la vreo religie sau sistem religios, Goenka spunând că Buddha niciodată nu a învăţat vreo religie sectaristă. El (Buddha) a învăţat Dhamma – calea eliberării – care este universală (din nou termenul GLOBAL – pentru toţi). Învăţăturile lui sunt deschise oamenilor din toate credinţele religioase, chiar celor fără de nici o credinţă religioasă. Eliberarea despre care vorbeşte acest tip de meditaţie înseamnă eliberare faţă de impurităţile minţii şi, ca rezultat al procesului de cultivare a unei minţi pure, eliberarea de suferinţă.
Goenka descrie Vipassana ca şi un experiment practic, ştiinţific, în care persoana implicată poate observa schimbarea constantă a naturii minţii şi trupului la cel mai adânc nivel şi în care o persoană obţine o profundă cunoaştere de sine care duce la o adevărată fericire şi pace a minţii.
Toate acestea sunt în totală contradicţie cu ceea ce învaţă Dumnezeu despre cunoaşterea de sine, despre eliberare, despre fericire şi pace a minţii şi a inimii. Dumnezeu şi creştinismul învaţă că toate acestea se pot obţine doar prin credinţa în Isus Hristos, prin naşterea din nou realizată de El, prin eliberarea omului pe care o lucrează Dumnezeu prin Duhul Sfânt în viaţa celui ce crede în Hristos. Şi la acest stadiu nu poate ajunge oricine şi pe orice cale, calea este una singură: Isus Hristos.
Cei menţionaţi vorbesc despre o cale ştiinţifică, nu spirituală, folosind un limbaj înşelător. În realitate ceea ce propun ei este un drum profund spiritual numai că nu este ancorat în adevăr ci în minciună. Ei propun oamenilor o cale falsă spre eliberare şi fericire şi este evident că aceasta nu poate decât să producă o coliziune cu creştinismul. A accepta calea propusă de Buddha înseamnă lepădare de credinţa în Isus Hristos. Ori tocmai aici vrea să ajungă Antihristul.
Pentru Harari, sfătuitorul principal de astăzi, a crede în Isus Hristos este „fake news” dar a crede în Budhha este corect şi de folos. Pe viitor, prin efectul de control al implantului pe care liderii mondiali şi-l doresc, credinţa în Isus Hristos va fi combătută iar credinţa în Budhha – marele aducător de fericire globală – va fi insinuată şi promovată. Cu adevărat libera voinţă a omului este o problemă pentru liderii globalişti şi ei lucrează de zor pentru a o anihila.
Nu cred că mai este nevoie să adăugăm ceva pentru a ne face o idee despre ce gândeşte şi ce vrea cel ce dă astăzi sfaturi liderilor globalişti şi despre ce se doreşte şi se urmăreşte în legătură cu viitorul omenirii. Este evident, din spusele lui Harari, că el este condus de duhul lui Antihrist despre care Scripturile Sfinte vorbesc clar şi limpede. Acest duh a fost prezent în lume încă de acum două mii de ani (1 Ioan 4:3) şi el a vorbit tot timpul împotriva lui Dumnezeu Tatăl şi împotriva lui Isus Hristos, Fiul. Oriunde a fost o astfel de luptă sau împotrivire a fost prezent duhul lui Antihrist. Dar la finalul vremurilor, pe care Scripturile îl descriu şi care se apropie cu paşi repezi, tot aceste Scripturi Sfinte vorbesc despre apariţia fizică a acestui Antihrist.
Gândindu-mă la toate acestea mă întreb: Cine este, de fapt, sfătuitorul lui Klaus Schwab – doctorul în filozofie Harari sau guru-ul budist Goenka? Sau nici unul nici altul ci altcineva mai umbros?…
Citind în cartea Apocalipsa m-am întrebat de ce cei ce vor primi acel implant, semnul fiarei, pe mână sau pe frunte, nu vor mai avea niciodată şansa de a fi primiţi de Dumnezeu (Apocalipsa 14: 9-12) şi restauraţi? Doar Dumnezeu primeşte la El pe oricine îşi recunoaşte greşeala şi păcatul, prin pocăinţă şi îl reabilitează. Dar ceea ce spune Harari că ar putea face acel implant explică de ce nu ar mai fi cale de întoarcere, de pocăinţă: pentru că cel ce primeşte acel dispozitiv nu va mai putea să se pocăiască, nu va mai putea să-i pară rău, pentru că şi pocăinţa va fi tot un „fake news” care va fi combătut şi eliminat din gândul omului prin mecanismele şi tehnologia la care omenirea a ajuns în aceste vremuri. Omul va fi controlat prin ceea ce i se va introduce „sub piele” şi va fi condiţionat ce să creadă şi ce nu, ce să facă şi ce nu. Alţii vor gândi şi alege pentru el! Este ultima, cea mai mare şi cea mai perfidă lovitură dată de Satan.
Omul este mântuit, salvat de nenorocirea veşnică, doar prin credinţa în Isus Hristos. Dar dacă el nu mai poate crede în Isus Hristos, din pricina faptului că nu i se mai dă voie să creadă datorită controlului minţii sale de către această Inteligenţă Artificială implantată în corp căreia i se face atât de multă reclamă azi, atunci nici salvare de la pedeapsa veşnică nu va mai fi. Este bine să ne aducem aminte că şi acest pas al anulării voinţei noastre se va face tot prin promisiuni de bine în folosul nostru şi al întregii umanităţi.
Voinţa noastră va fi provocată până în punctul în care să ne pierdem viaţa aceasta fizică, să renunţăm la ea, din pricina faptului că fără acel implant nu vom mai putea trăi (Apocalipsa 13). Va fi atunci o ultimă, ca să zic aşa, exercitare a liberei voinţe. Cine va respinge implantul îşi va mântui sufletul, murind fizic (de foame sau martirizat), iar cine îl va primi a acceptat să fie „hackuit” şi controlat ca un computer, trăind încă o vreme dar nu ca un om ci ca un mutant, un hibrid, o monstruozitate.
Vechii comunişti şi torţionarii lor, îi chinuiau pe creştini, spunându-le că, dacă se leapădă de Hristos, vor fi liberi să-şi trăiască vieţile din nou. Unii, din pricina fricii şi a suferinţei teribile, i-au crezut pe comunişti dar, în unele cazuri, după lepădarea lor de credinţă erau împuşcaţi. De ce îi împuşcau dacă torţionarii şi-au atins scopul şi bieţii oameni s-au lepădat de Hristos? Ca să nu mai poată ulterior să se pocăiască şi să se întoarcă la El. În felul acesta diavolul ştia sigur că acel suflet va fi damnat pe veci.
Se pare că, după spusele acestui Guru modern, semnul fiarei va face acelaşi lucru – va duce la imposibilitatea omului să se întoarcă la Hristos şi să se căiască de lepădarea de El sau de orice păcat deoarece va fi condiţionat prin impulsurile ce le va primi ce să creadă şi ce nu. Este lucrarea Antihristului care, cred eu, este deja între noi. Nu ca şi până acum, doar duhul lui. În curând este posibil să se arate şi fizic. Că va fi inteligentul şi abilul Yuval Noah Harari, sau că va fi altul, vom vedea. Dar tot acest sistem păgân al Noii Ordini Mondiale drumul Antihristului îl pregăteşte. De aceea creează toată această criză cu Covid-ul, războiul din Ucraina, crize energetice sau alimentare, pentru că lumea trebuie să ajungă la un impas teribil când se va propune un salvator. Fie că va fi Yuval Noah Harari, fie că va fi altul, aceleaşi principii le vom auzi şi aceeaşi luptă împotriva lui Hristos şi a adevăraţilor creştini se va duce.
Să respirăm câteva momente…
La fel ca în trecut mulţi vor spune că aşa ceva este imposibil, că într-o lume civilizată aşa ceva nu se poate întâmpla, că oamenii se vor trezi şi vor lua atitudine şi că, la fel ca şi în alte momente dificile ale istoriei rana se va vindeca şi omenirea va merge înainte. Oricât de binevoitor aş vrea să fiu şi de încurajator, Biblia nu mă lasă să gândesc în acest fel. Biblia a vorbit despre tot ce se întâmplă acum, cu două mii de ani înainte (şi chiar mai mult, vezi profetul Daniel) şi a descris lucrurile cu exactitate. Astfel Biblia afirmă că urmează să aibă loc evenimente şi catastrofe teribile care vor afecta întreg pământul, care vor aduce omenirea în pragul disperării şi care vor duce la un final inevitabil al omenirii. În punctul acesta – şi numai în această privinţă, dar cu o nuanţă diferită – sunt sută la sută de acord cu Klaus Schwab: niciodată lucrurile nu se vor mai întoarce la ceea ce au fost! Dar controlul globaliştilor şi al Noii lor Ordini Mondiale va fi scurt şi, după un timp de mari încercări care vor veni peste omenire şi când sataniştii îşi vor freca labele cu satisfacţie, crezând că au biruit, va apărea pe norii cerului Cel ce a fost mort dar care a înviat şi care este viu în vecii vecilor şi împotriva căruia luptă toţi globaliştii de astăzi: Isus Hristos. Îşi va distruge duşmanii care astăzi se văd pe val şi pe toţi care nu au crezut în El dar îi va primi în slava Sa pe toţi cei care i-au fost credincioşi şi care nu s-au închinat Antihristului şi va începe o altă etapă a omenirii – un cer nou şi un pământ nou unde nu va mai fi loc de companii farmaceutice care să omoare, de lideri mondiali corupţi, de magnaţi superbogaţi, de dictatori şi cozi de topor, de control al minţii şi de înrobire, pentru că Satan va fi legat pe veci şi aruncat în iazul de foc, împreună cu toţi care i-au fost slugi supuse pe acest pământ. Atunci Klaus Schwab şi consilierul lui Yuval Noah Harari vor regreta veşnic eroarea în care au trăit, iar cei ce nu i-au crezut pe ei ci L-au crezut pe Dumnezeu se vor bucura veşnic.
Ministrul pentru Finanţe al Germaniei, Christian Lindner, declara, încercând să vorbească profetic şi să dea speranţe de viitor : „Când totul se va termina la sfârşitul acestei perioade teribile a pandemiei şi al războiului (din Ucraina) atunci vom face o dezvoltare a civilizaţiei şi se va forma o nouă economie, o nouă societate şi, parţial, o Nouă Ordine Mondială. Acesta este un scop pentru care se rentează să muncim, în fiecare zi din nou, începând cu ziua de azi şi mai departe”.
Adevărul însă este altul şi este rostit de Dumnezeu în ultima carte a Bibliei, Apocalipsa 1:1-8:
1 Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. 2 Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.
3 Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. 4 El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”
5 Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi.” Şi a adăugat: „Scrie, fiindcă aceste cuvinte sunt vrednice de crezut şi adevărate.”
6 Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce îi este sete, îi voi da să bea fără plată din izvorul apei vieţii. 7 Cel ce va birui, va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu. 8 Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.”
Cu Isus Hristos începe totul şi tot El este ultimul Cuvânt.
(Ideile din materialele postate la rubrica “Editorial” reprezintă punctele de vedere personale ale autorilor şi nu angajează în nici un fel Biserica Harul din Zalău)
https://radiounison.ro/cine-tine-lectiile-la-davos-2/
////////////////////////////////////////
Rolul ateismului în comunism. De ce religia și comunismul nu pot coexista
Ura intrinsecă a comunismului modern față de religie a fost cel mai abitir demonstrată prin modul în care China s-a comportat față de uigurii musulmani. De pe vremea lui Marx, scopul comunist a fost întotdeauna de a crea un „om nou”. Și acesta este și singurul scop al așa-numitelor tabere de reeducare din provincia Xinjiang. Până la trei milioane de uiguri – mai mult de un sfert din populație – au fost supuși spălărilor politice pe creier în cadrul taberelor. Scopul fiind de a-i rupe de credința și cultura lor, făcându-i „potriviți” în sistemul socialist chinez. După cum remarcă cercetătorul Adrian Zenz, cei care sunt eliberați din lagărele de „reeducare” erau de cele mai multe ori încadrați mai apoi în lagăre de muncă forțată, care continuau, de asemenea, să mențină o pregătire ideologică continuă conformă cu gândirea marxistă.
Majoritatea religiilor își cheamă adepții să caute adevărul dincolo de lucrurile acestei lumi. În comunism, lumea efectivă, în care trăim, este tot ceea ce există – o lume a productivității și a bunurilor materiale și nimic altceva. Astfel, regimurile care conduc lumea strict în numele idealului lor caută să distrugă sufletul și să renege orice libertate de conștiință. Credința, speranța, caritatea și răbdarea sunt idei periculoase pentru un sistem care se bazează pe frică și competivitate cultivată prin invidie. Și cum ceea ce este periculos trebuie distrus, comuniștii reeducă toți indivizii care „gândesc periculos”. Pentru a crea edenul comunist pe pământ, credincioșii trebuie să-și abandoneze religia sau, dacă refuză să se dezică de convingerea lor religioasă, să trăiască într-un real infern.
Omul și libertatea
Raportarea omului la realitate sau la viață, are la bază un temei banal în aparență, dar cât se poate de profund, complicat și de straniu, în realitate. Trimite către un paradox ce nu poate fi deslușit niciodată. Filosofia a luat naștere dintr-o întrebare asupra căreia orice om cu simț de răspundere meditează cel puțin o singură dată în viață. „De ce existăm?” Cu siguranță ne-am întrebat care este scopul existenței noastre. Iar nevoia de a ne răspunde la această întrebare este una esențială, una care ne face să ne întrebăm ce este existența sau care sunt originile existenței. Există o nevoie în noi de a trece mai departe de existența în sine, deși metafizica pune altfel în balanță ființa, ființarea, existența etc. Libertatea este văzută la Heidegger ca o cale spre atingerea propriei noastre esențe, prin ea este posibilă lumea:
„Doar acolo unde există libertate, doar acolo există un a-fi-în-vederea-a, doar acolo există o lume. Pe scurt spus: transcendenţa Dasein-ului şi libertatea sunt identice! Libertatea îşi dă singură posibilitatea internă; o fiinţare care e liberă este în sine însăşi în chip necesar una care transcende.”
De cele mai multe ori transcendența este o abordare cât se poate de firească a omului. Cel care privește spre cer și începe să se întrebe care este locul și scopul său în imensitatea Universului. Când te încarci de minunăția diversității și a dimensiunii lumii din jurul tău și a celei din interiorul tău începi să crezi că există ceva anume pentru tine creat. Și, de cele mai multe ori, atribuim importanța existenței noastre prin intermediul divinității.
Umanitatea va rămâne mereu situată în metafizică. Iar metafizica este singura care poate întemeia o eră „în măsura în care menține o umanitate într-un anumit adevăr cu privire la ființarea ca atare în întregul ei, reținând-o totodată acolo”.
Omul trebuie să aibă mereu siguranța unei alte alternative, a unei existențe care se ridică deasupra a tot ce este în jurul său. Nevoia de mântuire, de visare, de empatie. Omul are nevoie de iubire față de sine și de aproapele său, iubirea față de frumos și de artă. De aceea condamnații care au luat parte la Fenomenul Pitești sau cei din lagărele de concentrare erau însingurați, pierzând legătura cu cel de lângă, cu cel care trece prin aceeași suferință, comuniștii se asigurau că aveau confirmarea unei lumi lipsite de Dumnezeu și de iubirea, nu exista nicio realitate care să aline și, prin urmare, nimic care să ofere un sens suferințelor îndurate. Răutatea asupritorilor era zidul care se interpunea între oamenii, deveniți victime, și lumea ideală spre care fiecare în parte tindea.
Erodarea empatiei era un element cheie în cadrul experimentelor și a torturilor de la Pitești. Tocmai pentru că așa obțineau persoane lipsite de rădăcini gata să facă tot ce era necesar pentru a supraviețui. Să îți asiguri încă o zi de existență, acesta era unicul orizont al deținuților din astfel de temnițe ale suferinței.
După încetarea celui de-al Doilea Război Mondial oamenii au avut parte de o trezire dintr-un coșmar. Întrebarea căreia oamenii de știință au încercat să-i găsească un răspuns, să afle cum de un om este capabil să pună în mișcare o cruzime precum cea practicată în lagărele de concentrarea sau cum de este posibil să ștergi orașe de pe fața Pământului (bomba atomică). Prin intermediul unui experiment s-a încercat studierea obedienței și a rezistenței în fața autorităților, mai ales atunci când individul este obligat să încalce principiile morale.
Despre Experimentul Milgram
Stanley Milgram de la Yale a fost cel care a inițiat experimentul care avea menirea să evalueze capacitatea de supunere a omului în fața unei amenințări. Cât de multe este dispus individul doar pentru siguranța propriei sale siguranțe. Planul experimentului era unul cât se poate de simplu. Voluntarii care participau în schimbul unei sume de bani la un test de memorie în care erau implicați un profesor (adică voluntarul) și un elev (era de fapt un actor). Profesorul trebuia să aplice un curent electric elevului de fiecare dată când greșea.
Elevul era pus să stea într-o altă încăpere, din care putea comunica cu experimentatorul (unul dintre cercetătorii care erau parte din adevăratul experiment) și cu profesorul. Primul pas era ca profesorul să primească o doză din ce urma să administreze ele, un electroșoc, ca un exemplu al electroșocurilor care urmau să îi fie administrate elevului de-a lungul experimentului. Profesorul primea o listă cu perechi de cuvinte. Acesta urma să îi citească elevului primul cuvânt din pereche, urmat de patru opțiuni posibile, din care acesta să ghicească perechea potrivită. La fiecare alegere greșită, elevului i se administra un electroșoc de către profesor, a cărui intensitate devenea, gradual, tot mai puternică (creștea, la fiecare răspuns greșit, cu valoarea de 15 Volți).
Realitate era alta. Actorul care interpreta rolul de elev dădea drumul unei benzi care reda sunete de suferință. Iar, în tot acest timp, de fiecare dată cercetătorul care se afla în aceeași încăpere cu profesorul îl încuraja să apese în continuare, indiferent de sunetele care se auzeau de cealaltă parte. Cel mai dureros este că au fost oameni care au apăsat chiar și după ce nu se mai auzea absolut nimic de cealaltă parte. În prima fază a experimentului de acest tip, făcute de Milgram, procentul celor care au continuat să apese până la capăt, atingând valoare de până la 450 de Volți, a fost de 65% din subiecți.
Miza acestui experiment este aceea că omul când se îndepărtează de victimă este lipsit de empatie. Astfel grozăvia sau cruzimea actului său de exterminare este diminuată. Este tocmai acea banalitate a răului despre care vorbea și Hannah Arendt. Pentru că privirea în ochi a celui căruia ești dispus să-i faci rău pentru asigurarea propriei tale securități te responsabilizează mai mult. Față de apăsarea unui buton care trimite o bombă atomică și extermină un oraș întreg, curmând sute sau poate chiar mii de vieți în câteva minute. Fapt ce ne face să ne întrebăm cum anume se raportează omul față de celălalt atunci când alegi să torturezi, cum ești atunci când ai victima în fața ochilor tăi și preferi să sufere ea și nu tu. De ce erau comuniștii atei și preferau să elimine tot ce se poate din sufletul omului? De ce marile forme de guvernare din secolul trecut îndoctrinau și nu educau? Doar așa putem anula rațiunea. Doar așa putem să devenim fiare, atunci când tot ce ai de salvat ești tu, când tot ce ai de făcut este să supraviețuiești.
Fenomenul Pitești și alteritatea umană
Iar puterea noastră vine din străfundul acesta, unde ne întâlnim cu propriul nostru Dumnezeu. Un om cu o structură spirituală puternică este foarte greu de înrobit. Atât timp cât ai nucleul tău (cel mai ascuns) tare, când te ghidezi după valori, principii și empatie este mai greu să fii manipulat. Însă, de cele mai multe ori, această „reeducare” ținea mai mult de anihilarea esenței umane. Orice mic element care te trimite undeva mai departe de lumea contingentă este libertate și eliberare. Iar comunismul nu avea nevoie de oameni liberi care gândesc și care sunt gata de sacrificiu. Aveau nevoie de instrumente de tortură, de oameni alienați care sunt gata să plece capul atunci când este nevoie.
„Mi-a fost dat să văd cum un om se poate transforma, cu sau fără voia lui, într-un instrument de tortură pentru semenii lui sau cum poate accepta martiriul cu seninătate. Pentru a putea înţelege cum de a fost posibil să se ajungă la asemenea crime, consider că e necesar să se urmărească, pe cât este posibil, evoluţia acestei reeducări diabolic gândite, prin care se urmărea distrugerea fizică şi morală a tuturor celor care au avut curajul să se opună comunismului”.
Fragment din cartea Fenomenul Pitești.
Cu atât mai mult era necesar ca mare parte din condamnați să ajungă la rândul lor persecutori. Acest traseu care se făcea prin intermediul violenței și a umilinței reușea să facă din victime călăi. Era un exercițiu de alterare a identității umane prin punerea oamenilor în situații limită. Nevoia de a rupe tot ce ține de resortul interior al omului are în vedere dezumanizarea. Prin distrugerea orizontului se poate cel mai bine să ucizi tot ce este uman într-o persoană. Omul care se dedică acestei cauze comuniste trebuie să fie lipsit de familie, trebuie să fie lipsit de Dumnezeu, de miză existențială pentru el totul este finit, totul este aici și acum. Nu există mântuire, împlinire personală sau conduită.
Deși termenul de „comunism” se poate referi la anumite partide politice, în esența sa, comunismul este o ideologie a egalității economice prin eliminarea proprietății private. Este vorba despre o comunitate care se vrea cât mai unitară, pornind de la principiul egalității. De la începuturile sale, de acum un secol, comunismul, o ideologie politică și economică care impune o societate fără clase, controlată de guvern, în care totul este împărțit în mod egal, a cunoscut o serie de creșteri și declinuri. Ceea ce a început în anul 1917 în Rusia, a devenit o revoluție globală, devenind o realitate unitară în țări îndepărtate precum China și Coreea până în Kenya și Sudan sau în Cuba și Nicaragua.
Comunismul s-a declanșat de la Revoluția din octombrie a lui Lenin și s-a răspândit în China odată cu ascensiunea lui Mao Zedong la putere și în Cuba, odată cu preluarea lui Fidel Castro. A fost ideologia din spatele unei părți a Războiului Rece și a văzut un declin simbolic odată cu căderea Zidului Berlinului. Astăzi doar o mână de țări rămân sub conducerea comunistă. Mai jos este o cronologie a evenimentelor notabile care au modelat arcul comunismului în istorie
Legile comunismului, exprimate de Karl Marx, se concentrează pe ideea că inegalitatea și suferința rezultă din capitalism. Sub capitalism, oamenii de afaceri și corporațiile private dețin toate fabricile, echipamentele și alte resurse numite „mijloacele de producție”. Acești proprietari, conform doctrinei comuniste, pot exploata apoi muncitorii, care sunt obligați să-și „vândă” munca contra salariilor.
Clasa muncitoare – sau „proletariatul” – trebuie să se ridice împotriva proprietarilor capitaliști sau „burgheziei”, conform cu idealurile comunismului, și să instituie o nouă societate fără proprietate privată, fără clase economice și fără profit. Comunismul diferă de socialism, deși cele două au asemănări. Ambele filozofii pledează pentru egalitatea economică și proprietatea statului asupra diferitelor bunuri și servicii. Cu toate acestea, socialismul funcționează de obicei prin structurile democratice existente ale țărilor capitaliste.
Socialismul și comunismul sunt în esență filosofii economice care susțin mai degrabă proprietatea publică decât cea privată, în special a mijloacelor de producție, distribuție și schimb de bunuri (adică de a face bani) într-o societate. Ambele își propun să rezolve problemele pe care le consideră create de un sistem capitalist de piață liberă, inclusiv exploatarea muncitorilor și o prăpastie în creștere între bogați și săraci. Dar, în timp ce socialismul și comunismul împărtășesc unele asemănări de bază, există și diferențe importante între ele. Karl Marx și originile comunismului. Socialismul a apărut ca răspuns la schimbările economice și sociale extreme cauzate de Revoluția Industrială, și în special luptele muncitorilor. Mulți muncitori au devenit din ce în ce mai săraci, chiar dacă proprietarii de fabrici și alți industriași au acumulat bogăție masivă.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, primii gânditori socialiști precum Henri de Saint-Simon, Robert Owen și Charles Fourier și-au prezentat propriile modele de reorganizare a societății pe linii de cooperare și comunitate, și nu pe competiția inerentă capitalismului, unde piața a controlat oferta și cererea de bunuri. Apoi a venit Karl Marx, filosoful și economistul politic german care avea să devină unul dintre cei mai influenți gânditori socialiști din istorie. Cu colaboratorul său Friedrich Engels, Marx, a publicat Manifestul comunist în anul 1848, care a inclus un capitol care critica acele modele socialiste anterioare lor drept realități „utopice” complet nerealiste.
Marx a susținut că toată istoria era una a luptelor de clasă și clasa muncitoare (sau proletariatul) ar trebui să aibă parte de întâietate, în mod inevitabil, asupra clasei capitaliste (burghezia) și că va trebui să dețină controlul asupra mijloacelor de producție, ștergând pentru totdeauna toate diferențele sociale, abolind clasele. Comunismul, numit uneori socialism revoluționar, a luat naștere și ca o reacție în fața Revoluției Industriale. Marxiștii fac referire la socialism ca la o primă fază necesară în drumul de trecere de la capitalism la comunism. Marx și Engels nu au ținut să marcheze diferența în mod consecvent sau clar între comunism și socialism, ceea ce a contribuit la asigurarea unei confuzii durabile între cei doi termeni.
Comunismul diferă de socialism, deși cele două au asemănări. Ambele filozofii pledează pentru egalitatea economică și proprietatea statului asupra diferitelor bunuri și servicii. Cu toate acestea, socialismul funcționează de obicei prin structurile democratice existente ale țărilor capitaliste. De fapt, aproape toate țările capitaliste au unele caracteristici socialiste, cum ar fi școlile publice și programul de securitate socială din Statele Unite. În schimb, comuniștii afirmă că sistemele economice și politice capitaliste trebuie să fie complet răsturnate prin revoluție. Din punct de vedere istoric, astfel de revoluții comuniste nu și-au dat niciodată utopiile de egalitate.
Teoria comunistă prezice că, după revoluția proletariatului, liderii trebuie să preia temporar controlul asupra statului, conducându-l spre o „adevărată” societate comunistă. Astfel, guvernele Uniunii Sovietice, China comunistă, Cuba și alte state comuniste au fost la început concepute ca state provizorii. În practică, aceste guverne „temporare” s-au menținut la putere, supunându-și cetățenii adesea controlului autoritar. Ideologia comunistă afirmă, de asemenea, că aceste revoluții ar trebui să se răspândească pe tot globul, să nu fie limitate la țări individuale. Acest lucru explică antagonismul istoric dintre națiunile capitaliste și comuniste – în special lungul război rece dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică.
Rolul ateismului în comunism. De ce religia și comunismul nu pot coexista
///////////////////////////////////////////
Diferitele tipuri de ateism. Un miliard de atei în întreaga lume
https://www.convorbiri.ro/practici-spirituale/diferitele-tipuri-de-ateism-un-miliard-de-atei-in-intreaga-lume/
by Tiberiu Albu
În linii mari:
Există peste un miliard de oameni în întreaga lume care nu sunt religioși.
Este a doua cea mai mare „credință” din lume, dar nu toți ateii sunt la fel.
În linii mari, ei pot fi împărțiți în nereligioși, necredincioși și agnostici.
Se crede că există aproximativ 10.000 de religii în lume. Cei mai mulți dintre noi sunt familiarizați cu cele mari religii precum creștinismul, islamul, hinduismul, budismul și așa mai departe, dar sute de milioane de oameni care cred și în credințele populare, tradiționale sau tribale.
Teologii, antropologii și sociologii sunt foarte buni la clasificarea religiilor. Oamenii își dedică întreaga viață pentru a face delimitările ezoterice dintre diferențe. Iconografia, crezul, ritualul, închinarea, rugăciunea și comunitatea servesc la trasarea granițelor dintre aceste credințe.
În afara bisericilor, moscheilor, templelor și pagodelor se află o masă de oameni, enigmatică, indefinibilă: grupul de oameni care aparțin unui anumit tip de ateism. Peste un miliard de oameni nu urmează nicio religie.
În mod remarcabil, nu tot ateismul este la fel. Există diferite tipuri de ateism, pe care le vom analiza în acest articol.
Tipuri de ateism
Problema este că statisticile nu spun o poveste completă. Termenul „nereligios” este atât de larg încât este aproape lipsit de sens. Cuvintele laic, agnostic, ateu, umanist, ireligios sau non-religios nu sunt sinonime. Acesta nu este o pedanterie pretențioasă. Pentru miliardul de oameni din lume care sunt un anumit tip de ateu, diferența contează.
Nu este o sarcină ușoară să delimităm aceste sisteme de credințe, nu în ultimul rând pentru că un număr mare dintre ele se opun la a fi definite în „credință”. Unii sugerează că este mai bine să descriem non-religia ca o scară (cum ar fi scala 1-7 „ probabilitatea lui Dumnezeu ” pe care o sugerează Richard Dawkins în cartea, Dumnezeu, o dezamăgire ).
Dar și aceasta pune căruța înaintea calului. Nu toată religia este despre probabilitate, certitudine sau consimțământ.
În linii mari, ateii se pot împărți în trei categorii:
nereligioși,
necredincioși
agnostici.
Această listă nu se dorește a fi exhaustivă, iar tipurile de ateism se suprapun adesea.
Cei nereligiosi
ateism
Primul tip de ateism înseamnă să nu urmezi una dintre marile religii tradiționale.
De exemplu, China. Este o țară, la prima vedere, care este extrem de ireligioasă: 91% dintre adulții chinezi pot fi numiți atei . Dar o mare parte din aceste date, ca în majoritatea anchetelor demografice, depind de „autoidentificare” de către respondenți.
Problema este că majoritatea oamenilor din lume de astăzi vor înțelege religia într-un anumit fel. Ei îl văd ca fiind crezurile sau practicile formale ale religiilor stabilite, organizate. Înseamnă să mergi la biserică, să te rogi de cinci ori pe zi sau să crezi în cele Patru Adevăruri Nobile. Dar religia este mult mai largă decât atât.
În cazul Chinei, în timp ce 91% pretind că sunt „atei”, 70% din populația adultă practică închinarea strămoșilor . Douăsprezece la sută se autoidentifică cu anumite credințe populare , iar marea majoritate practică „ medicina tradițională ” pseudoștiințifică, cvasi-religioasă.
Pentru mulți oameni, „ateismul” înseamnă a nu crede în această sau acea religie formală. Pentru alții, cuvântul s-ar putea asemăna mai mult cu etimologia sa, în care „ateism” înseamnă credință antiteistă (permiterea budismului, de exemplu). Mulți din această categorie pe care i-am putea descrie drept „mistici” – adică ei nu cred că nicio imagine sau idee despre Dumnezeu(i) este corectă, dar simt că există un fel de realitate spirituală.
Este o curiozitate văzută în toată lumea. Un „ateu” ar putea crede și în îngeri, zâne, karma, un plan divin, un suflet, fantome, spirite sau plăci Ouija. Niciuna dintre acestea, singure, nu alcătuiește o credință organizată, dar sunt credințe într-un fel.
Necredincioșii
Al doilea tip de ateism este cel care argumentează împotriva sau respinge anumite afirmații de credință.
Acești atei vor defini religia ( pe bună dreptate sau nu ) ca fiind un set de crezuri, credințe și afirmații cvasi-factuale pe care le numesc false. Este tipul de ateism cu care cei mai mulți sunt familiarizați și este adesea tipul care apare cel mai adesea pe forumurile de mesaje de pe internet.
Acești atei vor spune „Isus a înviat din morți”, „Levitația yoghinilor este posibilă” sau „Îngerul Jibril i-a vorbit lui Mahomed”. Acestea sunt toate afirmații care pot fi infirmate sau ar trebui să fie necrezute. Sunt fapte de coroborat sau de respins. Atei moderni precum Richard Dawkins și Sam Harris și cei mai în vârstă precum David Hume sau John Stuart Mill aparțin acestui gen. Ei subliniază ceea ceea ce ei percep a fi inexactitățile, contradicțiile sau absurditățile a ceea ce preda religia.
Tipul de ateism „necredincios” va ataca adesea valorile unei religii sau chiar religioșii înșiși. Ei susțin că religia este ceea ce duce la intoleranță, prejudecăți, rasism, misoginie, genocid, violență, cruzime, superstiție, ignoranță și așa mai departe, așa că trebuie respinsă din start.
Agnosticii
ateism
Al treilea tip de ateism este neangajarea. Se numește agnosticism.
Dacă definim ateismul ca o declarație de credință – și anume „Sunt 100% sigur că Dumnezeu(i) nu există” – atunci sunt foarte puțini atei.
Multe dintre tipurile de „necredincioși” se preocupă de probabilități și de verificarea afirmațiilor de credință. Dar, având în vedere că multe dintre pretențiile religiei sunt supranaturale, este imposibil să le excludem complet.
Oamenii sunt ființe fizice, cu simțuri failibile și cu inteligență variabilă. Ca atare, foarte puțini oameni vor pretinde certitudine despre metafizic și infinit. Mulți dintre cei care se autointitulează atei sunt de fapt agnostici.
Ar putea fi cei care cred că religia nu are deloc dreptate sau care acceptă că există un grad diferit de posibilități. Alții ar putea suspenda judecata – nu există date (accesibile) în niciun caz, așa că de ce să urmeze o religie?
După cum susține William James în eseul său „Voința de a crede”, agnosticismul de acest tip (sau „scepticismul”, după cum spune el) este echivalent cu ateismul. Dacă ne trăim zilele fără a ține cont de religie, fără a trăi viața credinciosului, atunci este „ca și cum am ales în mod pozitiv să nu credem”.
Diferența dintre agnostici și atei este pur și simplu una epistemologică. Pentru ambii, religia pur și simplu nu este importantă.
////////////////////////////////////
Topul țărilor cu cei mai mulți atei
Gallup International a realizat, la sfârșitul anului 2016, un sondaj pe diverse teme, în care respondenţii au fost întrebați și dacă sunt sau nu persoane religioase. Potrivit studiului publicat recent, mai bine de jumătate din populația planetei se declară religioasă. Studiul, la care au participat 66.000 de persoane din 68 de țări, arată că 62% dintre respondenți se consideră religioși, 25% nu se consideră religioși și 9% spun că sunt atei. Potrivit Gallup, 74% din populația planetei crede că avem suflet, 71% dintre pământeni cred în Dumnezeu și 56% cred în Rai în timp ce 54% cred în viața de după moarte și puțin sub jumătate(49%) în existența iadului. Cele mai religioase țări Thailanda este cea mai religioasă țară, aproape întreaga populație (98%) declarându-se religioasă. Alături de Thailanda, țările care se remarcă ca fiind cele mai religioase sunt Nigeria (97%), Kosovo, India, Ghana, Coasta de Fildeș, Papua Noua Guinee (toate cu 94%), Fiji (92%), Armenia (92%) și Filipine (90%). România ocupă și ea un loc fruntaș în top, 89% dintre români spunând că sunt religioși. Țările cu cei mai mulți atei China este țara cel mai puțin religioasă – 7 din 10 chinezi spun că sunt atei (67%), de peste două ori procentul găsit în orice altă țară. 23% dintre chinezi se definesc ca non-religioși și doar 9% dintre aceștia se declară persoane religioase. După China, printre țările cel mai puțin religioase regăsim Suedia, Cehia și Regatul Unit cu 7 din 10 persoane care au declarat că sunt atei sau non-religioși (18% și 55% în Suedia, 25% și 47% în Cehia, 11 % Și 58% în Regatul Unit). În România doar 3% dintre cetățeni se declară atei, în timp ce 6% au răspuns că nu sunt religioși. Puteți consulta o hartă a lumii cu procentele fiecărei țări participante la studiu aici.
https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/social/topul-tarilor-cu-cei-mai-multi-atei-763304
/////////////////////////////////////
Ateismul de stat
Ateismul de stat înseamnă promovarea ateismului ca doctrină oficială, dacă este necesar, un stat . Se distinge radical de laicism , care separă statul de religii , dar le lasă libere și nu promovează nici ateismul, nici necredința , nici credința , ci doar libertatea de conștiință în ceea ce privește legea, adică fără ostentare , fără excese comerciale. și fără monopol ideologic .
Politicile care decurg din ateismul de stat au fost puse în aplicare de mai multe ori. Au atins apogeul în secolul al xx- lea odată cu apariția statelor comuniste , care au persecutat și au căutat să controleze religia, dar nu au interzis toate, cel puțin nu de-a lungul istoriei lor .
rezumat
1 poveste
1.1 Revoluția franceză
1.2 Țările comuniste
1.2.1 Uniunea Sovietică
1.2.2 Albania
1.2.3 China comunistă
1.2.4 Coreea de Nord
1.2.5 Cambodgia
1.2.6 Etiopia
1.2.7 România
2 Referințe
3 A se vedea, de asemenea
3.1 Articol conex
3.2 Bibliografie
Istorie
Formele ateismului de stat au fost promovate în Franța în timpul Revoluției Franceze , în timpul Revoluției Mexicane (1910-1920) și după Revoluția Bolșevică (1917) în statele comuniste , cu forme extreme (interzicerea ritualurilor, masacrul religios, deportarea credincioșilor) persistând în practicarea, demolarea lăcașurilor de cult) în Rusia sovietică (1920-1941), în China (1950-1982), în Albania (1947-1990), în Cambodgia (1975-1979)), Coreea de Nord (1949-2009 ) și Etiopia (1987-1991).
Harta lumii care arată națiunile care practicau sau practică în prezent ateismul de stat:
Țări care au practicat ateismul de stat în perioadele istoriei lor.
Țări care practică ateismul de stat în 2020
Revolutia Franceza
Inscripție pe un perete al bisericii Saint-Martin din Ivry-la-Bataille datând din Revoluția Franceză. Biserica a fost transformată în Templul Rațiunii între 1793 și 1794 .
In timpul Revolutiei Franceze , cultul rațiunii a fost creat, apoi, cu sans-culottisme , anumite dechristianization măsuri au fost luate; cele mai remarcabile dintre ele au condus în noiembrie 1793 la închiderea bisericilor din Paris. În templele rațiunii sunt create pentru a permite venerarea Motivul Hébertists atei (toamna 1793-primăvară 1794) și cultul Ființei Supreme deists montagnarzi (primavara-vara 1794 1794).
Țările comuniste
În Uniunea Sovietică , Europa Centrală și de Est și în alte părți ale lumii (China, Coreea de Nord, Vietnam, Laos, Cambodgia, Cuba, Yemen, Etiopia și alte țări africane), țările cu o mare diversitate istorică și cultură au practicat ateismul de stat, în cadrul cadrul luptei de clasă și conform definiției marxist-leniniste a religiei ca factor de „ alienare socială ”: un „ opiu al poporului ” ai cărui clerici sau călugări erau considerați ca „lacai ai exploatatorilor” și „paraziții sociali”.
În Uniunea Sovietică și în „ blocul estic ”, după consolidarea puterii comuniste și moartea în detenție a ierarhilor și clericilor rebeli sau refractari la comunism , autoritățile nu au mai căutat să interzică practica religioasă, ci să controleze. Unele dintre locurile de instruire teologică închise în perioada inițială (până în 1941 în URSS, până în 1960 în celelalte țări comuniste) au fost repuse în funcțiune, sub supraveghere atentă de către poliția politică comunistă ; lăcașurile de cult încă în picioare au fost redeschise treptat (la început doar pentru festivalurile majore) și noii clerici tolerați de regim au devenit, vrând-nevrând, colaboratori ai autorităților.
Când puterea comunistă s-a prăbușit și URSS s-a destrămat , cultele au fost emancipate ideologic și toate activitățile lor au fost din nou autorizate. Dar situația lor era foarte inegală: iudaismul dispăruse în mare măsură, emigrarea urmând „ Shoah prin gloanțe ” și teroarea roșie care făcuse să dispară tot ieshivotul ; Islamul a pierdut sale madrasahs , Frății și savanți săi, devenind vulnerabili la propaganda extremistă din Orientul Mijlociu ; În ceea ce privește bisericile creștine, multe au devenit din nou, în formele lor conservatoare, piloni ai identității popoarelor în cauză. Unii controlează puterile civile ca în Polonia , în timp ce alții își fac o cauză comună, ca în Serbia , Bulgaria , România sau Rusia , unde au răspândit naționalismul (uneori protocronist ) adoptat în locul comunismului de către guverne și noile partide politice din aceste țări, care au rămas în mâinile nomenklaturii în care au fost integrați clericii. În schimbul acestui serviciu, aceste biserici și-au revendicat proprietățile, au deschis edituri, canale de televiziune și circuite de turism religios și au primit sarcina cursurilor de religie în școlile publice.
Uniunea Sovietică
Uniunea Sovietică are o lungă istorie de ateism de stat impune cetățenilor să campanie pentru ateism, nu au sacramente practicate, și nu la locurile participa de cult (mulți au fost dinamitat, cum ar fi Catedrala Hristos – Mântuitorul din Moscova ): neascultarea ar putea duce la Gulag . Această politică a fost dusă la punctul culminant între 1920 și 1939: chiar și sărbătorile majore precum Crăciunul și Paștele au fost abolite, iar Moș Crăciun a fost înlocuit cu „ Părintele Dugel ”. Uniunea Sovietică a încercat să suprime influența religiilor asupra unor mari zone geografice, în special în Asia Centrală .
Albania
În Republica Populară Socialistă Albania a interzis practicarea oricărei religii până în 1990 . Toate lăcașurile de cult au fost fie demolate, fie transformate în spații civile; imamii și preoții au fost masacrați și mulți credincioși au fost puși la muncă forțată , în special pentru a construi mii de blocuri de-a lungul granițelor și drumurilor țării („zidul lui Enver Hoxha ”). În 1967, Albania s -a proclamat oficial „primul stat ateist din lume”.
China comunistă
În Republica Populară Chineză susține o politică de ateismului de stat.
În perioada de violență și persecuție dorită de Mao Zedong din 1966 și numită „ revoluția culturală ”, unul dintre obiectivele Partidului Comunist Chinez era să pună capăt „ celor patru lucruri vechi ”: ideile vechi , vechea cultură , vechile obiceiuri și vechile obiceiuri , desemnând cu aceeași frenezie distructivă a „ gărzilor roșii ” moștenirea culturală, literară, artistică, arhitecturală a țării și înstrăinând în mod eficient tradiții precum căsătoriile aranjate, zestrea , pruncuciderea noului- fiicele născute și multitudinea de superstiții . Politica de distrugere a religiilor nu a fost abandonată oficial până în 1982, sub conducerea lui Deng Xiaoping .
Articolul 36 din Constituția Republicii Populare Chineze din 1982 tinde astăzi spre o mai mare libertate de credință și specifică că:
„Cetățenii Republicii Populare Chineze se bucură de libertatea religioasă. Niciun organism de stat, grup social sau individ nu poate obliga un cetățean să aibă sau nu o religie sau să discrimineze un credincios sau un necredincios. „
Statul tolerează practicile religioase obișnuite, dar instanțele dau o definiție foarte largă a „tulburărilor ordinii sociale” și „dăunării sănătății cetățenilor și a sistemului educațional al statului”, care include toate vorbirile și toate practicile neplăcute autorităților ; În plus
„Grupurile religioase și afacerile religioase nu trebuie să fie supuse niciunei dominații străine …”
… Unde cuvântul „dominație” include orice fel de legătură cu colegii credincioși care locuiesc în afara Chinei. Această dorință de a îndepărta influențele străine restrânge astfel libertatea religiei la organizațiile religioase recunoscute oficial și monitorizate îndeaproape de Gonganbu . Doar cinci așa-numitele organizații „patriotice” sunt recunoscute (credincioșii care se alătură altora decât aceștia cinci riscă să fie urmăriți penal pentru „activitate religioasă ilegală”):
Mișcarea patriotică protestantă triplă autonomă din China (三 自 爱国 运动),
Asociația Budistă din China (中国 佛教 协会),
Asociația Islamică a Chinei (中国 伊斯兰教 协会),
Asociația taoistă din China (中国 道教 协会),
Asociația Patriotică Catolică din China (中国 天主教 爱国 会).
Un caz special este cel al Tibetului , după preluarea puterii chineze în 1959 și exilul celui de-al 14- lea Dalai Lama din India. Înainte de 1959, Tibetul era o teocrație , deoarece Dalai Lama nu era doar liderul spiritual al tibetanilor, ci și liderul lor temporar, adică șeful guvernului tibetan , și a rămas în exil. data, budismul tibetan și- a găsit în sine foarte izolat politic, în timp ce supraviețuiește spiritual atât în diaspora tibetană și în țările vecine , unde oamenii trăiesc. minorități tibetane ( India , Nepal , Bhutan ) și chiar și în China, în cazul în care Panchen Lama se află și în cazul în care autoritățile nu-l mai persecută, dar încurajează acum coloniștii Han să adopte budismul, pentru a sinisa mai bine țara pentru a-și perfecționa asimilarea cu China .
Coreea de Nord
Coreea de Nord este stat comunist oficial atee, care însă nu a interzis religiile , dar puternic pedepsea între 1955 și 1972: în această perioadă, 300.000 de protestanți, 35.000 de budiști, 30.000 de catolici și 12.000 de Chondoists au dispărut definitiv în muncă forțată lagăre . Liga budistă nord-coreeană, fondată în decembrie 1945, a dispărut în 1965; federația creștină nord-coreeană, fondată în noiembrie 1946, a dispărut în 1960. La fel ca China, Coreea de Nord tolerează unele confesiuni, cu condiția ca acestea să adere la dogmele statului și să-i persecute pe cei care merg împotriva dogmelor sale, chiar dacă au fost membri ai grupuri.
Cambodgia
Deși oficial, el a pretins că este inspirat atât de principiile budismului, cât și de cele ale marxismului-leninismului , regimul din Kampuchea Democrată , Angkar (partid unic și guvern) al Khmerilor Roșii , a închis și adesea a ars sediul. de închinare și a ucis călugării (precum și misionarii străini capturați) în timpul genocidului său .
Etiopia
Etiopia comunistă a practicat aceeași Teroarea Roșie ca și alte state comuniste, cu jefuirea de lăcașuri de cult și persecutarea comunităților în numele „emanciparea maselor“ și lupta de clasă , deși țara a avut o tradiție foarte veche religioasă toleranță, atât creștină , cât și musulmană , evreiască și animistă . În 1991 , statul Israel a reușit să exfiltreze evreii din Etiopia în fața și barba dictaturii în vigoare, apoi slăbit; celelalte confesiuni nu au beneficiat de astfel de operațiuni, dar au reușit să se reconstruiască după sfârșitul tiraniei.
România
În Republica Populară România a folosit sale spitale de psihiatrie ca centre de detenție pe termen scurt pentru adversarii politici, precum și pentru creștini imprison acuzați de organizarea de evenimente religioase „neoficiale“, în numele, printre altele, ateism de „stat.
Referințe
Expresii ale lui Karl Marx în Critica filozofiei dreptului lui Hegel (1841), citată de André Piettre , Marx et marxisme , Presses Universitaires de France ,1962, p. 25
(ro) Robert Wuthnow, Enciclopedia politicii și religiei , Congresul trimestrial, 1998, ( ISBN 156802164X și 9781568021645 ) , p. 173-174.
O „ glumă disidentă ” din era comunistă spunea: „ Dacă vreți să raportați ceva sau pe cineva poliției politice fără a vă dezvălui în calitate de informator, mergeți la spovedanie în biserică!” „: (En) Victor A. Pogadaev, ” Originea și clasificarea anecdotelor rusești ca gen folcloric ” , Folclor și folcloristică , Universitatea din Malaya , vol. 5, n o 2Decembrie 2012, p. 9-17 ( citiți online [PDF] )
Hyacinthe Destivelle, creștinii din est după comunism , Cerf 2019, ( ISBN 9782204137355 )
(în) Andrew Greeley , Religion in Europe at the End of the Second Millennium: A Sociological Profile , New Brunswick, Transaction Publishers,2003, 252 p. ( ISBN 978-0-7658-0131-9 ).
(în) Dimitry Pospielovsky , Biserica Ortodoxă din Istoria Rusiei , Crestwood (NY), St. Vladimir’s Seminary Press,1998, 413 p. ( ISBN 978-0-88141-179-9 , notificare BnF n o FRBNF37219314 ).
(în) Steven Merritt Miner , Războiul Sfânt al lui Stalin: religie, naționalism și politici ale alianței, 1941-1945 , Chapel Hill, University of North Carolina Press,2003, 448 p. ( ISBN 978-0-8078-2736-9 , notificare BnF n o FRBNF39007130 , prezentare online ).
(în) Norman Davies , Europe: A History , Oxford, Oxford University Press,1996, 1424 p. ( ISBN 978-0-19-520912-9 ).
(în) Daniel Pipes , The Long Shadow: Culture and Politics in the Middle East , New Brunswick, Transaction Publishers,1989, 303 p. ( ISBN 978-0-88738-849-1 ).
(în) Robert Elsie , A Dictionary of Albanian Religion, Mythology, and Folk Culture , Londra, C. Hurst & Co. Publishers,2001, 357 p. ( ISBN 978-1-85065-570-1 , prezentare online ) , p. 18.
Samuel Samson, „Toți împreună pentru Quebecul de mâine. Ce carte de valori? » , 2013, ( ISBN 2981342525 și 9782981342522 ) , p. 36 .
Astrid Fossier, Dialog interreligios în China Irenees.net, ianuarie 2004 „Dar în timpul Revoluției Culturale, cea mai distructivă perioadă din China contemporană, s-a atins apogeul persecuției împotriva tuturor formelor de credință și practică religioasă. „
O traducere în franceză a Constituției Republicii Populare Chineze din 1982 (pagină vizitată pe 19 februarie 2015).
(în) versiune în engleză a Constituției Republicii Populare Chineze 1982 (pagină vizitată la 19 februarie 2015).
(în) Raportul Departamentului de Stat al SUA privind libertatea religioasă internațională 2010: China , 17 noiembrie 2010.
Dawa Burbu, (en) China’s Tibet Policy , Routledge 2001, ( ISBN 978-0700704743 ) , p. 100-124 .
biserici din Asia , EDA Buletinul n o 284, The 1 st aprilie 1999
Țările și teritoriile lumii , PediaPress ( citiți online )
” My Take: Kim Jong Il and the danger of zeifying leaders ” (accesat la 24 septembrie 2015 )
Anthony Barnett, David Porter Chandler, Ben Kiernan, (ro) Revolution and its Aftermath in Kampuchea: 8 eseuri , Coll. Studii Yale din Asia de Sud-Est , Yale University Press, New Haven 1983, vol. 25, ( ISBN 9780938692058 )
David Porter Chandler (în) Tragedia istoriei cambodgiene: politică, război și revoluție din 1945 , cap. 6 , pp. 219-220 , 1993.
Jacques Bureau, Etiopia: o dramă imperială și roșie , Ramsay, Paris 1987, 317 p.
(în) British Medical Association , Medicine Betrayed: The Participation of Doctors in Human Rights Abuses , Zed Books,1992( ISBN 978-1-85649-104-4 , citit online )
(în) Comitetul pentru căi și mijloace al Casei Congresului Statelor Unite Subcomitetul pentru comerț , scutire de emigrație în Republica Socialistă România și Republica Populară Maghiară și tratamentul nediscriminatoriu al produselor din România: audiere în fața Subcomitetului pentru comerț al Comitetului pentru căi and Means, Camera Reprezentanților, Congresul nouăzeci și cinci, a doua sesiune – 15 iunie 1978 , Biroul de tipărire al guvernului SUA,1978, p. 335
https://ro.frwiki.wiki/wiki/Ath%C3%A9isme_d%27%C3%89tat
///////////////////////////////////////
Noua religie atee din Apus
Petre M. IANCU
Publicat în Dilema Veche
Iraționalul atacă lumea prin tradiție rațională a Vestului. E o orbire iscată de vedeniile unei noi religii atee, propovăduite de fruntașii actualei revoluții culturale neomarxiste.
Atenția unui public suprasaturat de știri se epuizează rapid. Chiar fulgerător, căci internautul e în căutare permanentă de frisoane. Or, și-ar putea procura lesne palpitații urmărind crimele comise de regimurile autoritare sau totalitare. Ori protestînd contra martirizării creștinilor africani.
În hăul iraționalului
Cum se explică, într-o societate care-și clamează neobosit moralitatea, disproporția dintre indiferența șocantă, imorală, față de un genocid, precum cel comis asupra uigurilor, și atenția maximă atribuită unor subiecte banale sau rezolvate, în bună măsură, de pildă prin arestarea și punerea sub acuzație a polițiștilor în custodia cărora a murit George Floyd?
Cum se explică insistenta sanctificare în mass-media a unor figuri ca Greta Thunberg, ecologista radicală, care a îmbrățișat mai nou și doctrina „woke” și e stăruitor comparată cu Iisus? Și ce hram poartă obsesia condamnării permanente și pentru te miri ce, în presa apuseană, a micului stat evreu, în timp ce dușmanii teroriști care-și clamează dorința de a-l distruge, exterminîndu-i populația, se bucură de îngăduință, de critici blajine și de absurde justificări?
Se cască aici vădit un abis al iraționalității. Deloc tipic pentru o lume iudeo-creștină întemeiată de religii azi clasice și marcată de Iluminism și de revoluțiile științifică și informațională, acest hău irațional n-ar trebui să aibă drept de cetate și, mai ales, de privilegii, în Vestul secularizat și democratic. Și totuși, e sursa tipicelor lui excrescențe maligne.
Democrația, cancerul care corupe și religia
Aceste protuberanțe cancerigene, care, neamputate la timp, produc metastaze, sînt, în corpul politic al democrațiilor, mișcările totalitare. Netratate la timp, salvaționismele, care demontează prezentul demonizat în numele unui viitor mesianic, clădesc un viitor ce riscă să provoace, precum nazismul și comunismul, hecatombe de victime.
Nu altfel se arată a fi tumoarea aparent inexplicabilă a îngăduinței sau a indiferenței, manifestate față de tiranii ucigașe. Indiferent dacă profită de aceste manifestări de sminteală dictatura chineză ori totalitarismul de sorginte islamistă, îngăduința și nepăsarea față de crimele tiraniilor moderne, cărora li se substituie rele reale sau imaginare din trecut, le cauționează teroarea, suprimarea libertății și mutilarea demnității omului.
Acest iraționalism face casă bună și cu evacuarea credinței din cetatea în care Dumnezeu e declarat „mort”, dimpreună cu imperativul moral al Decalogului Său și cu nevoia acută de Dumnezeu, cu nevoia de transcendență a omului, magistral descrisă de psihiatrul Viktor Frankl. Care vorbea de „patologia” a ceea ce se numește „Zeitgeist”, „spiritul timpului”. Și de „paraclinice” nevroze colective.
Potrivit lui, omul e mai religios decît bănuiește uneori el însuși. Nu arareori, rușinat de ea și condiționat de prestigiul pozitivismului și de autoritatea elitelor laice, omul postmodern e ispitit să-și refuleze religiozitatea.
Or, foamea lui de transcendență îmi pare a crește pe măsură ce secularizarea societăților progresează impetuos, iar religia de tip clasic e discreditată în numele unei trufașe, dar părelnice lucidități. Lăsat fară speranță calmantă în lumea de apoi și părăsit în vidul existențial ivit prin suprimarea dimensiunii sale spirituale, omul se vede cuprins și destabilizat de angoase și nevroze. Trăiește în provizorat, fatalism și depresie. De aici la gîndirea colectivistă nu mai e, potrivit lui Viktor Frankl, decît un pas. Următorul îl face pe om să cadă în genunea fanatismului.
În lumea secularelor democrații apusene, frica de libertate și responsabilitate ia proporții, alimentată fiind de propagande, de presiunile și de concesiile politice ale unor elite lașe, de ispita aderării la fanaticele construcții doctrinare ale perdanților frustrați ai pariurilor acestei lumi tot mai complexe și, ca atare, mai înspăimîntătoare.
Cultura anihilării și natura ei religios-totalitară
Eric Hoffer explica persuasiv acest mecanism, tipic pentru mișcările de masă, de regulă religioase ori naționaliste. Ce autojustificări să găsească oare frustrații, invidioșii, angoasații într-o lume liberă, care le oferă toate șansele și resursele, dar în care au eșuat sau riscă să eșueze jalnic?
Reacția multor tineri educați ai unei modernități antinaționaliste și antireligioase e dictată de necazul care-i chinuie. Vor mima ateismul și-și vor clama aderența la globalism, dar vor cotiza, uneori inconștient, la altă ideologie totalitară, pseudoreligioasă. Vor găsi încă înainte de-a claca vinovatul viitorului lor insucces nu doar „în celălalt”, ci și în lumea care-l tolerează. Îi vor demoniza celei meritocratice prezentul. I-l vor interpreta fals, spre a-și explica prospectiva neizbîndă și a o anula preventiv. În acest scop se autoanihilează ca indivizi liberi și responsabili. Se autidizolvă prin unirea în mișcări de masă colectiviste și fanatice, promițînd (adesea în conjuncție cu un presupus trecut glorios) un viitor în care indivizii, și deci și ei înșiși, să fie anihilați.
Acest viitor colectivist e prezentat ca apt să tămăduiască societatea de presupusele ei racile. Se propune deci eliminarea hibelor și bubelor ei. Evreii, în nazism. Burghezia, în comunism. Necredincioșii, în islamism. Mai nou, partitura „păduchilor” de suprimat s-a atribuit prezumtivului „rasism structural” al albilor creștini și heterosexuali, caracterului presupus „patriarhal” și reacționar al societății „privilegiilor” și „suprematismului alb”, promovat chipurile fatal de nereformabile „structuri de putere”, pernicioase și revolute, care s-ar opune progresului, salvării ecologice și justiției sociale, fiind obligatoriu să fie desființate pe loc.
Iată pretextele „culturii anihilării”. Doctrina „woke” tinde să înlocuiască argumentul cu emoția și să substituie gîndirii sentimentul umilinței. E o credință ce rescrie istoria, spre a anihila o cultură și o memorie promovînd libertatea și toleranța, astfel încît „societatea victimizării” să-i distrugă celei a „demnității” coloana vertebrală instituțională și ce a mai rămas intact din valori și gînditori, din universități și presă, din poliții, economii și demnitari neobedienți. Se netezește astfel calea edificării unor regimuri totalitare? Desigur. Ce regimuri? Contează mai puțin, căci sînt interșanjabile.
Împreună cu anticapitalismul ecologic și antidemocratia islamistă, cu relativismul și corectitudinea politică, această doctrină servește ca bază ideologică revoluției culturale neomarxiste demarate în universitățile americane.
Rătăcirea nordului și fanatismul religios al ateului
Pretextele ei sînt atrăgătoare pentru intelectualul postmodern. Care tinde să fie laic, antinaționalist și însetat de aer curat și justiție socială. Dar e și nevrozat nu doar de secularizare, ci și de conformitatea reclamată de elite, care și-au pierdut și ele busola morală ori și-au rătăcit-o, ferindu-se, din comoditate, prostie ori lașitate, să-și regăsească nordul. Confuzia pe care o întrețin facilitează nu doar apariția și masificarea insului „woke” căzut pradă fanatismului unei religii atee, ci și formarea „alianței temporare dintre elite și gloată”, evocată de Hannah Arendt în Originile totalitarismului.
Contrareligia ivită astfel e nihilistă. Pare nesîngeroasă, dar e, potențial, nu mai puțin implacabilă și crudă decît inchiziția sau iacobinismul. Despre asemenea religii seculare s-a scris abundent, dar insuficient, în trecut. Vladimir Tismaneanu relua în 2012, într-o carte omonimă, formula lui Leszek Kolakowski a „diavolului în istorie”, despre „tragediile rezultate din ambiţiile (…) nesăbuite de a forţa cursul istoriei în numele unor idealuri abstracte, menite să rezulte în comunităţi politice perfecte, totalmente non-contradictorii”. Tot el amintea de cartea istoricului franco-maghiar François Fejtö intitulată Dieu, l’homme et son diable, ca și de Aurel Kolnai, care nota, în 1952, că a combate comunismul, „Răul cel mai presant, era (…) sarcina majoră impusă umanității civilizate”.
Ce propune contrareligia „woke”? Anticivilizația. O presupusă izbăvire fundamentată pe antioccidentalism, antidemocrație, antiamericanism și, nu arareori, pe antisemitism. Fiindcă democrațiile sînt imperfecte și resimțite de noii fanatici a fi sursa vexărilor lor. Iar cea americană și cea israeliană sînt simboluri ale rezilienței și eficienței unei lumi libere alcătuite din națiuni pluraliste, religioase, capitaliste și tolerante, care s-au impus în pofida tuturor contradicțiilor, cîștigînd pariuri improbabile, în ciuda unor dușmani formidabili.
E deci verosimilă teza ziaristului american Matti Friedman, potrivit căruia noua religie „woke” s-a experimentat, inițial, în strîmba și militanta abordare mediatică a conflictului pentru Țara Sfîntă, în care jurnalismul, inconturnabil antiisraelian și propalestinian, s-a transformat în activismul dominînd azi și presa mainstream, și percepția elitelor globale.
Interesant e că tocmai protestantismul de sorginte puritană al lumii anglo-saxone pare, azi, credința cea mai vulnerabilă în fața macroagresiunii fundamentalismului identitar. Cert e că religiile clasice nu imunizează, protejînd automat de tentații totalitare, cum au probat fascismele catolice, integrismul hindus, iar în România episodul legionar. În fine, tentativele de modernizare orientale, de pildă iraniană sau turcă, trec prin tiranii neoimperiale susținute doctrinar de recursul la fundamentalism religios.
Nu se va găsi răspuns dilemelor moderne decît prin abordarea lor comprehensivă. Una care să țină seama de dimensiunea spirituală a omului, refuzînd unilateralismul interpretărilor pozitiviste.
Petre M. Iancu este jurnalist la Deutsche Welle.
https://dilemaveche.ro/sectiune/la-portile-occidentului/noua-religie-atee-din-apus-630899.html
///////////////////////////////////////
Ţările cu cei mai mulţi atei. China se află pe primul loc
Raul Dumitraşcu
Unde sunt cei mai mulţi atei? Tot mai des apar discuţii, polemici şi dezbateri despre religii, despre cum ar trebui să fie un om religios sau despre ce păţeşte un necredincios. În ce ţări trăiesc cei mai mulţi atei? În fond, ce este un ateu?
Pentru a putea avea o imagine mai puţin părtinitoare, trebuie consultate studiile sau statisticile pentru a vedea cum abordează alte state sau spaţii culturale raportarea membrilor societăţii la credinţă.
În zilele noastre este larg acceptată ideea că un ateu este considerat a fi persoana care nu crede în vreun Dumnezeu sau neagă existenţa acestuia. Acest subiect nu este nou, ci a existat de-a lungul timpului.
E o problemă de liber arbitru de ce alege cineva să creadă în ceva anume sau de ce alege să nu creadă, însă există o serie de state cu o pondere însemnată de oameni care se declară, oficial, ca fiind atei. Mai exact, la finalul anului 2014, Gallup International a realizat un sondaj în 65 de state cu privire la diferite teme, printre care respondenţii au spus dacă sunt sau nu persoane religioase, aici puteţi consulta rezultatele complete.
Ţările cu cei mai mulţi atei. Statele cu cel mai ridicat procent al ateilor
Unde sunt cei mai mulţi atei?Tot mai des apar discuţii, opinii despre religii, despre cum ar trebui să fie un om religios sau ce păţeşte un necredincios! Mă feresc de a răni simţămintele, convingerile cuiva, de aceea voi apela la o altă întrebare: În ce ţări trăiesc cei mai mulţi atei? În fond, ce este un ateu?
Ţările cu cei mai mulţi atei. 1. China
Potrivit studiului menţionat, ţara cu cei mai mulţi atei este Republica Populară Chineză. Mai exact, 61% dintre respondenţii se declară a fi ”ateist convins”. Dacă extrapolăm acest punctaj la populaţia de 1.36 mld. persoane, atunci, putem estima că aproximativ 832 mil. cetăţeni chinezi sunt atei.
Din păcate, aceste date nu pot fi verificate cu statisticile oficiale ale statului chinez. În Raportul despre Libertatea Credinţele Religioase din 1997 există doar o menţiune despre cei peste 100 mil. cetăţeni chinezi care ar avea convingeri religioase.
Ţările cu cei mai mulţi atei. 2. Hong Kong
34% dintre respondenţi se consideră atei. Potrivit datelor oficiale ale guvernului din Hong Kong, populaţia oficială este de 7.24 mil. persoane, astfel aproximativ 2.4 mil. rezidenţi ai Hong Kong-ului sunt ei.
Ţările cu cei mai mulţi atei. 3. Japonia
31% din respondenţii niponi au răspuns că se consideră atei. Potrivit datelor Băncii Mondiale, Japonia are o populaţie de 127.10 mil. persoane, astfel putem estima că aproximativ 39 mil. cetăţeni japonezi sunt atei.
Potrivit datelor prezentate de către Agenţia pentru Afaceri Culturale din cadrul guvernului nipon, în raportul pentru 2015, la pagina 74 sunt prezentaţi 9 mil. persoane ca având alte convingeri. De menţionat că în japonezii pot fi urma mai multe religii, nu doar una, aşa cum europenii obişnuiesc să aleagă, de exemplu.
Ţările cu cei mai mulţi atei. 4. Republica Cehă
30% dintre cehi au răspuns că sunt atei. Potrivit datelor Băncii Mondiale, Reublica Cehă are o populaţie de 10.51 mil. Persoane, iar cu ocazia recensământului din 2011, 34.2% au declarat că nu au preferinţe religioase (aproximativ 3.6 mil. persoane), iar 45.2% dintre cehi nu au completat rubrica legată de relaţia cu religia.
Ţările cu cei mai mulţi atei. 5. Spania
20% dintre spanioli au răspuns că sunt atei. Regatul Spaniei are o populaţie de 46.40 mil. Persoane, din care, potrivit studiului aproximativ 9.28 mil. persoane neagă existenţa lui Dumnezeu.
La un studiu realizat în anul 2015 de către Centrul de Investigaţii Sociologice din Spania, 9.7% din respondenţi s-au declarat atei.
Tările cu cei mai mulţi atei. Câţi atei sunt în România?
Potrivit recensământului din 2011, în ţara noastră erau puţin peste 20 000 de atei declaraţi. Cu o pondere de 0.11% din totalul populaţiei. În sondajul realizat de către Gallup International, 1% dintre respondenţi s-au declarat ca fiind atei.
Aceste clasificări realizate la nivel global pot mai degrabă să explice anumite tendinţe în rândul oamenilor şi nicidecum să stigmatizeze vreun stat. Uneori, desigur, pot servi şi drept un duş rece pentru naţiunile care se apucă să se declare cel mai ”credincios popor” de pe pământ.
Poate că cel mai bine e să ne facem propriul recesământ al faptelor individuale, pentru a putea trăi în armonie cu semenii, cu Dumnezeu şi desigur, cu propriile valori reprezentate de eul fiecăruia.
https://adevarul.ro/stil-de-viata/cultura/tarile-cu-cei-mai-multi-atei-china-se-afla-pe-1700907.html
////////////////////////////////////////
Studiu: Religia bate ateismul în China
Semnele Timpului
Doar 15% dintre locuitorii celei mai populate ţări din lume sunt atei. Restul de 85% au anumite credinţe sau aparţin unei anumite religii.
Concluziile reies din studiul Chinese Spiritual Life Survey. Studiul a fost condus de sociologul Fenggang Yang de la Universitatea Purdue.
Începând de la grădiniţă şi până la cursurile universitare, chinezii sunt îndoctrinaţi cu ateism. Membrii Partidului Comunist Chinez şi cei ai Ligii de Tineret sunt obligaţi să fie atei. În ciuda acestui fapt, 17% dintre ei au declarat că aderă la o anumită religie. Un procent de 65% dintre ei au declarat că au practicat anumite ritualuri religioase pe parcursul ultimelor 12 luni.
Ideea că poporul chinez ar fi unul secular, interesat prea puţin de religie sau chiar deloc, este un „prostească”, a declarat sociologul Rodney Stark, de la Universitatea Baylor, unul dintre cei care au participat la realizarea studiului. Chinezii „formează o mulţime de persoane de-a dreptul religioase, dacă stai să urmăreşti ceea ce fac”.
Autorităţile chineze susţin că numărul apartenenţilor la diferite religii se ridică la 100.000.000. Totuşi, conform unor estimări, doar numărul creştinilor din China se ridică la cca. 130.000.000, notează huffingtonpost.com.
Studiul a arătat că religia majoritară, în China, este budismul. Aproximativ 185.000.000 de chinezi (adică 18% din populaţia ţării) se declară budişti. Apoi, 31% dintre respondenţi au recunoscut că aderă la cel puţin una dintre credinţele specifice budismului sau că au participat la cel puţin un ritual specific acestei religii. Peste 12% dintre membrii Partidului Comunist Chinez se consideră budişti.
Adepţi ai religiei creştine se declară cca. 33.000.000 de chinezi. Alţi 40.000.000 susţin că ei cred în existenţa lui Iisus Christos sau că au participat la activităţi specifice religiei creştine. Autorii studiului apreciază că numărul minim al creştinilor din China ar putea să fie, în cel mai rău caz, de 60.000.000. Ei mai menţionează că unele biserici au între 3.000 şi 4.000 de membri.
Rezultatele studiului arată că 754.000.000 de chinezi sunt implicaţi în diverse forme ale cultului străbunilor. Aceasta implică participarea la ritualurile de la templele dedicate străbunilor, vizitarea cimitirelor pentru venerarea spiritelor străbunilor etc.
Apartenenţa religioasă poate să aibă consecinţe negative în China, consecinţe care variază de la pierderea locului de muncă până la detenţie. Cei care sunt adepţi ai unor religii interzise de autorităţi sunt în pericolul de a fi trimişi în lagăre de muncă. Acesta este motivul pentru care autorii studiului apreciază că unii dintre respondenţi, chiar dacă li s-a oferit protecţia anonimatului, au ezitat în a-şi recunoaşte apartenenţa la o anumită religie sau interesul pentru practici religioase.
După 13 ani de măsuri represive, cu intenţia de a elimina religia din China, unii oficiali chinezi au ajuns la concluzia că „religia nu poate să fie oprită”, a declarat Yang.
Studiul Chinese Spiritual Life Survey a implicat intervievarea a 7.021 de respondenţi cu vârste de peste 16 ani. A fost susţinut financiar de Fundaţia John Templeton. Echipa care a participat la realizarea studiului a inclus specialişti de la Universitatea Princeton, Universitatea Peking, Universitatea Naţională din Taiwan.
https://semneletimpului.ro/religie/studiu-religia-bate-ateismul-in-china.html
///////////////////////////////////////////
(Doar cativa )Martirii chinezi
Si Sfântul Augustin Zhao Rong, preot cu însoţitorii
Biserica îi mulţumeşte astăzi Domnului, pentru că este binecuvântată şi inundată de lumina şi splendoarea sfinţeniei acestor fii şi fiice ale Chinei (…) În această mulţime de martiri strălucesc şi 33 de misionari şi misionare, care şi-au părăsit propria lor ţară… asumându-şi, cu iubire, greutăţile acestui ţinut, cu dorinţa de a-l vesti pe Cristos şi de a sluji acest popor (…) Aceşti misionari, atât cât au putut, au iubit sincer China, consumându-şi pentru ea toate energiile[1].
De la originile cele mai îndepărtate ale poporului chinez, spre jumătatea mileniului al III-lea î.C., sentimentul religios faţă de Fiinţa Supremă şi respectul filial şi plin de devoţiune faţă de înaintaşii răposaţi sunt caracteristicile cele mai constante ale acestei culturi milenare. Această notă de religiozitate clară se regăseşte, mai mult sau mai puţin, în chinezii din toate timpurile, până în veacul nostru, când, sub influenţa ateismului occidental, unii intelectuali, în special cei educaţi în afară, au voit să se elibereze, asemenea unora dintre maeştrii lor occidentali, de orice idee religioasă.
Începuturile evanghelizării în China
În secolul al V-lea, a fost vestită pentru prima dată evanghelia în China şi, la începutul secolului al VII-lea, a fost înălţată prima biserică. În timpul dinastiei T’ang (618-907), comunitatea creştinilor a înflorit de-a lungul a două secole. În secolul al XIII-lea, înţelegerea poporului chinez şi a culturilor sale, aşa cum le avea un misionar ca Giovanni da Montecorvino, au făcut posibilă începerea primei misiuni catolice în „Regatul de Mijloc”, cu sediul episcopal la Beijing.
Nu e de mirare că, în special în epoca modernă (din secolul al XVI-lea, când comunicaţiile dintre Orient şi Occident au început a fi într-un fel mai frecvente), din partea Bisericii Catolice a existat dorinţa de a duce acestui popor lumina evangheliei, aşa încât aceasta să îmbogăţească şi mai mult tezaurul de tradiţii culturale şi religioase atât de bogate şi profunde.
Pornind aşadar de la ultimele decenii ale secolului al XVI-lea, au fost trimişi diferiţi misionari catolici în China: persoane ca Matteo Ricci şi alţii au fost alese cu mare grijă, ţinând cont, în afară de spiritul de credinţă şi de iubire, de capacităţile lor culturale şi de specializările lor în diferite câmpuri ale ştiinţei, în special în astronomie şi matematică. Datorită acestor calităţi şi aprecierii pe care misionarii au arătat-o pentru spiritul de cercetare prezent la oamenii de ştiinţă chinezi, s-au putut stabili foarte bune raporturi de colaborare ştiinţifică. Aceste raporturi au fost de folos, la rândul lor, pentru a deschide multe porţi, chiar şi pe acelea ale curţii imperiale, şi în felul acesta, s-au ţesut relaţii între persoane diferite cu mari capacităţi.
Calitatea vieţii religioase a acestor misionari a făcut unele persoane de înalt nivel să simtă nevoia de a cunoaşte mai bine spiritul evanghelic ce-i anima, şi astfel, să fie instruiţi cu privire la religia creştină. Acest fapt s-a realizat într-o manieră potrivită cu caracteristicile culturale şi cu modul lor de gândire. La sfârşitul secolului al XVI-lea şi la începutul celui de-al XVII-lea, au fost numeroşi aceia care, după ce au dobândit pregătirea necesară, au cerut Botezul şi au devenit creştini fervoroşi, menţinând întotdeauna cu mândrie justă identitatea lor de chinezi şi cultura proprie.
În acea perioadă, creştinismul a fost văzut ca o realitate ce nu se împotrivea celor mai înalte valori ale tradiţiilor poporului chinez, nici nu se suprapunea peste ele, ci le îmbogăţea cu o nouă lumină şi o nouă dimensiune. Datorită raporturilor foarte bune existente între unii misionari şi împăratul K’ang Hsi, datorită serviciilor făcute pentru restabilirea păcii între ţarul Rusiei şi „Fiul Cerului”, adică împărat, acesta a dat, în 1692, primul decret de libertate religioasă, în virtutea căruia toţi supuşii lui puteau să urmeze religia creştină şi toţi misionarii puteau să o predice pe vastele sale domenii. Prin urmare, activitatea misionară şi răspândirea mesajului evanghelic au luat un mare avânt, şi mulţi chinezi, atraşi de lumina lui Cristos, au cerut să primească Botezul.
Persecuţia
Din nefericire, chestiunea „riturilor chinezeşti” l-a iritat pe împăratul K’ang Hsi şi a pregătit terenul pentru persecuţie – puternic influenţată de cea din Japonia -, care, când mai mult, când mai puţin, deschisă sau ocultă, violentă sau nu, s-a extins, în unde succesive, din primele decenii ale secolului al XVII-lea până spre jumătatea secolului al XIX-lea, ucigând misionari şi credincioşi laici şi distrugând nu puţine biserici.
Le 15 ianuarie 1648, tătarii „manciu”, invadând regiunea Fujian şi arătându-se ostili faţă de religia creştină, l-au ucis pe fericitul Francesco Fernández de Capillas, preot din Ordinul Fraţilor Predicatori. După ce l-au închis şi torturat, l-au decapitat în timp ce recita împreună cu alţii misterele de durere ale Rozariului. Fericitul Francesco Fernández de Capillas a fost recunoscut de Sfântul Scaun ca protomartir al Chinei. Spre jumătatea secolului următor, al XVIII-lea, alţi cinci misionari spanioli, care îşi desfăşuraseră activitatea între anii 1715-1747, au fost şi ei ucişi ca urmare a unui nou val de persecuţie iniţiată în 1729 şi înrăutăţită în 1746. Era epoca împăratului Yung-Cheng şi a fiului său K’ien-Lung.
O nouă fază a persecuţiilor asupra religiei creştine s-a desfăşurat în secolul al XIX-lea. În timp ce catolicismul fusese autorizat de unii împăraţi în secolele precedente, împăratul Kia-Kim (1796-1821), în schimb, a publicat numeroase decrete împotriva lui. Primul datează din 1805; două edicte, din 1811, erau îndreptate împotriva chinezilor care studiau pentru a primi ordinele sacre şi împotriva preoţilor ce răspândeau religia creştină. Un decret din 1813 îi elibera de orice pedeapsă pe apostaţii voluntari, adică pe creştinii care declarau în mod spontan că abandonează credinţa creştină, însă îi pedepsea pe toţi ceilalţi.
În această perioadă, a suferit martiriul fericitul Petru Wu, un catehet laic chinez. Născut dintr-o familie păgână, a primit Botezul în 1796 şi şi-a petrecut restul vieţii vestind adevărul religiei creştine. Toate tentativele de a-l face să apostazieze au fost în zadar. I s-a dat sentinţa la moarte şi a fost spânzurat la 7 noiembrie 1814. În fidelitatea faţă de Cristos l-a urmat fericitul Iosif Zhang-Dapeng, catehet laic, comerciant, botezat în anul 1800 şi devenit apoi sufletul misiunii din oraş. A murit şi el spânzurat la 12 martie 1815.
Printre nenumăraţii martiri din această perioadă se numără şi Augustin Zhao Rong. Mai întâi, a fost unul dintre soldaţii care l-au escortat pe episcopul Dufraisse, de la Chengdu la Beijing, şi a rămas impresionat de răbdarea acestuia. Ca urmare, a cerut să facă parte dintre neofiţi. După ce a fost botezat, a fost trimis la seminar şi apoi sfinţit preot. Fiind arestat, a avut de suferit chinuri îngrozitoare în urma cărora a murit în 1815.
Un nou avânt misionar
Între timp, s-au întâmplat în politică unele evenimente ce au avut urmări importante asupra vieţii misiunilor creştine. În anul 1840, comisarul imperial de la Guangdong, vrând, pe bună dreptate, să suprime comerţul cu opiu care se afla în mâna englezilor, a hotărât să arunce în mare mai mult de 20.000 de pachete cu acest drog. A devenit pretext pentru un război imediat pe care l-au câştigat englezii. În 1842, China a fost nevoită să semneze primul tratat internaţional din timpurile moderne, tratat ce va fi urmat apoi de altele cu America şi cu Franţa. Profitând de această ocazie, Franţa a luat locul Portugaliei ca putere protectoare a misiunilor şi, în consecinţă, a fost emanat un dublu decret: unul din 1844, prin care le era permis chinezilor să urmeze credinţa catolică, şi altul, din 1846, prin care pedepsele vechi împotriva catolicilor erau suprimate.
Biserica a putut în felul acesta să trăiască în mod deschis şi să-şi desfăşoare activitatea misionară dezvoltând-o şi în ambientul educaţiei superioare, în universităţi şi în cercetările ştiinţifice. O dată cu multiplicarea diferitelor institute culturale de nivel înalt şi datorită activităţilor lor apreciate, s-au stabilit în mod gradual legături mereu mai profunde între Biserică şi China cu bogatele ei tradiţii culturale.
Persecuţia de la începutul secolului al XX-lea
S-a scurs astfel un secol de răspândire a misiunilor creştine, cu excepţia unei perioade în care s-a abătut asupra misiunilor revolta „Asociaţiei Justiţiei şi Armoniei”, cunoscută sub numele de „Revolta Boxerilor”, care a avut loc la începutul secolului al XX-lea şi a cauzat vărsarea sângelui multor creştini. Se ştie că în această revoltă au intrat toate societăţile secrete şi ura acumulată şi reprimată împotriva străinilor din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, din cauza vicisitudinilor politice şi sociale urmate de Războiul Opiului şi de impunerea „tratatelor neegale” din partea puterilor occidentale.
Însă mobilul persecuţiei misionarilor a fost de altă natură, chiar dacă erau de provenienţă europeană. Uciderea lor a fost determinată de o cauză pur religioasă: au fost ucişi din acelaşi motiv din care au fost ucişi credincioşii chinezi ce se făcuseră creştini. Documente istorice de încredere scot în evidenţă ura anticreştină de care au fost împinşi boxerii ca să-i elimine pe misionari şi pe credincioşii locali care aderaseră la învăţătura lor. Cu privire la ei, s-a dat un edict, la 1 iulie 1900, în care se spunea, în sinteză, că a sosit timpul când relaţiile bune cu misionarii europeni şi creştinii lor a trecut. Primii trebuiau să fie îndată repatriaţi, iar cei credincioşi, constrânşi la apostazie. Pedeapsa era moartea.
Ca urmare a acestui edict, a avut loc martiriul unor misionari şi a multor creştini chinezi. Faptul că un număr considerabil de credincioşi laici chinezi şi-au oferit viaţa lui Cristos împreună cu misionarii ce le vestiseră evanghelia şi se străduiseră pentru ei scoate în evidenţă profunzimea legăturilor pe care le stabileşte credinţa în Cristos, reunind într-o singură familie persoane din rase şi culturi diferite, strâns uniţi între ei, nu din motive politice, ci în virtutea unei credinţe ce predică iubirea, frăţia, pacea şi dreptatea.
Câţiva ani mai târziu, la mulţimea martirilor din timpul Revoltei Boxerilor, s-au mai adăugat unii membri din societatea saleziană a sfântului Ioan Bosco. Ei au fost ucişi împreună, la 25 februarie 1930.
Notă:
[1] Ioan Paul al II-lea, Omilia ţinută cu ocazia canonizării.
Sursa: „Martiri şi sfinţi din calendarul roman”, Editura Sapientia, Enrico Pepe, trad. pr. Ioan Bişog
https://www.sfinticatolici.ro/martirii-chinezi/
Salvarea noastră nu vine nici de la komunişti, capitalişti, papalişti, globalişti sau alţi masonişti, deci satanişti, ci numai de la cel mai mare, mai tare, mai bogat, mai darnic, mai iubitor-jertfitor şi mai sfânt din univers… Cât nu este prea târziu, pocăiţi-vă şi daţi-i Lui toate dejecţiile gunoierului cosmic, cuibărite în inimile nenăscute din nou (Mat.15/10-20) şi, prin naşterea din nou, (Ioan, cap.3), prin TRANSFUZIA gratuită cu Sânge, Gândire, Învăţătură, Spirit Dumnezeiesc, lepădaţi-vă de satan şi de toate invăţăturile,vicleniile,otrăvurile , spurcăciunile dezavuate în Galateni, cap. 5/19-21, pentru a vă umple cu Plinătatea Duhovnicească- dimpreună cu toate ale Sale (Rom.8/32) Cine crede în Hristos- Prietenul păcătoşilor, primeşte şi taina lui Dumnezeu în care sunt ascunse toate comorile bunătăţii, blândeţii, dragostei, iertării, sfinţeniei, cunoaşterii, priceperii şi ştiinţei (Col. cap.2)
Lucifer și planul răzvrătirii sale

Lucifer și-a dorit să Îi ia lui Dumnezeu locul, omorându-L. Dar oare s-ar fi răzvrătit dacă n-ar fi avut nicio șansă? Desigur că nu. Ar fi fost absolut stupid, nu-i așa? Iată povestea lui Lucifer în Biblie!

Dumnezeu nu l-a creat pe Diavol. Când Lucifer a căzut din grație, a devenit Diavolul, Satana, adică dușmanul lui Dumnezeu. Ar fi absurd ca Dumnezeu să-L creeze pe dușmanul lui Dumnezeu, e o contradicție. Știa Dumnezeu că Lucifer poate alege să devină Satana? Desigur, dar și noi știm că fiii și fiicele noastre pot alege să ne mintă și totuși alegem să-i concepem, valorea copiilor noștri este mai mare decât greșelile pe care le fac. Însă căderea lui Lucifer n-a avut loc din greșeală, a fost o rebeliune pe față.
De ce s-a răzvrătit Lucifer: totul a început cu narcisismul

Ați observat vreodată comportamentul narcisist al pisicilor? Poate acesta ar fi un bun punct de pornire pentru a înțelege cum cineva se poate iubi pe sine fără limite, precum Lucifer. Sau tinerii care își fac mereu selfie-uri și se cred minunați fără să fi realizat nimic demn de respect. Da, trăim într-o lume cu o mentalitate tot mai satanică. Păziți-vă sufletul!
Există vreo scăpare din narcisism? Desigur, Biblia ne dă o soluție care, pusă în practică, reduce drastic dragostea de sine:
Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.
(Matei 19:19)
Dacă te iubești mult, și pe aproapele tău trebuie să-l iubești mult. Desigur, Hristos nu se referea aici ca, dacă îți place să îți faci selfie-uri, să îl chemi și pe aproapele tău în cadru, ci se referea la a-l privi pe aproapele tău ca pe egalul tău în toate, să-i oferi ajutorul așa cum te ajuți pe tine.
Așadar, Lucifer își putea corecta calea, doar că el nu își servea aproapele, așa cum Hristos a făcut când le-a spălat picioarele ucenicilor Săi. Lucifer era prea mândru să îi servească pe alții.
Lucifer s-a ispitit singur hrănindu-și gânduri și pofte care l-au dus la cădere
Dar cine i-a sucit mințile lui Lucifer? Pe atunci nu existau demoni care să-l ispitească pe Lucifer, așadar, cine l-a ispitit? Oare Dumnezeu l-a ispitit? Nu. Dumnezeu nu ispitește:
Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu.” Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău și El Însuși nu ispitește pe nimeni.
(Epistola lui Iacov 1:13)
Ci fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuși și momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naștere păcatului; și păcatul, odată făptuit, aduce moartea.
(Epistola lui Iacov 1:14-15)
Fizic și intelectual, Lucifer era desăvârșit
Ajunseseși la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de înțelepciune și desăvârșit în frumusețe. […] Ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta. De aceea, te arunc la pământ.
(Ezechiel 28:12, 17)

transformării sale în Satana
Lucifer știa toată Legea lui Dumnezeu. De aceea astăzi este cel mai înverșunat adversar al lui Dumnezeu, știe toate chichițele legilor cerești, ne știe pârî la Dumnezeu chiar și cu cel mai neînsemnat gest egoist.
Pârâșul fraților noștri, care zi și noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.
(Apocalipsa 12:10)
Nu doar Lucifer, chiar și oamenii se pot ispiti singuri. De fapt, de cele mai multe ori, nu Diavolul ne ispitește, ci noi înșine, cu pornirile noastre numai spre rău. Iată ce spune Dumnezeu după potop:
Nu voi mai blestema pământul din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinerețea lui.
(Geneza 8:21)
Frumusețea lui Lucifer
Erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonix, cu topaz, cu diamant, cu crisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald și cu aur; timpanele și flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.
(Ezechiel, cap. 28)
Timpanele și flautele erau în slujba lui. Asta era slujba, adică responsabilitatea lui în rai: muzica. Nu e de mirare că influența cea mai puternică asupra tinerilor o are, în ziua de azi, muzica.
Cine este Lucifer? Un CRIMINAL!
Pentru Dumnezeu, păcat și moarte sunt precum două fețe ale aceleiași monede. Pentru Diavol, însă, păcatul a fost o armă. Nu știm cum a avut loc, dar știm din Biblie că Lucifer a comis o crimă (sau a împins pe cineva în păcat?). Chiar nu știm cum s-a întâmplat, cert este că acest heruvim a aflat că păcatul, într-adevăr, este letal:
El de la început a fost ucigaș.
(Ioan 8:44)

adică de închinare la propria persoană
Cuvintele de mai sus sunt ale Domnului Însuși. Iisus Hristos nu a exagerat: Lucifer a devenit Satana în momentul în care a comis o crimă. Așadar, din primul moment („încă de la început”) în care nu s-a mai numit Lucifer, ci Satana, el deja era un ucigaș. Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul, și-a ales bine cuvintele întotdeauna când a vorbit, iar de data asta l-a numit pe Diavol un ucigaș.
Fixația
Știm bine că un narcisist poate ajunge foarte repede un ucigaș. Există două tipuri de narcisism: fixația după propria frumusețe fizică și fixația după propria personalitate. Un narcisist se ia pe sine unitate de măsură, el însuși este propria lege, nu Legea lui Dumnezeu. Mai multe despre narcisism AICI.
Vă mirați? Sincer, eu m-aș fi mirat dacă Iisus ar fi spus: „o fi Diavolul un mincinos, dar n-a omorât pe nimeni.” Ei bine, acela ar fi fost un lucru incredibil…
Căderea lui Lucifer: de ce l-a lăsat Dumnezeu să cadă?

anume sfârșitul vieții, Moartea.
Dumnezeu l-a lăsat pe Lucifer să cadă pentru că nimeni nu scapă de testare – chiar și Hristos a fost testat în deșert. Oare nu ar fi absurdă acum întrebarea: de ce nu vrea Dumnezeu să fii independent? Vrea! Independență înseamnă să poți umbla pe picioarele tale, nu să faci ce te taie capul ca un răsfățat. Lucifer a fost lăsat să dezvolte acea pasiune bolnăvicioasă pentru propria persoană, dar Dumnezeu nu l-ar fi lăsat în acea încercare dacă era peste puterile sale:
Și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda.
(1 Corinteni 10:13)
Cum ziceam mai sus, calea de ieșire pentru Lucifer din propria adorare era să își iubească aproapele cu aceeași pasiune cu care se iubea pe sine. Încercarea putea fi trecută:
Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.
(Matei 19:19)
Cine este Satana? Un tiran, un terorist, un uzurpator, un …mincinos… Dar Dumnezeu nu e un tiran!
Dumnezeu îți dă liberul arbitru, dar te va da exemplu negativ să le arate tuturor unde duc căile inimii celui care nu e sub Legea lui Dumnezeu. De aceea a fost scris Vechiul Testament, cu toate faptele acelea oribile, însă documentate cu precizie:
Și aceste lucruri s-au întâmplat ca să ne slujească nouă drept pilde, pentru ca să nu poftim după lucruri rele, cum au poftit ei. Să nu curvim, cum au făcut unii din ei, așa că într-o singură zi au căzut douăzeci și trei de mii.
(1 Corinteni 10:8-11)
Tot așa, toți cei aruncați în focul veșnic, vor fi exemplu etern pentru sfinți și îngeri:
Și vor fi chinuiți în foc și în pucioasă înaintea sfinților îngeri și înaintea Mielului. Și fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Și nici ziua, nici noaptea n-au odihnă.
(Apocalipsa 14:10-11)
Ce a urmat când Lucifer a văzut că păcatul e letal?
Păcatul este o abominație. Uneori, mă gândesc la păcat ca la un virus informatic sau ca la o boală precum cancerul. Ce este, de fapt, păcatul? De unde își ia puterea?
Păcatul este arma morții, după cum o spune versetul următor:
Boldul morții este păcatul și puterea păcatului este Legea.
(1 Corinteni 15:56)
Moartea își trage puterea din păcat, iar păcatul din Lege. Așadar, cum a plănuit Diavolul să îi ia lui Dumnezeu locul? Iată două scenarii:
- Diavolul a vrut să folosească Legea lui Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu, să-L facă să păcătuiască (ispitirea și patimile)
- Diavolul a orchestrat moartea lui Hristos pentru a-l ține în Locuința morților, ca obiect de șantaj contra lui Dumnezeu Tatăl

(Apocalipsa 12:3-4)
Cu o asemenea armă letală la îndemână, Lucifer și-a propus să-L detroneze pe Dumnezeu:
Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe Muntele Adunării […], voi fi ca Cel Preaînalt.
(Isaia 14:13-14)
Cu ocazia asta, ne întărim credința că Dumnezeu chiar cunoaște totul, chiar și ce și-a zis Lucifer în inima lui. Dumnezeu cunoaște absolut totul. Ce este interesant este că Lucifer n-a zis: voi fi mai mare ca Dumnezeu. A zis: voi fi ca Cel Preaînalt. Știa că nu poți să fii mai mare. Dacă Biblia ar fi scrisă de un om, autorul ar fi scris: voi fi mai mare ca Dumnezeu. Dar Biblia nu e scrisă de un om.
A crezut că-L poate face pe Dumnezeu să păcătuiască

Dacă Dumnezeu nu ar avea dragoste nemărginită, șansele ca Diavolul să câștige ar fi fost imense: L-a determinat pe Dumnezeu să coboare din slavă în carne și oase (prin Hristos), să-L poată ispiti de nenumărate ori, să-L determine să-și calce propria Lege. Hristos a fost ispitit de nenumărate ori, în toate felurile, nu doar de trei ori, cum cred unii:
După ce L-a ispitit în toate felurile, Diavolul a plecat de la El, până la o vreme.
(Luca 4:13)
Vine stăpânitorul lumii acesteia; El n-are nimic în Mine, dar vine pentru ca să cunoască […] că fac așa cum Mi-a poruncit Tatăl.
(Ioan 14:30-31)
Chiar a vrut Diavolul să-L omoare pe Dumnezeu?
A și făcut-o! L-a omorât! E limpede că acesta a fost planul Diavolului. Doar că Iisus Hristos (binecuvântat să fie!), nu doar că a murit, a și înviat, devenind primul născut dintre morți.
El este începutul, Cel Întâi Născut dintre cei morți, pentru ca în toate lucrurile El să aibă întâietate.
(Coloseni 1:18)

așa arată un învingător: smerit, nu mândru.
O mică înjurătură din gura Mântuitorului nostru în timp ce-L biciuiau și totul ar fi fost pierdut. Miza a fost imensă.
Dar Bunul Dumnezeu a câștigat: moartea nu a fost pentru Dumnezeu o contradicție care să-L determine să se anuleze pe Sine Însuși, deoarece o moarte fără niciun păcat e o moarte fără contradicții, e un eveniment plin de victorie, care poate învinge chiar și Moartea adusă de păcat. După Învierea lui Hristos, Diavolul e un inamic învins, slavă lui Dumnezeu!
Unde îți este biruința, moarte? Unde îți este boldul, moarte?
(1 Corinteni 15:55)
Așadar, acum avem două feluri de morți: moartea în Hristos și moartea în păcat. Moartea în Hristos este un dar, moartea în păcat este o abominație care va fi aruncată într-un lac (iaz) de foc.
Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc.
(Apocalipsa 20:14)
Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul!
(Apocalipsa 14:13)
De ce Diavolul nu este iertat

Dacă tot au trecut mii de ani de la căderea lui din grație, oare s-a „lecuit” Diavolul de narcisism? Niciodată! Dovadă stă faptul că I-a cerut Fiului lui Dumnezeu să i se închine:
Diavolul L-a dus apoi pe un munte foarte înalt, I-a arătat toate împărățiile lumii și strălucirea lor și I-a zis: „Toate aceste lucruri Ți le voi da Ție, dacă Te vei arunca cu fața la pământ și Te vei închina mie.”
(Matei 4:8-9)
Noi, oamenii, putem comite păcate și, prin jertfa lui Hristos, să fim mântuiți. Nicio altă ființă nu are privilegiul acesta.
Noi suntem făcuți din țărână, dar îngerii sunt făcuți dintr-un material mai tare (Evrei 1:7), ei sunt într-o lume în care Îl văd pe Dumnezeu, n-au frământările și îndoielile muritorilor ca noi, acolo e lumea Adevărului.
Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea față în față. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaște deplin.
(1 Corinteni 13:12)
În plus, Biblia mai spune despre faptul că oamenilor li s-a dat iertare, nu îngerilor, că Iisus venise în lume în ajutorul oamenilor, nu al îngerilor.
Căci, negreşit, nu în ajutorul îngerilor vine El, ci în ajutorul seminţei lui Avraam.
(Evrei 2:16)
De aceea, moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor.
(Romani 4:16)
Poate vă întrebați de ce Lucifer, când a păcătuit, a devenit malefic, iar Adam când a păcătuit, nu a devenit malefic. Există ceva ce în Biblie se numește TAINA FĂRĂDELEGII. Un material complet despre asta se găsește pe Candela plină, CLICK AICI.
Toți cei despărțiți de Dumnezeu sunt răi și rămân așa
Căderea lui Lucifer nu a fost un accident, ci el și-a dorit să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu. Dar, pentru că Dumnezeu este (maxim de) bun, ne arată, în Cartea Apocalipsei, că Diavolul nu se căiește nici dacă Dumnezeu îi demonstrează că are puterea să îl arunce-n închisoare:
Apoi am văzut coborându-se din cer un înger care ținea în mână cheia Adâncului și un lanț mare. El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel vechi, care este diavolul și Satana, și l-a legat pentru o mie de ani.
L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo și a pecetluit intrarea deasupra lui. Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat și va ieși din temnița lui ca să înșele neamurile care sunt în cele patru colțuri ale pământului, pe Gog și pe Magog, ca să-i adune pentru război.
(Apocalipsa 20:1-8)

Așadar, oare „se cumițește” Diavolul după 1.000 de ani de închisoare? Nu. Tot așa, nici cei răi, pe lumea cealaltă, nu se pot schimba în sfinți, Dumnezeu n-are încotro decât să-i arunce într-un loc de pedeapsă veșnică. Aici, încă scriem pe ciornă. Acolo, totul e trecut „pe curat”. Cum murim, așa rămânem o veșnicie: buni sau răi, iertați sau cu toate păcatele în brațe.
De ce Diavolul va fi legat 1.000 de ani în Adânc? Probabil are ceva de-a face cu faptul că atunci comite abominația de a avea un fiu, pe Anticrist. Știm că tații uriașilor sunt înlănțuiți în Adânc (2 Petru 4:4) pentru că s-au împreunat cu femeile. (Citește AICI articol despre uriași!). Și de ce va fi eliberat Diavolul înainte de Judecata de Apoi? Probabil ca să vadă omenirea că duhurile rele sunt în afara oricărei căințe.
Diavolul și-a primit sentința
Stăpânitorul lumii acesteia, Diavolul, a fost judecat. Timpul pe care îl are acum la dispoziție este până la punerea în execuție a sentinței (Apoc. 12:12). Când cineva este condamnat, există o perioadă de libertate pentru condamnat, de obicei pentru ca să i se elibereze un loc în închisoare. Și Diavolului, în tot acest timp i s-a pregătit locul pedepsei (Matei 25:41). Iar sentința a fost dată când Hristos n-a mai fost văzut, adică S-a înălțat. El le explică ucenicilor ce se va întâmpla când se va înălța: va trimite Duhul Său, iar Diavolul își va primi sentința.
Stăpânitorul lumii acesteia este judecat.
(Ioan 16:11)
Ce atitudine trebuie să avem cu privire la Diavol
Să nu rostiți niciodată judecăți de ocară la adresa Celui Rău! Probabil vi se pare ieșit din comun, dar ura nu e atitudinea potrivită. Nici măcar îngerii lui Dumnezeu nu rostesc blesteme și ocări la adresa Diavolului:
Arhanghelul Mihail, când se împotrivea Diavolului și se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: „Domnul să te mustre!”
(Iuda 1:9)
De asemenea, Iisus Hristos n-a spus niciodată că îl urăște pe Diavol. Iisus Hristos l-a luat în serios pe Diavol, dovadă că l-a inclus în rugăciunea Tatăl nostru: și nu ne duce în ispită, ci ne izbăvește de Cel Rău. Prin „a duce în ispită” înseamnă să te lase vulnerabil Diavolului, nu să te ispitească Dumnezeu, așa cum amintisem mai sus versetul din Epistola lui Iacov 1:13. Și Hristos a fost lăsat vulnerabil, testat:
Atunci, Iisus a fost dus de Duhul în pustie, ca să fie ispitit de Diavolul.
(Matei 4:1)
Să nu vă fie milă de Diavol. E un criminal. Noi suntem în război cu forțele întunericului, doar că noi nu cu ură trebuie să răspundem, ci cu blândețe, așa cum Iisus Hristos a scos dracii din demonizatul Gadarei: Capitolul 5 din Evanghelia după Marcu.
Să nu vă imaginați niciun moment că răutatea Diavolului este negociabilă, din contră, capătă putere făcând răul, păcatul este arma lui. Domnul Iisus a spus că Diavolul, dacă s-ar apuca să facă binele, și-ar dezbina împărăția. Diavolul are putere din rău, nu din bine. (Luca 11:17-19)
Cum se va sfârși povestea lui Lucifer
Nu există „conflict etern”, cum i se spune în mass-media. Nu. Acest conflict are un început, iar Dumnezeu îi va pune punct. Diavolul va fi aruncat în iazul (lacul) de foc și pucioasă (sulf):
Și Diavolul, care-i înșela, a fost aruncat în iazul de foc și de pucioasă.
(Apocalipsa 20:10)
Pucioasă e denumirea populară pentru sulf, iar iaz e sinonim cu lac. Iazului de foc i se mai spune pe scurt iad. Pe lângă chinurile neîntrerupte ale arsurilor, Diavolul va fi făcut de rușine și nu va mai avea nicio putere (Citește AICI articol despre puterea limitată a Diavolului), iar cei din Infern îi vor spune:
Toți iau cuvântul ca să-ți spună: „Și tu ai ajuns fără putere ca noi, și tu ai ajuns ca noi!” […] Te privesc cu luare aminte și zic: „Acesta este cel care făcea să se cutremure pământul și zguduia împărățiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetățile și nu dădea drumul prinșilor săi de război?”
(Isaia 14:10, 16-17)

De ce focul
De ce pedeapsa Diavolului este focul veșnic? Pentru că, așa cum omul este din țărână și în țărână se întoarce pentru că a ales răul (Geneza 3:19), îngerii au fost făcuți din foc (Evrei 1:7) și în foc se întorc dacă au ales răul. Focul veșnic a fost făcut pentru Diavol (Matei 25:41), dar oricine îl urmează pe Diavol nu moștenește Împărăția lui Dumnezeu, ci moștenește osânda Diavolului (1 Timotei 3:6).
Vedem că acelei osânde, pe parcurs, i s-a adăugat pucioasă (Apoc. 20:10) fiindcă acum s-a mărit miza pentru om. Trupul omului se întoarce în țărână, dar duhul nelegiuitului mergea în Gheena Locuinței Morților. După Învierea lui Hristos, s-a mărit miza, omul nelegiuit moștenind osânda Diavolului, e mutat din Locuința Morților în lacul de foc. (CITEȘTE AICI DE CE… ȘI DIFERENȚA DINTRE IAZUL CU FOC ȘI GHEENĂ). Iar Locuința Morților va fi aruncată acolo unde va fi Diavolul, în focul veșnic (Apoc. 20:14).
Diavolul nu are trup de carne, ca trupul lui să se întoarcă în țărână, iar duhul să îi fie aruncat în focul veșnic (fiindcă deja a fost judecat). El e un duh necurat și va fi aruncat în foc. Omul are trup de carne, iar trupul său se întoarce în țărână, însă asupra duhului, Dumnezeu rostește judecata: bucurie veșnică sau osândă veșnică.
A fost Lucifer pe pământ înainte de facerea omului?
Se vehiculează ideea că pământul acesta ar fi fost creat pentru îngeri, dar îngerii, conduși de Lucifer s-au răzvrătit, de aceea Dumnezeu a distrus acesta și l-a refăcut să-l așeze acolo pe om, pe Adam. Argumentul celor care susțin asta vine din următorul verset:
Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu.
(Ezechiel 28:13)
Dar în ebraică, גַּן עֵדֶן, adică Gan Eden, înseamnă paradis, rai. Chiar și azi paradisului i se spune Gan Eden. E o expresie pentru paradis în ebraică. Da, Lucifer stătea în paradis înainte de a se răzvrăti, doar că nu era un paradis pământesc. Interpretarea literală, fără recurgere la original, din Ezechiel 28:13, i-a făcut pe unii exegeți să spună că între Geneza 1:1 și Geneza 1:2 există o perioadă lungă de timp, poate de milioane de ani. Că Dumnezeu făcuse cerurile și pământul, iar în versetul următor îl găsim pustiu și gol, asta însemnând, în concepția lor, că a fost distrus după ce a fost făcut prima dată.
Citește AICI articol despre misterele din Geneza 1:1!
Ți-a plăcut materialul? DISTRIBUIE-L!
Varianta în limba engleză a acestui articol poate fi găsită AICI.
The English version of this article can be found HERE.
https://tainebiblice.eu/lucifer-si-planul-razvratirii-sale/
„Voi aveţi de tată pe diavolul!”
Autor: A. W. Tozer

Ceea ce suntem înăuntru contează. Acesta este un adevăr limpede şi este exact ceea ce Domnul nostru spunea. Ce suntem este mult mai important decît ce facem. Ce facem este doar un simptom a ceea ce suntem. Gîndiţi-vă de exemplu la problema cumpătului. Întotdeauna găsim cîte o nouă strategie de a acoperi acest drac – cumpătul.! Nu citim nicăieri că cineva şi-a pierdut cumpătul. În schimb, „s-a supărat”. Nu citim nicăieri că o femeie şi-a pierdut cumpătul. În schimb, a avut „o criză de nervi”. Dar de obicei, aceste expresii înseamnă că acea persoană şi-a pierdut cumpătul, „s-a enervat”, „şi-a ieşit din fire”. Este o stare spirituală, o stare a inimii, şi nu o stare a nervilor.
Cînd oamenii zîmbesc şi dau afirmativ din cap cînd predic, nu sunt ei înşişi cu adevărat. Însă cînd aceiaşi oameni se supără, atunci se arată pe ei înşişli cu adevărat. Atunci cînd fac ceva din interiorul lor, din poftele lor, din răbufnirile firilor lor – atunci, sunt ei cu adevărat.
Aceste naturi umane explodau pretutindeni în jurul lui Isus precum bombele. El le-a spus fariseilor şi altor iudei: „Toate aceste răbufniri de ură şi răutate dovedesc doar ceea ce sunteţi. Dacă aţi fi din Dumnezeu, nu aţi face aceste lucruri. Aţi auzi şi aţi împlini Cuvîntul lui Dumnezeu. Dar voi faceţi ceea ce sunteţi şi ceea ce faceţi dovedeşte ce sunteţi!”
În acest punct, trebuie să ne întrebăm: „Dacă acest lucru a fost adevărat de-a lungul veacurilor, nu au existat încercări de a schimba natura umană şi societatea umană?” Ba da, omenirea a încercat să îmbunătăţească natura umană în multe feluri. De exemplu, încercăm să facem acest lucru prin educaţie. Cred în educaţie. Cred în instruire. Educaţia este menită să ne facă cetăţeni mai buni. Instruirea ne determină reflexele astfel încît să ne comportăm într-o manieră predeterminată. Dar nici educaţia, nici instruirea nu ne pot oferi o natură nouă.
Boul din ogradă este un animal domestic, dar din cînd în cînd îşi iese din minţi. Dintr-o dată, ceva îl supără şi răbufneşte. Îşi lasă capul în jos, urlă şi mugeşte. Oricine e nenorocos să fie în preajmă cînd se întîmplă aşa ceva, va trebui să se urce într-un copac sau să sară peste gardul care înconjoară boul pentru a nu fi zdrobit! Ce s-a întîmplat? Boul pur şi simplu s-a trezit din furia lui şi a lepădat toate secolele de domesticire. Dedesubtul domesticirii, el este aceeaşi bestie sălbatică, cu natura neschimbată.
Natura umană este imprevizibilă
Dar odată ce boul a trecut de accesul de furie, va fi probabil ruşinat de sine însuşi şi îşi va urma cu supunere stăpînul înapoi în hambar. Însă fermierul nu ştie cînd boul va face iar pe nebunul fiindcă are de-a face cu un bou – un animal îmblînzit printr-un lung proces de educaţie, dar din fire este sălbatic.
Şi noi oamenii, nu suntem cu mult mai diferiţi. Am citit odată despre un om cu 6 ani de facultate şi masterat. Într-o zi a explodat, şi-a pierdut cumpătul şi şi-a omorît soţia. Să nu credeţi că doar cei săraci, needucaţi şi defavorizaţi comit acte de violenţă. Se întîmplă şi în cele mai înalte clase ale societăţii. Este nevoie de ceva mai mult decît educaţie pentru a schimba firea oamenilor. Educaţia poate aduce anumite restricţii şi un anume grad de control, dar dacă acei oameni încep să se comporte liber, după pornirile din lăuntrul lor, vei vedea ce sunt de fapt.
Societatea are un alt fel de a încerca să schimbe oamenii: prin lege. dar să luăm ca exemplu trăsătura zgîrceniei. Zgîrcenia este acea mînă care are mîncărimi, dragostea de bani şi există în majoritatea oamenilor. Dacă oamenii sunt zgîrciţi, nimic din întreaga lume nu-i va putea schimba. Nu este nici o apă curăţitoare în Gange sau în vreun alt rîu care să spele această înclinaţie spre lăcomie. Nici tot săpunul din supermarketuri nu poate reuşi să îndepărteze zgîrcenia acelui om.
Legiuitorii ştiu că dacă oamenilor zgîrciţi li s-ar da drumul în societate, s-ar putea ca ei să dea buzna şi să fure. Aşa că legiuitorii schimbă zgîrcenia în furt. În consecinţă, ei spusn: „Dacă îşi manifeşti zgîrcenia, este furt.” De aceea, oamenii se abţin cum pot mai bine pentru că au fost condiţionaţi de societate să nu exprime zgîrcenia din lăuntrul lor. Deseori, nici măcar nu-i suspectăm pe aceşti oameni deoarece se află sub restricţiile legii. Cu toate acestea, zgîrcenia încă există în ei. Există în inimile lor. O ascund şi o ţin în frîu fiindcă imediat ce iese la iveală şi este exprimată, îşi schimbă culoarea – devine furt, iar legea îi va trimite în închisoare.
………………………………………………………………………………….
Nu există oare nici o speranţă?
Blîndeţea şi ascultarea nu-l reprezintă cu adevărat. Ceea ce gîndeşte în singurătate – acela este el. Ceea ce simte înlăuntrul lui – acela este el. Da, suntem într-adevăr ceea ce gîndim, ceea ce instinctele şi impulsurile noastre sunt. Educaţia şi legea nu sunt suficiente pentru a transforma natura noastră. Mulţi oameni au strigat în disperare: „Nu există oare nici o speranţă? Nu există nici o cale de a deveni altcineva? Nu există nici o cale ca natura mea umană să fie schimbată în mai bine?”
Poate că te gîndeşti adînc la aceste lucruri şi eşti gata să recunoşti: „Domnule Tozer, mi-aţi sfîşiat inima. Ştiu că aceste lucruri sunt adevărate. Recunosc logica tuturor acestor lucruri şi ştiu că nu pot sta curat înaintea lui Dumnezeu. Ştiu ce am făcut, ştiu la ce mă gîndesc, ştiu ce admir cel mai mult şi toate arată că nu sunt bun. Vă întreb, domnule Tozer, există vreo şansă pentru mine ca să devin altceva decît ceea ce sunt? Pentru că în inima mea este ură, sunt eu blestematul iadului – acolo unde ura trebuie să fie aruncată?”
Mulţumim lui Dumnezeu! Există speranţă! Există o altă cale fiindcă Isus Hristos ne dă ajutor. Cuvîntul ne spune că putem primi un nou set de instincte, un nou set de dorinţe, un nou set de pofte.
Ajutorul pe care El ni-l promite nu se bazează pe experienţa noastră religioasă. Domnul Isus nu vorbeşte despre psihologie religioasă aplicată. El vorbeşte şi promite un depozit biologic complet nou. El promite ceva complet nou pentru duhul nostru uman, astfel că atunci cînd vom face ceea ce vrem să facem, vom dori să facem lucrul bun. Adevărul binecuvîntat este acesta: omul care vrea să facă un lucru bun şi îl face deoarece vrea să-l facă, este un om bun!
Mîntuitorul Isus Hristos oferă remediul. El spune că există speranţă pentru omul zgîrcit. Dumnezeu poate îndepărta zgîrcenia şi poate face acel om extrem de generos. El spune că există speranţă pentru omul violent din fire: Dumnezeu poate arunca diavolul din acea fire şi o poate îndrepta către o direcţie sfîntă. Există speranţă pentru omul gelos. Dumnezeu poate îndepărta gelozia şi o poate înlocui cu pasiune pentru Dumnezeul Cel Prea Înalt. Dumnezeu ne poate da fiecăruia dintre noi un nou set de instincte, un nou set de dorinţe morale, o nouă tendinţă morală astfel încît să facem binele pentru că suntem buni. Aceasta spune Cuvîntul lui Dumnezeu. Aceasta promite Evanghelia. Aceasta este chemarea lui Isus Hristos pentru aceia care sunt gata să-L urmeze şi să fie ucenicii Lui adevăraţi.
(fragmente)
Percepția mea asupra Duhului Sfânt
Autor: A. W. Tozer

Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit și vă va descoperi lucrurile viitoare. Ioan 16.13
Pentru a continua în tratarea subiectului privitor la viața în Duhul Sfânt, aș dori să subliniez ce înseamnă cu adevărat Duhul Sfânt pentru mine și cum mi-a influențat El viața. Cunosc pericolul de a te concentra prea mult pe Persoana Duhului Sfânt iar aceia care acordă atenție doar Duhului Sfânt sunt în pericolul de a abuza adevărul.
Experiența mea a început, desigur, odată cu întoarcerea mea la Dumnezeu și a fost consolidată de umplerea mea cu Duhul Sfânt. Totuși, acesta a fost doar începutul. Din acel moment, am început să umblu în părtășie cu Dumnezeu. Vă pot asigura că nu a fost o umblare desăvârșită. Cei care afirmă că au o umblare desăvârșită cu Dumnezeu probabil nu înțeleg Scripturile în această privință.
Faptul că umblarea mea nu este desăvârșită m-a încurajat întiodeauna să apelez la Duhul Sfânt și la călăuzirea și puterea Sa. Desigur, am încercat și eu să fac lucruri prin puterea mea. Entuziasmul meu de a face lucrarea lui Dumnezeu o ia uneori înainte. Și știu că Duhul Sfânt știe acest lucru, și de aceea îngăduie să greșesc, ca să realizez care este poziția Lui în viața mea.
Duhul Sfânt mi-a adus diverse direcții de slujire, de la predicarea în stradă la predicarea în biserici și la conferințe biblice. De asemeni în emisiuni radoi, precum și oportunitatea specială de slujire prin intermediul screrii de cărți. Nu am început-o de la mine însumi să scriu dar Duhul Sfânt m-a motivat în așa fel încât scrisul a devenit un canal prin care El putea lucra prin mine.
Mărturisesc cu smerenie că în Căutarea lui Dumnezeu, carte scrisă de mine, a fost folosită în moduri în care nu mi-aș fi putut imagina. Sunt uluit de efectul pe care îl are. Sunt eu autorul ei? Ei bine, am fost cel care a lucrat la mașina de scris, dar Duhul Sfânt care a lucrat prin mine, a fost cel care a scris-o. EL MERITĂ TOATĂ LAUDA ȘI CINSTEA!
Așa este și în slujire. În momentul în care Dumnezeu are un instrument care e gata să fie folosit după îndemnurile Duhului Sfânt El va folosi acea persoană pentru gloria Lui, nu spre lauda lor. L-am văzut pe Dumnezeu la lucru în moduri în care nu mi-am imaginat niciodată.
Dacă mi-aș fi planificat viața nu aș fi ajuns unde sunt azi. Slujirea mea a fost o umblare PAS CU PAS CU DUHUL SFÂNT. De multeori El mi-a deschis uși de existența cărora eu nu știam. El a adus în calea mea oprtunități pe care eu niciodată nu le-aș fi putut planifica. Pe de altă parte, ca să fiu deplin sincer. El a închis și câteva uși. La momentul respectiv nu am înțeles de ce, dar, privind în urmă, îmi dau seama de ce și Îi mulțumesc lui Dumnezeu.
Așadar, doresc să recunosc meritele Duhului Sfânt pentru felul în care a dezvoltat în mine și prin mine o lucrare care, sper, a fost o binecuvântare pentru mulți oameni, dar, mai important, care a dus glorie lui Dumnezeu, Tatăl nostru.
Privind în urmă la viața mea, mă întreb:
CUM DE A FOLOSIT DUMNEZEU PE CINEVA ATÂT DE NEINSTRUIT CA MINE?
Nu am terminat nicodată clasa a opta. Nu am frecventat cursurile vreunui colegiu biblic sau seminar teologic. Am fost cea mai neinstruită persoană pe care Dumnezeu a putut să o aleagă întru cinstea și gloria Sa.
Acest fapt mă conduce la concluzia că Dumnezeu nu alege în funcție de cine suntem noi sau cât de calificați suntem ci mai degrabă pentru cine este El și în funcție de cât Îi permitem noi să facă prin viețile noastre.
Nu pot spune, uitându-mă înapoi, că am realizat multe lucruri datorită educației mele sau datorită experienței mele sau altui lucru. Nu am realizat nimic prin forțele mele proprii. Pe măsură ce-L caut pe Dumnezeu în fiecare zi, cred că El poate face lucruri prin mine care să-I aducă glorie Lui. Numai când voi ajunge dincolo și-L voi vedea pe Domnul Isus față în față, voi înțelege cu adevărat tot ceea ce El ar fi putut să facă prin vaiața mea. Lucrurile la care privesc acum și pe care le apreciez nu vor mai însemna nimic când Îl voi vedea față în față.
În concluzie, mărturisesc încă odată că Duhul Sfânt a influențat profund slujirea mea.
A fi umplut cu Duhul Sfânt
Autor: A. W. Tozer

Am început să merg la întâlniri cu tânăra pe care o întâlnisem la biserica metodistă. Numele ei era Ada Cecilia Pfaust. Ne-am căsătorit iar prin intermediul relaţiei noastre am ajuns să o cunosc pe mama Adei, Kate Pfaust o persoană deosebit de evlavioasă care făcea parte din biserica penticostală din Akron. Pentru mine biserica era biserică, nu conta denominaţiunea.
Mă invita la întâlnirile de rugăciune care aveau loc în casa ei, mă ruga să împărtăşesc şi eu câteva gânduri şi mă încuraja în domeniul slujirii. Nu aveam nici o instruire dar am avut parte de mult ajutor şi încurajare din partea ei. Acum îmi dau seama că Duhul Sfânt orchestrase aceste lucruri. Într-o zi, Kate m-a luat deoparte şi mi-a vorbit în modul cel mai serios. Era vorba despre a fi umplut cu Duhul Sfânt. În biserica metodistă unde mergeam eu nu se vorbea niciodată despre acest lucru. De fapt, foarte rarse vorbea despre Duhul Sfânt.
Nu prea am înţeles atunci la ce se referea când mi-a vorbit despre umplerea cu Duhul Sfânt. Cine era acest Duh Sfânt? Dar ea m-a încurajat şi s-a rugat cu mine iar apoi într-o zi mi-a spus:
‘Tinere, trebuie să te pleci pe genunchi şi să mori faţă de tine însuţi înainte ca Duhul Sfânt să te poată umple! ‘
Apoi, mi-a explicat cu lux de amănunte ce însemna acest lucru în măsura în care puteam eu atunci înţelege.
Ştiu că Duhul Sfânt era la lucru în viaţa mea pentru că de atunci am început să resimt o nelinişte în inima mea. Ajunsesem în punctul în care doream sa experimentez tot ceea ce avea Dumnezeu pentru mine, chiar dacă nu înţelegeam totul pe deplin. Nu întelegeam Persoana Duhului Sfânt. Nu înţelegeam ce înseamnă să fii umplut cu Duhul Sfânt. Dar eram deschis faţă de tot ceea ce Dumnezeu avea pregătit pentru mine şi nu doream ca ignoranţa mea să limiteze lucrarea lui Dumnezeu în viaţa mea.
Apoi s-a întâmplat. Aveam 19 ani când am fost botezat cu o revărsare măreaţă a Duhului Sfânt. Chiar şi acum îmi e greu să explic ce s-a întâmplat. M-am gândit ani de-a rândul la ce s-a întâmplat atunci. Am studiat, am meditat la acest lucru dar am ajuns la concluzia că atunci când Duhul Sfânt face ceva în tine este de regulă ceva ce trece dincolo de abilitatea ta de a înţelege în totalitate şi, cu atât mai mult, dincolo de abilitatea de a explica.
Stiu ce a făcut Dumnezeu pentru mine şi în mine atunci. Din acel moment, nimic din afară nu a mai prezentat aceeaşi importanţă ca înainte. Prin credinţă am făcut un pas înapoi faţă de tot ceea ce nu era important şi un pas înainte către ceea ce era cel mai important şi anume a fi stăpânit de Duhul Dumnezeului celui viu.
Privind în retrospectivă în viaţa mea pot mărturisi liniştit că orice lucrare pe care Dumnezeu a făcut-o prin mine şi prin slujirea mea îşi are originea în acel moment când am fost umplut cu Duhul Sfânt. Toate meritele sunt ale Duhului Sfânt. Din acel moment am început să trăiesc în Duhul.
Tot ce am încercat să fac prin puterile mele a fost un eşec. Atunci când m-am dat la o parte şi am permis Duhului Sfânt să lucreze, El a făcut o măreaţă lucrare.
Lucrarea pe care o face Duhul Sfânt în viaţa unui om care s-a dăruit cu totul Lui, are valoare veşnică.
Studiul epistolei 1 Petru (5)
1 Petru 5
Hendrik Leendert Heijkoop
Versete călăuzitoare: 1 Petru 5
Versetul 1
1 Petru 5.1: Sfătuiesc pe prezbiterii dintre voi, eu, care sunt un prezbiter ca și ei, un martor al patimilor lui Hristos, și părtaș al slavei care va fi descoperită;
În limba greacă cuvântul »prezbiteri« („presbyteros”) nu este însoțit de articol, ceea ce vrea să arate, că aici nu este vorba în primul rând de o anumită grupă de persoane, ci mai de grabă de frații care poartă un anumit caracter (în acest caz, că ei sunt înaintați în vârstă). Înțelesul devine clar din versetul 5: este vorba de frații mai în vârstă, în opoziție cu frații mai tineri („neoteroi”).
Cuvântul „presbyteros” („bătrâni”) înseamnă în mod normal „unul mai în vârstă”. Vezi de exemplul fiul „cel mai mare”, „bătrân”, „femeile bătrâne” (Luca 15.25, 1 Timotei 5.1-2). Cuvântul se întâlnește de aproximativ șaptezeci de ori în Noul Testament, dar probabil că numai în următoarele locuri înseamnă funcția de „bătrân”, deci o lucrare încredințată clară și personal: Faptele apostolilor 14.23; 20.17; 1 Timotei 5.17,19; Tit 1.5. Clar este numai cu privire la primul și ultimul loc din locurile citate! Celelalte trei locuri, în baza contextului în care stau, mă fac să cred că se referă la funcția de „bătrân”, dar nu se poate dovedi.
Oamenii bătrâni din Israel ocupau un loc de cinste, pe baza experienței lor (Exodul 4.29; 24.1,9; Proverbe 31,23). Compară și multele locuri din Evanghelii, în care se vorbește despre „bătrâni”. Deoarece aceasta era evident în concordanță cu gândurile lui Dumnezeu, au fost acceptate și de creștinii dintre iudei. Deci nu era vorba de o numire, sau ceva de felul acesta. Pe baza experienței lor în căile lui Dumnezeu și în viața Adunării, frații în vârstă aparțineau „bătrânilor”. Așa stă de exemplu în Faptele apostolilor 15.23 în cele mai vechi manuscrise: „Apostolii și frații cei mai în vârstă …”, așa că aceia care în versetele 2, 4, 6 și 22 sunt numiți „bătrâni”, înseamnă „frații mai în vârstă”.
Când s-a vestit Evanghelia păgânilor și au luat naștere Adunări, desigur nu au fost imediat frați acolo, care să fi avut ani mulți de experiență și prin dovedirea practică a înțelepciunii, autorității morale a lor puteau să fie „bătrâni”. Domnul a ajutat și în aceste situații și a dat daruri de „conducere”, „cuvinte de înțelepciune” și de „cârmuire” (1 Corinteni 12.28; 1 Corinteni 12.8; Romani 12.8). Pe lângă acestea a dat apostoli, care posedau capacitatea de diferențiere, așa că ei au văzut la cei întorși de curând la Dumnezeu darurile și starea spirituală necesară pentru această lucrare (Faptele apostolilor 14.23). În afară de aceasta ei au posedat autoritatea, ca oficial să numească „bătrâni”, prin care aceștia primeau autoritatea publică. Dacă apostolii înșiși nu puteau să fie într-un anumit loc, unde știau că este necesar să numească acolo bătrâni, puteau să trimită pe altcineva acolo, despre care știau că este dotat de Domnul în acest scop, ca să numească bătrâni (Tit 1.5). Niciunde nu găsim în Scriptură, că Adunarea însăși, sau alți bătrâni, aveau de a face cu această numire. Este pe deplin explicabil, de ce era așa. Autoritatea vine totdeauna de sus, și niciodată de jos. Principiul democratic, de a numi pe proprii purtători de autoritate este în totală contradicție cu gândurile lui Dumnezeu. Este în contradicție și cu sine însuși. Cineva, care este numit de mine, este în realitate sub mine, și poate oricând să fie dat jos de mine. El nu are nicio autoritate reală asupra mea!
Cu siguranță știm, că numai în Listra, Iconium, Antiohia, Creta și probabil în Efes și Filipi au fost numiți bătrâni (Faptele apostolilor 14.23; Tit 1.5; 1 Timotei 3; Filipeni 1.1). În scrisorile adresate Corintenilor, singurele scrisori adresate unei Adunări ca atare, și în care este descrisă detaliat ordinea în Adunare, ei nu sunt numiți. În orice caz, nu există nici cea mai mică posibilitate să se recunoască că existau bătrâni în mijlocul credincioșilor dintre iudei.
Pe baza următoarelor puncte, cred că este evident, că Petru nu vorbește aici despre bătrâni „rânduiți”:
- Deoarece el scrie credincioșilor dintre iudei.
- Cuvântul „bătrâni” nu este însoțit de articol, prin aceasta accentul se pune mai mult pe caracteristica, pe ceea ce caracterizează persoana, decât pe o anumită grupă de persoane.
- Petru se numește pe sine însuși »prezbiter ca și ei«. Autoritatea apostolică este însă fundamentală și suficientă peste toată Adunarea. Autoritatea unui „bătrân” este numai locală, și în afară de aceasta este mult sub autoritatea unui apostol. Ea a fost rânduită printr-un apostol sau printr-un autorizat al acestuia. De aceea era imposibil ca Petru să ocupe oficial funcția unui „bătrân”, dar el era un frate bătrân, cu toate că era apostol. Același lucru vedem la Ioan și la Pavel, unde în toate cele trei locuri se folosește același cuvânt grecesc (2 Ioan 1; 3 Ioan 1; Filimon 9).
- Versetul 5 arată că cuvântul „bătrâni” se folosește aici în opoziție cu cuvântul „tineri”. Așa cum în capitolele anterioare Petru a grupat pe cei credincioși în supuși, slugi, femei, bărbați și apoi îi cuprinde în cuvântul „toți” (1 Petru 3.8), el îi vede aici cu privire la vârsta lor (spirituală) în două grupe: bătrâni și tineri. În versetul 5b îi cuprinde iarăși în cuvântul„toți”.
- Petru vede pe bătrâni ca fiind o parte a turmei: »prezbiterii dintre voi« și »turma lui Dumnezeu care este între voi«. Aceasta arată mai mult spre conducătorii din mijlocul credincioșilor (aceia care au darul de conducere), decât la supraveghetori numiți. Supraveghetorii stau deci deasupra și în afara turmei!
Petru vrea să atenționeze pe acești bătrâni. Ca apostol are autoritatea deplină s-o facă; el poate chiar porunci. Dar așa cum face Pavel și Ioan, tot așa și el folosește autoritatea sa oficială numai dacă este absolut necesar. Aici el ocupă, pe cât este posibil, același loc, pe care îl au aceia pe care el vrea să-i sfătuiască. El se numește »prezbiter ca și ei, un martor al patimilor lui Hristos«. Harul renunță cu plăcere la poziție și la drepturi, dacă prin aceasta poate să atingă mai repede ținta. Adevărata lucrare se bazează pe dragoste, chiar și atunci când această lucrare este o lucrare de conducere. Ce exemplu minunat vedem în privința aceasta la Domnul nostru! Ce putere și ce autoritate morală primește sfătuirea printr-un astfel de mod de gândire! Petru este un credincios ca și ei, și dacă experiența este caracteristica unui bătrân, cine are atunci atâta experiență, cât are Petru? Experiența lui descinde de la început, din anii când Domnul Isus Însuși Își exercita lucrarea pe pământ. Cât de puțini erau cei care aveau o perioadă „de slujire” așa de lungă! Cine în afară de Ioan a fost în anii aceia așa de aproape de Domnul și care de la început a fost în mijlocul Adunării? Cine în afară de Ioan a văzut cu ochii proprii suferințele lui Hristos?
În limba greacă expresia »prezbiter ca și ei și martor …« este însoțită numai de un articol. Aceasta înseamnă că aceste cuvinte aparțin împreună. Experiența și lucrarea sa a obținut-o Petru prin mărturia despre suferințele lui Hristos. Cuvântul grecesc folosit aici pentru „martor” este „martys”, din care derivă cuvântul martir. Din aceasta rezultă că Petru vrea să spună, că el a fost nu numai martor ocular al suferințelor lui Hristos, ci și că el mărturisește despre ele în lucrarea sa. Când el se numește numai »martor ocular«, folosește un alt cuvânt (2 Petru 1.16). Ce putere oferă această aducere aminte de suferințele lui Hristos, pe care El le-a îndurat pentru oile Lui, cărora aparțineau și aceia care primeau sfaturile lui Petru cu privire la lucrarea făcută pentru oile lui Hristos! Să nu facă gândul cu privire la prețul pe care dragostea Domnului l-a plătit pentru siguranța și binecuvântarea lor, ca și inimile noastre să aibă același fel de gândire pentru aceste oi?
Vedem aici totodată caracterul deosebit al lucrării lui Petru, spre deosebire de lucrarea apostolului Pavel. Petru era apostolul circumciziei, al iudeilor (Faptele apostolilor 1.22; Ioan 15.27; Galateni 2.7-9). Aceștia așteptau pe Mesia să vină în slavă. Lucrarea lui Petru era, să vestească iudeilor, ceea ce Domnul Însuși a explicat după înviere ucenicilor care mergeau spre Emaus: »Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri, și să intre în slava Sa?« (Luca 24.26). El însuși a învățat aceasta pe calea de smerenie (Matei 16.21-28). El știa acum că profeții au vestit această cronologie (1 Petru 1.11). Lucrarea lui consta deci în mărturisirea suferințelor lui Hristos și a slavei care urma după ele. Aceasta am găsit-o noi în această scrisoare. În timpul actual sunt suferințe pentru credincioși (1 Petru 1.6), dar ochiul este îndreptat spre ziua în care Domnul va veni pe pământ, ca aici să reveleze slava Sa și să împlinească profețiile (1 Petru 1.5,7; 4.5,13; 2 Petru 1.12-21).
Pavel a fost apostolul națiunilor (Faptele apostolilor 26.13-19), care nu aveau nicio făgăduință. El nu a văzut la început pe Hristos suferind, ci pe Domnul glorificat în cer (1 Corinteni 15.8). El a vestit Evanghelia slavei lui Hristos, lucrarea Duhului, care constă în slavă. Căci Duhul, trimis de Domnul glorificat în cer, trebuia să mărturisească despre slava lui Hristos din cer (2 Corinteni 4.4; 2 Corinteni 3.8,18; Ioan 15.26; Ioan 7.39; Faptele apostolilor 5.32). În exercitarea lucrării sale, Pavel a devenit părtaș suferințelor lui Hristos (Filipeni 3.10; Coloseni 1.24). Cu toate că el dorea apariția Domnului pentru eliberarea creației (Romani 8.21), nu aceasta era nădejdea lui. Bucuria inimii lui era, să meargă la Domnul lui, că să fie pentru totdeauna la El, cu toate că după aceea el va veni împreună cu Domnul aici pe pământ (1 Tesaloniceni 4.17; 1 Corinteni 15.52). El a mărturisit despre slavă și era părtaș al suferințelor lui Hristos. Petru era un martor al suferințelor lui Hristos și părtaș al slavei, când aceasta se va descoperi aici pe pământ (Matei 19.28 și următoarele). Ca apostol al circumciziei, el vede pe Hristos în legătură cu Israel și cu pământul. Ceea ce el vestește, este valabil pentru noi, și apostolul Pavel o confirmă. Dar aceasta nu este specificul creștinismului. Aceasta o găsim în scrierile apostolului Pavel. Lucrarea lui Petru și a celorlalți 11 apostoli s-a încheiat cu moartea lor (Ioan 15.27). Acum avem numai lucrarea Duhului Sfânt, așa cum ne este ea prezentată în lucrarea apostolului Pavel (Ioan 15.26).
Vers. 2-3
1 Petru 5.2,3: Păstoriți turma lui Dumnezeu, care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bună voie, după voia lui Dumnezeu; nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine. Nu ca și cum ați stăpâni peste cei ce v-au căzut la împărțeală, ci făcându-vă pilde turmei.
Cuvântul grecesc pentru „păziți” („poimaino”), aici sub forma de imperativ aorist, înseamnă toată lucrarea unui păstor: hrănire, apărare, conducere, și așa mai departe. Bătrânii trebuie să dovedească acest caracter pastoral în toată lucrarea lor, și ei înșiși să fie caracterizați de acest caracter. Cu alte cuvinte, am putea spune: „Fiți păstori cu adevărat!”
Credincioșii luați laolaltă sunt caracterizați ca „turmă”, așa cum este și în alte locuri din Scriptură (Ioan 10.15). În aceasta este inclus gândul, că fiecare credincios este o oaie, și așa îl numește de mai multe ori Scriptura (1 Petru 2.25). Cuvântul „turmă” este totdeauna la singular, căci nu sunt două turme! Este turma lui Dumnezeu (Faptele apostolilor 20.28 și versetele următoare, Luca 12.32). Cât de mult sunt lezate drepturile lui Dumnezeu, când cineva vorbește despre turma sa, despre comunitatea sa! »Sub paza voastră«, sau »între voi« este aceeași expresie ca și în versetul 1 și în 1 Petru 4.12. Din aceasta rezultă că nu este vorba de un loc mai de jos, ca și cum bătrânii ar sta peste turmă, ci este o limitare la partea din turmă care se află acolo unde locuiesc și lucrează bătrânii. Lucrarea bătrânilor este mai mult locală, în opoziție cu darurile, care au fost date întregului trup al lui Hristos, și de aceea lucrarea lor nu se poate limita la un anumit loc (Efeseni 4.11-14). Dacă ar fi fost dată o anumită ierarhie, atunci, după părerea mea, ar fi fost prezent și verbul.
Apostolul vede pe bătrâni ca alcătuind un tot unitar cu turma. Prin aceasta gândurile sunt îndreptate spre sfera legăturilor și dragostei reciproce. Cât de roditoare și de binecuvântată poate să fie lucrarea, când astfel de relații sunt prezente. Un exemplu în acest sens vedem la apostolul Pavel și bătrânii din Efes (Faptele apostolilor 20.17-37). El le vorbește despre turma lui Dumnezeu și le amintește cum a fost el însuși în mijlocul lor.
Față de marea majoritate a manuscriselor și a traducerilor vechi, unele dintre ele, de fapt foarte bune manuscrise (Sinaiticus și Vaticanus), nu conțin cuvintele „veghind asupra ei”. Este ușor de înțeles de ce scriitorii le-au lăsat la o parte. Bătrânii sunt numiți în Scriptură și supraveghetori (Faptele apostolilor 20.28). Cu privire la vârsta lor și la experiențele lor spirituale ei sunt bătrâni, în timp ce numele „supraveghetor” se referă la caracterul lucrării lor (1 Timotei 3.1-2). Compară versetele 17 și 28 din Faptele apostolilor 20 și din Tit 1.5-7 cu 1 Timotei 3.1-7. Dar în secolul al doilea s-a început să se facă o diferențiere și s-a așezat episcopul (o derivare de la cuvântul grecesc pentru episcop: „episkopos”) deasupra bătrânilor. Mai întâi l-au făcut conducătorul unei adunări locale, și când ordinea prezentată în Scriptură s-a pierdut și mai mult, a fost pus conducătorul unui anumit ținut. În afară de aceasta au fost rânduiți arhiepiscopi peste un ținut mai mare. Episcopul ca persoană singulară (în timp ce Scriptura vorbește totdeauna despre „bătrâni” – la plural), care era diferențiat de bătrâni și sta deasupra lor, se pare că este o invenție a lui Ignațius. În orice caz, o găsim numită pentru prima dată în scrierile sale, și în ele le este recunoscută o poziție, care este în totală contradicție cu ordinea prezentată în Scriptură. Mândria inimii omenești a acceptat repede și cu plăcere aceste lucruri. Dar misiunea dată de Petru bătrânilor, ca să exercite lucrarea de „supraveghetor” (grecește: „episkopos”), a distrus toată această teorie și de aceea a fost foarte neplăcut pentru ei. Știm cu câtă plăcere „uită” omul ce nu-i place!
Unele manuscrise adaugă după „de bună voie” cuvintele „potrivit lui Dumnezeu”. Ținând seama de context și de mărturiile textuale, cei mai mulți cercetători au convingerea că ele nu aparțin textului original, ci este o adăugare ulterioară a oamenilor.
»Nu de silă, ci de bună voie«! Da, dacă avem un dar, sau un loc în Adunare (și aceasta are fiecare creștin – 1 Corinteni 12), vai de noi, dacă nu exercităm darul nostru și nu ne ocupăm locul nostru (Matei 25.26-30)! Dar Domnul dorește ca noi să facem aceasta din inimă, ca noi să considerăm un privilegiu să-I slujim Lui, prin slujirea alor Săi. Vom primi o plată și este clar, că numai atunci o vom face cu toată inima și cu toată puterea (1 Corinteni 9.17; 1 Timotei 3.1).
Cât de profetic sunt cuvintele »nu pentru un câștig mârșav, ci cu lepădare de sine«! Nu a ajuns creștinismul în cea mai mare parte a lui, ca să se spună: „nimic pentru nimic” (Ezechiel 34; Tit 1.7, Exodul 35)? În biserica romană este foarte clar lucrul acesta. Tot ce face „bătrânul” (în traducerea bisericii romane: „preotul”), trebuie plătit. Se primește în măsura în care se plătește, chiar și atunci când este vorba să salvezi sufletele din „purgatoriu” (o invenție a biserici romano-catolice), ceea ce aduce mulți bani. Cine este bogat și plătește mult, primește liturghii mai multe și mai bune decât cel care poate plăti mai puțin. Cine nu plătește deloc, nu primește nimic.
Nu vedem același lucru și în protestantism, chiar dacă nu într-o formă așa de grosolană? Nu este pentru mulți slujba de păstor, sau de predicator, nimic altceva decât o slujbă de onoare în societate, aducătoare de câștig? Cât de mulți refuză să schimbe „biserica lor”, dacă prin aceasta se reduc anumite avantaje financiare sau pământești! Fără îndoială, Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că slujitorul este vrednic de plata lui (Luca 10.7; 1 Corinteni 9.12,14,18). Dar dacă el așteaptă plata de la Domnul, care i-a încredințat lucrarea, aceasta nu va avea nici o influență asupra felului în care el face lucrarea, asupra locului, sau asupra felului de lucrare. În toate celelalte cazuri va dovedi caracterul unuia care este plătit (Ioan 10.13)! Nu este așa, când el își așteaptă răsplătirea de la oameni, fie ea în bani, onoare sau recunoștință? Vezi 2 Corinteni 12.14,15. Cât de cu totul altfel a fost Domnul Isus, Păstorul cel bun, care Și-a dat viața pentru oile Sale, și S-a făcut sărac, ca să le îmbogățească (2 Corinteni 8.9).
Cât de profetic sunt și cuvintele: »Nu ca și cum ați stăpâni peste cei care v-au căzut la împărțeală« (sau: peste cei dați vouă, peste moștenirea voastră)! Cât de mult sunt în opoziție cu cuvintele Domnului: »Domnitorii neamurilor domnesc peste ele … Între voi să nu fie așa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru. … Eu sunt în mijlocul vostru ca cel ce slujește« (Matei 20.27; Luca 22.25; Marcu 10.43). Cât de mult a încercat Domnul să păzească pe ai Săi de acest rău și să-l înlocuiască cu principiul harului! El a slujit alor Săi când era pe pământ (Ioan 13.1-17), El le slujește acum în cer (Evrei 7.25), și El o va face în veșnicie în slavă (Luca 12.37)!
Cât de străin este duhul luptei pentru putere, care este de la începutul creștinismului. Cât de străină de Scriptură este puterea absolută, pe care o exercită spiritualitatea romano-catolică! Nu este denumirea olandeză „domine” pentru păstor (= domn) exact ce Scriptura interzice categoric aici? Titlul englez „reverend” este mult mai grav. În fond, acest titlu cere un respect profund, ale cărui limite se apropie de închinare. Cât de mult sunt lezate drepturile Domnului prin astfel de denumiri! Numele sunt denumiri ale funcțiilor. Nu este gelozia dintre frați și surori pentru darurile sau poziția altuia același lucru? Patima și năzuința de a primi un loc de influență în mijlocul credincioșilor? Cât de cu totul altfel a fost la apostolul Pavel (2 Corinteni 4.5)!
Dacă credinciosul știe, că el nu este stăpân absolut al posesiunilor lui pământești – fie ele moștenite, sau câștigate prin munca lui –, ci numai un administrator (Luca 16.1-13; 1 Timotei 6.17; Luca 12.42), cu cât mai mult ar trebui să știe, atunci când este vorba de turma lui Dumnezeu! Domnul a permis ca acest duh de stăpânire să se descopere deja în timpul apostolilor. Diotref ne este prezentat ca un exemplu de atenționare (3 Ioan). Numele lui are un înțeles profund, căci el înseamnă: „hrănit de Zeus” sau „hrănit, sau educat de Dumnezeu!” Zeus este părintele zeilor în mitologia greacă, și deoarece potrivit cu Scriptura înapoia idolilor se ascund demonii (1 Corinteni 10.19f; Deuteronom 32.15-18), Zeus este deci un tablou al diavolului. Ce imagine ne oferă și cea de-a doua însemnătate a numelui despre aroganța clerului, că autoritatea lor ar fi de origine divină!
Bătrânii să fie, dimpotrivă, adevărați înaintași și modele pentru turmă. Oile ar trebui să poată vedea la păstor, cum ar trebui să se comporte ele și că inima își găsește adevărata satisfacție și bucurie numai în lucrarea pentru Domnul și în părtășia cu El care rezultă din aceasta (Tit 2.7; 1 Timotei 4.12; 1 Tesaloniceni 1.7). Apostolul Pavel s-a putut prezenta pe sine însuși ca model. »Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Hristos« (Filipeni 3.17; 1 Corinteni 11.1). El nu cere credincioșilor să-l urmeze pe el, ci să facă, așa cum face el, să urmeze pe Hristos. Tot așa și Petru aici, îndreaptă ochii și inima bătrânilor nu spre sine însuși, ci spre Hristos, Marele Păstor. Numai aceasta ne dă putere și ne transformă (2 Corinteni 3.18)!
Când a scris primele versete din capitolul 2, cu siguranță apostolul s-a gândit în urmă cu mare bucurie și mulțumire la momentul când el a venit pentru prima dată la Domnul, și Domnul i-a dat numele nou „piatră”. Cu siguranță s-a gândit și la ora din Cezareea-Filipi, când Domnul, în legătură cu acest nume nou, i-a descoperit lui și celorlalți apostoli minunata taină a lui Dumnezeu: o Casă vie a lui Dumnezeu pe pământ, zidită de Hristos ca Fiu al Dumnezeului cel viu, în afara domeniului morții și stricăciunii, deoarece Cel Înviat, care este Izvorul vieții, este temelia ei (Matei 16.18).
Cum trebuie să-i fi bătut inima, atunci când a scris aceste cuvinte serioase din capitolul 5. S-a gândit el oare înapoi la clipa, când Domnul, lepădat de iudei, S-a prezentat ca Păstorul cel bun, care Își va da viața pentru oile Sale (Ioan 10); Cel care le-a spus că El va strânge într-o singură turmă pe toate oile împrăștiate ale lui Israel și dintre națiuni, sub călăuzirea Lui ca Păstor, și cărora le-a dat asigurarea, că nimeni nu va putea să smulgă vreo oaie din mâna Sa și din mâna Tatălui!
Cum trebuie să se fi gândit și la zilele când Păstorul a fost lovit de Domnul și oile s-au împrăștiat (Ioan 18; Zaharia 13.7)! Și cum trebuie să se fi gândit el la clipa când, cu toată mărturisirea credincioșiei lui față de Domnul, s-a lepădat de El! Cum trebuie să fi simțit el după aceea ce înseamnă credincioșia Păstorului față de oaia rătăcită (Luca 24.34)! Cât de mult s-a preocupat Domnul, în grija Lui credincioasă, cu el, până când el a ajuns să capituleze și să recunoască, că numai Cel atotștiutor putea să știe, că el iubește pe Domnul (Ioan 21)! Dar cum l-a reabilitat Marele Păstor al oilor după aceea și i-a dat locul de ajutor de Păstor: »Paște mielușeii Mei, păzește oile Mele, paște oile Mele«! Domnul știa că Petru Îl iubește din inimă, chiar dacă dragostea lui a rămas ascunsă sub încrederea în sine; căci adevărata lucrare se bazează pe dragostea pentru Domnul.
Domnul iubește oile Lui și dorește ca ele să fie pășunate. »I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite și risipite, ca niște oi care n-au păstor« (Matei 9.36; Marcu 6.34). În harul Său, vrea să ne folosească ca ajutor de Păstor. El dorește, să se aibă grijă de oile Lui. Deseori aceia care s-au abătut nu le place aceasta. Nu le place să li se atragă atenția cu privire la legăturile lor greșite și să vorbești cu ei despre starea lor slabă. Dar gândul lui Dumnezeu este, ca supravegherea să fie prezentă. Lipsa de păstorire spirituală și supraveghere pastorală este una din cauzele cele mai mari a stării spirituale slabe din mijlocul nostru.
Dar cum totul devine altfel, dacă noi cei credincioși ne vedem ca turmă a lui Dumnezeu (versetul 2)! Atunci vom căuta numai binele oilor, fără să întrebăm dacă ele ne sunt, sau nu ne sunt mulțumitoare, și fără să ne întrebăm dacă ne costă multă osteneală și multe griji – și probabil nu se va vedea niciun rezultat. Îi vom iubi ca oi ale Domnului și vom avea grijă de ei din dragoste și ascultare față de El. Dacă după aceea nu vom primi nicio mulțumire din partea oilor, Marele Păstor se va arăta și ne va da cununa care nu se va vesteji a slavei. La apostolul Pavel vedem acest duh de păstorire. »Și eu, voi cheltui prea bucuros din ale mele, și mă voi cheltui în totul și pe mine însumi pentru sufletele voastre. Dacă vă iubesc mai mult, sunt iubit cu atât mai puțin?« (2 Corinteni 12.15).
»A paște« înseamnă mult mai mult decât a hrăni. Înseamnă să mergi pe urmele oilor, chiar și între spinii de care probabil ele sunt rănite. Dar mult mai important este să împiedici ca ele să ajungă acolo! Fiecare credincios are nevoie de supraveghere personală și de îngrijire. Cei întorși de curând la Domnul trebuie ajutați cu hrană și sfaturi. Mulți dintre cei care s-au întors la Domnul, au crescut foarte puțin, deoarece a lipsit lucrarea de păstorire. În fiecare moment al vieții spirituale există pericolul să devii rece, iar după aceea să rătăcești. Sunt mulți care au nevoie de mângâiere. Cât de multe probleme mari din mijlocul credincioșilor nu ar fi putut fi evitate, dacă de la început, când lucrurile erau încă mici, s-ar fi exercitat lucrarea de păstorire. Nu apar și în familie uneori greutăți, la care un păstor credincios ar putea fi de mare ajutor? La aceasta se adaugă protecția față de dușmanii din afară, nu numai față de lumea păcătoasă și căpetenia ei, diavolul, ci și față de lumea așa-zisă creștină, în care satana s-a travestit în înger de lumină, și împotriva multor învățături greșite, etc, care sunt în timpul nostru.
Hristos iubește oile Sale și este încă Marele Păstor, chiar dacă nu mai este pe pământ. El va îngriji de turma lui Dumnezeu. El lucrează în inimile unora grija pentru turmă și deseori le dă deosebite daruri, pentru exercitarea lucrării. În privința aceasta El spune: „Nu voi uita grija ta și lucrarea ta. Va veni ziua când te voi răsplăti!” Dar cu toate că există deosebite daruri pentru lucrarea de păstor, fiecare credincios poate face o parte din această lucrare.
Ce învățătură importantă putem să primim din însărcinarea pe care Domnul o dă lui Petru, în ceea ce privește lucrarea de păstorire: »Paște mielușeii Mei, păzește oile Mele, paște oile Mele« (Ioan 21)!
Deseori gândim, că pericolul de rătăcire este mai mare la credincioșii tineri, și de aceea ei au nevoie de mai multă supraveghere din partea bătrânilor. Dar cu privire la mielușei, Domnul dă misiunea numai de a fi pășunați, adică de a fi hrăniți, iar cu privire la oi îi dă mai întâi însărcinarea să fie păzite, iar după aceea vorbește de pășunare. Pentru oile tinere este important ca ele să primească hrană bună, sănătoasă. Dacă ele o primesc și cresc în viața lor spirituală, pericolul ca ele să rătăcească nu este așa de mare. Dar dacă totuși pleacă, atunci în mod obișnuit nu era nimic de schimbat.
Pericolul de rătăcire este mult mai mare la oi, chiar dacă la exterior nu este, este totuși în viața lor spirituală lăuntrică. Ele au nevoie de o supraveghere și îngrijire mult mai mare. Este bine să ne gândim la aceasta. Suntem foarte înclinați să vedem lucrurile greșite la mielușei, atunci când se rătăcesc. Dar care este adevărata cauză? Au fost ei hrăniți de cei în vârstă? Le-au dat ei hrană suficientă și bună, atât pentru mintea cât și pentru inima lor? Orice plecare a unui tânăr este o acuzare a celor bătrâni. Îngrijirea pastorală previne rătăcirea!
Și care este situația cu oile? Este mult mai ușor să atenționezi pe tineri, decât pe bătrâni. Ca unul care era bătrân ca și ei, Petru putea să facă aceasta. Dar este nevoie de mult mai multă energie spirituală. Și cu toate acestea rezultă din cuvintele Domnului, că cei bătrâni au mai multă nevoie decât „mielușeii”. Desigur, trebuie să se facă într-un mod potrivit. »Nu mustra cu asprime pe un bătrân, ci sfătuiește-l ca pe un tată; pe tineri sfătuiește-i ca pe niște frați; și pe femeile bătrâne, ca pe niște mame; pe cele tinere, ca pe niște surori, cu toată curăția« (1 Timotei 5.1-2). Cu orice preț trebuie să ținem la adevărul lui Dumnezeu. Dar trebuie să încercăm întotdeauna să păzim pe frați și pe surori să rămână la adevăr. Cuvintele „tați” și „mame” vorbesc despre dragoste și cinste. În acest duh trebuie să mustrăm pe cei bătrâni. »Părinții sunt slava copiilor« (Proverbe 20.29; 16.31; 17.6).
În acest context este foarte important să vedem ce leagă Domnul de misiunea încredințată lui Petru. Petru se numește pe sine martor al suferințelor lui Hristos (versetul 1), și Domnul leagă lucrarea lui de păstor cu moartea de martir! »Adevărat, adevărat, îți spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai și te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îți vei întinde mâinile, și altul te va încinge, și te va duce unde nu vei voi. A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va proslăvi Petru pe Dumnezeu. Și după ce a vorbit astfel, i-a zis: „vino după Mine.”« (Ioan 21.18-19).
Este bine pentru fiecare din noi, în mod deosebit și pentru cei tineri, să medităm la aceste cuvinte. Noi toți suntem înclinați să ne lăsăm călăuziți de voința proprie. Tot așa a fost și la Petru, când era tânăr. Dar pentru a sluji Domnului în turma lui Dumnezeu, și pentru a putea pășuna și păzi mielușeii și oile Domnului, trebuie să renunțăm la voia proprie și să urmăm numai pe Domnul. Dar aici pe pământ aceasta este un drum al suferinței. Când Petru va îmbătrâni, va fi așa de voitor să urmeze, că își va întinde mâinile, să fie dus acolo unde nu vrea să meargă. Atunci el va renunța în totalitate la voia proprie în favoarea ascultării de Hristos. Aceasta va lua naștere prin privirea suferințelor lui Hristos. De aceea, cât de important este, să fii »un martor al suferințelor lui Hristos«, chiar dacă nu în mod direct, așa cum a fost la Petru. Așa cum am văzut, cuvântul grecesc pentru „martor” este „martys”, din care derivă cuvântul nostru „martir”. Prin aceasta Petru a fost făcut capabil să îndemne pe bătrâni!
Versetul 4
1 Petru 5.4: Și când se va arăta Păstorul cel mare, veți căpăta cununa, care nu se poate vesteji, a slavei.
Domnul Însuși se numește pe Sine Păstorul cel bun, care Își dă viața pentru oile Sale (Ioan 10). Așa a fost El, când a mers la cruce, ca să înfăptuiască lucrarea de mântuire (Psalmul 22). Dar după învierea Sa, Scriptura Îl numește Marele Păstor al oilor (Evrei 13.20; Psalmul 23). Așa cum rezultă clar din context, aceasta se referă la timpul actual. În Psalmul 23 ne este prezentată această lucrare a Domnului, în timp ce în Psalmul 22 vedem cum El sufere, ca Păstorul cel bun. Prin învierea și glorificarea Sa, Domnul se află acum în afara domeniului de acțiune al oricărui dușman. În afară de aceasta, Dumnezeu L-a așezat peste orice putere și orice autoritate (Efeseni 1.21). »Toată puterea Mi-a fost dată, în cer și pe pământ!« – »Și iată, că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului« (Matei 28.18; Evrei 7.25). El poate acum să se ocupe nestingherit de oile Lui, și prin atotputernicia Lui ele sunt în siguranță (Romani 8.34). »Nimeni nu le va smulge din mâna Mea!«
Dar așa cum am văzut, Domnul are și ajutor de Păstor. În legătură cu ei, El este Păstorul cel mare. Acest caracter apare în prim plan în legătură cu apariția Sa pe pământ, când va judeca pe robii Săi, când îi va răsplăti, sau îi va pedepsi (Psalmul 24, Matei 25.19, Luca 19.15). Despre aceasta scrie Petru aici. El spune cam așa: „Fă în liniște lucrarea ta. Fii un model pentru turmă. Fii călăuza oilor, și așteaptă apariția Păstorului cel mare, care îți va da o cunună, ce nu se va vesteji. Aici vei fi probabil batjocorit și puțin prețuit – dar între Păstorul cel mare și păstorii subordonați trebuie să existe concordanță cu privire la suferințele lor în păstorirea oilor! – lucrează în liniște și așteaptă, până când Păstorul cel mare va veni să-ți răsplătească!” Așa cum am observat mereu, Petru privește viața credinciosului pe pământ în perioada cuprinsă între cruce și revenirea Domnului pe pământ (1 Petru 1.7,11). Ca apostol al circumciziei, scrie despre guvernarea lui Dumnezeu (1 Petru 4.13). La aceasta nu este inclusă răpirea Adunării, despre ea scrie apostolul Pavel (1 Corinteni 15.51; 1 Tesaloniceni4.15). Ea este un act exclusiv al harului și nu are nimic a face cu responsabilitatea noastră, sau cu Israel.
»Care este deci robul credincios și înțelept, pe care l-a pus Stăpânul său peste ceata slugilor Sale, ca să le dea hrana la vremea hotărâtă? Ferice de robul acela, pe care Stăpânul său, la venirea Lui, îl va găsi făcând așa! Adevărat vă spun, că îl va pune peste toate averile Sale.« (Matei 24.45-47; Luca 12.42).
Domnul iubește oile Sale și are grijă de ele. Deci cine are grijă de aceia care sunt subiectul grijii Domnului, și prin aceasta dovedește dragostea lui pentru Domnul, va primi o cunună. În timpul absenței Domnului, el are părtășie cu inima Lui, și El i-a satisfăcut inima. El a fost credincios! Niciodată răsplătirea nu ne este prezentată ca scop sau motiv, pentru care să lucrăm, ci numai ca încurajare pentru lucrare. Răsplata nu este o cunună a dreptății, ci a slavei. Dreptatea (sau neprihănirea) are propria ei răsplătire (2 Timotei 4.8). Dar dragostea și dăruirea din inimă pentru oile Domnului, duhul de sacrificiu de sine pentru binecuvântarea acelora care sunt așa de prețioși pentru inima Sa, trebuie să primească din mâna Lui o cunună a slavei. Această cunună își va păstra prospețimea în veșnicie. Ea nu se va vesteji, așa cum se întâmplă cu cununile pământești. Cine a purtat împreună cu Domnul cununa de spini (Ioan 19.2), fie chiar numai într-o măsură foarte mică, acela va purta împreună cu El și cununa slavei. Toți care urmează pe Păstorul cel mare, au parte în mod necesar și de poziția Lui (Evrei 2.9).
Din păcate, nădejdea binecuvântată în revenirea Domnului s-a pierdut repede și robii Lui au început să zică în inima lor: »Stăpânul meu zăbovește să vină«. Rezultatul a fost, așa cum a spus Domnul: »… să bată pe tovarășii lui de slujbă, și să mănânce și să bea cu bețivii …« (Matei 24.48,49; Luca 12.45). Ce contrast față de cuvintele lui Petru! Robul a devenit un stăpân, și lucrarea, pe care trebuia s-o facă nu pentru un câștig mârșav, a devenit o sursă de venituri mari.
Versetul 5
1 Petru 5.5: Tot așa și voi, tinerilor, fiți supuși celor bătrâni. Și toți în legăturile voastre, încingeți-vă cu smerenie. Căci „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har”.
Așa cum s-a spus, acest verset arată că în versetele anterioare nu este vorba de o funcție oficială de bătrân, ci se vorbește în general de frați mai în vârstă; căci aici frații mai tineri sunt numiți în antiteză cu frații bătrâni. Cei mai tineri trebuie să recunoască vârsta înaintată și înțelepciunea mai mare a bătrânilor câștigată pe baza experienței, și de aceea să prețuiască mai mult opinia lor decât părerea lor proprie. În afară de aceasta, să-i prețuiască din pricina lucrării lor (1 Petru 2 13,18; 3.1). Ei trebuie să le fie supuși (1 Tesaloniceni 5.12-13)!
Istoria bisericii și starea actuală din creștinătate dovedesc cât de necesar este și sfatul acesta. Așa cum bătrânii au nesocotit prescrierile, ca ei să nu facă lucrarea pentru un câștig necinstit, și nu ca unii care stăpânesc peste cei ce le-au căzut la împărțeală, tot așa și tinerii au părăsit locul care li se cuvine, de supunere. Scurt timp după moartea apostolului, sub pretextul că ucenicii au avut dreptul să aleagă oameni plini de înțelepciune și de Duhul Sfânt pentru lucrarea de diacon (Faptele apostolilor 6), au început să-și aleagă bătrâni, care de fapt nici nu erau „bătrâni”, ci tineri. În timp ce aceia care au fost aleși atunci de Adunare, au fost confirmați de apostoli, credincioșii au avut într-adevăr parte la numirea în funcție. Deoarece cei numiți trebuiau să administreze darurile materiale strânse de Adunare, Adunării îi era permis să numească bărbați, care posedau încrederea Adunării (2 Corinteni 8.19).
Dar de îndată ce era vorba de funcția de bătrân, sau de supraveghetor, deci de călăuzire spirituală, Adunarea nu avea niciun cuvânt. Acești bătrâni, sau supraveghetori, au fost numiți de apostoli, sau de cei împuterniciți de ei pentru această lucrare (Faptele apostolilor 14.23; Tit 1.5). Dumnezeu nu cunoaște democrația (guvernarea poporului). Autoritatea poate veni numai de sus. Nu Adunarea, ci apostolii aveau capacitatea spirituală de decizie, ca să vadă cine poseda aptitudinile de călăuzire și de guvernare (1 Timotei 3). Pe lângă aceasta erau și darurile lui Hristos; evangheliști, păstori, învățători, etc, cărora Hristos Însuși le-a dat daruri și prin aceasta au fost autorizați să exercite darurile lor în Adunare, așa după cum îi călăuzea Duhul Sfânt. Adunarea nu avea nimic de făcut în privința aceasta, decât numai să-i recunoască!
Cât de necesar este să te pleci fără condiții înaintea autorității lui Dumnezeu prin Cuvântul Său. Bătrânii nu au voie să uite niciodată, că poporul lui Dumnezeu nu este turma lor, ci a lui Dumnezeu. Tinerii trebuie să fie din principiu supuși celor bătrâni, în loc să-și facă propria lor voie, așa cum obișnuiesc tinerii să facă. Desigur, aceasta poate fi posibil numai în Domnul. Responsabilitatea personală față de Domnul stă deasupra tuturor. Nicio autoritate nu poate sta între conștiință și Domnul. Dar conducerea creștină este o conducere în supunere față de Domnul și Cuvântul Lui, aceasta înseamnă că ochiul și inima sunt îndreptate asupra Lui. Acolo unde ochiul este simplu, conștiința va simți corectitudinea acestei conduceri.
Vedem în Elihu un exemplu frumos al unui tânăr care își cunoaște locul și care își ocupă locul (Iov 32.1-11). El lasă pe bătrâni să vorbească mai întâi. Dar când aceștia nu au mai avut nimic de spus, el a prezentat gândurile lui Dumnezeu. Supunere nu înseamnă că nu mai simți nicio responsabilitate! Când un tânăr credincios are sentimentul responsabilității pentru lucrurile Adunării, se va vedea imediat din faptele și din cuvintele lui. Dacă în acestea se poate recunoaște o judecată înțeleaptă și aptitudini pentru lucrarea de călăuzire spirituală, atunci frații îl vor respecta în curând. În felul acesta el va căpăta experiență și se va maturiza ca bătrân.
Iosua ocupa locul unui slujitor al lui Moise (Exodul 33.11). Acolo el a aflat că din lipsă de experiență sentința lui nu a fost totdeauna corectă (Exodul 32.17). El a remarcat, că a fost influențat prin legături de prietenie (Numeri 11.28). Să urmezi pe oameni este un mare pericol pentru toți, dar în mod deosebit pentru tineri. Dar în aceste experiențe a învățat de la Moise. Și când Moise a murit, Dumnezeu i-a zis: »Ia-ți pe Iosua, fiul lui Nun, bărbat în care este Duhul Meu, și să-ți pui mâna peste el« (Numeri 27.18). El nu a mai fost acum numit tânăr, căci avea patruzeci de ani de experiență în pustie. Și ce experiențe!
Același lucru vedem la Elisei, care mai înainte a fost slujitorul lui Ilie. Așa pot frații tineri să învețe de la cei bătrâni, dacă aceștia sunt cu adevărat exemple pentru turmă (versetul 3).
În Iosif vedem un tânăr, care de tânăr a făcut multe experiențe (Psalmul 105.17-22), așa că atunci când a ajuns de treizeci de ani, Faraon i-a zis: »Nu este nimeni care să fie atât de priceput și atât de înțelept ca tine« (Geneza 41.39). Și Iosif poate spune: »Dumnezeu m-a făcut ca un tată al lui Faraon« (Geneza 45.8) – un tânăr, care este făcut tată de Dumnezeu Însuși (1 Timotei 5.1). »Ca să lege după plac pe domnitorii lui, și să învețe pe bătrânii lui înțelepciunea« (Psalmul 105.22). Același lucru vedem la Timotei. El este numit să sfătuiască pe bătrâni (același cuvânt ca și în 1 Petru 5.1). Dar apostolul îi scrie, să aibă grijă, ca nimeni să nu-i disprețuiască tinerețea. Putea să obțină acest țel, dacă era un model pentru credincioși, în cuvânt, în umblare, în dragoste, în credință, în curăție. Maturizarea lui trebuia văzută de toți (1 Timotei 4.11-16; Tit 2.6-8).
Cuvântul grecesc pentru „a se încinge” se întâlnește în Noul Testament numai aici, și în afara Noului Testament se întâlnește foarte rar. Traducerea „a se îmbrăca / a se împodobi”, așa cum se găsește în unele Biblii, după părerea mea este inexactă. Verbul este derivat de la un substantiv pentru șorțul cu care se încingea un sclav, pentru ca să poată să-și facă bine lucrarea, fără ca să-și murdărească hainele, deoarece celelalte haine ale lui erau bine ținute de această legătură.
Fără îndoială Petru s-a gândit aici la ultima noapte înainte de cruce, în care Domnul, în dragostea și bunătatea Lui smerită, S-a încins și a spălat picioarele ucenicilor (Ioan 13). Dar Domnul nu S-a încins cu ștergarul de in ca să nu-Și murdărească hainele, ci ca să spele picioarele ucenicilor. Era dragostea sfântă, care L-a făcut să facă aceasta, și numai ea ne poate face și pe noi să ne încingem cu smerenie. Apostolul nu a uitat, că niciunul din ei nu a fost gata să facă această lucrare josnică! El a învățat cât de puțină smerenie se găsește în inimile noastre. De aceea spune: »Încingeți-vă!« – Ceva care este legat, nu cade așa repede.
Numai smerenia menține toate însușirile noastre la locul lor, așa cum șorțul încins ține hainele. Ea ne face capabili pentru lucrarea la care am fost chemați. Amabilitatea, dreptatea, ușurința de comunicare, etc., își pierd valoarea, dacă sunt însoțite de mândrie. În afară de aceasta, smerenia este un ajutor mare împotriva descurajării în problemele vieții, în mod deosebit atunci când aceste greutăți ne umilesc și în felul acesta dau pe față mândria noastră lăuntrică (Iov).
Ce model avem în Domnul Isus, care putea spune: »Învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre« (Matei 11.29). El, care nu a considerat ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuși și a luat chip de rob. La înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit și S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce (Filipeni 2.5-11)!
Cât de mult se va smeri inima noastră, dacă vom privi la El (Marcu 10.42-45)! Acesta este singurul drum, pe care învățăm smerenia. Nu vom deveni smeriți, dacă ne vom preocupa cu noi înșine, și nici măcar atunci când vom privi la păcatele noastre. Numai când privim la El – atunci persoana noastră dispare, și va rămâne numai El. Smerenie nu este dacă gândești rău despre tine însuți, sau dacă te preocupi cu păcatele proprii și cu starea ta păcătoasă, ci atunci când suntem conștienți că lucrarea lui Hristos ne-a curățit în chip desăvârșit (Evrei 10.14), și nu se mai merită să te preocupi cu tine însuți, ci numai cu El! Articolul care însoțește cuvântul „smerenie” arată că este vorba de adevărata și cunoscuta smerenie.
Cât de stricată este firea pământească din noi! Apostolul Pavel a avut nevoie de un țepuș în carne, ca să nu devină mândru din cauza harului minunat, de care a avut parte; să fie răpit în al treilea cer, în paradisul lui Dumnezeu (2 Corinteni 12.7). Firea noastră pământească se folosește de ce ne-a fost dăruit, și de aceea nu sunt meritele noastre, ca să se mândrească. Cât de mândrii putem să fim noi chiar cu privire la cunoașterea gândurilor lui Dumnezeu, a prezenței luminii sau înțelegerii, sau a ocupării poziției adevărate cu privire la Adunare. Dar este un lucru să fi pe locul corect, și este un alt lucru să te găsești acolo într-o stare corectă; și al treilea punct este, să păstrezi poziția corectă (Apocalipsa 3.17)! Singura noastră siguranță este conștiența deplină, că totul este numai har, că noi înșine nu putem păzi nimic, și de aceea trebuie să ne predăm în totul Domnului.
Duhul lui Dumnezeu conduce totul în Adunare la reciprocitate! Fiecare credincios trebuie să fie smerit față de celălalt credincios: cel mai în vârstă față de cel tânăr, și cel tânăr față de cel în vârstă! »În smerenie fiecare să privească pe altul mai presus de el însuși« (Filipeni 2.3). Dacă mă aflu în lumina lui Dumnezeu, voi vedea mai multe greșeli la mine decât la altul. Aceasta nu înseamnă, că trebuie să trec cu vederea răul pe care îl văd la altul. Trebuie s-o fac tot așa de puțin, cum o fac la mine. Dar îl voi trata cu smerenie adâncă, conștient fiind, că este numai har, faptul că eu nu am căzut mai adânc în același păcat.
Numai dacă suntem smeriți putem să învățăm (Psalmul 25.9). Cel arogant crede că știe totul. Dar numai în smerenie putem să învățăm pe alții în așa fel, ca ei să primească. Povățuirea dă naștere la respingere. Cei tineri pot fi supuși celor bătrâni, numai dacă sunt smeriți.
Cât de puțin cunoaștem noi această smerenie! Și cu toate acestea ea este adevărata podoabă a creștinului, în opoziție cu ceea ce gândește omul natural. Ea ne aduce în societatea Domnului (Matei 11.29). El a adus-o din cer pe pământ; ea este o podoabă cerească. Dar în legăturile practice dintre frați și surori se vede dacă noi ne-am încins cu smerenia, dacă noi suntem cu adevărat asemenea Modelului nostru desăvârșit (Filipeni 2.5)!
Dar dacă nu este așa? »Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dar celor smeriți le dă har« (Proverbe 3.34; Iacov 4.6; Romani 12.16). Acestea sunt principiile guvernării Lui. Chiar dacă noi suntem copii Lui, suntem supuși acestei guvernări, atâta timp cât vom fi pe pământul acesta. Cât de serios este pentru un copil al lui Dumnezeu, dacă se află într-o stare, în care Dumnezeu trebuie să-i stea împotrivă! Cât de îngrozitor este să avem pe Domnul împotriva noastră, din cauză că hrănim mândria din inima noastră! Dar celor smeriți, care nu gândesc lucruri mari despre ei înșiși, El le dă har. Ce diferență, să ai pe Dumnezeu împotriva ta, sau să stai în harul Său!
Vers. 6-7
1 Petru 5.6,7: Smeriți-vă dar sub mâna tare a lui Dumnezeu, pentru ca, la vremea Lui, El să vă înalțe. Și aruncați asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuși îngrijește de voi.
»Smeriți-vă« (Iacov 4.10) s-ar mai putea traduce și prin „fiți smeriți”. Cuvântul grecesc stă în aorist pasiv. Aceasta înseamnă deci: „Ați permis lui Dumnezeu să vă smerească”. Dar este sub forma de poruncă. Prin succesiunea în limba greacă, accentul se pune pe „Dumnezeu”. Mâna Sa a fost în împrejurările care au condus la smerirea lor. Deci în realitate ei nu au avut a face cu oamenii, sau cu împrejurările. Dacă ei nu s-ar fi smerit sub mâna Sa, nu ar fi existat pentru Dumnezeu posibilitatea ca să-i înalțe (Proverbe 15.33).
Dacă ne gândim, că aceeași mână puternică a făcut pe Domnul Isus păcat pentru noi, și L-a lovit în locul nostru, și prin aceasta am primit o mântuire veșnică, și că aceeași mână puternică ne va duce în curând în slavă, în Casa Tatălui (Ioan 14), nu sunt atunci inimile noastre gata să se lase smerite acum de El? Nu vom înțelege noi atunci că și această lucrare a mâinii lui Dumnezeu nu este altceva decât dragoste? Dacă suntem uniți cu un Hristos lepădat, atunci trebuie să avem parte și de lepădarea Sa, și în curând să avem parte și de slava Sa (Ioan 17.22). »Eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi« (Romani 8.18). Aceasta așteptăm noi!
Este mult mai binecuvântat să permitem lui Dumnezeu să ne smerească, ca astfel să poată să ne înalțe, decât să ne înălțăm singuri, și astfel să trebuiască ca El să ne smerească (Luca 14.11; 18.14)! Înălțarea de sine este caracterul păcatului! Adam a încercat să se facă ca Dumnezeu (Geneza 3.5), așa cum a făcut și satana (Ezechiel 28.11-17; Isaia 14.12-15), și prin aceasta a devenit sclavul lui satana. Ultimul Adam, care Însuși a fost Dumnezeu, S-a dezbrăcat pe Sine Însuși, și Dumnezeu L-a înălțat nespus de mult și I-a dat un Nume, care este mai presus de orice Nume (Filipeni 2.9-11)!
Dumnezeu nu poate permite în poporul Său înălțarea de sine. De aceea El va fi totdeauna împotriva celor mândri, și va da har celor smeriți. Cât de puțin ne gândim la aceasta! Atunci Dumnezeu trebuie să ne smerească. El o face, făcându-ne să simțim neputința noastră în împrejurările vieții, sau permițând să urmăm voia firii noastre pământești și prin aceasta să cădem adânc. În felul acesta învățăm cine suntem. Dar este umilitor și cauza multor necazuri, dacă trebuie să învățăm în felul acesta. Puteam să învățăm și în prezența Domnului, privind ce a trebuit El să sufere pentru noi și ce este El.
Cuvântul »îngrijorări« este în limba greacă însoțit de articol, și aceasta înseamnă că este vorba de toate grijile, ca întreg, deci nu fiecare grijă în parte, ci toate la un loc (Matei 6.26; Filipeni 4.6). »A arunca« este în aorist, aceasta înseamnă că noi am făcut-o odată pentru totdeauna. Dacă am făcut aceasta, nu mai pot veni griji noi, căci tot ce ar putea să ne îngrijoreze am aruncat asupra lui Dumnezeu (Psalmul 55.22; 37.5)! Dacă am văzut că mâna lui puternică este în toate împrejurările, și că El conduce și dirijează totul, de ce să ne îngrijorăm atunci? Atunci putem să-I predăm Lui totul, »căci El Însuși îngrijește de voi«! Expresia greacă este mult mai accentuată, ea înseamnă: „Grijile voastre merg la inima Lui, deoarece ele vă apasă! El îngrijește de voi cu o grijă plină de dragoste!” Nu este suficient aceasta pentru noi? Vrem să le luăm din mâna Lui, și să le purtăm singuri?
Din context rezultă, că noi putem să aruncăm grijile noastre asupra lui Dumnezeu, numai după ce noi le-am primit din mâna Sa, smerindu-ne sub mâna Lui cea puternică. Înainte de aceasta n-o putem face. Nu se aseamănă grijile noastre cu cuvintele: »Doamne, nu-Ţi pasă că pierim?« (Marcu 4.38). Este vorbirea necredinței, care nu se încrede în El, El, Cel care dorește să ia asupra Sa tot ce este prea greu pentru copilul Său slab. Nu este cuvântul Său sigur și adevărat? El, Cel care a dat pe Fiul Său pentru noi, să nu ne dea totul împreună cu El? Nu este grija Lui, care a numărat perii capului nostru și niciunul nu cade fără voia Lui, suficient de mare?
El vrea să ia asupra Sa toate pericolele, toate nevoile noastre, căci El ne-a dat bucurie, pe care noi o putem savura, numai dacă suntem eliberați de griji. Domnul ne-a spus, cum lucrurile zilnice din viață devin obstacole pentru viața spirituală (Matei 11.22). Cât de mult ne răpesc grijile energia, chiar și în lucrarea pentru Domnul, pe care trebuie s-o facem (2 Corinteni 2.12)!
Nu există nici cel mai mărunt lucru din viața noastră, care să nu-L intereseze pe Dumnezeu, nici în viața personală, nici în familie, nici la locul de muncă, nici în activitatea noastră în lucrarea spirituală – atât în mijlocul credincioșilor, ca martori ai lui Dumnezeu pe pământ, cât și în legătură cu vestirea Evangheliei la cei nemântuiți. Ce îmbărbătare este să ști; »El îngrijește de voi!«
Vers. 8-9
1 Petru 5.8,9: Fiți treji, și vegheați! Pentru că protivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește, și caută pe cine să înghită. Împotriviți-vă lui tari în credință, știind că și frații voștri în lume trec prin aceleași suferințe ca voi.
Cuvântul grecesc pentru „a fi treaz” („nephein”) se mai întâlnește și în 1 Petru 1.13; 4.7; 1 Tesaloniceni 5.6,8 și în 2 Timotei 4.5. Un cuvânt înrudit („nephalios” = „treaz”) se folosește în 1 Timotei 3.2,11 și în Tit 2.2. Înseamnă, că ai gânduri clare, că nu te lași influențat sau amețit de influențe rele. El arată deci, că vezi lucrurile așa cum sunt ele în realitate. »Vegheați« (Luca 21.34-36; Matei 24.42-44) înseamnă „să fi atent, să fi precaut, să nu fii somnoros”. Ambele cuvinte sunt în aorist, și aceasta înseamnă, că ele trebuie să fie o stare permanentă, ceva, care să ne caracterizeze! Faptul că Dumnezeu îngrijește de noi, și de aceea nu trebuie să ne neliniștim, nu înseamnă că acum noi putem dormi!
De ce nu? Deoarece există un dușman și există o luptă. În zilele acelea de prigoană el era un leu care răcnea. Astăzi el se strecoară mai mult ca înger de lumină (2 Corinteni 11.14), și introduce stricăciunea morală, așa cum găsim în a doua scrisoare a lui Petru. Acum Adunarea nu mai este prigonită. Ea s-a făcut una cu lumea, a cărei căpetenie este diavolul. El nu are niciun motiv s-o desprindă de lume prin prigoane. Deoarece starea Adunării este de neîmbunătățit, nici Dumnezeu nu-i mai trimite prigoane, așa cum a făcut în Smirna (Apocalipsa 2.10). Atunci mai exista speranță, ca ea să se reîntoarcă la dragostea ei dintâi (Apocalipsa 2.4), dar acum nu mai este nicio speranță. După ce Adunarea va fi răpită, în timpul necazului cel mare, diavolul va lua încă o dată înfățișarea de leu care răcnește împotriva rămășiței credincioase din cele două seminții ale lui Israel (Apocalipsa 12.13-17). În timpul nostru el se ocupă mai mult cu stricarea adevărului lui Dumnezeu. Și totuși el se poate arăta în vechiul lui caracter față de credincioșii care se despart de biserica unită cu lumea.
Noi trebuie să privim cu ochi deschiși felul pericolelor și realitatea. Să nu vedem lumea și căpeteniile ei mai frumoasă decât este și decât sunt. Dacă suntem călăuziți de firea pământească și de lume, vom fi incapabili de a lupta și diavolul ne va birui ușor. Întrebarea este, dacă noi suntem capabili să vedem atacurile lui. Noi nu trebuie să atacăm; Petru ne vede mereu în lume, în pustie, și aici trebuie numai să ne apărăm. Noi trebuie să atacăm numai atunci când este vorba de „țara” în care trebuie să luăm în posesiune moștenirea noastră, și aceasta este în locurile cerești (Efeseni 6). Dar recunoaștem noi atacurile lui îndreptate asupra noastră, și nu suntem duși în rătăcire? Trebuie să veghem, și să rămânem în mijlocul credincioșilor! Cu cât vom cădea mai mult, și prin aceasta ne îndepărtăm de centru, cu atât vom deveni mai slabi față de dușman, și cu atât mai mult intervine disciplinarea din partea lui Dumnezeu (Deuteronom 25.18; Numeri 11.1).
Cuvântul grecesc pentru »protivnic« („antidikos”) înseamnă și „adversar într-un proces”. Se mai întâlnește și în Matei 5.25; Luca 12.58; 18.3. Din aceste locuri rezultă și sensul cuvântului. În limba greacă cuvântul este însoțit de articol, ca să redea, că este vorba de marele și cunoscutul adversar. „Diavol” înseamnă „calomniator”, unul care din dușmănie face acuzații false (Zaharia 3.1). Expresia »ca un leu care răcnește« arată puterea lui mare, foamea și lăcomia lui de a prăda (Apocalipsa 12.10)! Ce dușman fioros! Nu-l subapreciem noi deseori?
Acest dușman fioros umblă încoace și încolo, și caută pe cine să înghită! Cuvântul »caută« arată dorința, încercarea și intenția lui (Iov 1.7; 2.2). Timpul la care stă verbul în textul original (participiu prezent) arată că el este permanent preocupat cu aceasta. »Pe cine« arată că el nu trece cu vederea pe nimeni, și că nimeni nu este cruțat. Aici ne este prezentat tabloul unui animal de pradă care sfâșie, care niciodată nu se satură să sfâșie și să înghită. Infinitivul aorist arată că el poate să înghită unul după altul, deoarece nu are mult de lucru în privința aceasta.
Dușmanul acesta stă înapoia oamenilor dușmănoși, despre care este vorba de mai multe ori în această scrisoare, și el îi folosește ca unelte ale lui. Ca diavol, prin acuzații false, poate să ațâțe pe oameni împotriva credincioșilor. Dar intențiile lui merg mult mai departe. El nu mai poate lua cu sine pe cei credincioși în locul său veșnic de staționare, în lacul de foc. Dar el poate încerca să-i aducă în conflict cu Dumnezeu, așa că Dumnezeu trebuie să le stea împotrivă (Zaharia 3.1-3; Apocalipsa 12.10-11). Dar aceasta înseamnă și dezonorarea Numelui lui Dumnezeu, iar pentru ei înșiși pierderea oricărei fericiri. Petru era gata să fie înghițit de el. Dar rugăciunea de mijlocire a Domnului pentru el l-a păzit să nu ajungă să facă ca Iuda; credința lui nu a încetat (Luca 22.31-33; Matei 27.5). Aceasta ne arată legătura dintre versetul nostru cu versetele anterioare. Petru a ajuns sub puterea satanei, deoarece nu a fost smerit, ci s-a încrezut în el însuși.
Este foarte important, să nu pierdem din ochi scopul pe care satana îl urmărește cu atâta putere și perseverență, și ca să fim în stare să-i cunoaștem armele. Câtă vigilență și veghere este necesară pentru aceasta, și în mod deosebit în zilele noastre, deoarece el și slujitorii lui se deghizează în îngeri de lumină (2 Corinteni 11.14-15)! Apostolul Pavel putea să scrie: »Căci nu suntem în neștiință de planurile lui« (2 Corinteni 2.11). El se poate deghiza în înger de lumină. Dar intenția lui, puterea și furia lui, cu care încearcă să-și realizeze planurile, rămân aceleași, până când va fi aruncat în iazul de foc (Apocalipsa 20.10).
Este probabil bine, să urmărim cum este prezentat diavolul în epistole. Pavel scrie credincioșilor din Roma: »Doresc să fiți înțelepți în ce privește binele, și proști în ce privește răul. Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe satana sub picioarele voastre. Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi! Amin.« (Romani 16.19b,20). Nu este aceasta suficient pentru cei care au învățat, că în om nu locuiește nimic bun, dar cel credincios a murit împreună cu Hristos (Romani 3.12; 7.18; 6.8)? Din păcate nu au rămas la aceasta, așa că mai târziu au disprețuit pe credincioșii simpli, deoarece ei, așa cum spun ei, nu au cunoscut adâncimile satanei (Apocalipsa 2.24). Apostolul Ioan a trebuit să numească profetic biserica romană ca fiind o curvă, care era beată de sângele sfinților și a devenit »un locaș al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate și urâte« (Apocalipsa 18.2,24; 17.2-6)!
Corintenii, care erau firești („sarkikos”), deoarece acordau valoare mare înțelepciunii și oratoriei umane (1 Corinteni 3.3; 2.5), sunt atenționați cu privire la ispitele diavolului, care ia înfățișarea unui înger de lumină (2 Corinteni 2.10 și următoarele): »Dar mă tem ca, după cum șarpele a amăgit pe Eva cu șiretlicul lui, tot așa și gândurile voastre să nu se strice de la curăția și credincioșia care este față de Hristos« (2 Corinteni 11.3,14-14; 12.7).
Credincioșilor din Efes, cărora le-au fost descoperite hotărârile lui Dumnezeu și acum erau deja așezați în Hristos în locurile cerești (Efeseni 1.3-5; 2.2-6), li se aduce aminte de salvarea lor din domeniul căpeteniilor puterii văzduhului. Dar după aceea sunt atenționați cu privire la viclenia lui, care vrea să le conteste posesiunea locurilor cerești și pentru a i se putea împotrivi aveau nevoie de toată armătura lui Dumnezeu (Efeseni 6.10-18).
În epistola către Coloseni, în care Hristos le este prezentat ca Cel Înviat, în toată slava Sa și cu toată valoarea lucrării Sale (Coloseni 1.13-22), găsim în scurte cuvinte victoria deplină asupra satanei (Coloseni 2.15).
În prima epistolă către Tesaloniceni vedem că satana împiedică pe Pavel să viziteze pe acești credincioși tineri, că să le dea învățătură (1 Tesaloniceni 2.18). În a doua scrisoare, care vorbește de marea decădere după răpirea Bisericii, găsim descrierea îngrozitoare a puterii lui viitoare pe pământ, după ce ceea ce-l împiedeca a fost luat dinaintea lui (2 Tesaloniceni 2.9).
În prima epistolă către Timotei vedem, că pentru un bătrân există pericolul să cadă în cursa diavolului (1 Timotei 3.6,7). Dar găsim aici totodată, că autoritatea apostolică folosește puterea satanei, ca să disciplineze pe aceia care au eșuat de la adevărul lui Dumnezeu (1 Timotei 1.20). În a doua epistolă către Timotei vedem posibilitatea de reabilitare (2 Timotei 2.26).
Epistola către Evrei îl prezintă pe diavolul, ca pe acela care are puterea morții, prin care toți sunt supuși robiei ei. Dar el a fost nimicit prin moartea Mântuitorului (Evrei 2.14,15).
În epistola lui Iacov el este dușmanul învins (Iacov 4.7); 5.8,9). În prima epistolă a lui Petru l-am văzut ca un leu care răcnește, care caută să înghită pelerinii din pustie. În cartea Apocalipsei îl găsim atât ca satana, cât și ca diavolul, în toată lucrarea lui în Adunare, în lume și față de Israel în ultimele zile. În cele din urmă va fi aruncat din cer pe pământ, după aceea va fi legat în adânc, în timpul împărăției de o mie de ani, iar în final va fi aruncat în iazul cu foc, ca să fie chinuit zi și noapte, toată veșnicia, ca plată pentru lucrarea lui (Apocalipsa 2.9,10,13; 2.24; 3.9; 12.9,12; 20.2,7,10).
Chiar dacă diavolul se arată ca un leu care răcnește, și caută pe cine să înghită, – credința știe, că el este un dușman învins. Suntem îndreptățiți să ne împotrivim lui, așa cum spune și Iacov (Iacov 4.7). Numele Aceluia care l-a învins, este suficient să-l pună pe fugă. Dacă ne bazăm pe puterea proprie și ne încredem în înțelepciunea și neprihănirea proprie, vom fi fără putere. Atunci înfrângerea este sigură, așa cum știa și Petru din propria experiență tristă. Puterea noastră este Hristos. Puterea Lui devine desăvârșită în slăbiciune (2 Corinteni 12.9) și harul Lui ne este suficient. De aceea trebuie să ne împotrivim diavolului tari în credință.
„A se împotrivi” nu înseamnă a ataca, ci a se apăra. În pustie nu atacăm. Și acest cuvânt este sub forma de poruncă a aoristului. Porunca spune deci, ca noi să ne caracterizăm prin aceea, că ne împotrivim diavolului. Cuvântul grecesc pentru „tari” („stereos”) se mai întâlnește și în locurile din 2 Timotei 2.19 și Evrei 5.12,14. Din aceste locuri rezultă, că pe lângă „nemișcat” mai înseamnă și „tare”, „puternic”. Deci noi trebuie să fim tari și puternici din punct de vedere spiritual, ca să putem rezista în luptă, fără să suferim înfrângere.
Dar se spune în continuare: »tari în (sau: prin) credință«. Noi trebuie să păstrăm cu tărie adevărul descoperit al lui Dumnezeu. Dacă nu facem aceasta, nu vom putea rămâne în picioare. Dacă Cuvântul lui Dumnezeu nu mai este tăria mea, pe ce voi putea atunci să mă mai reazim? Se pare că în zilele noastre și gândurile celor credincioși sunt umplute cu idei științifice, etc. Urmarea este, că credința este subminată. Dacă avem o descoperire inspirată a lui Dumnezeu, atunci este clar, că Cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi desființat, așa cum a spus Domnul Isus (Ioan 10.35). Ea nu poate fi nici adaptată la ceea ce îi place omului. Cine face aceasta, neagă că ea este o descoperire. Realitățile nu pot fi niciodată în contradicție cu descoperirea lui Dumnezeu Cel atotștiutor. Dar concluziile, care se trag din realități, își au originea la oamenii cu mintea întunecată. Acolo unde acestea se abat de la Cuvânt, sunt greșite! În zilele noastre se pare că cuvintele învățaților, sau celor aparent învățați, par să aibă mai multă valoare decât cuvintele Bibliei. Se încearcă să se schimbe cuvintele Bibliei în așa fel, ca să fie în concordanță cu cuvintele oamenilor. Dar „descoperirea” nu poate fi niciodată adusă în concordanță cu părerile și concluziile oamenilor.
Domnul Isus a răspuns totdeauna satanei cu cuvintele: »Este scris!« (Matei 4) El a citat mereu din cartea Deuteronom, carte criticată cel mai mult de criticii Bibliei și al cărei caracter sfânt este contestat vehement. Dar fiecare citat din această carte a fost suficient să reducă la tăcere pe satana. Sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, este totdeauna singura armă de atac și cea mai eficientă armă de apărare împotriva diavolului (Efeseni 6.17). Cine a renunțat la el, este inevitabil pierdut.
Desigur, în versetul nostru este inclusă energia spirituală, care se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu, deci credința personală, în expresia »credință«, care exprimă adevărul descoperit. Eu nu sunt tare în credință, dacă nu este așa.
Este remarcabil, că apostolul Petru scrie textual: »prin aceleași suferințe«. Eu cred că el vrea să spună, că suferințele cauzate de prigoană nu sunt singurele suferințe. Noi suntem înclinați, să privim suferințele noastre ca fiind cele mai grele. Dar sunt mai multe suferințe, și probabil acestea sunt mult mai grele decât ale noastre (Evrei 12.6). Dar în suferințele din pricina Numelui Domnului Isus, deci prin prigoane, putem ști că noi nu suntem singuri. Este partea întregii frățietăți de aici de pe pământ. Ei toți au aceeași legătură cu Dumnezeu și poartă, ca și noi, numele prețios de „creștin”, care ne leagă de Fiul lui Dumnezeu. În felul acesta ei au parte de dușmănia satanei împotriva lui Hristos (Ioan 16.33; 2 Timotei 3.12; 1 Corinteni 10.13). Ce mângâiere, că în suferințe nu suntem singuri, ci suntem legați împreună cu toată frățietatea (1 Petru 2.17) – cu toți copiii lui Dumnezeu de pe întreg pământul.
Vers. 10-11
1 Petru 5.10,11: Dumnezeul oricărui har, care va chemat în Hristos Isus la slava Sa veșnică, după ce veți suferi puțină vreme, vă va desăvârși, vă va întări, vă va da putere și vă va face neclintiți. A Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin.
Adversarul nostru poate să fie tare și puternic, și poate să dea târcoale ca un leu care răcnește, dar Dumnezeu este pentru noi. El este Dumnezeul harului! Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? (2 Corinteni 1.3; Iacov 1.17; Romani 8.31; Romani 15.5) Aceasta este încrederea creștinului. Harul este începutul și temelia mântuirii noastre, și el ne ține desăvârșiți (1 Petru 1.10; 3.7; 1.2,13). Ele este temelia și scopul oricărei lucrări (1 Petru 4.10). Nu există har în afara lui Dumnezeu (2 Corinteni 9.8)! El este Dumnezeul harului: »Harul și adevărul a venit prin Isus Hristos« (Ioan 1.17). Dar aceasta înseamnă și că harul este prezent pentru toate împrejurările noastre (Evrei 4.16).
După descrierea tuturor pericolelor de pe cale, a puterii și mâniei satanei, ne-am aștepta la o rugăciune pentru ajutor și pază. Dar apostolul a cunoscut pe Dumnezeu așa cum El a fost descoperit în Domnul Isus, în lucrarea de mântuire săvârșită de El, și în învierea Sa. De aceea el a putut să-și înceapă scrisoarea cu siguranța că noi toți, oricât de slabi am fi, vom fi păziți pentru mântuirea care va fi descoperită în zilele din urmă (1 Petru 1.5). După ce a tratat toate pericolele, toată slăbiciunea noastră și puterea și mânia mare a dușmanului nostru, el este încă pe deplin sigur, că noi vom ajunge la ceea ce Dumnezeu ne-a pregătit (Psalmul 84.7). Ca și apostolul Pavel, el a știut, că Cel ce a început în noi o lucrare bună, o va desăvârși până în ziua lui Isus Hristos (Filipeni 1.6). »Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, și vă dă, după plăcerea Lui, și voința și înfăptuirea« (Filipeni 2.12)!
Ce expresie minunată: »Dumnezeul oricărui har«! Ce puțin înțelegem noi de multe ori, ce este harul, și cât de mare este harul lui Dumnezeu! Harul are ca premiză faptul că noi suntem păcătoși. Dacă noi nu am fi fost păcătoși, atunci nu am fi avut nevoie de har, ci de neprihănire. Dar Dumnezeu a știut, ce vom deveni noi, da, El a cunoscut fiecare gând, pe care îl avem noi, fiecare cuvânt, pe care îl spunem, și fiecare faptă, pe care o vom facem, căci El este Atotștiutorul. »Căci nu-mi ajunge cuvântul pe limbă, și Tu, Doamne, îl și cunoști în totul.« – »De departe îmi pătrunzi gândul« (Psalmul 139). – »Eu am vestit de la început ce are să se întâmple și cu mult înainte ce nu este încă împlinit« (Isaia 46.10). El ne cunoaște, și ne-a cunoscut din veșnicie, mai bine decât ne vom cunoaște noi vreodată pe pământ. El ne cunoaște mai bine chiar decât ne cunoaște satana. Și cu toate acestea a vrut să ne salveze, să ne facă copii ai Lui și să ne ducă împreună cu Domnul Isus în Casa Tatălui. Și aceasta, cu toate că a știut ce este necesar pentru realizarea acestui țel! El a trebuit nu numai să dea la moarte pe Fiul Său, ci El a știut cine vom fi noi și de ce vom avea nevoie pe calea spre veșnicie. Dacă ne gândim la aceasta în inimile noastre, primim o imagine slabă despre ce este harul. Atunci vom ști și că noi suntem siguri, dacă ne vom încrede pe deplin în El.
Dacă Dumnezeul oricărui har ne-a chemat la slava Sa veșnică, atunci știm, că vom ajunge acolo (1 Tesaloniceni 2.12; 2 Tesaloniceni 2.14), și aceasta cu atât mai mult, cu cât știm că această chemare este în Hristos Isus (Efeseni 1.3-5). Să fie oare posibil, ca El să nu intre în slavă? Dar El este deja acolo (Efeseni 1.19-23)! Deci atunci este sigur și pentru noi.
Dar aceasta nu este totul. Slava lui Dumnezeu a fost descoperită în Hristos. Dumnezeu în dumnezeirea Sa absolută locuiește într-o lumină de care nu te poți apropia, și niciodată nu L-a văzut vreun om, și nici nu poate să-L vadă (1 Timotei 6.16). Dumnezeu a fost descoperit în Hristos, și în felul acesta El este punctul central al slavei divine, căci numai în El se poate ea vedea. Deci cine este în Hristos, este în slavă, în măsura în care ea a fost descoperită. Aceasta este deja acum așa, dar va fi pe deplin văzută abia atunci când El va descoperi pe deplin slava Sa, și noi vom fi cu trup și suflet la El, acolo unde totul Îl descoperă pe El.
Ce minunat este să vezi slava veșnică a lui Dumnezeu și a lui Isus Hristos și să te gândești că tot ce strălucește din punct de vedere moral din Dumnezeu, prezentarea desăvârșită a slavei morale se vede în Hristos (Evrei 1.3)! Dumnezeu revelat în tot ce este El! Noi ne găsim în această revelație și suntem capabili să rămânem în ea (Coloseni 1.12). Este posibil ca omul să rămână în prezența slavei lui Dumnezeu!
Noi am fost chemați deja la această slavă (1 Petru 1.2,15). Aici nu este chemarea dorinței lui Dumnezeu, ci este chemarea voinței Sale, căreia nimeni nu i se poate împotrivi (Romani 8.30). Așa cum Petru vede lucrurile, noi vom intra în slavă abia în viitor, căci el ne vede acolo unde este trupul nostru, adică pe pământ, într-o lume care este dușmană față de Dumnezeu, care a lepădat pe Hristos. Scrisorile lui sunt adevărate scrisori ale pustiei. Pe moment, el nu merge mai departe de mântuirea sufletului (1 Petru 1.9).
Și cu toate acestea vedem, că aici la sfârșitul scrisorii sale merge mai departe decât în vorbirea sa din Faptele apostolilor, și chiar mai departe decât conținutul scrisorii sale. Este adevărat, că începutul scrisorii sale are o asemănare mare cu începutul scrisorii către Efeseni (1 Petru 1.3), dar el nu merge mai departe de învierea lui Hristos, în timp ce apostolul Pavel Îl vede pe Hristos în cer. Drept urmare, Petru ne vede aici pe pământ, în timp ce apostolul Pavel ne vede în Hristos în locurile cerești (Efeseni 2.6). Dar în timp ce Petru pe parcursul întregii scrisori ne îndreaptă privirea spre slava viitoare a Domnului aici pe pământ (1 Petru 1.4,5,7,13; 4.13; 5.1,4), adică în Împărăție, el ne prezintă aici slava veșnică. Aceasta merge mult mai departe decât Împărăția de o mie de ani, căci ea este în cer și în veșnicie! Deci aici îl urmează pe apostolul Pavel, cu toate că nu se ridică la aceeași înălțime. El nu vorbește de unirea trupului lui Hristos (Adunarea) cu Capul lui, ca și Cap peste toate lucrurile din cer și de pe pământ (Efeseni 1.20-23; Coloseni 1.18-20). Lui Pavel i-a fost dăruit să descopere hotărârile veșnice și nemărginite ale lui Dumnezeu. Dar amândoi au fost călăuziți de Duhul Sfânt, să prezinte izvorul tuturor binecuvântărilor: Dumnezeu și Tatăl Domnului Isus, Dumnezeul oricărui har!
Putem să vedem aici înțelepciunea Duhului Sfânt. Am văzut în primul verset (1 Petru 1.1), că scrisoarea a fost adresată credincioșilor aflați în ținuturi unde apostolul Pavel a lucrat mult și unde el a trimis unele din scrisorile lui. Deoarece Petru prezintă, potrivit cu înțelepciunea lui Dumnezeu, un alt aspect al adevărului, se putea ușor întâmpla, ca la destinatarii scrisorii să apară gândul, că el respingea învățătura apostolului Pavel. El era apostolul circumciziei și de aceea poseda autoritate apostolică și (pe drept) un nume mai mare în rândul credincioșilor iudei, cărora le era adresată scrisoarea. În acest verset el recunoaște învățătura apostolului Pavel ca adevăr divin. El o confirmă și prin aceea, că el numește cu cinste pe Silvan, cunoscutul însoțitor al lui Pavel în călătoriile lui, și îl include în alcătuirea scrisorii și (probabil) în aducerea ei. Dumnezeul oricărui har este adevărata siguranță pentru tot ce ar putea să ne facă creaturile, fie ei oameni, ori satana, și aceasta cu atât mai mult cu cât El ca Tată veghează necurmat asupra noastră (1 Petru 1.13-17).
Într-adevăr, noi trebuie să suferim, cât timp vom fi pe pământ (1 Petru 1.6). Noi suntem uniți cu Hristos cel lepădat de lume. Noi nu am primit încă mântuirea trupurilor noastre (Romani 8.23). Exista pericolul, ca destinatarii acestei scrisori, ca iudei de odinioară, să uite acestea. Era în foarte mare opoziție cu concepția lor iudaică de altă dată, care vedea pe Mesia numai ca pe marele Biruitor asupra tuturor dușmanilor Lui pământești. Noi trebuie să luăm parte la suferințele Lui pentru dreptate, adevăr și dragoste (Romani 8.17). Noi trebuie să suferim și pentru Numele Lui. Dar este numai pentru scurt timp; după aceea urmează slava (Evrei 10.32-39; 2 Corinteni 4.17).
Prin forma timpului la care stă verbul »veți suferi« (participiu aorist), apostolul exprimă, că el vede suferințele ca trecute. El Însuși, Dumnezeul oricărui har, va desăvârși, va întări, va da putere și va face neclintiți. Cuvântul grecesc pentru „a desăvârși” se folosește și pentru repararea plaselor de prins pește (Matei 4.21; Marcu 1.19). În 1 Corinteni 1.10 este tradus prin »uniți în chip desăvârșit«, în Galateni 6.1 prin »a ridica«; vezi și 1 Tesaloniceni 3.10. Din aceasta rezultă, că înseamnă: „a pune în ordine, a restaura, a face desăvârșit, în așa fel că nu mai lipsește nimic”. – Cuvântul pentru „a întări” (2 Tesaloniceni 2.17) aparține aceleiași familii ca și „tari” din versetul 9. Înseamnă deci: „a face să fie tare«. – „A face neclintit”, înseamnă a așeza pe un fundament tare, așa că nu mai putem cădea. Dacă credem că ne scufundăm, vom simți imediat stânca care este sub noi.
Petru însuși a experimentat în împrejurări lipsite de speranță, că era adevărat ce scria: când Domnul era sub puterea dușmanilor și a fost omorât, iar el însuși s-a lepădat cu jurământ de El. Ce mângâiere a adus destinatarilor scrisorii aceste cuvinte încurajatoare, în împrejurările lor grele și periculoase! Și nu sunt ele și pentru noi tot așa? Nu sunt dorințe, ci asigurări, că Dumnezeu va face așa. Să le primim în deplina lor valoare, ca pe Cuvântul lui Dumnezeu însuși!
El va restaura pe aceia care nu au nimic în ei înșiși și sunt plini de lipsuri, îi va pregăti în chip desăvârșit. El va întări pe cei care nu au nici cea mai mică putere și a căror singură salvare este să se sprijine pe brațul Lui puternic, și care totuși sunt proști, încercând mereu să se încreadă în sine și să meargă pe cale în propria putere. El îi va face neclintiți, așa că ei vor sta tari în credință împotriva dușmanului. El va așeza pe stâncă pe aceia care nu au nimic și nu au niciun fundament!
Să nu ne unim noi cu apostolul în această cântare de laudă! »A Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin.«
În limba greacă lipsește verbul „să fie”. Este probabil din cauză că este posibilă folosirea verbului „a fi” atât sub forma „să fie” cât și sub forma „este”? Deoarece Dumnezeu are toată puterea, noi suntem siguri că El va face cele spuse în versetul 10. Dar credinciosul care Îl adoră și în atotputernicia Lui, dorește ca toate acestea să devină vizibile pe deplin până în veșnicie! Cuvântul grecesc pentru „putere” („kratos”) înseamnă putere în legătură cu tăria. De aceea este tradus și cu „tăria”. În Noul Testament se mai întâlnește și în Luca 1.51; Faptele apostolilor 19.20; Efeseni 1.19; 6.10; Coloseni 1.11; 1 Timotei 6.16; Evrei 2.14; 1 Petru 4.11; 5.11; Iuda 25; Apocalipsa 1.6; 5.13. În Evrei 2.14 este puterea diavolului, în toate celelalte locuri este puterea lui Dumnezeu sau a Domnului Isus.
Cea mai mare parte a manuscriselor au: »A Lui să fie slava și puterea, etc.« Unele (și printre ele și Codex Vaticanus și Codex Alexandrinus) nu conțin cuvintele tipărite cursiv. Cu toate că acele manuscrise care le omit sunt puține la număr, s-ar putea spune, ținând seama de context, că au dreptate. Cu privire la prima parte a frazei se potrivește „puterea”, care ar înfăptui acestea, dar „slava” nu se potrivește așa de bine. Este ușor de înțeles, că aceste cuvinte au fost adăugate mai târziu, deoarece ele se întâlnesc în diverse alte doxologii (cântări de laudă adresate lui Dumnezeu – 1 Timotei 6.16; Iuda 25; Apocalipsa 1.6) împreună cu „puterea sau tăria” (1 Petru 4.11).
Vers. 12-14
1 Petru 5.12,14: V-am scris aceste puține rânduri prin Silvan, care cred că este un frate credincios, ca să vă sfătuiesc și să vă adeveresc că adevăratul har al lui Dumnezeu este harul acesta, de care v-ați alipit. Biserica aleasă cu voi, care este în Babilon, vă trimite sănătate. Tot așa și Marcu, fiul meu. Spuneți-vă sănătate unii altora cu o sărutare de dragoste. Pacea să fie cu voi toți care sunteți în Hristos! Amin.
Aproape în general se presupune că numitul Silvan este identic cu cel numit în alte locuri (2 Corinteni 1.19; 1 Tesaloniceni 1.1; 2 Tesaloniceni 1.1), cu excepția lui Sila din Faptele apostolilor 15; 16; 17 și 18. Pentru aceasta există motive bine întemeiate. În Scriptură nu se obișnuiește să se dea unei a doua persoane același nume fără să se numească anumite caracteristici ale ei, dacă prima persoană este bine cunoscută (Ioan 14.22); și acest Silvan sau Sila era bine cunoscut. Inițial a venit din Ierusalim și era un conducător între frați (Faptele apostolilor 15.22). Petru l-a cunoscut foarte bine din timpul acela. Mai târziu el a însoțit pe apostolul Pavel în călătoriile lui, chiar și în ținuturile unde apostolul Petru și-a trimis scrisoarea (Faptele apostolilor 15-18). Deci destinatarii scrisorii îl cunoșteau. Cuvintele lui Petru dau impresia că mult timp el nu a văzut pe Silvan. El îl numește un „frate credincios, așa cum cred eu”. El arată impresia lui, dar cu o anumită rezervă.
Petru se folosește de acest Silvan, ca să ducă scrisoarea și probabil ca s-o scrie. Cuvântul poate avea ambele înțelesuri. Dar din recomandarea „un frate credincios” se poate deduce cu certitudine, că el a dus scrisoarea. Compară 1 Corinteni 16.10-11; 2 Corinteni 8.23; Filipeni 2.25; Coloseni 4.7-10; Efeseni 6.21.
Vedem în aceasta înțelepciunea lui Dumnezeu, precum și armonia bună și plăcută care era între apostoli. Odinioară Petru a fost foarte necredincios cu privire la adevărul despre libertatea în Hristos – atât față de cei dintre națiuni, cât și față de iudei – pe care el l-a cunoscut bine, și pe care l-a apărat (Galateni 2.11-17) Faptele apostolilor 10; 11; 15). Pavel, mai tânăr și venit mai târziu, l-a mustrat public din cauza aceasta. Vedem însă, că Petru, fără nici-un fel de ură ascunsă, îl numește »prea iubitul nostru frate Pavel«. El recunoaște scrisorile lui Pavel ca „scripturi”, adică ca Cuvânt al lui Dumnezeu (2 Petru 3.15-16). Petru scrie aici la credincioșii aflați în ținuturile în care Pavel a predicat Evanghelia deplină a harului, o scrisoare în care pune tot accentul pe »adevăratul har al lui Dumnezeu, … de care v-ați alipit«. Se unește în privința aceasta cu Silvan, cunoscutul lucrător împreună cu Pavel, care cu siguranță și el le-a vestit harul. Prin aceasta el recunoaște pe deplin, că ceea ce a predicat Pavel sunt gândurile lui Dumnezeu. Dumnezeu nu a vrut ca cei care erau »plini de râvnă pentru Lege« (Faptele apostolilor 21.17-24) să poată folosi pe Petru ca atu împotriva lui Pavel. De aceea îl pune pe Petru, apostolul circumciziei, un stâlp între credincioșii dintre iudei (Galateni 2.7-9), să scrie în mod deosebit despre har! Mult mai concret decât oricare alt scriitor al Cuvântului lui Dumnezeu. Este o scrisoare scurtă, dar ea este scrisă ca să atenționeze și să confirme, că »adevăratul har al lui Dumnezeu este acela în care voi stați«! În unele manuscrise stă scris: „în care voi trebuie să stați”. Dacă aceasta este corect, atunci accentul s-ar pune mult mai pregnant. Vedem aici iarăși pe bătrânul Petru, care în Ierusalim a apărat cu multă înflăcărare același adevăr, când a fost atacat (Faptele apostolilor 15.11).
Cât de potrivit a fost Silvan ca să aducă această scrisoare despre suferințe! Cu spatele rănit de loviturile de nuiele și picioarele zdrobite în butuci a stat împreună cu Pavel în închisoarea din Filipi și a cântat cântări de laudă (Faptele apostolilor 16.23). El a știut ce înseamnă să suferi pentru neprihănire și pentru Numele Domnului. Putea să aibă compasiune cu frații.
Versetele 13 și 14, așa cum sunt ele de simple, au fost prilejul multor comentarii și presupuneri – da, putem liniștiți să spunem fantezii. Motivul este că chiar de la început a existat năzuința să se dea bisericii din Roma un rol conducător, sau mai corect spus, ea însăși să-și asume rolul de episcop („supraveghetor”). În acest scop s-a răspândit mai întâi zvonul, că Petru a fost 25 de ani episcop de Roma. L-au ales pe Petru, pentru că s-a presupus că Domnul i-a dat autoritatea supremă în Adunare (Matei 16.19). Superstiția și necredința sunt totdeauna proaste. În Matei 16 nu este vorba de Adunare, ci de Împărăția cerurilor. Puterea de a lega și a dezlega a dat-o Domnul celor doi sau trei care sunt adunați în Numele Lui (Matei 18.18). În afară de aceasta, Scriptura spune categoric, că slujba lui Petru și a celorlalți apostoli se va sfârși, nu numai cu privire la persoane, ci și în ceea ce privește caracterul ei (Ioan 15.26; 21.19; 14.17), în timp ce slujba apostolului Pavel va continua să existe. Cei doisprezece au mărturisit despre viața Domnului pe pământ, și despre învierea Lui. De aceea a trebuit ca ei să fi fost de la început cu Domnul (Faptele apostolilor 1.22; Ioan 15.27). În afară de aceasta lucrarea lor era pentru cei aflați sub circumcizie, pentru iudei (Galateni 2.8-9). De aceea după Faptele apostolilor 15, unde poziția credincioșilor dintre națiuni față de Lege este definită (2 Corinteni 3.3-18), practic nu-i mai găsim numiți. Toate epistolele, care tratează adevărata poziție creștină și Adunarea în rânduirea ei, sunt scrise de Pavel. Nici Petru, nici Iacov și nici Ioan nu scriu despre Adunare. Ei văd pe cei credincioși ca o parte a celor douăsprezece seminții (Iacov), ca credincioși împrăștiați, care împreună constituie frățietatea (Petru), sau ca familie a lui Dumnezeu (Ioan), dar niciodată ca trup al lui Hristos, și nicidecum ca și Casă a lui Dumnezeu, cu excepția caracterului deosebit, sub care l-am văzut în 1 Petru 2. Scriptura nu dă nici cel mai mic indiciu, că Petru ar fi fost vreodată în Roma. Dimpotrivă, ea oferă argumente puternice pentru acceptarea contrariului. În primul rând lucrarea lui de apostol al circumciziei era acolo unde erau cei mai mulți iudei, și aceasta nu era în Roma. Apoi, epistola către Romani dovedește că el nu a predicat Evanghelia în Roma. Numele lui nici nu este măcar amintit în această epistolă, și nici măcar în urările transmise acestor credincioși. Tot așa de puțin găsim numele lui în Faptele apostolilor în capitolele referitoare la Roma și în epistolele pe care Pavel le-a scris din Roma. Și în ultima scrisoare, pe care Pavel a scris-o din Roma cu puțin timp înainte de martiriul său (2 Timotei), Petru nu este numit, cu toate că tradiția spune că Pavel și Petru au murit moartea de martir aproximativ în același timp în Roma. Dacă Petru ar fi fost în Roma, atunci puținele cuvinte dezonorante »toți m-au părăsit« (2 Timotei 4.16) ar fi fost valabile și cu privire la Petru. Dar aceasta nu putem s-o acceptăm cu privire la el.
Dar și cuvintele, pe care Petru le scrie aici, sunt o mărturie puternică împotriva afirmaților amintite. Din scrisoare rezultă clar, că ea a fost scrisă târziu. Aceasta dovedește că Petru nu a fost în Roma, ci în Babilon. Acest fapt face totodată improbabil ca Petru să fi fost mai târziu la Roma. Este clar că se încearcă să se elimine această mărturie. În felul acesta s-a ajuns să se afirme că prin „Babilon” se înțelege Roma. Aceasta are o aparență de adevăr, deoarece în descrierile profetice de mai târziu ale bisericii viitoare decăzute și a judecății lui Dumnezeu asupra ei, biserica romană este numită curvă, Babilonul cel mare (Apocalipsa 14.8; 17.5).
Nu există nici o dovadă pentru afirmația că în vorbirea codificată a creștinilor de la început, Roma ar fi fost numită „Babilon”. În primul rând, în tot Noul Testament, cu excepția cărții profetice Apocalipsa, Roma este numită cu numele ei propriu. În al doilea rând, nu era niciun motiv să fie numită altfel, căci în timpul acela nu existau prigoane din partea regimului de la Roma. Acestea au început mult mai târziu. Chiar și prigoana din timpul lui Nero nu a trecut peste granițele Romei. În afară de aceasta, nu au numit ca motiv faptul că ei erau creștini, ci că ei au dat foc Romei. De la o scrisoare așa de simplă și intimă, în care faptele sunt numite pe nume (chiar și localitățile unde locuiau destinatarii) nu se așteaptă o astfel de vorbire simbolică.
Ţinuturile Babilonului și cetatea cu același nume, cunoscute din Scriptură, cu siguranță se aflau în acel timp într-o stare de decădere. Dar Babilonul era foarte populat, și în mod deosebit de iudei. Chiar secole după aceea era cunoscut prin renumitele școli rabinice, al căror Talmud (o colecție de prelegeri ale unor rabini cunoscuți cu privire la comentarii la Vechiul Testament), în număr mare de volume, ne oferă aceste dovezi. Este ușor de înțeles, că apostolul iudeilor voia să vestească Evanghelia acestei mulțimi de iudei. În ziua cincizecimii (Rusalii) unii dintre ei au fost în Ierusalim și au auzit-o acolo (Faptele apostolilor 2).
Petru transmite urările „celei alese împreună cu ei” din Babilon. Este clar, că este vorba de soția lui Petru. Scriptura ne spune, că Petru a luat-o cu el în călătoriile sale (1 Corinteni 9.5).
Într-o scrisoare în care credincioșii sunt văzuți și li se adresează ca fiind caracterizați de alegere (1 Petru 1.2), și în care femeile credincioase sunt numite în mod deosebit »moștenitoare împreună cu voi a harului vieții« (1 Petru 3.7), această denumire nu este ceva deosebit. Presupunerea că aici este vorba de Adunarea locală, după părerea mea este lipsită de orice fundament. Eu cred, că ea se bazează pe aceeași dorință, pe care am văzut-o la Babilon: să introducă Roma. Dar așa cum am spus, Petru nu tratează tema Adunării, ci el vede pe cei credincioși ca străini, care împreună constituie frățietatea. Dar nici aceasta nu este posibil, căci el nu limitează frățietatea la o localitate. Ar fi foarte ciudat să numească totodată pe fratele Marcu. Niciunde nu găsim că se vorbește despre o Adunare în Babilon. Compară epistola a doua a lui Ioan versetele 1 și 13 (2 Ioan 1,13).
Cât de minunat este să vedem în ce mod plăcut vorbește Petru despre Marcu. Cu siguranță l-a cunoscut în anii tinereții (Faptele apostolilor 12.12) și a fost tatăl lui spiritual. Scriptura redă mai multe exemple despre relațiile tată-fiu între cei credincioși. Ne gândim numai la Pavel și Timotei, la Tit și la Filimon (1 Corinteni 4.17; Galateni 4.19; 1 Timotei 1.2; 2 Timotei 1.2; 2.1; Tit 1.3; Filimon 10). Tot așa vedem aici din partea lui Petru dragoste părintească și influență părintească, așa cum a fost la Pavel cu privire la Timotei și Tit. Pe de altă parte este dependența copilărească. Cât de frumos este să vezi o astfel de relație spirituală între credincioșii bătrâni și tineri! Petru numește pe Silvan »fratele credincios«; în aceasta vedem mai mult aspectul egalității, și nu al filiațiunii.
Vedem casa mamei lui Marcu că era punctul central spiritual al credincioșilor din Ierusalim (Faptele apostolilor 12.12). Murise probabil tatăl lui? Marcu era nepotul lui Barnaba (Coloseni 4.10). Aceasta explică probabil de ce Pavel și Barnaba l-au luat în prima lor călătorie misionară (Faptele apostolilor 13.13). Dar greutățile au fost prea mari pentru credința lui Marcu. Legăturile familiare au pricinuit multe greutăți în relațiile spirituale. Se pare că ele au avut influență și asupra lui Barnaba (Faptele apostolilor 15.37), cu toate că Scriptura a considerat necesar să ne spună că numele lui înseamnă „fiul mângâierii” și că el »era un om de bine, plin de Duhul Sfânt și de credință« (Faptele apostolilor 11.24). Urmarea pentru Barnaba a fost, că el a fost exclus de la lucrarea mare, pe care Domnul a vrut s-o înfăptuiască prin Pavel. Numele lui nu mai este numit în această privință.
Din fericire Ioan-Marcu s-a maturizat spiritual. El a recâștigat încrederea lui Pavel, așa că acesta l-a putut iarăși recomanda (Coloseni 4.10). La sfârșitul vieții sale, el spune că Marcu îi este de folos în lucrare (2 Timotei 4.11). Aici în epistola lui Petru îl găsim la prietenul lui părintesc și la soția lui, cu siguranță ca să le ajute la bătrânețea lor în călătoria lungă într-o țară străină. Mai târziu, Duhul Sfânt îl folosește să scrie evanghelia după Marcu, în care vedem pe Domnul ca Slujitorul credincios. Este remarcabil, să găsim aici împreună pe Marcu și Sila (Silvan), care amândoi au luat parte la conflictul dintre Pavel și Barnaba.
Ca și Pavel, Petru spune credincioșilor să se sărute (Romani 16.16). Dar el vorbește despre un sărut al dragostei, în timp ce Pavel scrie despre o sărutare sfântă (1 Corinteni 16.20; 2 Corinteni 13.12; 1 Tesaloniceni 5.26). Ambele sunt importante! Trebuie să fie o sărutare de dragoste. Dar noi știm cum firea pământească a degradat noțiunea de dragoste. De aceea Pavel scrie, ca sărutul credincioșilor să fie sfânt. Petru folosește cuvântul pentru dragostea divină („agape”), pe care zadarnic îl căutăm în cărțile Greciei antice, dar pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl folosește cu predilecție. Am văzut în 1 Petru 4.8 că această dragoste își are originea în Dumnezeu și de aceea nu poate să fie lipsită de sfințenie.
Cât de nedemne sunt certurile și duhul de partidă dintre credincioși. Cât de scumpă este ultima dorință, ca toți, câți suntem în Hristos, să avem pace (Ioan 20.20). Noi avem pace pentru conștiința noastră, privind la Mielul sacrificat. Pacea lui Dumnezeu o avem dacă înfăptuim în inimile noastre ce ne spun versetele 10 și 11.
Studiul epistolei 1 Petru (4)
1 Petru 4
Hendrik Leendert Heijkoop
Versete călăuzitoare: 1 Petru 4
Vers. 1-2
1 Petru 4.1,2: Astfel dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmați-vă și voi cu același fel de gândire. Căci Cel ce a pătimit în trup, a sfârșit-o cu păcatul, pentru ca, în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu.
În primele șapte versete ale acestui capitol, apostolul vorbește în continuare despre principiile generale de guvernare ale lui Dumnezeu. Capitolul 3 s-a încheiat cu glorificarea lui Hristos Isus. Totul Îi este supus, și El este gata să judece vii și morții. Acesta este un motiv pentru noi să trăim despărțiți de lume și principiile ei. Căci cu toate că Domnul este glorificat, lumea încă Îl mai respinge, și oricine este unit cu El va fi respins de lume.
Care este principiul de viață al lumii? Este facerea voii proprii, adică voia omului vechi. Din cauză că inima omului este stricată, aceasta înseamnă facerea poftelor și plăcerilor inimii stricate (Marcu 7.21-23, versetul 2).
Este datoria creaturii, să facă voia lui Dumnezeu. Toate lucrurile au fost create pentru El (Coloseni 1.16). De aceea este clar, că creatura are obligația să slujească Creatorului ei. Acesta este (pentru orice minte clară) marele principiu care domină în relațiile dintre Creator și creatură. De aceea este și etalonul, după care se apreciază dacă ceva este păcat, sau nu este: »Oricine face păcat, face și fărădelege; și păcatul este fărădelege« (1 Ioan 3.4). Tot ce face omul, fără să țină seama că Dumnezeu are autoritate asupra lui, este păcat. Deoarece omul care nu s-a întors la Dumnezeu face numai propria lui voie, aceasta înseamnă, că tot ce face el este păcat. De aceea Cuvântul lui Dumnezeu spune: »Toate întocmirile gândurilor din inima lui sunt îndreptate în fiecare zi numai spre rău« (Geneza 6.5). Și tot așa: »Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar« (Romani 3.12).
Domnul Isus a venit să nimicească păcatul, să-l desființeze prin jertfa Lui Însuși (Evrei 9.26). Pe pământul cel nou și în cerul nou aceasta va fi în chip desăvârșit așa. Atunci păcatul va fi luat din lume (Ioan 1.29). Atunci nu va mai exista nimic care să se împotrivească lui Dumnezeu, așa că Dumnezeu va putea locui la oameni (2 Petru 3.13; Apocalipsa 21.3). Acum nu este așa. Dar fundamentul a fost pus la cruce. Pe baza sângelui Lui prețios, cândva cerul și pământul, toate lucrurile, vor fi împăcate cu Dumnezeu. Dar numai noi, credincioșii, suntem deja acum împăcați, adică am fost aduși în relația adevărată cu Dumnezeu (Coloseni 1.19-21). De aceea se spune tesalonicenilor, că ei s-au întors de la idoli la Dumnezeu, »ca să slujească Dumnezeului viu și adevărat«. Am văzut, că prin nașterea din nou, Duhul Sfânt ne-a pus deoparte spre ascultarea lui Isus Hristos, adică, la ascultarea pe care El a arătat-o în viața Sa pe pământ (1 Petru 1.2).
Omul născut din nou are deci un cu totul alt principiu de viață decât are omul lumii acesteia. El slujește lui Dumnezeu într-o lume care își slujește sie însuși și poftelor inimii lui stricate. El va trebui deci să înoate totdeauna împotriva curentului. De aceea lumea îl va urî și îl va prigoni, deoarece el nu numai că nu face ce face ea (versetul 4), ci prin faptele lui el condamnă lumea. Orice om are conștiință, care îl acuză, când face anumite lucruri; și oricine face răul, urăște lumina (Ioan 3.20).
Cu cât un copil al lui Dumnezeu trăiește mai mult în concordanță cu poziția lui, adică, ascultă de Dumnezeu și Tatăl lui, cu atât lupta va fi mai înverșunată. De aceea el trebuie să se înarmeze cu cele mai grele arme, care se găsesc (Psalmul 144.1; Psalmul 78.9). Cuvântul grecesc „hoplisasthe”, care a fost tradus prin: »înarmați-vă cu …«, a fost folosit pentru un soldat grec, care și-a îmbrăcat armătura și și-a luat armele. În mod deosebit s-a folosit pentru un soldat prevăzut cu arme grele, în opoziție cu unul înarmat cu arme ușoare.
Cuvântul grecesc „ennoian” (gândire) se întâlnește numai aici și în Evrei 4.12, unde s-a tradus cu „simțirile”. Septuaginta îl folosește și în Proverbe, de exemplu Proverbe 2.11, tradus în românește cu „priceperea”.
Deci noi trebuie să ne înarmăm cu felul de gândire al Domnului Isus. Ca întotdeauna (vezi introducerea), apostolul ne prezintă pe Domnul ca marele nostru model. El se leagă de 1 Petru 3.18, unde am văzut, că Hristos a suferit pentru păcătoși, pentru noi, și a murit.
Da, ce suferințe a îndurat Domnul. Când a venit pe pământ, nu a fost loc pentru El în casa de poposire. Abia S-a născut, și a trebuit să fugă în Egipt, deoarece Irod căuta să-L omoare. După întoarcerea Lui, din cauza unui alt Irod a trebuit să locuiască în Nazaret și nu în Ierusalim, »orașul Marelui Împărat«. În timp ce S-a prezentat în public, rudele Lui au căutat să-L prindă, »căci ziceau: „Și-a ieșit din minți”« (Marcu 3.21). Concetățenii Lui, în mijlocul cărora a crescut, au vrut să-L omoare (Luca 4.29). El a trebuit să îndure împotrivirea din partea păcătoșilor (Evrei 12.3). La dragostea Lui au răspuns cu vrăjmășie și dragostea Lui au răsplătit-o cu ură (Psalmul 109.2-5). Un ucenic L-a trădat, un altul s-a lepădat de El cu jurământ: toți L-au părăsit.
Marele preot, instaurat de El Însuși, pentru ca acesta să obțină har de la El pentru păcătoși, a dispus să-L prindă și pe baza mărturisirii Lui, cu privire la cine era El, L-a condamnat la moarte. Pilat, care a obținut autoritatea de la El (Geneza 9.6), ca prin aceasta dreptatea să fie păstrată, a dispus crucificarea Lui, cu toate că a mărturisit, că El era nevinovat.
Robii marelui preot și soldații lui Pilat L-au batjocorit și L-au maltratat. L-au scuipat în față. Tâlharii, crucificați împreună cu El, Îl batjocoreau. Cei adunați în jurul Lui își băteau joc de El, făcând din teama sufletului Lui tema batjocurilor lor. Când a strigat: »Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?«, au răstălmăcit intenționat cuvintele Lui și au strigat: »Lasă, să vedem dacă va veni Ilie să-L mântuiască!«
Și pe când atârna pe cruce și toată lumea, în toate nuanțele ei, sub călăuzirea lui satana și a tuturor forțelor întunericului L-au înconjurat, Dumnezeu a pus peste El toate păcatele noastre și L-a făcut păcat (2 Corinteni 5.21). Ce a însemnat aceasta pentru sufletul lui Sfânt, când a trebuit să poarte miliardele de păcate (1 Petru 2.24), să fie făcut păcat, ca și cum El ar fi avut o natură păcătoasă, ca și noi, ca și cum El ar fi fost izvorul tuturor păcatelor, pe care noi le-am făcut. Simțim ceva din aceasta, atunci când El plânge: »M-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile Mele, și nu le mai pot suferi vederea. Sunt mai multe decât perii capului Meu, și Mi se moaie inima« (Psalmul 40.12).
Dumnezeu L-a părăsit în acest moment. El a trebuit să strige: »Pentru ce M-ai părăsit?« Atunci L-a lovit sabia dreptății lui Dumnezeu. El a trebuit să spună: »M-ai adus în țărâna morții« (Psalmul 22.1,15; Zaharia 13.7). Părea ca și cum Dumnezeu a trecut de partea lumii, care L-a omorât, de partea lui satana, care s-a năpustit asupra Lui cu toată răutatea și puterea. Ce suferințe!
Toate acestea le-a făcut pentru mine! El este »Fiul lui Dumnezeu, care M-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru mine« (Galateni 2.20). Ce motiv pentru inima mea, ca să-I închin toată viața mea, să fiu despărțit de lumea care I-a făcut toate acestea!
Apostolul Pavel merge, ca întotdeauna, până la rădăcină, atunci când aplică moartea lui Hristos la noi și din aceasta trage concluzia, că noi am murit față de păcat (Romani 6). Apostolul Petru nu merge așa de departe. El rămâne la rezultatul practic, la datoria care rezultă din moartea lui Hristos, ca o realitate în domeniul spiritual, ca noi să nu mai slujim păcatului, ci să umblăm ca oameni neprihăniți, conform modelului lui Hristos. Ambii apostoli scriu cu aceiași intenție. Petru nu ne prezintă atât de mult suferința lui Hristos, ca să ne amintească că El a îndurat-o pentru noi, ci el vrea mai multă să ne atragă atenția la un alt aspect, cum a mers El pe drumul Său în ascultare. El a venit pe pământ să facă voia lui Dumnezeu (Evrei 10.7). Tot ce a făcut El era voia lui Dumnezeu. El putea spune, că El totdeauna a făcut ce era plăcut Tatălui. Mâncarea Lui era să facă voia Aceluia care L-a trimis. Domnul nu a cedat niciodată lumii, niciodată El nu a cedat păcatului. Satana a folosit toată viclenia și toată puterea lui, ca să-L depărteze de pe drumul ascultării. Dar nu i-a reușit. Domnul a suferit mai bine foamea, decât să mănânce, dacă Tatăl nu i-a dat mâncare (Matei 4.2-4). Da, El a îndurat mai bine toate suferințele, de care a avut parte la cruce, El a murit mai degrabă încărcat cu păcatele noastre sub judecata unui Dumnezeu sfânt și drept, decât să nu facă voia lui Dumnezeu. Când satana I-a pus înaintea ochilor, în grădina Ghetsimani, toate suferințele de care va avea parte pe Golgota – suferințe, care au fost așa de îngrozitoare, că la privirea lor L-au făcut să se roage »cu strigăte și cu lacrimi«, iar sudoarea Sa a devenit ca niște picături mari de sânge – El a zis: »Nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!«
Dar acum Domnul se odihnește față de păcat, sau a terminat-o cu păcatul, așa cum se mai poate traduce. Nici satana, nici păcatul și nici lumea nu mai pot veni la El, căci prin moartea Sa Domnul a părăsit această scenă a luptei.
Cu toate că noi mai suntem în lume, și pentru noi este valabil principiul: »Cine a suferit în trup, a sfârșit-o cu păcatul.« Când Domnul Isus a fost pe pământ, păcatul nu a găsit în El niciun punct de atac. În El nu a fost niciun păcat (1 Ioan 3.5). El a fost ispitit în toate privințele, ca și noi, dar fără păcat (Evrei 4.15)[1]. Deoarece noi avem păcatul locuind în noi, acest principiu este abstract pentru noi, adică, influențele nu sunt luate în considerație.
Realizarea practică va avea loc la noi totdeauna numai parțial, chiar și în ce privește timpul, căci noi nu suntem totdeauna la fel.
Și cu toate acestea și noi am terminat-o cu păcatul, dacă prin credință primim moartea lui Hristos pentru noi. Noi mai trăim în lume și cu toate acestea viața noastră este în adevăratul sens al cuvântului în afara lumii. Noi aparținem unei cu totul altei lumi, și viața noastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Primirea lucrării lui Hristos are ca urmare o schimbare totală a poziției noastre. Noi nu mai putem trăi în trup după poftele omului, ci numai potrivit cu voia lui Dumnezeu. Dar aceasta va însemna suferință în trup, opoziție din partea păcătoșilor care ne înconjoară, așa cum a fost odinioară pentru Hristos.
Este clar, că aici este vorba de suferințele din cauza neprihănirii, ca aproape totdeauna în această scrisoare (1 Petru 2.19, 1 Petru 3.17). Dacă fac loc păcatului, nu voi suferi. Aceasta este voința firii, a omului vechi. Ea dorește să facă poftele omului și se teme de suferințe. Dar dacă prin har facem voia lui Dumnezeu, coste cât ar costa, nu vom păcătui. Este suferința în trup, și aceasta desparte de păcat. Cine se împotrivește păcatului, acela sufere; el judecă, urăște și se împotrivește voii firii (cărnii) și sufere, dar nu păcătuiește. Dacă sunt mulțumit să sufăr, atunci voința mea nu este activă; practic păcatul nu este prezent. Omul nu voiește să sufere. Este harul, care în armonie cu chipul și sentimentele lui Hristos lucrează în omul nou, și noi suntem eliberați de acțiunea omului vechi. El nu va mai acționa atunci. Avem liniște din partea lui, am terminat-o cu el.
Aceasta este starea normală a creștinului, dacă inima se odihnește în El, care a luat pentru el asupra Sa cele mai mari suferințe. Dacă inima nu mai privește la El, se va speria de suferințe. Voința va lăsa să iasă la iveală acțiuni carnale, iar după aceea va urma păcatul.
Repet, adevărul este prezentat aici abstract. Același lucru găsim în epistola întâia a lui Ioan, care niciodată nu ia în considerație influențele secundare care iau naștere din influența contrară a firii sau a altor obstacole. Este deosebit de important că adevărurile Scripturii – adevărul moral desăvârșit – ne-au fost date în felul acesta, după adevărul și natura lor, neschimbate prin lucrurile care le influențează exercitarea lor practică de către noi. Le putem cunoaște acum în adevărata lor formă și duhul nostru este înviorat prin aceasta. În afară de aceasta putem să vedem și să judecăm devierile noastre și diminuările din partea noastră în practicarea lor.
Se pune întrebarea, dacă aici „firea” („carnea”) reprezintă starea naturală a omului ca creatură, sau natura păcătoasă a omului vechi. Eu cred, că apostolul și în general Scriptura nu face această diferențiere severă, cu toate că aceste noțiuni de diferențiază clar. Despre Domnul se spune, că El a fost părtași trupului și sângelui, dar și că El a venit într-o fire asemănătoare cu a păcatului (Evrei 2.14; Romani 8.3). Starea naturală a omului este „în carne”. Pentru omul căzut, aceasta înseamnă totodată că viața lui este caracterizată de păcat, și Dumnezeu îl vede ca fiind păcătos. La Domnul, desigur, aceasta nu a fost așa, căci în El nu a fost niciun păcat. Tot așa este și la omul născut din nou, eliberat. El a fost în carne. Dar Dumnezeu nu-l mai vede acum caracterizat de natura păcătoasă a omului căzut (Romani 7.3). Poziția lui este caracterizată de Duhul Sfânt care locuiește în el (Romani 8.9).
Vers. 3-5
1 Petru 4.3-5: Ajunge, în adevăr, că în trecut ați făcut voia Neamurilor, și ați trăit în desfrânări, în pofte, în beții, în ospețe, în chefuri și în slujiri idolești neîngăduite. De aceea se miră ei că nu alergați împreună cu ei la același potop de desfrâu, și vă batjocoresc. Dar au să dea socoteală înaintea Celui ce este gata să judece viii și morții.
Remarcă
- »trecut«: grecește „pareleluthos” = participiul perfect al unui verb „a trece, a termina, a descrește, a scădea”. Aici înseamnă și că timpul a trecut și s-a încheiat.
- »voia«; și = „intenția”
- »neîngăduite«: grecește „athemitois” se întâlnește în Noul Testament numai aici și în Faptele apostolilor 10, 28 („nu este îngăduit”). Textual înseamnă: „împotriva legii și împotriva dreptății”. Este deci vorba de lucruri, care au fost interzise chiar de legea romană.
- »desfrânări«: „asotia” = „soteria” („salvare, eliberare, păzire”) cu alpha privativum („a=”), prin care este negat. Cuvântul se întâlnește aici și în Luca 15.13; Efeseni 5.18; Tit 1.6. Cu referire la o persoană înseamnă: „incorigibil, abandonat (fără speranță)”.
Nu există niciun dubiu, că aceste lucruri caracterizau națiunile (Romani 1.21-31). Dar pentru iudei, care erau în legătură cu Iehova, era mult mai zguduitor. Așa cum au fost înaintașii lor, tot așa au fost și iudeii din timpul acela, care trăiau împrăștiați, căci ei erau departe de ochii vigilenți din Palestina. Dumnezeu și judecata Sa au fost excluse – chiar dacă au făcut-o cu o conștiință rea – și s-a introdus chiar slujirea la idoli. Credincioșii știau acum, că ei nu au fost mai buni decât națiunile.
Dar acest timp s-a încheiat atunci când prin har au fost treziți la neprihănire. Ei au făcut voia neamurilor în cel mai înalt grad. Acum voia lui Dumnezeu trebuia să fie firul călăuzitor al vieții lor.
Până acum au slujit domnului aspru al poftelor națiunilor. Setea de bogăție, onoare, lux, desfrânare, exces, etc. este o slujbă aspră. Cine este prins în unul din aceste lucruri, va deveni în curând în mod obișnuit sclavul și altor lucruri. Sfârșitul este deseori distrugerea sănătății, și totdeauna o inimă nemulțumită.
În limba greacă pentru „voia” lui Dumnezeu nu se folosește același cuvânt ca și pentru voia” națiunilor. Și ce diferență este între cele două! Facerea voii lui Dumnezeu înseamnă totdeauna libertate și bucurie (Luca 1.74). În voia lumii este inclus totdeauna sentimentul insatisfacției: »… îngreuiate de păcate și frământate de felurite pofte …, care învață întotdeauna și nu pot ajunge niciodată la deplina cunoștință a adevărului« (2 Timotei 3.6).
Cei necredincioși nu înțeleg această schimbare la cei credincioși. Omul natural (firesc) nu poate înțelege lucrurile duhovnicești (1 Corinteni 2.14). Ei nu numai că le consideră neobișnuite, ci sunt străine pentru ei, adică, ei le consideră nepotrivite pentru natura omenească. Ce înțeleg ei despre viața nouă, pe care noi am primit-o prin nașterea din nou? Ei nu pot înțelege că un om născut din nou nu are nicio dorință după aceste lucruri, atâta timp cât el este în părtășie cu Domnul.
Primul lucru pe care ei îl fac este, să ne aducă pe noi înapoi. Solomon a atenționat deja pe fiul său în privința aceasta (Proverbe 1.10-19). Dar dacă aceasta nu le reușește, urmează dușmănia vădită. Umblarea celor credincioși îi condamnă pe cei necredincioși. Ei urăsc binele (Romani 1.32). Ei încep să batjocorească, pentru că nu înțeleg. Ei vorbesc de rău, cu toate că știu, că nu este adevărat (Romani 2.15). Ei le atribuie lucruri ascunse, rele și îi învinuiesc de fățărnicie.
Dar va veni ziua când vor trebui să dea socoteală de vorbele și de faptele lor. Judecătorul este gata să facă judecata (Romani 2.16; Romani 14.10; 2 Corinteni 5.10; Apocalipsa 20.12). Dacă astăzi încă nu va veni, atunci este numai pentru că Dumnezeu este îndurător, și oferă ocazia oamenilor pierduți, să se pocăiască, ca să nu meargă în pierzarea veșnică (2 Petru 3.9).
Tatăl a dat toată judecata Fiului (Ioan 5.22). El, Cel lepădat de lume, va judeca lumea aceasta și pe fiecare, care nu-L primește. Pentru aceasta Dumnezeu a dat dovada, că a înviat pe Domnul Isus dintre cei morți (Faptele apostolilor 17.31). Așa cum apostolul Pavel a dezvăluit aceasta conducătorilor înțelepciunii lumii în centrul lor din Atena, tot așa apostolul Petru a vestit sutașului roman din Cezarea, reprezentantul puterii mondiale (Faptele apostolilor 10.42).
Iudeii cunoșteau judecata celor vii, căci ei erau – în orice caz până la captivitatea babiloniană – punctul central al guvernării lui Dumnezeu pe pământ. Solomon ședea pe Tronul lui Iehova în Ierusalim (1 Cronici 29.23). Iudeii au fost deseori executorii judecăților lui Dumnezeu asupra celor vii, de exemplu, atunci când au luat în stăpânire țara Canaan (Deuteronomul 9.5).
Dar când Israel și Iuda s-au îndepărtat de Domnul, așa că El a trebuit să-i dea în mâna dușmanilor lor și să-i alunge din țară, slava Domnului a părăsit Ierusalimul (Ezechiel 1.11). El, Cel care este numit Domnul întregului pământ (Iosua 3, 11), este numit de Daniel Dumnezeul cerului (Daniel 2.37), Cel care a dat Capului Împărăției putere asupra pământului, această împărăția fiind prima care s-a ridicat împotriva Lui (Geneza 10.10; 11.1-9).
Guvernarea lui Dumnezeu nu mai este acum vizibilă, ci ea are loc în ascuns. Cu toate că principiile acestei guvernări rămân neschimbate, și așa sunt și acum (1 Petru 3.10), Dumnezeu se revelează lumii ca Dumnezeu-Mântuitorul (1 Timotei 2.3-4). El oferă har și nu face judecata.
Aceasta înseamnă că răul momentan nu este pedepsit, da, câteodată nu este deloc pedepsit în această viață pe pământ. Aceasta înseamnă și că cei credincioși, care Îi slujesc, vor trebui să sufere din partea lumii.
Dar cândva orice rău va trebui judecat (1 Corinteni 4.5; 2 Corinteni 5.10; Evrei 9.27). Așa a fost și în Vechiul Testament. Nu numai că orice faptă va fi judecată sub aspectul domniei lui Dumnezeu asupra pământului, ci totodată și cu privire la relația veșnică a Creatorului cu creatura Sa, cu omul. Faptul că Dumnezeu se descopere acum în har și nu pedepsește fiecare faptă rea, și că acum El S-a revelat pe deplin în Fiul, în mod necesar acum accentul trebuie să se pună pe judecata finală, judecata celor morți.
Judecata celor vii o va face Domnul când va veni în Împărăția Sa (Matei 25.31), judecata celor morți (Apocalipsa 20.11) o va face scurt timp înainte de a da Împărăția în mâinile lui Dumnezeu, Tatăl, și de începerea stării veșnice (1 Corinteni 15.24). Expresia »viii și morții« se mai întâlnește, în afară de acest loc, și în Faptele apostolilor 10.42 și 2 Timotei 4.1 în legătură cu judecata. În Romani 14.9 se mai spune: »ca să aibă stăpânire și peste cei morți și peste cei vii«.
Versetul 6
1 Petru 4.6: Căci tocmai în vederea aceasta a fost vestită Evanghelia și celor morți, pentru ca să fie judecați ca oameni în trup, dar să trăiască după Dumnezeu, în duh.
Având în vedere această judecată, s-a vestit odinioară oamenilor vestea bună. Lui Avraam i s-au dat făgăduințe (Galateni 3.18). Credincioșilor evrei li se scrie, că părinților li s-a vestit vestea bună (Evrei 4.2). Da, Dumnezeu a avut o veste bună începând de la căderea în păcat, care proteja înaintea judecății și dădea viața. Scriptura numește aceasta Evanghelia veșnică (Apocalipsa 14.6-7).
Credința a primit această veste bună, atât la început, cât și mai târziu, când ea a fost extinsă, când harul s-a descoperit tot mai mult, până în momentul când moartea, învierea și glorificarea lui Hristos a dat vestei bune mărimea ei deplină.
Cine nu a primit-o, a rămas responsabil înaintea lui Dumnezeu și va fi judecat în curând. Cine a primit-o, s-a condamnat pe sine însuși deja acum, recunoscând că el a meritat judecata lui Dumnezeu, și el a fost condamnat de lume: el a trebuit să sufere în trup și să fie batjocorit. Dar el a primit și viața nouă de la Dumnezeu, o viață spirituală, așa că acum el trăiește în duh potrivit cu voia lui Dumnezeu.
Scriptura nu spune că vestea bună a fost vestită tuturor. Aici nu se spune „morților”, ci »celor morți«. Aici nu este vorba, dacă toți au auzit-o.
În ultima parte a versetului 6 nu se spune: „… sau să trăiască după Dumnezeu, în duh”, ci: »dar …«. De aceea nu pot să înțeleg explicația care spune, că prima parte (judecata) este partea acelora care nu primesc Evanghelia, și partea a doua (viața) este partea celor care primesc Evanghelia. Din versetul întreg și din context (1 Petru 4.1-6), după părerea mea, ar trebui să deducem că atât judecata omului în trup, cât și viața după Dumnezeu, în duh, este partea celor care primesc vestea bună. Pentru aceasta le-a fost ea vestită.
Oricărui cititor treaz, care gândește, îi este clar, că nu este corect gândul, că această veste bună a fost vestită acestor morți, pe când ei erau deja morți. Cum se poate la cei morți »să fie judecați ca oameni în trup« și »să trăiască după Dumnezeu, în duh«? Ei nu mai sunt în trup! Scriptura folosește această expresie numai pentru oamenii care trăiesc pe pământ.
Vestea bună le-a fost vestită, atunci când erau pe pământ, așa cum de exemplu Evrei 4.2 arată foarte clar. Învățătura că după moarte se mai oferă ocazia să primești Evanghelia este în totală contradicție cu expunerea Cuvântului lui Dumnezeu.
Ce citim în acest verset nu este același lucru cu ce este scris în 1 Petru 3.19. Noe a fost predicatorul neprihănirii (2 Petru 2.5). El a predicat judecata, dar nu a vestit vestea bună. Scriptura folosește cuvinte diferite în 1 Petru 3.19 și 1 Petru 4.6.
Vers. 7-9
1 Petru 4.7-9: Sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape. Fiți înțelepți dar, și vegheați în vederea rugăciunii. Mai pe sus de toate, să aveți o dragoste fierbinte unii pentru alții, căci dragostea acopere o sumedenie de păcate. Fiți primitori de oaspeți între voi, fără cârtire.
În general Cuvântul lui Dumnezeu folosește două mijloace ca să ne desprindă de acest pământ. În primul rând trezește sentimentele noastre spirituale, prin aceea că îndreaptă ochii noștri spre apropiata venire a Domnului Isus, ca să ne ducă în Casa Tatălui. Vocea Domnului: »Iată, Eu vin curând« îndreaptă ochii noștri spre Luceafărul strălucitor de dimineață. Puterea Lui de atracție face inima să dorească după slava, unde este El: »Amin! Vino, Doamne Isuse!« (Apocalipsa 3.11; 22.7,17,20). Aceasta ne desprinde de lucrurile de pe pământ.
A doilea lucru pe care îl folosește Cuvântul lui Dumnezeu este, că el ne face să vedem vremelnicia tuturor lucrurilor de pe pământ. »Sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape« (Evrei 12.27). Nu numai că fiecare va trebui să dea socoteală de faptele lui, ci toate lucrurile în care firea pământească se poate încrede, vor avea sfârșit (în limba greacă accentul este pus pe „toate”). Sfârșitul s-a apropiat. Conștiența acestui fapt zguduie încrederea firii pământești.
Apostolul mai vorbește încă despre domnia lui Dumnezeu în legătură cu marele principiu al responsabilității cu privire la mărturia lui Dumnezeu. Pentru cel credincios, această domnie este domnia Tatălui. Dar Dumnezeu privește ca Tată și la lume. Copiii Lui să-L preamărească în lume. Dacă ei nu o fac, atunci trebuie ca El Însuși să se preamărească, dar pe cheltuiala lor. Focul prigoanei este dovada că judecata a început la Casa Domnului (versetul 12). În aceste suferințe ei sunt părtași suferințelor lui Hristos, și totodată subiectul disciplinării din partea Tatălui (Evrei 12.2-11). Dumnezeu știe totdeauna să unească aceste lucruri.
Cu privire la legătura dintre domnia lui Dumnezeu și lume, distrugerea Ierusalimului, care a avut loc la câțiva ani după ce a fost scrisă această scrisoare, este de mare importanță. Era cetatea marelui Împărat, unde va domni Mesia (Psalmul 48.3). Distrugerea lui a fost nimicirea locului în care odinioară a existat domnia nemijlocită a lui Dumnezeu, și unde ar fi domnit Mesia, dacă ar fi fost primit, și unde El va domni cândva (Ieremia 3.17). Prin înviere El Și-a ocupat Locul ceresc. Aceasta este marea temă a acestei scrisori. Domnia lui Dumnezeu s-a schimbat deci, nu în ceea ce privește principiile, dar ea a devenit acum generală. Deoarece Domnul Isus a suferit pe pământ, domnia lui Dumnezeu permite ca și ai Lui să sufere. Cei neprihăniți vor fi prigoniți până va veni timpul judecății și de aceea trebuie să aibă răbdare.
Distrugerea Ierusalimului a nimicit încrederea poporului iudeu necredincios. Pentru creștini ea a fost dovada, că sfârșitul tuturor lucrurilor era aproape. Cuvântul lui Dumnezeu nu ne spune nimic cu privire la lucrurile care trebuie să aibă loc înaintea judecăților care stau în legătură cu venirea Domnului pentru nimicirea dușmanilor și exercitarea judecății. Dar Petru merge până la temelie: nu numai până la Împărăția păcii, ci până la un cer nou și un pământ nou, căci sfârșitul tuturor lucrurilor vine prin judecată (2 Petru 3.7-13). Dar după aceea urmează binecuvântarea. Judecata este necesară pentru a pregăti locul binecuvântării.
Necredința spune: »Unde este făgăduința venirii Lui« (2 Petru 3.4)? Dar credința spune: „Dacă deja atunci sfârșitul era aproape, cât de aproape trebuie să fie acum!” – »Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua« (Romani 13.11-13).
Cu privire la sfârșitul tuturor celor care se văd, noi trebuie să fim »treji«, sau „cu mintea sănătoasă” (1 Petru 5.8), adică, să vedem toate așa cum sunt, și să nu ne așteptăm la nimic de la lucrurile de aici de pe pământ, ele vor fi judecate în curând. Încrederea noastră trebuie să fie pusă în Dumnezeu, care nu se schimbă, care este veșnic (Evrei 13.8) și care ne va păzi în toate greutățile și ispitele, prin care trecem aici pe pământ, până când va veni ziua eliberării.
Pentru aceasta trebuie să fim treji în vederea rugăciunii. Apostolul Pavel scrie celor întorși de curând la Dumnezeu în Tesalonic: »Rugați-vă neîncetat« (1 Tesaloniceni 5.17). Efesenilor, aflați pe un nivel spiritual înalt, le scrie să facă »în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni și cereri. Vegheați la aceasta, cu toată stăruința, și rugăciune« (Efeseni 6.18).
Rugăciunea este expresia propriei neputințe și a dependenței de Dumnezeu. Dar în rugăciune avem părtășie cu El, și puterea Lui se exercită în favoarea noastră. Cineva a spus: „Rugăciunea este puterea care pune în mișcare brațul Celui Atotputernic, care a creat universul prin Cuvântul Său.”
Dumnezeu, Tatăl, ascultă cu bucurie vocea noastră, atunci când venim la El. Noi suntem copiii Lui. El ne spune: »În orice lucru, aduceți cererile voastre la cunoștința lui Dumnezeu, prin rugăciuni și cereri, cu mulțumiri« (Filipeni 4.6). Chiar dacă ne rugăm pentru lucruri, pe care El nu ni le poate da, deoarece dragostea Lui știe, că ele ar fi rele pentru noi, »pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, ne va păzi inimile și gândurile noastre în Hristos Isus«.
În Evanghelia după Luca se spune de șapte ori despre Domnul Isus, că a fost în rugăciune, uneori toată noaptea și odată când a murit. Marele apostol Pavel roagă pe cei întorși de curând la Dumnezeu să se roage pentru el (1 Tesaloniceni 5.25). Nu recunoaștem în aceasta, câtă valoare acordă Cuvântul lui Dumnezeu rugăciunii? Și cât de puțin am învățat noi aceasta!
Dacă în felul acesta am primit acces prin rugăciune la comorile nesfârșite, pe care Dumnezeu le-a pregătit, atunci suntem capabili să facem ce spune apostolul, că trebuie să facem înainte de toate lucrurile: să avem o dragoste fierbinte unii pentru alții. Unde am putea să primim noi o dragoste fierbinte unii pentru alții, decât numai în părtășia cu Acela care este Dumnezeul dragostei, și care a dovedit-o, prin aceea că a dat pe Fiul Său pentru păcătoși (1 Ioan 4.8-10; Romani 5.8)?
Noul Testament cunoaște două cuvinte pentru „a iubi” (și „iubire”): „phileo” și „agapao” (cu substantivul „agape”). Primul cuvânt semnifică mai mult prietenia. Celelalte două sunt folosite – în afară de Tit 3.4 – pretutindeni pentru dragostea lui Dumnezeu față de oameni și pentru dragostea oamenilor față de Dumnezeu. Ele sunt folosite și pentru dragostea Tatălui față de Fiul, cu excepția din Ioan 5.20, și pentru dragostea Tatălui față de ucenici, cu excepția din Ioan 16.27. „Phileo” este o afecțiune provocată prin ceva atrăgător și care dă naștere la bucurie, în subiectul dragostei, „Agape” se referă la o stare prezentă într-o persoană, care o face să acționeze. Punctul de plecare este aici persoana care iubește, cu toate că există o legătură cu comoara subiectului dragostei. »Dumnezeu este dragoste« este punctul de plecare propriu-zis al acestei dragoste, chiar și acolo unde este vorba de dragostea oamenilor față de Dumnezeu.
Acolo unde în Scriptură se vorbește de dragostea față de frați, se folosesc alternativ ambele cuvinte. În 1 Petru 1.22, de exemplu, se folosește prima dată „phileo” și a doua oară „agapao”; în 1 Petru 3.8 se folosește „phileo”. Dar aici în 1 Petru 4.8 se folosește „agape”, cuvântul pentru dragostea dumnezeiască. Este dragostea, pe care Dumnezeu a arătat-o față de noi prin aceea, că Hristos a murit pentru noi, pe când eram încă păcătoși (Romani 5.8,5). Această dragoste a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat. Noi am devenit părtași naturii divine (1 Petru 1.4). De aceea iubim, pentru că El ne-a iubit mai întâi (1 Ioan 4.19)!
Dar această dragoste trebuie să se reveleze. Ea o face în dragostea față de frați (1 Ioan 4.20). Acolo unde se găsește această dragoste fierbinte unii pentru alții, se va revela prezența divină și activitatea.
Această dragoste trebuie să fie »înainte de toate lucrurile«. Aceasta înseamnă că ea trebuie să fie înainte-mergătoare. Nimic nu are valoare, dacă această dragoste nu este impulsul. »Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Și chiar dacă aș avea darul prorociei, și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic. Și chiar de mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic.« (1 Corinteni 13). Este aceeași dragoste – „agape”, despre care este vorba în versetul nostru.
Această dragoste acopere o mulțime de păcate (Proverbe 10.12). Ea este opusul urii, care dă naștere la certuri (Iacov 5.20).
Apostolul nu vorbește aici de relația sufletului cu Dumnezeu, și de îndepărtarea definitivă a păcatelor dinaintea lui Dumnezeu sau a Tatălui (1 Ioan 1.9). El vorbește despre legătura dintre Dumnezeu și poporul Lui în căile Lui de guvernare. Dacă este puțină dragoste între frați, dacă sunt probleme și inimile se îndepărtează una de alta, atunci răul este prezent înaintea ochilor lui Dumnezeu (Galateni 5.13-15). Dar dacă dragostea este prezentă, care nu gândește nimic rău și nu se mânie, ci dimpotrivă, vede în cel rău prilejul să se reveleze (1 Corinteni 13.5), atunci ochiul lui Dumnezeu se odihnește pe dragoste și nu pe cel rău.
Prin natura noastră suntem înclinați să devenim răi, dacă ni se face rău. Dragostea, dragostea divină, va avea prilejul să se descopere în răul făcut de altul. Ea se va preocupa cu răul – nu cu privire la sine însuși (ea îndură totul), ci din dragoste pentru fratele care a făcut răul (Leviticul 19.17). Ea știe, că părtășia lui cu Domnul a fost întreruptă și că el nu este fericit. Ea nu va vorbi cu alții despre acest fapt, numai dacă există un motiv bine întemeiat, ci ea se va preocupa cu el, ca să-i spele picioarele și astfel să-l câștige (Ioan 13.8b). Noi avem dreptul să spălăm picioarele fraților noștri și să le iertăm păcatele. Dragostea are dreptul să îngroape lucrurile, așa că ele nu se vor mai vedea (Matei 18.14-15; Iacov 5.15; 1 Ioan 5.16).
Desigur aceasta nu atinge obligația Adunării de a exercita disciplinarea sfântă (1 Corinteni 5.13). Dragostea nu poate ascunde răul, pe care l-a descoperit Dumnezeu. Dar ea poate deseori să preîntâmpine o astfel de descoperire, prin aceea că se preocupă de la început în har cu fratele sau cu sora.
Primirea de oaspeți este o altă formă a dragostei. Cuvântul grecesc pentru aceasta înseamnă la origine: „prietenos față de străini”. Este deci exercitarea practică a dragostei față de alții, nu pentru că îi cunoaștem bine și sunt prietenii noștri, ci pentru că sunt copiii lui Dumnezeu și au nevoie de ajutorul nostru (Evrei 13.2). Dacă are loc într-adevăr din dragoste și nu dintr-un sentiment de obligație, sau pentru că nu te poți sustrage de la aceasta, atunci va fi cu siguranță fără cârtire. Atunci din aceasta va lua naștere părtășia și consolidarea dragostei de frați, pentru că ne vom cunoaște reciproc.
Versetul 10
1 Petru 4.10: Ca niște buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul, pe care l-a primit.
Expresia „darul primit” (charisma) se folosește în două sensuri: în Romani 1.11; 5.15-16; 6.23; 11.29 și 2 Corinteni 1.11 pentru binecuvântările pe care le-am primit prin har; în Romani 12.6; 1 Corinteni 1.7; 7.7; 12.4,9,28,30-31; 1 Timotei 4.14; 2 Timotei 1.6 și în versetul nostru înseamnă o aptitudine sau un talent („dar”) dat prin har.
Fiecare credincios a primit un dar al harului. Dumnezeu a folosit pe apostolul Pavel să prezinte clar acest principiu. Fiecare are un loc în trupul lui Hristos și totodată ca dar al harului a primit aptitudinea de a ocupa acest loc, așa că trupul funcționează bine (1 Corinteni 12.14-27). »Din El (Hristos) tot trupul, bine închegat și strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură, își primește creșterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părți în măsura ei, și se zidește în dragoste« (Efeseni 4.16). – »… din care tot trupul, hrănit și bine închegat, cu ajutorul încheieturilor și legăturilor, își primește creșterea pe care i-o dă Dumnezeu« (Coloseni 2.19). Apostolul Petru este preocupat aici mai mult cu partea practică. Fiecare trebuie să-și folosească darul, ca prin el să slujească altora. Noi nu suntem proprietarii a ceea ce ne-a dat harul, ci »administratori«. Dumnezeu a dat aceste diferite daruri ale harului, ca să satisfacă multele și diversele nevoi. »Felurit« nu se referă la un număr mare, ci la diversitatea darurilor, prin care diversele nevoi ale credincioșilor pot fi satisfăcute. Fiecare să slujească celuilalt cu darul său.
Tot ce Dumnezeu a dat oamenilor trebuie administrat de om. Domnul Isus arată, că omul – și în mod deosebit Israel – a fost necredincios și de aceea Dumnezeu îi va lua domnia peste lucrurile pământești (Luca 16.1-13; Geneza 2, 13; Levitic 25.2,23). Noi trăim în timpul, despre care Dumnezeu a zis deja: »Dă socoteală de administrarea ta«. Dar omul este încă practic în posesiunea pământului și a ceea ce aparține de el. Domnul ne prezintă pe administratorul necredincios ca fiind un model al nostru; el nu a mai folosit bunurile Domnului său pentru sine, ci spre folosul altor datornici ai Domnului. Noi trebuie să folosim posesiunile pământești spre folosul celor credincioși și pentru oameni în general (Galateni 6.10).
Noi suntem administratori și în ceea ce privește darurile spirituale. Plinătatea divină ne-a dăruit tot ce avem nevoie pentru exercitarea lucrării încredințate (Luca 12.42; 1 Cronici 29.11-17). Ce aptitudini posedăm deci noi! Dar și ce responsabilitate! Ce se cere de la un administrator este, ca el să fie găsit credincios (1 Corinteni 4.1-5)!
Scriptura spune de mai multe ori, accentuând, că orice lucrare trebuie făcută în responsabilitate directă față de Domnul Hristos. El a dat darurile, și El va cere socoteală pentru ele, de felul în care le-am folosit (1 Corinteni 12.5; Matei 24.45 și următoarele versete; Matei 25.14-30; Efeseni 4.11). Cât este de trist, când oamenii îndrăznesc să-și asume autoritatea, care se cuvine numai Domnului, când oameni se interpun între Domnul și slujitorii Lui. Cât este de trist, când un slujitor nu ia în considerație călăuzirea Domnului și nu mai este conștient de responsabilitatea lui directă față de El – o responsabilitate de care nu ne poate dezlega nicio legătură omenească.
Efeseni 4.7-16 (în legătură cu Psalmul 68.18) și 1 Corinteni 12 ne prezintă clar principiile slujirii. Sunt daruri ale lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu le-a dat lui Hristos și pe care Domnul le împarte oamenilor. Ei trebuie să le exercite în dependență de Domnul și cu responsabilitate directă față de El (1 Corinteni 4.1-5). Duhul Sfânt dă putere pentru efectuarea lucrării de slujire. În Numele Domnului El are conducerea, așa că slujitorul trebuie să se lase cu totul condus de El în lucrare (1 Corinteni 12.7-11; Faptele apostolilor 16.6-10). Domnul va cere cândva socoteala (Luca 19.12-26)!
Cuvântul „oikonomos” („administrator” sau „econom”) se întâlnește în Luca 12.42; 16.1,8; Romani 16.23; 1 Corinteni 4.1, 2; Galateni 4.2; Tit 1.7 și aici. În epistola către Tit, episcopul este numit econom al lui Dumnezeu. Acolo unde este vorba de exercitarea darurilor, textul nostru și 1 Corinteni 4 apune că noi suntem administratori ai tainelor și a harului felurit al lui Dumnezeu, dar nu că noi suntem administratori ai lui Dumnezeu. Noi suntem slujitori ai lui Hristos.
Deci noi suntem administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu este așa de mare și de felurit, că poate să satisfacă orice nevoie a oricărui om. »Felurit« se referă de aceea nu la mărimea harului lui Dumnezeu, ci la diversele forme, în care harul se descoperă. Dumnezeu, în bunătatea Lui, vrea să folosească oameni, ca să aducă acest har în mod practic oamenilor. El vrea să satisfacă toate nevoile tuturor oamenilor, atât cele materiale, cât și cele spirituale. Pentru aceasta El dă harul Său în mâinile oamenilor, ca pe o comoară, pentru ca ei să-l administreze (adică, să-l ducă acolo unde este nevoie de har), fiecare după darul harului pe care l-a primit.
Așa au prorocit profeții despre harul care acum a devenit partea noastră (1 Petru 1.10-12). Apostolul Pavel dorea să meargă la Roma, ca să dea credincioșilor de acolo daruri ale harului (Romani 1.11; Romani 15.29). Domnul înviat a dat ucenicilor Săi misiunea să meargă și să vestească oamenilor pierduți iertarea păcatelor (Ioan 20.21-23). »Neprihănirea lui Dumnezeu, care vine prin credința în Isus Hristos« (Romani 3.22) vine la toți, cu toate că numai aceia care o primesc au parte de ea. Fiecare învățător dă la iveală lucruri noi și lucruri veci din comoara lui (Matei 13.52), și toate acestea aparțin »harului felurit al lui Dumnezeu«. Așa trebuie noi să facem bine tuturor oamenilor, în mod deosebit fraților în credință (Galateni 6.10). Așa a fost Dorca o administratoare credincioasă (Faptele apostolilor 9.36). Așa suntem noi îndemnați »să facă binele, să fie bogați în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alții« (1 Timotei 6.18).
Vers. 11a
1 Petru 4.11a: Dacă vorbește cineva, să vorbească cuvintele lui Dumnezeu.
Darurile harului sunt numite aici într-o împărțire simplă, pe care apostolii au folosit-o deja la începutul timpului Adunării: lucrarea în cuvânt și slujirea la mese (Faptele apostolilor 6.2-4).
Prima este deci pentru oricine slujește cu Cuvântul lui Dumnezeu, atât pentru păstori, cât și pentru învățători și evangheliști (Efeseni 4.11). Expresia grecească pentru „cuvinte” sau „oracol” (logia) s-a folosit în greaca clasică pentru sentințele zeilor, atunci când li se cerea sfatul, ca de exemplu la cunoscutul oracol din Delphi, unde se prezicea viitorul. Acest cuvânt se întâlnește în Biblie numai în Faptele apostolilor 7.38 („cuvinte vii”), Romani 3.2; Evrei 5.12 și aici. Înseamnă deci, nu numai că ceea ce spune vorbitorul trebuie să fie în concordanță cu Cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce este de la sine înțeles, că este așa. Ceea ce spune el trebuie să fie cuvintele pe care Dumnezeu vrea să le spună prin vorbitor în acel moment și în acele împrejurări. Vorbește »cel ce aude cuvintele lui Dumnezeu, cel ce vede viziunea Celui Atotputernic« (Numeri 24.4).
Este de la sine înțeles, că tot ce se spune ca »cuvinte ale lui Dumnezeu« va fi în concordanță cu Scriptura. Dumnezeu nu Se contrazice niciodată. Dar cine folosește Scriptura, poate s-o folosească greșit. Se poate întâmpla, ca cineva să atenționeze, când de fapt este nevoie de mângâiere, sau cineva mustră, folosind cuvintele Scripturii, când de fapt este nevoie de învățătură, și așa mai departe. Care slujitor al lui Dumnezeu poate spune de ce au nevoie sufletele, cărora le vorbește, în momentul acela? Deseori ei înșiși nu știu. Dar Dumnezeu știe. De aceea slujitorul trebuie să fie așa de aproape de Dumnezeu, ca să vorbească din prezența lui Dumnezeu, deci să exprime gândurile lui Dumnezeu din momentul acela, așa cum a fost la Balaam – cu toate că erau împotriva voii lui.
Cea mai înaltă cinste și cea mai mare datorie a unui slujitor este, să fie ascultător și să facă ce i se încredințează. Nu lui se cuvine onoarea, ci Domnului lui. De aceea se spune: »după puterea pe care i-o dă Dumnezeu, pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu«. – »Căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită« (2 Corinteni 12.9-10)! De aceea el nu trebuie să spună propriile lui cuvinte, ci »cuvintele lui Dumnezeu«.
Cine este capabil să facă aceasta? – Noi am primit Duhul Sfânt. Să nu fie El în stare, Cel care a descoperit lui Pavel și celorlalți scriitori ai Noului Testament gândurile lui Dumnezeu și după aceea le-a dat cuvinte spirituale, prin care au scris aceste lucruri spirituale »mânați de Duhul Sfânt«, să ne facă capabili pentru aceste lucruri? (1 Corinteni 2.10-13; 2 Petru 1.21) El Însuși ocupă de bună voie acest loc de supunere. El nu vorbește de la Sine (Ioan 16.13 și următoarele). Aceasta nu înseamnă că El nu vorbește despre Sine Însuși, cu toate că și aceasta este adevărat. Dar El vorbește sub însărcinarea Tatălui și a Fiului. »Va vorbi tot ce va fi auzit.« – »Va lua din ce este al Meu și vă va descoperi«. Să nu poată El să ne călăuzească cu puterea Sa divină în aceeași poziție și să ne dea puterea și aptitudinea necesară?
Cât de puțin știm noi să facem uz de puterea divină!, sau mai bine zis, cât de puțin ne lăsăm folosiți în totul de Dumnezeu. Dacă am fi cu adevărat supuși Duhului lui Hristos (Faptele apostolilor 16.7) și dacă am privi la Domnul, cât de capabili am fi noi atunci să comunicăm altora ce daruri vrea Dumnezeu să le dea! Nu ar fi numai o lucrare potrivit cu Scriptura, ci lucrarea vie a Duhului Sfânt, prin care orice nevoie ar fi împlinită. Aceasta este slujba profetică, care totdeauna zidește și prin care cei străini și neștiutori sunt convinși, »că, într-adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru« (1 Corinteni 14.4,24-25). Este o vorbire, așa cum au făcut profeții vechi: »Așa vorbește Domnul!« (Ezechiel 2.3-8; 3.10-11) Lucrarea unui profet nu constă în primul rând să spună ce va avea loc în viitor (adică să prezică viitorul), ci mai degrabă să fie gura lui Dumnezeu, adică să vorbească ce vrea Dumnezeu să spună unor persoane într-un anumit moment și în anumite împrejurări (Ieremia 2.1-2). Aceasta poate însemna, facerea cunoscut a viitorului, dar tot așa de bine nu. În cartea lui Iona, unul din profeții mici, nu sunt niciun fel de profeții cu privire la viitor, adică lucruri care nu erau împlinite în momentul când a fost scrisă cartea. Găsim noi în prorocia lui Hagai, în afară de ultimele versete din capitolul 2 și capitolul 3, prorocii cu privire la viitor? Chiar și acestea sunt prezentate la modul cel mai general.
Este nevoie de părtășia practică cu Dumnezeu, ca să poți sluji în felul acesta. Dacă nu stăm în apropierea Lui, nu auzim cuvintele care trebuie să le dăm mai departe. Dar cu toate acestea avem responsabilitatea să slujim. Dacă nu putem vorbi »cuvintele lui Dumnezeu« prin puterea părtășiei noastre cu Dumnezeu, atunci trebuie să tăcem, nu pentru a întrerupe lucrarea noastră pentru Domnul Isus, – (care din slujitori vrea să facă așa ceva – da, nu avem niciun drept să facem așa ceva) ci pentru a ne pune în lumina lui Dumnezeu, ca acolo să vedem și să judecăm tot ce întrerupe părtășia noastră cu Dumnezeu.
Vers. 11b
1 Petru 4.11b: Dacă slujește cineva, să slujească după puterea, pe care i-o dă Dumnezeu; pentru ca în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu prin Isus Hristos, a Căruia este slava și puterea în vecii vecilor! Amin.
»Slujirea« este aici (spre deosebire de vorbire) ceea ce apostolii numesc »slujirea la mese« (Faptele apostolilor 6.2). Putem s-o comparăm cu „slujirea, învățarea altora, îmbărbătarea altora” și „ milostenia” (1 Corinteni 12.28; Romani 12.7-8).
Chiar și această slujire, care nu are loc prin cuvânt, ci se preocupă cu lucrurile trecătoare, nu se poate face pe baza aptitudinilor umane, a poziției sau a bogăției umane. Aptitudinile sau privilegiile pământești pot să devină o cursă atât pentru cel ce execută slujba, cât și pentru acela care are parte de această slujbă. De aceea nu este așa, ca și cum noi am avea vreun drept. Noi trebuie să învățăm să folosim belșugul, care Dumnezeu îl are pentru noi.
În privința aceasta învață Domnul Isus pe ucenici cu privire la nevoile mulțimii din locul pustiu (Matei 14.16). Era clar, că ei nu aveau nimic, care să poată satisface aceste nevoi. Și cu toate acestea Domnul le zice: »N-au nevoie să plece. Dați-le voi să mănânce.« După aceea ei împart din plinătatea Lui așa de mult mulțimii, că au rămas douăsprezece coșuri pline cu rămășițele de fărâmături, deci mai mult decât ei au avut la început!
Cu siguranță, tot așa ar fi și în slujba noastră, dacă am avea mai mult din »credința care lucrează prin dragoste« (Galateni 5.6). Această credință se bazează pe belșugul lui Dumnezeu, și ea nu va fi niciodată dezamăgită. Noi nu putem să imităm această credință; dacă firea pământească imită credința, rezultatul va fi firea pământească, și de aceea este spre dezonorarea lui Dumnezeu. Noi trebuie să fim în imediata apropiere a lui Dumnezeu, în părtășie netulburată cu El. Atunci credința noastră se va întări prin umblarea împreună cu El, și noi vom primi pricepere să exercităm cu înțelepciune această credință. Aceasta este foarte necesar.
Noi nu am primit o comoară mare, pentru a o păzi, sau s-o folosim după cum credem noi. Câtă pagubă am pricinuit noi deja din cauză că nu am lucrat corect în această lucrare, de exemplu, prin faptul că am sprijinit cu bani ceva care nu era bun, sau nu am dat niciun ajutor, acolo unde era cu adevărat necesar. Ca în toate lucrurile, și în privința aceasta avem nevoie de călăuzirea divină. Adevărata credință va acționa numai acolo și numai atunci, când este potrivit gândurilor lui Dumnezeu.
Dacă suntem conștienți de aceste lucruri, atunci vom rămâne smeriți. Ne vom da seama, că este numai har, faptul că Domnul vrea să ne folosească pentru această lucrare; nimic de la noi înșine nu este adăugat. De aceasta își vor da seama și aceia cărora li se slujește. În felul acesta, atât ei, cât și noi, vom glorifica pe Dumnezeu și Îi vom mulțumi. Deoarece orice lucrare este pentru Isus Hristos (1 Corinteni 12.5), așa cum am văzut și în versetul 10, »Dumnezeu va fi glorificat în toate, prin Isus Hristos« (Ioan 17.4). Aceasta este totdeauna intenția Domnului Isus! Și este totdeauna intenția lui Dumnezeu să glorifice pe Domnul. El I-a dat slava și puterea în vecii vecilor. Ce imbold puternic pentru inima noastră este această dorință a lui Dumnezeu și a Domnului Isus, ca în lucrarea noastră să slăvim pe Dumnezeu și pe Domnul Isus. Și ce îmbărbătare este totodată, că puterea Lui rămâne aceeași, oricare ar fi împrejurările de aici de pe pământ și oricare ar fi dușmanii care ne stau împotrivă.
Din text nu rezultă destul de clar, dacă cuvintele »a Căruia este slava și puterea în vecii vecilor« se referă la Dumnezeu, sau la Domnul Isus. Cuvântul »este« în loc de »să fie« (ca în 1 Petru 5.11) sprijină gândul, că aici se referă la Domnul Isus. Lui I-a fost dată deja acum toată puterea (Matei 28.18)! Compară cu Romani 9.5.
Vers. 12-14
1 Petru 4.12-14: Prea iubiților, nu vă mirați de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat, care a dat peste voi; dimpotrivă, bucurați-vă, întrucât aveți parte de patimile lui Hristos, ca să vă bucurați și să vă veseliți și la arătarea slavei Lui. Dacă sunteți batjocoriți pentru Numele lui Hristos, ferice de voi! Fiindcă Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu, se odihnește peste voi.
Apostolul revine la suferințele celor credincioși în această lume: am putea spune, la tema principală a acestei cărți. El a vorbit despre ele deja în capitolele 2 și 3. Eu cred că aici stau în legătură cu »sfârșitul tuturor lucrurilor este aproape«, de la începutul acestei secțiuni a scrisorii (versetul 7).
Întreg timpul creștinismului, timpul existenței Adunării pe pământ, poartă acest caracter al »ultimei ore«[2]. Este timpul respingerii totale a lui Dumnezeu prin lepădarea Domnului Isus. Nu mai urmează nicio altă perioadă, în care omul să fie pus la probă, probabil numai în ultimele momente ale Împărăției de o mie de ani, când pentru scurt timp se va oferi oamenilor, care vor trăi pe pământ, ocazia să arate ce influență a avut asupra inimii lor domnia binecuvântată de o mie de ani a Domnului Isus (Apocalipsa 20.7-9). Dar aceasta nu este o probă în adevăratul sens al cuvântului. Li se va oferi numai prilejul să descopere starea inimii lor, după ce ei au fost constrânși timp de o mie de ani, să se supună, căci orice neascultare devenită cunoscut, va fi pedepsită imediat cu moartea (Psalmul 101.4-8; Isaia 66.24).
Dar cu toate că tot timpul creștinismul poartă acest caracter al „sfârșitului”, există totuși o gradare. »Dar voi, prea iubiților, aduceți-vă aminte de vorbele vestite mai dinainte de apostolii Domnului nostru Isus Hristos. Cum vă spuneau că în vremurile din urmă vor fi batjocoritori, care vor trăi după poftele lor nelegiuite.« (Iuda 17-18) Timpul din urmă al creștinismului va fi timpul cel mai rău, nu numai în ce privește starea lumii, ci în creștinismul însăși se va arăta decăderea de la Dumnezeu (1 Timotei 4; 2 Timotei 3). Este adevărat că decăderea se va arăta pe deplin abia după ce va fi luat din calea ei ceea ce o împiedică (2 Tesaloniceni 2.2-7), deci abia după răpirea Adunării.
Aceasta înseamnă și că judecata lui Dumnezeu va avea loc pe deplin abia atunci, acum ea are loc numai ca principiu al guvernării lui Dumnezeu. »Căci suntem în clipa când judecata stă să înceapă de la Casa lui Dumnezeu« (versetul 17). Marea înștiințare a acesteia, distrugerea Ierusalimului, urma să aibă loc la câțiva ani după aceea, și credincioșii iudei, cărora le-a scris Petru, tocmai din cauză că erau credincioși iudei și creștinismul în timpul acela era privit de cea mai mare parte dintre națiuni ca fiind o sectă iudaică, vor avea parte în cea mai mare măsură de urmările judecății lui Dumnezeu asupra poporului necredincios.
Inima firească poate să înțeleagă greu că aceia care sunt legați cu Acela căruia »toată puterea I-a fost dată în cer și pe pământ« (Matei 28.18) trebuie să sufere. Cât de greu a fost deja pentru credincioșii dintre iudei să înțeleagă că Ierusalimul și Templul vor fi nimicite prin judecata lui Dumnezeu. Mulți dintre ei, dacă nu chiar cei mai mulți, nu erau eliberați de iudaism, ci erau plini de râvnă pentru Lege (Faptele apostolilor 21.20). Că ei, cei care au primit pe Domnul ca pe Mesia trimis de Dumnezeu, sufereau, da, trebuiau chiar să sufere în mod deosebit, deoarece L-au primit, era greu de înțeles pentru inima lor sărmană. Cine putea să-i înțeleagă mai bine decât Petru! Nu a spus el însuși Domnului: »Să Te ferească Dumnezeu, Doamne! Să nu Ţi se întâmple așa ceva!« (Matei 16.22) S-a gândit el în aceste momente la acele clipe din trecut? Și s-a gândit el la cuvintele de mustrare, pe care i le-a spus Domnul atunci? El și-a învățat lecția și dorea s-o dea mai departe.
Hristos a primit toată puterea în cer și pe pământ; El este Împărat și Preot! Dar El exercită acum numai lucrarea de Preot. El nu stă încă pe Tronul Lui (Matei 25.31), ci pe Tronul Tatălui Său (Apocalipsa 3.21). Cu toate că El este Preot după rânduiala lui Melhisedec (Evrei 7.21), El exercită lucrarea de preot al lui Aaron, și anume, pentru cei ce au nevoie de ajutor într-o lume, care este comparată cu o pustie (Evrei 4.16).
De aceea, cine a primit pe Hristos, are parte de locul pe care El l-a avut aici pe pământ, și pe care îl mai are încă – locul lepădării. De aceea el va avea parte și de urmările care decurg din acest loc – suferința pe care Domnul a îndurat-o aici pe pământ (Filipeni 3.10).
Desigur el nu are parte de suferințele pe care Domnul le-a îndurat pentru păcatele noastre și pentru păcatul nostru. Aceasta a fost o chestiune unică între Dumnezeu și El. În general toate suferințele vin din mâna lui Dumnezeu. Fără aprobarea Lui nu ar fi existat nicio suferință pentru Domnul și nu ar exista nicio suferință pentru noi. Dar suferința pentru păcatele noastre a venit direct de la Dumnezeu. La aceasta noi nu putem avea parte – ar însemna iadul pentru noi.
Domnul a suferit însă și pentru neprihănire, și în privința aceasta noi nu numai că putem avea parte de suferință, ci o avem chiar (2 Timotei 3.12). Apostolul a vorbit despre aceasta în 1 Petru 2; 3. Domnul a suferit și din cauza dușmăniei și a lepădării Sale, din cauza a ceea ce era El. Și de aceasta putem avea parte. Dacă ne facem public una cu El în lumea care L-a răstignit, atunci și noi vom avea parte de ură și vom fi lepădați. Despre aceasta vorbește apostolul aici. Aceste suferințe pun credința la încercare mai mult decât suferința pentru neprihănire. Nedreptatea este în conflict cu simțămintele naturii noastre noi, și chiar a simțămintelor firești ale omului sincer. Dar suferința pentru Domnul este urmarea, atunci când public ocupăm locul împreună cu El și mărturisim public despre El. Este în legătură cu dragostea noastră pentru El și părtășia practică cu El.
De aceea apostolul le aduce aminte în primul rând, că ei sunt prea iubiți. Ei sunt iubiți cu o dragoste divină, a cărei origine este în El Însuși. Aici este iarăși cuvântul „agape”; vezi explicațiile de la versetul 8 și 1 Petru 2.11.
După ce privirea lor a fost îndreptată spre dragostea lui Dumnezeu, le poate prezenta de ce Dumnezeu permite ca ei să fie prigoniți. Prigonirile vin, cei drept, de la o lume care urăște pe Hristos, dar ea nu ar fi în stare să facă ceva, dacă Dumnezeu nu i-ar permite. Vedem aceasta foarte clar la Domnul Isus. Oricât de mare a fost dușmănia și furia dușmanilor Lui, ei nu au putut face nimic înainte de a fi »sosit ceasul« (Marcu 14.41). De aceea Domnul zice mulțimii care a venit să-L prindă: »Acesta este ceasul vostru și puterea întunericului« (Luca 22.53).
Dumnezeu a permis prigoana îngrozitoare »ca să vă încerce«. Nu erau lucruri mărunte, ci, după cum redă cuvântul „foc”, erau prigoane grele. Cuvântul grecesc se întâlnește în Noul Testament numai aici și în Apocalipsa 18.9,18. În Septuaginta se folosește de două ori, și anume pentru cuptorul de topit, în care se topește aurul și argintul pentru curățire (Psalmul 66.10, Proverbe 27.21). Tot așa îl folosește Duhul Sfânt și aici prin Petru. Prigonirile aveau scopul să verifice pe credincioși, ca să-i curețe. Un exemplu foarte clar în privința aceasta găsim în Apocalipsa (Apocalipsa 2.4,10). Când Adunarea și-a părăsit dragostea dintâi, Domnul permite un necaz de zece zile prin diavolul, ca s-o aducă înapoi.
În istoria lui Iov vedem cum Dumnezeu folosește pe Satana, ca să-Și atingă țelul cu Iov. Tot așa Domnul permite ca dușmănia lui Satana și a lumii, care este guvernată de el, să aducă prigoană asupra celor credincioși, pentru ca planurile lui cu privire la ei să se împlinească. În greutăți ei devin eliberați de lume și de lucrurile pământului și sunt aduși mai aproape de Domnul, deoarece ei simt mai bine dependența lor.
De aceea Cuvântul lui Dumnezeu spune: »Frații mei, să priviți ca o mare bucurie când treceți prin felurite încercări, ca unii care știți că încercarea credinței voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-și facă desăvârșit lucrarea … Ferice de cel ce rabdă ispita! Căci după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieții, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor care-L iubesc.« – »Ați auzit vorbindu-se despre răbdarea lui Iov, și ați văzut ce sfârșit i-a dat Domnul, și cum Domnul este plin de milă și de îndurare« (Iacov 1.2-12, Iacov 5.10-11; Romani 5.3-5). Cu cât încercarea este mai grea, cu atât binecuvântarea este mai mare pentru cel ce rabdă ispita!
Petru a știut din experiență, că nu încercarea în sine este periculoasă, ci când noi înșine ajungem să fim ispitiți! Domnul l-a atenționat, dar din păcate fără succes (Luca 22.40). Petru s-a încrezut în propria putere și s-a bazat pe dragostea lui pentru Domnul. Bazându-se pe acestea, a căutat locul de ispită, ca să arate, că dacă toți Îl vor părăsi pe Domnul, el nu-L va părăsi. Rezultatul a fost, că el s-a lepădat de trei ori de Domnul, și chiar cu un jurământ.
Dacă Domnul ne pune la încercare, prin puterea Lui vom putea rămâne în picioare și Îl vom glorifica. Dar noi înșine nu avem nicio putere. Cum să ne păzească Domnul, dacă noi mergem pe un drum al încăpățânării și încrederii de sine? În acest caz El trebuie să permită, ca nebunia noastră să devină vizibilă și astfel noi să învățăm ce este firea noastră pământească. »Ferice de cei ce-și pun tăria în Tine, în a căror inimă locuiește încrederea. Când străbat aceștia Valea Plângerii, o prefac într-un loc plin de izvoare … Ei merg din putere în putere, și se înfățișează înaintea lui Dumnezeu în Sion« (Psalmul 84.4-7).
Dar cât de mare este harul care ne ridică, atunci când am căzut! Domnul merge împreună cu Petru pe tot drumul reabilitării lui, oricât de adânc s-ar coborî el (Luca 22.32,34,61). După aceea îl prezintă fraților lui, încredințându-i oile și mieii Lui (Ioan 21.15-19). Conștiința lui a fost așa de desăvârșit curățită prin lucrarea de răscumpărare a lui Hristos (Evrei 10.2 și următoarele), că el acuză deschis pe iudei, că ei s-au lepădat de Cel Sfânt și Neprihănit (Faptele apostolilor 3.14).
În afară de aceasta, aceste suferințe pricinuite de prigonire erau o împărtășire a suferinței lui Hristos. Aceasta ne aduce în părtășie directă cu Hristos Însuși! Consecința este o bucurie deosebită a inimii, nu numai în veșnicie, ci deja acum aici pe pământ.
Domnul Însuși a spus: »Ferice de cei prigoniți din pricina neprihănirii« (Matei 5.10). Petru nu a uitat aceasta și el le-a scris deja: »Dar dacă suferiți cu răbdare, când ați făcut ce este bine, lucrul acesta este plăcut lui Dumnezeu. Și la aceasta ați fost chemați« (1 Petru 2.19-21). – »Chiar dacă aveți de suferit pentru neprihănire, ferice de voi!« (1 Petru 3.14).
Dar Domnul a spus în continuare: »Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevărate împotriva voastră! Bucurați-vă și veseliți-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot așa au prigonit pe prorocii, care au fost înainte de voi« (Matei 5.11-12). Și Petru explică credincioșilor, cărora le scria (și totodată și nouă), că părtășia la suferințele lui Hristos – să suferi pentru Numele lui Hristos – are ca urmare o binecuvântare deosebită; în mod deosebit în slavă, dar și aici pe pământ.
S-a spus, că participarea la suferințele lui Hristos (versetul 13) și batjocorirea în (sau: pentru) Numele lui Hristos (versetul 14) nu este același lucru. Versetul 13 s-ar referi atunci mai mult la suferința din pricina neprihănirii, din care cauză și Hristos a suferit, și versetul 14 la suferința propriu-zisă pentru El.
Este adevărat, că noi putem avea părtășie cu El în suferința pentru neprihănire. Dar după părerea mea, din context este pe deplin clar, că versetul 14 este o explicație la versetul 13. Versetul 12 vorbește deja despre prigonire, și versetele 13 și 14 continuă aceasta. În afară de aceasta, suferința pentru neprihănire este în mod obișnuit o chestiune personală, în timp ce prigoana lovește de cele mai multe ori pe credincioși împreună. Și aici se pare că înseamnă suferința pentru toți: »focul din mijlocul vostru«!
Așa cum s-a spus, suferința din pricina neprihănirii este consecința naturii noastre noi, care vrea să facă binele și să reveleze felul de gândire al Domnului Isus Însuși, deoarece El este viața nouă (Coloseni 3.4)! Dar suferința pentru Numele Domnului ne aduce în legătură directă cu El. Este urmarea legăturii noastre cu El și a dragostei și credincioșiei noastre față de El, și este evident, că ea are o deosebită valoare pentru Domnul și ne aduce într-o părtășie deosebită cu El, deoarece în acest caz este vorba de El personal. Vedem aceasta din cuvintele Domnului, pe care le-am citat deja. În legătură cu suferințele din pricina neprihănirii, El vorbește despre „cei” („aceia”), dar la suferințele pentru El, spune „voi” (Matei 5.10-12). Suferința pentru El vorbește despre prețul pe care noi trebuie să-l plătim pentru umblarea împreună cu El.
Cuvântul »dimpotrivă« (versetul 13) redă un contrast pronunțat. În loc să privești suferința pentru Hristos ca fiind ceva străin, trebuie să te bucuri în ea! Cuvântul arată și că suferința stă acum într-o anumită relație cu bucuria, de care se va avea parte cândva. Găsim aceasta în mod repetat în Scriptură. »Suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare«. – »Dacă răbdăm, vom și împărăți împreună cu El. Dacă ne lepădăm de El, și El se va lepăda de noi«. – »Fiindcă Dumnezeu găsește că este drept să dea întristare celor ce vă întristează, și să vă dea odihnă atât vouă, care sunteți întristați, cât și nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, etc.« – »Pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi și Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri« (Romani 8.18; 2 Timotei 2.12; 2 Tesaloniceni 1.6; Matei 10.32).
Domnul simte suferința pe care o îndură ai Săi pentru El, ca fiind a Lui proprie. Vedem aceasta clar în cazul vestitorilor Evangheliei Împărăției din rămășița iudaică în timpul Necazului cel mare (Matei 25.40). Dar cu privire la noi înseamnă mult mai mult! Noi am fost făcuți una cu El, așa cum Domnul a spus clar lui Pavel, atunci când I s-a împotrivit pe drumul Damascului (Efeseni 5.30; Faptele apostolilor 9.4-5).
Da, ce motiv este acesta, să nu te miri de suferințe și să nu dai înapoi dinaintea lor, dacă sunt pentru Numele Domnului, ci, dimpotrivă, să te bucuri în ele! Așa cum am văzut, prin suferințe ne purificăm. Și în afară de aceasta ele ne unesc practic cu Hristos: acum, în lepădarea Sa (Filipeni 3.10), dar prin aceasta, în curând, și în glorificarea Sa. Această slavă va fi descoperită în curând. Ea va fi veșnică, în opoziție cu suferința scurtă de aici. Cuvintele »bucurați-vă« sunt la imperativ prezent (forma de poruncă la timpul prezent). Este deci o poruncă, să ne bucurăm permanent. Aceasta va avea ca urmare, că noi ne vom bucura cu o bucurie nespus de mare la arătarea lui Hristos. Căci atunci Domnul va răsplăti pe deplin credincioșia noastră. Bucuria noastră nu va mai fi atunci împiedecată prin amintirea necredincioșiei noastre și a înclinației noastre reduse de a avea parte de suferințele Domnului.
Versetul 14 arată și o altă binecuvântare, care este legată de suferințele Domnului. Aceste suferințe sunt numite aici: »batjocoriți pentru Numele lui Hristos«. Domnul Însuși spune ce înseamnă cuvintele »în Numele Său«: »pentru că sunteți ai lui Hristos« (Marcu 9.41). Așa cum am văzut la Saul, Domnul privește, când suntem prigoniți, pentru că Îl recunoaștem, ca și cum El Însuși ar fi prigonit (Faptele apostolilor 9.4-5). Noi suntem reprezentanții și martorii Lui pe pământ. Dacă din pricina aceasta suntem prigoniți, atunci prigoana este îndreptată în realitate împotriva Lui. Dar această prigoană dovedește totodată, că noi de arătăm ca reprezentanții și martorii Lui! Credincioșii lumești, care nu revelează pe Hristos în viața lor, nu sunt prigoniți! Atunci noi suntem fericiți. În limba greacă lipsesc cuvintele „de voi”. Prin aceasta accentul se pune pe »ferice«.
Apostolul Pavel ne îndeamnă: »Să ieșim dar afară din tabără la El, și să suferim ocara Lui« (Evrei 13.13). Scriptura spune despre Moise: »El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăție decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiți spre răsplătire« (Evrei 11.26). El nu a socotit bogăția lui Hristos ca fiind mai mare decât bogăția Egiptului, ci el a considerat ocara lui Hristos mai mare decât bogățiile Egiptului. El nu a fost așa de nebun, cum suntem noi deseori, când ne gândim numai la prezent. El s-a gândit și la viitor. Și nu numai atât. Cine poate descrie fericirea, când ai părtășie cu Domnul, chiar și în cele mai mari greutăți? Se pot compara bogățiile pământului cu această bucurie? Domnul Însuși a spus (Matei 5.11), și Duhul Sfânt o repetă, că de suferința pentru El este legată o bucurie mare. Apostolii »s-au bucurat că au fost învredniciți să fie batjocoriți, pentru Numele Lui« (Faptele apostolilor 5.41). Filipenilor li s-a dat harul »cu privire la Hristos, nu numai să creadă în El, ci și să pătimească pentru El« (Filipeni 1.29)! Nu este aceasta și experiența noastră personală? Nu este inima deseori cea mai fericită, când suntem batjocoriți pentru Numele Domnului, de exemplu, când împărțim pliante și oamenii nu numai că refuză să le primească, ci fac și remarci batjocoritoare? Cum este posibil așa ceva? Răspunsul este dat aici: »Duhul slavei și Duhul lui Dumnezeu se odihnește peste voi!«
Numele lui Hristos aduce batjocură asupra martorilor Lui aici în lume. Hristos nu mai este în lume, ci în slavă. De acolo, de la Tatăl Său (Ioan 15.26) – și Tatăl în Numele Său (Ioan 14.26) – a trimis pe Duhul Sfânt, pentru ca El să fie în noi și cu noi în veac. Aceasta este pecetea asupra mântuirii noastre înfăptuite, arvuna moștenirii noastre (Efeseni 1.14) și cele dintâi roade (Romani 8.23) ale slavei care va veni. El a venit ca să glorifice pe Domnul (Ioan 16.24). El lucrează în noi, ca noi să revelăm pe Hri