„Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?”MEŞTEŞUGUL MULŢUMIRII; Planul de salvare al lui Dumnezeu prezentat în cinci etape din eternitate în eternitate; Cele mai frumoase citate din Biblie despre dragoste; Versete despre iubirea lui Dumnezeu; Cele mai frumoase învăţături ale Bibliei despre Iubirea care „nu cade niciodată “: „Dragostea toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte “; Preot prof. Badea Marian, Parohia Viforâta ne spune că „Iubirea vrăjmaşilor este lecţia Dumnezeiască dăruita prin Isus, ca să ne slăvească spre Cer,prin El”…Cum poti sa devii crestin- Cativa Pasi prin Evanghelie- In primul rand, poti fi sigur ca Dumnezeu  iubeste neconditionat  si pe cel mai murdar  vinovat, si doreste sa devii Una  cu El…Pildele din Evanghelii… Planul lui Dumnezeu… Venirea Domnului Nostru… Voi veni din nou…Vindecarea  si…Terorismul -profeţia Biblica… Ce este Adevarul …Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe Singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3:16)…2-Biblia explica cum sa devii crestin in termeni foarte simpli: Planul Mantuirii: – Nasterea din nou este Raspunsul la cea mai Importanta Intrebare a Vietii…Siguranta mantuirii: oare este ea posibila? Cum poti ajunge in cer – intelegeri gresite…Sa devii astazi crestin!Marea Trimitere – O invatatura personala…Patimile lui Cristos – Filmul puternic al lui Mel Gibson…Rugaciune de Iertare…numai prin „filtrul” Iisuss …Calitatile Unui Om Bun =Nici un om nenascut din nou,daca nu este golit de falsitatea si rautatea satanei,prin botezul in moartea Lui,nu poate  fi umplut cu Plinatatea Dumnezeiasca -caci nu este Bun

…TRANSFORMAREA FINALĂ; Yuval Noah Harari: Când va veni potopul elitele vor construi o arcă și îi vor lăsa pe ceilalți să se înece! Țările europene în care biserica nu este separată de stat; Secularismul nu L-a omorât pe Dumnezeu;  Înfruntarea înșelăciunii: de la Iisus la internet; Forumul Economic Mondial (WEF) solicită ca inteligența artificială să rescrie Biblia, astfel se vor crea ‘religii care sunt de fapt corecte; (Ce inseamna sa lucrezi foro Dimnezeu cel viu si adevarat,neiconat) Microcipul ( pecetea antihristica ) – Vaccinurile si microcipul; (Cine nu se umple cu Plinatatea Dumnezeiasca ,va fi umplut cu excremente satanice …) Din iadul „ştiinţific”: cipuri în capuri pentru o memorie a la Google; (Dupa  ce Domnul a facut totul f.bine, satan a deformat…) CE ȘTIU ACUM, CA FOST HOMOSEXUAL; Capcana New Age (pe scurt); Richard Wurmbrand, de la personaj legendar la personaj istoric; AFR: Charles Darwin, adio teorie! Transumanismul – reinventând umanitatea prin tehnologie; Fotosinteza continuă să ne uimească; Există vreo contradicție între știință și credința creștină? Epigenetica – Mostenind mai mult decat gene; Din cauza păcatului, lumea e în declin; Fii DEVOTAT PENTRU HRISTOS! (Cand confundam religia omeneasca si crestinatatea  preoteasca-idolatra  cu…)Statul Islamist și Statul Sutanist; “Cre(s)tinul ”Charles Darwin a fost un plagiator; Noua Religie Mondială: Cum va fi înlocuită Biblia cu Agenda 2030; Zero Tolerance; Discreditate încă din anii 1990, teoriile conform cărora „sectele” folosesc tehnici de control al conștiinței și de „spălare a creierului” sunt încă promovate de organizațiile anti-secte; (Pentru a umbri Credinta Cristica…) Cum au fost asociate teoriile „spălării creierului” cu religia; Armura lui Dumnezeu – nouă apariție la Editura Poarta Bucuriei; Creati sa fim ca EL; Portrete Biblice – Rebus;Iubirea de Dumnezeu nu are nimic în comun cu „iubirea” amantei lumi-1 Ioan 2/15-17 ; Nu este maimuţăreală amoroasă, omenească! A-l iubi pe El înseamnă, mai întâi(1 Ioan 4/20), a dovedi şi cu fapta că iubeşti pe aproapele, începând cu vrăjmaşul tău (Mat. 5/44-48); Înseamnă a întrupa în miezul fiinţei născute din nou, (Ioan, cap.3)- sfaturile, soluţiile, Calea, Voia, Morala, învăţătura şi poruncile Lui; Acestea sunt uşoare, utile, productive, sănătoase, veşnice; A iubi, înseamnă a nu te pune pe tine pe tron, în defavoarea Cerului şi a semenilor; Mai înseamnă să iradiezi şi până dincolo de marginea Cerului- numai Adevărul Lui, Dreptatea, Corectitudinea, Dragostea din 1 Cor. cap.13, Credinţa, Neprihanirea (Fil.3/9) Mila, Iertarea, Seriozitatea, Punctualitatea, Jertfirea în slujba aproapelui, până devii (prin botezul în răstignirea, învierea, rodirea şi înălţarea Lui)-Una cu semenii, cu El şi cu ai Săi, aşa cum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt UNA, dar Tata este mai Mare şi mai Tare… Iată, cum înţelegem că dragostea lui Dumnezeu nu se compară cu dragostea omenească, naturală, maimuţăreascăScapă de febră natural, cu ceaiuri şi frecţii; Utilizari ale uleiului de ricin de care nu ai auzit pana acum; Ceaiuri care scad tensiunea… Cele mai bune tratamente naturiste pentru bolile tiroidei; Ce trebuie sa faci ca sa previi osteoporoza; Descopera ce bacterie din gura iti poate distruge creierul; Cancer de prostata: Numarul de urinari zilnice poate fi un semnal de alarma; O cauza majora pentru care oamenii saraci sunt mai predispusi la boli de inima; Anatomia abdomenului: ce trebuie sa stii; Cancerul gastric poate fi depistat in faza incipienta cu aceasta investigatie; Semnele unui accident vascular cerebral; Cum sa ajutam digestia; Cum se transmite hepatita C; Cum se explica aparitia hipotensiunii arteriale…… Serele viitorului… Tehnologia moderna de cultura a castravetilor extratimpurii… Plantarea castravetilor… Irigarea si fertilizarea culturii de castraveti… Lucrari de ingrijire la tomatele din sera… Lucrari de ingrijire la tomatele din sera etc(China depune eforturi importante și pentru a pune botniță ziariștilor care scriu despre corupție sau încălcarea drepturilor omului…) Chinese Censorship Is Going Global… Marxism, bolșevism și hybrisul iacobin al lui Slavoj Žižek; Masoneria, de la Cuza la Iliescu – „Sunt prea mulţi securişti la cârma ţării”. Motivul pentru care Regele Carol al II-lea nu a fost mason, iar „Mihai I, nici atât”; Lista masonilor din România; Masoneria acaparează justiţia română; Dovezile existenței statului parallel; Dovezile vinovăției lui Ion Iliescu. Dosar complet despre Mineriada din 13 – 15 iunie 1990 în noul număr „Evenimentul Istoric”;DE CE ION ILIESCU NU A FOST CONDAMNAT NICI DUPĂ 25 DE ANI DE LA CĂDEREA COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA? DE CE LEGIONARII ERAU PREZENTAȚI CA FASCIȘTI ȘI CRIMINALI? MAFIA MASONICĂ de la SRI, România pe axa: Bucureşti – Washington – Bruxelles –Ierusalim! …6 iulie 1949 – 75 de ani de la a doua operațiune de deportare a românilor din Basarabia de către Rusia sovietică. Arhivele Naționale de la Chișinău au publicat listele NKVD cu 35.144 de basarabeni trimiși în Siberia și Kazahstan; Noua alianţă a răului. Ce este Crink, „axa statelor totalitare”, şi ce urmăreşte ea; Următoarea pandemie dezvoltată de China ar putea fi cauzată de Nipah – crede un fost profesor la Stanford; Intre terorism si dictatura; Despre comunism, terorism și iluzia salvării; Virusul perestroika și „efectul de demonstrație”…Autosuficiența planului Stalinist; 10 personalitati care ne-au facut mandri ca suntem romani; Lumina-i steagul nostru-n zare; Diavolul in Istorie: Lenin, Hitler si totalitarismul; DIANE DUCRET-Femeile dictatorilor. Volumul 1; Ideologiile asasine ale superiorității; Când istoria ca și prostia se repetă cu nesimțire cyclic; Noul Imperiu Rus- agresiune,intimidare, subversiune; Demonii shakespeariani ai lui Putin; Richard Fontaine și Hal Brands discută despre axa răsturnării; Rolul AI în confruntarea Rusiei cu Occidentul; (Inainte de impacarea celor 2 Fiare Apocaliptice,Tarul ungar viseaza la …Ungaria  cea mare si  grea )Politico: Imperiul Habsburgic contraatacă. Planul pus la cale de Viktor Orban pentru a deveni noul împărat al Europei; (In Danemarca  mai este ceva putred,care prevesteste taxarea respiratiei omenesti…) Vacile și porcii cu „gaze” se vor confrunta cu o taxă pe … „O premieră mondială”; (Si astfel se imbogateste preotimea…)Strigător la cer în Galați! Ambulanță aflată în misiune, obligată să achite taxă de acces în cimitir; Omenirea consumă accelerat rezervele planetei; Dosarul Revoluției: Pe cine a plagiat Iliescu cu teroriștii; Mistere, vendete, tradari: Despre Iliescu si Ceausescu; Întrebări despre un rechizitoriu care știe tot; Dosarul „Golaniadei”- Cum au ajuns muncitorii din Braşov mineri pentru o zi: duşi la Bucureşti, să-l apere pe Iliescu, cu sloganuri „Noi muncim, nu gândim!” Ştefan Andrei despre P. Roman, I. Iliescu, D.Mazilu (II); (Cum prind radacini oamenii satanei…)Gheorghe Cristescu, „plăpumarul” – primul secretar al Partidului Comunist din România; Iar „nu ne vindem ţara”; O notă, o stare, o zi… (Nu uitati si nu-i lasati nepedepsiti…) Iliescule, de asta l-ați omorât? Cine a luat dosarele Corbii 1 și Corbii 2, cu agenții ruși aflați pe teritoriul României, din fișetul lui Ceaușescu? (Inainte de FeSeNizarea tarii a fost …)România, ocupată și înrobită de Uniunea Sovietică, 1944 -1945; (Iliescu si pop.rus la lingura de lemn ne-au adus…) Serviciile secrete ucrainene „dețin filmări și fotografii” cu George Simion la întâlnire cu agenți ruși! De ce tac autoritățile române? Umbra lui Putin în România. Un cunoscut expert în securitate explică de ce am devenit o țintă pentru spionajul rusesc… Retardul Elitelor Intelectuale Est-Europene; Anul „Marii Resetări”?PressOne: Mircea Geoană a plagiat din doi președinți americani; (De rasul g lumii) EXCLUSIV De ce nu poate fi judecat Ion Iliescu în dosarul Revoluției. Motivare;Transparency: Ungaria, Bulgaria și România rămân cele mai corupte țări din UE. Deficiențe ale statului de drept; (Mini) Lista dosarelor de corupție din România; Top 10 cazuri de mare corupție în România…  Ex-Detainee Describes Torture In China’s Xinjiang Re-Education Camp; Marea Resetare are ochii oblici – Statul Paralel occidental și-a dat mâna cu Dictatura Digitală chineză; (Prin sovietizare…) Reeducarea in Romania… Țările din Europa cu cel mai mare salariu mediu pe oră. România, la coada clasamentului;Testarea teoriilor „spălării creierului”: CIA și experimentul MK-ULTRA…(Ei fac si tot ei desfac…)- Istoricul Yuval Harari, autorul cărții “Sapiens”, avertizează că dezvoltarea AI ar putea provoca o criză financiară cu consecințe “catastrofale”… Yuval Harari: „Cea mai mare descoperire științifică este cea a ignoranței umane.“ (Nu iese fum fara gunoaie…) Digitalizarea omului, următorul pas spre controlul total – ideile lui Yuval Harari, reinterpretate de conspiraționiști; George Orwell – Ferma Animalelor (Recenzie Completă); Tara Westover – Învățare (Rezumat); Tatuatorul de la Auschwitz (Rezumat); (Dupa ce a ajutat din greu la privati-hotia tarii,tot prea tarziu dezvaluie si…) Nicolae Vacaroiu, presedintele Curtii de Conturi: In 10 ani, bugetul a fost pagubit de peste 2 miliarde de euro; (Praf in ochi…)Nicolae Văcăroiu: Aproape 70% din privatizări au fost un eșec SOCIAL ; Din Ciolac în puț; Cele mai importante declarații despre tentativa de asasinare a lui Trump; Sidex Galați, perla siderurgiei românești a fost jefuită și distrusă de oamenii PSD și PNL; La 33 de ani de la Revoluție avem ”un singur vinovat” necondamnat, Ion Iliescu; Alina Niță, corupția de la RAR și conductele de bani negri către PSD prin intermediul lui Bogdan Mîndrescu; Budapesta a devenit un cuib special al spionajului militar rusesc. UDMR, coloana a cincea a Rusiei în Guvernul României;(Cum ne batem joc si de cei care n-au plecat din tara…) În stațiunea tineretului costă mai mult ca la Nisa? Apa de 16 lei de la Costinești, în atenția șefului din cadru ANPC; (Cozile komuniste devin globaliste…)Cozile fizice „se transformă în cozi online”; LA ANIVERSARĂ- Amintiri despre Norman Manea; Scriitorul Norman Manea, supravieţuitor al Holocaustului, este sărbătorit la 88 de ani; Reflectii despre Intoarcerea huliganului; Profesioniştii cu Norman Manea (@TVR1); De la Soljeniţîn la Steinhardt: Gulagul între suferinţă mărturisită şi credinţă; Teribila lume a gulagului sovietic; (Cand Iliescu a batut palma cu tradatorii globalii,le-a promis vanzarea si a celui mai scump CAPITAL –OMUL…) Statul român nu știe sigur câți români trăiesc în străinătate. Cum încearcă să-i atragă Guvernul înapoi în România… Radu Timofte – fost sef al SRI a fost asasinat pentru a nu face publica Descoperirea din Bucegi; (Nimic nou sub soare…) Un nou azil al groazei a fost găsit în Neamț. 50 de bolnavi erau ținuți nespălați și în condiții mizere! (Alte infractiuni instelate…)DIICOT și DNA anchetează ofițeri MAI implicați într-o amplă rețea de trafic de migranți organizată pe teritoriul României; Cum au mătrășit Ilici „KGB” Iliescu și gașca sa averea PCR; Cum a prăpădit PSD flota de pescuit oceanic a României;(Si daca iertati,nu uitati si…)Guvernarea Văcăroiu-PSD sau cum a fost jefuită România; Ce naşte din comunism, mafiot PeSeDist se numeşte (I)… (Cum e proful,asa e si eleviul…)Rușine uriașă în învățământ! 49 de profesori au fost eliminați de la Titularizare, 11 din ei au copiat! (Viitor de aur nu mai are Romania cu niste profi corigenti…)Aproape 6.000 de candidați la titularizare au luat sub 5. Câte note de 10 au fost acordate! (De ce nu umblati cu manusi!)Dumitru Buzatu, nemulțumit că a fost interogat de „mascați cu veste antiglonț” atunci când a fost prins cu mita în portbagaj. Apărarea: „I-a fost încălcat dreptul la tăcere”… ANALIZĂ: Alegerile din SUA, Parlamentul European si Ucraina | Florin Antonie și Cristian Terheș!Pentru că orele libertăţilor noastre sunt pe sfârşite, vă rog, primiţi  acest antidot- recenta-mi CARTE, NEDORITĂ DE MULŢI GLOBA-dilii, DAR APRECIATĂ DE DUMNEAVOASTRĂ şi de Ceruri…Det. aici

https://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/sucurile-naturalesunt-bune-daca/?fbclid=IwZXh0bgNhZW0CMTEAAR0TbN2C5429zC8y0Vx3hymVbRuMxYf8w97Fczr9qd8KlMMiwKBg3EVIz8Y_aem_BzFuuxNMbujJX7JgrNR9tQ

 Aici este pdf:

 

https://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/wp-content/uploads/2020/12/Viorel-Arhire-reflec%C8%9Bii-.pdf 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Primiti, in dar-si aceasta  aparitie editoriala-Cartea mea :

 REFLECȚII, NOTE, COMENTARII

 

(ALTĂ MODALITATE DE A FI CONTEMPORAN)

 

 

 

 

http://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/desertaciune-si-goana-dupa-vant-devin-toate-realizarile-voastre-facute-fara-de-dumnezeu-pregatiti-va-pentru-rapirea-bisericii-si-pentru-intronarea-apocalipsei-caci-pulbere-devin-si-tehnicile-de-var/

 

 

    Cartea PDF

 

 

 

https://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/sucurile-naturalesunt-bune-daca/?fbclid=IwZXh0bgNhZW0CMTEAAR0vmLiVvc_qhGS7V0KavMUcM7rhoxSNOWxKWi1JF0qv8M-7_gfs5Z3T7JQ_aem_xo8j_q6Q_o2DoDBqAGavgw

 

 

(China depune eforturi importante și pentru a pune botniță ziariștilor care scriu despre corupție sau încălcarea drepturilor omului…) Chinese Censorship Is Going Global… Marxism, bolșevism și hybrisul iacobin al lui Slavoj Žižek; Masoneria, de la Cuza la Iliescu – „Sunt prea mulţi securişti la cârma ţării”. Motivul pentru care Regele Carol al II-lea nu a fost mason, iar „Mihai I, nici atât”; Lista masonilor din România; Masoneria acaparează justiţia română; Dovezile existenței statului parallel; Dovezile vinovăției lui Ion Iliescu. Dosar complet despre Mineriada din 13 – 15 iunie 1990 în noul număr „Evenimentul Istoric”;DE CE ION ILIESCU NU A FOST CONDAMNAT NICI DUPĂ 25 DE ANI DE LA CĂDEREA COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA? DE CE LEGIONARII ERAU PREZENTAȚI CA FASCIȘTI ȘI CRIMINALI? MAFIA MASONICĂ de la SRI, România pe axa: Bucureşti – Washington – Bruxelles –Ierusalim! …6 iulie 1949 – 75 de ani de la a doua operațiune de deportare a românilor din Basarabia de către Rusia sovietică. Arhivele Naționale de la Chișinău au publicat listele NKVD cu 35.144 de basarabeni trimiși în Siberia și Kazahstan; Noua alianţă a răului. Ce este Crink, „axa statelor totalitare”, şi ce urmăreşte ea; Următoarea pandemie dezvoltată de China ar putea fi cauzată de Nipah – crede un fost profesor la Stanford; Intre terorism si dictatura; Despre comunism, terorism și iluzia salvării; Virusul perestroika și „efectul de demonstrație”…Autosuficiența planului Stalinist; 10 personalitati care ne-au facut mandri ca suntem romani; Lumina-i steagul nostru-n zare; Diavolul in Istorie: Lenin, Hitler si totalitarismul; DIANE DUCRET-Femeile dictatorilor. Volumul 1; Ideologiile asasine ale superiorității; Când istoria ca și prostia se repetă cu nesimțire cyclic; Noul Imperiu Rus- agresiune,intimidare, subversiune; Demonii shakespeariani ai lui Putin;

 

 

 Richard Fontaine și Hal Brands discută despre axa răsturnării; Rolul AI în confruntarea Rusiei cu Occidentul; (Inainte de impacarea celor 2 Fiare Apocaliptice,Tarul ungar viseaza la …Ungaria  cea mare si  grea )Politico: Imperiul Habsburgic contraatacă. Planul pus la cale de Viktor Orban pentru a deveni noul împărat al Europei; (In Danemarca  mai este ceva putred,care prevesteste taxarea respiratiei omenesti…) Vacile și porcii cu „gaze” se vor confrunta cu o taxă pe … „O premieră mondială”; (Si astfel se imbogateste preotimea…)Strigător la cer în Galați! Ambulanță aflată în misiune, obligată să achite taxă de acces în cimitir; Omenirea consumă accelerat rezervele planetei; Dosarul Revoluției: Pe cine a plagiat Iliescu cu teroriștii; Mistere, vendete, tradari: Despre Iliescu si Ceausescu; Întrebări despre un rechizitoriu care știe tot; Dosarul „Golaniadei”- Cum au ajuns muncitorii din Braşov mineri pentru o zi: duşi la Bucureşti, să-l apere pe Iliescu, cu sloganuri „Noi muncim, nu gândim!” Ştefan Andrei despre P. Roman, I. Iliescu, D.Mazilu (II); (Cum prind radacini oamenii satanei…)Gheorghe Cristescu, „plăpumarul” – primul secretar al Partidului Comunist din România; Iar „nu ne vindem ţara”; O notă, o stare, o zi… (Nu uitati si nu-i lasati nepedepsiti…) Iliescule, de asta l-ați omorât? Cine a luat dosarele Corbii 1 și Corbii 2, cu agenții ruși aflați pe teritoriul României, din fișetul lui Ceaușescu? (Inainte de FeSeNizarea tarii a fost …)România, ocupată și înrobită de Uniunea Sovietică, 1944 -1945; (Iliescu si pop.rus la lingura de lemn ne-au adus…) Serviciile secrete ucrainene „dețin filmări și fotografii” cu George Simion la întâlnire cu agenți ruși! De ce tac autoritățile române? Umbra lui Putin în România. Un cunoscut expert în securitate explică de ce am devenit o țintă pentru spionajul rusesc… Retardul Elitelor Intelectuale Est-Europene; Anul „Marii Resetări”?PressOne: Mircea Geoană a plagiat din doi președinți americani;

 

 (De rasul g lumii) EXCLUSIV De ce nu poate fi judecat Ion Iliescu în dosarul Revoluției. Motivare;Transparency: Ungaria, Bulgaria și România rămân cele mai corupte țări din UE. Deficiențe ale statului de drept; (Mini) Lista dosarelor de corupție din România; Top 10 cazuri de mare corupție în România…  Ex-Detainee Describes Torture In China’s Xinjiang Re-Education Camp; Marea Resetare are ochii oblici – Statul Paralel occidental și-a dat mâna cu Dictatura Digitală chineză; (Prin sovietizare…) Reeducarea in Romania… Țările din Europa cu cel mai mare salariu mediu pe oră. România, la coada clasamentului;Testarea teoriilor „spălării creierului”: CIA și experimentul MK-ULTRA…(Ei fac si tot ei desfac…)- Istoricul Yuval Harari, autorul cărții “Sapiens”, avertizează că dezvoltarea AI ar putea provoca o criză financiară cu consecințe “catastrofale”… Yuval Harari: „Cea mai mare descoperire științifică este cea a ignoranței umane.“ (Nu iese fum fara gunoaie…) Digitalizarea omului, următorul pas spre controlul total – ideile lui Yuval Harari, reinterpretate de conspiraționiști; George Orwell – Ferma Animalelor (Recenzie Completă); Tara Westover – Învățare (Rezumat); Tatuatorul de la Auschwitz (Rezumat); (Dupa ce a ajutat din greu la privati-hotia tarii,tot prea tarziu dezvaluie si…) Nicolae Vacaroiu, presedintele Curtii de Conturi: In 10 ani, bugetul a fost pagubit de peste 2 miliarde de euro; (Praf in ochi…)Nicolae Văcăroiu: Aproape 70% din privatizări au fost un eșec SOCIAL ; Din Ciolac în puț; Cele mai importante declarații despre tentativa de asasinare a lui Trump; Sidex Galați, perla siderurgiei românești a fost jefuită și distrusă de oamenii PSD și PNL; La 33 de ani de la Revoluție avem ”un singur vinovat” necondamnat, Ion Iliescu; Alina Niță, corupția de la RAR și conductele de bani negri către PSD prin intermediul lui Bogdan Mîndrescu; Budapesta a devenit un cuib special al spionajului militar rusesc. UDMR, coloana a cincea a Rusiei în Guvernul României;

 

 

(Cum ne batem joc si de cei care n-au plecat din tara…) În stațiunea tineretului costă mai mult ca la Nisa? Apa de 16 lei de la Costinești, în atenția șefului din cadru ANPC; (Cozile komuniste devin globaliste…)Cozile fizice „se transformă în cozi online”; LA ANIVERSARĂ- Amintiri despre Norman Manea; Scriitorul Norman Manea, supravieţuitor al Holocaustului, este sărbătorit la 88 de ani; Reflectii despre Intoarcerea huliganului; Profesioniştii cu Norman Manea (@TVR1); De la Soljeniţîn la Steinhardt: Gulagul între suferinţă mărturisită şi credinţă; Teribila lume a gulagului sovietic; (Cand Iliescu a batut palma cu tradatorii globalii,le-a promis vanzarea si a celui mai scump CAPITAL –OMUL…) Statul român nu știe sigur câți români trăiesc în străinătate. Cum încearcă să-i atragă Guvernul înapoi în România… Radu Timofte – fost sef al SRI a fost asasinat pentru a nu face publica Descoperirea din Bucegi; (Nimic nou sub soare…) Un nou azil al groazei a fost găsit în Neamț. 50 de bolnavi erau ținuți nespălați și în condiții mizere! (Alte infractiuni instelate…)DIICOT și DNA anchetează ofițeri MAI implicați într-o amplă rețea de trafic de migranți organizată pe teritoriul României; Cum au mătrășit Ilici „KGB” Iliescu și gașca sa averea PCR; Cum a prăpădit PSD flota de pescuit oceanic a României;(Si daca iertati,nu uitati si…)Guvernarea Văcăroiu-PSD sau cum a fost jefuită România; Ce naşte din comunism, mafiot PeSeDist se numeşte (I)… (Cum e proful,asa e si eleviul…)Rușine uriașă în învățământ! 49 de profesori au fost eliminați de la Titularizare, 11 din ei au copiat! (Viitor de aur nu mai are Romania cu niste profi corigenti…)Aproape 6.000 de candidați la titularizare au luat sub 5. Câte note de 10 au fost acordate! (De ce nu umblati cu manusi!)Dumitru Buzatu, nemulțumit că a fost interogat de „mascați cu veste antiglonț” atunci când a fost prins cu mita în portbagaj. Apărarea: „I-a fost încălcat dreptul la tăcere”… ANALIZĂ: Alegerile din SUA, Parlamentul European si Ucraina | Florin Antonie și Cristian Terheș!

 

 

 

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

ANALIZĂ: Alegerile din SUA, Parlamentul European si Ucraina | Florin Antonie și Cristian Terheș

 

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

(De ce nu umblati cu manusi!)Dumitru Buzatu, nemulțumit că a fost interogat de „mascați cu veste antiglonț” atunci când a fost prins cu mita în portbagaj. Apărarea: „I-a fost încălcat dreptul la tăcere”

 

Ionuț Mureșan reporter

 

Președintele suspendat al Consiliului Județean (CJ) Vaslui, Dumitru Buzatu, afirmă că a fost interogat ilegal de „mascați cu veste antiglonț” pe 22 septembrie 2023, în momentul în care a fost prins în flagrant delict cu 1,25 de milioane de lei în portbagajul mașinii, bani despre care procurorii susțin că provin din fapte de corupție. Avocații lui Dumitru Buzatu afirmă, într-o contestație depusă pe rolul Curții de Apel Iași, că anchetatorii i-au încălcat fostului președinte al CJ Vaslui drepturile fundamentale. Pe data de 29 aprilie 2024, Tribunalul Vaslui a dat „undă verde” pentru începerea procesului de corupție al lui Dumitru Buzatu. Prin aceeași hotărâre, judecătorul de cameră preliminară a anulat șase înregistrări ambientale realizate în perioada 16 februarie 2023 – 8 septembrie 2023, totalizând 65 de pagini din dosar. Această hotărâre a fost contestată la instanța ierarhic superioară atât de procurorii DNA, cât și de avocatul lui Dumitru Buzatu. Dezbaterile finale în cadrul contestației au avut loc pe data de 27 iunie 2024, iar pronunțarea a fost stabilită pentru 30 august, când Dumitru Buzatu va afla dacă începe judecata pe fond sau dacă, dimpotrivă, dosarul se va întoarce la DNA.

Citeşte întreaga ştire: Dumitru Buzatu, nemulțumit că a fost interogat de „mascați cu veste antiglonț” atunci când a fost prins cu mita în portbagaj. Apărarea: „I-a fost încălcat dreptul la tăcere”

 

 

https://www.libertatea.ro/stiri/dumitru-buzatu-nemultumit-ca-a-fost-interogat-de-mascati-cu-veste-antiglont-atunci-cand-a-fost-prins-cu-mita-in-portbagaj-apararea-i-a-fost-incalcat-dreptul-la-tacere-4966125?utm_source=stirileprotv&utm_medium=referral&utm_campaign=articol

 

 

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

 

(Viitor de aur nu mai are Romania cu niste profi corigenti…)Aproape 6.000 de candidați la titularizare au luat sub 5. Câte note de 10 au fost acordate

 

 

Aproape 6.000 dintre candidații care au dat examenul de titularizare au luat sub 5. Problema este că mulți sunt deja suplinitori în școli care nu au găsit o altă variantă. 

 

autori

ADRIANA STERE

, 

DANIEL MOLDOVAN

 

Pe de altă parte, vestea bună este că participarea masivă a tinerilor absolvenți de școli pedagogice sau de facultăți de profil, a crescut media notelor față de anul trecut. 12.000 de participanți la examen, au primit peste 7 și sunt oficial angajați în învățământ, pe durată nelimitată.Chiar și profesorii cu zeci de ani în meserie greșesc din neatenție. Dar, în acest an, tinerii înscriși în număr mare la titularizare i-au uluit pe membrii comisiilor de corectare, cu multe lucrări impecabile. Ionuț și-a câștigat pe merit postul de titular ca profesor de sport, cu un 10 curat.Ionuț Ursu: „De un an de zile tot învăț, tot învăț și nu mi s-a părut deloc greu. Mă pricep foarte bine în a lucra cu copiii, și cred că sunt făcut pentru asta”.La fiecare o mie de candidați la titularizare, doi au luat nota 10. În total, 74, față de 127, anul trecut. Merită felicitări și un mediu școlar primitor, care să-i țină cât mai mult timp la catedră. Unde, din fericire pentru elevi, nu vor ajunge cei peste 5.900 de candidați care au primit sub 5. Pe liste sunt o mulțime de note între 1,5 și 1,9, la educație fizică și limba română.

 

CITEȘTE ȘI…

 

Det. Aici https://stirileprotv.ro/educatie/aproape-6-000-de-candidati-la-titularizare-nu-au-obtinut-nota-5-cate-note-de-10-au-fost.html

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

(Cum e proful,asa e si eleviul…)Rușine uriașă în învățământ! 49 de profesori au fost eliminați de la Titularizare, 11 din ei au copiat!

 

 

Autor: Loredana Codruț

În acest an s-a înregistrat o rată de prezență de 86,48% la titularizare. Au fost peste 31.000 de candidaţi prezenți din totalul celor aproape 36.000 de candidaţi cu drept de participare la această probă, informează, joi, Ministerul Educației. Potrivit Ministerului Educației, s-a înregistrat o rată de prezență de 86,48% (superioară cu peste 3%, comparativ cu anul trecut). Au fost 31.237 de candidaţi prezenți din totalul celor 35.971 de candidaţi cu drept de participare.Dintre cei peste 31.200 de candidați prezenți, 5.557 de candidați provin din promoţia de absolvenţi 2024. Au absentat 4.734 de candidați.2.669 de candidați dintre cei prezenți s-au retras în condițiile prevăzute de metodologie (2.509 candidați din motive personale și 160 de candidați din motive medicale).49 de candidaţi au fost eliminaţi din examen. Dintre aceștia, 11 candidați au fost eliminați pentru fraudă sau tentativă de fraudă și nu vor fi repartizaţi/nu vor putea ocupa posturi didactice/catedre în anul școlar 2024 – 2025…

 

 

 Det. Aici

https://www.stiripesurse.ro/rusine-uriasa-in-invatamant–49-de-profesori-au-fost-eliminati-de-la-titularizare-11-din-ei-au-copiat-_3381915.html

 

 

 

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

Ce naşte din comunism, mafiot PeSeDist se numeşte (I)

 

 

Săracii chiriaşi bogaţi din casele naţionalizate (sau cum i-au furat foştii comunişti, după 1989, pe cei închişi, bătuţi, deportaţi, umiliţi tot de ei, înainte de 1989)

 

După ce-a înjghebat o Constituţie care ia în râs proprietatea (este vorba de Constituţia neocomunistă din 1991, ce a fost valabilă până în 2003, adică 12 ani – n.m.) şi a tuflit două legi care mustesc a comunism, cu privire la imobilele naţionalizate, PSDR-ul (= PSD) a dat startul românilor (era în 2001 – n.m.) la ultima competiţie proprietari-chiriaşi, din fostele ţări comuniste. În cursă s-au lansat deja, cu un real avantaj, gloriile vii ale comunismului. Şansele lor de a câştiga în faţa concurenţilor proprietari, care nu au antrenamentul mârşăviei, sunt cu atât mai mari cu cât sunt susţinuţi chiar de suporterii de la tribuna oficialităţilor. În rândurile ce urmează vă invităm să urmăriţi patru cazuri tipice de nedreptate PeDeSeRistă (= PeSeDistă).

 

Una groasă! Cazul Prodanof

 

Familia Prodanof sau “escrocii Prodanof”, cum îl numea un mare cotidian de stânga, a intentat proces de revendicare Consiliului General al Municipiului Bucureşti (CGMB) şi a recuperat prin instanţă judecătorească în 1997 imobilul din strada Berna nr. 7, apartamentul 2. Au făcut, cum se cuvine, intabularea imobilului, s-au pus pe rol fiscal şi au început să plătească într-o veselie impozitul cerut de stat pentru apartament.

 

Altă bucurie de pe urma dobândirii apartamentului n-au prea avut, întrucât în strada Berna nr. 7, ap. 2, îşi avea sălaşul, din străvechea eră comunistă, dinozaurul Ştefan Andrei. Fostul ministru de Externe ceauşist nu s-a lepădat nicidecum de apucăturile turmei din care făcea parte cu ceva ani în urmă şi, ca atare, n-a părăsit bârlogul în care l-a puit comunsimul.

 

În 1996, Guvernul Văcăroiu a dat Hotărârea nr. 39 prin care o seamă de case naţionalizate, inclusiv cea din Berna nr. 7, foarte pe placul PeDeSeRiştilor (= PeSeDiştilor), considerate ca aflându-se ilegal în administrarea Consiliului General al Primăriei Bucureşti (primarul era ţărănist), au fost trecute brusc în admnistrarea Regiei Autonome “Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat” (RA APPS), de sub autoritatea Secretariatului General al Guvernului (PDSR-ist). Ştefan Andrei a devenit din acel moment chiriaş al RA APPS-ului.

 

Proprietarii au încercat timp de trei ani să-l înduplece pe chiriaş cu vorba mieroasă să se mute din apartament şi nu au avut succes. Încăpăţânarea lui Ştefan Andrei e cu atât mai bizară cu cât brontozaurul nu-şi mai lăfăia ciolanele roşii în apartamentul din strada Berna de mult timp, ci, ţineţi-vă bine, în 2 (două) căsoaie din Snagov, proprietate personală.

 

În cele din urmă, familia Prodanof, ajunsă la limita răbdării, a cerut să intre în posesia imobilului în prezenţa unui executor judecătoresc. Deşi la această punere în posesie a fost citat, în data de 27.04.2001, să asiste şi chiriaşul, Ştefan Andrei a făcut pe mortu’ în păpuşoiul Snagovului şi n-a pus piciorul în bătătura casei din Berna. Cum cheile de acces în locuinţă erau în buzunarul chiriaşului absent, proprietarii s-au văzut nevoiţi să deschidă uşile în stil liber ales. Prestaţia lor artistică la această probă a fost consemnată într-un proces-verbal de însuşi omul legii, prezent la faţa locului, ceea ce dovedeşte că acţiunea a fost pe placul delicatei Justiţii.

 

Fiind oarbă, aceeaşi cucoană a ratat însă priveliştea de coşmar care s-a arătat bieţilor proprietari, odată cu desferecarea uşilor. În apartament era, în loc de mobilă tip Paris anii 1940, de altădată, un morma de gunoi tip Glina 2001 (articolul este din luna mai 2001 – n.m.). Analizând în stilul lui Sherlock Holmes grosimea stratului de praf şi duhoarea lâncedă din interior, Prodanofii şi executorul judecătoresc au apreciat că apartamentul n-a mai fost locuit de un om normal de circa 3 ani. Scârbiţi, proprietarii au schimbat încuietorile, au tras uşa după ei şi au zăvorât-o bine.

 

La câteva zile de la intrarea în posesia imobilului, familia Prodanof e înştiinţată de RA APPS că sentinţa prin care au câştigat dreptul de retrocedare nu e valabilă întrucât nu CGMB-ului trebuia să intenteze proces, ci RA APPS-ului, care era administrator al imobilului. În doi timpi şi trei mişcări RA APPS îşi însemnează teritoriul peste care este doar administrator, schimbând încuietorile de la uşile apartamentului, fără acordul proprietarilor, adică o restitu-japcă “social-democrată”. În plus, RA APPS i-a promis lui Ştefan Andrei că, dacă e cuminte şi face curat în apartamentul din Berna, primeşte cadou un apartament fain, numai bun de închiriat la preţuri de doi bani. (“Academia Caţavencu”, nr. 494/2001)

 

Citeste si articolele:

 

Guvernarea Vacaroiu-PSD sau cum a fost jefuita Romania

Nicolae Vacaroiu, unul dintre demolatorii economiei romanesti

Nicolae Vacaroiu, omul de paie al KGB-istului Ilici Iliescu

Banca lui Vacaroiu a falimentat FNI, Sorin Ovidiu Vantu a comandat asasinate

Cum a fost jefuita Romania prin hotarari guvernamentale secrete ale guvernelor PSD

 

 

 

 

Ce naşte din comunism, mafiot PeSeDist se numeşte (I)

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

(Si daca iertati,nu uitati si…)Guvernarea Văcăroiu-PSD sau cum a fost jefuită România

 

 

 

 

PSD/FPS sau Frăția Perpetuului Șmen

 

Mecanismul așa-zisei spargeri a economiei planificate, moșmondite de Ceaușescu și pus la cale de reforma Coșea-Văcăroiu (anal-istu’ lu’ Pește Mircea Coșea este invitat și azi la tembelizor să ne explice cum e treaba pe partea economică – n.m.), un fel de Salva-Vișeu a erei Iliescu, nu este decât cheia prin care marii șacali ai României de după 1989 (majoritatea foști securiști și foști nomenclaturiști comuniști – n.m.), deghizați în inocenta redingotă a investitorilor strategici, a dat iama în iatacul patrimoniului public. După micile găinării încropite de înghițitorii de râme din MEBO și apoi din Asociațiile Salariaților, iată că megaploșnița Fondului Proprietății de Stat (FPS) suge vârtos grosul zestrei de fată mare și fără datorii externe a României. FPS gestionează 70% din averea țării; deși pe hârtie este subordonat Parlamentului, funcționează, în realitate, independent; Parlamentul primește, o singură dată pe an, o informare de la FPS. Pentru a le adormi vigilența și a-i lua copărtași, o liotă de reprezentanți ai celor două Camere a fost cooptată de tandemul Coșea-Văcăroiu, în Consiliul de Administrație al FPS.

 

Investiția lupului paznic la stână

 

Hărtănirea prefențială a avuției naționale i-a inventat pe așa-zișii investitori strategici, care au beneficiat de credite uriașe, din partea unor bănci mânjite până în măduva oaselor, pentru acțiunile de transfer de proprietate. De cele mai multe ori, așa cum s-a dovedit, creditele au fost acordate fără garanție.

 

Exemplu: Scoaterea la mezat a hotelului Inter, pe spezele/complicitatea FPS și câștigarea licitației, făra niciun ban pus la bătaie, de către frații Păunescu (fratele mai mare, din cei trei, a fost nașul de cununie al “prințișorului” Nicu Ceaușescu; tot cei trei frați au lansat postul B1 TV, unde zburdă în voie, în fiecarea seară mafia PSD-istă; tot cei trei frați au “privatizat” cea mai cunoscută echipă de fotbal din România (erau acționari acolo), Steaua București, încăpută pe mana unui bișnitar, ulterior mafiot și pușcăriaș, George Becali, cel care trimitea interlopi să-i amenințe pe părinții elevilor din galeria Stelei și care nu a investit nimic în performatele sportive (neinvestind în copii și juniori) ale celebrei Steaua, câștigătoarea Cupei Campionilor, în 1986, ci doar a muls-o de bani – n.m.).

Inspectoratul General al Poliției (IGP) controlează afacerea Inter, până la limita de acces, și nu descoperă nicio neregulă, după care depune armele, întrucât intră în zona unui tabu. IGP nu are competența de a controla FPS-ul, întrucât Fondul Proprietății de Stat este subordonat Parlamentului și, într-un stat de drept precum România anului 1996, există o clară separație a șpăgilor.

 

Diversiunea Dima

 

Numit în martie 1993 președintele Consiliului de Administrație al FPS, Emil Dima a lăsat de înțeles, în primă fază, c-ar avea de tranșat un conflict de calibru național, cu Patronatul lui George Constantin Păunescu (fratele mai mare – n.m.). Diferendul s-a dovedit a fi, ceva mai târziu, o diversiune tipică a SRI și al cărei scenariu încearcă să acrediteze, și astăzi (în 1996 – n.m.), ideea că frații Păunescu s-ar afla, chipurile, în dizgrația președenției (la Cotroceni era KGB-istul criminal Ilici Iliescu – n.m.), a IGP și SRI. Nimic mai fals! Cum tot falsă este și perioada disidenței lui Dima. Căci cum altfel ar fi posibil ca un fost deținut politic să intre în PDSR, să ajungă senator și prefect de Dâmbovița și apoi președintele unui organism controlat in corpore de SRI? Și când spunem asta, ne gândim, în primul rând, la rolul jucat de SRI, prin Emil Dima, la privatizarea Sc CELROM SA, de către ROMCARTON-ul lui Vladimir Cohn.

 

IGP face ordine

 

Scandalul de la SC CELROM, cea mai mare fabrică de carton ondulat din Europa de Est, continuă să țină și astăzi cohortele de greviști în stradă. Greviști cărora, după ce li s-au rupt spinările, la propriu, de către trupele de intervenție ale Inspectoratului de Poliție al Județului Mehedinți și de cele ale Jandarmeriei, li s-au desfăcut contractele de muncă, taman în Săptămâna Patimilor. Ordinul de atac asupra CELROM a fost dat, zice-se, de inspectorul șef al IJP Mehedinți. În fond, venea direct din cabinetul ministrului de Interne (e vorba de PSD-istul, PDSR cum se numea atunci, Doru Ioan Tărăcilă, la acea vreme – n.m.) D.I. Bumbăcilă.

 

Legea conservării masei

 

Pe scurt, maniera în care s-a privatizat SC CELEROM, în favoarea ROMCARTON/FPS, este de-a dreptul monstruoasă și dă cu capul de pereți lege după lege (și pe atunci, mafioții PSD-iști se ștergeau la fund cu legile țării, așa cum o fac și astăzi; în prezent, fac și mai rău, încercând să modifice legile în favoarea lor – n.m.). Abia după declanșarea grevei și după ce sinistrul V. Cohn a mistuit complet mitul caidului cartonului ondulat, Corpul de Control al Guvernului s-a învrednicit să întreprindă o anchetă la Tr. – Severin, în urma căreia justifică greva sindicatului CELROM și revocă contractul nr. 102/31.03.1994, de vânzare cumpărare a acțiunilor SC CELROM, dintre ROMCARTON și FPS. Adică, prin mânăriile FPS-ului, Cohn câștigă pachetul majoritar de acțiuni (51%), cu plata în rate și la valoarea de 12.260 lei/acțiune (lei vechi; 10.000 lei vechi = 1 leu nou, de astăzi – n.m.), încălcându-se astfel legea prin care investitorii străini nu pot cumpăra decât cel mult 49% din societățile comerciale ale unei singure ramure economice. Asta în timp ce asociația salariaților (1170 membri acționari) a cumpărat pachetul de acțiuni de 20%, la valoarea de 57.241 lei/acțiune. Specularea diferenței de preț a celor două tipuri de acțiuni, egală cu 44.981 lei aduce ROMCARTON-ului un cadou de 68.838.939.954 lei din averea statului. Totul s-a realizat prin acțiunea discreționară a Consiliului de Administrație al FPS, adică a lui Dima, via SRI.

 

Un microcosmos al samavolniciei

 

Când a fost nevoit să dea explicații cu privire la acest imens matrapazlâc, Dima a motivat că a optat în favoarea invetitorului strategic, pentru că CELROM, neputând contribui cu bani lichizi la programul investițional, nu a solicitat niciodată 51% dintre acțiunile societății, din pachetul deținut de FPS. Adevărul este că oferta CELROM-ului depășește cu 2,5 milioane $ pe cea a ROMCARTON-ului. Cum era de așteptat, Legile lui Cohn nu s-au oprit aici. După ce a pus mâna pe CELROM, Cohn dublează prețul produselor finite, încălcând, astfel, preavizul de 30 de zile, privind modificarea regimului prețurilor. O lună mai târziu, Cohn scade cu 30% prețurile industriale, instituind monopolul pe cartonul ondulat românesc. Și cine credeți că-i sare într-ajutor? Nimeni altul, decât Valentin Păunescu, într-un recent număr (era în 1996 – n.m.) din Curierul Național, după sfânta lege a corbului care nu scoate ochii la corb.

 

Dinamovibilitatea investitorului strategic Vladimir Cohn

 

Vladimir Cohn, zis Vova, se naște la 26 noiembrie 1944 în București, în vecinătatea panteonului unor figuri ilustre, care l-a aliniat pe Valter Roman lui Silviu Brucan și pe Teohari Georgescu, Anei Pauker. Și tot acolo în bătătura vilei, amirosind la pulan de milițian, a birou de anchetator și a cravașă de securist, Vova va auzi pentru prima dată de Clubul Dinamo, unde va face polo și-l va cunoaște mai târziu, după ce va fi plecat din România prin anii 1970, pe cel de-al doilea socru al său, fostul jucător dinamovist Liță. Vova se recăsătorește în 1984 cu Andreea Liță, care primește, în cel mai scurt timp și contrar tuturor habitudinilor securisto-ceaușiste, aprobarea de a părăsi România, în SUA, via Israel. Și nu numai s-o părăsească, dar s-o și viziteze când vor mușchii ei. Împreună cu Vova, evident. Tot contrar procedurilor regimului comunist, tata-socru nu este destituit din fruntea Clubului Dinamo, după plecarea fiicei în Occidentul decadent. Cuplul de proaspeți însurăței își petrece vacanțele, dacă nu în Franța, la Trois Valees, atunci cu siguranță la ski, pe Valea Prahovei. Vova făcea afaceri în România încă de prin anii 1980, importând mobilă în SUA.

 

Cătunie, grade grele

 

Se întoarce în România în 1990, prezentând la graniță un pașaport american și în scurtă vreme este introdus la Iliescu, de Bujor Sion. Dă primul tun financiar în vara aceluiași an, când pune mâna cu piciorul stâng, pe fabrica ICOA din București, la prețul neliberalizat al unei ciorbe de burtă. Cu ajutorul fostului secretar de stat, Marin Nicolae, demis în urma unui uriaș scandal de corupție, înființează ROMCARTON. Societate, căreia, după cum bine știți, îi fac reclamă (se întâmpla în 1996 – n.m.) pe tricouri jucătorii Clubului de fotbal Dinamo. Ceva mai târziu, obține pe semnătura lui Petre Roman, prietenul său din copilărie, Clubul Dacia pe care îl rebotează “Ilie Năstase”. Nasty, care nu ia niciun sfanț din afacerea asta, îl obligă pe Vova să revină la vechea denumire a clubului. Tot pe semnătura lui Roman primește o vilă în str. Gogol nr. 1. Pentru cei 187 m2 ai vilei plătește strivitoarea chirie de 1198 lei (vechi, adică 0,1198 lei noi – n.m.) pe lună. În cercurile intime îi place să se dea general de securitate, dar în fond se pare că n-a fost decât colonel.

 

Orgasme pe carton ondulat

 

Vova a bigamizat, până de curând, cu vestitul manechin Cătălina Isopescu, reprezentanta prestigioasei firme Elite în România, fata lui nea’ Isopescu de la TVR 1. După izbucnirea scandalului CELROM/ROMCARTON, Cătălina a șters putina în Germania. Nu înainte de a-i restitui amorezului Mercedesul pe care Vova i-l făcuse cadou. Nu însă și ceasul de platină. Scandalul economic este precedat, în ordine cronologică, de cel provocat de nevasta legitimă a lui Cohn, Andreea, care află cu lux de amănunte de legătura lui Vova cu Isopeasca și intentează acțiune de divorț. Și nu pe gratis, ci contra sumei de 2 milioane $, pe care o pretinde drept despăgubiri. Dupa ce Cătălina părăsește ringul, Andreea își retrage acțiunea și se întoarce în patul conjugal, de carton ondulat, al lui Vova.

 

Concubinajul cu frații Păunescu

 

Este asociat la Melody Bar, cu Viorel Păunescu, și la ANA PAN SRL, cu George Copos. În acțiunea de cumpărare a pachetului majoritar de acțiuni CELROM este sprijinit direct de Virgil Măgureanu, cu care este prieten de familie. După ce a cumpărat și societatea AMBRO-Suceava, Vova a ajuns să dețină 95% din ramura de producție a cartonului ondulat românesc. Când a discutat cu directorul societății AMBRO preluarea pachetului majoritar de acțiuni, Vova era însoțit de ofițerul de obiectiv SRI. Așa se face că, de aici și până la legenda că Vladimir Cohn ar fi folosit adesea SRI-ul în acțiuni de spălare a banilor negri, distanța a devenit amețitor de scurtă. (“Academia Cațavancu”, nr. 232/1996)

 

Citeste si articolele:

 

Cum a lasat mafia PSD-ista vistieria tarii goala si un blocaj financiar mortal si total, in 1996, la plecarea de la guvernare

Cum a ucis Iulian Mincu, medicul lui Ceausescu, ajuns ministru in guvernul Vacaroiu – PSD, medicina sociala romaneasca

Cum au incercat guvernele Nastase si Tariceanu sa-i ucida pe romani cu iodul din sare si fierul din paine

In anii 1990, niste maicute din Romania erau snopite in bataie de catre ortodocsii lui Teoctist

Cum a fost jefuita Petromidia de mafia PSD-ista, inainte de a fi vanduta pe nimic

 

 

 

Guvernarea Văcăroiu-PSD sau cum a fost jefuită România

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

Cum a prăpădit PSD flota de pescuit oceanic a României

 

Pe 12.04.1996 , Asociația Generală a Acționarilor de la Compania Română de Pescuit Oceanic a făcut gestul omenos de a repune în funcțiile sale echipa managerială suspendată la data de 29.12.1995. Astfel, fostul manager general Lucian David, fostul manager comercial Ion Crișan și fostul manager tehnic Sidor Sihov au devenit exfoști, recăpătându-și funcțiile pe care le părăsiseră în urma unor scandaluri financiare în care implicaseră compania. Echipa reformistă a AGA, care suspendase fosta echipă managerială era compusă și, de ce nu, mai este compusă și astăzi (mai 1996 – n.m.), din Enache Singhi, reprezentantul FPS, Grigore Popa, tot reprezentant FPS, și Dumitru Ivanov, reprezentant al FPP III Transilvania. Motivul suspendării echipei manageriale este, pe undeva, asemănător cu ceea ce i se va reproșa, cândva, lui Nicolae Văcăroiu (pe atunci premier la României, numit în această funcție de KGB-istul criminal Ilici Iliescu – n.m.), adică: “existența unor probleme deosebite în activitatea desfășurată de managerul general al societății”, cu precizarea că, în cazul domnului Lucian David este vorba despre o societate, iar în cazul lui Vacaroiu Nicolae este vorba despre ceva mai mult.

 

Cum a fost adusă flota la sapă de lemn

 

La data înființării, Compania Română de Pescuit Oceanic (CRPO) avea un capital social de 3.631.000 lei și deținea o flotă de 61 de nave:

 

47 de nave trawler;

12 nave frigorifice de transport;

2 nave tanc petrolier pentru deservirea flotei.

În cinci ani de tranziție suavă (1990 – 1994), flota CRPO a ajuns, tandru, la următoarele coordonate: din 61 de nave au supraviețuit diverselor echipe manageriale, până la data de 31.12.1995, numai 29 (20 nave trawler și 9 frigorifice), dintre care numai 8 în funcțiune. Toate cele 8 nave în funcțiune (3 trawler și 5 frigorifice) au fost ipotecate pentru obținerea unor credite externe, existând riscul pierderii acestora în urma neonorării obligațiilor asumate față de băncile creditoare.

Cât despre datoriile CRPO, la data de 31.12.1995 acestea se ridicau la 8.477.862 USD, datorii pe care CRPO le-a contactat la diverși creditori și parteneri străini în timpul înțeleptului manageriat al echipei acum (mai 1996, la Cotroceni Ion Iliescu, la Palatul Victoria agramatul Votcăroiu – n.m.) repuse în funcție.

 

Jaful secolului, marca PSD, la Compania Română de Pescuit Oceanic

 

Năpădit de povești cu investitori care-au început de la un televizor color și stăpânesc acum hoteluri, avioane, ziare, televiziuni, fabrici și așa mai departe, românul care citește presa se cam va mira de următorul basm de afaceri, excepție de la regula care spune că trăim în sânul unei națiuni de descurcăreți. Lucian David, fostul si actualul (pus de PSD, pe atunci PDSR – n.m.) manager general al SC CRPO SA, a contactat la data de 28.09.1994 (în plină guvernare PSD – n.m.), în numele societății pe care o conducea, un împrumut la banca austriacă RZB, în valoare de 5.750.000 USD. Parte din acest împrumut, respectiv 2.750.000 USD, reprezenta contravaloarea vasului FRIO CLIPER și costurile necesare reparației acestuia. Vasul FRIO CLIPER aparținea băncii austriece, iar valoarea sa fusese stabilită prin contract la 2.145.000 USD, restul de 605.000 USD fiind alocați pentru reparații. Dar, cum socoteala managerului român nu s-a potrivit cu profitul bancherului austriac, cei 605.000 USD n-au fost suficienți pentru reparații, vasul fiind avariat foarte grav în urma unui incendiu. Drept pentru care, banca nici n-a mai virat suma în contul CRPO. Marea lovitură a echipei manageriale (pusă acolo de PSD – n.m.) a fost că a reușit să vândă o navă cumpărată cu 2.145.000 USD drept fier vechi, la prețul de 400.000 USD, realizând astfel o pierdere netă de 1.745.000 de dolari.

 

Cine-i susține pe incompetenți

 

Sidor Suhov, fost și ex-fost manager tehnic al CRPO, este frate cu numitul Andrei Suhov, senator PSM (Partidul Socialist al Muncii, aliatul PSD în perioada 1992 – 1996, un grup bolșevic radical creat de Ilie Verdeț, fost prim-ministru ceaușist – n.m.) de Tulcea. Domnul Suhov din parlament colaborează fructuos cu FPP III Transilvania. FPP III Transilvania colaborează fructuos cu CRPO, unul din membrii AGA de la compania în cauză fiind reprezentantul FPP III Transilvania. Până în noiembrie 1995, membru al AGA de la SC CRPO SA a fost și pedeseristul (PSD era atunci PDSR – n.m.) Dan Verbina, fost angajat al IPO (Întreprinderea de Pescuit Oceanic) Tulcea, denumirea strămoșească a CRPO. Timp de un an și mai bine, domnul (de fapt, tovarăș – n.m.) Verbina a închis liniștit ochii la afacerile puse la punct de manageri, și-a ridicat, tot liniștit, salariul plus șpăgile de rigoare și și-a văzut liniștit de treburile lui.

În calitate sa de deputat PDSR (PSD) de Tulcea, domnul Verbina (de fapt, tovarăș – n.m.) face parte (era mai 1996 – n.m.) din comisia pentru politică externă a Camerei Deputaților. Și, ce să vedeți: pe 1.02.1996, primind numărul de înregistrare 8/399, sosește la FPS o scrisoare trimisă de vicepreședintele comisiei pentru politică externă a Camerei Deputaților, dl. Miron Mănescu (tot PSD sau unul dintre aliați, PSM, PRM sau PUNR – n.m.). Scrisoare în care FPS nu este atenționat asupra proastei imagini pe care o are în lume privatizarea românească, ci se explică lu’ fondu’ cum că există ceva nereguli în suspendarea echipei manageriale de la CRPO. Drept pentru care, FPS recurge rapid la răzbunarea amintită în primul paragraf, repunând în funcții echipa destituită cu numai patru luni în urmă. Și asta, deși printr-o adresă din 22 ianuarie 1996 a Parchetului Constanța se certifică faptul că Ion Crișan și Sidor Suhov au fost cercetați pentru săvârșirea unor infracțiuni cu caracter penal. De asemenea, printr-o adresă din 23 martie 1996 a aceluiași Parchet se comunică CRPO că Sidor Suhov este în continuare cercetat (ăștia sunt bolșevicii, o gașcă de infractori și criminali – n.m.), împreună cu alte persoane, într-o cauză penală (înșelăciune în dauna avutului obștesc).

Cu toate acestea, relațiile celor doi parlamentari (PeSeMistul Suhov și PeDeSeRistul Verbina), precum și marea îngădință a șefului FPS, Emil Dima (pus acolo de PSD – n.m.), care n-a vrut să ridice primul piatra, au făcut ca niște manageri nu doar incompetenți, dar și potențiali infractori să fie reinstalați în funcțiile din care fuseseră suspendați tocmai pentru incompetență și prezumția de vinovăție.

 

Vizita lui Iliescu la Tulcea

 

Acestea fiind zise, dorim din tot sufletul domnului președinte Ion Iliescu, cel mai iubit fiu al poporului, să beneficieze de un climat favorabil în timpul vizitei de lucru pe care o va efectua zilele acestea (mai 1996 – n.m.) la Tulcea. Cât despre rezolvarea problemelor cu care se confruntă marinarii flotei de pescuit oceanic, reținuți deseori împreună cu navele lor în porturi din străinătate din cauza neplății unor credite, ar cam trebui să ne luăm gândul, atâta vreme cât Emil Dima este șeful FPS, iar șeful lui Emil Dima este Adrian Năstase care, la rândul lui, îl are drept șef pe Ion Iliescu. (“Academia Cațavencu”, nr. 234/1996)

 

Citeste si articolele:

 

Guvernarea Vacaroiu-PSD sau cum a fost jefuita Romania

Cum a lasat mafia PSD-ista vistieria tarii goala si un blocaj financiar mortal si total, in 1996, la plecarea de la guvernare

Cum a ucis Iulian Mincu, medicul lui Ceausescu, ajuns ministru in guvernul Vacaroiu – PSD, medicina sociala romaneasca

Cum au incercat guvernele Nastase si Tariceanu sa-i ucida pe romani cu iodul din sare si fierul din paine

Cum a fost jefuita Petromidia de mafia PSD-ista, inainte de a fi vanduta pe nimic

 

 

Cum a prăpădit PSD flota de pescuit oceanic a României

 

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

Cum au mătrășit Ilici „KGB” Iliescu și gașca sa averea PCR

 

 

 

Mijlocul lunii ianuarie 1990. Cu toate că strania noastră Revoluţie se încheiase de cîteva săptămîni, în ţară nu era, totuşi, linişte. Şi nici în Bucureştiul luat aproape zilnic cu asalt de hoardele de proletari care, atunci cînd nu se lăudau în gura mare „noi muncim, nu gîndim“, cutreierau străzile zbierånd isteric „nu ne vindem ţara!“. Habar nu aveau ei că, nici dacă ar fi vrut, nu ar fi avut cum să o våndă: cu asta se ocupa deja puterea nou instalată la cârma ţării. „Vidul“ de autoritate rămas în urma prăbuşirii regimului comunist fusese ocupat, rapid, de Frontul Salvării Naţionale, care se mândrea, ori de câte ori avea ocazia, că este cea mai pură „emanaţie“ a Revoluţiei din decembrie ‘89. Decizia transformării „Frontului“ într-un partid care urma să participe la alegeri a nemulţumit însă o bună parte a societăţii. Astfel se face că anumite decizii au fost luate, cel puţin aparent, sub presiunea străzii. Astfel, în urma unor mişcări de protest din Capitală, noua putere a emis, pe 12 ianuarie, un decret care scotea PCR în afara legii. A doua zi, după ce demonstranţii se împrăştiaseră pe la casele lor, decretul a fost anulat sub motiv că ar fi fost antidemocratic. Acum, privind cu obiectivitatea dată de trecerea vremii, putem aprecia că multe dintre evenimentele petrecute atunci au fost doar un joc de glezne, menit, poate, să mascheze alte decizii, cu adevărat importante. Astfel, la o săptămånă după joaca de-a „uite PCR-ul, nu e PCR-ul“, CFSN a emis, discret, aproape fără ştiinţa opiniei publice, un act cu adevărat important de care nu-şi mai aminteşte aproape nimeni: „Decretul-Lege nr. 30/18.01. 1990“, o înşiruire de vorbe care acum, la fel ca şi atunci, în urmă cu 21 de ani, nu spun prin ele însele absolut nimic.

Adevărata lor semnificaţie este conţinută însă în numele complet al obscurului act oficial: „Decretul-Lege nr. 30/18.01. 1990 privitor la trecerea în proprietatea statului a patrimoniului fostului Partid Comunist Român“.

 

Fără număr, fără număr, de la PCR

 

Imediat după Decembrie ‘89, s-a tot vorbit, în fel şi chip, despre averi. Mai întâi au fost puse în discuţie averile, ascunse prin seifurile unor bănci străine, de membrii „clanului Ceauşescu“. Apoi, în anii care au urmat, discuţiile s-au concentrat pe nicicînd elucidatele conturi ale Securităţii. Dar, aproape niciodată nu s-a spus, mai nimic, despre o avere concretă, aflată chiar sub ochii noştri: „averea PCR“. Adică exact cea de care s-a ocupat discretul „Decret-Lege nr. 30/18.01.1990“. Este vorba despre o avere imensă care, după ce a fost trecută atunci în proprietatea statului, a fost „pasată“ de la un minister la altul până a fost înghiţită de hăul „economiei de piaţă“.

Încercånd parcă să facă pe plac publicului intoxicat cu poveştile despre cîntarele de aur găsite în Palatul din Primăverii, Decretul-Lege spune, în deschiderea sa: „Cadourile şi trofeele primite din ţară şi din străinătare, existente în depozite, palate şi vile, vor fi inventariate împreună cu Ministerul Culturii. Obiectele de valoare muzeistică, istorică, de artă şi cinegetice vor fi preluate de Ministerul Culturii şi vor fi introduse în patrimoniul naţional. Restul cadourilor şi trofeelor vor fi valorificate de comerţul de stat. Ministerul Finanţelor, împreună cu ministerele interesate, va face reevaluarea cadourilor şi trofeelor“. Dar, după cum avea să se vadă peste doar cîţiva ani, „cadourile şi trofeele“ erau doar nişte fleacuri. Adevărata avere PCR era cea constituită din „fonduri fixe“, de fapt un imens patrimoniu imobiliar, detaliat în cele 14 „Anexe“ ale „Decretului- Lege nr.30/1990“. Anexe care sunt nişte liste lungi, care contabilizează sute de „repere“, de la sedii centrale sau locale ale organelor de partid, la tot soiul de întreprinderi speciale şi de la apartamente de lux şi vile de protocol pînă la case de vînătoare, răspîndite prin ţară. Toate la un loc alcătuiau „patrimoniul PCR“ pe care noile autorităţi le-au repartizat ministerelor care funcţionau în acea perioadă. Anumite evaluări, niciodată oficiale, făcute la începutul anilor ‘90, au stabilit că „patrimoniul PCR valora, la sfârşitul anului 1989, în jur de 40 de miliarde de lei. Socotit în leii lui Ceauşescu, de pe vremea cînd dolarul costa, la cursul oficial, 18 lei, patrimoniul PCR ar fi valorat „la prima strigare“ aproximativ 2,2 miliarde USD.

 

Zestre pentru ministerele post-decembriste

 

Menţionat în „Anexa 1“ a Decretului-Lege nr.30/1990, ministrul Culturii a fost primul venit, primul servit, pe lista participanţilor la împărţirea „moştenirii“ rămase de pe urma PCR. Conform textului oficial, Cultura a primit atunci 16 obiective diverse. Primul menţionat este Castelul Buftea, cu tot cu anexele sale: de la centrala termică şi staţia de pompare pînă la sere şi răsadniţe – cu tot cu terenul agricol aferent – pînă la popicărie, un teren de sport şi un debarcader. Următorul obiectiv menţionat este Castelul Arcuş, din judeţul Covasna, cu tot cu parcul de şase hectare, lacul de 11,2 hectare, dar şi o livadă de două hectare, sere, o ciupercărie şi grajduri. Tot atunci, Ministerului Culturii i-au mai fost repartizate sediul fostului „Muzeu al PCR“ din şoseaua Kiseleff nr. 3 (actualul Muzeu al Ţăranului Romån), Muzeul Naţional de Istorie, spaţiile fostului Consiliu de Stat din Palatul Regal, Muzeul Ceramicii şi Hotel Economat din Castelul Peleş – Sinaia, Palatul Olăneşti, Palatul Herăstrău din şoseaua Kiseleff nr. 28, dar şi imobilul din Ştefan Ghiorghiu nr.1, Şcoala interjudeţeană de partid Timişoara, precum şi sediul a ceea ce, cîndva, ar fi urmat să ajungă Centrul de Creaţie şi Cultură „Cîntarea României“.

Următorul venit la „masa succesorală a PCR“ a fost Ministerul Învăţământului. Care a primit, mai întîi şi mai întâi, Academia de Studii Social-Politice din bd. Armata Poporului, cu tot cu spaţiile administrative şi gospodăreşti (cămine, cantină, depozite etc). Şi, abia intrat în „capitalismul democratic“, acelaşi minister nu refuză să preia, printre altele, sediile fostelor institute locale comuniste de învăţământ politic: Şcolile interjudeţene de partid Galaţi, Cluj, Constanţa, Oradea, Braşov şi Timişoara. Şi nici Sediul Cabinetului de partid din Tulcea, ori Hotelul-restaurant Timişoara.

Zestrea cea mai amplă, fie doar şi sub aspectul numărului obiectivelor primite, a revenit primăriilor locale, dar şi Primăriei Municipiului Bucureşti. Acestora li s-a repartizat, conform „Anexei 3“ respectiv „Anexei 3a“ a Decretului-Lege nr. 30, sediile tuturor fostelor comitete judeţene ale PCR, sediile fostelor comitete municipale de partid, sediile fostelor comitete orăşeneşti şi comunale de partid, sediile cabinetelor pentru munca ideologică din cadrul fostelor comitete judeţene ale PCR. Cărora li se adăugau o mulţime de case de oaspeţi prezidenţiale. Plus hotelurile şi restaurantele zise de partid, care funcţionaseră, mai peste tot, în regim de „circuit închis“, accesibil de obicei „mahărilor de la Partid“ după cum se spunea pe atunci. În total primăriile locale au primit 88 de „repere“ menţionate pe rînd, unul câte unul. În plus, Primăria Municipiului Bucureşti mai primea, prin intermediul Oficiului de Prestări Servicii pentru Corpul Diplomatic, alte câteva zeci de imobile, de la sedii de ambasade sau consulate, până la sedii de firme străine care funcţionaseră, atåtea cåte funcţionaseră, în Romånia socialistă.

Ceva mai restrânsă a fost zestrea primită de Armată, detaliată în „Anexa 4“: „Lista imobilelor, inclusiv mijloacele fixe şi obiectelor de inventar aferente, care trec la Ministerul Apărării Naţionale“ care cuprindea, alături de noul, pe atunci, sediu al MApN, din centrul civic al Capitalei, opt case de oaspeţi şi vile aflate în zone de interes turistic precum şi Cazarma Scroviştea.

Tot din patrimoniul PCR a fost „miluit“ şi Ministerul Turismului care a primit, atunci, 26 de vile, case de odihnă şi hoteluri, răspândite prin cele mai frumoase zone turistice ale ţării. Alte 25 de imobile, în general cabane dar şi complexuri de vânătoare şi piscicole au fost atribuite, prin lege, Ministerului Apelor, Pădurilor şi Mediului Înconjurător. În acest caz, zestrea primită includea, fără un inventar detaliat, şi terenurile, pădurile şi lacurile aferente.

Lista „moştenitorilor PCR“ continuă, evidenţiată meticulos în „Anexe“, cu Ministerul Agriculturii, care a primit mai ales Întreprinderi Agroindustriale ai căror beneficiari de bază fuseseră, până de curînd, mai ales structurile locale comuniste de partid şi de stat. Plus toate unităţile de mică industrie care se ocupau cu prelucrarea şi confecţionarea blănurilor nobile – vulpe, nurcă, dihor – din judeţele Bacău, Bistriţa-Năsăud, Covasna, Neamţ, Satu Mare şi Vâlcea.

La råndul său, întreprinderea pentru Administrarea Clădirilor Bucureşti, aflată pe atunci în subordinea Direcţiei de producţie şi prestaţii din cadrul Ministerului Economiei Naţionale, a primit mai multe obiective care ar fi urmat să capete două destinaţii distincte: să devină sedii administrative ale unor ministere sau alte organe centrale ori să fie închiriate, pe valută, ambasadelor şi reprezentanţelor străine. Din prima categorie făceau parte Casa Poporului şi sediul fostului CC al PCR, locul unde ar fi urmat să se instaleze Ministerul Culturii, Ministerul Învăţămåntului, Ministerul Sporturilor şi Ministerul Sănătăţii, care în realitate, nu au ajuns niciodată acolo. Din cea de a doua categorie făceau parte zece imobile de lux din „zona zero“ a Capitalei. Ulterior, acestea din urmă au intrat în patrimoniul RAAPPS, care a cam făcut ce a vrut cu ele. Ministerul Sănătăţii, Ministerul Sporturilor şi Academia Romånă au fost şi ele „miluite“, nu cu cu nişte fleacuri, cu alte zeci de imobile provenite tot din averea fostului PCR. Iar „cu voia dumneavoastră“, ultimul pe lista moştenitorilor fostului partid unic era, conform Decretului-Lege, însuşi Guvernul Romåniei, căruia i se puneau la dispoziţie zece palate şi vile, de la Palatele Cotroceni, Primăverii, Floreasca (Lac l şi Lac ll), Snagov, „Foişor“ şi „Pelişor“ la fostele vile prezidenţiale din Snagov, Neptun sau Predeal.

Cam asta ar fi, enumerată foarte sumar, averea agonisită de fostul PCR. Emis de CFSN, în calitatea sa de putere politică provizorie, actul iniţial care stabilea „naţionalizarea“ acestei averi fabuloase a căpătat putere juridică abia pe 7 februarie 1990, odată cu „Hotărårea de Guvern nr. 115, privind aplicarea Decretului-Lege nr. 30 din 18 ianuarie 1990 în legătură cu trecerea patrimoniului PCR în proprietatea statului“. Lege care a intrat însă în vigoare abia după publicarea sa în Monitorul Oficial nr. 148, din 30 iunie 1992. De atunci şi pånă în ziua de azi, ministerele s-au tot organizat şi reorganizat. Cu timpul, bucăţile din „moştenirea PCR“ s-au mişcat, de colo pånă colo, pånă foarte multora dintre ele li s-a pierdut urma. Singurele pe care le mai vedem, cu ochiul liber, sunt imobilele care adăpostesc acum instituţiile cele mai importante ale statului.

 

S-a ales praful

 

Cu ceva timp în urmă, am încercat să aflăm ce s-a ales din „averea PCR“, a cărei mătrăşire generoasă a început o dată cu „Decretul-Lege nr.30/18.01.1990“. Atunci, am considerat că modul cel mai eficient de a afla cåte ceva era să întrebăm fiecare minister în parte ce a făcut cu patrimoniul primit din averea PCR. Singurele care s-au grăbit atunci să răspundă au fost RAAPPS, Ministerul Mediului, Ministerul Turismului şi Acadmia Romånă. Iar fiecare dintre ele au comunicat lucruri deosebit de interesante. Astfel, RAAPPS a enumerat mai întåi fostul sediu CC al PCR care, contrar celor stabilite prin „Decretul nr. 30/1990“, nu a fost atribuit ministerelor stabilite acolo, ci a ajuns, pånă la urmă, Ministerul Administraţiei şi Internelor. Cu acea ocazie am aflat că, la data predării, valoarea de inventar a imensei clădiri era de 12.211.169,26 RON, deci aproximativ trei milioane de euro. O fi mult, o fi puţin? Deşi actul oficial de acum 21 de ani promitea încheierea lor pe valută, către ambasade şi alte instituţii străine, cele zece imobile de lux menţionate anterior au ajuns tot la RAAPPS. Care le-a trecut în administrarea cåtorva instituţii romåneşti. Astfel, imobilul din Primăverii nr.17 a fost dat în administrare, fără plată, Ministerului Afacerilor Externe. Cel din Str. Moliere nr. 13-15 a fost dat în administraţia SPP la un preţ de inventar de 534,45 RON. Iar cel din str. Cerchez nr. 16, a cărui valoare de inventar a fost stabilită la 19.033 RON, a devenit sediu al Institutului Naţional pentru Studierea Totalitarismului al Academiei Romåne. Interesul deosebit al răspunsului oferit de RAAPPS este dat de faptul că descrie o anumită procedură care s-a aplicat imobilelor provenite din averea PCR: oricåt ar fi de luxoase şi oricare ar fi preţul real al zonei, în toata cazurile s-a luat în calcul doar valoarea lor de inventar, adică nişte preţuri de råsul curcilor. Un alt răspuns interesant a fost cel oferit de Ministerul Mediului, care, în calitatea sa de moştenitor al fostului Minister al Apelor, Pădurilor şi Mediului Înconjurător, a primit, prin Decretul nr. 30/1990, o listă întreagă de obiective diverse. În răspunsul său, instituţia făcea referire doar la „Complexul şi Cabana Uzlina“ care funcţionează ca „Centru de informare şi educaţie ecologic Uzlina“. În rest, tot ceea ce comunica este că Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, în sucursalele sale locale, „nu are în administrare bunuri ce au aparţinut PCR“. Unde or fi dispărut cele date prin Decretul-Lege nr 30/1990? S-or fi pierdut prin hăţişul de organizări şi reorganizări petrecute în anii de după 1990. Dracu ştie!

Mult mai seacă, adresa de la Ministrul Turismului spunea doar că „în conformitate cu prevederile Legii 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările şi completările ulterioare şi în baza HG 1041/1990 privind înfiinţarea societăţilor comerciale pe acţiuni în turism au fost înfiinţate societăţi comerciale în turism prin preluarea imobilelor din patrimoniul unităţilor economice de stat. În prezent, societăţile comerciale din turism sunt privatizate în proporţie de 95%. Faţă de cele de mai sus, precizăm că nu deţinem informaţii privind situaţia juridică actuală a imobilelor enumerate“. Adică a celor date ministerului prin actul oficial de la începutul anului 1990. Pe måna cui or fi ajuns? Cum s-o fi făcut privatizarea lor? Oare la sumele modice rezultate din valoarea lor de inventar? Iarăşi, dracu ştie! Deosebit de conservatoare, dar şi de atentă cu patrimoniul său, Academia Romånă a păstrat cele cåteva imobile care i-au fost repartizate din fosta avere a PCR. Cu două excepţii: vilele „Pinul“ şi „Bradul“ din Predeal, care au fost revendicate şi cåştigate în instanţă de foştii lor proprietari.

De curånd, Teodor Mărieş, preşedintele „Asociaţiei 21 Decembrie“, a afirmat că, la sfårşitul anului 1989, în conturile PCR trebuie să fi existat aproape 4 miliarde de dolari. La care el mai adaugă alte aproximativ trei miliarde, tot în valută forte, din conturile UTC, a organizaţiilor de pionieri şi şoimi ai patriei. Bani despre care el este convins că au fost „delapidaţi de către oamenii lui Iliescu“. Motiv pentru care solicită deschiderea unei anchete penale. Nu se ştie pe ce se bazează Mărieş. Poate că o fi ştiind el ceva. Sau poate că spusele lui nu sunt decåt o altă „fumigenă“, asemănătoare celei despre „averea lui Ceauşescu, ascunsă prin băncile străine“. El ştie! Singura cu adevărat palpabilă a fost însă „Averea PCR“. Spuneam mai devreme că, pe la începutul anilor 90, acest patrimoniu a fost evaluat la circa 40 miliarde de lei „supergrei“, aşa cum erau ei pe vremea lui Ceauşescu. Nu ştim însă dacă acele evaluări nu s-au făcut cumva pornind de la valoarea de inventar, infimă în raport cu valoarea reală. De peste două decenii ne tot văităm că averea Romåniei este jefuită ca-n codru. Dar ne facem că uităm, sau poate că nici nu ştim, că acest jaf a început demult, o dată cu risipirea în cele patru zări a fostei averi a PCR. Fostă avere care, este foarte posibil să stea la baza unora dintre agoniselile din „Top 300“. Motiv pentru care solicităm autorităţilor, pe această cale, să analizeze, în amănunt, ce s-a întåmplat cu „moştenirea PCR“. Asta pentru că, oricåt de odioasă ni s-ar părea ideea, şi aceea a făcut parte din averea întregii ţări.

 

Sursa: curentul.ro; autor: Vasile Surcel

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

(Alte infractiuni instelate…)DIICOT și DNA anchetează ofițeri MAI implicați într-o amplă rețea de trafic de migranți organizată pe teritoriul României 

 

 

 

DIN ARTICOL DNA: „Suspiciuni privind săvârșirea unor infracțiuni de corupție” Mai multe foste și actuale cadre MAI au fost implicate în organizarea și funcționarea unei ample rețele de migranți pe teritoriul României. Rețeaua era coordonată tot de un fost angajat al Ministerului de Interne. Poliţiştii Serviciului de Combatere a Criminalităţii Organizate Caraş-Severin, împreună cu procurorii D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Caraş-Severin au făcut marţi 67 de percheziţii în judeţele Caraş-Severin, Timiş, Arad, Bihor, Argeş, Sibiu şi în Bucureşti, într-un dosar penal vizând săvârşirea infracţiunilor de constituire a unui grup infracţional organizat, trafic de migranţi, trecerea frauduloasă a frontierei de stat a României, facilitarea şederii ilegale în România şi spălarea banilor. Acțiunile procurorilor DIICOT se desfășoară în coordonare cu cele ale procurorilor DNA.

 

Citește mai mult la:  

 https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/afacere-cu-trafic-de-migranti-in-mai-multe-judete-cati-bani-plateau-pentru-un-aviz-de-munca-fost-angajat-al-mai-implicat.html

 

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

(Nimic nou sub soare…) Un nou azil al groazei a fost găsit în Neamț. 50 de bolnavi erau ținuți nespălați și în condiții mizere

 

 

Zeci de oameni, tineri și vârstnici, cu mari probleme de sănătate, au fost găsiți într-un cămin insalubru. Aceștia erau ținuți nespălați, într-un miros insuportabil.

 

autor

ELENA BEJINARU

, 

IULIA CIUHU

, 

LORENA MIHĂILĂ

, 

MARIANA APOSTOAIE

 

Pernele și saltelele erau murdare și rupte, pline de urină și materii fecale. Deși au fost puși în fața evidențelor, reprezentanții centrului consideră că totul este în regulă acolo.

 

Aceste imagini cu saltele și perne pline de muște, cu paturi murdare în care stau bolnavi neîngrijiți, au fost făcute publice de Consiliul de Monitorizare, autoritate autonomă sub control parlamentar, înființată pentru a proteja drepturile persoanelor cu dizabilități.

 

 

Când i-au văzut pe inspectori, angajații căminului au fugit să aducă lenjerie nouă.

 

Controalele au loc la Casa Colibri din Războieni, județul Neamț, un cămin de stat, unde rezidenții sunt ținuți în condiții inimaginabile. Centrul, destinat pentru 32 de persoane, găzduiește în realitate 50.

 

CITEȘTE ȘI

Viktor Orban a ajuns la Kiev să medieze pacea: „Voi întocmi rapoarte pentru liderii europeni”

Ungaria sfidează din nou UE, după condamnarea istorică. Decizia luată de guvernul Orban

 

Reacția lui Joe Biden, după ce șefa Secret Service a demisionat în urma audierii din Congresul SUA

 

Emanuel Botnariu, președinte Consiliul de Monitorizare:

„Beneficiarii sunt murdari, cu haine murdare, în condiții insalubre. Miros înțepător în toate încăperile, toalete murdare, totul ruginit, fețele de pernă și totul era deteriorat și neschimbat. Mai sunt și supraglomerati.”

 

Șocant este și faptul că aproape toate saltelele din camere erau pline de urină și de materii fecale.

 

 

Reporter: „Nu ați primit nicio sesizare?”

 

Bogdan Ștefan Țarălungă, primarul comunei Războieni: „Nu, nu. Nu știu dacă este cineva de la noi, acolo. Localnici, zic. E prima dată când aud că sunt nereguli.”

 

Cel mai tânăr dintre cei internați în cămin are 22 de ani, iar cel mai în vârstă 86. Toți au handicap mintal, fizic sau asociat și niciunul nu are haine de schimb.

 

Cei de la Consiliul Județean Neamț, instituție în subordinea căreia se află căminul, ne-au transmis că, din informațiile lor, acolo nu ar fi fost probleme. Însă, realitatea îi contrazice.

 

În ciuda acestor evidențe, directoarea centrului susține că totul este în ordine.

 

Cristina Dumitrescu, director centrul Colibri Neamț:

„Au fost în control, nu au găsit nereguli. Saltelele sunt murdare pentru că infirmierul e în concediu și nu a avut cine să le schimbe. Nu îmi reproșez nimic în urma controlului de astăzi.”

 

 Emanuel Botnariu, președinte Consiliul de Monitorizare:

„Toți găsesc scuze puerile, că așa se comportă beneficiarii, că așa sunt ei, personalul se scuză că nu are nicio vină, dar ei sunt principalii vinovați. Își bat joc de acești oameni, care sunt nevinovați.”

 

Romi Mihăescu, Autoritatea Națională pentru Persoanele cu Dizabilități: „Zice că centrul funcționează fără licență, că nu a avut nici măcar licență provizorie. Că au cerut licență în aprilie, iar ei au trimis atunci control și au găsit multe nereguli.”

 

Mai multe autorități ale statului vor declanșa o serie de anchete.

 

 

 

https://stirileprotv.ro/stiri/actualitate/un-nou-azil-al-groazei-a-fost-gasit-in-neamt-50-de-bolnavi-erau-tinuti-nespalati-si-in-conditii-mizere-foto.html?utm_source=pushwoosh&utm_medium=cross_extern&utm_campaign=pushaplicatie

 

 

 

/////////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Radu Timofte – fost sef al SRI a fost asasinat pentru a nu face publica Descoperirea din Bucegi

 

 

Radu Timofte – fost sef al SRI a fost asasinat pentru a nu face publica Descoperirea din Bucegi deoarece el a fost prezent la intreaga operatiune de patrundere sub Masivul Bucegi pe 11 August 2003!

 

Tot el acuza masoneria ca, controleaza politica mondiala si ca este periculoasa!

 

Radu Timofte

 

El a ramas cunoscut conspirationistilor cu o afirmatie anti-masonica, in Evenimentul zilei nr. 1466 din 22 aprilie 1997:

 

„Tendinţa din ce în ce mai vizibilă a masoneriei (paravan al spionajului iezuit) de a acapara toate funcţiile importante în stat reprezintă un pericol pentru România.

 

Masoneria are tendinta sa ocupe toate functiile importante in Stat din Romania. Vicepresedintele Comisiei de aparare a Senatului, Radu Timofte, ne-a declarat ieri ca tendinta masoneriei – din ce in ce mai vizibila – de a acapara toate functiile importante in stat reprezinta un pericol pentru Romania. “Este de remarcat ca atat presedintele comisiei senatoriale de aparare cat si ministrul apararii Victor Babiuc sunt masoni si probabil ca mai sunt multi altii nu doar in Ministerul respectiv, ci si in celelalte.

 

Mi-e teama insa ca acesti asa-zisi “frati” nu urmaresc altceva decat de a pune mana pe tot ceea ce inseamna putere in Stat, asa cum au reusit in alte tari. Mi-e teama ca vom ajunge intr-o zi sa fim condusi numai de catre cei care fac parte din astfel de organizatii si atunci s-a dus naibii si identitatea noastra nationala si tot ce inseamna cultura si traditie romaneasca”.

 

Mai multe cititi pe larg aici: http://www.fara-secrete.ro/radu-timofte-fost-sef-al-sri-a-fost-asasinat-pentru-a-nu-face-publica-descoperirea-din-bucegi-deoarece-el-a-fost-prezent-la-intreaga-operatiune-de-patrundere-sub-masivul-bucegi-pe-11-august-2003.

Climatul politic era „fierbinte”, in 2004, aceea fiind chiar perioada critică înainte de alegeri.

Este chiar posibil ca anumiţi factori politici să fi fost radical influenţaţi de noile descoperiri şi dovezi care au fost aduse. Am aflat că membrii comisiei de audiere au fost atât de bulversaţi de datele raportului şi de dovezile care le-au fost prezentate, încât ore în şir ei nu au fost capabili să ia vreo hotărâre şi nici să transmită în mod coerent informaţiile la vârf de stat. Întregul lor sistem de valori a fost atunci complet răsturnat şi nu se întrezăreau alte puncte de sprijin care să le susţină vechile concepţii. Poate tocmai de aceea s-a ajuns la concluzia că era nece¬sară o modificare radicală a sistemului şi a influenţelor oculte în ţară.

 

 

Este uimitor cum lanţul de evenimente care a început cu marea descoperire din Munţii Bucegi şi a continuat cu expediţia de amploare prin tunelurile subpământene a modificat aproape integral atât gândirea, cât şi destinul unor oameni.

 

Descoperirea din Masivul Bucegi din August 2003 – un secret teribil in topul secretelor de pe lista proiectelor negre ale U.S.A.P.

 

U.S.A.P. sau „proiectele negre” se traduc prin „operatiune ultrasecreta si complet inchisa recunoasterii oficiale”. Practic acestea nu exista oficial si nici chiar presedintii de state nu au acces la asemenea date. In esenta, datele sint de acest gen, despre ce discutam noi, doar ca ei au dovezile palpabile, empirice…

 

Romania nu si-a luat un angajament definitiv in ceea ce priveste secretul descoperirii din Masivul Bucegi, insa din ce am aflat acel protocol semnat de carpa KGB-ista, Iliescu, a fost semnat pe 10 ani, el expirand in August 2013.

 

Descoperirea din Masivul Bucegi a zguduit efectiv eşafodajul politic, ştiinţific şi religios al celei mai mari puteri actuale, care sunt Statele Unite ale Americii. A instituit imediat cel mai teribil secret mondial şi a impli¬cat o luptă diplomatică teribilă şi presiuni politice extra¬ordinare, deoarece România a dorit să prezinte această descoperire lumii întregi.

 

Prin specificul ei, descoperirea ameninţă însăşi influenţa

politico-ideologică a Vaticanului şi spulberă iremediabil atât concepţia antropologică a ştiinţei moderne, cât şi ideile despre isto¬ria planetei noastre şi a omenirii. Felul în care s-au precipitat însă evenimentele, incredibilele conexiuni şi sursele care au concurat la realizarea descoperirii îmi dau posibilitatea acum, când cunosc toate elementele implicate, să am o viziune fascinantă şi de ansamblu a întregului angrenaj, uluitor de complex, care a condus la momentul epocalei

descoperiri. Ea apare astfel ca un punct-focar, ca o primă „staţie” foarte importantă pe calea transformării conştiinţei umanităţii şi mi se pare cu atât mai remarcabil şi sugestiv faptul că ea s-a produs în România.

 

Aşa după cum se va vedea, descoperirea reprezintă de fapt o „antecameră” la alte realităţi chiar mai tulburătoare, pe care Cezar, împreună cu o echipă de specialişti formată din reprezentanţi ai SUA şi ai României, le-a investigat în cadrul unei „mari expediţii” pe parcursul unui an (din luna octombrie 2003, până în luna iulie 2004). Problema publicării acestor informaţii rămâne totuşi foarte controversată. Iniţial, statul român a vrut să anunţe această descoperire lumii în¬tregi şi să o pună la dispoziţia cercetătorilor. Se considera că aceasta nu mai reprezenta neapărat o problemă de interes naţional, ci una de interes mondial. Lupta de culise pentru a împiedica această dezvăluire de o importanţă excepţională pentru omenire a fost determinată de intervenţia majoră a SUA. Deliberările diplomatice, argu¬mentele pro şi contra, precum şi promisiunile sau ameninţările au durat aproximativ două luni (august-septembrie, 2003).

 

în urma unui acord ultra-secret care a fost semnat între cele două state, România s-a angajat să nu prezinte lumii întregi descoperirea de pe teritoriul ei. Probabil că, printre altele, primirea în NATO care s-a efectuat în grabă, în primăvara lui 2004, a făcut şi ea parte din pachetul secret de „compensaţii” pentru această hotărâre, în acest context, plasarea unor baze militare americane pe teritoriul României poate să devină o certitudine în următorii ani, constituind o „pavăză” puternică pentru locaţia din Munţii Bucegi. Aspectele sunt foarte complicate şi secrete. Nu cunosc deocamdată care sunt avantajele ţării noastre în raporturile bilaterale cu SUA, dar anumite semne clare de ciudată bunăvoinţă la cel mai înalt nivel diplomatic au început deja să apară.

 

Cu toate acestea, „mişcările de culise” ale SUA tre¬buie să se desfăşoare cu mare precauţie, pentru a nu atrage prea repede nedumeriri şi întrebări stânjenitoare din partea celorlalte state şi puteri ale lumii, care ar putea observa dar nu ar înţelege interesul Americii pentru România. Secretul descoperirii este practic absolut. Nu am mai văzut niciodată aşa ceva, „sarcina” asigurării lui fiind preluată în mare parte de americani. Voi descrie la timpul potrivit aceste aspecte, dar pot să afirm anticipat că nu există nici un document, scris, filmat sau fotografiat, care să fi părăsit zona descoperirii. A fost construit un hangar subteran imens, pentru depozitarea şi manipularea echipamentului tehnic precum şi a dovezilor. Este ca o adevărată uzină, complet utilată, iar ideea construirii lui s-a dovedit foarte inspirată.

 

Totuşi, din informaţiile pe care le deţin, România nu şi-a luat un angajament definitiv în ceea ce priveşte menţinerea secretului marii descoperiri, însă termenii contractuali nu îmi sunt deocamdată cunoscuţi, în prezent, metodele care sunt folosite pentru anihilarea oricărei tentative de a cunoaşte ceva despre această descoperire sunt dezinformarea şi lipsa oricăror dovezi materiale. Sarcina nu este uşoară, însă din câte ştiu, ea a fost realizată cu succes până în prezent, în opinia mea, însă, această stare de lucruri nu poate continua mult timp de acum înainte. Vom analiza însă aceste aspecte după ce voi prezenta toate elementele care au condus în mod gradat la efectuarea acestei descoperiri de excepţie pe teritoriul României.

 

Practic ansamblul descoperit sub Masivul Bucegi in 2002, de catre

cercetatorii de la Pentagon folosind satelitii geostationari care au la baza tehnologia bionica si cea a undelor de forma. La data de 11 August 2003, dupa o pregatire ca la carte o echipa romano-americana patrunde in interiorul Masivului Bucegi (nu mai descriu toata povestea), asta dupa ce foreaza de mai multe ori in incercarea vehementa de a patrunde in interior desi barajele energetice nu permiteau. Intr-un final s-a reusit strapungerea barierei energetice si unificarea galeriilor.

 

Mai multe cititi pe larg aici: http://www.fara-secrete.ro/descoperirea-din-bucegi-din-anul-2003-cea-mai-mare-descoperire-arheologica-de-pe-planeta-si-din-toate-timpurile.

Cititi va rog si: https://vremuritulburi.wordpress.com/2014/05/12/un-fost-senator-vorbeste-pentru-cine-este-depopulata-romania/

 

 

 

https://vremuritulburi.com/2014/05/15/radu-timofte-fost-sef-al-sri-a-fost-asasinat-pentru-a-nu-face-publica-descoperirea-din-bucegi-2/

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

(Cand Iliescu a batut palma cu tradatorii globalii,le-a promis vanzarea si a celui mai scump CAPITAL –OMUL…) Statul român nu știe sigur câți români trăiesc în străinătate. Cum încearcă să-i atragă Guvernul înapoi în România

 

Publicat de: Euronews

 

Statul român nu știe cu exactitate câți români trăiesc în afară granițelor țării, iar datele diferă în funcție de sursa informației. Ultimele cifre comunicate de Ministerul de externe, anul trecut, arată că sunt 5,7 milioane de români în străinătate. Pe de altă parte, …

 

 

https://www.euronews.ro/articole/statul-roman-nu-stie-sigur-cati-romani-traiesc-in-strainatate-cum-incearca-sa-i-a

 

////////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Teribila lume a gulagului sovietic

 

 

Codrut Constantinescu

Tragic pentru deținuții din Gulag era faptul că nu exista certitudinea că durata pedepsei primite era cea stabilită de instanță.

 

1

PE ACEEAȘI TEMĂ

 

 Marsilia lui Albert Londres

 Farmecul și istoriile Marsiliei

 Alpinism stalinist

 Între lumi

 O carte avertisment

 

Remarcabilă este consecvența constructivă cu care diversele instituții de cultură poloneze promovează spiritualitatea polonă în lume, dar și în România. Probabil că am avea ceva de învățat în acest sens, mai ales având în vedere istoria recentă a ICR, o instituție intrată aparent iremediabil într-un con de umbră de ani buni. Mărturia lui Gustaw Herling Grudziński1 de­spre experiența trăită în gulagul sovietic este printre primele apărute în spațiul occidental, în care se zugrăvesc ororile și tragediile zek-ilor, cu un deceniu și jumătate înaintea lui Soljenițîn, chiar dacă ea nu a suscitat unda de șoc pe care a produs-o O zi din viața lui Ivan Denisovici. Portretele și experiențele zugrăvite cu mult talent literar de către Gustaw Herling Grudziński nu sunt cu nimic mai prejos decât mărturiile clasicilor genului memorialistic din gulagul sovietic, cel mai mult aducând cu povestirile lui Varlam Șalamov.

 

Gustav Herling Grudziński a fugit din zona ocupată de Germania nazistă, activând în rezistența anticomunistă din Polonia Orientală, fiind cofondator al grupului de rezistență Polska Ludowa Akcja Niepodległościowa (PLAN) din Varșovia, curierul organizației pentru zona Lvovului, fiind prins de NKVD în anul 1940, pe când trecea granița. În memoriile sale nu face absolut nicio referire la acest episod, singura explicație oferită cititorului pentru a-l face să înțeleagă de ce a ajuns în gulagul sovietic ar fi fost dorința lui de a trece frontiera dintre URSS și Lituania, care era satelizată și nu contopită în URSS, pentru a se alătura forțelor poloneze din Occident, care continuau lupta împotriva forțelor naziste. Anchetat în închisoarea din Vitebsk, unde a împărțit o celulă cu alți 200 de arestați, a întâlnit aici o faună umană bogată (nu puteau lipsi brezprizorni, adolescenții orfani delincvenți). În urma unui proces expeditiv, a primit o pedeapsă destul de blândă, de numai cinci ani de gulag, pentru trecerea ilegală a frontierei sovieto-lituaniene. La interogatoriu afirmă că dorea să părăsească Polonia pentru a continua lupta împotriva germanilor. La care anchetatorul, după ce l-a pocnit, i-a comunicat faptul că sovieticii erau aliați cu naziștii. Din închisoarea orașului Vitebsk a fost transferat la Leningrad. Din greșeală, Herling Grudziński a fost introdus câteva clipe în „închisoarea” Inturist din Leningrad, o închisoare-model, destinată vizitelor tovarășilor de drum din Occident, care trebuiau convinși de superioritatea sistemului sovietic. Herling Grudziński descrie siderat paturile cu saltele și lenjerie, bibliotecile, sălile de mese, dar și pe așa-zișii prizonieri, care erau probabil cadre ale NKVD, rotofei și veseli.

 

Detenția și-a petrecut-o în lagărul de la Iarcevo, înființat după modelul clasic din gulag: în 1937, șase sute de deținuți au fost abandonați în mijlocul imensei păduri, fiind obligați să-și ridice propria închisoare, zidurile care urmau să-i oprime și în interiorul cărora urmau să și moară, îndurând un ger de -40 de grade, cu rații de 300 de grame de pâine pe zi, muncind și câte 12 ore. Anul următor, cum noi convoaie cu deținuți nu încetau să sosească, cei de drept comun au preluat dominația nocturnă a lagărului. Abia în 1940, NKVD a avut puterea de a prelua controlul lagărului, lăsându-le delincvenților doar privilegiul animalic de a vâna orice femeie deținută, proaspăt sosită și care prezenta interes fizic.2

 

Tragic pentru deținuții din gulag, în afara sistemului inuman care le exploata forța de muncă, adică vitalitatea, cât mai intens și cât mai mult timp, era faptul că, spre deosebire de sistemele penitenciare normale, din statele așa-zis capitaliste, nu exista certitudinea că durata pedepsei primite era cea stabilită de instanță. „Niciunul din deținuții sovietici nu putea să știe în mod sigur când își va termina condamnarea pentru că știa din proprie experiență mii de cazuri în care condamnarea a fost prelungită cu încă zece ani dintr-o singură trăsătură de condei (…) Cu cât vorbești mai puțin de momentul eliberării, cu cât îți pui mai puțin speranțe că peste o vreme tot iadul acela se va termina, cu atât ar părea mai plauzibil faptul că de data asta totul se va petrece așa cum trebuie. A-ți pune prea multe speranțe era ceva care putea aduce după sine ghinionul îngrozitor ca acestea să nu se îndeplinească”.

 

Combinația mortală în gulag era cea dintre o muncă foarte dură, care se contabiliza în celebra normă, o climă foarte aspră și o pseudo-alimentație. „Omul flămând nu stă să filosofeze, ci e gata să facă orice pentru a căpăta o lingură de fiertură în plus. De aceea, fascinația normei nu era doar privilegiul oamenilor liberi care au stabilit-o, ci și imperativul elementar al instinctului de supraviețuire al deținuților, care aveau datoria să realizeze această normă.”

 

Herling Grudziński dedică un capitol special condițiilor de viață în lagăr după izbucnirea războiului între URSS și forțele Axei. În primul rând, condițiile de viață pentru deținuți și mai ales pentru cei străini, ca să nu mai vorbim despre cei de origini germane, s-au înrăutățit mult. Sistemul, care oricum îi azvârlise în arhipelagul gulag, dorea să scape de ei! Chiar dacă niciun deținut nu avea curajul să o pronunțe, toți se gândeau la un singur lucru: „Vin!”. Gardienii se gândeau doar cum le va afecta viața noua situație delicată, având temerea, cât se poate de realistă, a unei reduceri a efectivelor și a trimiterii pe front. Însă spre uluiala deținuților, nu numai că paza nu a fost subțiată, ci a fost întărită cu un pluton de tineri soldați ai NKVD.3

 

Dacă, pentru marea majoritate a deținuților, războiul reprezenta doar un eveniment care se răsfrângea indirect asupra lor, pentru deținuții polonezi a părut și a fost o adevărată și complet neașteptată salvare din gulag, căci foștii dușmani de moarte s-au regăsit în postura de a fi aliați, Guvernul în exil polonez de la Londra (cel care tranzitase în septembrie 1939 România și ca urmare a invadării Poloniei Orientale de către Armata Roșie) semnând un acord cu ambasadorul sovietic la Londra, prin care deținuții polonezi din gulag puteau pleca spre vest, pentru a lupta împotriva inamicului comun – Germania nazistă. Herling Grudziński, aflat la marginea puterilor fizice, atins de scorbut, disperat, pentru că părea a fi uitat de mașinăria birocratică stalinistă, alături de alți șase-șapte polonezi, a recurs la greva foamei, o formă de protest extrem, refuzând să iasă la muncă, ceea ce reprezenta o infracțiune foarte gravă în gulagul sovietic. A fost aruncat într-o celulă din izolatorul lagărului Iarcevo, unde și-a continuat greva foamei pentru alte nouă zile. Însă administrația lagărului le-a permis greviștilor să semnaleze reprezentantului Guvernului de la Londra, staționat la Kuibîșev, greaua situație în care se aflau. O adevărată favoare. După greva foamei, autorul a fost trimis la morgă. Unde nu ajungeau neapărat deținuții morți, cum am putea crede, ci și cei care urmau să moară, căci a fi trimis în acel loc reprezenta aproape o sentință definitivă de condamnare la moarte, întrucât foarte puțini din cei care ajungeau la morgă, chiar profitând de faptul că nu mai erau obligați să muncească, se înzdrăveneau. Doctorii lagărului îi sortau pe cei din morgă în cei incurabili (atinși mai ales de scorbut și pelagră) și care nu aveau nicio șansă, putând doar să aștepte în liniște sfârșitul inevitabil, și cei doar slăbiți care puteau fi recuperați pentru producție, primind în acest sens un polonic de supă în plus și eventual o pastă din legume crude. Intrând în morgă, autorul are sentimentul că intră într-o colonie de leproși. Muribunzii erau terorizați și de un alt aspect decât cel al iminenței morții: anonimatul ei. La 19 ianuarie 1942, în sfârșit a primit certificatul de eliberare din lagăr. În căutarea locului din imensa Uniune Sovietică unde se forma armata polonezilor eliberați, Herling a luat trenul din stația Iarcevo către Vologda, având în vedere că Leningradul era încercuit de germani și finlandezi. În orașul Vologda, remarcă ravagiile pe care le producea războiul asupra unei populații și așa pauperizate de regimul stalinist. În Vologda se odihneau trupele vlăguite, aduse de pe front, având șansa să fure, să violeze, impenitent. Ajungând la Sverdlovsk4, în Urali, nimeni nu auzise de o asemenea ciudățenie precum „armata poloneză”! Din întâmplare, s-a întâlnit cu un ofițer polonez care-l îndeamnă să meargă în Celiabinsk. Acolo se formau detașamente pentru a fi trimise în Kazahstan, unde se organiza o nouă divizie a polonezilor liberi. Un nesperat pașaport spre libertate. În februarie 1942, a fost încadrat în Regimentul 10 artilerie ușoară, iar la 26 martie 1942, Divizia 10 poloneză, formată mai ales din foști deținuți polonezi din gulag, a părăsit repede Kazahstanul, fiind îmbarcată pe două nave pe Marea Caspică, debarcând în Persia la 2 aprilie 1942, părăsind astfel țara „unde este posibil să încetezi să mai crezi în om și în sensul luptei pentru a-i îmbunătăți soarta pe acest pământ”. Gustaw Herling Grudziński a luat parte la campania Aliaților occidentali din Italia, luptând inclusiv la Monte Cassino, fiind decorat cu cea mai înaltă medalie militară poloneză, Virtuti Militari. După terminarea războiului, asemenea altor zeci de mii de polonezi din Armata liberă a lui Anders, a rămas în Occident, stabilindu-se în Italia, inițial la Roma, unde a început să scrie pentru ziarele emigrației poloneze. A mai trăit alte scurte perioade la Londra și la München, unde a colaborat la Radio Europa Liberă, înainte de a reveni în Italia și a se stabili la Napoli. Este considerat unul dintre cei mai importanți scriitori polonezi ai secolului trecut. S-a stins din viață în anul 2000, la Napoli. //

 

1. În limba engleză volumul se numea A World apart – 1951. În română a apărut sub titlul Negură deasupra lumii, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2020, traducere realizată de Vasile Moga.

 

2. În principiu, în gulag nu exista femeie care să nu prezinte interes sexual, indiferent de vârstă.

 

3. După cum scrie și Simon Sebag Montefiore, Beria se certa cu Jukov și ceilalți comandanți militari pentru că nu accepta ca diviziile NKVD să fie trimise direct pe front, ele stând în spatele lui și al Armatei Roșii anume pentru „a întări moralul” acesteia, adică a-i lichida sau trimite în gulag pe toți cei care fugeau din calea inamicului. Stalin l-a susținut pe Beria. Aceasta este una din diferențele dintre trupele NKVD și cele SS, divizii de temut care au fost trimise în prima linie de Hitler și în disperare de cauză.

 

4. Fostul și actualul oraș Ekaterinburg, unde a și fost asasinată familia țaristă în 1918.

 

 

Editura Casa Cărții de Știință, București, 2020, 342 pagini

 

 

 

https://revista22.ro/cultura/teribila-lume-a-gulagului-sovietic

 

 

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

 

De la Soljeniţîn la Steinhardt: Gulagul între suferinţă mărturisită şi credinţă

 

Mirela VIŞAN ESEU

 

 

Omul este supus pieirii. – Se poate; ci să pierim împotrivindu-ne şi, dacă neantul ni-e scris, să nu ne purtăm într-aşa fel încît acest lucru să fie drept.

 

Sénancour, Obermann

 

 

 

Jurnalul lui Steinhardt începe prin a enunţa cele trei soluţii necesare pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar (lagăr, temniţă ori orice altă formă de încarcerare), soluţii „strict lumeşti“, accesibile oricui, avînd un caracter practic: cea „a lui Soljeniţîn – moartea consimţită, asumată, anticipată, provocată“, „a lui Alexandru Zinoviev – nepăsarea şi obrăznicia“ şi „a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovski – vitejia însoţită de o veselie turbată“, toate trei subînţelegînd o formă de viaţă mai rea sau echivalentă cu moartea, implicînd în orice moment riscul morţii fizice.

 

Cea dintîi soluţie, care îi aparţine lui Soljeniţîn şi pe care Alexandru Isaievici o aminteşte în Primul cerc, revenind asupra sa în volumul I al Arhipelagului Gulag, propune o ieşire categorică din lume, prin intermediul căreia individul care se declară mort se privează de orice speranţă.

 

Ieşind din lume, printr-un „Nu“ hotărît pentru care este însă în stare să-şi dea viaţa, el dobîndeşte acea libertate pe care Soljeniţîn o ridică pe bună dreptate în slăvi, în ciuda trupului prizonier, a zăbrelelor şi a terorii: libertatea individului fără frică de moarte. Blestemul oamenilor, ne spune Dostoievski, e frica. Fără frică, ei nu mai pot trăda şi nu mai pot fi trădaţi; nu mai sînt vii, sînt doar nişte fantome.

 

„ – Care ei, Ivan Denisîci?“

 

„ – Ei, adică noi… “

 

Într-un univers concentraţionar nu existau decît două variante: trebuia să mori, fiindcă ăsta era scopul Arhipelagului, nu?, sau – dacă nu – să tragi concluzii: „Fără toate condamnările – spune Soljeniţîn –, n-aş fi scris cartea aceasta“. Cum au supravieţuit aceşti oameni tuturor etapelor detenţiei: arestarea, interogatoriul, tortura, procesele, prima celulă, transferurile de la o închisoare la alta etc.? Ce tip de rezistenţă au îmbrăţişat cei care au trecut prin toate cercurile Infernului?

 

„De la un moment încolo, aminteşte Steinhardt, nimeni nu mai poate face nimic pentru nimeni“, durerea devine sihastră, e a ta, şi numai a ta. Mărturiile supravieţuitorilor reprezintă însă singura punte către cei care nu mai sînt, memoria lor şi izvorul din care au gustat viaţa, viaţa de Gulag, de zek, de încarcerat, de om în lanţuri: „Trebuie să supravieţuieşti cu orice preţ“, adică, aici, să faci imposibilul posibil…

 

Această expresie intrată în uz devine, pentru cel a cărui nenorocire străbate universul, un legămînt teribil pe care îl face cu sine. Marea răscruce a vieţii de lagăr se regăseşte în punctul din care pornesc cele două drumuri ale deţinutului: „Pe cel din dreapta îţi pierzi viaţa, pe cel din stînga îţi pierzi conştiinţa“1.

 

Cine nu ar vrea să supravieţuiască?, se întreabă Soljeniţîn şi noi toţi. Cine nu are acest drept?! Însă „a rezista cu orice preţ“ însemna, în lagăr, a rezista cu preţul vieţii altuia….

 

Se ştie de secole că închisoarea regenerează în profunzime fiinţa umană. Ne-o spun mărturiile supravieţuitorilor, scriitorii, convertirile miraculoase ale atîtor oameni: „Încep să presimt că Hristos e prezent în puşcărie. Nu-mi vine să cred că totul poate fi atît de complet, că am parte de atîta binecuvîntat noroc“2. Aici, în acest spaţiu ireal, Steinhardt cunoaşte cele mai fericite zile din viaţa sa. La polul opus însă, pentru mulţi alţii, experienţa carcerală a dus la prăbuşire, la sistarea totală a oricărei acţiuni.

 

De exemplu, în 1951, Alice Voinescu este închisă în Ghencea pentru o perioadă de 19 luni, interval în care nu scrie nimic. Jurnalul va fi reluat în 1952, la Costeşti, unde este supusă domiciliului obligatoriu. Citez doar prima parte din acest jurnal, în care autoarea îşi refuză cu vehemenţă această experienţă:

 

„Nu vreau să mă gîndesc la cele 19 luni trecute în închisoare. E ceva atît de străin de gîndul meu, de soarta mea adevărată îndreptată spre libertate, încît nu-mi recunosc nici o rudenie, nici o afinitate, nici o coincidenţă între mine şi cele prin care am trecut. Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam cînd pretindeam că e o mare experienţă ce-mi putea folosi. Nu mi-a folosit toată urîţenia şi murdăria şi comicăria decît să mă delimiteze şi mai bine, să mă smulg din ea“ 3.

 

Găseşte însă ceva: puterea de a vedea adevărul cu ochii, adevărul care însingurează şi scapă asupritorilor, arma secretă…

 

Sentimentul foarte acut de inutilitate, irealitate, neconcordanţa cu spiritul vremii, conştiinţa cvasigenerală a nevinovăţiei, procesul rapid de dezumanizare anulează voinţa umană, întăresc sentimentul de ascundere şi autoflagelare, însă irigă suferinţa:

 

„Nu mai vreau închisoare şi coerciţiuni, vreau oameni în libertate, crescuţi spre a fi liberi cu adevărat“, mărturiseşte Alice Voinescu. „Staţi deci tari în libertatea cu care Hristos ne-a făcut liberi“ (Galateni 5,1). Nu este libertatea o însuşire şi un dar al Duhului Sfînt?

 

Opusul păcatului, spune Kierkegaard, nu este virtutea, ci libertatea. Tot ceea ce trebuie să faci este să încerci să-ţi păstrezi calitatea de om liber. Hristos ne conferă această calitate, însă ne cere eforturi în a o păstra.

 

Dar lagărul? Există şansa de a-ţi păstra integritatea în lagăr? Elevaţia spirituală – scrie Soljeniţîn – este cu totul imposibilă în lagăr? Fiindcă, cu siguranţă, lagărele sînt, în comparaţie cu închisorile, teritorii mult mai nocive, otrăvite, hipertrofiate, sortite pieirii… Şi nu numai lagărele, ci şi toate aşezările din vecinătate erau otrăvite cu toxinele Arhipelagului.

 

„Iată, taină vă spun vouă: nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba“ (Corinteni, I,15,51). Motto-ul cu care Soljeniţîn deschide capitolul „Sufletul şi sîrma ghimpată“ (volumul II, partea a 4-a) accentuează amprenta transfiguratoare lăsată asupra vieţii multora dintre deţinuţi.

 

Captivitatea începe să transforme în chip mirabil caracterul doar în momentul în care individul renunţă la ţelul său – acela de „a supravieţui cu orice preţ“ (cu toate capcanele inerente: trădarea ca formă de existenţă, minciuna, indiferenţa, ignoranţa generală, disimularea, suspiciunea, ciripitoria, ura etc.).

 

Calea salvatoare pe care o descoperă Soljeniţîn este cea creştină, pe care urcă sufletele simple şi răbdătoare, proprie atît sfinţilor, eroilor, dar şi „îndrăzneţilor“ binelui. Care şontîcăiesc pe drum, dar urcă.

 

Să îndrăzneşti să fii. Nu contează ce s-a făcut, ci cum s-a făcut. Nu rezultatul, ci spiritul; nu ce s-a realizat, ci cu ce preţ. Cu ce preţ au putut ajunge deţinuţii la astfel de concluzii? Nu au fost toţi cei care au pierit în vintrele Arhipelagului asemenea lui Hristos, părăsiţi şi singuri? De o parte, palmele, batjocura, umilirea, de cealaltă parte, crucea?

 

Aceste vieţi aflate, în acelaşi timp, sub semnul tragediei şi al umilinţei, al crucii şi al cununii de spini, pe lungul drum al nopţii, nu „strigă“ oare, cum spune Steinhardt, mai presus de orice, divinul?

 

În orice spaţiu concentraţionar, ca de altfel pretutindeni în viaţă, nu poate fi eliberat decît cel care, în prealabil, se eliberează sufleteşte. Dacă Dumnezeu este absent în lume (afirmă Kierkegaard), El este cu desăvîrşire prezent înlăuntrul nostru, eminamente prezent sufletului, ba chiar şi imediat cognoscibil.

 

Închis în carceră, „Kozîrev avea un taburet (Ghinsburg nu a avut). A crezut că va îngheţa şi va muri. Dar, puţin cîte puţin, a început să simtă un fel de misterioasă căldură interioară, care l-a salvat. A învăţat să doarmă pe taburet. De trei ori pe zi i se aducea cîte o cană de apă fierbinte, care îl îmbăta. În raţia de pîine (trei sute de grame), un gardian i-a strecurat, nu ştiu cum, clandestin, o bucăţică de zahăr“4.

 

Sau:

 

„Vreme de o săptămînă, şi-a aşteptat, în extaz, condamnarea la moarte. Pînă astăzi, Skripnikova susţine că a fost cea mai luminoasă săptămînă din viaţa ei. O afirmaţie căreia, dacă e înţeleasă cum se cuvine, i se poate da crezare. Este extazul ce coboară, compensatoriu, în suflet, cînd ai renunţat la orice speranţă într-o salvare imposibilă şi te-ai abandonat integral eroismului. (Dragostea de viaţă spulberă acest extaz.)“5

 

„Perioadă de înăsprire a regimului, notează Steinhardt în ’61. Cîţi oameni admirabili în jurul meu! Şi sfinţi, o mulţime de sfinţi! Şi parcă aşa s-ar cuveni să fie, acceptă cu simplicitate“6. Toate aceste experienţe cărora oamenii ajung să li se supună dovedesc încă o dată că jertfa care s-a făcut pe cruce n-a fost zadarnică. Oamenii mai pot găsi în deznădejde liniştea, în întuneric, lumina, în noapte, speranţa.

 

Martirizarea a tot ce-i lumesc este încununarea omului înzestrat cu sentimentul infinitului, acea „scînteie de divinitate“ cu care fiecare individ se naşte şi poate persevera în fiinţarea sa. Această infuzie de sacralitate se revarsă asupra „cotidianului“ precar în multe dintre paginile Arhipelagului, cu atît mai mult cu cît unii au revelaţia propriei metamorfozări: saltul omului nou, liber, botezat. (Să ne amintim, mai ales, botezul lui Steinhard din 15 martie 1960, cel mai emoţionant fragment din Jurnalul fericirii.)

 

Parcurgerea numeroaselor cercuri provocate de un rău incoerent, absurd şi tragic a favorizat printre altele şi deşteptarea conştiinţei, a prieteniei întru acelaşi spirit dintre deţinuţi, a discuţiilor cu adevărat umane şi intelectuale a celor deja atinşi de rigiditatea morţii, a căsătorilor oficiate între oameni care nu se văzuseră niciodată (care, în ’54, în timpul revoltei de la Kenghir, după căderea lui Beria, se vor întîlni).

 

„Cei care corespondaseră pe căi secrete, subtile şi nu se văzuseră niciodată unul cu celălalt acum s-au cunoscut. Acele lituaniene, ale căror căsătorii fuseseră oficiate de preoţii catolici prin perete, acum şi-au văzut soţii consfinţiţi de pravila bisericii: căsătoria lor a coborît de la Dumnezeu pe pămînt! Pe cei credincioşi pentru prima dată în viaţa lor nimeni nu-i împiedica să se adune şi să se roage“7.

 

Da, mi se poate spune. Dar ceilalţi, cei care nu mai sînt?… Absenţa lor este un îndemn adresat nouă la „com-pătimire“ cu cei prezenţi, aici şi acum, care suferă în faţa noastră.

 

„A!, nu-i rău, spune Steinhard, să vrei binele omenirii şi al sărăcimii şi al clasei muncitoare, dar e uşor; mai greu e să-l duci pe braţe la tinetă pe deţinutul ăsta paralizat (şi care poate simulează), să-i dai plosca operatului ăstuia care nu se poate da jos din pat (şi care, poate, niţeluş, exagerează); ş…ţ să-l oblojeşti pe nesimţitul ăsta care urinează în gamelă, să-l asculţi pe neînduratul pisălog care nu-şi află liniştea decît turuindu-şi fără încetare necazurile, ranchiunele, amarul“8. Fapte mici, nu planuri măreţe, gesturi fireşti, nu deziderate înalte.

 

De-a lungul vremii, interpretarea răului, sub toate formele sale, i-a atras pe foarte mulţi. Nu evit răul, extrem şi greu de descifrat, însă acest bine, plăpînd şi nesigur, precum o rouă revărsată deasupra unui cîmp pustiu, care îndulceşte şi consolează, traversează în aceeaşi măsură inima omului şi a umanităţii. Linie mişcătoare, oscilantă, vie, fiindcă cea mai mare descoperire făcută în detenţie rămîne aceea a vocaţiei binelui şi a propriei umanităţi.

 

„Pe paiele putrede ale puşcăriei, am simţit înăuntrul meu prima tresărire a binelui“, spune Soljeniţîn. „N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate“, adaugă şi Steinhard.

 

Toţi prizonierii-supravieţuitori şi-au asumat angajamentul de a descrie ceea ce se petrecea sub ochii lor. „Focule, focule!… Pe front, ne uitam în foc să vedem cum va fi viaţa după Victorie… Vîntul smulge din flăcări o coajă de copac arzîndă. Acestui foc şi ţie, fetiţo, vă făgăduiesc: întreaga lume va citi despre asta“9.

 

Astfel de exemple sînt multe. La o coadă din faţa Lubiankăi, unde fiice, mame şi soţii încercau să trimită pachete cu mîncare celor dragi, una dintre femei, recunoscînd-o pe Anna Ahmatova, o întreabă dacă poate să scrie despre ceea ce se întîmplă sub privirile lor. Ahmatova promite şi se ţine de cuvînt scriind un poem.

 

Toţi cei care supravieţuiesc vor face astfel de legăminte; legăminte pentru care se făceau sacrificii ieşite din comun: oferirea infimei porţii de mîncare celui pe care vîrsta îl destina supravieţuirii, protejarea celui tînăr, aruncarea unei bucăţele de zahăr într-o carceră disciplinară etc.

 

Într-un astfel de context, „a supravieţui cu orice preţ“, adică „cu preţul vieţii altuia“, capătă în Gulag şi un alt sens: dacă tu trăieşti, eu nu mor, fiindcă, mistic, devin una cu tine.

 

Sacrificînd trupul, omul alege sufletul. Nu rămîne un număr, ci o persoană, care-şi lasă ca moştenire propria viaţă. Astfel, în mod simbolic, supravieţuitorul nu este unul singur, ci capătă chipul tuturor celor care nu mai sînt…

 

Într-un spaţiu predestinat pieirii, supus foamei, frigului, torturilor îngrozitoare, supravieţuirea celorlalţi, întru eternitate, se făcea pe baza unui legămînt de sînge: obligaţia de a se transmite ultimul cuvînt spus, promisiunea de a deveni mărturisitor, răscumpărarea tăcerii cu orice preţ.

 

În 1962, Hruşciov (deşi în ’63 dă înapoi, elogiindu-l din nou pe Stalin) va oferi, prin publicarea primei cărţi a lui Soljeniţîn, una dintre armele care va răpune regimul comunist. Ieşind din lagărul literaturii, Ivan Denisovici va deschide drumul disidenţei din Est, vocea lui Soljeniţîn auzindu-se peste tot în Occident.

 

În 1973 va apărea la o editură pariziană primul volum al Arhipelagului, privit, peste toate celelalte mărturii deja publicate, ca fiind o „dezrădăcinare“: „Arhipelagul se transformă repede într-un fel de Biblie pentru cei care nu ascultaseră pînă atunci pe nici unul dintre martorii contra Utopiei“10. Din această cauză, scriitorul va fi închis, condamnat pentru trădare şi expulzat.

 

„De ce a fost expulzat Soljeniţîn din patria sa?“, se întreabă în ’78 Havel.

 

Acest înveliş al „vieţii în minciună“, care atîta timp cît acoperă pare impermeabil, străpuns într-un singur loc, apare în mod neaşteptat într-o altă lumină, luînd aspect de hîrtie.

 

Soljeniţîn este un mărturisitor, iar „cînd mărturia îşi întîlneşte însă scriitorul, spune Monica Lovinescu, începe o sărbătoare a spusului“. O astfel de sărbătoare este Soljeniţîn. Şi Steinhard. Şi toţi cei care nu mai sînt. Cărora, după cum spune Psalmul, le sîntem datori să-i lăsăm să se odihnească mai înainte de a se duce şi de a nu mai fi…

 

–––––––––––––––––

 

1. Alexandr Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, Editura Univers, Bucureşti, 2008, p. 469.

 

2. N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Polirom, Iaşi, 2008, p. 127.

 

3. Alice Voinescu, Jurnal, Albatros, Bucureşti, 1997, p. 631.

 

4. Alexandr Soljeniţîn, op. cit., vol. I, p. 397.

 

5. Idem, vol. II, p. 514.

 

6. N. Steinhardt, op. cit., p. 460.

 

7. Alexandr Soljeniţîn, op. cit., vol. III, p. 260.

 

8. N. Steinhardt, op. cit., p. 528.

 

9. Alexandr Soljeniţîn, op. cit., vol. I, p. 111.

 

10. Monica Lovinescu, La apa Vavilonului, Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 587.

 

–––––––––––––––––

 

Fotografiile despre Gulag din acest număr sînt reproduse după albumul Goulag, Editura Ballard – Acropole, 2003, şi aparţin fotografului Tomasz Kizny.

 

 

 

Alexandr SOLJENIŢÎN

 

Arhipelagul Gulag (3 volume)

 

Traducere şi note de Nicolae Iliescu

 

Editura Univers, colecţia „Cotidianul. Literatura“, Bucureşti, 2008

 

 

 

Nicolae STEINHARDT

 

Jurnalul fericirii

 

Argument de P.S. Justin Hodea Sigheteanul

 

Ediţie îngrijită, studiu introductiv, repere biobibliografice şi indice de Virgil Bulat. Note de Virgil Bulat şi Virgil Ciomoş. Cu „Un dosar al memoriei arestate“ de George Ardeleanu

 

Editura Polirom, Iaşi, 2008, 756 p.

 

 

 

 

De la Soljeniţîn la Steinhardt: Gulagul între suferinţă mărturisită şi credinţă

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

 

Profesioniştii cu Norman Manea (@TVR1)

 

 

 

 

/////////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Reflectii despre Intoarcerea huliganului

 

 

Norman MANEA

 

Intoarcerea huliganului

 

Editia a II-a, prefata de Matei Calinescu,

 

Editura Polirom, Iasi, 2006, 392 p.

 

Editura Polirom va lansa foarte curind editia a II-a a romanului Intoarcerea huliganului de Norman Manea. Noua editie are o prefata (tradusa din engleza de Anca Baicoianu) semnata de Matei Calinescu, initial, un text pentru o conferinta. Revista noastra publica un fragment din aceasta prefata, ca o avanpremiera la acest eveniment editorial.

 

Cele trei teme majore, recurente si intretesute ale operei lui Norman Manea (cuprinzind atit fictiunea, cit si non-fictiunea) sint experienta Holocaustului, traita in copilarie, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial; existenta, ca om si ca scriitor, in interiorul unui sistem totalitar, si anume, varianta romaneasca a comunismului; respectiv, exilul. Aceste teme sint pe deplin dezvoltate in cartea cea mai direct autobiografica, intoarcerea huliganului (2003), care este si cea mai complexa opera a sa de pina acum. Este o carte de memorii, dupa cum se precizeaza in subtitlu, dar nu doar in intelesul obisnuit al cuvintului: pentru ca pe intreg cuprinsul ei sint inserate pagini de pura fictiune, ca si numeroase elemente caracteristice speciei eseului moral.

 

Ma grabesc sa subliniez ca prezenta elementelor fictionale (descrieri de vise, situatii imaginate, scenarii contrafactuale) este intotdeauna semnalata fara echivoc, iar „pactul autobiografic“ (adica angajamentul implicit al autorului fata de cititor ca faptele de viata pe care le relateaza sint adevarate, in sensul propriu al termenului) este respectat cu scrupulozitate. Manea stie prea bine ca a separa faptul real de fictiune e o datorie etica a memorialistului si, din acest punct de vedere, amintirile sale sint istoric si intern verificabile. Mai mult, cititorul isi da seama ca si atunci cind autorul deschide „ferestre“ fictionale catre lumi posibile sau dramatizeaza pasaje de meditatie, scopul sau este intotdeauna adevarul, inclusiv adevarul personal, cu zonele sale mai complicate si mai ambivalente. Memorialistul ne transmite sentimentul ca este supus unei duble obligatii: aceea de a spune adevarul, oricit de dureros ar fi acesta, si aceea de a nu-l simplifica, de a nu recurge la formule sau clisee, de a nu-l trivializa. Sarcina scriitorului autentic, pare a sugera Manea, este nu de a simplifica, ci de a desimplifica. Pentru ca adevarul nu este niciodata simplu.

 

– Provocat si obligat sa-si aduca aminte

„Exilul de la 5 ani“, scrie Manea in primele pagini ale intoarcerii huliganului, „din cauza unui dictator si a ideologiei sale, s-a desavirsit la 50 de ani, din cauza altui dictator si a unei ideologii aparent opuse“. Nascut in 1936, viitorul scriitor avea doar cinci ani in 1941, cind populatia de origine evreiasca a provinciei lui natale, Bucovina, a fost deportata in lagarele de concentrare din Ucraina, pe teritoriul Transnistriei actuale, in urma unei decizii a regimului Antonescu, aliat al Germaniei naziste in cel de-al Doilea Razboi Mondial.

 

Acest episod traumatizant s-a incheiat patru ani mai tirziu, in 1945, cind, impreuna cu ceilalti membri ai familiei sale care au supravietuit, Manea s-a intors in Romania, pentru a asista, pe masura ce inainta in virsta, la transformarea tarii, pe timpul lui Gheorghiu-Dej, intr-un satelit de orientare stalinista al Uniunii Sovietice si ulterior, dupa 1965, intr-o dictatura national-comunista sub conducerea – grotesca si feroce – a lui Nicolae Ceausescu, curmata brutal si singeros in 1989. Cu trei ani inainte, in 1986, pe cind era bursier in Germania Federala, el s-a decis sa nu mai revina in Romania si sa traiasca intr-un exil auto-impus, mai intii in Europa Occidentala, apoi in Statele Unite, unde a devenit scriitor rezident la Colegiul Bard din statul New York si a obtinut o bursa Guggenheim si un premiu al Fundatiei MacArthur. in 1986, la virsta de 50 de ani, Manea era un scriitor cunoscut in Romania, desi unul cu greu tolerat de regimul politic. Publicase sase carti de fictiune si doua volume de eseuri, iar dupa exilul sau, cind au inceput sa apara primele traduceri din proza si eseurile sale (in germana, franceza, olandeza, italiana, engleza, spaniola etc.), a fost recunoscut ca unul dintre scriitorii reprezentativi ai Europei de Est, comparabil cu un Danilo Kis, un Ivan Klíma sau un Imre Kertész, laureatul Premiului Nobel pentru literatura pe 2005.

 

In stilul sau caracteristic, ce combina un simbolism pluristratificat cu detaliul istoric reconstituit cu exactitate si cu ironia – si auto-ironia – implicita, Manea explica geneza intoarcerii huliganului, memorialul sau scris in Statele Unite in ultimii ani ai secolului trecut si primii ai secolului nostru si aparut aproape simultan in versiunea romaneasca originala si in traducere engleza.1 Pasajul-cheie apare undeva pe la jumatatea cartii (se poate observa cum vocea naratorului trece de la „el“ la „eu“ urmind oscilatiile rememorarii subiective): intr-o seara ploioasa, la New York, in timpul unei petreceri elegante, pe cind isi juca „rolul de refugiat in comedia prezentului“, dupa cum se exprima el insusi, scriitorul, purtator al „numelui de cod biblic Noah, nu pentru uz public“, se defineste ca un „exilat esuat“ care, in cursul conversatiei, „se trezise vorbind despre Transnistria, Initiere, razboi si despre Maria, tinara taranca decisa sa se alature evreilor trimisi la moarte. Apoi, despre potopul de dupa potop, comunismul bizantin si ambiguitatile sale. Apoi despre exil si ambiguitatile sale“.

 

A doua zi, primeste o scrisoare din partea editorului care organizase petrecerea, cu indemnul de a-si scrie povestea vietii, care-i fascinase pe cei prezenti: „pentru ca ai trait si gindit si actionat in miezul celui mai rau timp din istorie“. (in calitate de prieten al autorului, pot sa confirm farmecul de povestitor al lui Manea, timbrul captivant al vocii lui meditative si calde, amestecul de melancolie lucida si umor grav care se desprinde din rememorarile sale.) Citind scrisoarea, prozatorul se simte pe data provocat si obligat – este vorba de obligatia morala de a depune marturie – sa se angajeze intr-o sarcina extrem de dificila, sarcina aducerii-aminte, pe care, de altminteri, si-o trasase el insusi cu mult timp in urma, inca de cind isi incepuse cariera literara in Romania, catre sfirsitul anilor 1960, si pe care a incercat mereu sa o duca la indeplinire, mai cu seama in forma fictionala: sa vorbeasca despre ce inseamna sa traiesti „in miezul celui mai rau timp din istorie“, sa aduca marturie.

 

De data aceasta, va vorbi liber si in nume propriu, fara a mai fi nevoit sa evite cenzura prin recursul la coduri si aluzii absconse si se va adresa unui cititor de limba engleza, chiar daca nu poate face asta decit in „limba lui pribeaga“, adica in romana, singura limba pe care o stapineste ca scriitor, o limba acum in exil, nevoita sa se lase tradusa (voi reveni ulterior la problema lingvistica si implicatiile ei). Trebuie sa comunice povestea propriei vieti si a dublei sale Initieri unor cititori neavizati.

De buna seama, tema sumbra a Initierii (o tema cu numeroase variatiuni, in sens muzical, ca si in sens propriu) aparuse si reaparuse inca dinainte, in zigzagul cronologic al memorialului, in cursul unei oscilatii narative aparent dezordonate, dar in realitate construita cu grija, intre prezent si diversele straturi ale trecutului. A fost anuntata inca de la inceputul cartii, in capitolul inceputul dinaintea inceputului, ca „noaptea lunga a Initierii. Comedia abia atunci sin octombrie 1941t si acolo avea sa inceapa. TRANS-NISTRIA. Dincolo de Nistru. TRANS-TRISTIA“.

 

Cuvintul „comedie“ este folosit aici si serios, si ironic, evocind sensul pe care i-l daduse un Dante (a carui Commedia incepe cu o coborire in „Infern“) sau un Balzac, in faimosul titlu al Comediei sale umane. Informatia istorica ce alcatuieste fundalul volumului, cu factualitatea ei brutala, este diseminata de-a lungul intregii carti. Ea este rezumata explicit in capitolul din care am citat mai sus, Anamneza: ordinul de deportare a populatiei de origine evreiasca din Basarabia si Bucovina dat de maresalul Antonescu si tragedia umana care i-a urmat, privite din perspectiva unui copil de cinci ani, apoi din aceea a scriitorului ajuns la maturitate. Este interesant si, in acelasi timp, semnificativ de precizat aici ca in Romania comunista nu se putea vorbi deschis despre Holocaust: varianta oficiala era ca responsabilitatea pentru persecutarea evreilor, pentru pogromurile care au avut loc in Bucuresti si Iasi in 1941 si pentru deportarile din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial revenea integral Germaniei naziste si emulilor ei locali, membrii notoriei Garzi de Fier, si ca, odata ce acestia fusesera infrinti, rascolirea trecutului nu-si mai avea rostul.

 

Faptul ca, in contextul „fericirii obligatorii“ aduse de comunism, un evreu se confrunta cu noi forme de antisemitism (oficiale si neoficiale, mai indirecte, mai ipocrite, in ansamblu mai putin violente; intre acestea un loc important il ocupa manipularea memoriei) era, desigur, un subiect tabu. Pentru Manea, aceasta a reprezentat, asa cum precizeaza in acelasi capitol, Anamneza, o „Initiere de dupa Initiere“ sau o „noua Initiere“. Aceasta a doua Initiere a urmat unei scurte perioade (care a inceput in primavara anului 1945) in care copilul de noua ani revenise la ceea ce Manea numeste „surogatul normalitatii“. Notiunea normalitatii ca „surogat“ nu apare aici in mod accidental. Ea revine pe tot parcursul memorialului, cu referire la primii ani de dupa razboi, iar semnificatia ei este ca, din perspectiva ambelor Initieri, normalitatea, in sensul cel mai modest si mai obisnuit al cuvintului, parea intr-adevar ireala, o stare care putea fi doar imaginata, o poveste cu zine (in traducerea engleza se vorbeste de fairy-tale normality).

 

– Suspiciunea generalizata si lupta cu cenzura

A doua Initiere. Tema sumbra a traiului in „colonia penitenciara“ a comunismului aparuse devreme in cuprinsul memorialului, ca si in opere anterioare, cum ar fi Despre clovni sau Fericirea obligatorie, dar reapare cu o deosebita pregnanta in Anamneza, imediat dupa aceea a primei si neuitatei Initieri. Cititorul afla ca un prieten apropiat al autorului, Alin, fusese santajat de Securitate sa devina informator, cu sarcina precisa de a-l supraveghea pe Manea insusi. Prietenul, in mod surprinzator, ramine inocent in duplicitatea lui, caci i-o marturiseste chiar omului despre care trebuie sa furnizeze informatii: „Viata dubla-tripla-multipla a cetateanului socialist fusese suplimentata cu o misiune precisa, secreta si neplatita: sa raporteze existenta dubla-tripla a celui mai bun prieten. […] Ma informase, pina in ultima clipa, asupra serviciilor pe care le furniza Institutiei Supreme. Pina la urma, falsul informator parasise Jormania socialista…“. Dar, din punct de vedere psihologic, plecarea prietenului-informator ii inrautateste considerabil situatia lui Manea: „Succesorul lui nu se aratase la fel de grabit sa se demaste si n-am izbutit sa-l identific. Criteriile de recrutare se imbunatatisera, se pare. Scrutam proximitatile, inlocuitorii, mastile inmultite, peste tot. Chipuri anodine, comportari firesti, duplicitatea se generalizase, angoasa devenise bun colectiv“.

 

Analiza pe care Manea o face fenomenului suspiciunii – anxietatea suspiciunii fortate, teroarea specifica indusa de suspiciune, in contextul purei si simplei terori totalitare – impresioneaza nu numai in capitolul din care am citat, ci in intregul volum. As face aici o marturisire personala: motivul principal al propriului meu exil din Romania lui Ceausescu, cu aproape 14 ani inaintea celui al lui Manea, a fost aceeasi atmosfera nesanatoasa de suspiciune generalizata, care se insinua din ce in ce mai adinc in viata de zi cu zi din tara noastra de origine si pe care Manea o descrie in toata ambiguitatea ei dureroasa, fara a-i ignora aspectele adeseori ridicole – umilitor de ridicole. „Fericirea obligatorie“ era, desigur, dublata de minciuna obligatorie, fie si doar prin omisiune, prin tacere, prin evaziune. Pentru un scriitor, cu inclinatia lui naturala de a fi credincios lui insusi si propriei viziuni asupra lumii, consecintele mereu vigilentei si mereu imprevizibilei cenzuri erau extrem de complexe. Ne putem face o idee despre aceasta complexitate citind cu atentie eseul „Referatul cenzorului“ (privitor la romanul lui Manea, Plicul negru, aparut in Romania, intr-o varianta cenzurata, in 1986 si, in varianta necenzurata, mai intii in traducere engleza, in 1995, apoi in romaneste, in 1996).

 

Acest text, inclus in volumul Despre clovni: dictatorul si artistul (eng. 1992, rom. 1997), este una dintre cele mai amanuntite si mai graitoare reprezentari ale functionarii cenzurii comuniste, nu numai ca institutie (abolita oficial de Ceausescu – desi, oficial, ea nu existase niciodata –, totusi capabila sa produca „referate“ confidentiale de genul celui analizat de autor!), ci si ca ambianta opresiva a vietii literare cotidiene. indelungata lupta cu cenzura, finalizata, in cele din urma, prin publicarea romanului (intr-un tiraj incredibil de mare!) a jucat un rol central in decizia lui Manea de a parasi definitiv Romania. Citez din cuprinsul eseului: „Volumul a aparut in vara lui 1986. Editura, tot mai strangulata de presiunea Cenzurii, incerca sa profite comercial de fiecare carte publicata. Asa se face ca volumul a fost tiparit in douazeci si sase de mii de exemplare, tiraj privilegiat, la care nu indraznisem sa aspir in cei douazeci de ani de cind publicam in Romania. Rumoarea stirnita in jurul unui volum oprit in timpul tiparirii si masacrat insistent de Cenzura a stimulat, probabil, interesul publicului. Cartea s-a epuizat din librariile bucurestene in citeva zile. Prietenii ma asigurau ca versiunea «inlocuitoare» publicata si-a pastrat, totusi, ascutimea critica si originalitatea literara. in toamna lui 1986 au aparut citeva prime recenzii favorabile romanului, in principalele reviste literare ale tarii. in decembrie 1986 paraseam Romania“. in luna iulie a aceluiasi an autorul isi sarbatorise, la Bucuresti, cea de-a cincizecea aniversare.

 

– Un titlu foarte bun, „cu impact“

In Romania, cuvintul „huligan“ are o istorie specifica – atit in limbajul politic interbelic, cit si in comunism –, relevanta pentru semnificatia pe care Manea o da acestui titlu. Un „huligan“ era, in acceptia generala, o persoana rebela, anarhica, violenta, cineva care stirnea scandal. Dupa constituirea miscarii legionare (1927), cu dimensiunea ei mistico-terorista, cuvintul a fost deseori utilizat de adversarii acesteia pentru a-i desemna pe membrii Garzii de Fier si ulterior, prin extensie, pe adeptii fascismului. Dar, cum se intimpla cu asemenea termeni peiorativi, si acesta a dezvoltat in timp conotatii ambigue, chiar pozitive. Astfel, a putut fi folosit pentru a caracteriza „tinara generatie“ interbelica sau pe reprezentantii ei cei mai activi, atrasi de o mistica a revolutiei si a mortii, ca in romanul Huliganii al lui Mircea Eliade, care la aparitie, in 1935, a stirnit senzatie. (in romanul lui Eliade nu exista nici o referire textuala la membrii Legiunii sau Garzii de Fier, desi se fac o serie de aluzii, deliberat vagi, in aceasta directie, sugerindu-se ca optiunea lor era de natura mai degraba existentiala decit politica.) Dar Manea citeaza un alt text, tot din 1935, si anume cartea lui Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan, care poate contribui la o mai buna intelegere a propriului sau titlu.

 

Sebastian este pseudonimul scriitorului roman de origine evreiasca Iosif Hechter (1907-1945), un prieten apropiat al lui Eliade inainte ca acesta din urma sa dezvolte simpatii de extrema dreapta, spre sfirsitul anilor ’30. Cum am devenit huligan este un eseu polemic, scris ca raspuns la scandalul provocat cu un an inainte de aparitia romanului sau cu tenta pronuntat autobiografica, De doua mii de ani. Motivul scandalului nu a fost romanul ca atare, ci prefata teologic antisemita, semnata de Nae Ionescu, profesorul de filozofie carismatic pentru care Sebastian nutrise o mare admiratie ce urma sa devina tot mai ambivalenta. (Interesant este ca, asa cum reiese din Jurnalul sau publicat postum, Sebastian a continuat sa-l viziteze pe Nae Ionescu chiar si dupa acest episod si a fost zguduit de moartea lui, in 1940, ocazie cu care scria: „Suspine nervoase, incontrolabile, pe cind intram ieri dimineata in casa lui Nae Ionescu, la doua ore dupa moartea lui.“) De doua mii de ani este un roman sub forma unui jurnal intim, avind ca tema antisemitismul in Romania (si nu numai in Romania), asa cum il traieste naratorul nenumit, evreu asimilat, inca student la inceputul cartii si arhitect cu studiile terminate la sfirsitul ei, cind descrie mindru frumoasa casa pe care a conceput-o pentru eroul sau intelectual, Ghita Blidaru, sub ale carui trasaturi il recunoastem cu usurinta, in acest roman à clef, pe Nae Ionescu insusi.

 

Sebastian nu avea cum sa prevada metamorfoza pe care avea sa o sufere Profesorul intre 1933, cind a fost rugat si a acceptat sa scrie prefata, si 1934, cind a terminat-o. Cu toate ca era intr-un profund dezacord cu continutul ei, Sebastian a decis sa o includa in volum pentru a nu se face vinovat de un act de cenzura – de aici scandalul si, un an mai tirziu, Cum am devenit huligan. Referindu-se la Sebastian, Manea scrie, clarificind astfel titlul propriei sale carti si evocindu-i, totodata, complexitatea: „Atacat de crestini si evrei, liberali si extremisti, Sebastian raspunsese printr-un stralucit eseu, Cum am devenit huligan. intr-o tonalitate sobra si precisa, autorul reafirma, candid, «autonomia spirituala» a suferintei evreiesti, «nervul ei tragic», disputa intre «o sensibilitate tumultuoasa si un simt critic neindurator», intre «inteligenta in formele ei cele mai reci si pasiunea in formele ei cele mai despletite».

 

Huligan? Adica marginal, nealiniat, exclus? Pe sine insusi, «un evreu de la Dunare», cum ii placea sa se numeasca, se definise limpede: «Nu sint un partizan, sint mereu un disident. N-am incredere decit in omul singur, dar in el am foarte multa incredere.» Disident, adica, chiar si fata de secta disidentilor?“

Cit despre cuvintul „huligan“, el a continuat sa fie folosit, intr-o noua acceptie peiorativa, in timpul anilor de comunism: in general, desemna, in discursul oficial, o persoana care se opunea in mod deschis si public regimului. „Huliganismul“ era caz penal in sistemul judiciar al tarilor comuniste si deseori se invoca legea in cazul disidentilor politici implicati in proteste publice sau in ceea ce putea fi interpretat ca proteste publice. De fapt, oricine isi manifesta dezaprobarea fata de politica partidului-stat putea fi acuzat de aceasta infractiune. Nu exista o granita clara intre „huliganism“ si „parazitism social“, o alta infractiune grava, pentru care un poet care nu apartinea Uniunii Scriitorilor putea fi judecat si condamnat la ani de munca silnica.

 

Am mentionat aceasta imprejurare cu gindul la marele poet rus Iosif Brodski, care, inainte de a putea emigra in Statele Unite, a fost acuzat, la inceputul anilor 1960, tocmai de „parazitism social“. Dar principala referinta a titlului lui Manea ramine, fara indoiala, cea a lui Mihail Sebastian, dupa cum autorul insusi explica intr-un interviu in limba romana acordat recent Gabrielei Adamesteanu: „Atacat din toate partile pentru romanul De doua mii de ani, Sebastian se vede asaltat huliganic, dar si definit ca unul dintre ei; o definitie pe care o intoarce pe dos […] intrebarile care il obsedau pe huliganul Sebastian au o particulara rezonanta, cred, pentru cei care au trait sub dictaturi de dreapta sau de stinga. […] Huliganul meu se vede pe sine ca un vesnic outsider, un intrus, un suspect si un marginal, un clovnesc si pagubos August Prostul, silit sa parcurga traumele unui secol dementizat, o Istorie de convulsii singeroase. Exilatul dintotdeauna, exilat din nou si din nou, oriunde s-ar gasi.“

 

Imi aduc aminte ca dupa ce am citit pentru prima oara cartea in manuscris in romaneste, dar cu gindul la cititorul vizat de ea, care era putin probabil sa surprinda ghemul complicat de aluzii sugerat de titlu, i-am spus lui Manea ca acesta nu mi se parea cea mai fericita alegere. Dar cel putin „are impact“, mi-a raspuns el. Si a avut dreptate. Dupa ce am citit versiunea engleza si m-am gindit mai bine, mi-am dat seama ca intoarcerea huliganului e un titlu foarte bun si pentru ca – lasind la o parte „impactul“ initial – isi releva intreaga semnificatie, in toata complexitatea ei, dupa lectura integrala a cartii. Titlul sintetizeaza, intr-un chip memorabil, spiritul acestui memorial. Pentru un cititor roman „competent“ si empatic, el are, desigur, o semnificatie mai usor de surprins, care va fi confirmata si imbogatita in timpul lecturii. Reprezentarea de sine a autorului ca „huligan“ – ironica, uneori polemica (dar polemica fara rautate, ca si in cazul lui Sebastian), alteori melancolica, senina sau pur si simplu amuzata – nu este numai un mod de a internaliza si de a reactiona la privirea Celuilalt – acea privire care, conform faimoasei definitii a lui Sartre, il face pe evreu –, ci si o tehnica ce-i permite sa redea ambiguitatile si paradoxurile situarii sale atit in Romania natala, cit si pe durata ultimelor doua decenii de exil.

 

Ca tehnica literara – inrudita cu ceea ce formalistii rusi din anii 1920 numeau „instrainare“ sau „insolitare“ (ostranenie) –, „huliganismul“ acestei figuri auctoriale vadit sensibile, introspective, inclinate spre reflectie, nu rareori defensiva pina la rezerva si timiditate, este o provocare pentru cititorul strain: un mod de a-i reclama atentia, in primul rind. Atentia mereu treaza cu care trebuie parcursa aceasta carte, fraza cu fraza si pagina cu pagina (caci nu este nicidecum vorba de o „lectura usoara“), este rasplatita prin revelatia implicatiilor psihologice si umane ale celor trei experiente majore descrise de autor: aceea de a fi supravietuit, copil fiind, traumei Initierii (adica Holocaustului), aceea de a fi supravietuit, moral si intelectual, celei de-a Doua Initieri (adica maturizarii si formarii ca scriitor intr-o societate si intr-o limba aflate sub ocupatie ideologica) si cea a exilului.

 

– Cum ar putea cultura romana sa-si asume propria istorie?

Naratiunea lui Norman Manea, care, am mai spus-o, nu respecta ordinea cronologica, este divizata in trei mari secvente, primele doua fiind despartite de cea de-a treia prin capitolul Anamneza, din care am citat mai sus. Prima parte a cartii, Preliminarii, se refera la prezent si la trecutul recent si debuteaza cu nelinistile exprimate de autor, traind acum la New York, inainte de a lua hotarirea de a reveni in Romania pentru o scurta vizita, dupa aproape un deceniu de exil. A doua parte, intitulata Prima intoarcere (Trecutul, ca fictiune) este o cufundare in trecutul personal si istoric si contine, alaturi de evocari ale rudelor (dintre care as retine portretul tatalui „sever si autoritar“ care, la treisprezece ani dupa revenirea din Transnistria, avea sa fie detinut in Gulagul comunist, in lagarul de la Periprava; apoi pe acela al „nelinistitei, intreprinzatoarei, pasionatei, fatalistei“ mame) si ale prietenilor, pagini de auto-analiza si meditatii despre arta scriitorului.

 

A treia parte, purtind titlul A doua intoarcere (Posteritatea), este o descriere amanuntita, pe zile, a vizitei autorului in Romania, intre 20 aprilie si 2 mai 1997, intrerupta de numeroase analepse sau flash-back-uri care mentin tensiunea narativa, oscilatia constanta, desi mereu imprevizibila, intre prezent si trecut.

De la plecarea sa, in 1986, si pina in 1997, multe s-au schimbat in Romania, multe altele au ramas insa la fel, sub noi infatisari: comunismul s-a prabusit si Ceausescu a fost executat (in decembrie 1989), dar fostii membri ai nomenclaturii, transformati peste noapte in „democrati“, au ramas mai departe la cirma tarii, in mod mai mult sau mai putin deschis. Securitatea, inca puternica, dominata de national-comunisti, se arata dispusa sa-i coopteze pe extremistii de dreapta mai virstnici. Se zvonea ca se incheiase o alianta politieneasca fascisto-comunista, fapt pe care parea sa-l confirme misteriosul asasinat comis – culmea! – in Statele Unite: profesorul Ioan Petru Culianu a fost impuscat in cladirea Divinity School a Universitatii din Chicago, pe 21 mai 1991.

 

Numele lui este primul nume romanesc ce apare in cartea lui Manea, chiar in primul capitol, iar enigma mortii lui este importanta pentru intelegerea ezitarilor autorului inaintea revenirii in tara: „Misterul nedezlegat al asasinatului“, scrie Manea, „inmultise, fireste, speculatiile: relatia tinarului profesor Culianu cu maestrul lui, savantul roman in istoria religiilor, Mircea Eliade, datorita caruia venise in America, relatia cu comunitatea romana din Chicago, cu Regele exilat al Romaniei, cu parapsihologia care il obseda. Mai era si conectia legionara, fireste. Garda de Fier, miscarea nationalista de extrema dreapta ai carei membri erau numiti legionari si pe care Mircea Eliade o sustinuse in anii ’30, avea aderenti in comunitatea romana din Chicago, iar Culianu era pe punctul de a reevalua critic trecutul politic al Maestrului. Perioada cind se comisese crima din Chicago coincidea, este adevarat, cu publicarea, in 1991, in The New Republic, a textului meu despre perioada legionara a lui Eliade. Fusesem contactat, drept consecinta, de FBI, sfatuit sa fiu prudent in contactele cu compatriotii si nu numai cu acestia“.

 

Temerile lui Manea inaintea venirii in Romania, in aprilie 1997, erau legate, dupa cum explica el insusi, de o serie de atacuri rauvoitoare in presa romaneasca, drept raspuns la cronica pe care o dedicase in 1991 Jurnalului lui Mircea Eliade. Cunoscut publicului occidental pentru cartile sale de istoria religiilor, Mircea Eliade publicase, in anii 1970-1980, fragmente consistente din jurnalele sale, urmate de memorii, in care insa evitase sa abordeze stinjenitoarea chestiune a asocierii sale cu Garda de Fier. Doar in al doilea volum al autobiografiei sale, publicat postum, a amintit, pe scurt si intr-o maniera vaga, de lucrul acesta. Articolul lui Manea din The New Republic (inclus mai tirziu in volumul Despre clovni, cu titlul Felix culpa) se concentra asupra lacunelor din memorialistica lui Eliade si oferea informatia istorica necesara pentru intelegerea unor asemenea lacune, incercind sa initieze o dezbatere morala mai larga pe tema responsabilitatii nu numai a lui Eliade, ci a unei generatii intregi de intelectuali romani extrem de inzestrati din perioada imediat premergatoare celui de-al Doilea Razboi Mondial, o generatie al carei lider recunoscut era Mircea Eliade. De ce oare cei mai multi dintre acestia (cu exceptia notabila a lui Eugen Ionescu si a lui Mihail Sebastian) imbratisasera o ideologie de extrema dreapta? Care au fost consecintele unui astfel de derapaj? Cum ar putea cultura romana, eliberata acum de dogmele comunismului, sa isi asume propria istorie?

 

In 1991, sprijinul public acordat de Eliade in anii 1930 Garzii de Fier (multa vreme uitat, cu ajutorul cenzurii comuniste!) fusese deja partial dovedit cu documente de catre, printre altii, un constiincios cercetator american, el insusi fost student al lui Eliade2. Cu toate acestea, articolul lui Manea, publicat curind si in romaneste in revista 22, a fost cel care a stirnit o controversa in Romania. Presa bucuresteana de extrema dreapta, recent renascuta (imbratisind acum pe fata atit idei comuniste, cit si fasciste), l-a descris pe Manea ca pe un detractor evreu al unui mare scriitor si savant roman. Chiar si voci mai moderate i-au reprosat ca exagereaza „pacatele tineretelor“ unei figuri tutelare a culturii romane intr-un moment cind o sarcina mai urgenta ar fi fost aceea de a evalua cazurile unor importanti scriitori romani care, din oportunism, au colaborat cu regimul comunist. Putinii aparatori ai lui Manea au inteles, totusi, ca – dincolo de studiul de caz al amneziei selective a lui Eliade – el a incercat sa atraga atentia asupra unei probleme mai generale, si anume asupra angajamentelor politice ale unei generatii deosebit de inzestrate (o noua versiune a ceea ce Julien Benda numea „tradarea intelectualilor“) si asupra implicatiilor refuzului reprezentantilor ei de a se confrunta cu greselile trecutului si de a si le asuma.

 

De fapt, ce ar fi asteptat Manea din partea unui intelectual de talia lui Eliade, ale carui opere le respecta, si cu atit mai mult din partea cuiva nutrind o preocupare atit de insistenta pentru autobiografie, n-ar fi fost altceva decit o autoexaminare sincera. Ulterior, cercetatori ai personalitatii marelui invatat au ajuns la concluzii similare: bunaoara tinarul istoric Florin Turcanu, in masiva sa biografie a lui Eliade, publicata mai intii in limba franceza, consacra un intreg capitol, bine documentat, Imposibilei marturisiri. Articolul lui Manea are meritul de a fi inaugurat o necesara dezbatere etica, o dezbatere care continua si astazi, la 15 ani dupa publicarea textului sau, si nu numai intre granitele Romaniei. Citit in lumina luarilor de pozitie atit ale apologetilor cit si ale criticilor lui Eliade in problemele pe care le ridica Manea, Felix culpa impresioneaza astazi prin caracterul echilibrat al judecatilor.

 

– Pierdere si reamintire

Ultima parte a memorialului, A doua intoarcere (Posteritatea), care, in structura muzicala a cartii, poate fi privita ca o variatiune la distanta a Primei intoarceri (Trecutul, ca fictiune) relateaza in detaliu vizita autorului in Romania, in primavara lui 1997. Aceasta a avut loc la insistentele prietenesti ale lui Leon Botstein, rectorul Colegiului Bard, care fusese invitat sa dirijeze Orchestra Filarmonicii din Bucuresti si care, de asemenea, era extrem de interesat de opera lui George Enescu – intentiona sa ia cunostinta de arhiva Enescu aflata la Bucuresti. Interesant este ca, asa cum aflam in finalul cartii, notele amanuntite facute de Manea in timpul vizitei au fost uitate in avionul care l-a readus in America, iar incercarile de a le recupera au ramas fara rezultat. Astfel, paginile pe care cititorul le considera, la prima lectura, transcrieri dintr-un jurnal de calatorie se dovedesc a fi reconstruite din memorie – o memorie de o uimitoare precizie. Cit despre pierderea jurnalului original, ea cade in mod vadit sub incidenta actelor ratate freudiene, a parapraxisului.

 

Asemenea accidente, arata Freud in Psihopatologia vietii cotidiene, sint simptomatice, intrucit exprima un compromis intre intentia constienta a subiectului si dorintele sale inconstiente. Comentind intuitia lui Freud, Jacques Lacan sustine ca fiecare manifestare a parapraxisului este un „discours réussi“, expresia fericita a unui conflict interior. in cazul lui Manea, putem extinde, metaforic, observatia lui Lacan asupra celei de-A doua intoarceri in ansamblul ei si sa afirmam ca pierderea carnetului (care trimite la atitudinea profund ambivalenta a scriitorului fata de tara sa de origine si cultura ei) a prilejuit un al doilea „discurs reusit“, textul insusi, rescrierea sa din memorie reprezentind, in acelasi timp, un act literar si o indelunga si sustinuta auto-analiza, precum si o forma de terapie. Cartea intreaga, de fapt, ar putea comunica sentimentul, indirect si subtil, al virtutilor terapeutice ale scrisului. in orice caz, o lectura atenta a partii intitulate A doua intoarcere – care, repet, poate fi dificila, chiar solicitanta pentru cineva nefamiliarizat cu istoria populatiei evreiesti din Europa de Est a secolului trecut – ii va permite cititorului sa inteleaga semnificatia simbolica a uitarii carnetului pe scaunul din avion si a raspunsului creator al celui pagubit nu numai la aceasta pierdere, ci la pierdere, in general. Aceasta parte arunca o lumina retrospectiva si retroactiva asupra intregului memorial. in aceasta lumina, supratema cartii se dovedeste a fi tocmai aceea a pierderii: pierderea recuperata prin actul reamintirii si al scrierii.

–––––––––––––

1.Norman Manea, intoarcerea huliganului, Iasi, Polirom, 2003 si The Hooligan’s Return: A Memoir, trad.

 

 

Reflectii despre Intoarcerea huliganului

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

Scriitorul Norman Manea, supravieţuitor al Holocaustului, este sărbătorit la 88 de ani

 

 

 

Postat de V. B. -19/07/2024

 

RADIO ROMÂNIA ACTUALITĂŢI (19 iulie) – „Radiojurnal” – Realizator: Laurenţiu Văduva – Scriitorul Norman Manea, una dintre cele mai importante figuri ale scenei literare internaţionale, supravieţuitor al Holocaustului, este sărbătorit astăzi, la împlinirea vârstei de 88 de ani, de Institutul Cultural Român, cu un material video difuzat online timp de 24 de ore. Pe platformele sociale ale ICR şi pe cele ale reprezentanţelor sale din străinătate se va difuza producţia „Norman Manea 88 – o călătorie în istorie şi în memorie”.

Reporter: Arina Petrovici-Matei – Montajul realizat de poetul Florin Iaru cuprinde lecturi din „Întoarcerea Huliganului”, operă impresionantă a scriitorului Normal Manea, publicată în anul 2003 și tradusă în numeroase limbi străine. Secvențe din romanul său autobiografic, care s-a bucurat de o largă apreciere internațională, pot fi auzite în limbile română, engleză, poloneză, suedeză, italiană, franceză și spaniolă. Conceput ca un puzzle multilingvistic și multicultural, ce conturează momente esențiale din destinul scriitorului născut în 19 iulie 1936 la Burdujeni, județul Suceava, materialul video rememorează fapte tragice din istoria secolului XX, apelând la imagini de epocă și secvențe din arhiva TVR, precizează ICR într-un comunicat. Norman Manea este unul dintre cei mai apreciați, traduși și premiați scriitori români, prozator, eseist, memorialist și profesor de literatură, el a debutat în anul 1966 și, până la plecarea din țară, în 1986, a publicat 10 volume, fiind distins cu cele mai prestigioase premii din România acelor vremuri. După 1986, cărțile sale, traduse în peste 30 de limbi, s-au bucurat de aprecierea cititorilor din întreaga lume, precum și a criticilor. Norman Manea are în palmares numeroase distincții literare internaționale și nominalizări la Premiul Nobel pentru literatură.

 

 

 

RADOR RADIO ROMÂNIA/lcoman/asalar

 

 

Scriitorul Norman Manea, supravieţuitor al Holocaustului, este sărbătorit la 88 de ani

 

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

LA ANIVERSARĂ- Amintiri despre Norman Manea

 

 

Angela Furtună

 

 

România literară nr. 33-34/2023

 

Vino la New York, mi-a spus Norman Manea, la despărțire. Amândoi aveam lacrimi în ochi. Simțeam că el se afla acasă pentru ultima oară. Mama lui își dormea veșnicia în pământul Bucovinei, de al cărei farmec nu ne putem apăra. Dar fiul nu ajunsese la inima fraților bucovineni. Cărțile sale fuseseră demonizate sau ocultate de către oamenii de bine ai locului, mulți fiind autori și cărturari mândri că sunt de fibră „ortodoxist-patriotică“. Aș veni, dacă aș mai avea 50 de ani, la fel ca tine, în 1986, când ai plecat în exil!, i-am răspuns lui Norman.

 

Dar eu aveam, pe atunci, deja 59. Și eram exilatul perpetuu, în interioarele labirintice ale Rezistenței. Cumva, mă osificasem în oceanul de ură din țărișoara, ocean devenit un fel de perpetuum mobile ce te energizează împotriva toxinelor societății, un motor care te face să prețuiești și mai mult libertatea și să lupți pentru ea cu ocupantul (fie el și neaoș), atunci când îți vezi mereu viața amenințată și poporul obidit. Iar Norman plecase din România trist și prigonit. Plecarea sa se asemăna cu aceea a lui Arnold Daghani sau a savantului Moses Gaster, cel care striga Trăiască România!, pe peronul Gării de Nord, în timp ce era alungat cu ură din țara și cultura pe care le slujise la cele mai înalte cote de excelență.

 

A scrie, a rezista. În exil, ca exilat, în limba română exilată. Acasă, ca exilat, în limba română exilată. În vremuri când cultura oficială devine din nou o ghilotină ce retează, prin limba de lemn și propaganda, virtuțile umanității și frumusețea universală a Omului salvat.

 

*

 

…Ultima oară când ne-am văzut și ne-am vorbit, așadar, a fost în Bucovina, la Suceava. Era pe 19 mai 2016.

 

La Biblioteca Bucovinei, unde lucram la vremea aceea, reușisem să-l am ca invitat, în carne și oase, în cadrul proiectului meu intitulat „In honorem Norman Manea, la împlinirea vârstei de 80 de ani“. Începând de prin 2003, scrisesem și publicasem multe studii, articole și organizasem multe evenimente dedicate operei sale, istoriei evreilor din Bucovina, contribuțiilor lor la cultura din Bucovina și România, cât și la cea universală.

 

Pe tot parcursul anului 2016, am derulat mai multe evenimente sub marca proiectului meu Anul 2016 – Norman Manea – 80 . Toate au fost organizate în calitatea mea nu numai de om de bibliotecă, ci și de scriitoare, membră a Uniunii Scriitorilor din România. Onoram, astfel, prin cercetare și comunicare, și pe alți mari scriitori români, din țară sau din exil. Între aceștia, Norman Manea. În luna mai, ne-am bucurat de prezența sa.

 

Cu alte cuvinte, Norman Manea era celebrat acasă la el, la nivel de instituție de stat, locală. Dar niciodată nu fusese celebrat și la nivel universitar local. Universitatea locală l-a repudiat mereu pe Norman Manea. Abia în anul 2012, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ UAIC îl invită pe Norman Manea și îi acordă titlul de DHC. O Laudatio îi aduce recunoașterea binemeritată. Universitatea din Suceava face nucleul antisemit din universitatea suceveană, însă, era fortificat prin universitari istorici ultranaționaliști și antisemiți, ca istoricul Mihai Iacobescu sau ca fostul general de spionaj și ambasador al României la ONU până în 1978, Ion Datcu, alias Gheorghi Prisăcaru, parlamentar de Suceava și decan (în ciuda calității de ofițer de securitate, cu misiuni de lichidare a disidenței în Vest) la Facultatea de Administrație Publică, plus prietenii și aghiotanții oficiali ai acestuia (scriitori, politicieni, sereiști, sinecuriști, profesori și agenți acoperiți sau activi). Mă izbisem mereu de ei, căci demersurile mele pentru o democrație autentică și pentru părăsirea teritoriului ideologiilor radicale fusese declarat ca fiind dușmănos, antiromânesc, anti-național. Însuși scriitorincul căruia i s-a încredințat misiunea de a conduce destinele comunității locale și ale revistei locale i se impuseseră garanții de moralitate tradiționalist localistă: un doctorat despre un savant legionar, care fusese factor decizional în guvernul extremist. Rămăsesem singură, chiar vânată, amenințată cu arestarea și dată afară, dar față în față și înfruntând oameni al căror anacronism refuzam să-l accept. Eu chiar am vrut să ne construim o țară ca afară. De aceea am și rămas în țară. Dar nu crezusem că tocmai intelectualitatea și autorii vor da dovadă de o inerție atât de mare. Iar loviturile pe care le primisem (prin calomnii, limojări, acțiuni de poliție politică, distrugerea receptării și a imaginii mele) pentru a fi determinată să abandonez, în Bucovina natală, proiectele mele dedicate lui Norman Manea, Monicăi Lovinescu, lui Paul Celan – ca să nu dau decât trei dintre numele ilustre de scriitori de care este legată activitatea mea – au fost concertate și nicio clipă abandonate de către autorități, oficiali și de către rețeaua lor.

 

Pe de altă parte, la nivelul cel mai reprezentativ, la București, istoricii, critica și taxinomiile românești s-au urnit extrem de greoi. Răzvan Voncu argumentează că „toate operele lexicografice și istoriografice românești majore de după 1989, ca Dicționarul scriitorilor români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu, Dicționarul general al literaturii române, editat de Academia Română, Enciclopedia exilului literar românesc, de Florin Manolescu, sau Istoria critică a literaturii române, de Nicolae Manolescu, prezintă lacune obiective, imputabile acestor circumstanțe politice nefericite, lacune care se cer completate de urgență. Întrucât, în absența acestei documentări, este dificil de argumentat cum se cuvine existența unei autentice tradiții literare românești“ și în alte spații geografice.

 

Norman Manea însuși îi scrisese despre lucruri de felul acesta, în 1994, profesorului Mircea Zaciu. Intuise și remarcase inițierea unui curent ostil în țară, în ciuda asumpțiilor guverne lor de atunci pentru integrarea în Lumea Liberă, ceea ce eu însămi aveam să resimt drept o Restaurație a structurilor totalitare vechi. Am și scris adesea despre fenomen. Pe de o parte, Monica Lovinescu, unul dintre spiritele critice importante, și a cărei operă începe să se bucure de monografii, făcea apel la relecturile critice, pentru ca taxonomiile literaturii române să se alinieze la standardele Occi dentului, în ceea ce privește canonul, dezideologizarea de după totalitarism și respectul pentru valoare. Pe de altă parte, Norman Manea, tot un glocal puternic și un spirit critic curajos, afirmând și el misiunea intelectualului critic cu discurs civic, în eseul său Felix culpa (publicat prima dată în 1991 în SUA, dar tradus apoi în toate limbile de circulație), inițiază curajos discuția publică asupra trecutului politic al lui Mircea Eliade.

 

O adevărată explozie a urmat, în societatea românească, iar împotriva lui Norman Manea, un nemeritat torent de respingere și ură. Lumea, care fusese închisă timp de decenii în interiorul unei Românii a dirijismului și a spălării creierului, nu putea accepta ușor faptul că dezbaterile publice privind fascinația pentru extremism au și rolul de a revigora o sănătate morală, și pe acela de a demonstra că uneori autorii de capodopere pot fi, ca oameni, inapți pentru excelența morală. Abia acum începea să se vorbească și în România despre Holocaust și despre Gulag, fie separat, fie împreună, iar avalanșa dezvăluirilor născuse falii și seisme, cutremurând mediile ce colcăiau de lașitate și colaboraționism de toate culorile.

 

Ceasul inițierii detabuizărilor făcuse să bată gongul deschiderii unei Cutii a Pandorei. Înveninarea a însoțit mereu, de atunci, lupta dintre adevăr și minciună, dintre adevăruri și falsuri, dintre oameni separați de standarde etice antinomice: unii, care fugeau de răspundere și nu doreau să cedeze puterea – ceilalți, care doreau mai multă sinceritate, axiologie și meritocrație. O luptă care încă se dă într-o lume care a părăsit totalitarismele prin jocuri politice și militare suspecte, dar în care noile structuri de putere se înscăunaseră fără lustrație.

 

Primele succese au fost înregistrate în anii 2005 și 2008, când România elaborează, prin comisii prezidențiale și participări științifice notabile, Raportul pe Holocaust și, respectiv, Raportul de Condamnare a Comunismului. Puținii scriitori curajoși fuseseră, de fapt, cei care se sacrificaseră.

 

*

 

Imre Kertesz constata că: „Farmecul deosebit al cărților lui Norman Manea stă în discernământul acestuia, în dezvăluirea, aproape cu puterea unei mărturisiri, a felului în care marginalizarea, permanentul refugiu, lipsa de patrie devin forme naturale pentru omul epocii noastre“.

 

Opera lui Norman Manea este într-adevăr rodul unei permanente trăiri a stării de prigoană, dar și de fidelitate pentru rezolvarea conflictelor născute din contradicțiile rapide și accelerate ale modernității. Norman Manea rămâne atât un portretist al țării natale din perioadele ei tulburi, cât și un vizionar al șanselor de reparație și de reconstrucție. Bunul român se întâlnește fericit cu cetățeanul lumii.

 

În lucrarea colectivă Le Grand Tour – Autoportrait de l’Europe par ses écrivains, de Olivier Guez, Norman Manea prezintă – de data aceasta mai detașat – și aproape teoretizând didactic, o Bucovină în care temele care polarizaseră cândva critica (teme ca naționalismul românesc radical și managementul trecutului și al traumelor istorice: Holocaust, Gulag etc.) apar în tonalități mult estompate. Din teme tragice și vii ce afectaseră însăși existența autorului, ele au devenit acum istorie. Bucovina, ca placentă a literaturii române, și Cernăuțiul, ca Ierusalim cultural, dar și primejdia de a nu reacționa în fața ascensiunii extremismului xenofob și a doctrinelor radicale: toate acestea devin, în eseul lui Norman Manea din volumul colectiv, semnale de alarmă în privința lumii de azi, confruntată, din nou, cu aceleași amenințări.

 

*

 

Norman Manea a rămas mereu în dialog cu România natală și cu limba română. Exilul său este, după cum singur recunoaște, o traumă și un privilegiu, în același timp. A adus Bucovinei natale mult bine și nenumărate daruri. Dar actuala galerie de intelectuali și de lideri ai zonei nu s-a ridicat la nivelul de conștiință și de stil al personalității unui fiu genial al locului. Probabil, reîntâlnirea gânditorului și scriitorului Norman Manea cu inima locurilor natale se va produce în generația următoare – generația altor exilați alungați de acasă, la fel ca marele scriitor sucevean –, și care va reveni la vatră după ce a rătăcit întristată prin lume. Abia acea generație va ști să prețuiască faptul că unul dintre cei mai importanți și autentici scriitori ai României propus candidat la Premiul Nobel pentru Literatură, s-a născut în Bucovina, la Suceava, și a dus în lume un mesaj umanist și o operă excepțională.

 

 

 

https://romanialiterara.com/2023/08/amintiri-despre-norman-manea/

 

 

///////////////////////////////////

 

 

 

(Cozile komuniste devin globaliste…)Cozile fizice „se transformă în cozi online”

 

 

 

Articol de Iulian Olescu

Cozile de la ghişeele autorităţilor fiscale au fost înlocuite în ultima perioadă cu statul la coadă online pentru că sistemele ANAF se blochează.

 

 

Apariția și frecvența însemnată a cozilor online au fost reclamate de reprezentanţi ai mediului de afaceri participanţi la o dezbatere de specialitate pe tema adaptării companiilor şi antreprenorilor la digitalizarea raportărilor fiscale.În cadrul discuţiilor, omul de afaceri Dan Schwartz a afirmat că recentele schimbări legislative în domeniu nu au făcut decât să birocratizeze spaţiul virtual şi să îngreuneze activitatea companiilor.El a amintit de creşterea semnificativă a numărului de firme care au devenit inactive prima parte a lui 2024, faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut.

 

Dan Schwartz: Numărul mare de mici întreprinderi care fie şi-au suspendat activitatea, fie şi-au încheiat activitatea de la începutul anului, neputând face faţă noilor modificări, noilor costuri pe care conformarea fiscală le impune este evident faptul că scopul iniţial care constă în diminuarea evaziunii fiscale în uşurarea sarcinii contribuabililor de a se conforma voluntar pe de o parte şi în uşurarea muncii ANAF de verificare şi de identificare a zonelor de evaziune fiscală pe de altă parte se pierde undeva în noianul de hăţişuri birocratice generate de noua formă de birocraţie, birocraţia digitală, aşa cum am reuşit să o creăm.Conform cifrelor publicate recent de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, în primele cinci luni din 2024, peste 9.000 de firme şi-au suspendat activitatea, ceea ce reprezintă o creştere cu mai bine de 31% faţă de perioada similară a anului trecut.

 

 

https://www.romania-actualitati.ro/stiri/economie/cozile-fizice-se-transforma-in-cozi-online-id196255.html

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

(Cum ne batem joc si de cei care n-au plecat din tara…) În stațiunea tineretului costă mai mult ca la Nisa? Apa de 16 lei de la Costinești, în atenția șefului din cadru ANPC

 

 

de Ana Vlad

 

 

Directorul general Direcţia Generală Control şi Supraveghere Piaţă şi Armonizare Europeană în cadrul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor (ANPC), Paul Anghel, a publicat pe pagina de Facebook în care vorbeşte despre ”lungul drum” al unei sticle de apă plată de la 2,5 lei într-un supermarket, la 16 lei la Costineşti. Paul Anghel mai spune și că la Nisa într-un supermarket o apă de 1,5l costă aproximativ 0,58 euro, adică undeva la 2,9 lei.

 

Este drept că pe internet au fost turișți care s-au plâns de prețurile destul de piperate din anumite zone ale litoralului românesc.

 

”Lungul drum al unei banale sticle de apă plată de la aproximativ 2,5 lei într-un supermarket la 16 lei în Costinesti(stațiunea tineretului).

 

La Nisa într-un supermarket o apă de 1,5l costă aproximativ 0,58 euro~ 2,9 lei….

 

Dacă Costinestiul ar fi arătat ca Nisa…..spunea un clasic în viața.

 

@urmăritori”, a fost postarea publicată de Paul Anghel pe contul de Facebook.

 

Comentariile la postare nu au întârziat să apară și iată câteva exemple:”În Grecia la restaurant o apă la 1 litru costă 2 euro; o apă la 0.5 litri pe plajă costă 0.5 euro…de ce? Pentru că au reglementate prețurile astea. Știu că în alte postări promovați litoralul românesc, cu care personal nu am nimic, însă prețurile, calitatea serviciilor și a apei mării lasă de dorit și de aceea, în continuare foarte mulți români aleg să își facă vacanțele pe litoralul țărilor vecine și nu numai.”

 

”De aceea renunță tot mai mulți români să facă concedii la noi, și aleg alte țări … Servicii de calitate proastă și prețuri de lux …”

 

” Bună ziua. La ce ajuta postarea dvs? Știm și noi cât costa ca peste tot preturile au luat-o razna rău de tot! Veniți cu masuri pt combaterea nesimțirii și dorinței de inavutire ai acestor smecherasi”La această ultimă postare directorul general din cadru ANPC, Paul Anghel, a răspuns: ”… nu se poate interveni în politica de preț a operatorului economic doar ca adaos de 1000% descurajează turistul român și îl redirecționează către alte zări.Avem o țară minunată zic să nu ne forțăm norocul, cu greu vor putea fi întorși consumatorii nemulțumiți

 

Citiți, de asemenea, pe anchetaonline.ro:

 

https://anchetaonline.ro/statiunea-tineretului-costa-mult-nisa-16-costinesti-atentia-sefului-cadru-anpc-177226/

 

 

////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Budapesta a devenit un cuib special al spionajului militar rusesc. UDMR, coloana a cincea a Rusiei în Guvernul României

 

La sfârșitul lunii noiembrie, la un punct de control al trecerii frontierei ucrainene-maghiare, forțele speciale ucrainene au arestat un presupus agent rus chiar în momentul în care acesta încerca să treacă granița de stat……

Det. aici

 

https://anchetatorii.ro/2022/12/04/budapesta-a-devenit-un-cuib-special-al-spionajului-militar-rusesc-udmr-coloana-a-cincea-a-rusiei-in-guvernul-romaniei/

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

Alina Niță, corupția de la RAR și conductele de bani negri către PSD prin intermediul lui Bogdan Mîndrescu

 

 

 

Corupția de la Registrul Auto Român atinge cote nebănuite de când instituția a intrat pe mâna Alinei Niță, a domnului Radian Tufă și a domnului Bogdan Mîndrescu din postura de șef al Consiliului de Administrație al RAR. Cei trei sunt implicați în deturnări de fonduri și acțiuni ce se pot încadra la grup infracțional organizat. Conductele de bani negri duc către Partidul Social Democrat, Mîndrescu fiind mâna dreaptă a ministrului Transporturilor, Sorin Grindeanu. Un alt personaj care îi oferă protecție lui Bogdan Mîndrescu este președintele Consiliului Județean Prahova, Iulian Dumitrecu de la PNL.

 

Registrul Auto Român filiala Constanța a avut un contract de închiriere cu Primăria Constanța, pentru care se achita suma de 6500 de euro. Odată cu venirea în funcție a primarului Vergil Chițac de la PNL, acesta a adus la cunoștință reprezentanților RAR de la București că mai pot funcționa în locația respectivă până în anul 2023.Registrul Auto Român condus de Alina Niță a cerut rezilierea contractului înainte de termen cu Primăria Constanța. Apoi, Alina Niță a cerut un teren pentru construcția unui nou sediu RAR, iar Primăria Constanța a oferit un teren cu o chirie lunară de aproximativ 7000 de euro. Între timp, fostul șef al Consiliului de Administrație al Registrului Auto Român, Coiciu Dumitru, a intervenit pe lângă Alina Niță, pentru a anula înțelegerea cu Primăria Constanța.Coiciu Dumitru președinte al Consiliului de Administrație al Registrului Auto Român – declarație de avere…

 

Det. Aici

 

https://anchetatorii.ro/2022/12/18/carmen-vranceanu-un-procuror-diicot-scapat-de-sub-control-dosare-la-comanda-si-afacerile-familiei/

 

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

La 33 de ani de la Revoluție avem ”un singur vinovat” necondamnat, Ion Iliescu

 

La 33 de ani de la Revoluție (lovitura de stat), România încă orbecăie după adevăr. Statul Român postdecembrist a fost construit de Frontul Salvării Naționale pe crimele de la Revoluția din Decembrie 1989, un stat ce a decăzut moral la examenul de capacitate în fața Europei și în fața marilor puteri. Nimeni nu înțelege astăzi de ce avem un stat eșuat, cum a spus președintele Klaus Iohannis.România a ajuns un stat eșuat pentru că nu și-a făcut temele în privința aflării adevărului în Dosarele Revoluției, Dosarul Mineriadei și mai nou tentativa de lovitură de stat de pe 10 august 2018.

 

 

„Ferește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă feresc singur.”

În plus, nimeni nu înțelege că România a rămas după întâlnirea de la Malta(2/3 decembrie 1989) dintre George Bush (senior) și Mihail Gorbaciov, arondată în curtea Kremlinului. De asta Schengen pauză, de asta Visa Waiver pauză, de asta migrație ca în Siria și Ucraina, de asta colonie de consum, de asta OMV = GAZPROM, de asta… de asta…

 

 

George Bush (junior) îi spunea în 2004 președintelui Traian Băsescu că prima sa vizită oficială trebuie să fie la Moscova, iar Bucureștiul trebuie să devină o punte între Kremlin și Washington. Traian Băsescu nu a înțeles acest lucru, iar la prima sa vizită în SUA la o petrecere cu românii de peste Ocean  îi arunca sudalme lui Vladimir Putin. Un alt lucru pe care politicienii români nu îl înțeleg este diplomația.

 

În diplomație trebuie să vorbești puțin și să îți respecți adversarii. De asta avem marionete la putere și marionete în opoziție. Suntem forțați mereu să alegem dintre cei proști pe cei mai puțin proști.

 

 

Dosarele Revoluției sunt o rușine națională

Toată ancheta penală a fost coordonată pentru a-l scoate pe Ion Iliescu vinovat. Fostul premier, Petre Roman, a avut grijă să toarne tot la Parchet pentru a fi scos de sub urmărire penală, având în vedere că se dorește scoaterea lui Ion Iliescu ca principal vinovat, susțin surse apropiate anchetei. Vorbim despre o mascaradă și o să avem o mascaradă de proces la fel ca în cazul judecării lui Ion Antonescu și a cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu. O decizie impusă de afară, la fel ca și în cazul asasinării celor doi șefi de stat. Acum 10 ani am scris acest mesaj la Universitate: ”Iliescu, criminal necondamnat!”. Nu s-a schimbat nimic.

 

 

2012

Planul Nistru pentru înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu de la putere

 

URSS nu a invadat România, dar nu a renunţat la încercarea de a-l detrona pe Nicolae Ceauşescu printr-o intervenţie militară. La ordinul lui Brejnev, serviciile secrete au elaborat încă din iulie 1969 operaţiunea „Nistru“ („Dnestr“). Aceasta viza aducerea la conducerea României a unui membru PCR loial URSS.

 

Colonelul în rezervă Ioan Rusan, fost şef al Compartimentului anti-STASI din UM 0110, dezvăluia, într-un interviu acordat istoricului Alex Mihai Stoenescu, că ştia la ce să se aştepte. „Ruşii voiau să ne termine. Vă explic. În 1968, când au intrat ruşii în Cehoslovacia, i-au luat pe toţi ofiţerii de la UM 0110 al lor, serviciul cehoslovac anti-KGB, i-au pus cu faţa la fişete şi i-au împuşcat în ceafă. Asta ne aştepta şi pe noi, că noi aveam toată schema de spionaj sovietică din România şi le ştiam reţelele. Ei nu puteau supravieţui cu reţelele în România democratică infiltrate în viaţa politică, în stat şi noi să ştim cine sunt. Au găsit fişetele goale. Aşa am scăpat. (…) Dosarele noastre conţineau probe asupra legăturilor cu spionajul sovietic, asta era problema, nu numele spionilor români, cât legăturile lor cu spionii sovietici, cu nume, funcţii, asta îi interesa cel mai mult“.

 

Ion Iliescu este vinovat pentru coordonarea planului Nistru creat de URSS în anul 1969 după ce România s-a opus invadării Cehoslovaciei, dar nu Ion Iliescu a avut mâna pe trăgaci. Statul Român postdecembrist nu vrea să ne spună cine ne-a ucis frații, părinții și bunicii la Revoluție. În acest dosar al Revoluției, criminalii sunt trecuți la anexe în loc să fie trecuți în rechizitoriu, pentru a fi trași la răspundere pentru crimele comise.

 

 

Sunt urmăriți penal pentru infracțiuni contra umanității doar trei inculpați: Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și generalul Iosif Rus.

 

Prin rechizitoriul Secției Parchetelor militare din 29 iulie 2022, în dosarul penal privind Revoluția din decembrie 1989, s-a dispus trimiterea în judecată pentru infracțiuni contra umanității a următorilor:

 

Ion Iliescu – fost președinte al României

 

Gelu Voican Voiculescu – fost viceprim-ministru al Guvernului României

 

Iosif Rus – general (rtr.) – fost șef al Aviației Militare

 

În intervalul 22 decembrie, orele 16.00 și 30 decembrie 1989 au survenit 857 decese, 2382 răniri de persoane, 585 privări grave de libertate cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional şi 409 cazuri de suferinţe mari.

 

Acuzele aduse inculpaților

Ion Iliescu, în calitate de şef de stat şi de guvern, preşedinte al CFSN şi al Consiliului Militar Superior, cu intenţie, urmărind obținerea legitimității populare, menținerea și consolidarea puterii politice deținute începând cu ziua de 22 decembrie 1989, orele 16.00, a indus în eroare opinia publică în mod constant, repetat, sistematic, prin apariţiile sale televizate şi emiterea de comunicate (mecanism de exercitare a puterii de stat) şi şi-a asumat, în intervalul 22-30 decembrie 1989, operațiunea sistematică de inducere în eroare a opiniei publice exercitată de cadrele militare cu funcții de conducere ale MApN.

 

 

Aceste fapte au avut drept consecințe generarea și amplificarea psihozei generalizate a terorismului, psihoză cauzatoare de numeroase situaţii de foc fratricid generalizat și astfel, în intervalul 22-30 decembrie 1989 au survenit 857 decese, 2382 răniri de persoane, 585 privări grave de libertate cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional şi 409 cazuri de suferinţe mari.

 

Gelu Voican Voiculescu, în calitate de factor decizional politico-militar al CFSN (organism care și-a subordonat Consiliul Militar Superior), cu intenţie, urmărind menținerea și consolidarea puterii politice obținute, dar și legitimarea în fața opiniei publice, începând cu ziua de 22 decembrie 1989, orele 16.00, a indus în eroare opinia publică în mod sistematic prin apariţiile sale televizate şi emiterea de comunicate (mecanism de exercitare a puterii de stat) şi şi-a asumat, în intervalul 22 – 30 decembrie 1989, operațiunea sistematică de inducere în eroare a opiniei publice exercitată de cadrele militare cu funcții de conducere ale MApN.

 

Generalul (rtr) Iosif Rus, în calitate de comandant al Aviaţiei Militare, cu intenţie, în intervalul 22 decembrie, orele 16.00 – 30 decembrie 1989, a exercitat prin ordinele sale militare, date în mod sistematic, operațiunea de inducere în eroare a opiniei publice.

 

 

https://anchetatorii.ro/2022/12/22/la-33-de-ani-de-la-revolutie-avem-un-singur-vinovat-necondamnat-ion-iliescu/

 

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

 

Sidex Galați, perla siderurgiei românești a fost jefuită și distrusă de oamenii PSD și PNL

 

Sidex Galați, perla siderurgiei românești a fost jefuită și distrusă pas cu pas de mafia de partid și de stat. În urmă cu 64 de ani, la 8 iulie 1960, decretul Consiliului de Miniştri nr. 924 din era comunistă legifera construirea Combinatului Siderurgic la Galaţi. Construcția combinatului a avut loc împotriva dorințelor Uniunii Sovietice al carui lider, Nikita Hrușciov, sprijinit de Cehoslovacia și RDG, state mai puternic industrializate decât România, dorea ca partea sudică a CAER-ului să se axeze mai mult pe agricultură. Refuzul Uniunii Sovietice de a finanța acest proiect a determinat România să caute finanțare în Occident.

 

Nicolae Ceaușescu, a tăiat panglica inaugurală a combinatului în septembrie 1966. Producția a început în iulie 1968 când componentele necesare producerii de oțel au fost montate și a rezultat primul oțel produs la Oțelăria Nr. 1. Activitatea a crescut într-un ritm constant, în 1972 combinatul având 40.000 de angajați – peste 50.000 per total, incluzând și unitățile industriale din vecinătate. Un studiu din 2011 arăta că două treimi din populația Galațiului a lucrat sau obișnuia să lucreze în combinat sau în fabricile asociate acestuia. Conform înregistrărilor oficiale, maximul de producție a fost atins în 1988, cu 8,2 milioane tone oțel în valoare de 7,2 miliarde $ (banii vremii).

 

În anii 70, Galaţiul fabrica 70% din producţia naţională de oţel şi exporta pe tot globul. Combinatul Siderurgic de la Galaţi a fost pe locul şase în lume la producţia de tablă groasă.

 

Declinul începe sub Guvernul Petre Roman, care transformă combinatul în societatea comercială Sidex SA şi îl lasă să se descurce singur.

 

Este momentul în care începe jaful pe care l-ar fi supravegheat chiar directorii combinatului. Sub pretextul că n-ar fi în stare să-şi vândă singur produsele, directorii aduc la Sidex, cu acte în regulă, firme căpuşă – intermediari care vând oţelul în străinătate, în schimbul unui comision. Ca să faci afaceri la Sidex, trebuia să ai relaţii sus-puse.

 

 

1400 de firme căpuşă se îmbogăţeau de pe urma combinatului în perioada 2000-2001 în perioada guvernarii Năstase.

 

Cele mai păguboase afaceri au fost derulate de combinat în perioada 1997 – 2000, cu firma Sidex International.

 

Societatea era o casă de comerţ creată la Londra, cu scopul declarat de a ajuta combinatul, însă în realitate îl jefuia fără scrupule.

 

Firma îi furniza materii prime şi îi vindea produsele în străinătate, în schimbul unui comision.

 

Directorii Sidex International au fost cel care aveau să devină cuscrul preşedintelui Traian Băsescu, Gheorghe Ionescu, zis Bebe, şi amicul său Dan Drăgoi, mâna dreaptă a generalului Victor Stănculescu. Fiul lui Dan Drăgoi a fost, pentru o scurtă perioadă, ministru al Finanţelor şi fost consilier prezidenţial pentru mediul de afaceri în mandatul gunoiului Băsescu Traian.

 

Dan Drăgoi a fost secretar de stat în guvernele Roman şi Stolojan, apoi a intrat în grupul apropiaţilor lui Adrian Videanu. Mafioata Liliana Mincă, fostă şefă a Loteriei Romane, a fost în trecut asistenta generalului Victor Stanculescu, cel care a controlat Balli pe perioada colaborării cu Sidex Galaţi

 

 

În 1999, după afacerea cu Sidex International, combinatul devine cea mai mare gaură neagră la bugetul statului, cu 3 miliarde de dolari datorii istorice şi pierderi.

 

Statul român îl impovărează şi mai tare: Banditul Mugur Isărescu împrumută Sidex la o dobândă gigant prin intermediul BNR

În anul 2000 Sidex Galaţi aproape că moare cu zile.

 

În ciuda pierderilor, în 2001 Sidex Galaţi avea 27.000 de angajati, exporta jumătate din producţie, realiza 5% din PIB României şi influenţa încă un sfert din acesta.

 

Guvernul Adrian Năstase decide să vândă combinatul pentru că prăbusirea lui ar fi însemnat prăbuşirea întregii economii româneşti. 77 de milioane de dolari ar fi trebuit să încaseze, în 2001 mafiotul Nastase Adrian și KGB-istul criminal Ion Iliescu, pentru cel mai mare combinat siderurgic construit vreodată în România – suma ar fi însemnat numai 10 la sută din fierul vechi pe care îl ascundea Sidex Galaţi în măruntaiele sale. Era și o glumă în acei ani: Luis Figo a fost cumpărat cu o sumă mai mare de Real Madrid decât combinatul Sidex Galați de indienii lui Năstase și Iliescu.

 

 

Calculele arată că, de fapt, guvernul Adrian Năstase, sub semnătura lui Ovidiu Muşetescu, şef AVAS, nu a vândut combinatul, ci l-a făcut cadou.

 

Seria cadourilor începută de Cabinetul Năstase continuă cu guvernul Tăriceanu

În 2007 statul îi oferă suma de 24 de milioane de dolari, ca decont pentru banii pierduţi de investitor în vechiul proces cu Sidex International. La vremea aceea, secretar de stat în Ministerul de Finanţe era Bogdan Drăgoi, fiul directorului Sidex International, Dan Drăgoi.

 

În primul an după privatizare, 2002, combinatul face profit de peste 60 de milioane de dolari. A ajuns la această realizare fără retehnologizare. Dar a renunţat la intermediari.

 

Din anul 2008, însă, în ciuda investiţiilor, combinatul intră în picaj din cauza crizei şi a preţului mare al energiei. Pierde pieţe, scade producţia de otel, îngheaţă salariile, închide Uzina Cocso-Chimica şi trimite acasă 4.500 de oameni. Arcelor Mittal începe să câştige bani din certificate de emisii poluante, în dezavantajul combinatului. Închide secţii, o cocserie şi două furnale, şi primeşte la schimb, gratuit, certificate de dioxid de de carbon, pe care le vinde apoi în străinătate

 

Furnalul 5 este singurul care a mai rămas în picioare din cele 6 care au fost construite în Combinatul din Galaţi. Restul au fost tăiate la fier vechi sau în acest moment sunt nefuncţionale. Indienii aduși de Năstase și Băsescu în România au furat tot ce se mai putea fura de la Combinatul Siderurgic din Galați. Mai nou se vorbește că și George Soros ar avea acțiuni la combinate, iar bineînțeles interesale sunt aceleași ca și ale jefuitorilor din România, Marea Britanie și India.

 

Odată cu căderea combinatului se prăbuşeşte şi unul dintre cele mai mari oraşe ale ţării.

 

În momentul actual, Sidexul se îndreaptă spre o singură direcţie: decesul. Rețeta de succes a mafiei de partid și de stat, a PSD și PNL.

 

 

 

Andrei Marin

Andrei Marin a absolvit Facultatea de Științe Politice în 2009, unde și-a dezvoltat interesul pentru problemele sociale și politice. În căutarea de a aduce informații de calitate către public, a urmat o pasiune veche și a finalizat studiile în Jurnalism în 2010. Cu o viziune clară asupra responsabilității jurnalistice și a nevoii de a dezvălui adevărul, scrie pentru Anchetatorii.ro din 2010.

 

 

 

https://anchetatorii.ro/2024/05/26/sidex-galati-perla-siderurgiei-romanesti-a-fost-jefuita-si-distrusa-de-oamenii-psd-si-pnl/

 

 

 

 

 

///////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Cele mai importante declarații despre tentativa de asasinare a lui Trump

 

 

DAN DARIE

 

„Iată ce efecte nefaste are diversitatea promovată de administrația lui Joe Biden: ajung toți incapabilii în posturi-cheie! Dacă eram eu președinte vă promit că muream sigur!“ – Donald Trump

 

„Donald Trump a fost victima unei tentative reale de asasinat. Vă spun din experiență, și eu m-am sinucis o dată“ – Adrian Năstase, fost deținut de drept comun.

 

„E ultima dată cînd angajez un idiot care dădea găuri în urechi să se dea drept atentator!“ – un băiat la costum și cu ochelari de soare, nu contează cine, a promis că nu e de la NSA

 

„Dacă panourile alea stupide cu «Un ostaș în slujba țării» nu sînt de ajuns, va trebui să angajez pe cineva să tragă în mine cu izmene și gamele?“ – Nicolae Ciucă al nostru, oricît ne jignește această asociere.

 

„Sînt sigur că, după mostra de bun-simț și empatie pentru soarta românilor obișnuiți, nici măcar un șofer n-ar vrea să tragă în mine cu permisul suspendat în mod abuziv. Mai ales că eu nu sînt moldovean, eu sînt din Buzău“ – Marcel Ciolacu, candidat care n-a tras nici măcar un bilet la Bac

 

„Dacă tot au trecut cinci zile de la eveniment, cred că e timpul pentru o reacție rapidă. Deci să mi se facă plinul la avionul de fițe și de-aici oricum nu mai urmărește nimeni, pentru că e clar că iar plec în vacanță ca ultimul nesimțit“ – Klaus Iohannis, președinte util ca țîțele pe taur

 

„În urmă cercetărilor, organele s-au autosesizat și s-a deschis dosar penal pentru tentativă de omor pentru lunetistul care l-a ucis pe atentator“ – agent Ștefănescu de la Poliția Basmelor

 

„Dragii mei, dacă mai insistați că Trump a scăpat datorită intervenției divine, vă rog să scoateți din Biblie «Și L-a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa»“ – Dumnezeu

 

„În mod clar a fost atentat. Așa cum și asupra slovacului ăluia de Fico a fost atentat. Așa cum și asupra lui literalmente Hitler a fost atentat cînd a fost incendiat Reichstag-ul. Vedeți cum întotdeauna niște păduchi nemernici amenință democrația? Și cînd spun asta mă refer exclusiv la atentatori, nu cumva să înțelegeți altceva“ – alegător care jură că nu e ironic

 

 

https://www.catavencii.ro/cele-mai-importante-declaratii-despre-tentativa-de-asasinare-a-lui-trump/

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Din Ciolac în puț

 

 

CAŢAVENCII

 

Cu toate că n-are vreun doctorat, nici măcar unul la modă, pe model copy/paste, Ciolacu pare să fi învățat niscaiva științe politice, de pe la cei din preajmă-i. Bașca, a și înțeles foarte bine că partidele de la noi au un mare apetit în a-și devora foștii lideri. La fel cum a înțeles că, de la poziția de forță de astăzi, cînd are toate sforile în partid și Guvern, și pînă la statutul de fost nu sînt decît doi pași, tocmai bătuți în cuie pentru 24 noiembrie și 8 decembrie.După ce nu i-a ieșit pasiența cu alegerile în septembrie, cînd încă ar mai fi existat un cod roșu de creșteri de pensii, plus micul val de la locale, marea problemă a lui Ciolacu e să găsească un exit care să îi asigure și un exist.

 

Congresul din august ar trebui, oficial, să aleagă o nouă conducere a PSD și un candidat la președinție. În fapt, e vorba de o validare a actualei conduceri. Cît despre partea cu desemnarea, singura în coadă de pește, ea are oficial trei variante: candidat Ciolacu, candidat independent sau un alt candidat PSD. Chestia cu independentul a fost pusă așa, mai mult la mișto, căci s-a văzut cît de bine a mers treaba la Capitală. Asta chiar dacă, în anumite medii, se flutura o variantă care să împace și capra și varza, anume un independent pe care să-l susțină atît PNL, cît și PSD, altul decît Geoană, anume Nicușor Dan. Însă asta a fost mai degrabă fluturată pentru a-i duce pe cei mai mulți dintre pesediști la faza de Băi, mai bine pierdem cu oricare al nostru decît să-l susținem pe Nicușor.Prin urmare, Marcel pare dispus să joace o carte din gama te iubesc, dar nu pe tine și să se sacrifice, dar nu pe el. Și cine e numai bun de sacrificat? Grindeanu! Omul n-are nici o problemă să candideze și să piardă, cu condiția să-și păstreze poziția și influența în PSD. În felul ăsta, PSD are candidat propriu, unul care are șanse reale să nu intre în turul 2. Acolo unde, apoi, partidul poate să-l susțină discret pe Geoană, contra oricui, fie că e vorba de Simion, fie de Ciucă. Sau, de ce nu, Șoșoacă?! Unde mai pui că, dacă vor merge pe varianta asta, vor putea și să facă în așa fel încît să ajute pe unul dintre cei doi extremiști, Simion sau Șoșoacă, să ajungă în turul 2.Pentru că asta e, de fapt, marea dilemă a celor din PSD: cum să facă să pună pe cineva care să nu intre în turul 2, în condițiile în care toate calculele zic că acolo intră sigur, și mai zic că tot sigur vor și pierde. Bașca, chiar și un Geoană, asumat deschis de PSD, ar avea probleme mult mai mari decît în poziția asta de sanchi independent. Or, varianta asta pare și un fel de șah dat celor din PNL. Pentru că e mai bine să nu joci deloc decît să joci în turul 2, cu toate armele, contra unuia care va fi viitorul președinte. Or, cu un Grindeanu de umplutură, PSD își păstrează măcar stabilitatea la nivel de partid și se asigură și că unul cu suflet social-democrat ajunge președinte. În timp ce PNL va trebui să-și recicleze întreaga conducere, cu panouri cu tot.

 

 

https://www.catavencii.ro/din-ciolac-in-put/

 

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

(Praf in ochi…)Nicolae Văcăroiu: Aproape 70% din privatizări au fost un eșec SOCIAL

 

Profit.ro

 

Aproape 70% din privatizări au fost un eșec, iar una dintre cauze a fost pierderea de către Curtea de Conturi a dreptului de a controla procedurile prin care Fondul Proprietății de Stat derula procesul de privatizare, susține fostul premier Nicolae Văcăroiu și fost președinte al instituției în perioada 2008 – 2017.  

Det. aici

https://www.profit.ro/stiri/social/nicolae-vacaroiu-aproape-70-din-privatizari-au-fost-un-esec-20853309

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

(Dupa ce a ajutat din greu la privati-hotia tarii,tot prea tarziu dezvaluie si…) Nicolae Vacaroiu, presedintele Curtii de Conturi: In 10 ani, bugetul a fost pagubit de peste 2 miliarde de euro

 

 

Bugetul public din Romania a fost fraudat in ultimii zece ani de 2,1 miliarde de euro, a declarat vineri la Europa FM

Nicolae Vacaroiu a explicat ca de vina sunt coruptia, neglijenta in serviciu si schimbarea permanenta a legislatiei.

 

Nicolae Vacaroiu spune ca cele mai multe prejudicii sunt comise cu buna stiinta chiar la nivel guvernamental.

 

 

De exemplu, numai in 2014, Guvernul, condus de Victor Ponta, a luat de la bugetul de investitii 2 miliarde de lei. Banii au fost transferati la fondul de rezerva al Guvernului si impartiti nejustificat primariilor si consiliilor judetene prin ordonante de urgenta. Odata ajunsi la autoritatile locale, banii s-au risipit.

 

Inspectorii Curtii de Conturi au constatat ca, in 2014, Ministerul Dezvoltarii Regionale si Administratiei Publice, condus atunci de Liviu Dragnea, a facut plati de aproape un milion de lei pentru finantarea unor lucrari, desi ele se pe terenuri aflate in litigiu si nu au putut obtine autorizatiile necesare. Toate aceste obiective au ramas abandonate, precizeaza Curtea de Conturi.

 

Citeste tot articolul si vezi interviul pe Europa FM

 

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Tatuatorul de la Auschwitz (Rezumat)

 

 

În aprilie 1942, Lale, un tânăr de 25 de ani, călătorea prin Europa într-un tren, înghesuit într-un vagon de vite împreună cu alți bărbați evrei.

 

Nimeni nu știa încotro se îndreaptă.

 

Familia lui Lale era din Krompachy, Slovacia, iar când a aflat că naziștii forțau familiile evreiești să dea guvernului un copil mai mare de 18 ani, s-a oferit voluntar.

 

Germanii pretindeau că îl vor pune la muncă, dar când s-a prezentat pentru serviciu, nu știa ce va face, motiv pentru care acum era îmbrăcat în costum, dorind să arate bine indiferent de natura muncii sale.

 

Dar după zile întregi petrecute în tren fără mâncare, și-a dat seama că noul său loc de muncă nu va necesita un costum.

 

Când trenul ajunge la destinație, ofițerii SS îi forțează pe pasageri să coboare și le dau ordine.

 

Lale urmează instrucțiunile în timp ce naziștii folosesc patul puștilor pentru a lovi pe oricine nu îi ascultă.

 

Apoi, este condus împreună cu ceilalți într-o clădire, unde se aliniază pentru a aștepta să li se tatueze numere de identificare pe brațe.

 

În timpul acestui proces, află că a ajuns la Auschwitz, unde va fi pus la muncă.

 

După ce primesc tatuajele, prizonierii sunt instruiți să se dezbrace și să intre într-un mare duș comun.

 

Ulterior, descoperă că hainele lor au fost înlocuite cu uniforme de prizonieri cu dungi, pe care Lale le îmbracă înainte ca naziștii să-i radă capul.

 

Apoi este escortat la un loc apropiat numit Birkenau, aflat la câțiva kilometri de zona principală a Auschwitz-ului.

 

Este repartizat la Blocul 7, o clădire plină de paturi supraetajate, fiecare ocupat de doi până la patru prizonieri.

 

Lale și un bărbat pe nume Aron, pe care l-a întâlnit în tren, împart un pat cu alți doi și petrec noaptea așteptând dimineața, când vor primi în sfârșit mâncare.

 

În mijlocul nopții, Lale iese afară să urineze, ușurat să vadă că există un șanț pentru nevoile prizonierilor.

 

Pe măsură ce se apropie, observă trei prizonieri așezați deasupra șanțului și vorbind în șoaptă, dar înainte să se apropie prea mult, vede doi ofițeri SS apropiindu-se.

 

Fără avertisment, aceștia împușcă cei trei prizonieri și apoi pleacă nonșalant.

 

Devastat, Lale își jură că va supraviețui Auschwitz-ului cu orice preț.

 

În dimineața următoare, prizonierii primesc cupe cu supă slabă.

 

În timp ce se străduiesc să o mănânce, Lale glumește despre gust cu Aron, consolidându-și astfel prietenia.

 

Apoi, ei fac cunoștință cu kapo-ul lor, care le explică că el este șeful lor.

 

Kapo-ul îl repartizează pe Lale să lucreze pe acoperișul unei clădiri pe jumătate construite, așa că urcă pe o scară și întâlnește doi ruși.

 

Din fericire, Lale vorbește mai multe limbi, așa că poate comunica cu acești bărbați, care îi spun cea mai bună modalitate de a-și desfășura noul job.

 

Ei îi oferă, de asemenea, informații importante despre viața în Auschwitz, explicând structurile de putere care funcționează în lagăr.

 

După ce a fost martor la o altă crimă îngrozitoare într-o zi, Lale leșină, iar mai târziu se dovedește că a contractat tifos.

 

Când se trezește, descoperă că a fost inconștient timp de zile.

 

Un bătrân care se prezintă ca Pepan îl îngrijește și îl ajută să iasă afară pentru aer proaspăt.

 

Pepan este Tätowierer-ul, prizonierul care tatuează noii veniți.

 

El explică că un grup de prizonieri din Blocul 7 s-au ocupat de îngrijirea lui Lale noaptea, iar Pepan însuși l-a îngrijit pe parcursul zilei.

 

Apoi îi oferă lui Lale un post ca asistentul său, spunând că ar putea să-l ajute să tatueze prizonierii.

 

Lale ezită la început, neplăcându-i ideea de a marca oameni fără voia lor, dar Pepan spune că altcineva o va face dacă el nu o face.

 

Mai mult, cine va prelua acest rol probabil nu va fi la fel de empatic ca Lale.

 

Gândindu-se la acestea, Lale acceptă să lucreze ca asistentul lui Pepan.

 

Când Lale se întoarce la Blocul 7, află de la colegii săi de pat că Aron a fost ucis de kapo pentru că a încercat să-l protejeze.

 

Șocat, ascultă cum îi spun că au decis să continue să-l ajute pe el, pentru că Aron i-a inspirat cu ideea că „a salva unul este ca și cum ai salva lumea”.

 

Plângând, Lale le mulțumește și speră că într-o zi va putea să le răsplătească, deși știe că cel mai probabil nu va putea niciodată.

 

Lale lucrează cu Pepan, întâlnind ofițerii SS care supraveghează munca lor.

 

Într-o zi, el și Pepan sunt instruiți să reînnoiască tatuajele unui grup de prizoniere cărora li se estompară numerele.

 

Lale îi spune lui Pepan că nu poate face asta, deoarece a respectat întotdeauna femeile, dar Pepan insistă că nu are de ales.

 

În consecință, Lale își face treaba.

 

În timp ce tatuează una dintre prizoniere, observă că un bărbat îmbrăcat în halat alb merge pe linie și inspectează femeile.

 

Bărbatul ajunge în curând la femeia pe care Lale o tatuează și îi ține fața.

 

Simțind că femeia este pe cale să spună ceva, Lale îi strânge brațul și îi indică să rămână tăcută.

 

Ea urmează sfatul lui, iar după un moment, bărbatul în alb pleacă mai departe. „Bine făcut”, îi șoptește Lale, memorându-și numărul ei, privind-o în ochi și simțindu-i inima cum sare.

 

Nu mult timp după această întâlnire, Pepan dispare.

 

Oberscharführer Houstek—șeful lui Lale și unul dintre cei mai înalți ofițeri din Auschwitz—îl anunță că Lale este acum Tätowierer-ul.

 

Neputând să descifreze ce s-a întâmplat cu mentorul său, Lale acceptă această situație cât de bine poate și cere un asistent pentru a-l ajuta.

 

Ca urmare, Baretski, ofițerul desemnat să-l supravegheze pe Lale, îl prinde pe un bărbat pe nume Leon și îl forțează să devină asistentul tatuatorului.

 

În acea noapte, Lale află că acum are propria cameră într-un alt bloc și va primi rații suplimentare de mâncare, așa că începe să scoată afară porțiile sale extra și să le ducă colegilor săi prizonieri.

 

De asemenea, abordează un grup de muncitori îmbrăcați în haine civile și intră în conversație cu doi dintre ei, care îi explică că nu sunt prizonieri, ci muncitori locali care se întorc acasă în fiecare noapte.

 

Bărbații se numesc Victor și Yuri și îi dau lui Lale cârnați, pe care acesta îi taie și îi împarte cu mai mulți alți prizonieri.

 

Victor și Yuri sunt, de asemenea, de acord să-i aducă lui Lale alte bunuri, dar Lale le spune să nu-i dea nimic mai mult până când nu găsește o modalitate de a-i plăti.

 

În această perioadă, Lale încearcă să stabilească o legătură cu femeia care i-a accelerat bătăile inimii.

 

Ținând minte numărul ei, îl roagă pe Baretski – cu care a devenit oarecum prietenos – să-i dea acesteia un bilet.

 

Baretski nu ratează niciodată o ocazie de a-i reaminti lui Lale că îl poate ucide oricând dorește, dar acceptă să livreze biletul.

 

Femeia îi răspunde, spunându-i că numele ei este Gita.

 

Schimbând bilete în acest fel, ei aranjează să se întâlnească duminicile, când prizonierilor li se permite să se plimbe pe terenurile lagărului, și, deși Gita este timidă la prima lor întâlnire, este clar că amândoi au sentimente unul pentru celălalt.

 

De asemenea, în această perioadă, Lale stabilește un aranjament cu două femei al căror rol este să caute prin lucrurile foștilor prizonieri în căutare de obiecte de valoare.

 

Lale le dă acestor femei bucăți de cârnați de la Victor și Yuri, iar ele acceptă să-i aducă bijuterii și bani.

 

Astfel începe sistemul său de troc, oferindu-le lui Victor și Yuri pietre prețioase și bani în schimbul ciocolatei, cârnaților și altor alimente, pe care le distribuie în tot lagărul, asigurându-se că oferă destul Gitei și prietenelor sale.

 

La un moment dat, Gita se îmbolnăvește grav de tifos.

 

Îngrijorat, Lale îi plătește pe Victor și Yuri pentru a obține medicamente, pe care le dă prietenelor Gitei, Dana și Ivana, ce se ocupă de administrarea acestora.

 

În timp ce așteaptă să vadă dacă Gita se va recupera, Lale își dă seama cât de mult îi pasă de ea, în ciuda faptului că abia o cunoaște – la urma urmei, ea nici măcar nu vrea să-i spună numele de familie, nevrând să împărtășească aceste informații până când nu vor părăsi Auschwitz-ul.

În acest sens, Lale îi spune, când se recuperează, că într-o zi vor forma o familie și vor trăi liberi, sărutându-se și făcând dragoste ori de câte ori vor.

 

Și, deși Gita ezită să adopte optimismul lui, în cele din urmă ajunge să împărtășească această viziune asupra lumii.

 

Într-o zi, la muncă, Lale îi face un tatuaj unui bărbat enorm numit Jakub, care îi șoptește că este extrem de flămând.

 

Având o statură atât de mare, Jakub are nevoie de mai multă mâncare decât o persoană obișnuită, așa că Lale îi spune să se ascundă în apropiere în loc să meargă cu toți ceilalți la blocul lui.

 

La sfârșitul zilei, Lale îl duce pe Jakub înapoi în camera lui privată, îi dă mâncare și îl conduce acolo unde trebuie să fie, știind că a salvat posibil viața acestui bărbat, deoarece Jakub ar fi putut muri de foame dacă ar fi fost forțat să aștepte până a doua zi pentru a mânca.

 

Până la acest moment, Lale și Gita și-au consolidat relația.

 

Ei chiar reușesc să înceapă să facă sex, deoarece Lale îl mituiește pe kapo-ul Gitei pentru a le permite să petreacă timp singuri în blocul ei – o experiență care îl face pe Lale să se simtă mai puternic și mai hotărât să supraviețuiască.

 

Totuși, în această perioadă, intră în camera sa și descoperă că doi naziști au găsit ascunzătoarea lui de bijuterii și bani, pe care o ținea sub saltea.

 

Ofițerii îl duc la unul dintre blocurile de pedeapsă ale lagărului, unde prizonierii sunt torturați și adesea executați.

 

Aruncat într-o celulă, așteaptă până când ușa se deschide din nou, moment în care este surprins să-l vadă pe Jakub.

 

Jakub intră și explică că, din cauza staturii sale, naziștii l-au făcut tortionarul lagărului.

 

Treaba lui, spune el, este să-l facă pe Lale să mărturisească numele prizonierilor care l-au ajutat să introducă mărfuri de contrabandă.

 

Totuși, Jakub îi spune că, atunci când naziștii vor intra și vor asista la bătaie, Lale nu ar trebui să dea numele.

 

Jakub va încerca să fie blând cu el, dar spune că este pregătit să „ucidă un evreu pentru a salva zece alții”.

 

Când vine momentul, el îl bate și îl biciuiește pe Lale, dar face ca pedeapsa să pară mai rea decât este de fapt, întorcându-se eventual către ofițerii care observau și spunând că este sigur că Lale nu cunoaște numele persoanelor care l-au ajutat.

 

Spre marea surpriză a lui Lale, acest lucru duce la eliberarea sa și este întors la postul său anterior de tatuator.

 

Când circulă zvonuri că armata rusă avansează, ofițerii SS încep să se comporte nervos, distrugând rapid documentele lagărului.

 

În haos, Gita și multe alte prizoniere sunt grăbite prin porți în timpul unei furtuni de zăpadă.

 

Chiar înainte de a fi luată de val, ea îi strigă lui Lale că numele ei de familie este Furman.

 

Nu mult timp după aceea, Lale este pus într-un autobuz, în timp ce naziștii împușcă prizonierii la întâmplare și lagărul se scufundă în haos.

 

Apoi este dus la un nou lagăr de concentrare în Mauthausen…

 

Va reuși Lale să supraviețuiască în lagăr? Se va întâlni din nou cu Gita?

 

Aici află cum se termină povestea!

 

https://www.bookreviews.ro/tatuatorul-de-la-auschwitz-rezumat/

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Tara Westover – Învățare (Rezumat)

 

 

În inima rurală a statului Idaho, sub umbra unui munte cunoscut sub numele de Buck’s Peak, s-a desfășurat povestea lui Tara Westover.

 

Memoriile sale, intitulate “Învățare”, ne poartă pe un drum fluctuant de la aceste origini modeste, până în sălile prestigioase ale Universității Cambridge.

 

Povestea Tarei este una de luptă și triumf, în ciuda convingerilor religioase extremiste ale familiei sale, care s-au opus ideii educației formale.

 

Tara a crescut sub dominația tatălui ei, Gene, un bărbat carismatic dar paranoic și delirant, convins că guvernul american corupe cetățenii prin educație lipsită de Dumnezeu, practici medicale satanice și metode de supraveghere menite să le răpească libertatea.

 

Adoptând un stil de viață autosuficient și supraviețuitor, Gene a pus copiii să lucreze de tineri într-un depozit de fier vechi și a stocat provizii pentru “Sfârșitul Lumii”, pe care îl considera iminent.

 

Viața familiei Westover a fost marcată de numeroase accidente teribile ca rezultat al izolării impuse de Gene și refuzul acestuia de a permite asistență medicală în caz de urgență.

 

Mama Tarei, Faye, a suferit leziuni cerebrale în urma unui accident de mașină, care nu au fost niciodată tratate.

 

Acest lucru a condus la migrene intense, pierderi de memorie și s-a refugiat în propriile deliruri pentru confort, crezând că prin mișcarea unui deget, numită “testarea musculară”, poate determina dacă cineva este bolnav sau sănătos și poate primi răspunsuri complexe direct de la Dumnezeu.

 

Faye și-a început propria afacere cu uleiuri esențiale, care în curând a devenit un succes nu doar local, ci și național, aducând familiei sume mari de bani, folosite în continuare pentru pregătirea pentru Sfârșitul Lumii.

 

În această lume închisă și opresivă, Tara a îndrăznit să viseze la mai mult.

 

Dorința ei de cunoaștere și educație a depășit barierele impuse de familia ei, ducând-o pe un drum extraordinar de auto-descoperire și eliberare.

 

“Învățare” nu este doar o poveste despre acumularea de cunoștințe academice; este un testament al puterii de a învăța despre lume dincolo de cărți, de a-ți forma propriul drum și de a găsi adevărata libertate prin educație.

 

Tara Westover – Citat 1

În tinerețea sa, în inima unui depozit de fier vechi, Tara Westover își trăia zilele, dar visa la o viață normală, asemănătoare cu cea a altor copii pe care îi întâlnea în oraș.

 

Își urma pasiunile pentru muzică și dans, încercând să găsească o cale de scăpare din lumea restrictivă a tatălui ei, Gene.

 

Deși inițial a fost lăsată să participe la cursuri de dans, decizia tatălui ei de a o retrage, sub pretextul că acele costume de recital erau “obscene”, a făcut-o să renunțe la teatru și cântat.

 

Prin participarea la teatru în comunitate, Tara și-a făcut prieteni și chiar a legat o relație specială cu fratele ei mai mare, Shawn.

 

Acest spațiu creativ a oferit o scurtă evadare din realitățile aspre ale vieții de acasă, permițându-i să se conecteze cu alți tineri, cum ar fi Charles, primul ei prieten.

 

Însă pe măsură ce Shawn a crescut, s-a transformat într-o persoană violentă, hărțuind și abuzând fetele pe care le întâlnea prin teatru, inclusiv pe Tara.

 

Abuzul fizic și emoțional constant a devenit un ciclu distructiv și dificil de întrerupt în viața Tarei.

 

O serie de accidente suferite de Shawn în timpul lucrului în construcții, care i-au cauzat leziuni cerebrale permanente, au intensificat comportamentul său violent.

 

Tara a început să realizeze că singura cale de a scăpa de mediul toxic și periculos al familiei ei era prin educație.

 

Inspirată de fratele ei Tyler, care reușise deja să plece de acasă și să se înscrie la universitate, Tara a studiat pentru examenul ACT și, în ciuda faptului că nu fusese niciodată într-o clasă, a aplicat și a fost acceptată la prestigioasa instituție mormonă Brigham Young University.

 

Tara Westover – Citat 2

Povestea Tarei Westover continuă cu pasul său în lumea vastă și necunoscută de la Universitatea Brigham Young (BYU), unde se simte copleșită de prezența “gentililor” – persoane laice sau mormoni mai puțin riguroși – și intimidată de colegii săi de clasă.

 

Într-una dintre primele sale prelegeri, când un profesor a menționat termenul “Holocaust”, Tara, neștiind ce înseamnă acesta, a ridicat mâna pentru a întreba.

 

Reacția de dezgust a colegilor săi a determinat-o să caute singură termenul într-un calculator de la bibliotecă.

 

Descoperirea ororilor Holocaustului și conștientizarea propriei ignoranțe în privința acestui genocid i-au deschis ochii asupra cât de puțin știa despre lumea din jur.

 

Anii de facultate ai Tarei au fost o luptă constantă pentru reconcilierea viziunii sale asupra lumii, în continuă expansiune și scepticismului crescând față de Mormonism, cu dorința puternică de a se întoarce acasă la familia sa.

 

Vizitele efectuate în timpul vacanțelor de vară și sărbătorilor o expun violențelor și umilințelor repetate ale lui Shawn, tiradelor fără sens ale tatălui ei și indiferenței reci a mamei sale.

 

Tensiunea emoțională constantă dintre Tara și familia sa o face să devină retrasă emoțional și afectată fizic, dar cu ajutorul prietenilor noi, comunității bisericești și profesorilor, își dă seama că trebuie să-și facă propriile alegeri și să-și asume propriul destin.

 

Când tatăl Terrei suferă arsuri grave în urma unui accident pe munte – un accident care amintește de o leziune similară suferită de fratele ei Luke cu mulți ani în urmă – ea observă pentru prima dată suferința ciclică și nonsensul violenței la care familia sa se supune în numele convingerilor lor distorsionate.

 

Această etapă a vieții Tarei este un adevărat proces de descoperire personală și educațională, un drum plin de provocări și revelații care marchează tranziția ei de la o existență limitată de convingerile familiei sale la un orizont larg deschis de cunoaștere și posibilități.

 

Tara Westover – Citat 3

În momentul în care Tara Westover primește oportunitatea de a aplica pentru un program de studii în străinătate la prestigioasa Universitate Cambridge, ea acceptă, deși este îngrozită de faptul că va exista un ocean între ea și familia sa.

 

La Cambridge, Tara se simte nesigură și nevrednică, dar profesorii ei, impresionați de capacitatea ei enormă de a învăța și mirați de lipsa ei de educație formală, o susțin și o încurajează să creadă în ea.

 

După ce se întoarce în America, Tara continuă să-și pună întrebări despre locul ei în credința Mormonă și în cadrul propriei familii.

 

Confruntată cu convingerile demodate ale părinților săi, rasismul îngrozitor și teoriile conspirative absurde, ea decide să aplice pentru un doctorat la Universitatea Cambridge.

 

Acolo, își continuă expansiunea conștiinței și învățarea despre cum să facă alegeri pentru sine – primește vaccinări și imunizări după mai bine de douăzeci de ani fără ele și studiază feminismul pentru prima dată în viața ei.

 

Cu fiecare vizită acasă la Buck’s Peak pentru Crăciun sau alte sărbători, ea este martora violenței lui Shawn împotriva tinerei sale soții Emily, imersiunii lui Gene și Faye în afacerea lor prosperă cu uleiuri esențiale (pe care Tara o știe a fi bazată pe fraudă și iluzie) și suferința tăcută a surorii sale Audrey – și ea abuzată de Shawn.

 

Tara și Audrey discută despre unirea forțelor pentru a împărtăși în cele din urmă adevărul vieților lor părinților, dar pe măsură ce comunicarea dintre ele se strică și loialitățile se schimbă.

 

Audrey, confruntată cu amenințarea de a fi dezmoștenită, se retrage și se distanțează de Tara, lăsând-o pe aceasta să se confrunte singură cu familia sa.

 

După ce Shawn îi spune Tarei că vrea să o ucidă pe Audrey pentru că vorbește urât despre el, Tara își confruntă în cele din urmă părinții – dar aceștia cer dovezi, iar când Tara nu poate furniza nicio dovadă, îl cheamă pe Shawn să rezolve situația.

 

Shawn amenință cu un cuțit însângerat și Tara scapă în baie, regretând că a încercat să-l confrunte pe Shawn.

 

Ea retractează toate acuzațiile împotriva lui și se întoarce la Cambridge, unde începe să sufere de terori nocturne, anxietate și depresie.

 

Shawn o sună pentru a o amenința, promițând să trimită “asasini” în Anglia pentru a se ocupa de ea, și din nou părinții Tarei nu o apără când le spune ce se întâmplă, afirmând chiar că Shawn este “justificat” în încercările sale de a-și apăra familia împotriva urii și calomniei Tarei.

 

Tara Westover – Citat 4

Pe măsură ce Tara începe să se prăbușească, punându-și la îndoială propriile amintiri și propria sănătate mintală în fața manipulării și a minciunilor familiei sale, acceptă un postdoctorat la Harvard, dar abia poate să se bucure de realizare.

 

Această etapă a călătoriei Tarei este una de ruptură profundă și redescoperire de sine, în care ea se luptă nu doar cu demonii exteriori, ci și cu cei interiori, într-o căutare continuă de adevăr, identitate și un loc în lume unde poate fi liberă și neîngrădită de trecutul său.

 

Într-un capitol emoționant al vieții sale, Tara Westover se confruntă cu o încercare finală când părinții ei vin să o viziteze la Harvard, încercând să o “reconvertască” la vechile lor convingeri.

 

Tatăl ei îi oferă binecuvântarea sa și spune că, dacă își retrage tot ce a spus și făcut pentru a dezbina familia, poate reveni acasă, fiind din nou primită în sânul familiei.

 

Tara refuză oferta tatălui ei, dar după plecarea părinților, starea ei mentală continuă să se deterioreze și, disperată să se reconecteze cu ei, face o călătorie înapoi în Idaho.

 

Acolo, descoperă emailuri pe computerul mamei sale care o denunță pe Tara în fața comunității locale ca fiind o mincinoasă, realizând că nu este cu adevărat binevenită.

Ea pleacă brusc, promițând să se întoarcă, dar știind că s-ar putea să nu-și mai vadă vreodată părinții.

 

Înapoi la Cambridge, după finalizarea mandatului său la Harvard, Tara se zbate și riscă să-și piardă doctoratul.

 

Se izolează în camera sa și se uită mereu la televizor, respingând încercările prietenilor și profesorilor de a o ajuta.

 

Când fratele ei Tyler îi trimite un email în care afirmă că a aflat ce se întâmplă și o susține necondiționat Tara simte un val de sprijin și bucurie și găsește forța de a termina doctoratul.

 

După ce i se conferă titlul de doctor și se mută la Londra cu iubitul ei Drew, Tara se simte mândră și cu adevărat fericită pentru prima dată după mult timp – dar știe că trebuie să facă o ultimă călătorie la Buck’s Peak pentru a-și revendica propria istorie.

 

La Buck’s Peak, pentru înmormântarea bunicii sale, Tara se conectează cu mătușile ei dezamăgite și găsește consolare în dragostea și sprijinul lor.

 

La biserică, își vede întreaga familie adunată împreună – dar majoritatea abia dacă o privesc.

 

În paginile finale ale cărții, Tara recunoaște că încă se simte adesea nevrednică de educația ei dar in același timp, a găsit refugiu în înțelegerea că educația este un proces pe tot parcursul vieții – și educația ei a fost acceptarea transformării, trădării și metamorfozei ca părți dureroase, dar inevitabile ale oricărei vieți umane.

 

https://www.bookreviews.ro/tara-westover-invatare-rezumat/

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

George Orwell – Ferma Animalelor (Recenzie Completă)  

 

 

1. Accesibilitate;
2. Profunzime tematică;
3. Relevanță atemporală;
4. Capacitatea de a provoca gândirea critică.

 

CONTRA

1. Simplificarea excesivă;
2. Perspectivă limitată;
3. Pesimism.

 

“Ferma Animalelor” este o operă alegorică și satirică scrisă de George Orwell, publicată pentru prima dată în Anglia pe 17 august 1945.

 

Cartea explorează temele puterii, corupției și trădării prin povestea unei revoluții a animalelor de la o fermă, care răstoarnă jugul opresiv al stăpânului lor uman, doar pentru a ajunge sub tirania și mai severă a porcilor lor conducători.

 

Prin personajele sale și evenimentele narative, Orwell critică brutal totalitarismul și în special regimul stalinist din Uniunea Sovietică, pe care l-a văzut ca trădând idealurile revoluționare comuniste.

 

George Orwell, pe numele său adevărat Eric Arthur Blair, a fost un romancier, eseist, jurnalist și critic englez, cunoscut pentru critica sa ascuțită a injustiției sociale, opoziția față de totalitarism și suportul entuziast pentru socialismul democratic.

 

Născut pe 25 iunie 1903, în India, sub dominația britanică, Orwell a avut o viață marcată de experiențele sale ca ofițer de poliție în Burma, luptător în Războiul Civil Spaniol și comentator politic, experiențe care i-au modelat scrierile și viziunea politică.

 

Alături de “Ferma animalelor”, “1984” este una dintre cele mai cunoscute lucrări ale sale, ambele fiind puternice avertismente împotriva pericolelor totalitarismului.

 

Cuprins

Rezumat

Teme și motive

Stilul de scriere

Critici și limitări

Cărți similare

Citate

Păreri

Concluzie

 

 

Rezumat

 

“Ferma Animalelor” este povestea unei revoluții inițiate de animalele de la Ferma Domnului Jones, care își doresc să scape de tratamentul abuziv și de exploatarea de către om, aspirând la o societate în care animalele să trăiască libere și egale.

 

Sub conducerea celor doi porci carismatici, Snowball și Napoleon, animalele reușesc să alunge stăpânul fermei și să preia controlul, redenumind proprietatea „Ferma Animalelor” și stabilind un set de principii care interzicea orice comportament uman și promova egalitatea între animale.

 

Inițial, revoluția pare un succes: recoltele sunt bogate, și animalele se bucură de fructele muncii lor, trăind într-o aparentă armonie.

 

Însă, pe măsură ce timpul trece, porcii încep să acumuleze putere și să își asume privilegii, justificând fiecare abatere de la principiile inițiale.

 

Snowball este în cele din urmă exilat prin forță de către Napoleon, care devine liderul absolut și introduce schimbări care îi favorizează pe porci, în timp ce restul animalelor muncesc din ce în ce mai mult, dar primesc din ce în ce mai puține beneficii.

 

Pe măsură ce Napoleon și porcii săi adoptă treptat comportamente și obiceiuri umane, diferențele dintre ei și stăpânii anteriori devin din ce în ce mai neclare.

 

Astfel, viziunea utopică a unei societăți egale și libere este înlocuită de realitatea unei noi tiranii, la fel de opresivă ca cea pe care au răsturnat-o.

 

 

Teme și motive

“Ferma Animalelor” de George Orwell explorează mai multe teme centrale și motive prin narativa sa, care sunt dezvoltate pe parcursul întregii povești:

 

1. Puterea și corupția

 

Una dintre cele mai pregnante teme ale cărții este modul în care puterea corupe și cum liderii pot deveni opresivi.

 

Pe măsură ce porcii încep să acumuleze putere, ei devin tot mai asemănători cu oamenii pe care i-au detronat.

 

Această temă este dezvoltată prin transformarea graduală a porcilor în tirani, demonstrând că orice sistem poate fi corupt când puterea se concentrează în mâinile unei elite.

 

2. Idealismul trădat

 

Revoluția animalelor începe cu idealuri înalte de egalitate și libertate, dar aceste idealuri sunt rapid trădate de liderii lor.

 

Dezvoltarea acestei teme se vede în modul în care principiile sunt manipulate și abandonate, ilustrând pericolul pierderii vigilenței în fața promisiunilor liderilor.

 

3. Rolul propagandei

 

Squealer, porcul propagandist, joacă un rol esențial în manipularea informațiilor și a adevărului pentru a menține controlul asupra celorlalte animale.

 

Prin discursurile și manipulările lui Squealer, Orwell explorează puterea propagandei de a distorsiona realitatea și de a menține puterea.

 

4. Clasa și inegalitatea socială

 

În ciuda aspirațiilor inițiale de egalitate, Ferma Animalelor devine rapid stratificată, cu porcii și câinii lor ca elită dominatoare.

 

Această temă este dezvoltată prin contrastul dintre munca grea și recompensele inegale, reflectând inegalitățile societăților umane.

 

5. Ciclul revoluțiilor

 

Cartea ilustrează ciclicitatea puterii și revoluțiilor, unde noii lideri devin la fel de corupți ca predecesorii lor.

 

Acest motiv este evidențiat prin transformarea finală a porcilor în oameni, sugerând că fără o schimbare fundamentală a structurii de putere și a conștiinței, revoluțiile vor continua să înlocuiască un tiran cu altul.

 

6. Trădarea idealurilor

 

Motivul trădării idealurilor este prezent pe tot parcursul poveștii, de la exilarea lui Snowball până la adoptarea treptată de către porci a obiceiurilor umane.

 

Aceasta subliniază pericolul pierderii integrității și a valorilor în fața tentațiilor puterii și confortului.

 

Ferma animalelor – Citat 2

 

 

Stilul de scriere

Stilul de scriere al lui George Orwell în “Ferma Animalelor” este caracterizat printr-o claritate și simplitate remarcabilă, care servește scopului său de a transmite mesaje complexe și profunde într-un mod accesibil cititorilor.

 

Orwell folosește un limbaj direct și un ton satiric pentru a critica regimurile totalitare și corupția puterii, făcându-l un instrument puternic pentru transmiterea temelor sale politice și sociale.

 

1. Limbaj și ton

 

Orwell alege intenționat un limbaj simplu și concis, evitând jargonul complicat sau descrierile elaborate.

 

Aceasta face ca mesajul său să fie ușor de înțeles pentru o gamă largă de cititori.

 

Tonul său variază de la satiric și ironic, în descrierea evenimentelor și a personajelor, până la sombru și grav, în momentele care subliniază trădarea idealurilor revoluționare.

 

Prin această variație de ton, Orwell reușește să mențină o tensiune narativă și să angajeze cititorul din punct de vedere emoțional.

 

2. Tehnici de povestire

 

Orwell folosește alegoria și simbolismul ca tehnici principale de povestire în “Ferma Animalelor”.

 

Fiecare personaj și eveniment din carte este o metaforă pentru o figură istorică sau pentru un moment istoric specific, permițându-i să critice subtil regimul sovietic și alte forme de guvernare opresivă.

 

Narativa este structurată într-un mod care reflectă evoluția și degradarea revoluției, cu o construcție clară care conduce cititorul de la speranță la deziluzie.

 

3. Utilizarea ironiei și satirei

 

Ironia și satira sunt elemente esențiale în stilul lui Orwell, folosite pentru a sublinia absurditățile și contradicțiile din comportamentul și politicile liderilor de la Ferma Animalelor.

 

Prin exagerarea unor aspecte ale societății animalelor, Orwell evidențiază defectele și slăbiciunile sistemelor politice umane, în special ale celor totalitare.

 

4. Personificarea și caracterizarea

 

Orwell personifică animalele pentru a ilustra diferite tipuri de caractere și ideologii umane.

 

Această tehnică nu numai că facilitează transpunerea criticii sociale și politice într-un cadru fictiv, dar face și povestea mai accesibilă și mai atractivă pentru cititorii de toate vârstele.

 

Caracterizarea profundă a personajelor, cum ar fi Napoleon, Snowball și Boxer, adaugă profunzime narativului și permite o explorare detaliată a dinamicii puterii și corupției.

 

Critici și limitări

Deși “Ferma Animalelor” de George Orwell este larg recunoscută ca o operă literară puternică și influentă, există și unele limitări sau critici care i-au fost aduse de-a lungul timpului.

 

1. Simplificarea complexității politice

 

Unul dintre principalele critici aduse cărții este tendința de a simplifica în mod excesiv realitățile politice și sociale.

 

Prin reprezentarea regimurilor totalitare exclusiv prin prisma corupției și a trădării idealurilor, Orwell poate fi acuzat că nu abordează suficient complexitatea și nuanțele care caracterizează aceste sisteme politice.

 

2. Perspectiva eurocentrică

 

Criticii au semnalat, de asemenea, o perspectivă predominant eurocentrică, care ignoră contextele și experiențele politice din afara Europei.

 

Aceasta poate limita aplicabilitatea universală a mesajelor sale, în special în regiuni cu istorii și structuri politice diferite.

 

3. Lipsa de diversitate a perspectivelor

 

“Ferma Animalelor” este criticată uneori pentru că nu oferă o gamă suficient de largă de perspective și voci.

 

Prin concentrarea aproape exclusiv pe animalele de la ferma dominată de porci, cartea neglijează potențialele contribuții și rezistențe ale altor grupuri sau clase sociale.

 

4. Relevanța în timp

 

Deși temele de bază ale cărții rămân relevante, unii cititori și critici pot argumenta că specificitatea istorică a contextului în care a fost scrisă poate reduce relevanța sa directă pentru problemele contemporane sau pentru regimurile totalitare din alte epoci sau regiuni.

 

Cărți similare

1984

1. “1984” de George Orwell

 

O altă capodoperă al lui Orwell, “1984” este o viziune distopică asupra unei societăți supravegheate și controlate de un guvern totalitar.

 

Cartea explorează pierderea intimității, manipularea adevărului și consecințele tiraniei ideologice.

 

Este o lectură esențială pentru cei interesați de impactul puterii absolutiste asupra individului și societății.

 

Minunata lume noua

2. “Minunata lume nouă” de Aldous Huxley

 

“Minunata lume nouă” prezintă o societate distopică în care oamenii sunt controlați prin plăcere și divertisment, în loc de opresiune și frică.

 

Huxley explorează concepte precum libertatea, controlul social și rolul tehnologiei în modelarea societății.

 

Cartea oferă o perspectivă provocatoare asupra ideii de utopie și a costurilor ascunse ale fericirii artificiale.

 

Fahrenheit

3. “Fahrenheit 451” de Ray Bradbury

 

Situată într-o societate distopică unde cărțile sunt interzise și “pompierii” ard orice material de lectură, “Fahrenheit 451” explorează temele cenzurii, pierderii cunoașterii și conformismului.

 

Bradbury aduce în discuție importanța gândirii critice și a rezistenței împotriva controlului autoritar.

 

Drumul

4. “Drumul” de Cormac McCarthy

 

“Drumul” este o poveste emoționantă despre supraviețuire și relația dintre tată și fiu într-o lume post-apocaliptică devastată.

 

McCarthy explorează teme precum speranța, disperarea și lupta pentru umanitate în cele mai grele condiții.

 

Este o lectură profundă care provoacă reflecții asupra sensului și rezilienței umane.

 

 

Citate

 

“Toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decât altele.”

 

“Animalele îl ascultau întâi pe Snowball, apoi pe Napoleon și nu se puteau hotărî cine avea dreptate; adevărul este că întotdeauna se arătau de acord cu cel care vorbea în momentul respectiv.”

 

“Uneori, zile întregi, animalele nu aveau de mâncare nimic altceva afară de tărâțe și sfeclă furajeră. Foametea parcă li se așezase dinaintea ochilor. Era însă de o necesitate vitală să ascundă această stare de lucruri de lumea din afară.”

 

“Singur Benjamin, dintre toate animalele, nu a luat partea nici uneia dintre facțiuni. El refuza să creadă și că hrana avea să se înmulțească și că moara avea să economisească efort. Cu sau fără moara de vânt, zicea el, viața avea să meargă așa cum mergea dintotdeauna, adică prost.”

 

“Vietățile de afară se uitară de la porc la om, de la om la porc și iarăși de la porc la om, dar deja nu mai era cu putință să-ți dai seama care erau unii și care, ceilalți.”

 

“Douăsprezece voci răcneau mânioase şi toate sunau la fel. De-acum nu mai încăpea nicio îndoială asupra a ceea ce se petrecuse cu fețele porcilor. Vietățile de afară se uitară de la porc la om, de la om la porc și iarăși de la porc la om, dar deja nu mai era cu putință să-ți dai seama care erau unii și care, ceilalți.”

 

“Omul nu serveşte niciodată interesele vreunei alte creaturi, în afară de el însuşi.”

 

“-N-ajunge să fii viteaz, răspunse Țignal. Loialitatea și supunerea sînt mai importante.”

 

“Așa-i la război. Singurul om bun e omul mort.”

 

In cautarea oii fantastice – Citat 4

George Orwell – Ferma Animalelor (Recenzie Completă)

 

Păreri

“O carte pentru cei mici, pentru cei mari, pentru a fi atenți la viață politică cotidiană.” – Monica

 

“Tare mișto cartea, dar în același timp mie mi-a creat o stare de deznădejde pentru că, deși cartea a fost scrisă acum mulți ani, încă descrie realitatea în care trăim. Lucrurile nu au evoluat deloc. ” – Laura

 

“O carte extraordinară pe care am citit-o eu și băiatul de 13 ani. El a văzut și filmul. Rămâne o capodoperă despre dictatori și comunism valabilă și acum, deși a fost scrisă înaintea celui de-al doilea război mondial.” – Codruța

 

“Una dintre cele mai bune cărți citite până acum! ❤️ Nu mă așteptam să îmi placă atât de mult. Am ales-o la întâmplare, fără să citesc vreo recenzie înainte și uite că intuiția nu m-a dezamăgit! Un adevărat deliciu. Este una dintre cărțile acelea (foarte rare) care se citesc rapid, dar se uită greu. Recomand cu tot dragul! ” – Loredana

 

“O viziune mai aparte asupra societății. Mai avem de învățat…”Ferma animalelor” este fabula ideală din care poți deprinde compasiunea, înțelepciunea și învățămintele necesare pt vremurile pe care le trăim.” – Medeea

 

 

Concluzie

 

 

“Ferma Animalelor” de George Orwell este o capodoperă literară atemporală, care oferă o satiră ascuțită și o critică profundă a puterii, corupției și a naturii umane.

 

Prin folosirea unei ferme de animale ca metaforă pentru societatea umană, Orwell creează o poveste simplă, dar extrem de puternică, care rămâne relevantă indiferent de epoca sau contextul politic.

 

Cartea este remarcabilă pentru claritatea cu care abordează teme complexe, reușind să facă o analiză penetrantă a dinamicii puterii și a modului în care idealurile pot fi corupte de realitățile practice ale guvernării și controlului social.

 

Stilul său de scriere direct și accesibil face ca această operă să fie ușor de înțeles și de absorbit, în timp ce temele sale profunde invită la reflecție și discuție.

 

Recomand “Ferma Animalelor” oricui este interesat de istorie, politică, sau sociologie, precum și cititorilor care doresc să exploreze natura puterii și corupției prin lentila unei narative captivante.

 

Este deosebit de valoroasă pentru cei care se interesează de criticile sistemelor totalitare și de dinamica schimbării sociale.

 

De asemenea, este o lectură esențială pentru studenții care studiază literatura, istoria contemporană sau filosofia politică, oferind o bază solidă pentru înțelegerea și analiza critică a temelor de opresiune și libertate.

 

În concluzie, “Ferma Animalelor” este o carte care merită citită și recitită, fiecare lectură dezvăluind noi straturi de înțeles și profunzime.

 

Ea servește nu doar ca o piesă de divertisment literar, ci și ca un instrument de educație și reflecție asupra lumii în care trăim.

 

 

 

 

 

Alin Pătroi

 

Salut! Sunt fondatorul și editorul acestui website.

 

Scopul acestui blog este de a-mi împărtăși pasiunea pentru literatură și de a încuraja oamenii să citească mai mult.

 

Aștept cu nerăbdare să îți împărtășesc descoperirile mele literare și să interacționez cu tine.

 

Dacă ai sugestii de cărți sau întrebări, nu ezitați să mă  contactezi.

 

https://www.bookreviews.ro/george-orwell-ferma-animalelor-recenzie-completa/

 

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

(Nu iese fum fara gunoaie…) Digitalizarea omului, următorul pas spre controlul total – ideile lui Yuval Harari, reinterpretate de conspiraționiști

 

…………………………………..

Ce spune utilizatorul Facebook?

 

Postarea este un discurs în care autorul își atenționează urmăritorii asupra unui plan de control mondial, pus la cale de elita mondială, de Klaus Schwab, președintele Forumului Economic Mondial, plan care ar fi fost devoalat de unul dintre sfătuitorii săi.

 

“Yuval Harari, care este foarte apropiat de Klaus Schwab, fiind consilierul lui, a declarat că actualmente știința se preocupă de piratarea omului. Ce a avut el în vedere și ce va însemna, pentru omenire, această piratare a omului? (….)

 

Cu puțină vreme în urmă, consilierul lui Klaus Schwab, expert al FEI, istoric, Yuval Harari, a relatat că omenirea va trece la o digitalizare totală când absolut totul, dar totul va fi monitorizat. Conform spuselor lui, este momentul acordului pentru o urmărire totală, nu doar într-o societate totalitară, dar și în una democratică. Iar urmărirea omului nu va fi doar exterioară, ci și una subcutanată.

 

(….)

 

Sarcina lui Harari și al adepților lui este de a-l pirata pe om și a înțelege ce se petrece în interiorul lui, să înțeleagă ce îl mișcă. În urma noastră se află două revoluții – cea din IT și cea biologică. Se reunesc sub forma unui senzor biometric. Este un dispozitiv, este o tehnologie care convertește datele biologice în date digitalizate. Aceste date vor fi procesate de computer și ne vor oferi posibilitatea să monitorizăm oamenii, în mod subcutanat, a spus Harari.

 

(…)

 

Harari este sigur că la începutul secolului al 21-lea, cea mai mare parte a populației este inutilă pur și simplu, deoarece viitorul aparține unui număr tot mai mare de tehnologii. Majoritatea oamenilor nu aduc nicio contribuție la acest viitor, spune Harari. O singură contribuție au acești oameni de prisos, datele lor personale care vor fi folosite pentru a pirata omenirea și pentru a antrena inteligența artificială, ceea ce îi va permite să previzualizeze alegerile oamenilor mult mai bine decât o fac ei înșiși.

 

(…)

 

Declanșator pentru o astfel de revoluție, conform lui Harari, a devenit COVID-ul, care i-a convins pe oameni să accepte legalizarea biometriei totale. Și această menționare a COVID-ului nu este întâmplătoare. Esența constă că, în conformitate cu Teoria Conspirației, elita mondială, conducătoare, poate căpăta putere asupra omenirii doar în cazul distrugerii tuturor democrațiilor, a valorilor religioase.

 

(….)

 

Până în 2030, elitele mondiale vor încerca introducerea următoarelor obiective: introducerea sistemului de creditare socială și de carbon. Dronele cu identificarea persoanelor și senzori de mișcare, vaccinurile obligatorii. Apoi, marea raționalizare a alimentelor, patentul la semințe și limitarea producției în gospodăriile personale, pe motiv că poluează mediul ambient. Apoi, lichidarea egalității de gen, interzicerea medicinei alternative și a metodelor de tratament naturiste. Controlul reproducerii. Apoi, lichidarea banilor lichizi, normarea energiei și a altor surse naturale, anularea proprietății private. Nu veți avea nimic și veți fi fericiți, așa vorbesc Harari și Klaus Schwab. A patra revoluție industrială care va face ca big pharma și big tech, internetul, inteligența și valutele digitale să devină parte indispensabilă a vieții fiecăruia. Nu este întâmplător că una din cărțile lui Klaus Schwab se numește ‘A 4-a revoluție industrială’”.

 

Cine este Yuval Harari?

 

Istoric, scriitor, profesor universitar la Hebrew University din Ierusalim, Yuval Harari a ajuns subiect al teoriei conspirației după ce, în calitate de contributor, a publicat diverse articole pe blogul Forumului Economic Mondial.

 

Forumul Economic Mondial a devenit noua țintă a conspiraționiștilor, mai ales după ce președintele său, Klaus Schwab, și-a publicat cartea Marea Resetare. Gândită ca o nouă abordare economică, teoria vede criza pandemică drept o oportunitate de a ”reseta” sistemele mondiale și de a găsi soluții sistemice pentru problemele-cheie cu care se confruntă omenirea. „Pandemia reprezintă o fereastră rară, dar îngustă de oportunitate de a reflecta, reimagina și reseta lumea noastră”, susține fondatorul Forumului Economic Mondial.

 

Încercarea de a găsi aceste soluții la nivel global i-a speriat totuși pe conspiraționiști, care au interpretat teza drept o încercare de a controla populațiile.

 

În 2020, Harari a ținut un discurs în fața Forumului de la Davos, în care a atras atenția asupra problemelor pe care tehnologia le poate crea în viitor. Nu este vorba de o descriere a unor lucruri care se vor întâmpla cu certitudine, așa cum sugerează utilizatorul de Facebook în discursul său, ci e viziunea sa asupra unor lucruri care ar putea fi posibile în viitor.

 

Viitorul în OPINIA lui Harari

 

Harari predă istorie la Universitatea Ebraică din Ierusalim, dar nu se ocupă de niciun fel de proiect de dezvoltare a inteligenței artificiale. Ideile sale privind viitorul tehnologic sunt predicții și speculații, nu modele de acțiune.

 

Discursul lui Harari din 2020, de la Davos, este unul de conștientizare a unor amenințări pe care el le intuiește, pentru a le putea preveni. Profesorul avertizează asupra apariției unei noi amenințări globale, a treia după cea nucleară și cea a colapsului ecologic. El introduce termenul de dictatură digitală, dar o definește ca un pericol.

 

“Celălalt pericol major cu care ne confruntăm este ascensiunea dictaturilor digitale, care vor monitoriza pe toată lumea, tot timpul. Acest pericol poate fi afirmat sub forma unei ecuații simple, care cred că ar putea fi ecuația definitorie a vieții în secolul XXI:

 

B x C x D = AHH!

 

Care înseamnă? Cunoștințele biologice înmulțite cu puterea de calcul înmulțită cu date echivalează cu capacitatea de a pirata oamenii.

 

Dacă știi suficientă biologie și ai suficientă putere de calcul și date, îmi poți sparge corpul, creierul și viața și mă poți înțelege mai bine decât mă înțeleg eu însumi. (…)  Și poți să faci asta nu doar mie, ci tuturor. Un sistem care ne înțelege mai bine decât ne înțelegem pe noi înșine ne poate prezice sentimentele și deciziile, ne poate manipula sentimentele și deciziile și, în cele din urmă, poate lua decizii pentru noi”, a declarat Harari, la Forumul de la Davos.

 

Și atrage atenția că trebuie prevenită apariția unor astfel de dictaturi digitale, prin reglementări stricte.

 

Concluzia discursului lui Harari este că acele companii care dețin cantități uriașe de date despre utilizatori ar trebui să fie supravegheate atent, pentru a se asigura că folosesc acele date în mod responsabil.

 

Supravegherea subcutanată

 

Harari și-a expus ideile în multiple ocazii, nu doar în fața Forumului de la Davos sau în cărțile sale. Într-un interviu pentru Deutsche Welle, din aprilie 2020, Harari a vorbit din nou despre pericolul unei dictaturi digitale și s-a referit direct la supravegherea subcutanată, în contextul epidemiei COVID, idee la care face referire și utilizatorul Facebook. Doar că utilizatorul Facebook denaturează sensul afirmațiilor lui Harari, acela de avertisment, făcându-l să pară un model de acțiune.

 

”Dacă un guvern este atât de ahtiat să aibă mai multă supraveghere, această supraveghere ar trebui să fie în ambele sensuri. Iar când guvernul afirmă că e prea complicat, că nu poate face publice chiar toate tranzacţiile financiare, atunci ar trebui să spunem: “Nu, nu este prea complicat. La fel cum tu, guvern, poţi pune la punct un imens sistem de supraveghere pentru a vedea unde mă duc eu în fiecare zi, la fel de simplu ar trebui creat un sistem care îmi arată mie, plătitor de impozite, ce faci cu banii mei.

 

(…)

 

Ar trebui să fim foarte, foarte atenţi cu asta. Supravegherea supracutanală monitorizează ceea ce facem în lumea de afară, unde mergem, cu cine ne întâlnim, la ce ne uităm la televizor sau ce pagini de internet vizităm. Nu pătrunde în trupurile noastre. Dar supravegherea subcutanală monitorizează ce se întâmplă în interiorul corpurilor noastre. Începe cu chestiuni de genul ce temperatură avem, dar apoi poate să măsoare tensiunea arterială, ritmul inimii şi activitatea cerebrală.  Şi de îndată ce faci asta, poţi şti mult mai multe despre oameni decât ai ştiut vreodată.

 

Poţi crea un sistem totalitar cum nu a mai existat vreodată. Dacă ştii ce citesc sau ce privesc la televizor, ai idee despre gusturile mele artistice, despre opiniile mele politice, despre personalitatea mea. Dar tot este limitat. Acum să ne gândim că ai posibilitatea să îmi monitorizezi temperatura corpului sau tensiunea arterială şi bătăile inimii în timp ce citesc un articol sau privesc programul online sau la televizor. Atunci poţi şti ce simt eu în fiecare moment. Aceasta ar putea duce cu uşurinţă la apariţia unor regimuri totalitare distopice”, a declarat Yuval Harari, pentru DW.

 

Klaus Schwab și teoria conspirației

 

Nu este întâmplătoare legătura sugerată de utilizatorul Facebook între Yuval Harari și Klaus Schwab. Schwab este o țintă frecventă a teoreticienilor conspirației, care îl acuză că orchestrează ”Marea Resetare”. De la inițiativa lui Schwab, de a căuta soluții globale la crizele mondiale, pentru a face lumea post-pandemică mai echitabilă, mai sănătoasă, cu un viitor mai prosper, conspiraționiștii au ajuns la teoria total deformată că elitele au folosit pandemia de Covid pentru a demonta libertățile personale și pentru a stabili un guvern mondial….

 

 

Det. aici

 

CONȚINUT FALS | Digitalizarea omului, următorul pas spre controlul total – ideile lui Yuval Harari, reinterpretate de conspiraționiști

 

 

////////////////////////////////////

 

 

Yuval Harari: „Cea mai mare descoperire științifică este cea a ignoranței umane.“

 

#AltfelDespreOameni

 

Bianca Sîrbu

Istoric israelian, profesor titular în cadrul Departamentului de Istorie al Universității Ebraice din Ierusalim, dar și autor al lucrărilor Sapiens: O istorie grafică, Homo Deus – Scurtă istorie a viitorului, 21 Lecții pentru Secolul XXI și Sapiens: Scurtă istorie a omenirii, Yuval Noah Harari este protagonistul rubricii #AltfelDespreOameni din această săptămână, pe paginadepsihologie.ro.

 

Cum a ajuns Harari unul dintre cei mai importanți istorici ai zilelor noastre?

 

Yuval Noah Harari este cel de-al treilea copil al unei familii de evrei cu origini în Europa de Est. A crescut în apropierea localității Haifa, la Kiryat Ata, moștenind de la tatăl său (de meserie inginer la compania de stat de echipamente militare „Rafael“) pasiunea pentru istorie.Harari a urmat cursurile Liceului „Leo Beck“ din Haifa și a amânat serviciul militar, întrucât la șaptesprezece ani a început să studieze Istoria la Universitatea Ebraică din Ierusalim. (A servit și în forțele de tanchiști, însă starea de sănătate nu i-a permis să facă acest lucru pentru mult timp.) Disertația sa a avut titlul Logistica militară în Evul Mediu, și-a făcut doctoratul în istorie la „Jesus College“ (Universitatea Oxford), sub atenta supraveghere a lui Steven Gunn, iar studiile post-doctorale au fost realizate tot în domeniul istoriei și au fost finalizate cu o bursă a Fondului Yad Hanadiv.În 2005 devine lector al Facultății de Istorie de la Universitatea din Ierusalim, trei ani mai târziu obține postul de conferențiar, iar în 2014 devine profesor universitar cu normă întreagă.

 

 

Curajul de a-și accepta identitatea și de a-și asuma orientarea sexuală

 

La vârsta de douăzeci de ani și-a deschis sufletul și și-a dezvăluit orientarea sexuală, căsătorindu-se ulterior, în Canada, cu partenerul său de viață, Itzik Yahav, producător de spectacole de teatru. Cei doi locuiesc împreună în Mesilat Tzion, în apropierea Ierusalimului.Harari este de părere că știința l-a ajutat să-și accepte sexualitatea. El apreciază că umanitatea este cea care a inventat ca unui băiat să-i placă numai de o fată, când, în realitate, un băiat poate simpatiza și un alt băiat. Așadar, este un semn de înțelepciune să admitem ceea ce ne arată realitatea, chiar dacă intră în contradicție cu ceea ce ne scot în evidență istoria și mimetismul social.

 

De multe ori, oamenii invocă divinitatea pentru a argumenta că orientarea homosexuală nu este naturală sau normală. Însă Harari ne îndeamnă să ne creăm propriile păreri în funcție de realitatea de facto, nu în baza celei inventate, împrumutate, transferate în timp. Harari ridică și o altă problemă, pe care societatea actuală o ascunde sub preș, respectiv homofobia, în special față de bărbați. El pune accent pe faptul că nici în societățile totalitare homofobia nu era la aceeași intensitate ca în societățile moderne. Potrivit site-ului newyorker.com, Harari și soțul său, Yahav, au crescut în același oraș (Kiryat Ata), însă nu s-au cunoscut de mici, ci în jurul vârstei de douăzeci de ani, după terminarea studiilor postuniversitare ale celui dintâi. Ei au o relație modernă: s-au cunoscut cu ajutorul unui site de întâlniri, își respectă spațiul dintre ei și nu participă la aceleași evenimente, pentru că au personalități complet diferite. Spre exemplu, la cele la care asistă și Harari nu sunt mai mult de opt participanți.

 

Totodată, Yuval participă, câteva săptămâni în fiecare an, la un retreat de meditație în India, iar în tot acest timp, Yahav și mama lui Harari păstrează legătura, ca și când ea ar scrie într-un jurnal. La întoarcerea din Mumbai, istoricul poate deschide e-mailul și poate citi ce s-a mai întâmplat cu mama sa pe parcursul călătoriei sale.Harari susține că a ales să studieze în afara Israelului pentru a „gusta“ viața din nou, de data aceasta recunoscându-și orientarea sexuală. Nu se ferește să recunoască că a apelat la site-uri de dating, că a consumat substanțe interzise de câteva ori, ba chiar că își stabilise scopul de a face sex cu câte un partener nou în fiecare săptămână, fiind de părere că astfel își va putea trata timiditatea.

 

Meditația, parte din viața de zi cu zi

 

Din anul 2000, istoricul practică meditația Vipassana, pentru care se antrenează câte două ore în fiecare zi (atât la începutul, cât și la finalul zilei), iar anual, realizează o sesiune prelungită de meditație, de aproximativ treizeci de zile lipsite de cărți, social media sau orice alt element care să-i distragă atenția. Coincidență sau nu, din 2000 a ales și calea veganismului.

 

 

Tehnologia – binecuvântare, dar și blestem

 

Omul este o ființă socială, care posedă cel mai complex creier și cea mai polivalentă structură interioară. Era internetului însă modifică circuitele vieții și aduce valoare, dar, în același timp, face și un deserviciu omenirii. Harari îndeamnă la utilizarea echilibrată a noilor tehnologii, mai ales când acestea vor ajunge să fie invazive asupra corpului și creierului uman. El argumentează că folosirea dispozitivelor biometrice poate duce la o distanțare și mai mare între păturile sociale (adică păturile de jos, care, financiar, nu pot ține pasul cu noile forme de tehnologie apărute, vor fi martorele unei degradări, în timp ce păturile de sus se vor supra-dezvolta). De asemenea, istoricul mai atrage atenția și asupra faptului că, prin intermediul acestor instrumente inteligente, punem la dispoziție, uneori fără ca măcar să ne dăm seama, date personale (de identificare, fotografii de familie, localizări, preferințe personale etc.). Totodată, online-ul a căpătat atâta putere, încât cu ajutorul lui se pot crea anumite mișcări politice sau chiar anarhie. Este important, totuși, să nu uităm că diferența dintre ființele umane și tehnologie este faptul că cei dintâi au liber arbitru; drept urmare, este indicat să ne folosim de acest atribut specific uman, ca să ne direcționăm noi înșine viața după bunul plac, nu să fim „sclavii“ tehnologiei.

 

Unul dintre cei mai vânduți autori la nivel internațional

 

Yuval Noah Harari a câștigat de două ori, în 2009 și în 2012, premiul Polonsky pentru creativitate și originalitate, iar anul 2011 a fost marcat de câștigarea premiului Moncado al Societății pentru Istorie Militară, pentru articolele inedite despre istoria militară. Tot în 2012 își începe activitatea la Academia de Științe și Umanistică din Israel.

 

Anul 2011 mai este marcat și de publicarea cărții Sapiens: Scurtă istorie a omenirii, lucrare ce a fost publicată, inițial, în limba ebraică și, ulterior, a fost lansată și în limba engleză, urmând, apoi, să fie tradusă în 45 de limbi. Ediția ebraică a ajuns să fie un bestseller și a fost cea care i-a adus notorietate lui Harari. Lucrarea analizează în detaliu istoria umană, pornind de la epoca de piatră și ajungând până în zilele noastre, la revoluțiile politice și tehnologice ale secolului XXI. Lucrarea îndeamnă la introspecție și, în egală măsură, creează un bilanț al informațiilor știute, precum și a celor ignorate de umanitate, provocând cititorul și ridicând, la fiecare pagină, semne de întrebare.Desigur că, odată cu celebritatea, istoricul a început să aibă parte și de critici de tot felul; una dintre vocile mai importante a fost chiar cea a antropologului Christopher Robert Hallpike, care, după o analiză mai atentă a lucrării lui Harari, a conchis că acesta nu a adus nicio „contribuție serioasă la cunoaștere“.

 

O altă temă dezbătută pe larg de Harari este economia datelor. El subliniază că: „Oamenii au cu siguranță o voință, dar ea nu este «gratuită». Nu poți decide ce dorințe ai […] Fiecare alegere depinde de o mulțime de condiții biologice, sociale și personale pe care nu le poți determina tu pentru tine. Pot alege ce să mănânc, cu cine să mă căsătoresc și cu cine să votez, dar aceste alegeri sunt determinate, în parte, de genele mele, de biochimia mea, de genul meu, de trecutul meu de familie, de cultura mea națională etc., iar eu nu pot alege niciuna dintre acestea.“

 

În 2016, Harari lansează lucrarea Homo Deus: Scurtă istorie a viitorului, premisa acesteia fiind încercarea omenirii de a obține fericirea, puterea divină ori nemurirea. Un an mai târziu, potrivit celebsagewiki.com, istoricul declara că progresele tehnologice și artificiale continue vor avea ca efect, „până în 2050, apariția unei noi clase sociale, clasa inutilă, din care vor face parte nu doar șomerii, ci și oamenii de neangajat.“

 

 

Ideile lui Harari la care merită să medităm

 

Cooperarea este esențială pentru supraviețuirea speciei umane

 

Potrivit lui Harari, miturile comune reprezintă fundamentul ce unește umanitatea. Acestea însă nu se referă doar la trăsăturile umane, ci și la iluziile pe care noi singuri le-am creat și care există în imaginația colectivă, cum ar fi, spre exemplu, banii (cu toții credem în ei, în „valoarea“ pe care o are o bucată de hârtie și, indiferent de moneda pe care o folosim, reușim să găsim un „limbaj“ comun). Cooperarea este, în opinia istoricului, elementul distinctiv de superioritate al omului.

 

Fericirea ființelor umane a existat înaintea revoluției agricole

 

Harari subliniază faptul că și persoanele care trăiau înaintea revoluției agricole aveau ideea de fericire. Desigur, afirmă istoricul, speranța de viață era considerabil mai scurtă, însă viața, în sine, era mult mai semnificativă, deoarece, în lipsa rutinei și a locurilor de muncă moderne, oamenii se bazau pe relațiile pe care le „croșetau“ între ei.

 

Odată cu apariția revoluției agricole, procesul de cultivare a alimentelor ne-a modificat stilul de viață atât de mult, iar perioada de timp alocată muncii s-a mărit într-atât, încât am putea argumenta că asta a dus la distrugerea structurii după care funcționa umanitatea, în sensul că omului a început să-i fie din ce în ce mai dificil să fie mulțumit și să se limiteze la ce are. În decursul a zeci de mii de ani, am renunțat, ușor, ușor, la minimalism și am reușit să facem cunoștință cu luxul, fără să conștientizăm însă reversul medaliei.

 

Omenirea se îndreaptă spre o digitalizare extremă

 

Harari se declară împotriva digitalizării exagerate, menționând că este fezabil ca omul să creeze un computer care simulează creierul uman, însă el se îndoiește de faptul că acest creier ar putea fi lipsit de valori morale. Istoricul nu este, sub nicio formă, împotriva (r)evoluției cibernetice, ci atrage atenția asupra tendinței de a minimaliza capacitatea și inteligența umană în detrimentul celei artificiale. El susține că omenirea se confruntă cu amenințări reale, precum colapsul ecologic, războiul nuclear și perturbarea tehnologică, și că subiectele invocate de politicieni, precum terorismul, inegalitatea sau sărăcia, sunt doar niște distrageri de la adevăratele noastre probleme.

 

 

Puterea este de dorit în detrimentul adevărului

 

Potrivit lui Harari, tindem mai mult să încercăm să controlăm viața, decât să o înțelegem, și chiar și atunci când considerăm că o facem, scopul inconștient este, de fapt, tot controlul. „Omul este singurul mamifer care poate coopera cu numeroși necunoscuți, deoarece numai el poate inventa povești, le poate răspândi și poate convinge milioane de alți oameni să creadă, la rândul lor, în ele.“

 

Capcanele minții umane

 

Pentru a sublinia modul de operare al minții umane, Harari ne prezintă, mai în glumă, mai în serios, următoarea idee: nu am putea convinge niciodată o maimuță să ne ofere o banană în schimbul promisiunii că, după moarte, în raiul maimuțelor, va avea acces infinit la banane. Acesta este motivul pentru care el consideră că religiile nu sunt nimic altceva decât o „convenție“, iar spiritualitatea, o călătorie.

 

Tăcerea ne face complici la faptele cu care nu suntem de acord

 

O voce asumată și dispusă să-și asume riscuri în numele adevărului și al valorilor în care crede, persoana care ne-a făcut să privim cărțile și manualele de istorie cu alți ochi este de părere că „tăcerea nu înseamnă neutralitate; ea este doar o manieră de a menține statu-quó“. Drept urmare, el consideră că cea mai mare „descoperire științifică“ a fost cea a ignoranței umane.

 

#AltfelDespreOameniYuval Noah Harari

 

 

Bianca Sîrbu – contributor senior, jurnalist, lifestyle editor, om de bazã, pasionatã de comunicare, scris și materie cenușie

Yuval Harari: „Cea mai mare descoperire științifică este cea a ignoranței umane.“ #AltfelDespreOameni

 

 

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

(Ei fac si tot ei desfac…)- Istoricul Yuval Harari, autorul cărții “Sapiens”, avertizează că dezvoltarea AI ar putea provoca o criză financiară cu consecințe “catastrofale”…

 Subliniază că avansul tehnologiei va face dificilă anticiparea pericolelor, chiar și pentru dezvoltatori.

 

 

Yuval Noah Harari, istoric israelian și autor al mai multor volume, între care și “Sapiens”, este una din vocile proeminente pe tema îngrijorărilor cu privire la dezvoltarea AI. Într-un interviu pentru The Guardian, el a declarat că, spre deosebire de armele nucleare, a căror utilizare a fost încă de la început evident că va duce la un scenariu catastrofal, inteligența artificială poate genera o multitudine de scenarii periculoase, pe care nu toată lumea le înțelege: “Fiecare dintre scenarii are o probabilitate relativ mică, dar care, luate împreună, constituie o amenințare existențială la adresa supraviețuirii civilizației umane”.

 

Istoricul apreciază că declarația de la Bletchley Park, la finalul summitului privind siguranța AI, este un pas înainte foarte important, întrucât pe lângă UE, UK și SUA, aceasta a fost semnată și de China: “Fără o cooperare globală, va fi extrem de dificil, dacă nu imposibil, să ținem în frâu cel mai periculos potențial al inteligenței artificiale”.

 

Deși China a semnat declarația, nu va lua parte la acordul de testare a modelelor avansate de AI, încheiat între zece guverne și cei mai mari dezvoltatori de softuri, între care OpenAI și Google, a explicat The Guardian.

 

Harari a avertizat că cea mai mare problemă legată de testarea modelelor este aceea că oamenii nu pot prevedea toate riscurile pe care le-ar putea cauza AI, tocmai din cauza ritmului în care tehnologia avansează: “Inteligența artificială este diferită de toate tehnologiile din istoria omenirii, deoarece este prima care poate lua decizii de una singură, care poate crea idei noi de una singură și care poate învăța și se poate dezvolta de una singură. Aproape prin definiție, este extrem de dificil pentru oameni, chiar și pentru cei care au creat tehnologia, să prevadă toate pericolele și problemele potențiale“.

 

Deși în timpul summitului de săptămâna trecută, reprezentanții guvernelor au evidențiat posibilitatea ca AI să ajute la dezvoltarea de arme biologice, Harari crede că riscurile mai mari sunt legate de domeniul finanțelor, unde se folosesc numai baze de date. Sistemele de inteligență artificială ar putea fi capabile, spune Harari, să controleze sistemele financiare ale lumii și chiar să creeze noi instrumente financiare, atât de complexe încât nimeni să nu le mai poată înțelege.

 

În martie, Yuval Noah Harari, Elon Musk și Steve Wozniak (cofondatorul Apple), alături de un grup de experți, au semnat o scrisoare prin care au cerut o pauză de șase luni de la dezvoltarea sistemelor avansate de inteligență artificială, din cauza temerilor privind posibilele riscuri pe care tehnologia le-ar putea aduce. Acum, Harari cere crearea unor instituții de reglementare puternice.

 

Sursă: The Guardian

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

• Testarea teoriilor „spălării creierului”: CIA și experimentul MK-ULTRA

 

 

de Massimo Introvigne

 

Partea 2 din 5. Citiți aici partea 1.

După ce a inventat teoria, CIA a crezut în propria propagandă și a încercat să „spele creierele” unor „voluntari” din Canada. Dar nu a funcționat.\

 

În primul articol din această serie am văzut cum propaganda CIA a creat sintagma și teoria „spălării creierului”. Ei căutau să explice într-un mod convenabil de ce oamenii inteligenți ar putea îmbrățișa o doctrină atât de absurdă cum era comunismul. Totodată intenția lor era de a-i acuza pe comuniștii sovietici și chinezi de practici sinistre care le privează pe victimele lor de liberul arbitru. În mod paradoxal, CIA a ajuns să creadă în propria propaganda. Așa că a încercat să reproducă metoda comunistă de „spălare a creierelor” în propriile experimente MK-ULTRA.

 

Experimentul CIA pentru controlul minții MK-ULTRA

Experimentul CIA cunoscut drept MK-ULTRA

 

Proiectul MK-ULTRA

 

Proiectul secret de „spălare a creierului” al CIA a primit numele de cod MK-ULTRA. Inițial acesta a fost menționat doar într-o mână de publicații critice la adresa guvernului SUA. Proiectul a fost adesea respins drept un exemplu de teorie a conspirației. Ulterior însă, CIA a fost acuzată în mai multe procese intentate de „voluntarii” care au suferit daune permanente în urma experimentelor MK-ULTRA și de rudele acestora, cel mai important dintre aceste procese soldându-se cu o înțelegere în 1988. Prin intermediul acestor procese, mai multe documente cheie au devenit publice.

 

Astfel, s-a confirmat faptul că, pentru a-și continua „experimentele de spălare a creierului”, CIA a obținut cooperarea mai multor universități și cercetători americani de renume, care se aflau la vârful cercetărilor avansate în domeniul științelor comportamentale. Da aceștia nu erau toți pe deplin conștienți de scopurile finale ale proiectului. Iar CIA s-a ascuns sub trei fundații care se presupune că erau private.

 

Primele rezultate nu au fost încurajatoare. Fiecare echipă de cercetare a adoptat una sau mai multe metode specifice, cum ar fi drogurile halucinogene, medicamentele psihotrope administrate în doze mai mari decât cele normale, deprivarea senzorială, tratamentele repetate cu electroșocuri, lobotomia și alte forme de psihochirurgie și hipnoză. Unii dintre „voluntari” erau deținuți din închisori, alții erau pacienți psihiatrici ai cercetătorilor. Au participat ca „voluntari” și cetățeni fără adăpost, cărora li s-au promis sume importante de bani.

 

Donald Ewen Cameron s-a alăturat proiectului

Proiectul CIA a făcut un salt calitativ atunci când Donald Ewen Cameron s-a alăturat proiectului. Cameron era un distins psihiatru scoțian, profesor de psihiatrie la Universitatea McGill din Montreal. El va deveni mai târziu președinte al Asociației Americane de Psihiatrie și fondatorul Asociației Mondiale de Psihiatrie. Într-o serie îndelungată de experimente pe pacienții săi canadieni, el a combinat multe dintre tehnicile care fuseseră anterior testate separat. CIA a apreciat, de asemenea, că experimentele lui Cameron se desfășurau în Canada. Astfel erau eludate restricțiile legale care interziceau acest tip de experimente în Statele Unite.

 

Prima etapă a experimentului MK-ULTRA

Donald Ewen Cameron (1901-1967) are un rol central în experimentele medicale lipsite de etică și în dezvoltarea tehnicilor de tortură psihologică și medicală realizate în cadrul proiectului MK-ULTRA.

Donald Ewen Cameron (1901-1967) a avut un rol central în experimentele medicale lipsite de etică și în dezvoltarea tehnicilor de tortură psihologică și medicală realizate în cadrul proiectului MK-ULTRA

 

Cameron și-a bazat experimentele pe o teorie în două etape. Prima etapă a fost numită „depatterning” [n.b. eliminarea tiparelor obișnuite de gândire]. Aceasta presupunea eliminarea ideilor, obiceiurilor și atașamentelor existente ale subiectului, generând un fel de „amnezie selectivă”. Rezultatul acestei etape a fost „crearea unei legume”. După cum spunea un director CIA,  acești subiecți nu erau deosebit de utili în scopuri de contraspionaj. Apoi Cameron a trecut la cea de-a doua etapă, pe care a numit-o „conducere psihică”. În această etapă subiectul era „reabilitat” pentru a adopta modele comportamentale și idei noi, ce se doreau a deveni permanente.

 

De fapt, Cameron a avut chiar prea mult succes în crearea de „legume”. Unele dintre tehnicile pe care le-a folosit includeau tratamente cu electroșocuri care erau de 20 până la 40 de ori mai puternice decât dozele medii administrate în spitalele de psihiatrie și pe care le administra pacienților de trei ori pe zi, timp de câteva zile. De asemenea, le-a administrat medicamente pentru a le provoca deprivarea de somn pentru perioade cuprinse între 15 și 65 de zile. A administrat pacienților săi și cocteiluri de droguri psihotrope și halucinogene, în cantități mult mai mari decât în cazul utilizării normale în scop recreativ. Deloc surprinzător, majoritatea pacienților au cedat în urma unor boli psihice și de altă natură și nu și-au mai revenit niciodată. Unii chiar au murit. Aceste aspecte au fost semnalate în procesele judiciare din anii următori.

 

A doua etapă a experimentului MK-ULTRA nu a reușit însă niciodată

Trecerea de la etapa de „depatterning” la „conducerea psihică” nu a reușit însă niciodată. Cameron și-a înregistrat pe bandă propriile „instrucțiuni”, precum și fraze rostite de pacienți. Pacienții aduși la starea de legumă în etapa de depatterning erau obligați să asculte casetele chiar și 16 ore pe zi. Uneori, microfoanele erau inserate în căști de fotbal american pe care pacienții nu le puteau scoate. De asemenea, microfoanele erau ascunse sub pernă, astfel încât aceștia erau forțați să continue să asculte casetele chiar și în timpul somnului. Dar nimic nu a funcționat.

 

Încercarea oamenilor de știință de a „spăla creierul” uman în cadrul proiectului MK-ULTRA

Încercarea oamenilor de știință de a „spăla creierul” uman

 

Concluziile proiectului MK-ULTRA

 

De fapt, experimentele lui Cameron au dovedit ceva. Au dovedit că „spălarea creierului” unei victime pentru a-i schimba ideile sau orientarea fundamentală nu era posibilă. Ajungând la aceleași concluzii, în 1963 CIA a pus capăt proiectului MK-ULTRA, inclusiv părții pe care o condusese Cameron.

 

Pentru a folosi propria lor metaforă, CIA a aflat că ar fi posibil să „spele” creierul cuiva până când acesta își pierde „culoarea” și devine „alb”, pacientul fiind redus la trista stare de epavă umană. Dar „recolorarea” acestuia cu idei noi nu este posibilă.

 

În al treilea articol din această serie vom vedea cum au fost asociate teoriile „spălării creierului” cu religia.

 

Articolul original în limba engleză a fost publicat aici: bitterwinter.org/testing-brainwashing-theories-cia-and-the-mk-ultra-experiment/

 

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

Țările din Europa cu cel mai mare salariu mediu pe oră. România, la coada clasamentului

 

 

Narcis Rosioru

de

Narcis Rosioru

 

 

Luxemburg, cunoscută drept capitala serviciilor financiare din Europa, se remarcă prin cel mai ridicat salariu mediu orar de pe continent, ajungând la 47 de euro pe oră, notează Business Magazin.

Această performanță economică este susținută și de faptul că Luxemburg are cel mai ridicat PIB pe cap de locuitor din lume.

 

În comparație, țările scandinave Danemarca și Norvegia oferă, de asemenea, salarii medii orare ridicate, de aproximativ 42 de euro pe oră.

 

Totuși, Suedia se situează la mijlocul clasamentului, cu un salariu mediu orar de 26 de euro.

 

Cei mai buni pantofi pentru bărbați pentru a merge și a sta în picioare toată ziua!

Fiecare trader trebuie să știe despre CFD-uri, iată de ce Europa de Est prezintă o realitate diferită în ceea ce privește salariul mediu pe oră

România și Bulgaria se află la coada clasamentului, cu salarii medii orare de 8 euro și respectiv 7 euro/oră. Deși salariile din regiunea est-europeană au fost pe un trend ascendent în ultimii ani, există încă un decalaj semnificativ față de nivelurile salariale din nordul și vestul Europei.

 

Această disparitate economică reflectă nu doar diferențele în puterea economică și productivitatea națională, dar și în structura și dezvoltarea pieței muncii.

 

https://romanialibera.ro/la-zi/tarile-din-europa-cu-cel-mai-mare-salariu-mediu-pe-ora-romania-la-coada-clasamentului/

 

 

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

(Prin sovietizare…) Reeducarea in Romania

 

de

Gheorghe Boldur-Latescu

 

 

Manifestul Partidului Comunist, elaborat de Marx si Engels si publicat in 1848 la Londra, a deschis drumul unui lung sir de scrieri care, de-a lungul deceniilor care au urmat, au propovaduit lupta proletariatului impotriva burgheziei ca „motor al evolutiei societatii umane”. In manifest se spune ca „pentru a smulge burgheziei, pas cu pas, intreg capitalul” se vor folosi metode „despotice”. Indemnul la violenta este fara echivoc si el devine un leit-motiv in majoritatea lucrarilor „clasicilor marxismului”.

 

Dupa 1900, Lenin, Stalin, Mao si alte capetenii comuniste au transformat „teoriile” lui Marx si Engels in politica de stat pentru mai mult de 1/3 din populatia globului. S-a nascut treptat ideea formarii „omului nou” de tip comunist, prin violenta si prin distrugerea valorilor dobandite in urma istoriei multimilenare a umanitatii.

 

Tortura –  experimentul „in vitro” al formarii omului nou

In vara anului 1948, la penitenciarul Suceava, Securitatea si conducerea inchisorii initiaza o actiune de „reeducare” pasnica a detinutilor politici, majoritatea acestora fiind studenti cu condamnari „pentru activitate legionara” desfasurata in perioada 1940-1948. „Reeducarea” consta in principal in lectura unor carti de ideologie comunista precum si discutii pe marginea lor, principalul animator din partea detinutilor fiind studentul Alexandru Bogdanovici, condamnat pentru activitate legionara, iar numarul celor care participau la aceasta actiune era de 25-30 studenti arestati si/sau condamnati. Acestia infiinteaza o organizatie cu scop de „reeducare” denumita „Organizatia Detinutilor cu Convingeri Comuniste (ODCC)”. In partea a doua a anului 1948, Eugen Turcanu, si el student condamnat pentru activitate legionara si participant la „reeducarea” condusa de Bogdanovici, se declara nemultumit de modul „nesincer” cum isi desfasoara acesta din urma activitatea si propune radicalizarea actiunii.

 

In primavara anului 1949, sunt transferati, de la Suceava la penitenciarul Pitesti, 80 de detinuti, printre care si majoritatea celor care participasera la „reeducare”. Ajuns la Pitesti, Turcanu ia imediat legatura cu Securitatea si cu directorul inchisorii, Alexandru Dumitrescu, in vederea continuarii reeducarii. Conform instructiunilor primite de la generalul Alexandru Nikolski, adjunct al ministrului de Interne, actiunea intra intr-o noua faza.

 

Momentul care marcheaza inceperea torturilor bestiale si generalizate coincide cu noaptea de Craciun a anului 1949 si are loc in camera „4 Spital”, o celula foarte mare, cu aproximativ 100 de locuri inghesuite, unde vreo 50 de „reeducati”, dupa o invitatie la „reeducare” adresata celor din tabara rezistentilor si refuzata de acestia din urma, trec la atac inarmati cu bate si scanduri de la priciuri. Are loc o confruntare disperata, in care, la un moment dat, balanta inclina de partea „rezistentilor”. In acel moment, intervin gardienii penitenciarului care, timp de cateva ore, ii masacreaza literalmente pe cei care se opun reeducarii, transformandu-i pe toti intr-o masa de carne sangeranda, avand insa grija sa nu omoare pe nici unul dintre ei.

 

„Operatiunea 4 Spital” – seria I (vor urma si alte serii) reprezinta inceputul unui cosmar care va dura 4 ani. Devine clar pentru victime ca nu mai poate fi vorba de rezistenta fatisa impotriva tortionarilor, ci de incercarea de a supravietui in fata tavalugului distrugator declansat de Securitate cu ajutorul uneltelor acesteia – studentii „reeducati”. Supravietuire, cu ce pret? Cu pretul denuntarii in scris a unor fapte nedeclarate la Securitate („demascarea exterioara”) si a dezvaluirii de catre fiecare victima a gandurilor celor mai intime privind valorile supreme (Credinta in Dumnezeu, Patria, Familia, Prietenia) in scopul terfelirii acestora („demascare interioara”).

 

La 25 ianuarie 1950, urmeaza seria a II-a la Camera 4 Spital, in care am fost „tratat” si subsemnatul, ce port si acum, dupa 59 de ani, amintiri de la loviturile lui Turcanu (fractura de stern cu dureri iradiind in tot toracele). Au urmat apoi alte si alte serii, in mai toate celulele inchisorii Pitesti.

 

Pe parcursul tragic al „reeducarii” prin tortura, careia i-au fost supusi mii de tineri patrioti, zeci dintre ei au fost ucisi, iar mai multe sute au fost schiloditi. Sinistra ironie a soartei, unul dintre primii ucisi a fost Alexandru Bogdanovici, primul conducator al „reeducarii” de la Suceava. In ceea ce priveste traumele psihice suferite de victime, ele au fost inspaimantatoare.

 

 „Reeducarea” de la Pitesti, sub conducerea lui Turcanu, a durat pana la transferarea acestuia la penitenciarul Gherla, in septembrie 1951. Intre timp, primele metastaze ale fenomenului Pitesti aveau sa apara la Canal, odata cu trimiterea la munca silnica a unui grup de studenti trecuti prin „reeducare”, in iunie 1950. Apoi la Gherla, tot in anul 1950, unde, pana la venirea lui Turcanu, „operatiile” de reeducare erau conduse de adjunctul acestuia – Tanu Popa.

 

La Gherla, reeducarea a luat forme dementiale. Pe langa batai salbatice aplicate in timpul demascarilor, extinse si la detinutii netrecuti prin Pitesti, s-au organizat veritabile ritualuri satanice pentru distrugerea morala a victimelor. In aceasta perioada, multi tineri s-au prabusit moralmente si au trecut in tabara tortionarilor. De altfel, taberele isi schimbau frecvent componenta, trecerea din grupul „reeducatilor” in cel al „banditilor” facandu-se dupa bunul plac al capeteniilor ODCC, in fruntea carora se afla, pana la venirea lui Turcanu, Tanu Popa.

 

Fenomenul Pitesti s-a extins, in forme specifice, si in alte inchisori, cum ar fi Targu Ocna, Ocnele Mari, Targusor, Baia Sprie, Aiud, dar, datorita numarului mai mic de „reeducati” trimisi sa aplice tehnicile de tortura, precum si curajului detinutilor, care, in unele inchisori (Targu Ocna) s-au opus pe fata, nu a luat formele apocaliptice de la Pitesti si Gherla.

 

E greu de stabilit cu exactitate cand si de ce conducerea partidului comunist care a organizat si supervizat „experimentul” Pitesti, a luat hotararea de a-l opri. Cert este faptul ca, in primavara anului 1952, Securitatea declanseaza primele anchete privind ororile petrecute in penitenciarele si lagarele de munca amintite mai sus. Anchetele la care au fost supusi tortionarii au fost, in unele cazuri, extrem de dure, fara a atinge insa nivelul de maxima bestialitate al torturilor din timpul „reeducarii”.

La data de 20 septembrie 1954, la Tribunalul Militar Bucuresti incepe procesul lotului Turcanu, care cuprinde 22 de acuzati, impotriva carora se retin, in principal, invinuirile de „acte de teroare in grup”, „crima de uneltire contra securitatii interne” si „inalta tradare”. sedintele Tribunalului Militar, prezidat de faimosul general Alexandru Petrescu, sunt secrete, iar sentinta din 10 noiembrie 1954 ii condamna la moarte. La data de 17 decembrie 1954 sunt executati, la Jilava, prin impuscare, Eugen Turcanu si alti 15 condamnati din acelasi lot. La data de 22 iunie 1955 este executat, tot la Jilava, Puscasu Vasile, din acelasi lot, in timp ce sentintele de condamnare la moarte ale lui Popa Tanu si ale altor 4 condamnati sunt comutate in „munca silnica pe viata”.

 

 

 

Sa revenim la omul normal, credincios, sanatos la minte, suflet si trup, cetatean demn, prietenos si generos al secolului al XXI-lea

 

Printr-un alt proces, incheiat prin pronuntarea sentintei din 16 aprilie 1957, sunt condamnati 5 ofiteri de Securitate si directori sau functionari ai penitenciarelor unde a avut loc „reeducarea” pentru „favorizarea actelor de teroare si pregatire de acte uneltitoare” (de fapt, ei condusesera concret actiunile criminale la Pitesti si Gherla). Nici unul dintre cei 5 ofiteri condamnati nu si-au ispasit pedepsele.

 

Este demn de remarcat ca dintre detinutii care au fost capetenii ale reeducarii, Bogdanescu, Gherman, Lupascu, Fuchs si Steier nu au fost judecati niciodata pentru crimele la care au fost partasi si nici Alexandru Nikolski si Marin Jianu, generali de Securitate – doi dintre cei mai importanti organizatori ai experimentului Pitesti. In anul 1957, Securitatea organizeaza un al doilea proces al „reeducarii” (procesul Vica Negulescu) cu scopul de a arunca vina ororilor petrecute in inchisorile romanesti, in anii 1949-1952, asupra miscarii legionare care ar fi organizat intreaga actiune in scopuri de spionaj (?) precum si spre a sabota „opera de reeducare a detinutilor”. Inscenarea esueaza datorita curajului si inteligentei celor acuzati pe nedrept, ei aratand, in cursul procesului, ca totul a fost organizat din ordinul Securitatii.

 

Starea natiunii inainte de instalarea comunismului

Anul 1938 poate fi luat ca reper pentru a caracteriza starea economica, politica, sociala si morala a Romaniei inainte de evenimentele premergatoare invaziei sovietice aducatoare a comunismului.

 

Este dificil de facut o caracterizare globala a cetateanului roman din anul 1938, dar se poate afirma ca el avea o veritabila constiinta nationala, faurita, in principal, de marile evenimente istorice cum au fost Unirea Principatelor de la 1859, Razboiul pentru Independenta tarii  de la 1877 si Reintegrarea neamului de la 1918.

 

Marea majoritate a cetatenilor tarii, fie ei tarani, intelectuali sau muncitori, bogati sau saraci, tineri sau batrani, erau mandri ca sunt romani, urmasi ai dacilor si romanilor, ai vitejilor luptatori pentru neatarnare, din timpul marilor domnitori Mircea, stefan  si Mihai, precum si urmasi recenti ai eroilor de la Plevna, Grivita, Marasti, Marasesti si Oituz. Romanii erau crestini, credinciosi dar nu habotnici, iubitori ai gliei strabune pe care cei mai multi o munceau cu sudoarea fruntii.

 

Veacurile de navaliri si restriste, stapanirile si influentele vremelnice aduse de turci, rusi si fanarioti au lasat in psihologia unora dintre romani urme nefericite, cum ar fi necinstea, duplicitatea, peschesul si egoismul. In momentele hotaratoare pentru tara, romanii au stiut insa sa depaseasca aceste defecte, unindu-se si mobilizandu-se in lupta pentru tara, pana la sacrificiul suprem, condusi fiind de lideri exemplari prin patriotismul lor.

 

Nici un cetatean al tarii nu gandea si nu spunea ca i-ar fi rusine sa fie roman, ba dimpotriva, mandria nationala reprezenta o realitate sociala care a condus in anii interbelici la miscari nationaliste de masa, care daca n-ar fi fost adesea extremiste, ar fi putut constitui exemple de solidaritate nationala.

 

Dupa Reintregirea tarii, romanii erau pe cale de a deveni europeni, in sensul cel mai bun al cuvantului, chiar daca secolele de restriste lasasera asupra Romaniei urme economice, culturale si comportamentale nefavorabile. In conditii istorice mult mai dificile decat tarile vecine din Vest, romanii si-au adus contributii remarcabile la cultura si stiinta europeana, prin mari personalitati ca Mihai Eminescu, Constantin Brancusi, Tristan Tzara, Eugen Ionescu, Traian Vuia, Henri Coanda si Nicolae Paulescu, chiar daca nu intotdeauna recunoscuti la adevarata lor valoare. Aceasta era Romania si acestia erau romanii cand, in 1940 si apoi in 1944, tara a fost cotropita de invadatorii sovietici care au impus, in anul 1945, prin forta si viclenie, instalarea comunismului.

 

1944 – 1989: actiuni pentru construirea „omului nou”

1. a) Invadatorii sovietici, adevarate hoarde de cotropitori asiatici, nu au tinut seama de armistitiul de la 23 August 1944, prin care Romania, intorcand armele impotriva trupelor hitleriste, devenea aliata de facto cu coalitia antigermana. Trupele sovietice s-au comportat in Romania ca intr-o tara inamica, mergand pana acolo incat, pe frontul de la Iasi, au luat prizonieri peste 100 de mii de militari romani care nu mai opuneau rezistenta si asteptau sa porneasca la lupta impotriva nemtilor. Ostasii romani au stat multi ani prizonieri in lagarele de exterminare unde foarte multi si-au pierdut viata. Ocupand tara, trupele bolsevice au devastat orasele si satele din drumul lor, au ucis civili nevinovati, au furat, au violat, au incendiat.

 

1945. b) Odata cu trupele sovietice invadatoare, au patruns in tara o seama de politruci, unii originari din Romania, altii nu. Dintre acestia, putem enumera pe Ana Pauker, Valter Roman, Silviu Brucan, Alexandru Nicolski, Emanoil Florescu, Teohari Georgescu, precum si altii, bolsevici si oportunisti „fara neam si Dumnezeu” – cum i-a numit Primul Ministru roman, Generalul Nicolae Radescu, la inceputul anului 1945. Preluand controlul minusculului partid comunist roman (aproximativ 1000 de membri la data incheierii armistitiului) acesti venetici, stipendiati si sprijiniti de sovietici, au demarat o diabolica actiune de subminare a institutiilor de stat romanesti, creand haos in agricultura, transporturi, industrie, comert, politie si justitie, ceea ce a dus la aparitia unor mari dificultati in viata de zi cu zi a cetatenilor. Acesta a fost pretextul ca Visinski, trimis de Stalin sa vina la Bucuresti si in audienta la rege, sa bata cu pumnul in masa, cerand la 6 Martie 1945, instalarea guvernului Groza.

 

1. c) Una din actiunile intreprinse de comunisti, si care a avut efecte devastatoare pentru tara, a fost veritabilul razboi dus impotriva elitelor intelectuale si morale ale natiunii. Imediat dupa 23 August 1944, mai multe mari personalitati, considerate de catre ocupantii sovietici drept „criminali de razboi” au fost arestate si apoi condamnate la ani grei de temnita, cele mai multe pierzandu-si viata in inchisorile comuniste. Marea persecutie impotriva elitelor tarii a inceput insa dupa instalarea la putere a guvernului Groza si abolirea monarhiei.

 

„Reforma” invatamantului din anul 1948, dupa model sovietic a avut consecinte catastrofale, pe termen lung, asupra starii culturale a natiunii. Brutalizand voit programele analitice ale scolilor si facultatilor, „reforma” a produs multe generatii de pseudo-intelectuali „pe puncte”, care au alcatuit noua clasa conducatoare a societatii in timpul regimului comunist. Treptat, se nastea „omul nou” atat de dorit de comunisti.

 

1. d) Teroarea politica, inceputa chiar dupa instalarea guvernului Groza, a devenit curand inspaimantatoare. Desfiintarea partidelor politice democratice (PNT, PNL si PSDR) si intemnitarea liderilor acestora a fost urmate de arestarea, in perioada 1948 – 1964 a 1,5 milioane de cetateni considerati dusmani ai comunismului, sute de mii pierzandu-si viata in inchisori sau din cauza detentiei. In perioada de varf a terorii politice, s-a desfasurat inspaimantatorul experiment al „reeducarii” prin tortura permanenta, de care am vorbit mai sus.

 

1. e) Jaful practicat de catre ocupantii sovietici a dezechilibrat economia nationala. Sovromurile erau societati mixte romano-sovietice, in care partea romana contribuia cu capitalul, specialisti, utilajele si localurile, adica practic cu tot activul economic, in timp ce partea sovietica aducea „pretioasa” contributie a directorilor. Sovromurile au contribuit mult la scurgerea bogatiilor din tara noastra spre URSS. Inainte de sovromuri a fost insa plata datoriilor de razboi, reprezentand dupa unele estimari, de 10 ori cuantumul fixat prin Tratatul de Pace de la Paris (1946). si a mai fost intretinerea celor aproximativ 100 de mii de militari sovietici ramasi in tara fara nici un temei juridic timp de 12 ani dupa incheierea pacii. Mai trebuie sa amintim de tezaurul furat de sovietici in anul 1945 din depozitul secret de la Tismana, valoarea acestuia fiind estimata la 10 miliarde de dolari, la cursul de atunci. Acest furt, nerecunoscut niciodata de sovietici sau rusi, se adauga la acela al tezaurului „dat in pastrare” rusilor in anul 1916, cand tara era amenintata de ocupatia germana. Alte 10 miliarde de dolari.

 

Jaful sistematic practicat decenii la rand de ocupantii sovietici, precum si gestionarea catastrofala a economiei, drept urmare a nationalizarii industriei, colectivizarii agriculturii, etatizarii tuturor ramurilor de activitate au saracit Romania care, in 1938, se numara printre tarile bogate ale Europei. Nivelul de viata al populatiei a scazut catastrofal, adancind dramatic prapastia fata de tarile occidentale care s-au refacut si dezvoltat rapid dupa razboi.

 

1. f) Propaganda mincinoasa, terifianta, menita sa ascunda adevarul asupra inrobirii tarii de catre comunisti, a reprezentat una din actiunile indreptate spre construirea „omului nou”. Presa, radioul, televiziunea, creatiile literare si artistice, controlate necrutator de comunisti, la fel ca si sedintele de partid, cele sindicale, de productie sau de „invatamant” au supus oamenii la o presiune insuportabila care, incet – incet au lasat urme in mintile si sufletele tuturor. Unul dintre efectele cele mai nocive ale propagandei, a fost instalarea „dublei gandiri” orwelliene, o pervertire a capacitatii oamenilor de a fi rationali si consecventi.

 

1. g) Dupa 1975, actiunile dementiale ale dictatorului Ceausescu au condus la demolarea, in multe localitati ale tarii, printre care si in Bucuresti, la mii de case, biserici si edificii in buna stare, unele avand o valoare de patrimoniu incontestabila (de exemplu Manastirea Vacaresti). In aceeasi perioada, dictatorul a ordonat sa se reduca incalzirea locuintelor si sa se reduca aprovizionarea pietii alimentare. Aceste masuri au condus la cresterea dramatica a mortalitatii si morbiditatii in tara noastra.

 

1. h) Inspirandu-se din „filosofia” marxista, partidul comunist a dus in permanenta o politica ateista concretizata prin propaganda anticrestina si persecutarea preotilor si credinciosilor, mergand pana la aruncarea in temnite si lagare de munca a mii dintre acestia.

 

1. i) In timp ce marea majoritate a populatiei se zbatea in saracie si penurie generalizata, nomenclatura , o categorie restransa de privilegiati, se bucura de numeroase avantaje, ducand o viata confortabila si imbelsugata. Nomenclatura avea mai multe niveluri, incepand cu cea a „conducatorilor” de partid si de stat, membri guvernului si ai organizatiilor centrale, precum si capeteniile securitatii si militiei.

 

1. j) Aparatul represiv al regimului comunist era format din zeci de mii de „lucratori” ai securitatii, militiei si serviciilor speciale, multi dintre ei sub acoperire, precum si din sutele de mii de informatori platiti sau nu, majoritatea recrutati prin santaj. Delatiunea era un lucru obisnuit, practicandu-se intre colegi, prieteni si chiar membri ai aceleiasi familii. Securitatea avea putere de viata si de moarte asupra cetatenilor, iar securistii, pentru a-si justifica salariile si a-si da importanta, inventau adesea „probleme” si „delicventi” practic inexistenti. Costul aparatului represiv alcatuit din securitate, militie, informatori si oficiniile anexe a fost estimat la aproximativ 10% din P.I.B.-ul existent in timpul regimului comunist, in timp ce pentru sanatate si invatamant se alocau de zece ori mai putin.

 

1. k) Cultul personalitatii, de inspiratie chino – coreana, a reprezentat ultima faza (deceniile 8 si 9) a dictaturii comuniste, ducand la o veritabila exasperare a oamenilor si, in final, la revolta acestora.

 

Toate elementele enuntate mai sus au condus, odata cu inrobirea tarii, la subrezirea echilibrului natiunii si aparitia „omului nou”. Dupa cum vom arata insa in continuare, aceasta „opera” diabolica, din fericire nu a reusit asa cum dorisera oprimatorii.

 

Caracteristicile „omului nou”

Iata cum ii descrie Horia Roman Patapievici pe concetatenii nostri, in „Scrisorile” catre Alexandru Paleologu: „fete patibulare, ochi mohorati, maxilare incremenite, fete urate, guri vulgare, trasaturi rudimentare, vorbire agramata si bolovanoasa, (…), lasitate, ticalosie, vanitate si egoism meschin, invidie joasa, delatiune lipsita de remuscari, ingamfare, barfa”. Caracterizarea de mai sus pare mai mult o reactie emotionala decat o constatare stiintifica. O enumerare serioasa a defectelor noastre ar fi trebuit sa le cuprinda, mai degraba, pe urmatoarele: pierderea sentimentului national, „masochismul” etnic, lipsa sentimentului de solidaritate si raspundere cetateneasca, precum si defecte inrudite.

 

Ceea ce lipseste cu desavarsire in caracterizarea facuta de Horia Roman Patapievici este observatia ca defectele constatate sunt in mare masura rezultatul constructiei „omului nou” de tip comunist. Existau desigur defecte si in randurile oamenilor din Romania „normala”, cea dinainte instalarii regimului comunist, dar ele nu aveau gravitatea si raspandirea din anii 1945 – 1989.

 

A reusit constructia „omului nou” in Romania ?

Actiunile miselesti ale comunistilor au avut efecte devastatoare in tara noastra, la fel ca si in celelalte tari ale sistemului.

 

Pentru a putea constata efectele reale ale constructiei „omului nou” este necesar sa comparam situatia din anul 1938 cu cea din perioada 1944 – 1989. Cetateanul Romaniei spre sfarsitul anilor regimului comunist era cu totul altfel decat cel al anului 1938 si, din nefericire, in sensul cel mai rau cu putinta.

 

Din punct de vedere biologic, „romanul nou” este mai subred, mai putin sanatos si viguros decat cel al anilor postbelici.  Morbiditatea a crescut si, cu toate marile progrese ale medicinii pe plan mondial, durata medie de viata a ramas mult in urma fata de cea din tarile dezvoltate.

 

Si mai dezolanta este starea psihosociala a cetateanului trecut prin „reeducarea” pentru formarea omului nou. Au disparut sau si-au diminuat drastic impactul social, reperele morale oferite de religie, si de exemplul oamenilor de mare valoare (preotii, intelectualii satelor, profesorii, marii intelectuali, ofiterii, oamenii politici patrioti, marii regi si regine ale Romaniei (Carol I, Ferdinand, Elisabeta, Maria)). Niciodata moravurile si mentalitatea oamenilor nu au atins un nivel atat de deplorabil ca dupa trecerea mai multor ani de „constructie a socialismului si omului nou”. Efectele acestui proces au fost atat de profunde incat ele au persistat, ba unele chiar s-au amplificat, dupa Revolutia din 1989.

 

Si totusi…

In perioada regimului comunist si in cea a „tranzitiei” au existat semne ca „omul nou” n-a cotropit intreaga natiune. Putem mentiona, in acest sens, Rezistenta armata din muntii Romaniei (1944 – 1960), avand o amploare si o durata nemaiintalnita in tarile subjugate de comunisti. Apoi, multitudinea de organizatii anticomuniste din perioada 1947 – 1964, ai caror membri au fost aruncati in inchisori (aproximativ 1,5 milioane de detinuti, marea majoritate tineri, dintre care o treime au murit in inchisori sau din cauza detentiei). Miscarile studentesti anticomuniste din perioada revolutiei ungare (1956), grevele din Valea Jiului si sindicatele libere (1977), precum si disidenta intelectualilor de dupa 1978 au reprezentat, de asemenea, dovezi ca formarea omului nou nu a reusit asa cum doreau asupritorii. Spre sfarsitul perioadei 1945 – 1989, lungul sir al suferintelor natiunii a determinat aparitia nemultumirii populare generalizate, ducand la explozia Revolutiei din decembrie 1989. A fost un moment de gratie, in care cea mai mare parte a compatriotilor nostri s-au scuturat de fantoma omului nou care se incuibase in sufletele si mintile lor. Din nefericire, ticaloasele forte ale intunericului s-au regrupat rapid si au pus la cale lovitura de stat criptocomunista ce a urmat Revolutiei, precum si diversiunile care au readus la putere nomenclatura de nivelul 2 si 3. Avand o indelungata experienta KGB-ista si securist – autohtona, fortele criptocomuniste au schimbat profilul „omului nou” aducandu-i modificari furate din doctrinele democratice, liberale , capitaliste si social – democratice.

 

„Omul nou al tranzitiei” este un hibrid mafioto – criptocomunist, fara scrupule, avid de imbogatire rapida, care nu poate fi decat frauduloasa, posesor al unui limbaj demagogic heteroclit care sa-i permita accesul la putere folosind democratia parlamentara.

 

Exista insa concetateni de-ai nostri care n-au mai intrat in capcana noului „om nou”, si care incercand sa-si ia soarta lor si a tarii in maini, au initiat miscari si organizatii realmente democratice si patriotice: AFDPR, Piata Universitatii, Alianta Civica, Grupul de dialog social, APADOR-CH, Pro-democratia, Societatea Academica Romana etc. Din pacate, aproape fara exceptie, clasa politica este alcatuita din noua mafie corupta, cinica, solidara in tendinta de imbogatire si pastrare a puterii, cu pretul unei noi inrobiri a tarii.

 

Sublata causa, tollitur effectus: revenirea la normalitate

Iesirea din impasul tragic in care s-a aflat si se mai afla Romania, dupa ce, timp de decenii a fost supusa opresiunii comuniste si „experimentului” formarii omului nou, impune inlaturarea acelor factori care au determinat aparitia impasului. Este deci nevoie sa se inlature elementele care au produs starea profund anormala si nefericita din perioada comunista si postcomunista.

 

Terapia pentru revenirea la normalitate a tarii va fi dificila si de durata, putand fi rezumata in urmatoarele cinci puncte:

 

Aducerea pe prim plan a rolului credintei crestine in echilibrarea psihologica, morala si comportamentala a compatriotilor nostri;

 

Promovarea culturii, atat la nivelul elitelor natiunii cat si la cel al categoriilor sociale cele mai largi;

 

Integrarea reala a institutiilor statului, societatii civile si a cetatenilor in sistemul de valori europene;

 

Reabilitarea sentimentului national profund alterat dupa agresiunea la care l-a supus sistemul comunist;

 

Asanarea clasei politice si a administratiei centrale si locale, prin mecanismul de promovare a valorilor reale si de inlaturare a coruptiei, carierismului si non-valorilor.

 

Gheorghe Boldur-Latescu 

 

 

 

 

https://romanialibera.ro/sport/atletism/reeducarea-in-romania-147940/

 

////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Marea Resetare are ochii oblici – Statul Paralel occidental și-a dat mâna cu Dictatura Digitală chineză

 

 

DE ADRIAN PĂTRUȘCĂ 

 

ARTICOLE RELAȚIONATE

 G20 promovează Pașaportul Global standardizat de vaccinare al OMS și programul de identificare Sănătatea digitală – Gulagul digital

Mulți se întreabă cum va arăta viața în Occident după Marea Resetare. Răspunsul este simplu: ca în China. Acolo este Modelul.

 

 

Au stârnit stupoare armonia și zâmbetele relaxate de la întânirea lui Joe Biden cu Xi Jinping. Ciudat! În strategia de securitate elaborată de Washington, China figurează pe primul loc între amenințările la adresa Statelor Unite.

 

Amenințarea de invazie a Taiwanului a devenit iminentă, după ce Partidul Comunist Chinez l-a confirmat pe Xi pentru încă un mandat la conducerea țării.

 

Mai mult, Beijingul este considerat principalul aliat al Moscovei în Războiul din Ucraina, care va configura harta lumii viitoare.

 

Ar fi fost de așteptat, prin urmare, o întâlnire înghețată între Biden și Xi.

 

Eroare! De decenii bune, China este privită de Occident ca un teren de încercare. Ca un loc în care se testează modele ale „lumii de mâine”, așa cum se testau virușii în laboratorul din Wuhan.

 

Modelul chinez, de corporatism controlat ideologic de la centru, suna cât se poate de tentant pentru capitalismul occidental aflat în criză.

 

Mână de lucru ieftină, obedientă, care nu poate face greve?

 

O societate ca un furnicar, controlată total, în care indivizii au un singur drept: să execute ordinele?

 

Iată raiul pentru orice dictator.

 

De doi ani și jumătate, de când cu pandemia (izbucnită tot în China, la un laborator finanțat de SUA), modelul chinez, cu restricții draconice și supraveghere generalizată s-a extins rapid în întregul Occident.

 

 

Marea Resetare are ochii oblici.

 

O analiză cutremurătoare de John și Nisha Whitehead de la The Rutherford Institute pe care am tradus-o pentru cititorii ActiveNews.

 

*

 

„Dacă guvernul ar deveni vreodată despotic, dacă un dictator ar lua vreodată puterea în această țară, capacitatea tehnologică pe care comunitarea de informații a oferit-o guvernului i-ar putea permite acestuia să impună o dictatură totală, și atunci nu mai va exista nici un mijloc pentru a ne opune.” – Senator Frank Church

 

 

 

Voturile au fost date.

 

Indiferent cine candidează, indiferent cine controlează Casa Albă, Senatul sau Camera Reprezentanților, acum sau în viitor, „noi, poporul” am pierdut deja.

 

Am pierdut pentru că viitorul acestei țări (SUA) este construit – dincolo de legi, alegeri și frontiere – de niște forțe dictatoriale, fără nici un respect pentru individualitate, intimitate și libertate.

 

Soarta Americii este croită în China, modelul nostru pentru orice este distopic.

 

Putere economică și politică, deținând o parte din datoria americană mai mare decât orice altă țară, și care achiziționează companii americane din toate domeniile, China este un regim totalitar vicios, care folosește în mod curent cenzura, supravegherea și brutalitatea polițienească pentru a intimida populația, a rămâne la putere și a extinde dimensiunile elitei sale corporatiste.

 

 

Pe calea pe care merge China, Statele Unite sfârșesc prin a o urma. Este calea dictaturii pure și simple.

 

CENZURA

 

Mașinăria de cenzură chineză pare ieșită de-a dreptul din 1984 al lui George Orwell. Cu agenții guvernamentale și cu companii care colaborează pentru limitarea libertății de exprimare a populației.

 

De altfel, în urmă cu câțiva ani, China a interzis cuvântul „dezacord” precum și orice referire la romanele lui Orwell, Ferma Animalelor și 1984.

 

Agențiile guvernamentale hărțuiesc și intimidează în mod curent pe oricine poate fi bănuit că nu se supune.

 

Activiștii sunt sancționați adesea pentru că se strâng în locuri publice și inculpați penal pentru „tulburarea ordinii”.

 

China depune eforturi importante și pentru a pune botniță ziariștilor care scriu despre corupție sau încălcarea drepturilor omului.

 

SUPRAVEGHERE

 

COVID-19 a ieșit din tenebrele supravegherii orwelliene care domnește în China și a furnizat Chinei scuza perfectă pentru a face uz de toate puterile sale, extinse și sofisticate, de supraveghere și de strângere a datelor personale ale cetățenilor chinezi, dar și din lumea întreagă.

 

 

Scanere termice folosind Inteligența Artificială (IA) au fost instalate în gările și aeroporturile marilor orașe pentru a evalua temperatura corporală și a identifica orice persoană cu febră.

 

Camerele de recunoaștere facială și operatorii de telefonie mobilă urmăresc permanent mișcările persoanelor, transmit în timp real informațiile către centrele de date accesibile agenților  guvernamentali și angajatorilor.

 

Iar sisteme de alerte cu coduri colorate (roșu, galben și verde) îi triază pe oameni după categorii de sănătate care corespund gradului de libertate de mișcare ce le este acordat: „Cod verde – mișcare liberă. Roșu sau galben – semnalați imediat.”

 

CREDITUL SOCIAL

 

Încă dinainte de pandemia COVID, statul polițienesc chinez își urmărea asiduu cetățenii, prin folosirea celor 200 de milioane de camere de supraveghere instalate în toată țara.

 

Dotate cu tehnologie de recunoaștere facială, camerele le permit autorităților să depisteze așa-zise infracțiuni, cum ar fi de pildă traversarea neregulamentară a străzii și care se reflectă în punctajul creditului social al unei persoane.

 

Punctajul creditelor sociale, acordat cetățenilor sau companiilor, permite etichetarea lor ca „buni cetățeni” sau nu.

 

„Punctajul unui cetățean” determină locul pe care acesta îl ocupă în societate, pe baza loialității față de guvern.

 

 

Un sistem care folosește nume reale – fapt care îi obligă pe cetățeni să folosească carduri de identitate emise de guvern pentru a cumpăra cartele telefonice, pentru a-și crea un cont pe rețelele sociale, pentru a lua trenul, pentru a se sui în avion sau chiar pentru a cumpăra de la băcănie – cuplat cu notele creditului social fac posibil ca acelora care figurează pe listele negre să li se interzică accesul pe piețele financiare, cumpărarea de proprietăți sau călătoriile cu trenul sau avionul.

 

Printre activitățile care te pot înscrie pe listele negre se află fapte precum așezatul pe locuri rezervate în tren sau crearea de probleme în spital.

 

ORAȘELE SMART

 

China este pioniera orașelor smart zise „sigure”. Ea exportă în toată lumea modelul de comunități high-tech în care cetățenii sunt monitorizați 24 de ore din 24. Orice gest al lor se află sub o supraveghere totală și fiecare aparat este conectat la un computer central operat de Inteligența Artificială.

 

Așa cum conchide expertul în probleme de apărare a intimității, Vincent Mosco:

 

„Beneficiul orașelor smart este clar de partea autorităților, care pot folosi promisiunile unui oraș modern, high-tech, pentru a-și extinde supravegherea. Avantaje sunt și pentru companiile big tech, care profită mai întâi de pe urma construirii infrastructurii unui oraș smart și apoi de pe urma valorificării comerciale a produselor lor în întreg spațiul orașului smart. Ce câștigă cetățenii? O oarecare eficiență operațională, dar cu prețul uriaș al propriei lor libertăți.”

 

MONEDA DIGITALĂ

 

 

China a adoptat deja o monedă digitală emisă de guvern, care îi permite nu doar să supravegheze și să poprească tranzacțiile financiare ale oamenilor, dar și săfuncționeze în tandem cu sistemul de punctare al creditului social pentru a pedepsi indivizii pentru abateri morale și sociale, sau să îi recompenseze pentru că se supun comportamentului cerut de guvern.

 

Sinologul Akram Keram scria în Washington Post:

 

„Odată cu yuanul digital, PCC (Partidul Comunist Chinez) va avea control și acces direct asupra vieții financiare a indivizilor, fără intermedierea instituțiilor de forță. Într-o societate cu un yuan digital, guvernul poate suspenda cu ușurință portofelul digital al disidenților și al activiștilor pentru drepturile omului.”

 

DICTATURA DIGITALĂ

 

Această noțiune va defini ce înseamnă libertatea în aproape toate aspectele vieții. Încă o dată, trebuie să privim spre China pentru a înțelege ce ne așteaptă.

 

AnalistaMaya Wang de la Humans Rights Watch:

 

„Autoritățile chineze folosesc tehnologia pentru a controla populația de pe întreg cuprinsul țării în moduri mai subtile, dar totuși foarte puternice. Banca centrală adoptă moneda digitală, care permiteBeijingului să urmărească –și să controleze – tranzacțiile financiare ale oamenilor. China construiește orașe așa-numite «sigure», care integrează informațiile obținute de sistemele intruzive pentru a prezice și preveni totul, de la incendii la dezastre naturale și disidență politică. Guvernul consideră că aceste intruziuni, împreună cu acțiunile administrative, cum ar fi interzicerea accesului persoanelor de pe listele negre la servicii, îi va obliga pe oameni să aibă un «comportament pozitiv», inclusiv o mai mare obediență față de politicile guvernului sau de obiceiurile sănătoase, cum ar fi exercițiile fizice.”

 

 

SUPRAVEGHEREA I.A.

 

Într-un mod asemănător cu cel în care produsele chineze s-au infiltrat pe aproape toate piețele din lume și au modificat comportamentele consumatorilor, China exportă acum „tehnologia dictatorială” către guvernele din lumea întreagă.

 

De fapt, China și Statele Unite au deschis calea, furnizând restului lumii tehnologia de supraveghere IA, uneori la prețuri subvenționate.

 

În mâinile tiranilor și dictatorilor mărinimoși, supravegherea IA este mijlocul suprem de represiune și control, în special prin folosirea platformelor orașelor smart, a sistemelor de recunoaștere facială și a poliției predictive.

 

Aceste tehnologii sunt folosite și de grupări extremiste violente, ca și detraficanții de carne vie, de copii, de droguri și de arme pentru scopurile lor ticăloase.

 

În vreme ce țări cu regimuri autoritare au fost dornice să implementeze supravegherea IA, după cum arată cercetările efectuate de  Carnegie Endowment, democrațiile liberale„folosesc și ele în mod agresiv instrumentele IA la controlul frontierelor, la prinderea potențialilor infractori, la supravegherea cetățenilor cu comportament negativși la extragerea teroriștilor din mulțime”.

 

În plus, este ușor de văzut cum modelul chinez de control asupra Internetului a fost integrat în acțiunile Statului polițienesc american pentru a-i identifica pe așa-zișii teroriști interni antiguvernamentali.

 

În acest mod, totalitarismul cucerește lumea.

 

POLIȚIA SECRETĂ

 

Potrivit rapoartelor recente, China a implantat 54 de grupări de poliție secretă în 25 de orașe ale lumii, inclusiv din Statele Unite, în cadrul acțiunii de a-i depista, amenința și deporta pe disidenții chinezi înapoi în China, pentru a fi deferiți justiției.

 

Campania de supraveghere, intimidare și pedepsire a disidenților din exil a fost botezată Operațiunea Fox Hunt (Vânătoarea de vulpi).

 

După cum sublinia o agenție pentru drepturile omului, „mesajul de la Ministerul de Externe (chinez) – că nu ești nicăieri în siguranță, că te putem găsi și punem mâna pe tine – este foarte eficient”.

 

BRUTALITATEA POLIȚIEI

 

Nu s-au schimbat prea multe în China de la reprimarea violentă a protestelor din Piața Tienanmen. Poliția chineză rămâne brutală, excesivă și inflexibilă, mai ales acum, când are în spate puterea suplimentară a Statului Big Brother.

 

TACTICI DE INTIMIDARE

 

China stăpânește la perfecțiune arta tacticilor de intimidare, amenințând activiștii, familiile lor și mijloacele de subzistență, dacă nu se supun diktatelor regimului.

 

Așa cum explica un militant:

 

„Au fost apeluri telefonice în miezul nopții, în care se spunea că membrii familiei nu vor găsi de lucru dacă persoana respectivă nu cooperează cu guvernul, sau că numărul de telefon al părinților va fi afișat online și vor fi hărțuiți. Sau, în cazul uighurilor, că familiile lor vor fi trimise în lagăre.”

 

DISPARIȚIE, SPĂLAREA CREIERULUI ȘI TORTURĂ

 

Cei care nu se conformează diktatelor regimului chinez sunt adesea făcuți să dispară, arestați în miez de noapte și închiși în lagăre de reeducare orwelliene.

 

China a construit peste 400 de astfel de lagăre în ultimii ani, în care să fie deținute persoane pentru delicte mergând de la contestarea guvernului până la așa-zise infracțiuni religioase, cum ar fi deținerea unui Coran sau abținerea de la consumul cărnii de porc.

 

După cum relatează The Guardian:

 

„Abuzurile includ detenția arbitrară, tortura și neacordarea de asistență sanitară în lagăre, precum și controlul coercitiv al nașterilor.”

 

Influența globală a Chinei, anvergura ei tehnologică, ambițiile sale de hegemonie mondiaă și regimul rigid pe care îl promovează ne împing către o lume încătușată.

 

Cu ajutorul tehnologiilor de supraveghere, China a construit primul stat cu dictatură tehnologică din lume și a devenit un model pentru toți dictatorii de pe planetă.

 

Ceea ce prea puțini recunosc, din păcate, este că China și Statul Paralel din America și-au unit forțele.

 

 

Așa cum am arătat în Battlefield America: The War on the American People și în omologul său de ficțiune, The Eric Blair Diaries, în spatele unei spoieli de transparență guvernamentală și de alegeri libere, se ascunde Fascismul însuși.

 

America a devenit întruchiparea tuturor temerilor lui Philip K. Dick, atunci când a scris The Man in the High Castle, viziunea unui univers alternativ în care puterile Axei îi înving pe Aliați în Al Doilea Război Mondial, iar „fascismul nu doar că a cucerit America. S-a insinuat cu o tulburătoare ușurință în ADN-ul Americii.”

 

Deși viziunea lui Dick, a unei lumi în care totalitarismul a devenit normal este înspăimântătoare, realitatea tot mai pregnantă în care trăim, a unei lumi în care Statul Paralel nu mai este limitat la nivel național ci a căpătat proporții globale, este cu mult mai îngrozitoare.

 

Poate că steagul nostru național nu va flutura mândru având alături de dungile roșii și albe o svastică pe fond albastru, așa cum scrie în The Man in the High Castle.

 

Dar atenție: asta nu înseamnă că nu ne aflăm sub ocupație!

 

de John și Nisha Whitehead  The Rutherford Institute, traducere: Adrian Pătrușcă ActiveNews

 

 

https://www.activenews.ro/opinii/Marea-Resetare-are-ochii-oblici-Statul-Paralel-occidental-si-a-dat-mana-cu-Dictatura-Digitala-chineza-177557

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Ex-Detainee Describes Torture In China’s Xinjiang Re-Education Camp

 

 

Rob Schmitz

 

 

 

 

Uighur security personnel patrol near the Id Kah Mosque in Kashgar, a city in northwestern China’s Xinjiang region, in 2017. Xinjiang authorities have detained members of the Uighur ethnic minority, who are largely Muslim, and held them in camps the authorities call „education and training centers.”

 

 

By the time Chinese guards began torturing Kayrat Samarkand inside a re-education camp last spring, he says his life had prepared him for this.

 

The ethnic Kazakh grew up in the mountains of China’s rural Xinjiang region, just miles away from the border with Kazakhstan. When he was 11 years old, his parents died. A man from his village lured the young orphan to a nearby city with the promise of work and then sold him to a criminal gang of ethnic Uighurs, the predominant ethnic minority in Xinjiang, who managed a network of child thieves throughout China……………………………..

 

Det. aici

 

https://www.npr.org/2018/11/13/666287509/ex-detainee-describes-torture-in-chinas-xinjiang-re-education-camp

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Top 10 cazuri de “”mare corupție”” în România

 

 

Lucian Davidescu

 

 

Cum va supraviețui lupta anticorupție? Doar frica nu păzește bostănăria, mai trebuie și un pic de rușine!

Colegul Alex Costache se teme că anticorupția a intrat în declin. Așa cum ne-am învățat să o cunoaștem, poate că e adevărat, dar poate că asta e o ocazie bună să se întărească cu o componentă care i-a lipsit în tot timpul ăsta.

 

Până la urmă, rezultatele sunt încă modeste – vreo 200 de corupți după gratii și multe cazuri de foarte-mare corupție care n-au putut fi rezolvate mulțumitor: asta pare o bătălie cu morile de vânt sau cu proverbiala caracatiță căreia dacă îi tai un braț îi cresc alte 10.

 

Top 10 cazuri de mare corupție

…materializate într-un grad mai mic sau mai mare dar rămase, practic, nepedepsite

 

Bancorex – al cărei beneficiar sonor a apoi fost „mogul bun” de-al anticorupției, fără să aibă cineva vreo greață evidentă. Și alte bănci mai mici, cunoscute (Banca Agricolă, acum la Raiffeisen) sau mai puțin (mai știe cineva ce era cu Banca Unirea, la ce folosea și cine avea acțiuni acolo? Și cum de-a aterizat apoi o vreme în mâinile unor foști caghebiști?).

 

Afacerea Țigareta – probabil doar vârful aisbergului dintr-o operațiune de contrabandă orchestrată de serviciile de informații și de care s-a aflat doar pentru că au ajuns să-și regleze conturile între ele.

 

Hidroelectrica – schema prin care s-au inventat „băieții deștepți”, multimilionari din nimic. Cel mai rău lucru pe care l-au pățit ăștia este că au pierdut procesele prin care tot ei dădeau statul în judecată!

 

EADS – contractul de un miliard de euro pentru „securizarea frontierelor” a fost încercarea a lui Năstase de-a intra în liga mare. Nu i-a ieșit, dar contractul a continuat bine-mersi iar Năstase a ajuns la pușcărie pentru alte „mari corupții” dar mai mijlocii.

 

Bechtel – alt jaf pornit de pe vremea lui Năstase, dar care acum nu mai e clar dacă a fost corupție de la început sau a devenit abia după (sau, să zicem, cu cât ne apropiem de ziua de azi, cu atât jaful de acolo e mai nesimțit). Plus toate telenovelele de pe restul traseului, cel dintre Brașov și București.

 

Microsoft – cazul ăla de sifonare în care singurii „vinovați” găsiți au rămas și în libertate și cu banii.

 

Roșia Montană – „locul unde nu s-a întâmplat nimic”, în afară de ample mișcări suspecte pe bursă care de exemplu ar fi îmbogățit pe oricine ar fi vorbit la televizor despre proiect din vreo postură oficială.

 

e-România – încercarea Elenei Udrea de-a da jumătate de miliard de euro pe un site, desăvârșită într-o formă mai discretă/descentralizată de alde Ghiță

 

ANRP – hoția prin care s-a reușit furtul încă o dată a ce au naționalizat comuniștii, din care vedem doar cazuri răzlețe dar nici o acuzație de sistem.

 

Hexi-Pharma – schema mafiotă prin care viețile victimelor au fost tranzacționate după modelul sicilian.

 

Și, probabil, cel puțin încă pe atâtea de unde încă n-au ieșit la suprafață destule informații încât să poată fi văzute ca atare.

 

Aproape toate au în comun valoarea foarte mare, de ordinul sutelor de milioane de dolari sau mai mult, aparenta legalitate (totul se face pe cât posibil cu „licitație”) și absența stridentă a condamnărilor! Ca și în 2004, îți vine să te întrebi „dar unde sunt peștii mari”?

 

Nu cred că trebui să-i fie găsită DNA o vină în asta, și nici măcar PNA! Ele lucrează cu doctrina care le este pusă la dispoziție – la pachet cu informațiile și instrumentele specifice.

 

Ei bine, doctrina asta este cam șchioapă! Nu poți alerga o cursă într-un singur picior, oricât de puternic ar fi el. Și, ca și acum un deceniu și jumătate, nu pare să existe destul interes politic și administrativ pentru a merge mai departe.

 

Ne place poate să ne amăgim, dar pedepsele și polițaii nu sunt niciodată suficienți pentru a-i face pe criminali să nu mai ucidă și pe hoți să nu mai fure. Necesari, dar nu suficienți.

 

Nu există suficiente pușcării și destule servere de interceptare pentru a opri jaful dacă în continuare se poate fura exact la fel ca înainte și în continuare există alți oameni dispuși să riște orice pentru a se îmbogăți peste noapte. Chinezii tot încearcă cu gloanțe în ceafă, și tot degeaba!

 

Noi avem… ce? 147 de oameni în pușcărie pentru „fapte de corupție” (ok, și poate alte câteva sute deja-eliberați) la sfârșitul a mai bine de un deceniu și jumătate de „luptă”, care cică și-ar fi depășit apogeul. Se fură mai puțin? Nimic care să indice asta!

 

Și se va tot fura cât timp anticorupția nu își construiește și un pilon preventiv, principal, pe lângă cel judiciar care să intervină doar în ultimă instanță.

 

Care este ieșirea

 

Primul și cel mai important ingredient este transparența administrativă maximă. Sunt prea multe de spus, buna-guvernare se face în cel puțin o generație, nu într-un articol. Dar să luăm doar un exemplu recent – anul trecut, pe final de mandat, guvernul Cioloș anunța pe nepusă masă un contract de achiziție de corvete. Prețul, decent la început, s-a dovedit după scurt timp dublu. Nu știm dacă asta era o afacere de corupție sau nu, în etapa asta nici nu contează. Nu contează nici dacă „era oportună”, „aducea locuri de muncă”. Problema uriașă acolo este că decizia a fost luată în secret și anunțată brusc (exact ca Bechtel și EADS la vremurile lor) – chestie care în sine este de natură să stârnească suspiciuni. Chiar dacă admitem că de data asta a fost o decizie de bună credință, lipsa de transparență și a dezbaterilor prealabile legitimează, pe viitor, același comportament din partea unora verificabili ca „mari-corupți”.

 

Sau câtă încredere să ai când își păstrează până la final postul de ministru unul care a luat sute de mii de euro din offshore pentru câte un site care a avut mai mulți vizitatori după ce s-a aflat de jonglerie decât înainte?

 

Anticorupția va apărea cu adevărat atunci când nici unul dintre factorii care încurajează furtul nu va mai fi acceptabil – indiferent dacă vine din partea taberei politice favorite sau a ăleia rivale, indiferent dacă vine de la securiștii răi sau de la ăia buni. Sunt legi care se pot face pentru asta, dar detaliile despre ce ar trebui să conțină ele contează mai puțin. Importantă e așteptarea publică.

 

Rușine, rușine, rușine!

 

Ordinea socială funcționează cam peste tot pe baza unui cuplu de forțe între vinovăție și rușine. În funcție de specificul cultural, cocktail-ul vine în combinații variate. La noi vinovăția internalizată este aproape egală cu zero (frica de pedeapsă mai compensează, dar nu destul) în schimb rușinea ar funcționa dacă ar fi exploatată mai bine.

 

Acum 17 ani, când se înființa PNA, Bucureștiul era un oraș teribil de murdar – la propriu – o societate abia intrată în febra consumului nu știa încă ce să facă cu atâtea ambalaje. Dacă aveți memorie vizuală, faceți exercițiul ăsta: Rânduri de gunoaie împodobeau bordurile iar aproape toată lumea arunca orice pe jos, cu sau fără vreo scuză ieftioară – că „nu sunt coșuri”, că „sunt prea puține”, că „sunt prea departe”.

 

În ani de zile, schimbarea a trecut aproape neobservată, dar – pentru nici o generație – este incredibilă. N-a fost nevoie nici măcar de amenzi (frică), deși poate că ar fi accelerat puțin procesul și poate că ar fi utile acum ca să elimine chiar și excepțiile. Doar că așteptarea publică a devenit suficient de puternică încât azi, în sfârșit, „e rușine”.Anticorupția poate să fie o chestie la fel de simplă. Nu dau șpagă, că mi-e rușine! Nu lua șpagă, că e rușine! Dă legi și proceduri care să facă imposibilă barem vreo suspiciune de furt, ca să nu mai ajungem să ne fie rușine unii de alții!

 

https://www.romaniacurata.ro/top-10-cazuri-de-mare-coruptie-in-romania/

 

 

 

//////////////////////////////////////////////////////

 

 

 

(Mini) Lista dosarelor de corupție din România

 

 

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

 

Aceasta este o listă a dosarelor notabile de corupție din România.

 

Dosare închise cu sentințe definitive

 

Nume dosar  Persoană implicată  Perioadă  Detalii      Sentință

 

 

„Mită la Primărie”   Mircia Gutău (primar Râmnicu-Vâlcea)    

 

2006   Acuzat de luare de mită; a cerut 50.000 de euro în schimbul unui certificat de urbanism și prins în flagrant delict.[1] 27 ianuarie 2010 – 3 ani și jumătate de închisoare cu executare[2]

 

“Horea 46”    Cristian Anghel (primar Baia-Mare)      2006  

Anghel a decis ca Primăria Baia Mare să cumpere o clădire la un preț supraevaluat (daunele fiind estimate la 394.500 €).[3] 17 martie 2010 – 2 ani și șase luni de închisoare cu executare.[4]

 

 

Dosar de trafic de influență     Vasile Duță (senator PSD)

 

      2000–2004   Acuzat că a primit bani și bunuri (inclusiv un Mercedes ML în valoare de aproape 40.000 de euro) în schimbul intervențiilor pe lângă instituții ale statului.     5 mai 2010 – 5 ani de închisoare cu executare[5]

 

 

„Trofeul calității”    Adrian Năstase (prim-ministru)      2004  

 

Acuzat că și-ar fi finanțat campania electorală din 2004 din taxele plătite de firmele care s-au înscris la concursul „Trofeul Calității”, organizat, în acel an, de Inspectoratul de Stat în Construcții (ISC).[6]     20 iunie 2012 – 2 ani de închisoare cu executare[7]

 

 

„Strămutați de lux”…………………………………………………………..

 

Det. aici

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_dosarelor_de_corup%C8%9Bie_din_Rom%C3%A2nia

 

 

 

 

/////////////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Transparency: Ungaria, Bulgaria și România rămân cele mai corupte țări din UE. Deficiențe ale statului de drept

 

 

Media globală IPC rămâne neschimbată la 43 pentru al doisprezecelea an consecutiv, cu mai mult de două treimi din țări cu scoruri sub 50. Acest scor indică probleme grave de corupție. Danemarca rămâne cea mai anticoruptă țară de pe glob, în creștere continuă a indicelui. Indicele de percepție a corupției (IPC) 2023 publicat marți de Transparency International arată că guvernele lumii au eșuat, în cele mai multe dintre țări, în combaterea corupției. Adică au făcut progrese puține sau deloc în combaterea acestui flagel.Media globală IPC rămâne neschimbată la 43 pentru al doisprezecelea an consecutiv, cu mai mult de două treimi din țări cu scoruri sub 50. Acest scor indică probleme grave de corupție.

 

Potrivit indicelui statului de drept, lumea se confruntă cu o scădere a funcționării sistemelor de justiție. Țările cu cele mai mici scoruri la acest ultim indice au, de asemenea, scoruri foarte scăzute la IPC, evidențiind o legătură clară între accesul la justiție și corupție.Țările cu cele mai slabe performanțe din Europa de Vest și UE sunt Ungaria (42), Bulgaria (45) și România (46), iar scorul lor reflectă deficiențe substanțiale ale statului de drept.Danemarca rămâne cea mai anticoruptă țară de pe glob al șaselea an la rând, cu un scor în creștere de la 88 la 90.

 

Amenințările împotriva statului subminează acțiunea împotriva corupției

Scorul mediu al indicelui de percepție a corupției (IPC) pentru regiunea Europei de Vest și UE a scăzut în 2023 la 65, pentru prima oară în ultimul deceniu.

 

În ciuda faptului că rămâne regiunea cu cel mai mare punctaj în IPC, măsurile robuste anticorupție continuă să fie subminate de slăbirea controalelor și a echilibrului în stat, arată raportul Transparency International.

 

Erodarea integrității politice contribuie la diminuarea încrederii publicului în capacitatea țărilor de a aborda provocările continue ale regiunii.

 

IPC 2023 arată că eforturile de combatere a corupției au stagnat sau au scăzut în mai mult de trei sferturi din țările din regiune. Dintre cele 31 de țări evaluate, doar șase și-au îmbunătățit scorul, în timp ce opt au scăzut din 2012.

 

Mai multe democrații de rang înalt, inclusiv Suedia (scor IPC: 82), Țările de Jos (79), Islanda (72) și Regatul Unit (71), au înregistrat cele mai mici scoruri înregistrate vreodată.

 

În special, Marea Britanie a înregistrat o scădere de șase puncte în ultimii cinci ani.

 

Danemarca (90), Finlanda (87) și Norvegia (84) se află în fruntea clasamentului IPC, în timp ce țările cu cele mai slabe performanțe, reflectând deficiențe substanțiale ale statului de drept, includ Ungaria (42), Bulgaria (45) și România (46).

 

Reducerea la tăcere a criticilor

Responsabilitatea redusă și corupția politică subminează statul de drept într-o regiune în care oamenii își pierd încrederea în instituțiile lor. În cele mai grave cazuri, grupurile de interese restrânse au prea mult control asupra luării deciziilor politice.

 

În altele, guvernele îi vizează pe jurnalişti, avertizori și alte organe de supraveghere.

 

Peste un deceniu de încălcare sistemică a statului de drept în Ungaria (42) a creat un sistem în care corupția la nivel înalt prosperă nesancționat.

 

Implementarea neconvingătoare a reformelor statului de drept, împreună cu o inițiativă legislativă recentă de a reduce la tăcere puținele voci critice care au mai rămas, dezvăluie angajamentul guvernului de a-și proteja status quo-ul.

 

În ciuda adoptării unei legislații cu mult întârziată privind denunțarea actelor de corupție, problemele semnificative ale Bulgariei (45) cu statul de drept și influența oligarhică rămân, în ciuda agendelor de reformă legislative a guvernelor care s-au succedat la putere.

 

A fost adoptată legislația mult așteptată, dar provocările legate de implementarea sa sunt evidente.

 

Amendamentele propuse de Italia (56) la constituție, dacă ar fi adoptate, ar concentra puterea în mâna executivului, slăbind substanțial puterea parlamentului.

 

Relatarea și investigarea cazurilor de corupție devine, de asemenea, din ce în ce mai dificilă pentru jurnaliști, din cauza utilizării sporite a proceselor strategice împotriva participării publice (SLAPS) sau a intimidării legale de către întreprinderi și politicieni puternici din țări precum Cipru (53), Malta ( 51), Irlanda (77), Ungaria (42), Croația (50), Bulgaria (45), Țările de Jos (79) și Polonia (54).

 

​Justiția, subminată și în democrații și în dictaturi

Atât regimurile autoritare, cât și liderii democratici care subminează justiția contribuie la creșterea impunității față de corupție și, în unele cazuri, chiar o încurajează prin înlăturarea consecințelor pentru cei care au greșit.

 

Impactul acțiunilor lor este evident în țările din întreaga lume: de la Venezuela (13) până la Tadjikistan (20).

 

„Corupția va continua să prospere până când sistemele de justiție vor pedepsi faptele greșite și vor ține guvernele sub control. Când justiția este cumpărată sau interferată politic, oamenii sunt cei care suferă. Liderii ar trebui să investească pe deplin și să garanteze independența instituțiilor care respectă legea și luptă împotriva corupției. Este timpul să punem capăt impunității pentru corupţie”, a declarat François Valérian, președintele Transparency International.

 

Danemarca rămâne cea mai anticoruptă țară de pe glob

IPC clasează 180 de țări și teritorii după nivelurile percepute de corupție în sectorul public pe o scară de la zero (foarte corupt) la 100 (foarte curat).

 

Danemarca (90) se află în fruntea clasamentului pentru al șaselea an consecutiv, Finlanda și Noua Zeelandă urmând îndeaproape cu scoruri de 87 și, respectiv, 85.

 

Datorită sistemelor de justiție care funcționează bine, aceste țări dețin și printre cele mai bune scoruri în Indexul statului de drept.

 

Somalia (11), Venezuela (13), Siria (13), Sudanul de Sud (13) și Yemen (16) ocupă locurile de jos ale indexului, adică printre cele mai corupte. Cele mai multe dintre ele sunt afectate de crize prelungite, în mare parte alimentate de conflicte armate.

 

Douăzeci și trei de țări, printre care unele democrații de rang înalt precum Islanda (72), Țările de Jos (79), Suedia (82) și Regatul Unit (71), precum și unele state autoritare precum Iran (24), Rusia (26), Tadjikistan (20) și Venezuela (13) sunt la minime istorice în acest an.

 

12 țări în declin

Din 2018, 12 țări au scăzut semnificativ în ceea ce privește scorurile IPC.

 

Lista include țări cu venituri mici și medii precum El Salvador (31), Honduras (23), Liberia (25), Myanmar (20), Nicaragua (17), Sri Lanka (34) și Venezuela (13), precum și economii cu venituri medii superioare și cu venituri mari, cum ar fi Argentina (37), Austria (71), Polonia (54), Turcia (34) și Regatul Unit (71).

 

Opt țări au îmbunătățit și-au îmbunătățit IPC în aceeași perioadă: Irlanda (77), Coreea de Sud (63), Armenia (47), Vietnam (41), Maldive (39), Moldova (42), Angola (33) și Uzbekistan (33).

 

Ucraina, în creștere continuă a IPC de 11 ani

Justiția și instituțiile de aplicare a legii independente, transparente și bine dotate cu resurse sunt esențiale pentru ținerea sub control a corupției, spune raportul Transparency International.

 

La rândul său, prevenirea abuzului de putere politică, mită și alte forme de corupție care influențează sistemele de justiție este esențială pentru asigurarea eficacității acestora.

 

Războiul Rusiei împotriva Ucrainei (36) a adus cu sine provocări imense pentru guvernanța și infrastructura sa, crescând riscurile de corupție.

 

Cu toate acestea, Ucraina este într-o creștere continuă a IPC de 11 ani, concentrându-se pe reformele sistemului judiciar, inclusiv restructurarea organelor de autoguvernare judiciară, creșterea independenței judiciare și consolidarea capacității organului de urmărire penală și anticorupție.

 

În ciuda acestor îmbunătățiri, existența unui număr semnificativ cazuri de corupție la nivel înalt rămâne o preocupare majoră.

 

Guatemala rămâne cel mai semnificativ exemplu de declin al IPC (23), rezultat al celor trei guverne care s-au succedat la putere folosind practici corupte.

 

Parchetul și sistemul judiciar au fost folosite pentru a acorda impunitate elitelor pentru practicile lor corupte și pentru a-i sancționa tocmai pe cei care ridică vocea împotriva corupției. Această discrepanță a lăsat statul fără nicio capacitate instituțională de a lupta împotriva corupției.

 

În Africa, cazurile de corupție și problemele asociate din cadrul sistemelor de justiție variază, cuprinzând rapoarte de luare de mită, extorcare și amestec politic în sistemul de justiție din țări precum Nigeria (25).

 

Au existat cazuri în care magistrații au fost închiși: în Burundi (20).

 

Transparency International solicită guvernelor să ofere sistemelor de justiție independența, resursele și transparența necesare pentru a pedepsi în mod eficient toate infracțiunile de corupție și pentru a asigura controlul și echilibrul puterii. Iar acolo unde este necesar, trebuie, de asemenea, să introducă proceduri și legi mai bune pentru a ajuta instituțiile de justiție să se ferească de actele de corupție.

 

„Corupția agravează nedreptatea socială și îi afectează în mod disproporționat pe cei mai vulnerabili. În multe țări, obstacolele în calea justiției pentru victimele corupției persistă. Este timpul să spargem barierele și să ne asigurăm că oamenii pot avea acces eficient la justiție. Toată lumea merită sisteme juridice corecte și incluzive în care vocile victimelor să fie auzite în fiecare etapă. Orice altceva este un afront la adresa justiției”, a declarat Daniel Eriksson, CEO al Transparency International odată cu lansarea raportului.

 

Dora Vulcan

Dora Vulcan este Senior Correspondent și s-a alăturat echipei Europa Liberă în ianuarie 2020. A intrat în presă în 1992 ca reporter de politică internă la România liberă. A devenit apoi jurnalist de investigații specializat în Justiție, preocupat de ingerința politicului în anchetele penale. În paralel, Dora a fost și stringer BBC. A scris la Revista „22” despre plagiatele din mediul universitar, a acoperit domeniul politic la Reporter Global (partener The Economist în România) și a fost editor coordonator la departamentul Social al agenției Mediafax. A fost consultant pentru filmul „De ce eu?”, despre moartea suspectă a procurorului Cristian Panait, o tragedie cu implicații politice care a marcat anii 2000. 

 

 

https://romania.europalibera.org/a/raport-transparency-international-romania-ungaria-bulgaria-cele-mai-corupte-tari-din-ue/32797454.html

 

//////////////////////////////////////////////////////

 

 

 

 (De rasul g lumii) EXCLUSIV De ce nu poate fi judecat Ion Iliescu în dosarul Revoluției. Motivare

 

 

Articol scris de:

Virgil Burlă

 

 

Judecătorii Mihail Udroiu și Lia Savonea de la instanța supremă, care au constatat, pentru a doua oară, neregularitatea rechizitoriului prin care Ion Iliescu a fost trimis în judecată în dosarul Revoluție și-au motivat decizia.Cei doi magistrați susțin, în esență, că procurorul militar nu a respectat la virgulă decizia instanței supreme din 2021 și nu a remediat cele cerute de Înalta Curte de Casație și Justiție în urmă cu trei ani când a fost restituit dosarul la parchet.Cei doi au reținut „neregularitatea rechizitoriului derivată din încălcarea dispozițiilor obligatorii ale încheierii judecătorului de cameră preliminară prin care s-a dispus anterior restituirea cauzei la parchet”.

 

Nu și-a îndeplinit obligația

Udroiu și Savonea susțin că „procurorul, în calitate de unic titular al acțiunii penale, nu și-a îndeplinit obligația de a descrie corespunzător situația de fapt cu care este sesizată instanța în cazul fiecărei acuzații penale în parte, ce formează obiectul dispozițiilor de trimitere în judecată a celor trei inculpați”.

 

Mihail Udroiu a decis că rechizitoriul lui Iliescu nu este conform

Mihail Udroiu a decis că rechizitoriul lui Iliescu nu este conform

În esență, curtea supremă reproșează procurorului militar că nu a explicat detaliat în ce constă vinovăția lui Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și Iosif Rus, trimiși în judecată în dosarul Revoluției.

 

Citește și: Magnatul Puiu Popoviciu achitat după rejudecare: „Fapta nu există”

 

Cei doi judecători arată că nu a fost respectat articolul 6 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale „care recunoaşte acuzatului dreptul de a fi informat în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzației aduse împotriva sa”.

 

Proces echitabil pentru Iliescu

Din grijă pentru Iliescu, Voiculescu și Rus, completul de judecată în faza de contestație Cameră preliminară arată că „respectarea dreptului la un proces echitabil al inculpatului implică şi stabilirea în mod previzibil a obiectului judecății care (…) se limitează la faptele şi la persoanele arătate în actul de acuzare, fiind astfel necesar ca actul de sesizare să cuprindă descrierea fiecărei fapte care formulează obiectul acuzaţiei penale, cu indicarea pentru fiecare dintre acestea şi a inculpaţilor care se consideră că au participat la comiterea ei”.

 

Descrieri explicite

În plus, Înalta Curte consideră că, „față de gravitatea faptelor investigate era în sarcina parchetului să manifeste o diligență deosebită în desfășurare anchetei, în administrarea și evaluarea probelor, respectiv în descrierea explicită și clară a faptelor pe care le consideră tipice, față de configurarea normei/normelor de incriminare, dar și a întregului context în care se presupune că acestea ar fi fost comise, pentru a evita astfel apariția descrierilor prolixe, digresiunilor ajuridice, raționamentelor juridice speculative, precum și a elementelor factuale cu un vădit caracter de echivocitate, în legătură cu: morfologia, funcționalitatea și eficiența grupului „Iliescu” și criteriile de determinare a existenței unui nucleu de putere în jurul „grupului Iliescu”.

 

Lia Savonea, fost membru CSM, actual judecător la ICCJ

Lia Savonea, fost membru al CSM și actual judecător la ÎCCJ

Fără să țină cont că au trecut de la fapte mai bine de 3 decenii, cei doi judecători susțin că „Înalta Curte constată că în cauză au fost analizate de procuror în rechizitoriu probe orale – rezultate din audieri, care au avut loc în dosare de urmărire penală diferite de cel în care s-a emis actul de sesizare, ale unor martori și părți civile, iar nu probe reale – rezultate din alte procedee probatorii decât audierile”.

 

Rechizitoriu neconform

După ce au rejudecat, cei doi magistrați au decis „neregularitatea rechizitoriului nr.11/P/2014 din data de 29 iulie 2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare, privind pe inculpaţii Iliescu Ion (fost preşedinte al României), Voiculescu Voican Gelu (fost viceprimministru al Guvernului României) și Rus Iosif (fost comandant al Aviaţiei Militare). Va dispune comunicarea prezentei încheieri Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare pentru ca, în termen de 5 zile de la comunicare, procurorul să comunice dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată a inculpatului ori solicită restituirea cauzei”, se mai arată în document.

 

Altă părere

Opinie separată a făcut judecătoarea Elena Barbu. Ea arată că, în această fază a procesului, contestația în procedura de Cameră preliminară, instanța nu ar trebui să se raporteze la prima decizie a ÎCCJ care a decis, în 2021, restituirea rechizitoriului, ci la considerentele judecătorului Curții de Apel București care a stabilit că judecata poate începe în dosarul Revoluției. „Apreciez că judecătorul de cameră preliminară nu poate stabili o altă perioadă de timp în care s-a desfășurat activitatea infracțională, decât cea stabilită de procuror în actul de inculpare și în rechizitoriu”.

 

Pentru a-și susține teza, Barbu a citat de mai multe ori din cărțile scrise de colegul de complet Udroiu, față de care a făcut opinie separată. „În practica judiciară s-a reținut că judecătorul de cameră preliminară verifică dacă instanța a fost sesizată cu o faptă care să atragă competența materială, teritorială sau după calitatea persoanei a respectivei instanțe, și nu temeinicia acuzației, respectiv dacă fapta cu care a fost sesizată instanța conduce sau nu la o hotărâre de stabilire a vinovăției”, susține al treilea judecător.

 

Rechizitoriu foarte bun

Barbu mai apreciază că „instanţa nu verifică în această fază procesuală dacă descrierea este corectă şi poate conduce la condamnare, ci doar dacă este completă. Semnificaţia acuzaţiei şi caracterul ei fondat se hotărăsc în urma cercetării judecătoreşti”.

 

Despre dosarul Revoluției, al treilea judecător arată că „rechizitoriul refăcut este bine structurat și prezintă în mod clar și complet situația de fapt deosebit de complexă, faptele de natură penală reținute în sarcina inculpaților, fiind stabilite clar circumstanțele de timp, de loc și modalitatea de comitere a acestora, precum și încadrarea juridică dată faptelor. Se constată existența unei corespondențe depline între descrierea modalității faptelor din ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale și din rechizitoriu, din considerentele acestuia și din secțiunea ”în drept” a rechizitoriului”.

 

În contradicție cu Udroiu și Savonea, Barbu arată că „în opinia mea, presupusa activitate infracțională reținută în sarcina a fost în mod clar și precis descrisă de către procuror în rechizitoriul refăcut, fiind stabilit un unic interval de timp, respectiv cel cuprins între data de 22 decembrie 1989 după ora 16,00 și 30 decembrie 1989”, se mai arată în document.

 

Ion Iliescu la Televiziunea Română în timpul Revoluției din 1989 The National Museum of Romanian History

Ion Iliescu la Televiziunea Română în timpul Revoluției din 1989 The National Museum of Romanian History

De menționat este faptul că judecătoarea Barbu nu a fost de acord cu începerea judecății pe fond în dosarul Revoluției, ci cu judecarea dosarului de la zero de către ÎCCJ.„ Apreciez că se impune admiterea excepţiei necompetenţei după calitatea persoanei a Curţii de Apel Bucureşti, invocată din oficiu, admiterea contestaţiilor formulate, desfiinţarea încheierii atacate şi judecarea cauzei de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală”.

 

Pe 14 iunie, Cu o majoritate de 2 la 1, judecătorii Lia Savonea și Mihail Udroiu au constatat neregularitatea rechizitoriului prin care fostul președinte Ion Iliescu și alți doi complici au fost trimiși în judecată în dosarul Revoluției. Au dat 5 zile procurorilor să spună dacă solicită restituirea dosarului sau dacă mențin rechizitoriul.

 

Amânarea din toamnă

Deși termenul dat procurorilor militari pentru a decide dacă își mențin rechizitoriu este de 5 zile, următorul termen al acestui proces istoric a fost stabilit la toamnă, pe 20 septembrie.

 

Pe data de 25 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti  a „constat legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr.11/P/2014 din data de 29 iulie 2022 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia Parchetelor Militare, privind pe inculpaţii: – Iliescu Ion, fost preşedinte al României, pentru săvârşirea infracţiunilor contra umanităţii, Voiculescu Voican Gelu, fost viceprim-ministru al Guvernului României, pentru săvârşirea infracţiunilor contra umanităţii, gl. (rtr.) Rus Iosif, fost comandant al Aviaţiei Militare, pentru săvârşirea infracţiunilor contra umanităţii (…)”.

 

În august 2022, Parchetul General l-a trimis în judecată pe fostul președinte Ion Iliescu în Dosarul Revoluției din 1989. Iliescu e acuzat de infracțiuni contra umanității, la fel și Gelu Voican Voiculescu – fost vicepremier apropiat de Iliescu și generalul Iosif Rus, fost comandant al Aviației Militare.

 

Potrivit Agerpress, înainte de a ajunge la Curtea de Apel Bucureşti, dosarul „Revoluţiei” s-a plimbat peste patru ani între instanţele şi parchetele bucureştene pe motive de procedură.

 

În prima fază, Ion Iliescu a fost trimis în judecată de Parchetul Militar în aprilie 2019, însă dosarul a fost restituit la Parchet peste doi ani de către judecătorii de la ICCJ, fiind invocată existenţa unor nereguli în rechizitoriu.

 

A mințit poporul cu televizorul

Conform rechizitoriului, Ion Iliescu, în calitate de şef de stat şi de guvern, preşedinte al CFSN şi al Consiliului Militar Superior, cu intenţie, urmărind obţinerea legitimităţii populare, menţinerea şi consolidarea puterii politice deţinute începând cu ziua de 22 decembrie 1989, ora 16,00, a indus în eroare opinia publică în mod constant, repetat, sistematic, prin apariţiile sale televizate şi emiterea de comunicate (mecanism de exercitare a puterii de stat) şi şi-a asumat, în intervalul 22 – 30 decembrie 1989, operaţiunea sistematică de inducere în eroare a opiniei publice exercitată de cadrele militare cu funcţii de conducere ale MApN.

 

Aceste fapte au avut drept consecinţe generarea şi amplificarea psihozei generalizate a terorismului, psihoză cauzatoare de numeroase situaţii de foc fratricid generalizat şi astfel, în intervalul 22 – 30 decembrie 1989 au survenit 857 decese, 2.382 răniri de persoane, 585 privări grave de libertate cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional şi 409 cazuri de suferinţe mari.

 

34 de ani de la Revoluția de la Timișoara. Dominic Fritz: Ziua de azi e una de comemorare, de recunoştinţă

SURSA FOTO: Zoltán Csaba / Azopan.ro

De asemenea, aceleaşi fapte ale lui Ion Iliescu au generat, pentru intervalul 22 decembrie, orele 16,00 – 30 decembrie 1989, o stare de pericol iminent şi grav pentru existenţa unei părţi însemnate a populaţiei civile, de pe întregul teritoriu al României, susţin procurorii.

 

Gelu Voican Voiculescu, în calitate de factor decizional politico-militar al CFSN (organism care şi-a subordonat Consiliul Militar Superior), cu intenţie, urmărind menţinerea şi consolidarea puterii politice obţinute, dar şi legitimarea în faţa opiniei publice, începând cu ziua de 22 decembrie 1989, orele 16,00, a indus în eroare opinia publică în mod sistematic prin apariţiile sale televizate şi emiterea de comunicate (mecanism de exercitare a puterii de stat) şi şi-a asumat, în intervalul 22 – 30 decembrie 1989, operaţiunea sistematică de inducere în eroare a opiniei publice exercitată de cadrele militare cu funcţii de conducere ale MApN.

 

Conform Parchetului, general (rtr) Iosif Rus, în calitate de comandant al Aviaţiei Militare, cu intenţie, în intervalul 22 decembrie – 30 decembrie 1989, a exercitat prin ordinele sale militare, date în mod sistematic, operaţiunea de inducere în eroare a opiniei publice.

 

Revoluţia Română din decembrie 1989 s-a caracterizat printr-o succesiune de justificate proteste populare, revendicări de natură socială şi politică, lupte de stradă, demonstraţii cu caracter de masă, represiuni armate violente, care au debutat la Timişoara în ziua de 16 decembrie 1989, apoi au continuat în Bucureşti şi alte oraşe ale României începând cu după-amiaza zilei de 21 decembrie 1989, culminând cu părăsirea sediului Comitetului Central al Partidului Comunist Român (CC al PCR) de către cuplul prezidenţial Nicolae şi Elena Ceauşescu, la data de 22 decembrie 1989 (ora 12,06), moment ce a însemnat pierderea prerogativelor puterii de stat de către aceştia şi sfârşitul dictaturii comuniste în ţara noastră.

 

Isteria teroriștilor

Parchetul precizează că, începând cu după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, pe întregul teritoriu al României a fost declanşată, cu intenţie, o amplă, sistematică şi deosebit de complexă acţiune militară de inducere în eroare, unică în istoria naţională, cauză de survenire a unui număr foarte mare de decese, răniri de persoane, suferinţe psihice, lipsiri grave de libertate.

 

Împrejurările care au dus la survenirea, în decembrie 1989, a numeroaselor decese şi răniri de persoane, au constituit, în timp, obiectul cercetării în numeroase dosare penale instrumentate de parchetele militare.

 

Activitatea de cercetare s-a declanşat chiar în ziua de 22 decembrie 1989, când au fost efectuate primele cercetări în legătură cu decesul ministrului Apărării, generalul Vasile Milea.

 

Ulterior, urmare situaţiilor complexe generate de evenimentele care s-au succedat în întreaga ţară cu un dinamism fără precedent, activitatea de cercetare a fost extinsă în toate zonele şi localităţile României în care s-a înregistrat uciderea sau rănirea prin împuşcare a unor persoane, respectiv reţinerea unor participanţi la demonstraţiile anticomuniste sau distrugerea în parte sau în totalitate a unor imobile.

 

Dosar fragmentat

În timp, evenimentele din decembrie 1989 au făcut obiectul cercetării în 4.544 de dosare penale. În 112 dosare, Secţia Parchetelor Militare şi celelalte parchete militare au dispus trimiterea în judecată a 275 de persoane, din care 25 de generali (10 din cadrul MApN şi 15 din cadrul MI), 114 ofiţeri (32 din cadrul MApN şi 82 din cadrul MI), 13 subofiţeri (8 din cadrul MApN şi 5 din cadrul MI), 36 militari în termen şi 87 civili, în sarcina cărora s-a reţinut că, prin măsurile dispuse sau acţiunile întreprinse, au contribuit la producerea victimelor înregistrate în timpul evenimentelor din Decembrie 1989. Între civilii trimişi în judecată şi condamnaţi sunt foştii membri ai Comitetului Politic Executiv al CC al PCR şi foşti miniştri.

 

Majoritatea persoanelor trimise în judecată au făcut parte din structurile de conducere politice şi militare ale fostului regim, cu privire la care s-a stabilit că au adoptat măsuri sau au acţionat în vederea reprimării demonstraţiilor împotriva regimului comunist şi a dictaturii lui Nicolae Ceauşescu.

 

 

Virgil Burlă este jurnalist din 2000. A început la Iași, apoi a continuat la București, unde s-a specializat ca reporter pe domeniul justiției. Mai colaborează cu Europa Liberă România.

 

https://www.presshub.ro/motivare-de-ce-nu-poate-fi-judecat-ion-iliescu-in-dosarul-revolutiei-337019/

 

 

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

 

PressOne: Mircea Geoană a plagiat din doi președinți americani

 

 

Secretarul general adjunct al NATO, Mircea Geoană, vorbește la o conferință de presă comună cu Prim-ministrul Republicii Moldova, Dorin Recean, Chișinău, Moldova, 14 septembrie 2023.Secretarul-general adjunct al NATO, posibil candidat la președinția României, a preluat fără a cita, în lucrarea de doctorat susținută la ASE, din rapoartele prezentate Congresului american de președinții Bill Clinton și George W. Bush, potrivit unei investigații realizate de Emilia Șecan pentru PressOne.

 

[…]

 

Mircea Geoană, secretarul general adjunct al NATO, a plagiat substanțial în teza de doctorat pe care a susținut-o, în urmă cu aproape 20 de ani, la Academia de Studii Economice din București.

 

Cel puțin 78 de pagini din cele 279, cât totalizează lucrarea, au conținut plagiat –  text, grafice și tabele – preluat fără atribuire din diverse surse. Și în anexele lucrării există conținut plagiat: la o verificare aleatorie, am descoperit în Anexa nr. 2 că cel puțin 9 pagini au conținut plagiat.

 

Mircea Geoană a folosit o tehnică de preluare neautorizată de conținut, regăsită și în alte teze de doctorat ale unor demnitari de rang înalt: plagiatul prin traducere.

 

Cea mai mare parte a conținutului identificat ca fiind plagiat de secretarul general-adjunct al NATO provine din trei documente oficiale, ambele emise de Administrația Prezidențială a Statelor Unite ale Americii (SUA): Raportul Economic al Președintelui, care include și Raportul Consiliului consilierilor economici.

 

Mai exact, este vorba despre trei rapoarte, intitulate la fel, Economic Report of the President. Primul a fost prezentat Congresului SUA, în februarie 1999, de președintele Bill Clinton, iar celelalte două, de președintele George W. Bush, în februarie 2002 respectiv februarie 2003. Niciuna dintre aceste lucrări nu este citată în textul doctoratului lui Mircea Geoană și nu este trecută în bibliografie.

 

Mircea Geoană nu a negat categoric că ar fi plagiat porțiuni din teza sa de doctorat. A spus doar, într-o discuție cu PressOne, că a lucrat „sârguincios” la lucrarea sa.

 

După 12 ani

 

La patru zile după ce a împlinit 47 de ani, Mircea Geoană își susținea teza de doctorat și primea titlul științific de doctor în economie. Era 18 iulie 2005.

 

În arhiva Agerpres există o fotografie datată 18 iulie 2005, ziua în care Mircea Geoană și-a susținut doctoratul. Geoană a fost fotografiat în timpul ședinței Biroului Permanent Național al PSD (FOTO: AGERPRES / Lucian Tudose)

 

La acel moment, Mircea Geoană era senator și președinte al celui mai mare partid din România – Partidul Social Democrat (PSD)  –, funcție pe care o ocupa de doar patru luni, mai exact din martie 2005, când l-a înlocuit pe Adrian Năstase, după eșecul social-democraților la alegerile parlamentare și prezidențiale.

 

Geoană intra, atunci, în etapa de apogeu a carierei sale politice.

 

Deși anterior fusese ambasador al României în SUA (1996 – 2000) și ministru de externe (2000 – 2004), în puternicul guvern condus de Adrian Năstase, Geoană a atins maximul său de putere politică după ce l-a învins pe Ion Iliescu la alegerile interne din PSD și a devenit președintele PSD. 

 

Acesta este contextul în care Mircea Geoană își susținea teza de doctorat la Academia de Studii Economice, la 12 ani după începerea studiilor doctorale. Durata legală a unui doctorat, la acel moment, era de patru ani.

 

Mircea Geoană a fost înmatriculat ca student doctorand în 1993, în domeniul Relații Economice Internaționale, prin decizia rectorului nr. 21/21.06.1993, însă a obținut titlul de doctor abia pe 18 iulie 2005, potrivit unui răspuns oficial primit de la Academia de Studii Economice (ASE).

 

În primii patru ani scurși după căderea comunismului, în România au fost atribuite doar 82 de titluri de doctor în economie, potrivit actelor publice emise de Ministrul Educației, 62 dintre acestea fiind acordate de Academia de Studii Economice: 23 în 1990, 12 în 1991, 18 în 1992 și doar 9 în 1993, anul în care Geoană devine doctorand. 

 

Într-o perioadă în care doctoratul era o raritate – după cum arată și numărul mic de titluri științifice acordate în primii patru ani de după căderea comunismului – admiterea lui Geoană la doctorat, într-un domeniu specializat, precum Relațiile Economice Internaționale, s-a produs deși acesta nu avea studii în economie.

 

Geoană avea o diplomă de inginer, obținută în 1983 la Facultatea de Mecanică a Institutului Politehnic București – actuala Universitate Politehnică București –, și era proaspăt absolvent al Facultății de Drept a Universității din București.

 

Nici activitatea profesională nu îl recomanda, teoretic, pentru a fi admis la un doctorat într-un domeniu atât de tehnic precum Relații Economice Internaționale: timp de șapte ani fusese inginer la Energomontaj București (1983 – 1990), iar în 1991 se angajase în Ministerul Afacerilor Externe.

 

Tema integrării României în structurile euro-atlantice: 1,4% din teză

 

Teza de doctorat a lui Mircea Geoană are titlul Evoluții în zona Atlanticului de Nord. Concluzii pentru integrarea României în structurile euro-atlantice.

 

În 1993, când Geoană a fost a admis la doctorat, aderarea României la NATO și Uniunea Europeană erau obiective cu perspective de îndeplinire extrem de îndepărtate.

 

Deși titlul tezei de doctorat a secretarului general adjunct al NATO – susținută public în iulie 2005 – creează așteptarea ca lucrarea să abordeze chestiunea apartenenței României la NATO și pe cea a integrării în Uniunea Europeană, aceste două aspecte sunt tratate marginal în raport cu întreg conținutul lucrării.

 

Nu sunt menționate în teză Summitul NATO de la Madrid din 1997 – când România nu a fost inclusă în primul val de aderare alături de alte țări foste comuniste –, ori momentul 1999, când NATO a cerut României să deschidă spațiul aerian pentru avioanele aliate în timpul operațiunilor din Iugoslavia. Nu este menționată nici începerea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană, în 1999, la Helsinki, și nici începerea convorbirilor de aderare la NATO, anunțată în 2002 la Summitul NATO de la Praga.

 

Doctorandul Mircea Geoană nu face referiri la aceste momente-cheie pentru integrarea României în structurile euro-atlantice – tema pe care și-a ales-o – deși în perioada în care era doctorand, mai exact în intervalul 1996 – 2004, a fost ambasador al României la Washington și mai apoi ministru de externe, funcții în virtutea cărora cunoștea în profunzime parcursul ambelor procese de aderare.

 

Partea care privește România din întreaga teză – și care are legătură cu tema propriu-zisă a lucrării, exprimată prin cea de-a doua parte a titlului acesteia – Concluzii pentru integrarea României în structurile euro-atlantice –, se regăsește la finalul tezei, în ultimul subcapitol. 

 

Această secțiune, intitulată Vectorii și provocările în procesul de modernizare a României, se întinde de la pagina 276 la 279 și numără doar 4 pagini, al căror conținut este structurat în două părți:

 

(1) Participarea României la UEM (n.a. – Uniunea Economică și Monetară) – considerații privind trecerea la moneda unică, euro și

 

(2) Elemente generale privind conectarea României la Strategia Lisabona.

 

Raportat totalul de 279 de pagini ale lucrării științifice, aceste 4 pagini, în care sunt atinse chestiunile referitoare la „integrarea României în structurile euro-atlantice”, reprezintă 1,4% din conținut.

 

Și referirile la structurile europene sunt mai mult decât succinte. Ele regăsesc în primele două subcapitole ale Capitolului VII, întinse de la pagina 252 la pagina 275.

 

Această parte a tezei ocupă doar 23 de pagini din cele 279 ale tezei, adică 8,2% din conținutul total.

 

În rest, lucrarea de doctorat a lui Mircea Geoană este o analiză detaliată a evoluției economiei Statelor Unite, completată în partea introductivă cu 14 pagini despre relațiile transatlantice.

 

„Contribuții proprii” de o pagină și un sfert

 

Teza lui Mircea Geoană a fost coordonată de profesorul Gheorghe Dolgu, fost rector al Academiei de Științe Economice (1971 – 1980), fost adjunct al ministrului Afacerilor Externe (1980 – 1984) – în perioada în care diplomația comunistă era condusă de Ștefan Andrei –, și fost ambasador.

 

Lucrarea secretarului general adjunct al NATO este una barocă, împărțită în 7 capitole, și este însoțită de nu mai puțin de 20 de anexe. Lucrarea propriu-zisă numără 279 de pagini de conținut, pe când anexele au 278 de pagini. 

 

O lucrare de doctorat în domeniul socio-uman este un produs original de cercetare științifică, care trebuie să aibă, în mod obligatoriu, următoarele componente: (1) încadrarea temei de cercetare într-o paradigmă teoretică și cercetarea bibliografică, (2) metodologia de cercetare aplicată și (3) cercetarea propriu-zisă, în care doctorandul prezintă rezultatele propriilor sale analize academice.

 

Doctoratul lui Mircea Geoană nu are nici metodologie, și nici partea de cercetare, deși o secțiune introductivă a tezei se numește Stadiul cunoașterii, iar Capitolul II, Modele și paradigme.

 

În chiar Cuprinsul lucrării se află o ciudățenie academică: o secțiune, inserată între finalul ultimului capitol și Concluzii, intitulată Contribuții proprii (pp. 280 – 281).

 

Tezele de doctorat nu includ un astfel de capitol sau subcapitol, contribuțiile personale ale autorului fiind prezentate în partea de cercetare propriu-zisă sau la secțiunea de rezultate ale cercetării.

 

Teza lui Mircea Geoană nu are însă o astfel de parte.

 

În această secțiune de Contribuții proprii, care se întinde pe o pagină și un sfert (pp. 280 – 281) și încheie practic lucrarea, Geoană spune că:

 

„In lucrare am incercat sa conturez ideea ca spatiul euromediteranean, apoi nord-vest european si finalmente nord-atlantic, a fost un spatiu de inovatie cu rol covarsitor in faurirea civilizatiei occidentale si am subliniat rolul jucat de helenism si iudeocrestinism, renastere, reforma si filosofia luminilor, de revolutia  comerciala din secolele XVI-XVII”.

 

În realitate, referințele menționate în acest paragraf – cum ar fi „rolul jucat de helenism si iudeocrestinism, renastere, reforma si filosofia luminilor, de revolutia comerciala din secolele XVI-XVII” – nu sunt abordate nici măcar tangențial în teză.

 

În secțiunea de Contribuții proprii, Geoană face o referință cel puțin bizară la Nadia Comăneci, pusă în relație cu parcursul european al României: „Romania are nevoie de un parcurs european de nota zece, gen Nadia Comaneci.”

 

***

 

Lucrarea de doctorat a secretarului general al NATO lasă impresia că a fost redactată și asamblată de mai multe persoane, deoarece stilul de scriere și de organizare diferă în multe părți ale acesteia.

 

De exemplu, în Introducerea tezei (pp. 6 – 10) și în primele două segmente din Capitolul I (pp. 13 – 24) se regăsesc nenumărate referințe bibliografice, cuprinse în 29 de note de subsol.

 

Tot în această parte a Capitolului I, denumit Relația transatlantică, sunt incluse mai multe referiri la persoana autorului, de tipul „în partea a doua mă voi referi”, „în partea a treia voi face”, „voi face o serie de aprecieri”, „voi prezenta”, „calitatea de ministru al afacerilor externe al României a determinat, în mod inevitabil participarea mea…”, „această experiență […] m-a ajutat să formulez…”.

 

Referințele la persoana autorului dispar subit din capitolele lucrării în care am descoperit dovezi de conținut preluat fără atribuire, prin încălcarea normelor de originalitate, în vigoare la momentul susținerii doctoratului de către Mircea Geoană. 

 

 

 

Citește articolul integral pe PressOne

 

https://pressone.ro/exclusiv-mircea-geoana-a-plagiat-din-doi-presedinti-americani-bill-clinton-si-george-w-bush

 

 

///////////////////////////////////////////////

 

 

 

Anul „Marii Resetări”?

 

 

De ce 2024 este un test pentru democrațiile liberale din întreaga lume iar dezinformarea le-ar putea fi fatală

 

Dacă ar fi să plecăm urechea la majoritatea calificată a pământenilor (în România, de exemplu, 65% din cetățeni cred că pandemia a fost provocată de „elitele globale”), lumea este condusă de Oculta mondială, Darwin este un reptilian iar teoria sa o conspirație anticreștină, pandemia a avut scopul de a-i scoate de pe scena vieții pe bătrânii care sunt o povară fiscală pentru Guvernul mondial (dar nu a reușit), Rusia luptă împotriva complexului militar industrial occidental, a naziștilor, lobbyului gay și pedofil european, masonilor și islamului militant. E lupta dintre Bine și Rău, Suveraniști și Globaliști, dintre Putin și Trump, pe de o parte, Gates și Soros de cealaltă parte. Iar dacă cei care cred în aceste teorii ale conspirației reprezintă o majoritate, simplă sau calificată, atunci 2024 ar putea fi, într-adevăr, anul decisiv, anul „Marii Resetări”. Pentru că aceștia ar putea decide prin vot că democrațiile liberale s-au consumat și că mântuirea poate veni doar de la cei pe care noi, ceilalți, îi numim populiști sau suveraniști, lideri autoritari sau de extremă dreapta, eurosceptici sau antieuropeni. Și asta ar face ca rândurile statelor conduse de astfel de lideri, în care adevărul alternativ este norma, să se îngroașe.

 

Va fi cel mai important și amplu an electoral din istorie: 76 de state vor organiza alegeri, peste 4 miliarde de cetățeni vor merge la vot. Opt din cele mai populate zece state se află printre acestea – Bangladesh, Brazilia, India, Indonezia, Mexic, Pakistan, Rusia și Statele Unite ale Americii. Mai bine de jumătate din pământeni vor merge la urne. Majoritatea, simplă sau calificată deci, va vota în acest an decisiv. Dar ce s-ar putea reseta?

 

De la democrație liberală la democrație „Potemkin”

Democrațiile și autocrațiile, statele eșuate și cele de succes, democrațiile liberale și cele iliberale vor trece testul urnelor. În unele se va vota liber și corect, în altele se va mima votul și se va fura la urne sau electronic. Unii politicieni vor crede că democrația, cu limitele ei, este cea mai bună formă de societate pe care umanitatea a produs-o până acum și se vor conforma regulilor ei, alții vor inventa oximoroane pe care știința politică le va trece în indexul cabinetului de curiozități – de la democrații „Potemkin” și democrații cu partid unic, până la democrații teocratice.

 

În Rusia se va mima votul și rușii vor contempla miracolul celei de-a cincea pogorâri a lui Putin ca președinte, în China, alegătorii se vor odihni (Partidul a decis deja pentru ei). În Iran, Consiliul Gardienilor decide cine poate candida pentru parlament sau Consiliul Experților.

 

Alegerile din unele state vor conta la nivel global, de exemplu cele din SUA și India. Unele țări nu vor avea alegeri legislative, dar vor avea alegeri locale, la care vor participa cetățenii din întreaga țară, este cazul Turciei și Braziliei. Cele 27 de state membre ale UE vor trece printr-un nou exercițiu democratic pentru a-și alege parlamentul european. În fine, cu patru rânduri de alegeri, România este campioană, cum îi stă bine.

 

Populismul este inerent democrației, dar acum i-ar putea fi fatal

În democrațiile mai mult sau mai puțin consolidate, politicienii vor încerca să facă ce au făcut dintotdeauna, să își hipnotizeze electoratul cu promisiuni. Populismul este inerent democrației, dar câteodată îi poate fi fatal. În statele unde democrația este mimată, rezultatele sunt, în mare, cunoscute iar electoratul este scutit de emoțiile deschiderii urnelor.

 

Dar 2024 va fi special și din alte motive: regimurile cu democrații inclasabile în taxonomia științelor politice vor exporta, din nou, nu doar corupție și crimă organizată, ci și dezinformare, propagandă, fake news, kompromat, discurs instigator la ură. Își vor pune la treabă armatele de troli, boți, hackeri și jurnaliști mercenari (peste 45 de state fac deja asta, de cel puțin 10 ani). China a deschis Superanul electoral înainte de a celebra Anul Nou Chinezesc al Dragonului de lemn, țintind Taiwanul cu o uriașă campanie de dezinformare. De data asta, democrația insulară a scăpat, cumva.

 

Povestea manipulării electoratului prin Cambridge Analytica în Brexit și la alegerile din SUA din 2016 e atât de cunoscută încât a sfârșit prin a plictisi. Profilul psihometric al fiecărui alegător, rafinat prin furtul sau cumpărarea ilegală a unor baze de date uriașe, și livrarea de fake news personalizate sunt borne depășite. Pe piață există acum softuri mai bune (profilarea automată prin IA sau simpla generare de fake news prin IA) iar actori statali sau nonstatali au investit în instrumente mai rafinate (Team Jorge, Experian).

 

Alegerile sunt monitorizate de diverse organisme interne și internaționale, câteodată corect, câteodată nu. Dar cine monitorizează, mai ales în democrațiile emergente, tinere, deturnarea voturilor prin dezinformare? În democrațiile consolidate avem studii de caz serioase, bine documentate, pentru campaniile de fake news și dezinformare lansate în SUA, Franța sau Germania, în contextul Brexitului sau al referendumului pentru independența Cataloniei, de exemplu. Nu știm mai nimic despre campaniile din estul Europei. 

 

Frauda electorală se pedepsește aspru, este un atentat asupra democrației însăși. Frauda produsă prin dezinformare e încă studiată de legiuitori. În mod paradoxal, fake news sunt asimilate libertății de exprimare, deci nu sunt conținut ilegal (inclusiv în Legea europeană a Serviciilor Digitale). Manipularea electoratului este permisă pentru că electorul permite asta, conștient sau nu.

 

Marea Resetare s-ar putea produce, chiar dacă electoratul cu discernământ refuză să creadă în teoria conspirației. Majoritatea calificată prin minciună și propagandă ar putea decide pentru minoritatea care încă mai crede în normele și valorile democrației liberale. 

 

Superanul electoral la Veridica

În 2024, vom vorbi aici, la Veridica, despre lupta între Bine și Rău din superanul electoral 2024. Dintre Binele asumat de majoritate prin vot informat și Răul decis prin vot manipulat de teorii ale conspirației, fake news și dezinformare.

 

Vom descrie momentele esențiale ale României ultimilor 35 de ani, mizele, actorii și narațiunile fake, și vom panorama harta electorală, regional și global. Vom explica de ce votul din Slovacia sau Iran contează și pentru noi, românii. De ce Rusia s-a transformat din autocrație în dictatură și votul rușilor nu mai contează, de ce alegerile parlamentare din India, Belarus, Iran, Austria sau Portugalia, cele prezidențiale din Azerbaidjan, Lituania sau Georgia, cele locale din Turcia sau Polonia contează regional și global. În fine, de ce alegerile din SUA pot influența felul în care va arăta lumea în următorii ani iar cele din Republica Moldova pot fi decisive pentru viitorul său european.

 

Care sunt candidații și mizele, contextul intern și regional în aceste state? Care sunt narațiunile fake produse în precedentele cicluri electorale? Există pericolul confiscării electoratului prin populism? Care ar putea fi consecințele deturnării votului prin campanii de fake news și dezinformare? Ce actor global sau regional ar avea de câștigat de pe urma deturnării votului, prin destabilizarea statului respectiv?

 

Veridica va fi mai prezentă în acest an, cu ceea ce știe să facă mai bine – monitorizarea spațiului public, identificarea știrilor și narațiunilor false, deconstrucția critică a campaniilor îndreptate împotriva democrațiilor prin delegitimarea majorității.

 

Ne vom adresa, în primul rând, publicului din România, dar nu numai. Am fi tentați să credem că odată epuizat comunismul, minciuna care l-a hrănit nu va mai găsi adulatori aici, în Est. Că suntem vaccinați împotriva propagandei. Au apărut însă noi tulpini ale virusului dezinformării, mutații spectrale, care ar putea fi fatale democrației.

 

De obicei, lupta între Bine și Rău se termină cu izbânda Binelui. Dar mai știm oare astăzi să facem distincția între Bine și Rău?

 

 

 

 

 

https://www.veridica.ro/2024-anul-marii-resetari/anul-marii-resetari

 

 

//////////////////////////////////////

 

 

 

Retardul Elitelor Intelectuale Est-Europene

 

 

Ieșite din groapa de gunoi a comunismului, devenind parte a mizeriei actuale, elitele intelectuale din țări ale estului european au un retard incredibil față de elitele civilizației vestului. Analizând discursul lor, cărți, articole sau prezențe mediatice, vei constata că au o abilitate-fluentă pentru a rămâne dobitoci anti-știință. Poți avea senzația că vezi un fel de fosile medievale, bigote și anti-raționale în esența lor, un fel de neanderthalieni cu ciomege de piatră, pe care este scrijelită câte o cruce. Falia-structurală între elitele vestului și cele ale mărginimii-estice subliniază bine diferențele de mentalitate, retardul de multe secole în privința percepției asupra marilor subiecte. Este interesant că deși trăim în era informației, a accesului instantaneu la o uriașă bază de cunoaștere, totuși paradigmele de interpretare pot să fie atât de compromise prin morbul medieval anti-rațional atât de persistent în zonele europene rămase ante-renascentiste, pre-iluministe și non-umaniste.

Este interesant că în urmă cu un secol, pe vremea lui Racoviță și Antipa, din câte pare exista o mult mai bună conectare a elitei de pe aici la civilizația vestului, la perceperea subiectelor de esență, chiar dacă și pe acele vremuri exista un decalaj substanțial (spre exemplu penibilul lamarckism al lui Racoviță, deja mult după Darwin). Acum, în loc ca decalajul să se diminueze, el a crescut incredibil de mult. Prăpastie. Elitele intelectuale ar avea rol să creeze lumina; dar când ele sunt atât de stinse, nătângi, retardate în fel și chip, ce te poți aștepta de la ele?  Unii dintre ei poartă papion și au o fluență verbală demnă de toată admirația, un lexic dezvoltat șamd, dar dacă îi urmărești îndeajuns vei avea surpriza să vezi că de facto ai de a face cu niște moime pre-științifice, niște anti-raționali plini de toate felurile de idioțenii mistice și superstiții demne de omul-cavernelor. Om stilat, îmbrăcat în cămașă de mătase, acest tip de gigolo al cuvintelor are o bună capacitate de a epata, de a face pe deșteptul, în timp ce putregaiul este exact la baza manifestărilor lui intelectuale; „ce darwinism, ce evoluție, nu ești serios, domnule!”, zice puțin scârbit, a priori convins de dreptatea lui și greșeala tuturor oamenilor de știință biologi, geologi, paleontologi, geneticieni, embriologi șamd; finuț cum poate, gigoloul-cuvintelor dă un cap în gură științei, să se învețe odată să nu mai contrazică scrierile păstorilor din epoca bronzului care habar nu aveau unde dispare seara Soarele. Este o victorie a formelor fără conținut, a carcasei asupra esențelor, o negare și o violare fără reținere a gândirii umane raționale. Vezi niște manifestări liceene, pleșuve, palere, patapieviciene… unele dintre ele chiar interesante, dar purtând stigma unei profunde anti-raționalități; este cumva incredibil că în secol 21 zona asta are o elită intelectuală atât de anti-științifică, anti-evoluționistă, un bigotism de zile mari. Poate că e de înțeles, dacă vezi că ieșind din bezna înghețată a național-comunismului, ai în față reflectoarele care te fac să te întorci înapoi și mai adânc în întunecimea jilavă a grotelor.

În secolul 21, cu datele paleontologice, genetice șamd de care dispunem… nici măcar un singur om rațional nu se poate poziționa pe o direcție anti-evoluționistă, anti-darwinistă; este ca și cum ai afirma că Pământul este plat și este susținut de 4 elefanți sau alte bazaconii pre-științifice. Totuși, prin estul european (să nu mai zic de zonele arabe șamd), mai există o parte semnificativă, poate majoritară… sau cvasi-totală a intelectualității, care „are dubii” în privința evoluției biologice… sau o respinge vehement și desigur fără nici un fel de argumente. O asemenea anti-raționalitate, o asemenea atitudine față de Știință îi poziționează pe acești indivizi la nivelul pitecantropilor: de fapt, sigur nu poți să îi numești oameni raționali. Ai de a face cu giboni, urangutani, cercopiteci, lemurieni… dar sigur nu cu oameni.

 

 

 

Teoria evoluției este elementul esențial al științelor biologice: fără această abordare nu se poate înțelege nimic din tot ce este viu. Sunt atât de multe argumentele în favoarea ei pe absolut toate planurile… iar contra ei nimic nu este… încât cred că se poate risca afirmația că este cea mai consolidată teorie științifică. Desigur, și fizica, chimia etc au teoriile lor… bine argumentate… dar există și fracturi între diferitele teorii științifice din domeniile respective… în timp ce biologia este unitară din acest punct de vedere: nimic nu contrazice evoluția biologică. Avem o teorie integratoare-unificatoare a nenumăratelor subdomenii ale științelor biologice… atât de bine susținută și capabilă să dea explicație în genetică, embriologie, citologie, anatomie comparată, paleontologie, biogeografie, sistematica vegetală, sistematica animală, antropologie, etologie șamd… încât nu pare să existe ceva similar în alt domeniu al științei. Din acest punct de vedere, a nega evoluția biologică este cumva echivalentul negării științei, a gândirii umane raționale. Este negarea realității.

 

 

 

Când vezi că un geolog, profesor universitar și rector al Universității București… adică, teoretic, un om rațional,… candidat la președinție (Emil Constantinescu)… îl întreabă pe contracandidat dacă crede în zeitate… dorind astfel să îl descalifice pe „liber-cugetător” (Ion Iliescu)… îți dai seama că până și „domeniul științei” și cel „universitar” este contaminat cu un bigotism religios medieval minunat. Oare ce părere are geologul Emil Constantinescu despre Australopithecus boisei, A. afarensis, A robustus, Homo erectus, Homo habilis, Homo neanderthalensis, Homo sapinens să amintesc doar câteva specii înrudite. O întrebare bună ar putea să fie, oare geologul și profesorul universitar E. Constantinescu constată realitatea evoluției biologice, susținute și de miliardele de fosile prezente în domeniul lui de activitate… înșirate pe linii filetice prezentând o istorie naturală planetară de peste 4 miliarde de ani, sau crede legende biblice cu șerpi vorbitori, potop în care zeul ucide aproape toți oamenii și alte asemenea tâmpenii? Cu asemenea personaje aflate în puncte-cheie, ți se face milă de toată știința, de universitate și de societate în ansamblul ei.

 

 

 

Este posibil să existe un fel de gradualitate în performanțele de care este capabilă elita intelectuală a unei societăți? Desigur, cam oriunde pot să existe indivizi geniali care să întreacă foarte mult nivelul de performanțe intelectuale la care ai putea să te aștepți în zonă și în timpurile respective… dar aceste manifestări scintilante nu schimbă prea mult situația la nivel societal; în schimb, elita intelectuală în ansamblul ei este mult mai aderentă la nivelul societății și nu are capacitatea să se ridice prea mult. Din câte pare, ea nu poate să se conecteze prea bine și ca partener egal cu elitele performante ale societăților mai evoluate… ci rămâne racordată la timpurile istorice (preistorice…) ale societății locale din care face parte. Spre exemplu, te poți întreba cam ce fel de performanțe pe plan intelectual-rațional ar avea elitele unei societăți primitive de vânători-culegători din semideșerturi africane… chiar dacă ar avea la dispoziție toată tehnologia IT&C și accesul la informație actualizată… și cam cât de mare ar putea să rămână influența tuturor ideilor pe care le-au absorbit în copilărie acei indivizi, crescuți în mediul în care e plin de îndoctrinări/ relatări despre vrăjitorii, superstiții care mai de care mai cretine și alte aberații. La fel de bine, te poți întreba cam ce efect are proveniența din medii caracterizate până nu demult de obiele și dominate de medievalism religios păstrat până azi. De facto, în mentalul colectiv din estul european renașterea și iluminismul nu se percepe prea bine nici azi, și poate că nu vor ajunge pe aici niciodată… ci zona rămâne dominată de sutanism. Sunt aceste apartenențe/ proveniențe capabile să pună bariere serioase în privința manifestărilor intelectual-raționale ale unor elite din zone europene marginale… în comparație cu elitele intelectuale ale civilizației vestului? Poate exista o compatibilitate de facto a celor de tip medieval cu cei de tip vestic… societăți care au creat dezvoltarea științifică și tehnologică a ultimelor secole? În concluzie, sunt elitele intelectuale mult mai racordate la mentalitatea/ primitivismul/ nivelul societal al zonelor în care ele se află… și mult mai puțin conectate la reușitele intelectuale ale societăților civilizate/ dezvoltate… un defazaj la care nu te prea puteai aștepta?  Sunt ele îmbârligate în tot felul de mizerii magice, islamisme, sutanisme și nu prea au capacitatea de a ridica nivelul intelectual-rațional al celor din jurul lor?

 

 

 

Teoretic, elitele intelectuale sunt vocea-rațiunii, cea mai performantă manifestare a intelectului uman. Dacă de la politruci nu ai ce să te aștepți, de la sutaniști-clerici nici pe atât, devine problematică situația când și elitele intelectuale sunt vai de mama lor. Din moment ce elitele intelectuale cu orientare spre știință, rațiune, spre umanism… au devenit aproape inexistente, a fost ușor ca spațiul public să fie dominat de scursurile sutaniste de cea mai joasă speță, ducând societatea către un medievalism superstițios greu de imaginat că poate să existe în Europa secolului 21.

 

 

 

Ce sens mai au elitele intelectuale în lumea de azi? O populație fără elite intelectuale performante este un fel de stârc-cenușiu fără cap, un fel de orbete pe beton, un fel de jeg-rezidual. Elitele intelectuale sunt cele care tatonează trecutul și prezentul, încercând să formuleze modele-realiste care să le aproximeze din ce în ce mai bine; o astfel de modelare-ideatică oferă ceva ghidaj și în privința viitorului, care nu doar se întâmplă ci este cumva creat. Fără elitele apte să pună întrebările care contează și să dea răspunsuri la marile dubii ale momentului, fără farul călăuzitor al luminii-intelectuale raționale, sigur că urmează izbirea de stânci, sau mai rău, devenirea de sclavi-supraexploatați în ceva colonie periferică.

 

 

 

© dr. Peter Lengyel

 

 

 

PS1. Retardul elitelor intelectuale est-europene se poate constata în variate grade nu doar în România, țară evident afectată de sutanismul ortodox antediluvian; există o alunecare spre ultra-religiozitate și în alte state, cu ultra-catolicismul bigot din Polonia sau retardarea religioasă statală a Ungariei… și exemplele pot să continue spre Grecia unde putoarea clericilor se simte de departe, Rusia, Statul Islamic Turc – o catastrofă în derulare după ce părea că se iese din mizeria islamului prin reformele lui Ataturk; Șamd. Se simte bine de tot ruptura față de civilizația vest-europeană seculară, bazată pe gândire rațională, știință, tehnică.

 

 

 

PS2. Desigur, (mai) există câțiva specialiști în diferite sub-subdomenii, experți în fluturi sau lilieci, sau în ceva detalii matematice ori altele asemenea… care au compatibilitate perfectă cu experți de azi din vest… dar nu despre ei este vorba. Ei sunt excepții, persoane izolate în ale lor turnuri de fildeș, și nu au capacitatea de a avea influențe societale de nici un fel… eventual au ceva rol de model pentru câțiva experți-similari. Însă, influența lor societală este aproape zero. Sau chiar zero. Se poate constata că la nivel de societate nu se coagulează elite intelectuale preocupate de marile subiecte, apte să fie compatibile cu pretențiile elitelor vestice din secolul 21.

 

 

 

Retardul Elitelor Intelectuale Est-Europene

 

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Umbra lui Putin în România. Un cunoscut expert în securitate explică de ce am devenit o țintă pentru spionajul rusesc

 

 

Ştefan Lică

 

Rusia a pornit un veritabil război hibrid împotriva NATO, iar România e una dintre ținte. Analistul Hari Bucur Marcu a explicat motivele pentru care serviciile ruse sunt hiperactive în zonă și de ce România reprezintă o țintă importantă pentru spionii Kremlinului.

 

El însuși fost agent KGB, președintele Putin se bazează mult pe serviciile secrete.

 

 

El însuși fost agent KGB, președintele Putin se bazează mult pe serviciile secrete.

 

 

Analistul Hari Bucur-Marcu susține că atenția Kremlinului nu este o surpriză, cu atât mai mult cu cât Putin însuși a afirmat în repetate rânduri că Rusia și Occidentul se află în război, chiar dacă nu e unul convențional. Dincolo de proximitatea geografică și de faptul că România și Rusia se află în tabere diferite, agenții de influență și spionii ruși sunt extrem de activi pe mai multe planuri. Ultimul caz, cel al diplomatului rus expulzat din România, reprezintă doar vârful aisbergului.Un diplomat din cadrul Ambasadei Rusiei la București a fost expulzat, vineri, 24 mai. Conform unui comunicat remis de Ministerul de Externe, diplomatul din cadrul Ambasadei Federației Ruse la București a fost acuzat de activități care contravin prevederilor Convenției de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice. Acest lucru ar însemna, printre cuvintele și termenii diplomatici, că acesta ar fi desfășurat activități de spionaj pe teritoriul României. Oficial, însă, nu au fost oferite alte detalii, nici privind identitatea diplomatului și nici legate de activitatea acestuia.

 

 

Război hibrid și război diplomatic

 

Nu este însă primul caz de acest fel. România a expulzat în ultimii trei ani și alți diplomați ruși. De altfel, în ultimii ani, sute de diplomați ruși au fost expulzați din țările NATO, iar Moscova a răspuns de fiecare dată la fel.

 

Rusia a reacționat imediat. Moscova va răspunde Bucureştiului la expulzarea unui angajat al ambasadei Rusiei din România, a declarat purtătoarea de cuvânt a Ministerului rus de Externe, Maria Zaharova, potrivit Agerpres, care citează media de stat ruse, între care Rossiiskaia Gazeta, Izvestia şi RBC, surse care la rândul lor citează agenţia oficială de presă RIA Novosti.

 

 

Aparent, aceste acțiuni s-au întețit în ultimii ani. Însă experții știu că, de fapt, serviciile de intelligence ale Federației Ruse erau la fel de active și înainte de 24 februarie 2022, momentul invadării Ucrainei.

 

„Nu e o surpriză”

 

Pentru analistul Hari Bucur-Marcu, nimic din toate acestea, precum nici ultimul caz de spionaj nu reprezintă o surpriză. La fel cum nici faptul că România este una dintre țintele spionajului rusesc. Evident, poziționarea României în NATO, dar și poziționarea geografică și ajutorul acordat Ucrainei explică în mare măsură aceasta. Hari Bucur-Marcu confirmă, dar are o privire mai complexă asupra acestui lucru, pe care o împărtășește, într-o analiză pentru „Adevărul”. Expert în securitate recunoscut la nivel internațional, el a fost decorat pentru recunoașterea contribuției sale la integrarea României în NATO și este azi unul dintre cei mai apreciați analiști în domenii ce țin de geopolitică.

 

„Ditamai președintele Rusiei, Vladimir Putin, ne-o spune deschis și a declarat de nenumărate ori, și în contextul Consiliului de Securitate, și pe Starea Națiunii, dar și cu alte prilejuri, că ei sunt în război cu noi. Adică ei o spun direct că sunt în război cu noi, iar noi ne mai și mirăm că ne spionează?”, spune Marcu.

El amintește că există acțiuni de spionaj chiar și între aliați. Printre cele mai cunoscute cazuri este cel în care Agenția Națională de Securitate (NSA) din Statele Unite ale Americii a spionat lideri politici din Europa, inclusiv pe cancelarul german Angela Merkel, în anii 2012 – 2014, cu ajutorul serviciului danez de informații. Cazul a făcut vâlvă atunci, însă ulterior, după o perioadă de răcire a relațiilor, serviciile țărilor europene au trecut peste acest lucru și și-au continuat colaborare cu cele din Statele Unite.

 

În spatele acțiunii s-ar afla „altceva”

 

În opinia lui Hari Bucur-Marcu, în spatele ultimului scandal diplomatic dintre România și Rusia s-ar afla și „altceva”. Un „altceva” asupra căruia s-ar putea face doar speculații, dar care, de regulă, rămâne ca informație secretă, în niciun caz nu este făcută public. Iar dacă există uneori și cazuri în care se întâmplă ca anumite elemente să fie făcute publice, cu siguranță acestea reprezintă doar vârful aisbergului. Așa că nu este întâmplător faptul că, în comunicatul Ministerului Afacerilor Externe nu au fost oferite detalii, ci doar câteva elemente de unde se pot trage câteva concluzii, însă nu lămuresc în detaliu cazul.„Se spionează și aliații între ei, așa că nu e asta o surpriză, o problemă. De câte ori apare o astfel de știre, înseamnă că e altceva în spate. În momentul în care anunță public, de exemplu cei de la servicii, că au prins un spion în România, ei au alte intenții decât cea de a crea o stare de spirit în rândul populației sau panică pentru că suntem spionați. Sigur că da, clar suntem spionați și spionăm la rândul nostru. Vă dați seama că toți ofițerii diplomați au și misiuni de spionaj, mai mult sau mai puțin, într-un anumit fel. Iar când devin periculoși, ei sunt expulzați, dar de obicei aici intervine reciprocitatea”, explică el.

 

 

Cum se procedează cu spionii ruși

 

Mai mult, el spune că, de regulă, în astfel de cazuri, spionii nu sunt deconspirați, ci serviciile de contraspionaj intră pe „fir” și încearcă să se folosească de ei, alimentându-i cu informații false.„În general spionii simpli nu se deconspiră. Dacă ești în serviciul de contraspionaj și afli că x te spionează, îl lași să o facă și îl alimentezi cu informații false, nu îl trimiți acasă, să îl deconspiri”, adaugă expertul.

 

 Citește și: Cristian Mureșan, economist român din Paris: „Ce s-a întâmplat în Europa de Est e un miracol economic fără precedent“

 

Așa au procedat ucrainenii înaintea invaziei ruse din 24 februarie 2022. Spionii ruși nu au fost deconspirați, ci au fost lăsați să acționeze în voie, dar supravgheați de serviciile de contraspionaj ale Kievului, care le-au furnizat informații false. Pe baza acestor informații, rușii au pus la punct un plan de invadare a Ucrainei. Doar că, bazându-se pe aceste informații eronate, rușii nu numai că nu au reușit să decapiteze conducerea de la Kiev și să preia controlul, ci au fost respinși. Iar luptele care ar fi trebuit, conform planului rușilor, să dureze câteva ore sau cel mult o zi sau două, continuă și azi, în al treilea an.

 

În opinia lui Hari Bucur-Marcu, este dificil pentru orice spion rus, și nu numai, să se infiltreze la nivel înalt în România, pentru a obține informații vitale. Asta nu înseamnă însă că este și imposibil.

 

Fațetele spionajului rusesc în România

„La fel de adevărat e și că acest spionaj are mai multe fațete. În general, spionul, adică agentul de informații străin, caută să obțină informații în funcție de ceea ce i se cere. Unii iau informațiile din presă, alteori din discuții informale, dar rar se întâmplă să pătrundă undeva sus și să obțină informații esențiale, strict secrete”, completează el.Cele mai prețioase informații pe care un spion le-ar putea obține despre altă țară țin de vulnerabilitățile sistemului de apărare. Evident, există și alte feluri de spionaj, inclusiv cel civil. Iar cazurile de spionaj comercial și tehnologic sunt de departe cele mai multe.

 

„Sigur, există și astfel de cazuri când se realizează această penetrare, dar de obicei se fac cu scopul de a vedea gradul de vulnerabilitate al sistemului de apărare. Problema cea mai gravă este însă atunci când aceste servicii de spionaj au operații pe teritoriul țării-țintă. Operații care nu sunt de spionaj propriu-zis cât operații de asasinat politic și care ajung la adevăratul război hibrid. Acelea sunt lucrurile cu adevărat serioase”, avertizează Hari Bucur-Marcu.Evident, Federația Rusă și-ar dori toate acestea, însă deocamdată nu a reușit o asemenea penetrare în România și este puțin probabil să reușească.

 

Cazul ultimului diplomat rus expulzat din România

 

Ministerul Afacerilor Externe a informat, vineri, 24 mai, că autoritățile române au decis declararea persona non grata pe teritoriul României a unui diplomat rus. Potrivit Ministerului de Externe, displomatuil din cadrul Ambasadei Federației Ruse la București este acuzat pentru activități care contravin prevederilor Convenției de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice.

 

„Aceste elemente au fost comunicate părții ruse astăzi, 24 mai 2024, în cursul convocării la sediul MAE, din dispoziția ministrului afacerilor externe Luminița Odobescu, a însărcinatului cu afaceri a.i. al Federației Ruse la București”, conform Ministerului Afacerilor Externe.Se pare că acest caz are legătură cu românul arestat pentru trădare în favoarea Rusiei. Acesta ar fi furnizat informații din domeniul apărării unor diplomați ruși. Este vorba despre Dorin Alexandru Piscan, care a fost oficial acuzat că a desfășurat activități de spionaj în beneficiul Federației Ruse, vizând obiective militare românești și NATO

 

Conform probelor administrate, încă din 2022, inculpatul a supravegheat și a colectat informații militare sensibile, inclusiv fotografii ale tehnicii militare de luptă și ale deplasărilor de personal în zona de graniță cu Ucraina, în apropierea municipiului Tulcea. Aceste informații au fost transmise ulterior către diplomați din cadrul Ambasadei Federației Ruse la București.Curtea de Apel București a dispus arestarea preventivă a inculpatului pentru o perioadă de 30 de zile. Activitățile judiciare au fost desfășurate cu colaborarea ofițerilor de poliție judiciară din DIICOT – Structura Centrală, Direcția de Combatere a Criminalității Organizate și structurile subordonate.

 

 Citește și: EXCLUSIV Cum ar putea interveni europenii eficient în Ucraina. Expert american de origine română: „România e un exemplu bun”

Operațiunea a beneficiat de sprijinul Serviciului Român de Informații, Direcției Generale de Informații a Apărării din cadrul Ministerului Apărării Naționale și jandarmilor din cadrul Brigăzii Speciale de Intervenție a Jandarmeriei „Vlad Țepeș”. Suportul tehnic și de criminalistică a fost asigurat de Serviciul Tehnic și de Criminalistică al DIICOT și Direcția Operațiuni Speciale din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române (IGPR).

 

Cine este Hari Bucur-Marcu

 

Hari Bucur-Marcu are reputația de expert internațional în problemele edificării instituțiilor de apărare, politicilor de apărare și alianțelor militare, în special NATO, precum și reformei sectorului de securitate.

 

 

El are și o experiență mai mult decât îndelungată la cel mai înalt nivel. La nivel internațional, el a fost Associate Senior Fellow pentru politica de apărare la Centrul de la Geneva pentru Controlul Democratic al Forțelor Armate (DCAF). La nivel național, Hari Bucur-Marcu e consilier în Ministerul Afacerilor Externe pentru înființarea Centrului de Reconstrucție Post-Conflict, iar în decursul timpului a fost coordonatorul academic al Centrului de Studii NATO din București, ofițer responsabil cu aspectele miliare ale NATO , dar a mai avut și alte funcții în Armata României.A organizat cursuri și seminarii și a contribuit la conferințe, seminarii și ateliere de lucru în Armenia, Azerbaidjan, Belgia, Bulgaria, Croația, Georgia, Germania, Republica Moldova, România, Slovacia, Elveția, Turcia, Ucraina, Marea Britanie, Emiratele Arabe Unite și Statele Unite ale Americii. A făcut parte din echipe de experți internaționali care au vizitat Armenia, Azerbaidjan, Republica Moldova și Ucraina. Principalele subiecte ale materiei abordate în aceste cazuri cuprind: instituționalizarea evaluării riscurilor de securitate, metodologii de evaluare a amenințărilor și a riscurilor, strategia națională de securitate, controlul civil și democratic asupra forțelor armate, operațiile expediționare ale NATO și de apărare teritorială, realizarea unui echilibru în noul concept strategic și reforma sectorului de securitate.

 

Ultima funcție deținută ca ofițer activ a fost cea de șef al Serviciului Strategii de Apărare, la Statul Major General, J-5. În perioada 1990 – 2003 a fost s-a implicat în aspecte esențiale ale reformei Armatei României, cu deosebire în relația cu NATO și a lucrat în structurile Alianței ca șef de secție învățământ și instrucție. Este cavaler al Ordinului Național „Pentru merit”, în recunoașterea contribuției sale la integrarea României în NATO.

 

 Citește și: Cât de riscant ar fi ca NATO să doboare rachetele rusești deasupra Ucrainei. „Într-o anumită proporție, putem și noi” EXCLUSIV

 

https://adevarul.ro/stiri-externe/rusia/umbra-lui-putin-in-romania-un-cunoscut-expert-in-2363743.html

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

(Iliescu si pop.rus la lingura de lemn ne-au adus…) Serviciile secrete ucrainene „dețin filmări și fotografii” cu George Simion la întâlnire cu agenți ruși! De ce tac autoritățile române?

 

 

 

De către Redacţia

 

 

Recrutat de pe stadioane și susținut de nucleul dur al unor galerii înțesate de admiratori ai lui Putin, George Simion ar fi fost înregistrat de ucraineni când se întâlnea cu ofițeri ruși

George Simion, președintele AUR, ar fi fost înregistrat video de serviciile secrete ucrainene în timp ce se întâlnea cu ofițeri de informații ai Rusiei, anunță Anatol Șalaru, fost ministru al Apărării din Republica Moldova! Vestea vine în contextul comunicării oficiale, din partea premierului moldovean Recean, că Simion are interdicție în țara vecină deoarece a fost clasificat ca participând la „efortul de destabilizare a Republicii Moldova”.

Anatol Șalaru a declarat: „Filmări și fotografii (despre întâlnirile lui Simion cu rușii – n. red.) sunt la serviciile de informații din Ucraina. Nu știu câte dintre acestea au fost trimise la serviciul de securitate din Republica Moldova. Deocamdată, nimeni – din câte cunosc eu -, niciun serviciu de informații nu și-a făcut publică lista informatorilor și nici nu a publicat dosare. Faptul că George Simion este folosit de Rusia pentru a destabiliza situația în România și în Republica Moldova a fost confirmat și de consilierul principal al președintelui Zelenski, Podoliak. A confirmat acest lucru și fostul premier al Republicii Moldova, Vlad Filat“. Afirmațiile au fost făcute la Antena 3.

 

George Simion este declarat persona non-grata atât în Republica Moldova, cât și în Ucraina. Generalul Oleksandr Skipalski, fost șef al Direcției Principale de Informații din Ministerul Apărării al Ucrainei (GRU) și fost prim-vicepreședinte SBU (echivalentul SRI în România), a confirmat anul trecut că a existat cel puțin o întâlnire a lui Simion, la Cernăuți, cu ofițeri din serviciile de informații rusești. Se pare că ucrainenii îi țineau sub observație pe suspecți și au înregistrat video întâlnirea.

 

Premierul român Marcel Ciolacu a cerut acum două săptămâni informații oficiale de la Republica Moldova asupra motivelor pentru care Simion are interdicția de a intra pe teritoriul țării vecine. Aceste informații au fost livrate, iar premierul Recean a și explicat despre ce e vorba, dar cu toate acestea România este fără reacție.

 

În cazul în care există probe că Simion e în relații cu serviciile secrete rusești, ar trebui sesizat Parchetul și începută o anchetă. Tăcerea Guvernului Ciolacu lasă însă loc la interpretări. Ciolacu, Dîncu și alți lideri PSD s-au întâlnit după 2020 de câteva ori, în secret, cu George Simion. Niciuna dintre părți nu a vorbit despre agenda întâlnirilor respective.

 

Lungul istoric al confirmărilor: „În 2011 s-a întâlnit cu rezidentul FSB, la Cernăuți” / „Se întâlnește des cu Mark Tkaciuk, omul serviciilor rusești”

În ultimii ani au apărut mai multe dezvăluiri, din partea unor oficiali moldoveni și ucraineni, despre adevăratele motive ale interdicțiilor pe care le are George Simion de a intra în Republica Moldova și Ucraina.

 

În martie 2023, Anatol Șalaru, fostul ministru al Apărării în Republica Moldova, a spus, într-un interviu acordat site-ului În Linie Dreaptă: „Eu fiind deputat, am avut o întâlnire cu directorul de la SIS (Serviciul de Informații și Securitate din Republica Moldova – n. red.) și pe care l-am întrebat de ce și-a permis să-l expulzeze (pe George Simion – n. red.). SIS este serviciul care monitorizează cetățenii străini care vin în Republica Moldova, echivalentul SRI în România. El mi-a spus că a coordonat toate acțiunile cu serviciile din România și a informat din timp serviciile echivalente din România despre expulzarea lui George Simion. Și mi-a spus: «George Simion este monitorizat de mulți ani de serviciile din Moldova, de serviciile din Ucraina, care au fixat și i-au trimis datele și în Republica Moldova și probabil și în România, că în 2011 – nu mai știu luna – George Simion, la Cernăuți, s-a întâlnit cu rezidentul FSB (ex-KGB – n. red.). Și acțiunile lui George Simion nu sunt ceea ce credem noi că sunt». Asta mi-a spus directorul SIS. Mi-a mai spus că chiar la noi, în Moldova, «George Simion se întâlnește des cu Mark Tkaciuk», care era omul serviciilor rusești. (…) Ce făcea el era în interesul FSB, fiindcă el a discreditat mișcarea unionistă în Republica Moldova și a discreditat-o probabil și aici, și discreditează și acum. (…) Propaganda rusă întotdeauna ne-a calificat drept extremiști, că «unioniștii vor să distrugă aia», că «unioniștii vor să-i alunge pe ruși», «unioniștii vor să interzică limba rusă», «unioniștii sunt provocatori», «unioniștii vor vărsare de sânge». Ceea ce a făcut George Simion a confirmat, de altfel, argumentele propagandei rusești. (…) Cu FSB-ul nu te duci să bei cafea. Ei nu se afișează, dar serviciile speciale știu cine sunt rezidenții dintr-o anumită zonă. Ăla era rezident la Cernăuți, de ce s-a dus George Simion? Ce să negocieze cu rezidentul altui stat?”.

 

În aprilie 2023, Vlad Filat, fost premier al Republcii Moldova în perioada 2009-2013, a declarat la emisiunea „Defense România“ că George Simion a primit interdicția de a intra în țara vecină după ce șeful serviciului de informații din țara sa (SIS) a avertizat că românul este în contact cu serviciile secrete rusești. Vlad Filat a spus: „Nu aș vrea să fiu implicat în clarificările din România sub aspect politic, nu voi da clarificări de altă natură, dar, totodată, nu pot să nu spun că, atunci când a fost implementată acea interdicție pentru George Simion de a intra în Republica Moldova, în cadrul coaliției de guvernare de la acea vreme, din primăvara anului 2015, am avut discuții, și nu puține, având în vedere că această interdicție viza un cetățean român, european. În consecință, a fost convocat șeful SIS-ului de atunci (Mihai Bălan, acum pensionar – n. red.). În cadrul ședinței, dânsul a prezentat anumite informații, n-o să intru în detalii, care indicau precum că ar fi fost anumite contacte cu servicii speciale rusești”.

 

La sfârșitul lunii ianuarie 2024, Valentin Dediu, fost director al Serviciul de Informații și Securitate al Republicii Moldova (SIS) în perioada 2011-2013, a dezvăluit în emisiunea „Punctul pe AZI” de la TVR Moldova: „George Simion, când venea, făcea tot posibilul să fie cunoscut că el a intrat în Republica Moldova chiar de la vamă. Era gălăgios. Au fost niște tentative de-ale lui de a face zarvă, participare la diferite acțiuni de protest, dar, ca atare, avea mai multe acțiuni și activități pozitive, nu avea decât declarații. În ultimii ani, de când a devenit parlamentar, el a devenit altfel. Noi avem al nostru politician, Iurie Roșca (care făcea pe activistul pro-Unire și pro-România până când a fost dovedit agent KGB; de atunci, face propagandă pro-rusă pe față – n. red.), cu care putem face o paralelă. Formele și metodele de acțiune sunt aceleași. Serviciile speciale străine, și în primul rând Federația Rusă, selectează persoane care sunt în opoziție față de conducere și se apropie de ele. Ca să-i facă pe ei prieteni pe probleme de ideologie este imposibil, patriotism nu; atunci ei ori îi cumpără, ori caută materiale compromițătoare și le dau de știre că le au. Eu cred că George Simion a nimerit cumva sub vizorul serviciilor speciale rusești – sau materiale compromițătoare, sau cu bani. Deci, atunci nu era, dar cu timpul oamenii se schimbă. Iurie Roșca a fost o anumită perioadă cel care a promovat Frontul Popular, ca pe urmă să devină altcumva. Rușii au nevoie de a certa Ucraina cu România, fiindcă România astăzi e cel mai apropiat aliat al Ucrainei. Pe teritoriul României astăzi este și armament și toată logistica, ei trebuie certați și au găsit prin cine”.

 

Zilele trecute, premierul moldovean Dorin Recean a declarat la ProTV Chișinău: „Instituțiile statului (moldovenesc – n. red.) au determinat că George Simion face parte din efortul de destabilizare în Republica Moldova, și acest lucru i-am comunicat și premierului Ciolacu. Participă la un efort de destabilizare în Republica Moldova, doar atât. (…) Are interdicție și în Ucraina? Corect. (…) Este o decizie a instituțiilor (de la Chișinău – n. red.)… instituțiile au determinat acest factor de risc și au luat decizia corespunzătoare”.

 

La scurt timp, ex-ministrul Anatol Șalaru revine și își întărește spusele de anul trecut: „Filmări și fotografii” – despre întâlnirile lui Simion cu rușii – „sunt la serviciile de informații din Ucraina”.

 

Și oficiali ucraineni au confirmat informațiile venite din Republica Moldova. Generalul Oleksandr Skipalski, fost vicepreședinte al serviciului de informații al Ucrainei (SBU) și primul șef al Direcției Principale de Informații a Armatei din aceeași țară (GRU), a declarat într-un interviu acordat site-ului Obozrevatel.com, în aprilie 2023, că George Simion a avut cel puțin o întâlnire cu ofițerul rezident al FSB (fostul KGB), la Cernăuți. Skipalski a spus: „Am făcut parte din categoria angajaților care erau îngrijorați de slăbirea regimului de contraspionaj din Ucraina, cu mult înainte de confiscarea Crimeei noastre. Chiar și în timpul lui Ianukovici, aici era un adevărat desfrâu al elitei rusești – nu exista un regim de contrainformații. Ucraina s-a transformat într-un teritoriu unde serviciile speciale rusești au ținut absolut liniștite întâlnirile. Prin urmare, eu confirm absolut o astfel de activitate (întâlnirea lui Simion cu ofițerii serviciilor rusești de informații – n. red.). (…) Acum, Rusia vede că și aici își pierde pozițiile și se folosește de ultimele sale oportunități pentru a aduce tensiune în relațiile din triunghiul Ucraina – România – Moldova”.

 

În august 2023, răspunzând unei solicitări a site-ului Podul.ro, Serviciul de Securitate al Ucrainei (Служба безпеки України / СБУ / SBU) a prezentat un document care confirmă oficial faptul că George Simion are o interdicție de 3 ani de intrare pe teritoriul statului ucrainean. SBU: ”În scopul asigurării securității statului, SBU a luat decizia de a-i aplica persoanei menționate (George Simion – n. red.) o interdicție de intrare în Ucraina pentru o perioadă de 3 ani”. Potrivit presei ucrainene, cei 3 ani ar expira în martie 2024, însă e previzibilă prelungirea interdicției, așa cum s-a întâmplat de altfel și în cazul Republicii Moldova.

 

Când e întrebat de ce ține cu rușii, George Simion devine agresiv, așa cum s-a întâmplat în toamna anului trecut la Festivalul „Micul de Aur” din București.

 

George Simion e interzis peste Prut până în 2028: de două ori câte 5 ani!

Interdicţia de intrare în Republica Moldova pentru preşedintele Partidului Alianţa pentru România (AUR), George Simion, a fost prelungită pentru alți 5 ani. Astfel, extremistul român cumulează deja 10 ani de interdicție: 2018-2023 și 2023-2028. Este confirmarea faptului că liderul AUR e considerat, la Chișinău, un mare pericol la adresa securității Republicii Moldova. Legăturile acestuia cu serviciile secrete rusești, intens vehiculate în ultimii ani, par să stea la baza deciziei luate de „regimul Maia Sandu”.

 

La începutul acestei luni, prelungirea interdicției pentru George Simion a fost confirmată, pentru publicația NewsMaker de peste Prut, de reprezentanţi ai Inspectoratului General pentru Migraţie (IGM), din cadrul Ministerului Afacerilor Interne de la Chişinău.

 

Conform IGM de la Chișinău, încă de la începutul agresiunii ruse împotriva Ucrainei (24 februarie 2022), această instituție din cadrul MAI moldovean a luat măsura asiguratorie de declarare ca indezirabili în cazul a 98 de cetățeni străini.

 

Inspectoratului General pentru Migraţie a comunicat:

 

„În Republica Moldova, străinii pot fi declarați persoane indezirabile dacă au desfăşurat, desfăşoară ori există indicii temeinice că intenţionează să desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională sau ordinea publică.”

„Inspectoratul pentru Migraţie a emis o decizie de prelungire a termenului declarării străinului (George Simion – n. red.) ca persoană indezirabilă pe teritoriul Republicii Moldova pe un termen de încă 5 ani.”

„Autoritatea competentă a Republicii Moldova a informat autorităţile din România despre decizia adoptată.”

„Actualmente, Inspectoratul General pentru Migraţie se află într-un litigiu cu cetăţeanul român, care a contestat în instanţă măsura impusă.”

Blocat de moldoveni în 2018, 2021 și 2022

George Simion a fost expulzat din Republica Moldova pe 1 octombrie 2018, fiind declarat persona non grata pentru o perioadă de 5 ani. Potrivit TV8, interdicţia a fost instituită după ce, pe 27 august 2018, unui grup de cetăţeni români, participanţi la Marşul Unirii, nu li s-a permis trecerea frontierei de stat a Republicii Moldova, pe cale terestră.

 

Motivul iniţial a fost „comportamentul inadecvat şi provocator” al unor persoane, refuzul de a se conforma procedurilor legale, precum şi o serie de ameninţări în discuţiile cu reprezentanţii Poliţiei de Frontieră.

 

Ajuns deputat în 2020, rusofilul George Simion a încercat două noi provocări la adresa Republicii Moldova, pentru a pune în dificultate regimul pro-european al Maiei Sandu.

 

În martie 2021, el nu a fost lăsat să intre în Republica Moldova. Poliţia de Frontieră de la Vama Leuşeni i-a transmis oficialului român că acesta are o interdicţie valabilă până în 2023.

 

Nici în iunie 2022, deputatul român George Simion nu a fost lăsat să intre în Republica Moldova, unde avea loc şedinţa comună a parlamentelor Republicii Moldova şi României. Simion a fost expulzat de pe aeroportul din Chișinău.

 

 

Serviciile secrete ucrainene „dețin filmări și fotografii” cu George Simion la întâlnire cu agenți ruși! De ce tac autoritățile române?

 

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

(Inainte de FeSeNizarea tarii a fost …)România, ocupată și înrobită de Uniunea Sovietică, 1944 -1945

 

de Florin Șperlea

 

 

 

Prima pagină » România, ocupată și înrobită de Uniunea Sovietică, 1944 -1945

 

 

 

Despre autor:Florin Șperlea

Colonelul Florin Şperlea a absolvit Institutul Militar de Infanterie, Grăniceri şi Chimie „Nicolae Bălcescu” (Sibiu, 1992), Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (1996) şi a obţinut titlul de doctor în istorie al aceleiaşi universităţi, în 2003, cu o teză despre sovietizarea armatei române. A publicat mai multe volume de autor şi în colaborare, dar şi ediţii de documente.

Este redactor-şef al săptămânalului MApN „Observatorul militar” şi membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Realizează emisiunea „Prietenii muzei Clio” la postul de radio „Vocea Armatei”.

Sovietizarea României şi instaurarea regimului comunist au fost consecinţa a două evenimente petrecute spre sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial. Pe de o parte, „Acordul de procentaj”, din octombrie 1944, iar pe altă parte avansarea Armatei Roşii spre centrul continentului, sprijinind, prin forţa armelor sale, impunerea unor regimuri deplin controlate şi obediente faţă de Moscova. La 2 aprilie 1944, V.M. Molotov, comisarul sovietic al Afacerilor Externe, declara că guvernul său „nu urmăreşte achiziţionarea vreunei părţi a teritoriului României sau schimbarea orânduirii de stat existente”. Dar declaraţia lui Molotov – ca şi „autodizolvarea” Kominternului, în 1943 – erau modalităţi eficiente de a demonstra aliaţilor că URSS este un partener credibil, care  a renunţat la mesianismul comunist şi care nu urmăreşte impunerea, în ţările eliberate, a unor regimuri comuniste. În realitate însă, intenţiile lui Stalin au fost dezvăluite, în aprilie 1945, unei delegaţii iugoslave, căreia dictatorul sovietic îi spunea că „în războiul acesta nu este la fel ca în cel trecut. Cel care ocupă un teritoriu îşi impune şi sistemul său social. Fiecare îşi impune sistemul său acolo unde ajunge armata sa” (Milovan Djilas, „Întâlniri cu Stalin”).

Un armistițiu invocat, dar inexistent!

În proclamaţia difuzată la radio, în seara zilei de 23 august 1944, regele Mihai I anunţa ieşirea României „din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite (…). Din acest moment încetează lupta şi orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice, precum şi starea de război cu Marea Britanie şi Statele Unite. Primiţi pe soldaţii acestor armate cu încredere”.

 

Armata Roşie intra însă într-o ţară pe care o considera inamică. Poziţia Înaltului Comandament sovietic faţă de armata română este ilustrată de un document din 2 septembrie 1944 prin care generalul A.I. Antonov, locţiitorul şefului Marelui Stat Major sovietic, făcea cunoscut mareşalului R.I. Malinovski ordinul lui Stalin de a se reaminti reprezentanţilor guvernului român că „armistiţiul cu România nu a fost încă semnat”, cerându-se trupelor Frontului 2 Ucrainean „să continue îndeplinirea misiunilor date prin directivele Cartierului General”.

 

Astfel, Armata Roşie a ocupat, până la jumătatea lunii septembrie 1944, cea mai mare parte a teritoriului naţional, capitala şi principalele puncte strategice, instalându-şi comandanţi militari în oraşele mai importante din Moldova, Muntenia şi Dobrogea.

 

Potrivit datelor furnizate de Comisia Română pentru Aplicarea Armistiţiului, numărul militarilor români capturați de sovietici, după 23 august 1944, s-ar ridica la 150.000, în timp ce comandamentele sovietice au recunoscut că, în această situaţie, s-ar fi aflat doar 26.000 – 40.000 de militari români.

 

Evenimentele de la 23 august 1944 nu numai că au luat prin surprindere cancelariile occidentale (Winston Churchill, de pildă, s-a grăbit să negocieze direct, cu partenerul său sovietic, Iosif Stalin, la Moscova, interesele Imperiului britanic, puse în pericol de larga deschidere a porţii Balcanilor Armatei Roşii, prin actul politico-militar de la Bucureşti), dar au plasat armata română într-o gravă confuzie.

 

Monarhul le spune militarilor, prin intermediul Proclamaţiei către Țară, că România „a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii” (care nu exista!), cerându-le să înceteze lupta şi „orice act de ostilitate împotriva armatei sovietice”.

 

Mai mult, declaraţia noului guvern român preciza că, „în domeniul politicii externe, prima măsură luată de guvern a fost acceptarea armistiţiului cu Naţiunile Unite”. Care, de fapt, nu exista! Acesta avea să fie încheiat, în noaptea de 12/13 septembrie 1944, la Moscova.

 

Însă nu numai că Proclamaţia regală cerea militarilor români să înceteze lupta împotriva trupelor sovietice, dar Directiva Operativă a Marelui Stat Major, semnată de generalul Gheorghe Mihail, în seara zilei de 23 august 1944, părea scrisă de un om politic, nu de un militar, conţinând cereri de neaplicat!

 

„Scopul politic” impus era acela ca armata română să înceteze lupta alături de trupele germane pentru „a obţine pacea de la Naţiunile Unite şi de a reîncepe lupta alături de forţele armate ale acestor puteri pentru eliberarea Ardealului de Nord”.

 

Cu alte cuvinte, generalul Mihail le cerea militarilor români să lupte cu germanii, aşteptând o ipotetică „obţinere a păcii” cu Naţiunile Unite şi, eventual, după încheierea ei, alăturarea la efortul de război al acestora pentru recuperarea părţii de nord a Transilvaniei. Or, pe teren, armata română se vedea prinsă, în realitate, între doi inamici: trupele germane şi cele sovietice.

 

Despre cele din urmă, Directiva Operativă nici măcar nu amintea. Se ştie, orice armistiţiu politic trebuie să aibă şi o componentă tehnic-militară, prin care părţile implicate decid când şi cum pun capăt luptei dintre ele. Însă la 23 august 1944, militarii români aflaţi pe front, mai ales în Moldova şi Dobrogea, s-au trezit făcând gesturi de curtoazie foştilor inamici, care i-au arestat pe loc, le-au confiscat armamentul şi i-au deportat în Siberia.

 

Flota maritimă şi fluvială (aceasta din urmă a fost arestată, prin vicleşug, de contraamiralul sovietic Gorşkov, la Ismail, cu întreg comandamentul forţelor fluviale!) a fost capturată de sovietici: 106 vase de război (dintre care 15 vase de luptă şi 91 de vase auxiliare), precum şi flota comercială.

 

Prin capturarea navelor româneşti de la Marea Neagră şi Dunăre, marina regală s-a aflat în imposibilitatea de a întreprinde acţiuni ofensive în colaborare cu forţele navale sovietice.

 

Actul de la 23 august 1944 merită analizat, de aceea, din perspectiva învăţămintelor care s-ar putea desprinde, pentru factorii de decizie politică şi militară, din grava eroare de autonomizare, într-o acţiune de acest fel, a obiectivului militar (înfrângerea Germaniei naziste) în detrimentul celui politic (reașezarea Europei post-conflict), în contextul mai larg al unei confruntări de o anumită amploare.

 

În esenţă, armata română, ca instrument militar menit să protejeze prin forţă interesul naţional fixat de factorii de decizie politică, a răspuns excelent şi perfect unitar comenzii politice.

 

Problema pe care o ridică însă actul de la 23 august 1944, din punct de vedere militar, aşa cum acesta a fost realizat, este cât de mult a avut în vedere factorul politic, prin deciziile discutabile pe care le-a luat, protejarea militarilor români de eventualele sacrificii inutile.

 

În noaptea de 12/13 septembrie 1944, la Moscova, s-a semnat, după îndelungi tergiversări, armistiţiul între guvernul român şi guvernele Naţiunilor Unite prin reprezentanţii lor. Convenţia de Armistiţiu prevedea recunoaşterea anexiunilor sovietice din iunie 1940, menţinea, în fapt, ocupaţia militară şi impunea plata unei despăgubiri de război în valoare de 300 de milioane de dolari, plătibili în curs de şase ani.

 

România, care urma să obţină Transilvania sau „cea mai mare parte a ei” (o ambiguitate bine utilizată, mai apoi, de Stalin), era obligată să pună la dispoziţie 12 divizii de infanterie, cu mijloace suplimentare, în vederea continuării luptei împotriva Germaniei şi Ungariei.

 

Prin articolul 18, se instituia o Comisie Aliată de Control, care se afla sub control sovietic, reprezentanţilor anglo-americani fiindu-le rezervate locuri de figuranţi.

 

S-a creat, astfel, o discordanţă între statutul politico-juridic internaţional de jure şi cel de facto al României, pentru că dacă potrivit Convenţiei de Armistiţiu aceasta continua să fie un stat independent şi suveran, cu restricţiile prevăzute de unele articole, în fapt, România avea statutul de ţară ocupată, cu principalele atribute de suveranitate şi independenţă uzurpate de autorităţile sovietice de ocupaţie.

 

Calculul făcut la Bucureşti, potrivit căruia prezenţa comunistului Lucreţiu Pătrăşcanu în fruntea delegaţiei române care a negociat armistiţiul la Moscova va determina condiţii mai bune pentru România, s-a dovedit a fi unul greşit.

 

Sir Archibald Clark Kerr, reprezentantul Marii Britanii în capitala URSS, scrie că Pătrăşcanu „venise aici convins că, în calitate de comunist, va găsi de îndată cheia spre inimile ruşilor şi va dezăvorî uşa pentru un armistiţiu mai blând (…). Aceasta este o greşeală în care cad mulţi oameni, şi Pătrăşcanu nu poate fi blamat pentru că nu a fost nimeni în România care să-i spună că speranţele sale în această privinţă erau vane”.

 

Eliberarea Transilvaniei

După actul de la 23 august 1944, când România s-a alăturat Naţiunilor Unite, armata română a contribuit într-o mare măsură la efortul de război împotriva Germaniei fasciste şi Ungariei horthyste. Acţiunile armatei române eliminaseră prezenţa militară germană de pe teritoriul controlat de guvernul român, fiind ucişi 5.048 de militari inamici, alţi 56.455 fiind capturaţi.

 

Fusese executată, de asemenea, acoperirea strategică a frontierei şi a liniei de demarcaţie vremelnică româno-ungară din Crişana şi Podişul Transilvaniei, impusă prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940.

 

La adăpostul acoperirii strategice româneşti, armatele sovietice au străbătut într-un timp scurt, fără a întâmpina vreo rezistenţă, aproximativ 1.000 de kilometri şi au trecut fără luptă prin trecătorile Carpaţilor Meridionali şi Occidentali (în Banat).

 

Potrivit articolului 1 al Convenţiei de Armistiţiu, România trebuia să participe la efortul de război al Aliaţilor cu peste 12 divizii de infanterie, dar forţele puse la dispoziţie au depăşit în permanenţă cuantumul stabilit, în pofida dificultăţilor, la cel mai înalt nivel, în colaborarea militară româno-sovietică.

 

După eliminarea prezenţei militare germane de pe teritoriul aflat sub controlul guvernului român, Armatele 1 şi 4 române au fost angajate la nord de Carpaţii Meridionali şi la vest de Carpaţii Occidentali, pe un front foarte larg, pătrunzând în dispozitivul de luptă germano-ungar aproape 350 de kilometri.

 

Fixarea şi urmărirea inamicului în interiorul arcului carpatic pe direcţia Braşov, Cluj, Carei a înlesnit ofensiva armatelor sovietice în Carpaţii Orientali, spre Târgu Mureş, Dej şi Satu Mare.

 

Ofensiva propriu-zisă pentru eliberarea părţii de nord-vest a României a fost declanşată la 9 octombrie 1944, acţiunile militare încadrându-se în Operaţia ofensivă „Debreţin”, concepută şi executată de Înaltul Comandament sovietic, care a vizat şi eliberarea părţii estice a Ungariei (până la Tisa).

 

Acţiunile ofensive s-au desfăşurat în trei faze: prima, între 9 şi 13 octombrie 1944, timp în care trupele române au rupt apărarea inamicului pe linia de contact, au ieşit în Valea Someşului Mic şi, după ce l-au forţat din mişcare, au cucerit înălţimile de la vest de acest râu. Continuând ofensiva, marile unităţi române au participat efectiv, în cooperare cu Corpul 104 Armată sovietic, la eliberarea oraşului Cluj.

 

A doua fază, între 14-20 octombrie, s-a concretizat prin zdrobirea rezistenţelor inamicului din Munţii Meseş şi Făget.

 

A treia fază, între 21-25 octombrie, a urmărit zdrobirea forţelor inamice din zonele oraşelor Carei şi Satu Mare şi s-a finalizat prin îndeplinirea obiectivului stabilit al efortului ofensiv – depăşirea, la 25 octombrie 1944, a frontierei româno-ungare.

 

Pentru cea de a treia fază, comandantul Armatei 4, generalul Gheorghe Avramescu, a decis să-şi îndrepte cu prioritate efortul pentru eliberarea oraşului Carei şi, cu o parte din forţe, eliberarea localităţii Satu Mare.

 

Misiunea forţelor române era destul de dificilă, ca urmare a faptului că inamicul dispunea de poziţii amenajate din timp, osatura acestora fiind constituită din punctele de sprijin şi nodurile de apărare organizate în special pe localităţi.

 

Pentru eliberarea oraşului Carei s-a decis executarea unei ample manevre dublu învăluitoare cu forţele a patru divizii ale Corpului 6 Armată care aveau misiunea de a nimici trupele duşmane din zona oraşului, în timp ce Corpul 2 Armată, în dreapta, cu forţele Diviziei 11 Infanterie, trebuia să acţioneze pe la sud împotriva rezistenţei inamicului din Satu Mare.

 

Atacul a început în seara zilei de 24 octombrie şi, în aceeaşi seară, militarii Diviziei 9 Infanterie au pătruns în Carei unde au angajat lupte de stradă. În zorii zilei de 25 octombrie 1944, după lupte grele, ultima localitate românească mai importantă de la frontiera de vest a ţării a fost eliberată.

 

Victoria a fost obţinută prin lupta a 525.702 de militari români, angajaţi de la 23 august 1944 în operaţii militare împotriva trupelor germane şi ungare, din care au fost pierduţi peste 58.330 (morţi, răniţi şi dispăruţi). Pierderile provocate inamicului s-au ridicat la peste 72.000 de militari.

 

Avatarurile unei sărbători militare

După încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, Ziua Armatei Române a fost stabilită pentru 2 octombrie şi, din 1959, s-a impus 25 octombrie – ziua în care, se spunea, se desăvârşise eliberarea teritoriului naţional, vremelnic ocupat ca urmare a Dictatului de la Viena din august 1940.

 

Prin Decretul 125 din 20 iulie 1951, 2 octombrie devine Ziua Armatei Române (o zi anume pentru întreaga armată nu mai existase până atunci!), întrucât, în 1943, Stalin aprobase constituirea, pe teritoriul URSS, a Diviziei de voluntari „Tudor Vladimirescu”, socotită, în primii ani ai regimului comunist, prin vocea ministrului Forțelor Armate, generalul Emil Bodnăraș, nucleul şi modelul de constituire al aşa-zisei „armate populare”.

 

După retragerea trupelor sovietice din România, în vara anului 1958, prin Decretul 381 din 1 octombrie 1959, Ziua Forţelor Armate (o traducere întocmai din limba rusă!) s-a stabilit a fi 25 octombrie. Decretul nu făcea vreo referire la motivele care determinaseră renunțarea la vechea zi a armatei, dar semnificaţia gestului era subînţeleasă.

 

Sovieticii nu puteau pretinde că nu se sărbătorea în continuare frăția de arme româno-sovietică din anii 1944-1945, dar eliberarea „ultimei brazde de pământ” era acum o acțiune militară eminamente românească, plasată propagandistic în prim-plan pentru a marca necesara distanțare de Moscova și încurajarea recuperării tradițiilor militare românești.

 

De altfel, în 1958, prin ordinul ministrului Leontin Sălăjan, s-a revenit la tradiţiile antebelice ale unităţilor şi marilor unităţi, cărora li s-a permis să-şi comemoreze momentele principale reprezentative pentru trecutul de luptă al fiecăreia, cu excepția Campaniei din Est, firește.

 

Descătușarea din decembrie 1989 a oferit posibilitatea reluării discuțiilor privind semnificația Zilei Armatei României, în contextul abordării critice în istoriografia românească a procesului de sovietizare a țării, sub impactul ocupației militare sovietice, în general, și de transformare a armatei române în „armată populară”, după chipul și asemănarea celei sovietice, în particular.

 

Discuțiile, în centrul cărora s-au aflat mai multe propuneri pentru schimbarea acestei zile (una din sugestiile care s-au bucurat de o largă susținere fiind ziua victoriei de la Mărășești, la 6 august 1917), plecau de la o realitate istorică ignorată până atunci din motive lesne de înțeles: cum se putea vorbi de eliberarea „ultimei palme” de pământ românesc, la 25 octombrie 1944, în condițiile în care teritoriul pentru care luptaseră ostașii români trecuse, arbitrar, sub administraţie militară sovietică (până la 9 martie 1945), iar Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, teritoriile pentru care România intrase în Al Doilea Război Mondial, se aflau în continuare sub ocupaţie sovietică?

 

Deși armata română contribuise, alături de Armata Roşie, la eliberarea nord-vestului Transilvaniei, sovieticii au impus evacuarea autorităţilor româneşti reinstalate în patru judeţe din fostul teritoriu ocupat de Ungaria.

 

Articolul 19 al Convenţiei de Armistiţiu, semnată la Moscova, la 12/13 octombrie 1944, stipula că „Transilvania (sau cea mai mare parte a ei)” urma să fie restituită României, formularea ambiguă încurajând guvernul maghiar să spere că va obţine concesii teritoriale din partea României.

 

Ştim astăzi, graţie publicării jurnalului liderului comunist bulgar Gheorghi Dimitrov, cum Stalin le-ar fi spus Anei Pauker şi lui Gheorghiu-Dej, în ianuarie 1945, să lanseze ideea că un guvern de orientare comunistă va putea contribui la obţinerea nord-vestului Transilvaniei.

 

La numai două zile de la instalarea prin forţă a guvernului Petru Groza, la 8 martie 1945, prim-ministrul român adresează o telegramă lui Stalin prin care îi transmitea dorinţa poporului român de a reintegra Transilvania României.

 

A doua zi, printr-o altă telegramă, ca şi cum abia aştepta solicitarea premierului român, Stalin răspunde că este de acord cu cererea guvernului de la Bucureşti şi, la 13 martie 1945, o şedinţă solemnă a Executivului, ţinută, în mod simbolic, la Cluj, saluta gestul generos al URSS, determinat de faptul că, la Bucureşti, se afla un guvern care se bucura de încrederea liderului de la Kremlin.

 

Reinstalarea administraţiei româneşti în nord-vestul Transilvaniei, o problemă pe care guvernele anterioare în zadar încercaseră să o rezolve, fusese obţinută de guvernul Petru Groza în mai puţin de o săptămână de la impunerea sa!

 

Invitat pentru a doua oară la serbările organizate la Moscova pentru a marca victoria URSS împotriva nazismului, fostul rege Mihai I, singurul şef de stat din acea vreme care se mai afla în viaţă, decorat de Stalin cu Ordinul „Victoria” pentru contribuţia sa la scurtarea celei de a doua conflagraţii mondiale, a acceptat să participe, în mai 2010, la ceremoniile dedicate acestui eveniment.

 

Fostul monarh explica, într-un interviu oferit jurnaliștilor români aflați în capitala Rusiei, că prezenţa sa la Moscova era datorată mai degrabă statutului său de „cap al oştirii”, la 23 august 1944, când a decis întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.

 

El sublinia că ruşii ar putea fi îndreptăţiţi la o atitudine „dură” pentru că „am făcut război împotriva lor” (!), reluând vechea dezbatere din epocă – reactivată, după decembrie 1989, în istoriografia românească, în noi circumstanţe – privind continuarea războiului antisovietic dincolo de Nistru, întrebându-se „ce căutam noi la Stalingrad”.

 

Fie că vorbim de URSS, fie de Rusia de astăzi, războiul Germaniei naziste împotriva Uniunii Sovietice a fost întotdeauna utilizat în scop propagandistic şi valorizat ideologic, fiind numit şi astăzi de istoricii ruşi „Marele Război pentru Apărarea Patriei”, transformat în epopee a neamurilor trăitoare în „patria proletariatului”.

 

În timp ce la Moscova se vorbeşte de atacul Germaniei naziste împotriva URSS, la 22 iunie 1941, moment care declanşează aşa-numitul „Mare Război pentru Apărarea Patriei”, pentru noi, aceeaşi zi are o semnificaţie istorică diferită – intrarea României în Al Doilea Război Mondial, alături de Germania nazistă, pentru eliberarea Basarabiei, nordului Bucovinei şi Ținutului Herţa, teritorii ocupate prin forţă de Uniunea Sovietică, în iunie 1940, ca urmare a punerii în aplicare a protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov.

 

Istoricii sovietici şi ruşi uită, atunci când vorbesc cu evlavie de „Marele Război pentru Apărarea Patriei”, că inamicii principali de la 22 iunie 1941 sunt foştii aliaţi din august 1939, care, în baza Pactului amintit, îşi împărţiseră „frăţeşte”, cu pofte teritoriale neostoite, cam tot ceea ce se putea în Europa răsăriteană. Celebra înţelegere dintre Hitler şi Stalin funcţionase, fără disensiuni majore, aproape doi ani.

 

Regele Mihai, atunci când consideră că ruşii ar putea fi îndreptăţiţi să aibă o „atitudine dură” pentru că „am făcut război împotriva lor”, probabil că păstrează mai degrabă amintirea neplăcută a subordonării sale complete faţă de deciziile luate de generalul Ion Antonescu, care nu l-a consultat (suveranul român a aflat de la radio că România a intrat în război!), dar ignoră că România a fost angajată de Conducătorul Statului în conflictul împotriva Uniunii Sovietice, la 22 iunie 1941, într-un entuziasm general!

 

El păstrează convingerea, falsă de altminteri, dar răspândită încă, potrivit căreia se impune o estompare a oricărei asocieri cu regimul nazist, chiar dacă obiectivele României, la 22 iunie 1941, erau cu totul altele.

 

Acesta este și motivul, în opinia mea, pentru care mai toate evenimentele Campaniei din Est (intrarea României în Al Doilea Război Mondial, bătăliile de la Odessa și Stalingrad, luptele din Crimeea) abia au fost amintite în spațiul public cu prilejul necesarelor comemorări.

 

În general, după „elegantele” cvasiignorări ale actului de la 23 august 1944, spațiul public e invadat de comemorări bine mediatizate în care luptele din timpul Campaniei din Vest apar, întocmai ca înainte de 1989, învăluite în aura legendelor eroice, menținând arbitar aceeași distincție impusă de regimul comunist între eroii români din Est și cei din Vest.

 

Semnificativ, poate, este și faptul că Monumentul Eroilor din fața fostei Școli Superioare de Război, astăzi Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, ridicat în 1957, continuă, la peste 30 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, să fie locul în care se depun coroane de flori cu diferite prilejuri comemorative, dar inscripția de pe soclu rămâne una elogioasă exclusiv pentru cei căzuți în luptele armatei române împotriva Germaniei naziste, în anii 1944-1945.

 

Mitul „frăției de arme” româno-sovietice

Conservat, din motive ideologice, în întreaga istoriografie militară dinainte de 1989, mitul „frăției de arme” româno-sovietice are fisuri majore. În fapt, la nivelul comandamentelor, relațiile au fost mai degrabă tensionate, ca urmare a felului în care sovieticii și-au exercitat actul de comandă.

 

Adesea, misiunile de luptă au fost stabilite fără consultarea comandanților români și fără a ține seama de situația operativă sau de capacitatea combativă a marilor unități, ceea ce însemna utilizarea trupelor românești în zone cu risc major de pierderi masive în oameni și material de luptă.

 

Nu de puține ori, comandanții corpurilor de armată sau diviziilor sovietice și-au subordonat diviziile române găsite în zonele în care acționau, fără nicio explicație sau acceptul Marelui Stat Major român, intercalând marile unități române printre corpurile de armată sovietice.

 

La 8 octombrie 1944, de pildă, generalul Nicolae Macici, comandantul Armatei 1 Române, avea forțele subordonate către trei comandamente sovietice, limitându-i-se drastic orice posibilitate de a-și exercita actul de comandă.

 

Este foarte adevărat însă că aceste raporturi au fost decisiv influențate și de capacitatea comandanților români de a se împotrivi abuzurilor și atitudinii arogante afișate de comandanții sovietici.

 

Unii au făcut-o, în beneficiul militarilor din subordine, alții, urmăriți de un trecut pus acum la îndoială (participarea pe frontul de Est la „războiul sfânt împotriva bolșevismului”), în noile circumstanțe politico-militare în care evolua România, sub ocupație sovietică, s-au comportat lamentabil.

 

Colonelul Gheorghe Magherescu amintește, în memoriile sale, de pildă, că generalul Edgar Rădulescu, întrerupt în timp ce discuta cu un alt general român de un locotenent sovietic, atașat Diviziei 8 Cavalerie, și aflat în dezacord cu misiunea încredințată de comandantul român acestei mari unități, ar fi exclamat: „Cum? Un locotenent îndrăznește să se amestece în discuția a doi comandanți de mari unități fără a fi întrebat și are tupeul să-și dea și părerea, dezaprobându-mă pe mine? Aceasta este cea mai mare necuviință și indisciplină”.

 

„Invitat să părăsească imediat biroul și să aștepte dispozițiuni”, scrie Magherescu, locotenentul s-a conformat, spre surprinderea generală. Mai mult, generalul Edgar Rădulescu a cerut comandamentului sovietic ca obraznicul locotenent să fie mutat la trupă, întrucât nu corespunde sarcinii sale de ofțer de legătură pe lângă un comandament român. Solicitarea i-a fost imediat satisfăcută.

 

Locotenent-colonelul Gheorghe Matei, comandantul Detașamentului blindat (compus din unități ale Diviziei 1 Blindate), întrebat de generalul Lozev, după ce i-a prezentat ordinul de subordonare a unității române, dacă este de acord să acționeze alături de armata sovietică pentru cucerirea Ardealului de nord, asumându-și răspunderea riscului „ce ar rezulta în luptă din cauza anumitor defecțiuni”, acesta i-a răspuns afirmativ, adăugând: „Ținem foarte mult să avem tot timpul situația unui partener aliat și nu o atitudine inferioară ce ar dăuna moralului și trupei”. Sovieticii au știut să aprecieze acțiunea militarilor români din Detașamentul blindat.

 

Spaima schimbărilor făcute de sovietici pe neașteptate la comanda unor mari unități, fără a oferi prea multe detalii, se răspândise cu rapiditate la nivelul marilor comandanți, paralizându-i și făcându-i imuni la injuriile și comportamentul grosolan al generalilor sovietici. În plus, „trecutul” unora – pozițiile deținute în timpul regimului antonescian – începea să apese ca un balast.

 

Generalul Vladimir Constantinescu, comandantul secund al Diviziei 8 Cavalerie, un as al cavaleriei, se lasă jignit de generalul sovietic Sersciuk care, nemulțumit de faptul că generalul român conservase personalul diviziei, refuzând să-l arunce într-o luptă în care și-ar fi pierdut viața în mod inutil, în lipsa sprijinului artileriei, îi cere să meargă pe front și, apoi, ia decizia de a-l înlocui la comanda marii unități, atât pe el, cât și pe comandantul acesteia, generalul Ioan Eftimiu.

 

„(Sersciuk) era atât de cumplit, atât de amenințător, încât generalul Vladimir Constantinescu se pierdu de tot – scrie Magherescu. Vladimir Constantinescu, asul sportului călare, cavaler până în ultima fibră a sa, acel ofițer căruia nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că ar fi putut să-l ofenseze cu cel mai mic gest, stând smirnă în fața lui Sersciuk, primind injuriile!

 

A salutat și, apoi, printr-o întoarcere soldățească împrejur, a luat-o în pas alergător în direcția frontului (Sersciuk îi ordonase să plece imediat în linia întâi, n.n.), sărind peste șanțuri, trecând peste garduri și pierzându-se în vastitatea câmpului de luptă, dispărând cu totul. (…) Dacă ni s-ar fi smuls epoleții – își amintește colonelul Gheorghe Magherescu –, dacă am fi fost loviți, nu am fi simțit mai mult decât simțisem până atunci. Chiar dacă am fi intrat în miezul pământului, tot n-am fi scăpat de rușinea ce ne copleșea”.

 

Până la clarificarea situației, tocmai pentru a nu dăuna acțiunilor militare în curs de desfășurare, cei doi „înlocuitori” desemnați de generalul Sersciuk decid împreună că „divizia va merge înainte ca și până acum și tot așa nu va ști nimic de felul cum e condusă”.

 

Doar insistențele locotenent-colonelului Magherescu pentru ca un astfel de abuz grav să fie adus la cunoștința comandamentului marii unități căruia îi era subordonată Divizia 8 Cavalerie, l-au determinat pe generalul Eftimiu să raporteze ierarhic despre deciziile arbitrare ale generalului Sersciuk și să obțină în cele din urmă îndepărtarea acestuia.

 

 

http://presamil.ro/romania-ocupata-si-inrobita-de-uniunea-sovietica-1944-1945/

 

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

(Nu uitati si nu-i lasati nepedepsiti…) Iliescule, de asta l-ați omorât? Cine a luat dosarele Corbii 1 și Corbii 2, cu agenții ruși aflați pe teritoriul României, din fișetul lui Ceaușescu?

 

 

comisarul.ro

 

Iliescule, de asta l-ați omorât? Cine a luat dosarele Corbii 1 și Corbii 2, cu agenții ruși aflați pe teritoriul României, din fișetul lui Ceaușescu? Rechizitoriul Dosarului Revoluției scoate la iveală un amănunt despre care până acum s-a vorbit foarte puțin, dar care pare a fi adevăratul motiv pentru care Iliescu și gașca de rusofili din jurul său s-au grăbit să-l omoare pe Nicolae Ceaușescu. Unul dintre ofițerii de la Târgoviște care a stat de vorbă cu Nicolae Ceaușescu: “Mi-a spus ca dosarele Corbii 1 si Corbii 2, legate de agentii rusi aflati pe teritoriul Romaniei in functii inalte sau pe teren, se aflau in biroul sau, in fiset.”

 

Mai multi ofiteri de armata din cadrul garnizoanei Targoviste au povestit procurorilor militari care au instrumentat Dosarul Revolutiei ce au facut Elena si Nicolae Ceausescu in unitatea militara inaintea procesului.

 

Amintim ca in acest caz au fost trimisi in judecata Ion Iliescu si Gelu Voican Voiculescu, acuzati de infractiuni contra umanitatii.

 

Potrivit procurorilor militari, la Targoviste a fost vorba de „un proces penal simulat in urma caruia fostul cuplu prezidential a fost executat.”

 

„La data de 24 decembrie 1989, in sediul MApN, grupul de decizie politico-militara din cadrul CFSN (Iliescu Ion, Brucan Silviu, Militaru Nicolae si Voiculescu Voican Gelu) a hotarat ca, la data de 25 decembrie 1989, sa fie organizat un proces simulat in urma caruia Ceausescu Nicolae si Elena sa fie condamnati la moarte si executati imediat”, prezinta faptele procurorii militari.

 

Dupa uciderea cuplului Ceausescu, puterea in Romania a fost preluata de o grupare filosovietica, ante-constituita, formata din nomenclaturisti marginalizati de Nicolae Ceausescu si militari prosovietici (cu studii in URSS), care aveau nevoie de legitimare in fata poporului, mai arata procurorii.

 

Ziare.com prezinta mai multe declaratii date de ofiteri din cadrul unitatii militare in care povestesc ce spuneau Elena si Nicolae Ceausescu despre schimbarile din tara.

 

Trei ofiteri descriu reactiile sotilor Ceausescu atunci cand au aflat ca Ion Iliescu a preluat puterea: „Ti-am spus sa-l lichidam, dar nu m-ai inteles, ai spus ca este suficient sa-l marginalizam”, „Tu nu m-ai lasat sa-l termin! Acum o sa ne termine el pe noi” sau „Ti-am spus sa-l lichidam, dar nu m-ai inteles, ai spus ca este suficient sa-l marginalizam”.

 

Ion Tecu avea gradul de maior in decembrie 1989 si detinea functia de loctiitor al comandantului unitatii. El a fost audiat ca martor in 2006 si in 2017 de procurorii militari.

 

Potrivit acestuia, Ceausescu le-ar fi recomandat ofiterilor sa-l asculte pe generaul Atanasie Stanculescu, pe care-l numise cu trei zile inainte in functia de ministru al Apararii, dar care se alaturasera grupului condus de Ion Iliescu.

 

Tecu povesteste despre o discutie telefonica dintre comandantul UM 01417 Targoviste, Andrei Kemenici, si Ion Iliescu, privind situatia sotilor Ceausescu.

 

„Am stat de vorba in biroul comandantului aproximativ zece minute cu sotii Ceausescu, care m-au intrebat de situatia din tara si cine conduce. Eu le-am spus ca este revolutie, iar la conducere se afla drept lider Ion Iliescu. Atunci Elena Ceausescu i-a spus ca: Ion Iliescu trebuia terminat mai demult. Pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti.

 

(…)

 

Alaturi de sotii Ceausescu am ramas in dormitor.

 

(…)

 

Nicolae Ceausescu sustinea ca generalul Milea s-a sinucis si ca il considera tradator, de altfel sustinea ca a fost tradat de toti.

 

(…)

 

M-a intrebat armata ale cui ordine le executa, iar eu i-am spus ca cele ale generalului Gusa (fost sef al Marelui Stat Major al Armatei Romane, eliberat din functie pe 28 decembrie 1989 – n.red.), Ceausescu spunandu-mi ca acesta este un tradator si ca ar fi bine sa executam ordinele generalului Stanculescu.

 

Comunicandu-i ca discutam cu acesta de o ora, Nicolae Ceausescu a spus ca facem foarte bine, deoarece in cursul acelei dimineti, la ora 09:00, semnase ordinul de numire a acestuia in functia de ministru al Apararii Nationale.

 

Iesind din camera lor am asistat la o discutie telefonica a colonelului Kemenici cu Ion Iliescu, in jurul orei 19:00, prin care ultimul ii solicita sa execute numai ordinele generalului Stanculescu pentru a pastra secretul operatiunii.

 

(…)

 

Am ramas surprinsi de faptul ca atat Nicolae Ceausescu, cat si Ion Iliescu ne solicitau sa ascultam ordinele aceluiasi general – Stanculescu”, mai povesteste ofiterul.

 

Unde sunt dosarele Corbii?

 

Ion Tecu le-a relatat procurorilor ca a avut mai multe discutii in special cu Nicolae Ceausescu. Dictatorul i-ar fi spus ca a lasat schema de organizare a Securitatii lui Atanasie Stanculescu, iar dosarele Corbii 1 si Corbii 2, legate de agentii rusi aflati pe teritoriul Romaniei in functii inalte sau pe teren, se aflau in biroul sau, in fiset.

 

„Am discutat despre generalul Militaru Nicolae, despre care initial nu si-a adus aminte, dar dupa cateva minute a spus ca il stie pe acesta foarte bine si ca este agent sovietic care a tradat grosolan cu cativa ani in urma si care merita executat, dar au intervenit rusii si a fost nevoit sa il ierte si sa-l numeasca adjunct al ministrului Constructiilor.

 

Mi-a spus ca pana sa plece din biroul sau din Comitetul Central, spre elicopter, a lasat pe masa schema intreaga de organizare a Securitatii si ca l-a rugat pe generalul Stanculescu sa o stranga si sa aiba grija de ea, fiind grabit catre elicopter de catre generalul Stanculescu.

 

Mi-a spus ca dosarele Corbii 1 si Corbii 2, legate de agentii rusi aflati pe teritoriul Romaniei in functii inalte sau pe teren, se aflau in biroul sau, in fiset.”

 

„Cine ma!? Spionul ala sovietic?”

 

Locotenent-major Iulian Stoica, fost sef al cercetarii la UM 01417 Targoviste, descrie in declaratia sa de martor o scena care a avut loc intre Elena Si Nicolae Ceausescu, atunci cand i-a spus ca Ion Iliescu este la conducere.

 

„Le-am povestit, la solicitare, sotilor Ceausescu ce vazusem la televizor.

 

(…)

 

Cand i-am spus despre Ion Iliescu, Nicolae Ceausescu s-a infuriat si a spus Cine ma!? Spionul ala sovietic? uitandu-se spre Elena Ceausescu, repezindu-se spre ea, i-a spus: Tu nu m-ai lasat sa-l termin! Acum o sa ne termine el pe noi.”

 

„Militaru, un agent sovietic”

 

Scena este descrisa si de maiorul Ion Mares, loctiitor al comandantului unitatii.

 

„M-am reintors in biroul unde erau tinuti sotii Ceausescu si am avut cu acestia o alta discutie. Nicolae Ceausescu a intrebat de cine este condusa armata, iar eu i-am spus ca, din cate am vazut la televizor, de generalul Militaru, iar el a intrebat cine e, la care Elena Ceausescu i-a raspuns ca este un agent sovietic.

 

Am mai intrebat cine conduce tara, iar maiorul Tecu i-a spus ca Ion Iliescu. Aici a devenit nervos si a tipat la Elena: Ti-am spus sa-l lichidam, dar nu m-ai inteles, ai spus ca este suficient sa-l marginalizam!”.

 

Acuzatie: S-au legitimat fata de popor

 

Procurorii militari conchid ca uciderea la 25 decembrie 1989 a cuplului Elena si Nicolae Ceausescu, dupa supunerea acestora la un proces penal fara respectarea drepturilor procesuale elementare, „a facut parte integranta din inducerea in eroare exercitata de grupul politico-militar (varfurile decizionale ale CFSN si ale MApN) ajuns la putere in stat si a avut drept scop legitimarea in fata poporului roman, ascunderea filosovietismului si preconstituirii acestei puteri.”

 

Prin dezinformari si diversiuni s-ar fi creat conjunctura falsa necesara pentru a putea fi eliminati fizic sotii Ceausescu.

 

Mijlocul prin care s-a realizat acest asasinat ar fi fost cel al unui proces penal simulat in urma caruia fostul cuplu prezidential a fost executat.

 

 

https://www.comisarul.ro/articol/iliescule-de-asta-l-ati-omorat-cine-a-luat-dosarel_997738.html

 

 

//////////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

O notă, o stare, o zi…

 

 

 

Andrei PLEŞU

 

Publicat în Dilema Veche nr. 1038  

 

În numărul trecut, Dilema veche a pus pe prima ei pagină un portret viguros al lui Eugen Barbu. Cum nu mai sînt, de mult, decît un personaj „onorific” al gazetei („fondator” recompensat cu o rubrică săptămînală și cu două-trei întîlniri pe an în jurul cîte unui șpriț cordial…), n-am fost prevenit de „noutatea” situației și nici de opțiunea redacției de a publica un „dosar” dedicat scriitorului. Nu spun asta ca să mă scuz dinaintea reacțiilor critice ale multor comentatori, ci pur și simplu ca să-mi exprim, la rîndul meu, perplexitatea. M-am mirat, l-am sunat pe Sever Voinescu să-l întreb ce și cum, iar el m-a asigurat că e vorba de un dosar critic. Toate articolele despre vedeta de pe coperta revistei sînt bombănitoare, cerînd doar să nu lăsăm derapajele omului să întunece reușitele lui creatoare…

 

Mi se pare important ca orice publicație să se maturizeze consolidîndu-și autonomia și față de „programul” (de-acum 30 de ani!) al redacției, și față de întemeietorii ei, aparținători ai altei generații, ai altei lumi… Îmi amintesc, totuși, cu nostalgie, rigoarea consensuală și contextuală a modului în care se decidea tematica fiecărui număr în anii  ’90. Nu era ceva de tipul „cenzurii”. Era expresia coerenței cu profilul asumat al gazetei: „dilema” presupunea – prin definiție –evitarea judecății fără dezbatere, dar nu accepta echivocul judecății, amplasamentul ambiguu, echidistanța împăciuitoare.

 

Sînt de acord că nici o temă nu poate fi, principial, evacuată, și că nici un nume nu poate fi ignorat fără argumente sau ars pe rug fără evaluare onestă. Și România literară a publicat un articol despre „centenarul” Eugen Barbu. Legitim, dar necomplezent, analitic fără „pledoarie” restauratoare. Și, oricum, un articol, nu un „dosar”. Dar nu mă bag. Aparțin unei generații care a trăit, în altă cheie și sub alt cer, prezența toxică a unor „celebrități” de epocă. Iar Eugen Barbu a fost un campion incontestabil al impurității morale și politice, al slugărniciei rentabile, al calomniei destrămătoare. Că avea și unele „talente” înnăscute? Cu atît mai rău! Și-a bătut joc de ele, de dragul „slavei deșarte”. Pe scurt: numele lui Eugen Barbu poate rămîne, în chip legitim, în inventarul istoriei literare autohtone. Dar a-l „recupera” semi-omagial („centenar”) nu era o urgență. Mai sînt și alți „candidați”, mai plauzibili, la o asemenea recîntărire… Alții și decît Adrian Păunescu (deși avea talent și talente…), decît Vadim Tudor, A. Toma, Dan Deșliu (recuperabil, totuși, prin disidența finală), etc. etc. etc. Păi, așa avem de rediscutat profiluri mai „complexe”: Mihai Beniuc, Titus Popovici, Maria Banuș, Nina Cassian, în fine, o mulțime de rapsozi ai stîngii postbelice, ca să nu mai vorbesc de reluarea unei nuanțări analitice a multor „dreptaci”, români și europeni, ale căror rătăciri ideologice sînt și ele dublate de calități profesionale care nu pot fi ignorate. Dar în cazul acestora din urmă „exigențele” hermeneutice sînt mai radicale!

 

 

Pe scurt: dacă redacția cade de acord că ar putea fi utilă o serie de cercetări pe tema „derapaj și valoare în cultura umanistă universală”, atunci tema poate fi salutată drept necesară, dar trebuie susținută constant, nediferențiat, cu măsură, inteligență și consecvență. Dar explozia bruscă, într-un număr de revistă, a unui singur caz (masiv discutabil), „provocat” de invocarea cordială a „centenarului”, e nelalocul ei și dă o imagine proastă și celui care a propus Dosarul, și întregii redacții care l-a acceptat fără explicații… Regret sincer împrejurarea, mă simt și eu vinovat de neparticipare și recomand echipei dilematice o mai strînsă și mai programatică colaborare interpersonală, în numele unei sporite comunități de strategie și de idei. Altfel, devenim un fel de Mega Image cu de toate…

 

 

 

 

https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/situatiunea/o-nota-o-stare-o-zi-2343768.html

 

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Iar „nu ne vindem ţara”

 

 

Mircea VASILESCU

 

 

Publicat în Dilema Veche nr. 426

 

 

A reapărut în discursul public o temă care în anii ’90 a stîrnit mari dezbateri: „nu ne vindem ţara“. De data aceasta e, parcă, mai puţin agresivă şi uneori se pierde în detalii. Dar tinde să aibă, din nou, efectul pe care l-a avut şi acum aproape 20 de ani: să deturneze orice discuţie spre căi lăturalnice şi să creeze false probleme. De data aceasta însă – cred – cu efecte pe termen lung.

 

ADVERTISING

 

În anii ’90, cînd era nevoie de privatizare şi de investiţii străine, „nu ne vindem ţara“ a apărut ca un fel de ecou al propagandei naţionalist-comuniste care cultivase ani la rînd mîndria faţă de industria socialistă şi faţă de „realizărili“ ei (pentru cei mai tineri, precizez că „realizărili“ este transcrierea pronunţiei lui Nicolae Ceauşescu). Reciclarea unor vechi legende (cum că România ar fi fost „grînarul Europei“) a contribuit, de asemenea, la împotrivirea unei mari părţi a populaţiei faţă de ideea de a vinde fabricile, uzinele, IAS-urile, terenurile şi alte alea unor investitori străini, priviţi mai degrabă ca un fel de semi-bandiţi care ar fi urmat să plece de aici cu comorile ţărişoarei în cîrcă sau în portbagaj. Evident, incultura economică şi politică a celor mai mulţi dintre concetăţenii noştri (inclusiv a celor care îşi dădeau cu părerea prin ziare şi pe la televizor) a avut de asemenea un rol în ampla rezistenţă faţă de ideea de a vinde – mai ales străinilor – „bunurile poporului“, „averea ţării“ ş.a.m.d. Conducătorii de atunci ai ţării – să ne amintim de primele mandate ale lui Ion Iliescu şi de guvernarea Văcăroiu – au contribuit şi ei, cu limitele lor de gîndire, la poticnelile tranziţiei: legislaţia privind privatizarea şi restituirea proprietăţilor a trenat sau – în cel mai bun caz – a fost adoptată pe sponci, cu jumătăţi de măsură şi cu consecinţe pe care le mai plătim şi acum (şi le vom plăti şi în viitor – a se vedea multele procese la CEDO, în urma cărora instituţia europeană i-a dat statului român un fel de „ultimatum“ pentru revizuirea legilor proprietăţii care expiră în iulie a.c.). Una peste alta, chestiunea a fost tratată emoţional: în loc să găsim soluţii pragmatice pentru a pune lucrurile în mişcare şi pentru a folosi „averea poporului“ în scopul simplu şi clar de a trăi mai bine, ne-am lăsat duşi de chestiunea „de principiu“ că ce e al poporului şi al ţării trebuie să rămînă al poporului şi al ţării, nu să fie dat unor venetici…

 

 

Buuun… Între timp, privatizarea s-a făcut (aşa cum s-a făcut), iar Radu Vasile, pe cînd era premier, a declarat că „nu mai e nimic de furat în ţara asta“. (S-a înşelat amarnic, dar asta e altă discuţie.) Acum, s-a privatizat Cuprumin, iar preşedintele a anunţat că am putea deveni „independenţi energetic“ datorită gazelor de şist. Au apărut cîteva reacţii legate de impactul ecologic (mai ales în chestiunea gazelor de şist), dar mult mai puternice au fost (mai ales în cazul Cuprumin) reproşurile că Guvernul „vinde resursele ţării“. În principiu, dacă eliminăm sentimentul naţional, problema e valabilă: de ce să vindem (= consumăm) resursele acum, de ce nu le-am lăsa acolo, căci în pămînt stau mai bine şi generaţiile viitoare vor mai rămîne şi ele cu ceva? (E valabil şi pentru Roşia Montană, în care un argument al celor pro este acesta: avem tone de aur care ar putea foarte bine să stea în depozitele BNR; greşit: mai sigur decît în depozitele BNR, rezervele de aur stau în pămînt, iar tehnologiile viitoare – mai puţin poluante – s-ar putea să le scoată la iveală întru binele copiilor noştri sau să le lase în continuare acolo, cu munţi cu tot.) În plus, toată discuţia în jurul resurselor (de cupru, de gaze de şist, de aur şi argint) ne aruncă înapoi, în retorica „ţării binecuvîntate“ de Dumnezeu (sau de Natură, pentru atei), mîndră de bogăţiile sale, dar (relativ) incapabilă de a face ceva cu ele. De o sută şi mai bine de ani, tema bogăţiilor noastre naturale este un element fundamental al construcţiei identitare: aşa învăţăm la şcoală, aşa ni se transmite din generaţie în generaţie, că „avem o ţară bogată“. Corect. Nu sîntem însă învăţaţi mai deloc că de resurse se alege praful dacă oamenii nu ştiu ce au de făcut. Nu ni se spune nici că pe lume există ţări sau comunităţi cu mai puţine resurse naturale decît ale noastre, dar în care oamenii trăiesc mai bine, pentru că au reuşit să compenseze „lipsa binecuvîntării“ dumnezeieşti cu eforturi proprii de muncă şi creativitate. Olanda e o ţară cu totul prăpădită din punctul de vedere al resurselor, dar olandezii trăiesc mai bine ca noi. Italia n-are pic de petrol (doar ceva gaze), dar creativitatea italiană umileşte tot, te face să te întrebi, ca Bulă, „ce le-a pus Dumnezeu ăstora în cafea?“. Şi exemplele pot fi continuate.

 

 

Simplific, desigur, dar ideea principală e că, aşezaţi comod în mitologia „ţării binecuvîntate“, cu multiple resurse, nu reuşim să ne construim o identitate modernă, axată mai degrabă pe eforturile umane decît pe binecuvîntări dumnezeieşti sau pe vreo pleaşcă providenţială pe care (totuşi…) tehnologia modernă născocită de alţii (precum în cazul gazelor de şist) ne-o aduce la lumină… Nu, deocamdată nu. N-am ajuns în faza aceea. Deocamdată trăim tot în mitologia „resurselor naţionale“ şi – cu ajutorul agitatei noastre prese – ţipăm imediat că „nu ne vindem ţara“ ori de cîte ori vreo firmă străină vine pe-aici să facă – ajutată şi de tehnologia pe care noi nu o avem – ceea ce noi nu sîntem în stare să facem. Pentru generaţia adultă – care s-a dedat deja cu delicii la consumuri „de tip occidental“, s-a familiarizat cu hipermarketurile şi cu mult-doritele mărfuri de import – chestia cu „nu ne vindem ţara“ e epuizată, a rămas o biată figură de stil. Dar vine din urmă o generaţie tînără crescută exclusiv în vremuri de tranziţie: o generaţie formată în vremuri de confuzie, de criză identitară, de vorbe goale şi politichie proastă, care ar vrea să aibă nişte repere şi nu le găseşte. Treziţi, la vîrsta de vreo douăzeci de ani, într-o Europă confuză, prinşi de valul de euroscepticism, unii (mulţi?) dintre tinerii noştri s-ar putea să aibă un alt fel de sensibilitate la tema naţională (cu tot cu resurse) decît vedem azi. Iar dacă apare, peste cîţiva ani, vreun politician care să exploateze abil această temă (nu ca bufonul C.V. Tudor), pocinogul e făcut. „Nu ne vindem ţara“ ar putea căpăta, atunci, valenţe nebănuite…

 

https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/situatiunea/iar-nu-ne-vindem-tara-603445.html

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

(Cum prind radacini oamenii satanei…)Gheorghe Cristescu, „plăpumarul” – primul secretar al Partidului Comunist din România

 

 

……………

„ Ce tot faceţi aşa de mare gură pentru Basarabia. N-a fost niciodată românească şi oricum acolo adevărata putere o vor deține tovarășii din Ucraina. 

……………..

 

 

„Noi, socialiștii, voim să desființăm regimul capitalisto-burghez, in care milioane de muncitori și țărani trăiesc de la naștere și până la moarte in cea mai neagră mizerie, îmbogățind fabricanții, moșierii și pe toți exploatatorii muncii omenești.” – Gheorghe Cristescu (1919) (nume conspirativ Crilenco), primul secretar al Partidului Comunist din România

 

Un GAVROCHE

 

„Ager la minte ca un “Gavroche” al Parisului, înfățișa perfect la fizic, si la moral, tipul lui Figaro, nemuritorul bărbier. “Figaro-si, Figaro-la”. Cristescu era pretutindeni, își vâra nasul in toate, rezolva dificultățile printr-o pirueta si-ti închidea gura printr-o gluma. De câte ori nu m-a dezarmat printr-un “Las-o dracului, Coane Costică, ca le potrivim noi cum trebuie!””. – Constantin Argetoianu

 

Plecat din rândurile socialiștilor, Gheorghe Cristescu „Plăpumarul” participă la fondarea Partidului Comunist din România (PCdR fiind, practic, o secție a Kominternului, respectiv a Internaționalei Comuniste – Internationala a III-a, înființata de Lenin, care activa in Romania). Mai târziu, dezamăgit de comunismul de tip sovietic, „Plăpumarul” se va întoarce la convingerile sale, nu înainte însă de a deveni primul si singurul conducător român al PCdR, in perioada interbelică.

 

Născut la Ghimpați – Vlaşca (azi jud. Giurgiu), pe 8/10 octombrie 1882, fiul unui tăran sărac (Mihai Cristescu), Gheorghe Cristescu a urmat doar patru clase primare, manifestandu-si intențiile politice de tânăr: la 15 ani, se înscrie in Partidul Social Democrat Muncitoresc Român, secțiunea București. In 1905, ajunge în conducerea Cercului Socialist „România Muncitoare” din București, dar si in alte funcții de conducere: in cadrul Uniunii Socialiste din România (1907-1910), Partidului Social-Democrat (1910-1916) si in Comisia Generala a Sindicatelor (1908-1920).

 

Până la Primul Război Mondial, evoluția sa politică a fost puternic influențată de Christian Rakovski. În 1909, Cristescu este arestat, împreună cu Panait Istrati și judecat pentru agitaţie în favoarea lui Rakovski.

 

O radicalizare mai evidentă a ideilor lui Gheorghe Cristescu spre stânga va avea loc ulterior anului 1915. După izbucnirea Primului Război Mondial, „Plăpumarul” rămâne in București, unde militează pentru neutralitatea României, protestând împotriva nemților care ocupaseră capitala. În 1917, in urma unei demonstrații, este din nou arestat și condamnat la moarte, fiind însă salvat la intervenția autorităților române, dar și a social-democraților germani.

 

In 1918, spre finalul Primului Război Mondial, pe ruinele fostelor imperii vecine se ridica “România Mare”, prin uni­rea provinciilor istorice Basarabia (27 martie 1918), Bucovina (28 noiembrie 1918), Transilvania (1 decembrie 1918) şi Banat cu Regatul României.

 

Pe fondul privațiunilor provocate de război, sfârșitul conflagrației a fost marcat de mișcări de revoltă, Astfel, întoarcerea reprezentanților Curții Regale în București, în toamna anului 1918, a coincis cu acțiuni de stradă. Una dintre cele mai importante a fost cea din 13 septembrie 1918, care i-a avut ca protagoniști pe muncitorii tipografi din Capitală, dar si pe Gheorghe Cristescu, Ilie Moscovici, I.C. Frimu, D. Pop etc. Marșul lor a fost oprit de armată în faţa Teatrului Național, altercația cu trupele înarmate soldându-se cu morți și răniţi. Tot atunci, Cristescu a fost arestat. În ancheta care a urmat, asupra tipo­grafilor s-au descoperit manifeste comuniste tipărite în Rusia, care îndemnau populația să se înarmeze “pentru ziua cea mare” – ziua revoluției.

 

In contextul destrămării Imperiului Ţarist, la începutul lunii martie 1919, la inițiativa lui Lenin, se înființează Internaționala a III-a sau Comintern-ul, un fel de partid comunist unic mondial, cu centrul la Moscova. Scopul declarat al organizației era crearea de partide comuniste in întreaga lume, si transformarea vechilor partide socialiste în partide de extremă stânga, comuniste, reunite sub o singură “umbrelă”.

 

Internaționala a III-a urma să declanșeze “revoluția mondială”, in vederea eradicării capitalismului și instaurarea “dictaturii proletariatului”, la nivel mondial.

 

citește si “LENIN A FOST TRIMIS IN RUSIA DE NEMȚI CA O FIOLA CU BACILI”

 

„PERSPECTIVELE PREZENTULUI”

 

In 1919, Gheorghe Cristescu devenea unul dintre cei șapte deputați socialiști din Parlamentul României – „Reprezentam muncitorimea care muncește, nu pe aceia care trăiesc din munca altora„, declara el.

 

Crezul politic al „Plăpumarului”, la acea data, este limpede conturat in articolul „Perspectivele prezentului„, publicat in presa socialistă a vremii:

 

„Noi socialiștii – afirma Cristescu – voim să desființăm regimul capitalisto-burghez, in care milioane de muncitori si țărani trăiesc de la naștere si pană la moarte in cea mai neagră mizerie, îmbogățind fabricanții, moșierii si pe toți exploatatorii muncii omenești. Voim ca toți oamenii să fie datori să muncească, iar de roadele muncii să se bucure toți deopotrivă”.

 

Deziderat care, desigur, odată comuniștii ajunși la putere, nu s-a realizat, nomenclatura comunistă devenind, de facto, o „clasa privilegiată”.

 

In pofida discursului său socialist, Gheorghe Cristescu s-a dovedit a fi, in realitate, „un pașnic burghez” (așa cum il va caracteriza si Pamfil Șeicaru): proprietar al unui atelier de textile, comunist „de sușă”, cu agenție de plasare a șomerilor în 1904, concesionar de restaurante în anii ’30, în București și la Călimănești (unde are si un hotel), ducând un trai „confortabil”, „Plăpumarul” făcea parte exact din burghezia pe care o dorea „desființată”. Propria sa nepoata il va descrie mai târziu, in povestirile sale, ca fiind, spre finalul anilor ’30, ceea ce se putea chema un „om bogat”.

 

„Un om muncitor, un negustor sprinten la socoteli, plin de inițiativă și harnic în întreprinderi, Gheorghe Cristescu știa să nu confunde slăbiciunile lui ideologice cu realitățile strict economice. Avea un atelier de plăpumărie şi-l conducea cu multă pricepere și nu avea niciun viciu; mai rar om așezat, cu un simţ al onoarei de familist ca Ghiță Cristescu” (Pamfil Șeicaru)

 

In noiembrie 1922, Gelbert Moscovici raporta Kominternului, de la Viena „Cristescu Gheorghe, plăpumar, proprietar de casa si al unei pantofarii. Strălucit orator popular, întrebuințează o frazeologie radicala, din punct de vedere teoretic e neformat, de fapt un oportunist mic burghez de cea mai curata speța, însă totuși sub o conducere corespunzătoare, lucrează foarte bine si servește partidul prin popularitatea sa uriașa si, din când in când, tactul sau diplomatic.” (Arhiva CC al PCR, Fd.1, D78, p 52)

 

DE LA SOCIALISM LA COMUNSIM

 

În perioada care a urmat Marii Uniri, Partidul Socialist a fost principalul promotor și instigator la greve. Intr-o prima faza, partidul a întocmit un memoriu, prin care guvernul era anunțat că dacă revendicările muncitorilor nu sunt soluționate până la 20 octombrie 1920, începe greva generală. Gheorghe Cristescu și Ilie Moscovici au fost primiți de Alexandru Averescu, președintele Consiliului de Miniștri, care le-a comunicat că nu a avut timp să citească memoriul. A doua zi, li s-a răspuns că memoriul este „inadmisibil în formă şi fond”. Cei doi lideri decid declanșarea grevei generale, cerând muncitorilor să urmărească ziarul „Socialismul”, pentru a primi indicații în vederea acțiunilor ce urmau a fi întreprinse. Șeful guvernului a stopat apariția ziarului, ceea ce a dus la eșuarea grevei, iar liderii socialiști au fost arestați, judecați (noiembrie-decembrie 1920) și condamnați cu pedepse între 6 luni și 5 ani de închisoare

 

Despre alegerile de la vârful „mișcări” din 1920, Cristescu relata succint: „toți evrei au fost invitați la casa lui Simoni de Segal lângă Templu. Erau 38 persoane”.

 

In 1920, în cadrul partidului socialist apar si primele grupări comuniste, vizând transformarea acestuia în partid comunist. În acest scop, pentru negocieri, o delegație din care făceau parte Gheorghe Cristescu, Constantin Popovici, Alexandru Dobrogeanu-Gherea, Eugen Rozvan, David Fabian, Ioan Flueraş a plecat in august spre Moscova. După multiple peripeții, aceștia ajung în capitala Rusiei sovietice pe 22 octombrie 1920.

 

„[…] pentru a avea o prezenţă în plan internațional trebuia să ne dăm pe lângă cineva cu putere şi cunoscut în lumea burgheză (n.r. în Occident). Cine ne știa pe noi acolo? Nimeni. Pe cine cunoșteau tovarăşii din Franţa sau din Germania? Pe nimeni cu excepţia tov. Racovski. Şi ştiţi foarte bine că tov. Racovski a activat serios şi în Elveţia şi mai apoi în Germania până la Revoluţie ( n.r. lovitura de stat din Rusia). De aceea cercul şi gruparea socialistă din Bucureşti şi din Dobrogea ţinea să-l ascultăm în toate pe tov. Racovski. Doar nu era să ne luăm după voi ( n.r. ardelenii) care i-aţi trădat pe tovărășii unguri şi v-aţi dat cu burghezia şi moșierii din România. Că voi nici măcar n-aţi vrut să discutăm de scoaterea de pe tron a blegului de Ferdinand. Aşa că noi am înțeles că pentru a aduce sovietele la noi trebuia să ascultăm în toate de directivele venite de la Kiev. La fel, tovarăşii bulgari din Dobrogea care nu uitau că tov. Racovski a fost urmărit şi persecutat de poliţie şi de către armată.. Lui i-a venit ideea să trimitem delegaţia la Moscova care trebuia să semneze oficial trecerea la partidul bolşevic odată cu semnarea condițiilor de recunoaștere” – Gheorghe Cristescu, despre fondarea PCdR, in dialogurile cu „colegii de detenție”, pe când se afla in închisoare, in anii ’50, condamnat de regimul Gheorghiu-Dej; conform istoricului Iancu Moţu

 

Discuțiile delegaților urmau să se axeze atât pe structura și obiectivele mișcării comuniste, cât și pe necesitatea eliminării din partid a moderaților, care frânau alăturarea partidului la Internaționala a III-a. La fata locului, Cristescu, Popovici şi Rozvan au obiectat faţă de cerința Komintern-ului de a numi liderii locali, invocând dreptul inalienabil al partidului de a-și alege propria conducere.

 

La capătul unui lung dialog, delegații români au fost de acord, în principiu, cu condițiile fixate de Komintern. Cristescu si tovărășii săi au promis că vor face demersuri astfel încât, la viitorul Congres, să fie acceptate și să se adopte toate condițiile impuse de Komintern pentru adeziune.

 

Pe 2 decembrie 1920, delegația (Gheorghe Cristescu, Constantin Popovici, Eugen Rozvan și Alexandru (Saşa) Dobrogeanu-Gherea) semnează o declarație, recunoscând astfel tezele Congresului al II-lea al Kominternului, precum și cele 21 de condiții necesare adeziunii partidului la Komintern.

 

citește si CELE 21 de condiții DE ADERARE LA KOMINTERN

 

Pe 5 decembrie 1920, socialiștii români redactau o scrisoare-angajament, prin care se obligau „să lupte cu toate puterile lor pentru ca tezele şi condițiile (n.r. Kominternului) să fie „complet acceptate”’ de către viitorul congres al partidului socialist, să participe la Federația Comunistă Balcanică, ale cărei hotărâri și decizii le vor recunoaște, să aducă modificări redacției organului de presă pentru aservirea acestuia la cauza comunistă, să propună și să susțină ca Popovici, Cristescu, Moscovici, Carl Barta, Boris Stefanov, Iancu Iliescu, Tănase Gheorghe, Eugen Rozvan şi Bolintineanu, sa fie aleși membrii ai Comitetului Central, iar Grigorovici, Jumanca, Flueraş sa fie excluși din partid.

 

„ Flueraş şi Jumanca nu s-au dus odată cu noi, ceilalţi. Ei au venit pe cheltuiala lor şi au venit cu tot soiul de documente ale celor care voiau revizuire, nu bolşevism aşa cum voiam noi. Nu mai ştiu cine, cred că unul dintre oamenii lui Buharin ( n.r. Lenin, Buharin, Zinoviev şi alţi lideri bolşevici aveau drept gărzi de corp soldaţi germani!) a spus că dacă ne încurcă prea mult are el grijă de ei, definitiv. Tovarăşii de la Bucureşti n-au fost de acord. Au spus că dacă cei doi păţesc ceva nu mai avem nici o şansă în Ardeal cu românii din sindicate. Aşa că după câteva întâlniri scurte s-a hotărât ca cei doi să nu mai fie primiţi la congres şi nici n-au fost invitaţi să semneze declaraţia. Era pe acolo un basarabean care făcea trafic cu arme pentru tovarăşii din Ungaria. El mi-a spus că cineva de la o ambasadă le-a transmis lui Flueraş şi Jumanca să nu se întoarcă în România prin Basarabia, că nu vor mai ajunge acasă. Aşa că au plecat prin Viena unde au făcut mare tărăboi de cele văzute şi auzite la congres. Mare lucru! Şi ce-au rezolvat cu asta?” – Gheorghe Cristescu, despre negocierile delegatiei romane in Rusia, in dialogurile cu „colegii de detenție”, pe când se afla in închisoare, in anii ’50, condamnat de regimul Gheorghiu-Dej; conform istoricului Iancu Moţu

 

INTÂLNIREA CU LENIN

 

Pe 10 decembrie 1920 reprezentanții români aflați la Moscova (Gherea, Popovici, Cristescu) l-au întâlnit pe Lenin.

 

citește si ÎNTÂLNIREA „PLĂPUMARULUI” CRISTESCU CU LENIN

 

” (…) In acel moment nu era ușor sa te duci in Rusia. Intre Rusia si celelalte națiuni exista o centura de izolare, un fel de mare zid chinezesc. (…) După multe peripeții, am ajuns la Petrograd, străbătând mai multe tari. La Congres, știți ce s-a intamplat. Eu am votat împotrivă tezelor lui Lenin. Am fost introdus la Lenin, in biroul sau; tovarășul care ma anunța spune, deschizând ușa: “Cristescu din Romania. El a votat contra…””

 

citește si CINE A FINANȚAT „REVOLUȚIA BOLȘEVICĂ”?

 

„PROCESUL DIN DEALUL SPIRII”

 

La întoarcerea în ţară, în perioada 30 decembrie 1920 – 3 februarie 1921, într-o ședință a Consiliului General al Partidului, s-au conturat trei curente: de stânga (pentru afilierea fără rezerve la Internaționala a III-a), de dreapta (pentru menținerea partidului aşa cum era), de centru (pentru afiliere, cu rezerve). Cu această ocazie s-a citit raportul lui Constantin Po­po­vici cu privire la afilierea la Internaționala a III-a. Pe marginea acestui document s-au depus trei moțiuni,  reprezentând cele trei puncte diferite de vedere, privind relația cu Cominternul. Curentul care a câștigat a fost cel de stânga. La vot, aceasta poziție a întrunit cele mai multe opțiuni (18 din 38). Tot atunci, s-a stabilit și data Congresului care urma să decidă fondarea PCdR.

 

La Congresul Partidului Socialist din 8-11 mai 1921, este votată afilierea totala, fără rezerve la Komintern, si transformarea Partidului Socialist în Partid Comunist (Partidul Comunist din Romania – PCdR), de către 51 de delegați, totalizând 428 de mandate din partea membrilor de partid. Restul delegaților (reprezentând 111 mandate) s-au exprimat pentru afiliere, dar cu rezerve. La o zi după luarea acestei decizii istorice, poliţia a invadat sala congresului, arestând delegații, sub acuzația de „complot împotriva ordinii de stat”.

 

„Este adevărat. Nu am reușit să terminăm congresul şi să alegem conducerea. Ei, şi? S-a făcut anul următor în octombrie (n.r. 3/4 octombrie 1922, la Ploiesti) când am fost ales după ce am fost propus la primul congres. Şi chiar dacă nu am fost ales atunci,(n.r. in mai 1921), tot eu am condus partidul. Eu primeam ordinele pentru aripa politică. Tov. Constantinescu le primea pe cele pentru tehnici. Oricum nu ne-au putut opri, iar voi, socialiştii aţi devenit trădători în ochii noştri, cei din București. Pe voi nu vă suportau nici tov. din Moldova şi nici cei din Ardeal ( n.r. ungurii) Asta şi după ce Flueraş n-a avut ce face şi a anunţat ministerul de interne de afacerea de la Viena”.– Gheorghe Cristescu, despre evenimentele de la Congresul din 8-11 mai 1921, in dialogurile cu „colegii de detenție”, pe când se afla in închisoare, in anii ’50, condamnat de regimul Gheorghiu-Dej; conform istoricului Iancu Moţu

 

Procesul intentat delegaților primului Congres al PCdR, s-a desfășurat în perioada 23 ianuarie – mai 1922, si a intrat în istorie sub denumirea de „Procesul din Dealul Spirii”.

 

Principalul acuzat a fost Gheorghe Cristescu, căruia comisarul regal Cernat, în ordonanța definitivă a procesului, i-a schițat următorul portret:

„La început, membru în comitetul executiv, în urma devenind secretarul partidului, desfășoară o activitatea intensă pentru apărarea programului comunist. Fire impulsivă, cu o putere de fascinare a maselor, la întruniri și convorbiri particulare pregătește sufletul muncitorilor trezind în mintea lor dorul unei parveniri ușoare. Astfel, fascinând muncitorimea, o convinge că ea este în măsură să ia locul oricărei dregătorii. El este acela ce-şi ia angajamente în Rusia pentru desăvârșirea revoluției şi împreună cu Ilie Moscovici și ceilalți membri ai comitetului executiv a luat parte activă la propovăduirea desființării actualei forme de guvernământ, la rebeliune, la insultă și dispreț, către instituțiile statului, își asumă cu plăcere toate învinuirile care i se aduc, cerând în numele întregii mase muncitorești considerațiunea propriei sale culpe” (1922 – Proces anticomunist in Dealul Spirii)

 

In interogatoriul său, Gheorghe Cristescu a respins acuzațiile, declarând:

„Faptul că voim binele acestui popor și deci al ţării în care trăiește poate să constituie un act de dărâmare a societății? Nu domnilor judecători. Şi dacă dumneavoastră voiţi să ne trimiteți la ocnă numai pentru această dorință, dacă ocna ne primește, ne vom duce d-lor judecători, cu cugetul împăcat şi cu conștiința că prin sacrificarea noastră

am asigurat celorlalți o viaţă mai bună”

 

Printre acuzați mai figurau Elena Filipovici, Elek Köblös, Vitali Holostenko şi Boris Ştefanov. Apărătorii comuniștilor români – Osvald Teodoreanu, Dem Dobrescu, N.D. Cocea, Constantin Titel Petrescu – au fost sprijiniți de numeroase personalități, precum Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Nicolae Lupu s.a., care s-au pronunțat în favoarea arestaților, manifestându-si dezaprobarea faţă de acțiunea guvernului. În urma acestor proteste, regele Ferdinand a promulgat decretul de amnistie parțiala pentru delicte politice; la 4 iunie, 1922, au fost eliberați 213 dintre acuzați.

 

Ceea ce nu au înțeles intelectualii care i-au aparat pe comuniștii acuzați (si, prin formația si educația lor, nici nu puteau sa înțeleagă), a fost faptul că pe scena politică românească apăruse o nouă organizație, complet diferită de „noțiunea de partid”, fiind, mai degrabă, mult mai apropiată ca structură si mod de conducere cu cea a unui clan mafiot.

 

Partidul Comunist Roman nu avea nici un motiv, si nici nu si-a propus, odată creat, să respecte regulile democrației. Desi folosea retorica libertății drepturilor, PCR nu a fost nimic altceva decât o tentaculă obedientă a caracatiței sovietice instalate la Moscova, „programată genetic” să se extindă la nivel planetar si să răstoarne ordinea mondială, sufocând națiunile, otrăvind mentalitățile si distorsionând scara valorilor. Legea supremă era instaurarea dictaturii si triumful „revoluției bolșevice„.

 

„Guvernele burgheze au fost tare proaste. Umblau cu poveşti despre legalitate. Păi când eşti în război cu cineva aplici regulile războiului. Noi râdeam la ședințe când auzeam ce spun politicienii burghezi şi cum se legau de tot soiul de vorbe goale despre lege. Şi, dacă ar fi vrut, ne-ar fi putut pune în mare dificultate că au fost unii care s-au dus la Siguranţă şi au vorbit prea multe. S-au prins ăia (de la Siguranţă) că pot să ne infiltreze cu oportuniști şi revizioniști şi de-aia s-a luat hotărârea ca mulţi tovarăşi evrei să ia locul celor care erau români şi prea vorbareți. S-a văzut imediat o schimbare.” – Cristescu „Plăpumarul”, despre perioada sa de început, catre „colegii de celula”, pe când se afla in detenție, in anii ’50, arestat de regimul Gheorghiu-Dej

 

AFLIEREA TOTALĂ LA KOMINTERN

 

„Plăpumarul” Cristescu atinge apogeul carierei sale politice in 1922, când este ales (primul) secretar general al Partidului Comunist din România, la Congresul de la Ploiesti (3-4 octombrie, 1922).

 

Pe 3 şi 4 octombrie 1922, la Ploiești se derula, in secret, Congresul al II-lea al Partidului Comunist din România, care a confirmat afilierea totală a PCdR la Komintern. A fost ales un Comitet Central, avându-l ca secretar general pe Gheorghe Cristescu, si ca membri pe Marcel Pauker (alias Luximin), David Fabian, Boris Ştefanov şi Elek Köblös.. Totodată, este adoptat si Statutul Partidului, care prevedea:

 

„Art. 1. Partidul Comunist din România este o secțiune a Internaționalei Comuniste. El nu are alte scopuri decât acelea ale Internaționalei căreia îi aparține.

 

Art.2. Tezele şi hotărârile de orice fel ale Internaționalei a III-a Comuniste sunt obligatorii pentru toți membrii şi toate comitetele, comisiunile, grupele etc. ale Partidului Comunist din România”

 

In conformitate cu Kominternul, România era un stat imperialist multinațional (si nu unul unitar, reîntregit prin voința națională), iar sarcina PCR era să lupte pentru „autodeterminarea unor provincii, până la despărțirea acestora de statul existent”.

 

citește si ORIGINEA PARTIDULUI COMUNIST ROMAN (II)

 

„PÂNĂ LA DESPĂRȚIRE”

 

In 1923, Conferința Federației Comuniste Balcanice (FCB) de la Viena lansa lozinca „autodeterminării pana la despărțire„, cu referința la separarea provinciilor unite cu România, in 1918. Lipsa de fermitate in adoptarea acestui principiu de către Partidul Comunist din România a dus, in 1924, la înlăturarea lui Cristescu din funcție.

 

„ La mine au venit câţiva tovarăşi de la Odessa şi mi-au reproşat că m-am înmuiat, că nu sunt destul de energic şi că nu am activat mai activ în acţiunile tehnicilor (atentate, sabotaje, atacarea unor obiective bine stabilite). Dacă ar fi fost pe zona mea de răspundere ( Vechiul Regat, fără Dobrogea, Bucovina şi Basarabia) poate că aş fi avut ceva de spus. Dar mai toate erau în teritoriul filialelor conduse de alţii. De aceea m-am supărat că nu eu răspundeam de ce se petrecea acolo. Nici măcar politic. Dar, ziceau tovarăşii, eu trebuie să-mi asum toată conducerea, că eu figuram ca secretar al partidului în structurile de la Moscova.”

 

„ Tovarăşii din Bulgaria, Grecia, Ucraina, ungurii şi chiar şi turcii au încercat să colaboreze pentru a aduce revoluția în regiune. Atunci eu nu am fost prea sigur că o revoltă generală va duce la rezultatul dorit. Dar în materialele informative pe care le-am primit era trasată drept sarcină declanșarea unor acțiuni care să ducă la eliberarea de sub dominația imperialistă a guvernelor burgheze a unor teritorii. Nu era un adevăr faptul că toți cei din jur se îngrășaseră pe seama Rusiei sovietice, a Ungariei și a Bulgariei? Dacă nu săreau nemernicii de sârbi cu poliţia pe tovarăşii de acolo ar fi reușit și revoluția din Bulgaria şi de acolo şi în alte zone ale regiunii.” – se confesa Cristescu „colegilor”, in închisoare (Iancu Moţu: „arheologia” unei mărturii a lui Gheorghe Cristescu Plăpumaru (IV). Anul 1924)

 

 

Delegaţia româna aflată la Viena în drum spre Moscova pentru a participa la Congresul Internaţionalei Comuniste, Muzeul PCR, nr. inv. 26076. Gheorghe Cristescu „Plăpumarul” (n. 10 oct.1882, Copaciu, jud. Giurgiu – d. 29 nov.1973, București)

In 1924 , un comitet compus din Gheorghe Cristescu, D. Fabian, M. Cruceanu şi Al. Dobrogeanu-Gherea a fost însărcinat să negocieze cu Partidul Țărănesc, in vederea încheierii unei alianțe. Cristescu declara „am reușit să luăm cuvântul ședințele lor, unde ne-am reînnoit chemarea de a forma un front comun de luptă împotriva burgheziei”.(Mihai Rusenescu, Ioan Saizu, Viaţa politică în România 1922-1928, Editura Politică, București, 1979, p. 122.)

 

În cadrul tratativelor de la Viena (28 martie-2 aprilie 1924), dintre reprezentanții României și Uniunii Sovietice, Partidul Comunist din România s-a plasat de partea delegației sovietice, care nu recunoștea integritatea României, cerând organizarea unui plebiscit în Basarabia. Ca urmarea, autoritățile i-au măsuri pentru împiedicarea activității comuniștilor: s-au organizat percheziții la sediile partidului, a fost suspendată presa comunistă, localurile partidului au fost sigilate iar la 23 iulie 1924 se decidea dizolvarea Partidului Comunist din România și a altor organizații aflate sub influenţa sa. De la această dată şi până la 23 august 1944, Partidul Comunist din România a activat în ilegalitate.

 

Nici după ieșirea din ilegalitate, P.C.R. nu a promovat o politicã proprie, ci o „linie politicã“

trasată de Moscova, care-i susținea interesele. După 1944, P.C.R. nu a fost decât un instrument al Kremlinului în impunerea modelului sovietic de construire a socialismului în România.

 

citește si SĂ LĂMURIM NOȚIUNEA DE „ILEGALIST” COMUNIST

 

Gheorghe Cristescu a fost arestat, pentru câteva zile, ca urmare a faptului ca, pe 1 mai 1924, a tipărit (clandestin) și a afișat pe ziduri în București, ziarul „Tineretul Socialist” încălcând astfel ordonanța Consiliului de Război al Corpului II Armată şi legea stării de asediu, deoarece menționatul ziar fusese suspendat. In replica, Cristescu a dat în judecată Ministerul de Interne și Război pentru încălcarea constituției, prin suprimarea ziarului „Socialismul” (al cărui coproprietar și director era), cerând totodată celor două ministere să formuleze motivele care au dus la închiderea și sigilarea localurilor care găzduiau administrația și redacția ziarului „Socialismul”, dar și întruniri ale comitetelor sindicatelor muncitorești, la suprimarea publicației și la scoaterea partidului în afara legii.

 

„ Ce tot faceţi aşa de mare gură pentru Basarabia. N-a fost niciodată românească şi oricum acolo adevărata putere o vor deține tovarășii din Ucraina.  Nici armata, nici jandarmii n-au avut acolo nici o putere. Ce administrație era aia care nu putea să convingă că are puterea de a ține o provincie lângă ea? Aşa că degeaba vă daţi de ceasul morţii şi ne tot acuzaţi că am trădat ţara. Pentru noi ţara începea în alt loc. Acolo tovărășii de la Kiev şi de la Odessa ştiau ce e de făcut. Iar noi, comuniştii de la Bucureşti trebuia să facem ce ni se cerea.  Şi dacă nu s-a reușit atunci, tot s-ar fi reușit. Aşa cum s-a și întâmplat. Iar voi, legionarii degeaba v-aţi făcut de lucru prin republica sovietică a Moldovei că tot noi ştiam ce se petrece acolo, noi eram cei care controlam multe lucruri. Voi vă lăudaţi că preoţii şi învăţătorii erau cu voi. Era o prostie. Cei mai mulţi erau cu noi şi ştiam tot ce vreţi să faceţi.” – Gheorghe Cristescu, despre situaţia din Basarabia, intr-o discuție cu deținuții din anii ’50, pe când se afla in închisorile comuniste din perioada regimului Gheorghiu-Dej.

 

citește si Pierderile teritoriale ale României în vara anului 1940

 

INLOCUIREA „PLĂPUMARULUI” LA CÂRMA PCdR…………………………..

 

 

https://amintiridincomunism.wordpress.com/tag/psd/

……………………det. De aici

 

 

 

 

https://amintiridincomunism.wordpress.com/tag/psd/

 

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

Ştefan Andrei despre P. Roman, I. Iliescu, D.Mazilu (II)

 

 

Ionuţ Cojocaru

 

Însemnările lui Ştefan Andrei din închisoare au rolul de a contribui la  întregirea în special a informațiilor  despre evenimentele din 1989 cât şi din următorii ani când noua putere a efectuat primii paşi spre consolidare

 

Zi de proces. Ion Dincă subliniază că ”pe 17 decembrie nu s-a cerut părerea Comitetului Executiv în legătură cu măsurile ce trebuiau luate pe linia Armatei, Securității și ministerului de Interne la Timișoara care erau de competența comandantului suprem.”

 

142237maxim

 

Observație la fel de importantă ca și cea de la procesul Ceaușeștilor care au fost judecați impropriu și nu, așa cum ar fi fost normal. Referitor la gafa președintelui Iliescu care în loc de genocid a folosit omicid, autorul însemnărilor îl bănuiește pe Dumitru Mazilu – celebrul anticomunist care-l pupa în cur pe Ceaușescu aproape seară de seară la radio: ”ieșind din închisoare, parcă aș îndrăzni să obțin și să public cel puțin o parte din acele cuvântări ale neobositului tractorist de prin părțile Bacăului, devenit comandant al Școlii de ofițeri de Securitate de la Băneasa, după ce se căsătorise cu o colegă, ofițer de securitate” (p.111). Cu Dumitru Mazilu ne vom întâlni din nou mai jos, când autorul regretă ajutorul acordat acestuia în dese rânduri.

 

Cum desfășurarea procesului continua, din coautor la genocid i s-a schimbat inculparea la instigare la omor deosebit de grav! Poate că celor de azi, după ce a trecut suficient timp, nu le poate rămâne decât un gust amar despre acest proces. Despre acuzația de genocid și subminare a economiei naționale ce putem considera. Că cei care i-au acuzat pe membrii CPEx  au redresat economia națională? Că de la zero datorii externe putem acuza fosta nomenclatură că au distrus economia națională sau că au complotat în masă la exterminarea unei etnii din România? Sau putem aprecia că procesul a fost doar un mijloc prin care cei care cunoșteau realitățile să fie aduși în situația de nu vorbi?

 

Cuvântarea sa de la finalul procesului este grăitoare pentru analiza evenimentelor în sine. Cu câteva zile înainte președintele Portugaliei Mario Soares îi scrisese președintelui Ion Iliescu să-l grațieze. Revenind la proces, inculpatul Ștefan Andrei consideră: ”Despre ceea ce este nu se vorbește iar despre ce se vorbește nu este….un proces politic decis, inițiat, supravegheat, controlat și dirijat…este în ceea ce mă privește un proces politic. Sunt judecat pentru a fi pedepsit pe motivul că am făcut parte din fostul Comitet Politic Executiv….stenogramele ședințelor C.P.Ex. din 17 și 22 decembrie 1989 au fost refăcute de stenografe abia după 4 ianuarie 1990 din memorie” (pp 178 – 179).

 

Important de reamintit este că jurământul militar era față de comandantul suprem (N. Ceaușescu) nu față de C.P.Ex. Înaintea plecării lui N. Ceaușescu în Iran, 18 decembrie 1989, acesta a discutat cu Ion Coman și Radu Bălan, care se găseau la Timișoara, apoi s-a întâlnit cu Milea, Postelnicu și Vlad. Membrii C.P.Ex nu au fost informați despre situația de la Timișoara.

 

Referitor la acuzația de instigare la omor, Stefan Andrei precizează: ”Cum puteam să-l determin pe Nicolae Ceaușescu să adopte o poziție, din moment ce este clar și incontestabil că el dăduse ordin înaintea ședinței?” (p.184) Din însemnări reiese că autorul s-a ocupat cu finalizarea protocolului comercial cu Iugoslavia (18 – 21 decembrie), l-a primit pe ministrul iugoslav al Comerțului Exterior.

 

La finalul procesului C.P.Ex. din 25 martie 1991 au fost 5 achitări și 5 suspendări, 11 condamnări între 2 ani și 5 ani și jumătate.  David Gheorghe, Constantin Olteanu, Oprea Gheorghe, Radu Constantin, Szasz Iosif și Pană Gheorghe achitați pentru infracțiunea de genocid. Ceilalți 15 au primit închisoare cuprinsă între 2 ani și 5 ani și șase luni. Ștefan Andrei, Silviu Curticeanu, Gere Mihai, Ion Stoian și Toma Ioan au primit câte 2 ani și 10 luni.

 

Din interviul lui Petre Roman din Expres Magazin (1991) putem observa că acesta merge pe aceeași linie ca și cum ar urmări un plan: a simțit cum îi fierbe sângele când unii dintre foștii mari ceaușiști și-au permis în timpul procesului să ne amenințe….care acum sunt acolo unde merită! În același interviu Roman consideră că foștii mai speră că pe undeva vor renaște forțele oribile ale ”comunismului totalitar” (ca și cum ar exista comunism democratic!)

 

În stilul propriu, Ștefan Andrei îl caracterizează prin propriile idei exprimate în interviu: ”ura lui Roman contra regimului provenea din faptul că într-un sistem în care promovarea politică era un lucru perfect programat, el, datorită  părinților – unul intelectual cu vederi excesiv de proprii, iar celălalt de origine spaniolă – era considerat nepotrivit pentru cariera politică. Mai clar nici că se putea!” (p.208) Tot din Însemnări aflăm că Valter Roman a primit aprobarea pentru fiul său, Petre, de a merge la Paris pentru un consult medical cât și aprobarea de a face doctoratul în Franța în timp ce Călin, fiul autorului nu a primit aprobarea de a merge nici în Bulgaria. (p.209)

 

Referitor la vizita lui Petre Roman în S.U.A., Ștefan Andrei îl taxează pe fostul premier după propriile declarații: ”vizita are o mare însemnătate deoarece este prima lui vizită în SUA”. Tot aici fostul diplomat arată că vizitele ar trebui stabilite, semnate contracte și nu a merge doar pentru a da declarații. Din păcate, se pare ca politica noastră externă, cu mici excepții merge pe linia păguboasă de la începutul anilor 90 în urma căreia nu obținem mare lucru din relațiile externe.

 

Despre Ion Iliescu: ”viața lui n-a avut decât un sens: puterea. Fără copii, fără prieteni, aceasta a fost singura lui sursă de satisfacții” (p.237)

 

Comentariile lui Ștefan Andrei prind sens prin viziunea care o are la auzul știrilor. Despre remanierea guvernamentală din 1991 acesta comentează schimbarea lui V.A. Stănculescu de la MApN la Industrie: este clintit! Ca și Ceaușescu, Roman pune militari să rezolve economia (pp. 256-257) În opinia autorului Stănculescu putea să limpezească derularea evenimentelor de la Timișoara din perioada 17 – 22 decembrie. N-a făcut-o. Spre rușinea lui. N-a vrut ori n-a putut tot una este. Abilitate, versalitate, oportunism. (p.258)

 

Din închisoare Ștefan Andrei a scris memorii atât lui Iliescu cât și lui Roman în care arăta că își dorește doar să fie acasă, nu vrea să facă politică. Referitor la evenimentele de la sfârșitul anului 1989 acesta considera că în loc de a se ocupa serios de a afla cine a tras după 22 decembrie îi mențin pe membrii C.P.Ex după gratii. În opinia diplomatului:” Iliescu și ceilalți au o poziție lașă: nu pot nici acum să recunoască faptul că la Timișoara, până în 20 decembrie, au tras militarii din ordinul lui Milea, dat înaintea începerii ședinței C.P.Ex. Milea a fost declarat erou după ce dăduse ordin să se tragă la Timișoara, iar tot militarii omorâseră oameni la București, pe 21 decembrie și în noaptea de 21-22 decembrie” (p.278)

 

Despre fostul coleg de partid, ajuns acum președintele României, Ștefan Andrei consideră: ”Stilul este omul însuși! Nu are idei vânjoase, nu cuprinde concluzii tranșante, nu forțează deschideri mari, nu subliniază cu tuș gros ideile de forță ale viitorului proces de transformări. Inteligent, deștept, înfometat de putere, însetat de patima dominației, mai puțin cultivat decât se crede, lipsit de o formație politică robustă din cauza unei armături filosofice fragile și a unei firave cunoașteri a politologiei românești, europene. Pentru intelectuali este prea ușor, uleios, dulceag, smead, neinteresant” (p.280)

 

Pe marginea interviului comun a lui Ion Iliescu și P. Roman acordat lui Emanoil Valeriu, Ștefan Andrei  conchide: Roman îl întrerupe des pe Iliescu, amândoi consideră că au slăbit organismele de control și disciplină, că trebuiau păstrate structurile, se plâng că au fost schimbați directori competenți numai că fuseseră înainte de 22 decembrie, că producția industrială a scăzut cu 20% față de 1990. Iliescu adaugă influența evenimentelor din Kuweit și Iraq – doar că relațiile noastre cu aceste state sunt minore….amândoi au concluzionat prin ceea ce au spus că reprezintă portretul unei conduceri incapabile…guvernul Roman a reușit să dezorganizeze economia mai mult decât a făcut-o Ceaușescu în 25 de ani!” (pp. 288 – 289)

 

Despre Nicușor Ceaușescu, Petre Roman declară la 19 mai 1991 în presa britanică: ”nu-l urăsc și nici nu-l compătimesc. Aș spune că probabil a fost pedepsit cum se cuvine” (p.291)

 

În privința altui ”lider” important al anilor 1990, Dumitru Mazilu, autorul regretă ajutorul acordat acestuia în trecut și îl caracterizează așa cum îl cunoaște: ”l-am salvat pe Mazilu care publicase într-o carte paragrafe întregi după lucrările altora. După ce am stins incendiul de la Ștefan Gheorghiu unde a fost cadru didactic i-am spus lui Macovescu să-l angajeze la Externe. Aici l-am ajutat foarte mult. Când am devenit ministru l-am tot trimis în delegații – inclusiv la sesiunile Adunării Generale a O.N.U. La rugămintea lui l-am trimis consilier la Ambasada României din Italia. Tot la rugămintea lui l-am readus în țară. La hotărârea mea a participat la toate sesiunile comisiei care a elaborat Dreptul Mării. O perioadă de timp l-am avut consilier la cabinetul meu. L-am inclus în delegația română care a negociat cu partea sovietică problema Insulei Șerpilor. Tot eu am hotărât ca el să candideze pentru a deveni membru al Curții Internaționale de Justiție de la Haga și l-am trimis ca reprezentant al României în Comisia pentru Drepturile Omului de la Geneva. După plecarea mea de la Externe i s-a interzis, din nu știu ce motive, viza de plecare din țară; până la înlocuirea generalului Pleșiță din conducerea Departamentului Securității Statului, știu că Mazilu îndeplinea și însărcinări date de Pleșiță atunci când mergea peste hotare în misiuni ale Ministerului de Externe.

 

Mi s-a spus că este bolnav la Spitalul Alex. Sahia. Am discutat cu el la telefon și l-am rugat personal pe directorul spitalului să-i dea îngrijirile necesare. Am aflat că refuzându-i-se plecarea peste hotare la ședințele anuale ale Comisiei pentru Drepturile Omului, Mazilu a devenit peste noapte, disident, a trimis pe căi ilegale un raport despre situația drepturilor tineretului din România, care a fost transmis atunci și de Europa Liberă.

 

Eu l-am ajutat cum nu cred că l-a ajutat cineva. Pe 22 decembrie l-am sunat. Soția lui mi-a spus să stau liniștit, deoarece alții au probleme grave, nu eu. Pe 25 decembrie Direcția Procuraturii Militare hotărăște arestarea fostei conduceri de partid și de stat pentru genocid și subminarea economiei naționale. Deci, el știa ce mă așteaptă și nu mi-a spus nimic” (pp.366 – 367)

 

În demersul nostru am urmărit cu precădere evenimentele din decembrie 1989. Am pus accent pe ideea noii conduceri de a aresta toată conducerea partidului, toți membrii C.P.Ex, pe absurda idee de a îi acuza de genocid și subminarea economiei naționale. Cu toate că până la arestarea cuplului Ceaușescu au murit puțin peste 100 de oameni, restul de 1000 după, noii conducători au apreciat că din vina conducerii PCR s-au întâmplat ceea ce s-a întâmplat.

 

 Fără preocuparea aflării adevărului putem aprecia că cei din noua conducere au avut misiunea de a ascunde aflarea acestuia. Cazul lui Ștefan Andrei este unul diferit, diplomat, ministru de externe sau având alte funcții ce țineau de relații externe nu era angrenat în politica internă, nu avea un rol în conturarea deciziilor privind politicile interne sau în cele ce țineau de siguranța națională. Cu toate acestea a fost arestat, tratat așa cum am arătat mai sus.

 

Putem aprecia și demonstra că guvernul Roman a avut scopul lichidării economiei naționale. Sau cel mult nu al stopării acesteia. Industria, infrastructura, patrimoniul național, agricultura și tot ceea ce producea valoare economică au fost dezafectate. Așa am ajuns ca după efortul colectiv (nu discutăm dacă a fost bine sau rău) de a achita datoriile externe să demarăm un program rapid de îndatorare. Prin analiză comparată se poate observa că schimbarea regimului și trecerea treptată către un capitalism optim nu a fost posibilă în România așa cum a fost posibilă în statele foste socialist totalitare vestice.

 

Însemnările lui Ștefan Andrei sunt de un real folos istoric, detaliază întâlnirile cu diverși lideri ai lumii, discuțiile cu Nicolae Ceaușescu cât și cu principalii conducători din vechiul regim, oferă exemple din istorie având finețea analizei diplomatului și cel mai important aduce o perspectivă proprie asupra evenimentelor din 1989. Vorba autorului: cine a văzut democrație în sărăcie și fără muncă?

 

https://ionutcojocaru.ro/2016/07/04/stefan-andrei-despre-p-roman-i-iliescu-d-mazilu-ii/

 

 

/////////////////////////////////////////////////

 

 

Dosarul „Golaniadei”- Cum au ajuns muncitorii din Braşov mineri pentru o zi: duşi la Bucureşti, să-l apere pe Iliescu, cu sloganuri „Noi muncim, nu gândim!”

 

În urmă cu 32 de ani, între 13 şi 15 iunie 1990, la nici jumătate de an de la Revoluţia reprimată în sânge pe străzile marilor oraşe din România, statul, condus în continuare de nomenclatura comunistă, cu ajutorul armatei şi securiştilor, a declanşat o contrarevoluţie. La evenimentul cunoscut sub numele de „Mineriadă” au participat numeroşi mineri din Valea Jiului, care au ţinut Bucureştiul sub teroare timp de două zile. Puţini ştiu însă că pe lângă mineri, la reprimare au participat şi muncitori braşoveni, organizaţi şi conduşi de liderii fesenişti din 1990, o istorie pe care ne-o readuc în atenţie cei de la Casa Sfatului.

Mai multe declaraţii date de cei implicaţi, câţiva dintre ei murind între timp, l-au indicat ca  unul dintre principalii organizatori al represiunii din Bucureşti pe tânărul deputat FSN de Vaslui din acea vreme, Marian Enache. În urmă cu câteva zile, ajuns la respectabila vârstă de 68 de ani, acesta a fost numit preşedinte al Curţii Constituţionale a României, fiind votat în unanimitate.

Actorul Gheorghe Mihăilă Gridănuşu, preşedintele FSN Braşov şi profesorul universitar Emil Stoica, deputat FSN sunt organizatorii mineriadei braşovene. Nici unul nu mai este în viaţă, în prezent.

 

„Golanii” din Piaţa Universităţii

Mineriada din 14-15 iunie 1990 a reprezentat finalul însângerat al marii manifestaţii anticomuniste şi anti-FSN care s-a desfăşurat timp de 52 de zile în Piaţa Universităţii din Capitală. În decembrie 1989, puterea fusese preluată de Frontul Salvării Naţionale (FSN), o formaţiune despre care liderul său, Ion Iliescu, a susţinut că este o „emanaţie” a Revoluţiei, menită doar să asigure tranziţia. Cu toate acestea, FSN s-a transformat în partid politic după numai câteva luni.

Această minciună a stârnit revoltă în Capitală şi în marile oraşe ale ţării. Protestatarii solicitau aplicarea punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, care prevedea o lustraţie, şi anume ca activiştii regimului comunist şi ofiţerii Securităţii să nu aibă dreptul de a ocupa funcţii publice timp de 12 ani. Ion Iliescu i-a numit „golani” pe protestatarii din Piaţa Universităţii.

 

„Replica”, singurul ziar braşovean de opoziţie, interzis

TVR, unicul post naţional de televiziune la acea vreme, îi prezenta pe manifestanţi ca fiind elemente duşmănoase, drogaţi şi oameni de la periferia societăţii. Dezinformarea şi minciunile erau din abundenţă preluate de fostele oficioase comuniste, centrale şi locale, transformate peste noapte în ziare „democratice”. În Braşov, săptămânalului „Replica”, singura publicaţie de opoziţie, îi fusese interzisă tipărirea în singura poligrafie existentă în acele vremuri la Braşov.

Înainte de alegerile care au avut loc în 20 mai 1990, invocând tipărirea buletinelor de vot, întreprinderea tipografică de stat permitea doar imprimarea publicaţiilor afiliate puterii feseniste. Redactorii publicaţiei „Replica” au protestat prin greva foamei. Fără niciun rezultat.

După data de 13 iunie au fost distribuite manifeste care îndemnau la alungarea din ţară a liderilor firavei opoziţii de atunci. Sloganele feseniste, foarte populare în acea vreme, ar putea părea ridicole astăzi. Ele au fost totuşi scandate pe stradă, imprimate pe pancarte şi tipărite pe manifeste: „Noi muncim, nu gândim!”; „Moarte intelectualilor!”.

 

„Detaşamente de oameni ai muncii” plecate din Braşov

După victoria zdrobitoare a FSN şi a lui Ion Iliescu la alegerile parlamentare şi prezidenţiale din „Duminica orbului” (20 mai 1990), manifestaţia din Piaţa Universităţii şi-a pierdut energia şi s-a stins de la o zi la alta. Ultimii protestatari rămaşi în Piaţă au fost evacuaţi în dimineaţa zilei de 13 iunie.

În urma acestei intervenţii, miile de bucureşteni revoltaţi s-au ciocnit cu forţele de ordine. Puterea a folosit violenţele din stradă ca pretext pentru a înăbuşi opoziţia: autobuze ale Poliţiei au fost incendiate intenţionat, iar preşedintele Iliescu a vorbit despre o „rebeliune legionară”.

„Chemăm toate forţele conştiente şi responsabile să se adune în jurul clădirii guvernului şi televiziunii pentru a apară democraţia atât de greu cucerită”, se spunea în comunicat.

FSN, „organul partid şi de stat”, cum fusese definit în 22 decembrie 1989 de către iniţiatorii proclamaţiei către ţară a noii puteri, era, practic, fostul PCR metamorfozat. Gărzile patriotice, pe care se baza Nicolae Ceauşescu, fuseseră înlocuite, în viziunea noului lider, Ion Iliescu, cu „detaşamentele de oameni ai muncii”, formate în principal din mineri.

În dimineaţa zilei următoare, mii de mineri duşi cu trenurile din Valea Jiului au instaurat teroarea în centrul Capitalei, ajutaţi de securişti deghizaţi în civili şi de muncitori de la Întreprinderea de Maşini Grele Bucureşti (IMGB). Două vagoane cu muncitori de la uzinele „Roman”, „Tractorul” şi „Dezrobirea” au pornit şi din Gara Braşov.

 

Număr necunoscut de morţi

La mineriada din 14-15 iunie, au fost agresate grav şi foarte grav aproape 1.800 de persoane. Tot atunci, 1.100 de persoane au fost sechestrate fără nici o formă legală în incinta unităţilor militare ale Ministerului de Interne. Zeci de instituţii au fost devastate.

În noaptea de 13 spre 14 iunie, forţele de ordine au primit ordin să tragă în manifestanţi. Sursele oficiale au susţinut că atunci au murit patru oameni, doi împuşcaţi în faţa Ministerului de Interne şi doi în zona magazinului Romarta Copiilor. Alţi 14 au fost răniţi. Numărul morţilor este însă necunoscut, cifrele oficiale fiind de-a lungul timpului contestate de presă şi asociaţiile celor care au avut de suferit de pe urma mineriadelor. S-a vorbit de peste 100 de morţi ucişi prin împuscare, tortură, lovire etc., care au fost îngropaţi în secret în cimitirul Straulesti.

O perioada de timp, cimitirul Straulesti era identificabil ca loc de veci prin cateva zeci de cruci, unele inscriptionate cu „necunoscut”. Astazi locul este greu de identificat din cauza disparitiei multor cruci. Mărturiile din rechizitoriile făcute până acum au dezvăluit că SRI, Ministerul de Interne şi Armata au fost implicate direct în represiune.

 

Stoica şi Gridănuşu, organizatorii braşoveni ai represiunii

Într-un articol apărut în săptămânalul „Braşoveanul” din 9 ianuarie 2001, la 11 ani de la Mineriadă, fostul deputat FSN, Vasile Bran, a făcut mai multe dezvăluiri despre descinderea detaşamentului de oameni ai muncii braşoveni la Bucureşti, în 14 iunie.

„Pe braşoveni i-am aşteptat cu Stoica, la guvern. De organizare s-a ocupat N.S. Dumitru, preşedintele de atunci al FSN Bucureşti, şi cu Marian Enache, ăsta de-i acum la ApR. Era ca-n iad. O maşină a fost incendiată chiar în faţa noastră. Au fost bătăi crunte. Dac-aţi şti pe câţi i-am salvat eu! Am crezut că le sare creierul din cap. Noaptea târziu am încasat şI eu câteva cotonoage. Strigam: FSN! Iliescu!, ca să scap. Dar să-l fi văzut pe Emil Stoica ce-l altoia pe unul. Zota a venit, civilizat, să-i împace”, declara Vasile Bran.

În 2001, la momentul declaraţiei citate, Marian Enache, actualul preşedinte al Curţii Constituţionale, era unul dintre liderii partidului ApR (Alianţa pentru România), condus de Teodor Meleşcanu. Corneliu Zota, viceprimar PD al Braşovului în anii ’90, chestionat în acelaşi material, susţinea că nu îşi aminteşte nimic despre întâmplările relatate de fostul său coleg.

 

Mineriadă pusă la cale pe telefonul operativ

În dosarul de anchetă, martorul Marius Septimiu Costin, membru în secretariatul Consiliului Judeţean Provizoriu de Uniune Naţională (organismul provizoriu de conducere a României în perioada 9 februarie – 20 mai 1990), dă mai multe detalii despre felul în care s-a organizat la „Mineriada braşoveană”.

Acesta îşi amintea că, în după-amiaza zilei de 13 iunie 1990, a răspuns din întâmplare la telefonul operativ aflat în secretariatul preşedintelui CJPUN. De la capătul celălalt al firului, deputatul Stoica Emil, l-a întrebat pe o voce răstită unde-i Stan. Acesta se afla lângă el şi i-a zis:

„Stane, hai la telefon că te cheamă şeful. Din modul în care se desfăşura discuţia între cei doi am dedus că era vorba despre organizarea deplasării cu mijloace CFR a grupului de oameni ai muncii din Braşov care trebuia să participe la evenimentele din 13-15 iunie 1990 din Bucureşti”, declara în faţa procurorilor martorul amintit.

 

„Prietenia” dintre SRI şi FSN

Cea mai ciudată amintire a martorului M.S. Costin este însă o discuţie petrecută cu mai multe zile înainte, când încă la Bucureşti era linişte.

„Înainte de data de 11 iunie 1990, când încă se afla în Braşov domnul Stoica Emil, am răspuns la telefon – tot aşa fiind în secretariatul CJPUN Braşov – în locul lui Stan Dumitru, am vorbit pentru câteva minute cu numitul N.S. Dumitru care a sunat pe telefonul operativ şi a cerut să vorbească cu domnul Stoica Emil, făcând aşa-zisa gafă întrucât în mod normal trebuind să răspundă Stan Dumitru, dar care nu se afla în încăpere, am fost repezit de către domnul Stoica Emil care a preluat el legătura şi a vorbit mai departe cu N.S. Dumitru.

În urma discuţiilor pe care le-au avut cei doi la telefon am dedus că se pregătea plecarea oamenilor muncii din Braşov la Bucureşti, dar nu ştiam exact pentru ce anume. Tot în perioada dinainte de 11 iunie 1990, am observat că la biroului domnului Stoica Emil veneau, de mai multe ori pe zi, ofiţeri de SRI din Braşov printre care îmi aduc aminte de şeful de atunci – domnul Mărginean Vlad. Acest lucru pentru început nu mi-a dat de gândit, dar după derularea evenimentelor din 13-15 am dedus că se pregătea de atunci ceva” (declaraţie martor Costin Marius Septimiu, vol. 169, filele 80-81).

 

Primarul-numit al Braşovului, implicat în mobilizarea muncitorilor

Ioan Sofroniciu, la acea dată primar-numit al Braşovului, solicitat de la Bucureşti pentru mobilizarea muncitorilor, a luat legătura cu directorii de la întreprinderile mari din municipiul Braşov, Tractorul şi Steagul Roşu, solicitând mobilizarea muncitorilor în vederea apărării instituţiilor statului. Directorii celor două întreprinderi au fost de acord cu cererea primarului judeţului. De asemenea, Sofroniciu a fost cel care a solicitat Direcţiei Generale a Mişcării Bucureşti din Departamentul Căilor Ferate o garnitură de tren, cu care urma să se facă deplasarea la Bucureşti.

„În ziua de 13.06.1990, am primit mai multe telefoane de la C.J.P. FSN Braşov, de la Stoica Emil, Bran Vasile şi alţi deputaţi din judeţ, care erau panicaţi că Ion Iliescu va fi îndepărtat de la conducerea statului şi pentru a preveni acest lucru mi-au spus că este necesar ca eu să mă deplasez la întreprinderile mari, să iau legătura cu directorii şi cu liderii sindicali, să mobilizeze muncitorii să plece la Bucureşti, pentru a-l susţine pe Ion Iliescu”, a declarat SOFRONICIU în faţa procurorilor.

 

Tren special pe bani publici

Plata trenului special, conform adresei de solicitare, a fost făcută din contul Consiliului Judeţean Provizoriu Braşov, în acea vreme, FSN putând folosi în voie banul public. Inginerul Ioan Suciu, directorul general adjunct al Direcţiei Operative de Exploatare CFR, a răspuns prompt solicitării trimiţând adresa nr. 1469/13.06.1990, ora 20.50, adresată Regionalelor Bucureşti şi Braşov. Dispoziţia, conform rechizitoriului, cuprindea următorele prevederi:

„la cererea filialei F.S.N. Braşov nr. 3/1990 la 13/14.06.1990, circulă în plus trenul 312/II pe distanţa Braşov – Bucureşti-Nord, compus din 12 vagoane B, 48 osii, 600 tone rang 2 (de accelerat), cu plecarea din Braşov, ora 22.00 şi sosirea în Bucureşti Nord, ora 00.35. Regionala Braşov asigură partidă de tren, remorcarea se asigură de divizia de tracţiune  Braşov. Plata taxelor se face conform tarifului normal de călători la staţia Braşov. Asupra înapoierii se va spune. Avizaţi personalul interesat, luaţi măsuri de siguranţă a circulaţiei”.

 

Vinovaţii fără vină

În ziua de 13 iunie 1990, la ora 22, cele două vagoane cu „oameni ai muncii” braşoveni au plecat ataşate la un mărfar către Bucureşti. Au ajuns în Gara de Nord, la o jumătate de oră după miezul nopţii. De aici, au fost duşi în Piaţa Victoriei. Au urmat bătăi îngrozitoare, persoane sechestrate fără motiv, devastări de sedii de partide şi redacţii de ziare. Cine, cât şi cum a fost implicat nu mai vrea nimeni să afle.

Cei care au organizat la cel mai înalt nivel represiunea, Ion Iliescu, guvernul Petre Roman, capii armatei şi SRI-ului au asigurat, de fapt, continuitatea statului comunist pentru încă mulţi ani. Organizatori ai Mineriadei din 1990 sunt încă, în 2022, în funcţii cheie ale statului român. Au fost însă numeroşi participanţi mărunţi, manipulaţi sau interesaţi. Unii dintre aceşti nu mai trăiesc în ziua de azi. Alţii, dintre cei care au trecut prin cele trei decenii de democraţie pot privi retrospectiv la ceea ce a declanşat contrarevoluţia lor din 1990.

Dacă au înţeles răul imens pe care l-au provocat tac, probabil, din ruşine. Sunt însă destui care ar dori să uite, aşa cum amnezia întregii societăţi româneşti a uitat de ei. Pentru că, până în ziua de astăzi, nimeni nu a fost pedepsit pentru crimele împotriva umanităţii petrecute în 13-15 iunie 1990, în Bucureşti.

 

Cercetări fără sfârşit

Dosarul „Mineriada” s-a aflat ani în şir pe masa procurorilor, a fost închis şi redeschis de mai multe ori, au fost audiaţi sute de martori, s-au scris mii de pagini de rechizitoriu şi s-au administrat probe. În 2008, dosarul mineriadei, care fusese instrumentat până atunci de procurorul militar Dan Voinea, este închis de Procuratura Generală, care dă rezoluţii de neînceperea urmăririi penale. În 2014, România a fost obligată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) să continue investigaţiile în dosar, iar lucrurile au părut că încep să se mişte.

În 2015, Procuratura Generală infirmă rezoluţiile de neîncepere a urmăririi penale, iar în 2017 cazul este finalizat de procurori.  Dosarul stă la Camera Preliminară de la Curtea Supremă aproape doi ani, până în mai 2019, care decide retrimiterea lui la Parchet. În 2020, Curtea Supremă decide restituirea dosarului Mineriadei din iunie 1990 la Parchetul Militar pentru refacerea rechizitoriului trimis în urmă cu trei ani în camera preliminară. Şi tot aşa…

 

 

https://bzb.ro/stire/dosarul-golaniadei-a175655

 

 

 

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Întrebări despre un rechizitoriu care știe tot

 

Octavian Știreanu

 

Comunicatul de presă al Parchetului General din 3 august a.c. anunță că în dosarul Revoluției au fost trimiși în judecată trei inculpați: Ion Iliescu – fost președinte al României; Gelu Voican Voiculescu – fost viceprim-ministru al Guvernului României și general (rtr.) Iosif Rus, fost șef al Aviației Militare.

 

 

Parchetul General precizează că „evenimentele din decembrie 1989 au făcut obiectul cercetării în 4.544 de dosare penale”, fiind trimise în judecată „275 de persoane”.

 

Din comunicat rezultă că dosarul celor trei este unul special, din două puncte de vedere. Mai întâi pentru că a fost întocmit „într-un nou cadru procedural” și are în vedere „infracțiunile contra umanității, așa cum sunt acestea definite prin articolul 439 din Codul Penal”. Apoi, pentru că „reține doar responsabilităţile penale pentru persoanele situate la vârful piramidei decizionale politico-militare ale României din intervalul 17-30 decembrie 1989, pentru întregul interval menționat”.

 

Se poate deduce că procesele și condamnările de până acum au fost pentru plevușcă, abia acum ajungându-se la judecarea persoanelor din „vârful piramidei decizionale politico-militare ale României”.

 

Într-o traducere liberă, suntem anunțați că, în sfârșit, abia acum va începe mult așteptatul proces al lui Ion Iliescu – pentru că despre Voican Voiculescu și Gl. Rus nu s-ar putea spune că, în intervalul menționat, se aflau ei chiar la vârful piramidei.

 

ACUZAȚI DE INDUCERE ÎN EROARE A OPINIEI PUBLICE

Parchetul General precizează că fiecare dintre cei trei inculpați este acuzat de aceleași infracțiuni contra umanității, prevăzute și pedepsite de art. 439 alin. 1 lit. a), g), i) și k) din Codul penal, și anume:

 

„(1)Săvârşirea, în cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva unei populaţii civile, a uneia dintre următoarele fapte:

 

1. a) uciderea unor persoane;

 

1. g) vătămarea integrităţii fizice sau psihice a unor persoane;

 

1. i) întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate, cu încălcarea regulilor generale de drept internaţional;

 

1. k) alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii fizice sau psihice”.

 

În traducere liberă, „fapte” înseamnă că cei trei au înfăptuit, nu că „au dat ordine” sau că „au incitat” să le înfăptuiască alții. Conform încadrării făcute de procurori, articolul in Codul penal arată că ei, în mod nemijlocit, sunt cei care au ucis, au vătămat integritatea unor oameni, au întemnițat ori au provocat suferințe mari. Și procurorii probabil că au probe în acest sens.

 

Dar, într-o declarație pentru Deutsche Welle, procurorul Cătălin Pițu care a instrumentat dosarul, face o precizare care contrazice încadrarea din rechizitoriu: „Nimeni nu spune că Ion Iliescu a ieșit pe stradă și a împușcat oameni. Poți însă ucide în mai multe feluri. Poți să instigi, de exemplu”, explică șeful Secţiei parchetelor militare din ÎCCJ.

 

Afirmația procurorului Pițu se regăsește în rechizitoriu, unde cei trei inculpați sunt acuzați de alte fapte decât cele pentru care au fost încadrați în Codul penal.

 

Astfel, Iliescu este acuzat că, „cu intenţie, a indus în eroare opinia publică în mod constant, repetat, sistematic, prin apariţiile sale televizate şi emiterea de comunicate”, „urmărind obținerea legitimității populare, menținerea și consolidarea puterii politice deținute începând cu ziua de 22 decembrie 1989, orele 16.00, şi şi-a asumat, în intervalul 22-30 decembrie 1989, operațiunea sistematică de inducere în eroare a opiniei publice exercitată de cadrele militare cu funcții de conducere ale MApN”.

 

În această variantă a procurorilor, faptele comise de Iliescu ar fi, una, că el, personal, „a indus în eroare opinia publică” și, a doua, că și-a asumat și „inducerea în eroare a opiniei publice la care au recurs cadrele militare” din conducerea MApN.

 

Pentru Voican Voiculescu este trecută, cuvânt cu cuvânt, aceeași acuzație.

 

Iar în cazul Gl.Rus, acuzația este doar de inducere în eroare a opiniei publice prin ordinele pe care le-a dat: „În calitate de comandant al Aviaţiei Militare, cu intenţie, în intervalul 22 decembrie, orele 16.00 – 30 decembrie 1989, a exercitat prin ordinele sale militare, date în mod sistematic, operațiunea de inducere în eroare a opiniei publice”.

 

Întrebarea care se pune este care anume fapte sunt comise de cei 3 inculpați: „au ucis, vătămat, întemnițat etc” ei personal, cum arată încadrarea din Codul penal care s-a dat faptelor lor sau „au indus în eroare opinia publică”, cum se descrie în rechizitoriu?

 

Răspunsul este important, pentru că pedepsele sunt diferite. Nimeni nu se poate juca cu destinul oamenilor. Una este să fii acuzat de omor direct și de celelalte trei fapte de la art.439, cum sună încadrarea, și alta este dacă ai indus în eroare în opinia publică, cum sună acuzația din rechizitoriu.

 

Nu trebuie să fii savant în Drept pentru a constata că avem de-a face cu o contradicție: acuzația din rechizitoriu nu-și găsește corespondent în încadrarea juridică. Or, cât am trage de textul penal ca de o plastilină, „inducerea în eroare a opiniei publice” nu este „un fel de a ucide”, cum susține procurorul Pițu. Pentru inducerea în eroare probabil că există o pedeapsă pentru „inducere în eroare”, nu pentru omor.

 

TEROARE FĂRĂ TERORIȘTI

Eroarea indusă în opinia publică de cei 3 inculpați este, potrivit procurorilor, cea cu privire la existența teroriștilor. Procurorii susțin că inculpații intenționat au indus lumea în eroare – adică au mințit – pentru că „urmăreau menținerea și consolidarea puterii politice obținute, dar și legitimarea în fața opiniei publice”.

 

În traducere, invocarea teroriștilor a fost o gogoriță menită să-i ajute pe cei în cauză să rămână la putere. Or, se spune în rechizitoriu, „nu există probe apte să demonstreze că în intervalul 22-30 decembrie 1989 au existat terorişti sau orice altă forţă care să desfăşoare acţiuni ostile revoluţiei şi revoluţionarilor”. Era liniște și pace, nimeni nu se opunea revoluției și revoluționarilor, ne încredințează procurorii.

 

În acest sens, rechizitoriul citează concluzia unei analize a Secției Parchetelor Militare realizată între 1990-94, care „stabileşte în mod pertinent că psihoza securist-teroristă şi focul fratricid au fost cauzele deceselor şi vătămărilor din intervalul 22-30 decembrie 1989”. Deci dacă psihoza a fost cauza, creatorii psihozei sunt vinovații. Aceasta este jongleria cu principiile de drept pe care ne-o propun procurorii.(Folosirea sintagmei „ psihoză securist-teroristă”, în loc de formularea mai simplă „psihoză teroristă”, are chichița sa. Procurorii afirmă de fapt că ostilitatea împotriva securității a fost indusă intenționat în opinia publică, inclusiv de cei trei inculpați. A fost o ostilitate indusă artificial, în mod samavolnic, nici pe departe să fie un sentiment real, resimțit de toți românii care au ieșit în stradă în acele zile, strigând „Jos securitatea!”. Poate voi reveni cândva asupra acestui subiect).

 

Admitem concluzia procurorilor că n-au existat teroriști, ci doar o „psihoză securist-teroristă”. Adică o teroare fără teroriști.

 

Admitem și că „n-a existat nicio altă forţă care să desfăşoare acţiuni ostile revoluţiei şi revoluţionarilor”, cum se spune în rechizitoriu. Nu cumva să credem că securitatea a fost vreo astfel de forță, ne previne fraza respectivă…

 

Dar rechizitoriul afirmă că, totuși, în intervalul 22-30 decembrie 1989 au survenit 857 decese și 2382 răniri de persoane. Decesele și rănirile au fost prin împușcare. Adică din țevile unor puști au ieșit niște gloanțe. Puștile erau în mâinile unor oameni. Ale cui? – aceasta e întrebarea.

 

Ale cui au fost puștile și cine a apăsat pe trăgaci? Pentru că acolo s-a născut crima.

 

Au cercetat procurorii câte arme de foc au fost distribuite salariaților din instituții și întreprinderi începând cu luni, 18 decembrie 1989, ca urmare a ordinului de mobilizare a gărzilor patriotice? A fost audiat vreun director de astfel de întreprinderi despre cum s-a organizat procedura de distribuire a puștilor? Cunosc câțiva directori care, cu toate riscurile, au refuzat să se conformeze și au ținut armele sub cheie, nu le-au dat pe mâna salariaților.

 

În acele vremuri, ca și acum de altfel, evidența armelor și cartușelor este una dintre cele mai stricte posibile. Se știa cu precizie unde se află fiecare armă și fiecare glonț și cine răspunde de ele. Bănuim că nu li s-au dat arme și îndemnul hai la luptă, bă! S-au făcut tabele cu toți cei care au primit puști și muniție. Unde sunt acele tabele? A fost cercetată procedura de recuperare a armelor de foc de la populație pe tot parcursul anului 1990? S-au făcut tabele, câte arme s-au recuperat, de la cine, cine le-a depus, din ce garnizoană proveneau?

 

În noaptea de 24 decembrie veneam de la redacție spre casă și pe podul de la Elvila, cum i se spune acum, m-a oprit o grupă de civili înarmați, cu vestita panglică tricoloră pe mâneci, semnul distinctiv al revoluționarilor „de bine”. Au îndreptat armele spre mine, m-au întrebat unde lucrez, au început să înjure presa comunistă și, în cele din urmă, drept tribut pentru liberă trecere și „în numele revoluției”, mi-au luat husele de pe toate scaunele mașinii. Tot în acele zile, în secția zețărie din combinatul Casa Scânteii unde se paginau ziarele se trăgea de afară prin geamuri când nu te-așteptai, noroc că erau plasate foarte sus, dar tot ne aruncam pe burtă, sub mesele de paginare.

 

Cunoscutul actor de comedie Horia Căciulescu a fost împușcat în mașină în seara de 24 decembrie, în timp ce se deplasa pe str. C Mille, dinspre Palatul Universul spre Palatul Telefoanelor. În mașină mai erau două femei surori. S-a trezit în fața unei formațiuni de soldați, comandați de lt. maj. Emil Pană, de la UM 01395 București. Audiat ca martor, ofițerul avea să declare că mașina nu a oprit la somații, continuându-și drumul – fiind foarte probabil ca, din cauza zgomotului infernal din zonă, somațiile lor să nu fi fost auzite. „Am dat ordin să se tragă, iar un soldat a tras în șofer, în zona capului”, avea să spună ofițerul. Focul asupra mașinii a fost executat de doi militari în termen. Au tras ca la balamuc și gloanțele au spulberat, pur și simplu, capul actorului. Astfel se face că el nu a putut fi recunoscut decât pe 27 decembrie, dată menționată și pe actul său de deces.

 

Nu era nevoie ca cineva „să genereze și amplifice” vreo psihoză. Psihoza se năștea instantaneu peste tot unde se petreceau astfel de episoade tragice, iar veștile rele circulau cu viteza glonțului.

 

Nu trebuia să vină Iliescu să creeze prin comunicate și apariții la televiziune „psihoza securist-teroristă”, ea s-a născut în stradă, am trăit-o mulți pe pielea noastră.

 

A FOST UN „FOC FRATRICID”:

TRĂGEAU „FOCHIȘTI”, NU TERORIȘTI!

Rechizitoriul mai afirmă că „aceste conduite (ale celor trei inculpați, de inducere în eroare a opiniei publice) au avut drept consecințe generarea și amplificarea unei psihoze generalizate a terorismului, psihoză cauzatoare de numeroase situaţii de foc fratricid generalizat”.

 

Întrebarea este: între cine și cine s-a declanșat „focul fratricid generalizat”?

 

N-au fost teroriști, dar procurorii au datoria să ne spună cine erau combatanții „focului fratricid”.

 

Dacă au participat la foc, să-i numim „fochiști”. Sau trăgători. În niciun caz securiști. Nu contează cum îi numim, contează să știm cine pe cine împușca. Pentru că acolo s-au născut crimele. Și acesta este răspunsul de esență pe care o întreaga țară îl așteptată de la geniile din procuratură. Cu acuzațiile aduse lui Iliescu nu se rezolvă problema adevărului despre cine a apăsat pe trăgaci, „21-22 cine a tras în noi”.

 

Cine a avut puști în mână în acele zile? – asta e întrebarea la care trebuie să răspundă o anchetă penală profesionistă. Cine a avut arme, de unde proveneau armele, cine le-a dat și cui le-a dat, la ordinul cui au fost date, câtă muniție a dispărut din evidențele stricte ale unităților militare de tot felul, cum și de la cine au fost (dacă au fost!) recuperate armele existente pe inventar la data de 15 noiembrie în toată țara ș.a.m.d.

 

Morții și răniții din revoluție sunt legați de răspunsurile la această întrebări, nu de „inducerea în eroare a opiniei publice”. Rechizitoriul poate fi considerat o încercare de inducere în eroare a opiniei pblice.

 

Dar nu mai suntem într-un film despre cât de dulce a fost glonțul patriei, ci despre realitatea că unii oameni aveau niște puști pe care, excitați de evenimente, au început să le folosească de parcă trăgeau după ciori.

 

Cine sunt acești oameni – să le zicem „fochiști”, nu teroriști? Și cine le-a dat armele? Că n-or fi luat ei cu asalt garnizoanele militare ca pe niște Bastilii de pe Dâmbovița.

 

Procurorii nu răspund prea clar – ce a fost mai întâi, oul sau găina? Întâi au început împușcăturile și după aceea conduita inculpaților „a generat și amplificat psihoza securist-teroristă”? Sau, dimpotrivă, mai întâi inculpații au bătut câmpii despre teroriști și după aceea au apărut și împușcăturile?

 

Nu cumva această psihoză a apărut mai întâi în stradă – iar informațiile despre împușcături în diverse locuri, cu diverse consecințe, au început să circule într-o bălăbușie de nedescris?

 

Au rezolvat procurorii problema misterioaselor simulatoare de împușcături care au declanșat panica în Piața Revoluției, din care avea să se nască canonada reală, nu simulată, de artilerie?

 

A fost audiat celebrul actor, regizor, ministru care, cu vocea lui inconfundabilă, dădea de pe tancuri comanda „foc!” în direcția Muzeului de Artă unde a ars o aripă întreagă? Înregistrarea video există. A văzut-o onor procuratura? Și ce-o fi declarat el, fie-i țărâna ușoară, despre acest rol al vieții, din care s-au născut pagube ireparabile și care a fost ascuns sub preș decenii? S-a urcat pe tanc să comande „foc!” împotriva Muzeului de Artă pentru că-i crease Iliescu o psihoză securist-teroristă?

 

Parchetul General stabilește cu precizie data, ora și minutul la care s-a prăbușit regimul comunist: „Părăsirea sediului CC al PCR de către cuplul prezidenţial Ceauşescu Nicolae şi Elena, la data de 22 decembrie 1989, orele 12.06, moment ce a însemnat pierderea prerogativelor puterii de stat de către aceştia și sfârşitul dictaturii comuniste în ţara noastră”.

 

Pe de altă parte, același rechizitoriu mai stabilește că Iliescu e responsabil de tot ce s-a petrecut în țară din 22 decembrie ora 16 până în 30 decembrie 1989.

 

Apare și aici o întrebare: împotriva cărui stat a dat Iliescu lovitură de stat, din moment ce statul comunist – potrivit procuraturii – a încetat să existe cu 4 ore (fără 6 minute!) înainte de apariția sa pe scena revoluției? Până și Virgil Măgureanu se întreabă „împotriva cărui stat a dat Iliescu o lovitură, a unui stat care nu mai exista? Diversiunea a fost dirijată de factori din afară, dar nu au putut intra și în Armată”, a declara fostul șef al SRI pentru EVZ, în ianuarie 2022.

 

A lămurit procuratura cine a adus poporul în stare de beligeranță? Cine a pronit acel foc fratricid?

 

S-a tot vorbit despre înțelegerile de la Malta. Despre faptul că în România a fost o lovitură de stat organizată de CIA și KGB. Chiar și fostul șef al SRI, Virgil Măgureanu, s-a trezit a treia zi după scripturi afirmând negru pe alb, într-o carte recentă, că evenimentele din decembrie 1989 au fost o lovitură militară de stat dată de SUA și Rusia. Ce spune procuratura despre aceste lucruri? N-ar fi cazul ca opinia publică din România să aibă un punct de vedere oficial cu privire la amestecul puterilor străine în evenimentele din decembrie?

 

Nu cumva „focul fratricid” a fost pus la calea de acestea tocmai pentru a compromite ideea de revoluție, care ar fi dat României prea multă demnitate, ascendență și simpatie în ochii străinătății?

 

În timp ce torpilarea ideii de revoluție, ridicarea pe soclu a loviturii de stat, lapidarea și compromiterea liderilor care au gestionat țara în acele zile fierbinți, focul fratricid, împușcarea lui Ceaușescu într-o zi de Crăciun după un simulacru de proces pot fi tot atâtea argumente să stăm mucles în banca noastră și cu capul plecat în fața lumii.

 

UN EXORCISM NECESAR: PROCESUL LUI ILIESCU

 

Timp de decenii, industria propagandei anti-Iliescu a fost una dintre cele mai profitabile. S-a investit enorm ca o personalitate ca Ion Iliescu să fie compromisă și apoi distrusă.

 

S-au cheltuit prea mult timp și prea mulți bani pentru ca acest deznodământ să mai fie amânat.

 

Demonizarea lui Iliescu a produs glorie, a născut cariere, a băgat destui bani în buzunarele multora. Pentru lovirea lui în fel și chip s-au dat decorații, s-au înființat institute, s-au finanțat ong-uri cu bani neștiuți de nimeni, s-au tipărit cărți cu „adevăruri” inventate, s-au înființat posturi universitare, s-au dat „doctorate în Iliescu”. Tot felul de figuri neisprăvite scoase la lumină din mâlul revoluției și-au găsit un rost în viață și au devenit celebri înjurându-l pe Iliescu în numele „adevărului despre Revoluție”.

 

O uriașă mașinărie de incriminare și manipulare despre Iliescu și revoluție a dominat viața publică decenii în șir. Astfel putem înțelege de ce acest proces este considerat de mulți un fel de exorcizare a societății românești.

 

Iliescu este personajul tragic al unei situații în care a început prin a fi omul potrivit la momentul potrivit și care, printr-o manipulare de proporții colosale, a ajuns să fie considerat de mulți vinovatul absolut pentru necazurile tuturor.

 

L-au dușmănit mai întâi cei care n-au ajuns la butoiul cu miere al puterii, acuzându-l pe Iliescu de criptocomunism și solidaritate cu foștii comuniști.

 

În sens invers, l-au dușmănit la fel de tare foștii tovarăși din nomenclatura partidului, pentru că în timp ce Iliescu s-a salvat, ei, care stăteau cândva la aceeași masă cu eroul revoluției, au ajuns în pușcărie. Activiștii partidului, mai mari sau mai mici, n-au putut digera faptul că fostul lor tovarăș a ajuns în fruntea bucatelor, dar n-a mișcat un deget în ajutorul lor.

 

L-au dușmănit mai ales toți cei cărora Ceaușescu le-a făcut un rău, în vreun fel sau altul, și acesta nemafiind, l-au înlocuit cu Iliescu, pe care l-au transformat în paratrăznet al nemulțumirilor și țintă a răzbunării pentru frustrări de tot felul.

 

L-au dușmănit apoi perdanții din revoluție, milioanele de oameni simpli care au rămas de căruță în lupta cu duritățile aduse de capitalism, considerându-l vinovat tot pe Iliescu de faptul că viața lor de dinainte, în care aveau asigurate casa, locul de muncă, gratuitate la școli și spitale etc s-a dus pe apa sâmbetei. „Iliescu l-a omorât pe Ceaușescu și uite unde am ajuns”, spun cei carora revoluția le-a lovit destinul.

 

Dar cea mai perfidă lucrătură impotriva lui Iliescu a venit din partea fostei securități. Securiștii, care pretind că ei sunt salvatorii revoluției, nu pot ierta că nu li s-a recunoscut acest „merit istoric”, că au fost blamați și huliți de poporul ieșit pe străzi și că unii șefi de-ai lor au înfundat pușcăriile în loc să fie decorați. Ne vom da seama cât de adâncă este nemulțumirea care a mocnit în fosta securitate și cât de puternică este dorința ei de răzbunare numai dacă vom vedea cum, în ultimii ani, dinspre fosta securitate apar cărți cu tonele și interviuri care se măsoară în km, precum cârnații pe funie, din care rezultă cât de luminată a fost securitatea, cât de eroic s-a comportat ea în revoluție și ce „caracter mizerabil” are Iliescu care le-a trimis șefii în pușcărie. Zilele trecute, Anca Alexandrescu a difuzat în emisiunea sa „Culisele ststului pralel” de pe Realitatea Plus un fragment dintr-un interviu mai vechi al lui Iulian Vlad. Ascultarea acelui interviu este edificatoare pentru șiretenia parșivă în care acest individ încearca să ascundă o dușmănie fără margini pe care o nutrea față de Ion Iliescu. Iar spusele sale au valoare de ordin de îndrumare pentru rețeaua pe care a condus-o și care este, bine merci, activă și astăzi.

 

Securitatea nu uită și nu iartă, iar lui Iliescu i-a venit sorocul.

 

Iliescu nu este doar personajul tragic al unei revoluții care-și devorează fiii, așa cum se întâmplă mereu în istorie. Este ținta aleasă cu grijă pentru luneta timpului.

 

 

https://www.cotidianul.ro/intrebari-despre-un-rechizitoriu-care-stie-tot/

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

Mistere, vendete, tradari: Despre Iliescu si Ceausescu

 

 

Vladimir Tismaneanu

 

A vrut cumva Ion Iliescu sa-l gratieze pe Ceausescu, sa-l mentina in viata pe fostul sau mentor si protector?  Ori, mai degraba, a fost el adevaratul autor (din umbra) al dublei executii din 25 decembrie 1989? Cum si de catre cine a fost numit “Tribunalul Exceptional”?  De ce a fost condamnat la moarte nu doar tiranul sociopat, dar si sotia sa (nu

mai putin deranjata psihic)?  A fost vorba de decizii pripite, impuse de Silviu Brucan (cum a sugerat, nu o data, Virgil Magureanu)?  Ce rol a avut Victor (“Victoras”) Stanculescu?  De unde, din ce tenebre a aparut geologul misticoid Gelu Voican-Voiculescu, care fusesera legaturile sale cu Securitatea?  Cum de i s-a incredintat misiunea de maxima importanta, supravegherea executiei lui Nicolae si a Elenei Ceausescu?

 

Cum se face ca sotii Ceausescu n-au intrebat macar o singura data de soarta copiilor lor?  Ori, daca au intrebat, cum se face ca aceste „detalii” s-au pierdut fara urma?  In pofida aparentelor, ceea ce se petrecea la varf in Consiliul FSN in acele zile tulburi, nu era deloc improvizat. Spontaneitatea era a strazii revolutionare, nu a birourilor unde se urzeau intrigile restaturatiei.  Militant comunist vreme de decenii si ideolog leninist prin vocatie, Ion Iliescu era de-acum uns

sef suprem, avea un control de nimeni contestat asupra aparatului militar si a celui de securitate (integrat rapid in cel militar). El este cel care ar putea lamuri misterul teroristilor, desi ma indoiesc ca o va face vreodata (il priveste direct si nu-i convine sa spuna ce s-a petrecut de fapt). In dialogul purtat cu Ion Iliescu in 2003 (publicat in 2004 la Editura Enciclopedica cu titlul „Marele soc din finalul unui secol scurt”) am incercat sa clarific aceste elemente. N-am reusit: omul se fofileaza cu abilitate de felina, se fereste de intrebarile directe,

pareaza cu maiestrie de versat propagandist.  L-am intrebat daca stia cine era Corneliu Coposu.  Mi-a raspuns ca nu auzise de acesta pana la data de 22 decembrie 1989. Evident, nu spunea adevarul.  Corneliu Coposu era un nume stiut in lumea din care facea parte Iliescu (si nu doar acolo). Se vorbise de multe ori despre el la Radio Europa Libera.

 

Scopul lichidarii cuplului Ceausescu era (cel putin) dublu: pe de o parte se oferea o tinta, o fantasma vindicativa pentru dorinta de justitie a unei populatii atitia ani umilita si oprimata, pe de alta parte se amutea definitiv o posibila sursa de informatii (santaj).  Ceausescu era un cadrist perfect, stia destule despre noua putere si oamenii care il inlocuisera in fruntea unei nomenklaturi apoplectice, nu insa si invinsa definitiv. Cunostea dedesubturile afacerilor securiste

pe plan international.  M-ar mira insa ca Ion Iliescu sa fi scris negru pe alb ca Nicolae Ceausescu a colaborat la stoparea masacrelor teroriste. Nu exista nici cea mai mica proba ca fostul dictator ar fi aratat vreo deschidere catre noua putere. Nu a ezitat sa ordone focul impotriva revolutionarilor, sa impuna represalii de o violenta extrema. Ceausescu nu s-a cait vreodata, nu a dat inapoi.  Dimpotriva, la proces a fost sfidator si a declarat ce nu raspunde decat in fata “Marii

Adunari Nationale”.  In plus, Iliescu stia ca o sentinta la inchisoare pe viata este usor transformabila, rejudecabila, reversibila, se pot face recursuri etc. Asa s-a intamplat, de pilda cu Nexmije, nevasta lui Enver Hoxha in Albania ori cu atatia din fostii lideri ai RDG.

 

Ceausescu trebuia suprimat pentru ca noii lideri sa-si poate afisa o virginitate politica ireprosabila. Tiranicidul era alibiul lor.  Astept sa citesc ce vor spune istoricii revolutiei pe acest subiect dupa ce vor fi examinat atent documentul prezentat de dl Doru Maries. Daca Iliescluat in consideratie comutarea sentintei capitale, ce l-a facut sa-si schimbe opinia?  Nu neg plauzibilitatea unui asemenea gest (poate si din ratiuni externe), dar nu vad la ce i-ar fi servit lui Iliescu personal.

Nu “omenia” era sau este trasatura sa definitorie.  Iar pe Ceausescu l-a urat visceral, cu o patima pe care a stiut sa o camufleze sub vesnicul sau rictus fals cordial.  Un Ceausescu viu ar fi fost pentru el o amenintare permanenta.  Pentru Iliescu, Ceausescu era simbolul pervertirii unui sistem pe care el personal l-a venerat.  Lichidarea lui Nicolae Ceausescu era garantia de care avea nevoie noua putere atunci cand se prezenta drept „emanatia revolutiei”. Sangele perechii dictatoriale consfintea o uzurpare (a Revolutiei), o impostura (a pluralismului) si o noua mitologie a liderului salvator.. Sangele perechii

dictatoriale consfintea o uzurpare (a Revolutiei), o impostura (a pluralismului) si o noua mitologie a liderului salvator.

 

 

https://www.contributors.ro/mistere-vendete-tradari-despre-iliescu-si-ceausescu/

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Dosarul Revoluției: Pe cine a plagiat Iliescu cu teroriștii

 

 

George Arun

 

Nou episod în Dosarul Revoluției: Curtea de Apel București a decis miercuri începerea judecării lui Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și a fostului șef al aviației militare, generalul în retragere Iosif Rus.

 

 

Instanța a respins toate cererile inculpaților, inclusiv cererea avocatului lui Ion Iliescu de strămutare a dosarului. Decizia nu este definitivă și poate fi atacată în termen de trei zile.

 

Acest episod s-ar putea să fie ultimul după ce Dosarul Revoluției a trecut ani de zile de la Parchetul General la Secția parchetelor militare, după ce Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ) a întors dosarul procurorilor pentru administrarea de noi probe, după ce depozițiile mai multor martori ai evenimentelor tragice din decembrie 1989 nu au fost luate în seamă.

 

Tergiversarea procesului nu poate avea o altă explicație decât aceea a complicității unor procurori și judecători cu puterea politică a grupului din jurul lui Iliescu. Favorurile, numirea în funcții de conducere, extragerea unor magistrați informatori din dosarale Securității sunt doar câteva indicii ale acestei complicități.

 

Genocidul, o infracțiune doar pentru dictatorii Ceaușescu

 

În 2015, dosarul a fost clasat pentru că genocidul, tratamentele neomenoase și infracțiunile contra umanității nu erau prevăzute în legea penală. După judecarea și executarea dictatorilor Nicolae și Elena Ceaușescu, condamnați pentru genocid, infracțiunea a dispărut din Codul penal, odată cu abolirea pedepsei cu moartea.

 

Știa Iliescu ce ar fi putut să-l aștepte? Oricum, dintr-un comunicat din seara zilei de 22 decembrie la postul național de televiziune se vede limpede că soarta Ceașeștilor, anume executarea lor, era pecetluită de Iliescu și grupul său imediat după acapararea puterii: „Este o ultimă zvârcolire a acestei fiare încolțite care lovește și înainte de moarte (…) și care a reușit să producă noi tragedii, noi dureri, noi victime“. 

 

După 33 de ani, ÎCCJ constată că nu e competentă să-l judece pe Iliescu

 

Un episod damnabil pentru Justiție s-a petrecut în ianuarie anul acesta, când ÎCCJ a avut revelația că nu e competentă să-i judece pe inculpați, pe motiv că la data comiterii faptelor, între 22 și 30 decembrie 1989, Ion Iliescu nu era președintele României. A trebuit să treacă 33 de ani pentru ca judecătorii Înaltei Curți să-și decline competența și să trimită dosarul la Curtea de Apel București. De ce instanța supremă nu s-a spălat pe mâini din prima clipă când a avut dosarul pe masă? Întrebare retorică.

 

În august 2022, fostul procuror general al României Gabriela Scutea anunțase retrimiterea la Înalta Curte a Dosarului Revoluției după refacerea rechizitoriului. Nu știa Gabriela Scutea că ÎCCJ nu avea competența să-l judece pe Ion Iliescu? Altă întrebare retorică.

 

Potrivit rechizitoriului înaintat instanței supreme, „inculpații Ion Iliescu și Gelu Voican Voiculescu ar fi dezinformat în mod direct prin aparițiile televizate și comunicate de presă, contribuind astfel la instaurarea unei psihoze generalizate a terorismului“.

 

Cine a mai vorbit, înaintea lui Iliescu, despre teroriști? Nimeni altul decât Nicolae Ceaușescu. După întoarcerea din vizita la Teheran, într-un discurs televizat din 20 decembrie, dictatorul a declamat că la Timișoara au acționat „grupuri antinaționale, teroriste“ și că „cercuri reacționare și agenturi de spionaj străine“ au încercat să destabilizeze țara.

 

Dezinformările începând cu după-amiaza zilei de 22 decembrie prin intermediul televiziunii române „libere“ au întrecut cu mult paranoia lui Ceaușescu. Toate mesajele către țară ale cerberilor din televiziune nu puteau trece fără girul lui Iliescu.

 

Psihoza teroristă a atins cote paroxistice: atacuri asupra obiectivelor militare și civile, apă otrăvită, clădiri minate, atacuri cu elicoptere, coloane de blindate care se îndreptau spre București. După 22 decembrie au fost înregistrate un număr de 862 de decese, de șapte ori mai multe începând cu masacrul de la Timișoara până la intrarea în televiziune a grupului din jurul lui Iliescu, 2.150 de răniri, lipsirea gravă de libertate a sute de personae.

 

Rechizitoriul întocmit de procurori și retrimis de atâtea ori de ÎCCJ pentru administrarea de noi probe constată că „Nu există probe relevante ale existenţei teroriştilor în decembrie 1989“ și că „Constituirea grupului Iliescu a avut drept scop înlăturarea fostului preşedinte Ceauşescu Nicolae, dar menţinerea României în sfera de influenţă a URSS“.

 

 

https://www.dw.com/ro/dosarul-revolu%C8%9Biei-pe-cine-a-plagiat-iliescu-%C3%AEn-existen%C8%9Ba-terori%C8%99tilor/a-67223871

 

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Omenirea consumă accelerat rezervele planetei

 

 

 

De ani buni, omenirea trăiește „pe datorie” față de planeta Pământ, conform unui raport al organizației de cercetare internațională Global Footprint Network. Pe 1 august, ne-am consumat resursele pe care planeta le poate regenera, și în aceste ultime 5 luni ale anului, vom consuma resurse ce nu vor mai fi înlocuite.  Amprenta umană asupra planetei presupune consumarea în exces a surselor de mâncare și materii prime sau a apei potabile, antropizarea și distrugerea naturii, dispariția unor specii, emisii de dioxid de carbon, schimbări climatice, catastrofe naturale. În 2017, data a fost 3 august.

 

„1 august este data până la care vom fi folosit mai mulți arbori, apă, soluri fertile și pește decât ne poate oferi Pământul pentru ne hrăni și susține, precum și data până la care am emis mai mult dioxid de carbon față de cât pot absorbi oceanele și pădurile”, explica Valerie Gramond, de la World Wide Fund for Nature. Ea spune că data se devansează din cauza consumului exacerbat și a risipei.

 

La începutul anilor ’70, odată cu creșterea industrială și economică la nivel mondial, omenirea a început să consume mai mult decât putea oferi planeta Pământ. În 1997, ziua când cererea omenirii pentru resursele naturale depășea oferta planetei era la finalul lunii septembrie. În 2018, cade pe 1 august la nivelul întregii omeniri, iar pentru România, ceva mai târziu, pe 8 august (conform footprintnetwork.org). Practic, ne-ar trebui resursele a 1,7 planete pentru a ne susține stilul de viață pe care îl avem în prezent.

 

Trăim nesustenabil, abuzând Pământul, singura casă pe care o avem. Încă din Geneza 3, Biblia ne cheamă să administrăm bine Pământul, flora și fauna sa, ca parte din rolul nostru pe acest Pământ. Un cuvânt mai contemporan ar fi „ecologist”. Noul Testament arată că toată creația (în unele traduceri, firea) e supusă păcatului și așteaptă răscumpărarea de la finalul istoriei. Căci și creația așteaptă cu ardoare descoperirea fiilor lui Dumnezeu, întrucât creația a fost supusă deșertăciunii, – nu pentru că a vrut ea, ci din cauza Celui Ce a supus-o, în speranța că și creația va fi eliberată din sclavia stricăciunii pentru libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu. Noi știm că, până acum, întreaga creație geme și suferă durerile nașterii. Dar nu numai ea, ci și noi înșine, care avem cel dintâi rod al Duhului, gemem în noi înșine, așteptând cu ardoare înfierea, răscumpărarea trupului nostru. (Romani 8:19-23 NTR)

 

 

https://alfaomega.tv/creationism/9393-omenirea-consuma-accelerat-rezervele-planetei

 

//////////////////////////////////////

 

 

 

(Si astfel se imbogateste preotimea…)Strigător la cer în Galați! Ambulanță aflată în misiune, obligată să achite taxă de acces în cimitir

 

 

DE ELENA PETRESCU

 

Caz strigător la cer în Galați! Ambulanță aflată în misiune, obligată să achite taxă de acces într-un cimitir. Un echipaj de Ambulanță nu a putut să iasă din cimitir, acolo unde intervenise la un bărbat care acuza stări de rău, până nu a plătit o taxă de 6 lei.

 

Scenă ireală în Galați! Un echipaj de Ambulanță nu a putut să iasă din cimitir, acolo unde intervenise la un bărbat care acuza stări de rău, până nu a plătit o taxă de 6 lei. Pacientul, care se afla în autospecială, avea nevoie urgentă să ajungă la spital, însă paznicul cimitirului nu s-a lăsat deloc ușor.

Incidentul a avut loc miercuri, la ora prânzului, când în Galați se înregistrau peste 35 de grade Celsius. Echipajul de Ambulanță fusese solicitat să intervină în cazul unui bărbat de 59 de ani, căruia i se făcuse rău în timp ce participa la o înmormântare.

 

Echipajul a ajuns în câteva minute la solicitare, i-a acordat primul ajutor bărbatului și a decis că starea acestuia necesită transportul de urgență la spital. În momentul în care Ambulanța a vrut să iasă din cimitir, paznicul a refuzat să ridice bariera. Motivul? Taxa de acces, în valoare de 6 lei, care nu fusese plătită.

 

După aproape 3 minute de discuții în contradictoriu, una dintre rudele bărbatului bolnav a decis să achite taxa, astfel că ambulanța a putut părăsi incinta, conform Digi24.ro.

 

 

 

 

https://newsweek.ro/social/strigator-la-cer-in-galati-ambulanta-aflata-in-misiune-obligata-sa-achite-taxa-de-acces-in-cimitir

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

 

(In Danemarca  mai este ceva putred,care prevesteste taxarea respiratiei omenesti…) Vacile și porcii cu „gaze” se vor confrunta cu o taxă pe … „O premieră mondială”

 

Andrei Cristian Andrei

 

Danemarca va impune crescătorilor de animale o taxă pe emisiile de „gaze” din animale, guvernul lăudându-se că va fi prima țară din lume care va face acest lucru. Astfel, Danemarca va impozita crescătorii de animale pentru „gazele cu efect de seră” emise de vacile, oile și porcii lor începând cu 2030, cu scopul de a reduce „o sursă majoră de emisii de metan”, unul dintre cele mai puternice gaze care contribuie la încălzirea globală.

Scopul este de a reduce emisiile daneze de gaze cu efect de seră cu 70% față de nivelurile din 1990 până în 2030, a declarat ministrul fiscalității, Jeppe Bruus. Începând cu 2030, crescătorii de animale danezi vor fi impozitați cu 300 de coroane (43 USD) per tonă echivalent de dioxid de carbon în 2030. Taxa va crește la 750 de coroane (108 USD) până în 2035. Cu toate acestea, din cauza unei deduceri a impozitului pe venit de 60%, costul real pe tonă va începe de la 120 de coroane (17,3 USD) și va crește la 300 de coroane până în 2035. Veniturile din impozite vor fi folosite pentru a sprijini „tranziția ecologică” a industriei agricole în primii doi ani, inclusiv investiția de 40 de miliarde de coroane (3,7 miliarde de dolari) pentru măsuri precum reîmpădurirea și înființarea zonelor umede. Continuă după fotografie

 

► „Vom face un mare pas mai aproape de a deveni neutri din punct de vedere climatic în 2045”, a spus Bruus, citat de APnews, adăugând că Danemarca „va fi prima țară din lume care va introduce o taxă reală pe CO2 în agricultură” și sperăm că alte țări vor urma exemplul. Ministrul danez de externe Lars Lokke Rasmussen a declarat, potrivit CNN: „Vom fi prima țară din lume cu o taxă (de carbon) pe agricultură.”

 

 

https://ziarulromanesc.de/stiri/vacile-si-porcii-cu-gaze-se-vor-confrunta-cu-o-taxa-pe-carbon-in-danemarca/

 

 

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

(Inainte de impacarea celor 2 Fiare Apocaliptice,Tarul ungar viseaza la …Ungaria  cea mare si  grea )Politico: Imperiul Habsburgic contraatacă. Planul pus la cale de Viktor Orban pentru a deveni noul împărat al Europei

 

 

 

autor

ALEXANDRU TOADER

 

Jurnaliștii de la Politico au scris despre mișcarea făcută de premierul maghiar Viktor Orban în speranța de a prelua frâiele Europei, poziție la care râvnește de multă vreme.

 

 

Patrioții pentru Europa este o coaliție habsburgică strânsă la inițiativa lui Viktor Orban, care îi oferă liderului maghiar platforma europeană pe care o dorește.

 

 

Astfel,Viktor Orban reunește cea mai veche formație din Europa. Fanii înrăiți îi spun grupului demult destrămat „k. u. k.” „kaiserlich und königlich” (imperial și regal – n.trad.), dar acesta este mai cunoscut sub numele de Imperiul Habsburgic.

 

 

Astfel, pe 30 iunie, la Viena, Orban anunța că înființează „Patrioții pentru Europa”, un grup politic de extremă dreaptă în Parlamentul European. Acolo, premierul maghiar a fost întâmpinat de alți populiști de dreapta din Austria și Republica Cehă, moment în care premierul Ungariei a anunțat noul său grup (care cuprinde principalele teritorii ale fostelor ținuturi habsburgice: Austria, Boemia și Ungaria).

 

„Creăm o formațiune politică care, în opinia mea, va decola ca o rachetă și va deveni foarte repede cel mai mare grup al dreptei europene. Cerul este limita”, a declarat Orban.

 

CITEȘTE ȘI

viktor orban donald trump

Viktor Orban s-a întâlnit cu Trump în Florida: ”O va rezolva!”. Duc ”o luptă epică pentru eliberarea de forțele sinistre”

 

Ce face azi Roxana Călin, doctoriţa care şi-a ucis şi tranşat rivala în dragoste. Crima pasională care a şocat România în anii ‘90

Numele grupului este o antifrază de manual, adică opusă sensului dorit, ca și cum ai numi un gigant „mic”. În timp ce „patrioții” sunt multe lucruri, a fi „pentru Europa” nu este printre ele.

 

 

Înițiativa lui Orban, tot mai populară în Europa

 

Luni, Raliul Național din Franța s-a alăturat Patrioților, la fel ca Lega din Italia, alăturându-se unei liste tot mai numeroase de partide proeminente de extremă-dreapta, din Spania până în Țările de Jos.

 

 

În timp ce francezii vor avea cea mai mare delegație în cadrul Patrioților, cu 30 de deputați europeni, Orbán și aliații săi habsburgi ar putea ajunge să domine grupul dacă reușesc să atragă partidele populiste din Slovenia și Slovacia, așa cum pare probabil.

 

Având în vedere că genul de naționalism pe care îl predică patrioții a dus la distrugerea Imperiului Habsburgic în 1918, aprofundarea alianței lor este oarecum surprinzătoare.

 

„Până acum, singurul lucru care îi unea pe politicienii din spatele Patrioților era neîncrederea reciprocă”, notează Politico.

 

Partidul Libertății din Austria, de pildă, a petrecut zeci de ani solicitând cehilor despăgubiri pentru austriecii care au fost deposedați și expulzați din fosta Cehoslovacie după cel de-al Doilea Război Mondial. Între timp, una dintre puținele probleme asupra cărora cehii, slovacii, maghiarii și slovenii au căzut de acord a fost cât de autoritari erau austriecii.

 

Așadar, de ce își unesc brusc armele? Într-un cuvânt: Orban.

 

Deși există încă multă neîncredere la suprafață, populiștii din regiune știu să recunoască o formulă câștigătoare atunci când o văd.

 

Indiferent ce se crede despre vicleanul lider maghiar și despre diplomația sa de săptămâna trecută, care l-a dus la Kiev, Moscova, Beijing și chiar Mar-a-Lago, nu se poate nega că este mai presus de greutatea sa. În cercurile de dreapta din Europa Centrală, Orban este văzut ca un model.

 

O Europă anti-migrație

 

Când a auzit de călătoria lui Orban la Moscova vineri, premierul populist al Slovaciei, Robert Fico, care a supraviețuit recent unei tentative de asasinat, a fost plin de laude și chiar a mărturisit un caz puternic de sindrom FOMO.

 

„Vreau să-l felicit pe prim-ministrul Ungariei și să-mi exprim admirația pentru decizia sa de a vizita Kievul și Moscova fără nicio ezitare”, a declarat Fico, al cărui partid Smer ia în considerare să treacă la Patrioți. „Dacă sănătatea mi-ar fi permis acest lucru, m-aș fi alăturat cu plăcere lui”.

 

Orban și Fico sunt aliați de multă vreme. Dar tensiunile persistente dintre țările lor cu privire la dominația de 800 de ani a Ungariei asupra națiunii etnice slovace, care s-a încheiat în 1918, au complicat mult timp relațiile.

 

Cei doi provin, de asemenea, din părți opuse ale spectrului politic. În timp ce Orban, un fost disident care s-a opus controlului sovietic, provine din dreapta, Fico este un fost comunist care a devenit social-democrat după căderea Zidului Berlinului.

 

Simpatia lor crescândă explică în mare măsură atracția patrioților lui Orban în Europa Centrală și de Est.

 

Pe lângă frustrarea crescândă față de ceea ce ei consideră a fi mâna grea a Bruxelles-ului, patrioții împărtășesc o părere mult mai caritabilă despre președintele rus Vladimir Putin și războiul său împotriva Ucrainei.

 

Cu excepția Austriei, partidele de extremă dreapta care s-au alăturat patrioților până în prezent provin din țări membre NATO. Chiar și așa, majoritatea nu-și ascund respectul față de liderul rus, de la admirație reticentă la venerație totală.

 

„Putin nu poate pierde”, a declarat Orban într-un interviu acordat duminică posturilor media deținute de Axel Springer, printre care și Politico.

 

În afară de neîncrederea față de UE și entuziasmul față de Rusia, coaliția habsburgică a lui Orban este unită de rezistența comună față de migrația din lumea musulmană, pe care patrioții o consideră o luptă civilizațională.

 

„Credem într-o Europă hotărâtă să își protejeze frontierele, să oprească migrația ilegală și să își păstreze identitatea culturală, urmând voința marii majorități a cetățenilor europeni”, a scris grupul în manifestul său fondator.

 

O platformă pan-europeană pentru Orban

 

 

Cu afiliații Patrioți deja la putere în Ungaria și conducând sondajele în Republica Cehă și Austria înaintea alegerilor din septembrie din ambele țări, alianța lui Orban ar putea deveni în curând un juggernaut politic, atât în regiune, cât și în UE.

 

Acest lucru i-ar oferi chiar platforma paneuropeană pe care o caută de când partidul său Fidesz – pentru a evita să fie dat afară – a părăsit Partidul Popular European de centru-dreapta, cel mai mare grup din Parlament.

 

După ce a fost vioara a doua a Austriei în aproape toate cele peste șase secole de existență a Imperiului Habsburgic, Ungaria ar putea ajunge să fie câinele cel mare.

 

Dacă va fi nevoie, Orban are chiar și habsburgi de bună credință pe care îi poate pune în joc: Georg Habsburg-Lothringen, trimisul Ungariei în Franța, care este nepotul ultimului împărat austriac, Karl I, și Eduard Habsburg-Lothringen, stră-strănepotul împăratului emblematic al Austriei din secolul al XIX-lea, Franz Josef I. Eduard este în prezent emisarul Budapestei pe lângă Sfântul Scaun.

 

„Dacă este vreodată nevoie de noi, suntem prin preajmă”, a spus Eduard recent unui intervievator. Era doar pe jumătate în glumă.

 

Dacă lucrurile merg în direcția lui Orban, impactul real al patrioților va fi resimțit mai aproape de casă.

 

https://stirileprotv.ro/stiri/international/politico-imperiul-habsburgic-contraataca-planul-pus-la-cale-de-viktor-orban-pentru-a-deveni-noul-imparat-al-europei.html?utm_source=pushwoosh&utm_medium=cross_extern&utm_campaign=pushaplicatie

 

 

 

 

 

 

Rolul AI în confruntarea Rusiei cu Occidentul

 

 

De: Samuel Bendett

 

 

Rezumat

 

Gândirea rusă despre dezvoltarea inteligenței artificiale (AI) este în concordanță cu cea a altor mari puteri care caută să răspundă unui mediu de luptă în evoluție, caracterizat de o complexitate tot mai mare și de schimbări tehnologice rapide. Rusia a făcut mai multe declarații cu privire la importanța AI în luptă, dar este adesea dificil de estimat dacă Ministerul Apărării (MOD) al țării a folosit într-adevăr sisteme și arme activate de AI, inclusiv pe câmpul de luptă ucrainean. Sancțiunile occidentale și controalele la export au, de asemenea, potențialul de a spori vânturile împotriva cu care se confruntă Rusia în capacitatea sa de a-și îndeplini obiectivele AI.

 

În prezent, instituția militară rusă investește în cercetarea, dezvoltarea, testarea și evaluarea AI (RDT&E), considerată cea mai relevantă astăzi și în luptele viitoare. Aceste investiții sunt modelate atât de înțelegerea locului în care se pune un astfel de accent în rândul concurenților probabili, cum ar fi Statele Unite și NATO, cât și unde ar trebui alocate resurse pe baza luptei complicate în desfășurare în Ucraina.

 

Discursul militar rus subliniază că, pe termen lung, va exista un eventual punct în care tehnologiile se subsumează și apoi înlocuiesc implicarea umană în operațiunile militare – totuși, pe termen scurt, gândirea militară rusă afirmă că oamenii trebuie să rămână ferm în buclă. La fel ca multe mari puteri militare din întreaga lume, MOD din Rusia investește în dezvoltarea și aplicarea diferitelor tipuri de sisteme fără echipaj pentru domeniile aeriene, maritime și terestre. În acest moment, ca o reflectare a luptei din Ucraina, îmbunătățirea capacităților vehiculelor aeriene fără echipaj (UAV) cu AI ca mecanism de comandă, control, comunicații, computere, informații, supraveghere și recunoaștere (C4ISR) este un accent cheie atât în ​​mediul academic. scriere și cercetare și dezvoltare (R&D) în complexul industrial de apărare al Rusiei. Utilizarea inteligenței artificiale pentru colectarea și analiza datelor este, de asemenea, o parte semnificativă a războiului „intelectualizat” iminent al MOD, ca o evoluție naturală de la tehnologia actuală de luptă „digitală” și dezvoltarea sistemelor, cu IA concepută ca un facilitator de analiză a datelor și un factor decizional. oferind ajutor operatorilor, comandanților și forțelor desfășurate.

 

Gândirea rusă despre dezvoltarea inteligenței artificiale este în concordanță cu cea a altor mari puteri care caută să răspundă unui mediu de luptă în evoluție, caracterizat de o complexitate tot mai mare și de schimbări tehnologice rapide.

 

Potrivit declarațiilor publice, guvernul rus pune, de asemenea, un accent semnificativ pe utilizarea AI în informații și operațiuni cibernetice. De asemenea, este probabil ca Rusia să aplice IA în comanda, controlul, managementul și utilizarea forțelor sale nucleare. Cu toate acestea, invazia Ucrainei de către Rusia a scos la iveală multiple deficiențe în desfășurarea războiului, având în vedere pierderi semnificative de personal și material și eșecuri pe câmpul de luptă în 2022 și 2023. Pentru a face față acestor provocări, guvernul rus accelerează o abordare centralizată a dezvoltării IA și forțează o mai mare măsură. cooperarea dintre sectorul militar și cel civil al țării. La rândul ei, armata permite munițiile rătăcite, dronele aeriene și anumite sisteme robotizate de la sol cu ​​capacități mai mari, care includ inteligența artificială, folosindu-le potențial în operațiuni informatice și cibernetice.

 

Totuși, războiul din Ucraina și sancțiunile internaționale care au rezultat constrâng, de asemenea, dezvoltarea IA a Rusiei într-o anumită măsură, Kremlinul încercând să compenseze astfel de dezavantaje. Pentru a atenua impactul presiunii economice occidentale, Rusia urmărește programe de substituție a importurilor și de suveranitate tehnologică menite să susțină cercetarea și dezvoltarea și producția de înaltă tehnologie, precum și să creeze fonduri și programe de investiții pentru companiile și antreprenorii autohtoni de inteligență artificială, finanțând în același timp dezvoltarea viitoare a forței de muncă. în întreaga instituție academică națională. Rusia se va baza, de asemenea, pe China pentru evoluțiile tehnologice și politice legate de IA, deoarece presiunea SUA și internațională urmărește să închidă anumite căi de cooperare și achiziții tehnologice pentru cercetarea și dezvoltarea IA din Rusia.

 

În ciuda acestor constrângeri, Rusia va păstra anumite capacități de inteligență artificială care vor reprezenta provocări pentru Occident. Este evident că, în ciuda dificultăților pe care Rusia le întâmpină pe câmpul de luptă ucrainean și acasă, în timp ce încearcă să mențină cercetarea și dezvoltarea IA de înaltă tehnologie, Federația Rusă dedică resurse guvernamentale, academice, industriale și financiare pentru a-și asigura dezvoltarea IA. Asemenea eforturi merită o analiză atentă și continuă.

 

Introducere

 

Gândirea rusă despre dezvoltarea inteligenței artificiale (IA) este în concordanță cu cea a altor puteri majore care, în mod similar, caută să răspundă unui mediu de luptă în evoluție, caracterizat de o complexitate în mai multe domenii și de schimbări tehnologice rapide. Pe măsură ce Rusia operează din ce în ce mai mult în domeniile aeriene, maritime, terestre, spațiale, cibernetice și informaționale, consideră capacitatea sa de a accesa, înțelege, gestiona și acționa asupra cantităților masive de date generate de mai multe surse și sisteme ca o cerință cheie a câmpului de luptă. . Dezvoltarea IA de către armata rusă a fost o cale de zeci de ani, care s-a accelerat semnificativ în ultimii 20 de ani. Îmbunătățirile în dezvoltarea tehnologiei, accesul la software și hardware internațional, creșterea concurenței globale care a determinat Ministerul rus al Apărării (MOD) să obțină rezultate reale și progresul treptat al Rusiei în conceptualizarea utilizării AI în luptă, toate au propulsat progresele Rusiei.

 

Cu toate acestea, așa cum a demonstrat războiul din Ucraina, există adesea un decalaj semnificativ între declarațiile rusești privind capacitățile sale militare și capacitatea sa din lumea reală. Același lucru este probabil să fie adevărat în ceea ce privește AI. În ciuda declarațiilor rusești cu privire la importanța inteligenței artificiale în luptă în general și pentru dezvoltarea armelor interne în special, este dificil de estimat dacă MOD a folosit într-adevăr diferite sisteme și arme activate de AI pe câmpul de luptă ucrainean. Mai mult decât atât, sancțiunile occidentale și controalele la export numai ar crește vânturile în contra cu care se confruntă Rusia în capacitatea sa de a-și îndeplini obiectivele AI. Rusia este acum exclusă din anumite lanțuri de aprovizionare tehnologice bine stabilite, ceea ce provoacă numeroase provocări, inclusiv necesitatea de a restructura rapid cercetarea, dezvoltarea și implementarea de înaltă tehnologie la nivel național. Exodul multor cetățeni ruși în urma invaziei, dintre care mulți includeau profesioniști IT, poate, de asemenea, să extindă decalajul dintre obiectivele și capacitatea Rusiei.

 

Deși Rusia se confruntă cu obstacole în calea dezvoltării IA, Kremlinul va încerca să compenseze provocările cu care se confruntă. Kremlinul și MOD sunt în mod clar hotărâte să mențină primatul militar în spațiul post-sovietic, să reziste presiunii Statelor Unite și NATO și să iasă victorioși în războiul împotriva Ucrainei. În acest context, dezvoltarea IA este o prioritate cheie de securitate națională în ceea ce Kremlinul vede ca o misiune civilizațională către care va căuta să mobilizeze întregul potențial uman și tehnologic național al Rusiei. De asemenea, Rusia poate contacta aliații și partenerii săi pentru o cooperare militar-tehnologică care persistă în ciuda eforturilor SUA și occidentale de a limita astfel de angajamente.

 

Având în vedere nenumăratele provocări și deficiențe cu care se confruntă Rusia, va rămâne în urma Statelor Unite și Chinei în domeniul IA pe termen scurt și mediu. Cu toate acestea, capacitățile AI ale Rusiei creează în continuare provocări pe care trebuie să le parcurgă factorii de decizie din SUA și internaționali și planificatorii apărării. Cu alte cuvinte, Rusia va rămâne o putere capabilă, ale cărei capacități de inteligență artificială ridică provocări reale care afectează nu doar câmpul de luptă, ci și confruntarea mai amplă pe care Moscova o consideră că o duce împotriva Occidentului. În plus, eșecurile militare ale Rusiei în Ucraina pot amplifica în mod pervers riscurile pe care AI le prezintă pentru Occident, deoarece Kremlinul caută AI să-și supraalimenteze instrumentele asimetrice. Cu cât Rusia se consideră mai în urmă Occidentului în dezvoltarea high-tech, cu atât se poate percepe mai vulnerabilă, ceea ce poate determina Moscova să accepte un risc mai mare în modul în care desfășoară AI pentru a ține pasul.Această lucrare evaluează gândirea rusă asupra IA și dezvoltarea probabilă a acesteia, inclusiv modul în care războiul din Ucraina modelează această traiectorie. În acest scop, Secțiunea 1 oferă o privire de ansamblu asupra gândirii Rusiei despre AI și aplicațiile sale militare și despre scopurile și obiectivele Moscovei în acest domeniu. Secțiunea 2 se concentrează mai precis asupra modului în care războiul Rusiei în Ucraina modelează gândirea și abordarea Rusiei asupra sectorului său AI. Deoarece războiul este în desfășurare, este prea devreme pentru a oferi concluzii definitive despre modul în care conflictul din Ucraina va influența traiectoria IA a Rusiei. Mai mult, este dificil de evaluat starea reală a dezvoltării IA militare a Rusiei, mai ales având în vedere cantitatea în scădere de date disponibile public după invazia Ucrainei și mediul clasificat pentru dezvoltările militare de înaltă tehnologie ale națiunii.

 

Cu toate acestea, lucrarea oferă evaluări preliminare bazate pe sursele descrise mai jos, care factor în modul în care războiul a sporit provocările cu care se va confrunta Rusia în dezvoltarea în continuare a sectorului său AI. Secțiunea 3 articulează constrângerile cu care se confruntă Rusia, precum și eforturile pe care Kremlinul este probabil să le facă pentru a atenua aceste provocări. În cele din urmă, secțiunea 4 prezintă implicațiile cheie ale traiectoriei IA a Rusiei pentru factorii de decizie și planificatorii apărării din SUA. O anexă oferă detalii suplimentare despre relațiile Rusiei cu partenerii externi…Evaluările lucrării se bazează în principal pe declarații publice, anunțuri și analize din mass-media în limba rusă, inclusiv dintr-un ecosistem militar-academic care cuprinde oameni de știință civili și militari ruși în exercițiu și pensionați, cercetători, academicieni și ofițeri. Mai multe documente cheie rusești merită evidențiate. Evoluțiile majore din acest spațiu sunt ghidate de programul țintă cuprinzător al MOD de creare a potențialelor robotici militare până în 2025, lansat în 2014. Acest document clasificat ar trebui să fie principala foaie de parcurs pentru dezvoltarea roboticii aeriene, terestre și maritime. 1 Fără îndoială, discută despre dezvoltarea autonomiei și a IA și probabil că este editat, actualizat sau revizuit pe baza invaziei în curs a Ucrainei și a tendințelor și evoluțiilor rezultate. În plus, la 26 iulie 2022, MOD a adoptat Conceptul activității forțelor armate ruse în dezvoltarea și utilizarea sistemelor de arme folosind tehnologii de inteligență artificială , o inițiativă care servește drept una dintre foile de parcurs pentru adoptarea AI. Acest document a fost făcut public la Organizația Națiunilor Unite în martie 2023. 2 Aceste surse și alte surse au făcut posibilă reunirea elementelor principale ale acestui ecosistem AI afiliat MOD și a programelor de cercetare, dezvoltare, testare și evaluare (RDT&E) aferente și eforturi.

 

Astfel de surse oferă o privire asupra deliberărilor și dezbaterilor rusești cu privire la rolul și utilitatea AI pe câmpul de luptă modern și îi ajută pe analiști să înțeleagă ceea ce subliniază rușii în ceea ce privește cercetarea și dezvoltarea IA (R&D). Această discuție publică din cadrul MOD a fost caracterizată de argumente că viitorul războiului, indiferent de forma pe care o ia, va fi dominat de războiul activat de AI. Această credință de bază este cea care a determinat armata rusă să investească în resursele și cunoștințele necesare pentru a se pregăti pentru astfel de războaie. Această lucrare oferă o perspectivă asupra gândirii ruse și a priorităților Moscovei pentru viitor.

 

 

 

NOTE DE FINAL

„Ministerul Apărării a aprobat un program pentru dezvoltarea roboților militari [Минобороны утвердило программу по созданию военных роботов],” Lenta.ru/201404, decembrie 4 / roboți . ↩

KV Vorontsov, „Discurs al șefului adjunct al delegației ruse KV Vorontsov în cadrul Discuției tematice privind secțiunea „Arme convenționale” în cadrul Primului Comitet al celei de-a 77-a sesiuni a Adunării Generale a ONU [Выступление заместителод рустителедо рустелоя рустелод ции К.В.Воронцова в ходе тематической дискуссии по разделу «Обычные вооружения» в Первом комитете 77-Spec., Обычные вооружения» a 7-a sesiune a Adunării Generale a ONU, 20 octombrie 2022), https://russiaun.ru/ ru/news/201022_v . ↩

 

 

AUTOR

 

Samuel Bendett

Adjunct Senior Fellow, Tehnologie și Program de securitate națională

 

Samuel Bendett este consilier la Centrul de strategie, politici, planuri și programe (SP3) al CNA, unde este membru al Programului de studii ruse. Munca lui implică cercetări asupra…

 

https://www-cnas-org.translate.goog/publications/reports/the-role-of-ai-in-russias-confrontation-with-the-west?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc

 

 

/////////////////////////////////////////////////

 

 

Richard Fontaine și Hal Brands discută despre axa răsturnării

 

 

De: Andrea Kendall-Taylor , Jim Townsend , Richard Fontaine și Hal Brands

 

Efectele războiului lui Vladimir Putin din Ucraina se răsfrâng cu mult dincolo de granițele Ucrainei. Poate cel mai fundamental, invazia lui Putin a catalizat aprofundarea cooperării dintre Rusia și partenerii săi care au aceleași opinii din China, Iran și Coreea de Nord. Cooperarea dintre aceste patru țări se extindea deja înainte de 2022, dar războiul a accelerat adâncirea legăturilor lor economice, militare, politice și tehnologice. Deși este posibil ca aceste țări să se fi unit în nemulțumire, interacțiunile lor repetate și opiniile convergente asupra unei ordini viitoare au potențialul de a promova parteneriate mai profunde și mai durabile. Întrebările critice nu se mai concentrează pe dacă cooperarea dintre aceste țări va crește, ci mai degrabă pe cât de profundă și durabilă va fi cooperarea, cum va afecta interesele SUA și europene și ce poate face Occidentul pentru a-și modela traiectoria și a-și ameliora negativul. efecte. Pentru a discuta despre toate acestea și multe altele, Richard Fontaine și Hal Brands se alătură Andreei Kendall-Taylor și Jim Townsend în episodul din această săptămână din Brussels Sprouts.

Richard Fontaine este directorul executiv al Centrului pentru o nouă securitate americană. Înainte de a veni la CNAS, a fost consilier pentru politică externă al senatorului John McCain și a lucrat la Departamentul de Stat, Consiliul de Securitate Națională și în personalul Comitetului pentru Relații Externe al Senatului.Hal Brands este profesor distins Henry A. Kissinger de afaceri globale la Johns Hopkins School of Advanced International Studies și senior fellow la American Enterprise Institute

 

 

https://www-cnas-org.translate.goog/publications/podcast/richard-fontaine-and-hal-brands-discuss-the-axis-of-upheaval?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc

 

 

//////////////////////////////////

 

 

 

Demonii shakespeariani ai lui Putin

 

 

De: Robert D. Kaplan

 

 

Geopolitica te va duce doar atât de departe în explicarea afacerilor externe. Elementul mai important este shakespearianul. Ucraina este un exemplu perfect.

Ucraina este cuprinsă de Rusia la nord și la est, istoria și limba sa împletite cu cele ale vecinului său. Dar cea mai mare parte a poveștii se referă la personalitatea lui Vladimir Putin . Argumentul geopolitic conform căruia domnul Putin a invadat Ucraina pentru că Organizația Tratatului Atlanticului de Nord se extinde, ignoră complet demonii shakespearieni ai liderului rus.

 

Imaginați-vă starea din inima Europei de astăzi în care granițele NATO au rămas înghețate după 1989.Decizia domnului Putin de a invada nu a reprezentat gândirea colectivă a elitei ruse, ci propriile sale gânduri. Mulți oligarhi și oameni de securitate din apropierea lui au fost la fel de surprinși de decizie ca și oamenii din Occident. Ministrul de externe Serghei Lavrov, presat de un oligarh să explice cum ar fi putut domnul Putin să plănuiască o astfel de invazie fără ca cercul său interior să știe, ar fi răspuns : „El are trei consilieri. Ivan cel Groaznic. Petru cel Mare. Și Ecaterina cea Mare.”

 

Având în vedere paranoia, izolarea și iluziile de grandoare ale domnului Putin, se pune întrebarea: Europa ar fi astăzi în pace cu Rusia lui Putin dacă NATO nu s-ar fi extins la est după Războiul Rece și dacă ar exista o garanție occidentală de recunoaștere a intereselor Rusiei în Ucraina? Cu siguranta nu.

 

Citiți articolul integral din The Wall Street Journal .

 

 

https://www-cnas-org.translate.goog/publications/commentary/putins-shakespearean-demons?_x_tr_sl=en&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

Noul Imperiu Rus- agresiune,intimidare, subversiune

 

 

Ioan Stanomir

 

Atunci când ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti atacă, violent şi proconsular, pe Vladimir Tismăneanu şi pe Marius Stan, vinovaţi de un delict de lez-majestate la adresa stâpânitorului absolut al Imperiului, Vladimir Putin, reflexul totalitar al diplomaţiei este exhibat, fără ezitare.Ca şi în cazul ameninţărilor, deloc voalate, la adresa Danemarcei, miza este stabilirea unui cordon de frică paralizantă, care să facă din neutralitatea faţă de expansiunea rusă singura opţiunea posibilă. Intimidarea este arma preferată a unui regim care a perfecţionat tehnicile contemporane ale supravegherii poliţieneşti.

 

CEEA CE A PROVOCAT REACŢIA DE INFLAMARE A FEDERAŢIEI RUSE ESTE EXERCIŢIUL DE LUCIDITATE CARE INDICĂ UNA DINTRE SURSELE PUTERII GLOBALE A PUTINISMULUI ,ANUME CAPACITATEA REMARCABILĂ DE A CROI O NOUĂ ALIANŢĂ GLOBALĂ A SUBVERSIUNII ANTI-OCCIDENTALE. ISPITA FASCISTĂ, EVOCATĂ DE VLADIMIR TISMĂNEANU ŞI DE MARIUS STAN, NU ESTE UN INSTINCT BOVARIC, CI EXPRESIA UNEI SINTEZE IDEOLOGICE CE CORESPUNDE BAROCULUI DEMONIC PE CARE CARE ÎL ÎNTRUCHIPEAZĂ PUTINISMUL.

 

Există, în acest nou Imperiu Rus, o versatilitate ce contrastează cu rigiditatea leninistă a sovieticilor. Patronajul putinist acordat extremei drepte europene traduce acest potenţial de adaptare la realitatea globală a radicalismului politic. Ecumenic şi amoral, regimul putinist sprijină, cu aceeaşi energie, atât pe cei ce condamnă ordinea mondială “ americană” din unghiul mesianic al luptei de clasă, cât şi pe cei de denunţă în ea un nou complot al “Înţelepţilor Sionului”. De la “Syriza” la “Frontul Naţional”, internaţională a urii, fanatismului şi subversiunii se întinde în Europa. Oriunde edificiul occidental este vulnerabil, ofensiva rusă se face simţită.Asemeni predecesorilor săi,atenţi la dialectica universală a terorismului şi a a mişcărilor radicale, Putin mizează pe acest plan, elaborat şi premeditat, de export al instabilităţii politice. Creşterea volatilităţii europene,iată ţinta asumată de această strategie a subversiunii iniţiate de Putin. Proclamarea Rusiei ca apărătoare a patrimoniului creştin este parte din acest deghizament grotesc, destinat să seducă pe cei ce confundă imperiul cnutului şi al cleptocraţiei cu limanul promis al tradiţiei şi mântuirii.

 

Atunci când ambasadorul Rusiei la Bucureşti alege să intimideze intelectuali şi să denunţe platforme de dezbatere publică , este vremea să înţelegem că acest conflict care ne opune expansionismului rus nu este o abstracţie academică. Protectoratul rusesc nu ar fi decât o vastă piatră tombală aşezată peste libertăţile noastre. O ordine de penitenciar ar domni, suverană. Exilul sau noul gulag ar fi destinaţiile legitime pentru cei care ar îndrăzni să îşi exercite dreptul la critică. Rusia de astăzi, încătuşată şi domesticită, este imaginea viitorului împotriva căruia suntem datori să ne ridicăm. Intimidările Rusiei la Bucureşti sunt un act deliberat de atac la adresa valorilor noastre. Rezistenţa, iar nu capitularea, este calea de urmat, acum.

 

https://www.contributors.ro/noul-imperiu-rus-agresiuneintimidare-subversiune/

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

Când istoria ca și prostia se repetă cu nesimțire cyclic

 

 

Știu că lumea nu e perfectă, că Dumnezeu ne încearcă mereu credința… Însă, când văd tatăl îngenuncheat în fața fetiței sale, care părăsește Ucraina cotropită prin război, sărutându-i mânuțele cu disperare copilașului său iubit iar acesta urlă înlăcrimat neînțelegând nimic, nu-mi pot stăvili propria lacrimă sfâșietoare. Își vede odorașul poate pentru ultima oară, totuși alege să rămână și să lupte pentru țara și patria sa, pentru propria libertate, fără de care simbolic rămânem cu toții doar sclavi, fără liber arbitru pământesc, neînsemnați în fața destinului.Nu înțeleg nici eu „putinismul” demonic, nici aceste erori ale trufiei unor nebuni, căzuți în cruzimea propriilor devorări interioare, în nemernicia propriilor complexe și coșmaruri fatidice. Nu le pasă decât de propriile psihoze otrăvitoare, se fac că nu văd distrugerile, câte vieți, câte familii și destine distrug. Dar câți îi urmează orbește, muțește, câți alții se fac laș că nu le pasă sau caută justificări, argumente și explicații existențiale, istorice, savante, pretexte ale cotropirii, distrugerii semenilor, bolnăvicioase. Sunt și dintre cei care privesc cinic în altă parte. Desigur, teoretic, lor nu li se poate întâmpla…

Oare nu avem azi exemplul contextual, imaginea socială clonată a izbucnirii celei de-a doua mari conflagrații mondiale, când fascismul, nazismul înfloreau în Germania, când alt diavol cu chip de om a decis să invadeze Cehoslovacia, Austria, Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda, Franța ș.a. Mai precis, sub conducerea lui Adolf Hitler, Germania a invadat peste 20 de țări europene și din Africa.

Oare am învățat ceva din istorie? M-am întrebat consternat văzând poziția oficială exprimată azi de Germania, care a susținut că procesul de excludere a Rusiei din sistemul global de plăți interbancare SWIFT este unul sinuos, dificil de realizat din punct de vedere tehnic, cu un impact puternic asupra tranzacțiilor pentru Germania și companiile germane din Rusia (sic!).

 

Purtătorul de cuvânt al Guvernului Federal German, Steffen Hebestreit, a declarat că Germania nu a fost singura țară cu obiecții referitoare la excluderea Rusiei din SWIFT. Italia și Franța au adoptat aceeași poziție în acest sens. Somnul rațiunii, ca și în trecut, naște monștri. Unii, evident, sunt mult mai preocupați de propriile buzunare și afacerile prospere ale propriilor țări, probabil considerând că nebunia cotropitoare a lui Vladimir Putin nu-i poate atinge nici pe ei, nici popoarele lor.

 

Oare cum credeți că au stat lucrurile, prin similitudine, atunci când Hitler proceda la prima sa invazie cotropitoare? Credeți sau nu, și la vremea respectivă, țările europene (și nu numai), în majoritatea lor, aveau identic cu totul alte priorități, preocupări și interese… Uneori, istoria se repetă ciclic, din cauza celor care nu trag învățămintele necesare la timp iar omenirea parcurge „in corpore” nebunia distrugerii și a morții.

 

 

https://mariuspascan.ro/p/c%C3%A2nd-istoria-ca-%C8%99i-prostia-se-repet%C4%83-cu-nesim%C8%9Bire-ciclic/

 

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

Ideologiile asasine ale superiorității

 

Editorial

 Daniel Uncu

 

Pare din ce în ce mai clar că poporul rus s-a acomodat cu banalitatea răului putinist, ca expresie a ființării revanșarde a totalitarismului postsovietic. La fel și poporul arab din Fâșia Gaza, care s-a acomodat demult cu banalitatea răului ca expresie a ființării terorismului islamist, decis să anihileze Occidentul păgân și Israelul demonic.

 

Hannah Arendt a explicat magistral dar, îndrăznesc să afirm, incomplet (!) acest mecanism năucitor prin care oameni, altfel normali, achiesează la un mod de gândire anormal, care frizează patologia psihiatrică, un mod de gândire (și de acțiune!) dezumanizant, criminal, lipsit de orice fel de empatie pentru oameni și lipsit de orice fel de percepte morale fie ele de extracție sacră sau profană.

 

 

Da, fără doar și poate, mecanismul are la bază spălarea pe creier a maselor cu o anumită ideologie (comunism, nazism, fanatism islamist, putinism panslavist, etc.), care ține loc de orice și care devine convingere și modus vivendi imposibil de distins de realitatea obiectivă. 

 

Dar, indiferent la ce ideologie ne referim, anume, mizează dincolo de orice altceva pe superioritate. 

 

Comunismul este așadar, din această perspectivă narcisist-nihilistă, superior capitalismului, datorită dialecticii sale zdrobitoare, nazismul este superior întregii Lumi prin arianismul său demiurgic, Islamul este superior oricărei alte religii, fiind singura religie reală grație profetului sabiei Mahomed, putinismul panortodoxist, imperialist și panslavist este superior oricărei alte realități Vestice, pentru că este unica izbăvire de decadența Occidentului pervers polimorf și deconstructivist identitar, în timp ce (in)corectitudinea politică neomarxistă este, nu-i așa?, singura ideologie care eliberează individul de sub jugul dependențelor oarbe hrănite cu iluziile consumeriste și cu goana dezumanizantă după profit ale capitalismului, iar naționalismul este superior tuturor alterităților prin însăși idolatrizarea izolaționistă a națiunii proprii și, cum altfel?, este superior patriotismului. Probabil că aș putea continua… 

 

 

Ideologiile propun, așadar, nu doar noi realități, făurite departe de înțelegerea naturii umane, în laborator și diseminate prin spălare pe creier – ranforsată prin frică, propagandă, pedeapsă și recompensă în spațiu concentraționar – ci noi realități butaforice care mizează mai ales pe ingredientul apetisant și irezistibil al superiorității. Căci dintre toate păcatele, păcatul trufiei îi este cel mai plăcut Diavolului… 

 

Nu există ideologie care să își declame și proclame vocația salvatoare printr-un complex de inferioritate ca argument al dominării Lumii! 

 

Da. Știu că voi fi acuzat acum de partizanat. Dar, indiferent cum am privi lucrurile, singura stare de smerită, obiectivă analiză, cumpătată și prudentă gestionare a societății o găsim doar în doctrina conservatoare, altoită clasic-liberal și creștin-democrat. Adică, în doctrina Alternativei Drepte! 

 

 

Căci, nu este vorba în vreun fel despre vreun atribut al superiorității inventat în laboratoarele utopiilor ideologice, ci este vorba doar despre atributul smerit al lucidității, al obiectivității, al predictibilității naturii imperfecte a omului, al permanenței adevărurilor morale, al obiceiurilor și cutumelor, al prudenței actului de guvernare, al neuniformizării și al neînregimentării societății – ca să îl evoc fie și numai pe Russel Kirk.

 

Din această perspectivă lucidă doctrinar, îmi pare cât se poate de clar că un popor care înțelege și asimilează în mod natural paradigma conservatoare, nu poate vreodată să ajungă victima niciunei forme de totalitarism.

 

 

https://podul.ro/articol/23101/ideologiile-asasine-ale-superioritatii

 

 

///////////////////////////////////

 

 

 

DIANE DUCRET-Femeile dictatorilor. Volumul 1

 

 

Cartea zugrăveşte istoria secolului XX „în timp real“. De cele mai multe ori realităţile cunoscute atât de bine din manuale, cărţi, filme documentare ori relatări vor fi puse acum într-o cu totul altă lumină.

Diane Ducret este autoare de cărți de istorie. Licenţiată în filozofie a Universităţii Paris-Sorbona (Paris IV), instituţie în cadrul căreia a obţinut, de asemenea, o diplomă de studii aprofundate în acelaşi domeniu, a obţinut apoi un doctorat în filozofie contemporană în cadrul Şcolii Normale Superioare. Diane Ducret a colaborat la realizarea unor documentare istorice pentru canalul France 3, a moderat emisiunea Le Forum de l’Histoire pe canalul Histoire şi a participat la emisiunea Secrets d’Histoire, difuzată de canalul France 2.În 2011 și-a publicat prima carte, Femeile dictatorilor, devenită bestseller în Franţa şi în Europa și urmată curând de un al doilea volum, având același subiect. Cea de a treia sa carte, Corpus equi, apărută în 2013, a obținut Premiul pentru primul roman la Festivalul Forêt des Livres. De atunci a mai publicat: La Chair interdite (2014), L’homme idéal existe: il est québécois (2015) și Lady Scarface (2016).

 

Femeile dictatorilor. Volumul 1 – Descriere și informații

 

 

Descriere

 

Prenumele lor sunt banale: Inessa, Clara, Nadia, Magda, Felismina, Elena, Jiang Qing, Catherine, dar numele de familie spun totul: Mussolini, Lenin, Stalin, Hitler, Salazar, Mao, Ceauşescu, Bokassa. Unele sunt femei puternice, în stare să influenţeze decisiv hotărârile bărbaţilor din vieţile lor, pe când altele sunt doar victime şi au parte de un destin tragic.Unele se află în lumina reflectoarelor, sunt seducătoare sau stârnesc atenţie, în vreme ce altele sunt sortite să rămână mereu în umbră. Autoarea evită în mod subtil capcana reabilitării imaginii unor dictatori, dar reuşeşte cu multă discreţie să le completeze portretul, înfăţişându-le şi latura umană, mai puţin cunoscută publicului larg.

 

https://www.curteaveche.ro/p/femeile-dictatorilor-volumul-1

 

 

 

///////////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Diavolul in Istorie: Lenin, Hitler si totalitarismul

 

 

Vladimir Ilici Ulianov, devenit Lenin, s-a născut la Simbirsk, in Imperiul Rus, pe 22 aprilie 1870. Adolf Schicklgruber, devenit Hitler, s-a născut la Braunau am Inn, in Imperiul Austro-Ungar, pe 20 aprilie 1889. Fără ei, milioane de oameni nu ar fi fost masacraţi. Tăcerea şi consimţământul, conformismul cel mai obedient şi răbdător, sunt însemnele inconfundabile ale zodiei totalitare. Timp în care diverşi inspectori ai sufletelor, servitorii dictaturilor… concentraţionare, se pregătesc să mai adauge vreun cadavru etic pe lunga listă a oribilelor lor cuceriri. Dincolo de atâtea triste abdicări, rămâne însă certitudinea raţiunii ca substrat al speranţei, convingerea că solidaritatea, individuală şi socială, poate învinge noaptea totalitară.

 

Poate ca nimeni nu a afirmat mai limpede acest lucru decit Hannah Arendt in finalul “Originilor totalitarismului”: „But there remains also the truth that every end in history necessarily contains a new beginning; this beginning is the promise, the only ‚message’ which the end can ever produce. Beginning because it becomes a historical event, is the supreme capacity of man; politically, it is identical with man’s freedom. Initium ut esset homo creatus est—‚that a beginning be made man was created’ said Augustine. This beginning is guaranteed by each new birth; it is indeed every man.” (Ramine totusi adevarul ca fiecare sfirsit in istorie contine in chip necesar un nou inceput; acest inceput este promisiunea, unicul ‚mesaj’ pe care il poate vreodata genera sfirsitul. Inceputul intrucit devine un eveniment istoric, este suprema capacitate a omului; se identifica cu libertatea umana. Initium ut esset homo creatus est­­–,pentru ca inceputul sa se produca a fost creat omul’ a spus-o Augustin. Acest inceput este garantat de fiecare noua nastere; el este de fapt fiecare om”.)

 

 

Diavolul in Istorie: Lenin, Hitler si totalitarismul

 

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Lumina-i steagul nostru-n zare

 

 

Bolsevismul a fost o cultura politica revolutionara, scria Robert C. Tucker. S-a nascut prin rusificarea doctrinei occidentale, de sorginte hegeliana, a materialismului istoric. O alchimie in care traditia social-democrata era bulversata, contestata, desfigurata. Lenin a fost fondatorul noului amalgam revolutionar metamorfozat in radicalism apocaliptic planetar. Se vesteste venirea Omului Nou. La Marx, revolutia antropologica este una implicita. La Lenin, ea devine explicita. Axiomele leniniste sunt codificate in noua religie politica, logocratica, mesianica si soteriologica. Transformism universal, lupta eterna dintre Vechi si Nou, falsificarea Binelui despre care a scris Vladimir Soloviov. Miscare fara vreun repaos, miscarea comunista este progresul insusi, omenirea zeificata. Nicio mila pentru cei invinsi. Locul este in Cosul de Gunoi al Istoriei. Comunismul romanesc a fost un leninism real: intransigent, fanatic, intolerant, profetic, sectar, elitist, voluntarist. Un totalitarism de clasa. Trec randuri, randuri muncitorii…

 

Lumina-i steagul nostru-n zare

 

 

 

 

 

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

10 personalitati care ne-au facut mandri ca suntem romani

 

 

De ziua sa, Romania a imbracat astazi strai de sarbatoare. Ziua Nationala, sarbatorita an de an, din 1990, pe data de 1 decembrie, este intotdeauna un bun prilej de a ne gandi la insemnatatea si importanta identitatii nationale, dar si la cei care au contribuit in felul lor unic la afirmarea si conservarea acesteia.

 

O inititiativa singulara, devenita virala de-a lungul anilor, campania „Mari Romani”, desfasurata si in Romania in 2006, a scos in evidenta, intr-un mod original si creativ, tocmai acesti „piloni nationali” care au consolidat in timp imaginea Romaniei in lume, impunand sintagmei „sunt mandru ca sunt roman” o rezonanta aparte prin prisma unor valori pur romanesti.

 

Dincolo de amploare si numarul impresionant de romani care merita sa fie amintiti (100 la numar), campania „Mari Romani” a demonstrat influenta si importanta Internetului in educarea noii generatii si promovarea personalitatilor istorice. Astfel, prin implicarea activa, tinerii – generatia SMS-urilor si a navigarii pe Internet si principalul public – au venit in contact pentru prima data cu o serie de personalitati pe care le-au cunoscut fie din istorisirile bunicilor, fie din cartile citite la lumina unei veioze, constientizand in acest fel importanta acestora pentru evolutia Romaniei.

 

Iata, asadar, care sunt cei 10 Mari Romani care au transformat numele tarii noastre intr-unul greu de uitat:

 

1. Stefan Cel Mare – cel mai mare roman al tuturor timpurilor conform topului alcatuit de producatorii emisiunii „Mari Romani” in 2006.

Stefan al III-lea, supranumit Stefan cel Mare, fiul lui Bogdan al II-lea, a fost domn al Moldovei intre anii 1457 si 1504. A domnit aproape 50 de ani, durata care nu a mai fost egalata in istoria Moldovei. In timpul sau, tara a dus multe lupte pentru independenta impotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei si Regatul Ungariei. Mai multe dintre bisericile si manastirile construite in timpul domniei sale sunt astazi pe lista locurilor din patrimoniul mondial.

Calitatile umane, cele de om politic, de strateg si de diplomat, actiunile sale fara precedent pentru apararea integritatii tarii, initiativele pentru dezvoltarea culturii au determinat admiratia unor ilustri contemporani, iar, gratie traditiei populare, a fost transformat intr-un erou legendar.

Insusi Papa Sixtus al IV-lea l-a numit pe Stefan cel Mare si Sfant „Athleta Christi” (atletul lui Christos) iar poporul l-a cantat in balade: Stefan Voda, domn cel mare, seaman pe lume nu are, decat numai mandrul soare. Mai mult, unii cronicari ai vremii nu se sfiau sa afirme ca Stefan era singurul domnitor capabil sa conduca o cruciada europeana impotriva otomanilor.

 

2. Carol I

Majestatea Sa Carol I, Rege al Romaniei, Principe de Hohenzollern-Sigmaringen, pe numele sau complet Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, a fost domnitorul, apoi regele Romaniei, care a condus Principatele Romane si, apoi Romania, dupa abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza. Din 1867 a devenit membru de onoare al Academiei Romane, iar intre 1879 si 1914 a fost protector si presedinte de onoare al aceleiasi institutii.

 

In cei 48 de ani ai domniei sale (cea mai lunga domnie din istoria statelor romanesti), Carol I a obtinut independenta tarii, careia i-a si crescut imens prestigiul, a redresat economia si a pus bazele unei dinastii. A construit in muntii Carpati castelul Peles, care a ramas si acum una dintre cele mai vizitate atractii turistice ale tarii. Dupa razboiul ruso-turc, Romania a castigat Dobrogea, iar Carol a dispus ridicarea primului pod peste Dunare, intre Fetesti si Cernavoda, care sa lege noua provincie de restul tarii.

 

3. Mihai Eminescu

Mihai Eminescu (nascut Mihail Eminovici) a fost un poet, prozator si jurnalist roman, socotit de cititorii romani si de critica literara postuma drept cea mai importanta voce poetica din literatura romana. Receptiv la romantismele europene de secol XVIII si XIX, si-a asimilat viziunile poetice occidentale, creatia sa apartinand unui romantism literar relativ intarziat si scriind intotdeauna ceea ce gandea, fara a da niciodata inapoi.

 

In momentul in care Mihai Eminescu a recuperat temele traditionale ale Romantismului european, gustul pentru trecut si pasiunea pentru istoria nationala, careia a dorit chiar sa-i construiasca un Pantheon de voievozi, nostalgia regresiva pentru copilarie, melancolia si cultivarea starilor depresive, intoarcerea in natura etc., poezia europeana descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stephane Mallarme, bunaoara. Poetul avea o buna educatie filosofica, opera sa poetica fiind influentata de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antica, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gindire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica ratiunii pure, la indemnul lui Titu Maiorescu, cel care ii ceruse sa-si ia doctoratul in filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pina la urma) si de teoriile lui Hegel.

Radacina ideologica principala a gindirii sale economice sau politice era conservatoare; de altfel poetul a fost o figura marcanta a acestui partid politic, iar prin articolele sale publicate mai ales in perioada in care a lucrat la Timpul a reusit sa-i deranjeze pe citiva lideri importanti din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru in epoca, „Ia mai opriti-l pe Eminescu asta!”. Publicistica eminesciana ofera cititorilor o radiografie a vietii politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epoca; in plus ziaristul era la nevoie si cronicar literar sau teatral, scria despre viata mondena sau despre evenimente de mai mica importanta, fiind un veritabil cronicar al momentului.

 

4. Mihai Viteazu

Mihai Viteazul sau Mihai Bravu a fost banisor de Strehaia, stolnic domnesc si ban al Craiovei, apoi domnitor al Tarii Romanesti si, pentru o perioada in 1600, conducator de facto al tuturor celor trei tari medievale care formeaza Romania de astazi: Tara Romaneasca, Transilvania si Moldova.

 

La sfarsitul anului 1588 devine stolnic al curtii lui Mihnea Turcitul, iar in 1593 ban al Craiovei in timpul domniei lui Alexandru cel Rau. In septembrie 1593, cu ajutorul patriarhului Constantinopolului, dar si al otomanilor dupa ce a platit o suma record de 1,5 milioane de galbeni, a devenit voievod al Tarii Romanesti, efectiv de pe 11 octombrie.

Adera la „Liga Sfanta” crestina, constituita din initiativa Papei Clement al VIII-lea, din care initial faceau parte Statul Papal, Spania, Austria, Ferrara, Mantova si Toscana (Anglia si Polonia au manifestat rezerve fata de politica de cruciada a papalitatii). Ulterior adera si Transilvania, considerata factor decisiv in atragerea in alianta a celorlalte doua state romanesti, Moldova si Tara Romaneasca. Aron Voda, domnul Moldovei semneaza un tratat cu imparatul habsburgic la 16 septembrie 1594, oferind astfel un motiv in plus lui Mihai Viteazul sa decida, cu acordul boierilor, intrarea in alianta antiotomana.

Mihai porneste o ofensiva generala impotriva Inaltei Porti, atacand cetatile turcesti de pe ambele parti ale Dunarii (Giurgiu, Harsova, Silistra s.a.).

Domnia lui Ieremia Movila, devotat polonezilor, insemnase practic indepartarea Moldovei de Sfanta Alianta. In Transilvania, Sigismund renunta la tron in favoarea varului sau, Andrei Bathory (de asemenea inclinat catre politica polona).

In iulie 1599 a trimis o solie la Praga pentru a cere incuviintarea imparatului Rudolf al II-lea pentru punerea in practica a initiativei sale. Primind un raspuns favorabil, la sfarsitul aceluiasi an, intra in Transilvania prin pasul Buzau cu o armata formata din romani, si mercenari de diferite etnii: unguri si secui din Ardeal, polonezi, sarbi etc.

Dupa victoria asupra lui Andrei Bathory (Batalia de la Selimbar, 18/28 octombrie 1599) isi face intrarea triumfatoare la Alba Iulia pe 1 noiembrie 1599 primind cheile fortaretei de la episcopul Demetrius Napragy. Chiar daca a fost recunoscut de Dieta doar ca guvernator imperial, Mihai a fost conducatorul de facto al Transilvaniei.

In mai 1600, Mihai Viteazul il alunga de pe tronul Moldovei pe Ieremia Movila, invingandu-l la Bacau, si realizeaza astfel, prima unire a tarilor romane. Titulatura folosita de voievod (intr-un document din 6 iulie 1600) era: „Domn al Tarii Romanesti si Ardealului si a toata tara Moldovei”.

 

5. Richard Wurmbrand

Richard Wurmbrand a fost un predicator crestin luteran. Nascut la Bucuresti, intr-o familie de evrei, Wurmbrand a fost atras de comunism in perioada adolescentei, a urmat cursurile unei scoli politice la Moscova, intre 1927 si 1929, apoi a abandonat orientarea comunista si s-a convertit la crestinism, pentru ca mai tarziu sa petreaca peste 14 ani in inchisorile comuniste pentru activitatile sale crestine care au atras adversitatea autoritatilor vremii. Atat in inchisoare, cat si dupa eliberare, Wurmbrand a tinut predici, luptand, totodata, pentru drepturile crestinilor persecutati din intreaga lume.

 

6. Ion Antonescu

Ion Antonescu a fost un om politic roman, ofiter de cariera, general, seful sectiei de operatii a Marelui Cartier General al Armatei in Primul Razboi Mondial, atasat militar la Londra si Paris, comandant al Scolii Superioare de Razboi, sef al Marelui Stat Major si Ministru de Razboi, iar din 4 septembrie 1940 pana in 23 august 1944 a fost prim-ministru al Romaniei si Conducator al Statului cu puteri dictatoriale.

 

Antonescu a decis intrarea Romaniei in al Doilea Razboi Mondial de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor lui Hitler ca teritoriile romanesti pierdute in 1940 ca urmare a Dictatului de la Viena si Pactului Ribbentrop-Molotov vor fi retrocedate Romaniei sub presiunile Germaniei.

A fost demis de la conducerea statului de regele Mihai I prin Actul de la 23 august 1944. La 17 mai 1946 a fost condamnat la moarte pentru crime de razboi de Tribunalul Poporului din Bucuresti.

 

7. Mircea Eliade

Mircea Eliade a fost istoric al religiilor, scriitor de fictiune, filozof si profesor roman la Universitatea din Chicago. Filozof si istoric al religiilor, Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetatean american in 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume stiintifice, opere literare si eseuri filozofice traduse in 18 limbi si a circa 1200 de articole si recenzii cu o tematica extrem de variata, foarte bine documentate. Opera completa a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fara a lua in calcul jurnalele sale intime si manuscrisele inedite.

 

8. Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza a fost primul domnitor al Principatelor Unite si al statului national Romania, cel care a pus bazele Romaniei Moderne de astazi. A participat activ la miscarea revolutionara de la 1848 din Moldova si la lupta pentru unirea Principatelor. La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 si al Tarii Romanesti, infaptuindu-se astfel unirea celor doua tari romane. Devenit domnitor, Cuza a dus o sustinuta activitate politica si diplomatica pentru recunoasterea unirii de catre puterea suzerana si puterile garante si apoi pentru desavarsirea unirii Principatelor Romane pe calea infaptuirii unitatii constitutionale si administrative, care s-a realizat in ianuarie 1862, cand Moldova si Tara Romaneasca au format un stat unitar, adoptand oficial, in 1862, numele de Romania, cu capitala la Bucuresti, cu o singura adunare si un singur guvern.

 

Cuza a fost obligat sa abdice in anul 1866 de catre o larga coalitie a partidelor vremii, denumita si Monstruoasa Coalitie, din cauza orientarilor politice diferite ale membrilor sai, care au reactionat astfel fata de manifestarile autoritare ale domnitorului.

 

9. Constantin Brancusi

Constantin Brancusi a fost un sculptor roman cu contributii covarsitoare la innoirea limbajului si viziunii plastice in sculptura contemporana, un taran care a reusit sa transmita in lume tot ce are mai frumos sufletul romanesc. Constantin Brancusi a fost ales postum membru al Academiei Romane. Francezii si americanii il desemneaza, cel mai adesea, doar prin numele de familie, pe care il scriu fara semne diacritice, Brancusi, pronuntandu-l dupa regulile de pronuntare ale limbii franceze.

 

La inceputul carierei sale, sculpturile lui Brancusi au constat mai ales din reprezentari clasice ale formei umane. Perioada dintre 1897 si 1907 este caracterizata de o acumulare sensibila de cunostinte si indemanare, dar si de cautarea a diferite solutii de modelare a materialelor. Dupa 1905, viziunea artistului a devenit mai clara si mai puternica. Ca o consecinta imediata, transformarea structurii operei sale a suferit o evolutie rapida, astfel incat, incepand inca din 1907, reprezentarile antropomorfe incep sa cedeze locul sculpturilor care il vor prefigura pe artistul Brancusi de mai tarziu, acela care va urma sa intre in constiinta universala.

Brancusi a eliberat sculptura de preponderenta imitatiei mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativa a realitatii, a preconizat exprimarea esentei lucrurilor, a vitalitatii formei, a creat unitatea dintre sensibil si spiritual. In opera sa el a oglindit felul de a gandi lumea al taranului roman. Prin obarsia sa taraneasca si-a aflat radacinile adanci ale operei sale in traditiile, miturile si functia magica a artei populare romanesti. Brancusi a relevat lumii occidentale dimensiunea sacra a realitatii.

Figura centrala in miscarea artistica moderna, Brancusi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarca prin eleganta formei si utilizarea sensibila a materialelor, combinand simplitatea artei populare romanesti cu rafinamentul avangardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cat si importanta acordata luminii si spatiului sunt trasaturile caracteristice ale creatiei lui Brancusi. Opera sa a influentat profund conceptul modern de forma in sculptura, pictura si desen.

 

10. Nadia Comaneci

Nadia Comaneci este o gimnasta romana, prima gimnasta din lume care a primit nota zece intr-un concurs olimpic de gimnastica. Este castigatoare a cinci medalii olimpice de aur. Este considerata a fi una dintre cele mai bune sportive ale secolului XX si una dintre cele mai bune gimnaste ale lumii, din toate timpurile, „Zeita de la Montreal”, prima gimnasta a epocii moderne care a luat 10 absolut. Este de asemenea primul sportiv roman inclus in memorialul International Gymnastics Hall of Fame.

 

Gimnasta de origine romana este vicepresedinte al Consiliului Director al Special Olympics, Presedinte Onorific al Federatiei Romane de Gimnastica, Presedinte Onorific al Comitetului Olimpic Roman, Ambasadorul Sporturilor Romanesti, Vicepresedinte in Consiliul Director al Asociatiei Distrofiei Musculare, si membra a Fundatiei Federatiei Internationale de Gimnastica. A fost distinsa de doua ori cu Ordinul Olimpic, acordat de CIO.

 

http://www.revistavip.net/Stiri_de_ultima_ora/10_personalitati_care_ne-au_facut_mandri_ca_suntem_romani/8266/

 

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

 

Autosuficiența planului Stalinist

 

 

Vladimir Tismăneanu

 

 

Stalinismul a fost un plan autosuficient, prestabilit, de restructurare a societății. În numele lui, mișcarea s-a dispensat de câte vieți umane a fost nevoie, în timp ce realiza cu zel transformarea radicală.

 

Cultul personalității (și rusificarea crescândă a sistemului stalinist în timpul și după cel de-Al Doilea Război Mondial), combinat cu perspectiva naturală și tot mai mult ortodoxă a comunismului (ca „sistem trăit”) , a exacerbat logica excluzivă în „democrațiile populare”.

 

La fel ca în Uniunea Sovietică, în Europa de Est, chiar stalinismul a fost revoluția: a apărut pe structura fragilă a vechiului regim și a pus bazele socialismului de stat în fiecare din țările regiunii. A creat un partid-stat atotpătrunzător care a încercat (și în cele mai multe cazuri a reușit) a-și întinde tentaculele în toate sferele vieții.

 

În cuvintele directorului Institutului Francez din Tallinn, Jean Cathala, în 1940, procesul de sovietizare a însemnat „integrarea într-o altă lume: într-o lume a instituțiilor, a practicilor și modurilor de a gândi care au trebuit acceptate in corpore pentru că spiritualul și temporalul, doctrina și statul, regimul și metodele de guvernare, patria și partidul la putere erau toate amestecate în asta” (citat în François Furet, Trecutul unei iluzii).

 

În același timp, sovietizarea a fost „parte a unei concepții imperialiste prin care un sistem de dominare și subjugare a fost instaurat și justificat, iar astfel, o identitate subalternă a fost atribuită popoarelor subjugate”. Principala slăbiciune a sistemului, în orice caz, a fost deficitul său cronic de legitimitate. În timpul stalinismului târziu, atât în Uniunea Sovietică, cât și în Europa de Est, despotismul autocratic a ruinat funcționarea partidului ca instituție autonomă, potențialul său pentru „impersonalism carismatic” propriu leninismului ca model organizațional.

 

Acest fenomen explică trăsăturile neotradiționaliste ale stalinismului. Dacă cineva urmează argumentul lui Ken Jowitt, transformarea definiției eroismului revoluționar (care inițial aparținuse partidului, dar care devenise prerogativa unui singur om) a anulat caracteristica fundamentală a inovației leninismului ca o formă ideo-politică de agregare. În cadrul acestei structuri monolitice dominată de falanga revoluționară, au fost urmărite cu frenezie planurile de remodelare a omului, naturii și societății.

 

Stalinismul ca religie politică a răsturnat morala tradițională: bine și rău, viciu și virtute, adevăr și minciună, toate au fost drastic reevaluate. Scopul era acela de a crea un sistem care unea victima și torționarul, care abolea tabuurile morale tradiționale și întemeia un cod diferit, cu diferite prescripții și prohibiții. Dramaturgia proceselor-spectacol, cu a lor „pedagogie infernală” (Annie Kriegel), a fost principalul element al unui sistem bazat pe teamă universală, duplicitate și suspiciune.

 

„Sentimentul oceanic”, extazul solidarității, dorința de a dizolva autonomia oricui în entitatea mistică supra-individuală a partidului, în mod competent descrisă de Arthur Koestler, au constituit terenul emoțional pentru un tip milenar de angajament revoluționar.

 

În conversațiile sale cu Czesław Miłosz, poetul polonez Aleksander Wat a exprimat una dintre cele mai memorabile evaluări ale fenomenului: „comunismul este dușmanul interiorizării, al omului lăuntric (…) Esența stalinismului este otrăvirea omului în interior pentru ca acesta să fie redus în același mod în care vânătorii de capete produc acele mici și zbârcite țeste, pentru ca apoi să dispară în întregime (…) Omul interior trebuie omorât pentru a putea fi posibilă găzduirea în suflet a decalogului comunist” (Secolul meu).

 

Comunitatea, definită în termeni de clasă, era antipodul egocentrismului mărunt și detestat al individului burghez. Sinele trebuia negat pentru a obține adevărata fraternitate. Generații întregi de intelectuali marxiști s-au grăbit să-și anihileze propria demnitate în această cursă apocaliptică pentru certitudini absolute.

 

Întreaga moștenire a raționalismului sceptic occidental a fost respinsă în numele luminii revelatoare care emana de la Kremlin. Epoca rațiunii avea astfel să culmineze în universul înghețat al terorii cvasi-raționale. În mod paradoxal, în urma celui de-Al Doilea Război Mondial, Georg Lukács, un model de perfecțiune al filosofiei marxiste și susținător ferm al bolșevismului, a scris un întreg tratat acuzând filosofia occidentală de a fi abandonat tradițiile umaniste în favoarea unei încercări generale de a distruge Rațiunea.

 

 

https://moldova.europalibera.org/tismaneanu

 

 

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Virusul perestroika și „efectul de demonstrație”

 

 

Vladimir Tismăneanu

 

Cetățenii țărilor socialiste erau practicieni desăvârșiți ai dublului limbaj și ai dublei gândiri. Viața minții era împărțită, iar rezultatul acestui proces chinuitor a fost acela că nici măcar secretarul general sovietic nu mai era convins în întregime de ceea ce proclamase partidul.

 

Ideologia a funcționat mai mult ca o instituție reziduală și mai puțin ca o sursă de identificare mistică cu autoritatea consacrată. După cel de-Al XX-lea Congres al PCUS și Revoluția din Ungaria, sloganurile oficiale au sunat ca o succesiune de propoziții absurde. Singurul efect al postulatelor ideologice a fost o stare generalizată de indiferență.

 

În mod ironic, imperialismul ideologic a rezultat în simulacre de credință care erau pur și simplu un camuflaj pentru vacuumul ideologic. În momentul în care această impostură a fost expusă, întreg castelul s-a prăbușit.

 

Așa cum spunea Havel, „ideologia, ca instrument de comunicare internă care asigură structura de putere a coeziunii interne, este în sistemul post-totalitar ceva care transcende aspectele fizice ale puterii, ceva care o domină într-un grad considerabil și, de aceea, care tinde să-i asigure la fel de bine continuitatea. Este unul din pilonii stabilității externe a sistemului. Acest pilon, însă, este ridicat pe o fundație extrem de instabilă. Este construit pe minciuni. Funcționează doar atâta vreme cât oamenii sunt dispuși să trăiască în minciună”.

 

 

În fiecare societate, cetățenii au nevoie de un set de valori călăuzitoare al căror ritual asigură liniște și împliniri lumești. Regimurile de tip sovietic au ignorat acest fapt și au forțat individul să-și scindeze sufletul între persoana publică și cea privată. Persoana și cetățeanul au fost entități diferite în aceste societăți. Rezultatul s-a tradus în apatie, dezgustul față de politică, dependență de droguri, interes pentru culturile exotice sau chiar în fascinația nazismului, cum a fost cazul anumitor grupuri de tineri sovietici.

 

De aceea, cineva ar putea să privească extincția pasiunii mistice drept cea mai mare vulnerabilitate a sistemelor politice comuniste. Aceste sisteme au suferit din cauza unei crize ideologice perpetue, în condițiile în care promisiunile lor și-au pierdut cu multă vreme în urmă orice credibilitate. Deciziile lui Gorbaciov au primit un sprijin lipsit de entuziasm din partea acelora pe care dorea să-i mobilizeze. Nu a constituit vreo surpriză faptul că liberalii și occidentaliștii radicali au fost cei care l-au înlăturat pe Gorbaciov de la putere.

 

Mihail Gorbaciov după lovitura de stat militară eșuată din august 1991

Mihail Gorbaciov după lovitura de stat militară eșuată din august 1991

Liderul PCUS a devenit o victimă a propriilor sale politici deoarece a subestimat separarea dintre voința pentru schimbare revoluționară în Blocul sovietic și conservarea status-quo-ului organizațional general în regiune. El a omis ceea ce-aș numi, utilizând terminologia lui Mark Kramer, „efectele de demonstrație” ale împuternicirii cetățenilor.

 

Gorbaciov a subminat ideologia marxist-leninistă. A interiorizat vulnerabilitatea regimului sovietic. Tot el și-a restrâns capacitatea de influență asupra neliniștii pietrificate din interiorul blocului și federației. A interpretat greșit viziunile societăților civile est-europene legate de transformarea regimului și a fost mai apoi luat prin surprindere de caracterul molipsitor al democratizării—esențialmente, o alternativă la propria sa viziune.

 

Potrivit lui Adam Michnik, „virusul perestroika” a fost într-adevăr cel din urmă ingredient necesar pentru a deschide stavilele disidenței. Dar, de asemenea, virusul reinventării est-europene a politicii a subminat ireparabil „fenomenul Gorbaciov”, echivalând cu o provocare permanentă, care a împins în cele din urmă schimbarea sistemică înspre chiar colapsul sistemului.

 

„Efectul de demonstrație” transnațional, intrabloc, transfrontalier al mișcărilor sociale, platformelor politice și politicilor de stat a accelerat cristalizarea și articularea conștiinței revoluționare nonviolente, mai întâi în rândurile intelighenției și apoi în marea masă a populației.

 

În contrast cu crizele anterioare ale lagărului socialist, în timpul evenimentelor din 1989–1991, oamenii au știut ce se manifesta și au înțeles deopotrivă ideile propagate.

 

 

 

https://moldova.europalibera.org/tismaneanu

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Despre comunism, terorism și iluzia salvării

 

 

Vladimir Tismăneanu

 

 

 

Astăzi, 14 octombrie, este ziua de naștere a marei gânditoare a politicului, de fapt a condiției umane, care a fost Hannah Arendt. Născută la Hanovra in 1906, in Germania wilhelmiană, Hannah Arendt a incetat din viață la New York in decembrie 1975. A scris texte esențiale despre totalitarism, violență, ideologii și revoluții.Nicio altă personalitate politică nu se identifică mai spectaculos decât Lenin cu iluziile revoluționare absolutiste ale secolului douăzeci. De profesie avocat, el a disprețuit total domnia legii. Pretinzând că realizează umanismul marxist, el a creat prima dictatură totalitară din istorie. El însuși un intelectual, a disprețuit intelighenția drept o clasă formată din idioți morali și poltroni politici. A fost ideologul perfect, fondatorul unei instituții fără precedent, partidul de avangardă.

 

Moștenitor al tradiției revoluționare ruse, valorifica secretomania, conspirațiile și violența. Din fire mai puțin sângeros decât succesorul său, Iosif Stalin, Lenin a fost totuși dispus să gireze și să comande crime în masă dacă el considera că acest lucru accelera dezvoltarea revoluționară. Erudită, nuanțată și cu adevărat originală, cartea lui James Ryan „Lenin’s Terror” este o contribuție excepțională la înțelegerea naturii bolșevismului ca mișcare radicală, a scopurilor, tehnicilor, fixațiilor sale și a consecințelor acestui fenomen…În mod judicios, Ryan leagă abordarea lui Lenin privind violența de dogmele ideologice ale marxismului. Autorul folosește o faimoasă afirmație a lui Aleksandr Soljenițîn din Arhipelagul Gulag ca epigraf pentru introducerea volumului: „Fantezia şi forţele sufleteşti ale criminalilor lui Shakespeare se limitau la cel mult zece cadavre. Pentru că ei nu aveau o ideologie”. Lenin s-a considerat, și într-adevăr a fost, un fidel discipol al lui Karl Marx. Conform standardelor celei de a doua Internaționale, el era unul dintre cei mai bine informați și prolifici autori. Intransigent din perspectiva principiilor fundamentale dar și capabil de a face un pas înapoi atunci când se confrunta cu un context defavorabil, Lenin a fost un veritabil machiavelic. A crezut profund în scopul revoluționar final – nașterea utopiei societății fără clase – și nu a avut scrupule sau rețineri în folosirea violenței pentru a-și promova planurile cataclismice. Ryan demonstrează că, pe lângă dogma marxistă, Lenin a fost în mod profund marcat de imensa avalanșă de violență declanșată de Primul Război Mondial. Precum alți profeți socialiști, printre care Rosa Luxemburg și Lev Troțki, s-a imaginat prins în lupta cosmică dintre forțele progresului și cele ale reacțiunii, dintre socialism și barbarie. La sfârșitul vieții, el părea să fi realizat că noua societate pe care el și bolșevicii au impus-o Rusiei era destul de diferită de emanciparea umanității promisă inițial. Ultimii săi doi ani din viață au fost dominați de dezamăgiri, frustrări și chiar disperare.

 

Lenin detesta inegalitățile Rusiei țariste și disprețuia tendințele reformiste. Vechea ordine trebuia să dispară în totalitate, definitiv și irevocabil. Mai mult decât atât, a fost dușmanul gradualismului în cadrul mișcării socialiste. Inspirați de prezumtive motivații altruiste, bolșevicii au creat un cosmos politic și social în care ființele umane au fost tratate drept rotițe într-un mecanism. Demnitatea a fost călcată în picioare în numele speranțelor nobile iar omul a devenit, așa cum remarca Arthur Koestler, „o ficțiune gramaticală”. Principala întrebare a lui Ryan, la care el oferă un răspuns impresionant de complex și convingător, este: „Cum și de ce Lenin și partidul său, devotați viziunii unui ‘viitor frumos’ definit de prosperitatea pașnică a întregii umanități, au prigonit poporul rus prin intermediul unei dictaturi violente” (p. 1)? El analizează și conexiunea dintre teoria (sau credința) originară leninistă și gândirea revoluționară a lui Stalin. Este clar că Stalin a fost cel mai de succes discipol al lui Lenin, dar rămâne întrebarea dacă el a fost și cel mai fidel urmaș al postulatelor profetului.Studiul pertinent construit al lui Ryan este un demers, remarcabil documentat, de istorie intelectuală, o examinare de cel mai înalt nivel științific a principalelor teme ale teoriei leniniste și o încercare de a înțelege implicațiile morale ale catastroficului experiment sovietic. Oricare ar fi fost promisiunile inițiale bolșevice, dovezile istorice duc inevitabil la următoarea concluzie: „Ținând cont de faptul că violența și dictatura bolșevică au fost, în mod paradoxal, simultan eficiente și în final contraproductive, prețul supraviețuirii [regimului n.tr.] a fost o sângeroasă dictatură care a distorsionat înaltele idealuri ce au stat la baza preluării puterii de către bolșevici”. Singura mea rezervă aici este legată de termenul „înalte”. Aș fi preferat „nesăbuite” sau chiar „iluzorii”. Putem oare absolvi intențiile originale de efectelor lor dezastruoase? Putem oare separa moralitatea intențiilor de moralitatea efectelor? Ryan însuși oferă destule dovezi că alți intelectuali și militanți de stânga și-au dat seama că bolșevismul era sortit să eșueze în epurări, lagăre și execuții în masă.

 

Chiar și înainte de venirea la putere a bolșevicilor, era clar că Lenin era un propagandist fanatic, un ideolog utopic fixat asupra ideii de puritate socială și purificare, un moștenitor al lui Robespierre și Saint-Just, și nu un filosof. Filosofia presupune îndoială, iar Lenin era un om fără îndoieli. Lenin era practicantul unei filosofii simpliste, partizane și exclusiviste. El a respins categoric orice posibilitate pentru o cale de mijloc, a unui tertium datur între ceea ce el a numit ‘ideologia burgheză’ și cea ‘proletară’. Maniheismul lui Lenin a fost inexorabil. Pentru Lenin și urmașii săi, ideile au fost dintotdeauna manifestările intereselor de clasă. Aceasta era esența unei noțiuni esențiale pentru concepția leninistă asupra ideilor, ideologiilor și conștiinței filosofice: partiinost – partinitatea, poziția de clasă, atașamentul militant, aservirea totală și funestă la linia partidului. Așa cum arată Ryan, pentru Lenin, dictatura proletariatului, concept pe care el l-a apărat cu fanatică ardoare, a reprezentat singurul mod de salvare a revoluției si, deci, a umanității. În această escatologie revoluționară, violența avea funcțiuni izbăvitoare, cathartice și miraculoase. Cei care refuzau să adere la adevărul revelat de partid deveneau ‘dușmani ai poporului’ și își meritau exterminarea fiind mizerabili paraziti. (Ryan oferă lungi citate din textele, publicate sau secrete, imbibate de ură ale lui Lenin)

 

Volumul lui Ryan reprezintă un excelentă analiză a leninismului ca doctrină revoluționară care sacralizează violența politică și condamnă întregi categorii sociala la extincție instrumentată de stat. Pretinzând că este o ideologie a celor oprimați, leninismul a fost o teleologie seculară, o glorificare a a unei false salvari fundamentate pe disprețul visceral pentru statul de drept, libertate, proprietate și pentru universalitatea drepturilor omului.

 

(James Ryan, Lenin’s Terror: The Ideological Origins of Early Soviet State Violence (London: Routledge, 2012).

 

Vladimir Tismăneanu

Vladimir Tismăneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-Comuniste. Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani, autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai. Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și perioadei post-comuniste…

 

 

https://moldova.europalibera.org/a/27306337.html

 

 

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Intre terorism si dictatura

 

In anii „marii terori”, la ordinul lui Stalin, au pierit si reprezentantii elitei PCdR-ului, fideli supusi ai Cominternului.

 

 

de IRINA ACHIM, PAULA MIHAILOV

 

ISTORIA COMUNISMULUI

 

„Tarul rosu” – intre terorism si dictatura

Stapan absolut al Kremlinului si zeu al socialismului mondial, Stalin a reusit sa-si pastreze puterea prin eliminarea „elementelor ostile”. In anii „marii terori” au pierit si reprezentantii elitei PCdR, fideli supusi ai Cominternului. Obedienta lor fata de Moscova nu i-a salvat de gloantele plutoanelor de executie.

 

Marea epurare din PCdR

 

 

LA ANIVERSAREA CALAULUI.

 

 De dragul „Tarului rosu”, supusii sai se aratau nerabdatori sa urmeze calea socialismului „luminos”. Multi dintre ei insa, au sfarsit executati ca „dusmani ai poporului”…Procesele staliniste – una dintre cele mai intunecate si insangerate pagini ale istoriei comunismului mondial – debuteaza la sfarsitul anilor ’20 ai secolului trecut. Ating punctul cuminant intre 1936 si 1938, numarul victimelor cazute la ordinul lui Stalin fiind necunoscut si in zilele noastre. In viziunea temutului lider de la Kremlin, procesele politice constituiau modalitatea eficienta de eliminare a oricarui concurent real sau posibil la cea mai inalta pozitie din ierarhia de partid si de stat. Erau totodata o cale fara gres ca prin transformarea unor oameni nevinovati in „tapi ispasitori”, intreaga tara sa se teama de „tribunalele poporului”. Epurarile politice staliniste ii vizau deopotriva pe „dusmanii poporului” din afara si din interiorul partidului.

 

 

IADUL PE PAMANT.

 

 De ce se faceau vinovate victimele de orice varsta, cetatenie, nationalitate, sex, confesiune religioasa, incat sa merite pedeapsa capitala, cu care se finalizau mai toate aceste procese, inscenate in marea lor majoritate? Sabotaj, spionaj, complot, conspiratie, la baza carora stateau „pacatele” antistaliniste – trotkismul (acuzatia cea mai grava), sionismul, nationalismul burghez. Orice suspect era arestat si inchis. Temuta inchisoare Lubianka de la Moscova a ramas emblema acestui timp sangeros. Aproape in totalitate, cei „gazduiti” acolo au sfarsit in fata plutonului de executie.Dar Stalin nu se multumea cu executarea acuzatilor directi, cei carora li se fabricau dosare „solide”. Climatul pe care il instituie este de nesiguranta si teroare. In perioada „marii terori” (supranumite si ejovcina, dupa numele lui Ejov – seful serviciilor speciale sovietice), denunturile si denuntatorii vor impanzi URSS. Pentru a-si dovedi fidelitatea fata de legile lui Stalin, parinti, frati, rude, prieteni, colegi de munca si camarazi de partid se turnau unii pe altii cu speranta desarta ca ar putea sa scape de judecata suprema. Societatea sovietica, ce se prezenta ca un model moral, devenise o cloaca de turnatori.

 

 

ANCHETELE STALINISTE.

 

Cel mai important element al anchetei era marturisirea „vinovatiei”. Primele momente ale detentiei, pana la declansarea interogatoriului, se petreceau in conditii extreme: izolare, caldura excesiva, frig. Interogatoriile erau conduse de una sau mai multe persoane si vizau epuizarea fizica a celui anchetat. Privarea de somn, interdictia de a bea apa, de a-si satisface nevoile fiziologice sunt o constanta. In multe cazuri se utilizau tortura fizica, injuriile, promisiunile mincinoase, distrugerea demnitatii personale si a respectului de sine. Totul pentru a obtine semnarea declaratiilor cerute. Li se impunea acuzatilor sa se confeseze de o maniera sincera, sa ceara iertare, sa se aseze in genunchi in fata anchetatorilor si judecatorilor.

COMUNISTII ROMANI – VICTIME ALE TERORII.

 

 Atentatul comis de un dezechilibrat asupra lui Kirov (1934) – conducatorul PCUS din Leningrad – a fost prilejul pentru Stalin de declansare a terorii impotriva tovarasilor lui Lenin, membri ai Biroului Politic. Acuzandu-i pe cativa dintre acestia de a fi organizat un „complot” cu sprijin Imperialist importiva lui Kirov, Stalin a pus in miscare mecanismele terorii care de la centrul de putere si pana la membrii de partid de rand a avut milioane de victime. In primul rand, i-au cazut victime numerosi cominternisti.

 

Odata pornit, valul de procese politice nu a ocolit nici reprezentanti minusculului Partid Comunist din Romania, ros de lupte fractioniste. La sefia PCdR-ului, in anii terorii, se afla bulgarul Boris Stefanov. Considerandu-se „reprezentantul international” al Cominternului, Stefanov va tine in mainile sale soarta a numerosi comunisti si de hotararea lui a depins clasificarea lor ca „dusmani ai poporului”, „tradatori”, „trotkisti” sau spioni. Chemat la Moscova, Stefanov isi da avizul pentru „epurarea”, PCdR. Pe altarul justitiei staliniste, sunt sacrificati cei trei secretari generali ai partidului – Elek Köblös (1924 – 1928), Vitali Holostenco (1928 – 1931) si Alexandru Danieliuk – Stefanski (1931 – 1934). Le-au urmat, desi nu se poate stabili o cronologie a asasinatelor, marcanti membrii ai PCdR-ului. Printre acestia amintim doar nume ca Marcel Pauker, Cristian Rakovski, David Fabian, Alexandru Dobrogeanu – Gherea, Ecaterina Arbore, Eugen Rozvany.

 

SCAPA CINE POATE.

 

Fericitii pe care gloantele politiei politice nu i-au atins – Emil Bodnaras, Lucretiu Patrascanu, Gheorghe Cristescu, Ana Pauker – datorita faptului ca nu erau in URSS. Se aflau fie in inchisorile romanesti, fie pe frontul din Spania. Paradoxul sentintelor capitale aplicate reprezentantilor Cominternului, fara exceptie, erau servitori umili ai Cominternului, ai Moscoveim si ai lui Stalin. Nu a existat din partea lor nici o opozitie care sa justifice teroarea.

 

 

https://jurnalul.ro/scinteia/istoria-comunismului/intre-terorism-si-dictatura-43517.html

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

 

Următoarea pandemie dezvoltată de China ar putea fi cauzată de Nipah – crede un fost profesor la Stanford

 

 

Omid Ghoreishi

 

video

 

Contabilii din toată ţara au ieşit în Piaţa Victoriei: Boloş a pus cireaşa pe colivă

„Duceţi povestea mai departe!” Mii de oameni în pericol de moarte din cauza unui „ordin criminal”

 

VIDEO – Calificarea României a scos mii de suporteri în Piaţa Universităţii! S-a reluat o tradiţie din perioada Generaţiei de Aur

 

Circ în Parlament. Unui deputat i-a fost tăiat microfonul pe motiv că ţinea mâinile în buzunare

 

„De astăzi începe reconstrucţia USR-ului” – Elena Lasconi a devenit noul şef al partidului. Victorie zdrobitoare la vot

 

Mai multe articole

 

 

Steagul Partidului Comunist Chinez, caricatură publicată în ziarul Jyllands-Posten. China a criticat vehement publicaţia pentru lezarea imaginii Partidului-stat (Jyllands-Posten / Niels Bo Bojesen)

 

Epidemia de SARS de la începutul anilor 2000, care a infectat mii de oameni din întreaga lume şi a ucis numeroase persoane, a fost o lecţie pentru regimul comunist de la Beijing – cu privire la periculozitatea virusurilor – crede medicul cercetător şi autorul dr. Steven Quay.

 

„Ei au început să le considere potenţiale arme biologice”, a declarat pentru The Epoch Times dr. Quay, care a făcut parte anterior din personalul Facultăţii de Medicină a Universităţii Stanford iar în prezent este director executiv al Atossa Therapeutics.

 

După pandemia COVID-19, dr. Quay se teme că următoarea pandemie ar putea fi cu mult mai mortală dacă cercetările riscante asupra virusului Nipah în laboratoare precum Institutul de Virologie Wuhan (WIV) vor continua nestingherite.

 

 

„Iar dacă poţi crea un vaccin pentru propria populaţie înainte de a-l elibera, … poţi avea cu adevărat un efect diferenţiat. Iar acestea sunt arme convenabile din punct de vedere al preţului şi sunt arme ale fricii”, a spus el.

 

Citiți și „Moartea este motorul care duce istoria înainte”. Teorii fasciste ale Partidului Comunist Chinez

 

Dr. Quay consideră că există dovezi că regimul comunist de la Beijing este implicat în programe biologice extrem de riscante – asupra virusului Nipah. Unele dintre aceste dovezi includ date de la WIV, în timp ce altele sunt legate de transportul de eşantioane virale din laboratorul canadian de înaltă securitate din Winnipeg către China.

 

Nipah, care poate fi transmis de la animale precum liliecii sau porcii la oameni, are o rată de mortalitate foarte mare, variind între 40 şi 75 la sută. Au existat câteva focare cunoscute ale virusului, toate apărute în Asia.

 

Dr. Quay crede că dacă transmiterea de la om la om a virusului Nipah este facilitată de cercetători, rezultatul va fi dezastruos.

 

„Dacă îl fac aerosolizat, suntem terminaţi ca civilizaţie”, spune el.

 

Sean Lin, Ph.D., fost director al laboratorului de virusologie de la Walter Reed Army Hospital din Maryland, afirmă că este foarte îngrijorat de atenţia acordată de regimul comunist chinez virusului Nipah.

 

 

„Oamenii care se îmbolnăvesc de Nipah pot avea sindroame neuropatice. Pot avea leziuni cerebrale grave. Dar nu mor imediat, ca, de exemplu, în cazul virusului Ebola. Astfel că Nipah poate avea o şansă mai mare de a se propaga mai departe de la gazda infectată”, a declarat Sean Lin, colaborator al The Epoch Times, într-un interviu.

 

Citiți și China încearcă să transforme Ebola într-o armă cu mortalitate de 90%

 

„Dacă gazda poate rezista mai mult şi, prin urmare, îl poate răspândi mai mult – acest lucru îl transformă într-o armă biologică mai eficientă. Astfel că Partidul Comunist Chinez este foarte interesat de virusul Nipah şi de aceea cred că este foarte periculos”.

 

Microbiologul american Richard Ebright este de acord cu faptul că cercetările pentru a spori nivelurile de letalitate sau transmisibilitate (aşa numitul program gain-of-function / câştig de funcţie) a virusului Nipah ar trebui interzise, având în vedere riscurile implicate.

 

„Cercetările de tip câştig de funcţie şi cercetările privind sporirea potenţialului patogen al virusurilor Hennipah prezintă riscuri inacceptabil de mari. Astfel de cercetări ar trebui interzise. Atât în SUA, cât şi oriunde altundeva”, a scris într-un e-mail Ebright, profesor de chimie şi biologie chimică în cadrul board-ului la Rutgers-New Brunswick School of Arts and Sciences. Nipah este un tip de virus Henipah.

 

Centrul pentru Prevenirea şi Controlul Bolilor (CDC) al SUA include virusul Nipah pe lista agenţilor potenţiali de bioterorism pentru care guvernul american trebuie să fie pregătit cu cea mai mare prioritate.

 

 

Dovezile

 

Evaluarea făcută de dr. Quay privind implicarea Institutului din Wuhan în cercetarea riscantă a virusului Nipah se bazează pe datele brute pe care cercetătorii din laborator le-au inclus într-o lucrare publicată.

 

Principalul obiectiv al lucrării a fost examinarea pacienţilor COVID-19 timpurii din decembrie 2019, dar datele brute au inclus 20 de elemente neaşteptate care au apărut din cauza contaminării încrucişate de la alte cercetări făcute de Institutul din Wuhan, a spus el.

 

Pentru 19 dintre aceste elemente, cum ar fi genele de caprifoi, dr. Quay a reuşit să găsească lucrări corespunzătoare publicate de WIV, confirmând că laboratorul a fost implicat în cercetarea lor iar WIV a fost dispus să recunoască public că a lucrat la ele. Dar pentru unul dintre elementele găsite – virusul Nipah – nu există nicio lucrare publicată.

 

„Nu erau doar bucăţi de virus, ci bucăţi de virus în ceea ce se numeşte un format de clonare infecţioasă”, a specificat el.

 

Folosind mânerul unei tigăi ca metaforă, dr. Quay a spus că virusul a fost găsit cu „mânere” de biologie sintetică care permit „deplasarea genelor”.

 

„Am găsit virusul Nipah în aceste mânere care sunt foarte tipic folosite pentru a face clone infecţioase. Acest lucru este complet împotriva tuturor convenţiilor privind armele biologice”, a spus el.

 

 

Cealaltă piesă a puzzle-ului este faptul că Laboratorul Naţional de Microbiologie (NML) din Winnipeg, Canada, a trimis tulpini Nipah şi Ebola la WIV în martie 2019.

 

Citiți și Cercetător: Primele mostre de COVID de la pacienţi din Wuhan conţineau un alt virus, modificat genetic, similar cu unul trimis în China de un laborator canadian

 

Transferul a fost facilitat de fosta cercetătoare NML Xiangguo Qiu, care a fost ulterior concediată din laborator împreună cu soţul şi colegul său Keding Cheng pentru că avea legături nedezvăluite cu regimul şi armata chineză.

 

Una dintre preocupările semnalate de Serviciul canadian de informaţii de securitate (CSIS) a fost faptul că Qiu a colaborat cu generali chinezi de rang înalt însărcinaţi cu cercetarea în domeniul programelor militare biologice şi al bioterorismului.

 

Citiți și Virusologii guvernului Trudeau ce au transferat Ebola la Wuhan ar fi avut “relaţii clandestine” cu agenţi chinezi [The Counter Signal]

 

Iniţial, dr. Quay nu a ştiut dacă eşantioanele canadiene au fost folosite în aceleaşi cercetări riscante. Dar mai târziu a observat că tulpina Nipah pe care o găsise la Institutul din Wuhan era tulpina Bangladesh. Iar una dintre tulpinile pe care Canada o trimisese laboratorului Wuhan era tot tulpina Bangladesh.

 

„Am petrecut aproximativ trei ore căutând genomurile celor două pentru a fi absolut sigur că sunt identice. Şi sunt identice”, a menţionat el.

 

 

„[Tulpina] ajunge în martie 2019 la WIV. Ar dura una sau două sau trei săptămâni pentru a o introduce într-un vector, iar eu o găsesc într-un vector în decembrie 2019 de la laborator. Este o sincronizare perfectă”.

 

Citiți și Virusolog conectat cu Partidul Comunist Chinez, concediat după ce a transferat Ebola de la Winnipeg la Wuhan, revine în China şi lucrează cu cercetători militari

 

Un alt indicator pentru dr. Quay este o prezentare din 2019 de către Shi Zhengli, cercetător principal la Institutul din Wuhan, care este adesea numită „doamna liliac” pentru activitatea sa privind coronavirusului de lilieci.

 

Dr. Quay spune că prezentarea ţinută de Shi Zhengli la Conferinţa internaţională privind virusul Nipah din Singapore, care a avut loc între 9 şi 11 decembrie în acel an, a arătat implicarea Chinei în cercetarea Nipah.

 

„Aşadar, există trei dovezi: Canada trimite la WIV în martie [2019]. Eu găsesc Nipah vectorizat, trecut prin câştig de funcţie, cu biologie sintetică, în decembrie. Apoi Shi Zhengli [prezintă] la o conferinţă în decembrie, vorbind despre programul cu Nipah „, afirmă el.

 

Fost medic la Walter Reed Army Hospital: Suspiciunea mea este că regimul comunist organizează experimente pe teren cu diferite virusuri rare pentru a testa dintre ele poate provoca transmiterea la animale şi apoi, mai departe, la oameni

 

Sean Lin spune că faptul că Xiangguo Qiu, cercetătoarea concediată de la laboratorul din Winnipeg, a riscat să atragă atât de multă atenţie facilitând trimiterea virusurilor către WIV arată cât de importante erau acestea pentru China.

 

 

„Este foarte posibil ca Partidul Comunist să fie interesat de un virus Nipah cu grad patogenic atât de ridicat”, a spus el.

 

Deşi tulpinile de virus au fost expediate cu aprobarea conducerii canadiene a laboratorului (!), partidele de opoziţie şi actualul ministru al siguranţei publice s-au declarat surprinşi să afle despre expediere.

 

Citiți și Institutul de Microbiologie din Manitoba dă afară doi chinezi implicaţi în activităţi ale Institutului de Virologie Wuhan

 

Agenţia de Sănătate Publică a Canadei, care supraveghează NML, a declarat anterior pentru The Epoch Times că expedierile au fost efectuate în conformitate cu procedurile şi protocoalele corespunzătoare. În ciuda faptului că au fost trimise prin poştă.

 

Sean Lin consideră că centrele de cercetare şi guvernele din Occident nu ar trebui să trateze centrele de cercetare chinezeşti ca pe institute academice obişnuite, deoarece acestea sunt în slujba armatei chineze.

 

„În cadrul mecanismelor de fuziune militar-civilă ale regimului comunist, multe institute de cercetare pot derula cu uşurinţă proiecte militare”, a spus el.

 

Testare agresivă

 

În 2012, China a raportat cazuri de virus asemănător cu Nipah la minerii din sudul ţării. Virusul a fost numit Mojiang, după numele comitatului Mojiang din provincia Yunnan, unde se află mina.

 

 

Mina a devenit mai faimoasă după pandemie, deoarece s-a aflat că Shi Zhengli, de la WIV, a descoperit coronavirusul RaTG13 la liliecii din aceeaşi mină în 2013.

 

Citiți și India lovită de cazuri de virus Nipah. 77 de persoane se află pe lista de risc ridicat în Kerala

 

Sean Lin mai remarcă faptul că RaTG13 este foarte apropiat de SARS-CoV-2, care a provocat pandemia COVID-19. El adaugă că regimul chinez împiedică oamenii de ştiinţă şi jurnaliştii din afara Chinei să efectueze investigaţii suplimentare în mină.

 

În 2022, o altă specie din familia Henipah, numită virusul Langya, a fost descoperită în provinciile chineze Shandong şi Henan. Sean Lin notează că acest virus era cel mai apropiat mai degrabă de virusul Mojiang, decât de virusurile Nipah sau Hendra, care sunt virusurile Hennipah cele mai cunoscute.

 

Citiți și Apariţia unui nou virus ridică problema bioterorismului

 

Potrivit unui articol al oamenilor de ştiinţă chinezi care au lucrat la acest caz, publicat în New England Journal of Medicine, la nouă dintre cei 35 de pacienţi infectaţi cu virusul Langya au fost detectaţi şi alţi agenţi patogeni. Printre aceştia se numărau virusul Hanta şi virusul febrei severe cu sindrom de trombocitopenie (SFTSV).

 

Sean Lin remarcă faptul că, deşi Hantavirusul şi SFTSV au devenit endemice în Shandong şi Henan, este încă foarte neobişnuit să găseşti toate cele trei virusuri într-un eşantion de dimensiuni mici.

 

De asemenea, el remarcă faptul că virusurile sunt extrem de letale, însă niciunul dintre pacienţi nu a murit ca urmare a infecţiilor.

 

„Suspiciunea mea este că regimul comunist organizează experimente pe teren cu diferite virusuri rare pentru a testa care dintre ele poate provoca transmiterea la animale şi apoi, mai departe, la oameni, pentru că este foarte neobişnuit ca oamenii să se infecteze cu două sau trei virusuri rare în acelaşi timp”, spune Sean Lin.

 

Medicul adaugă la suspiciunea sa faptul că principalii autori ai lucrării sunt de la Institutul de Microbiologie şi Epidemiologie din Beijing, cunoscut şi sub numele de Institutul de Microbiologie şi Epidemiologie al Academiei de Ştiinţe Medicale Militare, care se află în subordinea Armatei Populare de Eliberare.

 

„Cred că regimul comunist chinez testează în mod foarte agresiv diferite versiuni de virus Henipah pentru a vedea dacă există adaptări ale acestui virus la infecţia umană”, afirmă el.

 

Colaps civilizaţional

 

Ciuma neagră din secolul al XIV-lea a dat înapoi Europa cu 250 de ani, subliniază dr. Quay.

 

În lumea modernă, dacă o pandemie este atât de severă încât duce la o pierdere semnificativă a populaţiei, împreună cu ruperea lanţurilor critice de aprovizionare cu alimente şi energie, întreruperea transportului şi pierderea serviciilor de poliţie, de pompieri şi spitaliceşti, ‘civilizaţia intră în colaps’, spune el.

 

Acest lucru s-ar putea întâmpla în cazul unei pandemii cauzate de un virus care are o letalitate de 50% sau mai mare, adaugă el.

 

„SARS-CoV-2 a avut mai puţin de 1 la sută [letalitate]. Aşa că se lucrează la gripă, se lucrează la Nipah, se lucrează la MERS. Toate acestea au o letalitate de 30 până la 70 la sută”.

 

Risc foarte ridicat

 

Dr. Quay spune că, de la pandemia COVID-19, tot mai multe ţări au lansat laboratoare pentru cercetarea virusurilor, iar acest lucru sporeşte îngrijorarea privind apariţia unor focare de infecţie dacă au loc cercetări riscante.

 

„Avem cu 50% mai multe laboratoare care fac acest tip de muncă periculoasă în întreaga lume, iar mai mult de jumătate dintre acestea se află în ţări pe care ONU le-a definit ca fiind instabile din punct de vedere politic”, spune el.

 

„Ce înseamnă asta? Ei bine, dacă există un război civil sau dacă există o preluare a puterii, dintr-o dată un laborator cu toţi aceşti agenţi patogeni poate ajunge sub controlul unor oameni care poate nu ar trebui să îl aibă.”

 

Sean Lin este de acord că proliferarea cercetărilor riscante asupra agenţilor patogeni mortali reprezintă un mare pericol.

 

„Oamenii fac din ce în ce mai multe experimente periculoase odată cu progresul biotehnologiei, al tehnologiei de inginerie genetică”, afirmă el.

 

„Trebuie să fim foarte atenţi la pericolul reprezentat de agenţii patogeni emergenţi. Un aspect este reprezentat de virusurile emergente, mai frecvente în natură, iar a doua parte este interesul pentru arme biologice al regimului comunist chinez, sau al altor grupuri teroriste. Acestea sunt situaţii foarte periculoase”.

 

 

https://epochtimes-romania.com/news/urmatoarea-pandemie-dezvoltata-de-china-ar-putea-fi-cauzata-de-nipah-crede-un-fost-profesor-la-stanford—356623

 

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

Noua alianţă a răului. Ce este Crink, „axa statelor totalitare”, şi ce urmăreşte ea

 

 

video

 

Contabilii din toată ţara au ieşit în Piaţa Victoriei: Boloş a pus cireaşa pe colivă

„Duceţi povestea mai departe!” Mii de oameni în pericol de moarte din cauza unui „ordin criminal”

 

VIDEO – Calificarea României a scos mii de suporteri în Piaţa Universităţii! S-a reluat o tradiţie din perioada Generaţiei de Aur

 

Circ în Parlament. Unui deputat i-a fost tăiat microfonul pe motiv că ţinea mâinile în buzunare

 

„De astăzi începe reconstrucţia USR-ului” – Elena Lasconi a devenit noul şef al partidului. Victorie zdrobitoare la vot

 

Premierul Marii Britanii, Rishi Sunak, a avertizat că ţara se confruntă cu „cei mai periculoşi” ani de la sfârşitul Războiului Rece, cu o „axă a statelor autoritare” care conlucrează împotriva Occidentului.Potrivit The Week, Sunak a afirmat, în timpul unui discurs susţinut zilele trecute, că Marea Britanie şi aliaţii săi trebuie să recunoască cu întârziere conivenţa tot mai mare dintre China, Rusia, Iran şi Coreea de Nord.Fostul lider conservator Iain Duncan Smith a afirmat, la rândul său, într-o declaraţie făcută pentru The Times, că această axă este „hotărâtă să pună capăt valorilor occidentale”, ceea ce ar însemna „sfârşitul drepturilor omului şi al statului de drept”.

 

Luna trecută, parlamentarii au avertizat că Marea Britanie şi alte guverne occidentale trebuie să elaboreze o strategie pentru a face faţă acestei axe din ce în ce mai „coordonate şi mai asertive”, altfel cel de-al treilea război mondial va fi „inevitabil”.

 

Naţiunile alianţei Crink

 

Acronimul Crink (China-Rusia-Iran-Coreea de Nord) a fost inventat anul trecut de Peter Van Praagh, preşedintele forumului Halifax International Security din Washington, după atacurile Hamas din octombrie.Termenul, un joc de cuvinte cu naţiunile Brics, descrie „o nouă aliniere a naţiunilor din care vin acum provocările strategice ale democraţiilor globale”, se arată în declaraţia conferinţei anuale.Pericolul pe care îl reprezintă China pentru Taiwan şi agresiunea ei în Marea Chinei de Sud, războiul Rusiei în Ucraina şi războiul Israelului în Orientul Mijlociu (parte a conflictului de decenii cu Iranul şi grupurile regionale controlate de acesta) sunt conflicte separate cu agende diferite.

 

 

Însă la Washington le privim „din ce în ce mai frecvent” ca parte a „unei singure mari naraţiuni”, a declarat Adam Taylor pentru The Washington Post. Naţiunile Crink diferă mult în ceea ce priveşte ideologia, iar coaliţia lor este mai bine înţeleasă ca o „căsătorie de convenienţă” şi disperare.

 

Cum colaborează China, Rusia şi Iranul?

 

Cele patru ţări îşi furnizează reciproc armament şi petrol pentru a „eluda sancţiunile impuse de Occident”, a declarat site-ul i news. Experţii avertizează că acestea colaborează „mai strâns” pe fondul conflictelor din Ucraina, Orientul Mijlociu şi Africa.

 

Iranul a jucat un „rol important” în războiul Rusiei, a declarat Eliot A. Cohen în The Atlantic. Dronele iraniene „zboară în fiecare noapte spre oraşele ucrainene”, pentru a dezvălui apărarea antiaeriană şi pentru a „deschide calea” rachetelor ruseşti.În schimb, Rusia a furnizat arme apărării Iranului împotriva loviturilor israeliene, a declarat Taylor. Acest lucru face parte dintr-o „alianţă strategică” forjată de invazia Rusiei: o „relaţie reciproc avantajoasă” între două state paria.

 

China, cea mai importantă naţiune din Crink, a oferit Rusiei „un colac de salvare comercial” de când invazia sa a declanşat sancţiunile occidentale.

 

Săptămâna aceasta, preşedintele Xi Jinping s-a întâlnit cu Vladimir Putin în China, cu ocazia celei de-a doua vizite de profil înalt a preşedintelui rus în mai puţin de un an, „cel mai recent semn al alinierii lor în creştere”.China menţine, de asemenea, legături strânse cu Iranul, oferindu-i un sprijin care a diminuat în mod similar impactul sancţiunilor. Aprofundarea relaţiei este determinată de „interese reciproce”: „nevoile insaţiabile de energie ale Chinei şi căutarea de sprijin economic şi diplomatic de către Iran”, a precizat The Diplomat. Dar este susţinută de „o naraţiune comună de rezistenţă împotriva percepţiei de hegemonie occidentală”.

 

În centrul acestui vârtej geopolitic se află „poziţia globală din ce în ce mai asertivă a Chinei”. Relaţia sa tot mai profundă cu Iranul şi Rusia poate fi înţeleasă prin prisma „rivalităţii tot mai mari” dintre China cu SUA.

 

Care este rolul Coreei de Nord?

 

Coreea de Nord, poate cea mai imprevizibilă dintre naţiunile Crink, profită de fragmentarea ordinii internaţionale pentru a intensifica presiunea asupra SUA şi a Coreei de Sud.Pe lângă dezvoltarea sa militară din ultimii ani, Coreea de Nord „a fost în relaţii bune cu Rusia şi a rămas de partea Chinei”, a declarat Richard Lloyd Parry, editorul pentru Asia al cotidianului The Times.De când Rusia a invadat Ucraina, relaţia dintre Phenian şi Moscova a înflorit. Coreea de Nord a furnizat Rusiei muniţii şi materiale de război de care are mare nevoie, în schimbul „tehnologiei avansate” pe care o râvneşte Phenianul, a declarat Taylor.Liderul nord-coreean Kim Jong-un a vizitat Rusia în toamna anului trecut, prima sa călătorie externă din 2019, şi a promis o cooperare militară mai strânsă cu Putin.

 

 

Armele nord-coreene au fost folosite, de asemenea, de Hamas în atacurile din 7 octombrie asupra Israelului, potrivit armatei israeliene şi sud-coreene. Coreea de Nord neagă acest lucru, dar a vândut în trecut lansatoare de rachete antitanc către Hamas.

 

Care este obiectivul final al alianţei Crink?

 

Ţinta coaliţiei Crink nu este răsturnarea unei „ordini internaţionale bazate pe reguli”, a declarat Cohen, ci mai degrabă a „ordinii mondiale conduse de americani” din ultimii 75 de ani. Pentru a-şi atinge obiectivele, principalii actori Crink sunt „din ce în ce mai dispuşi să folosească violenţa deschisă” şi să ameninţe cu folosirea armelor nucleare.

 

În mod crucial, trei din patru naţiuni Crink sunt înarmate nuclear, iar Iranul „nu este departe”, a menţionat Taylor.

 

În final, acestea „sunt unite de convingerea tot mai mare că va veni momentul lor, când Occidentul divizat şi indecis, mai bogat, dar mai slab, nu va lupta”.

 

https://epochtimes-romania.com/news/noua-alianta-a-raului-ce-este-crink-axa-statelor-totalitare-si-ce-urmareste-ea—355394

 

 

 

 

///////////////////////////////////////////////

 

 

 

6 iulie 1949 – 75 de ani de la a doua operațiune de deportare a românilor din Basarabia de către Rusia sovietică. Arhivele Naționale de la Chișinău au publicat listele NKVD cu 35.144 de basarabeni trimiși în Siberia și Kazahstan

 

 

DE TUDOR MATEI 

 

 1 aprilie 1941, una dintre cele mai negre zile din istoria poporului român. 83 de ani de la Masacrul de la Fântâna Albă. MĂRTURII de la fața locului și VIDEO cu supraviețuitorul Petru Huțanu

 SĂ NU UITĂM! Noaptea Neagră: 12 iunie 1941. 82 de ani de la primul val al deportărilor staliniste din Basarabia și nordul Bucovinei. Preoți, profesori, învățători, primari, jandarmi sau chiar și poștași, au devenit MARTIRI AI ROMÂNIEI

 

La 6 iulie se împlinesc 75 de ani de la cea mai mare operațiune de deportare a românilor din Basarabia organizată de NKVD-ul sovietic. Deportările din noaptea de 5 spre 6 iulie 1949 (operațiune denumită conspirativ IUG) s-au făcut în urma Hotărârii Biroului Politic al CC al PC al URSS nr. 1290-467cc din 6 aprilie 1949 „Cu privire la deportarea de pe teritoriul RSS Moldovenească a chiaburilor, foștilor moșieri, marilor comercianți, complicilor ocupanților germani, persoanelor care au colaborat cu organele poliției germane și românești, membrilor partidelor politice, gardiștilor albi, membrilor sectelor ilegale, cât și a familiilor tuturor categoriilor enumerate mai sus”.

 

 

În acea tristă noapte au fost deportați în Siberia și Kazahstanul de Nord peste 35 de mii de români basarabeni, majoritatea femei și copii. Acesta a fost al doilea val de deportări din Basarabia.

 

Primul val a fost cel din 12 și 13 iunie 1940. Datele oficiale arată că atunci au fost deportate aproximativ 25 de mii de persoane.

 

Au urmat alte doua operațiuni – în 1949 și 1951,- în urma cărora au avut de suferit alți aproape 40 de mii de români persecutați de ocupanții bolșevici.

 

Arhivelor Naționale de la Chișinău au oferit prin intermediul site-ului oficial listele deținute cu cei 35.144 de basarabeni deportați, din care lipsesc însă românii deportați din sudul Basarabiei și nordul Bucovinei aflate sub ocupația Ucrainei.

 

STATISTICA PE EȘALOANE A DEPORTAȚILOR DIN 1949

 

„Se apropie data de 6 iulie, când comemorăm începutul celei mai mari deportări în masă din istoria RSS Moldovenești, actuala R. Moldova. Cu această ocazie, Agenția Națională a Arhivelor vă prezintă un tabel care arată numărul celor care au fost deportați, ÎN TOTAL 35 MII 144 PERSOANE, din ce stație de cale ferată spre destinația finală, din Siberia. Aveți posibilitatea să vedeți exact de unde a fost îmbarcată fiecare persoană deportată și unde sau dacă, în unele cazuri, a mai ajuns la destinație, dar și numele celor care s-au născut între timp în cele câteva săptămâni cât a durat drumul. În comparație cu deportarea din 12-13 iunie 1941, pentru cea din 1949 avem date pentru 99% din deportați. Am rezerve în ce privește folosirea expresiei „al doilea val al deportărilor” întrucât sugerează un fenomen natural, ceea ce nu a fost nicidecum, din contră, a fost rezultatul unei politici de stat bine plănuite și realizate FOARTE MINUȚIOS, ca un plan de război, nu întâmplător s-a numit operațiunea SUD.”, a afirmat directorul Arhivelor de la Chișinău.

 

„După un raport al poliției politice sovietice din iunie 1952, numărul total al celor deportați a fost de 35 mii 796 persoane, dintre care 14 033 femei, 11 899 copii și 8 864 bărbați. Prin urmare, listele pe care le oferim acum în premieră publicului larg conțin aproape 99 la sută din cei care au fost deportați. Puteți descărca toate listele în format pdf și găsi în câteva clipe printr-o căutare simplă, pe nume sau localitate, informația care vă interesează. Alternativ, puteți folosi opțiunea de căutare direct pe site după nume, prenume, localitate, anul de naștere. SURSA: Agenția Națională a Arhivelor.”, a mai informat acesta.

VIDEO:

 

 

https://www.activenews.ro/cultura-istorie/6-iulie-1949-75-de-ani-de-la-a-doua-operatiune-de-deportare-a-romanilor-din-Basarabia-de-catre-Rusia-sovietica.-Arhivele-Nationale-de-la-Chisinau-au-publicat-listele-NKVD-cu-35.144-de-basarabeni-trimisi-in-Siberia-si-Kazahstan.-DOCUMENTELE-AICI-120088

 

 

 

 

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

 

 

MAFIA MASONICĂ de la SRI, România pe axa: Bucureşti – Washington – Bruxelles –Ierusalim!

 

 

Vechea Securitate vs. SRI-ul masonic şi închinat Ocultei Mondiale (Washington – Bruxelles – Ierusalim)!

Nimeni nu o să aibă încredere deplină în SRI, până nu demisionează masonii din fruntea lui: George Maior şi Florian Coldea. Românii habar nu au ce reprezintă mafia masonica din interiorul serviciilor secrete :

 

– Generalul Florian Coldea este în gaşca cu Igaş, Falcă şi mafia de la Arad. Ani de zile s-a curvăsărit pe la toţi politicienii până a ajuns general cu zeci şi sute de steluţe pe uniformă (din cauza aceasta a fost poreclit „Mica Galaxie a SRI-ului”). S-a masonit şi el, repede ca să ajungă cât mai sus…bolnav după putere cum este.

 

– George Maior + Ioan Rus, ofiţer acoperit al Securităţii,  şi masoneria din Cluj = MAFIE ! Puţini oameni ştiu că George Maior este şi nașul lui Ioan Codru Talpeş, băiatul lui Ioan Talpeş, fostul sef al SIE (Ioan Talpeş a fost coleg de clasă cu Liviu Maior, tatăl lui George Maior). S-au masonit, s-au înrudit (încuscrit) între ei… exact ca în mafia italiana. Pe urma ies in ziare si încep să răcnească din toate puterile: „Românii să aibă încredere în noi şi în Loja Satanică a Masoneriei, ştim noi mai bine ce este bun pentru tara aceasta”.

 

mircea-gheordunescu-mlnr

 

Mircea Gheordunescu, fost director adjunct al SRI-ului şi frate de lojă masonică cu George Maior şi Florian Coldea.

 

Masonii ăştia nemernici ne-au pulverizat întreg sistemul de securitate al ţării, ăştia au vândut tone de informaţii de am ajuns la ora actuală pe fundul prăpastiei…bolnavii ăştia la cap care se îmbracă întocmai ca la circ. George Maior şi-a scos fraţii de loja masonică în faţă ca să vorbească despre pericolul… „EXTREMIST” ÎN ROMÂNIA! Normal, românii sunt „extremişti” pentru că se leagă de SATANICA MASONERIE! Dvs. realizaţi că şefii SRI-ului, George Maior şi Florian Coldea, se îmbracă aşa atunci când participă la ritualurile masonice? Doamne, în ce ţară am ajuns să trăim…

 

 

 

Evreul Eugen Chirovici, frate de lojă masonică cu George Maior (amândoi sunt în „Clubul de la Berna”)

Domnule Maior, dacă erai bărbat adevărat, aveai demnitate, ieşeai în faţă şi spuneai: „Da, eu sunt mason şi slujesc Oculta Mondială, interesul naţional şi România sunt mai la urmă…” Te-ai dus repede la susţinătorii sionismului „Romania Libera”, care ştii bine de cine sunt finanţaţi, şi ai început să te lauzi ca romanii au mare încredere în SRI-UL MASONIC! Domnule Maior, probabil ca eşti inconştient şi habar nu ai ce declari: suntem un popor ortodox de 2.000 de ani, noi facem ascultare de Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei, cum să avem încredere într-o instituţie înţesată de masoni ? Când Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei, slavă lor, au spus cât se poate de limpede: „Masonii sunt duşmanii lui Hristos, satanişti care aduc închinăciune dracilor din iad”. Păi, şi atunci cum să procedam ? Aruncăm la gunoi ortodoxia, Dreapta Credinţă în Hristos, ca să ne luăm după masonii cei îndrăciţi ? Doamne Fereşte…

 

 

 

Nicu Gheară, cel mai mare mafiot al României (la concurenţă cu Ion Ţiriac)

Gheara a fost recrutat de masonerie în urmă cu mulţi ani de zile, aşa ajuns în anturajul unor ofiţeri de la SRI/SIE (de acolo se trage toata puterea lui). La ora actuală a ajuns în loja italiană Propaganda Due (P2 – Loja Mafiei). I-aţi auzit vreodată pe Maior şi Coldea să comenteze ceva la adresa acestui mafiot? Nu, Doamne Fereşte, cum să-şi prigonească ei fraţii de lojă masonică ! Domnule Maior, voi masonii aţi spus lucrul acesta : „Masonii sunt fraţi între ei şi au datoria să se ajute necondiţionat”. Se ştie bine la nivel de servicii secrete: Nicu trimite milioanele în ţară şi ele sunt atent direcţionate către fraţii masoni şi anumiţi ofiţeri din cadrul serviciilor secrete. Ţara aceasta se zbate în sărăcie şi voi împărţiţi milioane de euro, jigodii nemernice ce sunteţi ! Ce tupeu fantastic aveţi în voi : ROMÂNII SĂ AIBĂ ÎNCREDERE ÎN SRI-UL CONDUS MAFIA MASONICĂ !!! (Nota redacţiei „Justiţiarul”: Mai ţineţi minte comedia cu agenţii SRI care-l supravegheau pe Gheară în Bucureşti şi au sfârşit prin a fi sechestraţi de gărzile de corp al lui Nicu? Probabil se temeau să nu „marcheze banul” la un serviciu secret concurent). http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1246917-nicu-gheara-sechestrat-umilit-politistii-care-urmareau.htm

 

Doi ofiţeri ai SIE, acum doi ani de zile, au ajuns la Monte Carlo şi s-au cazat la hotelul „Fairmont Monte Carlo” ( sub identităţi străine ). Nicu Gheară, din „întamplare”, se plimba şi el cu yachtul pe acolo…desigur, SRI-ul lui George Maior nu deţine asemenea informaţii. V-am mai spus noi pe acest blog: ţara aceasta are nişte servicii secrete speciale, necunoscute de 99% dintre populaţie, singurii oameni despre care se vorbeşte în şoaptă şi cu teamă în glas. Daca aveam doar SRI si SIE, intram cu paşaportul în Braşov…

 

Noi nu putem să luăm ce este bun la ora actuală în Rusia, să ne transformăm ţara după modelul lor: STAT NATIONALIST SI ORTODOX (BAZAT PE TRADITII). Noi trebuie să fim în continuare slugi pe la UE, americani, israelieni, pentru că aşa vor masonii de Maior, Coldea si toata gaşca lor oportunistă de mafioţi vânduţi. George Maior nu scoate un cuvânt despre Roşia Montană şi gazele de şist, că doar finul Ponta îl are consilier pe evreul Wesley Clark (împreună fură aurul de la Roşia Montană). George Maior este obsedat de teroriştii care stau la graniţă şi vor să se arunce în aer prin Bucureşti, că doar astea sunt ordinele Washingtonului (Doamne Fereşte, se supără americanu’ şi îi lasa fără muncă pe Maior şi Coldea ). A ţipat SRI-ul ani, luni de zile: „Vin teroriştii din Palestina şi Liban, Hezbollah, Frăţia Musulmană.” Dacă au văzut că nu merge scenariul acesta au întors foaia : „Staţi aşa că vin teroriştii din Albania, pentru că noi susţinem Serbia Ortodoxă”. Au văzut că nici asta nu merge la populaţie şi s-au gândit la un plan nou: PERICOLUL VINE DIN RUSIA! SRI-ul, în trei luni de zile, o să răcnească: adevăratul pericol este naţionalismul ortodox, ăia sunt teroriştii care ameninţă securitatea României.  Poate ne ajuta bunul Dumnezeu şi scăpăm odată de masonii care au ajuns sa conducă SRI-ul. (Nota redacţiei „Justiţiarul”: Nici biserica nu se dă în lături de la masonerie, deoarece multe capete bisericeşti fac parte din această organizaţie ocultă!)

 

Cat de ipocrit eşti domnule Maior (declaraţia din „România Libera”) : „Nu-i prea suport eu pe politicieni ”. Serios ?! Când stăteai la masă cu Iliescu, Geoană, Adrian Năstase, Hrebenciuc, Mitrea, nu-ţi mai era silă de politicieni ? După ce s-a dus Năstase la închisoare, sacrificat de fraţii tăi de loja masonica, ai ieşit repede în faţă: „Nu am treabă cu Năstase…”. Daca nu era Geoană să intervină la americani şi Năstase să discute cu Băsescu, nici in ziua de astăzi nu erai şeful SRI-ului. Puţini oameni ştiu când ai locuit în Irlanda, cum ai stat „codiţă” după un important membru al Ocultei Mondiale, doar-doar, ai să ajungi şi tu ca Mugur Isărescu şi Dăianu. Felicitări, domnule Maior, eşti al doilea Mihail Moruzov al României! Dacă mergi pe drumul acesta te vor ţine americanii până la vârsta de 75 de ani în fruntea SRI-ului. http://www.romanialibera.ro/opinii/interviuri/interviu-cu-george-maior-directorul-sri-exista-centre-de-putere-care-vor-sa-foloseasca-sri-in-batalia-prezidentiala-din-2014-294116.html

 

 

 

                 Vocea Rusiei – Frustrările domnului Gitenstein

Atacurile la adresa noastră au devenit o frumoasă tradiţie a acoliţilor băsescieni. Mai nou, în rândul celor care au simţit nevoia să-şi spună oful în legătură cu activitatea analiştilor de la Vocea Rusiei s-a înscris şeful SRI Gheorghe Maior.

 

Rareori se întâmplă ca un şef de serviciu secret să îndemne cetăţenii să nu acorde importanţă unui anumit site, ba chiar să „recomande” sistarea comunicării cu acesta, dar într-o ţară în care însuşi preşedintele recomandă cetăţenilor să nu se uite la un post TV, orice este posibil. Desigur, domnul Maior ne-a făcut un serviciu în sensul că orice cetăţean cu creierul nespălat va îndeplini ordinele şefului SRI fix pe dos, măcar şi dintr-un firesc simţ de antagonism faţă de o structură care nu se bucură de nici un fel de sprijin popular. Pe de altă parte, sunt de înţeles frustrările manifestate de şeful SRI, care probabil rezultă din inabilitatea de a controla ceea ce publică Vocea Rusiei, fapt care ne deosebeşte radical de marea majoritatea presei din România. Gheorghe Maior opinează că site-ul Vocii Rusiei se bucură de o popularitate care nu este „pe măsura calităţii”, sugerând probabil că orice articol calitativ trebuie mai întâi văzut de un agent acoperit al SRI, aşa cum se întâmpla la Jurnalul Naţional în care un agent al SRI a activat în calitate de redactor-şef. În realitate, calitatea materialelor de la Vocea Rusiei este asigurată de persoane cu o pregătire net superioară faţă de cea a „acoperiţilor cooperativei Ochiul şi Timpanul” din presa românească. Merită evidenţiat faptul că interviul lui Gheorghe Maior a produs anumite dificultăţi tehnice, în sensul că fraza „România trebuie să aibă forţa de a-şi extrage puterea adecvată unor discuţii de pe picior de egalitate cu Rusia”a fost retradusă de câteva ori. Motivul este simplu: pentru cineva care nu cunoaşte îndeaproape realităţile din România este dificil a crede că un şef de serviciu secret poate avea o exprimare pleonastică specifică corigenţilor din şcoala generală.

 

Frustrările evidente ale şefului SRI se regăsesc nu numai în interviurile acordate pe bandă rulantă, dar şi în opera epistolară a domniei sale. Din „surse”, se ştie că în ultimul timp, şeful formal al SRI a început să trimită pe bandă rulantă scrisori, rapoarte şi analize adresate viitorului şef al CIA, John Owen Brennan, sperând probabil să repare ceva din dezastrul care îl paşte pe şeful lui real după schimbarea echipei de la Departamentul de Stat, CIA şi Pentagon. Aspectul frustrant al situaţiei provine din faptul că rapoartele trimise la Washington ajung la coşul de gunoi înainte să fie citite de secretară. Aspectul şi mai frustrant al situaţiei provine din faptul că „interceptarea” scrisorilor „la uşa” cabinetului domnului Brennan a fost posibilă datorită eforturilor uriaşe ale unor reprezentanţi ai serviciilor secrete din România care luptă pentru bunăvoinţa decidenţilor de Washington. Privită din exterior, întreaga bătălie pentru controlul liniilor de comunicare cu Casa Albă are un pronunţat caracter comic. Situaţia în care două grupări mari din serviciile de informaţii din România se sfâşie reciproc pentru a avea exclusivitatea comunicării cu aparatul administrativ al sultanului Obama, pare a fi desprinsă dintr-o relatare istorică din perioada fanariotă.

 

În fond, frustrările lui George Maior nu sunt altceva decât o oglindire a frustrărilor lui Florian Coldea, iar frustrările şefului real al SRI sunt congruente cu frustrările prin care trece fostul ambasador Mark Gitenstein. Presa din România a fost profund impresionată de scrisoarea deschisă postată de Mark Gitenstein pe un blog colectiv al diplomaţilor americani. Cel mai mare prieten al lui Traian Băsescu s-a adresat lui John Kerry pentru a-l convinge să continue politica practicată de Washington în relaţia cu România. Pentru fanii domnului Gitenstein problema este următoarea: un diplomat cu „greutate” şi cu posibilitatea de a influenţa politica regională a Casei Albe nu are nevoie de scrisori deschise publicate pe bloguri pentru a face în aşa fel încât noul secretar de stat să ia în calcul sfaturile sale şi să accepte viziunea sa. Dacă un diplomat se adresează noului secretar de stat prin scrisori deschise, înseamnă că noul secretar nu mai dialoghează cu el nici formal şi (mai grav) nici informal. De aici, rămâne unica şansa, cea a publicării unei scrisori deschise, în speranţa că ideile prezentate vor ajunge la decident măcar într-un digest al presei. Sfârşit trist şi tragic pentru un ambasador, dar totodată şi un semn de sfârşit tragic şi trist pentru cei care şi-au legat toate speranţele de imutabilitatea acestuia.

 

Sursa: http://newsinfo1000.wordpress.com/2013/03/31/mafia-masonica-de-la-sri-romania-pe-axabucuresti-washington-bruxelles-ierusalim-o-adevarata-caracatita-al-mafiei-masonice/

 

 

 

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

DE CE ION ILIESCU NU A FOST CONDAMNAT NICI DUPĂ 25 DE ANI DE LA CĂDEREA COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA? DE CE LEGIONARII ERAU PREZENTAȚI CA FASCIȘTI ȘI CRIMINALI?

 

 

– Radu Iacoboaie

 

 

 

         DE CE ION ILIESCU NU A FOST CONDAMNAT NICI DUPĂ 25 DE ANI DE LA CĂDEREA OFICIALĂ A COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA? PENTRU CĂ ION ILIESCU A AVUT PUTEREA POLITICĂ ȘI NU NUMAI. PENTRU CĂ A FOST INSTRUIT LA MOSCOVA MAI BINE DE 5 ANI ȘI A AVUT SPRIJINUL LUI MIHAIL GORBACIOV. LA ,,REVOLUȚIE” A CERUT AJUTOR MILITAR DIN PARTEA SOVIETICILOR! IAR DIN 1990 A ÎNAINTAT ÎN GRAD MULȚI OFIȚERI DIN ARMATĂ, DIN FOSTA SECURITATE, A ACORDAT MULTE DISTINCȚII ȘI A CUMPĂRAT   BUNĂVOINȚA ȘI TĂCEREA JUSTIȚIEI ROMÂNE.

 

        CA MASON DE RANG ÎNALT (GRADUL 33) A AVUT DESIGUR SPRIJINUL DEPLIN AL MASONERIEI COMUNISTE, FOȘTILOR ACTIVIȘTI DE PARTID ȘI SECURIȘTI. MASONERIA CAPITALISTĂ ABIA ÎNCEPEA SĂ SE ,,TREZEASCĂ” LA VIAȚĂ DIN ,,ADORMIRE” DUPĂ NOAPTEA LUNGĂ COMUNISTĂ… PE TIMPUL COMUNISMULUI, NU PUTEAU FIINȚA SAU EXISTA ÎMPREUNĂ CELE DOUĂ MARI RAMURI MASONICE: COMUNISTĂ ȘI CAPITALISTĂ (CORPORATISTĂ). COMUNIȘTII AU ÎNLĂTURAT ORICE POSIBILĂ AMENINȚARE ȘI ORICE REZISTENȚĂ ANTICOMUNISTĂ, INCLUSIV CEA DIN MUNȚI…

 

        A AVUT ȘI CONTROLUL ASUPRA JUSTIȚIEI ROMÂNE ȘI SERVICIILOR SECRETE, CARE AVEAU OAMENI INSTRUIȚI PE TIMPUL COMUNISMULUI ȘI RĂSPUNDEAU ÎNCĂ LA COMANDĂ POLITICĂ. JUSTIȚIA NU ERA INDEPENDENTĂ ȘI MINISTRUL JUSTIȚIEI AVEA PUTEREA SĂ OBSTRUCȚIONEZE ACTUL DE JUSTIȚIE DEȘI ERA POLITICIAN ȘI ÎNCĂ DE STÂNGA DIN ECHIPA LUI ILIESCU. AȘA SE EXPLICĂ DESIGUR CĂ NICI MĂCAR UN DOSAR PRIVIND ,,REVOLUȚIA”, MINERIADELE, TULBURĂRILE DE LA TG.MUREȘ NU A FOST SOLUȚIONAT ÎN INSTANȚĂ PÂNĂ ÎN ZIUA DE ASTĂZI!… DEȘI PROCURORUL DAN VOINEA, MINISTRUL APĂRĂRII NAȚIONALE VICTOR BABIUC (masoni) AU TOT PROMIS CĂ ÎȘI VOR DUCE CERCETĂRILE PÂNĂ LA CAPĂT. AU FOST DOAR PROMISIUNI DEȘARTE PENTRU CALMAREA SPIRITELOR ÎN ROMÂNIA…

 

       Tovarășul filosovietic și KGB-ist ION ILIESCU a avut desigur și propagandiști de frunte precum evreul sionist SILVIU BRUCAN (devenit formator al opiniei publice, analist politic la televiziuni),  regizorul SERGIU NICOLAESCU (incinerat la moarte de către tânăra lui soție), prezentatori de la televiziunea publică, gazetari de la Adevărul și alte publicații etc.

 

        Ați urmărit de pildă filmele regizate pe timpul comunismului de marele regizor Sergiu Nicolaescu, care și astăzi sunt redate mereu pe anumite canale TV precum FILME ROMÂNEȘTI?

 

       Cum se explică însă mistificările grosolane ale istoriei românilor în privința legionarilor din filmele cu comisarul Moldovan, interpretat chiar de către actorul și regizorul Sergiu Nicolaescu, devenit ulterior senator (via FSN-PDSR-PSD), coleg de echipă important cu Ion Iliescu, ales chiar să conducă Comisia de anchetă privind evenimentele din decembrie 1989? De ce legionarii sunt prezentați în filmele sale ca oameni profund imorali, fasciști, criminali și bandiți notorii iar comuniștii ca eroi pozitivi? De ce a fost răsturnat practic adevărul istoric, mai ales despre așa-zisa rebeliune legionară?…

 

 

Det.aici

DE CE ION ILIESCU NU A FOST CONDAMNAT NICI DUPĂ 25 DE ANI DE LA CĂDEREA COMUNISMULUI ÎN ROMÂNIA? DE CE LEGIONARII ERAU PREZENTAȚI CA FASCIȘTI ȘI CRIMINALI? – Radu Iacoboaie, 15 martie 2015

 

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Dovezile vinovăției lui Ion Iliescu. Dosar complet despre Mineriada din 13 – 15 iunie 1990 în noul număr „Evenimentul Istoric”

 

 

 

 

de CAPITAL

 

Noul număr al revistei „Evenimentul Istoric” prezintă dosarul complet al Mineriadei din 13 – 15 iunie 1990. Informațiile CIA transmise de la București președintelui SUA. Discursul din 14 iunie 1990, dispărut timp de 25 de ani, recuperat de un ziarist celebru. Contradicțiile din memoriile fostului președinte al României. Descoperiți dovezile vinovăției lui Ion Iliescu în Mineriada din 1990, precum și alte subiecte la fel de interesante, în numărul 75 al revistei „Evenimentul Istoric”, disponibil începând de astăzi la chioșcuri și online, pe edituradecarte.ro, cu livrare gratuită.

 

 

Dovezile vinovăției lui Ion Iliescu în dosarul Mineriadei din 1990

 

În dimineața zilei de 29 ianuarie 1990, are loc contramanifestația susținătorilor FSN, Bucureștiul fiind invadat de peste 5.000 de mineri din Valea Jiului. Sediile partidelor de opoziție sunt devastate, liderii partidelor istorice fiind evacuați cu blindatele armatei.

 

Evenimentul poate fi considerat preambulul a ceea ce a rămas în istorie ca Mineriada din 13-15 iunie 1990, considerată cea mai brutală dintre toate acțiunile minerilor în Capitală.

 

Cum au evoluat evenimentele din Piața Universității? Care a fost rolul lui Ion Iliescu în decursul Mineriadei din 1990? Au venit într-adevăr minerii în mod spontan la Bucureşti, surclasând autorităţile, neputincioase în a-i opri? Ce documente au fost transmise zilnic de CIA președintelui SUA despre Mineriadă?

 

Descoperiți toate răspunsurile și dovezile vinovăției lui Ion Iliescu în dosarul complet despre Mineriada din 13-15 iunie 1990 publicat în numărul 75 al revistei „Evenimentul Istoric”, disponibil începând de astăzi la chioșcuri și online, pe www.edituradecarte.ro, cu livrare gratuită.

 

Romulus P. Voinescu, masonul care a prins mii de spioni…………………………………………………………………………..

 

 

 

Det. aici

https://www.capital.ro/dovezile-vinovatiei-lui-ion-iliescu-dosar-complet-despre-mineriada-din-13-15-iunie-1990-in-noul-numar-evenimentul-istoric.html

 

 

///////////////////////////////////////////////

 

 

 

Dovezile existenței statului parallel

 

Alina Mungiu-Pippidi

 

Cum s-a ajuns la Morar vs SRI?

 

Din toate revelațiile din memoriile judecătorului Morar cele mai impresionante sunt cele privitoare la serviciile secrete (SS, pp 486-534 și urm.). Evident, pentru că în jurul problemei dată de captura statului de către aceste structuri domnește o tăcere absolută. Mulți lideri de opinie, inclusiv în gazete intelectuale, sunt patronați de ei (generalul Pahonțu de la SPP ne-a dat exemplul lui Daniel Funeriu, dar nu e singurul, intelectualii pedeliști erau aproape toți clienți ai SS). Cine nu e al lor, se teme, că au gheare lungi. De asta memoriile lui Morar sunt prima mărturie directă și merită atenția noastră. Nimeni, dar absolut nimeni, nu are nimic de câștigat din a se pune rău cu SS în România, care pot nu doar bloca accesul în orice funcție oficială al cuiva, drept pe care nu îl au constituțional, dar și l-au asumat și nu li-l mai contestă nimeni, dar pot organiza compromiterea vieții publice și private a oricărei persoane. Morar trece deci prima probă a credibilității: nu are nimic de câștigat din a dedica o parte importantă din carte acestui subiect incomod, unde până și Comisia Europeană, prin ultimii autori ai MCV (primii erau parcă mai deștepți), s-a spălat pa mâini și ne-a transmis să ne descurcăm singuri, că nu e treaba lor, chiar dacă e adevărat.

 

Dar, evident, era treaba lor de două ori, o dată că nu se poate vorbi de rule of law acolo unde ai actori deasupra legii și a procesului democratic care încalcă drepturi fundamentale și a doua oară pentru că problema a devenit mai mare sub mandatul doi al lui Băsescu și cele două mandate ale lui Iohannis, deși era mai veche, datorită anticorupției. SS au profitat – unele mai mult ca altele- de agenda politică și au sărit în trenul anticorupției cu mult succes. Morar arată, just, că rădăcinile problemei sunt în incompleta rezolvare a moștenirii Securității printr-o lege adecvată și că Adrian Năstase e primul sub care s-a trecut o decizie CSAT prin care SS au căpătat monopolul interceptărilor. Și nu e vorba doar de SRI. În cele cinci zile de vacanță la București, în decembrie, am căzut din ziua unu pe o halucinantă transmisie în direct la mai multe televiziuni, unde Klaus Iohannis și Alina Gorghiu (după ei am închis) se întreceau în a lustrui cu limba Serviciul de Telecomunicații Speciale (STS), la aniversarea sa de 30 de ani.

 

Evident, omiteau să spună (și la fel și site-ul aniversaților) că originea STS este fosta unitate „R” din cadrul Departamentului Securității Statului (DSS), iar șeful său până în 2017, generalul Marcel Opriș a avut legături cu instituția represivă a regimului comunist, după cum a arătat Marius Oprea. Omiteau să spună că nu există vreun SS similar în UE, care să dezvolte și să controleze toate softurile semnificative, ca alegerile sau vaccinarea, și să se lupte pe datele noastre așa zis private doar cu SRI.

 

Nu mai spun că nicăieri nu ar transmite vreo televiziune, nici măcar una publică, în direct așa niște ”news” extraordinare. Dar, cum spune Morar, până când Curtea Constituțională, cu el raportor principal, nu a îngropat legea Big Brother, la datele din interceptări (niciodată refuzate de instanțele ”independente”, prin proceduri secrete, lipsite de veritabil control judiciar și pe care ministrul Predoiu le vrea reintroduse, de altfel), aveau acces toate cele șase servicii secrete, nu numai SRI și STS. Când Morar roagă un serviciu secret (presupunem STS) să verifice biroul unei procuroare DNA din provincie (care remarcase că se scurgeau lucruri confidențiale din biroul ei) și bănuia SRI (care o asculta, presupunem, ilegal, că nu ar fi existat vreun judecător să dea mandat să fie ascultați pe motiv de securitate națională procurorii șefi ai DNA), respectivul SS raportează că nu a găsit nimic. În schimb, Coldea îl sună furibund pe Morar să îi facă scandal că i-a deconspirat operațiunea chiar a doua zi, deci serviciu la serviciu nu își scoate ochii.

 

Ciocnirea dintre Morar și SRI are la bază, așadar, niște conflicte profesionale. Morar nu pornește deliberat vreo cruciadă contra serviciilor, dar se convinge repede, că în vreme ce politicienii păreau amenințarea imediată pentru independența DNA, că SS sunt la rândul lor o problemă. Primul caz semnalat este al unui procuror militar din subordinea DNA care ancheta corupția unor sereiști (militarii sunt anchetați doar de militari, dar sub acoperiș civil, formula noastră de compromis constituțional imperfect). SRI-ului nu îi convine și îl sapă la Morar prin aluzii și alte procedee fără temei. Când Morar le spune că ori vin cu ceva serios contra lui, ori să-și vadă de treabă, se duc și îl toarnă și pe subordonat, și pe șef (Morar) la Băsescu. Acest gen de bârfe sunt tipice și pentru contribuțiile lor la dosare în primul stadiu, de asta Morar se plânge de calitatea lor în interviul din acea vreme dat lui Tapalagă. Pe urmă, dau informații selectiv, când le convine lor, iar când nu le mai convine retrag chiar informații deja semnalate către DNA. Morar (și Kovesi) iau parte la o ședință la Băsescu în care SRI (Maior și Coldea) pretind că au șters din greșeală informații deja arătate poliției judiciare din DNA, pentru că de fapt devenise mai avantajos pentru ei să nu fie trimisă în judecată acea persoană (modus operandi frecvent pare a fi controlul prin șantaj și recrutare a celor vulnerabili, nu justiția). Morar le spune, în prezența lui Băsescu, că nu ei decid cine este trimis în judecată și că nu e legal ce fac.

 

Cum se amestecă serviciile în justiție

 

Kovesi (deși la acea ședință e de partea lui Morar) are în general relații mai bune cu ei, nu doar cu SRI, dar și cu alte servicii sau controlorii lor (nu doar cu Coldea, ci și cu generalul ”Gabi” Oprea). Morar semnalează, și asta e important, că gradele date de Oprea erau reale (cu privilegii aferente), că i se propusese și lui, iar pe lista publică figurează Kovesi și mai mulți oameni politici și ziariști (Kovesi spune că Oprea i-a dat grad fără știrea ei). Un alt procuror, Codruț Olaru, devine din caporal, colonel (aici, lista integrală). Nu era nevoie să fi făcut armata ca să te avanseze generalul Oprea. Nici un fel de anchetă parlamentară nu are loc privitor la coloneii lui Oprea.

 

Morar are ocazia să se lămurească mai bine cum funcționează SS și să și acționeze pe baza a ce știe când devine procuror general interimar la Parchetul General (2013-2014) și apoi judecător la Curtea Constituțională. Partea asta din carte e și mai spectaculoasă, pentru că un concert de împrejurări și acțiuni umane diverse și necoordonate (prin procese diferite care ridică excepții de neconstituționalitate, de exemplu) creează ocazia extraordinară pentru judecătorul Morar de a face primii pași concreți pentru controlul SS, el fiind raportor la toate cazurile importante privitoare la SRI care ajung la CCR. Morar relatează că primii experți străini de la DNA își exprimaseră deja mirarea că SRI, și doar el, făcea ascultările: țările din UE au fie agenții civile specializate, fie poliția însăși are dotări pentru acest lucru. Dar pas cu pas, și pentru că tehnologia creează dependență de trecut (nu poți antrena peste noapte cadre specializate, echipamentele sunt scumpe), SRI devine monopolist pe domeniu și luptă să păstreze monopolul, iar mandatele de ascultare cresc exponențial, cele de securitate, care merg la puținii judecători cu clarificare ORNISS fiind mult mai numeroase decât cele pe corupție (care merg la judecători obișnuiți).

 

Nu mai reiau povestea, știm adevărul datorită unui avocat din Cluj care a trimis cereri la toate instanțele și din rapoartele SRI dinainte de 2015, când încă le mai publicau. Ascultările sunt indispensabile anticorupției, dar ele trebuie făcute sub un control judiciar clar, în toate fazele lor. SRI nu e organizația potrivită pentru că nu funcționează sub controlul judiciar adecvat și nu a funcționat niciodată, asta e problema. Mandatele de ascultare pe siguranță națională ale SRI erau mai multe ca ale FBI, la o populație românească de 15 ori mai mică decât cea a SUA și mai ales în condiții de pace. Așa cum am scris la vremea respectivă, e de necrezut că în localitatea Titu pot fi sute de persoane care amenință siguranța națională. O explicație este că iau aprobări pe stoc de la magistrații care le dau pe bandă rulantă pentru a fi folosite discreționar, pe nume la întâmplare, și se folosesc oriunde e nevoie (X e ascultat cu mandat pe numele lui Y).

 

Morar discută cu Kovesi chestiunea, mai ales că motivațiile cererilor de ascultare care vin la procurorul general – 10-15 pe zi – sunt slabe sau lipsesc cu desăvârșire, iar Kovesi admite că nu a respins niciodată vreuna în cei șase ani de mandat al său la PG. Are discuții similare și cu Livia Stanciu, președinta ICCJ, și începe să le refuze mandate, cerându-le să prezinte măcar o brumă de dovadă că o persoană este un risc de securitate națională și trebuie urmărită, și asta în scris, nu oral. Cu alte cuvinte, Morar a încercat să educe SRI să se comporte ca într-un stat de drept.

 

Ca să știm dacă a reușit ar trebui ca azi PG și ICCJ să publice – datele în sine sunt informații publice – numărul de mandate ascultate anual (acum cu războiul din Ucraina a căzut și cea mai mică necesitate de a proba ceva și poate fi toată lumea ascultată că are gânduri contrarii siguranței naționale). Morar și CCR încearcă să educe și politicienii: în decizia din 2019 despre faimosul protocol PG-SRI, CCR a lăsat la aprecierea instanțelor să stabilească dacă probele obținute în baza protocoalelor semnate cu SRI au fost obținute conform dispozițiilor legale, dar a subliniat că și Parlamentul României are partea lui de vină în funcționarea justiției pe bază de protocoale, constatând exercitarea în mod necorespunzător a controlului civil asupra Serviciului Român de Informații atât în februarie 2009, cât și decembrie 2016.

 

Cine controlează pe cine?

 

Finalmente, ca judecător al CCR în 2016, datorită unei excepții sesizate într-un proces, Morar are o contribuție decisivă la curmarea intervenției SRI în procese penale prin asemenea proceduri discreționare. Și aceasta e ocazia – suntem în 2016 – în care Morar merge la Iohannis (cu Oana Hăineală, atunci în MJ) să explice necesitatea ca tehnica de ascultare să treacă la DNA, pentru că CCR e pe cale să decidă că nu e constituțional ca SRI să facă ascultările și să nu existe o întrerupere în anchetele în curs. Morar și colega sa încearcă astfel să îl sensibilizeze pe noul președinte la o problemă logistică, necesitând voință politică la cel mai înalt nivel, ca anticorupția să nu sufere din cauza restabilirii statului de drept. Iohannis întreabă de ce nu a rezolvat Băsescu problema (și i-a pasat-o lui) și după aceea spune că i-ar displace profund dacă CCR ar lua această decizie (și deci el ar fi obligat să facă ceva contra SRI). Anunțarea deciziei anticipate a CCR a fost un gest de curtoazie a lui Morar față de președinte, e evident că CCR nu cere aprobarea unei decizii de la executiv, tot conceptul de judicial review nu ar mai avea nici un sens altfel, și deci răspunsul lui Iohannis este de două ori inadecvat, dă indicații CCR și se derobează de sarcina de a sprijini DNA. Urmează ordonanțele Ralucăi Prună sub Guvernul Cioloș.

 

Al doilea capitol, și mai însemnat, privește legile Big Brother, pornite de la o directivă europeană antiterorism care a căzut între timp la Curtea din Luxemburg, prin care serviciile solicită un întreg pachet de supraveghere a societății. Ceea ce în Occident pornește de la necesitatea de a supraveghea potențiali teroriști din rândurile populației imigrante sau naturalizate musulmane în urma unor atentate sau veritabile rebeliuni în suburbii (Franța sau Belgia) e o mare ocazie pentru serviciile din România să legalizeze o supraveghere extinsă și discreționară care în practică exista deja.

 

Sunt prea multe detalii (citiți cartea) ca să le dau eu aici, dar, pe scurt, Morar reușește, cu colegii săi din CCR (Livia Stanciu e excepția) să le trântească pachetul lor legislativ de două ori, iar între timp și directiva europeană de la originea acestei legi e îngropată de Curtea de la Luxemburg (Curtea Europeană de Justiție). SRI reacționează de-a dreptul autocratic, arestând un membru al CCR, pe judecătorul Toni Greblă, cel mai vulnerabil dintre membrii Curții, pe pretextul ridicol că ar încălca embargoul contra Rusiei (vânzând niște capre, am scris la vremea respectivă). Arestarea unui judecător constituțional este extrem de gravă într-un stat de drept (mai târziu Greblă a fost achitat, este, astăzi, prefectul Bucureștiului), dar persoana implicată fiind controversată, reacția din societate și la Bruxelles e zero.

 

Morar le-a spus celor doi președinți, la finele mandatului lui Băsescu și în perioada în care are de a face cu Iohannis, că Maior și Coldea trebuie înlocuiți, au stat prea mult la conducerea SRI și metodele lor nu sunt legale. Băsescu nu a făcut nimic, azi știm de ce, Coldea și Udrea fuseseră o vreme mână în mână. Iohannis – pe fondul scandalului cu Sebastian Ghiță și pozele din Toscana cu vacanțele lui cu Coldea – l-a trecut în rezervă pe Coldea și l-a trimis pe Maior ambasador.

 

A dus asta la o trecere în legalitate a SRI, condus direct de un apropiat al președintelui, Eduard Hellvig, care a și recunoscut, într-un discurs ținut în acest an la UBB, că relațiile politicienilor cu serviciile nu mai sunt firești? Toate indicațiile arată că nu, deși declararea (tardivă) a Securității ca organ represiv e o încercare de normalizare. Cum am văzut în procesul nostru (România Curată) cu SRI care durează de ani de zile, serviciul, chiar sub Hellvig, s-a luptat cu ghearele și cu dinții pentru dreptul său de a acționa discreționar și în materii pur civile (nu poți clasifica date despre eficacitatea antisepticelor din spitale sau despre achiziții publice), și o succesiune de curți au fost intimidate și au încercat să scape trimițând la altele.

 

Realitatea justiției din România de azi e aceasta, SRI e deasupra legii și magistrații se tem de el, mai ales că intervine în alegerile pentru conducerea lor și are proprii candidați și agenți de influență pe care îi împinge în funcții ca să își păstreze acest statut. Așa cum reiese și din acest studiu, reforma serviciilor secrete ca parte a admiterii României în NATO a fost deci doar parțială, iar aducerea lor în sfera statului de drept rămâne o sarcină colosală pentru viitor.

 

 

 

 

https://www.romaniacurata.ro/memoriile-lui-morar-episodul-2-confruntarea-cu-serviciile-secrete/

 

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

Masoneria acaparează justiţia română

 

 

De către Gazeta de Cluj

 

 

 

Dorin Petrişor

 

Generalul Ion Mihai Pacepa a dezvăluit că Ceauşescu intenţiona să facă afaceri cu mafia italiană. Se ştie că din comerţul de droguri şi arme se obţin cele mai mari profituri. Tentativa dictatorului a eşuat, din simplul motiv că Mafia… nu avea încredere în el. Având un sistem represiv „de invidiat”, Ceauşescu nu putea fi controlat. „Neajunsul”a fost recuperat imediat după Revoluţie. Echipa bolşevică păstorită de Ion Iliescu nu avea nici măcar scrupulele piticului din Scorniceşti. Banul era ochiul lor (singurul), aşa că Mafia, sub onorabila acoperire a masoneriei, a penetrat structurile de putere ale statului român. Inclusiv justiţia.

 

„Dacă ceva începe bine, se va termina prost, iar dacă începe prost, se va termina şi mai prost”, spune o lege a lui Murphy. Lege care este perfect aplicabilă în cazul masoneriei române. Cele mai importante loji masonice din Europa sunt Marele Orient, adică ramura franceză, şi Ritul Scoţian Antic şi Acceptat, adică „ramura cealaltă”.

Masoneria avea, iniţial, numai bune intenţii, „fraţii” luptând pentru un model liberal şi democratic de societate. Lojile au pătruns în Ţările Române începând cu secolul al XVIII-lea (în Transilvania, unde o figură marcantă a fost Horea, care din acest motiv nu este reprezentat în iconografia ortodoxă română). În Moldova şi Ţara Românească, activitatea masoneriei începe să-şi facă simţite efectele abia în secolul al XIX -lea, înregimentând figuri marcante ale istoriei noastre moderne: Nicolae Bălcescu, Alexandru Ioan Cuza etc. Printre adversarii cei mai notorii ai masoneriei, în acea epocă, era Mihai Eminescu. În perioada interbelică, societatea românească devine tot mai „antimasonică”, în special prin avansul pe care-l ia organizaţia fundamentalist-ortodoxă „Legiunea Arhanghelului Mihail”. Legionarii, dar nu numai ei, definesc masoneria, în mod abuziv, ca o sectă iudaică ce ar urmări subjugarea naţiunilor creştine.

Regimurile comuniste din Europa de Est au fost mai tranşante: au interzis, pur şi simplu, orice activitate masonică. Comuniştii, care cunoşteau din proprie experienţă primejdia organizaţiilor secrete, nu puteau admite societăţi clandestine care să le submineze autoritatea. După 1989, lojile au renăscut, fără a avea însă nici puterea, nici „bunele intenţii” de odinioară. Mai precis, o parte însemnată a masoneriei s-a „adaptat” vremurilor, transformându-se într-o structură infracţională internaţională. Este cazul Mafiei italiene – ramură pervertită a Marelui Orient al Italiei – care, după 1990, şi-a întins tentaculele şi în România.

 

Caracatiţa ajunge la Bucureşti

 

Cotidianul ZIUA a publicat acum şapte ani o anchetă despre legăturile „familiei” preşedintelui României cu societatea Pinto. “Prin această societate se derulau cele mai diverse operaţiuni ilicite: de la spălarea banilor negri, la mari afaceri imobiliare şi de la traficul de stupefiante şi materiale strategice la comercializarea de arme. În decursul anchetei, s-a dovedit că România ocupă un loc de primă importanţă în strategia de dezvoltare a grupului mafiot. În dosar au apărut nume noi: Ion Iliescu, Mugur Isărescu, gen. Stănculescu, Adrian Năstase. Toţi aceştia au avut, într-un fel sau altul, legături cu societatea „PINTO”, favorizând pătrunderea caracatiţei italiene în ţara noastră”, scrie cotidianul citat în numărul din 1 aprilie 1996 (nici o păcăleală). O amplă anchetă a Poliţiei italiene s-a lăsat cu arestări de calibru. Pe parcursul anchetei, patru dintre personajele centrale ale societăţii PINTO au recunoscut că au colaborat cu serviciile secrete. Printre aceştia figura şi Gian Gaetano Caso, omul numărul 1 al afacerilor cu România, având legături strânse cu oficialităţile de la Bucureşti. Masoneria italiană are şi ea mari interese la „Studio PINTO”. Pe aici se învârt Alfredo Diomede, mare secretar al Marelui Orient al Italiei, Costel Iancu, maestru al lojei „Acquila”, şi chiar Marele Maestru al masoneriei italiene, Di Bernardo. În spatele societăţii „PINTO” se ascunde o adevărată reţea de firme, trusturi, concerne şi bănci, care-şi pasează de la una la alta contracte şi bani, pentru a li se pierde urma.

“Relaţii profitabile” cu Iliescu

Acţiunile concertate ale forţelor de poliţie din mai multe ţări europene au dat rezultate. În primăvara lui 1993, cea mai mare parte a nucleului italian a fost arestată. Inculpaţii încep să dea declaraţii.  Anchetatorii descoperă adevăratele dimensiuni ale cazului, cu conexiuni în toată lumea. Un loc important îl ocupă „filiera română”, atât prin amploarea deosebită a operaţiunilor efectuate pe dulcele plai mioritic, cât şi prin importanţa persoanelor implicate. În declaraţiile date de inculpaţi în timpul interogatoriilor apar periodic nume ca: Ion Iliescu, Mugur Isărescu, Victor Stănculescu etc. Reproducem, conform cotidianului citat, câteva fragmente edificatoare din declaraţiile lor. Gian Gaetano Caso: „Am vorbit despre relaţiile dintre cele mai profitabile pe care le aveam, prin intermediul lui Pinto şi Costel Iancu, cu preşedintele român Iliescu şi, prin alţii, cu guvernatorul Băncii Naţionale, pe care îl întâlnisem personal în mai multe rânduri. Cu ajutorul acestor relaţii am dezvoltat numeroase iniţiative în România.”

Patrizio Pinto: „În mai 1992, Caso, întors din România, unde se întâlnise cu Iancu (acesta avea relaţii cu cele mai importante vârfuri ale lumii bancare şi politice româneşti, deşi nu pot spune dacă îl cunoştea personal pe preşedintele Iliescu), mi-a adus toată documentaţia referitoare la construirea unei reţele de autostrăzi în România.” Di Bernardo: „Deja în noiembrie 1990, Costel Iancu mi-a spus că stabilise legături cu preşedintele Iliescu, ministrul Apărării, Stănculescu, ministrul de Externe, Adrian Nastase.” În aceeaşi declaraţie, Di Bernardo adăuga: „Am avut ocazia de a-l cunoaşte pe Năstase, care, în cursul unei vizite oficiale, a venit să mă caute la Villa Medici, fiind anunţat de Diomede că voi participa la întâlnire şi la masa care urma. La invitaţia guvernanţilor români, m-am dus pentru prima oară la Bucureşti, la 3.12.1990, unde l-am găsit pe Costel Iancu, care m-a introdus pe lângă cele mai proeminente figuri ale Guvernului Român, printre care Mugur Isărescu, Guvernatorul Băncii Naţionale. În aceste împrejurări mi-am dat seama că Iancu este foarte bine văzut de guvernanţii români.”

 

Exerciţiu de memorie

 

Ajunşi aici, ne simţim datori să ne amintim câteva “etape istorice” din guvernarea postdecembristă a economiei româneşti (mai precis ţepele de care s-au “bucurat” cetăţenii cu drept de vot). Ne amintim că marele Mugur Isărescu, singurul demnitar de rang înalt rămas neclintit din funcţie în ultimii 13 ani, stabilea “cursul de referinţă” leu-dolar. Adică modul prin care se făceau multe speculaţii financiare şi erau falimentate întreprinderile româneşti care aveau exporturi. Acelaşi Isărescu a candidat, de formă, în alegerile prezidenţiale din 2000, împotriva “tătucului” Ion Iliescu. Asta numai după ce Banca Naţională, guvernată de el, a “vegheat” ca Dacia Felix, Bancorex, Banca Internaţională a Religiilor etc. să poată falimenta în bună regulă, fără a fi împiedicate de “prostimea” depunătorilor. Ne mai amintim de generalul Stănculescu, unul dintre cei mai bogaţi români în viaţă, care, după ce l-a trădat pe Ceauşescu, “a scăpat de sub control” comerţul românesc cu armament convenţional. În aceeaşi ordine de idei, nu ştim cum de Marian Munteanu, fostul “lider” al Pieţei Universităţii, a ajuns un prosper om de afaceri, în bune relaţii cu…Virgil Măgureanu. Nici cum de Valeriu Stoica, fost lider liberal şi ministru al justiţiei, a lăsat un morman de dosare să mucegăiască.

 

Jur să apăr adevărul! Cel masonic

 

Mafia în blană masonică nu s-a mulţumit însă cu sprijinul clasei politice româneşti. Cel care s-a ars cu  justiţia italiană suflă şi-n iaurt, spune un vechi proverb pesedist. Nu cumva să se găsească cine ştie ce judecător daco-roman şi să încurce afacerile masonice. Astfel, masoneria a penetrat cu deosebită plăcere justiţia românească. La vârful instrumentului. Adică la Curtea Supremă de Justiţie, unde “fratele” Iliescu are un cuvânt de spus. Poate singurul. Principala anexă a acestui instrument deosebit de tare este Asociaţia Magistraţilor din România (AMR). Un soi de sindicat manevrat de judecători pe care loja nu putea să-i mai încapă. AMR chiar face pe sindicatul, luptând pentru salarii şi alte asemenea “jucării”. În fapt, conducerea AMR încearcă să subordoneze total justiţia română structurii masonice (mafiote) care s-a infiltrat deja în toate “sectoarele” puterii. Chestie care a tras şi atenţia unui deosebit de atent serviciu de informaţii. Cel puţin „un sfert” din atenţia UM 0962 se concentrează asupra preşedintelui AMR, Viorica Costinoiu, judecător la Curtea de Apel Bucureşti. Această Silvia Conti pe invers a fost – spun surse din “servicii” – cam des trimisă de Valeriu Stoica (iarăşi?) pe la seminarii internaţionale, unde cine mai ştie cu cine se întâlnea. Viorica Costinoiu este şi soaţa cu acelaşi nume a soţului ei, Florin Costinoiu, jude la Curtea Supremă de Justiţie. Florin a fost secretar de stat sub blânda privire a fostului ministru Gavril Iosif Chiuzbaian, preşedinte al unei alte organizaţii “de bună şi foarte bună credinţă”, anume Uniunea Juriştilor din România. Iosif Chiuzbaian şi Florin Costinoiu fac pe francmasonii şi o fac atât de bine încât sunt subordonaţii lui Costel Iancu, Suveran Mare Comandor al Supremului Consiliu de Grad 33 Ultim al Ritului Scoţian Antic şi Acceptat, funcţie concepută special să fie greu de rostit. Cum gradele sunt multe şi cornute, în schemă intră şi Marcel Schapira, Mare Maestru de Onoare ad Vitam al Marii Loji Naţionale Române, Suveran Mare Comandor Emeritus ad Vitam al Consiliului Naţional Român, fondator şi preşedinte al Comisiei de Decernare a medaliei “Alexandru Ioan Cuza Princeps”.

 

Dabija

 

După o binemeritată pauză de respiraţie, biologic necesară în urma efortului de a citi atare “distincţii”, ne putem abate atenţia şi asupra lui Dan Spânu, judecător al Curţii de Apel din Craiova. Mason şi el, din marea “familie” a Vioricăi Costinoiu şi a bravului ei soţ. Nu atât de mason încât să participe la şedinţa din 27 septembrie 2002, al cărei scop era discutarea unui nou regulament, transmis de conducerea Marii Loji, şi desemnarea a trei membri care să participe la Conventul din 12 decembrie. Nu numai Costiniu şi Spânu au “ochi triunghiulari”, ci, conform unor surse mai secrete decât ne aşteptam, circa 20 de baştani din AMR s-ar dedulci la mierea masonică. E ceva putred în justiţia română. Anume, nu este chiar firesc ca mari importanţi magistraţi să facă parte din organizaţii oculte, unde să fie subordonaţii altora. Unde este mult trâmbiţata independenţă a justiţiei? Îşi are sediile în Sicilia şi la Palatul Cotroceni? În fapt, aceşti “naşi” ai AMR urmăresc, cu deosebit interes, bravele acte de corupţie ale magistraţilor români. O legendă spune chiar că folosesc maldăre de dosare pe post de perne, ca să poată raporta liniştiţi mahărilor masoni: “Non preocupare piu”. Cam ce a zis Dabija, mafiotul.

 

 

https://gazetadecluj.ro/masoneria-acapareaza-justitia-romana/

 

 

 

/////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Lista masonilor din România

 

Raportul SRI (ceva mai vechi pana apare altul nou –n.r.) arata ca “Marea Loja Naţionala din Romania, condusa de Marele Maestru Eugen Ovidiu Chirovici, este o creaţie a serviciilor secrete ruse realizata cu sprijinul direct a criptocomuniştilor romani” si de asemenea ca “Masoneria romana, „fiica zvapaiata” a Kremlinului este o organizatie secreta parapolitica, bine ancorata in toate zonele societatii romanesti, de la administratie si servicii secrete pana la diplomatie si biserica. Prin aderarea la grupurile infractionale organizate sub „cupola” M.L.N.R., nenumarati frati masoni au adus atingere sigurantei nationale, facandu-se vinovati de conspirare impotriva statului roman si a interesului national.”Lista celor mai importanti “venerabili” din Bucuresti cu tot cu Lojele de care apartin si afacerile sau functiile lor in institutii publice – asa-numita “Lista a lui Roncea”

 

 

Alexandru Dăescu (Loja Concordia) – director în cadrul Institutului Ana Aslan

2. Pierre de Hillerin (Loja Delta Dunării) – director al Institutului Naţional de Cercetare pentru Sport
3. Vlademir Georgescu (Loja Nicolae Bălcescu) – profesor universitar
4. Nicu Alifantis (Loja Nomine Mircea Sion) – artist
5. Mihai Oancea (Loja Ieroboam) – afaceri imobiliare
6. Bogdan Pârvanu (Loja Bucureşti) – arhitect şef al Primăriei sector 2 Bucureşti
7. Adrian Bălan (Loja Meşterul Manole) – afaceri imobiliare
8. Andrei Toma (Loja România Unită – preşedinte de regiune la Asociaţia Naţională a Cluburilor Lions
9. Ştefan Chiocinaru (Loja I.C. Brătianu) – profesor de ştiinţe politice, jurnalist, doctor în drept internaţional
10. Mircea Neacşa (Loja Carol Davila) – director în cadrul Televiziunii Române
11. Victor Teodor Iovici (Loja Scara lui Iavov) – viceprimar al Municipiului Bucureşti, membru în conducerea PRM
12. Bogdan-Dimitrie Niculae (Loja Cavalerii Sf. Raphael) – medic specialist dermatolog, preşedinte Asociaţia Română Anti-Aging Lasermed
13. Cornel Hagiescu (Loja Echerul de Aur) – manager casa de producţie IMAGINA
14. Mircea Perpelea (Loja William Preston) – director în cadrul Băncii Naţionale a României, fost prefect al judeţului Vâlcea
15. Octavian-Mircea Grozea (Loja Romana) – om de afaceri, MTG MANAGEMENT SOLUTIONS, PRICE JOY şi LCT OPTICAL COMMUNICATION
16. Liviu Poenaru (Loja Lumina) – avocat
17. Ionel-Cristinel I. Deaconescu (Loja Etica) – consilier PDL în Consiliul General al Municipiului Bucureşti, om de afaceri
18. Adrian Dimitriu (Loja Memphis) – om de afaceri, RCS INTERNATIONAL FORWARDING
19. Nicolae Efimov (Loja Gheorghe Comănescu) – director Spitalul CFR 2, doctor în ştiinţe medicale (ortopedie)
20. Florin Stoenescu (Loja Calea Inimii) – secretarul Comisiei de Istorie a Centrului Academic de Studii Hermeneutice
21. Dinu Albu (Loja Albert Pike) – medic primar obstetrică-ginecologie, Spitalul Clinic Panait Sârbu
22. Cristian Piedone Popescu (Loja Lumină şi Adevăr) – primar al sectorului 4 Bucureşti
23. Dan Dumitru (Loja Templul Umanităţii) – reprezentant al firmei americane ENRON în Romania, fost ofiţer SIE, fost şef al Oficiului pentru Gestionarea Relaţiilor cu Republica Moldova din Guvernul României
24. Leonard Lucian Bădică (Loja Lux et Veritas) – om de afaceri, BIP TELECOM, fost ofiţer M.Ap.N.
25. Liviu Ionescu (Loja Excelsior) – om de afaceri, Creativit Biz şi imobiliare
26. Aurel Teodorescu (Loja Solomon) – director al Direcţiei Migraţie din Oficiul Român pentru Imigrări din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor (detaşat din funcţia de consilier în cadrul M.A.I. în subordinea secretarului de stat pe Relaţia cu Parlamentul şi Afaceri Europene), soţul Danielei Nicoleta Andreescu (Secretar General al Guvernului), fost ofiţer de securitate înainte de 1989, fost director de departament în Primăria Municipiului Bucureşti (demis urmare unui scandal cu spaţii comerciale), fost comisar în Garda Financiară (demis urmare unui dosar penal de contrabandă cu cetăţeni arabi), fost director adjunct la Direcţia de Supraveghere şi Control Financiar din Direcţia Generală a Vămilor (demis urmare faptului că a fost cercetat penal în dosare cu Omar Hayssam şi implicării ca cercetat penal în Dosarul Ţigareta II), fost director al Direcţiei de Audit din cadrul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate (demis în 2003 şi anchetat de Parchetul Naţional Anticorupţie împreună cu Preşedintele CNAS Eugen Ţurlea), fost director adjunct şi director al Oficiului pentru Migraţia Forţei de Munca în perioada 2003 – 2006 (implicat în scandalul contractelor de muncă cu străinătatea şi în cel al adeverinţelor medicale de la CARITAS), fost membru PD (a demisionat urmare faptului că CNSAS a emis decizie de fost ofiţer de securitate)
27. Jenică Poenaru (Loja Demnitate şi Frăţie) – om de afaceri, Atlas Airlines şi preşedinte al Confederaţiei Patronatului Român, fost director al Aeroportului Băneasa în 1989, fost director general al Autorităţii Aeronautice Civile Române
28. Constantin Mincu (Loja Luceafărul Libertăţii) – avocat
29. Narcis Copcă (Loja Novus Ordo) – Managerul Spitalului “Sf. Maria” din Bucureşti, prof. univ. dr. în ştiinţe medicale
30. Constantin Onişor (Loja Grifin) – general de brigadă (în rezervă), fost comandant al Şcolii Militare de Aplicaţii pentru Tancuri „Mihai Viteazu”, fost comandant al Garnizoanei Piteşti (destituit urmare unui scandal de hărţuire sexuală)
31. Marius Chervase (Loja Logos) – ofiţer de poliţie, conf.univ.dr. la Academia de Poliţie, vicepreşedinte al Corpului Naţional al Poliţiştilor – Departamentul Academia de Poliţie
32. Corvin Nedelcu (Loja Izvorul Înţelepciunii) – secretar general al Autorităţii Naţionale pentru Sport şi Tineret, fost ofiţer M.Ap.N., fost ofiţer S.P.P., fost jurist al UPETROM Ploieşti (utilaj petrolier – fost 1 MAI Ploieşti), fost vicepreşedinte al ROVIT S.A. Valea Călugărească (vinuri), fost consilier şi secretar general adjunct la Ministerul Dezvoltării Regionale
33. Mihnea Paul Popescu (Loja Iris) – om de afaceri, preşedinte CASINO LIFE & BUSINESS MAGAZINE
34. Marc Huot (Loja Memento Mori) – preşedinte Wirquin Romania (parte a holdingului Wirquin Plastiques din Franţa care a cumpărat Urbis Sanitare)
35. Ioan Grigore Popa (Loja Enoch) – consilier PDL la Consiliul General al Municipiului Bucureşti, fost viceprimar al Municipiului Bucureşti, fost director al O.P.S.P.I., fost proprietar al Rasco Traffic (vândut grupului UTI, actual UTI Rasco, firmă care gestionează semaforizarea Capitalei)
36. Mihai Butucaru (Loja Morphosis) – Arhitect, Preşedintele Fedraţiei Române de Yachting
37. Dacian Cerneştean (Loja Heliopolis) – om de afaceri, societatea de brokeraj în asigurări Eos Risq Romania
38. Enache Jiru (Loja Adrian Dohotaru) – om de afaceri, membru în Consiliul de Administraţie la CEC, fost secretar de Stat în Ministerul Finanţelor Publice, fost preşedinte al CEC, fost preşedinte al MKB Romexttera Fond de Pensii, fost preşedinte al comisiei de selecţie a administratorului pentru Fondul Proprietatea
39. Dumitru-Stoica Şeicaru (Loja Edmond Nicolau) – om de afaceri, Constyle Company
40. Şerban Savu (Loja Lumina Lex) – artist
41. Adrian Oghină (Loja Costin Mihăescu) – om de afaceri imobiliare, fost viceprimar al Primăriei sector 1 Bucureşti, membru PNL
42. Ion Pârgaru (Loja Nat Granstein) – om de afaceri, fost preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industie, fost deputat PDSR, fost director general în Ministerul Economiei, actual membru PNL Gorj
43. Dan Medeanu (Loja Atlantida) – scriitor şi ziarist
44. Ionel Dumitru (Loja Hermes Trimegistus) – om de afaceri (papetărie şi birotică), Dumitru Business House
45. Ion Biriş (Loja Noua Românie) – om de afaceri, Clubul Office
46. Daniel Goşea (Loja Philadelphia) – director în Ministerul Afacerilor Externe
47. Viorel Ţigănescu (Loja Cezar Bolliac) – profesor, fost inspector adjunct al Inspectoratului General al Municipiului Bucureşti
48. Dan Docan (Loja Legenda lui Hiram) – om de afaceri, cafeneaua Otro Cafe, agenţie plasare dansatoare şi femei pentru escort în străinătate printr-o firmă din Braşov împreună cu un patron de hotel local, fost informator al Securităţii, fost director general Imprimeria Naţională, fost secretar la Primăria Sector 3 şi la Primaria Sector 5 din Bucureşti, fost judecător
49. Herve Madramany (Les 3 Lys) – om de afaceri, arbitru internaţional de tenis
50. Petre Terzi (Loja Academica) – profesor universitar
51. Stelian-Alexandru Panescu (Loja Benjamin Franklin) – om de afaceri, Smart Sigma
52. Daniel Mihail Tudor (Loja Luca Pacioli) – Director Executiv Adjunct pentru Activitatea de Inspecţie Fiscală la Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiul Bucureşti
53. Alexandru Vitălaru (Loja Constantin Mavrocordat) – medic veterinar, profesor Facultatea de Medicină Veterinară
54. Ion-Bogdan Teodor Georgescu (Loja Cantacuzino) – doctor în ştiinţe medicale, şef disciplină la Facultatea Titu Maiorescu, medic primar stomatolog
55. Dan Brebeanu (Loja Sothis) – om de afaceri, Ghmc-Mineral Grup
56. Eugen Matzota (Loja Lanţul Masonic) – om de afaceri, MATZOTA Group
57. Mihai Neicu (Loja Veritas) – om de afaceri, Nei Guard, membru PDL, membru în Consiliile de Administraţie la RATB şi REBU
58. Constantin Dinulescu (Loja Magistri Lapidum) – artist
59. Adrian Petre Pascu (Loja Osiris) – om de afaceri, Geotop 2001 (implicată în scandalul cu cadastrarea judeţului Constanţa, legat de Miron Mitrea şi Nicuşor Constantinescu)
60. Nicuşor Dedu (Loja Ulpia Traina) – om de afaceri, Deltarom (implicată în scandalul incineratorului de la Bod, Braşov)
61. Mihail Vicenţiu Ivan (Loja Noua Europă) – profesor universitar
62. Florian Pinţă (Loja Giuseppe Garibaldi) – general-locotenet în rezervă, fost şef de stat major al Armatei 1 (1998-2000), fost şef al Corpului 1 Armată Teritorial – noua denumire a Armatei 1 (2000-2001), fost comandant al Brigăzii 282 Mecanizate (2001-2003), fost director al Statului Major al Forţelor Terestre (2003-2004) şi locţiitor al şefului Statului Major General (2004-2006), fost comandant al Comandamentului 2 Operaţional Întrunit “Mareşal Alexandru Averescu” (fosta Armată a II-a), dislocată în Buzău (2006 – 2008)
63. Eugen Gheorghe (Loja Călugăreni) – fost director în Direcţia Generală a Vămilor, consilier PDL la Consiliul Local Sector 6
64. Virgil Nadolu (Loja Agora) – vicepreşedinte Uniunea Practicienilor de Protecţia Mediului din România
65. Alberto Matei (Loja Tatra) – om de afaceri, A&E Audit Financial Consulting
66. Dinu Săraru (Loja Luceafărul) – romancier, publicist şi dramaturg, fost redactor la “Radiodifuziunea Română”, fost secretar general de redacţie la Revista Secolul 20, fost jurnalist, la ziarul “Scânteia Tineretului”, fost secretar general de redacţie la revista Luceafărul, fost şef al “Publicaţiilor Televiziunii Române”, fost redactor-şef adjunct si apoi redactor şef al “Redacţiei Culturale a TVR”, fost director al “Teatrului Mic” şi “Teatrului foarte Mic” anii (1977-1990), fost director al “Teatrului Naţional “Ion Luca Caragiale” din Bucureşti (2001 – 2004)
67. Vasile Condoiu (Loja Anderson 1723) – şef birou la Oficiul Român pentru Imigrări din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, fost director interimar al Oficiului
68. Mihai George Staicu (Loja Opera Magna) – om de afaceri, LUNA COMMUNICATIONS
69. Aurel Curdov (Loja Cavalerii Sf. Andrei) – secretarul general al sindicatului de la Tarom
70. Dan Anghel (Loja Constantin Bărbulescu) – bioterapeut
71. Ioan Lixandru (Loja Cavalerii României) – vicepreşedinte al Uniunii Naţionale a Transportatorilor Rutieri din România, fost director general al Tarom
72. Relu Leonid Manguta (Loja Tracia) – om de afaceri, Maneuro
73. Gabriel Mihalache (Loja Lâna de Aur) – director al Sucursalei de Transport Bucureştii Noi a Regiei Autonome „Administraţia Patrimoniului Protocolului de Stat”
74. Andrei Sluşărencu (Loja Hiram) – om de afaceri, ROBINSON TURISM
75. Cornel Purcărea (Loja Constantin Brâncuşi) – om de afaceri cereale, fost director executiv al societăţii Romagro, fost ofiţer M.Ap.N.
76. Gabriel Giurgiu (Loja Sf. Ioan) – jurnalist
77. Gheorghe Gogescu (Loja Les Sages d’Heliopolis) – artist decorator
78. Raymond Marin (Loja Millenium) – vicepreşedinte Vodafone
79. Emil Săndulescu (Loja Toleranţă şi Fraternitate – fizician, membru al Academiei Române, fost deputat PNŢCD
80. Lucian Diaconescu (Loja Columna) – medic chirurg ortoped la Spitalul Clinic de Urgenţă „Sf. Ioan” din Bucureşti
81. Eduard Matei (Loja Gaudeamus) – om de afaceri, fost preşedinte la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor
82. Mircea Gheordunescu (Loja Server Frenţiu) – fizician, fost adjunct al directorului Serviciului Român de Informaşii (1997-2001), fost consul general al României la Milano (2002-2007)
83. Gheorghe Vâlceanu (Loja Humanitas) – avocat
84. Florin Ghiulbenghian (Loja Sfinx) – om de afaceri, casele de schimb valutar şi consignaţiile Edmond, revoluţionar
85. Paul Popovici (Loja Titu Maiorescu) – profesor universitar
86. Valentin Lolea (Loja Dreptate şi Frăţie) – om de afaceri, Loreto Exim (Tatra Romania)
87. Nicu Rădulescu (Steaua Polară) – om de afaceri turism, preşedinte la Organizaţia Patronală a Turismului Balnear din România
88. Mircea Vasile Popescu (Loja România Modernă) – vicepreşdinte Curtea de Conturi
89. Traian Popescu (Loja Demnitatea Românească) – om de afaceri, ARBOmedia
90. Nicolae Rădulescu-Botică (Loja Egalitatea) – avocat
91. Daniel Gruia (Loja Steaua României) – Director General Adjunct al Direcţiei Generale de Tehnologia Informaţiei din Agenţia Naţională de Administrare Fiscală
92. Adrian Panaghianu (Loja Lumina Masonică) – director Apa Nova
93. Doru Dragomir (Loja Fiii României) – om de afaceri, Innerlook
94. Constantin Berevoianu (Loja Prometeu) – director Apa Nova
95. Mircea Chelaru (Zamolxis) – general de corp de armată cu patru stele în rezervă, fost Şef al Marelui Stat Major, fost comandat al Corpului 10 Armată “Ştefan cel Mare” din Iaşi, fost preşedinte ale PUNR, fost vicepreşedinte al Partidului Conservator
96. Mugurel Dragoş Jianu (Loja Horus) – avocat
97. Mustafa Oral (Loja Isik) – om de afaceri în domeniul consultanţă, acuzat în dosarul spionilor economici (Stamen Stancev, Vadim Benyatov)
98. Iuliu Stocklosa (Loja C.A. Rosetti) – om de afaceri, East Electric
99. Cristian Turculeasa (Loja Cavalerii Templului) – om de afaceri, ALCRIS TRANSCOMEXIM
100. Victor Racolţa (Loja Balcani) – om de afaceri, ENEAS
101. Adrian Motomancea (Loja Kogaion) – profesor universitar
102. Ştefan Blaj (Loja Hermes) – general de brigadă medic, şef de secţie la Spitalul Militar Central, conferenţiar universitar doctor la UMF “Carol Davila” din Bucureşti, specialitatea boli interne şi gastroenterologie
103. Marian Nasty Vlădoiu (Loja Tăcerea) – avocat, preşedintele Camerei de Comerţ România – Israel, preşedinte Asociaţia Română de Luptă Antiterorism; s-a lansat în masonerie ca ginere al lui Dorin Voinea, fost Pro-Mare Maestru al MLNR în perioada Bebe Comănescu; după ce Dorin Voinea a pierdut funcţia, a divorţat deşi avea 2 copii gemeni; în prezent Dorin Voinea este membru al Tribunalului Masonic;
104. Ion Smeeianu (Loja I.G. Duca) – om de afaceri IT&C şi telecom, fost secretar de stat la Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei, fost preşedinte al Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii

 

SANATATE: In ciuda secretomaniei care insoteste activitatea masonilor, exista informatii certe ca acestia sint puternic reprezentati si la virful sistemului sanitar. Numai in Senatul Universitatii de Medicina, se zice, ar fi 12 masoni, iar dintre sefii de spitale, majoritatea fac parte dintr-o Loja sau alta.

 

Printre acestia, putem sa-i enumeram pe Eugen Pascal Ciofu, Ovidiu Bajenaru, Petru Calistru, Leon Zagreanu, Eugen Bratucu (director la Caritas), Sorin Simion (director al Spitalului Colentina), Mihai Coculescu, Laurentiu Mircea Popescu (zis “don Lorenzo”, senator PSD si rector). In rindul medicilor, celebru este cazul doctorului Irinel Popescu (gradul 33). Si tot medic-mason este si doctorul Alexandru Ciocilteu.

 

Mason renumit (din tagma medicilor) este si Constantin Balaceanu-Stolnici (presedintele Jokey Clubului Roman). Chiar si de-a dreapta premierului Nastase avem un medic mason de rang inalt: doctorul-consilier Dan Georgescu, fost secretar de stat in “guvernul Dascalescu” si fost membru a CC al PCR.

 

DIPLOMATIE: In acest domeniu care presupune contacte internationale, masonii au avut intotdeauna o reprezentare puternica. Consilieri, consuli, atasati de toate felurile, secretari de stat… S-a ajuns chiar pina la nivel de ministri de externe.

 

Cel mai renumit mason dintre diplomatii actuali este celebrul astronaut Dumitru Prunariu, ambasadorul Romaniei la Moscova. Conform revistei “Forum masonic”, Prunariu este “Cavaler Templier, grad pe care l-a dobindit in Florida, SUA”. Primul (si pina acum singurul) roman care a zburat in spatiu “detine functia de Grand King in Marele Capitul de Masoni ai Arcului Regal din Romania”, avind “gradul 32 in Ritul Scotian” si fiind “Maestru Venerabil al Respectabilei Loji “Roza Vinturilor” din Orientul Bucuresti”.

 

“GRADATII”: Pentru ca, prin “constitutia Masonica”, se inchina Marelui Arhitect, masonii isi mai spun, intre ei sau in diverse mesaje secrete, “arhitectii”. Printre “arhitectii” din Ministerul Administratiei si Internelor si din Ministerul Apararii Nationale se numara:

 

– generalul Virgil Ardelean (Quattuor Coronati), seful Directiei de Informatii si protectie Informativa (fosta UM 0962, fosta “Doi si”un sfert”);

– Colonelul Olimpian Ungherea (Quattuor Coronati), redactor la revista “Pentru Patrie”, fost consilier al PDSR si autor al celebrei carti “Clubul Cocosatilor” (o parabola despre masonii din PDSR/PSD care au condus si conduc, din umbra, Romania, carte care l-a deranjat foarte tare pe Adrian Nastase);

– generalul Gheorghe Carp (fost consilier al lui Ion Iliescu, sef de directie in MAI).

Cel mai renumit cadru militar activ si totodata mason, pare a fi generalul Mihail Popescu, seful Statului Major General si, practic, seful armatei romane.

 

Insusi unul dintre “arhitectii sefi” ai al Masoneriei romane, maiorul Viorel Danacu, provine de la “Interne”. Aceeasi “pepiniera” l-a dat Masoneriei pe colonelul Florentin Calapod (fost sef la UM “Doi sĂ”un sfert”), la inmormintarea caruia se zice ca au fost mai multi masoni decit cruci si gropi in cimitir.

 

SERVICII SECRETE: La SRI ii intilnim ca masoni pe urmatorii generali (fosti securisti): Ovidiu Soare (seful diviziei de aparare a Constitutiei), Victor Marcu, Aurel Rogojan (toti trei fosti ofiteri de securitate, cu functii-cheie in DSS, inainte de ‚89) si Vasile Iancu (fost sef de contrainformatii in spionajul lui Ceausescu, fost numarul doi in SRI-ul lui Timofte). Chiar si despre generalul Radu Timofte, directorul SRI, care pina mai ieri infiera masoneria, se spune ca ar fi fost recent initiat in Loja condusa de Stefan Misu (inregimentat in PUR-ul lui Dan Voiculescu, unde raspunde de Departamentul pentru Integrare Europeana).

 

AFACERI: In rindul oamenilor de afaceri si al bancherilor exista “batalioane” de masoni. Citiva dintre ei detin functii sau au legaturi speciale la Presedintia Romaniei sau la Guvern. Printre acestia: Ovidiu Tender, Sorin Tesu, Alexandru Bittner, care se simt ca acasa la Palatele Cotroceni si Victoria.

 

Petre Roman a intervenit pentru “masonizarea” lui Voican Voiculescu . “Evenimentul zilei” este in posesia unui document ultra-secret din 1990. Acesta, este adresat de “fratele” Petre Roman, pe atunci prim-ministru, ambasadorului Romaniei la Cairo, Ion Angelescu.

 

“Sinteti autorizat ca imediat dupa primirea la presedintele Mohamed Hosni Mubarak, sa-l asitati la ceremonia afilierii in loja Memphis-Mitraim din Cairo pe trimisul nostru Atherasata nakej, fratele Gelu Voican, adept al ordinului nostru, cu gradul de Cavaler Kados, in Loja swedenborgiana de rit scotian, rectificat si acceptat, in care ati primit Lumina”, ii “ordona” Petre Roman subordonatului sau de la Cairo.

 

In acest mesaj cifrat, “Atherasata nakej” este un termen mason si se refera la Gelu Voican Voiculescu.

Desi documentul a aparut o data in presa anilor ‚90, nici Petre Roman si nici Gelu Voican-Voiculescu nu au negat apartenenta lor la Loja Memphis-Mistraim.

 

Hrebenciuc, Talpes, Babiuc, Halaicu…

 

Din Masonerie ar face parte si urmatorii:

 

Viorel Hrebenciuc (deputat, “eminenta cenusie” a PSD);

 

Ioan Talpes (vicepremier, numarul doi la Palatul Victoria, fost numarul doi la Cotroceni);

 

ministrii Razvan Teodorescu, Gabriel Oprea si Eugen Bejenariu.

 

In ce-l priveste pe Adrian Nastase, unii zic ca ar fi mason al unei Loji din Germania, altii ca ar fi doar reprezentant al Ordinului de Malta. Oricum, “botezul” lui in ale Masoneriei, daca a fost facut, nu a avut loc in Romania, ci in afara tarii.

 

Intr-o situatie similara se afla si cel dintii prim-ministru postdecembrist (si fost ministru de externe), Petre Roman: daca este mason (nr. – in Loja franceza Memphis-Misraim), tot “afara” a fost facut. Si tot peste hotare (se pare, in SUA) a fost uns mason si Mircea Geoana.

Tot din sera acelorasi ministri de externe l-am identificat ca mason si pe senatorul PSD (fost PD) Adrian Severin (cel cu “lista” cu ofiteri acoperiti din politica si presa).

 

Dintre fostii oameni politici din prima linie, ii putem aminti pe:

 

Gavril Iosif Chiuzbaian (fost ministru PUNR al justitiei); Victor Babiuc (care de-a lungul timpului a condus trei ministere diferite, Apararea, Justitia si Internele), acum “mason in adormire”; Crin Halaicu (fost primar liberal al Capitalei);

Dintre artisti ii amintim pe: naistul Gheorghe Zamfir, actorul Tudor Gheorghe .

 

THE ROMANIAN ASSOCIATION FOR THE CLUB OF ROME(ARCOR)

 

Lista cu membrii romani cu drepturi depline sau asociati Clubului de la Roma/ The Romanian Association for the Club of Rome

 

President

Mugur Isarescu

 

Vice Presidents

 

Mircea Malitza

Virgiliu N. Constantinescu

Nicolae Danila

Petru Rares

Teodor Melescanu

Sergiu Celac

 

Secretary General

 

Calin Georgescu

 

Executive Director

Mugur Tolici

 

Members

ALBU LUCIAN-LIVIU,

ALEXANDRESCU VALENTIN

ANDREESCU BOGDAN

ANDRONESCU ECATERINA

ANTON ANTON

BARBU DANIEL

BIRZEA CEZAR

BOSTINA CONSTANTIN

BULIGA GHEORGHE

BUZATU RAZVAN

CELAC SERGIU

CHEBELEU TRAIAN

CODITA CORNEL

COLCEAG FLORIAN

CONSTANTINESCU EMIL

CONSTANTINESCU VIRGILIU

COSEA MIRCEA

CRETU OCTAVIAN

DAIANU DANIEL

DANILA NICOLAE

DIJMARESCU EUGEN

ECOBESCU NICOLAE

ENE ALEXANDRU

FRANC VALERIU

GEORGESCU CALIN

GHEORGHIU IOAN DAN

GHETEA RADU GRATIAN

GIURESCU DINU

GOMOIU TRAIAN

GRUMAZ ALEXANDRU

HAIDUC IONEL

HERA CRISTIAN

HUREZEANU EMIL

ILIESCU ION

IOSIFESCU MARIUS

ISARESCU MUGUR

LAZEA VALENTIN

LECA AURELIU

MALITA MIRCEA

MARCUS SOLOM0N

MARGA ANDREI

MELESCANU TEODOR

MELESCANU RADU

MICU NICOLAE

MIHAESCU ANA MARIA

MIHAILESCU ION

MIRCEA VIRGINIA

MIRONOV ALEXANDRU

MOLDOVAN ROXANA

MORARIU OCTAVIAN

NEGRITOIU MISU

NEGUT SILVIU

NICULESCU ALEXANDRU

NICULESCU GABRIEL

PAMBUCCIAN VARUJAN

PANIN NICOLAE

PASCU IOAN MIRCEA

PAUNA CATALIN

POP NAPOLEON

POPA CRISTIAN

POPESCU DAN DUMITRU

PRICOPIE REMUS

PURICA IONUT

RADUT RADU CRISTIAN

RARES PETRU

ROMAN PETRE

RUS IOAN

SADLAK JAN

SALA MARIUS

SANDI ANA-MARIA

SECARES VASILE

SERBANESCU ILIE

STOENESCU VIRGIL

TEODORESCU GELU

TIRIAC ION

TOLICI MUGUR

TUDOR GABRIELA

VADINEANU ANGHELUTA

VASILESCU ADRIAN

VOICULESCU DAN

 

INSTITUTUL DE PROIECTE PENTRU INOVATIE SI DEZVOLTARE (IPID)

 

Unul dintre puii Clubului de la Roma in Romania este Institutul de Proiecte pentru Inovatie si Dezvoltare (IPID), infiintat in anul 2006 ca organizatie non-profit.

 

Membrii IPID:

 

Ecaterina Andronescu

Chimist, rector al Universitatii Politehnice Bucuresti (2004 -), ministru al Educatiei si Cercetarii (2001-2003), deputat in Parlamentul Romaniei (1996 -), Ministru al Educatiei, Cercetarii si Inovarii (2008 -).

 

Sergiu Celac

Diplomat, ministru de externe (1989-1990), ambasador in Marea Britanie si Irlanda (1990 -1996), vicepresedinte al Asociatiei Romane pentru Clubul de la Roma, senior adviser la Centrul National pentru Dezvoltare Durabila

 

Virgiliu N. Constantinescu (fost presedinte IPID, 2006) [In memoriam] Doctor in inginerie aerospatiala, presedinte al Academiei Romane (1994 -1997), presedinte al Agentiei Spatiale Romane, ambasador al Romaniei in Belgia (1997-2003). A decedat in ianuarie 2009.

 

Daniel Daianu (fost presedinte IPID, 2007)

Economist, ministru al finantelor (1997-1998), profesor universitar la scoala Nationala de Studii Politice si Administrative din Bucuresti, membru corespondent al Academiei Romane, deputat in Parlamentul European (2007 – 2009).

 

Vasile Ghetau

Sociolog, specialist in demografie, profesor la Facultatea de Sociologie si Asistenta Sociala a Universitatii din Bucuresti, expert la Centrul Demografic ONU-CEDOR (1974-1984).

 

Ionel Haiduc (presedinte IPID in exercitiu, 2009)

Chimist, presedinte al Academiei Romane (2006 – ), profesor universitar la Facultatea de Chimie si Inginerie Chimica a Universitatii “Babes-Bolyai” din Cluj Napoca, rector al acestei universitati (1990 -1993).

 

Marius Iosifescu

Matematician, membru titular al Academiei Romane, director al Institutului de Statistica Matematica si Matematica Aplicata “Gh. Mihoc – Caius Iacob”, membru al Societatii Americane de Matematica.

 

Mircea Malita

Matematician si diplomat, membru titular al Academiei Romane, ministru al invatamantului (1970-1972), ambasador in Elvetia (1980-1982) si in Statele Unite (1982-1985).

 

Petru Rares

Economist, director general al Institutului Bancar Roman, consilier pentru Romania al Bancii Nationale a Greciei; a lucrat in Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Comertului, Agentia Romana pentru Promovarea Investitiilor Straine.

 

Serban Sturdza

Arhitect, specializat in renovare si urbanism, fost cadru didactic la Facultatea de Arhitectura din Timisoara, presedinte al Ordinului Arhitectilor din Romania.

 

Florin Constantiniu

Istoric, specialist in istoria Romaniei, membru titular al Academiei Romane, profesor universitar la Facultatea de Istorie a Universitatii din Bucuresti.

 

Calin Georgescu (director executiv IPID)

Doctor in pedologie, director executiv al Centrului National pentru Dezvoltare Durabila, secretar general al Asociatiei Romane pentru Clubul de la Roma. A coordonat realizarea Strategiilor Nationale de Dezvoltare Durabila din 1999 si 2008.

 

Victor Giurgiu

Inginer silvic, profesor universitar, membru corespondent al Academiei Romane, presedintele sectiei de silvicultura a Academiei de stiinte Agricole si Silvice “Gheorghe Ionescu Sisesti”.

 

Cristian Hera (fost presedinte IPID, 2008)

Inginer agrochimist, doctor docent in stiinte, membru titular al Academiei Romane, presedinte al Academiei de stiinte Agricole si Silvice “Gheorghe Ionescu Sisesti”.

 

Mugur Isarescu

Economist, guvernator al Bancii Nationale a Romaniei, prim ministru al Romaniei (1999 – 2000), presedintele Asociatiei Romane pentru Clubul de la Roma, membru titular al Academiei Romane.

 

Dan Puric

Actor si regizor la Teatrul National “Ioan Luca Caragiale”, spectacole de teatru, pantomima, film, turnee artistice pe toate continentele, autor al volumelor “Cine suntem” (2008) si “Omul frumos”(2009).

 

Veronica Savanciuc

Economist, presedinte si CEO al agentiei de publicitate Lowe&Partner Romania.

 

Gheorghe Stefan

Doctor in electronica, profesor universitar la Universitatea Politehnica din Bucuresti, Facultatea de Electronica, Telecomunicatii si Ingineria Informatiei, membru al New York Academy of Sciences.

 

INSTITUTUL ASPEN ROMANIA

 

Organizatia paramasonica Skull&Bones din care face parte familia prezidentiala Bush, fondata in SUA in 1950. Filiala din Romania a fost infiintata in anul 2009. O astfel de organizatie isi propune in principiu sa cultive generatii de lideri politici pe care apoi sa-i controleze, adica “sa dezvolte lidearship-ul iluminat”, potrivit site-ului propriu.

 

Presedinte

Mircea Geoana, fost presedinte PSD, ex-Ministru de Externe, membru Aspen de pe vremea cand era ambasador in SUA

 

Potrivit site-ului Aspen, din organizatie fac parte: Stefano Albarosa, CEO CEFIN, Gheorghe Barba, director pentru Europa de Est al Wallbridge Group, Andres Baudia, CEO VEOLIA Romania, Mateo Codazzi, ENEL Romania, Michael Cole, Smithfield Foods SUA, Mihnea Constantinescu, seful de cabinet al premierului Tariceanu, Ionut Costea, presedintele Reiffeisen Bank, Daniel Daianu, Nicolae Danila, CEO BCR, Cosmin Dobran, consilier MAE, Calin Dragan, CEO Coca-Cola Romania, Bogdan Enoiu, CEO McCann Erikson, François Formont, CEO Dacia Renault, Patrick Gelin, CEO BRD, Florin Ilie, ING Bank, Antonello Iroce, ENEL Italia, Sergiu Medar, fostul sef al serviciului de informatii al Armatei si fost consilier al presedintelui Basescu, Enrico Malerba, CEO Pirelli Romania, Mugur Isarescu, Sorin Minea, CEO ANGST, Richard Moat, CEO Orange Romania, Liliana Solomon, CEO Vodafone, Dan Ostahie, CEO ALTEX, Misu Negritoiu, CEO ING Bank, Rasvan Radu, presedinte UniCredit, Paolo Sartori, Centrul SECI, Florin Talpes, SOFTWIN, Dan Sucu, Mobexpert, Jean Valvis, CEO La DORNA, Steven von Groningen, CEO Reiffeisen Romania, Nicolae Voiculescu, CEO NOVARTIS PHARMA.

 

Sursa: Evenimentul Zilei, luni, 17 Mai 2004

 

Update: O precizare necesară legată de Lista masonilor din România

 

Documentul “Lista masonilor din România”, postat pe mai multe pagini de internet şi preluat şi de cotidianul.ro, este o contrafacere a unor date parţial corecte, din care s-a fabricat o listă în care s-au introdus, în mod premeditat, şi persoane care, cităm: “nu cunosc că am devenit francmasoni fără ştirea, ori împotriva voinţei noastre”. Unele persoane au confirmat, iar altele că au cochetat cu ideea, au tatonat, au fost iniţiaţi, dar că au părăsit loja. Nu neapărat Marea Loja Naţionala din România.

 

Din lectura atentă a rapoartelor publice ale Serviciului Român de Informaţii nu rezultă să se fi afirmat că “Marea Loja Naţională din România, condusă de Marele Maestru Eugen Ovidiu Chirovici, este o creaţie a serviciilor secrete ruse realizată cu sprijinul direct al criptocomuniştilor români”.

 

În primul rând, MLNR fiinţează din secolul al XIX-lea, când nu existau criptocomunişti români, iar Ohrana Tarista nu s-ar putea spune că a fost interesată în revoluţiile din 1848 în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, din moment ce Ţarul şi Sultanul s-au aliat pentru reprimarea lor. Deci, Serviciul Român de Informaţii nu putea comite o asemenea grava eroare istorică.

 

În al doilea rând, Serviciul Român de Informaţii nici nu ar fi competent, a priori, în materia lojilor şi activităţilor francmasonice.

 

Mai mult, generalul Ovidiu Soare, fost şef al Departamentului Apărarea Constituţiei, persoana cea mai îndrituită să se fi pronunţat dacă vreo lojă masonică este folosită ca acoperire a activităţilor sau agenţilor vreunui serviciu secret străin, este el însuşi menţionat în listă, ceea de dovedeşte amatorismul autorilor contrafacerii.

 

În al treilea rând, o listă, cât de cât reală, a francmasonilor din România ar trebui să cuprindă câteva mii de nume!

 

 

 

https://www.cotidianul.ro/lista-masonilor-din-romania/

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

Masoneria, de la Cuza la Iliescu – „Sunt prea mulţi securişti la cârma ţării”. Motivul pentru care Regele Carol al II-lea nu a fost mason, iar „Mihai I, nici atât”

Remus Florescu

A fost A.I. Cuza mason? Ce a spus Carol I când a fost invitat în masonerie? Câţi politicieni români sunt masoni? Ce rol au avut Iliescu şi Năstase în renaşterea masoneriei în România? De ce a refuzat Marcel Shapira, liderul masonilor din exil, să reaprindă „luminile“ masoneriei româneşti după 1989? Sunt câteva dintre întrebările la care a răspuns istoricul mason Horia Nestorescu-Bălceşti.

 

Istoricul Horia Nestorescu-Bălceşti (77 de ani) autorul celei mai cuprinzătoare lucrări despre masoneria română – „Enciclopedia Ilustrată a francmasoneriei din România“, el însuşi fiind maestru mason, a vorbit, pentru „Adevărul”, despre legătura masoneriei cu conducătorii României începând din perioada paşoptistă şi până astăzi. 

 

Reporter Adevărul: Care dintre conducătorii importanţi ai României au fost masoni sau au fost influenţaţi de masonerie?

 

 

Horia Nestorescu-Bălceşti: Depinde de perioada pe care o ai în vedere. În perioada comunistă nu au fost masoni la conducerea ţării, iar masoneria nu a avut influenţă asupra liderilor. Dacă vorbim de perioada paşoptistă (a doua jumătate a secolului al XIX-lea), masoneria a avut o influenţă foarte mare. Şi dacă am admite, cum zic unii, că A. I. Cuza nu a fost mason, toţi cei din jurul lui, toţi miniştri lui, au fost masoni. Acest lucru poate fi dovedit cu acte, nefiind vorba de supoziţii.

A fost Alexandru Ioan Cuza mason?

 

HNB: Nu sunt acte, există o scrisoare pe care mă zbat s-o găsesc a mamei viitoarei sale soţii, doamna Elena. Îi scria maică-sa, înşirând calităţile viitorului ginere. Încheia cu următoarea propoziţie: <<Şi pe deasupra mai e şi mason>>. Deci era o calitate pe deasupra celorlalte calităţi. Încă un element ce poate fi luat în considerare este că detronarea lui Cuza, ca şi a lui Bibescu, la 1848, s-a făcut cu mănuşi, adică o caleaşcă l-a condus până la graniţă, fără violenţă, fără obrăznicii. Mai ales că toţi, şi cei de lângă Cuza şi cei împotriva lui, erau masoni. Pe de altă parte, imediat după moartea lui Cuza două loji din România au primit numele Cuza-Vodă sau Alexandru Ioan I. Nu-i dădeau numele lui Cuza unei loji, dacă el nu era mason. Astăzi e o nebunie întreagă, sunt loji numite Decebal, Mihai Viteazu sau Burebista. 

 

Ce s-a întâmplat după domnia lui Alexandru Ioan Cuza?

 

Masonii au încercat să-l implice în masonerie pe Carol I, fie când era domn, fie mai târziu când era rege. Carol făcea prte dintr-o ramură a familiei Hohenzollern-Sigmaringen care nu era prea implicată în masonerie. Era şi ofiţer de carieră, interesat şi, pe bună dreptate, să fie deasupra partidelor, deasupra scandalurilor.

 

Acţiunea de aducere la conducerea României a unui prinţ străin a avut legătură cu masoneria?

 

Poate că au gândit, dar principiul era cel din vechime: regele domneşte, dar nu guvernează. Deci regele e deasupra lor. Au fost două încercări de a-l convinge pe Carol să devină mason. Carol a făcut un lucru extraordinar. L-a chemat pe Brătianu, care era mare maestru mason, şi i-a zis: <<Uite masonii tăi, ce vor?>>.  Brătianu i-a ras de nu s-au văzut. Le-a spus: <<Nu vă apropiaţi de Rege>>, pentru că în concepţia lui, personalitatea şi puterea regală nu trebuia implicată în ceea ce şi mai târziu a devenit mocirlă politică.

 

Ferdinand I a avut legături cu masoneria?

 

În niciun caz, Ferdinand nu a fost mason. Carol II se poate spune că a cochetat şi cu masoneria, şi cu evreii, având amantă evreică, pe madam Wolf – Lupescu. Jean Pangal, liderul masonilor din acea vreme, era omul de casă al regelui. Pangal a încercat şi a reuşit parţial să întărească autoritatea regală mergând până la a dat regelui foarte multe puteri, dându-şi seama că un stat şi un popor de gintă latină nu se poate conduce cu o democraţie ateniană. Totuşi nu se putea nici ca Bismarck, care a pus biciul pe nemţi, dar a scos din poporul acela o elită. La noi, s-a încercat să se împace şi capra şi varza.

 

A fost Carol II mason?

 

A existat un zvon, eu l-am înregistrat pentru că sunt istoric şi a trebuit. Un demintar al Marii Loji Naţionale din România, Isaac Graziani, după ce a plecat în Israel şi a ajuns acolo mare demnitar, inclusiv suveran mare comandor al Supremului Consiliu al statului Israel, a afirmat că odată, într-o cămăruţă a palatului regal a asistat la iniţierea lui Carol II. La morga lui Carol II, pe care îl vedem şi călare cu coif şi cu multe decoraţiuni, n-ar fi acceptat să-l bage într-un beci, într-un subsol, şi să-l facă mason. Lui îi trebuia un spectacol întreg. Deci, după părerea mea, nu a fost mason. Mihai I, nici atât.

 

image

 

Regele Carol I a refuzat să intre în masonerie.

 

A fost vreun membru al familiei regale mason?

 

Singurul membru al familiei regale care a fost mason şi mason mare, membru al Supremului Consiliu din emigraţie, a fost principele Nicolae. Dar principele Nicolae a fost dezagreat de familia regală pentru o poveste pe care şi Carol II a avut-o. Ei nu aveau voie să se căsătorească cu femeia pe care o iubeau. Soţia trebuia să aibă sânge albastru, erau căsătorii aranjate, diplomatice, regale. Cum principele Nicolae a renunţat la toate drepturile conferite de apartenenţa la familia regală, şi-a putut permite să fie mason în emigraţie.

 

Ne-aţi spus că Ceauşescu nu a fost mason, dar au există masoni în anturajul dictatorului?

 

Nu avem certitudinea că ar exista. Dar pot să-ţi spun că în perioada de sfârşit, ultimii 3-5 ani, a regimului Ceauşescu, câţiva români au fost iniţiaţi în străinătate. Nimeni nu poate să-mi spună că Securitatea n-a ştiut. Cel mai bun, cel mai semnificativ exemplu este că 1987 sau 88 este iniţiat, la Roma, în loja Mozart nimeni altul decât marele scriitor Eugen Barbu. Să fim serioşi. Chiar dacă Barbu n-a spus înainte de ce merge la Roma sau n-a fost trimis să se iniţieze, după ce s-a întors, sigur a spus ce s-a întâmplat. Nu avea cum să ţină secret un asemenea aspect.

 

 Citește și: Zece lucruri puţin ştiute despre Gheorghe Doja, liderul răscoalei ţărăneşti din 1514 care a cutremurat Europa – strategia lui Doja de a dărâma nobilimea

image

La Revoluţia din 1989, în România existau 21 de masoni cu vârste între 60 şi 90 de ani.

 

Ce s-a întâmplat după 1989?

 

Cineva mi-a spus la un moment-dat: <<Revoluţia din decembrie 1989 a fost făcută de masoni>>. Eu i-am spus: <<Domnule, ştii ceva, eu ştiu cine era în 89 mason. Poţi să-mi spui mie care dintre cei 21 de masoni cu vârste între 60 de ani şi 90 de ani a făcut Revoluţia din decembrie. Hai să fim serioşi>>. Că pe urmă s-a reactivat masoneria şi că au fost mulţi care au aderat la masonerie e altceva. 

 

 

 

Când a fost reactivată masoneria în România după perioada comunistă?

 

Când s-a pus problema reaprinderii luminilor masoneriei în România, conform cutumelor, acest lucru trebuia făcut de o mare lojă regulară de oriunde din lume. Formula pe care ar fi trebuit să mergem era ca emigraţia română, care a ţinut aprinsă flacăra timp de 20 de ani, să reaprindă luminile masoneriei din ţară. Drapelul României a fost pus la orice conferinţă regională, europeană sau universală, la loc de cinste în faţa reprezentantului nostru din emigraţie, care era Marcel Shapira (care era Suveranul Mare Comandor al Supremului Consiliu în exil pentru România).  Acesta a ezitat spunând că sunt prea mulţi securişti în conducerea României şi că el nu are încredere. A  doua variantă, era că masonii români din exil sunt foarte săraci şi îi împuternicesc pe fraţii americani, care aveau foarte mulţi bani, să aprindă luminile la Bucureşti.

 

Numai că americanii nu au vrut s-o facă direct şi au făcut-o cu mâna italienilor, care şi ei, au avut puternice relaţii de două secole cu masoneria română. La momentul respectiv, sigur că masonii italieni au contactat şi ei reprezentanţii oficiali ai statului român. Ei nu au venit pe uşa din dos, ocult sau secret la Bucureşti, nu. La Roma au contactat reprezentantul oficial al Statului Român care era ambasadorul României, care atunci se numea însărcinat cu afaceri. Acesta a făcut un raport diplomatic, absolut pe canalele legale, la Ministerul de Externe.

Ministrul de externe care era Adrian Năstase l-a informat pe preşedinte, adică pe Ion Iliescu. Acesta a agreat propunerea şi i-a spus lui Năstase: <<Du-te la Roma şi vezi despre ce este vorba>>. Năstase s-a dus la Roma, iar italienii au venit, oficial, la Bucureşti şi au aprins lumina la 24 ianuarie 1993. Totul a fost absolut legal şi cu asentimentul autorităţilor Statului Român, la cel mai înalt nivel.

 

nastase si iliescu

Preşedintele Ion Iliescu a fost de acord cu reînfiinţarea masoneriei în România.

 

Este Adrian Năstase mason?

 

Nu ştim. La vremea aceea nu era, dar era diplomat, era omul de legătură pe filiera externă a Statului Român.

 

Sunt mulţi politicieni români iniţiaţi în masonerie astăzi?

 

Nu aşa de mulţi ca în Franţa. La un moment-dat în Franţa, trei sferturi din Adunarea Deputaţilor făceau parte din masonerie. Există un gest pe care un mason poate să-l facă, un gest de ajutor. La un moment- dat, în Franţa se schimbau guvernele în fiecare lună. Un depitat s-a urcat la tribună, a făcut gestul respectiv şi de a doua zi guvernul a fost stabil. Nu s-a mai mişcat nimic.

 

Apartenenţa la masonerie a politicienilor poate avea efecte pozitive?

 

Poate fi un lucru bun. Sigur că o putere politică, indiferent de nuanţa ei – chiar de la stânga la dreapta, dar stânga europeană nu cea stalinistă – poate avea avantaje imense, dacă păstrează o minimă decenţă în relaţiile cu francmasoneria. Pentru că în contextul în care francmasoneria e o fraternitate universală nu poţi avea decât avantaje. În niciun caz, dezavantaje. Fără îndoială că orice regim indiferent că e de stânga sau de dreapta, poate să folosească în interesul ţării masoneria.

 

 Citește și: A început Bac-ul olimpicilor. Calendarul sesiunii speciale de Bacalaureat

Îţi dau un exemplu, în 1915, generalul Averescu, care era şeful Statului major al Armatei, înainte de intrarea noastră oficială în război, care a fost după un an, cheamă la el conducerea masoneriei şi le spune: <<Domnilor, am nevoie de sprijinul masoneriei, pentru că noi vom intra în război. Pe canalele voastre, faceţi lobby pentru România în întreaga lume.

A doua zi, au plecat misiuni diplomatice masonice în toată lumea şi au făcut un lobby extraordinar. După război, la expoziţia universală care a avut loc la Bucureşti, masoneria română , Marea Lojă Naţională din România , primeşte medalia de aur pentru contribuţia adusă la recunoaşterea internaţională a Marii Uniri. Deci, lucrurile sunt foarte clare, dacă ai inteligenţa să foloseşti cum trebuie masoneria.

 

Râmnicu Vâlcea: Horia Nestorescu dă 100 de răspunsuri despre masoni

Există tot felul de teorii conform cărora masoneria sau diferite entităţi secrete sau discrete precum Clubul Bilderberg, ar conduce lumea. Ce părere aveţi despre acestea?

 

Horia Nestorescu-Bălceşti (foto): Să fim serioşi. Masoneria are putere, dar nu conduce lumea. Toate cluburile de genul Bilderberg sau clubul de la Roma sunt create din raţiuni politico-economice pentru că nu politicul e precumpănitor în relaţiile dintre state, ci economicul. Nimeni nu face politică de dragul politicii, ci pentru câştiguri economice. Peste tot în lume lucrurile se petrec la fel. 

 

Vă mai recomandăm:

 

A fost Nicolae Ceauşescu mason? Un istoric român dezleagă enigma relaţiilor fostului dictator cu cel mai misterios mason italian

 

Tainele masoneriei în România. Masoni celebri care au schimbat istoria: Mihail Kogălniceanu a făcut reforma agrară, Ion Nistor a susţinut unirea cu Bucovina

 

Alexandru Vaida Voevod a intrat în masonerie pentru a ajuta România la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919

 

 

https://adevarul.ro/stiri-locale/cluj-napoca/masoneria-de-la-cuza-la-iliescu-sunt-prea-1623506.html

 

 

//////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Marxism, bolșevism și hybrisul iacobin al lui Slavoj Žižek

 

 

La această oră, filosoful sloven Slavoj Žižek este cel mai activ auto-proclamat leninist în mediile intelectuale, la Nord și Sud, Est și Vest. Visul său nu este doar acela de a-l “reconstitui pe Lenin”, ci și de a recrea situația marxistă a anilor 1930, acei ani pe care Arthur Koestler i-a denumit “deceniul roz”. Pentru a obține această renaștere neo-escatologică, Žižek a compus o întreagă artilerie metafizică, plină de referințe sofisticate și deliberat provocatoare la Robespierre, Hegel, Schelling, Fichte, Marx, Nietzsche, Freud, Lenin, Lukács, Buharin, Lacan, Althusser, Balibar și mulți alții. Ceea ce surprinde este atenta evitare de către Žižek a literaturii marxologice și sovietologice. Ca și cum Raymond Aron, Robert Conquest, Richard Pipes, Boris Souvarine, Robert C. Tucker, Adam Ulam, spre a numi doar câteva din figurile de vârf, n-au existat vreodată. Este, de asemenea, tulburător faptul că Žižek, care se arată gata să lupte “pentru apărarea cauzelor pierdute”, uită în mod cu totul convenabil că timp de decenii întregi bolșevismul nu a fost o cauză pierdută, ci tocmai opusul (Slavoj Žižek, In Defense of Lost Causes, London: Verso, 2008).

 

Marxismul a fost, așa cum a punctat odată Leszek Kołakowski, cea mai mare fantasmă filosofică a timpurilor moderne (Žižek și-a exprimat respectul pentru Kołakowski în Gazeta Wyborcza, atunci când filosoful polonez a decedat în 2009; în acel număr omagial am contribuit eu însumi). În pofida hybrisului său radical, marxismul ar fi rămas o simplă doctrină sociologică dacă Lenin nu l-ar fi transformat în cea mai potentă armă politică. Acesta este sensul comparației lui Antonio Gramsci dintre Lenin și Sfântul Pavel — Lenin a transformat viziunea (Weltanschauung) salvaționistă marxistă într-o practică politică globală. Revoluției bolșevice i-a fost aplicată dialectica escatologică, iar A Treia Internațională (Cominternul) a reprezentat universalizarea noii matrice revoluționare. Invenția instituțională crucială a lui Lenin (Partidul bolșevic) și intervenția sa temerară asupra practicii mișcării socialiste mondiale l-au entuziasmat pe Georg Lukács, care nu a mai abandonat vreodată profunda sa admirație pentru fondatorul bolșevismului. Referindu-se la atașamentul lui Lukács față de viziunea politică a lui Lenin, Žižek scrie: “…Lenin-ul său a fost cel care, referitor la scindarea social-democrației rusești în bolșevici și menșevici, când cele două fracțiuni se luptau asupra unei formule exacte care să definească cine poate fi membru de partid conform programului, a scris: ‘Uneori, soarta întregii mișcări proletare pe mulți ani de acum înainte poate fi decisă de un cuvânt sau două din programul partidului’”. (Slavoj Žižek, Did Somebody Say Totalitarianism?, London: Verso, 2001, p. 116)

 

Trebuie să ne reamintim că leninismul, în calitatea lui de construct ideologic pretins coerent, omogen, auto-suficient, a fost o creație post-1924: a fost în fapt rezultatul eforturilor lui Zinoviev și Stalin de a-l delegitimiza pe Troțki prin născocirea a ceva numit “leninism” ca opus ereziei denumită “troțkism”. În același timp, bolșevismul era o realitate intelectuală și politică, o direcție filosofică, etică și practico-politică totală și totalizatoare în sânul mișcării revoluționare globale (vezi în acest sens Bertram Wolfe, “Leninism”, în Milorad M. Drachkovitch, Marxism in the Modern World, Stanford: Stanford University Press, 1965, pp. 47-89).

 

A fost grație lui Lenin că un nou tip de politică a apărut în secolul XX, una bazată pe elitism, fanatism, devotament statornic față de cauza sacră și o substituire completă a rațiunii critice cu credința într-o auto-proclamată “avangardă” de zeloți iluminați (revoluționarii de profesie). Leninismul, inițial un fenomen politic, cultural și istoric rus, apoi unul global, a fost de fapt piatra de temelie a sistemului care s-a năruit prin revoluțiile din 1989-1991. Indiferent de ce crede cineva despre lupta anti-birocratică a lui Lenin în timpul ultimilor săi ani, sau despre inițierea de către el a Noii Politici Economice (NEP), impulsul acțiunii sale a fost esențialmente opus pluralismului politic.

 

Natura “democrației intra-partinice” bolșevice a fost în mod fundamental potrivnică dezbaterii libere și competiției între viziunile și platformele politice rivale (așa cum Lenin însuși a insistat, Partidul nu era un “club de discuții”). Rezoluția din martie 1921 de “interzicere a fracțiunilor”, direct legată de zdorbirea insurecției din Kronstadt, a arătat propensiunea persistent dictatorială a bolșevismului. Persecutarea socialist-revoluționarilor (eserii) și a menșevicilor, pentru a nu vorbi și de alți adversari, confirmă faptul că pentru Lenin și asociații săi, “dictatura proletariatului” a însemnat consolidarea permanentă a controlului lor asupra corpului politic. Toleranța față de diversitatea culturală și acceptarea temporară a relațiilor de piață (economică) nu erau menite să pună sub semnul îndoielii relația fundamentală de putere: dominația monopolistă a partidului și înăbușirea oricărei alternative ideologice la bolșevism (Andrzej Walicki, Marxism and the Leap into the Kingdom of Freedom, Stanford: Stanford University Press, 1995, pp. 269-397). În acest sens, nu au existat diferențe serioase între membrii Politburo-ului lui Lenin, Troțki, Zinoviev, Kamenev, Stalin și chiar “moderatul” Buharin. Să o spunem concis, fără leninism, n-ar fi existat totalitarism, cel puțin nu în versiunea sa stalinistă. Secolul XX a fost în fapt secolul lui Lenin…

 

Articol transmis la postul de radio Europa Libera:

 

http://www.europalibera.org/content/blog/26882386.html

 

Recomandări:

 

http://www.contributors.ro/global-europa/marxism-apocaliptic-lukacs-gramsci-%C8%99i-soteriologia-bol%C8%99evica/

 

http://www.contributors.ro/cultura/un-lenin-al-vestului-bolsevismul-gnostic-al-lui-antonio-gramsci/

 

http://www.curteaveche.ro/ati-spus-cumva-totalitarism.html

 

http://www.contributors.ro/global-europa/ideile-au-consecin%C8%9Be-despre-marxism-marxologie-%C8%99i-gulag-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/

 

http://www.newrepublic.com/article/books/the-deadly-jester

 

http://www.contributors.ro/cultura/bufonul-dialectic-zizek-lenin-si-fratii-marx/

 

http://www.frontpagemag.com/2013/vladimir-tismaneanu/why-kolakowski-matters/

 

http://www.contributors.ro/cultura/marxism-leninism-stalinism-rebelul-leszek-kolakowski/

 

Pentru comentarii:

 

http://www.contributors.ro/global-europa/marxism-bol%c8%99evism-%c8%99i-hybrisul-iacobin-al-lui-slavoj-zizek/

 

 

Marxism, bolșevism și hybrisul iacobin al lui Slavoj Žižek

 

 

 

 

///////////////////////////////////////////////////////////

 

 

 

(China depune eforturi importante și pentru a pune botniță ziariștilor care scriu despre corupție sau încălcarea drepturilor omului…) Chinese Censorship Is Going Global

 

Beijing is not content to stop stifling free speech at the water’s edge. Western companies and institutions must put liberty before profits.

 

By Suzanne Nossel, the CEO of PEN America.

 

 

Protesters shout slogans as they hold flyers in Hong Kong on October 15, 2019, during a rally in support of NBA basketball Rockets general manager Daryl Morey.

 

 

ANTHONY WALLACE

My FP: Follow topics and authors to get straight to what you like. Exclusively for FP subscribers. Subscribe Now | Log In

 

In late September, the businessman Bill Browder received an unusual alert from the United Kingdom’s Foreign Office. Browder, an activist who champions sanctions against government officials complicit in human rights abuses in Russia and around the world, was warned not to travel to countries that honor extradition treaties with Hong Kong. The places he was warded off from included democracies such as South Africa and Portugal. British officials told the activist that, under the terms of a 2020 Hong Kong law, Browder could risk arrest, extradition, trial, and even punishment by the Chinese regime. Browder’s ostensible crime in such a scenario would be his public call for Britain to push back against human rights abuses in Hong Kong.The ominous warning to Browder comes amid a quickening pattern of Chinese influence over free speech in the West. Two LinkedIn users recently reported that their accounts were disabled by the Microsoft-owned platform, apparently because they spotlighted work on human rights abuses in China’s Xinjiang region. After coming under pressure from rights groups, LinkedIn announced it would close down its service on the mainland due to concerns over free expression, offering Chinese users a stripped-down version of the networking site without social media features. Just this week Boston Celtics center Enes Kanter’s outspoken support for a free Tibet prompted the Chinese Communist Party (CCP) to pull the team’s games from Chinese television.

 

In September, the Lithuanian government advised its officials to stop using Chinese-manufactured phones after discovering they were pre-programmed to censor 449 words or phrases considered objectionable by Beijing. That same week it was revealed that community newspapers in Australia serving Chinese speakers were printing censored stories. News articles sent to China for verbatim translation were being quietly scrubbed of criticism of Beijing.As the United States and its allies confront the challenge of rising global authoritarianism, they must come to grips with one of its most insidious dimensions: the growing reach of the world’s most powerful autocracy deep inside Western societies. China’s global rise depends upon the world’s readiness to do business with it. That has put a premium on its international reputation. Increasingly, therefore, the CCP sees its continued reign as dependent not only on its long-standing practice of severely restricting speech inside China but also on dictating global narratives about China. Its rulers also fear that critiques that germinate abroad could seep through cracks in the Great Firewall and foster domestic instability.The CCP sees its continued reign as dependent not only on its long-standing practice of severely restricting speech inside China but also on dictating global narratives about China.

 

China is now flexing its powers to impose censorship, of hard and soft varieties, beyond its own borders. The new Hong Kong national security law, the basis for Britain’s admonition to Browder, provides for the indictment of anyone, anywhere, for speech seen as inimical to Chinese security interests. China’s diktats affect sports, Hollywood, the publishing world, media and journalism outlets, higher education, tech and social media companies, and more.As Chinese interest in American basketball has skyrocketed in recent years, the industry has come under pressure to put Beijing’s sensibilities ahead of freedom of speech. Two years ago when Houston Rockets General Manager Daryl Morey tweeted in support of protesters in Hong Kong, he was forced to apologize. When the National Basketball Association deemed his comments “regrettable” the groveling triggered bipartisan outrage on Capitol Hill. As of this writing, the NBA has been silent in response to Kanter’s criticism of rights abuses in Tibet and Xinjiang and it’s unclear whether and when Celtics games may reappear on the Chinese streaming platform Tencent.

 

Hollywood filmmakers know well that access to the world’s largest film market is determined by Beijing authorities which, under the terms of the country’s 2016 Film Industry Promotion Law, favor portrayals that “transmit the glorious Chinese culture or promote core socialist values.”

 

Directors and actors associated with such films as Seven Years in Tibet that depict China unfavorably have been frozen out professionally and, in some cases, have resorted to obsequious apologies to revive their careers. By contrast, action films with Chinese heroes and plotlines that flatter Beijing have won privileged slots for broad theatrical release, making as much as hundreds of millions of dollars on the mainland. The result is an acquiescent, anticipatory, even subconscious form of self-censorship whereby U.S. filmmakers have internalized Chinese taboos and rewards as integral to their success.

 

With China now, by some measures, the world’s largest book market, Western publishers and booksellers are facing growing incentives to suppress critical narratives and instead feature titles that bootlick Beijing. When Germany’s Thalia bookstore chain suddenly gave prominent shelf space to displaying the writings of Chinese President Xi Jinping, it turned out a German subsidiary of the CCP’s global publishing arm had curated the promotion. There are other documented instances of publishers in Australia, England, and Germany coming under direct pressure from the CCP or engaging in anticipatory self-censorship to appease Beijing.

 

Journalists have seen this up close as well. In 2020, China expelled the largest number of foreign journalists since the Tiananmen Square massacre in 1989, including many from the New York Times, Wall Street Journal, and Washington Post. That left just several dozen American reporters inside China, a group that has been subject to harassment, visa denials, surveillance, and severe access restrictions. Last year it was revealed that Bloomberg, the parent company of Bloomberg News, went to great lengths to muzzle journalists and their families regarding the company’s efforts to suppress reporting on Chinese government corruption.

 

Executives feared the exposes could compromise their lucrative mainland financial terminal business. Beijing’s ability to draw a curtain around itself by constricting access to Western news outlets and incentivizing them to avoid critical coverage risks blind spots and misjudgments, clouding Western audiences’ view of China and its economy at a critical time.

 

China’s influence on Western higher education has implications for scientific research, technology, and understanding of China. China scholars in the West face knotty dilemmas over whether to withhold criticism or risk forfeiting visa access necessary to carry out their work. U.S. scholars have endured state-supported harassment for advocating the rights of Chinese minorities. Chinese government-funded Confucius Institutes on Western campuses have been widely accused of stifling open inquiry on China-related subjects.

 

A third of all foreign students studying in the United States before the COVID-19 pandemic were Chinese, filling university tuition coffers. The CCP’s close ties to the families of many students who are wealthy enough to study abroad incentivizes campuses reliant Chinese tuition-payers to avoid subjects or statements that might jeopardize this revenue stream. Chinese students studying in Australia report being under direct surveillance as well as dealing with informal systems whereby peers intimidate and harass those who deviate from a pro-Beijing line.

 

In Britain, former Universities Minister Jo Johnson (brother of Prime Minister Boris Johnson) led a study published in March that concluded that China had replaced the United States as the primary research partner for U.K. universities, raising a host of free expression and national security challenges that were scarcely being recognized, much less managed.

 

Although many U.S. internet platforms are blocked in China or have opted to withdraw to avoid overt censorship, Chinese influence over Western tech firms is increasing.

 

Although many U.S. internet platforms are blocked in China or have opted to withdraw to avoid overt censorship, Chinese influence over Western tech firms is increasing. As economic pressures to engage with China grow, companies such as Facebook and Google have explored plans to open new, censored social media and internet services on the mainland. Apple has opted to compromise app services, data privacy, and user protection measures to sustain access to Chinese markets. Apple’s Chinese app store blocks Western news outlets, organizing apps, and information about topics, including the Dalai Lama, that are censored by Beijing.

 

Even companies that do not offer their services within China may accept Chinese advertising revenue, including from government sources. Some analysts suggest that Facebook may earn as much as $5 billion annually in China, with employees raising concerns about how that revenue is influencing content moderation decisions relating to Chinese sensitivities, including the treatment of Uyghurs in Xinjiang. Earlier this month, Twitter was accused of suspending accounts belonging to a Canadian publisher who had put out books critical of the CCP.

 

Mounting a response to these incursions is not easy. Creeping Chinese censorship doesn’t fit neatly into a single policy box. It implicates human rights, trade, education, intelligence, media freedom, national security, and more. Many of the encroachments, moreover, implicate private institutions and corporations on sensitive questions of content, viewpoint, and ideology, areas where governments should—and legally must—hesitate to tread.

 

Compounding the problem are the unmistakable dangers of overreaction. Ham-handed approaches could feed Red Scare-style paranoia, xenophobia toward Chinese people, and bigotry toward individuals of Asian descent. Broad clampdowns could chill people-to-people relations at a time when human and cultural ties represent a potential counterweight to geopolitical tensions. Beijing’s deep reach and sway over nearly every type of Chinese corporation and institution poses complicated questions of how to foster productive relationships with Chinese professional peers while avoiding the government’s heavy thumb.

 

These are reasons for prudence in addressing China’s creeping censorship. They must not be grounds to ignore the problem—or acquiesce to it. Recent incidents including LinkedIn’s pullback from China and the relocation of a Harvard University language program from Beijing to Taiwan may signal that the trade-offs for private institutions are becoming more difficult, making a reckoning over how to handle engagement with Chinese censors ripe.. .

 

A man uses his cellphone in Beijing’s Great Hall of the People.

China’s Growing Censorship Is Training the Public to Be Online Snitches

Everyone from feminists to nationalists is a potential target.

 

Riot police in a mall in Hong Kong

Beijing Launches a Global Assault on Free Speech

Hong Kong’s cruel new law doesn’t just affect the city.

 

The Biden administration in the United States and other Western governments should mobilize a three-pronged approach to meeting these challenges. A key step is to better understand Beijing’s aims and methods. Governments, universities, and private foundations should invest in research—both government-sponsored and independent—to unmask and publicize Beijing’s octopus-like reach into so many Western industries and institutions.

 

A parallel effort should mobilize leaders of conscience within the myriad corporations, industry associations, universities, arts institutions, publishers, and media outlets that grapple with Beijing’s impingements on the freedoms that underpin these institutions. As long as those in decision-making positions are not called out and forced to consider the long-term implications of hewing to Beijing’s line, they will continue business as usual, seduced by China’s markets and money.

 

A third front must unite Western governments and democracies that share a sovereign interest in preventing Beijing’s growing sway over thought and expression in their countries. Economic officials should analyze how trade rules and regimens can be invoked to challenge certain Chinese censorship practices as nontariff barriers to free trade. Standards and guidelines should be developed to spell out when the normal give-and-take among business partners, donors and grantees, vendors, and regulators crosses over into government coerciveness.

 

Officials from agencies responsible for telecommunications, scientific research, technology, higher education, and other sectors should coordinate to develop measured policies that can mitigate risk without inflaming tensions or hobbling the ability of Western institutions and corporations to compete.

 

Confronting mounting authoritarianism worldwide is a task that must begin at home.

 

My FP: Follow topics and authors to get straight to what you like. Exclusively for FP subscribers. Subscribe Now | Log In

 

Suzanne Nossel is the CEO of PEN America and a member of Facebook’s oversight board. She was formerly deputy assistant secretary of state for international organizations at the U.S. State Department. Twitter: @SuzanneNossel

 

 

 

Chinese Censorship Is Going Global

 

 

 

////

 

 

 

/////////////////////////////

 

 

Iubirea de Dumnezeu nu are nimic în comun cu „iubirea” amantei lumi-1 Ioan 2/15-17 ; Nu este maimuţăreală amoroasă, omenească! A-l iubi pe El înseamnă, mai întâi(1 Ioan 4/20), a dovedi şi cu fapta că iubeşti pe aproapele, începând cu vrăjmaşul tău (Mat. 5/44-48); Înseamnă a întrupa în miezul fiinţei născute din nou, (Ioan, cap.3)- sfaturile, soluţiile, Calea, Voia, Morala, învăţătura şi poruncile Lui; Acestea sunt uşoare, utile, productive, sănătoase, veşnice; A iubi, înseamnă a nu te pune pe tine pe tron, în defavoarea Cerului şi a semenilor; Mai înseamnă să iradiezi şi până dincolo de marginea Cerului- numai Adevărul Lui, Dreptatea, Corectitudinea, Dragostea din 1 Cor. cap.13, Credinţa, Neprihanirea (Fil.3/9) Mila, Iertarea, Seriozitatea, Punctualitatea, Jertfirea în slujba aproapelui, până devii (prin botezul în răstignirea, învierea, rodirea şi înălţarea Lui)-Una cu semenii, cu El şi cu ai Săi, aşa cum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt UNA, dar Tata este mai Mare şi mai Tare… Iată, cum înţelegem că dragostea lui Dumnezeu nu se compară cu dragostea omenească, naturală, maimuţărească

   

 

 

…TRANSFORMAREA FINALĂ; Yuval Noah Harari: Când va veni potopul elitele vor construi o arcă și îi vor lăsa pe ceilalți să se înece! Țările europene în care biserica nu este separată de stat; Secularismul nu L-a omorât pe Dumnezeu;  Înfruntarea înșelăciunii: de la Iisus la internet; Forumul Economic Mondial (WEF) solicită ca inteligența artificială să rescrie Biblia, astfel se vor crea ‘religii care sunt de fapt corecte; (Ce inseamna sa lucrezi foro Dimnezeu cel viu si adevarat,neiconat) Microcipul ( pecetea antihristica ) – Vaccinurile si microcipul; (Cine nu se umple cu Plinatatea Dumnezeiasca ,va fi umplut cu excremente satanice …) Din iadul „ştiinţific”: cipuri în capuri pentru o memorie a la Google; (Dupa  ce Domnul a facut totul f.bine, satan a deformat…) CE ȘTIU ACUM, CA FOST HOMOSEXUAL; Capcana New Age (pe scurt); Richard Wurmbrand, de la personaj legendar la personaj istoric; AFR: Charles Darwin, adio teorie! Transumanismul – reinventând umanitatea prin tehnologie; Fotosinteza continuă să ne uimească; Există vreo contradicție între știință și credința creștină? Epigenetica – Mostenind mai mult decat gene; Din cauza păcatului, lumea e în declin; Fii DEVOTAT PENTRU HRISTOS! (Cand confundam religia omeneasca si crestinatatea  preoteasca-idolatra  cu…)Statul Islamist și Statul Sutanist; “Cre(s)tinul ”Charles Darwin a fost un plagiator; Noua Religie Mondială: Cum va fi înlocuită Biblia cu Agenda 2030; Zero Tolerance; Discreditate încă din anii 1990, teoriile conform cărora „sectele” folosesc tehnici de control al conștiinței și de „spălare a creierului” sunt încă promovate de organizațiile anti-secte; (Pentru a umbri Credinta Cristica…) Cum au fost asociate teoriile „spălării creierului” cu religia; Armura lui Dumnezeu – nouă apariție la Editura Poarta Bucuriei; Creati sa fim ca EL; Portrete Biblice – Rebus;

 

 

 

 

 

 

Portrete Biblice – Rebus

 

 

 

Autor: Victor Martin

 

   În cartea PORTRETE BIBLICE, din galeria personajelor care apar pe paginile Sfintei Scripturi, sunt prezentate un număr de 45 de persoane, cele mai proeminente, zugrăvite în 50 de careuri de cuvinte încrucișate, evident nu cu penelul pictorului, ci cu mijloacele specifice acestui gen enigmistic. Dezlegând corect, posesorii acestei cărți își vor putea imagina în fața ochilor portretele acestor personaje și vor putea afla tot ceea ce Biblia consemnează despre viața și activitatea acestora. Prin această plăcută îndeletnicire a dezlegării cuvintelor încrucișate, beneficiarii acestei cărți vor putea afla datele biografice, locul nașterii, numele părinților și a fraților, evenimentele în care au fost implicate precum și alte multe informații despre aceste personaje.

   În completarea paginilor s-au introdus un număr considerabil de întâmplări din viața creștină, epigrame și alte probleme de enigmistică.

   Comenzile se pot face pe adresa de e-mail vicmarro@yahoo.com sau la telefoanele 0357423347 şi 0747183121.

 

 

https://stiri.resursecrestine.ro/129355/portrete-biblice-rebus

 

 

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Creati sa fim ca EL

 

 

Autor: J. Dwight

,,Trăiţi cu El, trăiţi ca El, trăiţi pentru El.” Iată mottoul găsit de noi pentru cartea scrisă de J. Dwight Pentecost, Creaţi să fim ca El. J.Dwight Pentecost a fost Profesor emerit de Expunere biblică la Seminarul Teologic Dallas deţinând o Diplomă de licenţă de la Colegiul Hampden-Sydney, Masterat în teologie şi Doctorat în teologie de la Seminarul Teologic Dallas. Dintre numeroasele sale lucrări amintim: Creaţi pentru ucenicie; Duşmanul tău, Diavolul; Mângâietorul divin; Credinţa care rezistă; Vie Împărăţia Ta.Creaţi să fim ca El, o carte în care autorul ne dezvăluie cel mai important scop al vieţii credinciosului şi anume, să trăiască pentru Domnul Isus Cristos aşa încât oamenii să-L poată cunoaşte pe Tatăl. Mergând împotriva curentului de creştinism consumerist, Dr. Pentecost îi reaminteşte cititorului că viaţa creştină nu înseamnă în primul rând să-L ai pe Isus ca prietenul tău cel mai bun, să găseşti secretul fericirii, sau să ajungi în cer. Interesant şi provocator, în această examinare a vieţii creştine, unul dintre cei mai respectaţi şi cei mai practici teologi ai Americii discută principiile esenţiale care cuprind fiecare aspect al vieţii. Astfel pentru descrierea coerentă şi practică a acestor principii cartea este împărţită în patru părţi şi anume: Creaţi pentru părtăşie; Creaţi pentru o conduită nouă; Creaţi pentru conflict; Creaţi pentru maturitate.

 

Partea întâi: Creaţi pentru părtăşie

 

Dr. Pentecost accentuează de la începutul cărţii că mai presus de orice, omul există ca să Îl glorifice pe Dumnezeu şi să se bucure de El pentru totdeauna. Dumnezeu Şi-a descoperit oamenilor slava Sa, iar oamenii trebuie să răspundă la această revelaţie dând glorie, cinste şi onoare acestui Dumnezeu glorios. Se naşte următoarea întrebare: Cum Îl putem glorifica pe Dumnezeu? Răspunsul este: Prin părtăşia cu Dumnezeu. Am fost creaţi pentru a avea părtăşie cu Dumnezeu şi am fost făcuţi o creaţie nouă sau o făptură nouă în Domnul Isus Cristos ca să avem părtăşie deplină cu El şi cu Tatăl. Omul, ca şi coroană a creaţiei lui Dumnezeu se diferenţiază de toate celelalte creaturi prin faptul că are personalitate, astfel încât ca persoană să poată avea părtăşie –comuniune – cu Dumnezeu. Dumnezeu a făcut posibilă părtăşia între mintea lui Adam (primul om) şi mintea Sa, între inima lui Adam şi inima Sa şi între voinţa lui Adam şi voinţa Sa. Şi părtăşia aceasta înseamnă exersarea în armonie a celor trei caracteristici ale personalităţii umane – intelect, sentiment şi voinţă – în vederea apropierii de Dumnezeu. Neascultarea sau căderea lui Adam a constat în exersarea voinţei sale contrar voinţei lui Dumnezeu, rupând astfel imediat şi complet părtăşia ce exista între Adam şi Dumnezeu. Păcatul a despărţit creatura de părtăşia cu Creatorul său, iar consecinţele au fost complexe şi de lungă durată. Datorită păcatului, mintea (intelectul omului) a fost întunecată încât omul în gândirea sa să nu Îl poată cunoaşte pe Dumnezeu, inima (sentimentul omului) şi-a pierdut orice fel de simţire direcţionată spre Dumnezeu, iar deciziile (voinţa omului) fiinţei umane sunt în vrăjmăşie cu planurile lui Dumnezeu.

 

Pentru ca scopul iniţial al lui Dumnezeu să se îndeplinească, Domnul Dumnezeu a plănuit o nouă creaţie cu totul diferită, în Domnul Isus Cristos. Prin miracolul noii creaţii cel ce crede în Cristos devine copil al lui Dumnezeu care implicit intră în părtăşie cu Tatăl său şi Îl poate glorifica din nou. Aici Dr. Pentecost pune faţă în faţă mintea cea nouă cu mintea cea veche, inima cea nouă cu inima cea veche, voinţa cea nouă cu voinţa cea veche, dezvăluind conflictul neîntrerupt din viaţa credinciosului. În omul credincios sunt două naturi, două potenţiale:dragoste şi ură. Amândouă se luptă pentru supremaţie. Cine va câştiga? Autorul ne aminteşte că firea veche a omului este controlată de Satan, duşmanul lui Dumnezeu şi distrugătorul părtăşiei dintre om şi Dumnezeu. Doar că acesta este un duşman înfrânt de către Cristos prin moartea Sa pe cruce. Astfel victoria lui Cristos este garanţia victoriei credinciosului care luptă cu firea veche, care se împotriveşte lui Satan, dorind şi căutând părtăşia cu Dumnezeu. Umblarea zi de zi în părtăşie cu Dumnezeu şi triumful nostru final, sunt legate indisolubil de moartea Domnului Isus pentru noi.

 

Partea a doua: Creaţi pentru o conduită nouă

 

În această parte a cărţii Dr. Pentecost ne arată cum viaţa creştină este viaţa lui Cristos reprodusă în copilul lui Dumnzeu, prin puterea Duhului Sfânt. Trăirea creştină constă în faptul că Cristos Îşi trăieşte viaţa în şi prin credincios. Copilul lui Dumnezeu trebuie să recunoască faptul că Dumnzeu îi dă anumite responsabilităţi, obligaţii şi cerinţe. El trebuie să se vadă pe sine sub imperativul divin de a împlini porunca să se dezbrace de ,,omul cel vechi” şi să se îmbrace cu ,,omul cel nou” în viaţa cotidiană. Acest imperativ este exprimat de apostolul Pavel în Romani 6:1: ,,Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu în Isus Cristos Domnul nostru”. Soluţia lui Dumnezeu la problema păcatului în viaţa credinciosului este bazată pe identificarea cu Cristos. Această identificare se referă la răstignirea credinciosului împreună cu Cristos, moartea credinciosului împreună cu Cristos, învierea credinciosului împreună cu Cristos şi în final glorificarea credinciosului împreună cu Cristos. Răstignirea, îngroparea şi învierea împreună cu Cristos sunt experienţe ale credinciosului care îl ajută să poată umbla în viaţa cea nouă împreună cu Cristos, până la glorificare. Este posibil de unii singuri, prin propriile forţe să trăim în deplină conformitate cu cerinţele vieţii noi în Cristos? Răspunsul e evident. Să fim plăcuţi lui Dumnezeu, să avem deplină părtăşie cu El prin eforturi proprii, e imposibil. Şi atunci de ce Dumnezeu aşază pe umerii copiilor Săi cerinţe pe care ştie că nimeni nu le va putea îndeplini? Din nou găsim răspuns şi la această întrebare. Pentru a fi epistole vii care să Îl proclame pe Domnul Isus, Dumnezeu ne-a oferit ajutorul Său, ne-a dăruit pe Cineva pe care să ne putem baza oricând şi oriunde, un sprijin interior, Duhul Sfânt. Pe măsură ce o persoană este controlată de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, Duhul va reproduce viaţa lui Cristos şi o conduită creştină, prin care Dumnezeu este glorificat. Rugăciunea noastră ca şi creştini ar trebui să fie aceea ca Duhul Sfânt să ne controleze, să ne stăpânească şi să ne călăuzească comportamentul în tot adevărul, zi de zi, aşa încât cei necredincioşi să-L cunoască pe Dumnezeu Tatăl.

 

Partea a treia: Creaţi pentru conflict

 

Titlul acestei părţi sună cam ciudat. De ce suntem creaţi pentru conflict? Cu cine suntem în conflict? Dr. Pentecost  răspunde atent acestor întrebări cel puţin îngrijorătoare. Suntem într-o călătorie destul de lungă, cât viaţa de lungă şi totodată într-o luptă istovitoare şi continuă, purtată pe un teren străin cu combatanţi din cale afară de ostili. Creştinul devotat lui Dumnezeu va avea de înfruntat pe calea asemănării cu Domnul Isus, la fiecare pas păcatul, care va pândi la uşa gândurilor, vorbelor sau faptelor sale. Apoi o altă confruntare apare în domeniul părerilor îndoielnice, unde deciziile nu sunt uşor de luat şi unde credincioşii trebuie să fie ghidaţi de principiile Cuvântului scris, sub călăuzirea Duhului Sfânt. Prin urmare copilul lui Dumnezeu trebuie în mod continuu să se păzească împotriva ispitei de a fi lumesc şi împotriva firii pământeşti. Conflictul deschis al creştinului este însă cu sistemul lumii acesteia, un sistem care nu Îl are cuprins în componenţa sa şi pe Dumnezeu. ,,Dumnezeul acestei lumi” aşa cum se exprimă apostolul Pavel, este Satan, duşmanul adevăratului Dumnezeu şi duşmanul copiilor lui Dumnezeu. Această lume este instrumentul care a fost acaparat de Satan şi este folosită pentru promovarea scopurilor, ţelurilor şi ambiţiilor sale, ca în definitiv să răstoarne Împărăţia lui Dumnezeu, autoproclamându-se stăpân peste tot universul. Metodele de luptă ale lumii şi ale ,,prinţului acestei lumi” sunt pervertirea, întinarea şi pângărirea a tot ce este bun, curat, adevărat şi sfânt. Porunca apostolului Pavel în acest sens scrisă în Epistola către Romani 12:2 este: ,,Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia”, adică să nu ne lăsăm modelaţi după matriţa lumii, sau să nu ne pliem după sistemul pervertit de Satan. Unul din adevărurile glorioase ale Evangheliei este că moartea lui Cristos a schimbat relaţia credinciosului cu sistemul lumii. Pe de o parte credinciosul este scos din lume (mort faţă de lume) şi aşezat în Împărăţia lui Dumnezeu (viu pentru Cristos), pe de altă parte credinciosul – ca cetăţean al cerului – este trimis în lume ca ambasador al lui Cristos. Un ambasador este un reprezentant personal al unui suveran care este absent. Ca ambasadori am fost trimişi în lume ca să împlinim lucrarea pentru care Cristos Însuşi a venit în lume: să-L facem cunoscut pe Tatăl, oamenilor. Cât de profesionist activăm în lucrul încredinţat, cât de pregătiţi suntem pentru confruntare? Copiii lui Dumnezeu sunt nu doar slujitori, ci şi soldaţi. Ei sunt instruiţi şi echipaţi pentru viaţa pe care sunt chemaţi să o trăiască şi pentru războiul pe care sunt chemaţi să îl lupte. Din nou autorul apelează la învăţătura apostolului Pavel unde acesta porunceşte fiecărui ostaş al lui Cristos: ,,Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor Diavolului.” Astfel ne este prezentat întregul echipament şi întregul arsenal al unui creştin angajat în cel mai cumplit conflict posibil. Dumnezeu, Comandantul nostru, este interesat nu doar de apăratea soldaţilor Săi ca niciunul să nu piară, ci şi ca soldaţii Săi să iasă victorioşi, triumfători. Ascultând şi urmând ordinele Comandantului Suprem, oastea Lui are victoria asigurată şi este purtată într-o procesiune triumfătoare până la final.

 

Partea a patra: Creaţi pentru maturitate

 

În dezvoltarea fizică normală, vedem creşterea de la naştere la pruncie, la adolescenţă şi apoi la maturitate. Dacă în creşterea fizică este imposibil ca un copil să fie matur fără trecerea timpului, maturizarea spirituală poate urma un tipar mai încet sau mai accelerat. Creşterea copilului spiritual nu trebuie să fie legată neapărat de trecerea timpului, deşi atingerea maturităţii spirituale se produce în timp. Autorul J. Dwight Pentecost, ne reaminteşte că pentru a reflecta gloria lui Dumnezeu într-o lume ostilă, un creştin trebuie să fie în părtăşie constantă cu Dumnezeu Tatăl, trebuie să aibă o conduită demnă de un copil al lui Dumnezeu, trebuie să fie capabil să poarte lupta spirituală urmându-Şi Comandantul, şi toate acestea putându-se atinge doar printr-un înalt nivel de maturitate spirituală. Astfel ne sunt prezentate contrastele dintre a fi prunc sau a fi om matur în viaţa creştină, între pruncia spirituală şi maturitatea spirituală şi fiecare dintre noi purtăm responsabilitatea pentru ceea ce suntem. Pruncul se caracterizează prin lipsă de cunoştinţă, prin dependenţă faţă de altcineva, pe când omul matur se caracterizează prin cunoaştere deplină şi completă şi prin independenţă. Singura dependenţă a omului matur este de Cuvântul şi Duhul Sfânt. Aici găsim o definiţie a credinciosului matur. Este omul care cunoscând adevărul, îl acumulează pentru a-i învăţa şi pe alţii, îl pune în aplicare în propria-i viaţă, fiind capabil să discearnă ce este bine şi ce este rău în experienţa creştină. Ţinta urmărită în viaţa de credinţă este maturitatea, asemănarea cu Cristos. Cristos a reflectat din plin slava Tatălui iar ca urmaşi ai Lui, suntem chemaţi la asemănare cu El. Transformarea nu se produce peste noapte, fiind un proces cultivat constant, zi de zi, sfârşindu-se doar la capătul vieţii.

 

Concluzia cărţii în viziunea autorului este că viaţa noastră în Cristos redefineşte scopurile şi remodelează perspectivele noastre. Având destinaţia eternă stabilită, pornim într-o călătorie de o viaţă înspre evlavie, fiind transformaţi în asemănarea Domnului Isus Cristos şi trăind viaţa prin puterea Duhului Sfânt. Purtaţi pas cu pas pe o cale sănătoasă din punct de vedere teologic, discutând în detaliu într-un limbaj accesibil, Dr. Pentecost urmăreşte ca prin părtăşia, conduita, conflictul şi maturitatea vieţii creştine să ajungem la scopul pentru care am fost creaţi: să fim ca El.

 

 

 

 

Știre preluată de pe ecc.ro

 

 

 

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

Armura lui Dumnezeu – nouă apariție la Editura Poarta Bucuriei

 

Autor: Priscilla Shirer

 

 

În fiecare zi, fără încetare, în jurul tău are loc un război invizibil. Un dușman viclean și diabolic caută să devasteze tot ceea ce este important pentru tine – emoțiile tale, mintea ta, familia ta, viitorul tău. Însă domnia lui se încheie chiar aici. Se încheie chiar acum. Cu tine. Dușmanul întotdeauna eșuează lamentabil atunci când întâlnește o femeie echipată corespunzător. O femeie care este înarmată și periculoasă.

 

Armura lui Dumnezeu este mai mult decât o simplă descriere biblică a inventarului credinciosului. Este un plan de acțiune pentru a îmbrăca armura și a dezvolta o strategie personalizată care să asigure victoria împotriva dușmanului. Însoțește-o pe Priscilla Shirer într-un studiu biblic care va scoate la lumină războiul din jurul tău și te va chema să te echipezi, să stai în picioare și să asiguri victoria în viața ta.

 

Manualul de studiu conține:

 

6 săptămâni de studiu personal de câte 5 zile pe săptămână

ghiduri de studiu care să fie utilizate în timpul sesiunilor video

material pentru liderul de grup (instrucțiuni și sugestii pentru facilitarea sesiunilor de grup)

pagini cartonate și perforate care pot fi folosite pentru a dezvolta o strategie de rugăciune

Despre autoare:

 

Priscilla Shirer este înainte de toate soție și mamă. Dar pune-i o Biblie în mână și un mesaj în inimă și vei vedea de ce mii de femei Îl întâlnesc pe Dumnezeu într-un mod personal și plin de putere prin intermediul conferințelor ei, al cărților și al studiilor ei biblice. Darul Priscillei de a proclama cu îndrăzneală adevărurile intransigente ale Scripturii, totodată invitându-i pe oameni la o experiență zilnică și intimă cu Cristos, o poartă în jurul lumii, ca să împărtășească ea însăși Cuvântul cu zeci de mii de persoane în fiecare an. Prin intermediul Going Beyond Ministries, ea și soțul său, Jerry, consideră că este un privilegiu să slujească oameni din orice cultură și denominație. Împreună, cuplul crește trei băieți plini de energie.

 

 

Știre preluată de pe www.poartabucuriei.ro

 

https://stiri.resursecrestine.ro/213043/armura-lui-dumnezeu-noua-aparitie-la-editura-poarta-bucuriei

 

 

 

///////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

(Pentru a umbri Credinta Cristica…) Cum au fost asociate teoriile „spălării creierului” cu religia

 

 

de Massimo Introvigne

 

 

 

Partea 3 din 5. Citiți partea 1 și 2.

 

Inițial, comuniștii ruși și chinezi au fost acuzați că au folosit tehnici de control al conștiinței. Unii profesioniști în domeniul sănătății mintale au extins acuzația la religii.\\

 

 

Manualul comunist „Spălarea creierului: o sinteză a manualului rusesc de psihopolitică”

 

În articolele anterioare, am văzut cum CIA a inventat sintagma „spălarea creierului” și i-a acuzat pe comuniști că folosesc tehnici sinistre de control al conștiinței. La un moment dat, CIA a început să creadă în propria propagandă și a lansat un experiment secret cu numele de cod MK-ULTRA, în care a încercat să „spele pe creier” așa-numiți „voluntari”. Proiectul a eșuat și a demonstrat că tehnicile de „spălare a creierului” pot reduce victimele nefericite la epave umane („legume”), dar nu le pot induce idei sau credințe noi.

 

1. Ron Hubbard și „spălarea creierului”

O persoană care, fără a fi probabil conștientă de faptul că se plănuia proiectul secret MK-ULTRA, a anticipat că singurul rezultat posibil al violentei „spălări a creierului” ar fi crearea de victime asemănătoare unor zombi a fost fondatorul scientologiei, L. Ron Hubbard. Acesta a avut o implicare periferică în dezbaterea din timpul Războiului Rece despre „spălarea creierului”, deoarece Biserica Scientologică a publicat în 1955 o broșură intitulată „Spălarea creierului: o sinteză a manualului rusesc de psihopolitică” („Brain-Washing: A Synthesis of the Russian Textbook on Psychopolitics”). Broșura a fost apoi retrasă rapid, se pare că la sugestia unor agenții guvernamentale americane. Aparent era un manual comunist de „spălare a creierului”.

 

 

 

Criticii au afirmat că, prin publicarea broșurii, Hubbard a „recunoscut” că există „spălarea creierului”, lăsând să se înțeleagă că scientologia o practică. Potrivit lor, acest fapt este susținut de o declarație conform căreia „putem spăla creierul mai repede decât rușii (20 de secunde pentru amnezie totală față de trei ani pentru o loialitate ușor confuză)“. Cu toate acestea, criticii au trecut cu vederea faptul că Hubbard a prezentat „spălarea creierului” ca fiind ceva ce nu trebuie făcut și care nu funcționează. „Spălarea creierului” la care se gândea el era cea atribuită comuniștilor. Aceștia urmăreau să obțină rezultate prin provocarea de durere și îndoparea victimei cu droguri puternice. Hubbard a numit această tehnică „hipnoza prin droguri și durere”. Era ceva diferit de „spălarea creierului” pe care noile mișcări religioase vor fi acuzate că o practică zeci de ani mai târziu, unde în mod normal nu era implicată nici durerea, nici drogurile.

 

Nu numai că acest tip de „spălare a creierului” era lipsit de etică, spunea Hubbard, dar nici nu ar fi funcționat vreodată

El a declarat într-una dintre prelegerile sale de la Congresul Jocurilor din 1956:

 

„Repet că nu este eficientă. Nu își atinge scopul. […] Este o păcăleală – o păcăleală de primă speță. Comunistul nu poate spăla creierul nimănui care nu este [deja] spălat pe creier. Nu o poate face; nu știe cum. Este doar o armă de propagandă. Nimic altceva. Ei [comuniștii] spun: „avem această armă teribilă numită spălarea creierului – vom spăla creierul tuturor”. Ei bine, ar fi teribil de periculos dacă ar putea. Dar știți că nu există practic nicio persoană din această sală care ar fi permanent afectată de spălarea creierului. Cu excepția situației în care ar fi înfometată și ținută în condiții de constrângere. Cu alte cuvinte, dacă pui un individ într-o închisoare militară și îl hrănești prost timp de doi sau trei ani, va fi foarte afectat, nu-i așa? Ei bine, acesta este exact efectul pe care l-au avut asupra lor metodele aplicate pentru spălarea creierului. Nu au avut un efect mai mare de atât.”

 

Așa cum am menționat mai sus, Hubbard avea dreptate în acest sens, iar infamele experimente MK-ULTRA au avut ca unic rezultat valoros confirmarea faptului că „spălarea creierului” nu poate schimba ideologiile sau credințele.

 

O fiziologie a conversiei și a spălării creierului

 

 

Dar cum s-a transferat acuzația de practicare a „spălării creierului” de la comuniști la „secte”? Primul autor care a aplicat retorica CIA de „spălare a creierului” la religie a fost psihiatrul englez William Walters Sargant în cartea sa publicată în 1957 Bătălia pentru minte: O fiziologie a conversiei și a spălării creierului (The Battle for the Mind: A Physiology of Conversion and Brainwashing), care a devenit un bestseller internațional.

 

Sargant a popularizat ideea că tehnicile de „spălare a creierului” ar fi derivat în Rusia din celebrele experimente ale savantului stalinist Ivan Pavlov, în care un câine obișnuit să audă un clopoțel sunând de fiecare dată când i se dădea mâncare ajungea să saliveze atunci când clopoțelul suna, chiar dacă nu i se mai dădea mâncare. Unii psihiatri încă mai cred în această teorie, deși surse sovietice și chineze nu au reușit să confirme că Pavlov a jucat un rol important în studiile lor privind tehnicile de îndoctrinare.

 

Argumentul central al lucrării lui Sargant a fost că nu comuniștii au inventat „spălarea creierului”. Cel mult, credea el, datorită lui Pavlov, au ajuns la o mai bună înțelegere a procesului, pe care l-au adaptat din procesele preexistente de revizionism religios și de convertire. Sargant scria:

 

 „Oricine dorește să investigheze tehnica spălării creierului și a obținerii de mărturii, așa cum se practica în spatele Cortinei de Fier… ar face bine să înceapă cu un studiu al revizionismului american din secolul al XVIII-lea, începând cu anii 1730“.

 

Sargant credea că doar „spălarea creierului” putea explica dezvoltarea rapidă a creștinismului timpuriu

Deși în cea de-a treia ediție a cărții sale, apărută în 1971, Sargant va include scientologia printre religiile care practică „spălarea creierului”, el nu credea că există o diferență între religiile principale, care nu foloseau manipularea mentală, și „sectele”, care o foloseau. Dimpotrivă, Sargant era categoric anticreștin și i-a menționat pe romano-catolici și pe metodiști ca fiind două grupuri care folosesc în mod obișnuit „spălarea creierului” și i-a acuzat de același păcat pe primii creștini. Psihiatrul englez credea că doar „spălarea creierului” putea explica dezvoltarea rapidă a creștinismului timpuriu.

 

Cartea „Bătălia pentru minte: O fiziologie a conversiei și a spălării creierului”

 

Chiar și convertirea apostolului Pavel, așa cum este consemnată în Biblie, susținea Sargant, ar putea fi explicată printr-o schemă de „spălare a creierului”, creștinul Anania „spălându-i creierul” evreului Pavel, inițial anticreștin. „O stare de inhibiție transmarginală pare să fi urmat stadiului acut de excitație nervoasă a lui [Pavel] […] ceea ce i-a crescut anxietatea și sugestibilitatea […]. Anania a venit să-i ușureze simptomele nervoase și suferința psihică, implantându-i în același timp noi credințe.”

 

Nașterea ideologiei anti-secte

 

Mulți au citit cartea lui Sargant, în special în cadrul comunității psihiatrice, unde cu siguranță a alimentat o atitudine ostilă față de religie în general. Cu toate acestea, ținta sa era prea largă pentru ca această carte să fie de vreun folos în promovarea unor politici publice.

 

În Statele Unite, psiholoaga Margaret Thaler Singer a reformulat ideile lui Sargant, susținând că nu toate religiile foloseau „spălarea creierului”, ci doar unele nou înființate, care nu erau chiar religii, ci „secte”. Aceasta s-a petrecut în contextul anilor 1960 și începutul anilor 1970, când mișcarea anti-secte abia se crease, mai ales printre părinții studenților care se hotărâseră să abandoneze studiile pentru a deveni misionari cu normă întreagă pentru Biserica Unificării sau Copiii lui Dumnezeu ori călugări hinduși (rași pe cap) pentru Mișcarea Hare Krishna. Așa cum s-a petrecut în cazul „ereziilor” din trecut, părinții nu credeau că alegerile copiilor lor au fost voluntare, iar psihologii precum Singer le-au oferit explicația convenabilă de „spălare a creierului”.

 

Singer a avut un rol esențial în crearea ideologiei anti-secte, care se bazează pe ideea că „sectele”, care folosesc „spălarea creierului”, pot fi distinse de religiile legitime, care nu o fac. În cele din urmă însă, această teorie a fost discreditată de cercetători și respinsă de instanțele de judecată, după cum vom vedea în al patrulea articol din această serie.

 

Articolul original în limba engleză a fost publicat aici: bitterwinter.org/how-brainwashing-theories-were-applied-to-religion/

 

 

/////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Discreditate încă din anii 1990, teoriile conform cărora „sectele” folosesc tehnici de control al conștiinței și de „spălare a creierului” sunt încă promovate de organizațiile anti-secte

 

Partea 5 din 5.

 

Citiți aici părțile 1, 2, 3 și 4.

 

În al patrulea articol al acestei serii am văzut cum acțiunea combinată a cercetătorilor noilor mișcări religioase și a instanțelor de judecată a marginalizat atât teoriile „spălării creierului”, cât și utilizarea lor ca armă juridică împotriva „sectelor”.

 

 

Ideea că „sectele” aplică manipularea mentală sau „spălarea creierului” a supraviețuit în mass-media și a inspirat legi și hotărâri judecătorești în afara Statelor Unite, în special în Franța. Cu toate acestea, argumentele formulate de marea majoritate a celor mai importanți cercetători ai noilor mișcări religioase – și menționate în decizia Fishman – nu se referă doar la Statele Unite. „Spălarea creierului” și manipularea mentală rămân concepte respinse ca fiind pseudoștiințifice de marea majoritate a cercetătorilor în domeniul religiilor. Totuși sunt acceptate de o minoritate, precum și de unii psihiatri și psihologi care nu sunt specializați în religie.

 

Poate fi „spălarea creierului” utilizată în cazurile penale ca argument al apărării?

James T. Richardson a jucat un rol important în critica teoriilor anti-secte privind „spălarea creierului”. În a doua jumătate a anilor 1990 el a cercetat sistematic, împreună cu câțiva colegi, toate cazurile judiciare americane în care apărea expresia „spălarea creierului”. Aceștia au continuat sondajul în actualul secol. Au constatat că, după Fishman, utilizarea argumentelor de „spălare a creierului” în procesele împotriva noilor mișcări religioase aproape că dispăruse. Dar expresia a supraviețuit în alte domenii ale legii.

 

„Spălarea creierului” de către profesori, pastori, terapeuți și chiar de guvernul SUA a fost folosită, deși rareori cu succes, ca o apărare în cazurile penale, un exemplu fiind procesul Patty Hearst. În cadrul proceselor de custodie a fost folosită cu mai mult succes ideea că unul dintre părinții divorțați le-ar fi „spălat creierul” copiilor pentru a-i face să îl urască pe celălalt părinte.

 

Sindromul alienării parentale, un alt fel de spălare a creierului

 

Sindromul alienării parentale

 

 

Acesta este „sindromul alienării parentale” („parental alienation syndrome”, PAS), o teorie creată de psihiatrul american pentru copii Richard A. Gardner care s-a bazat în mod explicit pe „spălarea creierului”.

 

Răspunzând criticilor săi într-un articol publicat postum (a decedat în 2003), Gardner a scris:

 

Este adevărat că mă concentrez pe părintele care spală creierul, dar nu sunt de acord că această abordare este „prea simplistă”. Adevărul este că, atunci când există PAS, factorul etiologic primar este părintele care spală creierul. Iar atunci când nu există un părinte care spală creierul, nu există PAS.

 

Teoria lui Gardner a fost criticată pe scară largă. În 1996, un grup de lucru al Asociației Americane de Psihologie a concluzionat că „nu există date care să susțină fenomenul numit sindromul alienării parentale”. Cu toate acestea, PAS continuă să fie folosit ca argument în cazurile de divorț și custodie, nu doar în Statele Unite. Discuția aprinsă despre teoriile lui Gardner a menținut vie o controversă internațională privind „spălarea creierului”.

 

California și Hawaii, Anglia și Țara Galilor, precum și Tasmania și Queensland din Australia, urmate de altele, au adoptat legi împotriva „controlului coercitiv”. Acesta era definit ca intimidare, supraveghere și izolare în contextul abuzului domestic sau al hărțuirii. Deși legile se referă la un comportament abuziv specific, umbra „spălării creierului” planează asupra acestor legi, ceea ce le face dificil de aplicat. Uneori, susțin criticii, agresorii sunt cei care acuză victimele de manipulare prin „control coercitiv”.

 

„Spălarea creierului” și evenimentele din 11 septembrie

„Spălarea creierului” a fost invocată și în cazul evenimentelor din 11 septembrie 2001. Era nevoie de o explicație convenabilă pentru modul în care „teroriștii”, unii provenind din familii bogate, s-au alăturat Al-Qaeda și, mai târziu, Statului Islamic. Anti-sectanții s-au erijat în experți în radicalismul islamic, susținând că Al-Qaeda și alte organizații musulmane radicale erau practic „secte”, ceea ce era valabil și pentru alte grupuri teroriste nemusulmane. Lipsa lor de informații despre contextul islamic și despre domeniul academic specializat al studiilor privind terorismul a devenit rapid evidentă. De aceea au fost în mare parte ignorați de comunitatea academică și de agențiile guvernamentale care se ocupă de combaterea terorismului.

 

 

„Spălarea creierului” în taberele anti-Trump și pro-Trump

 

Teoriile „spălării creierului” au revenit însă ca explicații ale fenomenului Trump și ale modului în care a fost posibil ca milioane de cetățeni americani (și nu puțini non-americani) să susțină QAnon și alte mișcări care promovează așa-numitele teorii ale conspirației. Vechile cozi de topor ale mișcării anti-secte, cum ar fi fostul deprogramator Steve Hassan, au associat teoria „spălării pe creier” a lui Singer cu mișcarea pro-Trump și QAnon. Titlul cărții lui Hassan din 2019, „Secta lui Trump: un expert de frunte în secte explică modul în care președintele folosește controlul conștiinței” („The Cult of Trump: A Leading Cult Expert Explains How the President Uses Mind Control ” ) spunea deja totul.

 

Afirmațiile exagerate ale lui QAnon și asaltul de la Capitol Hill din 6 ianuarie 2021 au dat credibilitate teoriei că latura extremistă pro-Trump includea victime ale „spălării creierului”. Chiar și Hassan a fost luat în serios de unele trusturi de presă.

 

În mod paradoxal, QAnon și mișcările similare au fost ele însele convinse că „spălarea creierului” era folosită pe scena politică americană – de Partidul Democrat, de „statul profund” și de ceea ce un autor, care a scris nu mai puțin de 43 de volume pe această temă, a numit „cultul morții marxist-sionist-iezuit-masonic-illuminati-luciferian”.

 

A existat, totuși, o diferență în ceea ce privește modul în care taberele anti-Trump și pro-Trump s-au referit la „spălarea creierului”. Criticii lui Trump și cei care au denunțat QAnon ca fiind o „sectă” au reluat practic modelul anti-secte al „spălării creierului”, bazat pe controlul conștiinței realizat prin manipulare psihologică. Pe de altă parte, la QAnon apărea mai des ideea că „spălarea creierului” se realiza prin magie. Ei mai făceau referiri la proiectul MK-ULTRA, care ar fi fost continuat în secret de agenți necinstiți ai „statului profund” după dispariția sa oficială în 1963. Uneori, era vorba de magia modernă a misterioaselor raze care controlează conștiința, dirijate de sateliți asupra caselor americanilor neavizați. Alteori de cipurile implantate de medici fără scrupule sau de substanțele ascunse în vaccinurile anti-covid-19 de conspiratori conduși de Bill Gates sau George Soros.

 

În unele cazuri, postările QAnon au menționat că „spălarea creierului” de către „statul profund” a funcționat prin utilizarea magiei negre în sensul cel mai tradițional. Ele făceau referire la vrăji, ritualuri de vrăjitorie, sacrificii umane de copii sau invocații către Satana și slugile sale. Tabăra lui Trump a inclus întotdeauna oameni care cred în magie, așa cum a demonstrat Egil Asprem. Denunțarea lui Hillary Clinton și a altor lideri democrați ca fiind implicați în satanism a fost o parte esențială a comunității QAnon.

 

Într-un anumit sens, discursul despre „spălarea creierului” a revenit

Ideea că cei care îmbrățișau credințe deviante au fost vrăjiți prin magie neagră fusese secularizată de două ori, mai întâi ca hipnoză și apoi ca „spălare pe creier”.

 

Acum, magia neagră, cu apanajul său tradițional de incantații sinistre și venerare a diavolului, a revenit pentru a fi adoptată de unii adepți ai QAnon. Pentru ei aceasta este singura explicație posibilă pentru care unii americani, altfel sănătoși și patrioți sau chiar republicani, fuseseră convinși că Trump era necinstit. Ei considerând acesta ca fiind motivul pentru care Trump a pierdut alegerile din 2020, mai degrabă decât că alegerile ar fi fost viciate de capacitatea „statului profund” de a „spăla pe creier” în simultaneitate milioane de cetățeni.

 

La rândul lor, confruntați cu faptul ciudat că milioane de oameni din secolul XXI au ajuns să creadă în astfel de teorii bizare, alții au ajuns la concluzia că Trump și adepții radicali ai QAnon au fost la rândul lor „spălați pe creier”.

 

La mai bine de 70 de ani după ce agentul CIA Hunter a inventat expresia „spălarea creierului”, aceasta rămâne atât de puternică, încât refuză să dispară. Încă ne confruntăm cu contradicția dintre majoritatea cercetătorilor academici în domeniul religiei – care resping „spălarea creierului”, cosiderând-o pseudoștiință – și cultura populară plus segmente ale profesioniștilor sănătății mintale – care o consideră motivul pentru care mulți oameni se alătură grupurilor și ideologiilor „deviante”. „Spălarea creierului” revine în discuție de fiecare dată când forme noi și aparent inexplicabile de devieri creează o „piață” pentru explicații facile.

 

Articolul original în limba engleză a fost publicat aici: bitterwinter.org/are-brainwashing-theories-coming-back/

 

 

////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Zero Tolerance

 

 

The Rutherford Institute has handled many cases defending the constitutional rights of school-aged children unnecessarily punished for violating unreasonable zero tolerance rules in schools. We have also assisted teachers and employees who have been unfairly punished under these sweeping policies.

 

Today America faces many frightening realities. The mainstream media is saturated with stories of shootings, rampant drug use amongst youth, and the ever-present threat of terrorism. But in the pursuit to establish and maintain safety, many of our governments and institutions go too far. Indeed, the policies of these institutions and agencies often infringe on our constitutional rights and liberties. We must never fail to balance today’s dangers in schools, malls, and other public places with the timeless and essential ideals written and preserved in our Bill of Rights. By refusing to consider each individual’s personal history and the intentions that inspired their actions, zero tolerance policies deny the unique worth and dignity of every person.

 

The Rutherford Institute is devoted to the ideal of freedom and common sense. Childish behavior and youthful misjudgments must not be punished egregiously, but rather in the context of the learning environment.

 

Our Recent Work in Zero Tolerance

Zero Tolerance = Zero Common Sense: Sixth Grader Reported to Police for Flashing Toy Gun as Part of Zoom Class Halloween Game

Va. Public School to Use Precrime Thought-Police Program to Deter Off-Campus, Social Media Hate Speech by Students

Rutherford Institute Warns Against Schools Expanding Zero Tolerance by Monitoring and Punishing Students for Social Media Activity Off-Campus

Sixth Grader Suspended, Reported to Police for Displaying Toy Gun During Zoom Class as Part of Assignment to Look ‘Scary’

Rutherford Institute Issues ‘Opt Out’ Letter for Families to Preserve Privacy Rights at Home in the Presence of Virtual Classroom Surveillance

Overkill: 13-Year-Old Student Handcuffed, Arrested, Charged With Felony & Criminally Prosecuted for Pointing Imaginary ‘Finger Gun’ at Classmates

Middle School Suspends 13-Year-Old for Drawing Stick Figure of Teenage Mutant Ninja Turtle Holding Swords

Public School Agrees to Rescind Suspension, Wipe Record of 4-Year-Old Pre-Schooler Who Was Handcuffed, Shackled and Transported to Police Station

Commentary on Zero Tolerance Issues

The Three I’s of a Police State Education: Indoctrination, Intimidation & Intolerance

The Three I’s of a Police State Education: Indoctrination, Intimidation & Intolerance [SHORT]

Public School Students Are the New Inmates in the American Police State

Handcuffs, Leg Shackles and Tasers: The New Face of Punishment in the Public Schools

Arrested Development: The Criminalization of America’s Schoolchildren

Zero Tolerance Policies: Are the Schools Becoming Police States?

Teaching Totalitarianism in the Public Schools

 

 

„They that can give up essential liberty to obtain a little temporary safety deserve neither liberty nor safety.” — Benjamin Franklin

 

 

Zero Tolerance Resources

 

Zero-Tolerance and School Discipline Policies

 

https://www.rutherford.org/issues/zero_tolerance

 

////////////////////////////////////////////

 

Noua Religie Mondială: Cum va fi înlocuită Biblia cu Agenda 2030

 

 

DE LEVANA ZIGMUND 

 

 

 

Ideea unei noi religii mondiale – o unică religie pentru întreaga planetă – bântuie coridoarele instituțiilor globaliste de multă vreme.

 

 

Agenda 2030 vorbește despre transformarea radicală a societății umane, ceea ce implică, firește, o transformare radicală a omului, a identității și conștiinței lui, a înțelegerii lui despre lume – a acelor temelii puse în om de credința religioasă.

 

În viziunea Agendei 2030, Țelurile de Dezvoltare Sustenabilă (Sustainable Development Goals – SDG), au înlocuit, deja, drepturile și libertățile fundamentale. Iar în centrul lor nu mai stă omul („antropocentrismul”, mai ales cel de sorginte creștină, fiind considerat nu doar depășit, ci și vinovat de „criza planetară” în care ne-am afla) ci „planeta”.

 

„Drepturile omului” există doar în măsura în care nu deranjează cu ceva „drepturile tuturor viețuitoarelor” – ba chiar și ale inanimatelor.

 

Dar nu este de ajuns că suntem astfel detronați și puși pe același plan cu musculița de oțet și ornitorincul; trebuie să ne și placă; să credem.

 

Așa cum voi arăta mai jos, omul reformat trebuie să creadă în aceste țeluri globaliste mai presus de orice; trebuie să se dedice lor trup și suflet. SDG constituie dogma Noii Religii Mondiale.

 

„Umanocrația” salvează distopia

 

Așa cum se știe, Summit-ul World Economic Forum (WEF) de la Davos, din ianuarie 2024, s-a desfășurat sub sloganul Rebuilding Trust in the Future(Refacerea încrederii în viitor) – fiind vorba nu doar despre încrederea globaliștilor prezenți, cam stafidiți de turnura diverselor evenimente, ci și de cea a populației planetare în instituțiile naționale și internaționale, încredere zdravăn zdruncinată în timpul „pandemiei”.

 

 

Ajungându-se la concluzia că „narativul” nu mai ține în fața „valului fără precedent de pesimism”, Schwab a mers până într-acolo încât a spus că nu vrea instaurarea unei tehnocrații, cum spun gurile rele, ci a unei „umanocrații”.[4]

 

În caz că nu ați auzit acest termen până acum, aflați și vă bucurați că „umanocrația” înseamnă un model de corporație care, spre deosebire de „birocrație”, are în centrul preocupărilor sale „libertatea și dezvoltarea multilaterală a omului” și „recunoaște oamenii ca factor principal de producție, iar nu doar ca resurse ori capital”.

 

Conceptul a fost introdus de o carte intitulată Humanocracy – Creating Organizations as Amazing as the People Inside Them și publicată, în aplauzele generale ale adepților (best-seller pe lista Wall Street Journal), în august 2020.

 

 

Probabil că Schwab nu a aflat de idee decât la acest început de an, înainte de summit, altfel îmi închipui că ne dădea vestea cea bună mai repede și nu ne mai pierdeam aiurea încrederea în globalism.

 

Ca să știți la ce vă puteți aștepta: în „umanocrație”, organizația (i.e.,corporația care va controla întreaga umanitate, cum ar veni, în noua viziune a WEF) uimește permanent, „dezlănțuie geniul din fiecare angajat” și „se schimbă la fel de repede ca lumea din jur”.

 

Sub bagheta WEF vom deveni, deci, geniali, uluitori și, îmi închipui, consternați la fiecare pas de ce idei îi mai trec prin cap conducerii globale.

 

Amețită puțin de splendoarea perspectivei (poate de la amețeală m-a luat și puțin greața), revin la Schwab, care, deși înarmat, acum, cu această minunată găselniță a „umanocrației”, este, totuși, puțin necăjit pe omenire, dezamăgit că nu credem în geniul și viziunea lui. Pe la începutul verii părea că și-a luat jucăriile și a plecat.

 

 

Între timp, mistuit de grija omenirii, a revenit; la o conferință organizată recent în China, a declarat că umanitatea trebuie forțată să colaboreze:

 

„Pentru a obține creștere economică, trebuie să îmbrățișăm inovația și să forțăm colaborarea în toate sectoarele, regiunile, națiunile și culturile pentru a crea un viitor mai pașnic, mai incluziv, mai sustenabil și mai «rezilient».”

 

Ba pleacă, ba amenință, ba are soluții – labilitatea emoțională e vizibilă, cum se întâmplă adesea în pragul unui faliment. Pentru că, dincolo de aceste crize de nervi, problema globaliștilor este serioasă. Destul de serioasă încât îi împinge la un pas considerat, până acum, inimaginabil: să accepte că secularismul a fost o greșeală și că religiile nu doar continuă să existe, ci sunt în ascensiune, ceea ce îi șochează (mai ales când e vorba de creștinism în Occident).

 

Faith in Action: WEF descoperă religia

 

În consonanță cu trecerea la „umanocrație”, unul dintre rapoartele comise de WEF la summit-ul din ianuarie 2024 se numește Faith in Action – Religion and Spirituality in the Polycrisis (Credința în acțiune – religie și spiritualitate în poli-criză).

 

În esență, documentul este un plan de racolare a organizațiilor religioase/liderilor acestora („faith actors” sau, pardon de expresie, „actori confesionali”) în scopurile Agendei 2030 prin ceva care s-ar chema „strategic religious engagement” (SRE) – „angajament religios strategic”.

 

Raportul ia act, în premisă, de „diferențele tot mai mari de percepție privind valorile și interesele comune” ale umanității și de „polarizarea pe subiecte precum imigrația, genul, drepturile reproductive, etnie, religie, climă, ba chiar secesiune, care a caracterizat recentele alegeri, referendumuri și proteste în întreaga lume”.

 

 

Pe de altă parte, se constată (pe baza studiilor, statisticilor și modelelor citate în raport) că oamenii au, totuși, ceva în comun:

 

„Mai mult de 8 din 10 persoane aderă la o tradiție religioasă sau spirituală – ceea ce are implicații profunde asupra preferințelor individuale, asupra instituțiilor, normelor sociale și sferei publice în întreaga societate”.

 

Pentru cine nu știe ce e religia asta și de unde a apărut, raportul ne informează, oarecum stupefiat, și citând, ca să fie sigur că nu greșește sau exagerează, din lucrarea On the Significance of Religion for the SDGs (Despre semnificația religiei pentru Țelurile de Dezvoltare Sustenabilă), la care voi reveni, că:

 

„Religia și instituțiile ei, cum ar fi templele, bisericile sau moscheile sunt vechi de când e umanitatea. Nicio altă forță a culturii umane nu este mai veche, mai adânc înrădăcinată în conștiința colectivă a umanității ori mai capabilă să creeze legături între oameni pe o scară mai largă. Chiar și astăzi, religia a rămas o realitate pentru vasta majoritate a oamenilor de pe planetă. Iar această realitatea modelează felul în care oamenii gândesc, felul în care acționează – sau nu acționează.”

 

Fantastic.

 

Cum a putut asemenea fenomen aparent colosal să treacă neobservat la WEF atâta amar de vreme? E vina presei.

 

„Deși proiecțiile globale privind afilierea și practica religioase arată un trend ascendent, mass media au acordat o atenție semnificativă mai degrabă creșterii numărului celor neafiliați la o religie (mai ales în țările occidentale), ceea ce a făcut ca mulți lideri globali să subestimeze importanța religiei și spiritualității în lumea modernă.”

 

 

Presupun că urmează concedieri masive prin presa corporatistă pentru o asemenea impardonabilă scăpare. În orice caz, înarmat acum cu această informație epocală, WEF trage concluzia:

 

„În condițiile în care 85% din populația planetei aderă la o tradiție religioasă sau spirituală și recunoscându-se impactul actorilor confesionali în rezolvarea provocărilor societale, liderii globali nu-și mai pot permite să ignore religia sau să fie analfabeți religios ori spiritual în ce privește întregul eșichier, vast și divers, al credințelor și spiritualității.”

 

Ce au făcut până acum?

 

Înainte de a descrie, pe scurt, cum își propune WEF să sugă seva acestui gigantic domeniu de influență pentru a-și înfige mai bine ghearele în societate, simt că se pune, totuși, o întrebare: cum de a descoperit WEF „actorii confesionali” și amețitorul lor potențial de manipulare abia în 2024?

 

În primul rând, puteau afla de multă vreme, de la partenerul strategic ONU, că organizațiile religioase sunt importante, mai ales când susțin agenda globalistă.

 

Ca să dau numai câteva exemple, ONU are, încă din 1972, un Comitet pentru ONG-uri religioase, care se întrunește regulat, chiar sub nasul lor, la Church Center, în complexul ONU din New York.

 

Printre organizațiile membre se numără și Parlamentul Religiilor Lumii, care s-a întrunit pentru prima dată la Chicago, în 1893, și care, în 2015, a emis o Declarație privind schimbarea climatică, în care chema credincioșii din toată lumea, indiferent de religie, să adere la „o etică globală”, să-și asume, printre altele, „tranziția către energie curată, sigură și regenerabilă în țările dezvoltate” și să adopte „calea verde spre dezvoltare”.

 

 

Mesajul a fost multiplicat. Tot în 2015, în aplauzele Secretarului General al ONU, papa Francisc emitea enciclica Laudato Si’, în care, luând act de „un consens științific foarte solid care indică… o încălzire gravă a sistemului climatic”, mai ales din cauza „marii concentrări de gaze de seră”, critica „atitudinile obstrucționiste” ale unora („negaționiștii”) și sublinia importanța unei „ecologii integrale” și a unei noi abordări etice,„un umanism capabil să adune la un loc diferitele domenii de cunoaștere, inclusiv cel economic, în serviciul unei viziuni mai integrate și mai integratoare”.

 

În calitate de „cel mai important vorbitor în numele eticii și moralei de pe pământ”, papa Francisc a susținut și o cuvântare în Adunarea Generală a ONU pe subiectul „încălzirii globale”, în care a declarat că „Mediul înconjurător trebuie să primească aceeași grijă pe care ne-o arătăm unul altuia”.

 

Și-apoi, în 2020, cu ocazia summit-ului de la Davos din acel ianuarie (la care s-a organizat și o „masă rotundă a Vaticanului”), papa Francisc a adresat un mesaj chiar lui Klaus Schwab, în care îl felicita pentru tema aleasă (sacrele parteneriate „stakeholder” pentru o lume mai unită și mai sustenabilă), care, din perspectivă catolică, se presupune, ar fi expresia unui „angajament mai mare, la toate nivelurile, pentru a răspunde mai eficient diverselor probleme care confruntă omenirea”.

 

Exemplele pot continua. Și-atunci, se pune întrebarea: de ce se arată WEF, în raportul Faith in Action din ianuarie 2024, atât de uimit de importanța religiei pentru omenire și de rolul major al liderilor religioși (care „nu mai poate fi ignorat”)? De ce dă vina pe presă pentru a fi indus „liderii globali” în eroare? De ce nu a pornit mai demult la planul de cooptare a „actorilor confesionali” în „parteneriate strategice multi-stakeholder”?

 

Credincioșii au refuzat injectarea

 

 

Răspunsul poate fi foarte simplu. Ne amintim, probabil, cu toții, de rapoartele care au început să apară prin 2022 despre predispoziția mai marcată a credincioșilor de a refuza „vaccinul anti-Covid”.

 

Un astfel de studiu, apărut în septembrie 2022, conchidea că „o religiozitate mai pronunțată este asociată cu o mai mare ezitare în acceptarea vaccinului Covid-19, sau chiar respingerea acestuia, cu o percepție mai redusă a riscului de îmbolnăvire de Covid-19 și a beneficiilor vaccinului”.

 

În iunie 2023, aflam dintr-un articol că „în cei doi ani și jumătate de când s-au administrat primele vaccinuri Covid, sentimentele anti-vaccin au crescut exponențial. Scepticismul la adresa vaccinurilor s-a exprimat mai ales în comunitățile religioase din întreaga lume, din Coreea de Sud și Noua Zeelandă până în Africa de Sud și Regatul Unit și, mai ales printre evangheliști, în SUA”.

 

Un alt studiu arăta că „unele credințe religioase sunt mai puternice decât altele, când vine vorba de încrederea în vaccinurile Covid… Membrii Bisericii Anglicane și metodiștii au făcut semnificativ mai multe vaccinuri Covid-19 decât penticostalii, creștinii ortodocși, musulmanii și romano-catolicii”.

 

Potrivit cifrelor din articol, creștinii ortodocși au fost cei mai reticenți, după penticostali. Cât privește catolicii, articolul se miră de lipsa lor de entuziasm, „câtă vreme papa Francisc a îndemnat public oamenii, în 2021, să facă vaccinul «ca un act de iubire»”.

 

Experții și jurnaliștii speculau pe marginea posibilelor explicații ale straniului fenomen. Iar unii au venit cu soluții; ca să citez titlul unui studiu american, Mesagerul contează: liderii religioși și înfrângerea ezitărilor de a accepta vaccinul Covid-19. Experții constatau că „mesajele primite de la un lider religios au avut un efect pozitiv și semnificativ statistic în a-i determina pe oameni să se vaccineze, în timp ce mesajele venite de la liderii politici sau medicali nu au avut un efect semnificativ”.

 

Un alt studiu, întreprins în India, relata că:

 

„Deși guvernul anunțase potențiale ezitări în acceptarea vaccinului… acestea au fost mult mai puternice decât a părut inițial… Pentru a depăși problema… s-a pus la cale o strategie de comunicare cu implicarea organizațiilor religioase și liderilor religioși… [care] reprezintă o resursă cheie în întărirea încrederii în vaccin la nivelul comunității.”

 

Ceea ce, cred eu, explică de ce, brusc, în ianuarie 2024, WEF a decis să purceadă rapid și în forță la cooptarea religiilor în slujba Agendei 2030 – și nu doar pe tema vaccinării (a „sănătății”, pardon), ci și pe alte teme vizate de Țelurile de Dezvoltare Sustenabilă.

 

De altfel, raportul Faith in Action menționează expres că s-au discutat „problemele majore care stau în calea unor parteneriate eficiente cu actori confesionali în ce privește răspunsul la pandemia Covid, cu un accent pe lipsa unui angajament preexistent și fiabil și pe lipsa unei instrumentalizări [prealabile] a liderilor religioși pentru a se atinge un scop predefinit fără a-i angaja ca parteneri egali, acceptând termenii lor”.

 

În traducere: dacă, la pandemie, aveam deja parteneriate încheiate cu liderii religioși, nu mai aveam problemele pe care le-am avut cu vaccinarea; așa, a trebuit să-i pescuim unul câte unul, cum s-a putut, în grabă și, la înghesuială, n-am putut să nu le acceptăm condițiile.

 

Secularismul a fost o mare eroare

 

Cum, în ciuda „geniului lăuntric dezlănțuit”, la WEF lucrurile nu se fac după ureche, a existat, înaintea raportului Faith in Action, un studiu de fundamentare detaliat: mai sus-menționatul On the Significance of Religion for the SDGs, elaborat, în 2022 – 2023, de Christine Schliesser, conferențiar pe teme teologice la Universitatea Fribourg,  care, potrivit propriei declarații, „abordează problemele din perspectiva teologiei și eticii creștine”.

 

Încă din primul capitol, aflăm, în secțiunea Moartea lui Dumnezeu în Vest, că (din păcate) „Religia nu ne-a părăsit cu adevărat niciodată. Nici măcar în Vest, unde Iluminismul a detronat zeii și clerul în favoarea rațiunii pure”.

 

Astfel că:

 

„A devenit de ceva vreme evident că așa-zisa «teză a secularismului» a eșuat. Această teză presupune – în mod greșit – că societățile moderne vor deveni tot mai laice, funcțiile religiei fiind tot mai mult preluate de alți actori societali”.

 

Deci nu doar că Biserica nu a sucombat, dar au sucombat, în schimb, ONG-urile menite s-o înlocuiască. Vești foarte proaste pentru globaliști, v-am spus.

 

Mai grav, nu doar că 85% din oamenii planetei se declară ca aparținând de o tradiție religioasă sau spirituală, dar 75% dintre oamenii religioși locuiesc într-o țară în care religia lor este majoritară. De exemplu, „87% dintre creștini locuiesc în țări majoritar creștine”.  Majoritate mare, omogenitate mare, problemele aferente.

 

Ce spun, totuși, religioșii ăștia?!

 

E clar, ceva trebuie făcut. Numai că, pentru a-i putea antrena în vreun proiect sau altul, corporatiștii trebuie să înțeleagă, întâi de toate, despre ce vorbesc, totuși, acești „actori confesionali” – ce înseamnă.

 

În opinia studiului, limbajul, conceptele religioase – totul în acest domeniu este de o „lipsă de claritate absolut notorie”.

 

Studiul propune finanțarea de programe de „alfabetizare religioasă” –  pregătirea teoretică și practică a persoanelor din domeniile educație, media, guvernământ, acțiuni umanitare, jurnalism și activism.

 

Nici nu pot să încep să îmi închipui. Mai ales când aflu, din raportul WEF, în cel mai puțin obscur jargon din lume, că „alfabetizarea religioasă” este „abilitatea de a discerne și analiza intersecțiile fundamentale ale religiei cu viața socială/politică/culturală printr-o diversitate de prisme”.

 

Religia ca unealtă de transformare socială în sensul Țelurilor de Dezvoltare Sustenabilă

 

Potrivit raportului Faith in Action, odată obținută „fluența” în acest domeniu nebulos, „liderii în afaceri” trebuie să „exploreze parteneriate inovative cu actorii confesionali – pe teme de mediu, sănătate, «reziliență» și tehnologie”.

 

Ușor nu va fi. Din prima, în astfel de medii obscurantiste, discuțiile se poartă, de regulă „cu bărbați bătrâni”.

 

„Multe instituții religioase, inclusiv comunitățile catolice, iudaice și musulmane, exclud în mod sistematic femeile din poziții de conducere”.

 

Admițând că se poate trece, cumva, peste acest impediment de-a dreptul scandalos cu „menținerea respectului reciproc” – ceea ce pare dificil de crezut din premisă – scopul este acela de a obține „parteneriate în care valorile comune sunt aliniate” – ceea ce, citind atent raportul, înseamnă alinierea „actorilor confesionali” la valorile celorlalți „stakeholders” (iar nu invers – cazul mai sus menționat, al lipsei unui parteneriat bine făcut deja dinainte, care ar fi salvat situația în campania de injectare, fiind ilustrativ).

 

Pentru evitarea oricărei îndoieli: studiul notează că religiile „au abilitatea remarcabilă de a iniția și susține procesul de transformare personală, care poate duce, în final, la transformare socială… oferind legitimitate morală unor schimbări comportamentale care, altfel, ar intra în conflict cu valorile locale… Genul acesta de transformare profundă ca parte din practica religioasă și dimensiunile spirituale este lucrul de care este nevoie dacă e ca schimbările proiectate prin dezvoltare să fie sustenabile”.

 

Altfel spus, WEF ia act că religia, bine strunită și reorientată, are capacitatea de a ne produce, ca să folosesc un termen la modă, acea shift of consciousness (transformare a conștiinței) de care are nevoie Agenda 2030.

 

Mai țineți minte cultul acela (cargo cult) din Insula Vanuatu, unde băștinașii copiau punct cu punct mișcările personalului militar american, convinși că, dacă vorbesc și ei într-o piatră cu băț, în loc de stație radio, o să vină din cer un elicopter cu provizii?

 

Ei, cam așa vrea și WEF să facă, imitând misterioasele manevre ale religiei, forme fără fond, supra- ori infrastructură, ca să obțină transformări spirituale la om. Scuze de paranteză.

 

Revin. Pentru că, spune studiul, într-un acces de sinceritate, „nu doar actorii confesionali urmăresc să transforme gândirea și să schimbe atitudinile și comportamentele – pe scurt, «să convertească». În realitate, asta este o trăsătură comună la toți agenții de dezvoltare, pentru că dezvoltare tocmai asta înseamnă: un proces al cărui rezultat diferă semnificativ de situația inițială…” (sublinierea mea).

 

De-asta și „ONG-urile [care trebuiau să înlocuiască Biserica, dar nu au reușit] au fost de la bun început entități morale, contestând «Ce e rău» în favoarea a «Ce e bine»”.

 

Acum, sigur, spune studiul, „faptul că toți agenții de dezvoltare se ocupă cu «convertirea» nu legitimează, per se, convertirea… Trebuie îndeplinite niște criterii” (sublinierea mea). Surpriză, aceste criterii sunt: „transparența, nediscriminarea și non-violența”. În rest, ce mi-e o religie, ce mi-e SDG.

 

Parteneriate nu doar cu globaliștii, ci și cu alte religii

 

În plus, studiul subliniază că „o singură credință nu este de ajuns”într-un parteneriat multi-stakeholder; puterea (globalismului) stă în„angajamente multi-confesionale”.

 

„Colaborarea cu actorii confesionali se concentrează, de regulă, pe cele trei religii avraamice – iudaism, creștinism și mahomedanism. Ar trebui luată în considerare și înțelepciunea altor tradiții, cum ar fi cea a populațiilor indigene ori tradiția dharmică. Actorii confesionali trebuie să colaboreze nu doar cu actori laici, ci și între ei, unii cu alții, dezvoltând «narative» și angajamente multi-religioase cu privire la SDG”.

 

Un astfel de exemplu de colaborare multi-religioasă pentru îndeplinirea SDG privește nevoia de „regândire a ierarhiei religioase”, mutând accentul pe femei.

 

Asta înseamnă:

 

„(1) conceptul de «lider religios» trebuie revizuit și (2) criteriile de angajare a actorilor confesionali în [operațiuni de] dezvoltare trebuie adaptate pentru a încorpora vocea femeilor”.

 

E clar că „bărbații bătrâni” îi scot din sărite.

 

Un alt exemplu, bine-cunoscut, este „Casa Familiei Avraamice” de la Abu Dhabi, un centru multi-confesional, constând dintr-o biserică, o moschee, o sinagogă și un centru educațional și inaugurat în 2023 ca „loc de învățare, dialog și rugăciune”.

 

Proiectul a debutat după semnarea, de către papa Francisc și Marele Imam Ahmed Al-Tayeb, a Documentului Fraternității Umane (februarie 2019).

 

Păi ce diferență e între post și dietă?!

 

Bun. Acum: să nu disperăm; există, totuși, niște „valori comune” între religii și SDG, chestii de care să te-agăți când convertești omul de la o teologie la cealaltă. De exemplu, în caz că nu știați, religiile pot fi considerate primele instituții pe model ESG (mediu-social-guvernanță) din lume, și asta înainte să se știe, măcar, ce e ăla ESG. Ăsta geniu dezlănțuit.

 

Pentru ilustrare, á propos de egalitatea promovată de Agenda 2030, aflăm din studiu că, la musulmani, faptul că și ei postesc poate crea solidaritate cu cei înfometați sau aflați la nevoie, iar „la creștini, ritualul Sfintei Împărtășanii amintește foarte pregnant de egalitate”.

 

Pe teme de protecția mediului, iar stăm bine, mai ales la budiști și hinduși; dar nici la creștini nu e meciul pierdut, întrucât scripturile„subliniază rolul [omului] de îngrijitor al creației, subliniind o etică a iubirii în grija pentru planeta Pământ”.

 

Pe acest aspect, raportul WEF face trimitere la una dintre  lucrările unei doamne pe nume Sallie McFague, care este simultan „teolog creștin” și „eco-feministă”, o voce importantă azi în „eco-teologie”, care spune, printre altele, că, față cu criza planetară (cauzată nu doar de suprapopulare, ci și de antropocentrismul creștin) trebuie să adoptăm o „teologie cosmologică”, în care„lumea este trupul lui Dumnezeu”, și să redefinim noțiunea de „mântuire”, care nu privește numai oamenii, nu e privată sau personală, ci are în vedere întreaga planetă.

 

Un alt mod util de a-l iubi pe Dumnezeu (pe lângă „a hrăni trupul suferind al lumii”) este, în opinia doamnei teolog, „dispariția individului – kenosis– golirea de sine pentru a face loc altora… scădere, retragere și sacrificiu pentru ca alții să trăiască”.

 

Explică McFague:

 

„De exemplu, în tradiția creștină, kenosis sau golirea de sine înseamnă că Dumnezeu își limitează eul divin… pentru a face loc și altora să existe. Dumnezeu… nu ocupă tot spațiul, ci lasă loc și viață și pentru alții… Nu e, oare, posibil ca Hristos cosmic să îi îndemne pe creștini să răspundă schimbării climatice trăind în [acest mod]?”.

 

Pe sănătate, iarăși stăm bine, în general vorbind. De regulă, religiile„prescriu metodologii de igienă personală, de preparare a hranei, de interacțiune cu animalele”, cum ar fi „regulile de dietă iudaice (Kashrut), care, pentru unele persoane, pot dicta o practică religioasă, dar pot fi înțelese și ca modalități de a promova curățenia și evitarea unor riscuri de sănătate… La fel, creștinii se inspiră din viața lui Isus Hristos, care, peste tot în Evanghelii, a trecut granițele sociale și de clasă pentru a vindeca pe cei bolnavi și a calma tulburările” – raportul trimite aici, pentru exemplificare, la e.g., Luca 11:14 și Matei 9:32.

 

Problemele se rezolvă prin hermeneutică – noua teologie

 

Spre deosebire de raport, care tace pe subiect ca să nu strice feng shui-ul, studiul zice că există, hélas, și unele „incompatibilități cu anumite SDG”, cum ar fi: egalitatea de gen (inacceptabilă în „comunități religioase încă dominate de structuri patriarhale, cum ar fi Biserica Catolică și anumite ramuri din mahomedanism, iudaism și budism”), „sănătatea sexuală și reproductivă” (în care domeniu „comunitățile religioase pot face – și au și făcut – foarte mult rău”) și alte domenii ale sănătății (în „pandemie”, de exemplu, când „adunările religioase au devenit în mod repetat focare de super-răspândire”) ori homofobia (încă „prevalentă în multe instituții religioase”).

 

Dar religia, spune studiul, este „inerent ambivalentă”, hoața. „Atât aspectele ei întunecate, cât și cele luminoase pot fi folosite pentru multe scopuri diferite”. Soluția stă în hermeneutică.

 

Unii teologi, unii „actori confesionali” sunt capabili să înțeleagă că „valorile” SDG sunt nu doar mai bune decât cele susținute de comunitate, dintr-un motiv practic ori „științific”, ci cele adevărate potrivit interpretării corecte a textelor sacre.

 

Citez din studiu:

 

„Abordări hermeneutice diferite, însă, care combină o lectură istoric-critică a textului [sacru] cu perspective sensibile la raporturile de putere permit o lectură diferită”.

 

Cum ar fi abordările mai sus-menționatei teoloage McFague, care susține că:

 

„Nu-l întâlnim pe Dumnezeu doar în Iisus din Nazaret, pentru că lumea noastră însăși este o încarnare a lui Dumnezeu ca Hristos universal… sau cosmic.”

 

Sau abordările pastoriței americane Beth Moore, citată și ea în studiu, care „ne invită să reinterpretăm viziunea Bibliei despre femei, de pildă, prin prisma Feminismului Iudaic”, ceea ce va duce la „o altă lectură, care subliniază justiția și egalitatea de gen”.

 

Ăștia sunt „actori confesionali” interesanți, de urmărit, de susținut. Studiul îi numește „critici imanenți”. Ei trebuie „să identifice și să contreze interpretările problematice în interiorul propriei lor tradiții”, zice studiul, insistând că e nevoie de „mai multă religie, nu de mai puțină” – adică de noi și noi interpretări. Mai ales acolo unde interpretările acumulate până acum încurcă.

 

Dar, spune studiul, până la urmă toți „actorii confesionali” trebuie să învețe „limbajul drepturilor omului” – de fapt, „însăși ideea de drepturi universale ale omului trebuie să își găsească un loc central în fiecare tradiție religioasă. Altfel, drepturile omului – și SDG, care au apărut din acest concept – vor fi întotdeauna în pericol de a rămâne doar la suprafață. Pentru ca SDG să devină parte integrantă din ADN-ul fiecărui om, avem nevoie de teologi care să vorbească critic și auto-critic, din interiorul propriilor tradiții” (sublinierea mea).

 

Asta înseamnă că „este de datoria fiecărei tradiții religioase în parte să sape adânc în propriile teologii ca să găsească interfețe cu drepturile omului și cu SDG… De aceea, teoria și practica dezvoltării sustenabile trebuie să susțină teologii din toate credințele și tradițiile în munca lor crucială de a fi critici imanenți și a găsi suprapuneri între propria lor credință și preocupările drepturilor omului și SDG” (sublinierea mea).

 

Modelul personal

 

În fine, un alt motiv esențial pentru cooptarea „actorilor confesionali” în propagarea Agendei 2030 este că ei reprezintă un model pentru mase mari de credincioși.

 

Studiul notează că, în timpul „unei pandemii” oarecare, „liderii religioși și autoritățile bisericești își asumă importanta funcție de modele sociale, de exemplu, prin demonstrarea comportamentului corect, cum ar fi carantina sau distanțarea socială”.

 

Aici ai și exemple proaste, cum ar fi pastorul Tony Spell din Louisiana, care „s-a opus fățiș regulilor impuse în pandemie, organizând întruniri religioase de masă cu încălcarea reglementărilor oficiale”, dar și exemple bune, cum ar fi preoți și pastori creștini din Tanzania care și-au sfătuit enoriașii să respecte regulile sanitare, deși președintele țării, John Magufuli, „ignora sau minimiza riscul prezentat de virus” (adică, pentru cine nu-și mai amintește, făcea cu succes teste PCR la capre, oi, fructe de papaia și găleți de motorină).

 

Practic vorbind…

 

Raportul Faith in Action și studiul atașat lui merită o analiză mult mai aprofundată, dar mă opresc, din rațiuni de spațiu. Nu înainte de a menționa că ambele documente dau exemple de parteneriate strategice deja dezvoltate cu diverși „actori confesionali” și care funcționează drept modele.

 

Într-unul din aceste parteneriate, menționat în raport, marele succes a fost că, „în suprapunerea dintre religie și business, s-a trecut de la limbajul religios la termenii obișnuiți ai pieței, cum ar fi «valoare», «țel determinant», «impact» și «întreprindere socială»… ceea ce permite o comunicare eficientă, folosind valori împărtășite de ambele părți în slujba unei cauze comune”.

 

Un alt exemplu privește colaborarea dintre un „actor confesional” (o mare alianță creștină ecumenică) și un furnizor de servicii medicale, angajat în proiecte umanitare în Africa și care, în timpul „pandemiei”, a utilizat unitățile medicale mobile, menite să se ocupe de mici intervenții chirurgicale în zone geografice mai greu accesibile, pentru a administra „vaccinuri”.

 

De altfel, un alt studiu menționează eficiența sporită a distribuirii de „vaccinuri Covid” în spațiile de cult.

 

În fine, se pregătesc planuri clare, cu îndrumări exacte și calendare de implementare pentru o varietate de programe subsumate acestui „angajament religios strategic”.

 

Printre altele, diseminarea noilor idei religioso-globaliste se va face masiv prin platformele de socializare.

 

Studiul spune că tinerii sunt ținta cea mai importantă a schimbării, ei trebuie să fie agenții cei mai importanți ai SDG – dar, cu toate astea, „foarte surprinzător”, social media, „una dintre cele mai eficiente unelte de a ajunge la tineri, rămâne sub-utilizată. Actorii de dezvoltare trebuie să devină mai eficienți în utilizarea platformelor de socializare pentru a ajunge la tineri pe chestiuni de credință religioasă și dezvoltare”.

 

Concluzia este că, exasperați, poate, de o aparentă ineficiență, ori lentoare a ONU în antrenarea și alinierea religiilor la scopurile Agendei 2030 și, mai ales, scuturați zdravăn de eșecul campaniei de injectare în „pandemie” – eșec datorat, în mare parte, credinței religioase – „partenerii strategici” s-au hotărât să preia ferm hățurile în acest domeniu.

 

Desigur, însă, că, așa cum transpare pe alocuri și din documentele analizate aici, nu va fi vorba doar de o poluare sinistră a lăcașelor, limbajului și comunităților religioase cu jargonul corporatist barbar.

 

Așa cum constată studiul de fundamentare, secularismul a fost o idee proastă; știința nu poate ține loc de credință, ONG-urile nu pot ține loc de biserici, activiștii nu-s preoți. Numai o religie o poate înlocui pe alta.

 

 

Planul e ca, în curând, să înlocuim Biblia cu Agenda 2030 și să ne închinăm la „liderii globaliști” pe post de icoane.

 

[1] https://www.activenews.ro/opinii/Noua-Ordine-Mondiala-Marea-ofensiva-din-septembrie-I-Accelerarea-Agendei-2030-189324

 

[2]https://thoughtleadership.rbc.com/davos-2024-a-year-of-creative-destruction-or-just-destruction/

 

[3]https://www.weforum.org/agenda/2024/01/rebuilding-trust-collaberation-future/

 

[4] https://modernity.news/2024/02/13/watch-klaus-schwabb-announces-transition-of-humankind-into-a-new-era/

 

[5]https://www.runn.io/blog/what-is-humanocracy

 

[6]https://www.michelezanini.com/about-michele/

 

[7]https://www.activenews.ro/opinii/Dar-cine-este-Klaus-Schwab-noul-consort-al-ONU-189507

 

[8] https://www.zerohedge.com/geopolitical/watch-klaus-schwab-says-humanity-must-be-forced-collaboration-globalist-elites

 

[9]https://www.weforum.org/publications/faith-in-action-religion-and-spirituality-in-the-polycrisis/

 

[10]https://library.oapen.org/bitstream/handle/20.500.12657/61728/1/9781000884678.pdf

 

[11]https://rngos.wordpress.com/

 

[12]https://parliamentofreligions.org/history/about/

 

[13]https://www.vatican.va/content/dam/francesco/pdf/encyclicals/documents/papa-francesco_20150524_enciclica-laudato-si_en.pdf

 

[14]https://todayinconservation.com/2019/07/september-25-pope-francis-addressed-the-un-on-the-environment-2015/

 

[15]https://holyseemission.org/contents/press_releases/55e34d372bbb38.44896435.php

 

[16]https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC9517592/

 

[17] https://theconversation.com/covid-has-highlighted-the-connection-between-spirituality-and-vaccine-scepticism-203941

 

[18]https://www.brunel.ac.uk/news-and-events/news/articles/View-in-Browser-EMBARGOED-UNTIL-0800am-BST-240424-Some-religions-linked-to-Covid-vaccine-scepticism

 

[19]https://www.cambridge.org/core/journals/ps-political-science-and-politics/article/abs/messenger-matters-religious-leaders-and-overcoming-covid19-vaccine-hesitancy/ED93D8BB6C73C8B384986D28B877E284

 

[20]https://www.mdpi.com/2076-393X/11/4/837

 

[21]https://www.abrahamicfamilyhouse.ae/visit-us

 

[22]https://ms.augsburgfortress.org/downloads/0800662717_studyguide.pdf

 

[23]https://universalchrist.cac.org/wp-content/uploads/2019/04/Sallie-McFague.pdf

 

[24] https://www.mdpi.com/2076-393X/11/4/837

 

 

https://www.activenews.ro/opinii/Noua-Religie-Mondiala-Cum-va-fi-inlocuita-Biblia-cu-Agenda-2030-190635

 

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

“Cre(s)tinul ”Charles Darwin a fost un plagiator

 

 

De

Budi Winoto

 

 

INILAH.COM, Jakarta – Scrierile lui Charles Darwin sunt foarte asemănătoare cu filosofia poporului tibetan care aderă la budism. Ar fi putut Charles Darwin să fi fost un adept al budismului sau să fi fost doar un plagiator?

Profesorul Paul Ekman, un psiholog care studiază relația dintre emoțiile și expresiile umane, a spus că modelele de cuvinte folosite de Darwin erau foarte asemănătoare cu textele budiste tibetane.

El a spus că Darwin seamănă foarte mult cu Dalai Lama. „Când am spus că scrierile lui Dalai Lama sunt asemănătoare cu cele ale lui Darwin, Dalai Lama a spus, acum sunt un adept al lui Darwin”, a spus profesorul Ekman.Darwin a fost persoana care a formulat teoria evoluției pentru a explica diversitatea viețuitoarelor. El a scris, de asemenea, despre legăturile emoționale dintre oameni și despre asemănările dintre emoții la oameni și animale.

 

Profesorul Ekman de la întâlnirea Asociației Americane pentru Avansarea Științei din Chicago a spus că cuvintele pe care le-a folosit Darwin sunt identice cu învățăturile budiste tibetane în descrierea atenției și a moralității. „Nu este o coincidență faptul că opiniile lui Darwin sunt similare cu opiniile budismului tibetan. Cum ar putea să apară această coincidență? Problema plagiatului ar putea apărea deoarece cuvintele folosite sunt similare. Dar nu îl acuz pe Darwin de plagiat”, a spus prof. Ekman.

Viziunea budistă tibetană afirmă „când te văd suferind, mă face și să sufăr și asta mă încurajează să-ți reduc suferința, astfel încât să-mi pot reduce suferința”. Aceste cuvinte sunt similare cu cele folosite de Darwin.

 

Prof. Ekman a spus că Darwin ar fi putut primi învățături budiste tibetane prin intermediul prietenului său Joseph Hooker, care a plecat în Tibet în 1847. Între timp, soția lui Darwin, Emma, era de asemenea interesată de învățăturile budiste.[ito]

 

 

https://www-inilah-com.translate.goog/charles-darwin-seorang-plagiat?_x_tr_sl=id&_x_tr_tl=ro&_x_tr_hl=ro&_x_tr_pto=sc

 

 

///////////////////////////////////////////////

 

 

(Cand confundam religia omeneasca si crestinatatea  preoteasca-idolatra  cu…)Statul Islamist și Statul Sutanist

 

„Adevărul nu se schimbă pentru că este crezut sau nu de majoritatea oamenilor.” – Giordano Bruno, savant martir ars pe rug de religioșii creștini

 

Evrei, creștini, musulmani… Din câte pare, evreii îi detestă pe creștini și musulmani, creștinii se simt scârbiți de evrei și musulmani, iar musulmanii îi urăsc pe creștini și evrei. Aceste sentimente se reflectă în pogromuri, genocid, decapitări șamd. Nu este îndeajuns că marile religii monoteiste se urăsc între ele, ci se constată că se ucid între ei musulmanii șhiiți cu musulmanii suniți, se ucid între ei creștinii catolici și creștinii protestanți șamd. Sunt frumoase aceste religii ale iubirii. Niște gloate primitive, cu legendele și mitologiile lor întunecate, brute apte oricând să fie manipulate de clerul cu orientări bestiale, să ucidă fără rezerve în numele Zeului. Nu este de mirare că cele mai dezvoltate, cele mai civilizate și mai umane zone ale Planetei, adică zona de nord-vest a Europei, sunt cele unde proporția oamenilor non-religioși (atei, agnostici) este dominantă. Dar hoardele de bigoți zeloși, găștile religioase fundamentaliste nespălate de mizeria agresiunilor primitive, au ajuns să reprezinte din nou un pericol pentru civilizația umană, acum în secolul 21.

 

Imbecilul este imbecil, indiferent de religie; la fel, îndoctrinarea religioasă este potențial periculoasă, indiferent de religie. Islamistul crede că face bine; este convins de asta. Sutanistul crede că face bine; este convins de asta. Negarea gândirii raționale umane, negarea științei, negarea evoluției biologice, credințe în tot felul de fantasmagorii religioase care mai de care mai cretine, asta îi caracterizează. Contaminarea societății cu asemenea grupări este o catastrofă, care devine evidentă atunci când poți vedea efectele precum inchiziția creștină sau islamismul radicalizat..

Imamul și atentatul sinucigaș. Prin aberațiile răspândite de imami bărboși (sau sutaniști bărboși – ce ironie) tineri inculți care nu au un sistem imunitar în fața șarlatanilor pot să ajungă îndoctrinați, incapabili de a gândi rațional. Adică, predicatorii religioși pot transforma omul în imbecil irațional pentru întreaga lui viață. Iar apoi, pot să facă cu imbecilul ceea ce le trece prin cap: pot să îi exploateze financiar, să îl spolieze în fel și chip, inclusiv să îl trimită în atentate sinucigașe… nu mai există nici un fel de capacitate de apărare. Asta să vezi armă performantă… lobotomizat, manipulabil, care nu pune întrebări… care nu dorește să supraviețuiască, doar să execute misiunea. Vorbește la perfecție limba țării în cauză, este născut acolo… este cetățean al statului respectiv. Fain. Bine gândit. Asta are de constatat acum laică, politically correct… Europa.

Dacă tu crezi că acest subiect al circului de la Paris este unul legat de islam și niște caricaturi, undeva departe, în Franța… habar nu ai de esența fenomenului religios terorist primitive și a mai perfidei religiozități de stat. Doar imbecilii au uitat de ce a fost în stare Inchiziția… cea creștină, cea bazată pe Biblie, cea care vorbea de iubirea aproapelui, Iisus și Dumnezeu, în timp ce savanții erau arși pe rug, în centrul orașelor. Oare cât de mare este cancerul fanatismului religios prin Europa? Predicatori religioși care aiurează fără limite, ajung să îi îndoctrineze ușor pe cei care sunt mai retardați din punct de vedere intelectual. Cât de mult poate să accepte o societate europeană laică prezența unor focare de iraționalitate de genul propagandei religioase de diferite tipuri… dar la fel de perfide în esența lor? Vestul european este azi sub atacul islamist… clar și evident, dar oamenii vestului în marea lor majoritate sunt destul de imuni la îndoctrinare. Evident, islamismul la ora actuală este mai agresiv și mai virulent în comparație cu alte religiozități, dar cancerul tot cancer este în esența lui. În estul european este în derulare un atac perfid al sutanismului, care are metastaze larg răspândite prin societate, și cu încetul tentaculele sutanismului acaparează statul. Cum e atunci când biserica spoliază bugetul de stat adunat de la proștii care plătesc taxe… preoții huzuresc – biserica este scutită de impozitare, iar prioritățile reale ale societății – sănătate, învățământ – nu sunt finanțate? Cum e cu biserica perfid manipulând oamenii în interesul unor anumite partide politice, clanuri politice care cumpără influență prin deturnarea fondurilor publice către cler, plătind biserica așa cum poate să fie plătită orice curvă?Ce părere ai, în numele libertății religioase ar trebui să fie predat islamul în școli (sau doar sutaniștii au dreptul să abereze)? Cu încetul, fecaloizii politically correct încep să își dea seama cam cu ce cancer religios au de a face inclusiv în Europa… continentul care azi are încă cea mai rațională societate de pe Planetă. Dacă vezi cam cum se exprimă imamul britanic Anjem Choudary (spre exemplu un interviu de pe Foxnews) care propăvăduiește instalarea legii Șharia prin Europa și America… adică supunerea tuturor oamenilor față de aceste aberații… fain. Ai de ales între a te supune lui Allah sau a îți pierde viața. Centre islamiste din zonele civilizate pot ajunge ușor să fie niște fabrici de asasini. Oricărui om rațional i se face părul măciucă dacă îl ascultă pe careva predicator islamist, mizeria care se revarsă din acest tip de șarlatani. La fel, orice om care are o gândire științifică, rațională, dacă îl ascultă pe careva călugăr… constată fără a avea surprize că de fapt în multe cazuri nu este nici un fel de diferență esențială între călugărul creștin din estul european și imamul islamist radical. Ești un mare naiv (sau un prost, cretin) dacă îți imaginezi că o combinare medievală de sutanism cu structurile statale este mai puțin periculos pentru societatea de tip modern, rațional-științific, de tip european.

 

© dr. Peter Lengyel

 

1. Fraierii optimiști ar zice că sutanizarea societății nu se poate produce așa de ușor. Dar pas cu pas? După înflorirea exuberantă a începutului științelor din Grecia Antică, cine își mai închipuia că Europa se poate scufunda în medievalisme religioase întunecate, în inchiziție… în terorismul creștin mai crunt decât îți poți imagina în orice fel de coșmar… după care a fost nevoie de Renaștere și Iluminism? Cine credea că democrația se poate transforma în teocrație? Cine credea în urmă cu 80 de ani că în scurt timp o să fie implementat Holocaustul… că forțele malefice sunt atât de aproape? Crezi că raționalitatea, știința, statul laic a câștigat peste tot în Europa în fața șarlatanismelor de variate feluri? Dacă vezi niște poze din Afganistan din urmă cu 50-60 de ani și le compari cu efectele teocratizării care a urmat.. vei rămâne siderat. O luptă permanentă este purtată. Dar cum e cu predarea religiei în școli și masiva finanțare a sutanismului de stat? Soboare de preoți, un bărbos preafericit din nu se știe ce motive în ceva țară tristă… cuvântează la ceremonia de învestire a unui tăcut președinte… Pas cu pas se scufundă statul laic.

 

PS2. Dacă ai 18.000 de biserici care propagă medievalismul – și religia este predată în școală, care crezi că este efectul acestor iraționalități sutaniste asupra gândirii raționale, moderne, spre exemplu asupra științelor biologice care constată evoluția? Forme mai puțin agresive de îndoctrinare religioasă, cele creștine, sunt și ele jalnice: unul care este lobotomizat nu mai are capacitate de raționare, manipularea de joasă speță îl face să creadă că lichefierea unor geluri tixotrope este lichefierea sângelui căruiva sfânt – așa cum se face în ceva biserici prin Italia, poate sutanistul să îl pună să se târască în genunchi în jurul unei clădiri, să pupe oasele/ moaște/ hoituri umane, să îi dea sutanistului ultimii lui bani. Să iei bani de la săraci… Poți să te gândești doar ce ar avea de discutat un presupus Iisus îmbrăcat în haine simple… care ar zice că trebuie să îi ajuți pe săraci… când ar avea o întâlnire cu Preafericitul sau Papa de la Roma… îmbrăcați în aur. Din câte pare, liderii bisericilor creștine, pentru niște bani, l-ar mai bate în cuie pe un Iisus pe orice cruce.

 

PS3. 14 februarie 2015. Văd că în Turcia, tinerii au ieșit pe stradă pentru a protesta contra islamizării sistemului de învățământ. Cred că poți să îi înțelegi, nu? Învățământul trebuie să fie secular, rațional, științific iar dacă este contaminat de orice fel de religiozitate își pierde sensul. Constatarea asta este evident validă și atunci când învățământul este contaminat de aberațiile cretine ale sutaniștilor.

 

PS4. 3 martie 2015. Religiozitate în Acțiune. Statul Islamic îl amenință cu moartea pe Papa de la Roma. Decapitări, incendierea oamenilor vii, acum fac islamiștii ceea ce făceau creștinii când aveau puterea decizională… în vremea Inchiziției. Vrei/ nu vrei, trebuie să îi dai dreptate lui Simon Blackburn când afirmă: „The only reason Christians are not still burning each other is because the secular state stopped them.” Islamiștii care dețin controlul în statul musulman Arabia Saudita au tendința să îl ucidă pe blogerul umanist Raif Badawi… pentru că avea curajul să aibă o părere despre Lume (este în închisoare și primește câte o tură de bătăi cu biciul). În urmă cu câteva zile blogerul american rațional dr. Avijit Roy a fost ucis cu maceta pe stradă în Bangladsh. Evident, societatea este cuprinsă de manifestările religioase cele mai înălțătoare. Și prin estul european se simte suflul putred al sutaniștilor, care preafericit acaparează puterea pas cu pas. Viitorul sună jalnic.

PS5. 20 martie 2015. Despre libertatea de gândire și de exprimare. Când vezi că niște desenatori-caricaturiști în vestul european trebuie să trăiască ascunși… că altfel riscă să fie uciși de căcații religioși islamiști-extremiști, îți dai seama cam ce lumea ai aici în dezvoltare. Oare ce ar face acești cretini dacă ar avea ocazia să se întâlnească cu Darwin? Puroiul religios-sutanist umple cu încetul școlile din estul european.. așa că „sistemele de învățământ” ajung niște crescătorii de jihadiști anti-intelectuali… niște slugi lobotomizate aflate la cheremul ayatolahilor – chiar fără să își dea seama. Este oare gândirea rațională-științifică și libertatea de exprimare artistică aflată sub atacul perfid și primitiv al hoardelor de medievali? Viitorul sună bine?

 

PS6. Acid Photo, pe Facebook scrie: „Nişte asemănări micuţe. „Micuţî” cum ar zice Arşinel în reclamă. În poza de sus, nişte popi din Târgovişte au acoperit un loc de joacă pentru copii pentru a nu deranja nişte zombi veniţi să pupe oase de mort.”

PS7. 21 septembrie 2015. Probabil că cea mai jalnică etapă din istoria Europei este perioada medievală întunecată, respectiv etapa când societatea era la cheremul escrocilor numiți preoți creștini… care spoliau comunitățile, blocau gândirea critică-rațională, ardeau oameni pe rug… preoți care au implementat inchiziția, tortura și tot ce poate să fie mai mizerabil și mai abject în comportamentul uman. Tot ce vezi modern și uman în Europa este rezultatul desprinderii de cretinismele religioase creștine, adică Renaștere, Iluminism, dezvoltarea Științelor… tehnologie. Se poate oare închipui ca Europa să fie infectată de o nouă maladie religioasă agresivă, care să îți impună ideile josnice de tip medieval… una care ca un cancer cu metastaze se răspândește violent și malefic… inclusiv prin invazia musulmană care se derulează acum? Vom vedea. Sau, vedem deja.

 

Statul Islamist și Statul Sutanist

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

Fii DEVOTAT PENTRU HRISTOS!

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

Din cauza păcatului, lumea e în declin

 

 

Material didactic: struguri, banana si fosila unui arhaeopterix gasita in Germania. Dovezi in sprijinul creatiei: modul in care se pot obtine struguri fara seminte de la struguri cu seminte si banane fara seminte de la banane cu seminte. Trecerea timpului nu a dus la o evolutie ci la o involutie. Invitat: John Mackay, geolog, președintele internațional al Institutului de Creaționism din Australia.

 

vsc 7 2 struguriTe deranjează dacă vom face un test de inteligență în timp ce telespectatorii ne urmăresc? Am adus aceste banane ca să îți testez inteligența. De obicei, cu acestea hrănim cimpanzeii, dar astăzi te vom hrăni pe tine. Așadar, cei care sunteți evoluționiști, ar trebui să luați o banană… Prima întrebare: ce este aceasta?

 

Mâncare. Este un strugure.

 

Foarte bine. Te–ai descurcat foarte bine. Acum te rog să–l mănânci. Îl voi mânca și eu pe–al meu. Îmi poți spune ce nu era în regulă cu strugurele tău?

 

A fost doar o boabă.

 

Tocmai le–ai destăinuit tuturor secretul succesului tău. Numai că nu acesta este răspunsul corect. Nu te–ai descurcat prea bine până acum. Mai bine începem cu testul cimpanzeului. Desigur că dacă ai sta într–un copac și ai face asta, ne–am îngrijora. Cum se numește asta?

 

– Banană.

 

Da, banană. E folosită în desenele animate ca să–i facă pe oameni să cadă. Din fericire, e destulă coajă cât să acopere banana pentru ca aceasta să fie bine păstrată înăuntru. Te rog să o mănânci. Ia o înghițitură. Trebuie să recunosc că, eu fiind din Australia, fructele de aici sunt îngrozitoare. Nu te–ai descurcat prea bine cu strugurele, încearcă cu banana. Telespectatorii noștri trebuie să înțeleagă ceva legat de lumea aceasta, ceva care reprezintă opusul evoluției. Îți dau un indiciu: ai simțit semințe în banană?

 

– Nu.

 

Desigur că nu. Te–ai întrebat vreodată cum se pot planta bananele dacă nu au semințe? În Australia, bananele sălbatice au semințe pe care trebuie să le scuipi. Dar acelea nu se cresc pentru comerț fiindcă nu au destulă pulpă. Așa că le–am reprodus astfel încât să nu aibă semințe. Acesta nu este un exemplu de evoluție, ci de involuție. Este exact contrariul: aveau semințe, dar acum nu mai au. Te ajută cu ceva pentru cazul strugurelui?

 

– Nu avea semințe!

 

– Exact, nu avea semințe. Sunt câțiva agricultori isteți care au observat că strugurii au semințe, dar, din când în când, mai apare câte unul fără semințe. În cele din urmă, unul dintre ei și–a dat seama că pentru casnice asta ar constitui o adevărată plăcere, fiindcă e greu să tot scuipi semințele sau să te gândești unde să le pui, pentru că în buzunar nu se poate. Astfel că s–au gândit să reproducă strugurii aceștia.

 

Dar cum putem crește struguri dacă nu avem semințe? În mod normal, se plantează sămânța, din care crește vița nouă. Astfel că o sămânță de strugure întotdeauna va produce struguri. Dacă tot nu te–ai descurcat prea bine până acum, spune–mi de ce crezi că din semințele de struguri cresc struguri?

 

De ce cresc struguri din semințele de struguri?! Care este adevărul profund din spatele acestui lucru? Adică, dacă plantezi semințe de struguri, întotdeauna vor crește struguri. Ar trebui să aibă loc o evoluție, dar nu se întâmplă așa niciodată când plantezi semințe de struguri.

 

Sămânța ar trebui să conțină anumite informații ca să poată crește… Motivul este că, de la început, Dumnezeu a creat lucrurile în așa fel încât acestea să producă alte lucruri asemănătoare lor. Agricultorii au descoperit cu mult timp în urmă că existau două modalități de reproducere a strugurilor. Prima: puteau planta semințe. A doua: puteau tăia o viță, o îngropau în pământ, de unde ieșea un lăstar nou. Așadar, existau două modalități de reproducere a strugurilor.

 

Acum, că am scăpat de mare parte din semințe, mai există doar o singură modalitate. Spune–mi, ce s–ar întâmpla dacă, dintr–un motiv anume, butășitul nu ar mai funcționa? Ce s–ar întâmpla cu strugurii?

 

– În cele din urmă, ar dispărea.

 

– Corect, ar dispărea. De fapt, avem de–a face cu opusul evoluției: strugurii se află în declin. Dar bananele? Noi am făcut acest lucru în folosul gospodinelor, și nu al bananelor. Și bananele aveau două modalități de înmulțire, dar, pentru că acum am renunțat la semințe, nu mai există decât o modalitate.

 

 

Știi ce sunt nevoit să fac? În curtea din spatele casei mele sunt multe specii de banane. Doar scot mâna pe fereastră și culeg banane, ananas sau papaya. Bananele noastre sunt foarte bune. La sfârșitul anului, tăiem bananele, scoatem partea de jos a bananierului și replantăm mlădițele.

 

Cei care au cele mai dulci banane au o înălțime de 6 până la 8 m. Așa că necesită un oarecare efort. Ar fi mult mai ușor să iei o sămânță din banană și să o plantezi. Problema este că noi puteam produce tot felul de soiuri de struguri prin hibridizare. Chiar și bananele pot fi hibridizate.

 

Putem hibridiza un strugure cu o banană ca să obținem un „banure”? Nu, poate o „strunană” sau un „brupure”!

 

Nu, vei vedea că Dumnezeu a făcut această lume în așa fel încât lucrurile să producă alte lucruri asemănătoare lor. Aceasta nu este evoluție, ci o dovadă că Biblia are dreptate. În al doilea rând, pentru că păcatul a apărut pe această planetă, lumea involuează. Este antonimul lui „evoluează”. A evolua înseamnă a apărea ca o cochilie. Asta este o spirală. Dar „a involua” înseamnă a porni din vârf pentru a ajunge la bază.

 

Am o întrebare delicată. Să vă văd dacă puteți răspunde. Dacă evoluția ar fi adevărată, ar trebui să descoperim fosile de struguri prinse în roci, sau un fel de forme de tranziție ale strugurilor și bananelor, foarte urâte și mici, nu–i așa? Cele pe care le avem acum, obținute cu această grozavă tehnologie, ar trebui să fie splendoarea bananelor și a strugurilor.

 

Conform evoluționiștilor, strugurii au evoluat din alge. Dacă nu îți plac algele, probabil că nu ți–ar fi plăcut nici formele de tranziție până la struguri, nu? Realitatea este că nu se găsesc astfel de forme de tranziție prinse în roci.

 

Astăzi am adus aici o rocă. Să o despachetez. Săptămâna trecută am fost în Solnhofen, Germania. Localitatea este renumită pentru fosila unei anumite creaturi asemănătoare unei păsări – Archaeopteryx. Localitatea mai este renumită pentru nenumăratele fosile ale unor pești. Așadar, sunt: pasări și pești. Am găsit chiar și fosila unei meduze, o creatură din aceea moale și gelatinoasă care trăiește în oceane.

 

Dar fosilele nu sunt constituite numai din oase?

 

Nu, oasele se păstrează cel mai bine, dar și o meduză se păstrează bine dacă a fost îngropată foarte repede. Dar nu am adus și meduza cu mine. Am adus un exemplar superb al unei plante pe care am recunoscut–o… Aceasta este o plantă foarte bine păstrată și a fost scoasă din aceeași rocă în care s–au găsit rechini, păsări, pești, meduze, scoici, homari. Am găsit chiar și un gândac. Vezi roca pe care o ții? Cât de veche crezi că este, conform teoriei evoluționiste?

 

Are nenumărate de miliarde de ani vechime.

 

Să mai restrângem puțin perioada. Se presupune că este din perioada jurasică. Conform teoriei evoluționiste, ar avea vreo 115 sau 117 milioane de ani vechime.

vsc 7 2 plantaPun pariu însă că nu știi ce plantă este asta.

 

– Este o ferigă.

 

– Nu este o ferigă. Te mai las 10 secunde, cât mănânc o boabă de strugure. Ok, e o plantă–pieptene. Să–ți spun ceva ce nu știi: această plantă încă trăiește în Australia, unde este mai cald. Eu cresc această plantă în curtea mea și, imediat ce am găsit–o, mi–am dat seama ce este. Crește chiar lângă cutia mea poștală pentru că eu am sădit–o acolo. Este un cycas. I–am putea spune un palmier, dar este un cycas. Palmierii cycas sunt așa cum au fost dintotdeauna. Astfel că i–am dat repede dreptate lui Charles Darwin: fosilele constituie punctul slab al teoriei sale.

 

Gândește–te cum am început: cu strugurii. Dacă sădești o mlădiță, va crește o viță nouă. Dacă plantezi semințe, va crește o viță nouă. Dumnezeu a făcut lumea în așa fel încât orice să aibă urmași din același soi. Cea mai bună dovadă în acest sens sunt fosilele, indiferent ce vechime au sau cum au ajuns acolo. Dacă e adevărat că Dumnezeu a făcut palmierii cycas, aceștia nu pot evolua decât în… Alți palmieri cycas. Sau, chiar mai rău, pot dispărea complet.

 

Acest lucru s–a petrecut în Europa. În Germania se găsesc fosile ale palmierilor cycas. Pot fi găsite chiar și fosilele unor vietăți australiene, cum ar fi cycas, anumiți pești și anumite meduze. Niciuna dintre acestea nu mai trăiește acum în Germania pentru că iarna e prea frig. Astfel, vom vedea că plantele și viețuitoarele vii, ca și cele fosilizate, nu fac decât să susțină imaginea biblică nu a evoluției, ci a… involuției. Viețuitoarele au fost create perfecte, dar, din nefericire, fiindcă Biblia spune că omul a păcătuit, lucrurile au început să meargă din rău în mai rău. S–a parcurs un traseu descendent.

 

Așadar, acest fel de roci… Priviți cât de subțire e… Am fost uimit cum s–a despicat și să știți că mai sunt și alte fosile în fiecare strat. E pur și simplu superb. Probabil că sunt vreo 10 strate chiar și în roca aceasta subțire. Fiecare strat se poate desface separat. Săpăturile nu se fac decât în depozitele de roci sedimentare.

 

În această zonă am găsit cycas, care provin de pe uscat, gândaci, care tot de pe uscat sunt, un pește, care e vietate marină și o meduză. În primul rând, ne face să ne dăm seama că dacă am găsit o meduză fosilă, rocile nu s–au format pe o perioadă îndelungată. Meduzele de acum sunt gelatinoase, nu au oase, iar dacă eșuează pe plajă, până la sfârșitul zilei se topesc. Dacă sunt acoperite, se strivesc.

 

Așadar, pentru ca fosila unei meduze să se formeze, e nevoie de un proces extrem de rapid pentru omul de rând. Prin urmare, rocile nu reprezintă o vechime de milioane de ani. Le spun celor ce privesc să nu se îndoiască de ce scrie în Biblie doar pentru că evoluționiștii susțin o vechime de milioane de ani.

 

În primul rând, rocile nu susțin teoria evoluției. În al doilea rând, nu dovedesc că avem de–a face cu o perioadă lungă, pentru că, în acest caz, acești cycas nu s–ar afla acolo. Dacă mergi în Australia, vei vedea că cycas nu–și pierd frunzele în timpul iernii. Astfel că frunzele nu se pot fosiliza prinzându–se în pământ iarna. Nu se întâmplă deloc așa. Acestea sunt niște exemple în favoarea creației după asemănarea lui Dumnezeu și a depozitării în strate sedimentare.

 

Știi de ce se supără pe mine mulți geologi și evoluționiști când vorbesc de potop?

 

Dacă vorbești de potop, ajungem la Biblie, care ne duce cu gândul la Dumnezeu.

 

A fost acest potop cauzat de schimbări climaterice?

 

Nu. Dumnezeu s–a supărat pentru ce se întâmpla în lumea creată de El și a decis să îi pedepsească pe oameni.

 

De îndată ce ai spus că fosilele s–au format ca urmare a depozitării în strate sedimentare, oamenii, chiar și cei păgâni, se gândesc imediat la Noe. Chiar dacă nu au mers la biserică sau la școala duminicală, cu siguranță au văzut desenele cu Noe. Știi, cele cu omulețul îmbrăcat în alb alături de o girafă căreia îi iese capul din arcă. Sau glume de genul: „Noe citea când farul lumina.” Toată lumea a auzit glume de genul acesta.

 

De îndată ce știu, Dumnezeu îi va judeca. Dar ateii și agnosticii nu vor să fie implicați. Am spus acest lucru unui grup de geologi: toate triburile de pe pământ au o poveste, un mit, o legendă, o istorioară despre potopul lui Noe. Cu excepția unui singur trib: tribul geologilor. Ei nu vor să recunoască autoritatea lui Dumnezeu pe pământ pentru că ar însemna că toți am fi judecați și pedepsiți. Doar dacă nu am avea un Salvator.

 

Este adevărat că există undeva o insulă unde se află un loc ce poartă numele lui Noe și al soției lui?

 

– Da. Dacă salariul îți permite să îți cumperi un avion particular care să te ducă pe insula cea mare din Hawaii… De fapt, există și o variantă mai ieftină: cauți harta insulei pe Google, apoi cauți perspectiva uriașului munte Mauna Loa. Aproape de vârf, vei descoperi o peșteră numită „Pu`u Lilinoe”, care înseamnă „peștera soției lui Noe”. Nu au avut nevoie de misionari pentru că deja știau de Noe. Dacă evoluția e adevărată, nu te–ai aștepta la așa ceva. De ce folosesc numele „Noe”, dacă au evoluat din maimuțele africane care nu au cunoscut un evreu ce, milioane de ani mai târziu, avea să scrie o carte cu o istorioară despre Noe, carte care nici măcar nu a ajuns în mijlocul oceanului?

 

Cealaltă alternativă este că știu și ei povestea lui Noe, fiind urmașii lui Sem, Ham și Iafet, tocmai până la Turnul Babel. Ei au transmis mai departe povestea, care, în cele din urmă, este singura ce are sens.

 

Oameni buni, mă adresez și dumneavoastră. Poate că mulți din cei care ne urmăresc ar vrea să întreprindă o călătorie fructuoasă undeva anume și ar vrea să ia cu ei un geolog creaționist care să le arate rocile și altele. Ați fi dispus să faceți acest lucru?

 

Da, dar am putea alege și varianta mai puțin costisitoare, mergând în școli și biserici unde să le arătăm oamenilor pozele făcute de noi pe durata cercetărilor. Pot face și singuri acest lucru vizitând site–ul www.creationresearch.net Dacă vor să vadă harta insulei Hawaii, pot căuta și înregistrările video ale traseelor. Noi filmăm tot ce facem, atât în Hawaii cât și în toată lumea. Așadar, omul obișnuit are acces la aceste materiale, care sunt mult mai puțin costisitoare decât o călătorie în Hawaii.

 

vsc 7 2 sarpe solduriO să–ți dau acest ziar pe care să–l arăți telespectatorilor, și te rog să citești titlul articolului.

 

– „Bun găsit șarpelui cu șolduri”?!

 

Îmi place ca atunci când merg într–o țară nouă, imediat ce cobor din avion, adică cilindrul acela luminos de aluminiu în care zbori, să–mi cumpăr un ziar local ca să văd care sunt ultimele noutăți. Pe acesta l–am cumpărat de pe aeroportul Heathrow la începutul celor opt săptămâni de lucrări în școli și biserici. Atunci am rămas uimit pentru că șoldurile șerpilor… De fapt, este un articol despre fosila recent descoperită a unui șarpe. Fosila prezintă o pereche de șolduri de care sunt legate picioarele.

 

Acela este un ziar destul de popular, „The Times”. Poți să–l arăți telespectatorilor, are și un desen bine realizat. The Times” este renumit pentru că folosește mult mai multe informații decât celelalte ziare. Spre deosebire de celălalte ziare, „The Times” dă și numele acestui șarpe cu șolduri și picioare. L–au numit „Najash”. „Najash” e un cuvânt evreiesc ce descrie o vietate din capitolul trei al Genesei.

Dle teolog, îmi puteți spune ce creatură, care avea picioare înainte, dar acum nu mai are, era numită „najash” în Genesa 3?

 

– Este vechiul șarpe. Diavolul.

 

Când diavolul o ispitește pe Eva, ia forma unui șarpe. Oamenii de știință care au scris acest articol pentru „The Nature”, care nu este un ziar, ci o renumită revistă de știință, folosesc cuvântul evreiesc „najash” pentru a denumi șarpele. În Genesă 3:14 scrie că Dumnezeu l–a pedepsit pe șarpe să se târască pentru totdeauna. E clar că acei oameni de știință, la fel ca noi doi și ca toți cei care citesc Biblia, au descoperit că șerpii puteau merge, dar acum doar se târăsc. Dacă acum nu mai pot merge, ce nu mai au?

 

– Picioare.

 

Corect, picioare. Venind din Australia, nu mă prea miră acest articol. În Australia există niște șerpi uriași care ce crezi că au? Niște piciorușe! Nu le mai folosesc la mers, dar pot apuca câte ceva sau se pot îmbrățișa în timpul procesului de acuplare. Unii dintre ei au aceste piciorușe înăuntrul corpului. Putem spune că aceștia au degenerat. Care era cuvântul acela?

 

– Involuție.

 

Corect, involuție. Se dovedește astfel că modificările chiar au avut loc. Darwin și urmașii lui le numesc evoluție, dar fiecare exemplu întâlnit, fie că este vorba despre struguri care nu mai au semințe, sau de banane care nu mai au semințe, de oameni care și–au pierdut mințile sau de șerpi care și–au pierdut picioarele, ne arată că se merge de la perfecțiune în jos.

 

Dovezile susțin de fapt conceptul biblic al creației perfecte, urmată de păcat, urmat de involuție sau degenerare. E adevărul trist despre această planetă. Titlul din „The Times” este: „Cum și–a pierdut picioarele șarpele cu șolduri de acum 65 de milioane de ani”. Avem cuvântul evreiesc „najash” ce apare și în Biblie, avem ziarul „The Times” și șarpele cu șolduri de 65 de milioane de ani. Are Biblia 65 de milioane de ani pentru că apare acest cuvânt? Sau poate ar trebui să facem ca autorul acestui articol, care alătură toți acești termeni? Ar trebui să facem și noi la fel?

 

Puțini știu că, în zilele noastre, cea mai bună dovadă a faptului că nu e nevoie de 65 de milioane de ani pentru ca astfel de lucruri să aibă loc este… Mai ții minte cazul trist în care o companie farmaceutică a descoperit talidomida? Aceasta le–a fost prescrisă gravidelor pentru a nu se mai simți rău dimineața. Consecința tristă a acestui lucru a fost că acest medicament a acționat asupra feților. Mulți dintre ei s–au născut fie cu membre reduse, fie chiar fără membre. Nimeni nu a considerat această modificare o importantă evoluție la om. Și nu a durat milioane de ani. Nu a fost nevoie decât de o singură generație în care s–a ajuns de la oameni cu mâini și picioare, la oameni fără membre.

 

Așadar, nu e nevoie de 65 de milioane de ani pentru a–ți pierde mâinile și picioarele. Timpul însuși este o parte a gândirii evoluționiste că orice lucru are nevoie de mult timp pentru a se produce. Dar, în lumea noastră, când vreo otravă cauzează pierderi, efectul este imediat.

 

Avem un exemplu grozav în Noua Zeelandă. Îți amintești de cazul cu DDT, care era considerat bun pentru orice? Se presupunea că rezolvă toate problemele fermierilor. DDT–ul a ajuns în mediu, în ouăle păsărilor sălbatice. O întreagă generație de păsări fără aripi au eclozat în Insula de Sud a Noii Zeelande. În fiecare iarnă, păsările migrează din Insula de Sud în Insula de Nord. Acolo e emisfera sudică, opusă celei de aici. Ghicește ce nu au putut face păsările fără aripi.

 

– Nu au putut zbura.

 

Exact. Astfel că au rămas pe Insula de Sud pe durata iernii. Cred că au fost printre primele viețuitoare care I–au mulțumit Domnului pentru încălzirea globală, fiindcă lacul nu a înghețat. Ghicește ce păsări au sosit primele la locurile de împerechere în anul următor?

 

– Cele fără aripi.

 

Exact. Acestea se împerecheaseră deja și aveau și pui. Își pierduseră deja „apetitul” pentru împerechere când s–au întors cele cu aripi, așa că nu au mai fost interesate. Cele fără aripi aveau proprii pui și nu le–au mai băgat în seamă pe cele cu aripi. Iată că există discriminare și printre animale. Ceva de genul: nu am nimic împotriva aripilor, dar nu vreau ca fiica mea să se împerecheze cu un „înaripat”. Se manifestă chiar și la rațe. Astfel că acum avem de–a face cu două specii diferite pentru că cele două feluri de rațe nu se împerechează între ele. În realitate, originea speciilor nu se află în evoluție, ci în involuție.

 

Ai văzut oameni mici, cum sunt pigmeii? Știm că sunt descendenții uriașilor zuluși. Din când în când, chiar și în familiile europene, apare câte un copil scund. Dacă nu suntem atenți, din cauza firii noastre mizerabile, pentru că ceva nu e în regulă cu noi, îi discriminăm pe acei oameni și îi îndepărtăm. Adesea, nu au altă alternativă decât să se căsătorească cu cei asemenea lor. Dacă trăiești într–o junglă și cei mari nu te vor, te vei ascunde în junglă și te vei căsători numai cu oameni mici. Astfel, întreg tribul tău va fi alcătuit din oameni scunzi. Realitatea este că nu avem de–a face cu o evoluție, ci cu opusul acesteia. Involuția reprezintă adevărul trist al modificărilor din această lume, dar dovedește că Biblia are dreptate.

 

Haideți să rezolvăm această problemă sau să le spunem oamenilor cine sau ce anume ar putea–o face, pentru că s–a creat foarte multă agitație în jurul protocolului de la Kyoto referitor la încălzirea globală.

 

Ar trebui să cumpărăm mai multe ventilatoare pentru a mai răci clima sau ar trebui să ne gândim la altcineva sau altceva care ar putea rezolva problema?

 

Îți vei da seama că dacă încerci să rezolvi problema din interior, cum ai făcut tu cu propunerea de a cumpăra mai multe ventilatoare, care te vor face să folosești mai mult curent electric, stațiile de curent vor emite mai mult dioxid de carbon sau mai multă otravă nucleară… Nu cumpărați ventilatoare! Chiar dacă te apuci tu însuți să aerezi, îți va trebui mai multă mâncare, va trebui să–ți cumperi mai multe vaci care să producă mai multă balegă pentru a susține fermele. O idee proastă. În cele din urmă, nu există o soluție din interior. Îți vei da seama că orice soluție trebuie să vină din exterior.

 

Soluția oferită de Biblie este singura valabilă: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile și pământul.” Când a apărut păcatul, El ne–a avertizat ce urma să se întâmple. El a fost chiar mai măreț și ne–a trimis un Mântuitor, pe Isus Hristos. Mai mult chiar, ne–a spus că El se va ocupa de problemele noastre, îndepărtând blestemul care este peste noi. Va face un cer și un pământ nou și nu vom mai avea nevoie de protocolul de la Kyoto.

 

Am și o mică bănuială că atunci vom vedea și cât de bune erau animalele inițiale. Cu excepția unuia singur. Știi ce animal va rămâne la fel? Dumnezeu a spus că șarpele se va târî veșnic. Doar că nu va mai mușca.

 

Dle John Mackay, vă mulțumesc. Este întotdeauna o plăcere să stau de vorbă cu dvs, chiar dacă mi–ați dat numai jumătate de banană și ați mâncat toți strugurii. Vă mulțumesc pentru participarea de astăzi. Vă rog să vă deschideți Bibliile și să citiți de la Vechiul Testament până la Apocalipsă ce vrea să facă Domnul Isus Hristos pentru voi. Soarta voastră Îl preocupă în mod deosebit pentru că oamenii vor fi întotdeauna creaturile speciale ale lui Dumnezeu. El are grijă de noi în fiecare zi. Vă rog să citiți ce planuri are El cu voi și cu viețile voastre prețioase pentru viitor. Vă mulțumesc foarte mult. Domnul să vă binecuvânteze!

 

Extras din emisiunea Verdictul Științei: Creație 7.2 – Din cauza păcatului, lumea e în declin.

 

Descoperă și alte articole și resurse creaționiste: https://alfaomega.tv/creationism

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

Epigenetica – Mostenind mai mult decat gene

  

 

Toată viaţa ni s-a spus că aspectul nostru fizic este determinat de genele pe care le avem, nu de mediul înconjurător. Cu toate acestea, ştiinţa epigeneticii îi obligă pe oamenii de ştiinţă să-şi revizuiască presupunerile. Probabil că sunteţi familiarizaţi cu proverbul „Eşti ceea ce mănânci. Dar ştiaţi că sunteţi şi ceea ce au mâncat şi mama şi bunica voastră? Noua ştiinţă a epigeneticii ne arată că aspectul fizic este mult mai mult decât moştenirea ochilor mamei sau a zâmbetului tatălui.

 

Suntem obişnuiţi să credem că gene sunt singurul lucru pe care îl moştenim de la părinţii noştri – pachete de informaţie sub formă de ADN, care dau instrucţiuni proteinelor. Aceste gene determină trăsăturile fizice cum ar fi părul şi culoarea ochilor, înălţimea şi chiar vulnerabilitatea la anumite boli.

 

Totodată, noi moştenim anumite „modificări” ale ADN-ului sub formă de grupe chimice. Acestea influenţează faptul cum genele ne exprimă trăsăturile fizice. Grupele chimice sunt cunoscute ca şi indicatori epigenetici pentru că există în afara (epi-) adevăratei secvenţe de ADN (-genetică).

 

Pentru a explica mai bine voi folosi o analogie. Următoarea propoziţie poate avea două înţelesuri, în funcţie de punctuaţia folosită. „O femeie, fără soţ, este nimic” sau „O femeie: fără, soţul este nimic.” Poate că analogia este prostească, dar transmite mesajul.

 

Cuvintele sunt aceleaşi în fiecare propoziţie, dar înţelesul este diferit datorită punctuaţiei. Tot aşa se întâmplă şi cu ADN-ul şi cu grupele chimice. Secvenţa de ADN poate fi identică dar poate produce rezultate diferite în funcţie de prezenţa sau absenţa indicatorilor epigenetici. De exemplu, gemenii identici au aceaşi secvenţă de ADN dar pot avea diferite grupe chimice care duc la sensibilitatea unuia, dar nu şi a celuilalt, dintre ei la o anumită boală.

 

Părinţii pot transmite aceşti indicatori epigenetici la multe generaţii sau efectul lor poate fi de scurtă durată, fiind transmişi doar următoarei generaţii. Oricum, schimbările sunt temporare deoarece nu schimbă secvenţa de ADN, ci doar felul în care acesta este exprimat.

 

Ce înseamnă acest lucru în practică? Comportamentul, inclusiv mâncarea pe care o mâncaţi, ar putea schimba felul în care corpul vostru îşi exprimă ADN-ul. Atunci aceste schimbări – spre bine sau spre rău – pot fi transmise în continuare copiilor voştri! Dacă faceţi ceva să crească vulnerabilitatea către obezitate, cancer sau diabet, copiii voştri ar putea moşteni aceasta de la voi.

 

Într-un experiment, şoareci din aceaşi familie, care erau obezi din cauza trăsăturilor genetice, au fost hrăniţi cu două feluri de dietă. O dietă consta în mâncare obişnuită. Cealaltă dietă consta în aceaşi mâncare dar care conţinea aditivi care erau cunoscuţi pentru modificarea grupelor chimice ale ADN-ului.

 

În mod normal, când aceşti şoareci mănâncă mâncare normală, ei produc urmaşi graşi. Cu toate acestea, şoarecii care au mâncat aceaşi mâncare dar cu aditivi, au produs urmaşi care aveau greutate normală. Dieta părinţilor a afectat greutatea urmaşilor!

 

Oamenii de ştiinţă încă încearcă să înţeleagă detaliile. Indicatori epigenetici care au fost modificaţi de aditivii alimentari par să fi adormit genele care încurajează apetitul. Mediul părinţilor – în cazul acesta, mâncarea pe care au mâncat-o înainte să fie părinţi – a afectat greutatea urmaşilor lor.

 

Anumite tipuri de medicamente au fost bănuite că produc schimbări în indicatorii epigenetici, rezultând în cancer la copiii mamelor care au luat acest medicament. De exemplu, un tip de estrogen sintetic prescris să prevină avortul spontan a fost corelat cu un număr mare de cancer în organele de reproducere ale fiicelor şi nepoatelor lor.

 

Studii arată că modificările din indicatorii epigenetici, pe care mamele le-au transmis fiicelor, sunt în strânsă legătură cu dezvoltarea organelor de reproducere. Această descoperire susţine zicala „Eşti ceea ce mama ta – sau bunica ta – a mâncat”.

 

Epigenetica: o problemă pentru evoluţie?

 

Până la aceste descoperiri, mulţi evoluţionişti au respins ideile contemporanului lui Charles Darwin, Jean-Baptiste Lamarck, care credea că animalele pot dobândi trăsături noi prin interacţiunea cu mediul înconjurător şi mai apoi să le transmită generaţiei următoare. De exemplu, el susţinea că dacă girafele dintr-o generaţie îşi întind gâtul să ajungă la frunzele din copaci, atunci girafele din generaţia următoare vor avea gâtul mai lung. Multe cărţi de ştiinţă din zilele noastre resping ideile lui Lamarck, dar epigenetica este o formă de Lamarckianism.

 

Desigur, aceasta este contrar clasicei evoluţii Darwiniste. Teoria evoluţionistă este bazată pe schimbări aleatorii sau pe mutaţii care apar în ADN. Dacă o schimbare reuşeşte să fie benefică, atunci organismul va supravieţui datorită selecţiei naturale şi va transmite această trăsătură descendenţilor săi.

 

Cu toate că evoluţioniştii nu neagă realitatea epigeneticii, existenţa ei este foarte greu de explicat! Schimbările epigenetice nu sunt aleatorii; ele apar ca răspuns mediului înconjurător prin mecanisme complexe puse deja în funcţiune să stimuleze aceste schimbări.

 

Aceste schimbări epigenetice care nu sunt aleatorii insinuează că evoluţia are „minte”. Fiinţele par să aibă mecanisme complexe care fac schimbări epigenetice, care mai apoi le permit să se adapteze la viitoare provocări ale mediului. Dar de unde a apărut acest concept vizionar? Evoluţia nu are minte; nu poate vedea viitorul. Deci cum ar putea evolua mecanismele pentru a se pregăti pentru viitor?

 

Dar Dumnezeu poate! Dumnezeu este omniscient (atotcunoscător) şi a ştiut de dinainte că Adam şi Eva vor păcătui. A ştiut că va judeca acel păcat (Geneza 3) şi că lumea va fi blestemată (Romani 8:22). Dumnezeu a ştiut că organismele vor avea nevoia să se adapteze într-o lume care nu mai era „foarte bună”. Probabil că Dumnezeu a conceput organismele cu mecanisme epigenetice care să le permită să se schimbe uşor şi repede în ceea ce priveşte mediul înconjurător. Aceste feluri de schimbări sunt mult mai valoroase decât mutaţii aleatorii sau selecţia naturala pentru că ele pot aduce beneficii imediate urmaşilor fără a dăuna informaţia de bază găsită în adevărata secvenţă de ADN.

 

Cu toate că deseori auzim zicala „nimic din biologie nu are sens decât în lumina evoluţiei „, dar ar trebui reformulată ca „nimic din biologie nu are sens fără Creatorul Dumnezeu.” Epigenetica este o ramură a ştiinţei foarte interesantă, care ne arată inteligenţa şi providenţa lui Dumnezeu să ajute organismele să se adapteze şi să supravieţuiască într-o lume decăzută.

 

Componente adiţionale la codul nostru genetic

 

ADN-ul nostru include componente adiţionale, care uneori pot fi transmise de la părinte la copil odată cu codul genetic. În primul rând sunt moleculele ataşate de ADN, numite grupuri de metil, care fac genele active sau inactive. În al doilea rând sunt mingi de proteine, histone, în jurul cărora se înfăşoară ADN-ul. Histonele şi o parte din aceste proteine, coada histonelor, reglementează cum este împăturit ADN-ul (şi astfel ce este activ sau inactiv).

 

Mâncarea pe care o mâncaţi şi alte aspecte ale mediului înconjurător pot schimba aceste componente adiţionale. Atunci ele pot fi transmise copiilor voştri şi chiar nepoţilor, afectând genele are sunt active.

 

Dr. Georgia Purdom este vorbitor şi cercetător pentru Answers in Genesis. Şi-a primit doctoratul la Universitatea de Stat din Ohio în genetică moleculară şi a pretrecut şase ani ca şi profesor de bilogie la Universitatea Mt. Vernon Nazarene.

 

 

Preluat și tradus cu permisiune de pe Answers in Genesis

 

 

///////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Există vreo contradicție între știință și credința creștină?

 

 

 

La sfârșitul secolului XIX au apărut două cărți care au lansat această legendă, că știința ar contrazice credința creștină. De atunci, au fost mari dezbateri, și trebuie să accentuăm că totul e o absurditate. Care știință contrazice credința creștină? Matematica? Fizica? Medicina? Niciuna din științe nu contrazice credința creștină. Dimpotrivă! Credința creștină face apel la rațiune. Dumnezeu vrea să fie iubit cu toată inima, cu tot sufletul și cu toată mintea (Matei 22). Dumnezeu vrea să Îl iubim cu mintea noastră! El nu e împotriva minții, împotriva rațiunii. În Isaia 1:18 Dumnezeu ne invită “veniți să judecăm împreună, să raționăm împreună”. El vrea să ne punem mintea la contribuție, pentru că El a creat mintea noastră. Cum ar putea să o disprețuiască, dacă El a creat-o?

 

Pentru a pune totul în context, trebuie să vedem cum au apărut științele moderne.

 

Științele moderne au început cu Isaac Newton, pe la 1700. Newton a fost un mare matematician și fizician, și în același timp, teolog. Puțină lume știe că el era un creștin profund. Printre altele, a scris un comentariu al cărții Apocalipsa.Newton a stabilit că există câteva legi: a gravitației, legile termodinamicii, etc, iar tot Universul se bazează pe aceste legi. El credea puternic că aceste legi le-a pus un Creator. Era un creștin biblic.

 

Pe la 1750, un grup de atei francezi, în jurul lui Diderot și a echipei care scria atunci Enciclopedia Franceză, și-au zis iluminiști, pentru că “științele moderne ne-au luminat, și nu ne mai trebuie credința în Dumnezeu, știința e suficientă”. Pe lângă ei, a apărut Lavoisier, care a mai adăugat o lege la cele ale lui Newton, legea conservării materiei și energiei, care spunea că energia și masa care există, există dintotdeauna, fără început și sfârșit. Tot din perioada aceea a apărut David Hume, un filosof scoțian care a scris o carte devastatoare pentru credincioși, “Minuni”, în care el spunea: “totul e condus de legi, legile acestea nu pot fi călcate, nimeni nu a văzut vreodată să se întâmple vreo minune, pentru că minunile ar fi încălcarea legilor care sunt fixe și nu pot fi călcate. Prin urmare, Universul în care existăm e ca o sferă închisă, condusă de legi, nu există nimeni în afară, și nimeni din afară nu și-ar băga degetul în acest Univers să schimbe direcțiile”.

 

Așa s-a creat concepția modernă despre lume și viață. Evident, de la început creată ca fiind ostilă credinței în Dumnezeu. Și așa s-a creat concepția că știința e împotriva religiei, și împotriva credinței creștine. Secolul XIX a fost dominat de această idee, că între știință și credința creștină e un conflict de moarte. Cele două nu pot exista laolaltă.

 

Trebuie să avem grijă, pentru că, dacă nu știm puțină istorie, rămânem la concepțiile enciclopediștilor, ale iluminiștilor, ale lui David Hume, și nu știm că tot sistemul acela s-a prăbușit dintr-o dată, prin două articole scrise de către un evreu din Elveția, Albert Einstein. Acesta a formulat teoria relativității, pornind de la viteza luminii, de la studiul spațiului și al timpului, și constatând că Universul e în expansiune. Pleacă dintr-un punct din Alpha Centauri și iradiază în toate părțile. Prin urmare, calculând înapoi, Universul are un punct de pornire. Și așa a apărut teoria Big Bang, că a fost un atom de ceva, care dintr-o dată a explodat, și în câteva fracțiuni a apărut tot Universul. Einstein, cu articolele acestea două, a prăbușit tot sistemul de gândire modernist, creat și susținut timp de 150 de ani de oamenii de știință, până la el.

 

Dintr-o dată, lumea are un început, materia nu e veșnică, energia nu e veșnică. Apoi, când intri în lumea subatomică, constați că atomul sare de pe o orbită pe alta fără motiv. Nu poți calcula în același timp și locația unui electron, și masa, și viteza sa. Și dintr-o dată, pe la 1920-1930, s-a vorbit despre incertitudine și nedeterminism. Nu putem vedea că totul e determinat, și că putem ști ceva cu precizie. Și acestea au prăbușit tot sistemul modern creat de iluminism, de la 1750 încoace.

 

Dacă stăm să ne gândim cât de mult băteau cu pumnul în masă fizicienii și matematicienii că știința a dovedit… Și tot ce a dovedit știința aceasta s-a prăbușit prin câteva descoperiri noi. Și atunci a venit noul concept de paradigmă. Paradigma e modul de a vedea întreaga realitate, pe baza câtorva date fundamentale pe care le ai. S-au schimbat acele date fundamentale, și toată paradigma modernă s-a prăbușit, și dintr-o dată se construiește o nouă paradigmă, numită postmodernism. De la 1980 încoace, a fi modern nu e o mândrie, ci o rușine. Pentru că modernismul s-a prăbușit. Am intrat în postmodernism.

 

E suficient să vedem asta și să spunem: nu te lăsa amețit de faptul că “știința a dovedit”. Care știință a dovedit? Eminescu a spus: ”ce un secol ne zice, ceilalți o dezic”. Un mare fizician de la Oxford îmi spunea “în 10 ani, toată paradigma se schimbă, atâtea noi descoperiri apar”. Nu mai fi sigur ca un cocoș că știința dovedește și explică. Fii modest când e vorba de știință, pentru că știința nu e veșnică, are caracter temporar.

 

 

 

Am predat un curs acum vreo 10 ani, “Concepții despre lume și viață”, în multe centre universitare, pentru studenți. Le explicam studenților: “din moment ce înveți despre cele 9 concepții despre lume și viață, fii atent la ce face omul de știință. El are o serie de descoperiri științifice, faptele științei lui. Pe aceste fapte, el le interpretează conform concepției lui despre lume și viață. Și tu imediat poți identifica de exemplu dacă profesorul e new age, sau panteist, sau marxist sau existențialist. Și poți spune profesorului: eu accept datele științei dumitale, dar interpretarea mea este alta.”

 

Aceleași fapte pot fi interpretate marxist, existențialist, deist, sau creștin. Și tu, dacă ești bine echipat, și înțelegi toate aceste concepții despre lume și viață, poți după aceea să-i pui în încurcătură pe profesori: “Domnule profesor, până aici e știința dumitale, iar de aici încolo e filosofia dumitale, iar eu am libertatea să am o altă filosofie. Nu-mi poți impune interpretarea faptelor – filosofia – pe aceea o fac eu, după concepția mea despre lume și viață.” Toate științele au două lucruri: faptele acelei științe, și interpretarea faptelor, în lumina concepției despre lume și viață.

 

 

 

Când cred în lucrurile spirituale, trebuie imediat să zic: cu toate științele de azi, pot eu să dovedesc existența spiritului? Și ajungem să vedem că nu dovedesc, dar fac plauzibilă existența lumii spirituale. Poți fi un om de știință și credincios? Întâi ești credincios, și apoi știința ta te ajută să fii credincios, să înțelegi mai bine și pe Dumnezeu și lumea spirituală creată. Ca om în secolul XXI, eu am două surse de cunoaștere: revelația și știința. Și dacă le combin bine și creativ, devin o ființă plină.

 

Domnul Isus îmi dă concepția despre lume și viață totală. El este și Dumnezeul meu, și Învățătorul meu, și Salvatorul, și Cel care îmi dă curățirea de păcate și care mă învață să trăiesc cu Dumnezeu. Toate mi le dă Isus. Și de la El mă duc la toți ceilalți să clădesc, dar după ce am primit ce e de bază de la Dumnezeul întrupat în Isus din Nazaret.

 

Aceasta este schema unui om al credinței și un om al științei. Combinați-le tot timpul. Ești omul lui Dumnezeu, prin Isus și sfânta Scriptură. Și în același timp, îți blindezi gândirea și viața prin tot ce îți dau științele care luminează lumea lui Dumnezeu. Ține cont: știința nu face altceva decât să descopere modul în care a făcut Dumnezeu lumea.

 

Extras din interviuri cu prof. dr. Iosif Țon, difuzate în cadrul emisiunii Întrebări esențiale, zilnic de la ora 6.45, pe canalul Alfa Omega TV

 

Seminarul Concepții despre lume și viață, predat de Iosif Țon, va fi difuzat pe canalul Alfa Omega TV începând de miercuri, 7 decembrie 2016, ora 18, timp de 10 săptămâni. El poate fi comandat și pe DVD la prețul de 40 lei din librăria AOTV, la comenzi@alfaomega.tv, sau telefon 0256.284.913.

 

 

https://alfaomega.tv/creationism/6244-exista-vreo-contradictie-intre-stiinta-si-credinta-crestina

 

 

 

 

 

 

 

/////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Fotosinteza continuă să ne uimească

 

 

 

Unul dintre cele mai complexe procese biochimice din creația lui Dumnezeu este abilitatea plantelor de a lua dioxid de carbon și apă și, cu ajutorul luminii solare, să le transforme în zaharuri bogate în energie. Majoritatea dintre noi am învățat la școală despre acest proces uimitor numit fotosinteză. Este concepută să fie ruta prin care fiecare formă de energie intră în ecosistemele Pământului. Dacă ai studiat fotosinteza, îți poți da seama ce procedură formidabilă e! Atât de formidabilă încât continuă să-i lase perplecși pe oamenii de știință.

 

Probabil că e cel mai important proces biochimic de pe Pământ, iar oamenii de știință încă nu înțeleg deplin cum funcționează.[i]

 

Locul în care se realizează fotosinteza în celulele plantelor este în structuri asemănătoare organelor, numite cloroplaste. Aceste structuri conțin o substanță chimică numită clorofilă – un pigment important, care captează lumina. Dumnezeu a proiectat procesul de fotosinteză astfel încât să se desfășoare în două etape.

 

Etapa captării luminii (etapa de lumină), care produce ATP (energie) și NADP (transportor de electroni).

Etapa independentă de lumină (etapa de întuneric), care produce zaharurile. În mod interesant, unul dintre produsurile reziduale ale fotosintezei e oxigenul.

Problema e că majoritatea evoluționiștilor văd organismele capabile de fotosinteză ca fiind unele dintre primele forme de viață de pe planetă, apărute cu miliarde de ani în urmă. Nu pot afirma acest lucru cu siguranță, deoarece toate presupusele dovezi ale „micii bălți calde” ale lui Darwin, care ar fi conținut prima formă de viață fotosintetică, s-a dovedit a fi inexistentă. Evoluționiștii au rămas cu ipoteza și bănuiala că acest proces complex ar fi început spontan în urmă cu 3,4 miliarde de ani.[ii]

 

O descoperire a fost făcută recent la Lawrence Berkley National Laboratory privind un compus proteic enzimatic de dimensiuni mari, crucial în fotosinteză.[iii] Electronii bogați în energie, prin energia de la soare, sunt transportați între compuși proteici variați prin ceea ce se numește lanț sau sistem transportor de electroni – care conține citocromi, proteine ion-sulf, chinone și alți compuși. Oamenii de știință folosesc în prezent unul dintre cele mai avansate microscoape din lume pentru a determina cum funcționează acest compus. Pe cât e de sofisticat, pe atât e de uimitor! Compusul se numește NADH și este cunoscut de câteva decenii, dar savanții nu au avut niciodată vreun tipar molecular care să arate modul în care atomii sunt aranjați (conectivitate) pentru a realiza importantele funcții fotosintetice. Biofizicianul Karen Davis a spus că „Cercetările asupra acestei enzime au fost dificile și rezultatele de laborator din ultimii 20 de ani ne-au pus în încurcătură, fiindcă ne-au lipsit informațiile complete despre structura enzimei (NADH).”

 

În secolul al XXI-lea, savanții străluciți folosesc cel mai bun echipament și milioane de dolari pe cercetări pentru a descoperi detalii elaborate – la nivel atomic – privind fotosinteza. Fiecare atom necesar în realizarea fotosintezei a fost plasat într-un loc anume din acest compus. Faptul implică un design și o proiectare precise, dar și o motivație nobilă.

 

Un design și o proiectare precise, dar și o motivație nobilă!

Să se fi petrecut pur și simplu din întâmplare, incidental, cu miliarde de ani în urmă, sau e dovada clară a unui scop clar și a unui plan precis? „În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi;” (Romani 1:20)

 

[i] „Deep within spinach leaves, vibrations enhance efficiency of photosynthesis”, în Michigan News. Postat pe unmich.edu, în July 13, 2014, accesat în 17 februarie 2019.

 

[ii] Howard, V. 2018. „Photosynthesis Originated A Billion Years Earlier Than We Thought, Study Shows”, în Astrobiology Magazine, 7 martie 2018.

 

[iii] New molecular blueprint advances our understanding of photosynthesis. PhysOrg. Postat pe Phys.org în 15 februarie 2019, accesat în 20 februarie 2019.

 

Notă:  Având în vedere că materialul de față a fost tradus de o terță parte, Institute for Creation Research nu poate confirma acuratețea detaliilor incluse în traducere. Pentru publicația originală în engleză vizitați www.icr.org.

 

 

 

//////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Transumanismul – reinventând umanitatea prin tehnologie

 

Oamenii nu înţeleg ceva despre tehnologie. Credem că folosim aceste unelte pentru a ne îmbunătăţi vieţile, dar dacă nu le stăpânim, ele vor distruge societatea în care trăim. Nu ne gândim la cât de mult schimbă tehnologia totul. Am trecut frontiera, am intrat deja în faza embrionară a modificării genetice la oameni. Viitorul nostru va fi mult mai tulbure decât îsi pot închipui unii oameni. Ce preţ va plăti societatea umană?

 

Cursa înarmării

Dr. Chuck Missler, fizician: Mulţi nu știu că toate ţările dezvoltate dezvoltă programe secrete pentru crearea unui super soldat. Pe lângă presiunea progresului, procesul e accelerat de o cursă a înarmării.

 

Dr. Thomas Horn: Grupul JASONS e un grup de cercetători străluciți care oferă sfaturi Pentagonului, sugerând că trebuie să mergem înainte cu îmbunătăţirea genetică a oamenilor fiindcă, altfel, rivalii vor domina pe câmpul de luptă. Aceste tehnologii le îmbunătăţesc soldaţilor abilităţile de miscare, de luptă, de percepţie, de comunicare cu partenerii. Există o bine finanţată dorinţă de a se crea un super soldat.

 

transumanismul obamaBarack Obama, (fost) președinte SUA: Există un mister colosal care asteaptă să fie descifrat. Putem identifica galaxii aflate la ani lumină depărtare, putem studia particule mai mici decât atomii. Dar încă nu am descifrat misterul acelor 1,3kg de materie dintre urechile noastre. Proiectul „BRAIN„ va schimba asta, oferindu-le savanţilor instrumentele pentru a răspunde gândurilor noastre, iar această cunoastere va fi transformatoare. Avem sansa de a îmbunătăţi viaţa pentru miliarde de oameni datorită proiectului „BRAIN„. Computerele au devenit atât de mici și omniprezente, încât majoritatea nu am putea trăi fără ele. Nu putem rata această șansă în timp ce restul lumii ne-o ia înainte. În planificarea bugetară pe care o voi trimite Congresului, voi propune ca Institutul Naţional de Sănătate, DARPA si Fundaţia Naţională de Știinţe să facă investiţii serioase pentru a porni proiectul.

 

Dr. Thomas Horn: De exemplu, DARPA are alocate milioane de dolari pentru a crea un tipar prin care să se modifice ADN-ul soldaţilor de pe câmpul de luptă, pentru a produce al 47-lea cromozom uman. E ceva ce ţine de înalta tehnologie să poţi pătrunde în mintea soldaţilor de pe câmpul de luptă. În ce priveste războiul biologic, vor trebui făcute rapid modificări genetice soldaţilor de pe câmpul de luptă care să le îmbunătăţească sistemul imunitar, să-i facă mai rezistenţi pentru a lupta în războaie biologice.

 

Dr. Chuck Missler, fizician: Această lume despre care vorbim va apărea în câţiva ani. Nu e vorba de anul 2040, ci de anul 2020. Lumea în care vom trăi va fi foarte diferită de cea de acum.

 

Reinventarea omenirii

D