Iubirea de Dumnezeu (nu are nimic in comun cu „iubirea” amantei …lumi) nu este maimuţăreala amoroasă, omenească! A-l iubi pe El înseamnă, mai întâi, a dovedi şi cu fapta că iubeşti pe aproapele, începând cu vrăjmaşul tău; Înseamnă a întrupa în miezul fiinţei născute din nou, (Ioan, cap.3)- sfaturile, soluţiile, Calea, învăţătura şi poruncile Lui, care sunt uşoare, utile, productive, sănătoase; A iubi, înseamnă a nu te pune pe tine pe tron, în defavoarea Cerului şi pământenilor; Mai înseamnă să iradiezi şi până dincolo de marginea Cerului- numai Adevărul Lui, Dreptatea, Corectitudinea, Dragostea, Credinţa, Mila, Iertarea, Seriozitatea, Punctualitatea, Jertfirea în slujba aproapelui, până devii (prin botezul în răstignirea, învierea, rodirea şi înălţarea Lui)-Una cu semenii şi cu El, aşa cum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt UNA, dar Tata este mai Mare şi mai Tare… Iată, cum înţelegem că dragostea lui Dumnezeu nu se compară cu dragostea omenească, naturală, maimuţărească;

„Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?”MEŞTEŞUGUL MULŢUMIRII; Planul de salvare al lui Dumnezeu prezentat în cinci etape din eternitate în eternitate; Cele mai frumoase citate din Biblie despre dragoste; Versete despre iubirea lui Dumnezeu; Cele mai frumoase învăţături ale Bibliei despre Iubirea care „nu cade niciodată “: „Dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte “; Preot prof. Badea Marian, Parohia Viforâta ne spune că „Iubirea vrăjmaşilor este lecţia Dumnezeiască dăruita prin Isus, ca să ne slăvească spre Cer,prin El”

Cum poti sa devii crestin- Cativa Pasi prin Evanghelie- In primul rand, poti fi sigur ca Dumnezeu  iubeste neconditionat  si pe cel mai murdar  vinovat, si doreste sa devii Una  cu El…Pildele din Evanghelii… Planul lui Dumnezeu… Venirea Domnului Nostru… Voi veni din nou…Vindecarea Divină…                                                                                                                                                                                                    Terorismul şi profeţia Biblica… Ce este Adevarul “Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3:16)…2-Biblia explica cum sa devii crestin in termeni foarte simpli: Planul Mantuirii: – Nasterea din nou este Raspunsul la cea mai Importanta Intrebare a Vietii…Siguranta mantuirii: oare este ea posibila? Cum poti ajunge in cer – intelegeri gresite…Sa devii astazi crestin!Marea Trimitere – O invatatura personala…Patimile lui Cristos – Filmul puternic al lui Mel Gibson…Rugaciune de Iertare…numai prin „filtrul” Iisuss …Calitatile Unui Om Bun =Nici un om nenascut din nou,daca nu este golit de falsitatea si rautatea satanei,prin botezul in moartea Lui,nu poate  fi umplut cu Plinatatea Dumnezeiasca -caci nu este Bun

Preot prof. Badea Marian, Parohia Viforâta ne spune ca „Iubirea vrăjmaşilor este lectia Dumnezeiasca daruita prin Isus,ca sa ne slaveasca spre Cer” 

Mântuitorul – Fiul lui Dumnezeu făcut Om, asemenea cu noi, a adresat lumii o grea provocare: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea!”. Aşadar, cuvântul Mântuitorului zice: începe, dar, cu binele; niciodată să nu aştepţi ca semenul tău să înceapă, că nu ştii când va începe el. Ci totdeauna să ai conştiinţa că tu, începând să faci binele, vei deveni un reper al binelui. Zice Mântuitorul: „Dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplata puteţi avea? Şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc.

Dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Şi păcătoşii acelaşi lucru îl fac. Si dacă daţi cu împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaşi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor ca să primească înapoi întocmai”. Aici se dezvăluie noutatea şi unicitatea Evangheliei. Mântuitorul Hristos a venit să transfigureze, să transforme omul, prin Dumnezeu, Care este acelaşi pentru toţi, şi din fiecare vrea să facă un semen, un frate asemenea Lui. Hristos Şi-a arătat cu cea mai intensă vigoare această iubire atunci când, pe Cruce fiind, S-a rugat Tatălui Său: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!”. S-a spus adesea că mai ales în această poruncă se află taina Evangheliei, taina Vestirii celei Bune a lui Dumnezeu-Tatăl, prin Fiul Său în Duhul Sfânt . E vorba aşadar de înlăturarea urii şi a oricărei forme de vrajbă. Omul trebuie să încerce să iubească pe vrăjmaşi, asemenea lui Dumnezeu. Căci omul, prin păcat, s-a făcut vrăjmaş Dumnezeirii. Să iubeşti pe vrăjmaşi… E cu putinţă?

Este, împărtăşindu-ne din iubire dumnezeiască. Cum spune dumnezeiescul Pavel: „Căci Fiul lui Dumnezeu a murit pentru noi când noi eram păcătoşi”. Şi a fi păcătos înseamnă a fi vrăjmaş lui Dumnezeu; a fi vrăjmaş ţie însuţi. De aceea spune Dumnezeu prin Proorocul: „Nu pe Mine M-aţi părăsit (în păcatele voastre), ci pe voi înşivă”. Când părăseşti lumina şi iubirea divină, când Îl părăseşti deci pe Dumnezeu, te părăseşti pe tine, îţi părăseşti chipul luminos, îţi părăseşti chemarea ta. Atunci devi vrăjmaş lui Dumnezeu şi vrăjmaş ţie însuţi. Tu, în căderea ta, eşti vrăjmaşul tău, eşti vrăjmaşul semenilor tăi, eşti, în ultimă instanţă, vrăjmaşul lui Dumnezeu. Iată cât de adâncă este această taină a iubirii vrăjmaşilor! Aceasta e cu siguranţă condiţia iubirii şi salvarea relaţiilor sănătoase dintre oameni. Ne întrebăm însă cum poţi dobândi o asemenea iubire şi cum o poţi trăi. Trebuie să te transfigurezi în această iubire divină după chipul Mântuitorului, al Fiului lui Dumnezeu. Noi suntem zidiţi după chipul lui Dumnezeu-Tatăl prin Fiul în Duhul Sfânt; după chipul Fiului, Care, pururea fiind iubire şi lumină, acelaşi este. Şi fiecare din noi tinde să trăiască, în aceeaşi lumină şi aceeaşi iubire, neîncetat, oricând şi oriunde. Mereu cercetându-ne, iubind adevărul şi urând păcatul, hrănindu-ne sufletul cu pâinea vieţii, ne putem împărtăşi continuu de iubirea jertfei lui Hristos.

preot prof. Badea Marian, Parohia Viforâta

 

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său unic-născut, pentru ca oricine manifestă credinţă în el să nu fie distrus, ci să aibă viaţă veşnică.” (Ioan 3:16)

 

Acesta este unul dintre cele mai cunoscute şi mai des citate versete biblice. S-a spus că niciun alt verset nu „descrie într-un mod atât de concis relaţia lui Dumnezeu cu omenirea şi calea care duce la salvare”. De aceea, în unele ţări, acest verset sau doar referinţa „Ioan 3:16” se poate citi pe bannerele de la unele evenimente publice, pe autocolante sau în graffiti.

După cât se pare, acest obicei are la bază convingerea că iubirea lui Dumnezeu este o garanţie pentru salvarea veşnică. Tu ce părere ai? Ce înseamnă pentru tine iubirea lui Dumnezeu? Cum crezi că şi-a manifestat Dumnezeu iubirea faţă de tine?

„ATÂT DE MULT A IUBIT DUMNEZEU LUMEA”

Mulţi nu contestă faptul că Dumnezeu a creat universul fizic, natura şi omul. Complexitatea organismelor vii demonstrează că în spatele existenţei lor se află, cu certitudine, o inteligenţă superioară. Nenumăraţi oameni îi mulţumesc lui Dumnezeu zi de zi pentru darul vieţii. De asemenea, ei sunt conştienţi că depind în totalitate de Dumnezeu în ce priveşte aerul, apa, hrana şi succesiunea anotimpurilor, ceea ce le permite să trăiască şi să se bucure de viaţă.

Este bine să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri întrucât el este Făuritorul şi Susţinătorul vieţii (Psalmii 104:10-28;145:15, 16; Faptele 4:24). Pentru  a înţelege cât de mult ne iubeşte Dumnezeu, este suficient să ne gândim la tot ce face el pentru a susţine viaţa. Apostolul Pavel a spus: „[Dumnezeu] dă tuturor viaţă, suflare şi toate lucrurile. Fiindcă prin el avem viaţă, ne mişcăm şi existăm” (Faptele 17:25, 28).

Totuşi, Dumnezeu îşi manifestă iubirea nu numai îngrijindu-se de necesităţile noastre fizice, ci şi în multe alte moduri. Acordându-ne demnitate, el ne-a înzestrat cu necesităţi spirituale, pe care ne ajută să ni le satisfacem (Matei 5:3). În felul acesta, oamenii ascultători au perspectiva de a ajunge să facă parte din familia lui Dumnezeu în calitate de ‘copii’ ai săi (Romani 8:19-21).

Potrivit cu Ioan 3:16, Dumnezeu şi-a manifestat iubirea faţă de noi trimiţându-l pe pământ pe Fiul său, Isus, ca să ne înveţe despre Dumnezeul şi Tatăl său şi ca să-şi dea viaţa pentru noi. Totuşi, mulţi spun că nu înţeleg de ce a fost nevoie ca Isus să moară pentru omenire şi în ce fel moartea sa este o expresie a iubirii lui Dumnezeu. Să vedem în continuare ce spune Biblia despre motivul pentru care a murit Isus şi despre importanţa morţii sale.

„L-A DAT PE FIUL SĂU UNIC-NĂSCUT”

Toţi oamenii se îmbolnăvesc, îmbătrânesc şi, în cele din urmă, mor. Totuşi, scopul originar al lui Iehova Dumnezeu cu privire la omenire nu a fost acesta. El le-a oferit primilor oameni perspectiva de a trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ, dar cu o condiţie: să asculte de el. Dumnezeu a spus că, dacă alegeau să nu asculte de el, urmau să moară (Geneza 2:17). După cum se ştie, primul om s-a răzvrătit împotriva autorităţii lui Dumnezeu, aducând astfel moartea asupra lui şi a urmaşilor săi. Apostolul Pavel a spus: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, şi astfel moartea s-a extins la toţi oamenii, fiindcă toţi au păcătuit” (Romani 5:12).

Cu toate acestea, Dumnezeu „iubeşte dreptatea” (Psalmul 37:28). Chiar dacă nu a putut trece cu vederea păcatul comis în mod intenţionat de primul om, Dumnezeu nu a condamnat pentru totdeauna întreaga omenire să sufere şi să moară din cauza neascultării unui singur om. Dimpotrivă, aplicând principiul „viaţă pentru viaţă”, el a echilibrat balanţa justiţiei şi a făcut posibil ca oamenii ascultători să se bucure din nou de viaţă veşnică (Exodul 21:23). Aşadar, cum putea fi redobândită viaţa umană perfectă pe care o pierduse Adam? Lucrul acesta era posibil prin oferirea, sau sacrificarea, unei vieţi umane perfecte, echivalente ca valoare cu viaţa lui Adam.

Isus vede din cer că pământul şi oamenii de pe el au nevoie de iubirea lui Dumnezeu

Isus a venit de bunăvoie pe pământ şi a renunţat la propria viaţă pentru a elibera omenirea din păcat şi din moarte

Bineînţeles, niciun urmaş imperfect al lui Adam nu putea oferi un astfel de preţ, ci numai Isus (Psalmul 49:6-9). Născut fără stigmatul păcatului, Isus a fost perfect, aşa cum fusese şi Adam. Astfel, renunţând la propria viaţă, Isus a răscumpărat omenirea din sclavia păcatului. În felul acesta, el le-a oferit urmaşilor primului cuplu  uman posibilitatea de a se bucura de aceeaşi viaţă perfectă de care s-au bucurat la început Adam şi Eva (Romani 3:23, 24; 6:23). Dar ce trebuie să facem pentru a beneficia de acest gest suprem de iubire?

„ORICINE MANIFESTĂ CREDINŢĂ ÎN EL”

Revenind la textul din Ioan 3:16, remarcăm cuvintele: „Oricine manifestă credinţă în el [adică în Isus] să nu fie distrus, ci să aibă viaţă veşnică”. De aici înţelegem că putem obţine darul vieţii veşnice cu condiţia să credem în Isus şi să ascultăm de el.

Dar, probabil, te întrebi: De ce este necesară ascultarea? Nu a spus Isus că „oricine manifestă credinţă în el” va avea viaţă veşnică? Este adevărat, credinţa este esenţială. Totuşi, nu este suficient să credem în existenţa lui Isus. Potrivit unei lucrări de referinţă, termenul din limba originară, folosit de Ioan, înseamnă „încredere, nu credulitate” (Vine’s Expository Dictionary of Old and New Testament Words). Pentru a beneficia de favoarea lui Dumnezeu nu este suficient să recunoaştem la nivelul minţii că Isus este Salvatorul. Trebuie să ne străduim cu sinceritate să aplicăm învăţăturile sale. Fără fapte, orice profesiune de credinţă este lipsită de valoare. Biblia spune: „Credinţa fără fapte este moartă” (Iacov 2:26). Cu alte cuvinte, din partea unei persoane se cere să creadă în Isus, adică să trăiască în armonie cu învăţăturile sale.

Pavel a explicat acest lucru în felul următor: „Iubirea lui Cristos ne obligă, deoarece considerăm că . . . un singur om [Isus] a murit pentru toţi . . . ; şi el a murit pentru toţi, pentru ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru cel care a murit pentru ei şi a fost sculat din morţi” (2 Corinteni 5:14, 15). Recunoştinţa sinceră pentru jertfa lui Isus ar trebui să ne motiveze să facem schimbări în viaţă, adică să nu mai trăim pentru noi înşine, ci pentru Isus, care şi-a dat viaţa în folosul nostru. Prin urmare, aplicarea învăţăturilor sale trebuie să aibă prioritate în viaţa noastră. O astfel de schimbare se va reflecta în normele după care trăim, în alegerile pe care le facem şi în acţiunile noastre. Ce răsplată vor primi cei care cred în Isus?

„SĂ NU FIE DISTRUS, CI SĂ AIBĂ VIAŢĂ VEŞNICĂ”

Ultima parte a versetului 16 din Ioan, capitolul 3, arată ce promisiune le face Dumnezeu celor ce cred în răscumpărare şi trăiesc potrivit normelor divine. Dumnezeu doreşte ca aceşti oameni fideli ‘să nu fie distruşi, ci să aibă viaţă veşnică’. Totuşi, cei care beneficiază de iubirea lui Dumnezeu au perspective de viitor diferite.

Isus a promis că un grup de persoane va primi viaţă în cer. El le-a spus în mod deschis discipolilor săi fideli că urma să le pregătească un loc pentru ca ei să poată domni împreună cu el în glorie cerească (Ioan 14:2, 3; Filipeni 3:20, 21). Cei înviaţi la viaţă cerească „vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Cristos şi vor domni ca regi cu el în cei o mie de ani” (Revelaţia 20:6).

Doar un număr limitat de continuatori ai lui Cristos aveau să primească acest măreţ privilegiu. De fapt, Isus a spus: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru a găsit de cuviinţă să vă dea regatul!” (Luca 12:32). Câte persoane aveau să facă parte din această „turmă mică”? În Revelaţia 14:1, 4 se spune: ‘M-am uitat şi iată că Mielul [Isus Cristos înviat] stătea pe muntele [ceresc] Sion şi cu el erau o sută patruzeci şi patru de mii care aveau scrise pe frunte numele său şi numele Tatălui său. Ei au fost cumpăraţi dintre oameni ca prime roade pentru Dumnezeu şi pentru Miel’. Dacă ne gândim că de-a lungul timpului au trăit miliarde de oameni, 144 000 de persoane reprezintă doar o „turmă mică”. Despre membrii acesteia se spune că vor fi regi. Dar peste cine vor domni ei?

Isus a vorbit despre un al doilea grup de persoane fidele, care vor beneficia de foloasele guvernării cereşti. Potrivit cu Ioan 10:16, Isus a spus: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta. Şi pe acelea trebuie să le aduc, iar ele vor asculta glasul meu şi vor fi o singură turmă cu un singur păstor”. Aceste „oi” aşteaptă cu nerăbdare să se bucure de viaţă veşnică pe pământ,  perspectivă pe care au avut-o la început Adam şi Eva. De unde ştim că oile despre care a vorbit Isus aici vor trăi pe pământ?

Biblia vorbeşte în multe locuri despre condiţiile paradiziace care vor exista pe pământ. Te invităm să deschizi Biblia şi să citeşti următoarele pasaje: Psalmii 37:9-11; 46:8, 9; 72:7, 8, 16; Isaia 35:5, 6; 65:21-23;Matei 5:5; Ioan 5:28, 29; Revelaţia 21:4. Aceste versete prezic sfârşitul războaielor, al foametei, al bolilor şi al morţii. Ele vorbesc despre timpul când oamenii buni îşi vor construi case, îşi vor cultiva pământul şi îşi vor creşte copiii în pace. * Nu ţi-ai dori să te bucuri şi tu de această perspectivă? Avem toate motivele să credem că ceea ce a promis Dumnezeu se va împlini în curând!

DUMNEZEU A FĂCUT MULTE LUCRURI PENTRU TINE

Dacă meditezi la tot ce a făcut Dumnezeu pentru tine şi pentru întreaga omenire, vei constata, cu siguranţă, că a făcut deja foarte multe lucruri. Avem viaţă, inteligenţă, suntem sănătoşi într-o oarecare măsură şi dispunem de lucrurile necesare vieţii. Mai mult decât atât, darul răscumpărării oferit de Dumnezeu prin intermediul lui Isus, care a murit pentru noi, ne poate aduce mult mai multe binecuvântări, după cum reiese din Ioan 3:16.

Viaţa veşnică în condiţii extraordinare, fără ameninţarea bolilor, a războaielor, a foametei sau a morţii, ne va aduce, cu siguranţă, fericire şi binecuvântări. Depinde numai de tine dacă vei primi aceste binecuvântări. Rămâne totuşi o întrebare: Ce faci tu pentru Dumnezeu?

Isus te invită şi pe tine la Comemorare

Cele mai frumoase învăţături ale Bibliei despre iubire, cea care „nu cade niciodată“: „Dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte“ 

1 Ioan 5:11-12 11 Și mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viața veșnică, și această viață este în Fiul Său. 12 Cine are pe Fiul, are viața; cine nu are pe Fiul lui Dumnezeu, nu are viața.

Acest pasaj ne spune că Dumnezeu ne-a dat viață veșnică și această viață este în Fiul lui, Isus Cristos. Cu alte cuvinte, pentru a avea viață veșnică trebuie să-l ai pe Fiul lui Dumnezeu.

Problema Omului

SEPARAT DE DUMNEZEU

Isaia 59:2 Ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Fața Lui și-L împiedică să v’asculte!

Romani 5:8 Dar Dumnezeu își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi.

Din Romani 5:8 vedem cum Dumnezeu a demonstrat dragostea lui față de noi, prin moartea Fiului Său. De ce a trebuit ca Hristos să moară pentru noi? Pentru că Scriptura ne arată că toți oamenii sunt păcătoși. A ‚păcătui’ înseamnă a trage lângă țintă. Biblia declară că „toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Cu alte cuvinte păcatele noastre ne separă de Dumnezeu, cel care este sfințenia deplină (neprihănit și drept), deci Dumnezeu trebuie să judece omul păcătos.

Habacuc 1:13 Ochii Tăi sunt așa de curați că nu pot să vadă răul, și nu poți să privești nelegiuirea!

INSUFICIENȚA FAPTELOR

Totodată Scriptura ne învață că nici bunătatea omenească, sau faptele omenești, nici moralitatea, nici un act religios nu sunt de ajuns pentru a fi acceptaţi de Dumnezeu sau pentru a ajunge în cer. Omul moral și cel religios sunt în aceeași barcă cu omul imoral și cel ne-religios. Toți sunt lipsiți de neprihănirea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel, după ce prezintă situația omului moral și al celui religios în Romani 1:18-3:8, declară că atât Grecii cât și Evreii sunt sub păcat, nu este „nici un om neprihănit, nici unul măcar” (Romani 3:9-10). La aceasta mai putem adăuga următoarele versete din Scriptură:

Efeseni 2:8-9 8 Căci prin har ați fost mântuiți, prin credință. Și aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. 9 Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.

Tit 3:5-7 5 El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea nașterii din nou și prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, 6 pe care L-a vărsat din belșug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; 7 pentru ca, odată socotiți neprihăniți prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moștenitori ai vieții vecinice.

Romani 4:1-5 Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoșul nostru Avraam? 2 Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. 3 Căci ce zice Scriptura? ,,Avraam a crezut pe Dumnezeu, și aceasta i s’a socotit ca neprihănire.„ 4 Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socotește nu ca un har, ci ca ceva datorat; 5 pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socotește pe păcătos neprihănit, credința pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire.

Nici o faptă bună nu poate fi comparată cu bunătatea lui Dumnezeu. Dumnezeu este neprihănire deplină. Din această cauză ne zice Habacuc 1:13 că Dumnezeu nu poate avea părtășie decât cu cei care au neprihănire deplină. Ca să fim acceptați de Dumnezeu, trebuie să fim la fel de buni ca El. Înaintea lui Dumnezeu suntem lipsiți, fără ajutor și fără speranță prin puterea noastră. Prin fapte bune nu putem avea viață veșnică şi nici în ceruri nu putem ajunge. Atunci, care este soluția?

Soluția lui Dumnezeu

Dumnezeu este nu numai sfințenie deplină (sfințenie pe care noi niciodată nu o putem avea prin faptele noastre), ci este și dragoste deplină, plin de îndurare și har. Din pricina îndurării și a dragostei Lui, El nu ne-a lăsat fără speranță.

Romani 5:8 8 Dar Dumnezeu Își arată dragostea față de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi.

Acesta este vestea bună a Bibliei, mesajul evangheliei. Este vestea darului lui Dumnezeu, Fiul său, care a devenit om (om-Dumnezeu), a trăit o viață fără păcat, a murit pentru păcatele noastre pe cruce, și a fost înviat din moarte și astfel a dovedit că este Fiul lui Dumnezeu și că jertfa Lui este o jertfă înlocuitoare pentru noi.

Romani 1:4 4 iar în ce privește duhul sfințeniei dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morților; adică pe Isus Hristos, Domnul nostru…

Romani 4:25 25 care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, și a înviat din pricină că am fost socotiți neprihăniți.

2 Corinteni 5:21 Pe Cel ce n’a cunoscut niciun păcat, El L -a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El.

1 Petru 3:18 18 Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiți, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup , dar a fost înviat în duh…

Cum Îl acceptăm pe Fiul lui Dumnezeu?

Prin victoria lui Isus Hristos pe cruce, Biblia ne spune că „cine are pe Fiul, are viața”. Putem accepta pe Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos, ca pe mântuitorul nostru prin credință, încrezându-ne în persoana lui Hristos și în moartea Lui pe cruce pentru păcatele noastre.

Ioan 1:12 12 Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu;

Ioan 3:16-18 16 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața vecinică. 17 Dumnezeu, în adevăr, n’a trimes pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El. 18 Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a și fost judecat, pentru că n’a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.

Asta înseamnă că noi trebuie să venim în fața lui Dumnezeu cu o atitudine smerită, adică: (1) ca și păcătoși, care își mărturisesc păcatele, (2) ca cei care recunosc că nici o faptă omenească nu poate aduce mântuire și (3) ca cei care se încred în totalitate numai în Hristos în vederea mântuirii.

Dacă vrei să-l accepți și să te încrezi în Hristos ca și Mântuitorul tău, exprimă-ți această credință în Hristos printr-o simplă rugăciune, prin care îţi recunoști păcatele, acceptând iertarea Lui și încrezându-te în El în vederea mântuirii.

Dacă tocmai te-ai încredințat lui Hristos, ai nevoie să înveți despre viața ta nouă în Hristos și cum să umblii cu Domnul. Îți recomandăm să începi să studiezi Abecedarul Creșterii Creștine(ABCs for Christian Growth). Acest studiu te va conduce pas-cu-pas prin adevărurile de bază ale Scripturii și te va ajuta să-ți creezi o bază solidă pentru credința ta în Hristos.

Versete despre iubirea lui Dumnezeu


Deuteronomul 7;13 El te va iubi, te va binecuvânta şi te va înmulţi; va binecuvânta rodul trupului tău şi rodul pământului tău, grâul tău, mustul şi untdelemnul tău, rodul cirezilor tale de vite şi rodul turmelor tale de oi, în ţara pe care a jurat părinţilor tăi că ţi-o va da.

Deuteronomul 23;5 Dar Domnul, Dumnezeul tău, n-a voit să asculte pe Balaam; şi Domnul, Dumnezeul tău, a schimbat blestemul acela în binecuvântare, pentru că tu eşti iubit de Domnul, Dumnezeul tău.

Deuteronomul 33;12 Despre Beniamin a zis: „El este preaiubitul Domnului, El va locui la adăpost lângă Dânsul. Domnul îl va ocroti totdeauna, Şi se va odihni între umerii Lui.”

1 Samuel 2;9 El va păzi paşii preaiubiţilor Lui, Dar cei răi vor fi nimiciţi în întuneric; Căci omul nu va birui prin putere.

Psalmii 116;15 Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El.

Psalmii 127;2 Degeaba vă sculaţi de dimineaţă şi vă culcaţi târziu, ca să mâncaţi o pâine câştigată cu durere; căci preaiubiţilor Lui El le dă pâine ca în somn.

Ieremia 31;3 „Domnul mi Se arată de departe: ,Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!

Ieremia 31;20 ,îmi este Efraim un fiu scump, un copil iubit de Mine?’ ,Căci când vorbesc de el, îmi aduc aminte cu gingăşie de el, de aceea îmi arde inima în Mine pentru el, şi voi avea milă negreşit de el, zice Domnul.

Osea 14;4 Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat! Căci mânia Mea s-a abătut de la ei!

Zaharia 8;19 „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Postul din luna a patra, postul din luna a cincea, postul din luna a şaptea şi postul din luna a zecea se vor preface pentru casa lui Iuda în zile de veselie şi de bucurie, în sărbători de voioşie. Dar iubiţi adevărul şi pacea!”
1 Ioan 4;19 Noi îl iubim pentru că El ne-a iubit întâi.

1 Ioan 4;10 Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.

Iacov 2;5 Ascultaţi, preaiubiţii mei fraţi: n-a ales Dumnezeu pe cei ce sunt săraci în ochii lumii acesteia, ca să-i facă bogaţi în credinţă şi moştenitori ai împărăţiei, pe care a făgăduit-o celor ce-L iubesc?

Evrei 1;9 Tu ai iubit neprihănirea şi ai urât nelegiuirea: de aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie mai presus decât pe tovarăşii Tăi.”

Ioan 16;27 Căci Tatăl însuşi vă iubeşte, pentru că M-aţi iubit, şi aţi crezut că am ieşit de la Dumnezeu.

Ioan 15;9 Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea.

Cele mai frumoase citate din Biblie despre dragoste  

BibleRedRose

Cantarea Cantarilor 8:6 Pune-ma ca o pecete pe inima ta, ca o pecete pe bratul tau; caci dragostea este tare ca moartea, si gelozia este neinduplecata ca Locuinta mortilor; jarul ei este jar de foc, o flacara a Domnului.

Matei 19:6 Asa ca nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci, ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta.

1 Corinteni 13: 1-13 Chiar daca as vorbi in limbi omenesti si ingeresti, si n-as avea dragoste, sunt o arama sunatoare sau un chimval zanganitor. Si chiar daca as avea darul prorociei si as cunoaste toate tainele si toata stiinta; chiar daca as avea toata credinta, asa incat sa mut si muntii, si n-as avea dragoste, nu sunt nimic. Si chiar daca mi-as imparti toata averea pentru hrana saracilor, chiar daca mi-as da trupul sa fie ars, si n-as avea dragoste, nu-mi foloseste la nimic. Dragostea este indelung rabdatoare, este plina de bunatate; dragostea nu pizmuieste; dragostea nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se poarta necuviincios, nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de nelegiuire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul. Dragostea nu va pieri niciodata. Prorociile se vor sfarsi; limbile vor inceta; cunostinta va avea sfarsit. Caci cunoastem in parte si prorocim in parte; dar, cand va veni ce este desavarsit, acest „in parte” se va sfarsi. Cand eram copil, vorbeam ca un copil, simteam ca un copil, gandeam ca un copil; cand m-am facut om mare, am lepadat ce era copilaresc. Acum, vedem ca intr-o oglinda, in chip intunecos; dar atunci, vom vedea fata in fata. Acum, cunosc in parte; dar atunci, voi cunoaste deplin, asa cum am fost si eu cunoscut pe deplin. Acum, dar, raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.

Proverbe 10:12 Ura starneste certuri, dar dragostea acopera toate greselile.

1 Ioan 4: 7-21 Preaiubitilor, sa ne iubim unii pe altii; caci dragostea este de la Dumnezeu. Si oricine iubeste este nascut din Dumnezeu si cunoaste pe Dumnezeu. Cine nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru ca Dumnezeu este dragoste. Dragostea lui Dumnezeu fata de noi s-a aratat prin faptul ca Dumnezeu a trimis in lume pe singurul Sau Fiu, ca noi sa traim prin El. Si dragostea sta nu in faptul ca noi am iubit pe Dumnezeu, ci in faptul ca El ne-a iubit pe noi si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre. Preaiubitilor, daca astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie sa ne iubim si noi unii pe altii. Nimeni n-a vazut vreodata pe Dumnezeu; daca ne iubim unii pe altii, Dumnezeu ramane in noi, si dragostea Lui a ajuns desavarsita in noi. Cunoastem ca ramanem in El si ca El ramane in noi prin faptul ca ne-a dat din Duhul Sau. Si noi am vazut si marturisim ca Tatal a trimis pe Fiul ca sa fie Mantuitorul lumii. Cine va marturisi ca Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu ramane in el, si el in Dumnezeu. Si noi am cunoscut si am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu fata de noi. Dumnezeu este dragoste; si cine ramane in dragoste ramane in Dumnezeu, si Dumnezeu ramane in el. Cum este El, asa suntem si noi in lumea aceasta; astfel se face ca dragostea este desavarsita in noi, pentru ca sa avem deplina incredere in ziua judecatii. In dragoste nu este frica; ci dragostea desavarsita izgoneste frica; pentru ca frica are cu ea pedeapsa; si cine se teme n-a ajuns desavarsit in dragoste. Noi Il iubim, pentru ca El ne-a iubit intai. Daca zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu”, si uraste pe fratele sau, este un mincinos; caci, cine nu iubeste pe fratele sau, pe care-l vede, cum poate sa iubeasca pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? Si aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubeste pe Dumnezeu iubeste si pe fratele sau.

Romani 12:9-10 Dragostea sa fie fara prefacatorie. Fie-va groaza de rau, si lipiti-va tare de bine.Iubiti-va unii pe altii cu o dragoste frateasca. In cinste, fiecare sa dea intaietate altuia.

Efeseni5: 1-2 Urmati, dar, pilda lui Dumnezeu ca niste copii preaiubiti. Traiti in dragoste, dupa cum si Hristos ne-a iubit si S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos si ca o jertfa de bun miros – lui Dumnezeu.

Romani 5:5 Insa nadejdea aceasta nu insala, pentru ca dragostea lui Dumnezeu a fost turnata in inimile noastre prin Duhul Sfant care ne-a fost dat.

Coloseni 3: 12-14 Astfel, dar, ca niste alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si preaiubiti, imbracati-va cu o inima plina de indurare, cu bunatate, cu smerenie, cu blandete, cu indelunga rabdare. Ingaduiti-va unii pe altii, si daca unul are pricina sa se planga de altul, iertati-va unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, asa iertati-va si voi. Dar mai presus de toate acestea, imbracati-va cu dragostea, care este legatura desavarsirii.

1 Timotei 1:5 Tinta poruncii este dragostea, care vine dintr-o inima curata, dintr-un cuget bun si dintr-o credinta neprefacuta.

1 Ioan 3:18 Copilasilor, sa nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta si cu adevarul.

Ioan 13: 34-35 Va dau o porunca noua: sa va iubiti unii pe altii; cum v-am iubit Eu, asa sa va iubiti si voi unii pe altii. Prin aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii pentru altii.”

Rut 1:16-17 Nu sta de mine sa te las si sa ma intorc de la tine! Incotro vei merge tu, voi merge si eu, unde vei locui tu, voi locui si eu; poporul tau va fi poporul meu, si Dumnezeul tau va fi Dumnezeul meu; unde vei muri tu, voi muri si eu si voi fi ingropata acolo. Faca-mi Domnul ce o vrea, dar nimic nu ma va desparti de tine decat moartea!”

Ioan 15:13 Nu este mai mare dragoste decat sa-si dea cineva viata pentru prietenii sai.

1 Petru 1:22-23 Deci ca unii care prin ascultarea de adevar v-ati curatat sufletele prin Duhul, ca sa aveti o dragoste de frati neprefacuta, iubiti-va cu caldura unii pe altii, din toata inima; fiindca ati fost nascuti din nou nu dintr-o samanta care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvantul lui Dumnezeu, care este viu si care ramane in veac.

1 Ioan 3:23 Si porunca Lui este sa credem in Numele Fiului Sau, Isus Hristos, si sa ne iubim unii pe altii, cum ne-a poruncit El.

1 Tesaloniceni 12-13 Domnul sa va faca sa cresteti tot mai mult in dragoste unii fata de altii si fata de toti, cum facem si noi insine pentru voi, ca sa vi se intareasca inimile si sa fie fara prihana in sfintenie, inaintea lui Dumnezeu, Tatal nostru, la venirea Domnului nostru Isus Hristos impreuna cu toti sfintii Sai.

Romani 13:8 Sa nu datorati nimanui nimic, decat sa va iubiti unii pe altii: caci cine iubeste pe altii a implinit Legea.

O pildă din Vechiul Testament despre iubirea vrăjmaşilor

Biblia ne spune că Saul, împăratul, îl ura de moarte pe Psalmistul David şi îl căuta pe tot locul să-l omoare.
De trei ori Domnul a adus pe Saul la picioarele lui David şi l-a dat în mâinile lui.
O dată, cum se vede în chipul de alături, când Saul umbla să-l prindă pe David, din întâmplare, s-a băgat tocmai în peştera în fundul căreia era ascuns David cu ostaşii lui. Noaptea, după ce Saul a adormit, ostaşii lui David au zis:
„Iată, Domnul a dat pe vrăjmaşul tău în mâinile tale, să-i facem sfârşitul”.
Însă „David a oprit pe oamenii săi să se arunce asupra lui Saul şi, ieşind afară şi plecând, a început să strige pe Saul, zicând: «Împărate, iată, Domnul te-a dat în mâinile mele! Oamenii mei mă îndemnau să te omor, eu însă te-am cruţat… Judece Domnul între mine şi tine… Răul de la cei răi vine, zice vechea zicală. De aceea eu nu voi pune mâna mea pe tine. El va vedea şi El îmi va apăra pricina şi El îmi va face dreptate, izbăvindu-mă din mâinile tale»”.
Când a sfârşit David, Saul a ridicat glasul şi a plâns; şi a zis lui David: „Tu eşti mai bun decât mine, căci tu mi-ai făcut bine, iar eu ţi-am făcut rău”.
(Citiţi pe larg istorisirea aceasta în cartea I Samuel -I Rg-cap. 24).
Iată, aceasta este Evanghelia Mântuitorului: „Iubiţi pe cei ce vă urăsc şi faceţi bine celor care vă fac vouă rău!” (Lc 6, 27). Cu această Evanghelie cerca David să-l împace pe Saul şi să mântuie un suflet pierdut. Cu această Evanghelie David l-a dezarmat şi l-a biruit de trei ori pe Saul, făcându-l să zică vorbele: „Tu, Davide, eşti mai bun decât mine!”
Aici stă, dragă cititorule, şi înţelesul vieţii noastre creştine: să-i dezarmăm şi să-i biruim cu Evanghelia pe cei care ne urăsc şi să-i aducem la Mântuitorul cu dragostea şi bunătatea sufletului nostru.
David a fugit de răzbunare şi de judecată, pentru că răzbunarea şi judecata sunt ale Domnului, nu ale omului.
Cu cântecul cel dulce al dragostei şi-al iertării să-i biruim pe vrăjmaşii noştri şi să-i aducem la Mântuitorul.
Nimic nu lucrează atât de puternic, într-un suflet păcătos, ca dragostea şi iertarea.
Cu o mie de ani înaintea lui Hristos, David a trăit Evanghelia Mântuitorului. Noi însă suntem la aproape două mii de ani după venirea lui Hristos şi nu trăim această Evanghelie!
Părintele Iosif Trifa
 – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an.

Planul de salvare al lui Dumnezeu prezentat in cinci etape din eternitate in eternitate

„Dar ştim că toate lucrurile lucrează impreuna spre bine pentru cei care il iubesc pe Dumnezeu, pentu cei care sunt chemaţi potrivit planului Său”.

Pentru că pe aceia pe care I-a cunoscut dinainte, I-a şi randuit dinainte să fie asemenea Fiului Său, pentru ca El să fie Cel intai născut intre mulţi fraţi.”

„Iar pe cei pe cre I-a randuit dinainte, pe aceştia I-a şi chemat; si pe cei pe care I-a chemat, pe aceştia I-a şi indreptăţit; iar pe cei pe care I-a indreptăţit, pe aceştia I-a şi glorificat. ”

Romani 8. 28 – 30

Cuprins:

  1. Siguranţa divină.
  2. Drumul salvării lui Dumnezeu.
  3. Cunoaşterea mai dinainte a lui Dumnezeu.
  4. Hotărarea mai dinainte a lui Dumnezeu.
  5. Chemarea lui Dumnezeu.
  6. Indreptăţirea.
  7. Glorificarea.

1. Siguranţa divină.

Dar ştim

Planul lui Dumnezeu de salvare cuprinde toate perioadele de timp, el se intinde de fapt din eternitate in eternitate. El este desfăşurat concis in cateva versete din Biblie in Romani 8 (versetele 28-30 ). Acest plan insă nu cuprinde pe toţi oamenii, ci el se referă la o grupă specială de oameni şi anume la cei ” ce iubesc pe Dumnezeu”. Cine sunt aceştia ? Ei sunt poporul Său, copiii lui Dumnezeu, născuţi din El şi prin Duhul Său. Ei savurează promisiunea divină, siguranţa divină:„Dar ştim că toate lucrurile lucrează impreună spre bine pentru cei care il iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său” (Romani 8,28).

Pavel motivează această siguranţă, despre care vorbeşte, aducand ca argument statornicia (soliditatea) planului etern a lui Dumnezeu pentru salvarea celor ce sunt ai Săi, aşa cum se explică in versetele ce urmează in acest capitol (versetele 29,30). Aceste locuri din text, deosebit de importante fac obiectul studiului nostru in continuare.

Intenţia apostolului scriind aceste cuvinte, a fost ca noi să putem invăţa să vedem totul in lumina planului lui Dumnezeu şi să privim, raportand totul la inalţimea gandurilor şi planurilor Lui eterne. Aceasta este motivaţia siguranţei pline de bucurie: „Dar ştim .” Siguranţa noastră se bazează pe faptul că suntem conştienţi de ceea ce este şi face Dumnezeu pentru noi.. Expresia „ştim” apare foarte des in Noul Testament, atat in Epistolele lui Pavel cat şi in cele ale lui Ioan. Expresia indică perspectiva copiilor lui Dumnezeu – prin ungerea de către Cel Sfant – in lucrurile lui Dumnezeu. (” . si ştiţi toate.” 1.Ioan 2,20)

Aici in Romani 8, cuvintele sunt scrise in versetul 28 „Dar ştim .” in contrast cu „noi nu ştim .” din versetul 26. Această siguranţă divină care ne orientează privirea inainte, ne indreaptă atenţia spre planul etern al lui Dumnezeu, in contrast cu sentimentele noastre nesigure in mijlocul unei creaţii care oftează.

Toate lucrurile lucrează spre bine

Ce ştim deci acum? Ceea ce ştim acum este faptul că toate lucrurile lucrează spre binele acelora care au un loc in aceste planuri eterne şi care au fost chemaţi in mod corespunzător acestora. Căci Dumnezeu este cel ce hotărăşte mersul tuturor lucrurilor. El are toate lucrurile in mana Sa. Nu poate fi nimic care să modifice sau să intervină in schimbarea planurilor Sale. El este deasupra lucrurilor văzute. El foloseşte lucrurile văzute care ne inconjoară şi care probabil ne infricoşează, ca scenă pe care se realizează planurile Sale.

Intenţia Sa eternă se derulează şi totul se desfăşoară pentru ca aceasta să se adeverească. Toate lucrurile trebuie să lucreze spre bine, chiar dacă aparent, totul se desfăşoară greşit. Impreună cu Domnul Isus Hristos, Dumnezeu ne va dărui totul (Romani 8.32). Ele sunt ale noastre, ele ne stau la dispoziţie. Fie că sunt slijitori ai lui Dumnezeu, fie lumea, fie viaţa, fie moartea, fie cele prezente, fie cele viitoare, toate sunt ale noastre (1Corinteni 3.22).Şi nici unul din aceste lucruri nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu care este Isus Hristos, Domnul nostru (Romani 8.39).

Nimic nu poate opri pe Dumnezeu in implinirea planurilor Sale eterne de dragosteşi nimic nu ne poate răpi

Siguranţa dragostei Lui.

In afară de aceasta, noi nu suntem doar obiectele pasive ale dragostei Sale. Nu se spune aici că toate lucrurile lucrează spre binele celor care sunt iubiţi de Dumnezeu (deşi aşa este). Dimpotrivă ceea ce se spune aici este cu mult mai mult : ” Căci ştim că toate lucrurile lucrează spre binele celor care iubesc pe Dumnezeu”. Deci aici accentul este mai mult pe dragostea noastră faţă de Dumnezeu,in timp ce la sfarşitul capitolului 8 din Romani, este accentuată dragostea lui Dumnezeu faţă de noi. (nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu şi a Domnului Hristos).

Dacă deci, suntem creştini adevăraţi, toate lucrurile lucrează pentru noi spre bine, pentru că noi avem privilegiul şi favoarea de a ocupa un loc in planurile de dragoste ale lui Dumnezeu.

Această realitate, nu poate fi percepută in niciun fel prin nivelul practic al credinţei noastre. Dar Dumnezeu aşteaptă de la noi o conştienţă crescandă privind locul pe care El ni l-a dăruit şi a relaţiei minunate in care ne-a adus. Dacă avem o inţelegere clară a poziţiei in care Dumnrzeu ne-a ridicat in Domnul Hristos, inimile noastre se vor umple din ce in ce mai mult cu dragoste şi recunoştinţă. Vom corespunde intr-o măsură mai mare relaţiei pe care o avem cu Tatăl nostru şi vom răspunde dragostei Lui.

Şi astfel vom cunoaşte tot mai bine, că Dumnezeu conduce toate lucrurile intr-un astfel de mod ca acestea să lucreze spre bine.

Toate lucrurile sunt subordonate planului Său divin de salvare , care a inceput cu alegerea Sa şi se termină cu Gloria Sa. Aceasta va intări credinţa noastră, va face să crească increderea noastră şi va inviora nădejdea

noastră.

2. DRUMUL SALVĂRII

Pe aceia pe care ii iubeşte Dumnezeu.

Cand eram păcătoşi, aveam nevoie de o schimbare fundamentală in relaţia noastră cu Dumnezeu. Biblia numeşte aceasta naştere din nou ( Ioan 3 ). Noi a trebuit să fim transformaţi din cei ce urăsc pe Dumnezeu in cei ce iubesc pe Dumnezeu şi să fim aduşi intr-o nouă relaţie cu El. De cand suntem mantuiţi, suntem in relaţia cu Dumnezeu, copii şi fii ai lui Dumnezeu şi in acelaş timp fraţi ai Domnului Isus.

Expresia ” cei care iubesc pe Dumnezeu”, caracterizează noua relaţie pe care cei credincioşi o au cu Dumnezeul şi Tatăl lor. Pentru ca acest lucru să fie posibil, ei au primit o natură nouă, natura dumnezeiască, care iese in relief prin dragoste.

Atat poziţia noastră inaintea lui Dumnezeu, cat şi relaţia noastră cu El, trebuiau să fie transformate radical. Cand această transformare a avut loc, cand deci ne numim copii ai Dumnezeului cel Viu, ne putem intreba plini de uimire : Ce intenţionează Dumnezeu cu toţi aceştia? Care sunt planurile lui Dumnezeu cu cei pe care i-a adus in această nouă relaţie cu El şi cu Fiul Său iubit?

Am putea oare să acceptăm ideea că am fost aduşi la Dumnezeu printr-o intamplare? Nu ! Dumnezeu, urmăreşte dela inceput un ţel cu privire la aceia pe care ii iubeşte. Există un plan absolut sigur, pe care Dumnezeu il are in vedere, pentru că El ne-a iubit intai.

Intenţia lui Dumnezeu

Romani 8 ne transmite acest plan a lui Dumnezeu. Creşinii pot vedea totul din perspectiva eternităţii. Ei sunt pe drumul spre glorie şi tot ceea ce intampină ei pe acest drum, lucrează spre binele lor. Aceasta contribuie la atingerea ţelului. In lumina intenţiei eterne a lui Dumnezeu totul arată altfel. Intreaga greutate este aşezată pe planul divin de salvare. Cand Apostolul vorbeşte despre:„acei ce iubesc pe Dumnezeu”, se grăbeşte să adauge:„acei ce sunt chemaţi potrivit planului Său”. Aceste douăelemente aparţin unul altuia. Dacă noi iubim pe Dumnezeu şi ii putem spune „Ava, Tată”, aceasta nu este realizarea noastră, ci lucrarea lui Dumnezeu. Aceasta are a face cu intenţia Lui şi cu chemarea Lui. Este o iniţiativă eternă a lui Dumnezeu. Pentru a implinii planul Său de salvare, El avea nevoie nu doar de decizia Sa proprie, ci şi de chemarea Sa proprie.

Acum deci, care este de fapt drumul providenţial al salvării? Care sunt treptele acestui plan divin? Romani 8 ne arată următoarele cinci trepte:

  1. Preştiinţa lui Dumnezeu.
  2. Hotărarea dinainte a lui Dumnezeu.
  3. Chemarea lui Dumnezeu.
  4. Indreptăţirea
  5. Gloria.

Se incepe cu alegerea divină a lui Dumnezeu şi se termină cu gloria eternă. Dumnezeu i-a ales pe ai Săi inainte de timpurile eterne şi prin chemarea Sa şi prin indreptăţirea care era necesară, El ii aduce in glorie, unde le acordă plinătate de bucurii.

3.PREŞTIINŢA LUI DUMNEZEU

Plăcerea Lui erau copiii oamenilor

Aceste versete din Romani 8 ne permit o o privire in planurile lui Dumnezeu, deşi in Epistola către Romani, tema principală nu o reprezintă aceste planuri. Ceea ce iese in relief in Epistola către Romani este răspunderea omului (trăind intai in păcat, apoi trăind pentru Dumnezeu in Isus Hristos). Pare insă, ca şi cum Apostolul Pavel ar ridica aici un voal, pentru a ne permite o privire in ceea ce este din partea lui Dumnezeu. Aici ne sunt prezentate planurile eterne, pe care Dumnezeu le-a stabilit independent de poziţia omului şi neţinand seama de responsabilitatea omenească.

Ceva mai tarziu, găsim in Noul Testament – in Epistola către Efeseni – o prezentare detaliată a acestor planuri eterne pe care Dumnezeu le-a desfăşurat in şi prin Fiul Său, Domnul Isus Hristos.

Preştiinţa este prima parte din ţelul lui Dumnezeu. Preştiinţa lui Dumnezeu este un aspect al atotştiinţei Sale. Omul trebuie să-şi insuşească ceea ce ştie şi el face aceasta cu ajutorul informaţiilor pe care le primeşte. Suntem in posesia cunoştinţelor noastre, abea după ce ne-am informat la alţii, prin masmedia, sau alte medii de informare. Dumnezeu insă, ştie totul deja dinainte, inainte de a avea loc evenimentul, chiar inainte de a exista oamenii. Cunoaşterea lui Dumnezeu nu este limitată in funcţie de timp – ea depăşeşte timpul – la fel cum Dumnezeu insuşi este deasupra timpului. El ştie dinainte ce urmează să se intample ( cum urmează să se desfăşoare evenimentele). El anunţă sfarşitul de la inceput. ” … din timpuri străvechi, cele nefăcute incă …” (Isaia 46.10)

Ales in Hristos

Preştiinţa lui Dumnezeu are şi un caracter activ. Ea nu constă numai in cunoaşterea a ceea ce se va desfăşura (ce va fi), ci şi in ceea ce stabileşte El şi se va desfăşura (va avea loc). Această preştiinţă lasă urmele ei in cursul evenimentelor. Ea este in legătură cu suveranitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu i-a cunoscut mai dinainte pe ai Săi şi i-a ales mai dinainte pentru ai face plăcuţi in Cel Preaiubit.

Suntem aleşi dinaintea oricărui timp,
După buna plăcere a lui Dumnezeu,
Puşi in numărul Tău, Cel Preaiubit.
Duhul Tău locuieşte in noi toţi.
Noi vom moşteni cu Tine Doamne,
la plinirea timpului,
Spre lauda gloriei Tale.

De aceea Scriptura ne arată că preştiinţa lui Dumnezeu este in legătură cu insuşi Salvatorul. Ea este in legătură stransă cu persoana şi lucrarea Domnului nostru Isus Hristos. El a fost dat conform planului hotărat al lui Dumnezeu şi după preştiinţa lui Dumnezeu. El a fost de fapt cunoscut, inainte de intemeierea lumii, ca Miel al lui Dumnezeu (Fapte 2,23 ; 1 Petru 1,20).

Preştiinţa este aici in Romani 8, in legătură cu hotărarea mai dinainte a sfinţilor: ” Pentru că pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi randuit dinainte „.

Hotărarea mai dinainte merge ceva mai departe decat alegerea mai dinainte, după cum vom vedea la studiul acestor două expresii in Efeseni 1,4,5.

4. HOTĂRAREA MAI DINAINTE

Oameni peste care se odihneşte harul lui Dumnezeu

In Efeseni 1 găsim alegerea mai dinainte in versetul 4 şi hotărarea mai dinainte in versetul 5. Cand Dumnezeu ne-a ales mai dinainte de intemeierea lumii, El a avut in gand să ne aşeze in poziţia de „sfinţi şi fără pată inaintea Sa”. Noi aveam nevoie de o natură nouă care să fie in concordanţă cu Fiinţa Sa, atat cu Sfinţenia Sa, cat şi cu Dragostea Sa. Căci Dumnezeu este Lumină şi El este Dragoste. Acest privilegiu ne-a fost acordat in naşterea din nou. Apoi ceea ce urmează este că avem mai dinainte hotărată „infierea prin Isus Hristos pentru Sine Insuşi, după buna plăcere a Voiei Sale. Aceasta explică clar faptul că hotărarea mai dinainte este insoţită de binecuvantarea respectivă. In vreme ce alegerea mai dinainte este in legătură cu infierea, hotărarea mai dinainte are de-a face cu obţinerea filiaţiei. Creştinii nu sunt numai copii ai lui Dumnezeu ci şi Fii ai lui Dumnezeu. Cat timp am fost in carne (trup), noi nu am putut fi recunoscuţi ca fii ai Săi. A fi copil al lui Dumnezeu este, am putea spune o condiţie de bază pentru a putea apărea in prezenţa Lui. Pe deasupra Dumnezeu ne-a dăruit poziţia de fii, prin binecuvantarea deosebită a infierii.

Suntem acum părtaşi Fiului lui Dumnezeu, care a devenit Om, pentru a ne mantui şi a ne duce la Dumnezeu. Prin Domnul Isus Hristos suntem inaintea lui Dumnezeu fii pentru El, fii de care Dumnezeu are plăcere.

Aceasta este clar in legătură cu ce am citit in Romani 8: Dumnezeu ne-a hotărat dinainte” să fim asemeni chipului Fiului Său, intre care El este intaiul născut intre mulţi fraţi” (versetul 29).

Aceşti fraţi poartă chipul Său şi reflectă gloria Sa. Această binecuvantare deosebită ne putea fi acordată numai ca rezultat al hotărarii mai dinainte, emisă in mod providenţial, urmare a unei decizii ce putea fi emisă spre binecuvantare, chiar inainte de intemeierea lumii.

Pe de altă parte vasele maniei şi-au pregătit singure in timpul vieţii lor distrugerea (Romani 9.22).

Chemarea la gloria lui Dumnezeu

Inţelegem că această hotărare mai dinainte a fost necesară şi pentru faptul că locul omului firesc este pe pămant.”Cerurile sunt cerurile Domnului, dar pămantul L-a dat fiilor oamenilor.” Psalmul 116,16.

Acum insă un Om a fost mutat in cer, in gloria lui Dumnezeu pentrucă El L-a glorificat pe Dumnezeu pe pămant (Ioan 13.31,32; 17.4,5; Faptele Apostolilor 7.25,26). Dar acest Om, Omul Isus Hristos, nu este singur acolo, El are fraţi, El are comoştenitori. El este unit cu o mulţime de fii şi in mijlocul lor el este Intaiul născut. Aceasta inseamnă că El are intre ei primul loc, El este unit cu ei, dar strălucind cu totul in faţa lor.

Aceasta este intenţia lui Dumnezeu. El ne acordă binecuvantarea infierii. El doreşte să ne facă asemenea chipului Fiului Său iubit şi să ne mute cu El in aceeaşi glorie cerească.

Dumnezeu ne-a adus in această poziţie cu totul nouă, care depăşeşte cu mult binecuvantările lui Adam din grădina Eden. De acum avem favoarea să ne adresăm lui Dumnezeu cu „Ava,Tată „(Romani 8,15;Galateni 4,6). Această relaţie cu Tatăl este o roadă a lucrării de răscumpărare a Fiului, Cel care inviat, ne numeşte fraţii Săi (Psalmul 22.22;Ioan 20.17). Noi vom fi totuşi desăvarşit asemănători Chipului Fiului lui Dumnezeu, abia atunci cand El va apare ca Mantuitor al nostru, pentru a transforma trupul nostru smerit in aceeaşi formă a trupului Său de glorie (Filipeni 3.20,21). De aceea filiaţia noastră este in prezent incă obiectul unei speranţe vii. Aşteptăm plini de dor desăvarşirea filiaţiei noastre, mantuirea trupului nostru (Romani 8.23).

Aşadar ultimul ţel al hotărarii mai dinainte cu privire la noi este gloria viitoare, deşi Domnul Hristos a intrat deja acolo şi noi suntem mutaţi deja in El acolo. Totuşi gloria este ultimul pas in planul de salvare, aşa cum ni se arată in Romani 8. Acest gand este confirmat in Efeseni 1, unde hotărarea mai dinainte esre amintită nu numai ca fundament al infierii noastre, ci şi ca fundament al gloriei viitoare, pe care noi o vom moştenii. Noi suntem atat fii, cat şi moştenitori. In Domnul Hristos, noi am dobandit ” o moştenire”, noi cei care suntem hotăraţi mai dinainte după decizia Aceluia care face toul după sfatul Voiei Sale (Efeseni 1.1). Ce poziţie avem ca rezultat al acestei hotărari divine emisă mai dinainte!

In gloria cerească vom fi inconjuraţi de Tatăl şi Fiul pentru eternitate ca fii ai Tatălui şi ca fraţi ai Domnului Isus.

In afară de aceasta vom fi de faţă la apariţia văzută a gloriei lui Dumnezeu, cand Domnul Hristos va păşi in domnia Lui de o mie de ani ca Domn peste toate lucrurile.

5.CHEMAREA LUI DUMNEZEU

Chemarea in lumina Lui minunată

Ajungem acum la mijloacele şi căile pentru intrarea in aceste binecuvantări, la schimbul ce trebuia să fie realizat acum, pentruca noi să fim capabili să intrăm in aceste privilegii.

Pentruca noi să fim inălţaţi in poziţia de fii şi moştenitori, a trebuit să se desfăşoare multe evenimente. Intenţia lui Dumnezeu era să ne binecuvinteze, dar starea noastră căzută Il impiedica să facă aceasta. Noi ajunsesem pe căi rătăcite, eram departe de Dumnezeu. Eram fără Hristos in lume, nu aveam nici o speranţă şi eram fără Dumnezeu in lume (Efeseni 2.12). Noi eram toţi ca nişte oi care ajunseseră departe de cale şi Dumnezeu a trebuit să ne cheme inapoi. Dumnezeu a trebuit să ne cheme la El, căci El voia să implinească planul Său. A trebuit ca noi să fim aduşi la Dumnezeu (1 Petru 3.18). acesta este nucleul chemării. Dumnezeu ne-a chemat din intuneric la lumina Sa minunată (1 Petru 2.9). El ne-a chemat din intunericul spiritual şi moral in care umblam din fire, pentru a ne duce in prezenţa luminii Sale.

Tatăl care ne-a invrednicit să avem parte de moştenirea sfinţilor in lumină, care ne-a eliberat din stăpanirea intunericului … ( Coloseni 1.12,13 ). Această chemare este şi dăruitoare de viaţă. Nu numai că am fost chemaţi din intuneric in lumuina Sa minunată, ci şi de la moarte la viaţă. Aşa cum Lazăr a fost chemat din mormant, noi am fost treziţi din somnul morţii spirituale in care ne aflam. Minunea chemării constă in faptul că cei morţi aud glasul Fiului lui Dumnezeu şi sunt aduşi la viaţă ( Ioan 5.24,25 ). Partea la care suntem chemaţi este viaţa eternă ( 1Timotei 6.12 ).

In Biblie putem găsi mai multe despre aceste lucruri. Inainte eram sclavi ai păcatului, dar acum am fost chemaţi la libertatea creştină ( Galateni5.13 ). Eram nemantuiţi ( 2 Timotei 3.2 ), acum insă, suntem numiţi sfinţi ( Romani 1.7 ; 1 Corinteni 1.2 ).

Trăiam in necurăţie, dar Dumnezeu ne-a chemat in sfinţenie ( 1 Tesalonicieni 4.7 ). Noi trăiam in vrăjmăşie cu Dumnezeu şi cu oamenii, dar acum am fost chemaţi la pacea lui Hristos intr-un trup ( Coloseni 1-9). Nu aveam nici o părtăşie cu Hristos, dar am fost chemaţi la părtăşia cu Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos Domnul nostru. ( 1 Corinteni1.9 ). Nu puteam ajunge la gloria lui Dumnezeu ( Romani 3.23 ), acum insă Dumnezeu, ne cheamă in propria Sa Impărăţie şi propria Sa Glorie (1Tesalonicieni 2.12 ). Dumnezeu este Dumnezeul oricărui har, care ne-a chemat la gloria Sa eternă in Hristos Isus ( 1 Petru 5.10 ).

In general spus, aspectul pozitiv al chemării este cel mai important: Aşadar nu starea din care am fost chemaţi, ci binecuvantarea la care suntem chemaţi. Următoarele locuri din Scriptură ne arată acest lucru. Suntem chemaţi să primim promisiunea Duhului (Faptele Apostolilor 2.39), să caştigăm premiul alergării (Filipeni 3.14), să obţinem gloria Domnului nostru Isus Hristos (2 Tesalonicieni 2.14), să primim moştenirea eternă (Evrei 9.15), să moştenim binecuvantări (1 Petru 3.9). Chemarea lui Dumnezeu ne invredniceşte să primim binecuvantările pe care El le-a pregătit pentru noi inainte de timpurile eterne. Chemarea are loc intr-un anume punct al timpului, in timp ce preştiinţa lui Dumnezeu este eternă. Scopul chemării este de a implini intenţia Sa eternă. „… după planul veacurilor pe care L-a făcut in Hristos Isus, Domnul nostru …” (Efeseni 3.11).”El ne-a mantuit şi ne-a chemat cu o chemare sfantă nu potrivit faptelor noastre, ci potrivit propriului Său plan şi harului care ne-a fost dat in Hristos Isus mai inainte de timpurile veacurilor, …” (2 Timotei 1.9). Romani 8 ne spune de asemenea că suntem chemaţi după intenţia Sa. Aşadar chemarea noastră este necesară pentru a indeplini hotărarea mai dinainte a lui Dumnezeu. (Romani 8.28,30). Ea este o parte de legătură indispensabilă intre intenţia eternă a lui Dumnezeu şi gloria eternă la care El ne-a hotărat mai dinainte. Nimeni nu este indreptăţit la binecuvantările cereşti pe care Dumnezeu le-a dăruit in Domnul Isus Hristos, dacă nu este chemat de Dumnezeu să le moştenească.

CHEMAŢI LA BINECUVANTĂRI CEREŞTI

Această chemare este o necesitate independentă de căderea omului căci ea include moştenirea binecuvantărilor cereşti, care depăşeşte cu mult binecuvantările pe care le-a avut Adam in grădina Eden. Este chemarea lui Dumnezeu „sus”, chemarea cerească (Filipeni 3.14; Evrei 3.1). Adam era nevinovat şi el a avut paradisul pe pămant dar el nu a fost chemat să intre in prezenţa lui Dumnezeu in cer. Chemarea lui a fost in legătură cu pămantul, el nu a fost făcut potrivit pentru cer. Primul om nu a purtat caracteristicile noii creaţii, dreptatea şi sfinţenia adevărată, care duc la o separare completă de tot ceea ce conduce la rău (Efeseni 4.24). Adam a fost o creatură, care purta chipul lui Dumnezeu, dar el nu a fugit de stricăciunea care vine in lume prin pofte. El nu a fost creştin, nu a fost un părtaş al naturii dumnezeieşti, care refuză răul şi il respinge (2 Petru 1.4). Deşi el a purtat aici pe pămant chipul lui Dumnezeu, nu a fost capabil să intre in gloria cerească şi să fie in cer in acelaşi chip al Fiului lui Dumnezeu. Acest lucru este in exclusivitate roada unei „aşa de mari mantuiri” (Evrei 2.3). Ea ne-a adus mai multă binecuvantare decat aceea pe care Adam a pierdut-o atunci cand a căzut. De aceea această chemare şi este in legătură cu puterea salvatoare şi innoitoare care era necesară pentru a ne face potriviţi acestei poziţii cereşti. Chemarea nu este fără alegere, ea este vie şi plină de putere. Glasul lui Dumnezeu este dătător de viaţă şi aduce starea de nou născut. Noul Testament vorbeşte aproape totdeauna in acest fel şi in acest mod despre chemare şi aceasta cuprinde atat chemarea prin Evanghelie cat şi acţiunea lui Dumnezeu in inimile noastre, prin care noi ascultăm chemarea lui Dumnezeu şi credem Cuvantul Său. Aceste două elemente aparţin unul altuia. Chemarea noastră este chemarea lui Dumnezeu care rezultă din hotărarea Sa plină de har pe care a avut-o mai dinainte.(Romani 8.28-30; 2 Tesalonicieni 3.13,14; 2 Timotei 1.9; 2 Petru 1.9).

O excepţie cunoscută de la această regulă este pilda sărbătorii de nuntă din Matei 22, unde este accentuat caracterul exterior al chemării. Chemarea nu este acolo in legătură cu o hotărare mai dinainte, ci acolo este mai mult in contradicţie cu ea.(„căci mulţi sunt chemaţi dar puţini sunt aleşi”).

Aşadar inainte de orice, chemarea lui Dumnezeu este lucrarea sa proprie. Dumnezeu este cel care ne cheamă, aceasta este amintit de circa 15 ori in Noul Testament. Este chemarea Sa (Efeseni 1.18). Dar glasul său ajunge la noi prin Fiul Său. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, Cuvantul, care era la Dumnezeu (Ioan 1.1).

Acesta este un al doilea aspect al chemării. Este chemarea lui Dumnezeu in Hristos Isus.(Filipeni 3.14). Noi suntem chemaţi in Domnul şi in Harul lui Hristos (1 Corinteni 7.22; Galateni 1.6). Hristos venise să chenme păcătoşi la pocăinţă (Luca 5.32).

Un al treilea aspect al chemării este mijlocul prin care Dumnezeu face să ii fie auzit glasul. Dumnezeu ne cheamă prin Evanghelie (2 Tesaloniceni 2.14), care este predicată avand ca temelie lucrarea desăvarşită a Fiului Său.

6. INDREPTĂŢIREA

Cum poate fi un om drept in faţa lui Dumnezeu ?

Următorul pas care ne pregăteşte pentru glorie este indreptăţirea. Omul păcătos trebuia să fie declarat fără nici o vină fiind considerat drept. El trebuia să fie făcut drept, pentru a fi potrivit pentru gloria pe care Dumnezeu a pregătit-o aleşilor Săi. Căci nu ii este permis nici unui om nedrept să intre in gloria lui Dumneze, in lumina pură a prezenţei Sale. Privind indreptăţirea, este valabil acelaş principiu, pe care l-am văzut in legătură cu chemarea : ea este parte necesară intre intenţia eternă a lui Dumnezeu şi gloria viitoare a lui Dumnezeu, in care se implineşte această intenţie. Domnul nostru nu a venit să cheme la pocăinţă ” drepţii ” (aceasta inseamnă oameni care se consideră pe sine drepţi), ci pe păcătoşi ( Luca 5,32). Dar aceşti păcătoşi care s-au pocăit, nu pot rămane păcătoşi, de indată ce ei au auzit chemarea lui Dumnezeu. Ei trebuie făcuţi drepţi. Indreptăţirea este privită in Romani sub trei puncte de vedere diferite:

  1. In primul rand indreptăţirea inseamnă, că păcătoşi vinovaţi sunt declaraţi liberi de păcatele lor prin sangele ispăşitor al Domnului Hristos. Aceasta este o lucrare a Harului lui Dumnezeu şi noi o primim ca dar al Său. Indreptăţirea nu se realizează prin propriile noastre lucrări, sau prin lucrările legii, ci prin credinţa in Domnul Isus Hristos. Noi suntem indreptăţiţi prin Harul lui Dumnezeu, prin salvarea care este in Hristos Isus.(Romani 3,20 – 4,8).
  2. In al doilea rand, indreptăţirea are mai inainte chiar o latură pozitivă, pentrucă Domnul Hristos a inviat din morţi. El a fost dat din cauza nelegiuirilor noastre şi a fost inviat pentru indreptăţirea noastră (Romani 4,25 ). Invierea lui dovedeşte că Dumnezeu a primit lucrarea Lui şi a găsit satsfacţie (mulţumire) deplină in ea. Noi ne punem increderea aşadar nu numai in valoarea morţii Domnului Hristos, ci şi in puterea invierii Lui. Obiectul credinţei noastre este pe de o parte acel Unul care a murit datorită păcatului, o dată pentru totdeauna, iar pe de altă parte este Dumnezeu care L-a inviat din morţi şi L-a glorificat la dreapta Sa. Ca rezultat al acestui fapt, avem pace cu Dumnezeu, avem acces la acest Har, in care suntem şi ne odihnim in nădejdea Gloriei lui Dumnezeu (Romani 4,24 – 5,2).
  3. In al treilea rand, indreptăţirea este o ” indreptăţire a vieţii „, bazată pe unirea cu Hristosul inviat. El este capul unei generaţii noi de oameni şi noi am fost făcuţi prin ascultarea Sa drepţi – aşa cum prin neascultarea unui om am devenit păcătoşi (Romani 5, 18,19).

Indreptăţirea vieţii

Acest ultim punct este foarte important. Dumnezeu ne declară drepţi nu numai pentru că păcatele noastre sunt şterse, ci şi penru că in Hristos noi suntem o nouă craţie. Dumnezeu nu ne vede mai departe ca fiind copii ai lui Adam, ca oameni fireşti şi păcătoşi căzuţi. El ne priveşte ca pe acei ce sunt legaţi cu un Altul şi anume cu Domnul cel inviat Capul unei noi generaţii. Noi am murit cu Hristos şi aceasta consituie sfarşitul legăturii noastre cu intaiul Adam. Acum suntem in Hristos: In Cel inviat noi avem o poziţie complet nouă şi o viaţă complet nouă. De aceea indreptăţirea are de a face nu numai cu faptele noastre rele, cu păcatele noastre ( şi aceasta se vede prin faptul că ele nu ne mai apasă), ci şi cu viaţa noastră, corespunzătoare naturii din care izvorăşte. De aceea Romani 6,7 ne spune, că noi am fost declaraţi liberi faţă de păcat. Faptul că expresia „păcat” este la singular, arată că este vorba de natura păcătoasă, acea putere rea, care este aducătoare de fapte păcătoase sau păcate.

Noi am murit cu Hristos şi astfel suntem morţi faţă de păcat. Dumnezeu ne priveşte ca trăind pentru El, in Hristos Isus Domnul nostru. In Domnul Cel inviat avem o poziţie nouă in faţa lui Dumnezeu şi de asemenea o viaţă nouă şi amandouă sunt caracterizate printr-o dreptate desăvarşită. Din acest motiv, pentru că suntem in Hristos, pentru că uniţi cu El care este Capul unei noi generaţii, nu mai există nici o osandire impotriva noastră. ” Acum dar nu mai este nici o osandire pentru cei care sunt in Hristos. Cine este cel care ar condamna ? Dacă Dumnezeu insuşi este Cel ce ne indreptăţeşte, cine ar putea apoi să emită o acuzaţie impotriva noastră ?” (Romani 8,1, 33,34)

Indreptăţirea se bazează pe moartea şi invierea lui Hristos. Noi nu suntem indreptăţiţi prin viaţa desăvarşită pe acest pămant a Domnului Isus Hristos, sau prin ascultarea Sa desăvarşită faţă de lege. Ci noi am fost indreptăţiţi, pentru că am fost făcuţi una cu Acela care a murit şi apoi a inviat. Hristos ne-a răscumpărat prin moartea Sa de blestemul legii, devenind blestem pentru noi (Galateni 3,13). Moartea lui Hristos a constituit sfarşitul vieţii noastre carnale şi invierea Lui ne-a conferit un loc nou şi o viaţă nouă. Cu viaţa noastră de inviere posedăm acum o indreptăţire a invierii, cum s-ar putea numi, care se bazează pe propria inviere a lui Hristos şi pe propria Sa Glorie.

Dumnezeu a lucrat in dreptate in favoarea Fiului Său, inviindu-L din morţi şi inălţandu-L la dreapta Sa. Dumnezeu nu Il putea lăsa printre cei morţi, după ce a implinit lucrarea de mantuire, glorificand in mod desăvarşit pe Tatăl şi Dumnezeul Său. Dumnezeu L-a inviat şi L-a incununat cu Glorie şi Onoare. Acesta a fost un act de dreptate al lui Dumnezeu. Glorificarea Domnului Hristos in cer este răspunsul drept la lucrarea pe care Domnul Isus a făcut-o aici pe pămant. (Ioan 13,31,32; 16,10; 17,4,5)

Noi impărţim locul şi poziţia pe care Domnul Isus Hristos le-a primit de la Dumnezeu ca rezultat al favorii pe care i-a acordat-o in urma lucrării Lui. Aceasta este esenţa indreptăţirii noastre. Noi suntem uniţi cu El in invierea şi glorificarea Sa. Dumnezeu ne-a acordat acelaş loc pe care Domnul Hristos l-a dobandit pe drept. Dumnezeu ne vede una cu El, Dumnezeu ne vede una in El. Domnul Hristos este Capul nostru şi Reprezentantul nostru. Locul Lui e locul nostru şi viaţa Lui e viaţa noastră. Aşa cum exprimă apostolul Pavel: „Din El,( aceasta inseamnă din Dumnezeu) voi sunteţi insă in Hristos Isus care a devenit pentru noi … indreptăţire … „(1 Corinteni 1,30)

„Pe Cel ce n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu in El.” (2 Corinteni 5,21)

7.GLORIFICAREA

„Pe aceştia i-a şi glorificat.”

Aceasta ne arată cum indreptăţirea este in legătură cu glorificarea. Indreptăţirea ne dă, pe măsura dreptăţii, un loc in gloria lui Dumnezeu. Indreptăţirea ne autorizează pentru gloria cerească, pentru care noi in mod natural nu eram absolut de loc potriviţi. Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de Gloria lui Dumnezeu (Romani 3,23). De aceea nu este de mirare că Epistola către Romani, accentuiază atat de puternic contrastul cu poziţia noastră actuală. Inainte eram excluşi de la Gloria lui Dumnezeu, ea era pentru noi de neatins.”Dar acum pentru că am fost indreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu … şi ne lăudăm in speranţa gloriei Lui” (Romani 5,12). Romani 8 formulează aceasta chiar la forma timpului trecut: ” … … pe aceea pe care El i-a indreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat ” (vers. 30).

Glorificarea nu este numai o speranţă, ea este ceva ce posedăm deja in Hristos. Domnul Hristos cel glorificat este arvuna glorificării noastre proprii. Dumnezeu ne vede in El şi in El, El ne-a dat gloria pe care El, Omul Isus Hristos a obţinut-o pentru noi.

Să mergem la Romani 9, unde suntem numiţi „vase ale indurării” lui Dumnezeu, pe care El le-a pregătit mai dinainte spre glorie (vers.23). Aici este consemnată o linie in trecut, arătand spre intenţia eternă a lui Dumnezeu. Era intenţia Lui să ne facă una cu Fiul Său şi să ne aducă in glorie. Era dorinţa Lui să ne introducă in cer in prezenţa Lui. Scopul acestei intenţii eterne este atribuirea gloriei cereşti pentru totdeauna celor ce fac obiectul Harului Său. Planul Său este să ne transforme in oameni care să poarte in Glorie chipul Fiului Său. Şi pentru aceasta El ne-a pregătit inainte de intemeierea lumii (Romani 9,23).

Privind felul cum decurge acest plan, cunoaştem două aspecte; un aspect exterior şi un aspect interior. Intenţia lui Dumnezeu va fi implinită in Gloria exterioară, Glorie cu care El va umple creaţia Sa. Gloria Numelui lui Dumnezeu va fi văzută de intreg pămantul, cand Domnul Hristos, ca ultimul Adam, va ocupa poziţia Sa de domnie pentru o mie de ani (Psalmul 8). Atunci creaţia va fi eliberată de robia stricăciunii spre libertatea glorioasă a fiilor lui Dumnezeu. Şi noi inşine vom primi eliberarea trupurilor noastre şi vom fi de asemenea glorificaţi (Romani 8, 21-23). Cei mantuiţi vor fi descopriţi cu Domnul Hristos in glorie, după ce mai intai ei vor fi ridicaţi in glorie şi trupul smereniei lor va fi transformat in aceiaşi formă cu trupul Gloriei Lui (Filipeni3,21 ; Coloseni 3,4).

Gloria Lui va fi apoi văzută şi admirată in ei. (2Tesalonicieni1.10). Aşa cum primul Adam nu a fost singur, ci impreună cu Eva, guvernand peste prima creaţie, tot aşa Cel de al doilea Adam va avea mireasa Sa, Adunarea glorificată şi va domni cu ea in viitor pe pămant.

Tu ai pus măreţia Ta mai presus de ceruri.

In ultima carte a Bibliei, gloria Adunării ca mireasă, soţia mielului este numită „Gloria lui Dumnezeu” (Apocalipsa 21,11-23). Aceasta este revelaţiei Gloriei lui Dumnezeu din afară in creaţie. Adunarea este sediul ceresc, centrul ceresc al acestei Glorii, căci o iluminează Gloria lui Dumnezeu şi Mielul este Luminătorul ei, Lumina ei (Apocalipsa 21,23 ; 22,5). Este Ierusalimul cel de sus, in timp ce Ierusalimul cel de acum, va fi după restaurarea sa centrul acestei glorii pe pămant. Această glorie a noului Ierusalim va fi realizată de creaţie. Găsim acest aspect al glorificării noastre şi in Evanghelia după Ioan, unde Fiul insuşi spune in rugăciunea Sa către Tatăl: „Şi Eu le-am dat gloria pe care mi-ai dat-o Tu … ca să cunoască lumea că Tu m-ai trimis … ” (Ioan 17,22,23). Aceasta este o glorie revelată in exterior, prin care ii este ingăduit lumii să il recunoască.

Acestuia ii urmează nemijlocit aspectul interior al glorificării noastre – această parte a gloriei care este ascunsă de lume şi care nu poate fi văzută decat de copiii lui Dumnezeu, respectiv de aceea care sunt „oameni din casa lui Dumnezeu”. In Ioan17.24citim: „Tată, doresc, ca aceia pe care mi i-ai dat Tu să fiei şi ei cu Mine unde sunt Eu, ca să privească gloria Mea, pe care mi-ai dat-o Tu, pentru că m-ai iubit mai inainte de intemeierea lumii.” Aceasta este gloria casei Tatălui, unde Domnul Hristos ne-a pregătit un loc după intrarea Sa la Tatăl. In casa Tatălui vom vedea şi vom admira gloria Domnului Hristos. Este adevărat că El savurează acolo o parte deosebită a gloriei, căci El este Intaiul născut intr mulţi fraţi. Noi vom fi asemenea Lui in descoperirea văzută a gloriei Sale cand El apare in glorie (Coloseni3,4). Acesta nu este numai aspectul interior al gloriei Sale. In casa Tatălui Său noi vom vedea şi vom admira gloria Lui unică.

Există aşadar o glorie a copiilor lui Dumnezeu care va putea fi văzută de creaţie şi această libertate a gloriei copiilor lui Dumnezeu va fi chiar să fie impărţită creaţiei (Romani 8,21). Există insă şi o altă altă glorie, care rămane ascunsă lumii, ea se limitează la copiii lui Dumnezeu. In domeniul exterior al gloriei vom fi ca Domnul Hristos (1Ioan 3,2). Domeniul interior al gloriei este casa Tatălui, unde Fiul are un loc unic, căci acesta este locul Său din eternitate. Noi vom fi aduşi in această sferă intimă a gloriei, căci suntem acei mulţi fii, pe care Dumnezeu să-i aducă la glorie. Şi Fiul insuşi ne-a pregătit un loc in casa Tatălui unde sunt multe locaşuri. Şi noi vom fi aduşi acolo pentru a vedea pe Fiul şi pentru a admira gloria lui unică! Vom fi aduşi acolo pentru ca Tatăl să poată privi cu plăcere la noi, pentru că purtăm chipul asemănător Fiului Său şi reflectăm gloria Fiului Său!

Editura Ernst Paulus, Haltweg 23 D – 67434 Neustadt / W

Titlul original: ” Devine Design ” ( Gods plan of Salvation, presented in five steps from eternity to eternity). Apărută la : Chapter Two, GB – London ( Prima ediţie 1999 )

(Traducere din limba germană – Ion Petru – Bucureşti 2002)

 

 

Iată,cum înţelegeţi că dragostea lui Dumnezeu nu se compară cu dragostea omenească, naturală,maimuţărească  

Dragostea omenească, naturală, peste noapte, se poate transforma în ură, dar dragostea lui Dumnezeu nu cedează.
Definiţia dragostei lui Dumnezeu o găsim în 1.Corinteni capitolul 13:
  1. CORINTENI 13:4-8
4 Dragostea este ÎNDELUNG RĂBDĂTOARE, este plină de BUNĂTATE: dragostea NU PIZMUIEŞTE; dragostea NU SE LAUDĂ, NU SE UMFLĂ DE MÂNDRIE,
5 NU SE POARTĂ NECUVIINCIOS, NU CAUTĂ FOLOSUL SĂU, NU SE MÂNIE, NU SE GÂNDEŞTE LA RĂU,
6 NU SE BUCURĂ DE NELEGUIRE, ci SE BUCURĂ DE ADEVĂR,
7 ACOPERE TOTUL, CREDE TOTUL, NĂDĂJDUIEŞTE TOTUL, SUFERE TOTUL.
8 DRAGOSTEA NU VA PIERI NICIODATĂ. Proorociile se vor sfârşi; limbile vor înceta; cunoştinţa va avea sfârşit.
Poţi vedea că, dragostea lui Dumnezeu este mai mare decât toate celelalte lucruri enumerate aici de Pavel. Este mai mare decât profeţiile, vorbitul în limbi sau ştiinţa. De ce este mai mare?
Deoarece, într-o bună zi toate celelalte lucruri vor dispărea, vor trece. Însă, dragostea lui Dumnezeu nu se va termina niciodată.
Nu va exista vorbitul în limbi în Rai, nici profeţii, precum nici cuvântul cunoaşterii, ori manifestările darurilor Duhului. Acele lucruri vor trece.
Dar dragostea – dragostea dumnezeiască – va exista întotdeauna. Nu va trece deoarece Dumnezeu este dragoste, iar Dumnezeu este etern! Nu numai că dragostea lui Dumnezeu este veşnică, ci Biblia spune că dragostea lui Dumnezeu suferă tot ce ar veni în cale. Ceînseamnă a suferi totul? Biblia amplificată spune: „Dragostea
îndură orice şi toate ce ar veni în cale…” (versetul 7). Nădejdea ei nu păleşte şi dragostea lui Dumnezeu nu eşuează.
Acum să citim versetul din Biblia Amplificată, pentru că defineşte dragostea dumnezeiască mult mai clar.
1.CORINTENI 13:4-8 (Amplificat)
4 dragostea este îndurătoare, este plină de bunătate şi răbdare: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă şi nu este invidioasă, nu se umflă de mândrie,
5 nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău. Dragostea nu insistă asupra drepturilor sale sau căilor sale, de aceea nu-şi caută folosul, nu este iritant sau înfricoşător sau mânios; nu ţine cont de
răutatea comisă împotriva ei – nu o interesează suferinţa nelegitimă.
6 nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr,
7 Dragostea îndură orice, tot ce ar veni în cale, este
întotdeauna gata să creadă tot ceea ce este cel mai bun
despre toată lumea, nădăjduirea ei nu păleşte sub nicio
circumstanţă şi suferă totul (fără a slăbi).
8 Dragostea nu va pieri niciodată şi nu se va sfârşi,
proorociile se vor sfârşi (este darul interpretărilor voinţei şi
orânduielii divine); limbile vor înceta, vor fi distruse, precum
şi cunoştinţa va avea sfârşit (este ceea ce îşi va pierde valoarea
şi va fi suprimat de adevăr).
Aş dori ca toţi credincioşii să-şi facă într-adevăr timp ca acest
verset din Scriptură să se îmbibe în minţile şi în inimile lor. Simpla
umblare în lumina acestui verset ar soluţiona foarte multe dintre
problemele lor.
De exemplu, cum spune 1.Corinteni 13:4 din Biblia amplificată:
„dragostea este îndurătoare, este plină de bunătate şi răbdare”.
Mulţi omeni sunt îndurători, însă îndurarea lor nu este plină de
bunătate şi răbdare! Ei îndură pentru simplu motiv că sunt nevoiţi,
dar aduc la cunoştinţa tuturor cât sunt de îndurători!
De exemplu, uneori soţul îndură unele lucruri de la soţia sa, dar
nu este plin de bunătate în timp ce o face. Alteori soţia este nevoită
să îndure sau să facă ceva pentru soţul ei, însă ţine să atragă atenţia
că ea suferă!
Însă, dragostea dumnezeiască este lung îndurătoare şi răbdătoare
şi este plină de bunătate în timp ce îndură. Şi nu slăbeşte, nu păleşte
şi nu se sfârşeşte. Nu eşuează.
Relatând îndeaproape versetul 7: „Dragostea îndură orice şi tot
ce ar veni în cale”. Auzi persoane spunând că: „Nu-l mai pot iubi!”
Ori: „Mi-a fost de ajuns! N-o mai pot iubi.” Dragostea poate.
Dragostea lui Dumnezeu poate îndura sub orice circumstanţă fără a
slăbi ori a se sfârşi.
Iar de vreme ce dragostea lui Dumnezeu este în tine, şi tu poţi
îndura în orice situaţie. Poate spui că: „Nu mai pot suporta.” Sau:
„Nu mă mai înţeleg cu XY.” Dar acea dragoste a lui Dumnezeu
care lucrează în tine şi prin tine, poate!
Gândeşte-te cât îndură Dumnezeu de la noi toţi! Am fost pastor
timp de aproape doisprezece ani, şi ştiu că uneori este greu să te
înţelegi cu oamenii. De exemplu, îmi amintesc când noaptea, după
ce am venit de la slujbă, am stat şi m-am gândit câte îndură
Dumnezeu de la noi, şi m-a apucat râsul. I-am spus lui Dumnezeu
„Doamne, eu îmi pierd răbdarea faţă de anumiţi indivizi, iar Tu vii
şi, iată, Te înţelegi cu noi toţi.”
Ei bine, Dumnezeu nici nu ne va cere ceva ce noi nu am putea să
facem. Dacă El ne-a spus să ne iubim unii pe alţii, atunci noi putem
face acest lucru. De ce? Deoarece Dumnezeu este dragoste, iar noi
împărtăşim dragostea Lui care a luat stăpânire în inimile noastre.
De fapt, caracteristica cea mai însemnată a lui Dumnezeu este
dragostea Lui. Dragostea este natura lui Dumnezeu. Iar când ne-am
născut din nou, dragostea Lui a devenit parte a inimii noastre prin
Duhul Sfânt.
De aceea, dacă vom umbla în lumina dragostei lui Dumnezeu
nici noi nu vom slăbi. Vom fi capabili a continua în a iubi pe
diferiţi indivizi, indiferent dacă trupul nostru carnal simte sau nu în
aşa fel. Trebuie să iubim oamenii cu aceeaşi dragoste ca şi
Dumnezeu.
Acum, să analizăm o altă caracteristică a dragostei dumnezeieşti
1.Corinteni 13:5 „Nu se poartă necuviincios, nu caută folosul
său…” De aceea, dragostea lui Dumnezeu funcţionează în noi şi
prin noi „fără a căuta folosul său.”
Biblia Amplificată spune: „Dragostea (dragostea lui Dumnezeu
în noi) nu insistă asupra drepturilor sale sau căilor sale, de aceea
nu-şi caută folosul.” Acest lucru înseamnă că dragostea divină nu
este egoistă. Nu-şi pune interesele şi propria persoană pe primul
loc.
Tu, îţi cauţi în primul rând propriile interesele sau pui pe primul
loc bunăstarea altor persoane? A pune pe alţii în faţa intereselor
proprii este o regulă bună de urmărit în a vedea dacă umbli sau nu
în dragostea dumnezeiască.
De prea multe ori credincioşii sunt la nivelul firesc, natural în
loc să umble în Duh. Te-ai mai gândit vreodată la asta? A umbla în
Duh, înseamnă a umbla în dragostea dumnezeiască.
Însă prea mulţi oameni se comportă la nivelul firesc şi devin
egoişti. Nu contează cât de mult rănesc pe altcineva, spun în aşa
fel: „Am şi eu drepturile mele! Şi am să mă asigur că le voi obţine
şi eu!”
Însă dragostea dumnezeiască nu insistă asupra drepturilor sale.
Până când te zbaţi pentru propriile drepturi nu vei putea umbla în
dragostea lui Dumnezeu.
Nu vei fi capabil a crede pe deplin în Dumnezeu până când nu
pricepi şi nu umbli în dragostea dumnezeiască. De ce? Deoarece
Dumnezeu este dragoste, iar credinţa dumnezeiască lucrează prin
dragoste.
Deci, a crede pe deplin în Dumnezeu şi a lucra în credinţa lui
Dumnezeu înseamnă să umbli în dragostea lui Dumnezeu.

Ce înseamnă că Dumnezeu este dragoste?

 

Răspuns: Ce înseamnă că Dumnezeu este dragoste? În primul rând, vom vedea cum este descrisă dragostea în Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia, după care vom observa câteva dintre modalităţile prin care aceasta se aplică lui Dumnezeu. „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de neleguire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul. Dragostea nu va pieri niciodată.” (1 Corinteni 13:4-8a).

Aceasta este descrierea dată de Dumnezeu pentru dragoste. Aşa este El, iar creştinii trebuie să facă din aceasta scopul lor în viaţă, chiar dacă vor fi întotdeauna undeva în drum către îndeplinirea acestui scop. Cea mai mare exprimare a dragostei lui Dumnezeu ne-a fost comunicată nouă în Ioan 3:16 şi Romani 5:8. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu (Iisus Hristos), pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”; „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” Se poate vedea din aceste versete că dorinţa cea mai mare a lui Dumnezeu este ca noi să ne alăturăm Lui în locuinţa Sa veşnică din Rai. El a făcut posibilă aceasta plătind în locul nostru pentru păcatele care ne aparţin. El ne iubeşte pentru că a ales să ne iubească. „Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişcă de milă!” (Osea 11:8b). Dragostea iartă. „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:9).

Dragostea (Dumnezeu) nu este dăruită cu forţa nimănui de către Dumnezeu. Cei care vin la El fac acest lucru ca răspuns la dragostea Lui. Dragostea (Dumnezeu) arată bunătate tuturor. Dragostea (Iisus) a fost manifestată prin facerea de bine tuturor, fără discriminări sau părtiniri. Dragostea (Iisus) nu râvneşte la ceea ce au alţii, ci trăieşte o viaţă smerită fără a se plânge sau compătimi. Dragostea (Iisus) nu s-a lăudat în legătură cu Cine a fost în trup, cu toate că ar fi putut să domine pe toţi cei cu care s-a întâlnit. Dragostea (Dumnezeu) nu obligă la supunere. Dumnezeu nu L-a forţat pe Fiul Său să I se supună, ci dimpotrivă, Iisus S-a supus în mod voluntar Tatălui Său ceresc: „pentru ca să cunoască lumea că Eu iubesc pe Tatăl, şi că fac aşa cum Mi-a poruncit Tatăl” (Ioan 14:31). Dragostea (Iisus) a fost şi este întotdeauna îndreptată către nevoile altora.

Această succintă descriere a dragostei prezintă o viaţă altruistă, dezinteresată, prin contrast cu viaţa egoistă a oamenilor obişnuiţi. În mod uimitor, Dumnezeu a dăruit celor care Îl primesc pe Fiul Său Iisus Hristos ca Mântuitorul păcatelor lor abilitatea de a iubi la fel cum iubeşte El, prin puterea Duhului Sfânt (a se vedea Ioan 1:12; 1 Ioan 3:1, 23, 24). Ce privilegiu dar şi ce provocare!

Cea mai mare dintre acestea este Dragostea

„Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?”
(Romani 8:28-39)


De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său. Căci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit. Deci, ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră? El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile? Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela, care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi! Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigonirea, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? După cum este scris: „Din pricina Ta suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca nişte oi de tăiat.” Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Isus Hristos, Domnul nostru.

Încep în dimineaţa aceasta cu două întrebări. Nu o să vă cer să ridicaţi mâna. Dar trebuie să răspundeţi la aceste întrebări înaintea lui Dumnezeu. Răspundeţi-I lui Dumnezeu în linişte la fiecare întrebare. Motivul pentru care fac acest lucru este acela că de modul în care răspundeţi la aceste întrebări depinde dacă restul acestui mesaj este pentru voi acum, sau este doar o invitaţie să veniţi şi să vă încredeţi în Isus.

Întrebările se bazează pe Romani 8:28. Avem aici una dintre cele mai minunate asigurări ale dragostei lui Dumnezeu din întreaga Biblie. Dar sunt două condiţii care trebuie îndeplinite pentru a beneficia de ea. Nu e valabilă pentru oricine. Este pentru cei descrişi în acest verset: „Ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele 1) celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele 2) celor ce sunt chemaţi după planul Său.”

Deci, iată întrebările:

Întrebarea nr. 1: Îl iubeşti pe Dumnezeu? Nimeni nu Îl iubeşte pe Dumnezeu la modul perfect în această viaţă. Nu aceasta e întrebarea. Cu toţii ştim că poate exista o dragoste reală, care uneşte, pentru soţie, soţ, mamă sau tată, pentru un prieten drag, fără ca acea dragoste să fie perfectă. De fapt, cu cât dragostea e mai mare şi mai autentică, cu atât îşi simte mai acut propriile-i imperfecţiuni. Întrebarea nu se referă la o dragoste perfectă. Întrebarea e: Este Dumnezeu comoara ta? Isus a spus: „Unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră” (Luca 12:34). Cu alte cuvinte, acolo va fi şi dragostea voastră. El încerca să ne convingă să ne strângem comori în cer, nu pe pământ. Ne chema să Îl preţuim pe Dumnezeu mai mult decât orice alt lucru. Pentru că ce consideri comoară, aceea va îmbrăţişa şi va iubi şi inima ta. Deci: „Îl iubeşti pe Dumnezeu?” înseamnă „Este El comoara ta?” Este Dumnezeu cea mai valoroasă realitate din viaţa ta?

Întrebarea nr. 2: Ai fost tu chemat de Dumnezeu după planul Său? Această întrebare nu înseamnă: „Ai auzit vreodată Evanghelia?” Sau: „Ai fost vreodată invitat să te pocăieşti şi să crezi?” Versetul 30 ne arată clar despre ce chemare e vorba aici: „Pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” Toţi cei ce sunt chemaţi, sunt socotiţi neprihăniţi. Deci această chemare venită din partea lui Dumnezeu nu este o simplă invitaţie, ci o somaţie puternică şi eficace care te-a trezit din somnul ignoranţei şi al răzvrătirii, astfel că L-ai văzut pe Isus şi I te-ai supus cu bucurie.

Chemat de Hristos: O ilustraţie

Daţi-mi voie să vă prezint o imagine. Dar mai întâi gândiţi-vă la 1 Corinteni 1:23:

„Noi propovăduim pe Hristos cel răstignit, care pentru Iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie Iudei, fie Greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu.”

Pentru mulţi, Hristos răstignit este o nebunie. Dar cei ce sunt chemaţi văd în El puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Ceva s-a întâmplat cu ei. Ei au fost chemaţi.

Gândeşte-te la următoarea imagine: înainte să fi fost chemat de Dumnezeu, tu erai, la propriu, în patul tău, dormind. În dormitorul tău a intrat Isus Hristos. El a stat acolo în slava dragostei Sale de pe Calvar şi în puterea Învierii. Dar tu dormeai. De fapt, tu visai. Iar în vis (care este viaţa ta obişnuită) tu L-ai văzut pe Isus. Numai că în vis El părea o nebunie. Nu era deloc atractiv. Te întrebai oare de ce unii Îl consideră atât de important. În visul tău, televizorul era mult mai interesant. Prietenul tău era mult mai real. Slujba ta oferea mai multă împlinire.

Atunci Duhul lui Dumnezeu – Duhul Sfânt – a intrat în dormitorul în care Isus stătea în slava dragostei Sale de pe Calvar şi în puterea Învierii. Duhul Sfânt a plutit deasupra capului tău care visa şi te-a chemat, cu o voce suficient de puternică: „Trezeşte-te!” Vocea aceasta te-a scuturat şi ai deschis ochii. Şi iată că acolo, în faţa ta, stătea realmente Isus Hristos. Iar slava Lui era imposibil de confundat. În acel moment ai ştiut că (toată viaţa ta) ai trăit într-un vis – toate gândurile tale despre ce nebunie este El, cât de ireal şi neatractiv este, toate erau simple fantezii şi imagini goale ale unei minţi adormite. Dar acum vălul somnului a fost ridicat şi „lumina Evangheliei slavei lui Hristos” era irezistibil de adevărată. Hristos crucificat era acum pentru tine ceea ce este în realitate: puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Asta înseamnă să fii chemat.

De aceea, întreb: „Ai fost tu chemat de Dumnezeu?” Este Hristos, în moartea Sa pentru păcătoşi, înţelepciune şi putere pentru tine? Sau încă dormi în lumea fanteziilor, viselor şi iluziilor, în care Isus nu este important, interesant sau atractiv? Poţi spune cu onestitate în această dimineaţă: „Hristos crucificat este adevărata putere şi Hristos crucificat este adevărata înţelepciune”?

Acum, dacă ai răspuns cu sinceritate DA la aceste două întrebări, atunci restul mesajului este glorios de adevărat în privinţa ta. Iar dacă n-ai putut răspunde DA, atunci acest mesaj poate fi şi mai relevant, pentru că el reprezintă intrarea lui Hristos în dormitorul tău şi apropierea Duhului Său.

Dragostea lui Hristos: rădăcina dragostei noastre unii pentru alţii

Punctul principal pe care vreau să îl vedem în dimineaţa aceasta se găseşte în versetul 35. „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Răspunsul la această întrebare este: Nimeni şi nimic. Scopul meu în această dimineaţă este să vă amintesc şi să vă fac încă o dată conştienţi de dragostea de nezdruncinat pe care Hristos o are pentru voi – voi cei care aţi răspuns cu DA la cele două întrebări. Cine vă va despărţi pe voi de dragostea lui Hristos? „Necazul (orice presiune sau problemă), sau strâmtorarea (orice dificultate sau criză), sau prigonirea (orice opoziţie sau ridiculizare), sau foametea (orice suferinţă sau lipsă), sau lipsa de îmbrăcăminte (orice atac sau ruşine), sau primejdia(orice pericol sau ameninţare), sau sabia (orice rănire, violenţă sau moartea)?” Ne va despărţi vreunul din aceste lucruri de dragostea lui Hristos? Pavel răspunde, Nu, dimpotrivă, aşa cum spune versetul 37: „În toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.”

Nu numai că nu putem fi despărţiţi de dragostea pe care Hristos o are pentru noi, dar aceasă dragoste este atât de puternică pentru noi, în orice vreme, încât transformă fiecare circumstanţă într-un triumf. „În toate aceste lucruri, noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit.” De aceea, scopul meu în această dimineaţă este să vă amintesc acest lucru, să vi-l arăt şi să mă rog împreună cu voi ca să-l puteţi înţelege. Iar atunci el va rămâne cu voi.

Motivul pentru care acest adevăr se potriveşte seriei generale „Cea Mai Mare Dintre Acestea Este Dragostea” este că din nou şi din nou vedem în Biblie cum dragostea lui Dumnezeu pentru noi este rădăcina dragostei noastre unii pentru ceilalţi. Realitatea este că dacă nu ne bazăm pe dragostea lui Dumnezeu pentru noi, nu vom putea să ne iubim unii pe alţii. De exemplu, Isus a spus în Ioan 13:34,

Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.

Dragostea Lui pentru noi e prima, iar dragostea noastră este un ecou al ei. Ioan 15:12-13,

Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu. Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.

Dragostea Lui pentru noi este înaintea şi la baza dragostei noastre unii pentru ceilalţi. Şi e o dragoste de la Calvar, adâncă, adâncă şi de nezdruncinat. Efeseni 4:32-5:1,

Fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos. Urmaţi dar pilda lui Dumnezeu ca nişte copii prea iubiţi.

Orice dragoste adevărată începe cu aceasta: Dumnezeu în Hristos ne-a iubit şi ne-a iertat. Apoi El ne-a adoptat astfel încât noi suntem numiţi copiii Lui. Apoi Şi-a arătat cu generozitate dragostea faţă de noi în familia Sa. Iar acum – şi numai acum, pe baza celor de mai sus – El spune: „Imitaţi-Mă.” Urmaţi pilda lui Dumnezeu „ca nişte copii preaiubiţi.” Şi fiţi atenţi! Urmează pilda lui Dumnezeu – nu ca un admirator neînsemnat dintre spectatori. Nu ca un copil nesigur holbându-se la echipamentul unui fotbalist. Nu ca un muzician începător ascultând CD-ul maestrului favorit, dar pe care nu-l cunoaşte. Ci „ca nişte copii prea iubiţi.” „Urmaţi pilda lui Dumnezeu ca nişte copii prea iubiţi.” Dragostea lui Dumnezeu pentru noi este cea care face să izvorască şi dă putere dragostei noastre unii faţă de alţii. Din cauză că iubim felul de a fi al Tatălui, vrem să fim şi noi ca El.

Sau, din nou, în 1 Ioan 3:16,

Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Şi-a dat viaţa pentru noi; şi noi deci trebuie să ne dăm viaţa pentru fraţi.

Îmi place să vorbesc despre creştinismul radical – creştinismul care îşi dă viaţa pentru ceilalţi, arătând cât de în siguranţă suntem în dragostea lui Dumnezeu. Dar totul începe cu El, nu cu noi. 1 Ioan 4:10-11,

Dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu [sau ne-am iubit unii pe alţii], ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre. Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii.

Deci acesta este motivul pentru tema de astăzi: Dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie şi noi să ne iubim unii pe alţii. De aceea trebuie să înţelegem că Dumnezeu ne-a iubit într-adevăr într-o aşa de mare măsură – şi încă ne iubeşte în aceeaşi măsură. Pentru că, dacă nu cumva m-am înşelat amarnic, există o imensă dorinţă în această adunare să descopere noi adâncimi ale dragostei unii faţă de alţii, faţă de vizitatori şi faţă de cei mai greu de iubit dintre cunoscuţii noştri. Oare nu ni se umezesc ochii citind scrisori ca aceasta pe care am primit-o în 26 februarie de la un pastor din Iowa:

Acum două săptămâni m-am întors la Bethlehem cu ocazia concediului. Am fost plin de bucurie din cauza puterii şi prezenţei Duhului Sfânt, care se manifesta într-un mod pe care nu l-am mai simţit niciodată înainte la Bethlehem. Din 1988, în fiecare an m-am închinat şi am învăţat împreună cu dumneavoastră. Deşi predicile mi-au hrănit întotdeauna sufletul, oamenii din biserică mi s-au părut neprietenoşi; nu am fost niciodată salutaţi şi nu ni s-a urat bun-venit, ori de câte ori am vizitat biserica, iar serviciul de închinare era parcă învăluit în răceală.
Dar acum două duminici a fost diferit. Atât soţia mea cât şi eu am fost întâmpinaţi de membrii bisericii cu salutări şi urări de bun-venit. Un anume John Fast a petrecut mult timp cu mine şi mi-a mulţumit că am venit. Serviciul de închinare şi grupa de închinare au adus slavă lui Dumnezeu, fără să se concentreze prea mult asupra omului.
Nu pot decât să-mi imaginez întunericul pe care l-aţi experimentat în ultimul an, dar Îl văd pe Dumnezeu lucrând cu mai mare putere prin dumneavoastră şi prin biserică. L-am auzit în predicarea Cuvântului. L-am experimentat în închinarea adusă lui Dumnezeu. M-am bucurat de entuziasmul şi căldura adunării. Providenţa lui Dumnezeu a hotărât un timp de întuneric cu scopul curăţirii. Acum se descoperă o mai mare slavă a lui Dumnezeu.

Primesc aceste rânduri cu un adânc sentiment al dragostei lui Dumnezeu, nu cu un sentiment de satisfacţie personală. Nu mă îndoiesc că mai există multe lucruri în mine ce trebuie curăţite. De aceea vreau să încep cu mine. Numai aşa vom putea fi ceea ce Dumnezeu ne cheamă să fim – ca într-o căsătorie: dacă mă gândesc constant la ce cred eu că ar trebui să se schimbe în soţia mea în loc să mă gândesc la metode prin care pot să-i arăt dragostea mea, amândoi ne vom simţi mizerabil mulţi ani de-aici înainte.

Ce preţuiesc cel mai mult în această scrisoare este combinaţia. El vorbeşte despre o închinare adusă lui Dumnezeu („fără să se concentreze prea mult asupra omului”) şi continuă imediat cu „entuziasmul şi căldura adunării.” Acesta este strigătul inimii noastre, nu-i aşa? „Vă vor cunoaşte că sunteţi creştini după dragostea voastră.” Aceasta era dorinţa mea în mesajul de săptămâna trecută, când spuneam că tânjim după o combinaţie biblică proaspătă şi un echilibru între sfinţenia lui Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu.

Ideea principală de azi este aceea că, dacă vrem să creştem în dragostea noastră unii pentru alţii, trebuie să experimentăm cum e să fim iubiţi de Hristos cu o dragoste adâncă şi de nezdruncinat – dragostea din Romani 8:35: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?” Trebuie să fim copleşiţi de uimire că dragostea lui Hristos ne ţine. Că El ne ţine cu fermitate în îmbrăţişarea dragostei Lui. Minunea profundă – aceea că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne iubeşte – trebuie să ne strângă, să ne ţină şi să ne umple minţile. Trebuie să o aşezăm înaintea minţilor noastre înainte de începutul fiecărei zile (El mă iubeşte), şi din nou în timpul dimineţii (El mă iubeşte), apoi la prânz (El mă iubeşte), după-masa (El mă iubeşte), la cină (El mă iubeşte) şi apoi înainte de culcare (El mă iubeşte).
Iar, pe măsură ce descoperim versete ca Romani 8:35, trebuie să ne rugăm în această privinţă. Trebuie să ne rugăm ca acest sentiment, al faptului că suntem iubiţi de Hristos, să ne umple şi să se reverse din noi.

Haideţi să deschidem la una din rugăciunile lui Pavel şi să vedem cât de crucial a fost acest subiect pentru Pavel atunci când se ruga pentru biserică: Efeseni 3:14-19. Motivul pentru care vreau să observaţi aceste versete înainte să încheiem este acela că am văzut cum acest pasaj ne ajută să înţelegem semnificaţia lui Romani 8:35, „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?”

14 Iată de ce, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, 15 din care îşi trage numele orice familie, în ceruri şi pe pământ, 16 şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Lui, în omul din lăuntru, 17 aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă; pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, 18 să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; 19 şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de toată plinătatea lui Dumnezeu.

Observaţi în versetul 18 care este scopul acestei rugăciuni: „să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea; 19 şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă.” Pavel dorea pentru efeseni ce doresc şi eu pentru voi în această dimineaţă: putere să înţelegeţi cât de înaltă, adâncă, largă şi lungă este dragostea lui Hristos. El recunoaşte că depăşeşte înţelegerea umană. Nu vom ajunge niciodată în vârful sau la fundul ei sau la capătul ei, în nici o direcţie. Întotdeauna va mai rămâne o parte a dragostei pe care să o descoperim şi de care să ne bucurăm (conform Efeseni 2:7). Dar el vrea ca noi să demonstrăm prin experienţa noastră caracterul inepuizabil al dragostei lui Hristos, nu doar să o afirmăm ca pe o doctrină.

Dar ce vrea el să spună atunci când vrea ca noi „să putem [literal: să fim suficienţi de puternici] înţelege” această dragoste? Stăm noi oare în afara ei şi privim la ea, aşa cum am privi la o clădire, ca să o putem măsura cât este de înaltă şi cât este de lată? Nu. Întoarceţi-vă la versetul 17 pentru răspuns: „pentru ca, având rădăcina şi temelia pusă în dragoste,” să aveţi puterea să înţelegeţi dragostea lui Hristos. Cuvântul „temelia” se referă la „a fi aşezat pe o fundaţie.” Aşa că Pavel foloseşte două metafore: una a unui copac cu rădăcini şi una a unei clădiri aşezate pe o fundaţie.

El spune că, pentru a înţelege dragostea lui Hristos şi pentru a putea măsura înălţimea şi adâncimea ei trebuie să fim înrădăcinaţi în ea. Adică, rădăcinile vieţilor noastre trebuie să coboare şi mai adânc în dragostea lui Hristos. De acolo ne-am primit viaţa. Iar el ne spune că trebuie să clădim pe temelia ei. Asta înseamnă că fundaţia vieţilor noastre trebuie să se întindă pe stânca solidă a dragostei lui Hristos pentru noi.

În acest fel demonstrăm prin experienţă că adâncimea şi lărgimea dragostei lui Hristos nu au sfârşit. Rădăcinile noastre nu ajung niciodată la fundul ei iar lărgimea fundaţiei noastre nu rămâne niciodată fără stâncă pe care să se zidească. Cred că aceste două imagini ne sunt date cu scopul de a ne arăta aceleaşi lucruri ca şi Romani 8:35, „Nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos.” Rădăcinile vieţilor noastre sunt bine ancorate în adâncimile dragostei lui Hristos. Iar fundaţia vieţii noastre se sprijină cu fermitate pe stânca dragostei lui Hristos. Nu putem fi smulşi şi nu putem fi luaţi de vânt. Asta vrea să ne spună Romani 8:35, „Nimic nu ne poate despărţi de dragostea lui Hristos.”

Dumnezeu ne cheamă la noi adâncimi ale dragostei noastre unii pentru alţii şi pentru cei din afară. Dacă vrem să se întâmple acest lucru (şi chiar se întâmplă), trebuie ca altceva să se împlinească mai întâi (şi se împlineşte). Rugăciunea lui Pavel trebuie să primească răspuns:

[Facă Dumnezeu ca], având rădăcina şi temelia pusă în dragoste, să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea, şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă.

Vreţi să veniţi împreună cu mine şi să vă rugaţi fierbinte ca noi toţi să putem înţelege din ce în ce mai mult ce înseamnă să fii iubit de Hristos – nimic nu ne poate despărţi de dragostea Lui. Atunci puterea de a ne iubi unii pe alţii va curge liber.

Copyright 1995 John Piper
Tradus şi tipărit cu permisiune de Desiring God Ministries.
Pentru mai multe informaţii despre Desiring God Ministries, contactaţi-ne pe adresa:
Desiring God Ministries
720 13th Avenue South
Minneapolis, MN 55415
612.338-8611 X230
612.338-4372 FAX
mail@desiringgod.org
www.desiringgod.org

Tradus de Florin Vidu

MEŞTEŞUGUL MULŢUMIRII

Veseleşte-ţi sufletul tău şi-ţi mângâie inima ta şi departe de la tine goneşte întristarea că pe mulţi i-a omorât întristarea şi nu este folos în ea (Isus Sirah)

De dimineaţa şi până seara avem de înfruntat tot felul de probleme dintre cele mai variate şi nedorite. Suntem luaţi cu asalt de invidie, gelozie, evenimente neplăcute iar toate aceste lucruri pe care le întâmpinăm creează în noi deprimarea, întristarea, anxietatea, tulburarea, de toate felurile şi nuanţele. Căutăm de multe ori ca să depăşim aceste stări şi cât n-am da noi ca să dăm o altă întorsătură vieţii noastre şi să facem cumva pentru a şterge din memorie toate amintirile care ne chinuie?! Dar viaţa merge înainte şi fapte din trecut se răsfrâng în prezent şi în viitor.

Pentru a depăşi aceste stări şi a statornici starea de mulţumire nu trebuie să ne concentrăm atenţia atât înafara noastră cât în interiorul nostru. Nu atât realităţile din afara noastră ne fac mulţumiţi sau nemulţumiţi, cât mai cu seama mentalitatea cu care le întâmpinăm. Adeseori, oamenii care au prosperitate materială, au toate motivele fireşti şi naturale ca să fie mulţumiţi, nu sunt mulţumiţi. Noi ştim că cei care consumă cele mai multe droguri sunt oamenii cu posibilităţi materiale foarte mari, sunt starurile, vedetele, oamenii din lumea artistică.

Iar persoanele care au credinţă, au smerenie, umilinţă şi se încred în Dumnezeu trec peste toate problemele vieţii pentru că aud în sufletul lor cântecul mulţumirii. Aşa cum frumos spune un imnograf: „Nu sunt cumplite viforele vieţii pentru acela în al cărui suflet străluceşte făclia focului tău. Împrejur e vreme rea, groază şi urlet şi vijelie, dar în sufletul lui e pace şi lumină. Acolo e Hristos şi inima cântă.”

În cartea „Prietenul tinereţii mele”, fratele Traian Dorz are o mărturie elocventă în această direcţie: „Deşi casa-mi este goală, curtea cu spini, aşternutul rece, masa goală, vasul uscat, grădina dezgrădită, numele ocolit, uliţa ocolită şi amintirile rămăşite, ca o casă devastată, tot sufletul meu trăieşte acum, între ele, o sărbătoare cerească”.

Aşa de greu ne regăsim la acest nivel de vieţuire creştină. Privind deseori în inima nostră nu vedem acolo mulţumire, pace, odihnă. Ştiţi de ce? Pentru că, de multe ori, ne creăm cu mintea noastră o lume, ne creăm nişte idei, nişte principii fixe la care ţinem forte mult. Şi dacă nu se întâmplă cum vrei noi, atunci ne împresoară întristarea, neliniştea, tulburarea. Atunci când vedem că cei din jurul nostru nu percutează la năzuinţele noastre, la preferinţele noastre, atunci ne îngrijorăm, ne întristăm cu o întristarea care nu e după voia lui Dumnezeu. Pacea noastră este risipită, este împrăştiată, este bulversată şi realmente este trecută pe undeva pe nicăieri … Viaţa nu se desfăşoară aşa cum vrem noi, ci aşa cum vrea Dumnezeu şi cum o condiţionează cei din jurul nostru. De aceea, pentru ca în astfel de stări s-avem mulţumire, este foarte important să-L rugăm pe Dumnezeu să ne dea umilinţa şi smerenia, condiţiile esenţiale pentru ca să avem mulţumire în suflet.

Despre aceasta spune Sf. Siloan Atonitul: „Oamenii nu învaţă smerenia şi din pricina mândrei lor nu pot primi harul Duhului Sfânt şi astfel lumea întreagă este cufundată în suferinţă”. Dumnezeu pentru a ne umili, ne lasă pradă întristării, ne lasă să vedem ce putem face cu propriile noastre puteri. Dacă atunci când ne simţim victima acestor stări rele, recunoaştem neputinţa noastră şi ne smerim în faţa lui Dumnezeu, atunci El ne descătuşează.

Smerenia este altceva decât sentimentul înfrângerii, ea este altceva decât laşitatea. Atunci când omul nu este mulţumit cu o situaţie, smerenia luptă, iar atunci când el nu mai poate lupta, smerenia nu dă voie desnădejdii şi întristării să se strecoare în suflet. Smerenia este cărarea prin care „facă-se voia Ta” străbate ca un cântec odihnitor şi liniştit în mintea şi inima nostră.

Când văd că „bunătăţile lui Dumnezeu… se înnoiesc în fiecare dimineaţă” (Plângeri 3, 22-23), când pe atâtea căi mi se arată că „toate făgăduinţele lui Dumnezeu în El sunt da” (II Cor 1, 20) oare de ce în inima mea împietrită nu se naşte mulţumirea? Dacă ştiu că Dumnezeu m-a dus din nefiinţă, la existenţă, că toate făpturile din lume le-a făcut pentru mine, că mi-a hărăzit viaţa veşnică, Împărăţia cea gătită Sfinţilor şi pe când eram duşman cu El, Fiul Său a murit pentru mine, de ce oare în suflet nu se naşte mulţumirea?!

Simţim uneori că fără de veste vine în noi mulţumirea ca o adiere cerească, pe care nimeni din lumea aceasta nu ne-o poate da. Mulţumirea, mai înainte de a fi mulţumire pentru darurile lui Dumnezeu, este mulţumire pentru Dumnezeu. Dacă darurile lui Dumnezeu nasc mulţumire, cu atât mai mult Dumnezeu Care S-a dăruit nouă, ar trebui să nască în noi starea de mulţumire.

Ştim cât de mâhnit a rămas Mântuitorul când i-a tămăduit pe cei 10 leproşi şi numai unul s-a întors să-i mulţumească pentru binefacerea primită. Duşmanii mulţumirii, în primul rând sunt mândria, ambiţiile de proastă calitate, aroganţa şi dispreţul faţă aproapele. „Pentru a fi apreciat – spunea Sfântul Ioan Gură de Aur – mai întâi trebuie să apreciez“.

Georgeos Barbarin în cartea sa, Iisus Hristos, prietenul nostru în clipele de grea încercare spune că, omul credincios, omul vesel, omul prietenos este înconjurat de oglinzi şi dacă el are aceste manifestări, din toate părţile, i se răspunde cu aceeaşi atitudine.

Avem posibilitatea să ne asumăm o mentalitate nouă, superioară, cu care să întâmpinăm cu seninătate, cu bucurie, linişte şi mulţumire toate evenimentele vieţii.

Vasilică Nica

Cititorule, Biblia este o Carte scrisă anume pentru sufletul tău

 

„Biblia este cartea cea mai răspândită de pe pământ. În vremea din urmă, răspândirea Bibliei este în tot mai mare creştere. În decursul războiului s-au răspândit atâtea milioane de Biblii, încât, Societatea Biblică nu mai putea răzbi cu tipărirea de Biblii noi. Chiar şi această minunată răspândire a Bibliei arată că ea nu este o carte ca oricare alta, ci ea este Cartea lui Dumnezeu şi se răspândeşte pentru împlinirea Scripturii care zice: «…şi se va predica această Evanghelie în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor…„Biblia este Cartea lui Dumnezeu. Dumnezeu a ales pe oamenii în inima cărora a pus cuvintele Sale pe care ei apoi le-au scris. În acest înţeles zice şi Sf. Ap. Pavel: «…toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură» (II Tim. 3, 16). Când, aşadar, cineva ia în mână Biblia, trebuie să o ia ca pe o carte, ca pe o scrisoare a lui Dumnezeu.

Când vă veţi înfăţişa la Judecată înaintea lui Dumnezeu, eu socot că una din întrebări va fi aceasta: Ţi-am trimis o scrisoare în care te înştiinţam despre starea ta pe pământ, despre starea păcatului care te omoară şi des-pre iertarea Mea care îţi dă viaţa prin Sângele Fiului Meu. Şi îţi arătam, în acea carte, cum să trăieşti ca fiu al Meu. Ai citit tu această scrisoare? – Doamne, vei răspunde tu, am auzit că Tu ai avut o Carte pe pământ, dar eu n-am deschis-o niciodată. Vai, va fi ţie, cititorule, dacă nu vei putea da un alt răspuns… …Numărul acesta din gazetă l-am închinat Bibliei, ca să facem cunoscută cititorilor noştri această Carte a Vieţii. …«L. Satelor» le duce nu numai veşti care se schimbă de la o zi la alta, ci le duce şi Cuvântul lui Dumnezeu care rămâne în veac. Gazeta noastră tocmai aceasta o vrea: să se facă o şcoală în care să stăm de vorbă şi de învăţătură cu cititorii noştri, aşa cum stă dascălul în şcoală cu şcolarii săi. În numărul acesta, gazeta noastră a vorbit despre Biblie. În celelalte numere vom vorbi despre multe şi multe lucruri de folos din ea. Cine ne va citi cu drag şi regulat, cu multe învăţături bune se va alege…“ „Cititorule, Biblia este o Carte scrisă anume pentru sufletul tău, pentru frământările, durerile şi bolile sufletului tău. Citeşti tu această carte? Biblia este o carte, o scrisoare, trimisă din Cer anume pentru tine, desfaci tu această scrisoare ca s-o citeşti? Dacă ţi-ar veni o scrisoare de la împăratul, ai alerga grăbit şi nesilit să citeşti ce-i scris în ea. Şi iată că aici Împăratul Ceresc îţi trimite o carte cu ştiri despre mântuirea sufletului tău, iar tu nu vrei să o deschizi şi să citeşti în ea“.
Articol semnat de Părintele Iosif Trifa,
în foaia «Lumina Satelor»
nr. 8, 1923, pag. 3-4

Cum poti sa devii crestin?

 

 

Trebuie sa recunosti inaintea lui Dumnezeu ca natura ta e pacatoasa, pentru ca aceasta este ceea ce ne separa pe noi toti de El.

 

“Caci toti au pacatuit, si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23)

 

Trebuie sa te opresti de la a mai incerca sa placi lui Dumnezeu prin efortul tau, si sa intelegi ca mantuirea prin sangele lui Isus Cristos este un dar pe care niciunul din noi nu il merita.

 

“Dar Dumnezeu Isi arata dragostea fata de noi, prin faptul ca, pe cand eram noi inca pacatosi, Cristos a murit pentru noi” (Romani 5:8)

 

In ultimul rand, trebuie doar sa pasesti inainte si sa accepti din inima darul lui Dumnezeu – Fiul Sau, Isus Cristos.

 

“Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12)

 

Prin urmare, acum stii deja pasii esentiali pentru a deveni crestin. In consecinta, daca doresti darul lui Dumnezeu, viata vesnica si partasia cu El, esti cat se poate de aproape de actul sincer de credinta.

 

Isus spune:

 

“Isus i-a zis: “Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine” (Ioan 14:6)

 

Isus mai spune:

 

“Iata Eu stau la usa, si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el, si el cu Mine” (Apocalipsa 3:20).

 

A-L primi pe Isus, inseamna sa-L rogi sa vina in viata ta, sa-ti ierte toate pacatele si sa devina Domnul si Mantuitorul tau. Aceasta nu este doar o actiune intelectuala, ci mai degraba un act de credinta sincera si de buna voie.

 

Daca vrei sa-L primesti pe Isus acum si sa accepti mantuirea – darul Lui, trebuie doar sa crezi in Isus Cristos, sa te pocaiesti de pacatele tale si sa te intorci cu toata viata ta la El. Aceasta nu este un ritual bazat pe niste cuvinte specifice, ci mai degraba un indrumator de rugaciune pentru pasul tau sincer de credinta.

 

“Tata, stiu ca am Ti-am incalcat poruncile si pacatele mele m-au despartit de Tine. Imi pare foarte rau si acum vreau sa ma intorc la Tine de la viata mea trecuta pacatoasa. Te rog sa ma ierti, si sa ma ajuti sa nu mai pacatuiesc. Cred ca Fiul Tau, Isus Cristos, a murit pentru mine, a inviat din morti, este viu si aude rugaciunea mea. Il invit pe Isus sa devina Domnul vietii mele, sa ma conduca si sa domneasca in inima mea de astazi inainte. Te rog sa trimiti Duhul Sfant sa ma ajute sa Te ascult si sa fac voia Ta tot restul vietii mele. In numele lui Isus Te rog, Amin.”

“Pocaiti-va, le-a zis Petru, si fiecare din voi sa fie botezat in Numele lui Isus, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh.” (Faptele Apostolilor 2:38)

 

Daca ai decis sa devii astazi crestin, bine ai venit in familia lui Dumnezeu. Acum, ca sa cresti in asemanare cu El, Biblia ne vorbeste sa perseveram in angajamentul nostru.

 

Boteaza-te, dupa cum a poruncit Cristos.

 

Spune altora despre credinta ta in Cristos.

 

Petrece timp zilnic cu Dumnezeu. Nu trebuie sa fie neaparat o perioada lunga de timp. Doar dezvolta-ti obiceiul de a te ruga Lui si a citi Cuvantul Sau. Roaga-L pe Dumnezeu sa faca sa creasca credinta ta si intelegerea Bibliei.

 

Cauta sa ai partasie cu alti crestini. Dezvolta un grup de prieteni crestini care sa raspunda la intrebarile tale si sa te sustina.

 

Cauta o biserica locala unde te poti inchina lui Dumnezeu. 

Calea prin Romani: Evanghelia Harului
 

Romani 1:20-21: “In adevar, insusirile nevazute ale Lui, puterea Lui vesnica si dumnezeirea Lui, se vad lamurit, de la facerea lumii, cand te uiti cu bagare de seama la ele in lucrurile facute de El. Asa ca nu se pot dezvinovati; fiindca, macar ca au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslavit ca Dumnezeu, nici nu I-au multumit; ci s-au dedat la ganduri desarte, si inima lor fara pricepere s-a intunecat.” Noi trebuie sa-L recunoastem pe Dumnezeu ca si Creatorul tuturor lucrurilor si sa acceptam pozitia noastra umila in creatia Lui.

 

Romani 6:23 “Fiindca plata pacatului este moartea; dar darul fara plata al lui Dumnezeu este viata vesnica in Isus Cristos, Domnul nostru.” Daca ramanem pacatosi, vom muri. Insa daca Il acceptam pe Isus ca Domn si Mantuitor al nostru, si ne pocaim de pacatele noastre, vom avea viata vesnica.

Romani 10:9-10 “Daca marturisesti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, si daca crezi in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat din morti, vei fi mantuit. Caci prin credinta din inima se capata neprihanirea, si prin marturisirea cu gura se ajunge la mantuire.” Marturiseste deci ca Isus Cristos este Domn si crede in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat din morti si vei fi mantuit!

Romani 10:13 “Fiindca oricine va chema Numele Domnului va fi mantuit.” Nu este nevoie de formule sau ritualuri religioase – cheama numele Domnului si vei fi mantuit!

Calea prin Romani: Esti Tu Gata sa Accepti Darul mantuirii lui Dumnezeu?
Daca crezi cu adevarat mesajul din Calea prin Romani, si vrei sa accepti chiar acum darul mantuirii lui Dumnezeu, atunci pocaieste-te de pacatele tale si intoarce-te cu tot restul vietii tale la Dumnezeu. Din nou, acesta nu este un ritual bazat pe ceva cuvinte specifice sau rugaciuni, ci mai degraba, o dorinta vie si un pas sincer de credinta.

“Tata, stiu ca am Ti-am incalcat poruncile si pacatele mele m-au despartit de Tine. Imi pare foarte rau si acum vreau sa ma intorc la Tine de la viata mea trecuta si pacatoasa. Te rog sa ma ierti, si sa ma ajuti sa nu mai pacatuiesc. Cred ca Fiul Tau, Isus Cristos, a murit pentru mine, a inviat din morti, este viu si aude rugaciunea mea. Il invit pe Isus sa devina Domnul vietii mele, sa ma conduca si sa domneasca in inima mea de astazi inainte. Te rog sa trimiti Duhul Sfant sa ma ajute sa Te ascult si sa fac voia Ta tot restul vietii mele. In numele lui Isus Te rog, Amin.”

 

“Pocaiti-va, le-a zis Petru, si fiecare din voi sa fie botezat in Numele lui Isus, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh.” (Faptele Apostolilor 2:38) Daca ai decis astazi sa-L primesti pe Isus, bine ai venit in familia lui Dumnezeu. Acum, ca sa cresti in asemanare cu El, Biblia ne indeamna sa perseveram in angajamentul nostru.

Biblia explica cum sa devii crestin in termeni foarte simpli:

 

A realiza cum sa devii crestin este cea mai mare descoperire din viata ta! A deveni crestin este mai mult decat sa apartii unei biserici sau sa spui o rugaciune. Este o relatie personala care va dura toata vesnicia. Stii ce ti se va intampla in momentul cand vei muri? Unde te vei afla? Care iti este destinatia?

 

Exista doar doua destinatii – si amandoua sunt vesnice: Iti vei petrece vesnicia ori in cer, ori in iad. Unde vei fi tu?

 

Vesnicia in cer – Aceasta destinatie este rezervata celor care accepta darul lui Cristos, viata vesnica. Contrar credintei populare, cerul nu este pentru cei care merg la biserica, pentru cei evlaviosi, sau “oamenii buni”. Singura conditie este sa primesti darul mantuirii al lui Dumnezeu.

 

Vesnicia in iad este rezervata pentru cei care Il resping pe Isus Cristos si Vestea Sa Buna. Biblia rezuma mesajul acestei Vesti Bune in felul urmator: “… Cristos a murit pentru pacatelee noastre, dupa Scripturi; a fost ingropat, si a inviat a treia zi, dupa Scripturi” (1 Corinteni 15:3b-4). Iadul este descris in Biblie ca un iaz cu foc si pucioasa.

Cum sa devii crestin – cercetarea faptelor

Biblia explica cum sa devii crestin in termeni foarte simpli:

 

Trebuie sa intelegi ca toti au pacatuit si nu pot trai dupa standardul de sfintenie al lui Dumnezeu. Romani 3:23 spune: “Caci toti au pacatuit, si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu.”

 

Trebuie sa intelegi ca pedeapsa pentru pacat este moartea. Romani 6:23 afirma: “Fiindca plata pacatului este moartea; dar darul fara plata al lui Dummnezeu este viata vesnica in Isus Cristos, Domnul nostru.”

 

Trebuie sa primesti darul lui Dumnezeu. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Sau, Isus Cristos, sa moara in locul nostru, ca sa fim despartiti de iad. Romani 5:8 spune: “Dumnezeu Isi arata dragostea fata de noi prin faptul ca, pe cand eram noi inca pacatosi, Cristos a murit pentru noi”. Conform invataturii Bibliei, nu este nevoie sa recurgem la vreo formula religioasa sau sa facem mai multe fapte bune decat rele. Dumnezeu ofera darul Sau in mod liber tuturor celor ce Il roaga. “Fiindca oricine va chema numele Domnului, va fi mantuit” (Romani 10:13).

Cum sa devii crestin – siguranta 100%

Odaca ce descoperi cum sa devii crestin si apoi accepti darul lui Dumnezeu, Biblia spune ca poti fi 100% sigur de destinatia ta vesnica.

 

1 Ioan 5:11-13 spune: “Si marturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viata vesnica, si aceasta viata este in Fiul Sau. Cine are pe Fiul, are viata; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viata. V-am scris aceste lucruri ca sa stiti ca voi, care credeti in Numele Fiului lui Dumnezeu, aveti viata vesnica.”

 

Esti sigur ca iti vei petrece vesnicia cu Dumnezeu in cer? Daca nu, atunci aceasta este o decizie ce nu poate fi amanata.

Sa devii crestin

 

Sa devii astazi crestin!

Cum pot deveni crestin? Dupa ce ti-ai pus toate intrebarile, ai cantarit toate evidentele si ai analizat toate argumentele, in cele din urma te vei confrunta cu intrebarea fundamentala pe care a pus-o Domnul Isus ucenicilor Sai in Matei 16:15:

 

“Dar voi cine ziceti ca sunt?”

 

Simon Petru I-a raspuns:

 

“Tu esti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu”.

 

Care este raspunsul tau?

 

Daca ai ajuns la aceeasi concluzie ca si Simon Petru, atunci mai ai cativa pasi pana la a avea o relatie personala cu Dumnezeul nostru iubitor. Aceasta este speranta noastra sincera si rugaciunea ca fiecare sa ajunga la aceasta concluzie, fiindca stim ca adevarata fericire, bucurie si pace vin doar atunci cand recunoastem scopul existentei noastre si predam vointa noastra Creatorului nostru. Asa cum vei vedea, crestinismul nu este bazat pe vreo cladire religioasa, formula sau ritual, ci inseamna pur si simplu sa crezi cu adevarat in inima ta.

Planul Mantuirii: – Nasterea din nou este Raspunsul la cea mai Importanta Intrebare a Vietii


Planul Mantuirii – Noi credem ca cea mai importanta intrebare a vietii este “Vei merge in cer cand vei muri?” Aceasta nu este o intrebare despre cat de bun esti, daca mergi la biserica, sau cat de multi bani donezi pentru caritate. Dumnezeu spune, ca pentru a merge in cer, trebuie sa te nasti din nou (Ioan 3:3).

Planul Mantuirii: Cum putem fi nascuti din nou?
Planul mantuirii se gaseste in Biblie. Dumnezeu ne prezinta cat se poate de clar planul Sau pentru a fi “nascut din nou”.

Mai intai, noi trebuie sa-L recunoastem pe Dumnezeu ca si Creator al tuturor lucrurilor si sa acceptam pozitia noastra smerita in creatia Sa. “Vrednic esti Doamne si Dumnezeul nostru, sa primesti slava, cinstea si puterea, caci Tu ai facut toate lucrurile, si prin voia Ta stau in fiinta si au fost facute” (Apocalipsa 4:11).

Apoi, trebuie sa intelegem ca suntem pacatosi. “Caci toti au pacatuit, si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23)

Fiindca suntem pacatosi, noi suntem condamnati la moarte. “Fiindca plata pacatului este moartea…” (Romani 6:23) Aceasta inseamna despartirea vesnica de Dumnezeu.

Insa Dumnezeu ne-a iubit atat de mult, incat a dat pe Singurul Sau Fiu, Isus, sa ia pacatul nostru si sa moara in locul nostru. “Dar Dumnezeu Isi arata dragostea fata de noi prin faptul ca, pe cand eram noi inca pacatosi, Hristos a murit pentru noi” (Romani 5:8). Desi noi nu putem intelege cum, Dumnezeu spune ca pacatele noastre au fost puse asupra lui Isus si El a murit in locul nostru. Isus a devenit inlocuitorul nostru.

In Biblie, un temnicer i-a intrebat pe Pavel si Sila: “Domnilor, ce trebuie sa fac ca sa fiu mantuit? Pavel si Sila i-au raspuns, ‘Crede in Domnul Isus, si vei fi mantuit tu si casa ta.’” (Faptele Apostolilor 16:30-31).

Este foarte clar ce zice Biblia: crede in Isus – Cel care a luat pacatele noastre, a murit in locul nostru, a fost ingropat, si pe care Dumnezeu L-a inviat din morti. Sangele lui Cristos si invierea ne asigura de viata vesnica atunci cand Il chemam pe Cristos ca Domn si Mantuitor. “Fiindca oricine va chema Numele Domnului, va fi mantuit” (Romani 10:13). “Oricine” ne include pe toti si fiecare din noi.

Prin urmare, daca intelegi ca esti pacatos, si crezi ca Isus Cristos a venit sa fie Singurul Rascumparator pentru pacat, atunci intelegi planul mantuirii. Intrebarea este – esti tu gata sa aplici acest plan, primind darul lui Dumnezeu, pe Fiul Sau, Isus Cristos? Daca da, crede in Cristos, pocaieste-te de pacatele tale si preda-I Lui ca Domn, tot restul vietii tale:

“Tata, stiu ca am Ti-am incalcat poruncile si pacatele mele m-au despartit de Tine. Imi pare foarte rau si acum vreau sa ma intorc la Tine de la viata mea trecuta si pacatoasa. Te rog sa ma ierti, si sa ma ajuti sa nu mai pacatuiesc. Cred ca Fiul Tau, Isus Cristos, a murit pentru mine, a inviat din morti, este viu si aude rugaciunea mea. Il invit pe Isus sa devina Domnul vietii mele, sa ma conduca si sa domneasca in inima mea de astazi inainte. Te rog sa trimiti Duhul Sfant sa ma ajute sa Te ascult si sa fac voia Ta tot restul vietii mele. In numele lui Isus Te rog, Amin.”

“Pocaiti-va, le-a zis Petru, si fiecare din voi sa fie botezat in Numele lui Isus, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh.” (Faptele Apostolilor 2:38)

Daca ai decis astazi sa-L primesti pe Isus, bine ai venit in familia lui Dumnezeu. Acum, ca sa cresti in asemanare cu El, Biblia ne indeamna sa perseveram in angajamentul nostru.

 

Siguranta mantuirii: oare este ea posibila?

 


Siguranta mantuirii este posibila. Vezi 1 Ioan 5:11-13: “Si marturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viata vesnica, si aceasta viata este in Fiul Sau. Cine are pe Fiul, are viata; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viata. V-am scris aceste lucruri ca sa stiti ca voi, care credeti in Numele Fiului lui Dumnezeu, aveti viata vesnica”. Dumnezeu vrea sa stim ca avem viata vesnica. Aceste versete ne arata intr-un mod cat se poate de clar ca cei care au crezut in Isus Cristos si L-au acceptat ca si Mantuitorul lor personal, au viata vesnica. Viata vesnica este chiar asa – vesnica. Romani 8:38-39 spune: “Caci sunt bine incredintat ca nici moartea, nici viata, nici ingerii, nici stapanirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici inaltimea, nici adancimea, nici o alta faptura, nu vor fi in stare sa ne desparta de dragostea lui Dumnezeu, care este in Isus Hristos, Domnul nostru”. Nimic nu poate desparti un copil al lui Dumnezeu de Tatal lui.

Siguranta Mantuirii: De ce ma indoiesc de ea?
Multi crestini pun la indoiala siguranta mantuirii. Poate trec printr-o perioada de instabilitate emotionala. Poate au permis indoielii sa se strecoare in inima lor sau sunt condusi de sentimente. Poate trec printr-o perioada de uscaciune spirituala si nu experimenteaza bucurie in umblarea lor spirituala. Trairea in pacat poate de asemenea sa fie cauza, iar Satan incearca sa-i amageasca facandu-i sa gandeasca, ca nu sunt suficient de buni pentru a primi iertarea lui Dumnezeu si rasplata vesnica.

Fii sigur ca multi se confrunta din cand in cand cu unul sau toate aceste lucruri. Tine minte urmatoarele sugestii care iti pot fi de ajutor:

  • Roaga-l pe Domnul sa-ti descopere pacatul nemarturisit. Apoi pocaieste-te de acel pacat.
  • Citeste zilnic Biblia. Studiaza versetele specifice despre mantuire.
  • Roaga-te intr-un mod regulat. Vorbeste cu Domnul si roaga-L sa te ajute.
  • Increde-te in Domnul. Nu uita ca El te iubeste mult.
  • Alunga indoiala.
  • Lauda-L pe Dumnezeu si multumeste-I. Nu lasa sentimentele sa-ti fure bucuria.

Siguranta mantuirii: Intelegerea suportului biblic
Isus ne spune personal ca ne da viata vesnica si nimic nu ne-o poate lua: “Oile mele asculta glasul Meu; Eu le cunosc, si ele vin dupa Mine. Eu le dau viata vesnica, in veac nu vor pieri, si nimeni nu le va smulge din mana Mea. Tatal Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decat toti; si nimeni nu le poate smulge din mana Tatalui Meu. Eu si Tatal una suntem” (Ioan 10: 27-30).

Mantuirea este un dar al harului. Efeseni 2:8 spune: “Caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu”.

Romani 10:13. De asemenea, sa fim siguri ca stim aceasta “Fiindca oricine va chema Numele lui Dumnezeu, va fi mantuit”.

Faptul ca stim acest lucru ne da nadejde. Putem sti ca Isus Cristos ne va declara ai Lui pentru totdeauna. “Caci insusi Domnul, cu un strigat, cu glasul unui arhanghel si cu trambita lui Dumnezeu, Se va pogori din cer, si intai vor invia cei morti in Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti toti impreuna cu ei, in nori, ca sa intampinam pe Domnul in vazduh; si astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:16-17).

Daca te confrunti cu indoieli, roaga-te cu o rugaciune asemantoare: “Dumnezeule, nu sunt sigur daca sunt copilul Tau. Cred ca ai trimis pe Fiul Tau Isus in lume sa moara pentru pacatele mele. Cred ca El a inviat din morti si imi ofera viata vesnica. Il primesc ca si Mantuitor al meu. Iti multumesc ca ma ierti si imi daruiesti viata cu Tine pentru vesnicie. Ajuta-ma sa cred ca ai raspuns la rugaciunea mea. In numele lui Isus, Amin.”

 

Mersul in cer: este cerul un loc real?

 


Mersul in cer este posibil daca cerul este un loc real. Cuvantul “cer” este deseori folosit pentru a descrie o preferinta, sentiment sau experienta extrem de placute. Dar este oare cerul un loc actual? Biblia spune ca exista un loc care se numeste cer. Este o locatie populata si este Unul care guverneaza. Isaia 6:1-2a spune, “In anul mortii imparatului Ozia, am vazut pe Domnul sezand pe un scaun de domnie foarte inalt, si poalele mantiei Lui umpleau templul. Serafimii stateau deasupra Lui, si fiecare avea sase aripi…” 1 Imparati 22:19 spune: “Si Mica a zis: “Asculta dar cuvantul Domnului! Am vazut pe Domnul stand pe scaunul Lui de domnie si toata ostirea cerurilor stand langa El, la dreapta si la stanga Lui.” Cerul este locul unde locuieste Dumnezeu; acolo locuiesc de asemenea, si ostirile ceresti si ingeresti. Aceste ostiri sunt mesagerii lui Dumnezeu care implinesc poruncile Lui fata de copiii Sai. Ps. 91:11 spune, “Caci El a poruncit ingerilor Sai sa te pazeasca in toate caile tale…”

Cerul se afla dincolo de valul care desparte imparatia vizibila de cea invizibila. Omul nu poate vedea cu ochiul liber microorganismele, si totusi stim ca ele exista printre noi, avand proprietati si caracteristici. In acelasi mod stim, prin credinta, ca cerul exista si ca este locul de unde domneste Dumnezeu.

Mersul in cer: cine poate ajunge acolo?
Mersul in cer este o certitudine pentru toti cei care   cred in Cristos si viseaza la fel de mult sa ajunga in cer. Este un gand omenesc, firesc in timpul calatoriei pe pamant.

Iov a afirmat corect, “Omul nascut din femeie, are viata scurta, dar plina de necazuri” (Iov 14:1). Prin urmare, fiecare faptura tanjeste dupa un loc mai bun, unde este pace si odihna. Dar Dumnezeu a rezervat cerul doar pentru cei care Il iubesc, care si-au dedicat viata Lui in timpul trairii lor pe pamant.

1 Petru 1:3-5 spune, “Binecuvantat sa fie Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Cristos, care, dupa indurarea Sa cea mare ne-a nascut din nou prin invierea lui Isus Cristos din morti, la o nadejde vie, si la o mostenire nestricacioasa si neintinata, si care nu se poate vesteji, pastrata in ceruri pentru voi. Voi sunteti paziti de puterea lui Dumnezeu, prin credinta, pentru mantuirea gata sa fie descoperita in vremurile de apoi!”

Nu exista aceeasi speranta pentru cei necredinciosi. Soarta finala a celor care nu-L iubesc pe Dumnezeu este iadul. In Luca 16:22b-23 este scris: “… A murit si bogatasul, si l-au ingropat. Pe cand era el in Locuinta mortilor, in chinuri, si-a ridicat ochii in sus, a vazut de departe pe Avraam, si pe Lazar in sanul lui.”

Mersul in cer: cum poate sa ajunga cineva acolo?
Mersul in cer este o calatorie care va avea loc in viitor pentru toti cei care devin una cu El. Credinciosul intra in prezenta lui Dumnezeu imediat dupa moarte. 2 Corinteni 5:1 spune: “Stim, in adevar, ca, daca se desface casa pamanteasca a cortului nostru trupesc, avem o cladire in cer de la Dumnezeu, o casa, care nu este facuta de mana, ci este vesnica”.

Credinciosul are speranta aceasta din momentul in care Il primeste pe Cristos. Credinciosii realizeaza ca umblarea lor pe pamant este doar un moment in lumina vesniciei petrecute cu Dumnezeu in cer; acesta este motivul pentru care noi rabdam suferinta si greutatile, fiindca stim ca va veni ziua cand Dumnezeu ne va chema la El acasa.

1 Tesaloniceni 4:14-18 ne spune: “Caci daca credem ca Isus a murit si a inviat, credem si ca Dumnezeu va aduce inapoi impreuna cu Isus pe cei care au adormit in El. Iata, in adevar, ce va spunem, prin Cuvantul Domnului: noi cei vii, care vom ramane pana la venirea Domnului, nu vom lua-o inaintea celor adormiti. Caci Insusi Domnul, cu un strigat, cu glasul unui arhanghel si cu trambita lui Dumnezeu, Se va cobori din cer, si intai vor invia cei morti in Cristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi ramas, vom fi rapiti toti impreuna cu ei, in nori, ca sa intampinam pe Domnul in vazduh; si astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mangaiati-va dar unii pe altii cu aceste cuvinte.”

Daca intelegi ca esti pacatos, si crezi ca Isus Cristos a venit sa fie singurul Rascumparator pentru pacat, atunci vei intelege cum sa ajungi in cer. Intrebarea este – esti gata sa primesti darul lui Dumnezeu, Fiul Sau, Isus Cristos? Daca da, crede in Cristos, pocaieste-te de pacatele tale, si preda-ti viata Lui, care este Domn:

“Tata, stiu ca am Ti-am incalcat poruncile si pacatele mele m-au despartit de Tine. Imi pare foarte rau si acum vreau sa ma intorc la Tine de la viata mea trecuta, pacatoasa. Te rog sa ma ierti, si sa ma ajuti sa nu mai pacatuiesc. Cred ca Fiul Tau, Isus Cristos, a murit pentru mine, a inviat din morti, este viu si aude rugaciunea mea. Il invit pe Isus sa devina Domnul vietii mele, sa ma conduca si sa domneasca in inima mea de astazi inainte. Te rog sa trimiti Duhul Sfant sa ma ajute sa Te ascult si sa fac voia Ta tot restul vietii mele. In numele lui Isus Te rog, Amin.”

 

“Pocaiti-va, le-a zis Petru, si fiecare din voi sa fie botezat in Numele lui Isus, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh.” (Faptele Apostolilor 2:38) Daca ai decis sa-L primesti pe Isus astazi, bine ai venit in familia lui Dumnezeu. Acum, ca sa cresti in asemanare cu El, Biblia ne spune sa perseveram in angajamentul nostru.

 

Cum poti ajunge in cer – intelegeri gresite

 


Multa lume crede ca raspunsul la intrebarea “cum poti ajunge in cer” este: sa fii un om bun. Pentru unii, a fi bun inseamna sa nu fii rau. Poate una sau mai multe din urmatoarele caracteristici te descriu pe tine: Nu ai omorat pe nimeni. Nu furi. Nu injuri prea mult. Nu minti prea des. Nu esti dependent de droguri. Nu inseli. Rareori mergi la jocuri de noroc. Constiinta iti este curata pentru ca nu esti chiar asa de rau cum sunt oamenii despre care citesti in ziare sau pe care ii vezi la televizor. Esti exact asa cum sunt toti ceilalti pe care ii cunosti si nu se poate sa mergiin iad. Prin urmare, esti destul de sigur ca dupa ce mori Dumnezeu te va lasa in cerul Sau, nu-i asa?

Multi altii cred ca raspunsul la intrebarea cum sa ajungi in cer se decide in jurul faptelor bune. Poate una sau mai multe din urmatoarele caracteristici te descriu pe tine: Dai bani cersetorilor sau ceva de mancare celor fara adapost care stau la colturile strazii. Esti implicat activ in activitatile comunitatii si cele civice. Iti daruiesti cu generozitate timpul, talentele, si/sau iti donezi banii organizatiilor caritabile si non-profit. Esti mai bun decat multi pe care ii cunosti. De fapt, esti asa de bun, incat esti convins ca dupa ce mori, cu siguranta Dumnezeu te va lasa in cerul Sau, nu-i asa?

Mai sunt si altii care cred ca ritualurile religioase le vor fi biletul de intrare in cer. Urmatoarele afirmatii probabil te descriu pe tine: Imbratisezi credintele religioase care iti spun cum sa traiesti o viata spirituala. Religia ta afirma ca exista Dumnezeu, dar nu iti spune cum poti avea o relatie personala cu El. Si in ciuda tuturor ritualurilor religioase, religia ta nu iti garanteaza ca urmarea lor te va ajuta sa ajungi in cerul lui Dumnezeu, nu-i asa?

Cum sa ajungi in cer – Crede adevarul!
Adevarul este ca exista doar o singura cale pentru toate fiintele umane prin care acestea pot ajunge in cer. Aceasta cale este credinta in Domnul Isus Cristos.

Fiecare fiinta umana este, prin natura ei, o fiinta pacatoasa. Biblia spune ca eforturile noastre de a face “fapte bune” nu sunt acceptabile inaintea lui Dumnezeu (Efeseni 2:8-9). Doar Dumnezeu Singur este sfant. Doar Dumnezeu Singur este bun. Dumnezeu a creat o cale prin care fiintele umane pacatoase pot intra in cer.

Dumnezeu este singura Fiinta perfecta in intregul univers, si El a venit pe pamant acum 2000 de ani ca si om – Isus. Mama Lui a fost o fecioara pe nume Maria. Insa Maria nu a fost insarcinata printr-un om, ci prin Duhul Sfant al Dumnezeului cel Viu. Ea a nascut pe Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Cristos.

Legile lui Dumnezeu cereau pentru salvarea unei vieti, luarea altei vieti. Omenirea a fost atat de pacatoasa ca jertfele animalelor aduse de poporul evreu nu o mai puteau curati de pacatele ei. Asa ca, Dumnezeu S-a jertfit pe Sine, prin persoana Domnului Isus Cristos, astfel incat pacatele noastre sa fie iertate prin sangele Lui. In timpul vietii Sale pe pamant, Isus a trait o viata desavarsita si fara pacat.

Isus Cristos a murit pe cruce. A fost ingropat in mormant pentru trei zile si a treia zi a fost inviat din morti. Dupa patruzeci de zile, S-a intors in cer, unde domneste si acum. El Se va intoarce pe pamant a doua oara pentru a-i lua la Sine pe cei care si-au marturisit credinta in El.

Cum sa ajungi in cer – Atitudine personala
Isus a murit pentru ca cei care cred in El sa nu mai fie condamnati la o vesnicie traita in separare de Dumnezeu. Daca vrei sa fii sigur ca ajungi in cer dupa ce vei muri si crezi ca Isus Cristos a murit sa te mantuiasca de pedeapsa pentru pacatele tale, raspunde la aceste intrebari.

Recunosti ca esti pacatos si crezi ca Isus Cristos a venit ca Singurul Rascumparator pentru pacat? Esti gata sa primesti darul lui Dumnezeu – Fiul Sau, Isus Cristos? Daca da, crede in Cristos, pocaieste-te de pacatele tale, si preda-I Lui ca Domn tot restul vietii tale:

“Tata, stiu ca am Ti-am incalcat poruncile si pacatele mele m-au despartit de Tine. Imi pare foarte rau si acum vreau sa ma intorc la Tine de la viata mea trecuta si pacatoasa. Te rog sa ma ierti, si sa ma ajuti sa nu mai pacatuiesc. Cred ca Fiul Tau, Isus Cristos, a murit pentru mine, a inviat din morti, este viu si aude rugaciunea mea. Il invit pe Isus sa devina Domnul vietii mele, sa ma conduca si sa domneasca in inima mea de astazi inainte. Te rog sa trimiti Duhul Sfant sa ma ajute sa Te ascult si sa fac voia Ta tot restul vietii mele. In numele lui Isus Te rog, Amin.”

Daca ai decis astazi sa-L primesti pe Isus, bine ai venit in familia lui Dumnezeu. Acum, ca sa cresti in asemanare cu El, Biblia ne indeamna sa perseveram in angajamentul nostru. 

Sa devii astazi crestin!


Cum pot deveni crestin? Dupa ce ti-ai pus toate intrebarile, ai cantarit toate evidentele si ai analizat toate argumentele, in cele din urma te vei confrunta cu intrebarea fundamentala pe care a pus-o Domnul Isus ucenicilor Sai in Matei 16:15:

“Dar voi cine ziceti ca sunt?”

Simon Petru I-a raspuns:

“Tu esti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu”.

Care este raspunsul tau?

Daca ai ajuns la aceeasi concluzie ca si Simon Petru, atunci mai ai cativa pasi pana la a avea o relatie personala cu Dumnezeul nostru iubitor. Aceasta este speranta noastra sincera si rugaciunea ca fiecare sa ajunga la aceasta concluzie, fiindca stim ca adevarata fericire, bucurie si pace vin doar atunci cand recunoastem scopul existentei noastre si predam vointa noastra Creatorului nostru. Asa cum vei vedea, crestinismul nu este bazat pe vreo cladire religioasa, formula sau ritual, ci inseamna pur si simplu sa crezi cu adevarat in inima ta.

Sa devii crestin: Pasi prin Evanghelie
In primul rand, poti fi sigur ca Dumnezeu te iubeste neconditionat si doreste sa ai o relatie personala cu El.

“Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3:16).

In al doilea rand, trebuie sa recunosti inaintea lui Dumnezeu ca natura ta e pacatoasa, pentru ca aceasta este ceea ce ne separa pe noi toti de El.

“Caci toti au pacatuit, si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23)

In al treilea rand, trebuie sa te opresti de la a mai incerca sa placi lui Dumnezeu prin efortul tau, si sa intelegi ca mantuirea prin sangele lui Isus Cristos este un dar pe care niciunul din noi nu il merita.

“Dar Dumnezeu Isi arata dragostea fata de noi, prin faptul ca, pe cand eram noi inca pacatosi, Cristos a murit pentru noi” (Romani 5:8)

In ultimul rand, trebuie doar sa pasesti inainte si sa accepti din inima darul lui Dumnezeu – Fiul Sau, Isus Cristos.

“Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12)

Prin urmare, acum stii deja pasii esentiali pentru a deveni crestin. In consecinta, daca doresti darul lui Dumnezeu, viata vesnica si partasia cu El, esti cat se poate de aproape de actul sincer de credinta.

Isus spune:

“Isus i-a zis: “Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine” (Ioan 14:6)

Isus mai spune:

“Iata Eu stau la usa, si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el, si el cu Mine” (Apocalipsa 3:20). 

A-L primi pe Isus, inseamna sa-L rogi sa vina in viata ta, sa-ti ierte toate pacatele si sa devina Domnul si Mantuitorul tau. Aceasta nu este doar o actiune intelectuala, ci mai degraba un act de credinta sincera si de buna voie.

Daca vrei sa-L primesti pe Isus acum si sa accepti mantuirea – darul Lui, trebuie doar sa crezi in Isus Cristos, sa te pocaiesti de pacatele tale si sa te intorci cu toata viata ta la El. Aceasta nu este un ritual bazat pe niste cuvinte specifice, ci mai degraba un indrumator de rugaciune pentru pasul tau sincer de credinta.

“Tata, stiu ca am Ti-am incalcat poruncile si pacatele mele m-au despartit de Tine. Imi pare foarte rau si acum vreau sa ma intorc la Tine de la viata mea trecuta pacatoasa. Te rog sa ma ierti, si sa ma ajuti sa nu mai pacatuiesc. Cred ca Fiul Tau, Isus Cristos, a murit pentru mine, a inviat din morti, este viu si aude rugaciunea mea. Il invit pe Isus sa devina Domnul vietii mele, sa ma conduca si sa domneasca in inima mea de astazi inainte. Te rog sa trimiti Duhul Sfant sa ma ajute sa Te ascult si sa fac voia Ta tot restul vietii mele. In numele lui Isus Te rog, Amin.”

“Pocaiti-va, le-a zis Petru, si fiecare din voi sa fie botezat in Numele lui Isus, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh.” (Faptele Apostolilor 2:38)

Daca ai decis sa devii astazi crestin, bine ai venit in familia lui Dumnezeu. Acum, ca sa cresti in asemanare cu El, Biblia ne vorbeste sa perseveram in angajamentul nostru.

 

Marea Trimitere – O invatatura personala


Marea Trimitere este una din cele mai importante pasaje din Sfanta Scriptura. In primul rand, este ultima porunca directa lasata de Isus ucenicilor Lui. In al doilea rand este o chemare speciala a lui Cristos catre toti urmasii Lui, de a face ceva specific cat sunt pe acest pamant. Marea trimitere :

Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, si le-a zis: „Toata puterea Mi-a fost data in cer si pe pamant. Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezandu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit. Si iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului. Amin. (Matei 28:18-20).

Marea Trimitere – Importanta ei pentru crestini
Marea Trimitere este sfarsitul unei Evanghelii si inceputul credintei in actiune pentru toti crestinii. Aceasta porunca a lui Isus este importanta pentru ca este o porunca personala – de a avea o credinta profunda in Isus Cristos, asa cum este indicat in versetul 18. „Toata puterea Mi-a fost data in cer si pe pamant”. Afirmatia este una extrem de puternica, si necesita credinta in Isus, confirmand astfel puterea Sa in vietile crestinilor si credinciosia lor pentru El. Acest verset are rolul de a stabili clar atotputernicia lui Isus si dumnezeirea Sa. Daca crestinii nu cred aceasta afirmatie, nu exista incredere completa. Isus este foarte clar cu privire la autoritatea Sa in lume – este completa si totala de la inceputul timpurilor (Ioan 1:1-3)

In versetul 19, Isus le da credinciosilor indrumari specifice, pe care sa le urmeze dupa ce si-au marturisit credinta. „Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezandu-i in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh.” El porunceste ca toti credinciosii sa mearga si sa impartaseasca Vestea Buna a mantuirii in toata lumea. Oamenii aud aceasta chemare si raspund – mergand in fiecare an in calatorii misionare pe tot pamantul, impartasind cuvantul lui Isus Cristos. Multi crestini au facut sacrificii uimitoare, calatorind in regiuni ale lumii departe de orasele civilizate in jungle si deserturi. Insa campul de misiune poate fi uneori foarte aproape casa ta. Poate fi un vecin care nu a auzit Vestea cea Buna sau o intreaga zona unde oamenii nu isi pot permite cumpararea unei biblii din cauza saraciei. In secolul XXI, internetul a devenit un camp de misiune unde oamenii se pot intalni si impartasi dragostea lui Isus. Locuri si oameni care au nevoie sa auda Evanghelia sunt pretutindeni!

Un alt aspect important al versetului 19 este ca Isus ii invata pe ucenicii Sai, in mod special – doctrina despre Trinitate. Cele trei Persoane ale Trinitatii sunt fiecare egale si fiecare Dumnezeu; iar aici este prezentata Trinitatea in ordinea logica: Tatal, Fiul si Duhul Sfant – insa un singur Dumnezeu de la inceput (vezi romani 1:20).

In ultimul rand, in versetul 20, prin afirmatiile Sale catre urmasi, Isus ofera directii clare: „si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit. Si iata ca Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului.” Crestinii sunt indemnati sa-i invete pe altii despre Isus Cristos si deplinatatea adevarului Sau. Noi nu-L putem propovadui pe Cristos ca Domn si Mantuitor in timp ce respingem anumite invataturi ale Lui. Invatand pe altii adevarurile Scripturii, prin versetul 20 suntem incredintati ca Isus Cristos ne va sprijini. Acest fapt s-a dovedit a fi demn de incredere de-a lungul secolelor, intrucat milioane de credinciosi au auzit, acceptat si impartasit Vestea Buna a lui Isus Cristos. Da, Isus s-a inaltat inapoi la cer, dar este prezent prin puterea Duhului Sfant in fiecare credincios!

Marea trimitere – o chemare personala
Prin Marea Trimitere, Isus cheama fiecare crestin sa impartaseasca Vestea Buna, mergand prin credinta. Aceasta este credinta insotita de fapte! Oamenilor care se supun poruncii date de Isus, li se va schimba viata spirituala pentru totdeauna! Poti impartasi Vestea cea Buna unui vecin sau mutandu-te in alta tara, pentru a vesti Evanghelia oamenilor de acolo. Poti darui copiiilor strazii, le poti spune despre Cristos, sau poti impartasi Cuvantul intr-un oras la doua ore distanta de casa ta. Fiecare crestin este dator sa impartaseasca Evanghelia oriunde merge. Daca esti credincios, unde te-a trimis Isus Cristos sa mergi? Pe cine ti-a pus Dumnezeu pe inima pentru a-i duce darul mantuirii? Ce pasi mici sau mari poti face, stiind ca Isus va fi de partea ta, „pentru a face ucenici din toate neamurile” ?

 

 

Patimile lui Cristos – Filmul puternic al lui Mel Gibson…

 


Patimile lui Cristos si adevarul despre El sunt revelate. De ce a fost nevoie ca El sa moara pe cruce?

Patimile lui Isus este un film despre ultimele douasprezece ore din viata lui Isus Cristos de acum aproximativ 2000 ani. Filmul incepe cu o scena in Gradina Ghetsimani unde Isus a mers sa se roage dupa ultima cina impreuna cu apostolii Lui. Isus este apoi arestat in gradina, dupa ce este tradat de Iuda Iscarioteanul, si luat inapoi la Iersualim unde liderii Fariseilor il vor confrunta cu acuzatii de blasfemie. El este apoi condamnat la moarte de liderii religiosi.

Dupa aceea, Isus este adus in fata lui Pilat, guvernatorul roman al Palestinei. Pilat a avut puterea de a decide crucificarea sau eliberarea lui Isus. Cariera politica a lui Pilat era in primejdie in acel timp, de aceea nu dorea sa mai aiba si alte conflicte. Daca nu le permitea liderilor religiosi sa-L crucifice pe Isus, si-ar fi cauzat multe probleme. Astfel Pilat a cedat aceasta decizie regelui Irod. Acesta insa, l-a trimis pe Isus inapoi lui Pilat, care a dat apoi multimii oportunitatea de a decide intre eliberarea lui Isus sau a talharului Baraba. Multimea a ales sa-l lase liber pe Baraba si l-a condamnat pe Isus la moarte.

Patimile lui Cristos – o parte remarcabila a istoriei
Patimile lui Isus continua cu predarea Lui soldatilor romani, care Il bat in repetate randuri. Dupa aceea este adus inapoi la Pilat care il prezinta multimii, sperand ca aceasta va fi deajuns; insa nu a fost. Pilat isi spala mainile in fata acestei dileme si ordona oamenilor lui sa faca cu Isus ceea ce doreste multimea.

Lui Isus ii este data o cruce proprie si ii se ordona sa o duca printre strazile Ierusalimului pana pe dealul Golgotei. Acolo, este pironit pe cruce si intelege ca Tatal Sau din ceruri Si-a intors privirea de la El din cauza pacatelor lumii pe care El (Isus) le-a luat asupra Sa. Dupa ore de tortura, Isus proclama „S-a sfarsit” si dupa aceea „In mainile Tale imi incredintez Duhul”.

In momentul mortii lui Isus se produce un mare cutremur de pamant iar perdeaua dinlauntrul Templului este rupta de sus pana jos; apoi este intuneric pentru 3 ore.

Trei zile mai tarziu, Isus Cristos inviaza din morti, invingand pacatul si moartea si asigurand astfel singura cale pentru omenire de a fi impacata cu Dumnezeu Tatal.

Patimile lui Cristos – De ce a trebuit ca Isus sa moara pe cruce?
Patimile lui Isus sunt extrem de intense. Dar de ce a trebuit ca Isus sa moara in acest fel? Cuvantul lui Dumnezeu pentru oameni – Biblia – spune faptul ca toti oamenii au pacatuit inaintea lui Dumnezeu incalcand poruncile Lui (exemplu: mintind, furand, poftind la bunul altuia, sexul in afara casatoriei, etc).

Chiar si un singur pacat comis impotriva lui Dumnezeu este deajuns pentru a ne separa de El pentru intreaga vesnicie. Biblia spune in Romani 3:23 „Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu”.

Dumnezeu a stiut ca exista o singura cale pentru a rascumpara omenirea pentru El, odata si pentru totdeauna. Aceasta a insemnat trimiterea Fiului Sau – Isus Cristos pe pamant, pentru a trai o viata fara pacat si a muri pe cruce, fiind unica jertfa ce rascumpara pacatele intregii lumi. Romani 5:8 spune „dar Dumnezeu isi arata dragostea fata de noi prin faptul ca, pe cand eram noi inca pacatosi, Hristos a murit pentru noi.”

Patimile lui Cristos – O Poveste de dragoste fundamentala
Patimile lui Isus este cu adevarat despre o poveste de dragoste — dragostea care Isus o are pentru tine si pentru mine. El a fost dispus sa moara pe cruce, sa primeasca toata ocara, durerea si suferinta extraordinara, si mai mult, sa ia asupra Lui pacatele intregii omeniri – din trecut, prezent si viitor. A fost dispus sa fie separat de Tatal Sau – Dumnezeu, cand a purtat pacatele mele si ale tale. A facut toate acestea pentru ca ne iubeste si vrea sa ne petrecem eternitatea cu El in rai. Insa acest lucru nu va fi posibil daca noi nu acceptam sacrificiul facut de El pentru noi. Refuzul de a crede in Isus Cristos ca Domn si de a-L primi in inima noastra, ne va face responsabili de toate pacatele pe care le-am comis impotriva lui Dumnezeu. Cand vom muri, vom fi judecati pentru aceste pacate si vom primi o sentinta – pentru moarte si separare eterna de Isus Cristos si Dumnezeu Tatal. Insa acesta nu trebuie sa fie si cazul tau. Urmareste link-ul de mai jos pentru a afla ce inseamna sa fii salvat!

 

 

Rugaciune de Iertare…numai prin „filtrul” Iisuss  

 

 


O rugaciune de iertare este ceva ce cautam cu totii intr-un moment al vietii. Iertarea este un dar pretios care nu este deloc usor de obtinut, nici usor de dat. Iertarea este esentiala vietii; ea ne elibereaza de greselile trecutului si ne da speranta pentru viitor. De dragul iertarii   iisus a venit pe pamant sa moara pentru omenire.

Rugaciune de Iertare: Facuta Posibila prin Isus Cristos
Rugaciunea de iertare este o rugaciune adresata lui Dumnezeu. Cu toate ca ne putem rani direct unii pe altii, toate pacatele noastre pana la urma Il ranesc pe Dumnezeu. Poate te intrebi cum de este posibil acest lucru. Cum de Il pot rani deficientele noastre pe Creatorul Atotputernic al universului? Chiar Ii pasa lui Dumnezeu? In Geneza 6, gasim cum Dumnezeu este intristat de toate nedreptatile ce si le-au facut oamenii unii altora: “Domnul a vazut ca rautatea omului era mare pe pamant, si ca toate intocmirile gandurilor din inima lui erau indreptate in fiecare zi numai spre rau. I-a parut rau Domnului ca a facut pe om pe pamant, si S-a mahnit in inima Lui.” (Geneza 6:5-6)

Fiind Atotcunoscator, Dumnezeu Se intristeaza chiar de un simplu gand rau. Astfel, iertarea finala trebuie de asemenea sa vina din partea lui Dumnezeu. Oricum, din pricina dreptatii Sale, iertarea nu poate fi data in mod gratuit. Fiecare pacat trebuie luat in seama pentru ca Dumnezeu sa fie un judecator drept. Isus Cristos a murit pe cruce la Calvar in locul nostru, astfel incat pacatele noastre sa poata fi iertate. Suferintele Lui au platit pentru greselile noastre. “Caci acesta este sangele Meu, sangele legamantului celui nou, care se varsa pentru multi, spre iertarea pacatelor.” (Matei 26:28)

In dragostea Lui, Dumnezeu a stiut ca constiinta noastra avea nevoie sa fie eliberata de vina si condamnare. El a stiut ca iertarea pacatelor era cea mai mare nevoie a noastra. In actul final al dragostei, Dumnezeu nu numai a suferit durerea pentru pacatele noastre, dar a si platit pentru consecintele acestora, ca noi sa avem oferita iertarea atunci cand pacatuim. Tot ce trebuie sa facem este sa acceptam iertarea Sa in dar.

Rugaciune de iertare: Roaga-L pe Dumnezeu pentru iertare
Poate ai gasit aceasta pagina web in timp ce cautai o rugaciune de iertare care sa-ti linisteasca sufletul chinut. Sau poate te lupti incercand sa ierti pe cineva care te-a ranit adanc. Pentru toti cei care Il accepta pe Isus Cristos ca Domn si Mantuitor, iertarea este oferita in dar. Daca recunoastem pacatele noastre si ne rugam pentru iertare, Dumnezeu ne va ierta – fara nici o indoiala: “Daca ne marturisim pacatele, El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire.” (1 Ioan 1:9)

Daca Il respingem pe Isus, in esenta, noi respingem darul de iertare al lui Dumnezeu. Prin aceasta noi spunem de fapt ca nu dorim sa ne impacam cu Dumnezeu (1 Ioan 1:10). Desi este alegerea noastra libera de a nu accepta iertarea lui Dumnezeu, in final noi vom fi responsabili de toate pacatele ce le-am comis pana la sfarsitul acestei vieti. Dorinta adanca a lui Dumnezeu este de a se impaca cu tine. “Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” (Ioan 3:16). Daca doresti sa fii iertat cu adevarat, ia seama la ce a zis Isus si accepta-L intr-un mod sincer ca Domn si Mantuitor personal. Vei fi iertat si Dumnezeu va incepe o lucrare de transformare in viata ta.

Rugaciune de Iertare: Primeste o Viata Noua
Rugaciunea de iertare ne da o noua speranta si un nou inceput. Toate pacatele noastre sunt sterse de Dumnezeu. “Pentru ca le voi ierta nelegiuirile, si nu-Mi voi mai aduce aminte de pacatele si faradelegile lor”. (Evrei 8:12)

Daca intelegi ca esti pacatos si crezi ca Isus Cristos a venit sa fie Singurul Rascumparator pentru pacat, atunci intelegi rugaciunea de iertare. Intrebarea este – esti tu gata sa aplici aceasta rugaciune, primind darul lui Dumnezeu, pe Fiul Sau, Isus Cristos? Daca da, crede in Cristos, pocaieste-te de pacatele tale si preda-I lui ca Domn, tot restul vietii tale:

“Tata, stiu ca am Ti-am incalcat poruncile si pacatele mele m-au despartit de Tine. Imi pare foarte rau si acum vreau sa ma intorc la Tine de la viata mea trecuta si pacatoasa. Te rog sa ma ierti, si sa ma ajuti sa nu mai pacatuiesc. Cred ca Fiul Tau, Isus Cristos, a murit pentru mine, a inviat din morti, este viu si aude rugaciunea mea. Il invit pe Isus sa devina Domnul vietii mele, sa ma conduca si sa domneasca in inima mea de astazi inainte. Te rog sa trimiti Duhul Sfant sa ma ajute sa Te ascult si sa fac voia Ta tot restul vietii mele. In numele lui Isus Te rog, Amin.”

“Pocaiti-va, le-a zis Petru, si fiecare din voi sa fie botezat in Numele lui Isus, spre iertarea pacatelor voastre; apoi veti primi darul Sfantului Duh.”(Faptele Apostolilor 2:38)

Daca ai decis astazi sa-L primesti pe Isus, bine ai venit in familia lui Dumnezeu. Acum, ca sa cresti in asemanare cu El, Biblia ne indeamna sa perseveram in angajamentul nostru.

 

Calitatile Unui Om Bun =Nici un om nenascut din nou,golit de falsitatea si rautatea satanei,prin botezul in moartea Lui,pentru a fi umplut cu Plinatatea Dumnezeiasca -nu este Bun

 


Dragut, prietenos, grijuliu, intelegator, rabdator, si iubitor sunt cateva din cuvintele care ne vin in minte atunci cand suntem rugati sa facem o lista cu calitatile unui om bun. Cineva poate sti ca un om este bun sau nu, daca se uita la faptele savarsite de acesta. Un loc bun pentru a vedea calitatile unui om este Cuvantul lui Dumnezeu, Biblia.

Calitatile unui Om Bun – Arata bunatate tuturor oamenilor

 
Biblia ne invata sa aratam bunatate celor in nevoie – aceasta este una din calitatile unui om bun.

“Si sa nu uitati binefacerea si darnicia; caci lui Dumnezeu jertfe ca acestea Ii plac.” (Evrei 13:15)

“Indeamna-i sa faca bine, sa fie bogati in fapte bune, sa fie darnici, gata sa simta impreuna cu altii.” (1 Timotei 5:18)

Este usor sa aratam mila oamenilor care ne plac si celor in nevoie. Insa o persoana care poseda calitatile unui om bun ar trebui sa manifeste mila si bunatate si fata de dusmani.

“Si daca dati cu imprumut acelora de la care nadajduiti sa luati inapoi, ce rasplata vi se cuvine? Si pacatosii dau cu imprumut pacatosilor ca sa ia inapoi intocmai. Voi insa, iubiti pe vrajmasii vostri, faceti bine si dati cu imprumut, fara sa nadajduiti ceva in schimb. Si rasplata voastra va fi mare si veti fi fiii Celui Prea Inalt; caci El este bun si cu cei nemultumitori si cu cei rai. Fiti dar milostivi, cum si Tatal vostru este milostiv.” (Luca 6:34-36)

Calitatile unui Om Bun – Ascultarea de Lege
Una din cele mai importante calitati a unui om bun este ascultarea de autoritati.

“Adu-le aminte sa fie supusi stapanirilor si dregatorilor, sa-i asculte, sa fie gata sa faca orice lucru bun.” (Tit 3:1).

“Oricine sa fie supus stapanirilor celor mai inalte; caci nu este stapanire care sa nu vina de la Dumnezeu. Si stapanirile care sunt, au fost randuite de Dumnezeu.” (Romani 13:1)

Calitatile unui Om Bun – Este oare lucrul acesta suficient pentru cer?
Cineva poate avea toate calitatile unui om bun, si cu toate acestea sa nu fie in cer! Biblia spune ca faptele bune nu-i mantuiesc pe oameni de pacat. Mantuirea este posibila doar prin mila si bunatatea lui Dumnezeu.

Noi toti am pacatuit (Romani 3:23) si nici un numar de fapte bune nu ne poate salva de pacatul nostru (Efeseni 2:8-9). Biblia spune ca noi toti suntem pacatosi si nu putem indeplini standardul lui Dumnezeu de perfectiune. Dimpotriva, noi meritam moartea ca pedeapsa pentru pacatele noastre (Romani 6:23).

Dumnezeu a facut o cale prin care sa fim iertati de pacatul nostru si aceasta este prin Fiul Sau fara pacat, Isus Cristos. El L-a trimis pe Fiul Sau pe pamant sa moara pentru pacatele noastre si sa asigure o cale prin care noi sa ne putem petrece vesnicia cu El in cer (2 Corinteni 5:21). El iti ofera darul Sau liber, viata vesnica; vei accepta darul Lui?

Daca doresti sa-L accepti pe Isus Cristos acum, roaga-te cu o rugaciune asemanatoare acesteia: “Dumnezeule, inteleg ca sunt pacatos si ca nu pot sa ajung in cer prin faptele mele bune. Ma pocaiesc de pacat si Te rog sa ma ierti. Cred ca Fiul Tau Isus a murit pe cruce pentru pacatele mele si a inviat din morti. Ma incred in Tine pentru mantuire. Accept acum darul Tau gratuit. Ajuta-ma sa ascult de Tine si sa incep sa cresc in umblarea mea. In numele lui Isus, Amin.”

Biblia spune ca daca accepti darul lui Isus Cristos, viata vesnica, iti vei petrece vesnicia cu Dumnezeu in cer. “Daca marturisesti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, si daca crezi in inima ta ca Dumnezeu L-a invitat din morti, vei fi mantuit.” (Romani 10:9

Pildele din Evanghelii

Pentru a înţelege pildele Domnului Isus, mai întâi trebuie să ştim ce este o pildă?

Pilda este o povestire care descrie stări de lucruri bune sau rele din viaţa religioasă a evreilor şi a creştinilor, unde persoanele bune sunt înlocuite cu lucruri bune din natură; cum ar fi plante, animale, de exemplu “grâu,” “oi,” etc., iar persoanele cu înclinaţii mai puţin bune, cu “neghină,” “capre,” etc.

De asemenea starea favorabilă în care se găsesc personajele pildelor este reprezentată uneori prin îmbrăcăminte bună, mâncare îmbelşugată, iar starea nefavorabilă prin lipsa acestora şi prin boală. Persoanele degradate moral cu numele de “schiopi”, “orbi”, etc.

Pedepsele sunt reprezentate prin foc. Acest foc este simbolic şi nu real.

Ucenicii s-au apropiat de Isus şi i-au zis:

“De ce le vorbeşti în pilde?” Isus le-a răspuns:

“Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat.” (Matei 13:10,11)

 PILDA SEMĂNĂTORULUI

(MATEI 13:3-8, 18-23, MARCU 4:3-8, 14-20, LUCA 8:5-9, 11-15)

Această pildă descrisă de trei evanghelişti este explicată de Domnul şi se aplică atât evreilor, cât şi păgânilor, cărora li s-a predicat Evanghelia. Poate ar fi de lămurit versetul din Matei 13:8, unde spune: “un grăunte   a dat o sută, altul şaizeci şi altul treizeci.”

Aici este vorba de creştinii conştiincioşi, dar care nu sunt la fel de îndemânatici. Cel care a produs o sută nu vrea să spună că el a produs rod sută la sută, ci numai că el a produs rod mai mult decât ceilalţi. În înţelesul nostru, sută la sută ar fi perfecţiunea, iar Domnul când a spus 30; 60 şi 100 nu s-a exprimat în procente. Deci cel care a produs 100 vrea să spună doar atât că a produs mai mult decât ceilalţi şi nu 100%, pentru că şi la acela care a produs o sută trebuie ca Domnul Isus să completeze, suta lui nefiind tot ceea ce cere dreptatea lui Dumnezeu. Nimeni în starea imperfectă nu poate îndeplini legea în mod perfect fără meritul lui Isus.

 PILDA NEGHINEI(MATEI 13:24-30; 36-43)

Pilda aceasta cuprinde o perioadă foarte lungă, de aproximativ două mii de ani. Ea începe să se desfăşoare la prima prezenţă a Domnului Isus, unde El este Semănătorul şi se sfârşeşte la a doua prezenţă, unde, ca Secerător şef, trimite lucrători numiţi “Îngeri” pentru a secera recolta.

Aici adevărul evanghelic este numit “grâu,” “sămânţa bună”, iar neadevărurile   care s-au strecurat sunt numite “neghină.” De altfel şi culturile acestea care au crescut împreună şi care sunt creştinii, sunt numite creştini care seamănă cu grâul şi creştini care seamănă cu neghina. Creştini care înţeleg bine adevărul şi creştini care nu-l înţeleg decât în parte, credinţa lor fiind zidită mai mult pe filosofii omeneşti. Aceştia pretind că sunt fiii lui Dumnezeu, dar în realitate nu sunt.

Satan a strecurat în doctrina curată învăţături false şi s-a folosit de “lupii îmbrăcaţi în piei de oaie” pentru a duce în rătăcire poporul Domnului; vom da mai jos câteva exemple în acest sens din epistolele Apostolilor.

În întâia Epistolă adresată bisericii din Corint, Grecia, aflăm că “neghina” a fost semănată sub forma unei învăţături false care pretindea că Cristos nu a înviat.

În a doua Epistolă adresată corintenilor, capitolul 11, Apostolul descrie necazurile lui cu apostolii mincinoşi şi cu unii creştini dintre evrei, care amestecau legea lui Moise cu Evanghelia lui Cristos, încurcând credinţa multora ca şi de altfel în Epistola către Galateni, unde Pavel atrage ferm atenţia în capitolul 5:4, “Voi care voiţi să fiţi neprihăniţi prin Lege v-aţi despărţit de Hristos.”

Efesenilor Pavel le scrie, “…ca să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor prin mijloacele de amăgire.” (Efes. 4:14)

Pavel se vede obligat să scrie bisericii din Colose, “…Dacă aţi murit împreună cu Hristos faţă de învăţăturile începătoare ale lumii, de ce ca şi cum aţi trăi încă în lume vă supuneţi la porunci ca acestea: Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru.” (Coloseni. 2:20,21)

Este clar că cineva acolo încerca să introducă ceremonii şi datini omeneşti în învăţătura curată a Evangheliei.

În biserica din Tesalonic se răspândise “neghina” sub forma unei idei false care pretindea că Domnul venise a doua oară şi începuse împărăţia lui Dumnezeu.

Aici Pavel profeţeşte că în biserica creştină se va ridica de-a lungul timpului un puternic sistem de amăgire, ai cărui muguri au apărut chiar din zilele Apostolului. Să luăm aminte: “…căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel care o opreşte să fie luat din drumul ei.” (2 Tesaloniceni. 2:7)

Lui Timotei, Pavel Apostolul îi scrie cum unii creştini opreau căsătoria. (O regulă de mai târziu a Bisericii Catolice). (1 Timotei 4:3)

La fel în capitolul 6:3-5 scrie: “Dacă învaţă cineva pe oameni o învăţătură deosebită şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie este plin de mândrie…”

În 2 Timotei capitolul 4:14 este amintit Alexandru căldărarul. Timotei este avertizat să se ferească de el, pentru că “ … este cu totul împotriva cuvintelor noastre….” versetul 15.

Cu puţin timp înainte de arestarea sa, Pavel a spus:

“ …Ştiu bine că după plecarea mea se vor vârî între voi lupi răpitori care nu vor cruţa turma şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase ca să atragă pe ucenici după ei.” (Fapte 20:29)

Celălalt mare Apostol, Petru, în a doua Epistolă avertizează, “ …În norod s-au ridicat proroci mincinoşi după cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi. (2 Petru 2:1) Apostolul Ioan şi Iuda avertizează că se vor strecura erezii în învăţătura creştină. Dar poate Cartea Apocalipsa oferă o vedere şi mai largă a acestor rătăciri de-a lungul celor şapte perioade ale bisericii creştine, din perioada primară Efes până la ultima, Laodicia.

Neghina rătăcirilor semănată de Satan a produs rod bogat de necredinţă. Doctrina iadului cu chinul veşnic, a sufletului care nu poate muri, a idolatrizării sfinţilor, a Liturghiei care omoară pe Cristos de câte ori vrea preotul, a unui Dumnezeu tripersonal şi altele. Marea biserică a Evului Mediu a fost o biserică coruptă până în măduva oaselor. Învăţăturile ei rătăcite au îmbătat şi mai îmbată şi astăzi lumea.

Dar acum a venit vremea socotelilor. A venit “secerişul” unde “grâul” este salvat, iar neghina va fi arsă în” foc”.

Domnul explică această pildă ucenicilor în linii mari. El explică cine este Semănătorul, cine este vrăşmaşul, pe cine reprezintă “grâul” şi “neghina”, spune că evenimentele cu care se va sfârşi această lume rea sunt numite “seceriş”, dar aparent lasă neexplicat cine sunt îngerii trimişi, ce reprezintă cuptorul aprins şi scrâşnirea dinţilor.

Susţinătorii teoriei iadului spun că cuptorul aprins este iadul, unde Domnul va arunca pe cei care nu fac parte din Biserică, adică pe restul lumii.

Pilda aceasta ilustrează scopul lui Dumnezeu cu privire la Biserica Sa, de a o alege dintre toate popoarele conform cu ceea ce spune Cuvântul inspirat în Fapte 15:14, “ … ca Să-şi aleagă din mijlocul lor un popor care să-I poarte numele.” Acesta a fost scopul principal pentru care a fost răspândită Evanghelia în toată lumea.

Al doilea scop a fost acela de mărturie. Adică de a încredinţa pe oameni că vine o zi de judecată (Fapte 17:30-31). Nu toată lumea este chemată a fi Biserica Domnului, dar toată lumea este îndemnată să se pocăiască. Numărul Bisericii este hotărât dinainte ca să fie format din 144 000 de membri.

Pilda ne mai ilustrează că deşi Satan a încercat să oprească dezvoltarea Bisericii (a “grâului”, înăbuşindu-l cu “neghină”) în ciuda aparenţei reuşite a lui , totuşi Dumnezeu este stăpân pe situaţie şi “Mica Turmă” va fi glorificată. Mulţimea de creştini numai cu numele nu vor fi glorificaţi. Ei vor fi foarte dezamăgiţi. Cuptorul din pildă, unde se spune că vor fi aruncaţi reprezintă ţările creştine care vor trece prin foarte mari necazuri.

“Cuptorul” şi “focul” din pildă nu sunt reale (cum de altfel nici “grâul” şi “neghina”).

“Cuptorul” şi “focul” reprezintă necazul cel mare care va veni peste popoarele creştine, în nici un înţeles al cuvântului nu reprezintă chinul veşnic.

Pilda ne mai spune că degeaba a semănat Satana “neghina” rătăcirilor. Dumnezeu este mai înţelept şi mai puternic şi-l va zdrobi pe Satana sub picioarele Bisericii. Romani 16:20.

“Îngerii” din pildă sunt tot membrii Bisericii angajaţi în răspândirea adevărurilor Evangheliei, în special acelea care se referă la a doua prezenţă a Domnului, care deşi de faţă, nu este văzut de lume pentru că este o fiinţă spirituală. Dacă El S-ar arăta lumii, cum s-a arătat lui Pavel pe drumul Damascului, urmările ar fi aceleaşi: pierderea vederii. “Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile.” (Luca 17:20)

 PILDA GRĂUNTELUI DE MUŞTAR (MATEI 13:31-32)

Pilda aceasta şi cea următoare a aluatului, este rostită de Domnul înainte de a explica “Pilda neghinei” pe care tocmai o rostise.

Pilda grăuntelui de muştar explică aceeaşi istorie a creştinismului ca şi “Pilda neghinei”. Ea se ocupă în mod unilateral de creştinismul fals, de creştinii numai cu numele.

Pilda profeţeşte ceea ce istoria de mai târziu a confirmat:

Creştinizarea imperiului Roman, cel mai mare imperiu din câte a cunoscut lumea vreodată şi care a supravieţuit sub diferite forme până la începutul secolului al XX-lea. Un imperiu atât de vast creştinizat se aseamănă cu un mare copac.

Începutul răspândirii Evangheliei a fost mic şi neânsemnat, ca un mic grăunte de muştar. A fost planul lui Dumnezeu ca Evanghelia să fie vestită în toată lumea şi Apostolul Pavel a fost desemnat ca un vas ales să o ducă până în capitala imperiului, până la Roma. Dar Satan a reuşit să corupă credinţa multora, astfel că acest imperiu păgân a fost şi mai păgân după creştinizarea lui de către împăratul Constantin în secolul al IV-lea, deşi pe firma lui scria “Sfântul Imperiu Roman.” Ramurile lui în care se adăposteau păsările cerului, reprezintă şi astăzi diferitele secte ale creştinătăţii (ale copacului) în care se odihnesc diferite învăţături demonice, pentru că Satan şi demonii sunt “păsările” din pildă. Ei au răspândit “neghina” rătăcirilor, dezonorând numele scump al lui Dumnezeu prin învăţăturile lor murdare, care dăinuiesc şi astăzi în creştinătate. Babilonul, descris în Apocalipsa 18, este “copacul cel mare” şi în acelaşi timp este şi cetatea cea mare. Este creştinismul de paradă, îngâmfat şi arogant, şi a ajuns o închisoare a oricărei “păsări” necurate şi urâte. (Apocalipsa 18:2) Aceste ““păsări” pe lângă erorile tradiţionale, atacă minţile creştinilor în timpurile moderne cu spiritismul, şi cu practica religiilor orientale păgâne.

Învăţăturile despre chinul veşnic şi toate celelalte, legate de acestea care nu sunt din Biblie, sunt fără îndoială de la Satan şi de la demoni.

PILDA ALUATULUI (MATEI 13:33)

În această pildă este ilustrat adevărul evanghelic prin cele trei măsuri de făină albă de grâu. În Vechiul Testament să făceau pâini (turte) din făină albă de grâu care erau puse în două grămezi, a câte şase pâini pe masa din cortul întâlnirii şi reprezintă cuvântul Scripturii cu care se hrănesc spiritual creştinii. Aceste pâini trebuia în mod hotărât să nu fie dospite, ceea ce reprezintă cuvântul lui Dumnezeu, neacrit cu aluatul învăţăturilor false.

Paştele evreilor trebuiau mâncate tot cu pâine nedospită. La fel la cina de amintire, Domnul a folosit aceeaşi pâine care îl reprezintă pe El şi mai târziu şi Biserica este părtaşă la (adică face parte din ) aceeaşi pâine care va da lumii viaţă. (1 Corinteni. 10:17)

Aluatul reprezintă aici ceea ce este scris în Evanghelia după Matei 16:12, “ …Atunci au înţeles ei că nu le zisese să se păzească de aluatul pâinii, ci de învăţătura fariseilor şi saducheilor.”

1 Corinteni 5:7 “ …Măturaţi aluatul cel vechi ca să fiţi o plămădeală nouă, cum şi sunteţi fără aluat…”

Revenind la pilda pe care o examinăm, observăm o femeie care a luat aluat şi l-a pus în trei măsuri de făină până când a dospit toată plămădeala.

Cele trei măsuri de făină reprezintă învăţăturile curate ale lui Isus, ale Apostolilor şi ale profeţilor.

Reprezintă cele trei mari principii ale învăţăturii creştine: CREDINŢA — SPERANŢA — IUBIREA .1 Corinteni 13:13.

Dacă pe vremea Apostolilor erau numai câţiva “lupi”, după câteva sute de   ani ei au ajuns o “haită” şi au “sfâşiat” pe multe din “oile” Domnului. Pe măsură ce timpul trecea, creştinii s-au împărţit în două clase, în conducători şi în conduşi. Aceşti conducători numiţi NICOLAIŢI (NIKE—LAOS; NIKE = CONDUCĂTOR (GREACĂ), LAOS = POPOR; NIKOLAIŢI = CONDUCĂTORI PESTE POPOR), (Apocalipsa. 2:6). Aceştia au apărut încă în timpul Bisericii din vremea Apostolilor (perioada Efes),( Apocalipsa 2:6) contrar cu ceea ce a învăţat Isus, “Între voi să nu fie nici unul mai mare.”

După căderea Imperiului Roman de apus în anul 476 D.Cr., în mâinile barbarilor, pe tronul rămas gol la Roma este instalat în anul 539 episcopul creştin din Roma, la rang de papă. De aici încolo Imperiul Roman este condus de papi 1260 de ani până în anul 1799 când NAPOLEON BONAPARTE a pus capăt Domniei Papale.

În tot acest timp Adevărul lui Dumnezeu a fost călcat în picioare. S-a ajuns până acolo că Adevărul sacru, piatra de fundament a învăţăturii mântuitoare, Jertfa lui Cristos, a fost pângărit cu minciuna monumentală a Liturghiei. Deşi Scripturile spun clar că Cristos numai o dată a murit, prin Liturghie a fost omorât de milioane de ori.

În cartea Apocalipsei, care este o istorie scrisă în simboluri, observăm două Biserici reprezentate prin două femei, o biserică adevărată arătată în capitolul 12:1, învăluită în soarele evanghelic cu o cunună cu 12 stele, reprezentând învăţăturile celor 12 Apostoli şi Legea lui Moise care o susţinea, reprezentată de luna de sub picioare.

Aceasta a fost de-a lungul Evului Mediu şi aceasta este şi astăzi, aprobată de Dumnezeu, dar hulită de oameni, pentru că o vedem trăind în pustiul societăţii omeneşti (versetul 6).

O altă Biserică care domneşte ca o regină este arătată în Apocalipsa 2:20 şi este numită Izabela. Este numită aşa pentru asemănarea în caracter cu nelegiuita regină a Israelului antic de pe vremea lui Ilie prorocul. Regina aceea a omorât pe prorocii Domnului şi a dus pe poporul lui Israel într-o neagră idolatrie.

Dar să revenim la cartea Apolapsei, capitolul 2:20 şi să vedem ce găsim acolo: “ …Izabela, femeia aceea care se zice prorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii mei. Să se dedea la curvie şi să mănânce din lucrurile jetfite idolilor.”

Izabela este biserica lumească. Ea este numită “adulteră” pentru că nu a rămas credincioasă lui Cristos, ci trăieşte în legături de “concubinaj” cu statul. Ea mănâncă din lucrurile jertfite idolilor pentru că a adoptat idolatria în Biserică sub o formă mascată. Este femeia călărind pe fiară, fiara a patra Imperiul Roman.–Apocalipsa 17–Daniel 7:7.

Ea este “femeia” din pildă care a introdus “aluatul” erorilor în cele trei principii ale învăţăturii creştine şi astfel:

– credinţa a fost denaturată. R2635:4

– speranţa a fost schimbată într-o altă speranţă falsă.

– iubirea, spiritul Domnului a fost schimbată într-o iubire egoistă, după plăceri carnale şi onoruri pământeşti.

De fapt, Izabela aceasta din Apocalipsa este clerul sau ceata preoţilor şi predicatorilor care învaţă greşit poporul. Poporul învăţat greşit crede că ei şi conducătorii spirituali sunt “grâul” Domnului, dar de fapt sunt “neghina”.

 PILDA COMORII ASCUNSE ŞI A MĂRGĂRITARULUI(MATEI 13:44-46) R 5047:6

 Pilda comorii şi a mărgăritarului ilustrează două lucruri:

În primul rând îl ilustrează pe Domnul Isus care a vândut tot ce a avut ca să cumpere “comoara”. “Comoara” este de două feluri: “Comoara” principală care este Biserica şi “comoara” cealaltă care este lumea restaurată. (D 422)

A doua parte a pildei care se referă la un negustor care caută mărgăritare frumoase, se referă la acei pe care Domnul îi cheamă să moştenească Împărăţia.

“Urmaşii Domnului trebuie să se gândească că nici un sacrificiu nu este prea mare pentru a atinge această binecuvântare. Împărăţia nu poate fi atinsă cu nici un preţ mai mic decât renunţarea la toate speranţele şi scopurile pământeşti.

Pentru a câştiga această “comoară” preţul este mic, dar este tot ceea ce avem fiecare de dat — timpul nostru, voinţa noastră, proprietatea noastră.

Orice alte “mărgăritare” — de a fi un om de mare valoare al societăţii omeneşti este mic în comparaţie cu acest Mărgăritar.

Fie că un om este bogat sau sărac, învăţat sau neânvăţat, influent în societate sau nu, costul acestui Mărgăritar al Împărăţiei va fi tot ceea ce are el.

Dacă urmărind Împărăţia, unele din planurile noastre pământeşti sunt împiedicate, cu atât mai bine.

Stăpânul a spus că aceasta ne va costa tot ce este al nostru.

Numărul celor care vor obţine acest “Mărgăritar” este limitat la numai 144 000 şi acum, în ceasul al 11-lea, acest număr este aproape complet.

PILDA NĂVODULUI (MATEI 13:47-50)

Pilda năvodului explică aceleaşi întâmplări care aveau să se desfăşoare după cum explică “Pilda neghinei”. Este o pildă profetică pentru că Domnul Isus profeţea pe scurt tot ce avea să se întâmple în lumea în care urma să fie răspândită Evanghelia.

Năvodul este o plasă pe care o aruncă pescarii într-o apă, de obicei în mare, cu scopul de a prinde peşti, dar pe lângă aceştia uneori prinde şi alte animale marine.

În cele din urmă năvodul este tras pe vasul de pescuit şi are loc sortarea peştilor.

Domnul foloseşte această ocupaţie a pescarilor ca un exemplu ilustrativ al felului cum alege Dumnezeu din această lume Biserica Sa, care în această pildă sunt reprezentaţi prin “peştii” de soi bun. Evident că atunci nu erau vapoare de pescuit, astfel că toată lucrarea se făcea manual, după cum de altfel şi astăzi se mai practică pescuitul manual mai ales de către pescarii săraci.

Domnul a chemat pe ucenici ca să-i înveţe a fi “pescari” de oameni.

“Grâul” din “Pilda neghinei” este tot una cu “peştii” de soi bun, prinşi în “năvod”.

Pilda spune că “năvodul” nu a prins numai”peşti” buni, ceea ce denotă că creştinătatea nu cuprinde în interiorul ei (în “năvod”, pentru că creştinătatea în întregul ei este “năvodul”) numai creştinii adevăraţi. Ea cuprinde în acelaşi timp creştini pe jumătate înşelaţi şi o mulţime de făţarnici. (C485)

Pilda cu năvodul ilustrează într-un chip minunat cum s-au bucurat de favoarea lui Dumnezeu un oarecare timp, chiar creştinii numai cu numele. Aceasta este în perfect acord cu ceea ce afirmă şi alte Scripturi, de exemplu Ieremia 51:7, “Babilonul era în mâna Domnului un potir de aur.”

Cuvântul “Babilon” înseamnă amestecătură, confuzie.

Creştinătăţii în ansamblu sau “năvodului din pildă” i se potriveşte numele de Babilon, pentru că cuprinde multe biserici care toate pretind a fi ale lui Cristos, dar care nu se prea împacă unele cu altele.

Pilda cu năvodul vrea să ne înveţe

ceea ce şi profetul Ieremia declară în 51:7, că un anumit timp (1845 de ani), Dumnezeu a recunoscut pe toţi creştinii ca poporul Său, deşi nu toţi ar fi meritat această favoare.

Biblia ne arată că în această lucrare istoria se repetă.

Pe scurt, evreii care erau şi ei un popor al lui Dumnezeu, cu buni şi cu răi, s-au bucurat tot de 1845 de ani de favoare (DE LA MOARTEA PATRIARHULUI   IACOB P<NĂ LA MOARTEA DOMNULUI ÎN ANUL 33 D.Cr.)

Numai cei care au înţeles că Isus este Mesia şi că El era prezent acolo între evrei, au fost poporul Domnului. Restul poporului nu a fost “grâu”, ci “pleavă”. Matei 3:12.

În acelaşi fel s-a procedat şi cu creştinii prinşi în “năvodul” Veacului Evanghelic după trecerea celor 1845 de ani, de la moartea Domnului, din anul 33 până la 1878.

Numai acei creştini care cred că Isus a murit pentru ca toţi morţii să învieze, pentru că “… prin harul lui Dumnezeu să guste moartea pentru toţi…”Evrei 2:9—1 Timotei. 2:6.; acei creştini care au abandonat teoria falsă precum că sufletul nu moare, şi se odihneşte în Rai dacă este bun sau se chinuieşte în Iad dacă este rău, care au renunţat la învăţătura falsă că trebuie din nou jertfit Cristos, care au renunţat la învăţătura nescripturală că Dumnezeu este format din trei persoane, care au renunţat a se închina la idoli, aceia care cred că Mesia, S-a întors a doua oară sunt socotiţi “grâu” sau “peşti” de soi bun, la timpul acesta al secerişului. Trebuie amintit aici că în vremurile întunecate ale Evului Mediu când Biblia a fost interzisă pentru popor, din cauza obscurantismului şi misticismului, chiar sfinţii Domnului au crezut unele neadevăruri. Dar Dumnezeu a curăţit Sfântul Locaş–Daniel 8:13–14.

Favoarea prelungită pentru evrei, de la moartea Domnului în primăvara anului când Apostolii, la Rusalii, au aruncat “năvodul” şi până în anul 36 la convertirea primului păgân, Corneliu, nu a fost o favoare naţională, ci una individuală după cum vom vedea într-o altă pildă.

Cei 1845 de ani de favoare pentru creştini în forma lor amestecată cum este ilustrată în “Pilda cu năvodul” nu sunt luaţi la întâmplare, ci aceasta ilustrează ceea ce atât istoria Evului Mediu, cât şi istoria modernă, dovedeşte: blestemul rostit de Domnul Isus cu 5 zile înainte de moartea Sa, cum că Israelul va fi pustiit şi abia după 1845 de ani, în luna mai a anului 1878, la Congresul de la Berlin, se discuta revenirea evreilor în Palestina. Acest an este în acelaşi timp martorul înfiinţării primei aşezări evreieşti în Valea AKOR, aşezare numită PETATIKVAH (uşa speranţei). Exact după cum a profeţit profetul Osea în capitolul 2:14, 15.

Deci ceea ce pentru creştini în ansamblu -ca năvod-era un timp de   favoare, cei 1845 de ani, pentru evrei a fost un timp de blestem pentru că L-au răstignit pe Domnul Isus. Blestemul s-a ridicat de peste evrei în anul 1878. iar după 70 de ani statul lor, smochinul,a înverzit– vezi Luca 21:29-Matei 24:32.

“Năvodul” tras la mal corespunde cu încetarea chemării.

Anul 1881 este anul când a încetat favoarea colectivă pentru cei prinşi în “năvod”. Adică aici încetă favoarea lui Dumnezeu peste orice fel de creştini, buni şi răi, după cum zice pilda. Favoarea aceasta de a fi acceptaţi de Dumnezeu se răsfrânge de la acest an încoace numai pentru acei creştini care au luat act de corupţia şi confuzia care domnea în acel “năvod” şi l-au părăsit atunci şi-l mai părăsesc şi astăzi. Ei nu au părăsit şi nu părăsesc astăzi “năvodul”, Babilonul, singuri, ci sunt ajutaţi de Domnul care trimite “pescari”. Cine sunt aceştia? Aceştia sunt tot acei servitori care sunt arătaţi în “Pilda Neghinei” a fi “ÎNGERII.”

Sunt credincioşii Domnului care arată fraţilor lor adevărul Scripturilor; credincioşi care şi ei au fost în “NĂVOD”, dar care au ieşit mai devreme din el.

Chemarea Domnului, “Ieşiţi din Babilon!”, a început să se împlinească în anul 1878. Anul acesta este un an de declin, un an de ameninţare pentru Babilon (MENE, MENE, TEKEL, UFARSIN), iar pentru adevărata Biserică a lui Dumnezeu, cât şi peste Ierusalimul evreiesc un an de “mângâiere.” Anul 1878 este anul învierii celor morţi în Cristos şi în acelaşi timp este anul reânvierii naţionale a poporului evreu, care după cum s-a spus, a stat 1845 de ani sub blestem. Despre aceste lucruri, vom vorbi mai pe larg în explicarea “Pildei cu bogatul şi săracul Lazăr”.

“Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu, zice Dumnezeul nostru. Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită; (Isaia 40:1) căci a primit din mâna Domnului de două ori cât toate păcatele lui.”

Readunarea evreilor în Eretz Israel este descrisă de profeţii Bibliei; amintim aici Ieremia 16:14–18—Ezekiel 37:1–14 —Isaia 40:1-2

 PILDA CU OAIA RĂTĂCITĂ (MATEI 18:12-13/ LUCA 15:4-7) R 2706

Pilda cu oaia rătăcită explică pe scurt ceea ce Sfânta Scriptură cuprinde în mesajul ei, Planul lui Dumnezeu de mântuire a omului (“oaia rătăcită”).

Cele nouăzeci şi nouă care nu s-au rătăcit reprezintă creaturile cereşti sfinte care nu au păcătuit.

A presupune că cele 99 reprezintă pe oamenii sfinţi şi cea pierdută, vameşii şi păcătoşii, este o greşeală, pentru că pe Pământ nu este cu adevărat drept nici unul măcar.

Tuturor li s-au “strepezit dinţii” din cauza păcatului strămoşesc (Ezechiel 18:2) şi “…toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită.” Isaia 64:6.

 PILDA ROBULUI NEMILOSTIV(MATEI 18:21-35) (R 2294, 2665, 3801, 4650)

În această pildă, Domnul Isus scoate în evidenţă un mare har al lui Dumnezeu — Iertarea.

Iertarea de care noi am avut şi avem parte înaintea lui Dumnezeu, trebuie ca după dreptate să o manifestăm şi noi faţă de cei care ne greşesc. Cu alte cuvinte, nu este echitabil să nu   iertăm în timp ce noi aşteptăm la rândul nostru iertare.

Pilda cuprinde în sine modul de a rezolva unele nedreptăţi care se potri vea între urmaşii Săi. Domnul ne învaţă că atunci când în mod regretabil se întâmplă acestea, nu este înţelept să se apeleze la instanţele lumeşti pentru a căuta dreptate.

Cuvântul inspirat spune prin Apostolul Pavel următoarele:

“…Deci când aveţi neânţelegeri pentru lucrurile vieţii acesteia voi puneţi judecători pe aceia pe care Biserica nu-i bagă în seamă?” 1 Corinteni 6:4-7.

Evanghelia după Matei, capitolul 18:15-20, explică modul de aplanare a divergenţelor şi nu vom stărui mult asupra acestui lucru.

Pilda de care ne ocupăm este spusă de Domnul Isus după cele rostite în versetele 15-20.

La întrebarea lui Petru dacă este suficient a ierta de şapte ori Domnul răspunde: “ …Eu nu zic ţie până la şapte ori, ci până de şaptezeci ori şapte…” Aceasta ar fi de patru sute nouăzeci de ori.

Întrebarea care cere un răspuns clar este aceasta: Ce a vrut Domnul Isus să ne înveţe? Să iertăm cel mult de 490 de ori, iar dacă cineva ne-ar greşi de 491 de ori nu am fi obligaţi să iertăm? Răspunsul este altul, răspuns pe care ni-l dă profetul Isaia 55:7, “ …Dumnezeul nostru care nu oboseşte iertând…” Este adevărat că acest verset exprimă iertarea lui Dumnezeu, dar dacă cineva este un copil al lui Dumnezeu trebuie să înveţe să nu obosească iertând. Deci a ierta de 70 x 7 nu exprimă o iertare limitată, ci una nelimitată.

Probabil că cele 70 de săptămâni acordate ca favoare din partea lui Dumnezeu poporului evreu (vezi Daniel 9:24) sprijină această afirmaţie a Domnului Isus.

Acolo ni se desfăşoară o istorie de 490 de ani din viaţa naţională a poporului evreu. O istorie de milă şi iertare de la sfârşitul robiei de 70 de ani, din anul 454 î.Cr. până în anul 36 d.Cr., când aparent iertarea lui Dumnezeu a ajuns la limită, alungând pe acest popor din favoarea Sa şi făcând ca “SMOCHINUL” (Luca 13:6) să se usuce.

Am spus, aparent iertarea a avut o limită, şi se pare că Dumnezeu S-a obosit iertând acest popor.

Dar nu a fost aşa. Pentru a rămânea în picioare Cuvântul lui Dumnezeu, cum că El nu “oboseşte iertând,” vom observa astăzi “SMOCHINUL” înverzit din nou, dar care încă nu aduce roade până nu se vor îndeplini versetele din Romani 11:25-28; Ieremia 31:31-34; Cântarea Cântărilor 2:11:13 şi altele.

Pilda spune mai departe: “Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi. A început să facă socoteala şi i-au adus pe unul care îi datora zece mii de galbeni.”

“Împărăţa cerurilor” din pildă reprezintă Biserica lui Dumnezeu în forma ei de pregătire în viaţa aceasta şi nu după învierea în glorie. Această parabolă nu se referă la afacerile lui Dumnezeu cu lumea păcătoşilor. Lumea, ca păcătoşi, nu sunt robii lui Dumnezeu.

Toţi robii aceştia sunt datori cu o mare datorie faţă de Dumnezeu — acest lucru poate fi înţeles în două moduri:

  • fie datoria pe care o are întreaga familie umană — pedeapsa cu moartea,
  • fie obligaţiile Legământului de Jertfă. Psalmii. 50:4

Dar aceşti robi mai sunt datori nu numai faţă de Dumnezeu — echivalentul a zece mii de galbeni (probabil 20 de milioane de dolari), ci mai sunt datori şi unii faţă de alţii, dar cu o datorie foarte mică, exprimată printr-o sută de lei. O sumă fără însemnătate, în comparaţie cu aceea pe care ei o datorează lui Dumnezeu.

Pilda învaţă ceea ce mulţi creştini ştiu, dar puţini se supun poruncii: Dacă nu iertaţi celor care vă greşesc, nici Dumnezeu nu vă va ierta.

Dacă noi îi tratăm pe fraţi numai după dreptate şi Dumnezeu ne va trata numai după dreptate. Mila nu poate să mai intervină şi va trebui să plătim.

După cum ne amintim şi apreciem slăbiciunea noastră şi petele noatre ruşinoase ne vor face compătimitori cu fraţii şi cu toată omenirea, altfel vom fi daţi pe mâna “chinuitorilor” până vom plăti toată datoria.

Aceşti chinuitori ar putea fi: dificultăţi, pierderi financiare, slăbiciuni fizice sau multe altele.

Necazul şi suferinţa din viaţa prezentă este suficientă să ne facă compătimitori cu cei slabi şi care greşesc. Toată datoria ar putea reprezenta datoria originală a familiei umane din care Domnul ne-a răscumpărat pe toţi. Prin urmare, pedeapsa servitorului nemilos ar putea însemna Moartea a Doua — sau dacă datoria reprezintă obligaţiile Legământului de Jertfă a Noii Creaturi, el va fi dat pe mâna Satanei pentru nimicirea cărnii.

Gândirea se pare a fi că acei care devin poporul Domnului, părtaşi Spiritului Sfânt, spiritul iubirii va fi în proporţia în care ei vor fi plini cu acest spirit şi conduşi de acest spirit, să fie generoşi, mărinimoşi, iubind atât de mult încât nu numai că vor dori, ci vor fi bucuroşi să ierte un frate care se căieşte; bucuroşi să fie primii care să întindă ramura de măslin şi să se întoarcă la împăcare şi armonie cât de calm se poate.

Din inimi pline de mândrie, invidie, răutate şi alte elemente ale spiritului egoismului şi păcatului şi numai acoperit cu o haină a bunătăţii şi generozităţii, va fi imposibil să se afunde foarte mult în spiritul iertării, fără să fie scufundat într-o oarecare amărăciune şi ură; cu acest amestec iertarea nu poate fi dată gratuit de o inimă neregenerată. Dar cu o inimă golită de răutate, de ură, de invidie şi plină de bunătate frăţească, blândeţe, răbdare, gingăşie, stăpânire de sine, iubire, putem să ne cufundăm în paharul iertării, de fiecare ocazie şi ori de câte ori ea poate fi aplicată şi va fi fără vreun amestec de rău, amărăciune, sarcasm, etc., ci pură şi generoasă, iertare iubitoare.

Trebuie să ne amintim totuşi că acest Spirit Sfânt pe care îl avem în vase de lut, nu a abundat la început, ci a fost numai o haină de suprafaţă la început. Gradual, după cum Spiritul Sfânt a crescut în inimile noastre şi a abundat, el a înlocuit spiritul rău; prin urmare cei care sunt în stare în inima lor să se cufunde în paharul iertării în mod repetat şi fără vreun amestec al răului, astfel dau dovada că ei au fost cu Isus şi au învăţat de la El şi că au băut din spiritul Său şi că s-au curăţat de aluatul vechi al răutăţii şi că sunt sfinţiţi prin adevăr, fiind corespunzători pentru moştenirea sfinţilor în lumină. Trebuie să ne amintim că această creştere în har, deşi a avut un timp valoros al începutului, în votul nostru de consacrare, este cu toate acestea o lucrare graduală, cerând perseverenţă răbdătoare în facerea binelui, cerând ca natura veche cu dispoziţia sa rea să fie mortificată continuu — potolită — încât minţile noastre să fie sub influenţa transformatoare a spiritului adevărului în care trebuie să creştem gradual.

 PILDA LUCRĂTORILOR VIE (MATEI 20:1-!6) (R5473)

În această pildă Domnul descrie figurativ activitatea ucenicilor Săi credincioşi, de la începutul Veacului Evanghelic (dis-de-dimineaţă) şi până la sfârşitul ei, ceasul al douăsprezecelea din ziua de muncă evreiască de atunci.

Evreii nu împărţeau timpul unei zile în aşa fel cum îl împărţim noi astăzi; noaptea o împărţeau în patru străji, iar ziua în douăsprezece ore. Prima oră a zilei era ceea ce noi numim ora şase dimineaţa, iar ora douăsprezece din zi corespundea cu ora 18 (şase seara) la timpul nostru.

Pilda spune că gospodarul a angajat lucrători în vie pe tot parcursul zilei, şi că ultimii angajaţi au fost pe la ceasul al 11-lea (ora cinci după masă), când nu mai era decât o oră de lucru în vie.

Dar partea cea mai interesantă a pildei este aceea că gospodarul a dat aceeaşi plată (ceea ce i-a nemulţumit pe cei care au lucrat toată ziua) şi celor care au lucrat doar un ceas — de la ceasul al 11-lea până la cel de- al 12-lea.

Se spune că pilda aceasta este greu de explicat în toate amănuntele ei.

Ceea ce se ştie foarte clar este că Domnul este gospodarul, via este Biserica lui Dumnezeu (Împărăţia Cerurilor) şi nu se poate aplica în timpul profeţilor, deşi există unele asemănări ale timpului iudaic în Vechiul Testament şi timpul evanghelic al Noului Testament.

Se pare că atât plata lucrătorilor cât şi clasa murmurătorilor din pildă sunt reprezentări care se aplică în viaţa prezentă, iar nu la învierea Bisericii, pentru că membrii înviaţi ai “Împărăţiei Cerurilor” vor fi expresia supremă a iubirii într-un corp ceresc. Murmurătorii sunt cei care nu au ajuns ţinta iubirii.

Plata de la sfârşitul zilei ar putea fi anumite bucurii pe care le au lucrătorii angajaţi dincoace de văl.

Murmurătorii ar putea fi unii care sunt demult în serviciul Evangheliei şi ei ar putea fi invidioşi pe unii veniţi de curând.

Oricine va fi înclinat să murmure împotriva Dătătorului darurilor bune nu va fi socotit vrednic de o parte în Împărăţie.

Toţi cei care sunt servitori trebuie să se roage Stăpânului să trimită alţi lucrători în via Sa. Ei nu trebuie să fie invidioşi pe cei care ar putea veni.

Toţi aceştia care simpatizează cu scopul divin vor servi cu frică Domnului, adevărului şi fraţilor. Şi astfel din când în când vor fi trimişi speciali în “vie” şi vor fi folosiţi special de Domnul pentru a ajuta pe poporului Său consacrat în diferite feluri.

Şi după cum cunoştinţa mai mare a adevărului prezent vine ca o răsplată, să nu fim surprinşi dacă aceasta va fi la fel distribuită şi acelora care au venit recent ca şi acelora care sunt demult timp în serviciul Stăpânului.

Mai degrabă să ne bucurăm în căile Domnului. Fie ca inimile noastre să nu fie supărate din cauza milei faţă de aceia care au intrat în serviciu, chiar în ceasul al 11-lea. Ei nu sunt fraţi? Sub termenii regulii de aur nu ar trebui ca noi să le dorim să aibă aceleaşi binecuvântări de care ne bucurăm? Orice răceală din partea acelora care sunt demult în serviciul Domnului, orice resentiment din partea acelora care trebuie să arate mai mult interes în lucrarea Domnului acum, sunt evident greşite.

 PILDA CELOR DOI FII (MATEI 21:28-32)

 Pilda celor doi fii este spusă de Domnul în împrejurarea când preoţii cei mai de seamă şi bătrânii poporului au venit la Isus în templu, unde El învăţa poporul şi i-au pus următoarea întrebare: “ …Cu ce putere faci lucrurile acestea şi cine ţi-a dat puterea aceasta?…” (versetul 23).

Domnul le-a promis că le va da răspunsul după ce ei vor răspunde mai întâi la întrebarea: “Botezul lui Ioan de unde venea? Din cer sau de la oameni?…” (versetul 25). La răspunsul lor viclean cum că: “nu ştim”, Domnul nu le-a răspuns la întrebare. După aceea le-a spus pilda aceasta.

Unul dintre fii a promis că va lucra în vie şi acesta reprezintă chiar pe aceia cu care Domnul stătea de vorbă.

Fiului care nu a vrut să meargă, dar mai pe urmă i-a părut rău şi s-a dus, reprezintă cealaltă clasă a poporului, clasa mai degradată (vameşii şi curvele), care şi-au recunoscut păcatele acceptând botezul lui Ioan. Botezul lui Ioan era necesar pentru evreii din acel timp, pentru că era într-un fel un pas înainte spre a fi primiţi de Isus. Era, dacă putem să acceptăm, un transfer al lor de la Moise la Cristos.

Era o recunoaştere a faptului că nu au respectat legea dată lor la Muntele Sinai. Mulţi dintre aceştia au văzut în Isus pe Salvatorul trimis de Dumnezeu, care putea să le dea viaţa veşnică. Ei au fost mai întâi botezaţi de Ioan pentru a fi iertaţi de încălcarea legii. Ioan Botezătorul a fost unul care a netezit calea Domnului. Portarul din pildă este Legământul lui Israel.

Dacă au primit pe Cristos erau dezlegaţi de acel legământ.

 PILDA VIERILOR (MATEI 21:33-46)

 Această pildă descrie starea de decădere a poporului evreu şi indirect se adresează creştinismului în ansamblu, care a decăzut în aceaşi stare; de altfel cele două perioade de timp fiind perioade de graţie divină sunt egale.

1845 de ani pentru evrei, de la moartea lui Iacob, ultimul patriarh, la moartea Domnului Isus în anul 33 d.Cr. şi 1845 de la moartea Domnului până în anul 1878 D.Cr. pentru creştinii care se găseau în “năvod” (vezi Matei 13:47).

Podgoria reprezintă forma de organizare statală evreiască şi via reprezintă poporul, în special cei care aveau influenţă şi putere — conducătorii.

Gardul reprezintă legea divină, profeţiile, supravegherea şi paza specială cu specificaţia că atâta vreme cât Israel va fi credincios şi loial lui Dumnezeu el va fi complet protejat împotriva duşmanilor săi.

A săpat un teasc care reprezintă diferitele avantaje conferite lui Israel care ar fi: închinarea şi jertfele din templu, conducerea lui Iehova şi învăţăturile profeţilor.

Teascul presa strugurii care dădeau mustul, vinul dulce, ceea ce reprezintă toată educaţia dată lui Israel pentru ca acesta să producă sentimente de cucernicie şi evlavie, precum şi iubire, milă, compasiune unii faţă de alţii.

Turnul reprezintă pe profeţi; aici se face referinţă la turnul de strajă, destinat pentru a semnala apropierea invadatorilor. Într-adevăr profeţii au fost acei străjeri care dirijaţi de Duhul Sfânt atrăgeau atenţia regilor, preoţilor şi poporului asupra pericolelor care puteau să apară asupra naţiunii atunci când aceasta se abătea de la lege.

În cel mai înalt înţeles turnul reprezintă pe Iehova, vierii reprezintă pe cărturari şi pe farisei care stăteau pe scaunul lui Moise, (Matei 23:2,3) a căror datorie a fost să aibă grijă de vie şi de rodul ei şi să dea socoteală, să instruiască şi să conducă poporul pe calea Domnului.

Pilda spune că stăpânul viei a plecat în altă ţară după ce a încredinţat via acestor vieri; aceasta implică faptul că acest aranjament urma să dureze mult timp. De fapt acesta a fost timpul de la ieşirea din Egipt până la timpul venirii lui Mesia, aproape 19 secole.

Această pildă este în legătură cu Isaia 5 unde în versetul 7, “El se aştepta la judecată şi când colo sânge vărsat. Se aştepta la dreptate şi când colo strigăte de apăsare.”

Servitorii trimişi de stăpân au fost profeţii din vechime trimişi la Israel şi trebuia să primească cel mai bun tratament, dar în schimb au fost trataţi ca impostori de către conducătorii lui Israel. Unii dintre ei au fost omorâţi cu pietre, alţii bătuţi, unii ucişi, alţii tăiaţi în două cu ferăstrăul. Alţii au călătorit îmbrăcaţi în piei de capră sau de oaie, au locuit în peşteri şi crăpăturile pământului.

Ei nu au fost trataţi ca reprezentanţi ai Stăpânului viei. (Evrei 11:36-38)

În final Stăpânul a trimis pe fiul Său, spunând, “Ei vor respecta pe fiul Meu.” Dar aceeaşi vieri, nu neapărat aceleaşi persoane, dar aceeaşi clasă, religioşii din vremea Domnului s-au sfătuit să-L ucidă şi să pună stăpânire pe moştenirea lui Dumnezeu, acţionând de parcă ei erau proprietarii adevăraţi şi nu numai servitorii proprietarului.

Când Domnul Isus a ajuns cu explicaţia că Proprietarul a trimis pe fiul său la aceşti vieri pe care ei l-au omorât, El a prezis astfel moartea Sa violentă.

Dumnezeu a pedepsit pe acei vieri şi aceasta a fost un groaznic sfârşit.   Distrugerea Templului în anul 70 d.Cr. şi deportarea din 135 d.Cr. a evreilor în “diaspora.” Au fost spulberaţi ca pleava, după cum a profeţit Ioan Botezătorul ultimul dintre profeţi. (Matei 3:12)

Tatăl ceresc a dat via (promisiunile lui Dumnezeu) altor vieri, care au fost Isus, Apostolii şi alţi învăţători ai Bisericii Evanghelice.

În această predică Domnul Isus face referire la Psalmul 118 pe care îl citează, “Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie în capul unghiului. Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noştri. (versetul 42)

Versetul 43 spune, “ …De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite.”

Versetul 44 — Cine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit. Israel s-a zdrobit de piatră, dar nu a fost spulberat; la fel şi creştinătatea nominală va simţi marea dezamăgire în cuptorul marilor necazuri care o aşteaptă, dar nici ea nu va fi spulberată în sensul de a merge în Moartea a Doua.

A cădea peste piatră înseamnă un accident vindecabil.

A cădea piatra aceasta peste cineva înseamnă neândoielnic nimicirea definitivă. Aceasta este legată de profeţia cu piatra care loveşte chipul lui Nebucadneţar. Daniel 2:44.

“Zidarii” au fost elita religioasă, care credeau că zidesc mântuirea lumii convertind-o la legea Mozaică.

Mântuirea lumii este ca o construcţie în formă de piramidă. Numai o astfel de construcţie are o piatră în vârf numită piatra unghiulară. Această piatră unghiulară este Jertfa lui Isus. 1 Corinteni. 3:11 ; 1 Corinteni 2:2.

Piatra din vârf, deşi aparent mică este de fapt temelia de care este lipit de jos în sus trunchiul piramidei. Asta înseamnă că de Jertfa lui Isus depusă în cer (Evrei 9:11, 12) atârnă mântuirea celor de jos.

 PILDA NUNŢII FIULUI DE ÎMPĂRAT (MATEI 22:1-14)

 Parabolele lui Isus despre Împărăţia Cerurilor se pare că se referă întotdeauna la Biserica luptătoare — faza supusă morţii. Împăratul din această pildă este Însuşi Tatăl ceresc Iehova, care alege Mireasă pentru fiul Său. Chemarea la această înaltă poziţie este asemănată cu un “ospăţ”.

Nu este “ospăţul” propriu-zis al nunţii, aşa cum este arătat în Apocalipsa 19:7-9, ci este ospăţul de dinaintea nunţii. Cei care sunt invitaţi de a fi Mireasa lui Isus, sunt invitaţi încă din această viaţă să mănânce şi să bea din pâinea şi apa vieţii. Pâinea este Isus şi apa de asemenea. Ioan 6:35.

Pilda spune că unii nu au acceptat acest ospăţ, nu au acceptat invitaţia, iar dintre cei care au intrat în acest ospăţ vor fi unii care vor fi aruncaţi afară pentru că au ofensat pe cel care i-a invitat după ce au intrat.

Ni se spune că sunt trei invitaţii; nu ar fi trebuit să fie trei dacă cei care au fost invitaţi primii nu ar fi refuzat această invitaţie. Versetul 3.

Prima invitaţie a fost adresată celor care şedeau pe scaunul lui Moise (Matei 23:2) — Preoţimea evreiască spre deosebire de preoţimea cultelor creştine a fost instituită din porunca lui Dumnezeu la ieşirea din Egipt prin Moise. Aluzia Domnului la “scaunul lui Moise” trebuie înţeleasă astfel: cărturarii şi fariseii erau la acea dată încă acceptaţi ca fiind recunoscuţi de Dumnezeu, dacă nu ca persoane oneste cel puţin oficiul sau funcţia de preot era recunoscută chiar şi de Domnul Isus.

Această invitaţie a fost adresată chiar de către Isus înainte de moartea Sa, de la botezul în Iordan până la moartea Sa în anul 33 la jumătatea săptămânii de ani 29 d.Cr. — 36 d.Cr. Vezi Daniel 9:27.

Preoţimea a respins invitaţia şi L-au omorât.

A doua invitaţie este lansată tot între evrei, dar după moartea Sa prin Apostoli la Rusalii, versetul 4, “ …juncii şi vitele cele îngrăşate au fost tăiate.”

Această expresie nu o găsim la prima invitaţie pentru că Domnul Isus (Viţelul de Jertfă) nu fusese încă tăiat.

În Faptele Apostolilor începând cu capitolul 2 şi 3 găsim istoria acestei de a doua chemări adresată poporului de rând.

Puţini au răspuns la această chemare, iar Apostolii au fost trataţi la fel ca Domnul, deci în general respinşi şi chiar omorâţi. Versetul 6.

Versetul 7 descrie distrugerea Ierusalimului în anul 70 de către TITUS, general roman, şi necazurile care au venit peste restul poporului din cauza comportamentului lor faţă de Isus şi urmaşii Săi.

A treia invitaţie nu mai este adresată la modul special evreilor, ci păgânilor prin convertirea lui Corneliu în anul 36. De atunci invitaţia a devenit universală la fiecare popor. Evreii au putut de atunci încoace să accepte această chemare, dar nu pe considerentul că ei sunt evrei şi că sunt trataţi de Dumnezeu în mod deosebit, ca mai înainte, ci ca oricare om de pe această planetă care are dreptul la această favoare.

Pilda trece oarecum peste istoria creştină repede fără să descrie în amănunt istoria a 18 veacuri de frământări şi atinge doar începutul şi sfârşitul. Mijlocul nu este menţionat pentru că-L vedem pe Domnul în pildă prezent a doua oară şi de la 1878 intrând în odaia de oaspeţi pentru a face inspecţia.

Versetul 11, “ …Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii.” Pilda nu ne spune anul când a intrat, dar noi ştim din Scripturi că prezenţa a doua a Domnului a fost observată la 1874 când s-au scurs 6000 de ani de la căderea lui Adam,   când s-au împlinit cele 1335 de zile din Daniel 12:12 şi când s-au sfârşit jubileele lui Israel şi a început a 7000-a mie de ani, a şaptea trâmbiţă, trâmbiţa marelui Jubileu al Pământului.

Atunci a început inspecţia şi aceasta continuă încă şi astăzi (în anul 2005)

“Intrarea la nuntă” nu este invitaţia de a trăi la nemurire, ci intrarea într-o poziţie de   aşteptare care poate fi pierdută din cauza lipsei unei anumite calificări.

22:10 “ …Au strâns pe toţi pe care i-au găsit şi buni şi răi…” “…tot felul de peşti…” (vezi Pilda cu năvodul).

Servitorii au adunat, dar regele îi scoate din concurs pe cei nepotriviţi pentru Împărăţie.

22:10 “ …Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii.”

Inspecţia nu se face în camera regelui dincolo de văl după învierea din morţi, ci aşa cum este arătat în pasajele piramidei această inspecţie se face la a doua prezenţă în odaia de dinaintea camerei regelui în ANTECAMERĂ. Această ANTECAMERĂ nu reprezintă un anumit loc, ci o anumită stare de spirit în care se găsesc Fecioarele Înţelepte care au intrat cu Mirele, dar atenţie: ele nu au intrat încă la nemurire; aceste Fecioare nu au dobândit încă coroana până nu vor trece ultimul examen, acela cu privire la haina albă a dreptăţii lui Cristos.

Această pildă este un avertisment serios pentru acei consacraţi pe care o altă pildă îi numeşte Fecioare Înţelepte. Aceştia pot pierde premiul când sunt aproape să pună mâna pe el. Ba mai mult ei pot să-şi piardă viaţa în moartea a doua.

Unii dezbracă haina dreptăţii lui Cristos şi se încred în propria lor dreptate.

 PILDA CELOR ZECE FECIOARE (MATEI 25:1-13)

 Această pildă cuprinde o perioadă istorică începând cu anul 1829 — an arătat indirect în cartea lui Daniel, capitolul 12, versetul 11. Acolo ni se arată că: “ … De la vremea când va înceta Jertfa Necurmată şi de când se va aşeza Urâciunea Pustiitorului vor mai fi 1290 de zile. Acele zile sunt ani, o zi pentru un an. Urâciunea Pustiitorului — S-A AŞEZAT — în anul 539 d.Cr.

Urâciunea constă în faptul că omul păcatului, “Fiul Pierzării” — care nu este altul decât sistemul papal, a desfiinţat Jertfa Necurmată (Preţul de Răscumpărare) şi a introdus Liturghia. În timpul oficierii Liturghiei este jertfit din nou Cristos. În opinia celor care oficiază Liturghia nu este suficientă moartea lui Isus pe Golgota. Aceasta este o insultă, o profanare a jertfei Mântuitorului. Iată ce zice Scriptura referitor la Jertfa Domnului, “ …nu are nevoie ca ceilalţi mari preoţi (ai lui Israel) să aducă jertfe în fiecare zi, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru TOTDEAUNA când S-a adus jertfă pe sine însuşi.” În anul 539 după alungarea OSTROGOŢILOR din Roma, la porunca împăratului creştin Iustinian, episcopul de Roma este ridicat la rang de PAPĂ — adică TATĂ al întregii biserici.

Taina fărădelegii a început să lucreze din zilele lui Pavel (vezi 2 Tesaloniceni 2:7) numai trebuia ca Imperiul păgân al Romei să fie înlăturat. Imperiul de apus a căzut în anul 476 d.Cr. În locul lui s-a ridicat ne-SF<NTUL IMPERIU ROMAN — condus de Papi până la campania lui Napoleon din Italia în 1799.

Cele Zece Fecioare din pildă reprezintă poporul lui Dumnezeu la sfârşitul mişcării de reformă religioasă începută în anul 1517 de către Luther Martin.

Perioada marilor reforme este numită în Scripturi “Curăţirea Sanctuarului,” a Sfântului locaş.

“Curăţirea Sanctuarului” reprezintă curăţirea învăţăturilor Bibliei de învăţăturile murdare care au fost introduse, începând cu Conciliul de la Niceea în 325 d.Cr.

Profeţia spune, “ …Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul şi nici unul din cei răi nu va înţelege (ADEVĂRUL). Daniel 8:13-14; 12:10.

În timpul domniei papale a fost pierdută din vedere mântuirea prin credinţă în sângele lui Isus şi a fost introdusă aşa-zisa mântuire prin spovedanie şi cuminecătură în timpul oficierii Liturghiei prin jertfe în cinstea morţilor, prin închinarea la idoli umani, la cruce şi altele. Acestea erau şi mai sunt Urâciunea Pustiirii, precum iadul cu foc veşnic, etc., care au produs pustiire în creştinism şi au distrus credinţa adevărată.

În prima poruncă, din cele zece, scrie, “ …Să nu-ţi faci chip cioplit nici vreo ÎNFĂŢIŞARE A LUCRURILOR CARE SUNT ÎN CER sau jos pe pământ sau în apele mai jos decât pământul.” Exod 20:4.

De la reformaţie încoace avem din nou Biblia unde dacă batem cu umilinţă la uşă putem găsi Adevărul şi ne putem curăţi de aceste pângăriri introduse pe vremea când Biblia (cei doi martori) (Apocalipsa 11:3) era interzisă de către acei care susţineau că învaţă din Cuvântul lui Dumnezeu.

În anul 1829 a început să fie înţeleasă profeţia lui Daniel cu privire la cele 2300 de seri şi dimineţi şi cu privire la cei 1260 de ani (539 d.Cr. — 1799 d. Cr.).

Este anul când pilda celor Zece Fecioare începe să-şi desfăşoare activitatea. Această pildă este în desfăşurare şi la începutul mileniului trei.

Ea îşi va fi încheiat lucrarea atunci când Fecioarele Înţelepte (Turma Mică — Biserica) vor intra toate în glorie.

Dacă Curăţirea Sanctuarului reprezintă încercarea de reformare a învăţăturii catolice arătată în Ieremia 51:9, Mişcarea Fecioarelor reprezintă o reformă mai radicală în sistemul protestant al creştinismului. Sistem rezultat din mişcarea începută de Luther.

Cele Zece Fecioare reprezintă o clasă de creştini care au o concepţie despre Dumnezeu şi planul Său de mântuire mai curată decât a catolicilor şi chiar şi a protestanţilor în general. De aceea sunt numite “Fecioare” (vezi Apocalipsa 14:4). “Ei nu s-au întinat cu femei.” Aici “femeile” reprezintă diferitele confesiuni religioase, care au doctrine numai parţial fundamentate în Adevărul lui Dumnezeu.

Aceştia sunt credincioşii adevăraţi ai lui Dumnezeu de la sfârşitul perioadei evanghelice. Prin perioadă sau Veac Evanghelic se înţelege în limbajul biblic perioada de timp de la prima prezenţă pe Pământ a Domnului Isus până la a doua Sa prezenţă.

Această prezenţă de-a doua este ilustrată prin expresia din pildă “IATĂ MIRELE.”

Pilda spune în versetul 5 că Fecioarele, toate cele zece, au aşteptat pe Mire, dar acesta A ÎNT<RZIAT.

De fapt Domnul nu a întârziat, El a venit tocmai la timp. Domnul a permis această probă, acest test, pentru ca să fie îndepărtaţi toţi aceia care s-au alipit de această mişcare din —făţărnicie-Daniel 11:34-35

În 1829 aceşti neoprotestanţi, datorită zelului rugăciunilor şi sincerităţii cu care au cercetat profeţia lui Daniel 8:13-14, Domnul le-a descoperit parţial profeţia cu privire la cele 2300 de seri şi dimineţi. Această profeţie cuprindea în a doua parte a ei Mişcarea reformată (prima parte fiind cei 490 de ani sau cele 70 de săptămâni ai lui Israel) şi se sfârşeşte în 1846, an în care s-a fondat organizaţia religioasă reformată cu numele “Alianţa Evanghelică.”

“Fecioarele” nu au făcut şi nu fac nici în prezent parte din această alianţă.

Ei sunt independenţi, nu recunosc în materie de credinţă nici o autoritate pământească decât autoritatea Cuvântului Sfintelor Scripturi.

Clasa aceasta există şi astăzi la începutul mileniului 3, dar nu ne aşteptăm ca membrii care au existat în 1829 şi în 1844 să mai trăiască pe Pământ.

Această mişcare a avut mari bucurii. Ei au simţit din profeţii că Domnul ar putea fi prezent a doua oară şi se aşteptau cam pe la anul 1844 ca Domnul să vină. Nu au fost departe de adevăr, dar totuşi au fost uşor dezamăgiţi pentru că L-au aşteptat pe “MIRE” cu 30 de ani mai devreme, de aceea numai în gândirea lor, “Mirele a zăbovit.” El, Domnul Isus, nu a zăbovit, a venit tocmai la timp.

Domnul nu a zăbovit, dar ei sau ele, “Fecioarele”, au aţipit. Mişcarea a încetat. Membrii s-au împrăştiat, dar după 30 de ani, în 1874, dintre cei care au rămas veghetori unii au observat mai clar profeţiile şi au înţeles din acestea   cât şi din Cronologia Biblică, precum şi din aranjamentul jubileelor lui Israel că în 1874 începuse să sune “Trâmbiţa” a Şaptea, începuse a Şaptea Mie de ani, începuse Jubileul Mare al Pământului, timpurile de Restatornicire (Fapte 3:21) şi că Domnul trebuie să fie prezent pentru a începe “Secerişul Evanghelic, iar ca rege de drept să înceapă să domnească– Apocalipsa 14:15–16—Apocalipsa 11: 15–17.

Aceste fulgere de adevăr care au brăzdat cerul creştinesc, au adus o nouă însufleţire în sânul clasei “Fecioarelor”, chiar dacă membrii primei mişcări adormiseră.

Pilda arată că vor fi “Fecioare Înţelepte”, adică pline de zel (cu ulei şi în vase) şi “Fecioare Neânţelepte” (cu zel mai scăzut). “Ni se sting candelele!”, exclamă acestea. Ele îşi dau seama de aceasta, dar probabil sunt prea ocupate cu afacerile vieţii pământeşti.

Dintre “Fecioarele Înţelepte”, după ce vor fi încercate şi acestea prin examenul hainei de nuntă (vezi Matei 22:11) va fi completată Biserica lui Cristos. Dintre” Fecioarele Neânţelepte” face parte Turma Mare, servitoarele Miresei. Psalmii 45:14; Apocalipsa 7:14-15; Ezechiel 44:10-14.

Amândouă aceste clase, cele înţelepte cât şi cele mai puţin înţelepte vor fi după înviere fiinţe spirituale numai că unele vor conduce, iar celelalte vor fi conduse de către primele.

Biserica, al cărui cap este Domnul Isus, este “Seminţia Femeii” care va zdrobi Capul Şarpelui. Genesa 3:15; Galateni 3:16,29; Romani 16:20.

 PILDA CU SĂM<NŢA MARCU 4:26-29

Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânţa pe pământ, fie că doarme noaptea fie că stă treaz ziua; sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie cum. Pământul rodeşte singur: întâi un fir verde, apoi un spic, după aceea grâu deplin în spic şi când este coaptă roada, pune îndată secerea în ea pentru că a venit secerişul.

Pilda aceasta se aplică clasei împărăţiei din timpul prezent al Veacului Evanghelic.

“Omul” care a aruncat “sămânţa” reprezintă pe Isus şi Apostolii care au semănat nu numai pentru ziua lor, ci pentru întreaga clasă de grâu dezvoltată de-a lungul acestei vârste.

“Fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua; sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum”.

Arătând dezvoltarea înceată, graduală, metodică, acoperind întreaga perioadă a acestui Veac Evanghelic.

“Pământul rodeşte singur — întâi un fir verde” — diferitele experienţe înainte cu multe zile de “seceriş”.

“După aceea grâu deplin în spic.”

Arătând încrederea deplină, fără rezerve în Domnul, odihna stăruitoare a sufletului, zelul în serviciul Domnului.

“ …când este coaptă roada pune îndată secerea în ea…” Adunarea în grânarul ceresc va fi împlinită la întâia înviere.

Acelaşi Domn al “secerişului” Veacului Iudaic este prezent acum, îndrumând lucrarea “secerişului” Veacului Evanghelic.

 PILDA SAMARITEANULUI (LUCA 10:25-37)

 Pilda aceasta descrie o stare de fapt care exista în societatea religioasă a Israelului acelor timpuri.

Răceala şi chiar dispreţul cu care erau trataţi vameşii şi păcătoşii de către clasa preoţească şi de către cărturari (Levitul din pildă). Cărturarii, învăţătorii Legii se alegeau dintre leviţi, de altfel şi preoţii.

Domnul, prin pilda aceasta răspunde unei provocări lansată chiar de către un personaj al pildei, un cărturar, prin urmare un levit.

Domnul nostru deşi cunoştea viclenia interlocutorului său, nu-i reproşează aceasta, ci încearcă cu blândeţe, pe căi puţin ocolite să-i arate acestuia greşeala, lăsându-i posibilitatea de a se îndrepta conform cu ceea ce ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu în 2 Timotei 2:25.

Domnul nu răspunde întrebării provocatoare: “Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” prin cuvinte ca acestea: “Să crezi în Mine. Să crezi că eu sunt Fiul lui Dumnezeu care poate da viaţă veşnică,” ci l-a trimis la Lege. Dacă cineva ar putea ţinea Legea nu ar muri niciodată. Acest om dacă era puţin umilit şi-ar fi dat seama că Legea era prea sus pentru un om muritor, dar el ca şi alţii din clasa lui se considerau destul de înalţi în sfinţenie pentru a putea ajunge la Lege. Cu alte cuvinte el pretindea că ţine Legea exact cum cere Dumnezeu.

Acest mod de gândire de a privi de sus pe toţi care nu păreau sfinţi, ba chiar erau păcătoşi văzuţi de toţi, se găseşte şi la unii creştini.

Pilda spune că pe lângă “omul” căzut între “tâlhari”, iar aceşti “tâlhari” sunt păcatele şi degradarea morală răspândite de cel rău, preoţii şi cărturarii au trecut nepăsători.

Omul păcătos şi slab bătut de soartă nu a aflat milă decât la unul care era văzut ca un păcătos, un călcător de lege, un Samaritean, un Isus din Galileea, o provincie rău famată.

Samaritenii erau un popor amestecat care nu respectau riguros legea. Aşa era văzut şi Isus de către această clasă a preoţilor şi a leviţilor.

“ …nu zicem noi bine că eşti Samaritean şi că ai drac?” Ioan 8:48.

Domnul Isus a avut milă de clasa de jos mai păcătoasă a lui Israel.

Morala pildei este aceasta: “ … să nu te părăsească bunătatea şi credincioşia … încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta… Nu te socoti singur înţelept, teme-te de Domnul şi abate-te de la rău. Proverbe 3:3-7.

Deşi într-un sens mai larg întreaga omenire este căzută între “tâlhari”, se pare că Domnul s-a referit mai mult la poporul lui Israel. Celelalte popoare nu au avut preoţi şi leviţi, nu au avut o lege ca cea dată lui Israel.

 PILDA BOGATULUI CĂRUIA I-A RODIT ŢARINA (LUCA 12:13-21)

 “ …Ţarina unui bogat rodise mult şi el se gândea în sine şi zicea: ,Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi strâng rodurile. Iată, a zis el ce voi face: îmi voi strica grânarele şi voi zidi altele mai mari. Acolo voi strânge toate roadele şi toate bunătăţile mele şi voi zice sufletului meu: ‘Suflete ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te.’

“Dar Dumnezeu i-a zis: ,Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi?’

“Tot aşa este şi cu cel care îşi adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu.”

Pilda ilustrează nechibzuinţa tuturor ambiţiilor pământeşti. Nu este spus că bogăţia ar fi câştigat-o pe căi necinstite înşelându-şi partenerii de afaceri.

El nu ar fi trebuit să spună: “Mă voi bucura singur de aceste bunătăţi, ci ar trebui să spună că deoarece acestea sunt daruri ale providenţei, le voi folosi în aşa fel ca să fiu o sursă de binecuvântare pentru alţii care nu au primit aceste daruri.”

În loc să-şi folosească bogăţiile în a face bine, el era zgârcit complăcându-se în acumulări.

Sufletul este personalitatea lui; aceasta se poate deduce şi din expresia: “Odihnete-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!”

În timpul nopţii timpului de strâmtorare el îşi va pierde bogăţiile, va ajunge sărac datorită faptului că în timpul acela oamenii îşi vor arunca idolii de argint şi aur. Isaia 2:20.

Se pare că pilda are legătură cu ceea ce spune Apostolul Iacov în capitolul 5:1-6:

“ …Vai de voi bogaţilor … v-aţi strâns comori în zilele din urmă.”

Ei vor intra în viaţa viitoare săraci pentru că nu şi-au folosit bunurile pământeşti pentru a se îmbogăţi spiritual. Pilda se aplică creştinilor în timpul de pe urmă, dar este totodată o lecţie pentru toate timpurile. În împărăţia lui Dumnezeu nu vor mai fi unii bogaţi, iar alţii săraci.

Prin urmare, bogaţii creştini precum şi bogaţii evrei au o mai mare răspundere în faţa lui Dumnezeu decât bogaţii ţărilor păgâne.

Au răspundere pentru că au Legea lui Dumnezeu atât în Vechiul Testament la care ţin evreii, cât şi în Noul Testament la care zic că ţin creştinii.

 PILDA CELOR POFTIŢI LA CINĂ (LUCA 14:15-24)

Această pildă arată cele trei invitaţii ale Evangheliei.

Prima invitaţie este descrisă în versetele 16-20 şi este făcută direct de către Domnul Isus conducătorilor religioşi din naţiunea evreiască.

A doua invitaţie este adresată după moartea Domnului tot naţiunii evreieşti de către Apostolii Domnului, dar unei categorii sociale degradate vizibil: săraci, ciungi, orbi şi şchiopi. Handicapul acestor oameni nu era neapărat unul fizic, ci mai mult de ordin moral. Aceştia erau păcătoşii, vameşii şi prostituatele, adică cei mai degradaţi din popor.

Ospăţul erau binecuvântările chemării cereşti; este numit “cină” pentru că la evrei masa principală a unei zile era cina.

Cărturarii şi fariseii, Doctorii Legii au respins oferta Domnului Isus, gândindu-se că ar putea oferi ceva un om din popor? Un om de rând, un impostor după părerea lor, care se da drept Fiul lui Dumnezeu.

Vameşii şi păcătoşii au primit invitaţia: “Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi.” Matei 11:28.

Ei au recunoscut că sunt trudiţi şi împovăraţi de păcat şi au acceptat Chemarea Evangheliei, dar numai cu ei, numărul de 144 000 care vor forma Biserica lui Dumnezeu nu s-a completat şi atunci avem a treia invitaţie din versetele 22 şi 23 — la drumuri şi la garduri.

Aceştia sunt păgânii, adică neevreii.

Corneliu din Faptele Apostolilor, capitolul 10, este primul păgân căruia i s-a adresat Chemarea.

Cel care a făcut invitaţia (“un om”) este Dumnezeu.

“Robul” care a fost trimis este Isus şi ucenicii Săi. Petru a deschis din nou Chemarea adresată evreilor la Rusaliile din anul 33 d.Cr. şi tot el, în anul 36 d.Cr, la încheierea celor 70 de săptămâni de favoare pentru evrei (vezi Daniel 9:24-27), deschide invitaţia pentru toate popoarele ca să se împlinească ceea ce scrie în Fapte 1:14, “…Dumnezeu şi-a aruncat privirile peste neamuri ca să aleagă din mijlocul lor un popor (Biserica celor 144.000) care Să-I poarte numele.”

Ospăţul acesta al Evangheliei nu trebuie confundat cu un alt ospăţ, cel din Isaia 25:6. Primul este bucuria Chemării cereşti, iar cel de-al doilea este Ospăţul la care va fi chemată toată omenirea ( al tuturor popoarelor). Primul este invitaţia la Împărăţia Spirituală, iar celălalt inviţia la Împărăţia Pământească.

Primilor invitaţi, ai celor din Veacul Evanghelic, li se adresează Domnul zicând, “ … Nu te teme turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere împărăţia.” (Luca12:32) Aceştia vor moşteni cerul. Celorlalţi care vor moşteni Pământul, Domnul li se va adresa la sfârşitul domniei Sale pe Pământ cu cuvintele: “ …Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.” — Matei 25:34.

 PILDA SMOCHINULUI NERODITOR (LUCA 13:6-9)

“ …El a spus pilda aceasta: Un om avea un smochin sădit în via sa.

A venit să caute rod în El şi nu a găsit.

Atunci a zis vierului: Iată că sunt trei ani de când vin şi caut rod în smochinul acesta şi nu găsesc.

TAIE-L! La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?

“Doamne,” i-a zis vierul, “mai lasă-l şi anul acesta; am să-l sap de jur împrejur şi am să-i pun gunoi la rădăcină; poate că de acum înainte va face roadă. Dacă nu, îl vei tăia”.

Smochinul reprezintă naţiunea evreiască. Această naţiune n-a adus rod în timpul Veacului Evanghelic, dar va aduce rod în timpul Domniei Milenare a lui Cristos. Romani. 11:28-31; Cântarea Cântărilor 2:13; Fapte 15:16; Ezechiel 37:11,12) etc.

În pildă sunt reprezentaţi cei trei ani şi jumătate ai misiunii Domnului nostru faţă de naţiunea iudaică şi respingerea lor finală.

La ei ca naţiune face Domnul aluzie în Matei 24:32 şi în Luca 21:29 ca una din dovezile întoarcerii Sale în putere şi glorie pentru a-şi aşeza Împărăţia Sa pe Pământ. Revenirea evreilor în pământul promisiunii Avraamice reprezintă înverzirea smochinului uscat din Marcu 11:21. Smochinul din Marcu a fost un pom; uscarea lui la porunca Domnului a fost un avertisment care a fost dat naţiunii.

Acum SMOCHINUL este verde; există ca popor apărat de graniţe ca şi ceilalţi copaci, celelalte popoare (Luca 21:29), dar aceasta nu înseamnă că aduce rod pentru Dumnezeu. El va aduce roade după ce se va împlini profeţia din Zaharia 12:10.

PILDA CU OAIA RĂTĂCITĂ (LUCA 15:1-8)

 Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Şi Fariseii şi Cărturarii cârteau şi ziceau: “Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.”

Vameşii erau evrei care au devenit întrucâtva înstrăinaţi de legile şi sentimentele patriotice ale naţiunii şi care au acceptat serviciul sub romani ca adunători de taxe.

Păcătoşii erau mai mult sau mai puţin imorali, care nu şi-au făcut nici o îndeletnicire de a ţine Legea Mozaică, obiceiurile ritualurilor sacre şi ceremoniile zilelor sfinte.

Fariseii şi cărturarii nu erau călcători de lege de proastă reputaţie. Exista o măsură de adevăr în afirmaţia lor că majoritatea poporului trăia în păcat, neglijând Legea divină şi trăind astfel în felul Neamurilor.

Ei se ţineau departe de poporul obişnuit într-o sfinţenie numai pe dinafară, cu caracter făţarnic refuzând să recunoască pe alţii ca fraţi şi părtaşi moştenitori ai promisiunilor divine.

Ei nu suportau să vadă că Domnul Isus simpatiza cu poporul de jos, mai degradat .

Dificultatea lor consta în aceea că aveau o părere prea înaltă despre ei.

Aceasta i-a determinat să-L respingă pe Isus, pe care ar fi fost bucuroşi să-L aibă ca pe unul făcând parte din numărul lor, să devină fariseu şi să se conformeze obiceiurilor lor.

Acestea sunt împrejurările în care Domnul a spus Pilda cu oaia rătăcită.

Cele o sută de oi reprezintă întreaga familie a lui Dumnezeu, îngeri şi oameni.

Oaia este o creatură ascultătoare care reprezintă întotdeauna pe cineva care doreşte să fie în armonie cu Dumnezeu şi în ţarc.

“Oaia rătăcită” reprezintă pe Adam şi familia sa.

Cele 99 de “oi” lăsate pe “islaz” reprezintă pe sfinţii îngeri.

A presupune că “oaia rătăcită” reprezintă elementul degradat al omenirii, iar cele 99 de “oi” o clasă a sfinţeniei ar fi nepotrivit pentru că: “Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar.” (Romani 3:10) “…noi rătăceam ca nişte oi.” Isaia 53:6.

Domnul nostru nu a negat faptul că vameşii şi păcătoşii făceau rău şi în unele aspecte erau înstrăinaţi mai tare decât fariseii, ci a dorit ca aceştia din urmă să înţeleagă că nu trebuiau să se simtă indiferenţi faţă de fraţii lor.

Pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ceea ce era pierdut. Luca 19:10.

Mila Sa va urmări “oaia pierdută” până când fiecare membru al rasei lui Adam va fi adus la cunoştinţa adevărului şi la o deplină ocazie de a se întoarce în “ţarcul” lui Dumnezeu.

Va fi necesară întreaga perioadă de după marele Armaghedon al Veacului Milenial pentru a aduce înapoi “oaia” în sensul deplin şi perfect al parabolei.

Încă nu vedem “oaia” recuperată. Vedem că Dumnezeu alege membrii — BUNULUI PĂSTOR, Cristosul, Mesia. Acest Păstor, o corporaţie formată din Isus şi Biserica Sa, pe care o pregăteşte acum să se alăture în această lucrare de căutare a “oii” pierdute în timpul Veacul Milenial.

Mila Domnului este pentru cel care se căieşte.

Orice “oaie” care este găsită de Păstorul şi care apoi preferă caracterul de “lup” nu va mai fi considerată “oaie”, ci va ajunge în clasa care este arătată în Matei 25:41.

“Ei vor merge în focul veşnic…”, având la dreapta Lui focul Legii. (Deuteronumul 33:2), “…fiindcă Dumnezeul nostru este un foc mistuitor.” A mistui înseamnă a distruge, nu înseamnă în nici un înţeles a chinui. Focul este veşnic pentru că însăşi dreptatea dumnezeiească este veşnică. Ea pentru cei păcătoşi cu voia este asemenea focului care mistuie.

“ …Căci iată Domnul vine într-un foc şi carele Lui sunt ca un vârtej. Îşi preface mânia într-un jeratic şi ameninţările în flăcări de foc.” Isaia 66:15.

 PILDA DRAHMEI PIERDUTE (LUCA 15:8-10)

Se spune că în vechime evreicele purtau o brăţară cu 10 monede. Aceasta era un dar din partea mirelui pentru tot timpul căsătoriei şi fiecare piesă era foarte apreciată.

Aceste monede aveau marcate pe fiecare parte o anumită imagine.

Pierderea uneia dintre ele însemna ştirbirea întregului.

Toţi fiii lui Dumnezeu, incluzând îngerii şi arhanghelii sunt creaţi în chipul lui Dumnezeu. Unul dintre aceştia a fost pierdut — OMUL —

“Moneda” umană a căzut pe “podeaua murdară” a pângăririlor care au întunecat asemănarea divină de la căderea omului.

“Măturarea casei” precum şi “iluminarea candelei” reprezintă lucrarea lui Dumnezeu prin Cristosul care va fi împlinită la sfârşitul Veacului Milenial.

O lucrare atentă, grijulie; o ilusţrare a energiei divine în numele umanităţii pierdute.

“Bucuraţi-vă împreună cu mine!” — reprezentând timpul care vine când toate lucrurile din cer şi de pe Pământ se vor bucura în împlinirea deplină a lucrării Domnului.

Îngerii în cer se bucură să vadă lungimea, lăţimea, înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu după cum este arătată — faţă de creaturile Sale.

 PILDA FIULUI RISIPITOR (LUCA 15:11-32)

Pilda fiului risipitor este pilda care are o dublă reprezentare. Ea reprezintă mai întâi două clase de oameni în poporul evreu: cărturarii şi fariseii ­— fiul mai mare, vameşii şi păcătoşii — fiul mai mic, pe deoparte; iar pe de altă parte reprezintă toată rămăşiţa omenirii în afara celor puţini din Israel care căutau să facă voia Tatălui.

Fiul cel mic este clasa Lazăr din “Pilda bogatului nemilostiv”. Luca 16:19.

Pilda nu reprezintă pe evrei şi neamuri la modul general, ci după cum s-a spus ea reprezintă pe acei din Israel care căutau să facă voia TATĂLUI. Ea nu reprezintă nici pe Turma Mică şi nici pe Turma Mare.

Pilda se adresa cu precădere fariseilor, voind să le arate că poziţia lor faţă de vameşi şi păcătoşi era greşită.

Omul din pildă reprezintă pe TATĂL ceresc, iar cei doi fii pe naţiunea evreiască care s-a despărţit.

O clasă care trăia aproape de lege — fariseii — şi o clasă — vameşii şi păcătoşii — care călcau flagrant Legea. Şi unii şi alţii erau imperfecţi; diferenţa consta în faptul că această clasă mai păcătoasă îşi recunoştea păcatul, pe când cealaltă se îndreptăţea în faţa lui Dumnezeu. Luca 18:9-14.

Ţara în care a plecat “fiul cel mic” după ce s-a vândut averea, reprezintă ţara lui Satan şi dintr-un anumit punct de vedere aproape întreaga lume este într-o ţară îndepărtată — ţara duşmanului — sub influenţa orbitoare a dumnezeului acestei lumi.

Când Isus s-a prezentat cu Evanghelia Sa, mulţi dintre vameşi şi păcătoşi s-au întors, ceea ce nu era pe placul fariseilor — clasa “fiului mai mare”. Ei nu s-au bucurat că cei păcătoşi se întorc la Dumnezeu şi-L învinuiau pe Isus că se murdăreşte spiritual, luând contact cu vameşii şi păcătoşii.

Fiind o clasă dispreţuită şi alungată, vameşii şi păcătoşii erau pregătiţi să aprecieze iubirea şi bunătatea Domnului.

Nu era de condamnat faptul că fariseii se străduiau să ţină Legea, dimpotrivă acest lucru era de apreciat; de aceea ei reprezintă clasa “fiului” care nu şi-a risipit averea. Ceea ce era de condamnat era lipsa lor de modestie, atitudinea lor dispreţuitoare şi făţărnicia lor, pentru că evlavia lor era mai mult una pe dinafară, iar Domnul le vedea inima spunându-le — “morminte văruite” — .

Pilda spune că tatăl “fiului risipitor” i-a ieşit în întâmpinare alergând, ceea ce-L reprezintă pe Isus, trimisul Tatălui, încurajând pe cei păcătoşi. “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi.”

Sărutarea Tatălui este “pecetea” împăcării noastre, semnul adoptării noastre în familia divină — sigiliul iubirii TATĂLUI; primirea lui a fost de parcă nu am păcătuit niciodată.

Nu numai că vameşii şi păcătoşii au fost iertaţi, dar datorită căinţei lor le-au fost arătate favorurile speciale ale lui Dumnezeu.

Cât de bucuroşi suntem că Tatăl nostru ceresc ne dă nouă fraţilor, surorilor noastre şi copiilor ocazii de a ne recupera după ce ne-am rătăcit în păcat; ocazii de a profita de lecţiile vieţii şi de experienţa tristă de a fi străini de Dumnezeu.

“Fiul risipitor” a început să se întoarcă cu precădere în a doua jumătate a săptămânii a 70-a (Daniel 9:27) la Rusaliile de după învierea Domnului. Ei sunt săracii, ciungii, orbii, şi şchiopii din pilda celor poftiţi la cină–Luca 14:21.

“Haina” cu care a fost îmbrăcat cel iertat reprezintă haina dreptăţii lui Cristos — îndreptăţirea. Isaia 61:10.

“Haina” tuturor binecuvântărilor este prevăzută prin Cristos ca o acoperire a tuturor imperfecţiunilor naturii căzute, înlocuind zdrenţele murdare ale nedreptăţii noastre.

“Viţelul îngrăşat” — “Ospăţul” cu bucate gustoase prevăzut pentru păcătoşii lui Israel corespunde cu “Ospăţul” care trebuie deschis în final lumii întregi în Împărăţie. Isaia 25:6-8.

Să mâncăm — Ospăţul şi veselia reprezintă promisiunile binecuvântate ale lui Dumnezeu şi sunt pecetea cununiei într-o altă parabolă a Domnului nostru. Matei 22:2-14.

A înviat — El a fost mort în păcat şi a înviat din această stare (Efeseni 2:1-6) când s-a întors de bunăvoie.

 PILDA ISPRAVNICULUI NECREDINCIOS (LUCA 16:1-13)

Domnul a spus această pildă ca o mustrare a spiritului fariselor care au pus poveri grele peste alţii, dar de la care ei se sustrăgeau deşi pretindeau o ascultare din inimă faţă de lege.

Poate că nici o altă parabolă nu a fost atât de folositoare pentru săraci şi nevoiaşi, pentru cei păcătoşi şi slabi care doresc să se întoarcă de pe căile păcatului şi să fie primiţi înapoi în familia lui Dumnezeu. Ei se recunosc în această parabolă şi sunt încurajaţi de reprezentarea ei că TATĂL doreşte să-i primească.

Această parabolă este a patra din serie care reprezintă lipsa de înţelepciune a clasei fariselor pretinzând în mod făţarnic în faţa altora că ţineau Legea şi erau ispravnici acceptabili, pe câtă vreme ei erau foarte conştienţi că nu îşi îndeplineau postura lor de ispravnici cum trebuie şi trebuiau deci să fie respinşi.

Parabola le arată comportarea potrivită pe care ei nu au adoptat-o.

Parabola nu spune ce au făcut fariseii, ci ea spune ce ar fi trebuit să facă ei, dar nu au făcut.

Ei ar fi trebuit să fie mai îngăduitori faţă de vameşi şi păcătoşi să nu pună sarcini grele la care ei nu au ajutat nici măcar cu un deget.

Ei trebuiau să se pregătească înainte de desfiinţarea Legii, ai cărei “ispravnici” erau, să se pregătească de   a fi scoşi din funcţiile pe care   le deţineau, pentru că oarecum, serviciul lor se apropia de încheiere, având în vedere că începea o nouă vârstă în planul lui Dumnezeu: Veacul Evanghelic; că şi ei fariseii, preoţii, leviţii şi toţi învăţaţii Legii, chiar dacă ar fi fost credincioşi Legământului Legii, trebuiau să predea aceste funcţii Marelui Preot Isus.

Ei ar fi trebuit să ierte nu toate, ci doar o parte din datoriile poporului. Datorii faţă de lege, bineânţeles. Nu să şteargă toată datoria, ci doar anumite procente între 50%-80%.

Adică ei nu ar fi trebuit să pretindă poporului o ascultare perfectă faţă de Lege, pentru că nici un om imperfect nu poate îndeplini 100% Legea Divină.

Ei ar fi trebuit să vadă în Isus împlinirea Legii şi atunci ei ar fi beneficiat de o trecere în alt serviciu, acel al Evangheliei şi nu ar fi fost necesar ca ei să fie eliminaţi definitiv din serviciul lui Dumnezeu.

Un “ispravnic” înţelept aşa ar fi trebuit să facă, ceea ce conducătorii religioşi ai lui Israel nu au făcut. Ei nu au fost “ispravnicul” înţelept.

În ceea ce priveşte timpul nostru, în creştinătatea nominală există la fel “ispravnici” necredincioşi, care la fel pun sarcini grele peste popor.

Ei învaţă greşit poporul şi ar trebui să renunţe la învăţăturile nescripturale despre iad şi suflet nemuritor.

Preoţii şi predicatorii de astăzi ar trebui să spună poporului: “Dacă noi am spus că trebuia să primeşti pedeapsa chinului veşnic, socotiţi aceasta o eroare şi scrieţi în loc “o plată dreaptă a dreptăţii.”

Dacă noi v-am învăţat că obligaţiile voastre sunt de a ţinea Legea în mod perfect, îmbunătăţiţi această trăsătură a credinţei voastre şi scrieţi în schimb că Dumnezeu va accepta lucrările imperfecte, asigurându-vă că acele lucrări imperfecte sunt tot ceea ce puteţi oferi mai bun.

Dacă cărturarii şi fariseii ar fi urmat comportamentul acestui “ispravnic”, ei s-ar fi făcut prieteni cu vameşii şi păcătoşii.

Aceşti Doctori ai Legii văzând că Dispensaţia Legii se sfârşeşte ar fi trebuit să-şi îndrepte greşelile şi abaterile din trecut.

“Eu vă zic (versetul 9): “Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte.”

Această parte a pildei nu este adresată fariseilor şi Doctorilor Legii, ci ucenicilor; prin urmare pilda ni se adresează şi nouă creştinilor.

Noi trebuie să ne facem prieteni cu cerul. Dumnezeu este prietenul nostru, Domnul Isus, sfinţii glorificaţi şi toţi sfinţii îngeri.

Oriunde putem folosi binecuvântări pământeşti, bani, influenţă sau orice altceva pentru a ne face prieteni să o facem; în general să nu încercăm să ne facem duşmani din oameni.

Cu ajutorul bogăţiilor nedrepte:

Folosiţi orice bogăţie nedreaptă (nu câştigată pe nedrept, ci nedreaptă în sensul că aparţine acestui timp al nedreptăţii, “Lumea rea de astăzi” (Galateni 1:4), în a face cât mai mult bine pentru binecuvântarea altora.

“Pentru ca atunci când veţi muri să vă primească în corturile veşnice.”

La înviere “în ziua aceea” ( 2 Timotei 4:8) vom fi primiţi în corturile veşnice de Domnul şi Îngerii Săi.

Domnul judecă în mod special credinţa noastră şi dorinţele inimii mai degrabă prin lucrurile mai mici, decât prin cele mari.

Numai eternitatea va arăta valoarea unora din aceste lucruri mici, eforturi slabe, date în numele Domnului care ne judecă prin credincioşia în lucrurile mici şi ocaziile mici mai degrabă decât prin marile noastre realizări.

Necredincioşia din timpul prezent în ceea ce priveşte lucrurile de valoare mică ar însemna necredincioşie în lucrurile mari viitoare.

Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Dreptăţii şi păcatului şi în acelaşi timp, iubirii şi egoismului; lui Dumnezeu şi lui Satan.

Dumnezeu intenţionat a pus problema aşa încât noi nu putem fi servitori ai bogăţiei şi servitori ai lui Dumnezeu în acelaşi timp.

Încercarea este: “Dumnezeu pe primul loc.”

Alegerea noastră trebuie să fie permanentă şi socotită cea mai mare dintre privilegii.

 PILDA BOGATULUI NEMILOSTIV (LUCA 16:19-31)

Marea greutate pentru mulţi care citesc această pildă este că, deşi o privesc ca pe o pildă, totuşi ei o judecă şi o înţeleg ca şi cum ar fi fost o întâmplare literală. A o crede literal înseamnă a ajunge la mai multe absurdităţi. De exemplu: “bogatul” a mers în “iad” numai din cauza că a avut multe bunuri pământeşti şi din întâmplare nu a dat nimic lui Lazăr decât fărâmături. Nici un cuvânt nu se spune despre răutăţile lui sau că a fost un om stricat, “un nelegiuit.” De asemenea, s-ar putea spune că Lazăr a fost binecuvântat nu pentru că a fost un copil sincer al lui Dumnezeu; plin de credinţă şi încredere sau că a fost un om bun şi drept, ci numai pentru că a fost sărac şi bubos.

Dacă acestea trebuie să se înţeleagă literal, atunci înseamnă că până nu suntem săraci şi cu bube usturătoare, pentru noi nu este nici o speranţă să intrăm în fericirea veşnică. Iar dacă în viaţa aceasta purtăm un veştmânt moale sau de mătase şi avem mâncare destulă în fiecare zi, suntem sortiţi “chinului veşnic.” Şi încă ceva. Doritul loc de fericire este “sânul lui Avraam.” Acest “sân” cu toată siguranţa trebuie să fie literal, dacă şi celelalte părţi ale pildei sunt literale şi desigur mai mulţi dintre săracii şi buboşii Pământului vor avea loc în el; Lazăr şi poate încă unul ar prea umplea locul.

Dar de ce să credem absurdităţi? A explica o pildă în mod literal este foarte uşor. Lucrurile amintite într-o pildă nu sunt de mare însemnătate. Aceasta o ştim din pildele explicate de Domnul.

Când a spus “grâu” avea în vedere pe “fiii împărăţiei”; când a spus “neghină” El a arătat pe “fiii celui rău”; prin “secerători” înţelegându-se servii Lui, etc. (Matei 13) Aceleaşi clase au fost arătate în mod simbolic în alte pilde ale Sale. Astfel “grâul” amintit de pildă este una cu “servii credincioşi” şi “fecioarele înţelepte” care sunt amintite în alte pilde. Tot aşa în pilda de faţă, “bogatul” reprezintă o clasă, iar Lazăr o altă clasă.

În această pildă numai săracul poartă un nume, pe când bogatul nu.

Lazăr înseamnă — fără ajutor —

Încercând a explica o pildă ca aceasta, la care Domnul nu ne dă nici o explicaţie, este foarte bine să fim modeşti în ceea ce susţinem.

Deci oferim următoarea explicaţie, fără a forţa pe cineva să primească părerile noastre, decât atât cât raţiunea şi lumina Adevărului îl vor ajuta să le considere în armonie cu Cuvântul şi Planul lui Dumnezeu.

După înţelegerea noastră, Avraam a reprezentat pe Dumnezeu şi “bogatul” a reprezentat pe poporul Israel. În timp ce s-a spus această pildă şi un timp înainte de aceasta, poporul Israel “se îmbrăca măreţ în fiecare zi”, fiind poporul ales şi favorizat de Dumnezeu, după cum spune Apostolul, “Care este deci întâietatea iudeului şi care este folosul tăierii împrejur?”

Oricum, sunt mari. Mai întâi că lor le-au fost încredinţate cuvintele (Legea şi profeţiile) lui Dumnezeu (Romani 3:1, 2); “Care au înfierea, mărirea, aşezămintele şi darea legii, slujba dumnezeiească şi făgăduinţele, care au părinţi şi din care este după trup Cristosul.” Romani 9:4.

Acest popor într-adevăr a fost bogat deoarece “binecuvântarea lui Dumnezeu îmbogăţeşte.” Proverbele 10:22.

Făgăduinţele făcute lui Avraam şi David au investit, au “îmbrăcat” pe acest popor cu regalitate, după cum e reprezentat în “veştmântul de purpură al bogatului”. Jertfele tipice ale Legii îl făceau în mod tipic o naţiune sfântă (dreaptă), după cum e reprezentat prin “haina de in subţire a bogatului” care era un simbol al îndreptăţirii, socotită lor pe baza acestor jertfe simbolice. Apocalipsa 19:8.

Lazăr — fără ajutor — reprezenta pe cei exilaţi, alungaţi din favoarea divină avută sub Lege, care, bolnavi de păcat, flămânzeau şi însetau după dreptate. Deşi între aceştia erau mulţi “vameşi şi păcătoşi” din Israel, totuşi, cei mai mulţi erau păgâni din toate naţiunile.

În timpul când s-a spus această parabolă, aceştia erau cu totul îndepărtaţi de la orice favoare şi binecuvântare de care se bucura Israel. Ei şedeau la poarta “bogatului” fără ca cineva să-i bage în seamă.

Nici o făgăduinţă din care” bogatul” a avut atât de multe, nu era pe seama lor, fiindcă ei nu erau curăţaţi nici măcar simbolic; dar bolnavi moraliceşte, pângăriţi şi păcătoşi, ei erau în situaţia “câinilor”. În zilele acelea câinii erau socotiţi cele mai ordinare creaturi, iar iudeii curăţaţi în mod tipic, îi socoteau pe cei dinafară “păgâni şi câini” şi niciodată nu ar fi mâncat şi nu s-ar fi căsătorit cu ei sau să ţină vreun fel de legătură. Ioan 4:9.

Chipul în care aceştia au mâncat din “fărâmăturile” favorii divine care cădeau de la masa îmbelşugată a israeliţilor, a “bogatului”, ne este arătat prin cuvintele Domnului către femeia sirofeniciană. Întorcându-se către femeia păgână i-a zis: “Nu se cuvine a lua pâinea “copiilor” (a israeliţilor) şi a o arunca câinilor (păgânilor).”

Iar ea a răspuns: “Aşa este Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor (Matei 15:26-27).” Isus i-a vindecat   fiica, dându-i astfel fărâmitura dorită a favorii divine.

A sosit însă timpul când ei, ca naţiune, au refuzat şi L-au crucificat pe Fiul lui Dumnezeu; când dreptatea lor tipică a încetat, când promisiunile regatului au încetat de a mai fi ale lor şi când Împărăţia s-a luat de la ei (Matei 21:43), pentru a se da “neamului care face roadele ei.” (2 Petru 1:4-11), “NEAMULUI SF<NT” (1Petru 2:7-9), a unui “popor râvnitor de fapte bune.” Tit 2:14.

“A MURIT BOGATUL” — (POPORUL LUI ISRAEL) de la toate aceste avantaje şi binecuvântări speciale, fiind aruncat din favoarea divină, în tulburări şi suferinţe.

Timp de optsprezece secole acest popor s-a aflat în suferinţe amare, în flăcările urii printre naţiunile Pământului, persecutat şi alungat.

“A MURIT ŞI LAZĂR”: Adică situaţia de până acum a smeritului păgân şi a măreţului israelit a luat o întorsătură. Mulţi dintre cei dintâi au fost duşi de îngeri (servitori, apostoli, etc) în sânul lui Avraam.

Avraam este arătat ca părintele credincioşilor (Romani 4:11,16) şi primeşte pe toţi copiii credinţei, care astfel sunt făcuţi moştenitori la toate făgăduinţele făcute lui AVRAAM, căci “nu cei care sunt fii după corp, nu aceştia sunt copii ai lui Dumnezeu, ci fiii din făgăduinţă sunt socotiţi drept urmaşi. Romani 9:8.

Aceştia sunt sămânţa sau copiii lui Avraam (Genesa 21:12; Galateni. 4:28), “care sămânţă este Hristos” (reprezentat prin Isaac), “ iar dacă voi (credincioşilor) sunteţi ai lui Hristos, sunteţi dar sămânţa (copiii) lui AVRAAM, moştenitori potrivit făgăduinţei.” Galateni. 3:16, 29.

Da, încetarea ordinii care a existat până aici cu Israel, a fost bine   ilustrată prin această figură, prin moarte, adică descompunerea naţiunii israelite şi retragerea binecuvântărilor divine, de care poporul Israel s-a bucurat atâta timp. Astfel Israel, la acest timp, a fost alungat şi de atunci nu i s-a mai arătat nici “O FAVOARE”, pe   când sărmanul “LAZĂR,” păgânii care mai înainte erau “înstrăinaţi” de întocmirea cetăţenească a lui Israel şi străini de Legămintele Făgăduinţei (date până atunci numai lui Israel), neavând nădejde şi fără Dumnezeu în lume, “au fost” făcuţi acum aproape prin sângele lui Cristos, împăcaţi cu Dumnezeu, duşi în sânul de favoare al lui Avraam. Efeseni 2:12, 13.

Pe lângă simbolurile morţii care arată îngroprarea sau descompunerea lui Israel, adică alungarea lor printre toate naţiunile Pământului, Domnul a mai adus o ilustraţie: “În IAD (hades, mormânt) ridicându-şi ochii, fiind el în chinuri, vede de departe pe Avraam, etc.”

Cei morţi nu-şi pot ridica ochii nicăieri şi de aceea nu pot vedea aproape sau departe, sau să stea de vorbă cu cineva; deoarece ni se spune lămurit că “nu este nici lucru, nici minte, nici ştiinţă, nici înţelepciune în mormânt, unde te duci” (Eclesiastul 9:10); şi că acei care merg acolo se “pogoară în locul tăcerii.” Psalmii 115:17.

Ceea ce Domnul a voit să arate prin aceasta au fost suferinţele sau chinurile ce aveau să vină asupra lui Israel ca naţiune, după îngroparea sau alungarea lor printre toate popoarele Pământului, de unde vor striga în zadar să fie eliberaţi sau ajutaţi de păgânii, care mai înainte erau dispreţuiţi de dânşii. Deuteronomul 28:15-68.

Istoria dovedeşte clar împlinirea acestei pilde profetice. Timp de optsprezece secole israeliţii, au fost nu numai disperaţi în situaţia lor de naţiune alungată din favoarea lui Dumnezeu, în pierderea templului şi a altor lucruri folosite la îndeplinirea jertfelor conform Legii, dar au fost şi persecutaţi fără milă, după cum se spune în pildă: “Trimite pe LAZĂR să-şi moaie vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba”; dar nu s-a putut pentru că marea prăpastie care-i desparte, opreşte ajutorul cerut. Cu toate acestea Dumnezeu recunoaşte încă   Legământul Său, vorbindu-le   ca la “copiii Legământului”. (versetul 25) Aceste chinuri în “flăcările” urii aprinse între toate neamurile şi toate popoarele împotriva lor, au fost pedepsele cuvenite din cauza ruperii Legământului lor, care au venit tot atât de sigure ca şi binecuvântările promise prin ascultare. Leveticul capitolul 26; Zaharia 9:11.

Marea “prăpastie statornicită” reprezintă marea deosebire care există între creştinii adevăraţi şi iudei.

Cei dintâi se bucură de harul liber: bucurie, mângâiere şi pace, ca şi copii adevăraţi ai lui Dumnezeu, pe când cei din urmă ţin încă la Lege, care îi condamnă şi-i chinuie. Prejudecata, mândria naţională şi eroarea din partea lui Israel, formează mărimea acestei prăpastii care îi împiedică pe iudei să treacă într-o stare de adevăraţi fii ai lui Dumnezeu, primind pe Cristos şi Evanghelia harului Său.

Marea prăpastie care îi împiedică şi pe creştinii adevăraţi să treacă la iudei, este cunoştinţa lor că prin faptele Legii, care este un jug (Fapte 15:10), nimeni nu poate fi îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu (Romani 3:20, 27, 28; Galateni 3:16-17); şi dacă cineva ţine Legea (primeşte obligaţiile ei spre a le împlini şi astfel a se recomanda lui Dumnezeu prin împlinirea acestor obligaţii), aceluia Cristos nu-i foloseşte la nimic. (Galateni 5:2-4) Prin urmare, noi care suntem din clasa “Lazăr”, nu putem amesteca Evanghelia cu Legea, deoarece acestea nu se pot amesteca, ci sau viaţă prin credinţă în Cristos sau o înlăturare a lui Cristos şi viaţă prin ţinerea Legii, dacă o putem ţine. (Galateni 3:12; Iacov 2:10)

Deci acelora care încă mai ţin la Lege şi resping jertfa pentru păcat dată de Domnul nostru, nu le putem da nici un ajutor. Aceştia nebăgând de seamă schimbarea vârstelor, spun că a tăgădui Legea ca factor al mântuirii, înseamnă a tăgădui toată istoria trecută a neamului lor, cât şi toate purtările speciale ale lui Dumnezeu cu “părinţii” lor (promisiunile şi binecuvântările care din cauza mândriei şi a egoismului, ei nu le-au putut cunoaşte şi aprecia); şi din pricina aceasta, ei nu pot trece prăpastia pentru a ajunge în sânul de favoare al lui AVRAAM, în repausul şi pacea adevărată, care este partea fericită a tuturor copiilor de credinţă. Ioan 8:39; Romani 4:16; Galateni 3:29.

Este adevărat că în decursul Veacului Evanghelic unii dintre israeliţi au trecut probabil la credinţa creştină adevărată, dar aceştia au fost aşa de puţini, încât nici nu se ţine seama de ei în această pildă unde Israel e reprezentat ca un întreg. La început, Bogatul reprezenta pe iudeii credincioşi şi nu pe cei alungaţi din Israel; tot aşa acum, el reprezintă tot pe aceeaşi clasă şi deci nu pe cei care au renunţat la Lege şi au primit condiţiile de mântuire prin credinţă şi nici pe aceia care au devenit infideli (cu totul necredincioşi).

Stăruinţa “bogatului” pentru trimiterea lui Lazăr la ceilalţi “cinci fraţi” ai săi, o explicăm în felul următor: Până la timpul Domnului, când El a rostit această pildă poporul din Iudeea a fost de mai multe ori numit “Israel”, “oile pierdute ale lui Israel,” “cetăţile lui Israel” etc., deoarece toate seminţiile erau reprezentate prin poporul din Iudeea, deşi majoritatea poporului erau numai din cele două, Iuda şi Beniamin, fiindcă masele celorlalte zece seminţii nu s-au întors din captivitatea Babilonului, sub permisiunea generală dată de Cir, regele Persiei. (Genesa 47:2) Dacă acest popor (cele două seminţii din Iudeea) a fost reprezentat printr-unul, “Bogatul,” atunci este potrivit a numi pe cele zece seminţii împrăştiate în toată lumea, ca pe ceilalţi “cinci fraţi,” fără îndoială, aceasta s-a făcut pentru a arăta că orice favoare specială de la Dumnezeu, a încetat pentru cele zece seminţii, ca şi pentru cele două. Este clar, deci, că aceasta se referă la Israel, deoarece alte neamuri nu au “PE MOISE ŞI PE PROFEŢI” ca instructori, decât numai Israel. (versetul 29). Cele zece seminţii au nesocotit atât de mult pe Moise şi pe profeţii lor, încât nu s-au mai întors în Pământul Făgăduinţei, ci au dorit să trăiască printre păgâni şi idolatri; şi, deci, orice   încercare de a comunica cu ei despre lucrurile spirituale ar fi în zadar; chiar şi când aceasta ar face-o unul care a murit cu Cristos şi a înviat cu El în mod figurativ, unul din păgânii care L-au primit. Efeseni 2:5; Romani 6:4.

Deşi pilda nu arată, totuşi, alte Scripturi arată că această “prăpastie” trebuie să existe numai în decursul Veacului Evanghelic şi că la sfârşitul ei, “Bogatul,” primindu-şi pedeapsa pentru păcatele sale, va ieşi din aceste “flăcări” şi chinuri peste podul milei şi al făgăduinţelor lui Dumnezeu făcute acestei naţiuni. Într-adevăr ei se vor înapoia în favoarea şi binecuvântarea lui Dumnezeu, în împărăţia lui Mesia sub Noul Legământ, care se va încheia cu ei şi cu toată omenirea în decursul Mileniului. Ieremia 31:31-34; Evrei 8:8-12.

Cu toate că multe veacuri israeliţii au fost persecutaţi fără milă de păgâni mahomedani şi de creştinii nominali, totuşi acum încep a se ridica treptat la libertate şi influenţă politică, şi ca naţiune la începutul Mileniului vor ocupa o poziţie mai înaltă între celelalte naţiuni. Vălul necunoştinţei lor mai există încă, dar va fi ridicat în mod treptat pe măsura creşterii luminii din zorile Zilei Milenare; şi nu trebuie să ne mirăm dacă se va produce o mare trezire între israeliţi şi dacă mulţi îl vor recunoaşte pe Cristos.

Astfel ei vor părăsi starea “HADES”-lui (moartea naţională) cu chinurile lui şi vor fi cei dintâi dintre naţiuni întorşi, pentru a fi binecuvântaţi de către seminţia spirituală a lui AVRAAM, care este Cristos, Cap şi Corp. Pretenţiile lor de rasă şi mândria lor naţională încep încet să dispară şi mulţi smeriţi şi săraci cu spiritul încep a primi pe ACELA pe care părinţii lor L-au străpuns, din cauza cărora au trebuit să sufere ei atâta timp. Şi în curând vor întreba: “Nu este acesta Cristos”? Şi privindu-L astfel şi crezând în El, Domnul va revărsa asupra lor spiritul favorii şi al rugăciunii. Zaharia 12:10.

De aceea, “Vorbiţi la inima Ierusalimului şi strigaţi către dânsul, că timpul robiei lui (timpul de pedeapsă) s-a împlinit.” Isaia 40:1-2.

Pe scurt, această parabolă pare să înveţe exact ceea ce Apostolul Pavel explică la Romani 11:19-32.

Din cauza necredinţei, ramurile naturale au fost rupte, iar ramurile de măslin sălbatic au fost altoite în butucul făgăduinţei lui Avraam. Pilda arată pe Israel în suferinţe mari, dar nu mai aminteşte nimic despre restatornicirea lui în favoarea din urmă, deoarece se subânţelege; în această parabolă nu era potrivit să se amintească aceasta. Totuşi, Apostolul ne asigură că după ce   întreg numărul Neamurilor va fi intrat (va fi ales numărul care să completeze Biserica sau Mireasa lui Cristos), “tot Israelul va fi mântuit;” “şi prin mila noastră (a Bisericii) să fie şi dânşii (israeliţii) mântuiţi”.

El ne spune că acesta este Legământul lui Dumnezeu cu Israelul trupesc, care a pierdut promisiunile mai înalte, spirituale; totuşi, ei sunt moştenitorii promisiunilor pământeşti, redevenind aleşi printre naţiuni.

Drept dovadă la aceasta cităm următoarele profeţii:

“Veni-va din Sion (Biserica glorificată) Mântuitorul, înlătura-va necucernicia de la Iacov (Israelul pământesc).

“Negreşit după Evanghelie (chemarea cerească) sunt urâţi (înlăturaţi) de Dumnezeu pentru voi, dar după alegere sunt iubiţi pentru părinţii lor.” “Căci Dumnezeu închise împreună pe toţi spre neascultare, pentru ca pe toţi să-i miluiască. O, adâncime a bogăţiei, a înţelepciunii şi a cunoştinţei lui Dumnezeu.” Romani 11:26:33.

 PILDA JUDECĂTORULUI NEDREPT (LUCA 18:1-6)

 Pilda aceasta îndeamnă la stăruinţă în rugăciune. Chiar dacă Domnul vede de bine să nu dea un răspuns imediat rugăciunii noastre, putem fi siguri că aceasta nu este din lipsă de interes pentru binele nostru.

Dacă un judecător nedrept este mişcat din cauza insistenţei pentru a face dreptate, cu cât mai mult un judecător drept.

Să se roage necurmat — adică gândul de a rămânea în prezenţa Tatălui şi a Fiului este că grija şi interesul lor vor fi în mod constant cu noi şi că în orice moment putem să garantăm atenţia specială fiecăruia sau amândurora.

După ce ne-am asigurat că rugăciunile noastre sunt în conformitate cu promisiunile — (acele lucruri care stau atât de aproape de inimile noastre) — devin rugăciunile noastre continue.

Trebuie să facem o diferenţă clară între aceasta şi repetarea zadarnică a păgânilor pe care Domnul o condamnă — numai rugăciuni formale — care sunt condamnabile în ochii Domnului.

Nu că ar trebui să nu se ridice niciodată de pe genunchi sau că ar trebui să nu facă altceva niciodată decât să se roage, ci faptul că ei trebuie să continue în rugăciunile lor şi să nu progreseze slabi sau descurajaţi.

Noi ne rugăm neâncetat “Vie Împărăţia Ta” nu repetând cuvintele în fiecare moment, ci continuând gândirea şi aşteptarea ei; şi lucrând în interesele împărăţiei.

Rugăciunile noastre nu vor aduce împărăţia lui Dumnezeu nici cu un singur minut mai devreme decât a plănuit El, dar noi ne rugăm în acest mod, asigurându-L pe Domnul că aşteptăm Împărăţia şi că o aşteptăm în armonie cu promisiunea Sa sigură.

Întârzierea răspunsului la unele din rugăciunile noastre poate fi din cauză că încă nu este timpul cuvenit; sau poate că El vrea să dezvolte în noi credinţă şi îndelungă răbdare.

Trebuie să ne rugăm pentru putere şi înţelepciune în a învinge carnea şi a dezvolta roadele şi harurile Spiritului Sfânt.

Rugăciunea este absolut indispensabilă pentru creşterea şi existenţa spirituală. Acum ca şi atunci creştinii încrezuţi în ei înşişi şi creştinii umiliţi asemenea vameşului încearcă să se apropie de Dumnezeu în rugăciune. Unii sunt siguri pe ei şi se încred în realizările lor, iar alţii nu îndrăznesc să ridice capul, ci în umilinţă îşi recunosc imperfecţiunile.

Cine erau fariseii? Fariseii erau oameni temători de Dumnezeu, oameni morali în multe privinţe, oameni buni, dar foarte conştienţi de toate faptele lor drepte; fariseul respecta superficial regulile divine.

Există o clasă asemănătoare în creştinătatea de azi, care pe dinafară sunt morali, foarte exacţi şi scrupuloşi şi totuşi neplăcând lui Dumnezeu. Ei sunt mândri de dreptatea lor.

Astăzi unii se încred că sunt membri ai Bisericii, se încred în binefacerile şi moralitatea lor generală pentru salvare, ignorând faptul că şi ei sunt păcătoşi. Atitudinea de fariseu este o atitudine lipsită de dragoste, care dispreţuieşte pe altul şi se laudă pe sine, o mulţumire de sine şi o condiţie mulţumită a inimii şi minţii, foarte condamnabilă faţă de Domnul, o condiţie a inimii nepregătită de a fi binecuvântată cu mila divină.

Acesta a fost secretul orbirii lui Israel faţă de Evanghelie. Conducătorii religioşi s-au bazat într-o măsură atât de mare pe interpretările lor, încât nu L-au putut considera pe Umilul Nazarinean şi pe urmaşii Săi neânvăţaţi, mai mult decât pe nişte impostori.

Ei aveau o formă de dreptate, o ascultare pe dinafară de Dumnezeu şi legile Sale, pietate şi sfinţire aparentă.

Cine erau vameşii?

În primul rând erau ceea ce sunt şi astăzi — oameni de la vamă.

Pe vremea aceea această categorie de oameni erau marginalizaţi de către restul naţiunii. Pe vremea Domnului, când era ocupaţia romană peste Israel, aceştia, vameşii, erau în serviciul romanilor, un motiv în plus de a fi dispreţuiţi de către cei care ţineau riguros cerinţele Legii Mozaice din cauza urii pe care o aveau pentru păgânii ocupanţi.

Mai mult decât atât, vameşii au cedat uneori ispitei de a lua mită de la negustori, ceea ce îi făcea să se îmbogăţească pe nedrept.

În al doilea rând vameşii reprezintă o categorie socială certată cu Legea Mozaică, dar care îşi recunoşteau oarecum starea lor de păcătoşi şi nu aveau motive să se laude înaintea lui Dumnezeu.

Domnul, prin această pildă, descrie secretul inimii, atât al clasei fariseilor cât şi al clasei reprezentată prin vameş în relaţia lor cu Dumnezeu.

Greşeala fariseului consta în aceea că el credea că nu poate fi comparat cu un păcătos ordinar. El se credea mai sfânt decât fratele lui mai mic, vameşul.

“Fariseul” este fratele mai mare din “Pilda fiului risipitor”. Luca 15:11.

“Vameş” — un om umilit.

“Fariseu” — un om căruia îi lipseşte umilinţa.

Fariseul spunea că el nu este ca ceilalţi oameni de rău; aceasta este o îmbătare care vine din asimilarea spiritului lumii, care duce la acea laudă de care unui om, cu simţurile cumpătate, i-ar fi ruşine.

Sub influenţa învăţăturilor false mulţi creştini pretinşi se lasă în voia speranţelor false, gândindu-se că ei sunt poporul Domnului, fără să se consacreze pentru a fi urmaşii Lui.

Primul lucru pe care trebuie să-l înveţe toţi creştinii este că din punctul de vedere al lui Dumnezeu, toţi sunt păcătoşi, toţi sunt imperfecţi. Isaia 64:6.

Fariseul se laudă că el dădea zeciuială.

A da a zecea parte nu reprezintă nimic vrednic de laudă, când se aminteşte că Domnul este dătătorul mărinimos al tuturor bunurilor.

El se laudă că posteşte. Dacă am posti, dacă ne-am înfometa până la moarte, acest lucru nu ar fi vrednic de laudă. Nici un lucru nu poate fi de valoare dacă nu se bazează pe recunoaşterea cuvenită a imperfecţiunilor noastre şi acceptarea potrivită a justificării divine.

Refuzarea hranei nu este cea mai apreciată în ochii lui Dumnezeu. Există alte dorinţe ale cărnii pe care trebuie să ne străduim să le controlăm, să le slăbim, să le înfometăm, pentru ca în mod corespunzător să creştem, să fim hrăniţi spiritual şi să devenim puternici.

 PILDA VIERILOR (MATEI 21:33-46) R4678

Această parabolă reprezintă pe Dumnezeu ca “stăpânul marii podgorii”, în toate aspectele bine instituită şi aprovizionată pentru scopul Său. Această vie reprezintă naţiunea evreiască şi promisiunile divine făcute acestui popor. Legea şi toate aranjamentele Legământului Legii pentru dezvoltarea lor. Stăpânul a dat această vie în chirie vierilor, a căror datorie era să aibă grijă de vie şi de rod şi să-I dea stăpânului rezultatele, cu excepţia unei părţi pe care o puteau păstra pentru ei. Aceşti vieri erau religioşii proeminenţi despre care Isus a spus, “Cărturarii şi fariseii şed pe scaunul lui Moise. Deci toate lucrurile pe care vi le spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le.” Matei 23:2-3.i

După cum se cuvenea, stăpânul a cerut dobândă din proprietatea Sa şi a trimis servitori pentru a primi partea Sa din rod. Dar vierii, în loc să-i dea stăpânului ce i se cuvenea, i-au maltratat, bătându-i, ucigându-i cu pietre. Aceşti “servitori” au fost profeţii din vechime trimişi la Israel.

Ei trebuia să primească cel mai bun tratament şi o abundenţă de roade ale blândeţii, amabilităţii, răbdării, etc., dar în schimb ei au fost trataţi ca impostori de către conducătorii lui Israel. Unii dintre ei au fost omorâţi cu pietre, alţii bătuţi, unii ucişi, alţii tăiaţi în două cu ferăstrăul. Alţii au călătorit îmbrăcaţi în piei de capră sau piei de oaie şi au locuit în peşterile şi crăpăturile pământului, pentru că nu au fost apreciaţi. Ei nu au fost trataţi ca reprezentanţi ai Stăpânului viei.

În final Stăpânul a trimis pe fiul Său, spunând, “Ei vor respecta pe Fiul Meu.” Dar aceşti vieri, religioşii zilei Domnului nostru, s-au sfătuit să-L ucidă şi să pună stăpânire pe via Lui.

Ei au avut impresia că vor putea domni peste moştenirea lui Dumnezeu şi că oricine i-ar condamna, le-ar arăta ipocrizia sau ar încerca să elibereze poporul din subordonarea lor, oricine ar fi, chiar moştenitorul ei, erau liberi să-l omoare. Ei L-au răstignit.

Via a fost luată de la ei şi dată altora, adică lui Isus, Apostolilor şi altor învăţători ai Bisericii Evanghelice, iar peste naţiunea evreiască au venit mari necazuri, începând cu anul 70 d.Cr.

“Piatra” lepădată de evrei a fost şi este Isus.

Evreii nu au reuşit să-L accepte pe Cristos ca fiind “piatra lor fundamentală” şi prin urmare au fost respinşi de a fi casa specială a lui Dumnezeu.

“Piatra din vârf”, Isus Cristos, “piatra de căpătâi” a “zidirii” lui Dumnezeu, un model pentru întreg, o “piatră de poticnire” şi o “stâncă de atac”.

Deşi respinsă de ei, aceasta nu va împiedica înălţarea ei la vremea potrivită a lui Dumnezeu ca “piatră conducătoare în templul glorios spiritual.”

Expresia “piatra din capul unghiului” se referă la o construcţie în formă de piramidă. Numai la acest fel de construcţie există o “piatră din vârf”, ale cărei linii conducătoare dau contur perfect întregii construcţii.

A se împiedica de această “piatră” sau a cădea peste ea, după cum spune Isaia 8:14, implică o accidentare vindecabilă; dar peste cine va cădea “piatra” sugerează un accident mortal — MOARTEA A DOUA.

“Casa evreiască” şi “casa creştină” sunt cele două “case” ale lui Israel. Ele s-au accidentat, dar nu mortal de această “piatră”.

Aceasta este “piatra” din Daniel 2:34.

“Cele două case ale lui Israel” nu reprezintă cele două monarhii ale lui Israel — împărăţia lui Iuda cu capitala la Ierusalim şi împărăţia lui Israel (cele zece seminţii) cu capitala la Samaria, pentru simplul motiv că pe vremea Domnului cele zece seminţii nu s-au întors din robia babilonică; ele nu au avut cum să se poticnească în Domnul Isus pentru că nu erau în ţară.

 PILDA TALANŢILOR

 PILDA TALANŢILOR (MATEI 25:14-30)

PILDA POLILOR (LUCA 19:11-28)

SAU PILDA MINELOR

 Pilda polilor nu este aceeaşi cu “Pilda talanţilor”, cu toate că au unele particularităţi comune.

Partea lor comună este că amândouă se ocupă de timpul cât Domnul Isus lipseşte de pe Pământ, de la prima la a doua Sa prezenţă. Timpul acesta îl vom numi perioada sau Veacul Evanghelic ceea ce se observă în amândouă pildele. Cu ce scop va veni Domnul a doua oară?

Cu scopul de a-Şi stabili Împărăţia.

Care va fi primul lucru cu care se va ocupa la întoarcere? Primul lucru este de a verifica pe servitorii Săi cărora le-a încredinţat anumite bunuri de valoare.

În cazul pildei din Luca, Domnul a încredinţat fiecărui servitor un pol sau o mină. Deci, în această pildă, toţi servitorii au primit câte un dar în proporţie egală.

Acest dar pe care l-au primit servitorii este îndreptarea prin credinţa în sângele lui Isus. Fiecare a primit acest dar. Romani 5:1.

Cealaltă pildă vine cu o completare şi ne spune că pe lângă îndreptare, care este comună tuturor, El a mai împărţit şi talanţi, dar nu în mod egal, ci unora mai mult, iar altora mai puţin.

Ce sunt “talanţii”?

În primul rând un talant era o monedă cu care se făcea comerţ, un ban oarecare; un talant era pe vremea aceea de 60 de ori mai mare decât un pol.

În pildă “talantul” reprezintă capacitatea diferită a servitorilor Domnului. Unii au daruri şi capacităţi mai mari, alţii mai mici.

Pilda recunoaşte faptul că nu toţi au aceeaşi capacitate şi că de la cei cu capacitate mare se cer mai multe roade, dar acceptă şi rezultatele celor care au mai puţină capacitate.

Spre deosebire de “mină” care reprezintă justificarea prin sângele lui Isus, “talanţii” pot fi talente naturale cu care ne-am născut sau le-am dobândit prin educaţie.

Moise a fost întrebat de Domnul, “Ce ai în mână?” (Exodul 4:2) Deci talentul lui Moise era în mâna lui şi cu acela a lucrat.

Şi talentele noastre sunt în mâna noastră. Ele sunt daruri cu care ne-a înzestrat Dumnezeu de la natură. Domnul nu va cere să lucrăm cu puteri supranaturale, ci cu însuşirile noastre naturale. Acestea pot fi: inteligenţă, generozitate, influenţă oratorică, capacitatea de a învăţa pe alţii sau bunuri materiale pe care le folosim în serviciul Regelui nostru, pentru a lucra în via Domnului.

Munca Apostolilor a fost susţinută de fraţii primitori de oaspeţi, care le-au pregătit mâncare şi un pat să se odihnească; iar aceştia chiar dacă au avut numai un “talant” l-au pus în negoţ şi nu l-au îngropat ca cel din pildă.

Deşi “Pilda cu talanţii” ne învaţă că oricât de puţină capacitate am avea, Domnul o primeşte aşa puţină cum este şi chiar dacă va aduce puţine rezultate, oricum este mai mult decât dacă nu ar aduce nimic.

Domnul va răsplăti orice efort al nostru, dar dacă nu facem nimic vom rămânea totuşi servitori, dar servitori leneşi şi plata va fi pe măsură.

Plata pentru servitorul leneş nu va fi moartea sau focul veşnic.

În pilda cu polii (minele) situaţia este asemănătoare prin faptul că este vorba tot de perioada evanghelică şi tot de un dar al Domnului, dar nu de talanţi, ci de poli sau mină. “Talanţii” reprezintă talentele noastre, dar “mina” este îndreptarea prin credinţă, îndreptare care vine în urma sacrificiului lui Isus. Domnul ne dă acest dar în momentul când am încheiat un Legământ de Jertfă. Noi ne obligăm atunci că vom jertfi acel dar, viaţa pierdută prin Adam şi recâştigată prin Cristos, vom jertfi-o asemenea Domnului pentru a câştiga o viaţă pe un plan mai înalt decât viaţa pe pământ, o viaţă pe plan spiritual.

Pilda vrea să ne înveţe că unii care au încheiat legământ cu Dumnezeu s-au consacrat Lui ca jertfitori, în realitate jertfind cu zgârcenie sau chiar nejertfind, fără să lucreze mânaţi de iubire, ci de frică. Ei de frica morţii sunt toată viaţa supuşi robiei. Frica de moarte nu-i lasă să jertfească. Ei nu sunt împotrivitori lui Dumnezeu, ci se tem de Dumnezeu, apreciază meritul sacrificiului lui Isus (“Mina” sau “Polul”), dar nu lucrează cu acest dar, nu jertfesc fiindu-le frică de moarte.

Ei tot vor muri, dar asemenea “ţapului trimis în pustiu”, nu vor muri ca “ţapul de jertfă”.

Aceştia formează clasa “Fecioarelor Neânţelepte”, ei sunt o clasă pe deplin consacrată care spune: “M-am străduit să-mi păstrez îndreptăţirea (am învelit “polul” şi “mina” în ştergar), dar nu m-am sacrificat pe mine. Aceştia formează clasa “robului” rău. Este numit aşa nu pentru că a comis vreo crimă sau vreo tâlhărie, ci pentru că asumându-şi o obligaţie prin care a fost încredinţat cu anumite bunuri ale stăpânului care nu au fost date altora, şi-a neglijat Legământul.

“Luaţi mina de la el” — Aceasta nu înseamnă că sunt pierduţi în cel mai rău sens al cuvântului. El sau ei vor pierde într-adevăr marele premiu de a face parte din clasa Bisericii, dar pentru că ei rămân totuşi servitori şi iubesc dreptatea, vor fi salvaţi dar ca prin foc; adică prin strâmtorări. Pierderea lor va fi una serioasă. Ei nu au reuşit să intre în binecuvântările servitorilor credincioşi. Această nereuşită va fi destulă pedeapsă pentru ei.

“Şi da-ţi-o celui care are zece mine” — Dacă cine va neglijează să folosească toate ocaziile şi privilegiile lui, ele vor fi date altuia.

Aceasta este clasa Turmei Mari, o clasă nu numai justificată, ci şi sfinţită. Consacraţi pe deplin Domnului şi transformaţi în “vase” ale Spiritului Sfânt ca şi ceilalţi membrii ai Corpului. Reprezintă o clasă însemnată care a intrat în Legământ cu Domnul, dar a neglijat să se sacrifice.

Pilda cu mina mai aminteşte în versetul 14 că cetăţenii îl urau pe acest “om de neam mare”, care a încredinţat “minele” servitorilor Săi. Aceşti cetăţeni nu sunt servitorii lui Isus — “Omul de neam mare” — .

Pilda ne spune că în timpul absenţei “Omului de neam mare”, împotrivitorii guvernării Sale sunt în majoritate şi stăpânesc.

Pilda ne mai spune că la a doua Sa prezenţă Domnul nu se va ocupa de lume (“Duşmanii Săi”), până nu va termina lucrarea cu servitorii Săi. Versetul 27.

Duşmanii Domnului nu sunt numai evreii care L-au răstignit, ci includem şi pe acei care având cunoştinţă despre Cristos şi Împărăţia Sa care vine, sunt atât de certaţi cu dreptatea, încât nu doresc Împărăţia Milenară promisă.

Pilda arată patru clase:

  1. SERVITORII REGELUI
  2. ACEIA CĂRORA LI S-AU DAT ÎN MOD SPECIAL MINELE PENTRU A LE FOLOSI ÎN SERVICIUL SĂU.
  3. CETĂŢENII
  4. CLASA ACESTORA DIN URMĂ CARE S-AU OPUS REGELUI ŞI LEGILOR SALE.

După ce Împărăţia va fi stabilită, unora dintre cetăţeni, care au înţeles greşit caracterul Regelui, li se vor deschide ochii înţelegerii. Mulţi dintre ei în loc să-I mai fie duşmani, vor deveni prietenii şi susţinătorii Lui loiali.

“Tăiaţi-i” — Peste aceştia va veni mânia, un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele. Daniel 12:1.

Pedepsind şi corectând pe toţi cei care simpatizează cu principiile greşite şi care sunt duşmanii Lui şi pe care în final îi va distruge dacă perseverează în această atitudine greşită.

Acei care sunt în opoziţie cu Împărăţia lui Dumnezeu şi cu sceptrul Său de dreptate, cu imparţialitatea şi cu dreptatea, sunt adunaţi pentru tăiere.

Nu un carnagiu literal, nu un măcel, ci un mare triumf al Cuvântului Domnului peste toţi în timpul Domniei Milenare.

El va pricinui cel mai mare bine duşmanilor Săi, aducând asupra lor pedepse pentru cursul lor greşit. — Ruşine, publicitate, dispreţ.

Aceste lucruri vor fi necesare pentru a trezi în ei o evaluare a adevăratei lor condiţii şi să le arate privilegiile de care pot avea parte. Domnul loveşte pentru a vindeca şi când cuvântul Lui taie în inimă (Apocalipsa 19:21) rezultatul este nu de a distruge imediat duşmanul, ci numai dacă acesta nu se supune. Dacă duşmanii Domnului nu se vor supune astfel, nu va mai rămânea pentru ei decât distrugerea finală — Moartea a Doua.

Aici este ilustrată indignarea dreaptă a Domnului împotriva răufăcătorilor; dar lăsând speranţa iertării pentru cei care se vor căi şi vor deveni supuşi, loiali Regelui.

Sabia Domnului, Cuvântul Adevărului, va dezvălui izvoarele inimii lor şi fie va tăia duşmănia lor (“ÎI TĂIA LA INIMĂ” — Fapte 7:54) şi îi va face prieteni, fie îi va distruge cu desăvârşire în Moartea a Doua.

Planul lui Dumnezeu

Dumnezeu are un plan! Această asigurare, în zilele noastre când toate planurile omeneşti eşuează, constituie singura rază de lumină şi speranţă într-o lume în care siguranţa, pacea şi fericirea au dispărut aproape cu totul, înlocuite fiind cu egoism şi agresiune. Această rază de speranţă devine o siguranţă pentru viitor când aflăm din Scripturi că succesul ei nu depinde de bunăvoinţa şi de slabele eforturi ale unui număr mic de oameni care au credinţă în Dumnezeu, ci de hotărârea şi capacitatea lui Dumnezeu de a o pune în practică, indiferent de opoziţia egoistă a celor care vor s-o împiedice.

Mulţi sunt dornici să accepte că s-ar putea ajunge la pace şi fericire veşnică dacă învăţăturile lui Christos, aşa cum sunt prezentate în predica de pe munte, ar fi acceptate de lume — Matei 5:1-12. Dar, spun aceştia, problema este ca lumea să le accepte. Istoria ne învaţă că omul egoist nu devine dintr-o dată altruist, ca să hotărască să adopte iubirea ca motivaţie de căpetenie a vieţii lui. Neîntemeiate sunt şi speranţele că naţiunile pot fi convinse prin forţa armelor să se supună regulii de aur — iubirea şi, în acest mod, să înceapă o nouă ordine mondială de pace şi fericire.

De aceea, dacă în planul lui Dumnezeu putem găsi o speranţă adevărată de fericire pentru rasa umană, atunci acest plan trebuie să cuprindă aranjamente potrivite pentru a fi pus în practică în mod eficient şi pentru ca realizarea lui să nu poată fi primejduită nici de manipulările umane egoiste, nici de indiferenţa rece a maselor de necredincioşi. Scripturile ne asigură că planul lui Dumnezeu se pune în aplicare pe căi şi prin mijloace care-i garantează atât desfăşurarea cât şi succesul final, aducând pentru lume pacea şi fericirea, dorinţa “tuturor neamurilor”– Hagai 2:6,7; Zaharia 4:6.

Planurile lui Dumnezeu nu dau greş niciodată

Starea tragică a afacerilor lumii de astăzi nu înseamnă o nereuşită, nici măcar temporară, a planului divin, ci înseamnă o nereuşită a ceea ce omul a gândit a fi planul divin. Fie ca această nereuşită a omului să imprime în noi necesitatea reexaminării Scripturilor, pentru a ne descoperi greşelile de interpretare care ne-au dus la speranţe şi aşteptări care ne sunt spulberate acum de realitatea rece a faptelor.

Acele speranţe nescripturale şi negarantate, cu privire la scopul şi evoluţia creştinismului în lume, sunt clare acum pentru toţi cei care nu închid ochii în faţa realităţii. Ideea, acceptată în majoritatea cercurilor religioase, a fost că lumea evoluează spre bine, că civilizaţia progresează spre nivele tot mai înalte de bunăstare şi, curând, nu va mai exista frică de sărăcie şi războaie. În acest peisaj al creştinătăţii s-a prevăzut şi posibilitatea convertirii tuturor păgânilor la creştinism, probabil în timpul generaţiei prezente.

Aceste speranţe şi pretenţii false ale creştinătăţii au început să se spulbere la izbucnirea primului război mondial în anul 1914. S-a făcut apoi un efort suprem de regrupare a forţelor civilizaţiei şi dreptăţii, care au rezultat din acea prăbuşire a eforturilor umane de a păstra pacea. Războiul a venit peste lume ca o surpriză, dar, filozofic, s-a pretins că era un război “ca să pună capăt războaielor” şi să “pregătească lumea pentru democraţie”.

După armistiţiul din 1918 s-a vorbit mult despre întoarcerea la “normal”, dar, după cum ştim cu toţii, nu s-a ajuns niciodată la normal. După ce toate conferinţele şi negocierile au eşuat, a început un alt război sângeros. Acum se recunoaşte că nu mai există nici o speranţă ca lumea să se întoarcă la normal. Întrebarea acum nu este “cum să se întoarcă lumea la normal”, ci “cum va fi noua ordine”.

Populaţia pământului, în loc să fie adusă în număr tot mai mare în bisericile creştinătăţii, în toţi aceşti ani tulburi a evoluat în direcţie contrară. Chiar şi în aşa zisele ţări civilizate creşterea numărului membrilor bisericilor n-a ţinut pasul cu creşterea populaţiei. Un spirit lumesc a cuprins cele mai multe dintre biserici. Activitatea misionară este în declin şi filozofiile Orientului inundă creştinătatea în aşa măsură, încât ţările creştine pot fi convertite la misticismul oriental tot atât de repede cum a fost convertit Orientul la creştinism.

Revedem aceste fapte nu cu o atitudine critică şi nici să dăm de înţeles că altcineva ar fi făcut mai bine. Nu este timpul să găsim motive, spunând ce ar fi făcut alţii ca să facă lumea un loc mai bun de trăit. Vrem numai să accentuăm că undeva, de-a lungul străduinţelor umane, fără să ţinem cont de gradul de sinceritate manifestat, oamenii au făcut o greşeală în ceea ce priveşte scopul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi vrut să protejeze instituţiile lumii de dinaintea războiului din 1914, ele n-ar fi fost nimicite — Isaia 55:8-11.

Domnul spune prin profet: “Cuvântul Meu, care iese din gura Mea, nu se întoarce la Mine fără rod, ci va face ce îmi este plăcut şi va împlini lucrul pentru care l-am trimis” (Isaia 55:11 — Cornilescu revizuită). Aceasta înseamnă că, indiferent de situaţia tulbure a lumii din prezent, planurile lui Dumnezeu, oricare ar fi ele, se desfăşoară cu fermitate şi succes. Apostolul spune că lui Dumnezeu lucrurile îi sunt “cunoscute din veşnicie” (Fapt. Ap. 15:18), adică Dumnezeu ştia ce va fi în timpurile noastre, toate erau cunoscute în planul Lui şi planul Lui nu putea să nu reuşească — Isaia 46:9,10; 14:24,27.

Faptul că Dumnezeu are un plan este arătat clar de către apostolul Pavel în Efeseni 3:11, unde, conform originalului grecesc, vorbeşte despre “planul vârstelor” sau “planul veacurilor” (vezi trad. Cornilescu revizuită, inclusiv nota de subsol), un plan care are ca punct central opera de răscumpărare a lui Isus Christos, Domnul nostru. Că acest plan se întinde pe mai multe vârste sau veacuri este arătat în Efeseni 1:9,10, unde Pavel vorbeşte despre lucruri care se vor face “în administrarea plinătăţii timpurilor” sau în “dispensaţia plinătăţii timpurilor” (vezi trad. Cornilescu revizuită, inclusiv nota de subsol) şi în Efeseni 2:7, “ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său . . . faţă de noi”. Lucrarea, despre care apostolul ne spune că se va realiza când se va împlini timpul, este “spre a uni în Christos toate lucrurile” (Efeseni 1:10 — Cornilescu revizuită). Aceasta înseamnă că niciodată înainte, în istoria omenirii, nu ne putem aştepta să vedem că “toate lucrurile” au fost în armonie cu Christos.

Văzând, deci, că planul lui Dumnezeu cuprinde diferite vârste sau perioade de timp şi că numai la “împlinirea” sau “plinătatea timpurilor” planul acesta va aduce roade, în împăcarea lumii cu Dumnezeu prin Christos, să cercetăm Scripturile ca să vedem cum s-a desfăşurat planul lui Dumnezeu în vârstele trecute şi cum merge spre obiectivul final, la “plinătatea timpurilor”.

Trei lumi

În a doua Epistolă a lui Petru, capitolul trei, se vorbeşte despre trei “lumi”. În această profeţie apostolul foloseşte cuvântul grecesc “kosmos”, care înseamnă ordine de lucruri. Prima dintre acestea, ne spune apostolul, s-a sfârşit la potop; a doua se sfârşeşte cu întoarcerea lui Christos, iar a treia, care este lumea lui Dumnezeu, este fără sfârşit  — Efeseni 3:21. Redăm aici schematic aceste trei lumi, care corespund, respectiv, la trei perioade lungi de timp.

Ca să folosim limbajul actual, am putea vorbi despre aceste lumi ca despre lumea de ieri, lumea de azi şi lumea de mâine. Biblia foloseşte cuvântul “lume” în felul în care şi noi îl folosim, referindu-se nu la planeta pe care trăim, ci la o ordine de lucruri între oameni şi uneori la o vârstă sau perioadă de timp. Nerecunoaşterea acestui fapt a dus în mare parte la neînţelegerea scopului lui Dumnezeu cu rasa umană păcătoasă. De exemplu, “sfârşitul lumii” biblic este greşit înţeles ca fiind o ardere literală a pământului şi a tot ce este pe el, fapt care a împiedicat pe mulţi să mai cerceteze acest subiect.

Din cauza neînţelegerii a ceea ce înseamnă “sfârşitul lumii” mulţi s-au temut de apropierea lui şi de aceea s-au străduit să-l proiecteze departe, în viitor. Alţii l-au privit ca pe o simplă superstiţie a întunecatului Ev Mediu, care nu merită să fie luată în seamă. Dar, dacă ne dăm seama că ceea ce spune Biblia că înseamnă “sfârşitul lumii” este exact ceea ce se întâmplă astăzi şi ceea ce şi oamenii gânditori consideră că este, atunci subiectul capătă un alt sens, da, un sens vital pentru toţi cei interesaţi în lumea de mâine.

În Biblie sunt folosite cuvintele “foc”, “cutremur de pământ”, “furtună”, etc., în acelaşi mod expresiv în care sunt folosite şi în limbajul curent pentru a descrie tulburările catastrofice care au venit peste lume în timpul acestei generaţii. Întocmai cum Domnul foloseşte cuvintele “grâu” şi “neghină”, “oi” şi “capre”, când vorbeşte despre cei care Îl servesc şi cei care pretind că-L servesc sau I se opun, tot aşa foloseşte termenii “pământ” şi “cer” pentru a ilustra fazele societăţii organizate, numită “lume”   — Isaia 1:2; 24:18-20.

Petru vorbeşte despre cerurile şi pământul care erau înainte de potop, arătând că ele au format “lumea de atunci” — lumea care a fost, lumea de ieri (2 Petru 3:5,6). Lumea aceea s-a sfârşit la potop, dar pământul în sine  n-a fost nimicit. Citim despre pământul literal că el “rămâne pentru totdeauna” (Eclesiastul 1:4 — Cornilescu revizuită). În Isaia 45:18 ni se spune că Dumnezeu n-a creat pământul în zadar, ci “să fie locuit”. Acesta este un adevăr esenţial, care trebuie avut în vedere pe măsură ce urmărim planul divin în Scripturi. Planul lui Dumnezeu nu prevede transferul rasei umane la altă formă de viaţă, ci restaurarea ei la viaţă veşnică pe pământ, locuinţa destinată omului de la început — Psalm 115:16; Isaia 65:21; Ieremia 31:17; Deuteronom 11:21; Matei 5:5.

Lumea dintâi, care a început la creare, s-a sfârşit, deci, la potop. A doua lume, conform cu ceea ce ne spune apostolul, a început după potop şi se sfârşeşte cu faza finală a marelui timp de strâmtorare sau a zilei Domnului (Iehova). Această zi a lui Iehova urmează întoarcerii Domnului nostru, când condiţiile în lume sunt asemănătoare cu cele din zilele lui Noe — Matei 24:38,39; Luca 17:26,27; Genesa 6:11; 2 Petru 3:6,7,10.

Ni se spune că în zilele lui Noe oamenii “mâncau şi beau, se însurau şi se măritau . . . şi n-au ştiut nimic” despre potopul care ameninţa să nimicească “lumea de atunci”. Tot aşa, Scripturile arată că “ziua Domnului” vine ca “un hoţ noaptea” — oamenii nefiind conştienţi de semnificaţia evenimentelor până când tulburările din această zi duc la răsturnarea “lumii rele prezente” — traducerea engleză King James (“această lume vicleană” — Sfânta Scriptură 1874, “acest veac rău” — Cornilescu) — (1 Tesaloniceni 5:2;  Luca 21:35; Galateni 1:4).

Dar sfârşitul lumii de astăzi nu va însemna sfârşitul rasei umane. Nu, mulţumim lui Dumnezeu, el va însemna începutul unei lumi noi, al lumii de mâine — ordinea de mâine a lui Dumnezeu. Una din caracteristicile principale ale lumii de ieri şi a celei de azi este egoismul, iar conducătorul lor a fost şi este Satan, străvechiul duşman al lui Dumnezeu şi al omului — 2 Corinteni 4:4. Dar, odată cu sfârşitul lumii de astăzi şi începutul lumii de mâine, Satan va fi legat şi lumea cea nouă va avea o conducere divină — Apocalipsa 20:1-4; 21:1-5; 2 Petru 3:13; Isaia 65:17;       Obadia 21.

Egoismul şi iubirea

Spiritul egoismului — al interesului de sine sub condu-cerea lui Satan, a devenit dominant chiar de la începutul lumii de ieri. Păcatul şi egoismul au continuat să domine lumea dintâi, aşa încât înainte de a se sfârşi pământul “era plin de violenţă” (Genesa 6:11-Cornilescu revizuită). Acelaşi lucru este adevărat şi despre lumea de astăzi. De fapt, noi suntem, deja, martorii dezintegrării lumii prezente; nimicirea ei este produsă de violenţa marelui timp de strâmtorare, prezis de profeţi — Daniel 12:1.

Lumea de mâine a lui Dumnezeu va avea un nou conducător, Christos, regele regilor şi Domnul domnilor  — Psalm 72. Conducerea Lui va fi bazată pe iubire şi nu pe egoism. Acesta este motivul pentru care apostolul spune, despre acea lume, că în ea “va locui dreptatea” (2 Petru 3:13 — Cornilescu revizuită). Conducerea lui Satan, bazată pe păcat şi egoism, a adus moartea, deoarece “plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Domnia Mesianică a dreptăţii şi iubirii va aduce viaţa pentru că “trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea” (1 Corinteni 15:25,26).

Dacă ne gândim la cele trei lumi şi la caracteristicile lor diferite, s-ar părea că Biblia se contrazice, dacă nu aplicăm fiecare declaraţie biblică la perioada căreia îi aparţine. De exemplu, despre timpul prezent, profetul spune: “Acum fericim pe cei mândri; da, cei ce practică răutatea sunt zidiţi; da, ei ispitesc pe Dumnezeu şi scapă” (Maleahi 3:15 –Cornilescu revizuită). Dar despre lumea de mâine citim: “În zilele lui, cel drept va înflori” (Psalm 72:7 — Cornilescu rev.) şi “toţi cei răi” vor fi nimiciţi — Fapt. Ap. 3:23; Psalm 145:20.

Această metodă de a studia Biblia pe dispensaţii, pare  să fie, în parte, cea recomandată de apostolul Pavel lui Timotei, să se străduiască să “împartă drept cuvântul adevărului” (2 Timotei 2:15). Dacă în studiul Bibliei ne străduim să aplicăm profeţiile şi făgăduinţele la lumea sau la vârsta la care aparţin, vom descoperi o simplitate, armonie şi frumuseţe în învăţăturile ei, pe care niciodată nu le-am bănuit. Biblia în sine este armonioasă şi tot ce avem de făcut pentru a o înţelege este să ajungem noi în armonie cu ea — Ioan 7:17; Luca 11:9,10; Ieremia 29:13.

Deşi primele două “lumi”, menţionate de apostolul Petru (2 Petru 3:5-7), au fost sub controlul lui Satan “Prinţul lumii acesteia” (Ioan 14:30 — Cornilescu revizuită), totuşi, nu înseamnă că Dumnezeu nu s-a interesat deloc de omenire în tot acest timp. Dimpotrivă, de-a lungul vârstelor El a dus înainte cu consecvenţă fazele pregătitoare ale planului Său, pentru preluarea puterii şi binecuvântarea “tuturor familiilor pământului” la timpul cuvenit — “în dispensaţia plinătăţii timpurilor” (Genesa 12:3; vezi Efeseni 1:10 Cornilescu revizuită).

Lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu în timpul domniei lui Satan s-a dezvoltat, de fapt, progresiv, în perioade sau vârste. Cuvântul lui Dumnezeu — făgăduinţele şi instrumentele Sale pentru poporul Său, a contribuit în mare măsură la îndeplinirea lucrării Sale pe pământ în toate aceste vârste şi pentru fiecare dispensaţie a avut o lucrare specială de îndeplinit. Nimic din Scripturi nu ne arată că Dumnezeu şi-a schimbat metodele de lucru cu poporul Său în timpul lumii dintâi, lumea de ieri.

În timpul acela s-au făcut făgăduinţe importante. În Genesa 3:15 ni se spune că “sămânţa femeii”, într-o zi, va zdrobi capul “şarpelui”. Dumnezeu a făgăduit, prin Enoh, că Domnul va veni cu zecile de mii de sfinţi ai Săi (Iuda 14). În felul în care a procedat cu Noe, El ne-a dat anumite ilustraţii de mare valoare în legătură cu sfârşitul lumii prezente. De aceea, în lumina planului divin aşa cum îl vedem astăzi, ceea ce s-a petrecut înainte de potop are mare însemnătate pentru noi.

Vârsta Patriarhală

Primii 656 ani după potop pot fi numiţi “Vârsta Patriarhală”. Această denumire nu se găseşte în Biblie, dar, după cum ne arată Biblia, în timpul acestei perioade Dumnezeu a avut legături numai cu anumiţi oameni, cunoscuţi ca patriarhi sau părinţi ai lui Israel. Această stare de lucruri a durat până la moartea lui Iacov şi întemeierea naţiunii lui Israel prin cei 12 fii ai lui.

Lucrarea sau planul lui Dumnezeu în timpul Vârstei Patriarhale n-a fost evanghelizarea oamenilor. El i-a vorbit lui Avraam şi i-a făcut făgăduinţe minunate. Dumnezeu       i-a spus, de fapt, că avea să binecuvânteze toate familiile pământului. Făgăduinţa aceasta ne revelează interesul lui Dumnezeu pentru toată omenirea, dar posibilitatea de a primi binecuvântările făgăduite nu erau pentru vârsta aceea. În Isaia 51:2 ni se spune că Dumnezeu l-a chemat pe Avraam când era numai el singur (vezi şi Genesa 12:1).

În timpul Vârstei Patriarhale au fost nimicite Sodoma şi Gomora din cauza răutăţii lor. Totuşi, Dumnezeu n-a făcut nimic pentru a-i determina pe oamenii aceia răi să se pocăiască. Ştim acest lucru din ceea ce spune Isus în Noul Testament. Învăţătorul, care şi-a desfăşurat cu putere misiunea în anumite cetăţi, a spus că dacă aceleaşi minuni ar fi fost făcute în Sodoma şi Gomora, ele n-ar fi fost nimicite pentru că oamenii s-ar fi pocăit. Evident că Dumnezeu le-ar fi putut da o mărturie eficientă, dacă aşa i-ar fi fost planul. Dar n-a făcut-o, ci le-a nimicit, fără să le dea posibilitatea să se pocăiască. De asemenea, Isus a promis Sodomei şi Gomorei că lor le va fi mai uşor în ziua judecăţii decât cetăţilor favorizate, care au refuzat să-L recunoască pe El şi minunile Sale — Matei 11:23,24.

Pe de altă parte, trebuie să ştim că oamenii aceia erau incluşi în făgăduinţa lui Dumnezeu de a binecuvânta “toate” familiile pământului prin sămânţa lui Avraam — Genesa 12:3. De aceea, singura concluzie armonioasă pe care o putem trage este că Dumnezeu are în plan să ridice din mormânt pe sodomiţi pentru a-i binecuvânta. Exact acest lucru îl prezice profetul Ezechiel în capitolul 16 de la versetul 44 până la sfârşitul capitolului (vezi, de asemenea, capitolul VI din “Planul divin al vârstelor”).

 Sămânţa făgăduită

Făgăduinţa făcută lui Avraam în timpul Vârstei Patriar-hale a fost întărită mai târziu printr-un jurământ  — Genesa 22:16-18; Evrei 6:13-18. Este o făgăduinţă mi-nunată în care Dumnezeu îşi revelează scopul de a “binecuvânta toate familiile de pe pământ”. Făgăduinţa i-a fost confirmată lui Isaac şi lui Iacov şi, la moartea lui Iacov, celor 12 fii ai lui care au constituit nucleul naţiunii lui Israel.

Avraam n-a înţeles nici el clar că legământul făcut cu el avea două părţi: o parte pentru dezvoltarea “seminţei”, iar cealaltă pentru a da binecuvântările făgăduite prin acea sămânţă. Fără îndoială, Avraam a gândit că Isaac, copilul minune, avea să fie sămânţa făgăduită; şi a avut atât de mare credinţă în posibilitatea lui Dumnezeu de a-şi îndeplini făgăduinţele, încât a crezut că Isaac ar fi înviat din morţi dacă l-ar aduce ca jertfă, aşa cum i-a cerut Dumnezeu — Evrei 11:17-19.

În Evrei 11:13,39 şi în Fapt. Ap. 7:5 apostolul ne spune că Avraam a murit fără ca făgăduinţa făcută lui să fie împlinită. Totuşi, în timpul vieţii, “el aştepta cetatea care are temelii tari al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu” (Evrei 11:10). Pentru Avraam o cetate era un centru de guvernare sau o împărăţie. Aşadar, ceea ce aştepta el, de fapt, era ca Dumnezeu să stabilească o împărăţie pe pământ, în care urmaşii lui Avraam să ocupe o poziţie importantă. Făgăduinţa făcută lui Avraam este, într-adevăr, una din făgăduinţele Împărăţiei Mesianice din Vechiul Testament.

Avraam împreună cu alţi patriarhi din vârsta aceea vor avea o parte importantă în faza pământească a Împărăţiei  Mesianice. Promisiunile lui Dumnezeu făcute patriarhilor, precum şi legăturile Lui cu ei, au un rol foarte important pentru înţelegerea mai clară a planului lui Dumnezeu, de către poporul Său de mai târziu. Dacă privim astfel putem vedea că, deşi Dumnezeu n-a făcut nici o încercare să convertească lumea în Vârsta Patriarhală, totuşi, El a făcut o lucrare foarte importantă în planul Său. Lucrarea Sa, atunci ca şi întotdeauna, a fost un mare succes.

Vârsta Iudaică

Vârsta Iudaică, perioada următoare din planul lui Dumnezeu, a început la moartea lui Iacov şi s-a sfârşit la prima venire a lui Isus. Denumirea de “Vârstă Iudaică” se foloseşte pentru că sugerează modul în care Dumnezeu a continuat lucrarea pregătitoare pentru stabilirea mai târziu a Împărăţiei Sale şi, ca atare, pentru binecuvântarea tuturor oamenilor. În perioada aceea Dumnezeu a avut legături numai cu un popor, poporul evreu. El le-a declarat prin profet: “Eu v-am ales numai pe voi dintre toate familiile pământului” (Amos 3:2).

Dumnezeu i-a dat lui Israel Legea Lui. El le-a trimis profeţi. Prin preoţimea lor a instituit serviciile Tabernacolului, care, conform Noului Testament, au fost o “umbră a bunurilor viitoare” — Evrei 9:11,23; 10:1. Promisiunea lui Dumnezeu pentru acest popor a fost că, dacă îi erau loiali, îi va face “o Împărăţie de preoţi şi un popor sfânt”              (Exod 19:5,6). Aceasta înseamnă că, prin ei, Dumnezeu dădea binecuvântările promise “tuturor familiilor pământului”. Israel însă, ca popor, nu s-a dovedit vrednic de această poziţie înaltă şi onorată în planul divin —  Romani 11:7. Când Mesia a venit la ei, L-au respins şi, ca urmare, au fost respinşi de la această poziţie deosebită, de favoare divină. Dar lucrarea lui Dumnezeu în timpul Vârstei Iudaice n-a fost o nereuşită. Pavel ne spune că Legea a servit ca “îndrumător” sau pedagog pentru a aduce pe evrei la Christos (Galateni 3:24). Nereuşita evreilor de a ţine Legea perfectă a lui Dumnezeu, prin care puteau ajunge la viaţă, a dovedit necesitatea lucrării de răscumpărare a lui Christos. În cele din urmă, toate neamurile vor învăţa această lecţie măreaţă – nevoia de un Mântuitor.

În timpul Vârstei Iudaice Dumnezeu a îndeplinit alte lucruri importante. Legăturile Lui cu Israel, succesele şi insuccesele lui Israel, servesc ca exemplu şi îndrumător valoros pentru Israelul spiritual din această vârstă (evanghelică). Sutele de făgăduinţe, făcute lui Israel prin profeţi, ne oferă o schiţă a multor trăsături importante ale planului divin, servind astfel ca îndrumător pentru urmaşii Învăţătorului, în pregătirea lor de-a ajunge la moştenire împreună cu El în Împărăţia Mesianică. Şi în alte moduri lucrarea lui Dumnezeu din Vârsta Iudaică ocupă un loc important în planul divin de reabilitare a omului.

Vârsta Iudaică s-a sfârşit la prima venire a lui Isus, dar favoarea divină a continuat pentru evrei în timpul misiunii Domnului şi încă trei ani şi jumătate după aceea. În acest scop, până după învierea Sa din morţi, Isus şi-a limitat atât propria misiune cât şi pe cea a ucenicilor la naţiunea lui Israel. Astfel, Isus le-a spus ucenicilor: “Să nu mergeţi pe calea păgânilor şi să nu intraţi în vreo cetate a samaritenilor, ci să mergeţi mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10:5,6).

Vârsta Evanghelică

După înviere Isus le-a spus ucenicilor să-şi extindă misiunea la toate neamurile, dar, chiar şi atunci, să înceapă din Ierusalim — Luca 24:45-49; Matei 28:19,20. Conform profeţiei date prin Daniel (Daniel 9:24-27), în care se spune că Mesia va fi “stârpit” la mijlocul “săptămânii”, Israel a mai avut favoare încă trei ani şi jumătate după moartea lui Isus; de aceea, porunca a fost: “începând din Ierusalim”. O săptămână, ca timp profetic, reprezintă şapte ani, socotind un an pentru o zi — Numeri 14:33,34; Ezechiel 4:6; Daniel 12:11,12; Apocalipsa 11:2,3.

Astfel, lucrarea Vârstei Evanghelice a început din Ierusalim. Această vârstă continuă până la a doua venire a lui Christos, care este începutul lumii de mâine a lui Dumnezeu. Termenul “Vârstă Evanghelică” s-a ales pentru a identifica această perioadă de timp, dintre prima şi a doua venire a lui Christos, deoarece Scripturile arată că lucrarea lui Dumnezeu în acest timp este pentru vestirea Evangheliei sau a “veştilor bune” ale Împărăţiei.

Aşa cum am arătat deja, în timpul Vârstei Patriarhale Dumnezeu şi-a făcut lucrarea prin anumite persoane, patriarhii. În Vârsta Iudaică El şi-a continuat-o, lucrând cu poporul evreu. Dar în timpul Vârstei Evanghelice Dumnezeu nu-şi limitează favoarea nici la anumite persoane deosebite, cum a făcut în Vârsta Patriarhală, nici la un popor, ca în Vârsta Iudaică, ci a împuternicit pe toţi cei care sunt poporul Lui să vestească vestea bună a Împărăţiei printre toate neamurile. Cei care au răspuns la acest mesaj au fost cei cărora Dumnezeu le-a acordat favoarea Sa, invitându-i să participe în planul Lui, planul vârstelor.

Care a fost, deci, obiectivul lucrării lui Dumnezeu în timpul Vârstei Evanghelice? Răspunsul la această întrebare se găseşte în Faptele Apostolilor 15:13-18. Aici ni se spune că Dumnezeu şi-a aruncat privirile peste neamuri, “ca       să-şi aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte numele”. La început evreilor li s-a propus să fie acest popor, dar numai puţini dintre ei au acceptat pe Christos şi au devenit “copii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1:12). În planul divin, însă, acest “popor care să-I poarte numele”, este format din 144.000 de membri — un număr apreciabil din anumite puncte de vedere, dar care, comparat cu întreaga omenire sau numai cu creştinătatea, este, desigur, doar “o turmă mică” (Luca 12:32).

În Romani 11:17-24, apostolul arată că neamurile pot avea privilegiile speciale ale acestei Vârste Evanghelice, deoarece “ramurile fireşti” sau naturale (evreii) au fost rupte din cauza necredinţei lor. Aceasta înseamnă că cei care sunt aleşi dintre alte neamuri iau locul evreilor, care     şi-au pierdut acest loc de favoare deosebită. Pentru acest motiv, în Apocalipsa 7:4-8 şi 14:1-3, găsim că întreg numărul de 144.000 este reprezentat prin Israel (vezi şi Romani 9:6,7; 2:28,29).

Remarcăm, în Apocalipsa 14:1, că despre această “turmă mică”, care stă cu “Mielul” pe muntele Sionului, se spune că aveau scris pe frunţile lor numele Său şi numele Tatălui. Acest lucru ne arată că ei sunt un “popor care să-I poarte Numele”. În Apocalipsa 19:7 aceeaşi companie este reprezentată ca “soţie” a Mielului şi în acest mod ei împărtăşesc numele de familie al Tatălui lor Ceresc (vezi Apocalipsa 21:2 şi 22:17).

Casa domnitoare a lui Dumnezeu

În lumina mărturiei generale a Cuvântului lui Dumnezeu, acest “popor care să-I poarte Numele”, adunat dintre neamuri prin Evanghelie, este casa domnitoare a lui Dumnezeu. În Mica 4:1-4 ni se vorbeşte despre stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu peste tot pământul. Această Împărăţie (simbolizată în profeţie printr-un “munte”) este formată din “casa lui Dumnezeu”. Toate casele domnitoare ereditare din această lume rea din prezent au fost în realitate aranjamente de familie, prin care, din generaţie în generaţie, domnitorii au moştenit dreptul de a domni.

Astfel, Dumnezeu ne spune că Împărăţia Lui va fi în mâinile unei case domnitoare, care, de asemenea, va fi un aranjament de familie. Membrii acestei familii primesc dreptul de a domni prin moştenire, prin faptul că sunt parte din familie. Dar aceasta nu este o familie pământească, ci una divină. Este propria familie a lui Dumnezeu. Cel mai de seamă membru al ei este preaiubitul Lui Fiu, “singurul născut”, Isus Christos. Pe lângă Isus sunt primiţi în familia divină, devenind fii ai lui Dumnezeu, cei care urmează lui Isus — Coloseni 1:18; Ioan 1:12,14; 1 Ioan 3:1,2.

Apostolul explică, în continuare, că dacă suntem fii, suntem “moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Christos” (Romani 8:16,17). Tuturor acestor “împreună moştenitori” li s-a promis loc în casa domnitoare a lui Dumnezeu şi însuşi scopul acestei Vârste Evanghelice este alegerea şi pregătirea celor care, ca membri ai acestei familii regale a cerului, vor trăi şi vor împărăţi “cu Christos o mie de ani” – Apocalipsa 20:4; 2:26,27; Psalm 2:9; 1 Corinteni 6:2,3 (vezi şi capitolul XIV din “Planul divin al vârstelor”).

Odată cu terminarea lucrării Vârstei Evanghelice nimic nu va mai sta în calea stabilirii complete a lumii noi de mâine a lui Dumnezeu. Către sfârşitul lumii de astăzi are loc a doua venire a lui Christos, dar pentru lume venirea Lui este “ca un hoţ noaptea” (1 Tesaloniceni 5:2; Apocalipsa 3:3). Christos vine întâi ca să-şi ia Mireasa — Ioan 14:3; Apocalipsa 19:7; 21:2; 22:17. Când Mireasa Lui, Biserica, va fi unită cu El în glorie cerească, atunci se va împlini făgăduinţa din Apocalipsa 22:17, unde citim că “Duhul şi Mireasa zic: “Vino!”, şi . . . ia apa vieţii fără plată!”.

Prima vârstă din lumea nouă

Prima mie de ani din lumea nouă poate fi numită “Vârsta Milenară”. În timpul acestei mii de ani Biserica, adunată din lume de-a lungul acestei Vârste Evanghelice, va domni cu Isus pentru a da binecuvântările promise de Dumnezeu “la toate familiile pământului” (Genesa 12:1-3) — Galateni 3:16,26-29; Apocalipsa 5:10; Matei 19:28. În timpul Vârstei Milenare marele plan al lui Dumnezeu va ajunge la încheierea lui glorioasă — Efeseni 1:10.

Dar, înaintea Vârstei Milenare, lumea trebuie să treacă printr-un “timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele” (Daniel 12:1-Cornilescu revizuită). Avem toate motivele să credem că acum trăim în acel timp şi că tulburările actuale din lume sunt parte din “timpul de strâmtorare” cu care se sfârşeşte această vârstă şi începe următoarea — Ioel 2:1-13; Zaharia 14:1,6-9.

Deoarece bisericile, în general, cred că Dumnezeu intenţionează să convertească lumea în această Vârstă Evanghelică, ceea ce se petrece astăzi îi uimeşte şi tinde să scadă credinţa în Dumnezeu şi în Creştinism — Ieremia 8:15. Dar dacă ne dăm seama că lucrarea acestei vârste este numai să adune din lume pe cei care vor domni cu Christos în vârsta viitoare, atunci nereuşita aparentă a Creştinismului este explicabilă.

De fapt, însuşi Isus a spus că la a doua Lui venire va găsi puţină credinţă pe pământ — Luca 18:8. Pavel a profeţit că “în zilele din urmă” vor fi vremuri primejdioase şi că oamenii vor fi “iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu” (2 Timotei 3:4). În pilda cu grâul şi neghina Isus ne spune clar că majoritatea urmaşilor pretinşi ai Lui vor fi numai o imitaţie de creştini şi că, la sfârşitul vârstei, aceşti snopi confesionali vor fi nimiciţi.

Această ardere a neghinei se petrece în timpul de strâmtorare cu care se încheie Vârsta Evanghelică. Aceasta nu înseamnă însă că lucrarea vârstei va fi un eşec. Lucrarea lui Dumnezeu din această vârstă, ca şi din celelalte, va fi un succes minunat. Tot “grâul” adevărat va fi adunat în grânarul ceresc şi “vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor” (Matei 13:43). De aceea, în orice măsură vedem că se nimiceşte ceea ce pretinde a fi Creştinism, să ne amintim că nimic nu se întâmplă fără permisiunea divină şi că ceea ce ne-ar putea apărea ca o calamitate nu este decât pregătirea stabilirii adevăratului Creştinism, din timpul Împărăţiei de o mie de ani.

Paradisul edenic

Să urmărim acum desfăşurarea planului lui Dumnezeu dintr-un punct de vedere uşor diferit. Am văzut importanţa timpului în aranjamentul divin, adică desfăşurarea planului de la o vârstă la alta. Acum vom examina programul divin raportat la diferite planuri de fiinţe sau sfere de viaţă. Descriind completarea planului divin în “dispensaţia plinătăţii timpurilor” (Efeseni 1:10 — Cornilescu revizuită), apostolul declară că atunci toate se vor uni în Christos, atât cele din “cer” cât şi cele de pe “pământ”.

În Scripturi sunt menţionate două mântuiri: una cerească şi alta pământească. Dacă nu luăm acest fapt în considerare când studiem Biblia, ne lovim de multe contradicţii aparente. Cele mai multe făgăduinţe din Vechiul Testament conţin binecuvântări pământeşti, pe când cele mai multe făgăduinţe din Noul Testament, precum şi cele din Vechiul Testament care vorbesc profetic despre Biserică, descriu speranţe cereşti. Este necesar să aplicăm aceste făgăduinţe corect în timp, ca să putem vedea armonia dintre ele.

Accentuăm faptul că Adam a fost creat să trăiască pe pământ şi că pământul a fost creat să fie locuinţa omului — Isaia 45:18; Psalm 115:16. I s-a spus că dacă nu va asculta de legea lui Dumnezeu va muri, iar dacă va asculta va trăi. Dacă Adam n-ar fi încălcat legea lui Dumnezeu, atunci porunca să se înmulţească, să umple pământul şi să-l supună ar fi fost împlinită, fără păcat, boală şi moarte.

În acest caz, Adam şi copiii lui ar fi continuat să trăiască pe pământ fără teama de moarte. Când pământul ar fi fost plin, înmulţirea rasei umane s-ar fi oprit şi familia umană perfectă s-ar fi bucurat veşnic de favoarea lui Dumnezeu. Însă n-a fost aşa şi, deoarece primul om nu s-a supus legii lui Dumnezeu, sentinţa morţii a căzut peste el. Dar aceasta nu înseamnă că scopul lui Dumnezeu a dat greş şi nici că s-a schimbat.

Datorită neascultării lui Adam întreaga rasă umană s-a născut în păcat şi moarte, în loc de perfecţiune şi viaţă. Pavel spune că “printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Romani 5:12,19). Sentinţa morţii a căzut asupra lui Adam imediat ce a păcătuit, astfel încât copiii lui s-au născut în această stare.

Preţul corespunzător

Ne amintim că lui Adam, când a păcătuit, nu i s-a spus că va merge în cer sau în iad când va muri. I s-a spus că va muri, ceea ce însemna că va pierde privilegiul de a trăi şi a se bucura de grădina perfectă a Edenului — paradisul pământesc. Păcatul lui Adam, deci, a însemnat şi pierderea paradisului. Planul lui Dumnezeu de mântuire cuprinde în mod necesar şi restaurarea paradisului. Dar cum se va realiza acest lucru? Scripturile ne spun că se realizează prin opera răscumpărătoare a lui Christos.

Pavel ne spune că “omul” Isus Christos “S-a dat pe Sine Însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Timotei 2:6). În acest pasaj expresia “preţ de răscumpărare” provine din cuvântul grecesc “antilutron”, care înseamnă “preţ corespunzător”. Omul Isus Christos, care a murit pe cruce ca Răscumpărător, a fost un preţ corespunzător pentru omul perfect Adam, care a păcătuit. Se spune despre Isus că “S-a făcut trup” cu scopul “ca prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi” (Ioan 1:14; Evrei 2:9).

Principala trăsătură a planului, realizată de Isus la prima venire, a fost depunerea vieţii Sale pentru păcatele întregii lumi. Ioan Botezătorul a spus despre Isus: “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29).

Dacă nu trebuia dezvoltată o altă trăsătură pregătitoare a planului divin, s-ar fi putut începe lucrarea de restaurare a omului căzut, în domeniul lui pierdut — paradisul, imediat după moartea şi învierea lui Isus. Mesajul către credincioşi ar fi fost: ““Vino! „. . . ia apa vieţii fără plată!””      (Apocalipsa 22:17). Prin Isus se făcuseră pregătiri pentru anularea sentinţei de moarte asupra lui Adam şi, prin Adam, asupra întregii omeniri. Deci, aparent, următorul pas logic ar fi fost începerea lucrării de restatornicire.

Dar nu această lucrare a fost începută de apostoli la Rusalii. Este adevărat, în zilele Lui, Isus a vindecat pe unii bolnavi şi a înviat din morţi pe unii, dar acestea le-a făcut numai ca să ilustreze lucrarea Sa viitoare — Ioan 2:11. Apostolul Pavel spune că darurile Spiritului, care au fost date Bisericii primitive şi prin care s-au făcut unele minuni, urmau să “înceteze”, să se sfârşească — 1 Corinteni 12:31; 13:1-3,8; 14:18-20,22. De atunci unii au pretins că au capacitatea de a face minuni în numele lui Christos, dar n-au fost înviaţi morţi şi numai o foarte mică proporţie de bolnavi au pretins că au fost vindecaţi în mod miraculos, iar autenticitatea acestor cazuri este îndoielnică.

Isus nu le-a promis ucenicilor sănătate şi viaţă veşnică pe pământ. El le-a spus că, dacă doreau să fie adevăraţi ucenici ai lui Christos, trebuia mai degrabă să se aştepte să sufere şi să moară cu El: “Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” — acesta a fost felul în care Învăţătorul a formulat condiţiile uceniciei pentru cei care doreau să le cunoască  (Matei 16:24).

În mod natural cineva ar putea presupune că, Isus luând locul păcătoşilor în moarte, cei care cred în El nu mai trebuie să moară. Acest lucru va fi adevărat în lumea de mâine a lui Dumnezeu, dar în timpul acestei Vârste Evanghelice se desfăşoară o altă fază a planului divin de mântuire, care este de cea mai mare importanţă.

Care este acea fază a planului? Este chemarea şi alegerea Bisericii lui Christos; pregătirea membrilor ei pentru a avea parte cu El în lucrarea de aducere la viaţă a omenirii în Vârsta Milenară. Apostolul Pavel o numeşte “chemarea cerească” (Evrei 3:1; Filipeni 3:14). Isus a făcut aluzie la ea în declaraţia Sa către tânărul bogat, când i-a spus că va avea “comoară în ceruri” dacă-L va urma în moarte (Luca 18:18-22).

Un loc pregătit

Isus s-a referit la speranţa cerească a urmaşilor Săi, când le-a făcut făgăduinţa: “Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce . . . Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi” (Ioan 14:2,3). Petru se referă la speranţa cerească a Bisericii în declaraţia: “prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti”  (2 Petru 1:4). Pavel încurajează pe creştini să umble după “lucrurile de sus”. El ne spune că aceste lucruri de sus sunt “unde Christos stă la dreapta lui Dumnezeu”                     (Coloseni 3:1,2 — Cornilescu revizuită). Toate acestea dovedesc că răsplata Bisericii va fi ca şi răsplata lui Isus. Faptul acesta este accentuat iarăşi de către apostol, când spune: “dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (Romani 6:5).

Textul acesta din urmă explică de ce urmaşii lui Isus nu sunt restauraţi la viaţă în această vârstă: pentru că ei sunt invitaţi să moară cu Isus. Cu alte cuvinte, lucrarea de jertfire din planul divin nu s-a sfârşit la Calvar, lucru explicat de Pavel în Romani 12:1 (Cornilescu revizuită), unde citim: “Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă”.

În Coloseni 1:24 Pavel spune: “împlinesc ce lipseşte suferinţelor lui Christos”. Alte pasaje prezintă Biserica în rolul de sacrificatori, punându-şi viaţa pentru a face voia lui Dumnezeu. Despre această activitate de jertfire a creştinilor vorbeşte Pavel în expresia: “ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui” (Romani 6:5). Isus n-a murit sub condamnare, ca păcătos. El s-a jertfit, o jertfă de bună voie, pentru păcat. Moartea Lui a asigurat anularea legală a păcatului lui Adam şi, prin Adam, a păcatelor ereditare ale tuturor oamenilor — Romani 5:12,18,19.

Îndreptaţi prin credinţă

Unii, însă, pot întreba: cum ar putea urmaşii lui Isus să moară cum a murit El? Nu sunt ei membri ai rasei căzute, sub condamnarea morţii ca toată omenirea? Aşa au fost şi ei, însă Scripturile ne spun că după înviere Isus s-a înfăţişat pentru noi înaintea lui Dumnezeu — Evrei 9:24. Aceasta înseamnă că meritul sacrificiului Său eliberează de condamnare pe toţi urmaşii Săi consacraţi, aşa încât moartea lor nu mai este considerată de Dumnezeu ca rezultat al condamnării, ci este o moarte de sacrificiu.

În Romani 6:11 Pavel le spune creştinilor să se “socotească morţi faţă de păcat”, întocmai cum a fost Isus “mort pentru păcat” — adică o jertfă pentru păcat. Aceasta nu înseamnă că lucrarea de jertfire a Bisericii este necesară pentru a asigura răscumpărarea omenirii. Nu, răscumpărarea a fost împlinită de Isus. Înseamnă, doar, că Dumnezeu acceptă jertfele Bisericii ca şi cum membrii ei ar fi fiinţe umane perfecte şi, prin aceste jertfe, Biserica se pregăteşte să lucreze cu Isus în Vârsta Milenară — ca să poată da viaţă întregii omeniri, prin înlăturarea păcatului şi a efectelor lui.

Cei care compun adevărata Biserică a lui Christos — ale căror nume sunt “scrise în ceruri” — sunt chemaţi din lume şi primesc asigurarea că, prin sângele lui Christos, faptele lor imperfecte sunt acceptate de Dumnezeu. Pe baza voinţei lor de a-şi jertfi viaţa pământească li se promite o răsplată cerească. Astfel ei călătoresc pe calea îngustă a sacrificiului, care duce la glorie, onoare şi nemurire (Matei 10:39,42; Romani 2:7).

Biserica este singura căreia i se promite nemurirea. Adam n-a fost nemuritor, deoarece a fi nemuritor înseamnă imposibilitatea de a muri. Când va fi restaurat la perfecţiune, la sfârşitul Vârstei Milenare, omul nu va fi nemuritor. La nemurire vor fi înălţaţi toţi creştinii adevăraţi, credincioşii din Vârsta Evanghelică. Ei vor fi cum este Isus acum, fiinţe glorioase, cereşti, Îl vor vedea faţă în faţă, vor fi cu El în Împărăţie şi vor domni cu El o mie de ani — 1 Ioan 3:2;  Apocalipsa 2:26,27; 5:10; 20:4,6 (vezi “Planul divin al vârstelor”, capitolul X).

Paradisul restaurat

Când lucrarea acestei Vârste Evanghelice se va termina şi toţi creştinii adevăraţi vor fi uniţi cu Isus în faza cerească a Împărăţiei, atunci va începe lucrarea de restaurare a omenirii la viaţă pe pământ.

Apostolul Petru vorbeşte despre această lucrare a Vârstei Milenare numind-o “restabilire” şi ne spune că despre ea a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci, de la începutul lumii (Fapt. Ap. 3:19-21  — Cornilescu revizuită). Aceste mărturii, ale sfinţilor profeţi, sunt cele care vorbesc despre binecuvântările vieţii pământeşti, care vor urma celei de a doua veniri a lui Christos. Împlinirea acestor promisiuni pământeşti va începe după completarea Bisericii din această Vârstă Evanghelică, care va fi adunată la Christos pe plan ceresc — locul pregătit de Isus pentru ei — Ioan 14:1-3.

După terminarea lucrării acestei Vârste Evanghelice va urma lucrarea de adunare a omenirii la Christos; nu pe plan spiritual, ci pe plan pământesc. Astfel vor fi unite toate lucrurile în Christos, atât “cele din ceruri” cât şi cele “de pe pământ” (Efeseni 1:10). Adunarea Bisericii, care a început la deschiderea Vârstei Evanghelice, va trebui completată, după care va urma unirea ei cu Christos în glorie, la începutul Vârstei Milenare. Astfel, ni se spune că în această dispensaţie “a plinătăţii timpurilor” toate lucrurile, atât cele cereşti cât şi cele pământeşti, vor fi unite în Christos.

Domnii pământului

Primii oameni care vor fi restauraţi la viaţă şi perfecţiune pe pământ vor fi servii credincioşi ai trecutului. Ei au fost părinţii lui Israel, dar vor deveni copiii Christosului şi vor fi puşi “domni în toată ţara” (Psalm 45:16). Isus a spus că Avraam, Isaac, Iacov şi toţi profeţii, vor fi priviţi ca instructori ai poporului în timpul Împărăţiei — Matei 8:11; Luca 13:28-30. Ei vor fi reprezentanţii pământeşti ai Christosului divin şi vor administra legile Împărăţiei.

Activitatea acestor reprezentanţi pământeşti va fi susţinută de puteri miraculoase, aşa că nu va exista nici o posibilitate de a ocoli cu succes legile existente atunci — care vor fi legile lui Christos. Ni se spune că atunci, “oricine nu va asculta de Proorocul acela, va fi nimicit cu desăvârşire din mijlocul poporului” (Fapt. Ap. 3:23 — Cornilescu revizuită). Cei care se vor conforma legilor Împărăţiei Mesianice nu vor muri. Ei vor fi restabiliţi la perfecţiunea pierdută de tatăl Adam şi, în baza acelei perfecţiuni umane, vor avea posibilitatea să trăiască veşnic pe pământ. Acesta este sensul termenului “restabilire”, aşa cum este folosit de apostolul Petru şi a termenului “reînnoire”, aşa cum este folosit de Învăţătorul (Matei 19:28 — Cornilescu revizuită).

Din sutele de făgăduinţe biblice, care vorbesc despre restabilirea omenirii, aflăm despre multiplele căi care vor duce la fericirea omenirii şi la rezolvarea dificultăţilor ei. Găsim scris că “pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Isaia 11:9). Găsim scris că atunci Domnul va da “popoarelor buze curate”, ceea ce le va permite să “cheme numele Domnului, ca să-I slujească într-un gând” (Ţefania 3:9).

De asemenea, ni se spune că atunci legea lui Dumnezeu va fi scrisă în inimile oamenilor — Ieremia 31:33. Aceasta este una din căile prin care va fi restabilit omul la perfecţiunea avută de Adam înainte de a încălca legea lui Dumnezeu în Eden. Scrierea legii divine în inimile oamenilor va necesita ajutor de la Dumnezeu, prin Christos. Se va folosi puterea de a face minuni pentru a ajuta pe cei care se vor pune sub jurisdicţia legilor Împărăţiei.

Ni se spune, despre acel timp, că oamenii vor învăţa dreptatea — Isaia 26:9. Vor învăţa să cunoască pe Domnul cel adevărat, ceea ce înseamnă viaţă veşnică — Ioan 17:3. Satan  va fi legat în timpul acela şi toate influenţele rele vor fi îngrădite — Apocalipsa 20:1,2. Calea spre viaţă va fi aşa de uşoară, încât “chiar şi cei fără minte, nu vor putea să se rătăcească” (Isaia 35:8,9).

Cât de diferite vor fi condiţiile acelea faţă de cele întâlnite astăzi de creştini! Creştinii merg astăzi pe “calea îngustă”, care este greu de găsit, iar cei care o găsesc şi merg pe ea sunt ispitiţi şi încercaţi aproape la fiecare pas — Matei 7:13,14. Desigur că Dumnezeu îi ajută şi răsplata lor este nespus de mare. Dar când va începe calea înaltă a restabilirii, încercările acestei vârste se vor fi sfârşit şi oamenilor li se va da tot ajutorul necesar pentru a se putea întoarce repede şi complet la perfecţiune şi viaţă veşnică pe pământ.

Acesta este deci planul lui Dumnezeu pentru lumea de mâine. Anii lungi de pregătire sunt aproape sfârşiţi. “Mihail”, Regele lumii de mâine a lui Dumnezeu, deja s-a ridicat. Întoarcerea Lui, ca să-şi ducă Mireasa şi să-şi ia autoritatea regală peste popoare, are ca rezultat “un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele” (Daniel 12:1 — Cornilescu revizuită). Această strâmtorare pregăteşte lumea pentru a accepta pe noul Rege, dar prezenţa Lui nu este cunoscută de lume;  numai când slava Lui se va revela “orice făptură o va vedea” (Isaia 40:5).

Din Ierusalim “domnia” şi “pacea” se vor extinde treptat, până vor cuprinde toate popoarele, aducându-le bucurie, pace şi viaţă veşnică — Isaia 9:6,7. Când popoarele pământului se vor umili mai mult decât o fac astăzi, vor spune: ““Veniţi, hai să ne suim la muntele Domnului, la casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui””. Când astfel vor învăţa căile Domnului “din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare; nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa războiul”                             (Mica 4:1-4; Isaia 2:2-4).

Da, Dumnezeu are un plan care s-a desfăşurat cu consecvenţă de-a lungul vârstelor. Ne aflăm acum în pragul “dispensaţiei plinătăţii timpurilor”, când este gata să fie pus în scenă marele final al planului divin, pentru binecuvântarea popoarelor cu pace, fericire şi viaţă veşnică. Acest mare final al planului divin va fi răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea creştinilor, “vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ” (Luca 11:2).

Ştiind despre planul lui Dumnezeu şi ce va însemna el în curând pentru o omenire nefericită, avem privilegiul să le spunem şi altora despre el. Acesta este mesajul adevărat al Evangheliei, al “veştilor bune”, care se centrează pe opera de răscumpărare a lui Christos. Să spunem oamenilor, când avem posibilitatea, că n-a existat nici o nereuşită în planul lui Dumnezeu, ci el s-a desfăşurat şi se desfăşoară spre finalul lui glorios. Lucrarea Sa a avut succes în lumea de ieri, are succes în lumea de azi şi va avea succes în lumea de mâine — Isaia 42:4; 55:10,11; 53:11.

Fiindcă în lumea de mâine planul lui Dumnezeu se va completa, întregul pământ va deveni curând un paradis şi tot ce s-a pierdut în Eden şi s-a cumpărat prin moartea lui Isus va fi redat oamenilor. Astfel, Dumnezeu va şterge lacrimile din ochii tuturor şi moartea va fi înghiţită de biruinţă — Apocalipsa 21:1-5; 1 Corinteni 15:54.

Notă:

Tematica acestei broşuri, tratată mult mai pe larg, se regăseşte în lucrarea “Planul divin al vârstelor” (vol. I din “Studii în Scripturi”).

Lucruri pe care ar trebui să le ştie toţi cei ce studiază Biblia – lucruri care arată că Biblia este descoperirea lui Dumnezeu,   rezonabilă şi demnă de încredere, relevând un plan sistematic, plin de Dreptate, Înţelepciune şi Iubire:

— “cheia cunoştinţei” Scripturilor (Luca 11:52), multă vreme pierdută, s-a găsit şi s-a dat în mâna poporului lui Dumnezeu pentru a înţelege “taina ascunsă” (Coloseni 1:26);

— Domnul Isus şi credincioşii Săi sunt destinaţi a fi nu numai preoţi, ci şi regi;

— Împărăţia lui Christos va veni şi voia lui Dumnezeu se va face, la a doua prezenţă a Domnului;

— planul lui Dumnezeu este să aleagă şi să mântuiască Biserica, în Vârsta Evanghelică, apoi să folosească această Biserică la binecuvântarea lumii, în Împărăţia Mesianică;

— un preţ de răscumpărare pentru toţi implică o posibilitate de restaurare pentru toţi;

— ziua de judecată este o zi de o mie de ani — ziua de încercare a lumii;

— natura spirituală şi natura umană sunt naturi distincte şi separate;

— “calea îngustă” a sacrificiului de sine va înceta o dată cu terminarea acestei vârste;

— “calea înaltă” a dreptăţii, fără suferinţe, va fi deschisă pentru toată omenirea răscumpărată, în timpul Mileniului — Isaia 35:8,9;

— “împărăţiile acestei lumi” există numai pentru o perioadă hotărâtă, apoi trebuie să dea loc “Împărăţiei Cereşti”.

În mod special, toţi ar trebui să ştie:

— de ce a permis Dumnezeu răul timp de 6.000 ani;

— relaţia poporului lui Dumnezeu cu această “domnie a păcatului şi a morţii” şi cu rezultatele ei.

Aceste subiecte şi multe altele, de interes profund pentru tot poporul lui Dumnezeu, sunt prezentate complet şi într-un limbaj uşor de înţeles în cartea “Planul divin al vârstelor”.

Venirea Domnului Nostru

În aceste zile de haos, de atentate teroriste, pericol de război, pericol de explozii nucleare, pericol de droguri, poluare, violenţă, imoralitate etc., inimile oamenilor se umplu de groază gândindu-se ce li s-ar putea întâmpla lor şi întregului neam omenesc în caz că nu se poate găsi nici o soluţie la toate aceste pericole şi ameninţări.

Cei care se apleacă asupra Bibliei şi au credinţă în făgăduinţele şi profeţiile ei sunt convinşi că singura soluţie la problemele apărute din cauza păcatului şi egoismului este venirea lui Cristos şi stabilirea mult promisei Sale împărăţii de dreptate şi pace.

Asupra acestui mare eveniment din planul lui Dumnezeu există păreri diferite. Unii pretind că Isus a venit la Cincizecime (Rusalii) când Spiritul sfânt s-a revărsat peste ucenicii care erau în aşteptare. Ei spun că de atunci încoace, cu fiecare păcătos convertit, Cristos este tot mai aproape, iar când toţi vor fi convertiţi, El va fi venit complet. După părerea lor, în felul acesta Îşi împlineşte Domnul făgăduinţa, „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. Matei 28:20.

Alţii pretind că Isus va veni iarăşi pe pământ ca om şi va fi recunoscut după urmele cuielor de la mâini şi de la picioare şi a suliţei din coastă, de la răstignirea Sa. Această din urmă părere se bazează în mare măsură pe o interpretare literală a unor profeţii, cum ar fi Apocalipsa 1:7, unde citim: „Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea”.

Noi însă credem că adevărul asupra acestui subiect, sprijinit de întreaga mărturie scripturală, este între aceste două extreme. Prima părere, deşi nu recunoaşte necesitatea unei veniri personale a Domnului nostru, vede totuşi adevărul în privinţa naturii Lui, prin aceea că Îl consideră a fi de natură superioară celei omeneşti, aşa încât El poate fi prezent fără ca cineva să-L vadă.

A doua părere, deşi susţine faptul scriptural clar stabilit al unei veniri personale a Învăţătorului, totuşi limitează grandoarea şi posibilităţile acelui eveniment extraordinar prin pretenţia nescripturală că El va veni pe pământ ca om glorios, şi nu ca fiinţa divină invizibilă care a devenit când Tatăl ceresc L-a înviat din morţi şi I-a dat un nume mai presus de orice nume.

Scripturile arată că atunci când Isus a fost înviat din morţi n-a mai fost om, ci fiinţă divină puternică, „chipul Dumnezeului Celui nevăzut” (Coloseni 1:15; 2 Corinteni 5:16; 1 Petru 3:18). Aceasta înseamnă că, prin natura Sa, Isus este acum invizibil pentru ochiul uman, întocmai cum şi Dumnezeu este invizibil. Acest Cristos de natură divină este Cel care Se întoarce pe pământ, adică în atmosfera pământului; prin urmare, faptul întoarcerii Sale trebuie să fie recunoscut altfel, nu prin aceea că este văzut cu ochii naturali.

Este adevărat, Isus li S-a arătat ucenicilor ca om în câteva împrejurări după învierea Sa, dar aceasta nu înseamnă că era tot fiinţă umană. Împrejurările celor câteva arătări scurte dovedesc tocmai contrariul. De exemplu: El S-a arătat întotdeauna în alt corp, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă trupul uman în care S-a arătat era trupul Său real.

O singură dată S-a arătat într-un corp asemănător cu cel răstignit, şi aceasta a fost fiindcă Toma a spus că el nu va crede că Învăţătorul a fost înviat decât dacă-I va pipăi rănile. Isus i-a satisfăcut cererea, făcută din lipsă de credinţă. Aceasta a fost singura dată când ucenicii I-au văzut corpul cu răni. Apostolul Ioan spune că această arătare este un semn prin care Isus le-a dovedit că fusese înviat din morţi (Ioan 20:29-31). În celelalte împrejurări când li S-a arătat după înviere, ucenicii nu L-au recunoscut după înfăţişare, ci după ceea ce a făcut sau a spus.

Arătările lui Isus după înviere au fost la fel cu ale îngerilor în timpurile vechi. De exemplu: Lui Avraam i s-au arătat trei îngeri. Ei au vorbit şi au mâncat împreună cu el, dar nu erau oameni, deşi un timp Avraam a gândit că erau. Geneza 18:1, 2; Evrei 13:2.

Isus a fost împreună cu ucenicii timp de patruzeci de zile, de la înviere până la înălţare. Dar în toată această perioadă ei L-au putut vedea numai foarte puţin timp, şi atunci numai când li S-a arătat în mod miraculos. Acest Isus, care a putut fi prezent printre oameni şi totuşi să fie nevăzut, este Cel care urma să Se întoarcă pentru a stabili împărăţia Sa de dreptate prin care vor fi soluţionate problemele omului, şi prin care omenirea răscumpărată va fi restabilită la viaţă şi la fericire.

Trupul lui Isus ca preţ de răscumpărare

Isus a devenit om pentru a-Şi da umanitatea ca preţ corespunzător — o răscumpărare pentru Adam şi pentru rasa lui. Învăţătorul a spus: „Pâinea pe care o voi da Eu este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viaţa lumii” (Ioan 6:51). Dacă El ar fi fost înviat din morţi ca om, ar fi însemnat să fi luat înapoi preţul de răscumpărare şi lumea să nu fie răscumpărată.

Scripturile arată că El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, sau ca fiinţă spirituală (1 Corinteni 15:44-47; 1 Petru 3:18). Domnul nostru îi explicase lui Nicodim că cel născut din duh poate veni şi pleca precum vântul, adică să nu fie văzut de ochi omeneşti, şi poate avea putere mare. El a dovedit acest lucru, căci după înviere, când li S-a arătat ucenicilor, ei nu ştiau de unde vine sau încotro merge. Ioan 3:8.

Nu se poate contesta că Isus are încă puterea să Se arate oamenilor aşa cum li S-a arătat ucenicilor după înviere. Cu toate acestea, Scripturile nu spun că venirea Sa va fi descoperită lumii în felul acela. Arătările Sale după înviere au fost evident intenţionate să fixeze în mintea ucenicilor faptul că El înviase din morţi. Lucrul acesta fiind stabilit, noi nu avem nici un motiv să aşteptăm ca la a doua venire să Se arate în corp de carne vizibil.

În Romani 1:20 citim în privinţa lui Dumnezeu că „însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi divinitatea Lui se văd lămurit, de la crearea lumii, fiind înţelese de minte, prin lucrurile făcute de El, aşa că nu se pot dezvinovăţi”. Aici avem o cheie care ne ajută să înţelegem semnificaţia profeţiilor referitoare la venirea Domnului nostru. Acum El nu mai poate fi văzut de ochi omeneşti, întocmai cum nu poate fi văzut nici Tatăl ceresc. Prin urmare, prezenţa Sa poate fi recunoscută numai după lucrurile vizibile care au loc şi care pot fi identificate prin profeţiile biblice ca „semne” ale prezenţei Sale a doua.

Putem spune acest lucru sub altă formă: Noi credem în existenţa lui Dumnezeu nu fiindcă L-am văzut, ci fiindcă Îi vedem lucrările. Cu mijloacele noastre limitate explorăm universul şi spunem că trebuie să existe un Creator puternic şi atotînţelept care a făcut toate aceste lucruri. În mod asemănător, în cuvântul divin găsim prezentată o gamă impresionantă de evenimente care trebuie să aibă loc în lume după întoarcerea lui Cristos. Prin urmare, dacă vedem că multe din aceste evenimente au loc deja, concluzia logică este că venirea lui Cristos despre care vorbeşte Biblia trebuie să fie un fapt deja împlinit.

Dumnezeul acestei lumi este nevăzut

Scripturile arată că există un Diavol personal, deşi nici un ochi uman nu l-a văzut. Noi vedem însă peste tot influenţa lui nefastă. Apostolul Pavel spune că Satan este „dumnezeul veacului acestuia” (2 Corinteni 4:4) şi că el este „domnul puterii văzduhului”, cel care lucrează acum în inimile „fiilor neascultării”. Isus de asemenea a spus că Satan este „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Dacă credem ce spune Biblia, ne dăm seama că de-a lungul secolelor această fiinţă puternică a exercitat control asupra oamenilor.

Diavolul este deci stăpânitorul nevăzut al „lumii rele de acum”. Apostolul Petru spune despre el că „dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8). Aceasta arată clar că sfera lui de acţiune este aici pe pământ; totuşi, chiar şi cei care cred cu tărie acest lucru nu l-au auzit „răcnind” în mod literal.

Odată cu întoarcerea Domnului nostru şi ca rezultat al prezenţei Sale, în cele din urmă va fi instituită o nouă ordine socială, sau o lume nouă al cărei împărat va fi Isus. El va îndepărta complet pe Satan de la conducerea lumii rele actuale. Apostolul Ioan a văzut în viziune un înger care a venit din cer de la Dumnezeu, a pus mâna pe Satan şi l-a legat cu un lanţ mare. După cum legarea lui Satan este nevăzută, desigur că şi mijloacele care lucrează la legare sunt nevăzute. Apocalipsa 20:1-4, 6.

Puterea şi influenţa lui Satan nu sunt însă mai slabe din pricină că el este nevăzut. Dimpotrivă, acest fapt i-a dat anumite avantaje, deoarece fiind nevăzut a putut lucra cu mare forţă spre rău. Astfel el şi-a făcut simţită influenţa în camerele de consiliu ale coducătorilor şi prinţilor de pe pământ şi a putut să le influenţeze în mare măsură deciziile.

Conducerea lui Isus de asemenea va fi nevăzută şi va fi exercitată prin intermediul oamenilor. El va conduce popoarele cu toiag (autoritate) de fier, dar cu dreptate. Aşa cum stăpânirea lui Satan se poate lesne observa acum după rezultatele ei rele, tot aşa şi stăpânirea lui Isus va fi recunoscută de lume după realizările ei drepte şi bune.

Adevărul ascuns prin traducere greşită

Adevăruri importante referitoare la modul venirii Domnului nostru au fost ascunse multă vreme printr-o traducere greşită. După cum bine se ştie, Biblia n-a fost scrisă în limba noastră, de aceea noi trebuie să apelăm în traducerile noastre la ebraică pentru Vechiul Testament şi la greacă pentru Noul Testament. Deşi în cea mai mare parte numai puţin s-a pierdut din bogăţia sensului original, există totuşi excepţii în care prin traduceri greşite au rămas ascunse adevăruri adânci din planul divin, fără însă ca acestea să fi fost făcute intenţionat.

Una din aceste excepţii este în cazul cuvântului grecesc parousia, care este folosit de către Domnul nostru şi de către apostoli în legătură cu a doua prezenţă a Sa în atmosfera pământului. În traducerile noastre acest cuvânt este redat în mod aproape general prin „venire”. Rezultatul acesteia a fost că mulţi din cei care s-au interesat de profeţii au interpretat semnele profetice legate de întoarcerea Domnului nostru ca semne care arată că El va veni curând. Însă adevăratul sens al cuvântului grecesc este „prezenţă” şi înseamnă că semnele împlinite ale parousiei sau prezenţei indică fără dubiu faptul că El este deja aici.

Când ucenicii L-au întrebat pe Domnul nostru: „Care va fi semnul venirii (parousiei — prezenţei) Tale” (Matei 24:3), ei n-au întrebat ca să ştie înainte când va veni, ci ca să ştie când va fi venit, când va fi prezent. Cu alte cuvinte, ei voiau să ştie după ce lucruri vizibile să se uite, ca semne că Cristosul nevăzut S-a întors ca să-Şi stabilească împărăţia.

Descoperirile arheologice au scos la lumină faptul că în vechime cuvântul grecesc parousia era folosit şi în legătură cu vizitele regilor sau împăraţilor în diferitele cetăţi şi provincii ale domeniului lor. Taxele pentru plata acestor vizite erau colectate prin scoaterea unei monezi speciale numită „monedă parousia”. Cât de potrivit este deci ca acest cuvânt să se folosească în legătură cu vizita marelui Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor pe pământ! (Psalmul 8:4). Dar, la fel ca în cazul împăraţilor pământeşti, parousia Domnului nostru nu arată numai momentul venirii, ci întreaga durată a vizitei.

Prima prezenţă a lui Isus ca om pe pământ a fost doar de treizeci şi trei de ani şi jumătate. Apoi El a mai rămas patruzeci de zile ca fiinţă divină nevăzută de lume, după care S-a întors în curţile cereşti.

În Vechiul Testament sunt multe profeţii referitoare la prima prezenţă a lui Isus. Unele vorbesc despre naşterea Sa, altele despre o parte sau alta din viaţa şi misiunea Sa, iar altele despre moartea Sa ca Răscumpărător al omului. Însă nu toate aceste profeţii şi-au avut împlinirea în acelaşi timp.

Profeţiile şi făgăduinţele referitoare la a doua venire a lui Cristos de asemenea acoperă o mare varietate de evenimente, culminând cu nimicirea morţii şi a lui Satan. Unele îşi au împlinirea în acelaşi timp, iar altele în timpuri diferite. Se cere un studiu atent al profeţiilor legate de a doua venire, ca nu cumva să cădem în greşeala de a aştepta ca toate să se împlinească în acelaşi timp, sau într-o perioadă de timp relativ scurtă.

Modul prezenţei Sale

Isus le-a spus ucenicilor: „Deci, dacă vă vor zice: «Iată-L în pustie», să nu vă duceţi acolo! «Iată-L în cămăruţe interioare», să nu credeţi! Căci, aşa cum iese fulgerul (greceşte astrape — lumina strălucitoare) de la răsărit şi se arată până la apus, aşa va fi şi la venirea (greceşte parousia — prezenţa) Fiului Omului” (Matei 24:26, 27). Prin aceste cuvinte Isus voia să arate că venirea şi prezenţa Sa nu urmau să fie ca ale unui om. El urma să vină ca fiinţă spirituală divină, reprezentarea exactă a persoanei nevăzute a Tatălui. Nu Mă veţi găsi, spune Isus, ascuns în cămăruţe secrete, cum aţi găsi pe un om. Mai degrabă vă veţi da seama că sunt prezent aşa cum vă daţi seama de existenţa lui Dumnezeu, şi anume prin marile lucrări pe care ştiţi că El le-a făcut.

Şi tocmai aşa este. Noi privim soarele care încălzeşte pământul şi ploaia care-l udă, ca să producă cele necesare pentru cei ce-l locuiesc. Tot aşa, Isus a spus că noi vom şti că El este prezent pentru că prezenţa Lui va fi ca lumina sau strălucirea soarelui care vine de la răsărit şi se vede până la apus. Binecuvântările revărsate peste oameni după ce vor fi aduşi din mormânt în timpul prezenţei lui Cristos vor fi datorită faptului că „Soarele Dreptăţii” va răsări, aducând vindecare şi viaţă oamenilor de pe pământ. Maleahi 4:2.

Creşterea cunoştinţei

După cum am văzut, Isus a arătat că a doua prezenţă a Sa va fi ca lumina strălucitoare (Matei 24:26, 27). Aici, fără nici o îndoială, se dă ideea de iluminare, simbolizând creşterea cunoştinţei. Profetul Daniel, vorbind despre condiţiile care vor fi la „timpul sfârşitului”, spune printre altele că atunci „cunoştinţa va creşte” (Daniel 12:4). Timpul sfârşitului la care se face referire aici este perioada în care, ca rezultat al întoarcerii şi prezenţei a doua a lui Cristos, se pune capăt stăpânirii păcatului, egoismului şi morţii. Lumea are parte tocmai acum de această creştere prezisă a cunoştinţei; dar fiindcă omul decăzut nu are înţelepciunea să o folosească aşa cum se cuvine, rezultă haosul şi chiar ameninţarea cu distrugerea neamului omenesc.

Din cauza nechibzuinţei şi egoismului omului, paşii mari făcuţi în creşterea cunoştinţei au dus deja la ceea ce profetul Daniel numeşte „un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele” (Daniel 12:1). Vorbind despre acest timp, Domnul nostru a spus că necazul va fi aşa de mare încât, „dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa”. Folosirea în scopuri negative a fuziunii nucleare şi a tuturor resurselor naturale, poluarea apei, solului, aerului, plus creşterea fără precedent a violenţei, ar putea cauza desigur distrugerea vieţii pe pământ. Într-adevăr, numai intervenţia divină prin stabilirea mult promisei împărăţii a lui Cristos pe pământ va împiedica aceasta!

Prin mijloacele de lucru ale împărăţiei, când aceasta va fi stabilită, creşterea cunoştinţei va fi o mare binefacere pentru omenire, în special că atunci ea va include şi cunoaşterea lui Dumnezeu şi a iubirii Sale în faptul că S-a îngrijit de răscumpărarea din păcat şi moarte prin lucrarea de jertfire a Domnului nostru Isus. Lunga domnie a păcatului şi a morţii sub Satan, stăpânitorul acestei lumi, este descrisă în Biblie ca un coşmar al întunericului. Profetul Isaia a scris: „Căci iată, întunericul va acoperi pământul şi negură mare popoarele”. Iar prin contrast, citim în privinţa timpului când împărăţia lui Cristos va stăpâni în afacerile oamenilor: „Şi neamuri vor umbla în lumina ta şi împăraţi în strălucirea razelor tale”. Isaia 60:2, 3; Luca 2:32.

În Ioan 1:9 se spune că Isus este Lumina, „care, venind în lume, luminează pe orice om”. Profeţiile arată clar că împlinirea completă a acestei făgăduinţe va avea loc în timpul celei de-a doua prezenţe a lui Cristos; că în cele din urmă „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Isaia 11:9). Această profeţie va fi complet împlinită numai la sfârşitul domniei lui Cristos şi a Bisericii Sale.

„Iată, El vine cu norii”

În Apocalipsa 1:7 suntem informaţi că Domnul nostru Se întoarce cu nori şi că orice ochi Îl va vedea. Deoarece Cristos este o fiinţă divină, chipul exact al lui Dumnezeu, oamenii Îl pot vedea numai prin evenimentele care au loc la întoarcerea Lui. Va veni timpul, şi nu este departe, credem noi, când aceste evenimente vor avea un caracter atât de pronunţat, încât toţi vor recunoaşte uşor adevărata lor semnificaţie.

În Ioel 2:1, 2 există încă o referinţă la „nori”, care devin foarte ameninţători la începutul prezenţei lui Cristos, chiar înainte de a-Şi stabili împărăţia pe pământ. Aici se arată că această perioadă nu este un timp de pace, ci dimpotrivă, „o zi de întuneric şi de negură mare, o zi de nori şi de întunecime; ca zorile dimineţii care se întinde peste munţi — un popor mare şi puternic, cum n-a mai fost vreodată şi nici nu va mai fi în decursul anilor, generaţie după generaţie”.

A se observa că norii menţionaţi de profet aici sunt acest „popor mare şi puternic”, aşa cum n-a mai fost înainte. Aceasta este evident o referire la ridicarea maselor de nemulţumiţi în toată lumea, în număr atât de mare încât să producă prăbuşirea civilizaţiei sub impactul conflictelor pe care aceştia le generează.

Aceşti nori de strâmtorare se formează chiar acum. Inima oamenilor este deja plină de groază din pricina aceasta, chiar dacă ei încă nu „văd” că prezenţa Domnului este asociată cu aceste forţe care distrug treptat „lumea rea de acum”. Isus a spus că toate popoarele pământului se vor boci din pricina prezenţei Sale şi că pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă. În ce stare de confuzie sunt astăzi oamenii! Nu pot fi găsite soluţii permanente la nenumăratele dificultăţi care se combină şi umple lumea de haos şi inimile oamenilor de frică.

Mâna lui Dumnezeu asupra lui Israel

Unii însă ar putea întreba: Cum vor fi făcuţi oamenii în general să recunoască faptul că aceste tulburări mondiale sunt spasmele de moarte ale ordinii sociale prezente şi sunt cauzate în mare măsură de prezenţa Împăratului lumii celei noi? Scripturile arată că unul dintre moduri va fi prin intervenţia divină în favoarea poporului Israel.

Experienţele evreilor în aceste zile de necaz sunt dovezi în plus ale celei de-a doua prezenţe a lui Cristos. Conform Scripturilor, a sosit timpul să li se restituie ţara. Ceea ce s-a întâmplat în privinţa aceasta de la 1914 şi chiar mai înainte de această dată este un miracol, şi fără îndoială este o pregătire pentru binecuvântările ulterioare din Împărăţia Mesianică.

„În timpul acela se va scula marele prinţ Mihail, ocrotitorul fiilor poporului tău; căci acesta va fi un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele.” Daniel 12:1.

„Căci iată, în zilele acelea şi în timpul acela, când voi aduce înapoi pe captivii lui Iuda şi ai Ierusalimului, voi strânge toate popoarele şi le voi coborî în Valea lui Iosafat (care înseamnă Iehova judecă — Versiunea Revizuită, subsol). Acolo voi începe judecata cu ele, pentru poporul Meu, pentru Israel, moştenirea Mea, pe care l-au risipit printre popoare, împărţind între ele ţara Mea.” Ioel 3:1, 2.

Unul dintre aspectele acestei profeţii arată clar că poporul evreu va fi restabilit în ţara lui ca urmare a prezenţei Domnului şi că acesta este un timp de mare necaz pentru ei şi pentru toată lumea. Alte profeţii arată că Israelul va mai avea necazuri, ceea ce se poate desigur vedea, când ne gândim la situaţia în care se află de un bun număr de ani.

Nu este înţelept a intra în detalii referitoare la evenimente care n-au avut loc, însă Scripturile dau de înţeles că aproape de sfârşitul sforţării de moarte a popoarelor, cu ameninţarea distrugerii lor prin folosirea nechibzuită a tuturor resurselor, a tehnicii şi a cunoştinţelor acumulate, va fi un atac împotriva Israelului şi că atunci Domnul va interveni pentru ei şi îi va salva de vrăjmaşi. Atunci, prin profeţii lor şi prin alţi oameni de credinţă din trecut înviaţi din morţi, Îşi va stabili acolo împărăţia, care apoi va guverna peste tot pământul.

Ezechiel 38:14-23 prezintă unele amănunte ale acestui necaz final. Etimologia numelor date vrăjmaşilor lui Israel în această profeţie arată că ele sunt folosite profetic pentru a indica armatele, mai cu seamă din Europa şi din Orientul Mijlociu. Profeţia arată că aceste forţe vor ataca Israelul. În armonie cu profeţia din Ioel, norii din profeţia lui Ezechiel sunt forţele împotriva lui Dumnezeu care vor ameninţa cu nimicirea pe israeliţii întorşi în ţară. Ezechiel 38:16.

Profetul arată că va fi un timp de „clătinare”. Dar făgăduinţa este că Domnul va elibera pe poporul Său străvechi, iar prin această eliberare „ochii” popoarelor vor recunoaşte prezenţa noului Împărat al pământului care, în calitate de agent al lui Iehova Dumnezeu şi ca braţ al Său, va îndruma lucrurile (Psalmul 110:5). În acest fel, orice ochi va vedea prezenţa cu nori a lui Isus (Apocalipsa 1:7), şi se vor convinge de maiestatea şi slava Sa prin noile aranjamente ale împărăţiei puse atunci în acţiune.

Această serie de evenimente va duce şi la deschiderea ochilor israeliţilor. Citim în Ezechiel 39:7: „Îmi voi face cunoscut Numele Meu cel sfânt în mijlocul poporului Meu Israel şi nu-i voi mai lăsa să-Mi profaneze Numele Meu cel sfânt; şi popoarele vor şti că Eu sunt DOMNUL, Sfântul lui Israel!” Ce schimbare va produce aceasta în toată perspectiva israeliţilor! Salvarea Israelului prin puterea divină va fi numai prima manifestare a acţiunii noii puteri pe pământ. De atunci încolo mijloacele de lucru ale împărăţiei vor calma rapid furtuna patimilor umane, care la vremea aceea vor fi adus omenirea la o stare de disperare.

Împărăţia Şi Binecuvântările Ei

Scopul final al întoarcerii Domnului nostru este stabilirea unei împărăţii sau a unei guvernări mondiale, care va asigura pentru tot poporul pacea şi posibilitatea de a se bucura de sănătate şi de viaţă veşnică. În privinţa lui Isus şi a locului Său în planul divin, profetul Isaia a scris: „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: «Minunat, Sfătuitor, Dumnezeu puternic, Părintele veşniciei, Prinţ al păcii». El va face ca domnia Lui să crească şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi cu dreptate … iată ce va face râvna DOMNULUI oştirilor”. Isaia 9:6, 7.

Cum va fi acest guvern nou? Va fi numai o influenţă sfântă care va trece peste pământ? Va fi într-adevăr o astfel de influenţă, dar fără discuţie guvernul va avea şi un personal angajat activ în guvernare. Cristos va fi Împăratul, Conducătorul nevăzut. Biserica — toţi aceia care au urmat cu credincioşie în urmele Lui de-a lungul veacului care se încheie acum — vor fi asociaţi cu Cristos în faza spirituală sau nevăzută a împărăţiei. Făgăduinţa făcută acestora a fost că dacă vor suferi cu Cristos vor şi împărăţi cu El. 2 Timotei 2:12.

Făgăduinţele lui Dumnezeu pentru urmaşii credincioşi ai Învăţătorului sunt făgăduinţe spirituale sau cereşti. Isus le-a spus ucenicilor: „Dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi” (Ioan 14:3). Neînţelegând sensul acestor făgăduinţe, mulţi au tras concluzia că scopul lui Dumnezeu este să ia în cer pe toţi care în viaţa aceasta cred în Isus, iar restul care nu cred sunt pierduţi pe vecie. Dar acum se înţelege că pregătirea urmaşilor lui Isus ca să domnească împreună cu El este numai un pas pregătitor pentru mântuirea şi binecuvântarea întregii omeniri, prin restabilirea oamenilor la viaţă umană perfectă aici pe pământ.

Scripturile arată că în timp ce Cristos şi Biserica Sa, înălţaţi la slavă cerească, vor fi conducătorii nevăzuţi ai lumii în ordinea socială viitoare, pe pământ vor fi reprezentanţi umani, vizibili ai acestui guvern ceresc. După cum Satan, prinţul nevăzut al lumii rele de acum, a acţionat în principal prin agenţi vizibili, tot aşa Cristos şi urmaşii Săi înălţaţi, care au parte de întâia înviere pentru a trăi şi a domni cu El, vor avea reprezentanţi vizibili.

Cine vor fi aceştia? Isus a spus că în împărăţie mulţi „vor veni de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi şi vor sta la masă în împărăţia lui Dumnezeu” împreună cu Avraam, Isaac şi Iacov şi cu toţi prorocii (Luca 13:28, 29). În Psalmul 45:16 aceştia sunt numiţi „părinţi”, iar profeţia spune că ei vor deveni „fii” ai Cristosului şi vor fi puşi „prinţi în toată ţara”. Această clasă va fi compusă din toţi credincioşii vrednici din veacurile trecute, de la neprihănitul Abel până la cei care au trăit pe vremea primei prezenţe a Domnului nostru. În Isaia 32:1 sunt arătate ambele părţi ale Împărăţiei Mesianice. Profeţia spune: „Iată, un împărat va domni cu dreptate şi prinţii (credincioşii vrednici din trecut) vor conduce cu judecată”.

Pentru Dumnezeu este posibil

Să nu spunem că stabilirea unei asemenea împărăţii este imposibilă. Pentru ca slujitorii vrednici ai lui Dumnezeu din veacurile trecute să devină partea vizibilă a Împărăţiei Milenare va trebui ca ei să fie înviaţi din morţi. Este prea mult să credem că Dumnezeu poate face acest lucru? Dar să ne gândim: nu este oare învierea morţilor o învăţătură de bază a religiei creştine? Desigur că dacă noi căutăm în Biblie soluţia la toate problemele lumii trebuie să fim pregătiţi să credem că Dumnezeu poate face tot ce a promis; şi El a promis să-i restabilească la viaţă pe aceşti slujitori din vechime, prin ceea ce Biblia numeşte o „înviere mai bună”. Evrei 11:35.

Această înviere mai bună a credincioşilor vrednici din vechime aşteaptă însă completarea clasei Bisericii, formată din urmaşii credincioşi ai Învăţătorului. Apostolul Pavel spune că ei (credincioşii vrednici din vechime) „nu ajung la desăvârşire fără noi”, adică nu sunt restabiliţi la perfecţiunea vieţii ca oameni, înainte ca Biserica să fie înviată (Evrei 11:40). Desigur că nu ne este greu să credem că urmaşii credincioşi ai lui Isus vor fi înviaţi la viaţă spirituală şi vor domni cu El în împărăţia de o mie de ani în calitate de conducători nevăzuţi. Oare nu cred cei mai mulţi dintre creştini în existenţa spirituală după moarte şi că fiinţele spirituale nu pot fi văzute de ochi omeneşti?

Cu toate acestea, unii în mod greşit au presupus că existenţa spirituală despre care vorbeşte Biblia este un rezultat natural al „ciclului vieţii”. Dar nu este aşa! „Plata păcatului este moartea” şi „cei morţi nu ştiu nimic” (Romani 6:23; Eclesiastul 9:5). Scripturile învaţă că speranţa vieţii după moarte pentru Biserică şi pentru lume depinde de învierea morţilor. Scripturile învaţă clar şi aceea că la înviere unii primesc corpuri spirituale. Cristos a fost înălţat, şi urmaşii Lui credincioşi de asemenea vor fi înălţaţi. Aceste fiinţe puternice spirituale, prin reprezentanţii lor umani, credincioşii din vechime, vor avea conducerea peste omenire în Împărăţia Mesianică de o mie de ani.

În timp ce legea Împărăţiei Mesianice „va ieşi din Sion”, „cuvântul Domnului va ieşi din Ierusalim”, spune profetul Mica. Când Isus a spus că în Împărăţie oamenii vor „sta la masă” cu credincioşii din vechime, imaginea este aceea a unor elevi stând la picioarele învăţătorului lor. Aceşti învăţători vor comunica „cuvântul Domnului” aşa cum îl vor primi de la clasa Sionului înălţată; aceasta, credem noi, înseamnă expresia „cuvântul Domnului va ieşi din Ierusalim”. Pe lângă aceasta, credem că este foarte posibil ca partea pământească a Împărăţiei Mesianice să aibă sediul în Ierusalimul biblic.

Ceruri noi şi pământ nou

Cele două faze sau părţi ale Împărăţiei Mesianice sunt ilustrate în profeţiile Bibliei prin „ceruri noi şi un pământ nou”. Domnul a spus prin profetul Isaia: „Căci iată, Eu creez ceruri noi şi un pământ nou; aşa că nimeni nu-şi va mai aduce aminte de lucrurile trecute … Ci vă veţi bucura şi vă veţi înveseli pe vecie în cele ce voi crea. Căci voi crea Ierusalimul să fie un jubileu şi poporul lui o bucurie. Eu Însumi Mă voi înveseli cu privire la Ierusalim şi Mă voi bucura de poporul Meu; nu se va mai auzi în el de acum nici glasul plânsetelor, nici glasul ţipetelor. Nu vor mai fi în el copii care trăiesc puţine zile, nici bătrâni care să nu-şi împlinească zilele. Căci cine va muri la vârsta de o sută de ani va fi încă tânăr şi cel ce va muri în vârstă de o sută de ani va fi blestemat ca păcătos.” Isaia 65:17-20.

Apostolul Ioan a văzut în viziune (Apocalipsa 21:1-4) împlinirea acestei profeţii minunate. „Ierusalimul cel nou” văzut de Ioan, este clasa glorificată a Bisericii, numită şi „Mireasa, soţia Mielului” (Apocalipsa 21:9, 10). Despre cerurile şi pământul dintâi, simbolul ordinii sociale de sub stăpânirea lui Satan, se spune că trec şi apar „ceruri noi şi un pământ nou” — simboluri ale părţii cereşti şi pământeşti a Împărăţiei Mesianice.

Cu cerurile noi şi pământul nou în acţiune, favoarea lui Dumnezeu se va manifesta faţă de toţi prin acest aranjament guvernamental, cu rezultatul că „moartea nu va mai exista … nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”.

Simbolismele Bibliei sunt întotdeauna potrivite. Cerurile literale şi pământul literal sunt în legătură unele cu altele, ceea ce ilustrează bine legătura fazei sau părţii cereşti cu cea pământească a Împărăţiei Mesianice. Cerurile, de exemplu, controlează mareele, condiţiile atmosferice, anotimpurile etc. Tot aşa, aranjamentele pământeşti ale guvernului cel nou al lui Cristos vor fi sub influenţa şi controlul direct al părţii spirituale sau cereşti a acelui guvern.

Acest lucru este adevărat şi despre cerurile simbolice şi pământul simbolic actual. Afacerile sociale şi guvernamentale ale oamenilor au fost întotdeauna sub influenţa mai mare sau mai mică a forţelor spirituale peste care Satan a fost stăpânitor (Efeseni 2:2). Aceste forţe şi-au exercitat frecvent influenţa prin sistemele religioase false. Într-adevăr, Satan a exercitat control asupra lumii mai cu seamă prin ideile şi sentimentele religioase ale oamenilor. În această ordine socială, religia falsă a fost mijlocul sau legătura între „dumnezeul acestei lumi” şi afacerile oamenilor. O ilustraţie excelentă a acestui lucru este unirea bisericii cu statul. Prin acest sistem „sfânt” au fost duse „războaie sfinte” şi „sfânta inchiziţie” a fost folosită să stăpânească poporul prin frică şi tortură.

Apostolul Petru, scriind despre evenimentele care vor avea loc drept urmare a întoarcerii Domnului nostru, ne spune că „cerurile şi pământul de acum sunt păzite şi păstrate … pentru focul din ziua de judecată şi de pierzare a oamenilor nelegiuiţi” (2 Petru 3:7). În această profeţie el arată că cerurile şi pământul de dinainte de potop au trecut. Noi însă ştim că apostolul nu vorbeşte despre cerurile naturale şi despre pământul natural, fiindcă acestea n-au trecut şi nici nu vor trece vreodată, fiindcă în Eclesiastul 1:4 citim că „pământul rămâne pentru totdeauna”, iar în Isaia 45:18 că Dumnezeu a creat pământul „nu ca să fie pustiu, ci l-a întocmit ca să fie locuit”.

Apostolul Petru vorbeşte deci despre nimicirea ordinii sociale prezente; şi el spune că noi trebuie să „aşteptăm şi să grăbim venirea zilei lui Dumnezeu, când cerurile aprinse vor fi distruse şi elementele arzând cu căldură se vor topi”, şi adaugă: „Dar noi, potrivit făgăduinţei Lui, aşteptăm ceruri noi şi un pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (2 Petru 3:12, 13). Aceste „ceruri noi şi pământ nou” vor fi stabilite ca împlinire a cuvântului făgăduinţei lui Dumnezeu; iar când lucrarea acestei împărăţii noi va fi completă şi incorigibilii împreună cu Satan vor fi nimiciţi, atunci se va împlini făgăduinţa că „nu va mai fi moarte”. Aceasta este o perspectivă glorioasă şi este ca rezultat al întoarcerii Domnului nostru.

Râul vieţii

În Apocalipsa 22:1-3 este prezentat un alt simbol plin de semnificaţii, sau o ilustraţie a Împărăţiei Mesianice şi a binecuvântărilor ei, care, prin conducerea ei benefică, vor curge către omenire. Ioan a scris: „Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”. Aici Împărăţia este simbolizată prin „scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”, Mielul simbolizând aspectul sacrificiului pentru popor din misiunea Domnului Isus, faptul că El Şi-a dat trupul de carne ca sacrificiu pentru viaţa lumii. Acest sacrificiu, care a dat sângele răscumpărător al Mielului, face posibile binecuvântările simbolizate prin „râul cu apa vieţii”.

Apostolul Ioan a văzut pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, dând rod în fiecare lună. Acesta este un simbol semnificativ, al faptului că prin cele două părţi sau faze ale Împărăţiei Mesianice vor fi posibile viaţa şi sănătatea pentru toţi cei doritori şi ascultători din omenire. Apostolul Ioan spune că „frunzele” pomului simbolic al vieţii vor fi „pentru vindecarea neamurilor”. Câtă nevoie de vindecare au astăzi oamenii din toate neamurile, şi noi ne bucurăm că Dumnezeul cerurilor a făcut pentru ei o astfel de pregătire, pe care o va pune în aplicare prin Cristos.

Apocalipsa 22:17 menţionează iarăşi „apa” acestui râu al vieţii şi ne dă iarăşi o asigurare minunată. Cităm: „Duhul şi Mireasa zic: «Vino!» Şi cine aude să zică: «Vino!» Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată”. „Mireasa” cuprinde pe cei care de-a lungul acestei ere creştine L-au urmat cu credincioşie pe Învăţătorul. Apocalipsa 19:7 vorbeşte despre căsătoria Mielului, care are loc după ce „soţia Lui s-a pregătit”. Pregătirea clasei mireasă este încă în desfăşurare, dar noi credem că va fi completată curând. Când aceştia vor fi „pregătiţi”, se vor uni cu Domnul lor ca mireasă, şi va exista deci o mireasă ca să spună: „Vino! … cine vrea să ia apa vieţii fără plată”.

Rezolvarea problemelor lumii

Cu un astfel de aranjament, sprijinit de puterea divină, ce repede vor fi rezolvate una după alta toate problemele omenirii. Să luăm problema războiului. Când Împărăţia va începe să funcţioneze, lumea se va găsi într-o stare dezorganizată de ravagiile diferitelor tipuri de războaie, „convenţionale” şi de altă natură. Revoluţia şi anarhia vor fi dus lumea într-o stare haotică. La timpul potrivit neamurile vor recunoaşte intervenţia divină în favoarea lui Israel, şi fiind ajunse la punctul epuizării după marea distrugere a Armaghedonului, cu guvernele lor în cea mai mare parte răsturnate, în acea stare de disperare ele vor privi spre puterea care le-a răsturnat şi vor zice:

„Veniţi, hai să ne suim la muntele DOMNULUI, la casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieşi legea şi din Ierusalim cuvântul DOMNULUI. El va judeca între multe popoare, va hotărî între popoare puternice, până departe. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare; nici un popor nu va mai ridica sabia împotriva altuia şi nu vor mai învăţa să facă război.” Mica 4:2, 3.

Ce simplă este această soluţie divină a problemei războiului! Ea răstoarnă axioma de veacuri a oamenilor, că pentru a menţine pacea popoarele trebuie să se pregătească de război. Această soluţie de asemenea anulează înţelepciunea oamenilor decăzuţi care au inventat teoria că războiul poate fi evitat printr-un „echilibru al puterii”. Ea începe tocmai de la baza problemei, cu un program de educare în arta şi avantajele păcii în loc de cele ale războiului, şi astfel va fi pus în aplicare un real program de dezarmare. Atunci va începe faza de pace a Împărăţiei şi se vor împlini făgăduinţele lui Dumnezeu care se referă la calitatea lui Isus de Prinţ al Păcii. Atunci va deveni realitate mesajul îngerilor la naşterea Mântuitorului, „pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui”.

Există astăzi în lume şi problema economică; cât de gravă este această problemă astăzi când 75% dintre oamenii de pe pământ merg seara la culcare flămânzi! Această problemă va fi de asemenea rezolvată în împărăţie, fiindcă făgăduinţa spune că atunci „fiecare va locui sub viţa şi sub smochinul lui şi nimeni nu-l va mai tulbura. Căci gura DOMNULUI oştirilor a vorbit” (Mica 4:4). Problema sărăciei este şi a fost întotdeauna o problemă ameninţătoare pentru milioane de oameni. Cei săraci, cei neprivilegiaţi, au fost întotdeauna un grup nefericit. Dar nu va mai exista o armată de flămânzi şi fără adăpost, ca acum, căci noul guvern va găsi soluţia. În legătură cu aceasta psalmistul a spus: „El va face dreptate celor necăjiţi din popor, va scăpa pe copiii săracului şi va zdrobi pe asupritor. … Căci El va scăpa pe săracul care strigă şi pe cel necăjit care n-are nici un ajutor”. Psalmul 72:4, 12.

Explozia demografică

O altă problemă serioasă cu care se confruntă astăzi lumea este creşterea rapidă a populaţiei. Aceasta este în prezent una din cauzele care contribuie la războaie, fiindcă guvernele caută spaţiu pentru populaţia în creştere, surse de materie primă şi pieţe de desfacere. Domnul a prevăzut şi soluţionarea acestei probleme. Mai întâi avem făgăduinţa că toate locurile pustii de pe pământ vor fi locuite, că „pustietatea va înflori ca trandafirul”. Să ne gândim la întinderile nelocuite din America, Australia, Africa de Sud etc.

Mai există însă un mod, permanent, în care va fi rezolvată problema populaţiei, şi aceasta este prin încetarea înmulţirii neamului omenesc. Când au fost creaţi primii noştri părinţi, li s-a poruncit să se înmulţească şi să umple pământul. Odată ce se vor fi născut numărul suficient de oameni ca să umple pământul, scopul acestei porunci divine fiind atins, posibilitatea prin care ea s-a pus în aplicare va fi retrasă.

Domnul Isus a făcut aluzie la aceasta când a răspuns la o întrebare referitoare la înviere. El a spus că „la înviere, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita” (Matei 22:30). Cu alte cuvinte, popularea pământului a fost aranjată prin decret divin şi procesul va fi oprit când înţelepciunea divină va vedea că este suficient populat.

Poluarea mediului

Strâns legat de explozia demografică este pericolul crescând al poluării mediului înconjurător. Natural, cu cât este mai mare numărul de oameni care trăiesc într-o zonă, cu atât este mai mare pericolul poluării aerului, apei şi solului. Guvernele fac tot ce pot în această direcţie, dar egoismul omului le împiedică eforturile, aşa încât progresul este dureros de încet. Programul Domnului însă va da rezultatele dorite.

Cauza esenţială a tuturor problemelor omenirii decăzute este egoismul uman. Atâta vreme cât egoismul joacă un rol atât de mare în afacerile oamenilor nu va putea exista o pace reală şi bună înţelegere între oameni. Numai sub conducerea noului guvern al pământului vor învăţa oamenii valoarea iubirii în comparaţie cu egoismul. Ieremia 31:31-34 ne asigură că în ziua împărăţiei lui Cristos, legea lui Dumnezeu, care este legea iubirii, va fi scrisă în inimile oamenilor şi că în cele din urmă toţi o vor cunoaşte atât de bine încât nimeni nu va mai trebui să spună aproapelui său: „Cunoaşte pe Domnul”, căci toţi Îl vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare.

Însăşi moartea va fi distrusă

Ce să mai spunem despre boală şi moarte! Dacă această problemă n-ar fi rezolvată, oamenii ar trebui să umble tot prin „valea umbrei morţii”. În acest caz n-ar putea fi pace şi fericire durabile nicăieri. Fiecare cămin paşnic şi fericit ar fi atins de vrăjmaşul îngrozitor, moartea, care acum îşi numără victimele cu milioanele în fiecare an.

Cristos, cel căruia I S-a dat „toată puterea în cer şi pe pământ”, Se va ocupa şi de aceasta, fiindcă în timpul domniei Lui boala şi moartea vor înceta. Apostolul Pavel spune că „trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit va fi moartea” (1 Corinteni 15:25, 26). În Isaia 25:8 se spune că Domnul va nimici moartea pe vecie şi va şterge orice lacrimă din ochii tuturor.

În legătură cu rezolvarea problemei morţii, nimeni nu va fi trecut cu vederea, fiindcă şi cei care au adormit în moarte de-a lungul veacurilor „vor auzi glasul Lui (al Fiului Omului) şi vor ieşi” (din mormânt) (Ioan 5:28, 29). Chestiunea spaţiului fiind rezolvată, toţi vor avea loc din abundenţă, atât cei vii, cât şi cei care vor fi înviaţi din morţi. Nimeni nu va avea motive să se plângă de faptul că Împărăţia n-a venit mai degrabă — înainte ca mama sau tata sau alte persoane dragi să fi murit — fiindcă toţi vor fi readuşi la viaţă. Puterea Celui care la prima Sa prezenţă pe pământ a biruit moartea, redând viaţa unora dintre morţi, va fi exercitată din nou, dar acum nu pentru un număr limitat, ci pentru toate familiile pământului. DOMNUL fie lăudat pentru un astfel de Mântuitor!

Aceasta însă nu implică o mântuire universală, fără condiţii, deorece, pentru a continua să trăiască şi să fie restabiliţi la perfecţiune umană, va fi necesar ca oamenii să se supună legilor Împărăţiei Mesianice şi să accepte oferta vieţii prin sângele răscumpărător al lui Cristos. Apostolul Petru Îl numeşte pe Cristos, în rolul pe care-l va avea în Împărăţie, „Prorocul acela”. El spune: „Oricine nu va asculta de Prorocul acela, va fi nimicit din mijlocul poporului”. Faptele Apostolilor 3:23.

Lumina soarelui peste toţi

Astfel vor fi rezolvate nenumăratele probleme care acum strică omenirea, şi aceasta pe măsură ce lumina crescândă a celei de-a doua prezenţe a Domnului nostru va pătrunde în toate colţurile întunecate ale pământului. Într-una din profeţiile care vorbesc despre stăpânirea lui Cristos peste pământ El este numit „Soarele dreptăţii” (Maleahi 4:2). Iar Isus a spus că urmaşii Săi credincioşi „vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Matei 13:43). Razele vindecătoare ale Soarelui dreptăţii vor pătrunde în inimile rănite şi în vieţile bolnave de păcat ale tuturor oamenilor. „Soarele” va străluci de la un capăt al pământului până la celălalt, iar puterile acelei lumini dătătoare de viaţă vor fi simţite de către toţi.

Razele luminii prezenţei lui Cristos vor umple pământul de cunoştinţa slavei Domnului. Aceasta înseamnă că „învăţăturile demonilor”, toate halucinaţiile nocturne şi superstiţiile, toate crezurile şi dogmele umane, prin care oamenii au fost învăţaţi să se teamă de Dumnezeu mai degrabă decât să-L iubească (Isaia 29:13), toate intrigile politice şi alte o mie şi una de rele care au stricat omenirea, vor fi măturate şi înlocuite cu o cunoaştere adevărată a lui Dumnezeu şi a dragostei Sale.

Nu va exista nici un colţ pe pământ în care să nu pătrundă lumina acelui „Soare” glorios. Căldura razelor lui vindecătoare va asigura o binecuvântată domnie a dreptăţii; iar prin acea domnie a iubirii şi a luminii vindecătoare tot păcatul, nedreptatea, boala, tristeţea şi moartea vor fi în final distruse.

Acestea, şi încă multe altele, se vor realiza, potrivit scopului divin, prin a doua prezenţă a Domnului nostru pe pământ. Ne putem bucura de acest scop şi putem continua să ne rugăm: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Matei 6:10.

Venirea Domnului nostru

„Pe cerul pământului nori de mânie tot mai aleargă
Şi-a lui Dumnezeu răzbunare pe-al lui suflet tot mai atârnă;
Dar el se va scula, deşi-ntâi pedepsit,
În slavă şi splendoare botezat.

Da, tu pământ, te vei scula, căci Tatăl tău va ajuta
La vindecarea ranei ce mâna Sa făcut-a spre a corecta;
Va judeca al mândrului asupritor avânt,
Va rupe-ale lui lanţuri, şi funii arunca-va la pământ.

Apoi verdeaţă veşnic verde va răsări pe a ta brazdă;
Să cânte văile, şi munţii în imne izbucnească!
Uscate stânci n-or mai privi cu încruntare,
N-a fi ocară de necredincios şi de păgân, ce-i dispreţuitoare

Nisipurile sterpe produce-or înzecit,
Ca nou Eden câmpul spinos va fi împodobit.
Acuma chiar vedem deasupra cu largu-i unduit
Puternic înger cum îşi ridică sceptrul aurit.

Judecă optimista viziune a puterii care coboară,
Oricare poartă o discerne şi oricare turn îl măsoară;
Şi mustră-ntârziatele peceţi ce vor încă să mai reţie
Pe Leul lui Iuda de la menita Lui domnie.”

Vindecarea Divină

Boala este o plagă îngrozitoare peste rasa umană. Nimănui nu-i place să sufere de una sau de mai multe din sutele de boli care s-au înrădăcinat în oameni şi care în cele din urmă îi duc în mormânt.

În vechime puţin s-a cunoscut sau nu s-a cunoscut deloc despre tratamentele medicale ştiinţifice. Aceasta a dat ocazie doctorilor vrăjitori şi altor practicieni lipsiţi de scrupule să-i exploateze pe oameni, profitând atât de temerile, cât şi de superstiţiile lor şi de dorinţa întemeiată de a fi eliberaţi de durere.

Astăzi situaţia este cumva diferită. Deşi ştiinţa medicală a făcut progrese uriaşe, totuşi milioane de bolnavi incurabili continuă să spere împotriva oricărei speranţe că într-o zi se va descoperi un remediu sau un mijloc de a-i readuce la starea normală. Această speranţă de a găsi un mijloc de vindecare îi expune pe mulţi dintre membrii nefericiţi ai familiei umane la exploatare şi acum ca şi în veacurile trecute.

Controlul guvernamental asupra traficului de droguri este de un oarecare ajutor în a proteja pe unii să cadă victimă acestui flagel. Autorizarea medicilor, şi a altora a căror muncă este să uşureze suferinţa umană, este încă un mijloc de protecţie a publicului împotriva exploatării. Dar aceste prevederi sunt numai o protecţie parţială împotriva celor care profită în mod egoist de pe urma nefericiţilor care le cad victime, în dorinţa lor de a avea o stare de sănătate mai bună.

Când ştiinţa medicală nu reuşeşte să uşureze durerea, să vindece boala sau să redea vederea, mulţi încep să se gândească dacă nu se poate face un miracol în cazul lor.

Cei care nu au credinţă într-o putere superioară nu sunt ispitiţi pe această linie, dar cei care cred în Dumnezeu şi au credinţă că El poate face orice, sunt adesea convinşi cu uşurinţă că trebuie să se aştepte ca El să-i vindece. Cu acest gând în minte, ei apelează la Dumnezeu pentru ajutor, fie direct, fie printr-o persoană care face vinedecări prin credinţă. Şi uneori se observă o îmbunătăţire. Dar în cele mai multe cazuri pacientul este foarte dezamăgit, fiindcă nu are loc nici o “minune”.

Vindecarea bolilor fără medicamente sau intervenţie chirurgicală nu este ceva nou. A fost practicată de către magicienii din Egiptul antic, din Asiria şi din Babilon. Anumiţi oameni “sfinţi” din India fac şi acum ceea ce ei pretind a fi vindecări miraculoase. Au făcut în trecut şi fac şi astăzi.

Astăzi în Europa şi America ideea de a trata bolile minţii şi ale trupului prin metode psihiatrice devine tot mai populară. Aceştia spun că mintea stăpâneşte materia. Uneori se foloseşte hipnoza. Se spune că unii medici chirurgi şi stomatologi îşi hipnotizează pacienţii înainte de a fi operaţi şi astfel nu au nevoie de anestezie.

Atragem atenţia asupra acestor diferite metode de vindecare şi de calmare a durerilor care sunt în afara câmpului medical acceptat, nu cu ideea de a le condamna, nici de a le scuza, ci să arătăm că, în afară de declaraţia de credinţă în Cristos sau în puterea lui Dumnezeu de a vindeca bolile, s-au făcut şi se fac lucruri fenomenale. Evident, aceasta ne face să admitem că vindecătorii prin credinţă creştini nu fac nimic mai uimitor decât alţii, care în practicile lor nu invocă deloc numele lui Cristos, sau dacă invocă o putere supranaturală, aceea este a unui dumnezeu păgân.

Cristos a făcut minuni

Se prezintă adesea argumentul că deoarece Isus a făcut vindecări miraculoase, iar în biserica timpurie apostolii au vindecat bolnavi prin putere miraculoasă, creştinii de astăzi ar trebui să poată face şi ei aceasta. Ni se atrage atenţia asupra unei declaraţii făcute de Isus, în sensul că ucenicii Săi vor putea face aceleaşi lucrări miraculoase şi lucrări “mai mari decât acelea”. Ioan 14:12.

Este adevărat că Isus a vindecat bolnavi prin putere miraculoasă. De asemenea este adevărat că i‑a asigurat pe ucenici că ei vor putea face lucrări şi mai mari decât cele pe care le-au văzut. Dar Isus a înviat chiar şi morţi. Lazăr, de exemplu, fusese mort de patru zile şi corpul său începuse să se descompună. Totuşi Isus i-a redat viaţa. Apostolul Petru invocând puterea divină a înviat‑o pe Dorca. Dacă creştinii de astăzi trebuie să practice vindecări miraculoase fiindcă Isus şi apostolii au practicat, atunci trebuie să poată şi învia morţii prin credinţă.

Nu are importanţă ce succese ar pretinde că au vindecătorii prin credinţă de astăzi, ei trebuie să admită că au şi eşecuri. Dar Isus n-a avut nici un eşec. Chiar şi cei mai entuziaşti dintre ei trebuie să admită că în nici un caz nu pot readuce pe morţi la viaţă. Astfel suntem puşi în faţa unor fapte care trebuie analizate atunci când evaluăm practica modernă a vindecării bolnavilor în numele lui Cristos.

Mai întâi, să nu uităm că şi alţii fac acelaşi lucru, fără a avea pretenţia de a fi creştini, şi fac aceste lucruri de secole întregi. Apoi, încercările actuale de vindecare prin credinţă se soldează cu multe eşecuri. În al treilea rând, ei nu pot face învieri din morţi, aşa cum a făcut Isus. Ca atare, pretenţiile de a urma exemplul Lui sunt departe de a fi valabile. Se ridică astfel întrebarea dacă într-adevăr aceştia lucrează cu autoritatea Lui.

Nu va mai fi durere

Cu toate acestea, în nici un caz nu negăm faptul că Biblia are multe de spus despre vindecarea divină. Dumnezeu este reprezentat ca un mare medic, unul care vindecă toate bolile poporului Său (Ps. 103:3). Profetul Isaia a prezis un timp când “nici un locuitor nu va zice, sunt bolnav” (Is. 33:24). Acelaşi scriitor sfânt a profeţit că ochii tuturor orbilor se vor deschide şi urechile surzilor se vor deschide. De asemenea, că şchiopii vor sări şi muţii vor cânta. Is. 35:5, 6.

Bolile de toate felurile sunt dovezi că rasa umană este pe calea spre moarte. Ele sunt însoţitorii morţii. Apostolul Pavel ne informează că Cristos trebuie să împărăţească până va nimici moartea (1 Cor. 15:25, 26). Nimicirea morţii va cuprinde şi nimicirea bolilor care duc la moarte. Apostolul Ioan, descriind sensul viziunii care i-a fost dată de către Cristos pe Insula Patmos, a spus că vine un timp când nu va mai fi moarte, că Dumnezeu va şterge toate lacrimile de pe feţele tuturor, că nu va mai fi durere şi că tristeţea şi suspinul vor înceta. Apoc. 21:4.

Scripturile într-adevăr promit că scopul lui Dumnezeu este să pună capăt păcatului şi morţii, că aceasta se va face prin Cristos şi că prin El vor veni pentru oameni sănătatea şi viaţa. Faptul acesta este arătat printr-un mesaj al lui Isus, trimis lui Ioan Botezătorul care era în închisoare. Ioan anunţase înainte de a fi închis că Isus era prezisul Mesia şi el a crezut cu adevărat aceasta. Fiind în închisoare, a început să se îndoiască şi a avut nevoie de asigurări. Cu acest gând în minte a trimis doi ucenici la Isus să‑L întrebe: “Tu eşti Acela care vine sau să aşteptăm pe altul?” Mat. 11:3.

Isus le-a cerut mesagerilor să se întoarcă la Ioan şi să-i spună ce au văzut: că bolnavii erau vindecaţi, orbilor li se deschideau ochii, unii morţi erau înviaţi şi săracilor li se vestea Evanghelia. Isus ştia că Ioan va lua aceste lucruri ca dovezi că Mesia, Cristos, venise cu adevărat, fiindcă Ioan ştia că acestea erau lucrări promise de Dumnezeu că se vor face prin Mesia.

În vederea acestui scop clar stabilit de Dumnezeu prin Cristos, cum găsim scris, nici unul care crede cu adevărat ce spun Scripturile nu va nega că vindecarea divină face parte din programul lui Dumnezeu pentru o lume aflată sub blestemul păcatului şi ca atare în curs de moarte. Pe de altă parte, să ne gândim la următorul lucru: dacă programul divin pentru restaurarea rasei umane la sănătate şi viaţă nu trebuie să realizeze mai mult decât deja s-a realizat prin diferiţii vindecători prin credinţă şi făcători de minuni, care au pretins că lucrează în numele lui Cristos, atunci concluzia ar fi că programul lui Dumnezeu în privinţa sănătăţii a fost şi continuă să fie un mare eşec. Dar nu este aşa.

Dacă vedem şi recunoaştem această nepotrivire, aceasta ar trebui să ne facă să cercetăm mai aprofundat Cuvântul lui Dumnezeu, pentru a descoperi, dacă este posibil, modul şi timpul în care prevederea Lui pentru oameni în privinţa sănătăţii va deveni realitate. Atunci, şi numai atunci, vom găsi armonia între mărturia Bibliei şi experienţele urmaşilor lui Isus, din trecut şi din prezent. Indiferent care ar fi teoriile şi dorinţele noastre, ele n-ar trebui să aibă mai mare greutate decât faptele. Iar faptele sunt că programul divin de vindecare, aşa cum este promis în Cuvântul lui Dumnezeu, n‑a ajuns încă să se aplice la neamul omenesc în curs de moarte. De ce?

Timpurile restabilirii

Am văzut deja că Isus şi apostolii au făcut vindecări cu putere divină. Un exemplu este vindecarea de către Petru a unui olog care stătea “la poarta templului numită “Frumoasă””, cerând pomană (Fapte 3:1-11). Acest om fusese olog din naştere, dar când Petru i-a spus cuvinte de autoritate, el a fost vindecat de infirmitate. Când oamenii au întrebat cu ce autoritate şi putere a fost vindecat acest om, Petru le-a explicat că a fost vindecat prin Isus din Nazaret, pe care ei Îl răstigniseră.

Dar Petru nu s-a oprit la acest răspuns la întrebarea lor. El le-a explicat că după ce Isus Cristos Se va întoarce, vor urma “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor”. A mai spus că aceste timpuri ale restabilirii sau restaurării generale au fost prezise prin gura tuturor sfinţilor proroci din vechime. Fapte 3:19-23.

Învăţătura şi concluzia de aici sunt clare. Petru vindecase un olog. Aceasta s-a făcut prin credinţa lui în Cristos. Folosind aceasta ca bază pentru predica sa, apostolul a explicat că a doua venire a lui Cristos va fi urmată de un timp de restabilire generală, care a fost prezis de către prorocii lui Dumnezeu. Prin urmare, programul lui Dumnezeu de sănătate şi viaţă pentru oameni nu-şi avea timpul să fie inaugurat până la a doua venire a lui Cristos şi la stabilirea împărăţiei Sale.

Acest aspect al planului divin n-a dat greş şi nici nu va da. Când va fi pus în aplicare, va urma o împlinire completă a tuturor făgăduinţelor divine, de sănătate şi viaţă. Ochii tuturor orbilor se vor deschide, urechile tuturor surzilor se vor deschide, toţi ologii vor fi vindecaţi. Nici unul, în toată lumea largă, care va accepta prevederea harului lui Dumnezeu prin Cristos, nu va mai zice “sunt bolnav”.

Boala şi moartea sunt o realitate

Boala şi moartea sunt cei mai mari vrăjmaşi ai omului. Ştim aceasta din observaţie şi experienţă, căci germenii bolii şi ai degradării lucrează în noi toţi, ducând treptat la bătrâneţe, neputinţă şi în final la moarte. În pofida celor mai bune străduinţe ale ştiinţei medicale din acest secol, milioane sunt doborâţi de moarte în timp ce sunt încă tineri. Fiecare aspect al vieţii devine nesigur în faţa siguranţei morţii.

Unul dintre lucrurile care sigilează Biblia cu semnul autenticităţii este că ea declară realitatea morţii şi arată originile acesteia. Vrem să accentuăm acest punct, fiindcă există astăzi milioane de oameni în lume care, în încercarea lor de a evita realitatea, cred că boala şi durerea, şi chiar moartea, nu exi­stă; că aceste rele sunt numai rod al imaginaţiei. Apoi că, dacă unul se convinge în mintea sa că nu există durere, acesta nu va fi atins de durere. Aceasta este o teorie ireală care nu se confirmă în practică. Boala duce în final la moarte. Cei care pretind că nu pot fi atinşi de boală dacă insistă că aceasta nu există, n-ar trebui să moară, potrivit logicii sănătoase! Dar şi ei mor.

Nu contează ce punct de vedere adoptă practicienii vindecării prin credinţă — fie că susţin că Cristos lucrează prin ei ca să vindece boala, fie că îl fac pe bolnav să creadă că nu există boală — nici unul n-a fost ferit de moarte, în toate secolele de când Cristos a venit în lume. Pe de altă parte, Biblia ne asigură că numai prin programul divin de vindecare “nu va mai fi moarte”. Apoc. 21:4.

De ce a vindecat Isus bolnavi

Nici un creştin nu va nega că Domnul nostru a vindecat bolnavi şi că a făcut-o cu putere divină şi în armonie cu voia lui Dumnezeu. Totuşi, cei pe care i-a vindecat au murit după aceea, iar cei pe care i-a înviat, în cele din urmă au murit şi ei. Se ridică deci întrebarea: de ce nici vindecările făcute de El n-au fost permanente?

Poate că cel mai direct răspuns scriptural la această întrebare legată de minunile pe care le-a făcut Isus se găseşte în cuvintele din Ioan, despre prefacerea apei în vin: “Isus a făcut acest început al semnelor Lui în Cana din Galileea. El Şi-a arătat slava şi ucenicii Lui au crezut în El”. Aici este prezentată ideea că prin minunile Sale, El Şi-a arătat slava în faţa oamenilor din zilele acelea, înainte de timpul când va fi arătată întregii lumi prin programul Său de sănătate, care va aduce viaţă veşnică pentru toţi.

Aceasta a fost deci o parte necesară a slujirii Sale, pentru ca învăţătura Sa şi faptul că era Mesia să poată fi stabilite. Oamenii din vechime erau mai obişnuiţi cu manifestări aşa-zise supranaturale decât cei de astăzi. Misticismul oriental era impregnat de idei şi practici oculte şi miraculoase.

În afară de aceasta, Dumnezeu într-adevăr făcuse multe miracole pentru poporul Israel. Acestea au început cu Moise. Când marele conducător al poporului Său s-a înfăţişat înaintea lui faraon să ceară eliberarea israeliţilor, el a făcut semne miraculoase pentru a stabili faptul că venea din partea lui Dumnezeu. Magicienii din Egipt au făcut şi ei imediat unele dintre acele minuni.

Astfel vedem că oamenii din vechime aşteptau demonstraţii de autoriate şi putere divină din partea celor pe care-i acceptau ca trimişii lui Dumnezeu. Dumnezeul lui Israel luptase pentru ei şi le dăduse biruinţa asupra inamicilor. Unii dintre profeţii Lui făcuseră învieri din morţi. Se putea oare aştepta de la ei să-L accepte pe Isus ca cel mai mare dintre toţi profeţii, Acela despre care toţi profeţii au spus că va veni, dacă El făcea mai puţin decât cei care preziseseră venirea Lui?

Acesta a fost un motiv pentru care Isus a făcut minuni în timpul slujirii Sale — vindecări şi învieri din morţi. Prin acestea El dădea şi lecţii obiective în privinţa a ceea ce va face ca Mesia cel făgăduit pentru lumea întreagă, pe o bază permanentă, când va veni timpul să se inaugureze acest aspect al planului lui Dumnezeu.

Planul lui Dumnezeu este ca în cele din urmă toţi care vor accepta pe Cristos şi se vor supune legilor împărăţiei Sale, să fie restabiliţi la sănătate şi să trăiască în veşnicie ca fiinţe umane. Fiecare dintre sfinţii proroci a prezis, într-un fel sau altul, un program mondial de sănătate şi viaţă, pe care Isus l-a numit “reînnoirea tuturor lucrurilor” (Mat. 19:28). După cum s-a observat deja, apostolul Petru l-a numit “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor” (Fapte 3:19‑21). Dar Isus n-a început acel program la prima venire, nici nu le-a promis ucenicilor că puteau fi vindecaţi cu putere divină fiindcă aveau credinţă în Dumnezeu.

Au fost invitaţi să moară

Un caz interesant este acela al tânărului bogat care a mers la Isus şi L-a întrebat ce trebuia să facă pentru a moşteni viaţa veşnică. Isus i-a spus că trebuia să vândă ce are şi să împartă la săraci, dar pe lângă aceasta să-şi ia crucea şi să-L urmeze în moarte. I-a promis că în aceste condiţii va avea o comoară în cer. N-a spus nimic despre vindecare fizică. Singura asigurare pe care i-a dat-o tânărului a fost că, dacă îşi dădea viaţa ca sacrificiu, va primi o răsplată cerească la înviere. Mat. 19:16-26; Marcu 10:17-27; Luca 18:18-27.

Astfel ne este prezentată lucrarea divină pentru acest Veac al Evangheliei. Nu este o lucrare de vindecare a bolilor fizice, ci mai degrabă de sacrificare a vieţii umane, urmând în urmele lui Isus. Isus i-a întrebat pe doi dintre ucenicii Săi: “Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu şi să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” (Mat. 20:22; Marcu 10:35-40). Pavel a scris bisericii din Roma: “Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu; aceasta este slujirea voastră înţeleaptă.” Rom. 12:1.

Pentru un creştin nu există alt mod de a-şi aduna comori în cer, decât sacrificându-şi comorile de pe pământ; şi unele dintre comorile pământeşti pe care creştinul este chemat să le sacrifice în serviciul Domnului ar putea fi sănătatea fizică şi puterea. Nu vrem să spunem că un creştin trebuie să-şi irosească viaţa cu nechibzuinţă, dar vrem să spunem că sănătatea fizică şi puterea nu trebuie să fie preocuparea de căpetenie.

Toţi creştinii trebuie să recunoască fără rezerve că Dumnezeu are putere să vindece bolile; şi că El redă sănătatea celor bolnavi când voieşte El să facă aceasta. Dumnezeu este cu prisosinţă în stare să facă minuni acum, prin orice mijloace ar alege El să le facă, întocmai cum a putut face prin Fiul Său preaiubit acum aproape două mii de ani. Dar punctul principal pe care vrem să-l accentuăm este că obiectivul principal al programului divin pentru veacul actual nu este să facă vindecări fizice.

În legătură cu aceasta ne gândim la câteva fapte interesante din Noul Testament. Să luăm cazul apostolului Pavel. La vremea convertirii sale şi-a pierdut vederea din cauza luminii orbitoare care venea din cer — mai strălucitoare decât lumina soarelui în miezul zilei. La început a fost, se pare, total orb, dar după câteva zile vederea i-a revenit parţial.

Totuşi, după convertirea sa, Pavel n-a mai putut vedea bine niciodată. El a vorbit despre suferinţa sa ca despre “un ţepuş în carne” (2 Cor. 12:7). El gândea că dacă acel “ţepuş” putea fi îndepărtat — dacă se putea bucura de vedere normală — putea face mai mult în serviciul Domnului. Astfel că s-a rugat Domnului să-i îndepărteze suferinţa. De fapt s-a rugat de trei ori, în diferite ocazii. În cele din urmă Dumnezeu i-a răspuns la cerere, dar spunându-i că harul Său îi era de-ajuns. Cu alte cuvinte, în ceea ce privea redarea miraculoasă a vederii sale fizice, răspunsul Domnului a fost: “Nu”.

Nu ne putem gândi că nu i-a redat vederea din lipsă de credinţă, nici că nu s-a rugat în mod potrivit Domnului. Nu ne putem gândi că apostolul a fost descurajat din cauză că Domnul nu i-a redat vederea. Ne putem însă gândi că în mod sigur ar fi fost descurajat dacă ar fi înţeles că lucrarea lui Dumnezeu pentru acest veac era vindecarea fizică, deoarece aceasta i-ar fi dovedit nevrednicia de binecuvântarea promisă de Dumnezeu.

Apostolul Pavel ştia că Dumnezeu n-a promis să dea sănătate fizică urmaşilor lui Isus în acest veac. El ştia că are privilegiul să sufere şi să moară cu Isus. Nu se aştepta să fie favorizat mai presus de Învăţătorul şi Domnul său. S-a gândit că putea face serviciu mai eficient dacă avea vedere fizică mai bună, şi de aceea s‑a rugat pentru ea. Dar când Domnul a hotărât altfel, Pavel a fost mulţumit şi a explicat că deoarece era voia divină să aibă acest handicap, acest “ţepuş în carne”, se va lăuda în neputinţa sa.

Din acest punct de vedere, este potrivit ca fiecare creştin să lase chestiunea sănătăţii sale fizice în mâna Domnului, în timp ce caută la El îndrumare şi binecuvântare în alte privinţe. Fără îndoială că au fost multe cazuri când Domnul Şi-a folosit puterea ca să acorde vindecare fizică şi putere unora din poporul Său sacrificator. În multe cazuri, când Domnul vrea ca unii dintre urmaşii Învăţătorului să facă anumite lucrări, El le dă acestora şi putere ca să poată face slujba. Dar în toate aceste cazuri, lucrarea de îndeplinit este punctul important, nu sănătatea fizică a celor pe care Domnul îi cheamă s-o facă.

Viaţa spirituală şi viaţa umană

În general vorbind, în Biblie se găsesc două feluri de făgăduinţe de viaţă veşnică, separate şi distincte. Cele mai cunoscute dintre acestea sunt făgăduinţele lui Dumnezeu care-i asigură pe creştinii din veacul de acum că în baza credincioşiei lor vor fi răsplătiţi cu viaţă nemuritoare în cer, fiind înviaţi la “prima înviere”, ca să trăiască şi să domnească cu Cristos o mie de ani. Dar sunt încă multe alte făgăduinţe care le prezintă oamenilor speranţa de a fi restabiliţi la sănătate fizică şi de a trăi veşnic pe pământ ca fiinţe umane.

În străduinţa de a armoniza aceste două feluri de făgăduinţe, de viaţă spirituală şi de viaţă umană, majoritatea celor care se apleacă asupra Bibliei fiindcă iubesc Cuvântul Domnului, le aplică şi pe cele de viaţă umană în sens spiritual, pierzând astfel sensul lor real.

Alţii, luând aceste făgăduinţe de vindecare şi sănătate fizică din contextul lor, le folosesc drept bază pentru pretenţia lor că Domnul va vindeca acum pe cei din poporul Său de bolile lor, în timp ce aşteaptă să moară şi să meargă în cer. Dar şi în acest caz ei scapă din vedere sensul real al acestor multe făgăduinţe, şi astfel Biblia pare ca şi cum s-ar contrazice.

Armonia acestor două linii de gândire se găseşte numai în recunoaşterea faptului că planul divin pentru recuperarea umană din păcat şi moarte prevede două mântuiri — una cerească, pe plan spiritual, iar alta pământească, o restabilire la sănătate şi viaţă veşnică aici pe pământ. Făgăduinţele de mântuire cerească aparţin urmaşilor lui Isus din acest veac de acum, în timp ce făgăduinţele de viaţă umană perfectă se aplică în viitor la neamul omenesc în ansamblu.

Aceste făgăduinţe de viaţă umană fără sfârşit nu se aplică acum, ci sunt o speranţă minunată pentru viitor — pentru veacul viitor în care Isus va domni ca Împărat peste tot pământul, iar urmaşii Săi credincioşi vor domni cu El. Această restabilire a neamului omenesc la viaţă pe pământ este marele obiectiv al planului divin; ca atare se vorbeşte mult despre ea atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament.

Lucrarea restabilirii la viaţă a neamului omenesc va fi realizată în timpul miei de ani a domniei lui Cristos. Scripturile învaţă clar că împărăţia lui Cristos se stabileşte la întoarcerea Sa (Fapte 3:19-21). În scurta perioadă a slujirii Sale la prima venire, Domnul nostru a predicat speranţa împărăţiei; şi în legătură cu mesajul Său oral a făcut multe demonstraţii practice, ca să arate ce vor însemna pentru oameni binecuvântările împărăţiei, când va sosi timpul ca făgăduinţele lui Dumnezeu să se împlinească. Miracolele făcute de Isus, cum am spus deja, n-au fost cu scopul de a începe un program de miracole pentru acest veac, ci au fost intenţionate ca ilustraţii ale programului divin pentru veacul viitor.

Lepra era răspândită în zilele lui Isus şi era considerată incurabilă, ca şi acum. Datorită acestui fapt, aceasta este un simbol potrivit al păcatului, care, din punct de vedere uman, depăşeşte capacitatea umană de a-l vindeca. Moartea a venit în lume ca rezultat al păcatului. Astfel că atunci când Isus a vindecat leproşi, El a ilustrat intenţia divină ca în cele din urmă să îndepărteze de pe pământ plaga păcatului şi să distrugă moartea, rezultatul păcatului.

Despre aceasta Domnul promisese prin prorocul Isaia: ““Veniţi acum să ne judecăm” îsă gândim — traducerea revizuită, subsolş, zice Domnul. “De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna. Dacă veţi voi şi veţi asculta, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării””. Aceasta va fi fiindcă păcatele lor vor fi curăţate.

Ochii orbilor se vor deschide

Prorocul Isaia, prevestind timpul când neamul omenesc va fi restabilit la sănătate şi viaţă, a scris că ochii orbilor se vor deschide (Is. 35:5, 6). În armonie cu aceasta, pentru a arăta gloria lucrării împărăţiei Sale viitoare, Isus a redat vederea unora dintre orbii din zilele Sale.

Isaia de asemenea a profeţit că “şchiopul va sări ca un cerb”. Isus a vindecat pe unii ologi din zilele Sale şi astfel a preumbrit iarăşi viitoarele “timpuri ale restabilirii tuturor lucrurilor”.

Însăşi moartea va fi distrusă prin putere divină. Domnul va “nimici moartea pe vecie” şi “va şterge lacrimile de pe toate feţele” (Is. 25:8). Domnul nostru Isus a ilustrat această biruinţă promisă asupra morţii prin trezirea unora din somnul morţii, demonstrând astfel că moartea nu poate sta în calea planului divin pentru restabilirea oamenilor la sănătate şi viaţă.

Lucrări mai mari

Domnul nostru a făgăduit că urmaşii Săi vor fi împuterniciţi să facă lucrări chiar mai mari decât făcuse El la timpul acela (Ioan 14:12). Ce a vrut El să spună? O explicaţie a acestei făgăduinţe este că se referă la convertirea păcătoşilor şi astfel la salvarea lor de la moarte eternă. Pe lângă aceasta, ar fi desigur şi lucrarea care se va face în cooperare cu Domnul, de vindecare a bolilor minţii şi inimii celor convertiţi — a bolilor spirituale. Ideea este că această lucrare este pe un plan mai înalt decât aceea a vindecării bolilor fizice, de aceea se spune că vor face “lucrări mai mari”.

Această făgăduinţă este uneori asociată cu Marcu 16:17, 18, unde se citează cuvintele lui Isus: “În Numele Meu vor scoate demoni; vor vorbi limbi noi; vor lua în mână şerpi; dacă vor bea ceva aducător de moarte, nu‑i va vătăma; îşi vor pune mâinile peste bolnavi şi bolnavii se vor face sănătoşi”. Dar toţi cercetătorii Bibliei sunt de acord că acest pasaj este nelegitim, fiind adăugat la textul inspirat de vreo persoană neautorizată cu mult după ce a apărut manuscrisul original.

Este adevărat că Spiritul sfânt a dat putere şi autoritate unora să vorbească în limbi. Aceasta a fost pentru ca celor care vorbeau alte în limbi să li se mărturisească Evanghelia. De asemenea este adevărat că unora din biserica timpurie li s-a dat darul vindecării. Dar acesta a fost numai să servească unui scop temporar; şi apostolul Pavel spune clar că aceste daruri speciale ale spiritului vor înceta, şi ele au încetat (1 Cor. 13:8). Este relatat numai un caz despre un ucenic protejat de muşcătura unui “şarpe”; şi acesta este cazul apostolului Pavel. Corabia în care era împreună cu alţi deţinuţi în drum spre Roma a naufragiat pe o insulă. Nimic din această întâmplare nu sugerează o împlinire a lui Marcu 16:18.

Apostolul Iacov spune că dacă cineva din biserică este bolnav, să cheme pe bătrânii bisericii şi aceştia să-l ungă cu untdelemn, şi “rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica” (Iac. 5:14, 15). Cuvântul “bolnav” din versetul 15 este din cuvântul grecesc ce înseamnă “slab, fără putere”, sau “ostenit”. Este acelaşi cuvânt care în Evrei 12:3 este tradus “a-şi pierde inima”, unde apostolul sfătuieşte pe creştini să nu-şi piardă inima şi să cadă de oboseală în sufletele lor. Acelaşi cuvât grecesc mai este folosit şi în Apocalipsa 2:3, unde este tradus “obosit”. Înţelesul evident de aici ca şi din Evrei este acela de boală spirituală, nu de boală fizică. Descurajarea şi alte forme de oboseală spirituală ar putea foarte bine să ducă la o măsură de boală fizică. Unde survine aceasta, tratarea bolii spirituale ar duce în mod automat la îmbunătăţirea sănătăţii fizice. Desigur, este privilegiul tuturor bătrânilor bisericii, precum şi al tuturor fraţilor, să se ajute unii pe alţii în aceste privinţe ori de câte ori şi ori unde este posibil.

Revenind la Ioan 14:12, deşi explicaţia de mai sus este raţională şi poate fi la fel de bine inclusă în ceea ce a promis Isus, noi gândim totuşi că El S-a referit în principal la lucrarea împărăţiei Sale de o mie de ani, la acel mare proiect de restaurare a întregii omeniri la sănătate şi viaţă. Multe făgăduinţe din Biblie ne asigură că urmaşii credincioşi ai Învăţătorului vor participa la lucrarea viitoare a împărăţiei. Ei vor sluji împreună cu El, ca “sămânţă a lui Avraam” prin care vor fi binecuvântate toate familiile pământului. Gal. 3:8, 16, 27-29.

Şi cu cât “mai mare” va fi acea lucrare viitoare a împărăţiei decât cea reprezentată prin cele câteva miracole făcute de Isus ca exemple de ceea ce se va face mai târziu pentru toată omenirea! El a deschis atunci ochii numai ai câtorva orbi, dar în împărăţie ochii tuturor orbilor se vor deschide. Şi aceasta va cuprinde atât orbirea spirituală, cât şi orbirea fizică. Nu contează despre ce fel de boală este vorba, lucrarea viitoare de vindecare va fi universală, nu numai pentru câteva cazuri individuale, cum a fost la prima venire a Domnului nostru.

Şi nu numai atât, dar acea lucrare viitoare va fi “mai mare” şi prin aceea că va fi permanentă, pentru toţi cei care vor crede şi se vor supune, în timp ce în cazul ilustraţiilor date de Isus a fost temporară. Nu s‑a dat nici o asigurare că bolnavii vindecaţi atunci nu se vor îmbolnăvi iarăşi. Dar nu aşa vor sta lucrurile cu cei care vor fi restabiliţi la sănătate în cursul domniei de o mie de ani a lui Cristos — “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime”. Fapte 3:19-21.

Mai mult, deşi Isus i-a trezit pe unii care dormeau în moarte, aceştia n-au rămas în viaţă, aşa cum va fi în cazul celor care vor fi treziţi în decursul mileniului şi care se vor supune legilor acelei noi împărăţii. Scopul trezirii lor va fi să le dea ocazia să creadă şi să se supună, ca să trăiască veşnic. Numai cei care nu se vor supune “vor fi nimiciţi din mijlocul poporului”. Fapte 3:23.

Cu adevărat aceea va fi o lucrare “mai mare” decât s-a realizat la prima venire a Domnului Isus! Şi totuşi, lucrările pe care le-a făcut El au fost mari, ca să dea asigurarea că, atunci când va veni timpul, nimic din ceea ce a promis Domnul nu va fi imposibil pentru Cristos şi pentru biserica Sa. Este evident că dacă prin putere divină au putut fi vindecaţi câţiva bolnavi, vor putea fi vindecaţi toţi bolnavii. Dacă au putut fi treziţi câţiva dintre morţi, vor putea fi treziţi toţi morţii. De asemenea este clar că prin aceleaşi prevederi ale harului divin vor trăi veşnic toţi cei care vor vrea şi se vor supune.

Ce program minunat de vindecare şi restabilire va fi acela! Este descris simbolic în Maleahi prin răsăritul “Soarelui dreptăţii, şi vindecarea va fi sub aripile Lui” (Mal. 4:2). Ce ilustraţie plină de înţeles! Timp de şase mii de ani oamenii au fost învăluiţi în întuneric şi păcat, boală şi moarte. Satan, care este dumnezeul acestei “lumi rele de acum”, a orbit mintea lor în privinţa adevăratului Dumnezeu al iubirii (2 Cor. 4:4; Gal. 1:4). Necunoscându-L pe Dumnezeul adevărat, ei s-au poticnit în întuneric pe “calea lată” care duce la nimicire. Mat. 7:13, 14.

Dar când împărăţia lui Cristos va funcţiona pentru binecuvântarea oamenilor, ce diferit va fi! Atunci “Soarele dreptăţii” va străluci. În această lucrare de iluminare şi binecuvântare a lumii, împreună cu Isus va fi şi biserica Sa. În legătură cu aceasta Isus a spus că ei “vor străluci ca soarele” în acea glorioasă împărăţie. Mat. 13:43.

Da, ei vor participa cu El în aceste “lucrări mai mari” pe care le-a promis Domnul nostru Isus. Şi cu cât vor fi mai bune decât străduinţele de vindecare pe care unii încearcă să le facă acum în numele lui Cristos! Căile şi planurile lui Dumnezeu sunt întotdeauna mai bune decât ale oamenilor; aşadar, să continuăm să ne rugăm să vină împărăţia Sa şi să se facă voia Sa pe pământ aşa cum se face acum în cer. Când se va împlini această rugăciune, se va împlini şi ceea ce spune profetul Isaia, că “nici un locuitor nu va zice, “sunt bolnav””. Is. 33:24.

Psalmistul a spus despre Iehova Dumnezeu, Marele Medic: “El îţi iartă toate fărădelegile tale; El îţi vindecă toate bolile tale; El îţi răscumpără viaţa din groapă; El te încununează cu bunătate şi cu îndurări; El îţi satură de bunătăţi bătrâneţea şi te face să întinereşti iarăşi ca vulturul” (Ps. 103:3-5). Cât de clar este prezentat astfel scopul final al Creatorului în legătură cu neamul omenesc! Păcatul — neascultarea de legea divină — a adus boala şi moartea în neamul omenesc. Dar în această făgăduinţă încurajatoare suntem informaţi că, prin iubirea răscumpărătoare a lui Dumnezeu, nelegiuirea va fi iertată, ceea ce va duce la vindecarea tuturor bolilor.

Cât de minunată este făgăduinţa că acei care vor fi astfel binecuvântaţi de Domnul vor întineri! Această binecuvântată experienţă se va împlini în mod literal în cazul celor care, pe parcursul miei de ani a domniei lui Cristos, vor accepta harul lui Dumnezeu, reprezentat în sângele ispăşitor al Răscumpărătorului, şi se vor supune legilor drepte ale împărăţiei mesianice.

Atunci nimeni nu va mai îmbătrâni şi nu va mai muri. Nimeni nu va muri de boală sau din alte cauze, fiindcă, aşa cum este atât de clar declarat în Apocalipsa despre timpul când prevederea divină în privinţa sănătăţii va fi pusă în aplicare, “El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut”. Apoc. 21:4.

Altă făgăduinţă cuprinzătoare, de binecuvântări, sănătate şi viaţă, care vor fi garantate tuturor sub administrarea împărăţiei lui Cristos, este aceea din Apocalipsa 22:1, 2, 17. Aici prevederile iubirii divine sunt simbolizate printr-un “râu” impresionant — “un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului”. “Scaunul de domnie al lui Dumnezeu” este simbolic pentru autoritatea care va fi exercitată pe pământ prin împărăţia lui Cristos. Asocierea Mielului cu această imagine ne aminteşte că binecuvântarea vieţii reprezentată prin râu va fi disponibilă numai datorită sângelui vărsat de “Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”.

Şi să observăm în versetul 2 referirea la “pomul vieţii”, că frunzele acestui pom (sau pomi, cum este în greacă) sunt pentru “vindecarea neamurilor”. Da, mulţumim lui Dumnezeu că tuturor oamenilor, din toate neamurile, li se va da posibilitatea să fie vindecaţi, să se împărtăşească din “pomul vieţii”, de la care rasa umană a fost oprită din pricina păcatului (Gen. 3:24). Versetul 17 ne informează că atunci când “râul vieţii” va curge pentru binecuvântarea oamenilor, invitaţia de a bea din apele dătătoare de viaţă va fi oferită “oricui va vrea”. Atunci “Duhul şi Mireasa” vor zice: “Vino!” … “Şi celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată!”

“Mireasa”, care zice “vino”, este biserica lui Cristos, unită cu El în slavă, după ce se va fi dovedit vrednică de acea poziţie înaltă, prin suferinţă şi moarte cu El în acest veac. În planul divin aceştia vor fi răsplătiţi, dar nu cu sănătate fizică în timpul de acum, ci cu slavă, cinste şi nemurire, ca să trăiască şi să domnească împreună cu Cristos, cu scopul de a participa cu El la vindecarea omenirii de bolile ei, şi la oferirea vieţii veşnice tuturor celor care vor accepta invitaţia: “Vino…cine vrea să ia apa vieţii fără plată”.

Voi veni din nou

Cuprins [hide]

Traducere din limba engleză. Titlul original “I will come again”, publicată de Bible Students Congregation of New Brunswick, N. J.

Editată de Studenţii Bibliei
Str. Sunătoarei Nr. 4
3400 Cluj-Napoca
2003

CAPITOLUL I

Voi veni din nou

“Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou şi vă voi lua la Mine Însumi, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.” Ioan 14:3.

La începutul veacului când Domnul Isus a făcut această promisiune, apostolii n-au înţeles-o. Ca oameni cu gândire naturală care L-au urmat pe Isus, ei au presupus că pentru El pasul logic ar fi să preia stăpânirea ca Împărat, să îndepărteze jugul robiei romane, să ridice pe evrei şi să binecuvânteze lumea. De ce să plece El acum? Erau multe de făcut aici. Felul ciudat al lui Isus de a vorbi despre moartea Sa şi despre plecarea Sa, pur şi simplu nu se potrivea cu aşteptările lor.

Dar mergând spre Ghetsimani, Isus i-a asigurat:

“Şi dacă Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, voi veni din nou”.

Fiindcă erau nedumeriţi, aceste cuvinte au făcut puţină impresie asupra celor din micul Său grup. Dar după patruzeci de zile, strânşi grămadă pe Muntele Măslinilor, uitându-se uimiţi spre cer, încordându-şi privirea să prindă ultima strălucire a Domnului lor care Se înălţa la cer, această promisiune a prins viaţă. “Voi veni din nou.” Da, preaiubitul lor Învăţător avea să Se întoarcă. Apostolii au întreţesut acea temă glorioasă în pânza lucrării lor de slujire şi chiar în vieţile lor.

Nici o altă doctrină nu este discutată mai mult în Noul Testament — într-adevăr, mai bine de o treime din scrierile lui tratează acest eveniment extraordinar. Cum ne vibrează inimile în speranţa că ne vom uni cu Domnul nostru revenit, cu Mirele nostru ceresc, că-L vom vedea aşa cum este, că vom trăi împreună cu El şi vom avea iubirea Lui pentru totdeauna — vom trăi realitatea domniei împreună cu El (Apoc. 20:6) într-o împărăţie care se va întinde până la marginile pământului, aducând “pacea … ca un râu şi slava popoarelor ca un torent ieşit din matcă”. Isa. 66:12.

Creştinii credincioşi s-au rugat de multă vreme împreună cu apostolul Ioan: “Vino, Doamne Isuse!” Secolele au trecut. Aparent nimic nu s-a întâmplat. Dar dintr-o dată realitatea zilelor noastre s-a încărcat cu un aer de aşteptare.

Puţini vor pune la îndoială faptul că trăim într-un timp fără precedent în istoria umană. Cei mai mulţi creştini care cred Biblia simt că trăim chiar în timpul despre care Biblia spune că Cristos trebuie să Se întoarcă. Există un val de interes pentru profeţie — o reînsufleţire a interesului pentru a doua prezenţă. Mulţi vorbesc despre iminenta venire a lui Cristos. Această aşteptare se bazează pe Marea Profeţie a Domnului nostru consemnată în Matei 24, Marcu 13, Luca 17 şi 21. Mulţi cred că apropiata întoarcere a lui Cristos este indicată prin semne cum sunt acestea: Israelul este restabilit (Mat. 24:32; Ier. 16:13-18); cunoştinţa şi călătoriile s-au înmulţit (Dan. 12:4); relele sunt scoase la lumină ca niciodată înainte (Luca 12:2; 1 Cor. 4:5); necredinţa este larg răspândită, de la catedră la amvon (Luca 18:8; 2 Tim. 4:1-4); oamenii sunt în căutare de plăceri, moralitatea este în degenerare (2 Tim. 3:1-5, 13); există greve (Iac. 5:1-4); conflicte rasiale, revolte (|ef. 1:7-9); delincvenţă juvenilă (2 Tim. 3:2); războaiele şi pregătirile de războaie se intensifică (Ioel 3:9-11); oamenii cuprinşi de frică cer pace (1 Tes. 5:3; Luca 21:26); există pretutindeni strâmtorare (Mat. 24:21, 22).

Dar să privim mai îndeaproape cuvintele Învăţătorului nostru şi să vedem ce dovedesc de fapt aceste semne.

“Şi cum stătea El jos pe Muntele Măslinilor, ucenicii Lui au venit la El la o parte şi I-au zis: “Spune-ne: când se vor întâmpla aceste lucruri? Şi care va fi semnul venirii (în grecă, parousiei) Tale şi al sfârşitului veacului?”” Mat. 24:3.

Venire sau prezenţă?

Cuvântul grecesc tradus “venire” este parousia, care înseamnă de fapt “prezenţă”. Dacă parousia înseamnă “prezenţă”, atunci împlinirea semnelor acestei profeţii n-ar însemna că Cristos vine curând, ci că El este deja aici în ascuns ca un “hoţ noaptea”. Amintiţi-vă, Scripturile arată că întoarcerea lui Cristos va fi la început o prezenţă secretă, asemenea unui hoţ (1 Tes. 5:2; 2 Pet. 3:10; Apoc. 16:15), înainte “ca orice ochi să-L vadă”. Următoarele dicţionare (lucrări de referinţă în limba engleză care se află în librăriile fundamentaliste şi evanghelice) confirmă această definiţie a prezenţei.

Dicţionarul Explicativ al cuvintelor Noului Testament de W. E. Vine: “Parousia, literal prezenţă, para însemnând cu, şi ousia, fiind … denotă deopotrivă o sosire şi în consecinţă o prezenţă cu”.

Concordanţa analitică a Bibliei de Robert Young: “Parousia, a fi alături, prezenţă”.

Vocabularul Testamentului grec de Moulton şi Milligan, Prefaţa: “Parousia aplicată la întoarcerea Domnului este pur şi simplu anglicizarea cuvântului grecesc, care literal înseamnă “prezenţă””.

Definiţia Bibliei

Totuşi, noi nu ne limităm la definiţiile dicţionarelor. Domnul a dat o definiţie scripturală cuvântului grecesc parousiaParousiaapare în Matei 24:37 unde este tradus greşit “venire”. Schiţa care urmează face comparaţie cu referinţa paralelă din Luca 17:26, oferind definiţia Bibliei pentru parousia.

Expresia “parousia Fiului Omului” din Matei 24:37 este echivalentă cu expresia “zilele Fiului Omului” din Luca 17:26. “Zilele Fiului Omului” (Luca 17:26) se referă la timpul când Cristos este prezent, exact cum “zilele lui Noe” se referă la timpul când Noe a fost prezent în mijlocul generaţiei sale rele. De aceea, parousia din Matei 24:37 ar trebui tradus “prezenţa Fiului Omului” în loc de “venirea Fiului Omului”.

Acest lucru este confirmat şi de felul în care apostolul Pavel foloseşte acest cuvânt. Faptul că parousia înseamnă “prezenţă” este pe deplin arătat în Filipeni 2:12, unde cuvântul este pus în contrast cu “absenţă”: “Astfel, deci, preaiubiţii mei, după cum totdeauna aţi ascultat, nu numai în prezenţa mea (în greacă, parousia mea), dar acum şi mai mult în absenţa mea, duceţi până la capăt mântuirea voastră cu frică şi cutremur”. Este arătat de asemenea în 2 Corinteni 10:10. În lista din Anexa A, pagina 69-70, sunt arătate toate versetele din Noul Testament în care este folosit cuvântul parousia.

Acordul fundamentalist şi evanghelic pentru “prezenţă”

The Emphasized Bible tradusă de Rotherham este publicată de Kregel, o editură evanghelică. Rotherham relatează lupta sa în privinţa cuvântului parousia în ediţia a treia a traducerii sale. Deşi contrar ideilor sale teologice, el a recunoscut că parousiaînseamnă “prezenţă” şi aşa l-a tradus în fiecare loc. El declară în Anexă, la pagina 271:

“În această ediţie cuvântul parousia este uniform redat “prezenţă” (redarea acestui cuvânt prin “venire” a fost lăsată la o parte). Termenul original apare de douăzeci şi patru de ori în Noul Testament, şi anume: Matei 24:3, 27, 37, 39; 1 Corinteni 15:23; 16:17; 2 Corinteni 7:6, 7; 10:10; Filipeni 1:26; 2:12; 1 Tesalonicei 2:19; 3:3; 4:15; 5:23; 2 Tesaloniceni 2:1, 8, 9; Iacov 5:7, 8; 2 Petru 1:16; 3:4, 12 şi 1 Ioan 2:28. Sensul de “prezenţă” este atât de clar arătat prin contrastul cu “absenţă” (folosit în 2 Cor. 10:10 şi în Filip. 2:12) încât se ridică în mod natural întrebarea: De ce să nu-l redăm totdeauna aşa? Cu atât mai mult cu cât şi în 2 Petru 1:16 cuvântul nostru “prezenţă” se potriveşte în mod special. Acest pasaj, ne vom aminti, relatează schimbarea la faţă pe Munte. Manifestarea minunată de acolo a fost o arătare şi un exemplu de “prezenţă”, mai degrabă decât de “venire”. Domnul era deja acolo; şi fiind acolo S-a schimbat la faţă (Mat. 17:2) şi atunci a fost dezvăluită “strălucirea” persoanei Sale. “Prezenţa” Sa în corp a implicat şi a exercitat “putere”; aşa că “puterea şi prezenţa” merg excepţional de bine împreună — “puterea” fiind potrivită unei astfel de “prezenţe”; iar cei trei ucenici favorizaţi au fost în acelaşi moment martori ai ambelor acestora.”

Harry Rimmer (Doctor în Teologie, Doctor în Ştiinţe), care a fost numit “remarcabil purtător de cuvânt al fundamentalismului” până la moartea sa, a admis că parousia înseamnă prezenţă personală. În cartea sa Împăratul care vine, el observa că cuvântul grecesc parousia este folosit de treisprezece ori ca să descrie întoarcerea lui Cristos şi nici măcar o dată nu are sensul de “venire”.

O binecunoscută revistă evanghelică, Christianity today (Creştinătatea astăzi), a publicat o serie de eseuri asupra “Principiilor fundamentale ale credinţei”. Eseul apărut sub formă de broşură despre “A doua venire a lui Cristos” spune următoarele despre parousia: “ … Să ne uităm la cuvintele greceşti folosite în Noul Testament în legătură cu ideea de întoarcere. Mai întâi de toate este cuvântul parousia, care de fapt înseamnă “prezenţă””.

Nici o doctrină nu este folosită în Noul Testament mai des decât cea a celei de-a doua veniri a lui Cristos. Totuşi, puţine doctrine au fost fărâmiţate în idei aşa de diferite. Poporul Domnului a fost lipsit de mare parte din frumuseţea ei. Toate dicţionarele greceşti definesc parousia prin “prezenţă”. La fel cele mai multe dicţionare biblice, definesc parousia prin“prezenţă”. Cele mai multe scrieri fundamentaliste şi evanghelice despre a doua venire încep prin definirea corectă a parousieiprin “prezenţă”. Apoi se întâmplă un lucru ciudat. Cumva “prezenţă” este înlocuit cu “venire”. O teologie incorectă cere ca parousia să fie tradus “venire”, dar armonia scripturală cere să fie tradus “prezenţă”.

“Împărţind drept Cuvântul adevărului”

Din punct de vedere istoric nu există nici un singur concept protestant care să aibă o linie continuă înapoi până la timpul Reformei. De atunci încoace creştinii care cred Biblia au fluctuat între mai multe idei contradictorii.

Scopul nostru în această lucrare este să lăsăm la o parte toate teoriile omului şi să ne convingem din Scripturi, şi numai din Scripturi, de glorioasele frumuseţi ale acestui remarcabil eveniment. Creştinul credincios trebuie “să se străduiască să se prezinte aprobat înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim. 2:15). Cuvântul Adevărului a fost scris la origine în ebraică şi în greacă. Dar acum creştinul obişnuit nu mai depinde de traducători şi învăţaţi pentru a determina sensul unui anumit cuvânt ebraic sau grecesc dintr-un text dat. De fapt, multe din noile “traduceri” sunt numai reformulări ale traducerilor dinainte, acordându-se puţină, sau nici o consideraţie manuscriselor ebraice şi greceşti. Mai mult, chiar şi cele mai bune traduceri au anumite lipsuri, deoarece sunt lucrări ale omului.

Uşurinţa cu care astăzi se pot găsi în biblioteci şi librării concordanţe biblice, dicţionare şi lexicoane ebraice şi greceşti este una din binecuvântările zilelor noastre. Cu Biblia într-o mână şi cu concordanţa şi lexiconul în cealaltă, creştinul obişnuit poate verifica înţelesul cuvintelor originale din manuscrisele Vechiului Testament ebraic sau ale Noului Testament grecesc. El poate fi un “lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului.” 2 Tim. 2:15.

Timp de multe secole, Biserica a fost pe o mare vijelioasă şi furtunoasă, dorind portul binecuvântat al întoarcerii lui Cristos. Acum, cu harta şi busola Cuvântului lui Dumnezeu, creştinul poate urmări diferite linii independente ale profeţiei şi poate vedea portul binecuvântat chiar în faţa sa. După cum de-a lungul multor ţărmuri există pericol de naufragiu pe stâncile submarine, tot aşa creştinul trebuie să fie un bun marinar pentru sine însuşi, evitând capcanele teoriilor nescripturale sau chiar ale celor parţial scripturale despre a doua venire. Ca “un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine”, el va folosi, oricând va fi necesar, uneltele care fac accesibile textele ebraice şi greceşti ale Scripturii.

Dacă această lucrare va îndemna pe cititor la o cercetare mai profundă a Scripturilor asupra acestui subiect, atunci ea îşi va fi atins scopul, acela de a contribui la părtăşia credincioşilor.

O prezenţă secretă înainte ca “orice ochi să-L vadă”

După ce am văzut că acest cuvânt parousia înseamnă prezenţă şi nu venire, Matei 24:3 se citeşte corect astfel: “Care va fi semnul prezenţei Tale şi al sfârşitului veacului?”

Luca 21:25 spune “semne”, la plural.

Scripturile arată că prima etapă a parousiei sau prezenţei Domnului nostru va fi secretă. “Ziua Domnului însă va veni (va fi aici, greceşte, heko — a se vedea concordanţele Strong, Young şi Vine) ca un hoţ” (2 Pet. 3:10). Un hoţ intră în casă în linişte, făcând lucrurile în secret. În consecinţă, primele lucrări ale Domnului nostru revenit au loc în timpul unei prezenţe secrete. La început lumea va fi în necunoştinţă de faptul că Cristos S-a întors. “Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric pentru ca ziua aceea să vă surprindă (implică o perioadă de suprapunere a lucrărilor) ca un hoţ” (1 Tes. 5:4). Mai târziu prezenţa Lui va fi descoperită tuturor. Scripturile folosesc un alt cuvânt grecesc, apokalupsis, pentru a descrie această descoperire pentru toţi. “La DESCOPERIREA (apokalupsis) Domnului Isus din cer … într-o flacără de foc, aducând răzbunare” (2 Tes. 1:7-8). Apocalipsa 1:7 se referă la această descoperire pentru toţi: “Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea”. Creştinii care nu sunt supraîncărcaţi cu grijile acestei vieţi vor avea bucuria înţelegerii semnelor prezenţei Sale ascunse (Luca 21:34-36), înainte de a fi “răpiţi împreună” la El.

Capitolele următoare vor analiza în detalii scripturale atât prezenţa asemenea unui hoţ, cât şi descoperirea ulterioară a lui Cristos revenit în faţa întregii omeniri. A se vedea Anexa C, pag. 75-86 pentru o analiză amănunţită a expresiei “orice ochi Îl va vedea”.

CAPITOLUL II

Semnele prezenţei lui Cristos

Când examinăm semnele prezenţei lui Cristos este absolut necesar să cunoaştem trei puncte scripturale. Mai întâi, dacă, aşa cum s-a stabilit în capitolul precedent, cuvântul grecesc parousia înseamnă prezenţă şi nu venire, atunci semnele pe care mulţi le acceptă ca dovezi ale iminentei veniri a lui Cristos demonstrează de fapt că El este deja prezent. În al doilea rând, Luca 17:26, 27, Matei 24:37, 38 şi multe alte scripturi atestă că Cristos este prezent înaintea perioadei de strâmtorare.

“Cum a fost în zilele lui Noe, la fel va fi şi în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie; şi a venit potopul şi i-a distrus pe toţi.” Luca 17:26, 27.

Comparaţia nu este între venirea lui Noe şi venirea Domnului nostru. Nu este nici chiar între venirea potopului şi venirea Domnului nostru. Comparaţia este între zilele lui Noe înainte de potop şi zilele prezenţei Domnului nostru înainte de strâmtorarea cu care se sfârşeşte acest Veac Evanghelic. În ambele perioade oamenii au fost în neştiinţă cu privire la strâmtorarea care venea. Zilele Fiului Omului sunt zilele parousiei, prezenţei Sale — invizibilă şi neştiută de lume. De aceea, ar trebui să ne aşteptăm să vedem semne ale prezenţei lui Cristos înainte de strâmtorare.

În al treilea rând, aceste semne trebuie să fie recunoscute de către creştinii credincioşi ca dovezi că Cristos este prezent. Aceasta exclude adunarea instantanee a Bisericii care este în viaţă la întoarcerea lui Cristos. La întoarcerea lui Cristos, “întâi” sunt înviaţi morţii în Cristos, dar “cei vii” care sunt în Cristos rămân pe pământ o perioadă de timp după întoarcerea Sa şi văd semnele prezenţei Sale. Învăţătura scripturală că sfinţii în viaţă sunt “răpiţi împreună” cu Domnul revenit va fi examinată în detaliu într-un capitol următor.

Există multe dovezi ale prezenţei lui Cristos, dintre care aici sunt analizate patrusprezece.

Israelul restabilit

“De la smochin învăţaţi pilda lui: când îi frăgezeşte şi îi înfrunzeşte mlădiţa … .” Mat. 24:32.

Cei care studiază profeţiile acceptă în general că smochinul este simbolul naţiunii lui Israel (Ier. 24). În Matei 21:19 se spune că Isus a blestemat smochinul fiindcă n-a găsit roade şi acesta s-a uscat. La scurtă vreme după aceea a rostit judecata asupra naţiunii lui Israel: “Iată, vi se lasă casa pustie” (Mat. 23:38), fiindcă n-au adus roade pentru Dumnezeu. Israel a fost apoi risipit şi prigonit. Istoricii sunt de acord că renaşterea lui Israel este un miracol al istoriei. Niciodată n-a existat vreo naţiune care să fie distrusă, poporul ei risipit până la marginile pământului şi apoi, după aproape două mii de ani, să fie adunat din nou în patria lui şi restabilit ca naţiune. Smochinul revenind la viaţă, înfrunzind, reprezintă Israelul revenind la viaţă ca naţiune şi primind tot mai mult din favoarea lui Dumnezeu.

Matei 24:32, Marcu 13:28 şi Luca 21:29, 30 spun că atunci când “smochinul înfrunzeşte, voi singuri cunoaşteţi că vara este aproape”. Matei şi Marcu continuă spunând: “Tot aşa şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că ea (Noul Testament grec-englez de A. Marshall şi Noul Testament de G. M. Lamsa) este aproape, la uşi”. Unii traducători redau acest cuvânt ea,din Matei 24:33 şi din Marcu 13:29, prin El, şi pe această bază mulţi cred că versetul vrea să spună că atunci când Israelul (smochinul) înfrunzeşte, nu “ea”, ci “El” (Cristos) este aproape. În mod clar această susţinere nu este corectă. “Ea” se referă la “vara” din versetul precedent. Când smochinul înmugureşte, atunci “vara este aproape”. Vara este timpul de favoare al Împărăţiei pe pământ, care urmează nimicirii ordinii sociale prezente de către Cristos. Cristos este deja aici când smochinul se întoarce la viaţă. Prezenţa Sa aduce restabilirea lui Israel şi nimicirea lumii rele din prezent, ca să facă loc Împărăţiei Sale care va stăpâni de la râuri până la marginile pământului.

Putem noi fi siguri că traducerea corectă este “ea” şi se referă la Împărăţie şi nu la Cristos? Este minunat cum Biblia îşi este propriul ei interpret. Biblia interpretează un cuvânt cheie printr-o relatare paralelă.

Cuvântul “ea” din Matei şi Marcu este înlocuit în relatarea din Luca 21:29-31 cu expresia “împărăţia lui Dumnezeu”. Compară Luca 21:29-31 cu Matei 24:32, 33 şi Marcu 13:28, 29.

“Şi le-a spus o pildă: “Vedeţi smochinul şi toţi copacii. Când înfrunzesc, voi singuri cunoaşteţi, văzându-i, că de acum vara este aproape.”” Luca 21:29-30.

Mulţi creştini vor fi de acord că smochinul, Israelul restabilit, este cel mai mare semn din profeţia Domnului nostru. De fapt, reapariţia Israelului pe harta lumii este o dovadă că Cristos este prezent.

Ierusalimul nu mai este călcat în picioare

“Şi Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile neamurilor.” Luca 21:24.

Ierusalimul din acest pasaj a fost interpretat în general în două feluri. Primul: “Ierusalimul” este oraşul literal, de aceea extinderea maximă a împlinirii ar fi 1967, când vechiul oraş, Ierusalimul biblic, a fost cucerit şi a devenit parte din statul modern Israel.

Cealaltă interpretare este că “Ierusalimul” este simbolul poporului evreu, iar împlinirea a început când ca rezultat al primului război mondial a fost garantată o patrie naţională pentru evrei.

Încetarea călcării în picioare a Ierusalimului de neamuri a fost dată de Isus ca un semn al parousiei Sale. Parousia înseamnă prezenţă, nu venire. De aceea, oricare aplicare am atribui-o “Ierusalimului”, Cristos trebuie să fie prezent acum pentru că Ierusalimul nu mai este călcat în picioare de neamuri.

Alte naţiuni noi

“Vedeţi smochinul şi toţi copacii. Când înfrunzesc … .” Luca 21:29, 30.

Dacă smochinul este simbolul noii naţiuni a lui Israel, atunci este logic să conchidem că înfrunzirea tuturor celorlalţi copaci ilustrează naşterea altor naţiuni noi. Israelul şi toate celelalte naţiuni noi sunt semne ale prezenţei lui Cristos. Din 1948, peste optzeci de naţiuni noi s-au alăturat Naţiunilor Unite. Naşterea atâtor naţiuni noi este o dovadă în plus că Cristos S-a întors.

“Mulţi vor alerga încoace şi încolo şi cunoştinţa va creşte”

Evenimentele din Daniel 12:4 au loc când Arhanghelul Mihail (Dan. 12:1; Iuda 9) Se va ridica la Timpul Sfârşitului. 1 Tesaloniceni 4:16 arată că întoarcerea lui Cristos este însoţită de simbolul “glasul arhanghelului”. Prin urmare, evenimentele care urmează ridicării lui Mihail (arhanghelul) din Daniel 12 sunt dovezi că Domnul este prezent.

Primul automobil al lui Selden în 1877 a marcat un salt înainte în transporturi. Astăzi sunt peste două sute de milioane de automobile. Datorită mijloacelor de transport mereu în creştere, milioane de oameni îşi întretaie şi reîntretaie drumurile în jurul lumii. În ultima sută de ani, omul şi-a mărit viteza de deplasare de la 45 Km/h la 40.000 Km/h, de pe planeta noastră pe lună. În plus, complexitatea comunicaţiilor permite omului să vadă şi să audă instantaneu aproape oriunde în lume.

Dacă creşterea cunoştinţei din zorile istoriei şi până în anii 1800 ar fi notată cu cifra unu, atunci cunoştinţa s-a înmulţit de şaisprezece ori în ultimii zece ani. Acum o sută de ani, 90% din populaţia lumii nu ştia să citească şi să scrie. Astăzi ştiu să citească şi să scrie 40% din populaţia lumii. Astăzi trăiesc 90% din toţi oamenii de ştiinţă care au trăit vreodată. În ultimul deceniu s-au descoperit 50% din invenţiile lumii.

Cunoscutul istoric Barbara Tuchman observa: “Omul a intrat în secolul al nouăsprezecelea folosind numai propria sa forţă sau cea a animalului, suplimentată de cea a vântului şi a apei, cu mare parte din acestea intrând şi în secolul al treisprezecelea, sau, la drept vorbind, în secolul întâi. El a intrat în secolul al douăzecilea cu capacităţile sale în transporturi, comunicaţii, producţie, industrie, armament, înmulţite de mii de ori de forţa maşinilor” (Turnul cel mândru, Prefaţă, XVI). Călătoriile fără precedent şi creşterea cunoştinţei marchează prezenţa lui Cristos.

Relele sunt demascate ca niciodată înainte

“De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse ale întunericului şi va descoperi gândurile inimilor.” 1 Cor. 4:5.

Niciodată în analele istoriei n-au fost interogaţi, criticaţi şi demascaţi la bara justiţiei publice oamenii bisericii, oamenii de stat, din guvern, capii industriei, liderii de sindicat. În ciuda efortului lor hotărât de a evita interogatoriul, ei sunt obligaţi să suporte procesul. Nu există o singură ţară civilizată pe pământ în care să nu se fi făcut publice cazurile de corupţie în locurile înalte, în lumea politică, economică, financiară şi chiar religioasă. Cel mai semnificativ lucru în legătură cu acestea nu este că s-au întâmplat, deoarece corupţia este veche precum istoria omului, ci că n-au putut fi tăinuite. Au încercat să le ţină ascunse cât au putut, dar n-au reuşit. De ce? Trăim în timpul când lucrurile ascunse ale întunericului sunt descoperite. Un alt exemplu sunt statele totalitare, unde conducătorii n-au putut preveni demascarea lor şi a metodelor lor. Demascarea corupţiei, abuzurilor de toate felurile şi tiraniei în toată lumea este o altă dovadă că suntem în timpul întoarcerii Domnului nostru şi al sfârşitului acestui veac.

Credinţă puţină pe pământ

“ … Când va veni Fiul Omului, va găsi El oare credinţă pe pământ?” (Luca 18:8). “ … Şi pentru arătarea şi împărăţia Lui … căci va fi un timp când oamenii nu vor suferi învăţătura sănătoasă … şi îşi vor întoarce urechea de la adevăr şi se vor îndrepta spre basme.” 2 Tim. 4:1-4.

Necredinţa este larg răspândită, de la catedra universitară până la amvon. În biserica declarată a lui Dumnezeu, Cuvântul lui Dumnezeu nu mai este standardul credinţei, îndrumătorul vieţii. Filosofiile şi teoriile omeneşti îi iau locul. Chiar şi fanteziile păgâne înfloresc în locuri în care înainte n-aveau ce căuta.

Un sondaj făcut printre delegaţii Consiliului Naţional al Bisericilor a scos la iveală că peste o treime dintre aceştia nu puteau declara că au o credinţă fermă în Dumnezeu; 31% nu credeau că există viaţă după moarte; 62% nu credeau că miracolele s-au întâmplat după cum susţine Biblia; 77% nu credeau că există de fapt diavol şi 87% respingeau conceptul Bibliei despre păcatul moştenit. Zilele noastre sunt într-un contrast atât de marcant cu trecutul, încât istoricii bisericii le numesc era postcreştină. Această lipsă de credinţă pe scară largă denotă faptul că Fiul Omului a venit.

Semne ale zilelor din urmă

“În zilele din urmă vor fi timpuri grele, căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani (materialsim) … nemulţumitori, fără evlavie … neînduplecaţi, defăimători neînfrânaţi (dedaţi la droguri şi la violenţă), neîmblânziţi, neiubitori de bine, trădători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu, având o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea.” 2 Tim. 3:1-5.

Aceste versete sună ca titlurile articolelor de ştiri din ziarele secolului al douăzecilea. Încă un cuvânt despre unul din aceste semne:

“Iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu”. Această scriptură se împlineşte în mod remarcabil prin concepţia predominantă în ziua de astăzi. Hedonismul, concepţia care susţine că scopul şi obiectivul vieţii este plăcerea, nu este nouă. Dar astăzi, pentru prima dată, a fost în mod general acceptată în lume. Condiţiile prezise în 2 Timotei 3:1-5 sunt o dovadă în plus că ne aflăm în “zilele din urmă” ale acestui “veac rău de acum”.

Conflictul între muncă şi capital

“Ascultaţi acum voi, bogaţilor! Plângeţi şi strigaţi … bogăţiile voastre au putrezit … şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră … v-aţi strâns comori în zilele din urmă. Iată, plata lucrătorilor care v-au secerat câmpiile şi pe care le-aţi oprit-o pe nedrept, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile DOMNULUI Oştirilor.” Iacov 5:1-4.

Grevele şi protestele, strigătele lucrătorilor pentru plata lor, sunt semne ale zilelor din urmă. Le auzim crescând în mod constant. După cum am văzut din 2 Petru 3:3, 4, aceste “zile din urmă” sunt în timpul parousiei sau prezenţei (tradus greşit “venire”) a lui Cristos. Profitul imens al industriaşilor şi capitaliştilor s-a îngrămădit până “în zilele din urmă”. “DOMNUL Oştirilor” a auzit strigătele lucrătorilor. De la întoarcerea Domnului, mare parte din nedreptatea făcută muncitorilor a fost corectată. Protecţia drepturilor muncitorilor este un fenomen al timpului nostru. Să ne gândim la timpul când grevele muncitoreşti erau înăbuşite în sânge cu forţa armelor, pentru a le trece oamenilor pofta să se revolte. Exemple avem din belşug în istoria noastră şi a tuturor popoarelor.

Niciodată înainte în toată istoria umană n-a fost garantat prin lege dreptul muncitorilor de a face presiuni asupra conducerii pentru salarii mai mari şi pentru condiţii de muncă mai bune. Dar atât capitalul cât şi munca sunt marcate de acelaşi păcat, al egoismului. Muncitorii vor continua să-şi ceară tot mai mult drepturile, atât pe cele reale cât şi pe cele închipuite. Conducerea va ceda doar o parte din profituri şi lupta de moarte va continua. Această echilibrare a balanţei dreptăţii între capital şi muncă indică “zilele din urmă” din Iacov 5:1-4. Alt semn că Cristos S-a întors.

Revoluţie şi anarhie

“Căci ziua DOMNULUI este aproape, căci DOMNUL a pregătit jertfa, Şi-a sfinţit oaspeţii. În ziua jertfei DOMNULUI voi pedepsi pe prinţii şi pe fiii împăratului şi pe toţi cei care poartă haine străine. În ziua aceea, voi pedepsi pe toţi aceia care sar peste prag, pe cei care umplu de violenţă şi înşelăciune casa stăpânului lor.” |ef. 1:7-9.

De-a lungul Erei Creştine, vorbind din punct de vedere economic, au existat în esenţă două clase: “avuţii şi neavuţii”. Faptul că acum există o clasă de mijloc mare, este o particularitate a timpului nostru şi ne plasează în Ziua Domnului. De secole, cei bogaţi au fost de partea bisericii şi statului în exploatarea maselor.

Noi suntem în Ziua Domnului despre care vorbeşte |efania. Ca să compenseze exploatările din trecut, Domnul revenit a pregătit o jertfă din acumulările lacome ale celor bogaţi. Şi oaspeţii (masele) au fost invitaţi să ia parte. Această nivelare economică a avut ca rezultat formarea clasei de mijloc din zilele noastre.

Demonstraţiile, revoltele, conflictele între muncă şi capital se vor înrăutăţi treptat în ziua prezenţei Domnului până când se vor sfârşi într-o anarhie completă. Deja anarhia este aproape de suprafaţă — gata să izbucnească la cea mai slabă provocare.

În timp ce Domnul echilibrează balanţa dreptăţii pentru relele trecutului înfăptuite de clasa proprietarilor, cei din clasa exploatată, prin cererile lor nejustificate şi prin violenţă, dau dovadă că nici ei n-au ceva mai bun de oferit. Pentru că ideologiile lor sunt pătrunse de egoism şi lipsuri, ei nu vor realiza decât un lucru: nimicirea ordinii noastre sociale.

Evenimentele pe care le prezice |efania au loc în Ziua Domnului. Amploarea profeţiei exclude posibilitatea desfăşurării lor într-o zi de 24 ore — sau într-o perioadă mai scurtă. Masele sunt invitate să se împărtăşească din excesul economic al celor bogaţi, şi este necesar timp pentru a se descoperi înşelarea şi violenţa celor exploataţi în revolta lor împotriva ordinii stabilite.

Întreaga orientare revoluţionară a zilelor noastre, cu erupţiile ei periodice de violenţă, este un alt semn că Domnul S-a întors.

Războaie şi pregătiri de războaie

“Pregătiţi războiul! Treziţi pe viteji! Să se apropie şi să se suie toţi oamenii de război! Prefaceţi fiarele plugurilor voastre în săbii şi cosoarele în suliţe. Cel slab să zică: “Sunt tare!” Grăbiţi-vă şi veniţi … şi strângeţi-vă!” Ioel 3:9-11.

Ioel 3:1 identifică timpul evenimentelor din acest capitol, şi anume în timpul strângerii din nou a lui Israel. Cum s-a văzut deja, strângerea din nou a lui Israel este o dovadă a prezenţei lui Cristos; de aceea, în zilele întoarcerii lui Israel, războaiele şi intensificarea pregătirilor de războaie sunt un semn în plus al prezenţei lui Cristos. Un fenomen al erei noastre sunt cele două războaie mondiale, care au afectat fiecare colţ al lumii.

Sociologul Andreski, un cunoscut expert în materie de războaie, scria: “Secolul nostru a fost până în prezent mult mai războinic decât cel precedent”. Revista Time scria în luna martie 1970, că de la începutul secolului al douăzecilea au murit în războaie o sută de milioane de oameni, în timp ce în secolul al nouăsprezecelea au murit numai trei milioane opt sute patruzeci şi cinci de mii. Războaiele şi pregătirile intensificate de războaie sunt o altă dovadă a întoarcerii lui Cristos.

“Cel slab să zică: “Sunt tare!””

Scriptura precedentă din Ioel 3:10 arată că în timpul intensificării războaielor şi pregătirilor de războaie naţiunile slabe spun “sunt tare”. Secole de-a rândul naţiunile mai slabe au împlinit şi satisfăcut poftele naţiunilor mai puternice de teama posibilelor consecinţe. În zilele noastre s-au schimbat lucrurile. La Naţiunile Unite, naţiunile mai slabe se ridică în faţa marilor puteri, înfruntându-le verbal şi influenţându-le ca niciodată înainte. Judecata opiniei mondiale şi politica de forţă limitează hărţuirea naţiunilor mai slabe de către marile puteri.

Cea mai mare putere din lume, Statele Unite, a trăit pe propria piele experienţa dureroasă când “cel slab” a spus “sunt tare!” Este bine cunoscut faptul că în repetate războaie Statele Unite n-au putut duce un război total de frica consecinţelor opiniei mondiale. Sugrumarea economiilor marilor puteri mondiale de către ţările mici, bogate în petrol, este o altă împlinire a acestui semn.

Faptul că naţiunile slabe spun “sunt tare”, este o altă dovadă că Cristos S-a întors.

“Pace şi linişte”

“Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ. … Când vor zice: “Pace şi linişte!”, atunci o nimicire neaşteptată va veni peste ei … .” Luca 21:26; 1 Tes. 5:2, 3.

“Ziua Domnului” este marcată de strigătul de pace al naţiunilor pline de teamă care se adună în conferinţe, dar fără folos. Strâmtorarea vine asupra lor în spasme, ca “durerile peste femeia însărcinată”.

În 1907 a fost stabilit un tribunal mondial la Haga, în Olanda, pentru a arbitra disputele internaţionale. Războiul a fost scos în afara legii. “Pacea şi liniştea” au fost asigurate. Apoi lumea a fost zguduită de primul război mondial, cu un impact nemaiîntâlnit în istoria lumii, când întreaga ordine mondială a început să se năruie. În 1938 Neville Chamberlain l-a “domolit” pe Hitler cu o parte din Cehoslovacia şi s-a întors în Anglia spunând, “pace în timpurile noastre”. La puţin timp după aceea, naţiunile s-au încăierat în al doilea război mondial.

De la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, n-a mai fost o asemenea frenezie de eforturi de pace, atât la nivelul Naţiunilor Unite cât şi la nivelul negocierilor între naţiuni individuale. Războaiele şi distrugerile neaşteptate continuă să erupă din când în când şi avem exemple din belşug. Aceste dureri de naştere, pricinuind căderea acestei ordini, vor da naştere Împărăţiei lui Cristos, exact aşa cum a promis El. Eforturile de pace fără precedent dovedesc prezenţa lui Cristos.

“Pentru că atunci va fi un necaz aşa de mare, cum n-a mai fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi. Şi dacă zilele acelea n-ar fi fost scurtate, nimeni n-ar scăpa.” Mat. 24:21, 22.

Acest necaz fără precedent este un semn al parousiei (prezenţei, nu venirii) lui Cristos. Creştinii veghetori discern faptul că Cristos este prezent invizibil în timpul acestui “necaz aşa de mare”. De aceea necazul nu poate să se refere la o perioadă de şapte ani între “o răpire tainică” şi întoarcerea Sa vizibilă.*

Istoricii sunt de acord că suntem într-un timp de necaz fără precedent. De exemplu:

“Uitându-ne în urmă din poziţia avantajoasă a prezentului, vedem că izbucnirea primului război mondial a introdus în secolul al douăzecilea “timpul de necaz” … din care civilizaţia noastră n-a ieşit încă în nici un caz. Direct sau indirect, toate convulsiile ultimei jumătăţi de secol provin de la 1914 şi de la Saraievo: cele două războaie mondiale, revoluţia bolşevică, ridicarea şi căderea lui Hitler, continua frământare din Orientul Apropiat şi Îndepărtat, lupta pentru putere între lumea comunistă şi a noastră … .” (Edmond Taylor, Căderea dinastiilor, Doubleday, N.Y., 1963, pag. 16.)

Am văzut că războaiele din secolul al douăzecilea au costat viaţa a o sută de milioane de oameni, dar războaiele fără precedent sunt numai un aspect al acestui mare necaz. Necazul, ca rezultat al prezenţei lui Cristos, este pretutindeni. Niciodată n-a fost atât de larg răspândit şi de intens.

Explozia demografică: Înainte de anul 1650, populaţia s-a dublat la fiecare mie de ani; s-a dublat în 1850 (după două sute de ani); s-a dublat iarăşi în 1930 (numai după optzeci de ani); s-a dublat iarăşi în 1965 (numai după treizeci şi cinci de ani). În 1990 populaţia lumii era de 5,5 miliarde. Până în 2000 a crescut cu un miliard. Anual mor de foame până la cincisprezece milioane. Există treizeci de milioane de refugiaţi şi o sută de milioane fără locuinţă. În fiecare zi mor de foame patruzeci de mii de copii din ţările lumii a treia, în timp ce americanii cheltuie nouă sute de milioane de dolari anual pentru a hrăni câini şi pisici.

Poluarea: În Statele Unite trăieşte 5% din populaţia lumii, dar aruncă anual două sute nouăzeci de milioane tone deşeuri toxice, folosesc 26% din petrolul lumii, eliberează 26% din nitraţii din lume şi 22% din bioxidul de carbon din lume. Deşeurile solide toxice, radioactive şi chimice, contaminează râurile, lacurile şi oceanele. Poluanţii aerului proveniţi din gazele de eşapament şi din industrie produc boli. Numărul oamenilor care mor de boli respiratorii se dublează la fiecare cinci ani. Cancerul de piele cauzat de subţierea stratului de ozon creşte rapid. Ploile acide produc distrugerea pădurilor, care la rândul ei produce “încălzire globală”. Acest efect de seră ar putea topi gheaţa polară, producând creşterea nivelului oceanelor şi ştergerea completă a mii de kilometri de zone dens populate de pe coastă, care ar afecta două miliarde de oameni. Aceasta ar creşte de asemenea dramatic variaţiile de temperatură, care ar atrage după sine secetă şi transformarea zonelor productive în deşert şi ca atare crize de alimente. Oamenii de ştiinţă sunt preocupaţi de faptul că explozia demografică ar putea grăbi efectele încălzirii globale. Schimbările drastice de climă şi dezastrele economice ar putea atrage după sine războaie pentru supravieţuire.

Crima şi violenţa continuă să crească. În Statele Unite armele automate sunt la îndemâna copiilor. Se estimează că o sută de mii de copii duc arme la şcoală. În oraşele mari se face control la intrarea în şcoală şi coridoarele sunt supravegheate de patrule de poliţie. Există o creştere a criminalităţii în rândul copiilor din toate rasele. Mai demult hoţii furau şi fugeau. Acum bat victima, o violează şi o ucid. Părinţii îşi ucid copiii, copiii îşi ucid părinţii.

Drogurile: războiul împotriva drogurilor este pierdut pentru că profiturile uriaşe corup. În Statele Unite 2,2 milioane sunt dependenţi de droguri tari. În oraşul New York o persoană din patruzeci este dependentă de droguri. Este oare de mirare că rata criminalităţii creşte?

Mişcarea naţiunilor — o altă profeţie remarcabilă

“Vai de cei care doresc “ziua DOMNULUI!” Ce aşteptaţi voi de la ziua DOMNULUI? Ea va fi întuneric, şi nu lumină: ca un om care fuge dinaintea unui leu şi îl întâlneşte un urs, sau care, când ajunge acasă, îşi reazemă mâna pe zid şi-l muşcă un şarpe. Nu va fi oare ziua DOMNULUI întuneric, şi nu lumină? Nu va fi ea întunecoasă şi fără strălucire?” Amos 5:18-20.

În profeţia lui Amos fuga omului reprezintă experienţele lumii în “timpul de necaz” întunecat. În zorile erei noastre Marea Britanie conducea cel mai întins imperiu de pe pământ. Leul din această profeţie, simbolul naţional al Angliei, ilustra în mod potrivit puternica naţiune care a devorat (colonizat) naţiunile mai slabe. Strânsoarea sufocantă a colonialismului a dus la fuga spre altă formă de guvernare.

Omul din Amos 5:19 a scăpat de leu, dar a dat peste un urs — o formă de guvernare diametral opusă lăcomiei acaparatoare a colonialismului — comunismul! Fosta Uniune Sovietică, “ursul” din profeţia lui Amos, i-a oferit omului altă speranţă de securitate în acest timp de necaz. Neputinţa comunismului de a salva omul s-a dovedit prin căderea acestuia. Naţiunile caută acum altă speranţă de securitate — naţionalismul.

Intrarea în “casa” naţionalismului n-a fost deloc confortabilă pentru lume. Bosnia, Serbia, Germania şi alte naţiuni au căutat securitate în naţionalism, suferind război civil, pagube economice, creşterea urii şi alte rele. În timpul presupusei securităţi a ultranaţionalismului (se vor reuni biserica şi statul?) poporul îşi va pune mâna pe perete. Căutând linişte în structura sprijinitoare a guvernării umane, va fi muşcat de şarpe. Şarpele cel vechi, Diavolul şi Satan, care odată a înşelat neamurile că ele erau împărăţia lui Cristos (Apoc. 12:9), va muşca din nou. Atunci neamurile vor simţi mustrarea lui Dumnezeu în marele timp de necaz.

Mişcarea naţiunilor este încă un semn al “zilei Domnului”, ziua prezenţei lui Cristos.

Există multe alte semne care atestă că Cristos S-a întors deja, dar cele pe care le-am analizat sunt mai mult decât potrivite pentru a lămuri subiectul. “Care va fi semnul parousiei (prezenţei) Tale?” Faptul că am văzut aceste semne împlinite în zilele noastre dovedeşte că trăim în timpul prezenţei secrete a lui Cristos — perioada dinaintea celei în care “orice ochi Îl va vedea”.

 CAPITOLUL III

De ce sunt în necunoştinţă unii creştini

Luca 21:34-36 avertizează că la întoarcerea lui Cristos unii creştini sunt în necunoştinţă de prezenţa Sa. Această “zi” vine ca o cursă peste două tipuri de creştini. Unii sunt supraîncărcaţi cu grijile acestei vieţi, iar alţii neglijează Cuvântul şi Spiritul lui Dumnezeu, pentru a urma pe conducători care-i îndrumă greşit.

Studiaţi Luca 21:34-36. Amintiţi-vă că acest capitol vorbeşte despre semnele prezenţei a doua a lui Cristos şi remarcaţi cum creştinii veghetori sunt pregătiţi când vine ziua Domnului asupra lor, în timp ce lumea şi creştinii neglijenţi nu sunt pregătiţi.

Domnul nostru spune: “Luaţi seama la voi înşivă, ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii, şi ziua aceea să vină peste voi (creştinii) fără veste. Căci ea va veni ca o cursă peste toţi cei care locuiesc pe toată faţa pământului (lumea). Vegheaţi (asupra voastră înşivă şi asupra cuvântului profeţiei) deci tot timpul şi rugaţi-vă ca să fiţi socotiţi vrednici să scăpaţi de toate acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului Omului”.

În Biblia Revizuită, expresia din versetul 36, “ca să fiţi socotiţi vrednici să scăpaţi”, este o traducere greşită. În Cornilescu este redată corect prin “rugaţi-vă ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla”.

Ideea din greacă este că creştinii care veghează şi se roagă vor primi putere să treacă prin necazurile din perioada timpurie a acelei “zile”. Remarcăm că Biserica este încă pe pământ. Puterea nu este necesară într-o experienţă de care Domnul te scuteşte, dar Domnul îţi dă putere ca să înduri pericolele pe care creştinii trebuie să le întâmpine în strâmtorare. Totuşi, creştinii neglijenţi sunt prinşi în cursă de aceste pericole. Remarcăm bine implicaţia acestui verset. Creştinii credincioşi sunt aici în timpul unei părţi din perioada de strâmtorare, dar sunt susţinuţi de puterea Domnului.

Biserica trăieşte o parte din   strâmtorare

Naum 1:5-8 confirmă acest gând. Versetul 5 arată că munţii se clatină, dealurile se topesc şi toată lumea se cutremură de prezenţa Domnului. Versetul 6 pune întrebarea: “Cine poate sta împotriva indignării Lui?” Versetul 7 răspunde la această întrebare: “DOMNUL este bun, El este un loc de scăpare în ziua necazului; şi El îi cunoaşte pe cei care se încred în El”. “Ziua de necaz” (a se vedea şi Dan. 12:1; |ef. 1:14, 15), care însoţeşte prezenţa Domnului nostru, găseşte Biserica încă aici pe pământ. Şi Domnul este locul lor de scăpare în timpul acestei strâmtorări; în timp ce, în versetul 8, El va urmări pe vrăjmaşii Lui cu nişte valuri ce se varsă peste mal şi cu întuneric.

Studiaţi Psalmul 46:1-6, unde este vorba despre perioada de strâmtorare, care pune capăt lumii prezente. În timp ce pământul se răstoarnă, în timp ce munţii se zguduie în inima mărilor, în timp ce marea spumegă, în timp ce munţii se cutremură, găsim în versetul 4 că Biserica, “cetatea lui Dumnezeu”, este încă pe pământ. De ce oare “ea nu se va clătina” în timpul strâmtorării? Fiindcă este cu Cristos în ceruri? Nu! “Dumnezeu este în mijlocul ei”, în timp ce ea este încă aici pe pământ. Biserica n-ar avea nevoie de această protecţie dacă ar fi deja luată acasă, dar are nevoie de protecţie în timpul necazului, câtă vreme este aici. Dumnezeu o va ajuta nu numai în fazele timpurii, dar, în plus, El “o ajută în revărsatul zorilor”. Biserica va trece numai prin prima parte a strâmtorării înainte de schimbarea învierii. Aceasta nu se poate referi la “sfinţii care vin din strâmtorare”, fiindcă numai Biserica, mireasa lui Cristos, este simbolizată în Scripturi prin cetatea lui Dumnezeu (compară Ps. 46:5 şi Apoc. 21:2).

O privire mai adâncă asupra naturii strâmtorării arătate în Psalmul 46 se obţine din sensul cuvântului munte aşa cum este folosit în Biblie. În Ieremia 51:24, 25, poporul Babilonului, datorită multor victorii militare, este numit un “munte nimicitor”. Vorbind despre naţiunile care s-au împotrivit lui Israel, Isaia 41:15 afirmă că Israel “va treiera munţii” şi “va face dealurile ca pleava”. În Daniel 2:35, 44, 45 se vorbeşte despre Împărăţia lui Dumnezeu ca despre “un munte mare care a umplut tot pământul”. Astfel vedem că în limbaj biblic munţii sunt simbolul împărăţiilor sau naţiunilor. Apa este adesea simbolul oamenilor (a se vedea Apoc. 17:15). Marea spumegândă ar reprezenta elementele agitate şi anarhiste ale omenirii. Când se spune în Psalmul 46, “chiar dacă valurile mării ar urla şi ar spumega şi s-ar ridica până acolo încât să se cutremure munţii” şi “s-ar zgudui munţii în inima mărilor”, înseamnă că “marea strâmtorare” va avea ca rezultat nimicirea naţiunilor de către elementele anarhiste ale societăţii.

O altă dovadă că Biserica este încă aici în timpul unei părţi din strâmtorare se găseşte în Matei 24:21. Ne amintim că în Matei 24 sunt prezentate o serie de semne sau evenimente care arată nu venirea iminentă, ci prezenţa tainică a lui Cristos. Veghetorii credincioşi vor discerne aceste semne ale prezenţei lui Cristos. În Matei 24:21 se vorbeşte despre o perioadă de necaz fără precedent, care este unul din semnele prezenţei lui Cristos; şi veghetorii credincioşi vor vedea aceste semne. De aceea, o parte a Bisericii va fi pe pământ când începe strâmtorarea şi o va observa ca un semn al prezenţei lui Cristos.

Acestea sunt numai câteva scripturi care arată că Biserica va fi încă pe pământ în timpul unei părţi din strâmtorare.

Perioada de strâmtorare este de şapte ani?

Scripturile se referă în diferite moduri la perioada de strâmtorare, după cum urmează:

“Un necaz aşa de mare, cum n-a fost niciodată de la începutul lumii până acum şi nici nu va mai fi”, în Matei 24:21; “un timp de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt popoarele”, în Dan. 12:1; “o zi de necaz”, în Isaia 22:5, Obadia 14, Naum 1:7, Habacuc 3:16, |efania 1:15, Ezechiel 7:7. Este interesant de remarcat că nicăieri în aceste scripturi referitoare la necaz nu este menţionată o perioadă de şapte ani. Mulţi fundamentalişti nu ştiu că “strâmtorarea de şapte ani” este în mod greşit luată ca bază din Daniel 9:24-27 — un verset care n-are nimic de-a face cu “necazul” care încheie Veacul Creştin. (A se vedea Anexa B, pag. 71-74 pentru o analiză detaliată cu privire la “Originea şi evaluarea scripturală a Teoriei strâmtorării de şapte ani”.

CAPITOLUL IV

“Răpiţi împreună”

Pavel, vorbind despre arătarea Domnului nostru Isus Cristos, o numeşte “fericita noastră nădejde” (Tit 2:13). Ce fericită nădejde într-adevăr, să fim în cele din urmă uniţi cu Cristos, mirele nostru iubit. Curând lupta se va sfârşi, truda şi suferinţa vor trece. Curând vom avea bucuria să-L vedem faţă în faţă şi să avem comuniune cu El de-a lungul eternităţii. Creştinii au aşteptat mult a doua venire a lui Cristos; ei s-au rugat cu ardoare pentru timpul când vor fi uniţi cu Cel pe care au ajuns să-L iubească atât de mult. Multe cântări au la bază gânduri înălţătoare despre acest moment glorios. Un cuvânt care reiese din această aşteptare bucuroasă este “răpirea”. Este bine însă să ne convingem dacă ideea populară despre răpire este scripturală sau nu. O examinare a scripturilor despre învierea sfinţilor arată că la întoarcerea lui Cristos sunt înviaţi “morţii în Cristos”; apoi, în perioada dintre întoarcerea Sa şi stabilirea deplină a Împărăţiei Sale, sfinţii în viaţă sunt adunaţi la El individual când mor, de-a lungul unei perioade de timp.

Ce spun Scripturile

1 Tesaloniceni 4:16, 17 descrie învierea sfinţilor la a doua prezenţă a lui Cristos. Să remarcăm ordinea în timp între învierea celor “morţi în Cristos” şi sfinţii în viaţă care sunt “răpiţi”.

“Căci Însuşi Domnul … Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii care rămânem, vom fi răpiţi împreună cu ei … ca să întâmpinăm pe Domnul … .”

Acest verset arată clar că mai întâi Cristos învie pe sfinţii care sunt “morţi”, care au adormit în moarte de la prima venire a Sa încoace. “Apoi” (după aceea, în greacă “epeita”) sfinţii în viaţă sunt “răpiţi” ca să-L întâmpine pe Domnul. Contrastul dintre “întâi” şi “apoi” arată o diferenţă în timp. Pavel nu ne spune aici cât de lungă este diferenţa în timp, dar alte scripturi o spun. Remarcaţi un alt punct important. În mod evident, expresia “răpiţi împreună cu ei” nu arată timpul, ci mai degrabă locul unde vor fi împreună, pentru că în 1 Tesaloniceni 5:10, acelaşi cuvânt grecesc hama este iarăşi tradus “împreună” şi arată clar locul. “Care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem fie că dormim, să trăim împreună cu El.” Astfel, nimic din 1 Tesaloniceni 4:16, 17 nu indică faptul că “cei morţi în Cristos” şi Biserica în viaţă sunt luaţi în acelaşi timp.

Şi 1 Corinteni 15:51, 52 descrie cele două părţi ale învierii sfinţilor. “Nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la (în timpul) cea din urmă trâmbiţă.” Cuvântul “la” este o traducere slabă. Rotherham îl traduce corect “în timpul”. (Niţulescu de asemenea, “în sunetul” — n. e.) Expresia “cea din urmă trâmbiţă” implică faptul că înainte au fost şi alte trâmbiţe. Singurul alt loc în Noul Testament unde se face referire la trâmbiţe este Apocalipsa, unde sunt o serie de şapte trâmbiţe. Unii cred în mod greşit că trâmbiţa din 1 Corinteni 15:52 sună în timpul unei “răpiri tainice” şi este urmată de o “strâmtorare de şapte ani”, în timpul căreia, printre alte evenimente, cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa sună în mod literal. Totuşi, din moment ce trâmbiţa din 1 Corinteni 15:52 este numită ultima trâmbiţă, ea trebuie să corespundă cu ultima din cele şapte trâmbiţe din Apocalipsa. Aceasta ar însemna că cele şase trâmbiţe de dinainte au sunat deja. Sunetul celor şase trâmbiţe evident nu este literal, deoarece acest sunet trebuie să atragă atenţia întregii lumi. De aceea, putem conchide în mod raţional că cele şase trâmbiţe sunt simbolice. Şi dacă primele şase sunt simbolice, atunci şi a şaptea este simbolică. Dovada scripturală că trâmbiţa în sens simbolic este o vestire a adevărului va fi tratată mai târziu. În această perioadă de sunare a ultimei trâmbiţe va avea loc învierea Bisericii. “Ziua Domnului” este şi “ziua în care va răsuna cornul” (|ef. 1:15, 16). Această trâmbiţă simbolică, vestirea adevărului, sună în timpul întregii “zile a Domnului”.

“Nu toţi vom adormi, dar toţi vom fi schimbaţi”

Unii au dormit în moarte până la învierea lor la întoarcerea Domnului. Dar creştinii care trăiesc în timpul prezenţei lui Cristos sunt schimbaţi într-o clipeală de ochi, fără să doarmă în moarte. Fiecare, în momentul morţii, este ridicat la nemurire.

Apocalipsa 14:13 ne dă elementul timp al învierii sfinţilor care sunt în viaţă la întoarcerea lui Cristos: “Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul … ei se vor odihni de muncile lor, căci faptele lor îi urmează”. Toţi sfinţii, chiar şi cei care trăiesc astăzi, sunt consideraţi “morţi” în acest text.

“Căci voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Colos. 3:3). Aceşti “morţi” mor. Prin cuvintele “de acum încolo” este indicat un punct în timp. Punctul în timp este întoarcerea lui Cristos. Versetele precedente descriu evenimentele din timpul prezenţei lui Cristos; apoi Apocalipsa 14:13 vorbeşte despre ceva ce are loc “de acum încolo”, adică de la întoarcerea lui Cristos. Ferice de sfinţii care mor din acel moment încolo, pentru că, deşi se odihnesc de muncile lor în trup, ei nu trebuie să aştepte în somnul morţii. “Faptele” lor îi urmează imediat ce sunt înviaţi ca să-L întâmpine pe Domnul. Astfel vedem că aceste versete învaţă învierea sfinţilor adormiţi la întoarcerea Sa; şi apoi o înviere individuală a sfinţilor rămaşi în viaţă pe măsură ce fiecare moare şi este schimbat “într-o clipeală din ochi”.

Problema citării parţiale

Spre a se dovedi adunarea instantanee a sfinţilor în viaţă la Cristos, în văzduh, se folosesc unele versete din Marea Profeţie a Domnului nostru. Se va vedea însă că acestea n-au nimic de-a face cu luarea la cer a sfinţilor în viaţă.

“Vă spun că în noaptea aceea doi inşi vor fi în acelaşi pat: unul va fi luat şi altul va fi lăsat; două femei vor măcina împreună: una va fi luată şi alta va fi lăsată; doi bărbaţi vor fi la câmp: unul va fi luat şi altul va fi lăsat.” Luca 17:34-36.

Acesta este un exemplu clasic al pericolului citării parţiale. În baza acestei citări parţiale s-ar putea gândi că cei care sunt luaţi sunt răpiţi la cer, dar versetul 37 exclude această posibilitate:

“Şi răspunzând, ucenicii i-au zis: “Unde, Doamne?” Iar El le-a spus: “Unde va fi trupul, acolo se vor strânge şi vulturii”.”

Curiozitatea ucenicilor a fost stârnită de afirmaţia lui Isus că doi oameni vor fi în anumite situaţii şi unul va fi luat. Ei au întrebat în mod specific unde vor fi luaţi. Remarcaţi că Isus n-a spus că ei vor fi răpiţi împreună cu El la întoarcerea Lui. Răspunsul Lui este: “unde este trupul, acolo se strâng vulturii”. Unii cred că trupul la care se referă aici este trupul lui Isus. Dar Matei 24:28 specifică faptul că trupul la care se adună vulturii este un trup mort sau stârv. Lecţia despre vultur din Iov 39:30 confirmă că aceasta este semnificaţia trupului. Mai mult, dacă trupul s-ar referi la trupul literal al lui Isus, atunci vulturii ar trebui să fie şi ei literali şi astfel pasajul n-ar avea nici un sens. Atât trupul cât şi vulturii sunt simbolici. Isus, evident, Îşi bazează această lecţie pe două caracteristici ale vulturilor, găsite în Iov 39:27-30: capacitatea vulturului de a-şi vedea prada (hrana) de departe şi voinţa lui de a merge la mare distanţă ca să-şi procure această hrană — unde este trupul (hrana), acolo va fi vulturul. Scripturile compară în această privinţă pe creştinii credincioşi cu vulturii. Ei au capacitatea să vadă sau să discearnă hrana spirituală de departe şi merg la distanţe mari ca să şi-o procure.

O masă îmbelşugată

Lecţia din Luca 17:34-36 este minunată. Ne amintim că Luca 17 şi Matei 24 sunt relatări ale Marii Profeţii a Domnului nostru în care El dă semne ale parousiei, prezenţei Sale. Biserica în viaţă nu poate fi răpită în momentul întoarcerii lui Cristos, pentru că ei vor fi aici pe pământ văzând semnele prezenţei Lui. Dar relaţia lor cu Domnul revenit este binecuvântată şi unică.

Capitolele 2 şi 3 din Apocalipsa descriu şapte Biserici. Mulţi creştini care cred Biblia susţin ideea că acestea reprezintă şapte etape ale Bisericii de-a lungul Veacului Evanghelic. Către Filadelfia sau etapa a şasea, Domnul spune: “Iată, Eu vin curând” (Apoc. 3:11). Dar către Laodiceea sau etapa a şaptea a Bisericii, Domnul spune: “Iată, Eu stau la uşă şi bat; dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, Eu voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine”. Apoc. 3:20.

La încheierea etapei a şasea a istoriei Bisericii, venirea Domnului este iminentă (“Iată, Eu vin curând”). Dar Domnul este de fapt aici în timpul celei de-a şaptea etape sau etapa Laodiceea a Bisericii. Dacă cineva bate la uşa noastră, el nu vine mai târziu, ci este prezent. Noi am putea refuza să auzim bătaia, sau am putea refuza să deschidem uşa, dar aceasta nu anulează faptul că acel cineva a sosit.

Tot aşa este şi cu Domnul nostru revenit. Semnele împlinite din Marea Profeţie a Domnului nostru sunt dovezi că ne aflăm în a şaptea sau în etapa Laodiceea a istoriei Bisericii, perioada în timpul căreia Domnul este prezent şi o parte din Biserică este rămasă aici pe pământ. Am putea refuza să-I auzim bătaia, adică să refuzăm să înţelegem adevărul prezenţei Sale, sau chiar să refuzăm să deschidem uşa inimilor noastre Domnului revenit. Cu toate acestea, El este prezent fie că acceptăm, fie că nu.

Pentru cei care acceptă acest adevăr, este un mare ospăţ spiritual. Ei cinează împreună cu Domnul lor revenit. Acest ospăţ din adevăr, care trebuie să fie partea binecuvântată a Bisericii de pe pământ când Se întoarce Domnul, este de asemenea menţionat în Luca 12:37-40:

“Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun că el se va încinge, îi va pune să stea la masă şi se va apropia să-i servească. Fie că vine la a doua strajă din noapte, fie că vine la a treia strajă, ferice de ei dacă-i va găsi aşa. Să ştiţi că dacă ar şti stăpânul casei la ce ceas ar veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. Şi voi deci fiţi gata, căci Fiul Omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi.”

Biserica credincioasă va veghea pentru întoarcerea Domnului. Când El Se întoarce, ei recunosc aceasta şi El îi serveşte cu un ospăţ special din adevăr. Acest ospăţ nu este în cer. Din el se împărtăşesc servitorii veghetori pe pământ. Aceste versete descriu condiţiile binecuvântate ale creştinilor credincioşi care rămân pe pământ o perioadă de timp după întoarcerea Domnului nostru. Când Domnul Se întoarce, clasa vulturilor, creştinii credincioşi, se vor aduna la acest ospăţ spiritual bogat. A doua lecţie este că vulturul poate vedea hrana de departe şi merge la mare distanţă ca să şi-o procure. Apocalipsa 18:1-5 relevă ce înseamnă această călătorie.

Fuga din Babilon

“După aceste lucruri am văzut coborându-se din cer un alt înger, care avea o mare autoritate; şi pământul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas puternic şi a zis: “A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaş al demonilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâcioase. Pentru că toate neamurile au băut din vinul mâniei desfrâului ei şi împăraţii pământului au comis adulter cu ea şi negustorii pământului s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei!” Apoi am auzit în cer alt glas, care zicea: “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei!” Pentru că păcatele ei au ajuns până la cer; şi Dumnezeu Şi-a adus aminte de nedreptăţile ei.” Apoc. 18:1-5.

Mulţi cred că îngerul puternic din primul verset este Domnul nostru revenit. Cuvântul grecesc angelos, care aici este tradus “înger”, înseamnă pur şi simplu “sol”. Apocalipsa 20:1-3 foloseşte de asemenea cuvântul “înger” sau “sol”, când se referă la Cristos venind din cer şi legându-l pe Satan. Maleahi 3:1-3, un pasaj paralel la Apocalipsa 18:1-5, vorbeşte despre Domnul nostru revenit ca despre “Solul legământului”.

Domnul nostru revenit, îngerul puternic din Apocalipsa 18:1, luminează pământul cu slava Sa. (Vom trata mai târziu şi alte versete care arată o mare lumină a adevărului în fiecare domeniu — ştiinţific, umanitar, filosofic, religios etc., care face să se cutremure pământul. Psalmul 97:1, 4.

Apocalipsa 18:2-4 arată că Domnul revenit are un mesaj împotriva Babilonului. Cei mai mulţi sunt de acord că Babilonul este sistemul creştin fals. Apocalipsa 17:5 indică atât un sistem mamă cât şi sisteme fiice. Prin urmare, Babilonul reprezintă un număr de sisteme creştine false. Remarcăm diferenţa între căderea Babilonului din Apocalipsa 18:2-4 înainte de a veni pedepsele peste el, şi distrugerea Babilonului din Apocalipsa 18:8 când vin pedepsele. De aceea, Domnul este prezent o perioadă de timp înainte de nimicirea Babilonului. Înainte de a Se întoarce, Domnul a încercat să “vindece” Babilonul (Ier. 51:9), dar el a refuzat să fie “vindecat”, şi când S-a întors l-a respins din favoare. Apocalipsa 18:2-4 se referă la căderea Babilonului din favoarea divină. Apoi în Apocalipsa 18:4, Domnul nostru revenit are un mesaj pentru toţi creştinii adevăraţi din Babilon: “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu primiţi din pedepsele ei”.

Domnul revenit a promis un mare ospăţ spiritual din adevăr, deşi cei mai mulţi creştini sunt în Babilon la întoarcerea Sa. Exact aşa cum vulturul poate vedea hrana de departe şi călătoreşte la mare distanţă ca să şi-o procure, tot aşa creştinii credincioşi vor discerne lipsa hranei spirituale din Babilon şi vor pleca. Ei trebuie să fugă din Babilon (Ier. 51:6) pentru a se bucura de ospăţul spiritual al Domnului revenit.

Aplicarea Apocalipsei 18:1-5 la începutul perioadei prezenţei lui Cristos, în timpul căreia sfinţii în viaţă sunt răpiţi treptat la Domnul, îşi găseşte confirmarea în Apocalipsa 14. Elementul timp şi mesajul din Apocalipsa 14:8 sunt exact aceleaşi cu cele din Apocalipsa 18:2.

“Apoi a urmat un alt înger, al doilea, zicând: “A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei desfrânării ei!”” Apoc. 14:8.

În perioada când se anunţă căderea Babilonului din favoare se aplică cuvintele “de acum încolo” din Apocalipsa 14:13: “Ferice de acum încolo de morţii care mor în Domnul”. Am văzut deja că Apocalipsa 14:13 dovedeşte învierea individuală a Bisericii celei vii de-a lungul unei perioade de timp. Sincronizarea elementului timp din Apocalipsa 18:1-5 şi Apocalipsa 14 sunt dovezi în plus că la întoarcerea Domnului nostru are loc o înviere treptată a Bisericii în viaţă, nu o strângere instantanee la El.

Lecţia din Luca 17:34-37 este importantă pentru toţi creştinii care trăiesc acum în timpul prezenţei Domnului nostru. Vulturii din versetul 37 sunt simbolul creştinilor credincioşi. Şi patul, moara şi câmpul din versetele 34-36 sunt simbolice. Ele reprezintă diferite condiţii spirituale din bisericile nominale. Cei de la moară, de pe câmp, din pat, care sunt luaţi, îi reprezintă pe creştinii credincioşi. Când Se întoarce Domnul, El Îşi cheamă poporul afară din Babilon. El îi atrage aşa cum vulturii sunt atraşi de hrana pentru care au vedere ascuţită şi poftă de ea. Cei veghetori şi vrednici sunt luaţi, adică părăsesc Babilonul, iar ceilalţi sunt lăsaţi să aibă parte de pedepsele care nimicesc Babilonul. Hrana de “adevăr prezent” oferită acum de Domnul nostru prezent îşi are efectul intenţionat, de a strânge pe sfinţii Săi prin ea şi la ea. Nu este strângerea mai multor oameni împreună sau într-o altă denominaţie, ci o strângere la Cristos, adevăratul şi singurul Domn şi Învăţător.

Încă o dovadă

Încă o dovadă că cel din pat, cel de la moară şi cel de pe câmp (Luca 17:34-36) nu simbolizează Biserica în viaţă răpită la cer, se găseşte în Luca 17:30-33.

“La fel va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul Omului. În ziua aceea, cine va fi pe acoperişul casei, iar bunurile lui în casă, să nu se coboare să le ia; cine va fi la câmp, de asemenea, să nu se mai întoarcă. Aduceţi-vă aminte de soţia lui Lot. Cine va căuta să-şi scape viaţa, o va pierde; şi cine o va pierde o va păstra.” Luca 17:30-33.

Dacă, aşa cum cred unii, creştinii în viaţă sunt luaţi, răpiţi instantaneu, atunci cei care sunt luaţi n-au timp să aleagă sau să facă altceva. Acest lucru este contrar versetelor 30-33. Când Fiul Omului este descoperit, cel de pe câmp are posibilitatea să se întoarcă şi cel de pe acoperişul casei poate hotărî să   coboare în casă ca să-şi ia lucrurile. Aceste versete sunt în armonie cu Luca 17:34-37, unde, asemenea vulturilor, cel din pat, de la moară şi de pe câmp sunt strânşi la un ospăţ.

Când Domnul Se întoarce şi Îşi cheamă poporul afară din Babilon (bisericile nominale), cei de pe acoperişul casei (creştinii cu un grad mai mare de spiritualitate) ar trebui să plece imediat fără a mai lua nici o povară babiloniană cu ei. Şi chiar când fuga din Babilon este începută, nici unul să nu se întoarcă înapoi cum a făcut soţia lui Lot. Versetul 32.

Versetul 33 confirmă de asemenea că aceste versete se referă la o condiţie de separare aici pe pământ. Remarcăm că după ce cineva este luat, el tot mai are posibilitatea să se întoarcă. După ce începe strângerea, cursul faptelor sale va determina dacă îşi va pierde sau îşi va câştiga viaţa.

Din scripturile precedente, discutate în acest capitol, este evident că schimbarea instantanee şi învierea atât a celor în viaţă cât şi a celor morţi în Cristos în momentul întoarcerii Sale, nu este un concept scriptural. 1 Corinteni 15:50, 51 şi                               1 Tesaloniceni 4:16, 17 arată că toţi creştinii credincioşi care au murit înainte de a doua venire vor fi înviaţi ca să fie împreună cu Domnul lor la întoarcerea Sa. De la acel timp înainte, Apocalipsa 14:13 arată că membrii în viaţă ai Bisericii de pe pământ vor fi răpiţi în mod individual la Domnul lor revenit, pe măsură ce-şi termină cursul pe pământ. Multe scripturi arată că Domnul revenit Se va descoperi într-un mod foarte deosebit creştinilor credincioşi de pe pământ şi le va oferi un ospăţ bogat de adevăr spiritual.

CAPITOLUL V

“Orice ochi Îl va vedea”

Stabilind pe baze scripturale că a doua venire a lui Cristos începe cu o prezenţă ascunsă, invizibilă, care poate fi văzută numai de Biserică prin ochiul credinţei, se ridică în mod logic întrebarea: descoperirea viitoare pentru întreaga omenire implică vedere mintală, sau vedere literală?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie să fie căutată armonia între aceste două declaraţii scripturale. Matei 24:30-31 şi Apocalipsa 1:7, luate literal, ar putea fi interpretate în sensul că toţi oamenii Îl vor vedea pe Cristos revenit cu ochii naturali. Pe de altă parte, următoarele patru scripturi stabilesc cu claritate că după ce Cristos S-a înălţat la cer omenirea nu-L va mai vedea, nici n-ar mai putea să-L vadă cu ochiul natural.

(1) “Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc şi voi veţi trăi” (Ioan 14:19). Aceasta este o afirmaţie clară a lui Isus chiar înainte de moartea şi învierea Sa, că lumea nu-L va mai vedea niciodată. Apoi El adaugă că “voi”, apostolii şi toată Biserica Îl vor vedea iarăşi. De ce? Pentru că “şi voi veţi trăi”. Aşa cum Cristos a fost înviat, la fel şi urmaşii Săi credincioşi vor fi înviaţi la a doua venire a Sa. “Lumea nu Mă va mai vedea.” Când Cristos Se va întoarce, lumea nu-L va mai vedea cu ochiul natural, dar urmaşii Săi Îl vor vedea când vor fi răpiţi împreună cu El în corpurile primite la înviere. 1 Ioan 3:2.

(2) Evrei 1:1-3 ne spune că Cristosul glorificat este reprezentarea exactă a Fiinţei Tatălui. Coloseni 1:15 vorbeşte despre Cristos, care “este chipul Dumnezeului Celui nevăzut”. Aceste scripturi ne arată că atunci când Cristos S-a înfăţişat înaintea lui Dumnezeu, El a fost reprezentarea exactă a Tatălui. Din 1 Timotei 6:16 aflăm că Cristos “locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea„. Dacă nici un om nu-L poate vedea pe Cristos după înălţarea Sa, pentru că El este reprezentarea exactă, slăvită a Tatălui ceresc, atunci nici un om nu-L poate vedea nici pe Cristosul slavei revenit.

(3) Fapte 22:6-8 şi 11-14 arată că o simplă sclipire din gloria Cristosului glorificat l-a orbit complet pe Saul din Tars. A fost nevoie de puterea lui Dumnezeu prin Anania pentru a i se reda şi numai parţial vederea lui Saul.

(4) Luca 17:20 arată că Împăratul Isus Se va întoarce neobservat. Capitolul 17 din Luca vorbeşte despre a doua prezenţă a lui Cristos, când El Se întoarce să-Şi stabilească împărăţia. Versetul 20 spune: “Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel încât să atragă atenţia”. Dacă întoarcerea lui Cristos ar fi văzută de oameni, atunci Împărăţia lui Dumnezeu ar fi şi ea văzută.

Literal sau simbolic?

Aceste patru scripturi arată că Cristosul glorificat nu va fi şi nu poate fi văzut la întoarcerea Sa. Totuşi, Apocalipsa 1:7 şi Matei 24:30 par să indice că întreaga omenire Îl va vedea pe Domnul revenit. Va fi aceasta prin vedere naturală sau prin înţelegere mintală (ca, de exemplu, când spunem, “văd, înţeleg ce vrei să spui”)? În calitate de creştini, nu ne putem permite să ne bazăm concluziile numai pe anumite scripturi şi să nu ţinem seama de altele care nu se potrivesc cu vederile noastre. Trebuie să acceptăm îndemnul “Străduieşte-te (studiază) să te prezinţi aprobat înaintea lui Dumnezeu, ca un lucrător … care împarte drept Cuvântul adevărului”. Singurul mod corect de a stabili ideea corectă a unei doctrine biblice este să se adune toate scripturile despre acel subiect şi apoi să se împartă drept, adică să se caute armonia lor. Numai atunci putem fi siguri de înţelegerea corectă. Dacă se adună toate scripturile asupra unui subiect, ele se vor armoniza, nu se vor contrazice.

Se admite în general că anumite scripturi sunt simbolice; de exemplu smochinul din Matei 24:32 care reprezintă naţiunea lui Israel şi vulturii din Luca 17:37 care simbolizează pe creştinii credincioşi. Problema este, cum să determinăm dacă un pasaj este literal sau simbolic. Ori de câte ori o interpretere literală încalcă raţiunea sau plasează pasajul în antagonism direct cu expresiile clare ale Scripturii, este un indiciu bun că pasajul trebuie considerat a fi figurat. Interpretarea lui ca simbol însă trebuie căutată în armonie cu pasajele evident clare şi literale.

Ne amintim că Ioan 14:19; 1 Timotei 6:16; Fapte 22:6-8, 11-14 şi Luca 17:20 sunt expresii clare care arată că Domnul nostru revenit nu poate fi văzut şi nu va fi văzut de ochiul uman. Aceste scripturi ar trebui citite şi recitite. Ele sunt expresii literale care nu pot fi luate simbolic.

Vederea mintală

Acum, în vederea analizării celeilalte grupe de scripturi (Mat. 24:30-31 şi Apoc. 1:7), care spun că toţi oamenii Îl vor vedea pe Domnul revenit, sunt ele literale sau simbolice? În ambele texte, cuvântul grecesc tradus “vedea” este optomai. Următoarea definiţie este din Dicţionarul explicativ al Cuvintelor Noului Testament de W. E. Vine:

OPTOMAI — a vedea; folosit (a) la modul obiectiv, cu referire la o persoană sau la un lucru văzut, sau (b) la modul subiectiv, cu referire la o impresie lăuntrică sau la o experienţă spirituală sau o ocupaţie mintală.

Astfel vedem că optomai poate însemna fie vedere literală, fie percepţie mintală. Cele ce urmează sunt exemple ale modului în care cuvântul grecesc optomai este folosit în Scriptură pentru a exprima înţelegere mintală:

Luca 3:6 — “Şi orice făptură va vedea (optomai) mântuirea lui Dumnezeu.” Noi nu vedem în mod literal mântuirea, ci o înţelegem.

Ioan 1:51 — “Apoi (Isus) i-a zis (lui Natanael): “Adevărat, adevărat vă spun că de acum încolo veţi vedea (optomai) cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi coborându-se peste Fiul Omului”.” Natanael n-a văzut niciodată literal aceasta. Într-o aluzie la scara lui Iacov, Isus spune că Fiul Omului va deveni adevărata scară de comunicare între cer şi pământ.

Încă trei exemple de optomai se găsesc în următoarele versete:

— Apocalipsa 19:10: “Fereşte-te(optomai) să faci una ca aceasta!”

— Matei 27:4: “Ce ne pasă nouă? … Treaba (optomai) ta.

— Matei 27:24: “Eu sunt nevinovat … Treaba (optomai) voastră.”

Aceste scripturi arată că în Biblie se foloseşte optomai, tradus “a vedea” în Matei 24:30-31 şi Apocalipsa 1:7, cu sensul simbolic de înţelegere mintală.

O citire atentă a textului Matei 24:30-31 şi din Apocalipsa 1:7 relevă nişte termeni care arată că sunt simboluri, şi de fapt sunt folosiţi adesea în Biblie ca simboluri. De exemplu, în următorul citat din Matei 24:30-31, cuvintele folosite adesea în sens simbolic sunt date aici în caractere cursive: “Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului, atunci toate popoarele pământului se vor boci şi vor vedea(optomai) pe Fiul Omului venind pe noriicerului cu putere şi cu mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu un răsunet puternic de trâmbiţă şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerului la cealaltă”.

Scriptura aceasta pur şi simplu nu poate fi luată literal. Pentru a o armoniza cu altele se cere o interpretare simbolică. De exemplu, unii aplică această scriptură la sfinţii în viaţă răpiţi cu Cristos la cer. Dar aici, în Matei 24:30-31, ei sunt adunaţi “de lao margine a cerului la cealaltă”. Dacă s-ar înţelege literal, sfinţii ar fi deja în ceruri când Se întoarce Cristos, şi această scriptură ar învăţa că sfinţii ar fi scoşi atunci din ceruri şi nu luaţi la ceruri. Aceasta exclude o interpretare literală a lui Matei 24:30, 31. Ea spune de asemenea că ei vor fi adunaţi din “cele patru vânturi”. Sunt adunaţi sfinţii din cele patru vânturi literale? Cei care susţin şi învaţă ideea populară despre răpire recunosc această problemă şi spun că cele patru vânturi şi cerurile din versetul 31 sunt simboluri ale faptului că Biserica va fi adunată din toate părţile pământului. Totuşi, aceasta prezintă o şi mai mare problemă. După ce regulă putem spune că “ceruri” este simbol în versetul 31, şi totuşi să insistăm că este literal în versetul 30, unde se menţionează “semnul Fiului Omului în ceruri” şi “venind pe norii cerului„? Matei 24:30-31 este ori literal ori simbolic; nu poate fi în două feluri. O aplicare literală nu are sens; de aceea ambele versete trebuie să fie în întregime simbolice.

Sensul simbolic al lui Matei 24:30-31

Cer şi ceruri sunt adesea simbolul sistemelor religioase corupte (2 Pet. 3:5-10; Isa. 34:4-5; Ioel 2:9-11). A vedea poate însemna percepţie mintală (Mat. 27:4, 24; Luca 3:6; Ioan 1:51; Apoc. 19:10). Norii reprezintă adesea necaz, ca în Ioel 2:1-2, un text paralel la Matei 24:30-31. Îngeri este tradus din cuvântul grecesc angelos care înseamnă literal sol şi se referă adesea la orice mesager al lui Dumnezeu (Apocalipsa 2 şi 3, cei şapte îngeri sau trimişi ai Bisericii). Trâmbiţele sunt adesea folosite ca simbol al vestirii adevărului (1 Cor. 14:8; Ioel 2:1).

Cu aceste simboluri în minte, cuvintele din Matei 24:30, 31 devin pline de sens. Aici Învăţătorul ne spune în versetul 30 că unul din primele semne sau dovezi ale întoarcerii Sale va fi în cer, adică în sistemele religioase corupte. Versetul 29 vorbeşte despre clătinarea puterilor cerurilor. Influenţele revoluţionare agnostice s-au infiltrat în biserici. Bătălia care a urmat între fundamentalişti şi modernişti a sfâşiat grav cerurile bisericii. Catolicismul a fost zguduit de asemenea. Fiul Omului vine pe “norii cerului”, adică în timpul acestui necaz care clatină bisericile. Relatarea lui Luca adaugă “strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă”. Această strâmtorare mondială atât în biserici cât şi în lume va creşte în intensitate până când toate popoarele pământului se vor jeli din pricina ei. În cele din urmă “vor vedea (discerne) pe Fiul Omului venind pe norii” strâmtorării, adică îşi vor da seama că strâmtorarea este rezultatul întoarcerii Domnului nostru. În timp ce cerurile (bisericile nominale) din Matei 24:30 sunt clătinate, versetul 31 arată că Domnul revenit va “trimite pe îngerii (mesagerii) Săi cu un răsunet puternic de trâmbiţă şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor (sistemelor bisericeşti corupte) până la cealaltă”. Apocalipsa 18:1-4, un pasaj paralel, confirmă că această trâmbiţă este vestirea adevărului. Prin această mare vestire a adevărului, servitorii credincioşi ai lui Dumnezeu vor chema poporul Domnului să iasă din Babilon.

Sensul simbolic al Apocalipsei 1:7

“Iată, El vine cu norii (într-un timp de strâmtorare) şi orice ochi Îl va vedea (optomai, discerne; pe măsură ce necazul se va intensifica, va deveni mai evident că ziua mâniei lui Dumnezeu a sosit), şi cei care L-au străpuns (naţiunea evreiască va discerne în mod deosebit prezenţa lui Cristos în faza din urmă a timpului de strâmtorare când ei vor fi scăpaţi de invazia mai multor popoare — Ezec. 38, 39; Zah. 12:10). Şi toate seminţiile pământului vor plânge din pricina Lui (pe măsură ce ziua mâniei se va intensifica, toţi vor avea parte de multă suferinţă şi durere).”

Apocalipsa 1:7 nu poate fi luat literal deoarece aceia care L-au străpuns în mod literal pe Isus au murit demult. Dacă “cei care L-au străpuns” simbolizează pe poporul evreu aflat în viaţă, atunci “norii” şi “orice ochi” care-L va vedea trebuie să fie de asemenea simbolice.

Astfel găsim că Biblia nu se contrazice. Multe scripturi arată clar că Domnul revenit nu poate fi văzut în mod literal de om. În armonie cu aceasta, cele câteva scripturi care spun că omenirea Îl va vedea pe Cristos revenit, sunt evident simbolice şi arată o discernere mintală a prezenţei lui Cristos.

(O dovadă scripturală mai detaliată în legătură cu explicaţia simbolică a lui Matei 24:30-31, Apocalipsa 1:7 şi a tuturor celorlalte scripturi în care cuvântul “a vedea” arată percepţia mintală a întoarcerii lui Cristos, se găseşte în Anexa C, pag. 75-86).

CAPITOLUL VI

Omul păcatului

În a doua epistolă către Tesaloniceni, apostolul Pavel arată că două evenimente trebuie să preceadă a doua prezenţă a Domnului nostru: (1) o mare depărtare de la credinţa iniţială, apostolică; şi (2) apariţia omului păcatului, Anticristul (2 Tes. 2:3). Nici o interpretare a celei de-a doua veniri a Domnului nostru care nu reuşeşte să identifice aceste două evenimente n-ar trebui luată în serios. După ce am dovedit că Domnul nostru S-a întors deja, acum vom continua prin a arăta că omul păcatului a venit într-adevăr, împlinind fiecare detaliu al descrierii profetice.

Să remarcăm însă mai întâi dezacordul unora dintre vederile curente cu această profeţie. Unii pretind că Domnul Isus vine mai întâi în secret ca să-Şi ia sfinţii şi apoi apare omul păcatului. La acest punct este instructivă o examinare a unei erori făcute de Biserica timpurie. Recunoscând faptul că Cristos trebuia să vină în mod invizibil, ca un hoţ (1 Tes. 5:4; Apoc. 16:15), unii credincioşi din timpul lui Pavel au ajuns la concluzia că Isus era deja prezent şi că, prin urmare, învierea celor morţi în Cristos a avut loc deja (2 Tes. 2:1-2; 2 Tim. 2:18). Ca să corecteze această greşeală, Pavel a găsit necesar să-i sfătuiască: “Să nu vă lăsaţi clătinaţi aşa de repede în mintea voastră … ca şi cum ziua Domnului ar fi venit (în greacă, enistemi) chiar. Nimeni să nu vă amăgească în vreun fel, căci nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credinţă şi de a se fi descoperit omul păcatului, fiul pierzării” (2 Tes. 2:2, 3). Remarcăm, prezenţa invizibilă a lui Cristos este precedată, nu urmată de descoperirea lui Anticrist. De asemenea, versetele 1 şi 3 arată că omul păcatului precedă două evenimente: (1) “venirea Domnului”; şi (2) “strângerea noastră laolaltă la El”. Aceasta elimină posibilitatea luării la cer a creştinilor înainte ca omul păcatului să fie descoperit.

Ar trebui să se observe mai departe că Pavel n-a încercat să le corecteze greşeala întrebându-i dacă l-au văzut pe Isus cu ochii lor naturali, sau au auzit o trâmbiţă literală, sau dacă au văzut un număr mare de creştini dispărând deodată. Dacă astfel de argumente ar fi fost potrivite, Pavel le-ar fi folosit cu siguranţă. Ideea de prezenţă invizibilă era deci corectă: Ziua Domnului va veni în linişte, ca un hoţ asupra lumii şi mulţi vor fi surprinşi de venirea ei neaşteptată (1 Tes. 5:2-4). Greşeala credincioşilor din zilele acelea nu era cu privire la ce să aştepte, ci când. Aşteptând cu mare nerăbdare întoarcerea lui Cristos, ca o împlinire a tuturor speranţelor lor, ei erau înclinaţi să accepte fără spirit critic orice învăţătură, până acolo încât să creadă că Domnul lor cel mult aşteptat era prezent, sau era aproape venit.

“Taina fărădelegii”

Să citim din nou 2 Tesaloniceni 2:3-8. În versetele 7 şi 8, Pavel numeşte pe “omul păcatului” “taina fărădelegii” şi spune că “ea”, nu “el”, începuse deja să lucreze în timpul lui. Acesta nu poate fi un om literal; acum ar fi în vârstă de aproape două mii de ani. De ce l-a numit Pavel “omul păcatului”, “taina fărădelegii”? Ne amintim de frumoasa taină despre care vorbeşte Pavel în Efeseni 5:30-32, Coloseni 1:26-27 şi 1 Corinteni 12:12-28. Cristos nu este “un singur membru, ci multe”. După cum corpul uman este format din multe membre, tot aşa este şi corpul lui Cristos, Biserica. Comparaţia lui Pavel este clară. Exact aşa cum există o clasă tainică de credincioşi drepţi şi îndreptăţiţi care formează Cristosul, tot aşa există o clasă tainică a fărădelegii (lucrători răi) care formează Anticristul. Modul în care foloseşte Pavel expresiile “omul păcatului” şi “taina fărădelegii” din versetele 3, 7 şi 8 dovedeşte că el se referă la acelaşi lucru.

Originea omului păcatului

Pentru a trasa originea omului păcatului trebuie să începem chiar din timpul lui Pavel. Scriind Bisericii din Tesalonic, el i-a avertizat spunând: “Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum să fie dat la o parte. Şi atunci se va descoperi acel nelegiuit” (2 Tes. 2:7, 8). Principiul anticrist a găsit un pământ fertil în ambiţiile celor mari de a “stăpâni peste cei încredinţaţi lor” (1 Pet. 5:3) şi în dorinţa unora de a evita calea sacrificiului pe care a stabilit-o Isus. Când Imperiul Roman, cel care era piedica, şi-a încetat împotrivirea faţă de creştinism, acest spirit al ambiţiei lumeşti a înflorit rapid dând naştere papalităţii. “După cum aţi auzit că vine Antihrist” scrie Apostolul Ioan, “să ştiţi că acum s-au ridicat mulţi antihrişti” (1 Ioan 2:18). Subliniind că spiritul lui Anticrist lucra deja, în restul capitolului el continuă să dea sfaturi cum să scape de influenţa lui atunci când va veni.

Nici un protestant nu va nega că în primele secole ale Veacului Evanghelic a existat o “mare lepădare” de credinţa creştină adevărată. Ritualuri pompoase şi ceremonii complicate au înlocuit propovăduirea simplă a Evangheliei. Mântuirea nu mai era căutată numai prin sângele lui Cristos, ci prin apa sfinţită, moaştele sfinţilor, medalioane şi talismane, mătănii şi intervenţia Mariei. Mulţimile se îngrămădeau la templele păgâne convertite ca să se roage şi să se închine tot aceloraşi idoli pe care păgânii îi veneraseră cu puţin timp înainte. Numele statuilor au fost pur şi simplu schimbate din cele ale zeilor şi eroilor păgâni în cele ale martirilor şi sfinţilor creştini. Împăratul Roman, care, ca Pontifex Maximus (“conducător religios principal”), fusese capul tuturor preoţilor păgâni, şi-a cedat funcţia în favoarea Episcopului Romei, noul Pontifex Maximus. În timp ce împăraţii Romei pretinseseră că deţin cheile lui Ianus şi ale Cybelei, noii pontifi supremi, îmbrăcaţi la fel ca înainte-mergătorii lor, pretindeau că deţin cheile Sfântului Petru şi încercau să dovedească faptul că Apostolul Petru a fost Episcopul Romei; ceva cu totul neconfirmat de istorie.

Omul păcatului, apărut din apostazie aşa cum a prevăzut Pavel, s-a înălţat “mai presus de tot ce se numeşte “Dumnezeu” sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în templul lui Dumnezeu, prezentându-se drept Dumnezeu” (2 Tes. 2:4). Templul la care se referă Pavel nu este o clădire literală, ci este Biserica lui Dumnezeu, pentru că el declară altundeva: “Noi suntem templul Dumnezeului Celui viu” (2 Cor. 6:16). Înălţarea de sine a episcopilor Romei în templul (Biserica) lui Dumnezeu a fost peste măsură de extravagantă. Asumându-şi prerogative divine, ei pretindeau că orice fiinţă umană trebuie să se supună autorităţii lor. “Papa ţine locul adevăratului Dumnezeu”, a declarat Papa Inocenţiu al treilea (1198-1216 d. Cr.). Conciliul Lateran (1123 d. Cr.) l-a aclamat pe papa ca “Prinţul Universului”. Sfântul Bernard   (1090-1153 d. Cr.) a scris că “nimeni, în afară de Dumnezeu, nu este ca papa, nici în cer nici pe pământ”. Şi Papa Nicolae (858-867 d. Cr.) s-a lăudat că Constantin îi “conferise papei denumirea de Dumnezeu, care deci, fiind Dumnezeu, nu poate fi judecat de om”.

Oricât de uimitoare sunt aceste pretenţii false, ele au înşelat întreaga lume creştină în timpul celei mai mari părţi a domniei întunecate a papalităţii (Apoc. 13:5, 6). Numai puţini credincioşi au scăpat de influenţa lor dăunătoare şi au rămas loiali adevăratului lor Domn şi Cap. Şi să se remarce că prefixul grecesc “anti” înseamnă nu numai “împotrivă” sau “opus”, ci şi “în locul”. (A se vedea concordanţa Strong sau Vine.) Astfel deci, Anticristul nu este pur şi simplu un împotrivitor al Domnului nostru şi al adevărului Său, ci un impostor, un uzurpator al poziţiei Sale. Chiar atribuind cele mai curate motive papilor, papalitatea ar fi totuşi Anticristul, pentru că, pretinzând a fi “vicarul lui Cristos” pe pământ şi “capul suprem al Bisericii”, fiecare papă la rândul lui şi-a aplicat sieşi promisiunile mesianice şi numele scripturale. Chiar şi împăraţilor li se cerea să sărute degetul de la picior al papei, ca presupusă împlinire a Psalmului 2:12, “sărutaţi pe Fiul ca să nu Se mânie”.

Sistemul — nu indivizii

Desigur, noi nu vrem să spunem că vreunul dintre papi a fost Anticristul, şi cu atât mai puţin că fiecare catolic sau fiecare papă este un om al păcatului. Ceea ce afirmăm este că omul păcatului, Anticristul, “taina fărădelegii” este sistemul papal, nu o persoană.

Anticristul în alte profeţii

În general se recunoaşte că “cornul mic” al celei de-a patra fiare din Daniel 7 şi leopardul din Apocalipsa 13 sunt simbolul lui Anticrist. Întrebarea este dacă acestea reprezintă un om al păcatului literal sau un sistem. Unii cred că cele patru fiare din Daniel 7 reprezintă patru împărăţii. A patra fiară este Imperiul Roman şi “cornul mic” al acestei fiare reprezintă o singură persoană care este omul păcatului. Totuşi ei pretind că leopardul din Apocalipsa 13 nu simbolizează o împărăţie, ci un om al păcatului personal, iar cele zece coarne ilustrează zece guverne care susţin pe acest dictator mondial.

Aici ne confruntăm cu o încălcare elementară a interpretării scripturale. Când Biblia identifică un simbol, a da simbolului un alt înţeles înseamnă a păşi pe teren nesigur. Daniel 7 afirmă clar că fiarele reprezintă împărăţii şi numeşte împărăţiile: Babilonul, Medo-Persia, Grecia, Roma. Prin ce logică fiarele din Apocalipsa sunt simboluri ale unui individ, când fiarele din Daniel sunt în mod evident împărăţii? De asemenea, nu este oare inconsecvent a pretinde că acel “corn mic” din Daniel este un om, în timp ce coarnele din Apocalipsa sunt împărăţii? Consecvenţa cere o aplicare uniformă a fiarelor şi coarnelor atât în Daniel cât şi în Apocalipsa.

Daniel capitolul 7 

Câteva fapte privitoare la “cornul mic” dovedesc că Anticristul este un sistem şi nu un individ. Daniel 7:25 arată că “cornul mic … va nimici pe sfinţii Celui Prea Înalt”. Ideea că un Anticrist personal va nimici pe sfinţi în timpul unui “necaz de şapte ani” viitor prezintă o dilemă. Dacă, după cum pretind unii, adevărata Biserică este luată la cer înainte de “necaz”, cine sunt “sfinţii Celui Prea Înalt”, care sunt persecutaţi de omul păcatului? Ei răspund că aceştia sunt sfinţii “care vin din necazul cel mare”, din Apocalipsa 7, şi nu sfinţii sau Biserica lui Cristos care sunt luaţi înainte de necaz. Ei mai spun că sfinţii “care vin din necazul cel mare” vor fi în Împărăţie, dar nu vor domni cu Cristos în Împărăţia Sa. Domnia, spun ei, este rezervată exclusiv Bisericii lui Cristos.

Cu aceasta, ideea despre un viitor om al păcatului literal se năruie. În Daniel 7:13-14, Cristos este adus înaintea Tatălui Ceresc şi I Se dă Împărăţia. În Daniel 7:18 şi 22, “sfinţii Celui Prea Înalt”, aceiaşi sfinţi care sunt persecutaţi de “cornul mic”, de omul păcatului, primesc Împărăţia. Ne amintim că numai Cristos şi Biserica Sa domnesc în Împărăţie. De aceea, “sfinţii Celui Prea Înalt” din Daniel 7 nu sunt sfinţii “care vin din necazul cel mare”, ci sunt Biserica lui Cristos care domneşte cu Cristos. Aceasta ne dă şi elementul timp al omului păcatului. “Cornul mic” persecută pe aceşti sfinţi, în consecinţă, “cornul mic”, omul păcatului, este descoperit fie înaintea Zilei lui Cristos, fie înainte de a avea loc necazul.

Daniel 7:25 dărâmă toată ideea “strâmtorării de şapte ani”. Daniel 7:25 arată că “sfinţii Celui Prea Înalt” sunt nimiciţi de “cornul mic” o perioadă de “un timp, două timpuri şi jumătate de timp”, perioadă care se referă la trei ani şi jumătate sau 1260 de zile, după cum cei mai mulţi vor fi de acord. Am văzut deja că sfinţii persecutaţi de omul păcatului sunt Biserica, cei care domnesc cu Cristos, şi nu sfinţii care vin din necazul cel mare. Prin urmare, Biserica este persecutată 1260 de zile. De aceea, perioada de 1260 de zile are loc înaintea marii strâmtorări şi nu este parte din strâmtorare.

1260 de zile

Ce este această perioadă de 1260 de zile şi când a avut loc? Biblia îşi este propriul ei interpret. Aceasta înseamnă că Domnul a pus în Biblie anumite reguli pentru interpretarea simbolurilor, pildelor, profeţiilor timpului etc. Dacă ignorăm aceste reguli scripturale de bază, atunci înţelegerea noastră va fi confuză. Regula scripturală pentru interpretarea profeţiei timpului se găseşte în Ezechiel 4:1-8. Aici ni se dă o perioadă de 390 de zile, iar în Ezechiel 4:6 citim, “ţi-am rânduit o zi pentru fiecare an”. Prin această regulă de interpretare stabilită de către Dumnezeu, 390 de zile sunt egale cu 390 de ani. Prin urmare, toţi sunt de acord că şaptezeci de săptămâni (7 săptămâni înmulţit cu 7 zile fac 490 de zile) din Daniel 9:24-27 se referă la 490 de ani şi nu la 490 de zile. Aceasta se bazează pe cheia mai sus menţionată, că o zi este un an, dată în Ezechiel 4:6. Atunci, de ce unii fac o excepţie cu cele 1260 de zile din Daniel şi Apocalipsa şi insistă că este o perioadă literală de 1260 de zile? Potrivit regulii Domnului din Ezechiel 4:6, o zi pentru un an, aceasta ar fi o perioadă de 1260 de ani. Mulţi cercetători ai profeţiei aplică aceasta la perioada între 539 d. Cr. şi 1799. În 539 d. Cr., ultimul dintre cele trei coarne (puteri civile), care a stat în calea Papei de la Roma pentru a fi recunoscut ca şi conducătorul civil al Romei, a fost îndepărtat (Dan. 7:8). Ne amintim că în profeţie coarnele ilustrează în mod constant puterile civile sau guvernamentale. Papa era deja recunoscut ca şi conducătorul religios suprem al imperiului. Anul 539 d. Cr. marchează începutul puterii civile a papalităţii (“cornul mic”). Timp de 1260 de ani papalitatea, omul păcatului, a persecutat nemilos pe adevărata Biserică (Dan. 7:25), până când puterea persecutoare a papalităţii a fost zdrobită de Napoleon, prin aceea că în 1799 l-a luat pe papa prizonier. Această persecuţie a atins apogeul prin aşa-numita Sfânta Inchiziţie. Întemeiată de Papa Inocenţiu al III-lea în 1204 d. Cr., inchiziţia a fost aplicată cu o cruzime inimaginabilă în fiecare ţară, şi aşa-zisul “oficiu sfânt” al Inchiziţiei a continuat masacrul până când armatele lui Napoleon au pus capăt faptelor acestuia. Sate şi oraşe întregi au fost măcelărite fără discriminare în baza teoriei că “Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi”. Zeci de mii au fost arşi de vii pe rug, în timp ce nenumăraţi alţii au fost supuşi celor mai oribile invenţii de tortură. Pe lângă cele mai spectaculoase crime ale Inchiziţiei, zdrobirea necruţătoare, continuă a persoanelor individuale timp de mai multe secole prezintă desigur o scenă înspăimântătoare. Nu-i de mirare că profetul Daniel a fost alarmat! (Dan. 7:28). Luarea papei ca prizonier de către Napoleon şi moartea lui în 1799 a pus capăt uneia din cele mai sângeroase perioade din istorie, 1260 de ani de persecuţie a sfinţilor de către papalitate.

Scripturile nu vorbesc de “strâmtorarea de şapte ani”, nici de două perioade de 1260 de zile una după alta. Următoarele citate sunt singurele locuri unde Biblia menţionează cele 1260 de zile: Daniel 7:25; 12:7; Apocalipsa 11:2, 3; 12:6, 14; 13:5. Fiecare este în acord cu Daniel 7:25. Poporul sfânt din Daniel 12:7, cetatea sfântă (indentificată în Apocalipsa 21:2 cu mireasa lui Cristos) din Apocalipsa 11:2, femeia (simbolul Bisericii, 2 Cor. 11:2) din Apocalipsa 12:6, 14, sfinţii din Apocalipsa 13:5, 7, toate acestea arată că Biserica lui Cristos este persecutată de către Anticrist timp de 1260 de zile. Şi regula biblică pentru profeţia timpului este o zi pentru un an (Ezec. 4:6). În timpul celor 1260 de ani de persecuţie a Bisericii de către papalitate, cei doi martori ai lui Dumnezeu (Apoc. 11:3 — Noul şi Vechiul Testament) au mărturisit îmbrăcaţi în saci — într-o limbă moartă, latina.

Semnele distinctive ale lui Anticrist

Daniel 7:25 arată patru caracteristici prin care poate fi identificat omul păcatului. “El (1) va rosti cuvinte împotriva Celui Prea Înalt, (2) va nimici pe sfinţii Celui Prea Înalt şi (3) se va gândi să schimbe timpurile şi (4) legea”.

Am examinat deja primele două puncte: cuvintele absurde prin care papii au pretins a fi “ca Dumnezeu” şi nimicirea adevăratei Biserici de către papalitate. Papalitatea într-adevăr “a schimbat timpurile”. Nefiind dispusă să aştepte desfăşurarea planului lui Dumnezeu, papalitatea a schimbat timpul Împărăţiei lui Cristos. A declarat că domnia lui Cristos a început deja, şi a aplicat scripturile referitoare la gloria milenară a lui Cristos la stăpânirea necontestată a papilor până la 1799. (Biblia Douay, prima ediţie, nota de subsol la Apocalipsa 20:2). Alt exemplu de încercare a papalităţii să “schimbe timpurile” este schimbarea calendarului.

A schimbat papalitatea legile? Preceptele şi poruncile lui Dumnezeu au însemnat prea puţin. Prin pretinsul drept de a emite “dezlegări”, papii au pus deoparte adesea legile morale. Uciderea ereticilor era vrednică de laudă, jurămintele şi contractele erau anulate şi tortura era declarată “act de credinţă”. Spionajul, intriga, mărturia mincinoasă şi furtul erau declarate fapte virtuoase atunci când se făceau în slujba bisericii. Mai mult, nemulţumindu-se cu înlăturarea legilor divine, papii erau totdeauna gata să creeze altele noi, dacă împrejurările o cereau. A fost prescris celibatul clericilor, a fost interzis timp de secole consumul cărnii vinerea, au fost percepute taxe bisericeşti şi libertăţile oamenilor au fost adesea îngrădite.

Într-adevăr, cele patru semne distinctive ale omului păcatului date în Daniel 7:25 au fost împlinite în domnia josnică a papalităţii, în special până în anul 1799. De aceea Martin Luther şi ceilalţi reformatori au identificat sistemul papal cu Anticristul. Omul păcatului a fost deja descoperit, de aceea nu mai rămâne nici o obiecţie că Domnul nostru este acum prezent (2 Tes. 2:3).

Având înaintea noastră mărturia combinată a profeţiilor referitoare la întoarcerea Domnului nostru, putem avea încredere deplină că este prezent, la fel ca aceia care au fost martori oculari pe Muntele Schimbării la Faţă la prima venire a Sa. 2 Pet. 1:16-18.

De fapt, încrederea noastră în întoarcerea lui Isus este “mai sigură” în baza profeţiilor:

“Şi avem cuvântul prorociei şi mai sigur, la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre.” 2 Pet. 1:19.

Veghetorii, copiii luminii, văd zorii zilei şi Luceafărul lor de dimineaţă, Isus, ridicându-Se la orizont, în timp ce lumea doarme încă. Această cunoştinţă binecuvântată le întăreşte şi le umple de energie inimile atât de mult, încât sunt sfinţiţi într-un mod în care altfel n-ar fi putut fi. El Şi-a ţinut promisiunea, a venit din nou.

Ei văd sclipirile Soarelui Dreptăţii care va răsări în cele din urmă cu “vindecare sub aripile Lui” (Mal. 4:2) pentru a binecuvânta creaţia gemândă. Cu bucurie îşi dau seama că şi ei vor fi cu El, pentru că “cei drepţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor”. Mat. 13:43.

 ANEXA A

O listă a tuturor textelor scripturale în care apare cuvântul grecesc parousia

Ceea ce urmează este o listă a tuturor versetelor în care apare cuvântul grecesc parousia (în această listă este tradus corect prezenţă):

“Şi care va fi semnul prezenţei Tale?” Matei 24:3.

“Aşa va fi şi prezenţa Fiului Omului.” Mat. 24:27, 37, 39.

“Apoi, la prezenţa Lui, cei care sunt ai lui Hristos.” 1 Corinteni 15:23.

“Căci cine este nădejdea, sau bucuria, sau cununa noastră de laudă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la prezenţa Lui?” 1 Tesaloniceni 2:19.

“Ca să vi se întărească inimile şi să fie fără vreo învinuire în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, la prezenţaDomnului nostru Isus.” 1 Tesaloniceni 3:13.

“Noi, cei vii, care rămânem până la prezenţa Domnului, nu vom lua-o înaintea celor care au adormit.” 1 Tesaloniceni 4:15. “Să fie păzite întregi, fără vină, la prezenţa Domnului nostru Isus Hristos.” 1 Tesaloniceni 5:23.

“Cât priveşte prezenţa Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă la El.”                     2 Tesaloniceni 2:1.

“Şi atunci se va descoperi acel nelegiuit, pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea gurii Sale şi-l va desfiinţa cu arătarea (epifaniaprezenţei Sale.” 2 Tesaloniceni 2:8.

Prezenţa Lui este prin … .” 2 Tesaloniceni 2:9.

“Fiţi deci îndelung răbdători, fraţilor, până la prezenţa Domnului.” Iacov 5:7.

“Fiţi şi voi îndelung răbdători, întăriţi-vă inimile, căci prezenţa Domnului este aproape.” Iacov 5:8.

“Puterea şi prezenţa Domnului nostru Isus Hristos.” 2 Petru 1:16.

“În zilele din urmă vor veni (în Biserică) batjocoritori plini de batjocuri, umblând după poftele (dorinţele) lor, şi zicând: “Unde este făgăduinţa prezenţei Lui?”” 2 Petru 3:3, 4.

“Grăbind prezenţa zilei Lui.” 2 Petru 3:12.

“Atunci când Se va arăta El, să avem îndrăzneală şi, la prezenţa Lui, să nu rămânem de ruşine înaintea Lui.” 1 Ioan 2:28.

““De fapt”, zic ei, “epistolele lui sunt cu greutate şi pline de putere; dar prezenţa lui în trup este slabă şi cuvântul lui de dispreţuit””. 2 Corinteni 10:10.

“Astfel, deci, preaiubiţii mei, după cum totdeauna aţi ascultat, nu numai în prezenţa mea, dar acum şi mai mult în absenţa mea, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur.” Filipeni 2:12.

“Mă bucur de prezenţa lui Ştefana.” 1 Corinteni 16:17.

“Dar Dumnezeu, care mângâie pe cei smeriţi, ne-a mângâiat prin prezenţa lui Tit. Şi nu numai prin prezenţa lui.” 2 Corinteni 7:6, 7.

“Pentru ca prin prezenţa mea la voi … .” Filipeni 1:26.

ANEXA B

Originea şi evaluarea scripturală a teoriei “strâmtorării de şapte ani”

Mulţi susţin teoria “strâmtorării de şapte ani”, care spune pe scurt următoarele: Cristos Se întoarce pe pământ în secret ca să “răpească” Biserica şi s-o ia la cer. Aceasta va fi urmată (nu cu necesitate imediat) de şapte ani literali de strâmtorare în timpul cărora intră pe scena lumii “omul păcatului”. La încheierea celor şapte ani, Cristos Se întoarce cu Biserica în mod public (“orice ochi Îl va vedea”), îl nimiceşte pe anticrist şi pe prorocul mincinos şi începe domnia Sa Milenară. Există variante ale teoriei “strâmtorării de şapte ani”. Unii cred că Cristos Îşi adună Biserica la mijlocul celor şapte ani şi numesc acest concept “răpirea de la mijlocul strâmtorării”. Alţii susţin că Biserica este luată după strâmtorare, şi acest concept ei îl numesc “răpirea poststrâmtorare”.

Teoria “strâmtorării de şapte ani” îşi are rădăcinile în dispensaţionalism, care la rândul lui îşi are originea, nu în protestantismul istoric, ci în anii 1800 prin J. N. Darby, conducătorul segmentului majoritar al Fraţilor Plymouth, un grup minunat de oameni, care reprezintă doar slab protestantismul istoric.

Un lucru care produce mai mare dezorientare este că Darby a reînsufleţit vederile contrareformatoare ale unui iezuit spaniol numit Ribera. Un concept de bază al Reformei este că papalitatea ca sistem este Anticristul şi că mult din cartea Apocalipsei îşi are împlinirea în timpul istoriei Bisericii. În 1590, Ribera a publicat un comentariu asupra Apocalipsei, ca o contrainterpretare a celei date de protestantism, în care el a aplicat totul, în afara primelor capitole ale Apocalipsei, la timpul sfârşitului, şi că Anticristul va fi o singură persoană rea (nu un sistem) care va conduce lumea timp de trei ani şi jumătate la timpul sfârşitului.

Darby pretindea că toate evenimentele din Apocalipsa, de la capitolul 6 până la capitolul 19, au loc în timpul “strâmtorării de şapte ani”. Totuşi, nimic din cartea Apocalipsei nu spune, sau nici măcar nu face aluzie că cele şapte peceţi sunt rupte, cele şapte trâmbiţe sună şi cele şapte pedepse sunt vărsate într-o perioadă de şapte ani. Nici măcar nu este menţionată în cartea Apocalipsei o perioadă de şapte ani. De fapt este menţionată o perioadă de trei ani şi jumătate. Totuşi, aceasta nu este nicăieri indicată a fi jumătatea unei perioade de şapte ani. Poate fi dovedit uşor din Scripturi că cei trei ani şi jumătate survin înaintea strâmtorării. (A se vedea paginile 62-66). De aceea, reformatori ca Wycliffe, Luther, Calvin, Wesley au crezut că cei trei ani şi jumătate sau cele 1260 de zile sunt simbolul perioadei de 1260 de ani care a început înainte de timpul lor şi s-a extins până la “timpul sfârşitului”.

Conceptul “strâmtorării de şapte ani” se bazează exclusiv pe o aplicare nepotrivită a lui Daniel 9:24-27, care vorbeşte despre o perioadă de şaptezeci de săptămâni hotărâtă asupra poporului evreu. Şaptezeci de săptămâni sunt egale cu 490 de zile. Cu toţii sunt de acord, pe baza lui Ezechiel 4:6 — o zi pentru un an — că aceste şaptezeci de săptămâni fac, nu 490 de zile literale, ci 490 de ani. Iarăşi, există unanimitate asupra faptului că cele 69 de săptămâni din Daniel 9:25 marchează perioada de la decretul dat în zilele lui Neemia până la prima venire a lui Cristos. Versetul 26 declară că “după” cele 69 de săptămâni “Unsul (Cristos) va fi stârpit”. Versetul 27 arată că “la jumătatea săptămânii (a şaptezecea), el (Cristosul) va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare”. Moartea lui Cristos a pus capăt necesităţii de a mai fi oferite jertfe tipice de către preoţimea lui Israel.

Să luăm bine seama că Daniel 9:26 spune că “după” cele 69 de săptămâni, “Unsul (Cristosul) va fi stârpit”. Cuvântul ebraic achor înseamnă după. Nu înseamnă în sau în timpul. Totuşi, cei care pledează pentru strâmtorarea de şapte ani spun că Mesia a fost stârpit în sau în timpul celei de-a 69-a săptămâni. Aceasta este o interpretare greşită a versetului 26, care spune clar că “după” 69 de săptămâni Cristosul va fi stârpit. Săptămâna a 70-a este după 69 de săptămâni şi versetul 27 arată clar că Cristos a murit la mijlocul celei de-a 70-a săptămâni. De aceea, perioada de şapte ani din săptămâna a 70-a nu este lăsată până la sfârşitul Vârstei Creştine. Astfel conceptul strâmtorării de şapte ani cade.

Poziţia istorică a protestantismului timp de 300 de ani de la Reformă încoace a fost că a 70-a săptămână urmează imediat celor 69 de săptămâni şi s-a împlinit cu moartea lui Cristos “la jumătatea” (în mijlocul) ei. În secolul al 19-lea dispensaţionaliştii au venit şi au spus: “Nu-i aşa, există o paranteză între cele 69 de săptămâni şi a 70-a. Acest interval este perioada dintre prima venire şi răpire”. Ei mai spun: “A 70-a săptămână, şapte ani, începe să se numere. Şi “El” din Daniel 9:27 nu este Cristos, ci anticrist, şi cei şapte ani din săptămâna a 70-a sunt “strâmtorarea de şapte ani” în care se împlinesc capitolele 6-19 din Apocalipsa”. Faptul că acest interval este o simplă presupunere, care nu se bazează pe Scripturi, pare să conteze prea puţin pentru aceşti dispensaţionalişti.

ANEXA C

Toate scripturile în care apare cuvântul “a vedea” în legătură cu a doua venire a Domnului

Matei 24:30, 31 — “Atunci se va arăta în cer semnul Fiului Omului, atunci toate popoarele pământului se vor boci şi vor vedeape Fiul Omului venind pe norii cerului cu putere şi cu mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu un răsunet puternic de trâmbiţă şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă.”

După cum s-a arătat la paginile 47 şi 48, Matei 24:30-31 nu poate fi luat literal. Cele ce urmează sunt o analiză scripturală a simbolurilor din acest pasaj profund figurat.

Cer şi ceruri

Isaia 34:2-8, vorbind despre nimicirea din timpul Zilei Domnului, spune că “toată oştirea (mulţimea) cerurilor piere … şi toată oştirea lor cade … . “Căci sabia Mea s-a îmbătat în ceruri”” (versetele 4, 5). Cerurile fizice nu conţin mulţimi de oameni. Dar oamenii din cerurile simbolice (sistemele religioase corupte) vor suferi fiindcă speranţele lor false vor fi nimicite (simbolizat prin sabia plină de sânge). Ioel 2 descrie Ziua Domnului. Versetele 9-11 vorbesc despre o mare armată care face să se “cutremure” pământul şi să se “zguduie” cerurile. Cerurile fizice nu se cutremură în faţa unei armate, dar forţele revoluţionare vor înspăimânta şi vor răsturna cerurile bisericii nominale. Cerurile din Ioel 2:10 trebuie să fie aceleaşi ca în Matei 24:29-31, pentru că în cerurile din ambele pasaje, soarele şi luna se întunecă simbolic.

Norii

Ioel 2, o scriptură paralelă la Matei 24:29-31, arată că norii simbolizează necaz. În Ioel 2:1, 2 se face referire la “nori” care devin îngrozitor de ameninţători în zorile timpurii ale noii zile a Domnului. “O zi de nori şi de întunecime; ca zorile dimineţii care se întind peste munţi — un popor mare şi puternic cum n-a mai fost vreodată şi nici nu va mai fi în decursul anilor, generaţie după generaţie.”

Se va observa din aceasta că “norii” care apar în zorile timpurii ale zilei prezenţei Domnului constau de fapt într-un “popor mare şi puternic”, cum n-a mai fost cunoscut niciodată unul asemănător. Evident aceasta este o referire la ridicarea unor forţe armate atât de înspăimântătoare încât civilizaţia se va zgudui şi va cădea sub impactul luptei revoluţionare pe care aceste forţe o vor precipita. Aceşti nori ai strâmtorării sunt vizibili chiar şi acum.

A vedea

S-a stabilit deja că cuvântul grecesc optomai poate însemna percepţie mintală (pag. 50, 51).

Îngeri

Cuvântul “înger”, în greacă angelos, înseamnă literal “mesager”. Adesea se referă la oştirea îngerească, dar se poate referi tot atât de potrivit la orice mesager al lui Dumnezeu. De exemplu, Cristos revenit este simbolizat printr-un înger care leagă pe Satan pentru o mie de ani (Apocalipsa 20:1-3).

Trâmbiţe

Cuvântul “trâmbiţă” este folosit în Scripturi ca să simbolizeze o vestire a adevărului. Când vorbeşte despre vestirea clară a adevărului, Pavel spune: “Dacă trâmbiţa dă un sunet nesigur, cine se va pregăti de luptă?” (1 Cor. 14:8). Iarăşi Ioel 2 face paralela cu Matei 24:30, 31 şi arată semnificaţia simbolică a acestei trâmbiţe. Din versetul 1 aflăm că vestirea adevărului este cea care avertizează poporul în legătură cu Ziua Domnului. În |efania 1:14 şi 16, se vorbeşte despre Ziua Domnului ca despre “ziua în care va răsuna cornul”, în care se dă o avertizare prin adevăr “împotriva cetăţilor întărite şi a turnurilor înalte” (imensele interese ale lumii rele de astăzi).

Această trâmbiţă din Matei 24:31 este în mod evident aceeaşi cu “cea din urmă trâmbiţă” din 1 Corinteni 15:52 şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu din 1 Tesaloniceni 4:16, deoarece toate trei sunt legate de întoarcerea lui Cristos. Această trâmbiţă este simbolul unei mari vestiri a adevărului la întoarcerea lui Cristos.

Cele patru vânturi

Apocalipsa 7:1 vorbeşte despre vânturile din cele patru colţuri ale pământului care, atunci când sunt dezlegate, produc o mare nimicire. Dezlegarea celor patru vânturi va produce o furtună, care este un alt simbol folosit în Scripturi (Ier. 25:32; Isa. 66:15-16) ca să descrie faza finală şi cea mai severă a “timpului de strâmtorare”. Dan. 12:1.

Acum că am constatat din scripturile paralele sensul simbolurilor acestui pasaj profund figurativ, Matei 24:29-31 devine uşor de înţeles. Ca răspuns la întrebarea ucenicilor cu privire la semnele prezenţei Sale (Mat. 24:3), Isus a înşirat mai multe evenimente care au existat întotdeauna în istorie: “războaie şi veşti de războaie”; “un popor se va scula împotriva altui popor”; “foamete, epidemii şi cutremure de pământ”. Apoi Isus a spus: “Dar toate acestea nu vor fi decât începutul durerilor (sau al strâmtorării)”. Acestea nu sunt evenimente neobişnuite. Ele sunt obişnuite în istorie. Apoi în Matei 24:29 El spune: “Îndată după acele zile de necaz” (necazul obişnuit din istorie), avea să se întâmple ceva în ceruri. “Puterile cerurilor vor fi clătinate.” Schimbări grave vor clătina cerurile bisericii nominale. “Soarele (soarele Evangheliei) se va întuneca, luna (Legea Mozaică) nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer.” Evanghelia (Noul Testament) şi Legea Mozaică (Vechiul Testament) au fost întotdeauna sub atacul celor din afara Bisericii. Apocalipsa 12:1 arată că soarele şi luna au fost întotdeauna puterea susţinătoare a femeii, Biserica adevărată. Dar fenomenul timpului nostru este că Biblia (Soarele şi Luna) este sub atacul moderniştilor din interiorul bisericii care neagă inspiraţia divină a Scripturii. (Un sondaj făcut printre delegaţii Consiliului Naţional al Bisericilor a arătat că peste o treime n-au putut declara că au o credinţă fermă în Dumnezeu.)

Stelele pot simboliza fie pe învăţătorii credincioşi, fie pe cei necredincioşi. Aceste “stele” care “vor cădea din cer” reprezintă învăţători falşi care cad de la o slujire spirituală la una pământească, la nivel politic sau social. Cu adevărat puterile cerurilor sunt clătinate. Bătălia între fundamentalişti şi modernişti a sfâşiat în mod dureros cerurile bisericii. Teologia Dumnezeu este mort nu este decât un exemplu al acestei clătinări. Începând cu Conciliul Vatican II, catolicismul este de asemenea în mod dureros sfâşiat.

Versetul 30: “Atunci (după strâmtorarea din acele zile) se va arăta în cer semnul (în greacă semeion, dovada) Fiului Omului”. Una din primele dovezi ale parousiei, prezenţei lui Cristos va apărea în cerurile bisericii nominale. Această dovadă este întunecarea soarelui şi a lunii şi căderea stelelor. Când vedem un atac în masă al conducătorilor bisericii cu privire la inspiraţia divină a Bibliei, iar slujitorii bisericii căzând dintr-o condiţie spirituală la o evanghelie politică sau socială, atunci ştim că Cristos S-a întors.

Din Ioel 2:9-11 vedem că forţele revoluţionare agnostice sunt cele care clatină cerurile. Într-adevăr, filosofiile lor au influenţat pe filosofi să respingă Biblia şi să degenereze într-o luptă politică. Aceasta s-a reflectat în recomandarea dată la Conferinţa despre Biserică şi Societate (Detroit, 1968), că bisericile ar trebui să susţină violenţa dacă este necesar, pentru a se ajunge la o schimbare socială. Aceste filosofii revoluţionare clatină şi pământul. Revoluţia este prezentă începând cu Revoluţia Bolşevică din 1917. Forţele revoluţionare şi contrarevoluţionare au erupt în al doilea război mondial. Apoi a urmat preluarea unei treimi din lume de către comunişti. Flacăra revoluţiei s-a răspândit în Africa şi Asia când naţiunile asuprite au dat jos jugul colonialismului. Noi suntem martorii revoluţei negrilor, revoluţiei sexuale, revoluţiei tinerilor, revoluţiei etnice etc. Nu-i de mirare că relatarea lui Luca (Luca 21:25, 26), vorbind despre clătinarea cerurilor, adaugă: “Şi pe pământ va fi strâmtorare printre popoare, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor (elementele agitate şi anarhiste). Oamenii îşi vor da sufletul de groază, în aşteptarea celor ce vor veni pe pământ (societate), căci puterile cerurilor (biserica nominală) vor fi zguduite”.

Urletul mării şi al valurilor simbolizează masele agitate ale omenirii (Isa. 57:20), strunite dar nu pe deplin supuse de legile şi reglementările societăţii. Fiecare a auzit ceva din acest “urlet”, cu izbucniri ocazionale furtunoase care lovesc pământul (ordinea socială) ca nişte valuri uriaşe şi care caută să-l înghită. Stăpânite pentru un timp, aceste valuri cresc în greutate şi forţă; şi, după cum este arătat în profeţie, este numai o problemă de câţiva ani până când toţi munţii (împărăţiile) se vor “zgudui în inima mărilor” şi vor cădea în anarhie. Psalmul 46:2.

În legătură cu aceasta, Matei 24:30 spune: “toate popoarele pământului se vor boci” când “vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii (strâmtorarea) cerului” (şi a “pământului”, după Luca). Acest necaz fără precedent a făcut să plângă întreaga omenire. Ea vede cu ochii dărâmarea lumii. Omenirea vede norii — necazul. Mulţi chiar înţeleg aceste schimbări drastice ca durerile naşterii care trebuie să preceadă naşterea unei noi ordini mondiale. Pe măsură ce necazul se intensifică, ei vor începe să-L vadă pe Fiul Omului pe norii necazului şi să recunoască faptul că “marea strâmtorare” va da naştere Împărăţiei lui Cristos pe pământ.

În timp ce cerurile (bisericile nominale) din Matei 24:29 trec printr-o mare zguduire, versetul 31 arată o lucrare de seceriş în progres. “El (Cristos) va trimite pe îngerii Săi (trimişii) cu un răsunet puternic de trâmbiţă (adevărul) şi vor aduna pe aleşii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor (biserica nominală) până la cealaltă.”

|efania 1:14, 16 arată că “ziua DOMNULUI” este şi “ziua sunării din corn”. Aceasta exclude o trâmbiţă literală care sună pe moment, şi confirmă o trâmbiţă simbolică a adevărului care sună o perioadă de timp.

Matei 24:31 descrie o mare adunare a celor aleşi, Biserica (1 Pet. 1:2), adunare care se face printr-o vestire a adevărului (trâmbiţă) în timpul prezenţei lui Cristos. Aceasta este o referire la lucrarea secerişului de la sfârşitul Veacului Evanghelic, descrisă în detaliu în Matei 13:24-30, 36-43. Aici Isus spune că îngerii sunt secerătorii care adună grâul (creştinii credincioşi). Secerătorii nu se referă la îngeri ca fiinţe spirituale, ci la poporul Domnului care este angajat în lucrarea secerişului. Matei 9:38.

Deoarece neghina arată ca grâul, lecţia este că îngerii (trimişii Domnului revenit) vor face o lucrare de separare, nu între biserică şi lume, ci în biserica nominală, “cerurile” actuale. Această lucrare este reprezentată sub diferite descrieri simbolice: adunarea grâului dintre neghină, în grânar (Mat. 13:30); adunarea peştilor buni în coşuri şi aruncarea înapoi în mare a celor nepotriviţi, prinşi în plasa Evangheliei (Mat. 13:47-49); adunarea mărgăritarelor Sale (Mal. 3:17); chemarea “poporului Meu” afară din Babilon (Apoc. 18:4); strigătul de la miezul nopţii către fecioare, care le separă pe cele înţelepte de cele nechibzuite (Mat. 25:6); şi, în această profeţie, adunarea “aleşilor” dintre cei nealeşi din creştinătate, din cele patru vânturi — din fiecare parte.

Nu trebuie să aşteptăm să apară nişte îngeri spirituali cu aripi care să zboare prin aer, sunând dintr-o trâmbiţă mare şi luând de ici şi de colo pe unii dintre sfinţi — după cum nu trebuie să ne aşteptăm nici să devenim peşti literali puşi în coşuri literale, sau seminţe literale de grâu puse în grânar literal. Îngerii sau trimişii folosiţi de Domnul în această strângere a secerişului sunt acel fel de trimişi pe care i-a folosit în serviciul Său de-a lungul acestui veac — servitori pământeşti, concepuţi de Spiritul sfânt, “creaţii noi” în Isus Cristos.

“Adunarea aleşilor Lui (Biserica) din cele patru vânturi” înseamnă că această adunare va fi împlinită înainte ca cele patru vânturi să fie complet dezlegate şi ele să devină furtună. Lucrarea secerişului se va completa înainte de furtună, sau de ultima fază a timpului de necaz. De asemenea, aleşii sunt adunaţi “de la o margine a cerurilor până la cealaltă”, adică, afară din toate bisericile nominale.

Lucrarea secerişului din Matei 13 şi Matei 24:31 este aceeaşi lucrare cu cea din Apocalipsa 18:1-4, unde am văzut deja că Cristos revenit Îşi adună poporul credincios afară din Babilon (ceruri, bisericile nominale), şi îi pregăteşte o masă spirituală îmbelşugată de adevăr prezent. Astfel vedem că, împărţind drept cuvântul Adevărului — comparând simbolurile din Matei 24:29-31 cu simbolurile scripturilor paralele — Biblia devine propriul ei interpret.

Apocalipsa 1:7

Şi Apocalipsa 1:7 este folosit adesea spre a dovedi că fiecare va vedea literal pe Domnul revenit. “Iată, El vine cu norii şi orice ochi Îl va vedea (optomai), şi cei care L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului vor plânge din pricina Lui.”

Cuvântul “vedea” în greacă este optomai, care am văzut deja că poate înseamna fie percepţie mintală fie vedere literală. Acest verset nu poate fi luat literal, deoarece aceia care L-au străpuns pe Isus au murit de mult. Nu evreii care trăiesc pe pământ când Se întoarce Cristos L-au străpuns în mod literal. Dacă “cei care L-au străpuns” este simbolic, atunci “norii” şi “orice ochi” care-L va vedea trebuie să fie de asemenea simbolice. Cristos Se întoarce în norii strâmtorării. Când timpul de strâmtorare va atinge apogeul, orice ochi, întreaga omenire, va începe să înţeleagă că necazul este rezultatul prezenţei invizibile a lui Cristos. “Cei care L-au străpuns” pe Calvar sunt simbolul poporului evreu care trăieşte la întoarcerea lui Cristos. Zaharia 12:9, 10 arată că unul din aspectele din urmă ale timpului de strâmtorare va fi o invazie a statului modern Israel. Eliberarea lor din această invazie de către Domnul revenit îi va face să înţeleagă că Cristos este prezent.

Şi în timpul de strâmtorare “toate seminţiile pământului vor plânge din pricina Lui”. Timpul de strâmtorare este rezultatul direct al prezenţei lui Cristos. Pe măsură ce strâmtorarea va creşte în intensitate, întreaga omenire va plânge până când în final oamenii vor înţelege că aceasta este o dovadă a prezenţei lui Cristos.

Matei 26:64

O altă scriptură aplicată uneori greşit, că se referă la vedere literală, este Matei 26:64. Vorbind Marelui Preot, Isus a spus: “De acum încolo veţi vedea (optomai) pe Fiul Omului stând la dreapta puterii şi venind pe norii cerului”. Iarăşi, cuvântul grecesc tradus “vedea” este optomai, care aici înseamnă percepţie mintală. Dacă această scriptură este literală, atunci Marele Preot va fi în viaţă pe pământ atunci când Se întoarce Cristos. Aceasta este literalmente imposibil. Marele Preot Caiafa este reprezentantul întregii naţiuni evreieşti. Şi am văzut din scripturile precedente că Domnul revenit Se va descoperi naţiunii evreieşti într-un mod cu totul deosebit în timpul de strâmtorare — norii.

Luca 13:35

Luca 13:35 spune: “Nu Mă veţi mai vedea (eido) până veţi zice: “Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului””. Cuvântul grecesc tradus aici “vedea” este eido. Şi acesta poate însemna precepţie mintală sau vedere literală. (Concordanţa Strong defineşte eido a vedea literal sau figurativ.) Naţiunea evreiască a fost respinsă de la favoarea specială prin aceste cuvinte de judecată pronunţate de Isus. Dar, aşa cum arată Zaharia 12:10-14, ei se vor pocăi de renegarea lui Cristos şi vor vedea (discerne) şi vor primi binecuvântările venite de la Domnul revenit, şi vor deveni o naţiune conducătoare în Împărăţia lui Cristos.

Fapte 1:11

Fapte 1:11 este o altă scriptură folosită uneori spre a dovedi că Domnul revenit va fi văzut de ochiul literal. “Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi la cer? Acest Isus, care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer.” Fapte 1:11 nu spune, cum Îl vedeţi pe Domnul înălţându-Se la cer, în acelaşi fel Îl veţi vedea venind iarăşi. Nu spune că cei care L-au văzut plecând, Îl vor vedea venind, nici că altcineva Îl va vedea venind. Ceea ce spune este că modul venirii Sale va fi ca modul plecării Sale. Modul plecării n-a fost cu mare strălucire şi mare demonstraţie, cu sunete de trâmbiţă şi cu voci, cu un strigăt puternic străbătând văzduhul şi persoana Domnului strălucind în glorie şi lumină supranaturală. Ci a fost liniştit, tainic, nevăzând şi neştiind nimeni despre acest fapt, cu excepţia urmaşilor Săi credincioşi. Lumea nu L-a văzut plecând, nici măcar n-a ştiut că El pleca, şi nu i-a interesat. Astfel numai Biserica va discerne la început prezenţa Sa.

Printr-o examinare atentă a scripturilor din această anexă, devine evident că ele nu pot fi luate literal. Ele susţin ideea că în final toată omenirea va vedea, va discerne, va înţelege mintal prezenţa invizibilă a lui Cristos.

Terorismul şi profeţia Biblica

CAPITOLUL 1

Terorismul şi profeţia biblică

“Cel slab să zică: “Sunt tare!”” Ioel 3:10

Au trecut mai bine de trei ani de la atacul mişelesc din 9 septembrie. În pofida miliardelor cheltuite pentru “securitatea internă”, publicul american este încă apăsat de frică.

În locul “cerului prietenos” al companiei United Airlines, publicul vede acum “cerul pustiu” al tuturor companiilor aeriene. Chiar dacă s-au luat cele mai stricte măsuri de securitate în aeropoarte, mare parte din public preferă să călătorească pe “şoselele prietenoase”. Sursele de apă, rafinăriile, uzinele electrice, căile ferate, podurile şi tunelurile mari rămân vulnerabile. Oamenii încearcă să uite tragedia care le-a zdrobit inimile, dar sunt urmăriţi de o teamă chinuitoare. Poate fi America cea de neînvins … învinsă?

Oficialii guvernamentali spun că atacurile teroriste s-ar putea repeta şi se vor repeta. Războaiele din Afganistan şi Irak au dovedit că “puterea militară” poate birui armatele, dar nu poate birui hotărârea diabolică a teroriştilor islamici.

 Terorismul wahhabit şi Arabia Saudită

După multă investigare, Gerlad Posner în noua sa carte, De ce a dormit America, a arătat că Arabia Saudită avea un plan secret în privinţa unui atac terorist programat pentru 11 septembrie pe solul american.

Osama ben Laden a îmbrăţişat terorismul wahhabit în ţara sa natală, Arabia Saudită. Ce este wahhabismul?

Erezia wahhabită a fost fondată de Mahomed Ibn-I-Wahhab (1703-1792) al Arabiei. El a fost excomunicat din Islam de către conducătorii islamici suniţi. Fiica lui s-a căsătorit cu Abdul Aziz, fiul lui Mahomed ben Saud, conducătorul tribului Saud. Mahomed ben Saud a adoptat wahhabismul ca religie a tribului său, care ocupa provincia arabă estică, Najd.

Între 1919 şi 1926, tribul Saud wahhabit a cucerit provincia arabă vestică, Hejaz, cu oraşele sfinte Mecca şi Medina, de la şeriful Hussein din dinastia haşemită. Haşemiţii erau descendenţi direcţi din Mahomed, profetul islamic, şi păzitorii tradiţionali ai Meccăi şi Medinei.

Cu puţin timp înainte de a cădea, Hussein, şeriful Meccăi şi Medinei, l-a pus pe fiul său, emirul Feisal, să semneze un acord cu Chaim Weizmann (la 3 ianuarie 1919) că în Palestina se putea stabili un stat evreu. Dar tribul Saud wahhabit se împotrivea amarnic unui stat evreu.

La 18 septembrie 1932, “regele” Abdul Aziz ben Saud a proclamat stabilirea regatului Arabiei Saudite. Wahhabismul, religia tribului Saud, a devenit religia oficială a Regatului Saudit.

Începând din 1960 saudiţii wahhabiţi şi-au extins reţelele religioase în America de Nord, în Europa şi în anumite părţi ale Asiei prin activităţi misionare agresive printre populaţiile arabe din acele locuri. Mii şi mii s-au convertit la wahhabism şi sunt pregătiţi să comită crime în masă în numele religiei lor.

Autorul acestei scrieri a primit corespondenţă de la centrul islamic din Statele Unite în care se declara că este numai o chestiune de timp până când Islamul va cuceri Statele Unite. Ce remarcabilă împlinire a lui Ioel 3:10! Naţiunile arabe slabe din punct de vedere militar, se ridică în faţa Statelor Unite, superputerea neîntrecută, lăudându-se: “Sunt tare!”

Wahhabiţii nu se tem nici de tortură, nici de moarte. Ei se bucură în moarte, sinucidere şi ucidere în masă. Wahhabismul este o relgie rea, demonică, satanică. Wahhabiţii nu pot fi mituiţi sau cumpăraţi cu bunuri materiale, pe care conducătorii puterilor apusene sunt obişnuiţi să le acorde marionetelor din Lumea a Treia. Poate că teroriştii islamici sunt parte din “popoarele cele mai rele”, despre care a profeţit Ezechiel (7:24).

Aceştia nu pot accepta nimic altceva decât, fie stăpânirea lumii prin convertire în masă, fie exterminare în masă. Wahhabitul îi poate oferi unui newahhabit numai două alternative: convertire sau moarte.

Multe moschei “islamice”, centre sociale şi organizaţii din America de Nord şi din Europa sunt de fapt finanţate de wahhabiţii din Statul Saudit şi din Golf. Acestea fac pregătiri ca să servească drept rampe de lansare pentru sperata lor preluare a Americii de Nord şi a Europei.

Al-Qaida este numai una din reţelele criminale wahhabite. Cu toate că taberele de instruire ale lui Osama ben Laden au fost convenabil plasate în îndepărtatul Afganistan, banii lui ben Laden sunt în băncile Saudite cu deplina cunoştinţă şi aprobare a familiei conducătoare Saud.

Un scurt raport din iulie trecut, dat unui comitet de consiliere de la Pentagon, a descris Arabia Saudită ca un vrăjmaş al Statelor Unite. “Miezul răului, forţa lui motrice, cel mai periculos împotrivitor”, aşa este descrisă Arabia Saudită în raport, potrivit unui articol din Washington Post (din 5 august 2002). Un alt extras spune: “Arabia Saudită sprijină pe vrăjmaşii noştri şi atacă pe aliaţii noştri”.

Israelul — principala ţintă a terorismului

Terorismul care devastează Israelul datează din vremea antisemitismului lui Mahomed şi a veninului scris împotriva evreilor în Coran. În 1917 când Declaraţia Balfour a promis un stat evreu în zona ocupată acum de Israel şi de Iordania, şeriful Hussein al Meccăi, stăpânitor al Peninsulei Arabe şi lider recunoscut al întregului popor arab, a admis că această ură trebuia să înceteze.

Hussein a crezut că evreii şi arabii moderni puteau lucra împreună şi că experienţa evreilor va aduce progres economic rapid pentru popoarele arabe. Fiul lui Hussein, emirul Feisal, a spus: “Arabii admit pretenţiile morale ale evreilor. Ei îi privesc pe evrei ca rude şi vor fi bucuroşi să satisfacă pretenţiile lor juste. … Nici un arab nu poate fi suspicios că evreii ar fi naţionalişti … şi eu le spun evreilor: Bine aţi venit acasă”.

Politica britanică şi franceză a complicat această conciliere între arabi şi evrei. Prevestirea morţii acestei concilieri a venit odată cu răsturnarea de la putere a lui Hussein de către Ibn Saud. El şi-a numit noul domeniu Arabia Saudită, iar wahhabismul religia lui oficială.

În 1960, când Arafat a devenit şeful Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei sprijinirea lui s-a făcut în mare parte cu bani wahhabiţi din Arabia Saudită.

Mitul Palestinian

Lăsând la o parte retorica, războiul arab împotriva Israelului se bazează în principal pe ura islamică împotriva evreilor. Pentru a-şi justifica violenţa, propagandiştii arabi au dezvoltat o mitologie elaborată despre o ţară furată, despre o veche naţiune palestiniană şi despre o crudă expulzare a lor de către evrei. Ei au repetat-o atât de des şi atât de tare încât o mare parte din lume o crede. Mediile de informare au acaparat această propagandă şi se străduiesc să separe actele de violenţă palestiniene de terorismul islamic internaţional, înfăţişându-i pe palestinieni ca luptători pentru libertate. Nu contează că istoria, Biblia şi arheologia atestă că evreii au prosperat ca popor timp de peste 1700 de ani în străvechea ţară a lui Israel. Uită că au existat evrei în ţara lui Israel neîntrerupt timp de peste 3000 de ani. Publicului i se spune că evreii n-au trăit niciodată în ţară până în timpurile recente, şi mulţi cred.

Timp de decenii mulţi au susţinut că palestinienii au o poziţie morală superioară celei a israeliţilor. Că ei sunt un popor subjugat ilegal care ripostează într­-un mod care poate că este violent, dar este potrivit. Superioritatea morală a palestinienilor a devenit suspectă când lumea a văzut o gloată palestiniană aclamând un tânăr care-şi ţinea mâinile ridicate, roşii de sângele unui soldat evreu sfâşiat şi bătut de moarte — sau poate când palestinienii au călcat în picioare într-o peşteră doi băieţi până i-au omorât, unul din ei fiind cetăţean american. Sau poate când a văzut “momentul vesel” al unei alte crime cumplite. Violenţa palestiniană este terorism. Face parte din reţeaua islamică a terorismului. Să nu uităm, saudiţii dau familiilor teroriştilor sinucigaşi o răsplată de 25.000 dolari.

Din nefericire, în timpul atacurilor israeliene asupra teroriştilor palestinieni uneori sunt ucişi copii şi civili. Unii pretind că aceasta îi face pe israelieni terorişti. Dar să nu uităm, atentatele sinucigaşe palestiniene au loc în zone aglomerate cu civili, pe când israelienii nu fac acest lucru.*

În timpul Săptămânii de solidaritate cu Irakul, pancartele cu inscripţii ale palestinienilor au dovedit că aceştia sunt o componentă a reţelei globale a terorii. “Agresiunea împotriva Irakului reprezintă agresiune împotriva Palestinei şi a întregii naţiuni arabe”, se putea citi pe o pancartă. “Irakienii şi palestinienii sunt în aceeaşi traşee”, spunea alta. La un miting al grupării Hamas, se puteau citi inscripţiile: “Moarte Americii!” şi “Victorie de la Ierusalim la Bagdad!” Nu este de mirare că ben Laden a luat-o înaintea declaraţiei de război a lui Bush împotriva terorismului cu un an, când a declarat război împotriva celor doi “Satani” — Statele Unite şi Israelul.

O legătură între reţeaua teroristă Saudită Wahhabi şi terorismul palestinian este că saudiţii dau teroriştilor sinucigaşi palestinieni daruri în bani.

Dar nu va fi întotdeauna aşa. Există speranţă. Aceste împliniri ale profeţiei timpului sfârşitului preced împărăţia de pace a lui Dumnezeu, de securitate economică şi fericire pentru toţi. Hagai 2:7; Psalmul 46:8-10 şi Ţefania 3:8, 9.

CAPITOLUL 2

Drepturile divine ale Israelului asupra ţării

Cei mai mulţi creştini sunt de acord că Dumnezeu a dat vechea ţară numită Israel descendenţilor lui Avraam, Isaac şi Iacov, dar fiindcă naţiunea evreiască L-a respins pe Isus ca Mesia al lor, mulţi cred că Israelul a pierdut pe vecie drepturile la acea ţară.

Ce spun Scripturile?

Acest concept revizionist al pierderii ţării de către Israel este combătut de profetul Ieremia. “Aşa vorbeşte DOMNUL: “Dacă nu mai rămâne în picioare legământul Meu cu ziua şi cu noaptea, dacă n-am aşezat legile cerurilor şi ale pământului, atunci voi lepăda şi sămânţa lui Iacov … căci îi voi aduce înapoi din captivitate şi voi avea milă de ei” (Ieremia 31:35­­-37; 33:25, 26). Aceste două profeţii din Ieremia distrug “teologia revizionistă”.

Numai când legile universului vor înceta să stăpânească ziua şi noaptea şi funcţionarea cerului şi a pământului, numai atunci va respinge Dumnezeu pe sămânţa lui Avraam, a lui Isaac şi a lui Iacov. Apoi Ieremia arată: “Cetatea îvechiul Ierusalimş va fi zidită iarăşi pentru DOMNUL” de către evreii reveniţi, şi “nu va mai fi niciodată nici surpată, nici dărâmată” (Ieremia 31:38-40). Descendenţii lui Israel (Iacov) — nu ai lui Ismael sau ai lui Esau — vor primi oraşul Ierusalim (inclusiv Ierusalimul de Est) pe vecie.

Cartea lui Zaharia a fost scrisă după întoarcerea din robia babiloniană şi în timpul zidirii celui de-al doilea templu. Totuşi Zaharia a profeţit o risipire viitoare şi o readunare finală a lui Isarel în ţara lui — care va culmina cu faptul că Ierusalimul va deveni capitala împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.

Zaharia 8:7, 8 — “Aşa vorbeşte DOMNUL oştirilor: “Iată, Eu voi salva pe poporul Meu din ţara de la răsăritul soarelui şi din ţara de la asfinţitul soarelui. Îi voi aduce şi ei vor locui în mijlocul Ierusalimului; ei vor fi poporul Meu şi Eu voi fi Dumnezeul lor, în adevăr şi în dreptate.”

Zaharia 8:13 — “După cum aţi fost un blestem între popoare, casa lui Iuda şi casa lui Israel, tot astfel vă voi mântui şi veţi fi o binecuvântare. Nu vă temeţi, ci întăriţi-vă mâinile!”

Zaharia 8:20-23 — “Aşa vorbeşte DOMNUL oştirilor: “Vor mai veni iarăşi popoare şi locuitori din multe cetăţi. Locuitorii unei cetăţi vor merge la cealaltă, zicând: “Hai să implorăm de îndată pe DOMNUL şi să căutăm pe DOMNUL oştirilor! Şi voi merge şi eu!” Şi multe popoare şi neamuri puternice vor veni să caute pe DOMNUL oştirilor la Ierusalim şi să se roage DOMNULUI. Aşa vorbeşte DOMNUL oştirilor: “În zilele acelea, zece oameni din toate limbile popoarelor vor apuca pe un iudeu de poala hainei, zicând: Vrem să mergem cu voi; căci am auzit că Dumnezeu este cu voi!””

Israel a fost scos din ţara lui ca pedeapsă pentru respingerea profeţilor lui Dumnezeu şi în final respingerea Fiului Său. Dar urma să fie o adunare la timpul sfârşitului, pe care noi o vedem acum.

Ieremia 16:13-15 — “De aceea, vă voi muta din ţara aceasta într-o ţară pe care n-aţi cunoscut-o, nici voi, nici părinţii voştri; şi acolo, veţi sluji altor dumnezei, zi şi noapte, căci nu vă voi arăta îndurare. De aceea, iată, vin zile, zice DOMNUL, când nu se va mai zice: “Viu este DOMNUL, care a scos din ţara Egiptului pe fiii lui Israel!” ci se va zice: “Viu este DOMNUL, care a scos pe fiii lui Israel din ţara de la miazănoapte şi din toate ţările unde-i izgonise!” Căci îi voi aduce înapoi în ţara lor, pe care o dădusem părinţilor lor.”

Ţefania 3:19-20 — ““Iată, în timpul acela voi lucra împotriva tuturor celor ce te întristează; voi scăpa pe cei şchiopi şi voi strânge pe cei ce au fost alungaţi şi îi voi face un prilej de laudă şi de renume în toate ţările unde sunt acum de batjocură. În timpul acela vă voi aduce înapoi; în timpul acela vă voi strânge; căci vă voi face o pricină de renume şi de laudă între toate popoarele pământului, când voi aduce înapoi pe captivii voştri sub ochii voştri”, zice DOMNUL.”

 “Şi nu vor mai fi smulşi”

Mai mult, Scripturile spun că această readunare finală va culmina în bucurie şi binecuvântare fără sfârşit.

Ieremia 31:10-12 — “Ascultaţi Cuvântul DOMNULUI, popoare, şi vestiţi-l în insulele depărtate! Spuneţi: “Cel care a risipit pe Israel îl va aduna şi-l va păzi cum îşi păzeşte păstorul turma”. Căci DOMNUL l-a eliberat pe Iacov şi l-a răscumpărat din mâna unuia mai tare decât el. “Ei vor veni şi vor chiui de bucurie pe înălţimea Sionului; vor alerga la bunătăţile DOMNULUI, la grâu, la must, la untdelemn, la miei şi la viţei, sufletul le va fi ca o grădină bine udată, şi nu se vor mai ofili”.”

Acest timp când Israelul restabilit în ţara lui va avea o eternitate de bucurie este încă în viitor.

Amos 9:14. 15 — ““Voi aduce înapoi pe captivii poporului Meu Israel; ei vor zidi iarăşi cetăţile pustiite şi le vor locui, vor sădi vii şi le vor bea vinul, vor planta grădini şi le vor mânca roadele. Îi voi planta în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o”, zice DOMNUL Dumnezeul tău!”

Profeţii cum sunt acestea nu pot fi interpretate, logic vorbind, în nici un sens simbolic. Israelul trebuie să fie plantat din nou în mod literal “în ţara lor” proprie, ţara părinţilor lor — Canaanul. Dumnezeu le dăduse ţara prin făgăduinţa făcută lui Avraam şi seminţei lui — în “stăpânire veşnică”. Această făgăduinţă este de la Dumnezeu şi trebuie să se împlinească în cele din urmă. Făgăduinţa originară făcută lui Avraam rămâne veşnic.

Geneza 13:14-17; 17:8: “Ridică-ţi ochii şi, din locul în care eşti, priveşte spre miazănoapte şi spre miazăzi, spre răsărit şi spre apus; căci toată ţara pe care o vezi, ţi-o voi da ţie şi seminţei tale pentru totdeauna. … Scoală-te, străbate ţara în lung şi în lat; căci ţie ţi-o voi da. … Ţie şi seminţei tale după tine voi da ţara în care locuieşti acum ca străin, toată ţara Canaanului, în stăpânire veşnică.”

“Şi nu vor mai fi smulşi” … “ţi-o voi da ţie … pentru totdeauna” … “în stăpânire veşnică” — aceste expresii vorbesc despre stăpânirea viitoare şi veşnică a ţării de către Israel.

CAPITOLUL III

 Drepturile istorice ale Israelului asupra ţării

Pretenţia palestiniană

Pretenţia palestiniană că de secole ţara a susţinut o cultură palestiniană prosperă nu este autorizată de faptele istorice. Totuşi, comunitatea mondială a fost receptivă la o astfel de pretenţie. Yaser Arafat, preşedintele Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, în luarea sa de cuvânt de la Naţiunile Unite, în 1974, a declarat: “Invazia evreiască a început în 1881 … Palestina era atunci o zonă verde, locuită în principal de un popor arab în curs de a-şi zidi viaţa şi de a-şi îmbogăţi cu dinamism cultura indigenă”.

Ce se întâmplă cu această pretenţie dacă este comparată cu observaţiile personale ale următoarelor autorităţi cunoscute? În 1738 Thomas Shaw observa “o ţară stearpă … din lipsă de locuitori”. În 1785 Constantine Francois de Volney a consemnat populaţia celor trei oraşe principale. Ierusalimul avea 12.000-14.000 locuitori. Betleemul avea în jur de 600 bărbaţi apţi pentru serviciul militar. Hebronul avea 800-900 bărbaţi. În 1835 Alphonse de Lamartine scria: “În afara oraşului Ierusalim n-am văzut nici o fiinţă vie, n-am auzit nici o voce de fiinţă vie … o linişte totală, eternă, domneşte în oraş, pe drumurile publice, la ţară … mormântul unui întreg popor”.

În 1857 consulul britanic în Palestina, James Finn, raporta: “Ţara este în măsură considerabilă fără locuitori şi de aceea nevoia ei cea mai mare este de un corp de populaţie”. Această observaţie istorică este o confirmare remarcabilă a prezicerilor biblice, că în timpul “dublului” de pedeapsă şi risipire a lui Israel, Domnul va face ca ţara să rămână fără oameni şi fără animale (Ieremia 33:10; Zaharia 10:12; Ieremia 16:14-18). Nu este de mirare că în 1857 ea tocmai aştepta “un corp de populaţie”! În providenţa Domnului, acest corp de populaţie necesar — poporul evreu — a început să se întoarcă în 1878, la sfârşitul perioadei scripturale de dizgraţie a lor din partea lui Dumnezeu.

Cel mai popular citat despre pustiirea ţării este din “Ageamii în străinătate” (1867) de Mark Twain:

“Palestina stă în sac şi cenuşă. Peste ea cloceşte vraja unui blestem care i-a veştejit câmpiile şi i-a încătuşat energiile. … Palestina este goală şi urâtă. … Este o ţară fără speranţă, tristă, sfâşiată”.

Relatările istoriei confirmă prezicerile biblice, că în timpul risipirii şi “dublului” de dizgraţie a evreilor din partea lui Dumnezeu, ţara lui Israel va fi goală, aşteptând întoarcerea poporului evreu, începând de la 1878 când perioada lui de dizgraţie s-a sfârşit. Relatările istoriei pur şi simplu nu confirmă actuala pretenţie palestiniană la rădăcini şi cultură palestiniană într-o “zonă verde” în timpul stăpânirii arabe a ţării (640-1099 d. Cr.).

“Siria de Sud” faţă de “Palestina”

Romanii au schimbat numele ţării, din Israel în “Palestina”. Dar din 640 până în anii 1960, arabii s-au referit la această ţară numind-o “Siria de Sud”. Arabii au început să numească ţara “Palestina” numai din anii 1960. Până cam prin secolul al XVIII-lea lumea creştină a numit această ţară “Ţara Sfântă”. După aceea ei au folosit două nume: “Ţara Sfântă” şi “Palestina”.

În 1922 când Liga Naţiunilor a dat Marii Britanii mandatul de a pregăti Palestina ca patrie a poporului evreu, numele oficial al ţării a devenit “Palestina”, şi a rămas aşa până în 1948 la renaşterea Statului Israel. Totuşi, chiar şi în această perioadă conducătorii arabi din ţară se numeau pe ei înşişi sud-sirieni şi vociferau că ţara ajunsese să fie parte dintr-o “Sirie Mare”. Această “naţiune arabă” includea Siria, Libanul, Irakul, Transiordania şi Palestina. Un comentariu din revista TIME formula clar cum s-a născut identitatea palestiniană atât de târziu, în anii 1960:

“Golda Meir susţinea odată că nu există un astfel de lucru ca “palestinian”; la vremea respectivă ea nu greşea în întregime. Înainte ca Arafat să-şi înceapă activitatea de prozelitism, cei mai mulţi arabi din teritoriul Palestinei se considerau membrii unei atotcuprinzătoare naţiuni arabe. Arafat a fost cel care a făcut saltul intelectual spre o definire a palestinienilor ca popor distinct; el a exprimat cauza, a organizat-o, a luptat pentru ea şi a adus-o în atenţia lumii. …”

Dacă ar fi existat o cultură palestiniană, s-ar fi aşteptat să fie o creştere normală a populaţiei de-a lungul secolelor. Dar cu excepţia a relativ puţine familii, arabii n-au avut nici un ataşament faţă de ţară. Dacă arabii din sudul Siriei s-au scurs în Palestina pentru motive economice, atracţia culturală a Siriei sau a altor ţări arabe i-a dus înapoi pe parcursul unei generaţii. Acesta este factorul care a păstrat populaţia arabă scăzută, până când spre sfârşitul anilor 1800 afluenţa de investiţii financiare şi de populaţie evreiască a făcut ţara atractivă din punct de vedere economic. Atunci, cândva între 1850 şi 1918, populaţia arabă a crescut la 560.000. Nu pentru a-i absolvi pe evrei, ci pentru a apăra politica britanică, secretarul de stat pentru colonii, Malcolm MacDonald, care nu era exagerat de prietenos faţă de evrei, a declarat în Camera Comunelor (la 24 noiembrie 1938): “Arabii nu pot spune că evreii îi scot afară din ţară. Chiar dacă nici măcar un evreu n-ar fi venit în Palestina după 1918, eu cred că populaţia arabă a Palestinei ar fi fost totuşi în jur de 600.000 …”.

Contribuţiile şi imigrarea evreilor au continuat să curgă în Ţară. Evreii au creat industrie, agricultură, spitale — o infrastructură socio-economică completă. Pe măsura creşterii numărului locurilor de muncă a crescut şi imigrarea arabilor. De fapt, preşedintele Roosevelt observa în 1939 că “imigrarea arabă în Palestina începând cu 1921 a depăşit mult imigrarea totală a evreilor de-a lungul întregii perioade”. Ca exemplu specific, în 1934 între 30.000 şi 36.000 de arabi din provincia Hauran din Siria au plecat în Palestina “pentru o viaţă mai bună”.

Pe de altă parte, Cartea Albă din 1939 a Marii Britanii a închis uşa imigrării evreilor în ţara lor. Simultan, în timpul celui de-al doilea război mondial, a fost o imigrare arabă pe scară largă în ţara noilor posibilităţi. În 1946, Bartley C. Crum, un observator guvernamental al Statelor Unite, nota că zeci de mii de arabi intraseră în Palestina “pentru această viaţă mai bună — şi ei continuau să vină”.

Mărturia arabilor şi a creştinilor

Fiindcă până în anii 1960 arabii vorbeau despre Palestina numind-o “Siria de Sud” sau parte din “Siria Mare”, Congresul General Sirian din 1919 a declarat: “Cerem să nu fie nici o separare a părţii de sud a Siriei cunoscută ca Palestina”. În 1939 George Antonius nota opinia arabă din 1918 asupra Palestinei:

“Opiniile lui Faisal asupra viitorului Palestinei nu erau diferite de cele ale tatălui său şi erau identice cu ale marii majorităţi a arabilor preocupaţi de politică. Opinia arabă reprezentativă era în esenţă aceea exprimată faţă de guvernul britanic … în ianuarie 1918 de către regele Husain (Marele Şerif al Meccăi, străbunicul fostului rege Hussein al Iordaniei). În opinia arabă, Palestina era un teritoriu arab, fiind parte integrantă din Siria.”

Referindu-se la aceeaşi opinie arabă din 1939 asupra Palestinei, George Antonius vorbea despre “toată ţara cu acel nume îSiriaş care acum este separată în teritorii sub mandat …”. Plângerea lui era că mandatul francez asupra Siriei nu includea Palestina, care era sub mandat britanic.

În mai 1947 reprezentanţii arabi la Naţiunile Unite au menţionat într-o declaraţie formală: “Palestina este o … parte a provinciei Siria … Din punct de vedere politic, arabii din Palestina n-au fost independenţi în sensul de a forma o entitate politică separată”.

În 31 mai 1956, Ahmed Shukairy, în calitate de conducător al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, n-a ezitat deloc să anunţe Consiliul de Securitate că “se cunoaşte îndeobşte că Palestina nu este altceva decât Siria de Sud”.

Preşedintele sirian Hafez Assad i-a spus odată conducătorului Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, Yaser Arafat:

“Voi nu reprezentaţi Palestina cât o reprezentăm noi. Să nu uitaţi niciodată acest punct: nu există un popor palestinian, nu există entitate palestiniană, există numai Siria. Voi sunteţi parte integrantă din poporul sirian. Palestina este parte integrantă din Siria. De aceea noi, autorităţile siriene, suntem adevăraţii reprezentanţi ai palestinienilor”.

Assad a declarat la 8 martie 1974: “Palestina este o parte principală a Siriei de Sud, şi noi considerăm că este dreptul şi datoria noastră să insistăm ca ea să fie un partener liber al patriei noastre arabe şi al Siriei”.

Iată cuvintele fostului comandant militar al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei şi membru al Consiliului Executiv al acestei organizaţii, Zuhair Muhsin:

“Nu există nici o deosebire între iordanieni, palestinieni, sirieni, libanezi. Toţi facem parte dintr-o naţiune. Numai din motive politice subliniem noi cu grijă identitatea noastră palestiniană … da, existenţa unei identităţi palestiniene separate serveşte doar unor scopuri tactice. Întemeierea unui stat palestinian este o unealtă nouă în lupta continuă împotriva Israelului” (accentuarea ne aparţine).

Însă cea mai autorizată declaraţie arabă referitoare la apartenenţa Ţării Sfinte se află în Coran, Scripturile islamice. Coranul este de fapt în acord cu Biblia, că Dumnezeu (Allah) a făcut un legământ cu fiii lui Israel şi a dat Ţara Sfântă evreilor (Vezi Coranul, Sura V, “Masa”). Şi Coranul descrie ţara dată evreilor ca “binecuvântată”, şi prevede o întoarcere a lui Israel în ţara lor la sfârşitul zilelor.

Aceste mărturii confirmă Scripturile creştine, că Dumnezeu a dat poporului evreu ţara în stăpânire veşnică. Puţinii arabi care au rătăcit prin ţară între 670 şi 1878 d. Cr. au fost locuitori doar temporari. O perspectivă mai corectă a istoriei relevă că afluxul recent de arabi, în paralel cu readunarea evreilor, n-are o bază istorică în ţară.

Verdictul istoriei: drepturile la Ţară

Înainte ca imigrarea şi investiţiile evreilor să fi atras după sine imigrarea masivă a arabilor, arabii de fapt părăseau Palestina. Apoi curentul circulaţiei s-a inversat. “… Palestina s-a schimbat dintr-o ţară de emigrare a arabilor într-una de imigrare a lor. Arabii din Hauran, Siria, ca şi cei din alte ţări învecinate, au curs în Palestina pentru a profita de nivelul de trai mai crescut şi de noile posibilităţi create de pionierii sionişti”. Acest fenomen este confirmat de Raportul Comisiei Regale pentru Palestina, care observa că în perioada dintre Declaraţia Balfour şi Rezoluţia de Repartizare din 1947 a Naţiunilor Unite, Palestina a devenit o ţară de imigrare arabă. După cum a fost documentat în continuare de către Frankenstein, imigrarea arabă substanţială era un fenomen recent:

““Iubitorii timpurii ai Sionului” au iniţiat imigrarea arabă. Unii scriitori au ajuns la concluzia că în 1942, 75% din populaţia arabă a Palestinei era compusă fie din imigranţi, fie din descendenţi ai celor care au imigrat pe parcursul ultimei sute de ani, în principal după 1882”.

CAPITOLUL IV

 Drepturile juridice ale Israelului asupra ţării

 Sunt legale coloniile? de Eugene W. Rostow, fost Secretar de Stat Adjunct al Statelor Unite (1966­­-1969) şi fost decan al Şcolii de Drept Yale. (Articole combinate, din 23 aprilie 1990 şi 21 octombrie 1991, din The New Republic.)

“Toate adminstraţiile americane au obiectat, cu diferite grade de seriozitate, la aşezările israeliene de pe Malul de Vest (Iudeea şi Samaria) pe motivul că acestea ar face mai grea sarcina de a-i convinge pe arabi să facă pace.

Preşedintele Carter a decretat că aceste aşezări au fost “ilegale” şi din punct de vedere tactic un lucru neînţelept. Preşedintele Regan a spus că erau legale, dar că ele ar face improbabile negocierile.

Rezoluţiile Consiliului de Securitate 242 şi 338 (ale Naţiunilor Unite). Rezoluţia 242, adoptată după Războiul de Şase Zile din 1967, a stabilit criteriile de pace pentru părţile (în conflict); Rezoluţia 338, scoasă după războiul de Yom Kippur din 1973, face Rezoluţia 242 obligatorie din punct de vedere legal şi le cere părţilor să îndeplinească imediat condiţiile ei. Din nefericire domneşte confuzia, chiar şi în locurile înalte, în legătură cu cerinţele acestor rezoluţii.

(Din 1967) statele arabe au pretins că cele două rezoluţii sunt “ambigui” şi că pot fi interpretate ca să se potrivească dorinţelor lor. Iar unii oficiali europeni (ruşi) şi chiar americani au îngăduit cu cinism purtătorilor de cuvânt arabi să se amăgească atât pe ei cât şi poporul lor — ca să nu mai vorbim de opinia publică apuseană — în privinţa semnificaţiei rezoluţiilor. Este obişnuit chiar şi pentru reporterii americani să scrie că Rezoluţia 242 este “în mod deliberat ambiguă”, ca şi cum fiecare parte este liberă să se bazeze pe ceea ce înţelege ea a fi prevederile principale.

Nimic n-ar putea fi mai departe de adevăr. Rezoluţia 242, la a cărei întocmire am ajutat în calitate de Subsecretar de Stat pentru Probleme Politice între 1966 şi 1969, se adresează părţilor să facă pace şi să permită Israelului să administreze teritoriile pe care le-a ocupat în 1967, până când se va realiza “o pace justă şi durabilă în Orientul Mijlociu”. Când se va face o astfel de pace, Israelului i se va cere să-şi retragă forţele armate “din teritorii” pe care le-a ocupat în Războiul de Şase Zile — nu din teritoriile, nu din “toate”teritoriile, ci din unele dintre teritorii, care includeau Deşertul Sinai, Malul de Vest, Înălţimile Golan, Ierusalimul de Est şi Fâşia Gaza.

Cinci luni şi jumătate de diplomaţie publică vehementă au clarificat perfect ce înseamnă un articol hotărât care lipsea în Rezoluţia 242. Rezoluţiile ingenios formulate care cereau retragerea din “toate” teritoriile au fost anulate în Consiliul de Securitate şi în Adunarea generală. Vorbitorii, unul după altul, au clarificat că Israelul nu trebuia să fie forţat să se întoarcă la Liniile de Demarcaţie “fragile” şi “vulnerabile” prevăzute de Armistiţiu, ci odată ce s-a făcut pace, să se retragă la ceea ce Rezoluţia 242 numea hotarele sigure şi recunoscute acceptate de ambele părţi. În negocierea unui astfel de acord, părţile trebuiau să ţină seama, printre alţi factori, de considerente de securitate, de accesul la căile maritime internaţionale din regiune, şi, desigur, de respectivele lor pretenţii legale.

Rezoluţia 242 construită pe textul Acordurilor Armistiţiului din 1949 … prevedea (cu excepţia cazului Libanului) că Liniile de Demarcaţie prevăzute de Armistiţiu care separau forţele militare “nu trebuiau să fie interpretate în nici un sens” ca hotare politice sau teritoriale, şi că “nici o prevedere” a Acordurilor Armistiţiului “nu va prejudicia în nici un mod dreptul, pretenţiile şi poziţiile” părţilor “în aplanarea paşnică finală a problemei Palestinei”. În 1979 când a făcut pace cu Egiptul, Israelul s-a retras din tot Sinaiul, care n-a fost niciodată parte din Mandatul Britanic.   

Întrebarea arzătoare cu privire la aşezările israeliene de pe Malul de Vest din perioada ocupaţiei trebuie privită din această perspectivă. Mandatul Britanic a recunoscut dreptul poporului evreu la “colonie compactă” în tot teritoriul sub mandat. A fost stipulat că condiţiile locale puteau cere Marii Britanii să “amâne” sau să “oprească” stabilirea evreiască în zona unde acum este Iordania. Aceasta s-a făcut în 1922. Dar dreptul evreilor de a se aşeza în Palestina, la vest de Iordan, care este Israel, pe Malul de Vest, în Ierusalim şi în Fâşia Gaza, a fost făcut inatacabil. Acel drept n-a încetat niciodată şi nu poate înceta decât printr-o pace recunoscută între Israel şi vecinii lui. Şi poate nici chiar atunci, având în vedere Articolul 80 din Carta Naţiunilor Unite, “Articolul Palestina”, care prevede ca nimic din Cartă să nu fie interpretat pentru “a schimba drepturile de vreun fel ale unor state sau popoare, sau termenii instrumentelor internaţionale existente”.

Unele guverne au adoptat ideea că în baza Convenţiei de la Geneva din 1949, care tratează despre drepturile civililor sub ocupaţie militară, aşezările evreieşti de pe Malul de Vest sunt ilegale, pe motivul că Convenţia interzice unei puteri ocupante să inunde cu propriii ei cetăţeni teritoriul ocupat. Preşedintele Carter a sprijinit această vedere, dar preşedintele Regan a inversat-o, în mod specific spunând că aşezările sunt legale dar ar trebui amânată înfiinţarea altor aşezări deoarece ele pun un obstacol în calea procesului de pace.

Dreptul evreilor la stabilire pe Malul de Vest este conferit prin acelaşi mandat sub care evreii s-au stabilit în Haifa, în Tel Aviv şi în Ierusalim înainte de a fi creat statul Israel. Mandatul pentru Palestina se deosebeşte într-o privinţă importantă de alte mandate ale Ligii Naţiunilor, care au fost obligaţii în beneficiul populaţiei indigene. Mandatul pentru Palestina, recunoscând “legătura istorică a poporului evreu cu Palestina şi motivele pentru reconstituirea patriei lor în acea ţară”, este dedicat “stabilirii în Palestina a unei patrii naţionale pentru poporul evreu, înţelegându-se clar că nu trebuie făcut nimic ce să prejudicieze drepturile civile şi religioase ale comunităţilor neevreieşti existente în Palestina, sau drepturile şi statutul politic de care se bucură evreii în alte ţări”.

Mandatul limitează dreptul evreilor la stabilire şi dezvoltarea politică în Palestina într-o singură privinţă. Articolul 26 a dat Marii Britanii şi Consiliului Ligii discreţie să “amâne” sau să “reţină” dreptul poporului evreu de a se stabili în provincia Transiordania a Palestinei — acum Regatul Iordaniei — dacă ei ar decide că situaţia locală ar cere o astfel de acţiune. Cu sprijinul parţial al Consiliului, britanicii au făcut acel pas în 1922.

Mandatul însă nu permite nici chiar temporar suspendarea dreptului evreilor la stabilire în părţile Mandatului care sunt la vest de Iordan. Liniile Armistiţiului din 1949, care sunt parte din hotarul Malului de Vest, nu reprezintă decât poziţia armatelor în conflict când s-a ajuns la încetarea focului în Războiul de Independenţă. Iar Acordurile Armistiţiului prevăd în mod specific, cu excepţia cazului Libanului, că liniile de demarcaţie pot fi schimbate prin acord când părţile trec de la Armistiţiu la pace. Rezoluţia 242 este bazată pe acea prevedere a Acordurilor Armistiţiului şi declară anumite criterii care să justifice schimbările în liniile de demarcaţie când părţile fac pace.

Departamentul de Stat n-a negat niciodată că sub Mandat “poporul evreu” are dreptul să se stabilească în zonă. În loc de aceasta, spunea că aşezările evreieşti de pe Malul de Vest încalcă Aricolul 49 a Celei de-a patra Convenţii de la Geneva din 1949, care se ocupă de protecţia civililor în timp de război. Unde teritoriul unei părţi a contractului este ocupat de altă parte a contractului, convenţia interzice practicile inumane cum ar fi, de exemplu, ale naziştilor şi ale sovieticilor înainte şi în timpul celui de-al doilea război mondial — transferul în masă al oamenilor în şi din teritoriile ocupate pentru scopul exterminării, al muncii forţate şi al colonizării.

Articolul 49 prevede ca puterea ocupantă “să nu deporteze sau să nu transfere o parte din populaţia sa civilă în teritoriul pe care-l ocupă”. Dar coloniştii evrei de pe Malul de Vest sunt voluntari. Ei n-au fost “deportaţi” sau “transferaţi” de guvernul Israelului, iar mutarea lor nu implică nici unul din scopurile atroce sau din efectele dăunătoare asupra populaţiei existente pe care Convenţia de la Geneva a fost intenţionată să le împiedice. Mai mult, Convenţia se aplică numai la “actele unui semnatar făcute pe teritoriul altuia”. Malul de Vest nu este teritoriu al unei puteri semnatare, ci o parte nealocată de Mandatul Britanic. Ca atare este greu să vezi cum o formulare literală a Convenţiei a putut face ca aceasta să se aplice la stabilirea evreiască în teritoriile de sub Mandat britanic aflate la vest de Iordan. Chiar dacă Convenţia a putut fi interpretată ca să împiedice aşezările în perioada de ocupaţie, ea n-a putut face mai mult decât să suspende drepturile conferite prin Mandat, nu să le pună capăt. Acele drepturi pot înceta numai prin stabilirea şi recunoaşterea unui stat nou sau prin încorporarea teritoriilor în unul vechi.

Ca pretendenţi la teritoriu, israelienii au negat că lor li se cere să fie de acord cu Convenţia de la Geneva, dar au anunţat că ei vor face totuşi acest lucru ca o chestiune de amabilitate. Tribunalele israeliene aplică Convenţia ca o rutină, uneori decizând împotriva guvernului israelian. Presupunând pentru moment aplicabilitatea generală a Convenţiei, s-ar putea foarte bine considera ca o încălcare dacă israelienii ar deporta deţinuţi sau ar încuraja stabilirea oamenilor care n­­u au nici un drept să trăiască acolo (americani, de exemplu). Dar cum poate fi Convenţia socotită că se aplică la evrei care au dreptul să se stabilească în teritorii sub legea internaţională: un drept legal asigurat prin tratat şi în mod specific protejat de Articolul 80 al Cartei Naţiunilor Unite, care prevede că nimic din Cartă nu va fi interpretat ca “să schimbe în vreun mod drepturile conferite prin instrumentele internaţionale existente?” Dreptul evreilor să se stabilească în zonă este egal în toate modurile cu dreptul populaţiei palestiniene existente să trăiască acolo.

Aşteptările generale ale legii internaţionale sunt că ocupaţiile militare durează puţin şi sunt urmate de o stare de pace stabilită prin tratat   sau altfel. În cazul Malului de Vest, teritoriul a fost ocupat de Iordania între 1949 şi 1967, iar din 1967 a fost ocupat de Israel. Rezoluţiile Consiliului de Securitate au stabilit că statele arabe şi Israelul trebuie să facă pace, iar când se ajunge la o “pace justă şi durabilă” în Orientul Mijlociu, Israelul trebuie să se retragă din unele, dar nu din toate teritoriile pe care le-a ocupat în războiul din 1967. Rezoluţiile lasă pe seama părţilor să cadă de acord asupra termenilor păcii.

Articolul 80 din Carta Naţiunilor Unite permite Israelului să ignore ambele Rezoluţii, 424 şi 338, ale Naţiunilor Unite. Drepturile evreilor la ţară acordate prin Mandatul Britanic al Ligii Naţiunilor nu pot fi anulate de Naţiunile Unite. Israelului i se cere numai să recunoască drepturile civile şi religioase ale arabilor din ţară.

Traducere din limba engelză.

Titlul original: “Terrorism and Bible Prophecy”, publicată de Bible Students Congregation

of New Brunswick, N. J.

Editată de Studenţii Bibliei

  1. P. 849, O. P. 12, 400860 Cluj-Napoca

2004

Ce este Adevarul

Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi.” Ioan 8:32.

După cum este scris: „Am crezut, de aceea am vorbit! Şi noi credem, şi de aceea vorbim”. 2 Corinteni 4:13. Astăzi pe pământ sunt multe adevăruri, de exemplu: adevărul despre fizică, sociologie, astronomie, medicină, despre legile sanitare etc., a căror cunoaştere aduce mult bine oamenilor. Noi ne referim însă la adevărul cu privire la PLANUL DIVIN AL VEACURILOR, planul lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii. Când era pe pământ Isus a spus: „Eu pentru aceasta M-am născut şi am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr. Oricine este din adevăr ascultă glasul Meu”- Ioan 18:37. În cei trei ani şi jumătate de viaţă publică, Isus nu S-a ocupat de vreunul din adevărurile amintite mai sus, ci a predicat numai adevărul cu privire la planul lui Dumnezeu pentru mântuirea oamenilor. El nu S-a referit la Platon, Socrate, Aristotel, sau la alţi oameni celebri din lume, în ale căror socoteli Dumnezeu nu Şi-a găsit niciodată locul. Aflăm însă că mereu S-a referit la profeţi ca: Isaia, Daniel, Ieremia şi alţi servitori ai lui Dumnezeu care au trăit înainte de El. Timp de trei ani şi jumătate Isus a predicat şi a învăţat pe oameni fără bani şi fără plată. Niciodată n-a făcut colecte de bani de la ascultătorii Săi. Celor care au crezut în El le-a spus: „…Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi” – Ioan 8:31, 32. Dacă suntem urmaşi ai lui Isus Cristos, Domnul nostru, ne vom strădui să rămânem în cuvântul Său, care ne dă învăţături cu privire la Dumnezeu şi la planul Său de mântuire. Isus a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi viaţa”. Apoi: „Eu sunt lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii”- Ioan 8:12. Deci, urmăm şi mărturisim adevărul cu privire la Dumnezeu, la Isus, Domnul şi Răscumpărătorul nostru, la Împărăţia Sa, care este leacul pregătit de Dumnezeu pentru bolile omenirii. Acest adevăr îl scoatem din marea fântână a cunoştinţei lui Dumnezeu, BIBLIA. Desigur, pentru o expunere largă a acestui mare Adevăr, ar necesita câteva mii de pagini. Aici nu vom încerca să intrăm în amănunte, ci ne vom rezuma numai la punctele esenţiale, iar cine doreşte mai mult se va interesa singur. Vom începe cu:

Creaţia

Spre deosebire de unele păreri ştiinţifice şi teologice, noi susţinem că relatarea din Geneza nu se referă la crearea pământului, ci la pregătirea lui pentru a fi locuit şi că aceasta a fost o operă progresivă, într-o perioadă de 49.000 de ani, împărţită în epoci de câte 7.000 de ani, numite în Biblie şapte zile – Geneza 1:1-26; 2:1-3. În Biblie, cuvântul „zi” este un termen nedefinit şi se aplică în multe feluri, la diferite perioade de timp, ca de pildă: „ziua lui Cristos”, „ziua lui Noe”, „ziua ispitirii”, „ziua lui Napoleon”, „ziua Cezarului” etc. La crearea omului, şase din aceste zile de câte 7.000 de ani – sau 42.000 de ani – erau trecute şi pământul se afla într-o stare potrivită pentru a fi locuinţa omului. Omul a fost creat deci la sfârşitul zilei a şasea şi la începutul zilei a şaptea. A şaptea zi sau perioadă de 7.000 de ani, în care încă ne aflăm, este dedicată experienţei omului întâi cu răul, apoi cu binele. Răul a fost permis timp de 6.000 de ani, când omul a învăţat urmările neplăcute ale păcatului şi nesupunerii faţă de Dumnezeu. A şaptea mie de ani din această perioadă este dedicată restaurării progresive a omului în fericire şi viaţă veşnică.

Crearea omului

Omul a fost creat, nu dezvoltat. El este o creatură a Creatorului, nu un produs al evoluţiei. El a fost creat desăvârşit, în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. În chipul lui Dumnezeu, adică o fiinţă inteligentă, cu capacităţi de gândire, afecţiune, simţ moral etc., dar pe o treaptă mai joasă, potrivită condiţiei sale pământene. În asemănarea lui Dumnezeu, adică aşa cum Creatorul are stăpânire peste Univers, tot aşa omului i s-a dat stăpânire peste domeniul pământesc, pe care să-l cârmuiască în armonie cu voia lui Dumnezeu, a Creatorului.

Încercarea şi căderea omului

Omul a fost pus la probă spre a se dovedi dacă apreciază binefacerile cu care a fost înconjurat. El trebuia să-şi dea seama că existenţa sa a avut un început şi că această existenţă se datora Creatorului, pe care trebuia să-L recunoască şi să-I respecte porunca. Proba a venit prin interzicerea de a mânca din fructul unui anumit pom. Fructul în sine nu avea nimic deosebit care să constituie un păcat, ci nerespectarea, nesocotirea poruncii a fost păcat. În esenţă, Dumnezeu i-a spus lui Adam: Dacă vei asculta de porunca Mea, ca să nu mănânci, vei trăi în veci şi te vei bucura de această împărăţie, care cu timpul se va extinde şi va umple tot pământul, iar tu vei fi regele, stăpânul întregului pământ. Vei fi părintele unei rase de fiinţe perfecte şi fericite şi care împreună cu tine vor putea trăi veşnic. Dacă te vei atinge de acest pom, mâncând dintr-însul, vei dovedi nesupunere, nesocotire, neapreciere, şi prin urmare, nici Eu nu te voi putea socoti vrednic de poziţia în care te-am pus. În ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit – Geneza 2:16, 17. Te voi lipsi de toate acestea: îţi voi lua împărăţia, te voi lipsi de viaţă şi vei deveni ce ai fost: ţărână – Geneza 3:19.

Condamnarea omului

Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să rămână, fie că promite viaţă veşnică pentru ascultare, sau moarte pentru neascultare. Adam a mâncat în deplină cunoştinţă de ceea ce-l aştepta. Sf. Pavel spune: „Şi nu Adam a fost amăgit, ci femeia, fiind amăgită, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” – 1 Timotei 2:14. În loc să se despartă de Eva, lăsând-o să meargă în moarte, şi să se încreadă în Creator, că îi poate crea alta, el s-a asociat la păcat şi astfel a pierdut relaţia cu Dumnezeu. De aceea Dumnezeu l-a condamnat la moarte, nu la chin veşnic. Adam a murit în ziua în care a mâncat, adică n-a trecut peste 1000 de ani. Astfel citim: „Şi toate zilele pe care le-a trăit Adam au fost nouă sute treizeci de ani, apoi a murit” – Geneza 5:5. Deci a murit cu 70 de ani înainte de a se împlini ziua de o mie de ani în care a fost creat şi în care a mâncat din pomul oprit. Sf. Petru confirmă ideea că 1000 de ani este considerată ca o zi: „Dar, preaiubiţilor, să nu uitaţi un lucru: că, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, şi o mie de ani sunt ca o zi” – 2 Petru 3:8.

Despre suflet

Omul nu are un suflet, nici muritor nici nemuritor, ci este un suflet, adică o fiinţă vie, care se mişcă, respiră, cugetă, plănuieşte, execută etc. Este o deosebire mare între a avea un cal şi a fi un cal. Tot aşa şi omul: nu are un suflet, ci este un suflet. Biblia spune clar: „Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” – Geneza 2:7. Din unirea trupului rece şi imobil cu „suflarea de viaţă” (în ebraică ruach, care literal înseamnă vântul vieţii) a rezultat sufletul, adică fiinţa vie. Nimic nu se spune aici în sensul că Dumnezeu ar fi suflat în nările omului un suflet nemuritor, adică o altă fiinţă, care la moartea uneia, cealaltă să rămână. Suflet nemuritor înseamnă o fiinţă care nu poate muri, care nu poate fi nimicită. În cazul de faţă ar însemna că odată creat, omul n-ar mai putea fi nimicit, nici chiar de către Dumnezeu. Mintea sănătoasă, chiar şi dacă n-am avea Biblia, ne spune că asemenea teorie nu se potriveşte cu un Dumnezeu Atotputernic şi Atotînţelept. Dumnezeu n-ar crea fiinţe nemuritoare pe care să nu le poată îndepărta din viaţă chiar dacă acestea ar păcătui. Dacă ar fi aşa, ar însemna că Dumnezeu ar tolera păcatul şi ar fi limitat în înţelepciune. Omul este deci un suflet care respiră. Fără respiraţie, fără „suflarea de viaţă”, viaţa n-ar fi posibilă. De aceea Dumnezeu S-a îngrijit ca în atmosferă să fie un procent suficient de oxigen pentru menţinerea vieţii sufletelor care respiră. Iov spune: „Dacă Dumnezeu ar lua seama numai la Sine şi ar strânge la Sine suflarea şi respiraţia dată făpturilor, atunci tot ce este carne ar pieri şi omul s-ar întoarce în ţărână” – Iov 34:14, 15.

Despre moarte

Se spune că în viaţă nimic nu este mai sigur ca moartea. Dumnezeu i-a spus lui Adam că va muri dacă va fi neascultător. Şi Adam a murit în realitate. Toţi urmaşii lui mor. Sf. Pavel spune: „…moartea a venit prin om” – Romani 5:12. „Toţi mor în Adam” – 1 Corinteni 15:21, 22. Fiecare ştie că are sa moară. „Cei vii ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic” – Eclesiastul 9:5. Experienţa umană confirmă întru totul învăţătura Bibliei. Ce este deci moartea? Ştiinţific şi biblic, moartea este absenţa vieţii – stingere. După unele idei nescripturale, se afirmă însă că moartea nu înseamnă altceva decât dezbrăcarea de un veşmânt şi îmbrăcarea cu altul, sau cum ar fi trecerea dintr-o încăpere în alta. Biblia însă spune altfel: ea spune că moartea înseamnă moarte, că morţii nici nu se bucură, nici nu suferă, că în moarte omul este absolut inconştient – nu ştie nimic – nici despre sine, nici despre ceilalţi, şi dacă n-ar fi o înviere din morţi, omul ar fi pentru totdeauna pierdut – Iov 3:13-19; Ecles. 9:10; Ioan 3:16. Biblia mai spune: „Suflarea lor trece, se întorc in pământ, şi în aceeaşi zi le pier şi planurile lor” – Psalmul 146:4. Dacă o creatură moartă nu poate gândi, atunci, bineînţeles, nu poate fi conştientă. Şi dacă nu poate fi conştientă, atunci ar fi imposibil să fie fericită când ar fi în rai, potrivit unor afirmaţii.

Despre nemurire

La început numai Dumnezeu avea nemurire. „A Împăratului veşniciilor, a nemuritorului, nevăzutului şi singurului Dumnezeu să fie cinstea şi slava în vecii vecilor!” – 1 Timotei 1:17. Aşadar, dacă numai Dumnezeu avea nemurire, toţi ceilalţi, inclusiv îngerii, trebue să fie muritori. A fi muritor nu înseamnă a muri. De exemplu, îngerii sunt muritori, totuşi ei nu mor. A fi muritor înseamnă a fi supus morţii, în caz că se fac fapte vrednice de moarte. Cineva poate să fie muritor şi să trăiască veşnic dacă trăieşte în armonie cu voia lui Dumnezeu. Dacă Adam nu păcătuia, nu murea niciodată. Tot aşa omenirea, când va fi restabilită va putea trăi veşnic dacă va trăi în armonie cu legile lui Dumnezeu. Numai natura divină posedă viaţă în sine; toate celelalte naturi depind de prima mare cauză a vieţii, de Creator, pentru continuarea vieţii lor. Acum, Domnul nostru Isus, de la învierea Sa, are şi El nemurirea. Astfel citim, că Tatăl a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine Însuşi – Ioan 5:26. Înainte de a veni pe pământ, El n-a avut nemurire, natură divină. Aceasta a primit-o numai la înviere ca răsplată pentru credincioşia Sa – Filipeni 2:7-9; Matei 28:18. Scripturile arată că şi adevărata Biserică a lui Cristos va primi nemurire ca răsplată pentru credincioşie – 1 Ioan 3:2; Filipeni 3:21; Romani 2:7; 8:29; 2 Petru 1:4.

Despre iad

Cuvântul iad nu înseamnă foc sau chin, cum au fost învăţaţi oamenii în general să creadă. Cuvintele infern şi iad din Vechiul Testament sunt traduse din cuvântul ebraic şeol, care înseamnă stare de inexistenţă, prin urmare, uitare, starea celui care este în groapă, în mormânt. Echivalentul acestuia în Noul Testament este cuvântul grecesc hadesTartaroo sau tartarus este atmosfera pământului, numită în unele traduceri adânc – Vezi 2 Petru 2:4; Apoc. 20:3. Locul focului este o expresie simbolică, zugrăvind distrugerea completă, anihilarea celor incorigibili. Diferitele expresii ale Domnului nostru din care s-ar putea deduce foc şi chin sunt parabole, nu lucruri literale. A le interpreta altfel decât simbolic ar însemna a le schimba sensul. De pildă, dacă oile îi simbolizează pe oamenii buni iar caprele pe cei răi sau îndărătnici, atunci focul trebuie să însemne distrugere, nimicire. Focul nu păstrează, ci consumă, mistuie, nimiceşte. Tot astfel, dacă parabola cu Bogatul şi săracul Lazăr ar fi literală, atunci şi sânul lui Avraam în care era fericit Lazăr ar trebui luat literal, şi desigur nu mulţi din milioanele pământului – care au avut parte de sărăcie şi bube – ar putea intra acolo; Lazăr şi încă unul sau doi l-ar fi umplut. În acest caz, bubele şi zdrenţele lui Lazăr ar trebui luate literal – dacă acestea ar fi motivele pentru care cineva poate avea parte să ajungă în sânul lui Avraam. Şi ne întrebăm: oare câţi dintre cei care văd că pilda trebuie luată literal umblă în zdrenţe şi buboşi pentru a ajunge şi ei în sânul lui Avraam!? (O explicaţie raţională şi pe larg a acestei pilde se găseşte în broşura „Ce spun Scripturile despre iad”.)

Despre Satan

Spre deosebire de o părere destul de răspândită, că Satan este numai principiul răului în sine, noi credem în existenţa unei persoane cu acest nume, a unei fiinţe inteligente, puternice. El nu a fost totdeauna Satan, împotrivitor, ci a ajuns mai târziu să fie ceea ce este, în urma îngâmfării şi decăderii sale. Numele său adevărat era la început „Lucifer”, care înseamnă „steaua dimineţii” – Ezechiel 28:13-19. Profetul Isaia, în cap. 14:12-15, spune despre căderea lui Satan: „Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.” Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului!” Isus a spus despre Lucifer: „Am văzut pe Satan căzând ca un fulger din cer” – Luca 10:18. A căzut din graţia lui Dumnezeu, s-a degradat şi numele lui a fost schimbat, şi de atunci este cunoscut în Scripturi ca Balaurul, Şarpele cel vechi şi Satan – Apocalipsa 20:1-3. Cuvântul „Şarpe” înseamnă înşelător, şi unul din mijloacele favorite ale lui Satan în toate timpurile a fost înşelarea, pe care a practicat-o printre oameni. Prin minciuni şi înşelări, el a introdus în capul oamenilor învăţături false, orbindu-i faţă de Cuvântul adevărat al lui Dumnezeu – 2 Corinteni 4:3-4. Cuvântul „Balaur” înseamnă animal de pradă sau cel care rupe. Satan a căutat să nimicească tot ceea ce a fost drept. El a pricinuit persecuţia şi moartea profeţilor. Tot el a pus la cale urmărirea lui Isus prin intermediul fariseilor. Ţinta lui este să distrugă tot ceea ce-i drept şi pe toţi cei ce hotărăsc să-L urmeze pe Isus – 2 Timotei 3:12. Cuvântul „Diavol” înseamnă bârfitor, defăimător. Satan L-a defăimat pe Dumnezeu în grădina Edenului, şi L-a acuzat şi defăimat pe Domnul Isus şi pe ucenicii Săi de atunci şi până acum. Isus spune despre el că este un mincinos şi tatăl minciunii – Ioan 8:44.

Despre Sf. Treime

Există două Treimi: una a crezurilor şi alta a Bibliei. Noi credem în cea din urmă. A crezurilor înseamnă: 1×3=1 şi 3×1=1. A Bibliei este aceasta: Tatăl este din veşnicie, adică fără început – Psalmul 90:2. Fiul nu este din veşnicie, ci a avut un început. Sf. Pavel spune despre Isus: „El este chipul Dumnezeului celui nevăzut, Cel întâi-născut din toată zidirea” – Coloseni 1:15. Însuşi Domnul Isus ne spune că este ÎNCEPUTUL zidirii lui Dumnezeu – Apocalipsa 3:14. Cuvântul „tată” înseamnă dătător de viaţă. Cuvântul „fiu” înseamnă primitor de viaţă – Ioan 5:26. Astfel viaţa Fiului a venit de la Tatăl. Tatăl posedă dintotdeuna natura divină, nemurirea. Fiul n-a avut această natură înainte de a veni pe pământ. El a primit-o numai la înviere, ca răsplată a umilirii şi supunerii Sale până la moarte – Filipeni 2:8-11. Spiritul sfânt este o putere, nu o persoană. Această putere emană, provine de la Tatăl şi de la Fiul şi este agentul lor pentru îndeplinirea scopurilor bune ale Autorului şi Creatorului Divin şi ale Fiului Său, Domnul nostru. Versetul 7 din 1 Ioan cap. 5 nu se găseşte în original, ci a fost adăugat pentru a da oarecare culoare biblică Treimii nescripturale. Tatăl şi Fiul sunt una în scop, plan şi acţiune, după cum credincioşii Domnului sunt una cu El, nu în persoană, ci în spirit, scop şi cale – Ioan 17:20-23.

Despre naşterea lui Isus

Isus a avut trei existenţe. S-a născut de trei ori pe trei trepte de viaţă diferite, în trei perioade de timp diferite. Amestecarea acestora duce la confuzie, dar înţelegerea lor umple inima de dragoste şi apreciere pentru Iubitorul de oameni, iubitul Fiu al lui Dumnezeu şi Răscumpărătorul nostru.

  1. În starea Sa preumană, Isus nu Se numea Isus, numele Său era Logosul, Cuvântul, Cuvântătorul – Ioan 1:1-3. El poseda o natură asemenea celei îngereşti, dar nu cea divină, pe care o avea numai Tatăl. Era de natura Arhanghelului, îngerul de cel mai înalt grad.
  2. Când a venit pe pământ, născându-Se din Fecioara Maria, El a lăsat natura Sa spirituală şi a luat natura umană desăvârşită. Pe pământ El a fost om desăvârşit, nu Dumnezeu încarnat. Sf. Ioan spune: „Cuvântul S-a făcut..” – Ioan 1:14. Adică, Logosul a devenit om, născut de Fecioara Maria prin puterea nemărginită a lui Dumnezeu, desăvârşit, curat, fără pată, separat de păcătoşi – Evrei 2:14,7:26. El a venit să răscumpere pe Adam, adică să dea un preţ corespunzător pentru el. Adam n-a fost înger încarnat şi de aceea Isus nu putea fi echivalentul lui în starea Sa preumană, ca arhanghel. Apoi, dacă Isus era Dumnezeu Tatăl încarnat, atunci era mai mult decât a fost Adam. Dreptatea lui Dumnezeu nu putea primi o asemenea jertfă ca preţ de răscumpărare – Matei 5:38; 20:28.
  3. La învierea Sa ca fiinţă spirituală, Isus a devenit chipul Tatălui – Evrei 1:3. Atunci El a primit natura divină şi acum posedă nemurirea şi şade la dreapta Tatălui în ceruri – Evrei 10:12-13, aşteptând timpul când va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale – Psalmul 110:1-2; Faptele Ap. 3:19-21; 1 Corinteni 15:24-28.

Despre preţul de răscumpărare

Adam şi toţi urmaşii săi se află sub sentinţa morţii. Adam a murit. Toţi urmaşii săi mor. Pentru a scăpa de această condamnare, cineva trebuia să plătească preţul răscumpărării lor. Preţul era: un om desăvârşit a călcat porunca şi a murit – un alt om desăvârşit, nu un înger, trebuia să moară şi să plătească acest preţ, pentru ca omul să poată fi liber. Isus a dat preţul pe Golgota. După patruzeci de zile S-a înălţat la cer şi a pus acest preţ în mâinile Justiţiei divine, care condamnase pe om la moarte. Prin urmare, Adam şi rasa lui sunt liberi să iasă din mormânt. Pedeapsa cu moartea nu mai planează asupra lor. Dar, dacă este aşa, de ce n-a revenit Adam la viaţă şi de ce mai mor oamenii?

Alegerea Bisericii

Imediat ce Isus S-a înălţat la cer, condiţiile au fost îndeplinite pentru ca moartea să fie oprită, oamenii să nu mai moară, iar Adam şi toţi urmaşii lui să revină la viaţă. Însă planul lui Dumnezeu prevedea mai întâi alegerea unui anumit număr de oameni, care în urma unui proces de dezvoltare spirituală să fie schimbaţi de la natura pământească la cea cerească. Aceştia sunt Mica Turmă căreia „Tatăl are plăcerea să-i dea împărăţia” – Luca 12:32. Sf. Ioan spune că această mică turmă este compusă din 144.000 de membri – Apoc.14:1, 3. O turmă în adevăr mică în comparaţie cu milioanele de oameni care au trăit pe pământ şi au auzit despre Evanghelie -Vestea bună. Întregul veac creştin a fost dedicat în principal alegerii acestei clase, şi nu convertirii lumii la Cristos. Îndrumarea Domnului în această privinţă este clară: „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile…şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit” – Matei 28:19-20. De asemenea, robilor Săi le-a spus: Puneţi talanţii pe care vi i-am încredinţat în negoţ până Mă voi întoarce – Luca 19:13-14. Predicarea Evangheliei în tot acest timp, cum că Împăratul se va întoarce spre a-Şi exercita puterea împărătească, a fost făcută lumii numai ca MĂRTURIE, şi nu pentru a-i converti pe toţi. Dovada la aceasta este că cei care îl urau au reacţionat faţă de această veste spunând: „Nu voim ca omul acesta să împărăţească peste noi”. Luca 19:14. Când numărul celor aleşi va fi complet şi lucrarea lor de mărturie încheiată, Biserica va deveni Mireasa lui Cristos, schimbată fiind de la starea pământească la cea cerească – Apoc. 20:4-6; 19:6-7; Filipeni 3:20-21. Aceştia împreună cu Isus vor fi regi şi preoţi ai lui Dumnezeu şi vor domni cu El o mie de ani, pentru binecuvântarea întregii rase umane. Atunci va fi timpul convertirii generale, a celor nealeşi acum. Atunci li se vor deschide ochii naturali şi ochii înţelegerii, pentru a cunoaşte pe Dumnezeu – Isaia 25:6-9; Matei 19:27-28; Apocalipsa 2:26-27; 3:21.

Despre a doua venire a lui Cristos

Cristos vine a doua oară nu să nimicescă lumea şi să ardă pământul. El vine să facă tocmai contrariul, să înlăture pe Diavol ca să nu mai stăpânească pe pământ, să sfărâme domnia apăsătoare a păcatului, a morţii, a fărădelegii şi a oricărui lucru rău, iar în locul acestora să instaureze dreptatea, binele şi viaţa veşnică, pierdute prin Adam în Eden. El nu mai vine ca om, cum a venit întâia oară. Trupul Său pământesc l-a dat drept preţ de răscumpărare pentru Adam şi pentru urmaşii lui. El a înviat ca fiinţă spirituală divină, glorioasă – 1 Petru 3:18. Să notăm cu câtă tărie vorbeşte profetul Isaia despre dânsul: „Întăriţi mâinile slăbănogite şi întăriţi genunchii care se clatină. Spuneţi celor slabi de inimă: Fiţi tari, şi nu vă temeţi! Iată, Dumnezeul nostru, răzbunarea va veni” (pe Satan şi pe agenţii lui) – Isaia 35:3, 4; Ţefania 2:2; 2 Petru 3:10-13; Apoc. 19:19-20. El vine cu răsplătire pentru cei care L-au urmat în veacul de acum – Ioan 14:2; Matei 19:28. Vine să salveze din păcat pe toţi cei răscumpăraţi cu viaţa Sa, deschizându-le un nou drum, o ocazie favorabilă de a-şi câştiga viaţa pierdută prin tatăl lor, Adam – Matei 26:28; Evrei 8:2-6; Isaia 57:14-19. Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor, atunci şchiopul va sări ca cerbul şi limba mutului va cânta – Isaia 35:1-10; 32:1-4; 65:14-25 şi 11:1-9. Isus a declarat: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ”. Oamenii nu-L vor mai vedea cu ochii naturali, ci cu ochii înţelegerii, după lucrările pe care le va face. Aşa cum nici pe Satan nu-l văd cu ochii naturali, ci văd, înţeleg, ştiu că el face răul din lume. Domnul a spus adresându-Se ucenicilor: „Peste puţină vreme, lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea”, fiindcă urmaşii Săi credincioşi vor fi schimbaţi la natură spirituală – Ioan 14:19, 2, 3.

Împărăţia lui Cristos

Instaurarea pe pământ a împărăţiei lui Cristos va fi cel mai mare eveniment din istoria omenirii. Ne gândim la rugăciunea Domnului nostru: „Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Dacă creştinii şi lumea în general şi-ar da seama ce va aduce această împărăţie şi ce va însemna pentru ei, ar dori-o mult mai mult şi ar repeta cu mai multă ardoare rugăciunea Domnului nostru. Iată ce scrie prorocul Mica, având o viziune despre această binecuvântată împărăţie: „În vremurile de pe urmă muntele Casei Domnului va fi întemeiat tare, ca cel mai înalt munte, se va înălţa deasupra dealurilor şi popoarele vor veni grămadă la el. Neamurile se vor duce cu grămada la el şi vor zice: Veniţi, haidem să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui şi să umblăm pe cărările Lui! Căci din Sion va ieşi legea şi din Ierusalim Cuvântul Domnului. El va judeca între multe popoare, va hotărî între neamuri puternice, depărtate. Din săbiile lor îşi vor făuri fiare de plug şi din suliţele lor cosoare; nici un neam nu va mai trage sabia împotriva altuia şi nici nu vor mai învăţa să facă război, ci fiecare va locui sub viţa lui şi sub smochinul lui şi nimeni nu-l va mai tulbura! Căci gura Domnului oştirilor a vorbit” – Mica 4:1-4.

Despre Mileniu

Mileniu înseamnă o mie de ani şi în Biblie desemnează perioada de domnie a lui Cristos, în decursul căreia va avea loc învierea morţilor şi judecata lumii în general – Matei 25:31, 32 – a celor care nu se judecă acum, în acest veac. Pe pământ se va instaura dreptatea, pacea, iubirea, viaţa veşnică pentru cei ascultători. La sfârşitul miei de ani tot pământul va fi ca Grădina Edenului. Sf. Ioan descrie acel timp astfel: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai fi….pentru că lucrurile dintâi au trecut. Cel care şedea pe scaunul de domnie a zis: Iată, Eu fac toate lucrurile noi” – Apocalipsa 21:4-5. „Ţara pustiită va fi lucrată iarăşi, de unde până aici era pustie în ochii tuturor trecătorilor” – Ezechiel 36:34. Mileniul este a şaptea mie de ani, sau ultima mie de ani din mai-marea zi a şaptea a săptămânii de creare a lui Dumnezeu. Toţi cei care studiază Biblia cred, conform cronologiei biblice, că 6.000 de ani de la crearea lui Adam au trecut şi acum suntem la începutul celei de-a şaptea mie de ani, sau în zorile vârstei Milenare, în pragul Împărăţiei lui Cristos sau a Epocii de Aur. Să nu ni se pară ciudat dacă înainte de a începe această măreaţă împărăţie de pace sunt şi vor mai fi încă tulburări pe pământ. Acestea sunt mijloacele lui Dumnezeu pentru dezintegrarea lumii vechi, sau, după expresia ap. Petru, topirea cerului şi a pământului vechi, pentru ca în locul acestora să fie instaurate un cer nou şi un pământ nou – 2 Petru 3:10-13. Vezi şi Ţefania 3:8-9. În curând oamenii vor fi martori ai inaugurării împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, cu binecuvântările promise. Creşterea cunoştinţiei în toate domeniile din ultimul secol, în transporturi, comunicaţii, medicină, industrie etc., nu sunt decât pregătiri şi pregustări ale binecuvântărilor care în curând vor umple pământul.

Despre ziua de judecată

Ziua de judecată va fi o zi de bucurie, nicidecum o zi de groază, cum cred mulţi. Isus cel iubit a răscumpărat omenirea ca să o judece în dreptate, cu scopul de a o restaura la viaţă şi fericire veşnică. Ce frumos sună cuvântul Domnului în această privinţă: „Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea (în înţelesul de a-i da altă sentinţă de condamnare veşnică, pe lângă cea moştenită de la Adam – moartea) ci ca LUMEA SĂ FIE MÂNTUITĂ PRIN EL” – Ioan 3:14-17. David spune despre această Împărăţie în Psalmul 72:1-9: „Dumnezeule, dă judecăţile Tale împăratului, şi dă dreptatea Ta fiului împăratului! Şi El va judeca pe poporul Tău cu dreptate, şi pe nenorociţii Tăi cu nepărtinire. Munţii vor aduce pace poporului, şi dealurile de asemenea, ca urmare a dreptăţii Tale. El va face dreptate nenorociţilor poporului, va scăpa pe copiii săracului, şi va zdrobi pe asupritor. Aşa că se vor teme de Tine, cât va fi soarele şi cât se va arăta luna, din neam în neam; va fi ca o ploaie, care cade pe un pământ cosit, ca o ploaie repede, care udă câmpia. În zilele lui va înflori cel neprihănit, şi va fi belşug de pace până nu va mai fi lună. El va stăpâni de la o mare la alta, şi de la Râu până la marginile pământului. Locuitorii pustiei îşi vor pleca genunchiul înaintea Lui, şi vrăjmaşii vor linge ţărâna” – Ps. 72:8, 9. Profetul Isaia de asemenea, referindu-se la ziua de judecată, spune: „…Când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii ÎNVAŢĂ DREPTATEA” – Isaia 26:8-9. La această zi se referă ap. Pavel când spune: „Pentru că a rânduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…” – Faptele Ap. 17:31. Judecăţile lui Dumnezeu nu sunt încă pe pământ şi de aceea oamenii învaţă şi practică încă nedreptatea. Ziua de judecată va fi ziua în care rânduielile de pe pământ vor fi aşezate pe o bază dreaptă, după măsura dreptăţii lui Dumnezeu – Isaia 28-17. Ziua de judecată este deci aceeaşi cu ziua de o mie de ani a Împărăţiei lui Cristos pe pământ, nu o zi de 24 de ore. După cum cei care s-au predat Domnului acum, în acest veac creştin, se judecă în cursul vieţii lor actuale, iar la sfârşitul alergării Judecătorul dă sentinţa, tot aşa se va judeca şi lumea, în cursul zilei ei de judecată.

Despre restabilire

Dacă o calamitate naturală sau intemperiile naturii au produs stricăciuni unei case şi acea casă a fost refăcută în starea ei de mai înainte, spunem că a fost restaurată. Dumnezeu a creat pe om desăvârşit. L-a făcut şi l-a aşezat în Grădina Edenului, numită rai. Au venit apoi furtuna şi vântul amăgirii şi păcatului, care l-au ruinat pe om, lipsindu-l de viaţă şi de locuinţa sa fericită, raiul. La prima Sa venire, Cristos a venit să-l răscumpere – 1 Ioan 2:2. După un timp El se întoarce ca să-l RESTAUREZE. Omul deci a pierdut dreptul la viaţă. Isus îi va reda dreptul la viaţă. Omul a pierdut raiul. Sub conducerea lui Isus tot pământul va deveni un rai – Ezechiel 36:34-36. Urmaşii omului au fost şi ei pierduţi, Cristos îi va învia pe toţi care sunt în morminte – Ioan 5:28-29.Ps.22:29. – şi le va da posibilitatea să-şi câştige viaţa veşnică. Aceasta înseamnă Restaurare sau Restabilire. Sf. Petru, vorbind despre timpurile restaurării sau restabilirii, spune: „Şi să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” – Faptele Ap. 3:20, 21.

Despre înviere

Biblia spune că morţii sunt morţi, nu sunt vii, în rai, în purgatoriu sau în iadul de foc, potrivit părerilor unora. Omul a fost trimis în pământul din care a fost luat, în mormânt, din cauza neascultării – Geneza 3:19. Morţii nu ştiu nimic, sunt inconştienţi tot timpul cât stau în mormânt. Ultimul gând dinaintea adormirii în moarte va fi primul gând la trezire în dimineaţa învierii – „căci în locuinţa morţilor în care mergi, nu este lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune” – Eclesiastul 9:10. Nu toţi oamenii vor învia deodată, ci pe rând, fiecare la rândul cetei lui – 1 Cor 15:22-23. Pare raţional să gândim că primii care vor veni la înviere vor fi cei care au murit la urmă – Matei 19:30; 20:16. O mie de ani sunt prevăzuţi de Dumnezeu pentru învierea şi restaurarea miliardelor de oameni care au trăit de la Adam încoace. După ce noua epocă va fi introdusă, iar cei din generaţia existentă la timpul deschiderii ei vor fi fost bine porniţi pe Calea Sfinţeniei – Isaia 35:8 – va începe trezirea din morminte a celor adormiţi. Cei care vor fi în viaţă, gustând din binefacerile noii stări de lucruri sub domnia lui Cristos, vor dori să aibă cu ei pe cei dragi ai lor: părinţi, copii, fraţi, surori etc. În acest scop ei vor îndrepta rugăciuni către Cristos, autoritatea învierii. Astfel Scriptura spune: „Înainte ca să Mă cheme, le voi răspunde; înainte ca să isprăvească vorba, îi voi asculta!” – Isaia 65:24.  Astfel va continua întreaga mie de ani ai epocii învierii şi restaurării neamului omenesc la desăvârşire umană şi fericire pe pământ – Isaia 35:8-10. La înviere oamenii se vor trezi în corpuri întregi, nu mutilate, dacă aşa au fost când au intrat în mormânt. Caracterul pe care îl dezvoltă în viaţa de acum, cu toate virtuţile sau cu toate defectele, va fi pus în acel corp. Sub domnia lui Cristos, fiecare va fi ajutat după necesităţi să-şi transforme caracterul într-unul desăvârşit, „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, cum era omul Adam la început. Proporţional cu înaintarea făcută în dezvoltarea caracterului, va progresa şi desăvârşirea fizicului uman. Astfel că la sfârşitul miei de ani, toţi vor fi desăvârşiţi mintal, moral şi fizic. Desigur, toţi cei neascultători vor fi complet îndepărtaţi din viaţă, în moartea a doua, din care nu mai este revenire – Faptele Ap. 3:22, 23. Opera învierii va fi o operă măreaţă. Va fi minunea minunilor. Această minune va fi înfăptuită de Cristos, căruia „I S-a dat toată puterea în cer şi pe pământ”, tocmai în acest scop – Matei 28:18; Psalmul – 110:2; Romani 8:19-21. El deţine cheile morţii şi ale locuinţei morţilor (mormântul) ca să deschidă. Deschiderea unei închisori înseamnă eliberarea robilor. Şi tocmai aceasta va fi lucrarea Regelui Isus, timp de o mie de ani. Vezi Isaia 61:1-3; Apoc. 1:18; 20:1-3; 1 Corinteni 15:21-26.

Despre pământ

Pământul nu va fi niciodată ars; a fost făcut ca să rămână veşnic – Isaia 45:18. „Pământul rămâne veşnic în picioare” – Eclesiastul 1:4; Ezechiel 36:34-35, şi va fi locuinţa desăvârşită a omului desăvârşit. Ipoteza că la o cutare dată se va izbi de o cutare sau cutare stea şi se va dezintegra, este o speculaţie goală din partea unora care ar dori să-şi vadă sau audă numele menţionat, dacă este posibil, în primele rubrici de ştiri. Teologia despre arderea pământului nu este scripturală. Nici chiar un om dacă este sănătos la minte nu-şi face o casă ca apoi s-o ardă. Cele câteva Scripturi despre arderea cerului şi a pământului sunt expresii simbolice, nu literale, referindu-se la distrugerea unor stări de lucruri sociale şi religioase, după care va urma clădirea şi aşezarea altor stări sociale şi religioase numite în Scripturi „cer nou” şi „pământ nou”, sub supravegherea directă a Regelui Isus. Vezi 2 Petru 3:10-13; Evrei 12:26-29; Apoc. 21:1-5; Hagai 2:6-9, 21-22; Ţefania 3:8-9.

Despre legăminte

Biblia vorbeşte despre trei legăminte mari:

  1. a) Legământul Avraamic sau Legământul Făgăduinţei
  2. b) Legământul Legii
  3. c) Legământul cel Nou.

Nerecunoaşterea acestora a dus şi duce pe mulţi în mare confuzie, în încercarea lor de a explica anumite profeţii. În Galateni 4:21-31, sf. Pavel declară că cele două femei ale lui Avraam reprezintă două legăminte, şi anume: legământul sub care se dezvoltă biserica lui Cristos în perioada sau veacul Evangheliei a fost simbolizat prin femeia Sara, iar legământul sub care s-a dezvoltat sămânţa naturală a lui Avraam – poporul evreu – a fost prefigurat prin femeia Agar. Pavel ne mai spune că ambele legăminte nasc urmaşi, dar cu deosebirea că unul, cel reprezentat prin Sara, naşte fii liberi, care să fie moştenitori ai împărăţiei, pe când cel reprezentat prin Agar naşte servitori – Evrei 3:1-6. Abandonarea de către Avraam a femeii sale Agar şi fuga ei în pustie arată că Israelul natural urma să fie lipsit un timp de favoare, până când Sara, femeia legitimă a lui Avraam, avea să-l nască pe Isaac, fiul lui Avraam prin făgăduinţă, Isaac reprezentând pe Isus şi pe urmaşii Săi adevăraţi – Evrei 3:6; Galateni 3:16, 29; 4:28. Legământul Sara a început să nască fii la botezul Domnului nostru în Iordan şi continuă cu toţi aceia care părăsesc lumea cu păcatul şi scopurile ei, şi se înrolează ca voluntari în armata lui Cristos – Luca 18:28-30 – până la completarea Bisericii. Când această lucrare a vârstei Evangheliei va fi terminată, atunci va începe altă lucrare, sub alt legământ, aşa cum este ilustrat prin faptul că după moartea Sarei, Avraam s-a căsătorit cu Chetura. Potrivit cu Ieremia 31:31-34, acest legământ nou va fi încheiat mai întâi cu casa lui Israel şi a lui Iuda, apoi se va extinde la toate neamurile pământului – Romani 2:9, 10; Faptele Ap. 15:14-17; Zaharia 8:21-23. Sub acel legământ, legea lui Dumnezeu va fi scrisă, nu pe table de piatră, cum a fost cu primul legământ, ci va fi scrisă în inima fiecărui individ şi va fi pusă înăuntrul tuturor celor care vor fi în judecată. Aceasta va însemna un proces susţinut şi amănunţit de informare şi reeducare în dreptate şi de supunere la reglementările divine, supunere care va constitui proba de viaţă veşnică sau de moarte veşnică. Vezi Ioan 17:3; Faptele Ap. 3:23.

Moartea a doua

În cartea Apocalipsei 20:14 se vorbeşte despre o moarte care este numită moartea a doua. Aceasta înseamnă o stingere definitivă din viaţă, spre deosebire de prima moarte, care este comparată cu un somn, din care te trezeşti – Ioan 11:11. Rasa umană a fost răscumpărată din prima moarte, prin moartea voluntară a lui Isus. De aceea, toţi cei care au avut parte de moartea venită prin neascultarea tatălui nostru Adam vor avea o ocazie deplină şi favorabilă, prin înviere, de a intra sub condiţiile Noului Legământ. Cei care vor dovedi nesupunere şi împotrivire după ce vor fi luminaţi cu Spirit sfânt asupra tuturor aşezămintelor lui Dumnezeu, vor fi tăiaţi de la viaţă, stingere definitivă, deoarece nu se va mai da altă răscumpărare pentru aceştia. „Iazul de foc”, spune Apocalipsa, „este moartea a doua”, focul reprezentând eliminarea completă din viaţă, fiindcă ceea ce arunci în foc se mistuie, nu continuă veşnic. În veacul Evangheliei în care încă ne aflăm, numai cei care au fost luminaţi de Cuvânt şi au primit CONCEPEREA cu Spirit sfânt, şi care totuşi se întorc la păcat sau resping SÂNGELE care i-a răscumpărat, numai aceia sunt acum pe drumul pierzării definitive, în moartea a doua. Vezi Evrei 6:4-6; 10:26-27 şi 2 Petru 2:1-22.

Despre legarea, dezlegarea şi nimicirea lui Satan

Sf. Pavel ne spune că „întreaga lume geme şi suspină sub povara păcatului şi a deşertăciunii, la care a fost supusă – nu de voie – ci din pricina celui ce a supus-o, cu nădejdea însă că şi ea va fi eliberată de sub această stare, pentru a avea parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu” – Romani 8:19-21. Satana este deci autorul relelor din această lume. El a pus la cale şi omorârea lui Abel, fiul lui Adam – Geneza 4:8. De atunci şi până astăzi oamenii – fii ai aceluiaşi tată, fraţi din acelaşi sânge – se duşmănesc unii pe alţii şi ajung chiar la crimă. Uită, asemenea lui Cain, că cel ce-i stă în faţă este fratele său, fiindcă Diavolul le-a orbit ochii şi înţelegerea – 2 Corinteni 4:4. Dar nu va continua mult aşa, fiindcă s-a găsit UNUL mai tare decât el, care-l va răpune – Luca 11:21-22. Marele împărat Isus, la vremea hotărâtă, la a doua Sa prezenţă, pune mâna pe acest balaur, şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi îi limitează treptat influenţa, iar în final îl leagă complet, ca să nu mai înşele neamurile cum obişnuia. Şi nu numai pe el, ci şi mijloacele folosite de el pentru a perpetua ura şi minciuna între oameni, mijloace numite în Scripturi, în limbaj simbolic, „Fiara şi prorocul mincinos” – Apoc. 19:19-20. Scripturile ne mai arată că timpul în care trăim este sfârşitul domniei lui Satan şi începutul DOMNIEI LUI ISUS CRISTOS. Isus ne-a spus să privim semnele timpului. Când pe pământ vom vedea tulburare printre popoare, cum n-a fost de la începutul lumii, să ştim că El este la uşă – Matei 24:33; Luca 21:25-31. Sunt şi alte profeţii care ne arată că am ajuns la sfârşitul unei lumi şi la începutul altei lumi. Casa veche a celui rău (ordinea veche), este pe cale să se prăbuşească – Hagai 2:22 – şi să se sfărâme, aşa cum s-a sfărâmat odinioară chipul cel mare pe care-l văzuse în vis împăratul Nebucadneţar. În vis sfărâmarea a fost produsă de PIATRA care a lovit chipul. În profeţia lui Daniel piatra este identificată cu Împărăţia lui Dumnezeu – Daniel 2:31-35; 44-45. Dar aceasta este numai o fază a marii opere a lui Isus. După curăţirea pământului de orice rămăşiţă a uneltelor lui Satan, va începe domnia de pace a lui Isus, descrisă în cartea profetului Isaia la cap. 25:6-9 şi Mica 4:1-4. Şi atunci se va împlini profeţia şi parabola Domnului din Matei 25:31-33: „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui”. Această separare va fi de-a lungul împărăţiei Sale de o mie de ani. Fiecare individ fiind pus în faţa legilor lui Dumnezeu, va avea să aleagă una dintre aceste două locuri sau stări. Dacă unii vor alege supunerea numai formal, de frică, nu din convingere şi iubire, faptul acesta va fi descoperit la sfârşitul zilei de judecată, când Satan va fi dezlegat „pentru puţin timp”. El va încerca să înşele din nou omenirea. Unii vor pleca urechea la sugestiile lui stricate, numai ca apoi să piară împreună cu el pentru totdeauna. Vezi Apocalipsa 20:7-10. Pământul va fi astfel curăţit de orice urmă de neascultare, iar celor ce vor rezista la aceste amăgiri, dovedind supunere deplină faţă de Dumnezeu şi de ADEVĂRUL SĂU, li se va acorda viaţă veşnică pe pământul restaurat, unde lacrimile şi durerea vor fi şterse pentru totdeauna, potrivit promisiunii Sale, „IATĂ, EU FAC TOATE LUCRURILE NOI” – Apoc 21:3-5. Şi astfel OPERA DOMNIEI LUI CRISTOS fiind terminată în ceea ce priveşte repunerea omului în drepturile sale, iar pământul restabilit la perfecţiune, la starea de rai, împărăţia va fi predată lui Dumnezeu Tatăl, pentru ca EL să fie „TOTUL ÎN TOŢI” – 1 Corinteni 15:24-28. Ce alte lucrări Îi vor fi încredinţate lui Cristos, acestui MARE AGENT AL LUI IEHOVA DUMNEZEU, nu ştim; ştim însă că puterea şi activitatea divină sunt nemărginite şi universul este fără limite.   Iată, iubite cititor, Adevărul este deci Cuvântul lui Dumnezeu, nu al oamenilor. Acesta a format baza credinţei tuturor sfinţilor profeţi din vechime şi a sfinţilor apostoli. Acesta poate să producă o credinţă vie şi statornică în făgăduinţa lui Dumnezeu făcută credinciosului Avraam, care cuprinde binecuvântarea tuturorfamiliilorpământului prin sămânţa lui – care este Isus Cristos – Faptele Ap. 3:19-25. Sperăm ca această broşură să-ţi întărească credinţa şi speranţa, şi fiindcă ne aflăm în pragul acestui timp de binecuvântare, după cum ne arată „semnele timpului”, să ne întărim împreună glasul în rugăciune şi să continuăm să sperăm şi să cerem: Vie Doamne a Ta Împărăţie cât mai curând, pentru a se face voia Ta şi pe pământ, după cum se face în cer. Amin!                                           IN

 INDEXUL TEXTELOR BIBLICE

 – comentate, citate sau trimiteri –

 GENEZA1:1-26……………….. .12:1-3………………….. 22:16,17………………. 22:7……………………… 33:19………………. 3,124:8…………………… 155:5……………………… 3 IOV3:13-19……………… 434:14.15……………. 4 PSALMII22:29……………….. 1272:1-9……………… 1172:8,9………………. 1190:2…………………… 7110:1,2………………. 8110:2……………….. 13146:4…………………. 4 ECLESIASTUL1:4…………………… 139:5……………………… 49:10………………. 4,1228:13-19……………. 6 ISAIA11:1-9……………… …914:12-15……………. 625:6-9…………… 9,1626:8,9………………. 1128:17……………….. 1232:1-4………………. ..935:3,4………………… 935:1-10……………. ..935:8-10……………. 1335:8………………… .1345:18………………. .1357:14-19………….. ..961:1-3…………….. .1365:14-25………….. ..965:24………………. .13 IEREMIA31:31-34………….. 14 EZECHIEL28:13-19………….. ..636:34……………….. 1036:34.35………….. 1336:34-36………….. 12 DANIEL2:31-35,44,45….. 16 MICA4:1-4…………… 10,16 ŢEFANIA2:2……………………… 93:8,9…………… 11,14 HAGAI2:6-9,21,22……… 142:22…………………. 16 ZAHARIA8:21-23……………. 14 MATEI5:38………………….. .819:27,28…………… .919:28…………………. 919:30……………….. 1320:16……………….. 1320:28………………… .824:33……………….. 1625:31,32………….. 1025:31-33………….. 1626:28…………………. 928:18……………. 5,1328:19,20……………. 8 LUCA10:18…………………. 611:21,22………….. 1612:32…………………. 8 18:28-30………….. 1419:13…………………. 819:14…………………921:25-31………….. 16 IOAN1:1-3………………….. 71:14…………………… 73:14-17……………. 113:16…………………… 45:26………………… 5,75:28,29……………. 128:12…………………… 18:31,32………………. 18:44…………………… 611:11……………….. 1514:2…………………… 914:19,2,3…………. 1017:3…………………. 1517:20-23……………. 718:37…………………. 1 FAPTELE AP.3:19-21……………… 83:20,21……………. 123:22,23……………. 133:23…………………. 153:19-25……………. 1715:14-17…….. 14,1517:31……………….. 11 ROMANI2:9,10………………. 142:7……………………… 55:12…………………… 48:19-21………. 13,158:29…………………… 5 1 CORINTENI15:21, 22…………… 415:22,23………….. 1215:21-26………….. 1315:24-28………. 8,17 2 CORINTENI4:3,4………………….. 64:4…………………… 15 GALATENI3:16,29……………. 144:21-31……………. 144:28………………… .14 FILIPENI2:7-9………………….. 52:8-11………………… 73:21…………………… 53:20,21………………. 9 COLOSENI1:15…………………… 7 1 TIMOTEI2:14…………………… 31:17…………………… 4 2 TIMOTEI3:12…………………… 6 EVREI1:3……………………… 82:14…………………… 73:1-6………………… 143:6…………………… 146:4-6………………… 157:26…………………… 78:2-6………………….. 910:12,13……………. 810:26,27………….. 1512:26-29………….. 14 1 PETRU3:18…………………… 9 2 PETRU1:4……………………… 52:4……………………… 52:1-22……………… 153:8……………………… 33:10-13……. 9,11,14 1 IOAN3:2……………………… 55:7……………………… 72:2…………………… 12 APOCALIPSA1:18…………………132:26,27………………. 93:14…………………… 73:19-25……………173:21…………………… 914:1,3………………… 819:6,7………………… 919:19,20……….. 9,1620:1-3…………… 6,1320:3…………………… 520:4-6………………… 920:7-10……………. 1620:14……………….. 1521:1-5……………… 1421:3-5……………… 1721:4,5………………. 10

 Scripturile ne învaţă clar:

— că Biserica este „Templul lui Dumnezeu”, în mod deosebit „lucrul mâinilor Sale”; construirea lui a fost în progres în decursul Veacului Evanghelic, de când Cristos a devenit Răscumpărătorul lumii şi piatra din capul unghiului acestui Templu, prin care, atunci când va fi terminat, vor veni binecuvântările lui Dumnezeu pentru „tot poporul” şi oamenii vor avea acces la El. 1 Cor. 3:16, 17; Efes. 2:20-22; Gen. 28:14; Gal. 3:29. — că, între timp, cioplirea, formarea şi şlefuirea pietrelor, a consacraţilor care cred în ispăşirea pentru păcat făcută de Cristos, progresează; iar când ultima din aceste „pietre vii…alese şi scumpe” va fi gata, atunci marele Maestru le va aduna pe toate împreună la întâia înviere şi Templul se va umple de gloria Lui, fiind locul de întâlnire între Dumnezeu şi oameni, în timpul Mileniului. Apoc. 15:5-8. — că baza speranţei pentru Biserică şi pentru lume constă în faptul că „Isus Cristos prin harul lui Dumnezeu a gustat moartea” pentru fiecare om, o „răscumpărare pentru toţi”, şi că va fi „adevărata lumină care luminează pe orice om venind în lume”, „la vremea cuvenită”. Evrei 2:9; Ioan 1:9; 1 Tim. 2:5, 6. — că speranţa Bisericii este să fie asemenea Domnului ei, să-L vadă „aşa cum este”, să fie „părtaşi firii dumnezeieşti”, să fie părtaşi la gloria Lui ca moştenitori împreună cu El. 1 Ioan 3:2; Ioan 17:24; Rom. 8:17; 2 Pet. 1:4. — că misiunea prezentă a Bisericii este desăvârşirea sfinţilor pentru lucrarea de slujire viitoare, să dezvolte în sine toate darurile, să fie martorul lui Dumnezeu pentru lume şi să se pregătească pentru a fi regi şi preoţi în veacul viitor. Efes. 4:12; Mat. 24:14; Apoc. 1:6; 20:6. — că speranţa pentru lume constă în binecuvântările cunoştinţei şi posibilităţii care vor fi aduse prin Împărăţia Milenară a lui Cristos — restabilirea a tot ceea ce a fost pierdut prin Adam, a tuturor celor doritori şi ascultători, prin Răscumpărătorul şi prin Biserica Lui glorificată — când toţi cei răi cu voia vor fi nimiciţi. Fapte 3:19-23; Isaia 35. — că acei care recunosc Biblia ca revelaţia planului lui Dumnezeu vor fi de acord fără îndoială că, dacă este inspirată de Dumnezeu, învăţăturile ei, când sunt luate ca întreg, trebuie să descopere un plan armonios şi consecvent cu sine şi cu caracterul Autorului lui Divin. În calitate de căutători ai adevărului, obiectivul nostru trebuie să fie a obţine completul şi armoniosul întreg al planului revelat al lui Dumnezeu; şi, în calitate de copii ai lui Dumnezeu, avem motiv să aşteptăm acest lucru, deoarece este promis că spiritul adevărului ne va conduce în tot adevărul. Ioan 16:13.

 Publicaţii GRATUITE

Venirea Domnului nostru – broşură care prezintă pe scurt modul şi scopul venirii Domnului nostru. Mângâiere şi speranţă – broşură care aduce balsamul mângâierii în inimile îndurerate, „prin mângâierea pe care o dau Scripturile”. O rază de speranţă pe o mare înfuriată – broşură care scoate în relief speranţa oferită de Scripturi în călătoria noastră pe marea furtunoasă a vieţii. Împărăţia lui Dumnezeu – o prezentare foarte pe scurt a împărăţiei pe care o cerem în rugăciunea Tatăl Nostru. Planul lui Dumnezeu – broşură cu o scurtă prezentare a planului divin în desfăşurarea lui în cele trei „lumi” sau perioade succesive prezentate în Biblie. Alte publicaţii Planul Divin al Veacurilor – oferă o prezentare generală a Planului Divin descoperit în Biblie, referitor la răscumpărarea şi restabilirea omului. Răspunde la multe întrebări, inclusiv:

  • De ce permite Dumnezeu răul?
  • Unde ne găsim în curgerea timpului?
  • Când şi în ce scop se alege Biserica lui Cristos?
  • Care este scopul întoarcerii Domnului nostru?
  • Ce este şi când are loc “restabilirea tuturor lucrurilor”
  • Ce este ziua de judecată?
  • Ce este Împărăţia lui Dumnezeu? Când şi cum se stabileşte?

Ce spun Scripturile despre Iad? – 106 pagini, care examinează fiecare text în care se găseşte cuvântul „iad”, arătând că doctrina despre iad, aşa cum se crede în general, nu este scripturală. Ce spun Scripturile despre Spiritism – o broşură consistentă, 130 pagini, care arată că acesta este de fapt demonism, că practicarea lui este antiscripturală, cine sunt „duhurile din închisoare”. Voi veni din nou – 86 pagini, care examinează şi compară fiecare text scriptural legat de a doua venire a Domnului şi identifică semnele prezenţei Sale la sfârşitul veacului. Cum să studiem Apocalipsa … pentru a o înţelege – broşură de ajutor pentru cei care sunt interesaţi de înţelegerea acestei cărţi foarte simbolice: Ea oferă câteva metode solide de studiu biblic. Procesul de pace israeliano-arab şi profeţia biblică – broşură care prezintă aspecte şi mărturii istorice şi biblice legate de procesul de pace israeliano-arab şi când se va realiza pacea în Orientul Mijlociu, conform profeţiilor. Pentru a afla mai multe lucruri despre cele prezentate aici, vă rugăm să vizitaţi pagina noastră de internet: www.adevarprezent.comSau dacă doriţi mai multă literatură sau informaţie ne puteţi scrie la adresa de email: literatura@adevarprezent.com

  

La pagina de internet menţionată mai sus, puteţi vedea gratuit filmul Pentru Această Cauză, un film care vă va răspunde la multe întrebări: De ce a venit Domnul nostru în lume? Ce înseamnă faptul că Domnul a murit pentru toţi? Când şi cum va răspunde Dumnezeu la rugăciunea, „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”.

 Adresa de contact

Studenţii în Biblie Căsuţa Poştală (C/P) 2398 MD 2021 Chişinău, Moldova „Toţi cei ce Te caută, să se veselească şi să se bucure în Tine! Cei ce iubesc mântuirea Ta, să zică neîncetat: Preamărit să fie Dumnezeu!” Psalmul 70:4.

 

Cine iubeste Dragostea lui Dumnezeu primeste  decontul Iubirii Cristice

filotheos grigoriatis

Părintele Filothei Grigoriatul

«Dumnezeu este iubire», mărturisește sfântul Evanghelist Ioan (I Ioan 4, 8). Într-adevăr, această este cea mai potrivită caracterizare a lui Dumnezeu, caracterizare care ne permite nouă, oamenilor, să înțelegem ce este Dumnezeirea.

Conform învățăturii sfântului Dionisie Areopagitul și teologiei apofatice a Bisericii, Dumnezeu este mai presus de orice concept uman. Nu este nici suflet, nici rațiune, nici putere, nici lumină, nici viață, nici esență, nici timp, nici știință, nici adevăr, nici împărăție, nici înțelepciune, nici bunătate… (vezi Teologia Mistică, cap. V). Și totuși, se poate găsi o denumire care i s-ar potrivi: Dumnezeu nu este nimic altceva decât Iubire.

Într-adevăr, Dumnezeu, Dumnezeul părinților noștri, singurul Dumnezeu adevărat, nu este un Dumnezeu pedepsitor, nici măcar unul «drept», în sensul și după măsura minții omenești. Nu este asemenea unui polițist corect, care responsabil fiind de ordinea publică, sancționează până și cea mai mică încălcare de lege. Sau asemenea unui judecător, care este dator să-l găsească și să-l pedepsească pe cel vinovat și astfel să restabilească dreptatea și ordinea socială.

Nu, Dumnezeul nostru nu este drept în acest sens. Vai de noi dacă era așa! Dumnezeul nostru este ca un Tată pentru noi. Dumnezeul nostru este iubire. De multe ori, oamenii, împinși de curiozitatea și slăbiciunea umană, își pun următoare întrebare: «Atunci de ce există atâtea necazuri, atâta nedreptate și atâția nefericiți în lumea aceasta, de vreme ce Dumnezeu este iubire?». Ca un răspuns la această întrebare, putem cita din cuvintele fericitului părinte Epifanie Theodorópoulos: «Fără Hristos, lumea reprezintă scena pe care se joacă un teatru absurd. Fără Hristos, nimic nu poate fi explicat. Oare de ce există atâtea necazuri, atâtea nedreptăți, atâtea eșecuri, atâtea boli? De ce, de ce, de ce? Mii de astfel de întrebări macină umanitatea. Înțelegeți odată! Omul, cu rațiunea sa limitată, nu poate da răspuns la astfel de întrebări. Numai în Hristos pot fi explicate toate: ne pregătesc pentru veșnicie. Poate că acolo ne vom învrednici să aflăm răspuns la unele întrebări…» [Pr. Epifanie Theodorópoulos, Διάλογος με ένα Μαρξιστή (Dialog cu un marxist), Kalamáta 1989, p. 20].

Așadar, Dumnezeu este iubire. Îl iubește pe om, iubește toate făpturile create și vrea o societate formată din persoane care se iubesc între ele. Omul, în calitate de persoană, poate să-L iubească pe Dumnezeul personal, fiindcă iubirea adevărată există și se exprimă numai între persoane. Animalele, obiectele, ideile, filosofiile pot și trebuie să atragă numai parțial interesul omului. De aceea, orice depășește această măsură a unei simple simpatii, a unui simplu interes, evoluează și devine patimă, slăbiciune a sufletului, în nici un caz iubire adevărată. Iubirea adevărată, personală îl face pe om să vibreze până în adâncurile existenței sale, atrăgându-l cu o putere nebănuită spre persoana iubită.

Dumnezeul nostru nu este dumnezeul filosofilor sau al scepticilor, ci este Dumnezeul părinților noștri. Este o Persoană, și nicidecum o idee. Acest Dumnezeu, în multa Sa iubire pentru om, creatura Sa personală, coboară din înălțimea sfântului Său locaș și, prin intermediul energiile necreate, Se comunică omului într-o comuniune a iubirii, în Hristos, în Biserica Sa.

Condiția iubirii adevărate și profunde este voința liberă. Nu e cu putință să iubești pe cineva cu forța sau din constrângere. Dumnezeul cel Sfânt, din respect și iubire părintească față de om, îl vrea liber. De aceea, nu I se impune, ci așteaptă (și respectă) alegerea sa liberă și personală: dacă acesta va vrea, Îl va primi în viața sa, dacă nu, atunci Îl va respinge.

Așadar Dumnezeu vine spre noi și ni Se descoperă, cu condiția ca noi să-L acceptăm în mod liber în viața noastră. Dacă Îl vom accepta, atunci ne va arăta slava Sa și ne va da harul Său, iar noi ne vom bucura de binecuvântarea prezenței Sale. Apoi, vom învăța din propria experiență ce înseamnă viața în Dumnezeu și comuniunea cu Dumnezeirea. Dacă El nu ni Se descoperă, singuri nu vom putea să-L găsim și să-L cunoaștem pe Creatorul și Ziditorul nostru.

Îl alungăm din viața noastră și refuzăm să-L iubim atunci când suntem indiferenți față de poruncile Sale, așa cum El Însuși ne lămurește: «Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește» (Ioan 14, 21). Și astfel, ne astupăm urechile ca să nu auzim chemarea Sa și rămânem singuri, fără Dumnezeu, incapabili să iubim, gustând disperați din amărăciunea iubirii de sine.

Dumnezeu ne lasă să alegem singuri dacă Îl vrem sau nu. Nu ni Se impune cu forța. Ne ajută foarte discret să ne depășim slăbiciunile umane și să alegem ce credem noi că ne este de folos. De folos, indiferent dacă ne dăm seama sau nu, este să pornim în căutarea Sa, să-L cunoaștem, să ne unim cu El și să rămânem în El. Acesta este scopul vieții noastre, de aceea am fost creați: «Și aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis» (Ioan 17, 3).

Dumnezeu știe cum să se apropie de fiecare suflet în parte și să-l atragă spre Sine, să-l informeze în legătură cu existența Sa, să-i vorbească, să-i ofere ocazii și posibilități de a se apropia de El, de a se bucura de prezența Sa și de a-L cunoaște, pentru ca mai apoi omul de la sine să caute să rămână în prezența Sa. Dacă sufletul omului primește harul lui Dumnezeu și dorește să se apropie și să comunice cu El, atunci Dumnezeu începe să joace un «joc» sfânt cu el. Uneori îi vorbește dulce și tandru și atunci sufletul, întraripat de o iubire sfântă, dumnezeiască, zboară către ceruri, uitând de cele pământești. Alteori se ascunde de el și atunci acela, speriat de singurătatea sa aparentă, Îl caută cu tot dinadinsul și, până Îl găsește, trece printr-un întreg martiriu. Apoi Dumnezeu i se arată din nou, sporindu-i astfel dragostea pentru El și curățindu-l de toată întinăciunea. Tot acest joc are drept scop întărirea comuniunii dintre om și Dumnezeu, Care vrea să-i dăruiască bucurii și daruri mai mari și să-l poarte din slavă în slavă. Acest joc durează până la sfârșitul vieții omului. Cu cât mai receptiv este sufletul omului, cu atât mai intens participă la bucuria acestei comuniuni a iubirii cu Ziditorul său.

Există însă și suflete și, din păcate, nu puține, care nu-L acceptă pe Dumnezeu ca Domn, din egoism, iubire de sine sau din fugă de durere (fygoponía) și astfel sunt prinse în capcana diavolului. Unele ca acestea, întrucât se află departe de Dumnezeu, se zbat în chinurile vieții acesteia pământești, trăind în neglijență, indiferență, în căutări și ocupații zadarnice, în plăceri trecătoare, care se transformă foarte repede într-un zbucium al morții. Toate aceste plăceri aparente au menirea de a adormi sufletele, de a le înrobi, ca mai apoi să le condamne la osânda cea veșnică. Uneori, în aceste suflete se duce o luptă teribilă, cutremurătoare, se pune problema vieții și a morții în fiecare zi, în fiecare ceas, poate chiar în fiecare clipă: să pună un început bun, să se elibereze din lanțurile sclaviei? Să-și taie voia vătămătoare? Să lupte pentru a scăpa din ghearele vrăjmașului, adică ale diavolului și să înceapă încet-încet o nouă viață prin întoarcerea la Dumnezeu, prin asceză, trezvie, rugăciune și înfrânare? Sau să se lase înghițiți cu totul de deznădejde și să se predea fără să opună vreo rezistență, fără să se împotrivească deșertăciunilor pământești, letargiei și plăcerilor trupești trecătoare, inumane și contrare voii lui Dumnezeu? Și astfel să nu mai dorească să trăiască în comuniune cu Dumnezeu.

Dacă, cu harul lui Dumnezeu, biruiește înăuntrul său primul gând și este pus în practică, atunci sufletul cel risipitor se întoarce în casa Tatălui său, cu pocăință și cu zdrobirea inimii, spunând: «Tată, greșit-am la cer și înaintea ta și nu sunt vrednic să mă mai numesc fiul tău» (Lc. 15, 21). Iar preabunul Tată se va grăbi să-l întâmpine, să-l îmbrățișeze, apoi îl va primi în casa Sa, adică în Împărăția Sa, unde sufletul se bucură, se desfătează și plânge din recunoștință nemăsurată pentru iubirea Tatălui. Dacă însă sufletul, din egoism, nu vrea să se întoarcă la Tatăl, martiriul său continuă și chiar devine mai apăsător. Acel suflet se chinuie nespus de mult, chiar dacă nu mărturisește acest lucru, chiar dacă celor din jur se arată bucuros, bine dispus, satisfăcut, chiar dacă el însuși nu își dă seama de zbuciumul prin care trece. Și astfel, sufletele care mai înainte erau bune, curate și neîntinate, în cele din urmă cad victime ale diavolului. Se bălăcesc în noroiul celor mai urâte și mai necinstite patimi, își pătează conștiința și înnegresc chipul lui Dumnezeu din ele. Oameni de toate vârstele și de diferite neamuri se auto-mutilează, devin paralitici din punct de vedere spiritual și suferă enorm de mult. Își pervertesc frumusețea sufletească, își murdăresc și își sfârtecă veșmântul dumnezeiesc primit la Sfântul Botez. Este înjosită și umilită funcția de conducător a sufletului, iar oamenii, care au fost plăsmuiți pentru slava cerului, devin niște marionete, un spectacol ieftin pentru vrăjmașul mântuirii noastre.

Chiar și caracteristicile și trăsăturile lor exterioare, care odinioară erau o mărturie certă a obârșiei lor dumnezeiești, acum se deformează și ele: «frumusețea» chipului se transformă într-o urâțenie hidoasă și înspăimântătoare, «noblețea» și zâmbetul se pierd și se strâmbă, «decența» și «bunele maniere» devin o aparență înșelătoare a decăderii lor. Faptele, cuvintele, întreaga lor «cultură» lor devin viclene, superficiale și false. Întrega lor viață și existență răspândesc un miros de moarte și o duhoare de descompunere duhovnicească. Absența lui Dumnezeu le marchează viața și civilizația «necivilizată». Câtă durere pentru Dumnezeu, «Cel Care vrea ca tot omul să se mântuiască și să vină la cunoștința adevărului»! Câtă durere pentru Biserică! Câtă durere pentru noi, cei care ne întâlnim cu astfel de cazuri, care vedem multe suflete pângărite, suflete pentru care a murit Hristos…

[Ο εν Χριστώ Αγώνας μέσα στην αποστασία της εποχής μας (Lupta în Hristos într-o societate căzută în apostazie), ediția IV, Sfânta Mare Mănăstire Grigoríou, Sfântul Munte, pp. 14-22].

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.