Semnul lui Antihrist; Despre apocalipsă, masonerie, antihrist, noua ordine mondială; Căile lui Dumnezeu şi căile lumii; Potopiştii poporului au furat averea boierilor şi i-au alungat din ţară; I-au martirizat pe intelectuali, întronând la pupitrele de comandă nişte monumente de prostie şi hoţie; Tot ACEŞTI MASONIŞTI au… A.W. Tozer- O viaţă în urmărirea lui Dumnezeu… Charles Finney; Andrew Murray; George Müller; Thomas Cook; R.A. Torrey; John Piper; William Chalmers Burns; Care este rolul Duhului Sfânt? Mângâietorul; Când primeşte cel credincios Duhul Sfânt? Trei într-unul; Duhul Sfânt- Celălalt Mângâietor; Cine este Duhul Sfânt și cum ne ajută? Noi nu putem face nimic (fără El); Cum birui păcatul? Problema păcatului (1-4) Romani 7: Păcatul, Legea, eu-l şi cum se continuă? Importanţa deosebită a pocăinţei; DESPRE POCĂINŢĂ; Lecţia 6: Pocăinţa de faptele moarte… Roade ale pocăinței… Apostolul care a mers pe apă… Cu Isus pe ape…De ce au fost executaţi după 1989 următorii oameni şi cine i-a executat? Pentru a privati-fura şi apa, a fost creată corupţia… Cum afectează corupţia criza de apă potabilă din Africa de Sud; Iluminaţii vor să privatizeze apă peste tot în lume! Şeful Nestle: Apa este un aliment care ar trebui privatizat, nu un drept fundamental al oamenilor! Grupul Bilderberg doreşte privatizarea apei peste tot în lume! O poveste similară a avut loc în Nigeria, unde preţul unei singure sticle de apă îmbuteliată depăşeşte venitul zilnic al unui cetăţean Nigerian…

Ce a făcut miliardarul indian Lakshmi Mittal la Sidex Galaţi: a înjumătăţit producţia de oţel, a închis patru din cinci furnale şi nu a investit deloc în producţia de tablă pentru caroserii auto; (În schimbul unor comisioane băbane primite de scursăturile comunismului, care nivelează calea importurilor, am rămas şi…) FĂRĂ LAPTE românesc pe piaţă: hypermarketurile favorizează STRĂINII şi producătorii români ÎNCHID fabricile; (Amintiri despre revoluţia agrară…) S-A DORIT DISTRUGEREA FERMIERILOR ROMANI. NU AVEM LOC ÎN PIEŢE, ÎN SUPERMARKETURI. Eliminarea cotelor de lapte şi importurile sufocă fermele de vaci din România; Tara dispera, dar isărescu şi dancila prospera…

DOCUMENT EXPLOZIV SIE DIICOT DESPRE MUGUR ISĂRESCU | A acoperit furtul banilor roșii din Decembrie 1989… (Pentru că nu au murit scursături komuniste…) Generalul Dan Voinea – În 1989 n-a fost o revoluţie sau o lovitură de stat; regimul a continuat; PREOŢII îl demasca pe Patriarhul mason instalat după revoluţie; Cu CJ HOPKINS despre GLOBOCAP și Marea Accelerare către noul totalitarism patologic, cenzura NOII NORMALITĂȚII și demonizarea noilor dizidenți… NOUL TOTALITARISM PATOLOGIZAT sau Bine ați venit în Minunata Nouă Normalitate… CĂTRE GULAGUL DIGITAL… Banca Mondială şi Comisia Europeană fac presiuni pentru PRIVATIZAREA serviciilor de alimentare cu APA;

5 minciuni care au schimbat cursul istoriei; „Minerii vroiau să-l ducă la Tîrgu-Jiu să-l spânzure” – Nicolae Raţiu despre mineriadă; MINERIADELE au arătat lumii o Românie sălbatică și neguvernabilă; Umbra lui Corneliu Coposu, Ion Andrei Gherasim:, Minerii au distrus casa Seniorului. Şi-au făcut ne… China pregătește lumea pentru semnul fiarei; Locuri sinistre – ROCKEFELLER CENTER. O celebra locaţie din New York contruita special pentru promovarea LUCIFERIANISMULUI; TOP 10 cei mai de succes mincinoşi din istorie…Top 10 cele mai puternice femei din istoria omenirii. Au întemeiat noi ere…

 

 

 

 

 

Semnul lui Antihrist; Despre apocalipsă, masonerie, antihrist, noua ordine mondială; Căile lui Dumnezeu şi căile lumii; Potopiştii poporului au furat averea boierilor şi i-au alungat din ţară; I-au martirizat pe intelectuali, întronând la pupitrele de comandă nişte monumente de prostie şi hoţie; Tot ACEŞTI MASONIŞTI au… A.W. Tozer- O viaţă în urmărirea lui Dumnezeu… Charles Finney; Andrew Murray; George Müller; Thomas Cook; R.A. Torrey; John Piper; William Chalmers Burns; Care este rolul Duhului Sfânt? Mângâietorul; Când primeşte cel credincios Duhul Sfânt? Trei într-unul; Duhul Sfânt- Celălalt Mângâietor; Cine este Duhul Sfânt și cum ne ajută? Noi nu putem face nimic (fără El); Cum birui păcatul? Problema păcatului (1-4) Romani 7: Păcatul, Legea, eu-l şi cum se continuă? Importanţa deosebită a pocăinţei; DESPRE POCĂINŢĂ; Lecţia 6: Pocăinţa de faptele moarte… Roade ale pocăinței… Apostolul care a mers pe apă… Cu Isus pe ape…

 

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

Cu Isus pe ape

Autor: Relu Cristurean   

ReferințeMatei 14:22-33

  

 

1. Recunoasterea prezentei lui Dumnezeu

 

Aceasta intamplare succede minunii inmultirii painilor si pestilor si hranirea a celor peste cinci mii de oameni.

 

Petru si ceilalti ucenici se aflau intr-o barca traversand Marea Galileii.

 

Isus a ramas singur ca sa se roage, asa ca ei navigau fara El.

 

Barcile erau specialitatea lui Petru, fiind pescar petrecea mult timp in barca si pe mare, erau viata lui, mediul lui.

 

De data asta o furtuna s-a abatut asupra lor. Nu era vorba de un vanticel ”barca era invaluita de valuri”

 

Pe la 3 dimineata in timp ca se luptau cu valurile si singura lor preocupare era sa ramana in viata, unul dntre ucenici observa o umbra care umbla pe apa in directia lor.

 

Apropiindu-se isi dau seama ca este o fiinta umana care umbla pe ape.

 

Ucenicii aveau probleme mari si singura persoana care putea sa-i ajute venea spre ei.

 

El nu se afla in barca cu ei si ucenicii nu-L recunosteau.

 

Ucenicii erau convinsi ca e o fantoma, s-au ingrozit si au inceput sa strige de frica.

 

Cum de nu L-au recunoscut? Cine altcineva putea fi?

 

Uneori ai nevoie de ochii credintei sa-ti dai seama ca Isus e in prejma.

 

De multe ori cand ne aflam in mijlocul furtunii, invaluiti de valurile descurajarii si ale indoielii, nu suntem cu nimic mai buni decat ucenicii in a recunoaste prezenta lui Isus in mijlocul acestei situatii.

 

Ce punea Isus la cale, umbland pe ape?

 

Marcu ne spune in evanghlia sa in 6:48 ca Isus ”voia sa treaca pe langa ei” pe apa.

 

De ce voia isus sa treaca pe langa? Se hotarase sa se ia la intrecere cu ei, sau sa-i impresioneze cu ceva senzational?

 

Verbul grecesc parerchomai =a trece pe langa folosit in N.T. ca termen cu referire la teofanie, acele momente definitorii cand Dumnezeu se arata unui individ anume sau unui grup, cu scopul de a comunica ceva special.

 

Dumnezeu l-a pus pe Moise intr-o crapatura din stanca, astfel incat Moise sa poata vedea ”cand va trece slava Mea”,”si Domnul a trecut pe dinaintea lui”.       Exod 33,34

 

Asa ca atunci cand Isus a venit la ucenici ”voind sa treaca pe langa ei” nu a vrut sa faca o demonstratie de magie, ci Isi desoperea prezenta si puterea Sa divina.

 

Ucenicii se aflau in barca tocmai la porunca lui Isus. Aveau de invatat – ca si noi azi – ca ascultarea nu garanteaza absenta greutatilor.

 

De cele mai multe ori – si noi stim asta – Isus vine cand este cel mai putin asteptat, la 3 dimineata, in mijlocul furtunii.

 

Acele  momente definitorii de intalnire cu El vor veni si pentru mine si pentru tine.

 

El isi chema ucenicii sa faca lucruri extraordinare si daca nu-L cauti cu privirea s-ar putea sa treaca pe langa tine.

 

In barca erau doisprezece ucenici si unsprezece nu stim cum au reactionat la acea voce, probabil cu mirare, confuzie, neincredere…

 

Unul dintre ei, Petru, era pe punctul de a deveni unul care umbla pe ape.

 

El a recunoscut prezenta lui Dumnezeu, chir in cel mai neobisnuit loc.

 

A realizat ca aceasta era o oportunitate extraordinara de aventura si crestere spirituala, asa ca i-a venit o idee.

 

2. Dicernamant intre credinta si nesabuinta

 

Petru ii spune celui ce umbla pe ape: ”Daca esti Tu, porunceste-mi sa vin la tine pe apa”

 

De ce este important acest detaliu? De ce nu sare Petru pur si simplu in apa?

 

Dintr-un motiv foarte important. Aceasta nu este o simpla povestire despre asumare de riscuri, curaj si credinta…este in primul rand despre ascultare.

 

Trebuie sa dicernem intre chemarea atentica a lui Dumnezeu si ceea ce ar pute fi un impuls nesabuit din partea mea.

 

Curajul nu ajuta la nimic fata intelepciune si discernamant.

 

Acolo in intuneric, cred ca Isus a zambit, pentru ca cineva din barca a inteles, a prins ideea.

 

 

 

3. Decizia de a cobori din barca

 

Imagineaza-ti cat de violenta era furtuna, daca niste pescari si marinari profesionisti abia reuseu sa tina barca pe linia de plutire.

 

Imagineaza-ti marimea valurilor, puterea vantului, intunericul noptii…si nici o pastila impotriva ametelii.

 

Acestea sunt conditiile in care Petru vrea sa coboare din barca.

 

Ar fi fost greu sa umble pe apa cand marea e linistita, soarele straluceste si vantul nu bate.

 

Imagineaz-ti cum e sa umbli pe ape cand valurile se sparg de tine, cand vantul te doboara, e 3 dimineata si mai esti si mort de frica.

 

Pune-te in locul lui Petru pentru o secunda, Domnul ”trece pe langa” si te invita sa participi la aventura vietii tale dar in acelasi timp esti speriat de moarte…

 

Ce alegi…apa sau barca?

 

Barca e cat de cat mai sigura si poate mai confortabila

 

Pe de alta parte apa e foarte nesigura, valurile sunt mari, vantul e puternic, e furtuna.

 

Daca cobori din barca…oricare ar fi barca ta…exista sanse sa te scufunzi.

 

Daca nu cobori din barca, garantat ca nu vei experimenta umblarea pe ape.

 

Care este barca ta?

 

Barca ta este orice lucru care reprezinta pentru tine siguranta in afara de Dumnezeu.

 

Este orice lucru in care esti tentat sa-ti pui increderea, este orice lucru care te tine confortabil si nu vrei sa renunti la el, orice lucru care te trage inapoi de la aventura uceniciei adevarate.

 

Vrei sa stii care e barca ta? Frica iti va spune.

 

Care este lucru care te inspaimanta cel mai mult? In special cand te gandesti sa pasesti in credinta?

 

Care este barca ta? In care zona a vietii te dai inapoi in a te increde pe deplin in Dumnezeu?

 

Daca vrei sa umbli pe ape trebuie sa cobori din barca.

 

 

 

4. Umbland pe ape vei intampina probleme

 

Petru merge spre marginea barcii. Ceilalti ucenici il urmaresc indeaproape.

 

Petru e cunoscut ca fiind unul care da din gura fara sa cugete prea mult, acum se intrebau cat de departe o sa mearga de data asta.

 

Trece un picior peste marginea barcii tinandu-se bine de margine, apoi celalalt picior.

 

Se tine strans de marginea barcii incat incheieturile ii sunt albe de incordare, apoi face ceva cu adevarat curajos…da drumul barcii, se abandoneaza cu totul puterii lui Isus.

 

Pentr cateva momente parca pe toata suprafata apei se afla doar Petru si Isus

 

Petru radiaza de bucurie si Isus este mandru de ucenicul Sau

 

Atunci se intampla ceva… Petru ”a vazut ca vantul era tare”

 

Se confrunta cu realitatea…Ce-o fi fost in capul meu? Se trezeste in mijlocul furtunii si nu are o barca sub picioare…s-a ingrozit.

 

De vina a fost faptul ca atentia lui Petru s-a mutat de la Isus catre furtuna.

 

Vantul e tare…incepi o noua aventura plin de speranta, un nou loc de munca, un talent descoperit de curand, incerci sa slujesti lui Dumnezeu intr-un mod nou.

 

La inceput esti plin de credinta, sperante si planuri…cer senin.

 

Apoi te loveste realitaea, ramaneri in urma, opozitie, obstacole neasteptate…vezi vantul puternic.

 

Ar fi trebuit sa te astepti la toate astea, necazurile insa ne lovesc prin surprindere.

 

Din cauza vantului unii decid sa nu coboare din barca.

 

Daca te hotarasti sa cobori trebuie sa stii ca ai de a face cu vantul si furtuna.

 

Nu ca daca ai ramanea in barca nu ai avea de a face…nici in barca nu-i mai sigur.

 

E periculos sa cobori din barca, dar e periculos si daca ramai, vei muri in cele din urma de plictiseala si sedentarism.

 

5. Teama ca pret al cresterii

 

Alegerea de a-L urma pe Isus, alegea de a creste, este alegerea ca face ca teama sa dispara.

 

Ucenicii au avut de a face cu furtuna, L-au vazut pe cel ce umbla pe ale si s-au temut. ”Nu va temeti”, le-a spus Isus.

 

Petru isi aduna curajul, cere permisiunea de a cobora din barca, cede vantul care era tare si se teme din nou.

 

”Nu te teme” ii spune din nou Isus.

 

Aceasta nu a fost pentru ultima data cand Petru s-a temut.

 

Teama nu va disparea niciodata, pentru ca de fiecare data cand vreu sa cresc va trebui sa pasesc pe tritorii noi, sa accept noi provocari.

 

Teama si crestea sunt legate, sunt la pachet.

 

Ceilalti unspezece ucenici erau un fel de ”legume de barca”.

 

Nu ii deranja sa priveasca atata timp cat nu aveau nimic de facut.

 

Milioane de oameni in biserici azi ar pute fi numiti ”legume de biserica”

 

Isus cauta oameni care vor sa coboare din barca.

 

6. Confruntarea posibiluilui esec

 

Petru a inceput sa se scufunde. A esuat Petru?

 

Intr-un fel da, a esuat. Nu avea cedinta destul de puternica, indoielile erau mai puternice, ”a vazut ca vantul era tare”. Si-a luat privirea de unde trebuia sa fie atintita, se scufunda.

 

In barca se aflau unsprezece exemplare ale esecului, mai mari decat a lui Petru, ei au esuat in liniste.

 

Esecul lor a trecut a trecut neobservat, necriticat. Numai Petru a cunoscut esecul public.

 

Pe de alta parte numai Petru a cunoscut gloria umblarii pe apa. Doar el a stiut ce inseamna sa incerci sa faci ceea ce nu-ti sta in putinta, ca apoi sa siti ca esti imputernicit de Dunezeu sa faci acel lucru.

 

Odata ce umbli pe ape nu vei mai uita asta nciodata.

 

7. Esecul ca si ocazie de crestere

 

Petru cere ajutor, Isus este acolo sa il ajute in mod fizic, tragandu-l afara din apa, dar il ajuta pe Petru sa cresca aratandu-i problema…”putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?”

 

Nu cred ca Isus era dur sau cu o atitudine critica.

 

Nu voia sa-l faca de rusine in fata de ceilalti ucenici, asa ca in timp ce-l tinea cu mana Sa puternica il ajuta pe Petru sa descopere sursa problemei sale.

 

Nu ne place sa dam gres, cu atat mai neplacut este sa fim vazuti de altii ca dam gres.

 

Datorita faptului ca se pune in pozitia de a da gres, se pune in pozitia de a creste.

 

8. Invata sa astepti dupa Dumnezeu

 

Aceasta este o povestire despre asteptare.

 

Ucenicii au asteptat in mijlocul furtunii pana la a patra straja din noapte inainte ca Isus sa vina la ei. Apoi au trebuit sa astepte pana la sfarsitul calatorei ca sa scape de furtuna.

 

De ce nu a facut Isus sa inceteze vantul inainte ca Petru sa coboare din barca?

 

Probabil ca pentru ca ei, ca si noi, aveau nevoie sa invete cate ceva despre asteptare.

 

Trebuie sa invatam sa asteptam dupa Dumnezeu pentru a primi puterea de a umbla pe ape.

 

Asteptarea dupa Dumnezeu este cea mai grea parte a credintei pentru ca inseamna sa te pui in mainile Sale cu toata vulnerabilitatea ta.

 

Am inceput sa invat ce inseamna sa astepti dupa Dumnezeu…

 

9. O mai stransa legatura cu Dumnezeu

 

Isus cauta oameni care sa coboare din barca.

 

Dar de ce sa risti?

 

Din mai multe motive:

 

– este singura cale spre crestere spirituala

 

– este singurul mod in care se dezvolta credinta adevarata

 

– este alternativa plictiselii si stagnarii care face oamenii sa se ofileasca si sa moara

 

– este parte a descoperirii si implinirii chemarii tale

 

Unul care le intrece pe toate este ca pe apa este Isus.

 

Poate ca apa este intunecata, adanca si periculoasa, dar motivul pentru care Petru a coborat din barca este pentru ca vroia sa fie cu Isus.

 

”Doamne, daca esti Tu, porunceste-mi sa vin la tine pe apa”

 

Ca rezultat al actiunii lui Petru cu totii au ajuns sa inteleaga faptul ca puteau sa-si puna cu incredere vietile in mana Lui.

 

Au inteles ca Cel ce urca acum cu ei in barca este acela care umbla pe valurile marii si I s-au inchinat.

 

Dar tu, cand ai coborat ultima data din barca?

 

Avem tendinta sa cautam o lume a confortului. Incercam sa ne contruim vietile cat mai previzibile, cu un anume grad de siguranta, pentru a mentine iluzia ca detinem controlul.

 

Atunci Dumnezeu trece pe langa noi si da totul peste cap.

 

Chemarea de a cobori din barca implica ocazii, crize, esecuri de multe ori, teama, suferinta uneori, dar intotdeauna chemarea la o insarcinare prea mare pentru noi.

 

Nu exista o alta cale pentru o crestere a credintei.

 

Poate ca a fost o perioada in viata ta cand umblai pe mare, cand te asemanai cu Petru, cand ai spus si tu porunceste-mi sa vin la tine.

 

O perioada in care ai riscat sa-ti impartasesti credinta chiar daca insemna sa intampini repingere. O perioada in care ai daruit, chiar daca aceasta insemna sacrificiu. In care ai slujit, chiar daca exista posibilitatea esecului.

 

Uneori e posibil sa te scufunzi, alteori sa umbli pe deasupra apelor, dar aceasta traire pe muchie de cutit a credintei nu se compara cu nimic.

 

Domnul trece pe langa tine astazi. Isus cauta oameni care sa coboare din barca.

 

Nu stiu ce inseamna lucrul acesta pentru tine.

 

Daca decizi sa cobori trebuie sa stii ca e furtuna mare si credinta nu ti-e asa puternica, exista posibilitatea esecului.

 

Daca vei cobori, se vor intampla doua lucruri:

 

1. Atunci cand vei da gres, vei gresi de multe ori, Isus va fi langa tine sa te ridice, nu vei fi singur. Vei afla ca Isus este cel mai in masura sa te salveze, si El o va face.

 

2, Celalalt este ca din cand in cand vei umbla pe ape.

 

Coboara din barca.

https://www.resursecrestine.ro/predici/149796/cu-isus-pe-ape

 

///////////////////////////////////

Apostolul care a mers pe apă… Iisus Hristos umblând pe apă. Poți alerga pe apă

 

 

Petru își dorește atât de mult să fie cu Dumnezeu, încât nu contează pentru el că sunt valuri sub el și el însuși nu știe să meargă pe apă: crede. Apoi i se teme, credința slăbește și Petru se îneacă. Dar Hristos vine în ajutor. Preotul Konstantin POLSKOV, dr. în filozofie, cleric al Sf. Nicolae în Kuznetsy (Moscova). Mântuirea înecului Petru. Carte miniatura secolului al X-lea din Codex Egberti, fol. 27v. (1)

 

Episodul la care se face referire în această lectură – mersul lui Hristos pe apă – este unic în felul său. Despre El se vorbește în trei Evanghelii: din Matei, Marcu și Ioan, doar Luca tăce despre acest eveniment. Pe de altă parte, toate cele patru Evanghelii descriu un episod care precede imediat mersul pe ape și anume: despre ce am auzit în biserică săptămâna trecută, hrănirea a cinci mii de oameni cu cinci pâini. Acest lucru este important deoarece pentru a înțelege mai bine sensul lecturii de astăzi, ar trebui mai întâi să conturăm contextul general: unde și când are loc evenimentul descris. Atunci vom înțelege ce a însemnat pentru participanții la aceste evenimente, pentru apostoli, în special – pentru Apostolul Petru și, de asemenea, – ce înseamnă pentru noi astăzi?

 

Așadar, comparând diferite Evanghelii, putem concluziona că acest eveniment a avut loc în timpul sărbătoririi Paștilor evreiești, în primăvara celui de-al treilea an al slujirii pământești a Domnului, adică cu un an înainte de Patimile lui Hristos. Acesta este un timp special pentru Domnul. Evanghelistul Matei, în același capitol al 14-lea, povestește despre uciderea lui Ioan Botezătorul de către Irod. Slujirea publică a Domnului, perioada galileană, în care Hristos predică, face minuni, adună ucenici și alege dintre ei pe cei mai apropiați apostoli, se apropie de sfârșit. Această perioadă se încheie cu marea minune de a hrăni cinci mii de oameni cu cinci pâini și doi pești – Hristos nu va mai săvârși astfel de minuni de mare amploare.

 

În același timp, în jurul lui Hristos se dezvoltă o situație dificilă: Irod, auzind zvonul despre Isus, își amintește de Ioan ucis și crede că Hristos este Botezătorul înviat. Aparent, începe un fel de asuprire: nu degeaba, în capitolele următoare, Evanghelistul Matei spune că Iisus și ucenicii săi părăsesc hotarele Tirului și Sidonului, adică părăsesc stăpânirea lui Irod. Relația dintre Domnul și elita societății evreiești – cărturarii și fariseii – devine din ce în ce mai tensionată.

 

Deci, pe de o parte, Hristos este înconjurat de cei mai apropiați ucenici-apostoli, pe de altă parte, adversarii săi sunt activați. Irod Îl persecută, fariseii, cărturarii și saducheii sunt din ce în ce mai nemulțumiți de activitățile Sale.

 

Și pe acest fundal, la început, are loc miracolul de a hrăni cinci mii, iar în aceeași noapte – mersul pe apele Mării Galileii.

 

Aceste evenimente au loc în Galileea, nu departe de orașul Capernaum. Evanghelistul Matei și Evanghelistul Marcu nu spun de ce Domnul i-a trimis pe ucenici separat de Sine într-o barcă, de ce au trebuit să plece deloc. Dar evanghelistul Ioan explică: poporul, impresionat de minunea de a hrăni cinci mii, a vrut „Vino, ia-l fără să vrea și fă-l rege”(In 6,15). Evangheliile continuă spunând că mulțimile priveau barca ucenicilor, sperând să-L vadă pe Isus Hristos. Aparent, așadar, Domnul își trimite ucenicii separat.

 

 

 

Așadar, după miracolul de a hrăni cinci mii de pâini, s-a întâmplat ceva despre care Hristos a avertizat chiar la începutul slujirii Sale. Satana în pustie, ispitindu-L, s-a oferit să ia pietre și să facă din ele pâine. Ca, fă-o – și oamenii te vor urma, vei deveni un rege pământesc. Dar Domnul nu a venit să accepte autoritatea pământească. Și asta vor oamenii: au văzut că acest predicator îi poate mulțumi și vor să-L facă împărat. De aceea Hristos se ascunde. El evită oamenii, la început se duce singur la munte să se roage și îi trimite pe ucenici de cealaltă parte a Mării Galileii înaintea Lui.

 

În noaptea în care ucenicii au pornit în călătoria lor fără Hristos, o furtună a izbucnit pe Marea Galileii. Judecând după cuvintele evanghelistului, furtuna a durat cea mai mare parte a nopții – o astfel de concluzie putem trage din citirea cuvintelor despre cea de-a patra strajă, în timpul căreia ucenicii L-au văzut pe Hristos umblând pe valuri. În acest moment, în Palestina, ziua era împărțită în același mod ca la Roma. De exemplu, noaptea a fost împărțită în patru paznici. Asta înseamnă că elevii s-au luptat cu valurile timp de trei sferturi din noapte – trei paznici – și în același timp au putut să înoate destul de mult: doar 25-30 de etape (o etapă – aproximativ 180 de metri).

 

Și așa, când ucenicii erau deja epuizați în mijlocul valurilor, l-au văzut pe Hristos umblând pe lacul agitat. De ce face Domnul asta? Pentru a înțelege acest lucru, să ne uităm la reacția apostolilor. Primul care răspunde este apostolul Petru, ceea ce nu este surprinzător: nu este prima și nici ultima oară când Petru acționează ca „gura apostolilor”, vorbind în numele tuturor. Motivul pentru aceasta este caracterul lui Petru: impetuos, arzător, zelos.

 

Petru este cel care se repezi la Hristos și se străduiește să meargă la El chiar și pe valuri. Și aici putem compara acest episod cu un pasaj din Evanghelia după Luca despre captura miraculoasă, când, după cuvântul lui Hristos, viitorii apostoli scot din apă plase pline cu pești, deși până atunci eșuaseră toate. noapte. Atunci Apostolul Petru, văzând această minune, a zis în numele tuturor: Ieși de la mine, Doamne, că sunt om păcătos. Atunci Petru încă știa puțin despre Hristos, dar inima lui simțea că înaintea lui nu era doar un om, ci un mesager al lui Dumnezeu. Atunci Petru s-a speriat.

 

În lectura curentă, reacția lui Petru este diferită. Petru este cu Hristos de multă vreme, este unul dintre cei mai apropiați apostoli ai Săi, a văzut multe minuni, a auzit predici. Și aici Petru se comportă altfel decât în ​​situația unei capturi miraculoase – el însuși cere să meargă la Hristos: „Doamne, dacă ești Tu, poruncește-mi să vin la Tine pe apă!”(Mt 14. 28). Hristos îi spune: du-te.

 

Și atunci are loc un eveniment care îl caracterizează perfect pe Apostolul Petru. Își urmează impulsul de a merge la Hristos, de a fi cu Dumnezeu, dar uman – îi este frică. Și la un moment dat, frica preia și Peter începe să se înece.

Cont . aici -https://rf-gk.ru/ro/apostol-hodivshii-po-vode-hozhdenie-iisusa-hrista-po-vode-po-vode-mozhno/

///////////////////////////////////////

 

Roade ale pocăinței

 

„Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră.” (Luca & Matei 3:8)

 

Propovăduirea lui Ioan Botezătorul a fost una specială; acesta -spune Scriptura- era îmbrăcat cu o haină de păr de cămilă, era încins la mijloc cu un brâu, și mai zice că se hrănea cu lăcuste si cu miere și aceea era sălbatică… asta este cam tot ce ne spune despre el Cuvântul lui Dumnezeu. Practic în aceste condiții -vitrege zicem noi- vine acest Ioan și predica în pustie (nici măcar în cetăți nu intra), boteza pe malurile Iordanului „botezul pocăinței” pentrru iertare de păcate și vestea venirea lui Mesia, Hristosul așteptat de iudei; care pâna la urmă a venit în mijlocul lor, Ioan botezându-L și pe Isus, botezul acesta nu a reprezentat „botezul pocăinței” ci începutul lucrării lui Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu; după botez Acesta a și fost umplut de Duhul Sfânt care S-a coborât peste El în chip trupesc.

 

Viorel UdristeSpune Scriptura că tot norodul a început să iasă la el în pustie pentru a-l asculta și pentru a lua hotărâri noi pentru viețile lor; se mărturiseau la Ioan pentru că se considerau păcătoși și Ioan îi boteza în râu. Liderii religioși își fac și ei apariția și atunci Ioan răbufnește în fața norodului, mustrându-i destul de aspru pentru fățărnicia lor: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare ? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră.” (Matei 3:7-8)

 

Se poate spune că unii veneau la Ioan, probabil crezând că dacă acesta îi boteza, acest lucru le poate asigura mântuirea. Ioan afirma că apartenența la națiunea lui Israel nu poate mântui: „Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: «Avem ca tată pe Avraam!»

Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam. Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face rod bun va fi tăiat şi aruncat în foc.” (Matei 3:9-10)

 

Ioan dorea altceva de la ei, o viață schimbată, cerea roade care să ateste pocăința lor. Ca și roade, ale pocăinței, putem vorbi despre:

 

mărturisirea păcatului – aceasta o regăsim și aici, pentru că cei ce veneau la Ioan, întâi se mărturiseau, apoi erau botezați. (Luca 3:5-6)

 

părăsirea păcatului – este de înțeles că după ce s-au mărturisit, nu m-ai trebuiau să facă din nou aceleași lucruri; Ioan chiar îi învăța cum să se poarte în acest sens, Botezătorul s-a adresat norodului, vameșilor și ostașilor romani. (Luca 3:10-14)

 

ura față de păcat – despre acest lucru nu găsim scris în textele amintite dar avem referințe biblice în acest sens:. „Frica de Domnul este urârea răului” (Prov.8:13) & „Fie-vă groază de rău, și lipiți-vă tare de bine” (Rom. 12:9)

 

O condiție suficientă pentru a fi un pom roditor (pentru a nu fi tăiat și aruncat în foc) este să aducem rod, să avem în noi această roadă a pocăinței de care vorbește Botezătorul; aici nu intră în calcul roada Duhului (Gal. 5:22-23) pe care o prezintă apostolul Pavel; aceasta manifestă caracterul lui Dumnezeu, pe când roada pocăinței reprezintă rezultatul spiritual al credinciosului în lupta sa cu păcatul.

 

Înainte ca cineva să se aventureze în a-și închipui să creadă că este plin de roada Duhului, trebuie să fie mai întâi plin de roada pocăinței !

 

Nu poate fi cineva plin de roadă duhovnicească (dragoste, bunătate, bucurie, blândețe, pace, credincioșie, facere de bine, îndelungă răbdare, înfrânare de pofte), dacă acesta încă mai trăiește în păcat și nici măcar nu îl urăște, chiar dacă mai „intervine” căte o mărturisire din când în când…

 

Ați însuși aceste trăsături care au de-a face cu caracterul lui Dumnezeu și tu încă te zbați în tot felul de lucruri, înseamnă că schimbarea ta în Hristos încă nu s-a produs; aceste cuvinte sunt viață pentru cine dorește să și le însușească, si pentru cine dorește să înțeleagă mai profund despre starea spirituală a credinciosului.

https://rodiagnusdei.wordpress.com/2016/10/26/roade-ale-pocaintei-de-viorel-udriste/

 

////////////////////////////////////////

 

Ce este pocainta si de ce este necesara pentru mantuire?

 

 

Răspuns: Mulţi înţeleg termenul de pocăinţă ca fiind “întoarcere de la păcat”. Însă aceasta nu este definiţia biblică a pocăinţei. În Biblie cuvântul “pocăinţa” înseamnă “schimbarea minţii”. De asemenea, Biblia ne vorbeşte că pocăinţa autentică va avea ca rezultat schimbarea faptelor (Luca 3:8-14; Faptele Apostolilor 3:19). Faptele Apostolilor 26:20 declară: “Ci am propovăduit întâi celor din Damasc, apoi în Ierusalim, în toată Iudea, şi la Neamuri, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor.” Definiţia biblică completă a “pocăinţei” este schimbarea minţii care rezultă în schimbarea faptelor.

 

Care este atunci legătura între pocăinţă şi mântuire? Cartea Faptele Apostolilor se focalizează în mod special pe pocăinţa pentru mântuire (Faptele Apostolilor 2:38; 3:19; 11:18; 17:30; 20:21; 26:20). Pocăinţa – în vederea mântuirii, înseamnă schimbarea minţii, a gândirii faţă de Isus Hristos. În predica lui Petru de Rusalii (Faptele Apostolilor capitolul 2), el încheie cu chemarea oamenilor la pocăinţa (Faptele Apostolilor 2:38). Pocăinţă de ce? Petru îi cheamă pe oamenii care L-au respins pe Isus (Faptele Apostolilor 2:36) să-şi schimbe atitudinea faţă de El şi să recunoască faptul că El este cu adevărat “Domn şi Cristos” (Faptele Apostolilor 2:36). Pentru îi îndeamnă să-şi schimbe mintea şi gândirea, şi să treacă de la respingerea lui Hristos ca Mesia la credinţa în El ca Mesia şi Mântuitor.

 

Pocăinţa şi credinţa pot fi înţelese ca “două părţi ale aceleiaşi monede”. Este imposibil să-ţi pui credinţa în Isus Hristos ca Mântuitor fără a-ţi schimba mai întâi mintea şi gândirea cu privire la cine este El şi ceea ce a făcut. Indiferent dacă este vorba de pocăinţa de respingere conştientă sau de pocăinţa de ignoranţă şi dezinteres, aceasta este o schimbare a minţii. Pocăinţa biblică în privinţa mântuirii este schimbarea minţii de la respingerea lui Hristos la credinţa în El.

 

Este extrem de important să înţelegem că pocăinţa nu este o lucrare pe care o facem pentru a câştiga mântuirea. Nimeni nu se poate pocăi şi nu poate veni la Dumnezeu dacă El nu atrage persoana respectivă spre sine (Ioan 6:44). Faptele Apostolilor 5:31 şi 11:18 indică faptul că pocăinţa este ceva pe care îl dă Dumnezeu – este posibilă doar prin harul Lui. Nimeni nu se poate pocăi decât dacă Dumnezeu îi dă pocăinţa. Întreaga mântuire, inclusiv pocăinţa şi credinţa, este rezultatul faptului că Dumnezeu ne atrage spre Sine, ne deschide ochii şi ne schimbă minţile. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu ne conduce spre pocăinţa (2 Petru 3:9), la fel şi bunătatea Lui (Romani 2:4).

 

În timp ce pocăinţa nu este o lucrare prin care se câştigă mântuirea, pocăinţa pentru mântuire rezulta în fapte. Este imposibilă o schimbare autentică şi deplină a minţii fără ca aceasta să ducă la schimbarea faptelor. În Biblie pocăinţa rezultă în schimbarea comportamentului. Acesta era motivul pentru care Ioan Botezatorul îi chema pe oameni: “ Faceţi, deci, roade vrednice de pocăinţa voastră” (Matei 3:8). O persoană care s-a pocăit cu adevărat de respingerea lui Hristos, pentru a crede în Hristos va da dovadă de o viaţă schimbată (2 Corinteni 5:17; Galateni 5:19-23; Iacov 2:14-16). Pocăinţa, definită corespunzător, este necesară pentru mântuire. Pocăinţa biblică este schimbarea minţii cu privire la Isus Hristos şi întoarcerea la Dumnezeu cu credinţă pentru mântuire (Faptele Apostolilor 3:19). Întoarcerea de la păcat nu este definiţia pocăinţei, însă este unul din rezultatele pocăinţei autentice, bazată pe credinţa în Domnul Isus Hristos.

 

 

 

sursa: http://www.gotquestions.org/Romana/pocainta-mantuirea.html

 

///////////////////////////////////////

 

DESPRE POCĂINŢĂ

1. Introducere

Pentru viaţa credincioşilor, există trei virtuţi fundamentale care sunt importante în tot procesul urcuşului duhovnicesc, indiferent de treapta la care s-a ajuns. Aceste trei virtuţi pentru toată viaţa creştină din istorie sunt: pocăinţa, frica de Dumnezeu şi credinţa.

 

Pocăinţa vizează atât procesul de trecere a omului de la modul vechi, căzut, de viaţă la cel nou, în Christos, precum şi viaţa creştină în Biserică, în toate aspectele ei. Se pot formula două întrebări în legătură cu pocăinţa: pentru ce este nevoie de pocăinţă de-a lungul vieţii creştine şi care este modul de lucru a acestei virtuţi în viaţa credinciosului?

 

2. Termenul pocăinţă (metanoia)

Termenul biblic pentru pocăinţă este metanoia. Este un termen cu o prezenţă largă în lumea antică şi cu un câmp semantig bogat. Sensul primar al termenului este schimbarea minţii. Alte sensuri: regret, părere de rău, pocăinţă, convertire, schimbare, întoarcere de la ceva (de la rău, de la păcate), schimbarea drumului sau a direcţiei, schimbarea inimii sau a sentimentelor.

 

3. Viziunea biblică despre pocăinţă

În NT, termenul pocăinţă este asociat de regulă cu:

 

păcătoşii şi cu starea de păcat a omenirii, cu cei care au nevoie de mântuire (ex. Luca 5:32);

neamurile, care sunt chemate la viaţă prin pocăinţă (Fapte 11:18);

îndurarea lui Dumnezeu şi planul său de mântuire, pocăinţa fiind răspunsul omului la harul lui Dumnezeu (Rom. 2:4);

întoarcerea la Dumnezeu a celui credincios care a greşit sau a căzut (2 Cor. 7:9,10).

4. Pocăinţa în viaţa credinciosului

Viaţa omului în Biserică este un proces de creştere şi de dezvoltare spre desăvârşire. Acest proces ia forma unei tensiuni între modul nou de viaţă din Christos şi starea căzută a omului. Dezbrăcarea de omul vechi şi îmbrăcarea în cel nou înseamnă un proces de actualizare în persoana umană a vieţii omului restaurat. Este o dinamică în care omul se regăseşte progresiv în starea naturală, normală a fiinţei sale şi leapădă coordonatele vieţii sale ratate, căzute. În acest proces, pocăinţa este o virtute cu funcţie dublă:

 

1. negativă

 

este legată de realitatea păcatului şi de posibilitatea de a păcătui pentru cel credincios. Botezul realizează o ruptură radicală a omului faţă de păcat, care astfel nu mai are putere asupra omului întors la Dumnezeu. Păcatele pot apare după botez şi sunt accidente care apar în viaţa creştinului din câteva motive: starea sa de fiinţă nedesăvârşită, aflată într-un anumit stadiu al dezvoltării; lumea şi omul îşi aşteaptă încă deplina restaurare care va avea loc la înviere; existenţa ispitei şi exerciţiul libertăţii omului în aceste condiţii istorice;

în acest sens, pocăinţa este „harul dat oamenilor după botez”, putinţa acestora de a se ridica în urma unui păcat sau căderi;

este virtutea care susţine procesul de curăţire prin care omul îşi reface relaţia cu semenii şi cu Dumnezeu. Metaforic – este un leac pentru păcatele comise de credincios pentru a nu aluneca înapoi şi a nu rămâne în moarte; est leac pentru egoismul omului, pentru individualism şi mândrie.

1. pozitivă

 

este conştiinţa vie a stării la care a ajuns omul în procesul devenirii sale în raport cu standardul la care a fost chemat – raportarea la final, la ceea ce trebuie să ajungă omul. Pocăinţa este virtutea care ancorează viaţa cotidiană a omului în viitor şi îi dă repere pentru devenirea sa – menţine trează viziunea urcuşului duhovnicesc;

este asumarea clară a stării vieţii sale duhovniceşti şi a concordanţei ei cu exigenţele unei vieţi normale în Christos – raportarea la normalitatea vieţii creştine şi la ce realizări presupune ea; asigură dimensiunea critică a vieţii creştine.

5. Dinamica pocăinţei

Pocăinţa implică următoarele elemente:

 

cunoaşterea de sine, care conduce la recunoaşterea păcatelor săvârşite. Orice păcat este o frână în urcuşul omului spre Dumnezeu şi îl distanţează pe om de traiectoria sa, de Dumnezeu şi de semeni. Vederea tuturor păcatelor care apar în viaţa unui om este posibilă prin lucrarea pocăinţei în fiinţa sa;

ca ajutor esenţial pentru această vedere a căderilor este spovedania şi confruntarea vieţii personale cu cea a unui om matur.

evaluarea modului în care fiecare păcat sau cădere a acţionat în viaţa omului şi în relaţii;

surse: slăbiciuni, teste, necazuri, alte păcate nerezolvate;

asumarea responsabilă a păcatului şi a efectelor lui;

experienţa adâncă a durerii, a părerii de rău, a sentimentului de ruptură pe care îl produce păcatul ca boală şi ratare în fiinţa omului;

experienţa sfâşierii în plan identitar prin raportare la semeni şi Dumnezeu;

nu este remuşcare, afundare în sine pesimistă şi fără de ieşire;

iniţiativa refacerii relaţiilor;

mărturisire şi cererea iertării;

iniţiativă atât spre Dumnezeu cât şi spre semeni;

renunţarea la trecut şi la a mai săvârşi faptele pentru care se realizează pocăinţa;

importanţa speranţei şi a curajului aduse de iertare;

progresul prin refacerea relaţiilor;

terapia spirituală pentru urmele lăsate de păcat;

asceză şi exerciţii spirituale;

ascultare şi relaţii de autoritate;

virtuţi care să activeze viaţa credinciosului în acele domenii unde au existat căderi.

6. Provocări ale lumii contemporane şi pocăinţa

Poate cea mai subtilă provocare a lumii în privinţa pocăinţei este relativizarea păcatelor comise, găsirea unei justificări pentru aceste fapte şi, ca atare, atenuarea responsabilităţii şi a unui proces real de pocăinţă.

 

Câteva exemple:

 

minciuna sau spunerea parţială a adevărului (un raport, un document pe care îl semnăm deşi nu e complet sau nu e autentic; prezentarea parţială a unei realităţi, caz, eveniment; un client sau un vânzător care îţi cere să nu spui tot sau să faci un deviz care nu conţine întreaga realitate etc.);

bârfa şi clevetirea (sub pretextul informării, cunoaşterii – aviditatea de a afla despre alţii şi de a transmite informaţii mai departe despre alţii, mai ales cele rele, negative; lipsa de discreţie);

furtul şi însuşirea nedreaptă a unor bunuri sau avantaje (vicii de sistem – ne luăm concediul medical, deşi nu suntem bolnavi; beneficiem de un ajutor social şi muncim la negru; declarăm că am prestat o anumită activitate şi suntem plătiţi pentru ea deşi nu am muncit; supra sau sub evaluam o activitate, un produs; plătim mai puţin pentru un produs fără factură etc.);

lipsa de implicare în nedreptăţi la care asistăm şi care se realizează astfel cu acordul nostru tacit (un şef nedrept cu un coleg, un produs cu defecte ascunse; o sedinţă la care se spun lucrurile pe jumătate sau se relativizează stadardele etc.);

exersarea meseriei şi a responsabilităţilor profesionale cu părtinire, obedienţă, interes sau fără răspundere.

O altă provocare este plasarea la extreme a pocăinţe fie din lipsa de cunoaştere, fie din cea de asistare în urcuşul spiritual: rămânerea în cercul repetitiv şi vicios păcat – căinţă; considerarea pocăinţei ca o chestiune de trecut, care s-a realizat la convertire (termenul pocăinţă nu mai este la modă, este incomod pentru omul de astăzi).

 

http://www.strajerul.ro/despre-pocainta/

///////////////////////////////////////////////////////

Lecţia 6: Pocăinţa de faptele moarte

Romanian

 

de Michael Fackerell

 

În lecţia trecută, am văzut minunata provizie pe care Dumnezeu a făcut-o pentru noi prin moartea şi învierea lui Isus Cristos. Am văzut că această lucrare a lui Dumnezeu pentru noi a fost făurită să întoarcă toate efectele rebeliunii omului împotriva lui Dumnezeu. Toate lucrurile rele pe care noi le-am meritat au fost puse pe Isus la cruce, în timp ce toate binecuvântările Împărăţiei care aparţin lui Isus noi le împărtăşim prin cruce şi înviere. Nici o grămadă de fapte religioase sau supunere la poruncile lui Dumnezeu, nu ne poate CUMPĂRA binecuvântările lui Dumnezeu. ISUS a cumpărat aceste binecuvântări pentru noi la cruce. Noi nu putem spune niciodată că prin faptele noastre noi merităm vreo parte a mântuirii lui Dumnezeu. Mântuirea lui Dumnezeu este pusă la dispoziţie gratuit. Noi suntem ” justificaţi gratuit de harul Său prin răscumpărarea care este în Isus Cristos” (Romani 3:24). ” Prin har am fost mântuiţi, prin credinţă şi aceasta nu vine de la noi; ci este darul lui Dumnezeu, nu prin fapte, ca nimeni să nu se laude.” (Efeseni 2:8-9).

 

Oricum, nimeni nu poate primi pace cu Dumnezeu dacă încă vrea să se lupte cu Dumnezeu şi să se împotrivească Voiei Sale. Isus ne-a spus că ” pocăinţa şi iertarea păcatelor trebuie predicată în Numele Său la toate naţiunile” (Luca 24:47). Deşi mântuirea este un dar, numai aceia care se pocăiesc şi cred Evanghelia primesc acel dar. Mai mult, Scriptura este plină de avertizări împotriva întoarcerii la un stil de viaţă de păcat şi rebeliune după primirea cunoştinţei adevărului. (Evrei 10:26-31; 2 Petru 2:20-21). De aceea, pocăinţa noastră de faptele moarte nu ne face să merităm iertarea lui Dumnezeu, dar este una din cele două condiţii pentru primirea acestei iertări. Ne vom uita la această doctrină mai adânc.

 

Ce este pocăinţa?

 

Ce nu este pocăinţa.

 

1. Pocăinţa nu este un fel de a te îmbrăca sau un fel de a vorbi. Nu este ca femeile să-şi acopere capul. Nici să mergi la o biserică evanghelică. Nici să foloseşti cuvinte religioase ca ” frate, soră” . Poţi face toate acestea şi încă să nu te pocăieşti.

 

2. Pocăinţa nu este numai să-ţi pară rău că ai păcătuit sau ai greşit. Nu este o emoţie. Emoţia şi părerea de rău pentru păcat se alătură pocăinţei, dar este posibil să-ţi pară rău, să ai remuşcări şi chiar să plângi fără pocăinţă adevărată.

 

Ce este pocăinţa.

 

Pocăinţa este o schimbare serioasă a minţii care conduce la o schimbare a direcţiei. Cuvântul în greacă (metanoia) înseamnă ” a-ţi schimba mintea” în timp ce cuvântul în ebraică implică o schimbare de direcţie. Faptele moarte sunt orice fapte care sunt opuse Cuvântului lui Dumnezeu. Ele includ faptele firii – ”adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, idolatrie, vrăjitorie, vrăjmăşii, certuri, gelozii, mânii, neînţelegeri, dezbinări, secte, invidii, ucideri, beţii, petreceri dezmăţate şi alte lucruri ca acestea. ” (Galateni 5:19-21). Dumnezeu spune că acei care practică astfel de lucruri nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Orice lucru care nu este făcut în credinţă intră în categoria faptelor moarte, atâta timp cât nu vine din încredinţare este păcat (Romani 14:23). Orice lucru care nu este făcut în dragoste este o ” faptă moartă” (1 Corinteni 16:14). Orice faptă religioasă făcută în puterea omului este o ”faptă moartă” pentru că nu are viaţa lui Dumnezeu în ea. Observaţiile fără inimă ale tradiţiei religioase pe care omul le performă sunt toate ”fapte moarte”. Chiar rugăciunea, jertfele şi a merge la biserică poate fi în clasa faptelor moarte când inima se întoarce de la Dumnezeu şi de la Cuvântul Lui.(Proverbe 28:9)

 

Astfel, pocăinţa de faptele moarte înseamnă să realizezi că toate aceste lucruri menţionate mai sus sunt împotriva lui Dumnezeu şi trebuie să renunţăm la ele din inimă. Implică a renunţa la toată mândria religioasă, toată independenţa faţă de Dumnezeu şi toate practicile necurate şi necinstite. Implică o schimbare a inimii şi a stilului de viaţă.

 

Ioan Botezătorul şi Pavel amândoi au învăţat că bărbaţii şi femeile care se pocăiesc trebuie să ” facă fapte vrednice de pocăinţă” (Luca 3:8). Aceasta înseamnă nu numai să-ţi pară rău sau să spui că ai păcătuit, ci să-ţi schimbi purtarea şi să cauţi să refaci acolo unde este nevoie pentru păcatele din trecut împotriva altora. Deseori implică de asemenea să te smereşti înaintea celor care le-ai greşit. Înseamnă să trăieşti o viaţă nouă după voia lui Dumnezeu. Pavel a învăţat peste tot că oamenii trebuie să se ”pocăiască, să se întoarcă la Dumnezeu şi să FACă FAPTE VREDNICE DE POCăINţă.” (Fapte 26:20).

 

De exemplu, dacă ai rănit pe cineva – contactează-i şi cereţi iertare. Dacă ai furat de la cineva, mărturiseşte-o, dă lucrurile înapoi sau dă banii înapoi cu dobândă. Dacă nu ai nimic să dai înapoi încă, mărturiseşte şi recunoaşte-ţi datoria ta faţă de persoana sau instituţia respectivă. Dacă ai plângeri împotriva altora, iartă-i aşa cum Cristos te iartă pe tine.(Coloseni 3:13; Marcu 11:25).

Dacă ai păcătuit, opreşte-te de a mai păcătui. Opreşte-te de a mai fi egoist. Dă-ţi viaţa lui Dumnezeu şi caută să-L mulţumeşti pe El.

 

” Dumnezeu, deci, trecând cu vederea timpurile de neştiinţă, porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască. (Fapte 17:30)

 

Este pocăinţa esenţială?

 

Aceasta este o problemă foarte importantă care nu este bine explicată chiar în multe biserici protestante. Felul de pocăinţă despre care vorbim nu este des prezentat ca o condiţie pentru mântuire. Evanghelizarea mai modernă pune jos importanţa pocăinţei din frica că oamenii nu-l vor primi pe Isus dacă este prezentat aşa. Rezultatul este că mulţi oameni care ” au fost conduşi la Cristos” nu sunt schimbaţi! Stăpânirea păcatului în vieţile lor este lăsată substanţial neprovocată. Oamenii devin cu inima împărţită, căldicei, creştini nerecunoscători care sunt încă legaţi de păcat mai mult decât sunt de Cristos. Niciodată convinşi adânc de păcat , neprihănire şi judecată, ei văd Evanghelia ca un fel de ofertă pe care o pot încerca. Majoritatea ”convertiţilor”, devenind dezamăgiţi cu rezultatele experienţei lor sau fiind ispitiţi, niciodată nu stau îndeajuns de mult în biserică ca să afle ce spune Cuvântul lui Dumnezeu despre pocăinţă. Acei convertiţi care stau de multe ori, se confortează în ideea comun acceptată şi practicată că noi nu trebuie să fim aşa de disperaţi să scăpăm de păcat.

 

Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie autoritatea noastră la această întrebare. Ce au spus Isus şi apostolii Săi?

 

Din învăţătura lui Isus:

 

” Pocăiţi-vă şi credeţi Evanghelia.” (Marcu 1:15)

 

”… Dacă nu vă veţi pocăi, cu toţi veţi pieri.” (Luca 13:3). Aceasta se referă clar la mai mult decât moartea fizică , deoarece toţi apostolii au murit fizic, deşi putem fi siguri că toţi în afară de Iuda Iscarioteanul erau oameni care se pocăiseră. Isus aici spune:” Dacă nu vă întoarceţi de la păcatele voastre, veţi merge în iad.”

 

” şi dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, tai-o şi arunc-o de la tine; căci este mai bine pentru tine să moară unul din mădularele tale decât tot trupul tău să fie aruncat în gheenă.” (Matei 5:30). Sună asta că Isus încurajează o atitudine obişnuită faţă de orice probleme pe care le-am putea avea cu păcatul în viaţa noastră? El spune că trebuie să scăpăm de orice care ne face să păcătuim fără să ţinem seama cât ne costă sau dacă nu vom merge în iad.

 

Chiar slujitorii lui Dumnezeu trebuie să se pocăiască sau vor fi condamnaţi. ” şi SLUJITORUL acela care a ştiut voia stăpânului Său şi nu s-a pregătit sau nu a făcut în acord cu voia Lui va fi BăTUT cu MULTE LOVITURI.” (LUCA 12:47)

 

Creştinii se spune că sunt mlădiţe în via lui Isus. Totuşi, ” fiecare mlădiţă ÎN MINE (Isus) care nu aduce roadă, El (Tatăl) o îndepărtează” (Ioan 15:2). Isus a spus:” Dacă cineva nu rămâne în Mine, este dat afară ca mlădiţă şi se usucă; şi apoi sunt adunate şi aruncate în foc şi ard.” (Ioan 15:6)

 

” Dar ACELA CARE ÎNDURĂ PÂNĂ LA SFÂRŞIT va fi mântuit.” (Matei 24:13)

 

” Acela care va birui va fi îmbrăcat în alb şi n-am să-i şterg numele său din Cartea Vieţii.” (Apocalipsă 3:5). Această promisiune este pentru aceia care biruiesc păcatul nu pentru aceia care sunt biruiţi de păcat.

 

” Dar oricine Mă neagă înaintea oamenilor şi Eu îl voi nega înaintea Tatălui care este în ceruri.” (Matei 10:33)

 

” Dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl nu vă va ierta greşelile voastre.” (Matei 6:15)

 

” Intraţi pe poarta cea strâmtă; pentru că lată este poarta şi largă este calea care duce la distrugere şi mulţi sunt cei ce umblă pe ea. Pentru că strâmtă este poarta şi dificilă este calea care conduce la viaţă şi puţini sunt cei care o găsesc.” (Matei 7:13,14)

 

şi în final,

 

” Nu orişicine-Mi spune: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci ACELA CARE FACE VOIA TATĂLUI MEU DIN CERURI.” (Matei 7:21). Isus va spune la mulţi, :Depărtaţi-vă de la Mine , toţi cei care practicaţi fărădelegea.”

 

Din învăţătura lui Pavel …

 

” Căci dacă continuăm să păcătuim după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai există nici un sacrificiu pentru păcat, ci o aşteptare sigură şi înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe potrivnici.”(Evrei 10:26,27)

 

” într-o flacără de foc, aducând răzbunare peste cei care nu cunosc pe Dumnezeu şi peste cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos.” (2 Tesaloniceni 1:8)

 

” Căci dacă Dumnezeu nu a cruţat ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. Vezi deci bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut şi bunătate faţă de tine, dacă rămâi în bunătatea aceasta; altfel, vei fi tăiat şi tu.”(Romani 11:21-22)

 

Este clar nu numai că trebuie să ne pocăim dar şi de asemenea trebuie să rămânem pocăiţi şi să continuăm să ne întoarcem de la păcat oricând îl vedem în viaţa noastră. Isus le-a spus creştinilor din Efes : ” Adu-ţi deci aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi fă faptele dintâi . Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti.” (Apocalipsă 2:5)

 

De la ce trebuie să ne pocăim?

 

Este nefolositor să le spui oamenilor simplu ”pocăiţi-vă de păcatele voastre” dacă ei nu ştiu ce înseamnă pocăinţă şi dacă ei nu sunt siguri care sunt păcatele lor. De multe ori noi nu suntem complet conştienţi de păcatele noastre. Acesta este un motiv pentru care Dumnezeu ne-a dat legea – ca să cunoaştem păcatele noastre.Toată viaţa noastră Duhul Sfânt ne poate spune lucruri, pe care le-am făcut fără să ştim, dar care nu-I plac lui Dumnezeu ;atitudini, feluri de vorbire, acţiuni – şi aşa nu este posibil să faci o listă a tuturor lucrurilor de la care Dumnezeu vrea să te întorci. Oricum, aşa ca tu să ai cel puţin ceva cunoştinţă despre ce vrea Dumnezeu, aici sunt câteva lucruri da la care trebuie să ne pocăim dacă ele există în vieţile noastre:

 

1. Orice încălcare a esenţei celor zece porunci, în special prima. Trebuie să renunţăm la orice idolatrie ( a pune ceva sau pe cineva înaintea lui Dumnezeu).

 

2.Necredinţă şi frică. (Apocalipsă21:8). A nu crede sau a nu te încrede în Cuvântul lui Dumnezeu sau a-ţi fi teamă să-L aplici sunt păcatele-rădăcină care conduc la multe alte păcate. Necredinţa este o alegere pe care Dumnezeu o condamnă. Înseamnă să-L numeşti pe Dumnezeu mincinos.

 

3. Lipsă de dragoste faţă de Dumnezeu. Cum te-ai simţii dacă cei iubiţi de tine ar arăta semne că nu-i mai interesează de tine? Cât de pasionat eşti tu faţă de Dumnezeu? Cât de mult preţuieşti ca prezenţa Sa să se manifeste în viaţa ta?

 

4. Rebeliune (neascultare voită) împotriva lui Dumnezeu, a Cuvântului Său, împotriva conducerii bisericii este un păcat ca şi vrăjitoria.

 

5. Orice am definit mai sus ca fiind ”fapte moarte”, în special faptele firii menţionate în Galateni 5:19-21, cum ar fi adulterul, curvia, necurăţia, vrăjitoria, ura şi altele.

 

6. Nemulţumire. Noi trebuie să dăm mulţumiri lui Dumnezeu în toate lucrurile (1 Tesaloniceni 5:18; Coloseni 3:17).

 

7. Lipsa de rugăciune. Nouă ni se porunceşte să ne rugăm întotdeauna în Duhul (Efeseni 6:18), fără încetare ( 1 Tesaloniceni 5:17). Dumnezeu ne dă Duhul Său cel Sfânt ca să facă asta o posibilitate. Dacă tu dispreţuieşti sau neglijezi acest dar al Duhului Sfânt, sau refuzi să umbli în părtăşie cu Dumnezeu deşi eşti botezat în Duhul, faci păcat şi trebuie să te pocăieşti.

 

8. Eşec în a da zeciuiala. Dacă nu dăm 10% din venitul total al nostru lui Dumnezeu noi furăm de la Dumnezeu şi nu putem să aşteptăm binecuvântarea Lui peste viaţa noastră financiară.

 

9. Eşec în a fi credincios la biserică şi la părtăşie.Ar trebui ” să ne îndemnăm unii pe alţii în fiecare zi, câtă vreme se zice astăzi, pentru ca nici unul din noi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului” (Evrei 3:13). Noi ” nu trebuie să uităm adunarea noastră laolaltă, cum au unii obicei, dar să ne îndemnăm unul pe altul, cu cât mai mult vedem că ziua se apropie”.

 

10. Încălcarea de promisiuni (necredincioşie). Mulţi încalcă promisiunile lor către Dumnezeu şi trec cu vederea încălcarea promisiunilor faţă de alţii. Roada Duhului include credincioşie (a fi la dispoziţie ). Isus a spus ”lasă ca ”da” al tău, să fie ”da” şi ”nu”, să fie ”nu”. Trebuie să facem altora, ce vrem să ni se facă nouă.

 

11. Eşec în a mărturisi pe Cristos înaintea oamenilor. (Matei 10:33). Ni se porunceşte să predicăm Evanghelia la orice făptură.

 

12. Eşec în a medita asupra Cuvântului. (Coloseni 3:16; Proverbe 4:20-22). Aceasta conduce la o mulţime de alte ocazii pentru păcat. Conduce la necredinţă, prostie şi înşelăciune.

 

13. A nu dori să fii ucenicizat şi să înveţi pe alţii şi să ucenicizezi pe alţii. (Matei 28:18-20)

 

14. Mândrie. Alt păcat rădăcină, prin care ne convingem pe noi înşine că n-avem nevoie de ceea ce Dumnezeu spune sau ceea ce Dumnezeu promite. Ne considerăm pe noi înşine destul de buni în noi înşine când suntem mândri. Mândria îi conduce pe oameni să se separe de bisericile dumnezeieşti, să se oprească să se roage, să asculte de alte lucruri înainte de Cuvânt, să se iubească pe ei înşişi mai mult decât pe Dumnezeu şi să nu asculte la corectări.

Oricine este mândru în inimă este o urâciune înaintea Domnului. (Proverbe 16:5)

 

15. A minţi. Toţi mincinoşii (aceia care nu spun adevărul) vor arde în iazul de foc. (Apocalipsă 21:8)

 

16. A înşela. De câte ori faci altora ce nu vrei să ţi se facă ţie, tu înşeli.

 

17. Lipsă de dragoste faţă de fraţi. Dacă nu eşti amabil sau nu-ţi pasă de fraţii tăi şi surorile tale în Cristos, tu păcătuieşti.

 

18. Bârfa şi alte forme de vorbire rea. Acest păcat distruge mai multe biserici decât păcatul sexual. (Matei 18:15-18).

 

19. Lăcomia. Aceasta înseamnă a mânca mai mult decât este bine pentru viaţa ta de rugăciune şi pentru sănătatea ta. Include de asemenea a te concentra pe mâncare. Este o majoră sursă de lipsă de putere spirituală în biserică şi deşi poate fi respectabilă în ochii unora este ca şi fumatul şi băutura pentru Dumnezeu.

 

20. Neiertarea. Orice formă de neiertare, incluzând resentimentul şi amărăciunea ne poate costa relaţia noastră cu Dumnezeu şi trebuie să ne pocăim de ea. (Marcu 11:26; Matei 6:14-15)

 

21.A nu fi voitori să împlinim chemarea lui Dumnezeu în viaţa noastră şi să facem faptele bune pe care Dumnezeu le-a pregătit mai de mult pentru noi ca să umblăm în ele. (Efeseni 2:10)

 

22. Dragostea de lume.1 Ioan 2:15-17; Relatată la asta, este dragostea de bani care este rădăcina tuturor relelor. 1 Timotei 6:9-10. Dumnezeu vrea ca noi să folosim această lume pentru gloria Lui numai. Când noi o folosim pentru dorinţele noastre egoiste, noi cădem în aceste păcate şi devenim idolatri.

 

Ce se întâmplă dacă noi nu cunoaştem păcatul nostru?

 

Întrebarea se ridică natural, ” Dar ce se întâmplă cu cei care nu-şi cunosc păcatele lor? Pot ei să fie mântuiţi?Judecă Dumnezeu pe fiecare după acelaşi standard înalt al Cuvântului Său?”

 

Răspunsul este că Dumnezeu ne judecă în acord cu cunoştinţa şi ocaziile ivite. Hoţului de pe cruce i s-a promis un loc în ceruri deşi el nu a făcut nimic decât să strige la Isus pentru ajutor. Cu cât mai mult ştim, cu atât mai mult Dumnezeu aşteaptă de la noi. ” Aceluia care i se dă mult, i se cere mult” (Luca 12:47,48). Nu ne putem juca cu păcatul cunoscut. Totuşi Dumnezeu ne iubeşte şi nu are nici o plăcere în a condamna un păcătos. O persoană care se încrede în Isus pentru mântuire (nu în el însuşi) şi Îl iubeşte pe Dumnezeu în acord cu lumina pe care o are nu va fi condamnat din cauza păcatelor de ignoranţă.

 

Este prin har (lucrarea iubitoare a lui Dumnezeu în vieţile noastre pe care n-o merităm) că suntem mântuiţi (Efeseni 2:8,9). Este printr-o credinţă vie că suntem mântuiţi, nu prin ascultare perfectă a poruncilor legii morale a lui Dumnezeu. Dacă avem o credinţă vie, Îl vom câuta pe Dumnezeu şi prin Duhul vom face voia Lui în acord cu cunoştinţa pe care Dumnezeu ne-o dă. Noi suntem apoi justificaţi chiar dacă am căzut de la gloria lui Dumnezeu. Judecata finală Îi aparţine numai lui Dumnezeu. Dacă punem pe ascultarea noastră şi nu pe lucrarea lui Cristos de pe cruce, atunci cădem în eroarea legalismului şi luptei de a câştiga mântuirea lui Dumnezeu prin eforturile noastre proprii de a ţine legea şi de a ne supune literei Cuvântului lui Dumnezeu.

 

De aceea, trebuie să realizăm că numai Dumnezeu singur este judecătorul altora. Noi nu suntem chemaţi să facem asta şi trebuie să fim atenţi să nu cădem în cursa de a ne pune pe noi înşine în poziţia de mici judecători. Tu nu ştii sigur despre unul care zice că este creştin şi este ignorant faţă de greşelile lui dacă el este justificat înaintea lui Dumnezeu sau nu. Nu judeca o astfel de persoană. Ar trebui să ne judecăm pe noi înşine în primul rând, cu ajutorul lui Dumnezeu aşa încât să nu fim judecaţi. (1 Corinteni 11:31).

 

Dacă avem cunoştinţa de la Duhul lui Dumnezeu că suntem copii ai lui Dumnezeu (Romani8:16), atunci nu ar trebui să ne îndoim despre mântuirea noastră de fiecare dată când păcătuim sau de fiecare dată când suspectăm că s-ar putea să fie păcat necunoscut în viaţă noastră. În această situaţie putem să fim încrezători că Dumnezeu ne acceptă – o acceptare care a fost câştigată de Isus şi nu de noi.

 

Binecuvântarea pocăinţei

 

Deşi putem spune că pocăinţa este ceva pentru noi să facem, pentru că Dumnezeu ne porunceşte să facem (Fapte 17:30), totuşi ar trebui de asemenea să realizăm faptul că pocăinţa este un dar. Dumnezeu este acela care ne dă acest dar. Fapte 11:18 vorbeşte despre Dumnezeu dând pocăinţa ca să aibă viaţă. Isus a spus” Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu l-a atras Tatăl.” (Ioan 6:44). De aceea, tu nu poţi veni la Dumnezeu în pocăinţă simplu atunci când îţi place. Poţi veni numai atunci când Dumnezeu te cheamă. Păcatul este aşa de distrugător, încît poate să te ducă în iad dacă nu te pocăieşti, şi de aceea acest dar de pocăinţă este o mare binecuvântare. Aduce cu el timpuri de înviorare, prin prezenţa Domnului (Fapte 3:19). Isus a fost trimis ca să ne binecuvânteze, prin a ne întoarce pe toţi de la nelegiuirile noastre (păcate interioare) (Fapte 3:26).

 

De aceea, aşa cum spune Duhul Sfânt:” ASTăZI, dacă auziţi vocea Lui, nu vă împietriţi inimile ca în rebeliune.” (Evrei 3:7,8). Astăzi este ziua mântuirii. (2 Corinteni 6:2). Iadul este plin de oameni care au spus mereu : ”Nu astăzi, mâine ” . Oamenii care au continuat să spună asta, au spus-o până a fost prea târziu pentru că au murit. Pocăinţa este o binecuvântare pe care ar trebui s-o căutăm. Conduce la bucuria mântuirii- neprihănire, pace şi bucurie în Duhul Sfânt. Haideţi atunci să-i cerem lui Dumnezeu o mişcare de pocăinţă şi să începem imediat să răspundem la tot ce Duhul lui Dumnezeu ne îndeamnă să facem.

 

Copyright © Michael Fackerell 2009

www.christian-faith.com/romana

 

Aveţi permisiunea să duplicaţi şi să distribuiţi gratuit această învăţătură atâta timp cât nu modificaţi nimic din content, inclusiv numele autorului, nota de copyright şi adresa paginii de web.

https://christian-faith.com/lec-ia-6-poc-in-a-de-faptele-moarte/

 

//////////////////////////////////////

 

Importanta deosebita a pocaintei

 

Un cuvant cheie in adevarata intelegere a  mesajului biblic este acela de „pocainta”.

 

Cu putin inainte de venirea lui Isus a venit un om care a inceput sa propovaduiasca, spunand:

 

„ 2… Pocaiti-va, caci imparatia cerurilor este aproape.” (Matei 3.2)

 

Numele lui era Ioan Botezatorul.

 

Se numea asa pentru ca boteza oamenii „cu apa, spre pocainta”. (Matei 3.11)

 

Cei care constientizau ca erau niste fiinte pacatoase care aveau nevoia unei curatiri si unui nou inceput se lasau botezati de el.

 

Botezul cu apa avea desigur un caracter ceremonial si pregatitor, pentru ca dupa Ioan urma sa vina cel care avea deplina putere de curatire a pacatelor: Mantuitorul Isus Hristos.

 

La scurt timp si-a facut aparitia insusi Isus, care de asemenea „ a inceput sa propovaduiasca, si sa zica: „ Pocaiti-va, caci Imparatia cerurilor este aproape.” (Matei 4.17)

 

Dupa ce Isus i-a trimis pe cei doisprezece ucenici ai Sai sa mearga din loc in loc pentru a face bine, vindecand bolnavii, ei anuntau totodata ca „Imparatia lui Dumnezeu este aproape”. Despre ei se spune:

 

„12 Ucenicii au plecat, si au propovaduit pocainta.” (Marcu 6.12)

 

Adresandu-se unei multimi de oameni, apostolul Petru ii indemna staruitor:

 

„19 Pocaiti-va dar, si intoarceti-va la Dumnezeu, pentru ca sa vi se stearga pacatele …”

 

(Faptele Apostolilor 3.19)

 

In privinta importantei pocaintei, Isus spune:

 

„10 … va spun ca este bucurie inaintea ingerilor lui Dumnezeu pentru un singur pacatos care se pocaieste.”

 

(Luca 15.10)

 

Este pocainta ceva optional sau mai degraba o stringenta recomandare a divinitatii?

Scriptura ne-o spune:

 

„30 Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta, si porunceste acum tuturor oamenilor de pretutindeni sa se pocaiasca.”

 

(Faptele Apostolilor 17.30)

 

Biblia spune ca Isus va veni din nou. Multi spun: „asta se tot spune de doua mii de ani incoace si toate raman la fel.”

Si aceasta gandire lumeasca a fost de mult profetizata in Sfanta Scriptura.

Mai mult, ni se comunica si motivul acestei „intarzieri”:

 

„3 … sa stiti ca in zilele din urma vor veni batjocoritori plini de batjocuri, cari vor trai dupa poftele lor,

4 si vor zice: „Unde este fagaduinta venirii Lui? Caci de cand au adormit parintii nostri, toate raman asa cum erau dela inceputul zidirii!”

 

(2 Petru 3.3,4)

 

Raspunsul Bibliei este:

 

„9 Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii; ci are o indelunga rabdare pentru voi, si doreste ca nici unul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta.”

 

(2 Petru 3.9)

http://duldner.de/121,0,3-importanta-deosebita-a-pocaintei,index,0.html

//////////////////////////////////////

 

Problema păcatului (4)

Romani 8: Viaţa în Duhul

 De Frank Binford Hole

© CSV, Online începând de la: 13.12.2019, Actualizat

      

Cuprins

Vers. 1,2Vers. 3Vers. 4Vers. 5,6Vers. 7Vers. 8Vers. 9Vers. 10Vers. 11Vers. 12,13Vers. 14Vers. 15Vers. 16Vers. 17Vers. 18Vers. 19-22Vers. 23-25Vers. 26Vers. 27Vers. 28Vers. 29Vers. 30Vers. 31Vers. 32Vers. 33,34Vers. 35-39

Versete călăuzitoare: Romani 8.1-39

 

Vers. 1,2

Romani 8.1,2: Deci acum nu este nici o condamnare pentru cei în Hristos Isus. Pentru că legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii.

 

Dar cum devine eficientă această eliberare? Cum are ea loc? La aceste întrebări primim răspuns dacă începem să citim Romani 8. La sfârşitul capitolului 7 din epistola către Romani legea păcatului şi a morţii s-a dovedit mai puternică decât legea minţii înnoite. Începutul capitolului 8 arată că legea Duhului, care a fost dat acum credinciosului, se dovedeşte a fi cu mult mai puternică decât legea păcatului şi a morţii. Apostolul poate exclama triumfător: „M-a eliberat”.

 

Noi avem nu numai viaţă în Hristos Isus, ci nouă ni s-a dat şi Duhul acestei vieţi. Prin aceasta în viaţa noastră va lucra o putere nouă. În timp ce noi venim sub puterea stăpânitoare a Duhului lui Dumnezeu, suntem eliberaţi de puterea stăpânitoare a păcatului şi a morţii. Legea mai superioară anulează puterea legii mai inferioare.

 

Această stare de lucruri poate fi ilustrată prin unele evenimente din lumea naturală înconjurătoare. Este de exemplu o bucată de fier. Ea stă nemişcată pe pământ, ţinută prin legea gravitaţională. Un electromagnet este adus deasupra ei şi se cuplează curentul. Bucata de fier este imediat atrasă în sus, ca şi cum ar fi primit deodată aripi. O forţă dominantă nouă a devenit activă. Sub anumite condiţii şi într-un domeniu limitat de influenţă ea s-a dovedit mai puternică decât forţa gravitaţională.

 

Duhul Sfânt ne-a fost dat ca să ne conducă, şi nu ca să decidem noi asupra Lui. Cum Îşi exercită El influenţa? El lucrează în credincios, dar în aşa fel că acţiunea Lui ne îndreaptă toată privirea spre o Persoană, deci în afara noastră: spre Hristos Isus, Domnul nostru. Duhul Sfânt este aici, nu ca să vorbească de la Sine Însuşi, sau să Se glorifice pe Sine Însuşi, ci ca să glorifice pe Hristos. El locuieşte în noi. Însă El nu încurajează viaţa veche, viaţa primului Adam. Viaţa, al cărei Duh este El, este viaţa lui Hristos, a ultimului Adam. Noi suntem „în Hristos Isus”, aşa cum arată primul verset, şi noi suntem aşa fără nici o îngrădire, de orice natură ar fi ea.

 

În Hristos nu este nimic care ar fi de condamnat, şi în aceia care sunt în Hristos Isus de asemenea nu este nimic de condamnat. Pentru aceasta este o justificare dublă. O vedem din versetele 2 şi 3 din Romani 8, ambele încep cu cuvântul „deci” respectiv „pentru că”. Versetul 2 ne dă motivul practic sau cel bazat pe experienţă. Credinciosul aflat sub domnia Duhului a fost eliberat de domnia aceluia care a atras după sine condamnarea. Deoarece afirmaţia se referă la o libertate, care se realizează prin experienţă, apostolul vorbeşte în forma personală şi individuală: „m-a eliberat”.

 

Vers. 3

Romani 8.3: Pentru că, ceea ce legea nu putea să facă, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu, în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne, …

 

În contrast cu aceasta versetul 3 este o afirmaţie referitoare la ceea ce Dumnezeu a lucrat prin crucea lui Hristos în mod juridic. Legea s-a dovedit prin carne a fi fără putere, cu toate că în sine ea era sfântă, dreaptă şi bună. Ea era asemenea unui sculptor versat, care era împuternicit ca dintr-o grămadă mare de mocirlă murdară să facă un monument statornic, un exemplar minunat spre bucuria permanentă a contemplatorilor. O misiune descurajantă, lipsită de speranţă, nu din cauza incapacităţii sculptorului, ci din cauza materialului extrem de nefolositor, cu care el ar trebui să lucreze. Legea putea să-l condamne pe păcătos, dar nu putea condamna păcatul în carne în aşa fel ca oamenii să poată fi eliberaţi din robia păcatului, şi pentru ca apoi, umblând în Duhul, să poată avea o comportare în care să fie împlinit ceea ce Legea cerea în mod drept.

 

Dar ceea ce Legea nu a putut face, a făcut Dumnezeu. El a trimis pe propriul Lui Fiu, care a venit în asemănare cu carnea păcatului – numai în această asemănare, căci cu toate că El era Om în chip desăvârşit, El era totuşi un Om desăvârşit, fără nici cel mai mic cusur de păcat. Dumnezeu L-a trimis „pentru păcat”, aceasta înseamnă ca jertfă pentru păcat, aşa că în moartea Lui a putut fi condamnat păcatul în carne. Păcatul este rădăcina a tot ce este rău în om, şi carnea din om oferă totodată păcatului mijlocul pentru acţiunile păcătoase, asemenea cum curentul electric produs într-o centrală electrică îşi găseşte mijlocul de transport în conductele de înaltă tensiune.

 

Ştim că păcatul îşi are primul început în ceruri. A început cu satan şi cu îngerii căzuţi, însă Hristos nu a venit ca să moară pentru îngeri, şi drept urmare nu păcatul din natura îngerilor a fost condamnat. El a murit pentru oameni, şi a fost păcatul în carne, care a fost condamnat. El a fost condamnat, nu iertat. Dumnezeu într-adevăr iartă păcate, care se arată în carne ca roade ale păcatului, dar păcatul, rădăcinile şi carnea, natura în care lucrează păcatul, nu vor fi iertate, ci vor fi condamnate fără cruţare. Dumnezeu le-a condamnat în crucea lui Hristos. Noi trebuie să învăţăm să le condamnăm în experienţa noastră.

 

Noi trebuie să judecăm, aşa cum judecă Dumnezeu. Noi trebuie să vedem lucrurile, aşa cum le vede Dumnezeu. Dacă păcatul şi carnea sunt sub judecata Lui, atunci şi la noi trebuie să fie aşa. Deoarece păcatul şi carnea au fost judecate la cruce, ne-a fost dat Duhul Sfânt ca să dea putere vieţii noi, pe care o avem acum. Dacă umblăm în Duhul, toate activităţile noastre, spirituale şi trupeşti, sunt conduse de El. Urmarea va fi că în faptele noastre va ieşi la lumină faptul că cerinţele drepte ale Legii vor fi împlinite.

 

Vers. 4

Romani 8.4: … pentru ca cerinţa dreaptă a legii să fie împlinită în noi, care umblăm nu potrivit cărnii, ci potrivit Duhului.

 

Aceasta este cu adevărat uimitor. Când eram încă sub Lege şi în carne, am luptat deznădăjduiţi ca să împlinim cerinţele Legii şi permanent am eşuat. Acum, după ce am fost eliberaţi de Lege şi suntem în Hristos Isus şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi, există o putere care ne face capabili să le împlinim. Şi dacă umblăm în Duhul, nu în carne, împlinim, corespunzător măsurii unei astfel de umblări, realmente ceea ce Legea cerea de la noi în mod drept. Acesta este un triumf mare al harului lui Dumnezeu. Desigur, triumful poate fi şi mai mare, căci creştinului îi este posibil „să umble aşa cum a umblat El [Hristos]” (1 Ioan 2.6). Şi „umblarea” lui Hristos a fost mult mai presus decât cerea Legea.

 

Să rezumăm: Potrivit gândurilor lui Dumnezeu creştinul este un om căruia i s-a iertat, a fost îndreptăţit şi împăcat, în a cărui inimă a fost turnată dragostea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Însă el este şi unul care vede condamnarea divină a păcatului şi a cărnii la cruce. El a înţeles că legătura lui de viaţă cu Dumnezeu nu mai constă cu Adam decăzut, ci cu Hristosul înviat. Drept urmare el este în Hristos Isus, Duhul locuieşte în el. Acesta îl conduce şi îl umple cu Hristos. Hristos stă înaintea sufletului lui luminând şi curat, şi astfel în eliberarea fericită de sub puterea păcatului el poate umbla, şi cu bucurie poate face voia lui Dumnezeu.

 

Nimic mai puţin decât aceasta intenţionează Evanghelia. Cum gândim noi în privinţa aceasta? Noi mărturisim cât de minunat este aceasta. Noi explicăm, că acesta este un plan care în mod demn corespunde înţelepciunii şi inimii lui Dumnezeu. Aceasta face bine conştiinţei noastre. Ne aminteşte cât de puţin am transpus noi în viaţa zilnică aceste posibilităţi minunate.

 

Vers. 5,6

Romani 8.5,6: Pentru că, cei care sunt potrivit cărnii gândesc cele ale cărnii; şi cei care sunt potrivit Duhului, cele ale Duhului. Pentru că gândirea cărnii este moarte; iar gândirea Duhului, viaţă şi pace.

 

Este remarcabil că apostolul Pavel, după ce el a scris versetul 4 nu a depus peniţa şi nici nu s-a dedicat altei teme. Este de mare ajutor să spună mai mult, pentru ca noi să intrăm realmente în această eliberare binecuvântată şi s-o experimentăm şi prin energia Duhului lui Dumnezeu să trăim viaţa lui Hristos. În versetele din Romani 8.5 şi până la versetul 13 urmează explicaţii foarte practice în privinţa aceasta.

 

Sunt analizate două clase de oameni, aceia care sunt „după” (sau „corespunzător”) carne, şi aceia care sunt după Duhul. Primii gândesc la cele ale cărnii, ultimii gândesc la cele ale Duhului. Gândirea cărnii este moartea, gândirea Duhului este viaţa şi pacea. Cele două clase sunt total opuse una alteia, atât în ceea ce priveşte natura lor cât şi în ceea ce priveşte caracterul lor şi ţelul lor. Ele se mişcă în două sfere total diferite. Desigur apostolul scrie într-o vorbire abstractă. El judecă întreaga situaţie corespunzător naturii lăuntrice a lucrurilor şi în privinţa aceasta nu se gândeşte la fiecare persoană în parte sau la experienţele lor schimbătoare.

 

În mod justificat putem pune întrebarea referitoare la experienţele proprii. Ce trebuie să spunem, când facem aceasta? Noi trebuie să recunoaştem că noi, cu toate că nu suntem după carne, avem totuşi carnea în noi. De aceea este posibil să ne lăsăm abătuţi şi, în loc să gândim la lucrurile Duhului, să fim atraşi de lucrurile cărnii. Prin aceasta sunt din nou contacte cu moartea, în loc să fie cu viaţa şi pacea. Să nu ne înşelăm: dacă urmărim lucrurile cărnii, atunci nu căutăm ceea ce de fapt ar trebui să-l caracterizeze pe un creştin. O comportare carnală este ceva nenormal şi nepotrivit pentru un creştin.

 

Vers. 7

Romani 8.7: Pentru că gândirea cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu se supune legii lui Dumnezeu; pentru că nici nu poate.

 

Lucrurile cărnii se adresează gândirii cărnii, şi aceasta este efectiv vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu. Această constatare din versetul 7 ar putea părea dură, dar ea este adevărată, căci carnea este fărădelege în ceea ce priveşte natura ei. Ea nu este supusă, şi nici nu poate să se supună. Credem noi aceasta? Carnea poate fi educată, înnobilată, poate fi făcută religioasă. Poţi s-o laşi să flămânzească, s-o biciui, s-o asupreşti, dar ea rămâne carne. Noi o putem numai condamna şi da la o parte, şi exact aceasta a făcut Dumnezeu, aşa cum spune versetul din Romani 8.3. Fie ca noi să avem înţelepciune şi har să procedăm la fel.

 

Vers. 8

Romani 8.8: Şi cei care sunt în carne nu pot să-I placă lui Dumnezeu.

 

Deoarece gândirea cărnii nu este altceva decât vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, oamenii „în carne” nu pot fi plăcuţi lui Dumnezeu. Opusul la aceasta îl găsim în 1 Ioan 3.9. Oricine este născut din Dumnezeu nu poate păcătui. Toţi cei care nu sunt născuţi din Dumnezeu sunt carne, aceasta înseamnă, starea lor este caracterizată prin carne şi prin nimic altceva. Ei nu posedă în ei înşişi natura nouă, şi de aceea carnea este izvorul gândirii şi acţionării lor. Şi toate acestea nu plac lui Dumnezeu. Cine este născut din Dumnezeu este părtaş naturii Aceluia din care este născut.

 

Vers. 9

Romani 8.9: Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi; dar, dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui.

 

Credinciosul nu numai este născut din Dumnezeu, ci el are şi pe Duhul lui Dumnezeu locuind în el, care l-a pecetluit ca aparţinând lui Hristos. Această realitate mare schimbă total starea lui. Acum el nu mai este în carne, ci în Duhul. Prezenţa şi puterea Duhului lui Dumnezeu caracterizează starea lui. În versetul 9 acest Duh este numit Duhul lui Hristos. Este numai unul şi acelaşi Duh, însă schimbarea în denumire pe parcursul prezentării este remarcabilă. Hristos este Acela în care noi avem originea noastră în sens spiritual. El este Acela căruia Îi aparţinem. Dacă suntem ai Lui, avem Duhul Lui locuind în noi, şi drept urmare ar trebui să fim asemenea lui Hristos în duhul nostru, aşa de fidel ca toţi să poată vedea că Hristos este în noi.

 

Vers. 10

Romani 8.10: Dar, dacă Hristos este în voi, trupul este muritor din cauza păcatului, dar duhul este viaţă, datorită dreptăţii.

 

Conform cu versetul 10 El este în noi, dacă Duhul Său locuieşte în noi, şi de aceea noi nu ar trebui să fim stăpâniţi de trupurile noastre. Ele trebuie ţinute în moarte, căci dacă ele sunt cele care acţionează, aceasta conduce la păcat. Duhul trebuie să fie dătătorul de putere în viaţa noastră, rezultatul va fi atunci dreptatea. Facerea voii lui Dumnezeu este dreptate practică.

 

Vers. 11

Romani 8.11: Dar, dacă Duhul Celui care L-a înviat pe Isus dintre morţi locuieşte în voi, Cel care L-a înviat pe Hristos dintre morţi va face vii şi trupurile voastre muritoare, datorită Duhului Său care locuieşte în voi.

 

Versetul 11 vorbeşte despre trupurile noastre ca fiind „trupuri muritoare”. Ele sunt supuse morţii. Ele poartă în ele de la început germenele morţii. La venirea Domnului ele vor fi făcute vii. Dumnezeul, care L-a înviat pe Hristos dintre morţi, va face aceasta prin Duhul Său. În acest context este o descriere suplimentară a Duhului Sfânt. El este „Duhul Celui care L-a înviat pe Isus dintre morţi”. În acest caracter El locuieşte în noi ca arvună a faptului că noi vom fi făcuţi vii, fie că este vorba de învierea trupului sau de transformarea lui, care va avea loc cu trupurile credincioşilor care trăiesc şi rămân până la venirea Domnului.

 

Vers. 12,13

Romani 8.12,13: Astfel deci, fraţilor, suntem datori nu cărnii, ca să trăim potrivit cărnii; pentru că, dacă trăiţi potrivit cărnii, veţi muri; dar, dacă trăiţi prin Duh, omorâţi faptele trupului şi veţi trăi.

 

Din toate cele care tocmai le-am studiat se trage concluzia că, carnea nu are nici o revendicare asupra noastră. Ea a fost judecată la cruce. Ea se împotriveşte lui Dumnezeu şi este de neîmpăcat în această privinţă. Noi nu suntem „în carne”. Noi avem Duhul locuind în noi, noi suntem „în Duhul”. De aceea noi nu suntem în nici un fel datori cărnii, ca să trebuiască să trăim conform ei, căci o viaţă trăită conform cărnii are numai un sfârşit: moartea. Duhul este în noi, pentru ca noi să trăim corespunzător Lui. Aceasta înseamnă să omorâm acţiunile trupului, deci să refuzăm practic imboldurile şi dorinţele lui. Aceasta este calea spre o viaţă trăită adevărat pentru Dumnezeu.

 

Vers. 14

Romani 8.14: Pentru că toţi cei care sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu, aceştia sunt fii ai lui Dumnezeu.

 

Cât de mare importanţă acordă toate acestea faptului că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi. El produce în cel credincios o stare cu totul nouă, al cărei caracter El îl determină. El este puterea în viaţa credinciosului, energia care frânge puterea păcatului şi ne eliberează. Şi El este mai mult decât aceasta, căci El este o Persoană reală, care locuieşte în noi şi astfel preia conducerea.

 

Vers. 15

Romani 8.15: Pentru că voi nu aţi primit un duh de robie, din nou spre frică, ci aţi primit un duh de înfiere, prin care strigăm: „Ava, Tată!“

 

În timpul dinaintea crucii Legea era pentru iudeu un învăţător sau educator. Ea l-a apucat de mână, ca şi cum el ar fi fost un copilaş, şi l-a călăuzit până la timpul când a venit Hristos. Acum după ce Hristos a venit, noi nu mai suntem sub un învăţător, ci ne asemănăm fiilor maturi în casa Tatălui nostru. Şi noi suntem nu numai fii, ci noi posedăm şi Duhul Fiului lui Dumnezeu. Toate acestea le găsim în epistola către Galateni 3 şi 4. Romani 8.14 se referă la acest adevăr.

 

Aceia, care erau în starea de minori, au fost puşi sub Lege ca sub un învăţător, de care erau conduşi. Noi, cei care am primit Duhul lui Dumnezeu şi suntem călăuziţi de El, suntem fii ai lui Dumnezeu. Hristos este iniţiatorul mântuirii noastre şi a intrat deja sus în cer. Pe pământ Duhul locuieşte în noi. El este conducătorul nostru pe drumul spre gloria de sus. Preamărit fie Dumnezeul nostru! Inimile noastre ar trebui să fie permanent umplute cu laudă.

 

Capitolul acesta ne oferă o prezentare minunată a adevărului despre Duhul lui Dumnezeu. În Romani 8.2 L-am văzut ca legea nouă în viaţa credinciosului. În Romani 8.10 El ne este prezentat ca viaţă în legătură cu experienţele noastre. În Romani 8.14 El este conducătorul, sub a cărui călăuzire noi stăm, atâta timp cât suntem pe drum spre glorie.

 

Vers. 16

Romani 8.16: Însuşi Duhul mărturiseşte cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.

 

În afară de aceasta El este un Martor, despre care vorbeşte versetul 16. Deoarece noi am fost făcuţi fii ai lui Dumnezeu, noi am primit Duhul înfierii. În aceasta se includ două aspecte: În primul rând noi suntem făcuţi capabili să corespundem relaţiei noi restabilite, prin aceea că noi ne adresăm lui Dumnezeu şi spunem: „Ava, Tată”. În al doilea rând Duhul ne dăruieşte savurarea conştientă a acestei relaţii. În duhul nostru ştim despre un eveniment care ne-a adus de la întuneric la lumină. Duhul confirmă aceasta, prin aceea că El mărturiseşte ceea ce a avut loc, şi anume că noi suntem acum copii ai lui Dumnezeu.

 

Vers. 17

Romani 8.17: Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună-moştenitori cu Hristos, dacă, în adevăr, suferim împreună cu El, ca să fim şi glorificaţi împreună cu El.

 

Mărturia merge chiar mai departe, căci dacă noi suntem copii ai lui Dumnezeu, atunci noi suntem şi moştenitori, şi anume împreună-moştenitori cu Hristos, căci prin Duhul am fost uniţi cu Hristos, cu toate că adevărul acesta nu este tratat mai mult în această epistolă. Nu trebuie noi să ne mirăm? De câte ori nu se întâmplă că tocmai familiarizarea noastră cu textul face să pierdem din vedere importanţa unui adevăr! Să ne gândim la aceasta, pentru ca să câştigăm timp pentru a întipări acest adevăr adânc în inimile noastre.

 

Capitolul acesta a început prin aceea că noi ca şi credincioşi adevăraţi suntem în Hristos. După aceea am găsit că dacă avem Duhul lui Hristos, atunci Hristos este în noi. Acum avem înaintea noastră faptul că noi am fost făcuţi una cu El, atât în suferinţele din timpul de acum cât şi în gloria viitoare. Aici nu este vorba de suferinţele pe care noi le îndurăm ca martori pentru Hristos , şi nici de gloria care urmează după aceea ca răsplată. Aceasta o găsim în alt loc. Accentul se pune aici mai mult pe faptul că noi, în timp ce noi suntem în El şi El este în noi, avem parte de viaţa Lui şi de împrejurările Lui, fie că este vorba de suferinţele de aici sau de gloria de acolo.

 

Vers. 18

Romani 8.18: Deoarece socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie comparate cu gloria viitoare, care va fi descoperită faţă de noi.

 

Aceasta îl determină pe apostol să studieze contrastul dintre suferinţele din timpul de acum şi gloria viitoare. (Romani 8.18-30). El îl schiţează chiar de la începutul acestui pasaj cu indicarea categorică, că aceste suferinţe nu merită să fie comparate cu gloria.

 

Acelaşi contrast îl întâlnim în 2 Corinteni 4.17. Vorbirea este acolo mult mai expresivă: „mai presus de orice măsură o greutate eternă de glorie”. În pasajul nostru ies în evidenţă mai mult detaliile. El pare să le împartă în trei grupe: mai întâi caracterul gloriei viitoare, în al doilea rând mângâierea şi încurajarea credincioşilor în mijlocul încercărilor, în al treilea rând planul lui Dumnezeu, care garantează gloria.

 

Vers. 19-22

Romani 8.19-22: Pentru că şi creaţia aşteaptă cu dorinţă vie descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Deoarece creaţia a fost supusă deşertăciunii nu de bunăvoie, ci din cauza celui care a supus-o, în speranţa că şi creaţia însăşi va fi eliberată de robia stricăciunii, pentru a se bucura de libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu. Pentru că ştim că toată creaţia suspină împreună şi este împreună în dureri de naştere până acum.

 

Mai întâi gloria este legată cu descoperirea fiilor lui Dumnezeu. Fiii vor fi descoperiţi atunci când Fiul, ca Cel Întâi născut şi Moştenitor, Se va arăta în gloria Sa. Atunci creaţia va fi eliberată de robia stricăciunii, ca să aibă parte de „libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu”. Pe drept s-a spus că creaţia nu ia parte la libertatea harului pe care noi înşine îl savurăm în mijlocul suferinţelor, dar ea va avea parte de libertatea gloriei. Creaţia nu a fost supusă deşertăciunii din voia ei proprie, ci mult mai mult ca urmare a păcatului aceluia căruia ea i-a fost supusă, şi anume a lui Adam. De asemenea creaţia ne este prezentată aici ca aşteptând cu dor în speranţa eliberării care va veni cu descoperirea gloriei. Când fiii vor fi glorificaţi public, va veni anul jubiliar al eliberării pentru întreaga creaţie. Ce glorie va fi aceasta! Cum arată suferinţele actuale în lumina acestei glorii?

 

Vers. 23-25

Romani 8.23-25: Şi nu numai atât, ci şi noi înşine, care avem cele dintâi roade ale Duhului, şi noi înşine suspinăm în sinea noastră, aşteptând înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Pentru că am fost mântuiţi în speranţă; dar o speranţă care se vede nu este speranţă; pentru că ceea ce vede cineva, de ce să şi spere? Dar, dacă sperăm ceea ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.

 

Aceste suferinţe durează încă, fie că este vorba de creaţie în totalitatea ei sau de noi înşine personal. Primele le găsim în Romani 8.22, ultimele în versetele din Romani 8.23 până la 26. Noi avem slăbiciuni şi suspinăm, provocate prin dureri fizice sau sufleteşti. Ce mai avem, ca să rezistăm în mijlocul tuturor acestor lucruri?

 

Şi iarăşi răspunsul este: avem pe Duhul. Sunt prezentate alte trei funcţii, pe care El le împlineşte: El este rodul dintâi (Romani 8.23), El este Cel care ajută, care intervine pentru noi, şi Susţinătorul, care mijloceşte pentru noi (Romani 8.26). Noi suntem deja fii ai lui Dumnezeu. Însă noi aşteptăm „înfierea”, aceasta înseamnă starea ei deplină şi gloria acestei poziţii, pe care noi o vom avea atunci când trupurile noastre vor fi răscumpărate la venirea Domnului. Căci noi am fost mântuiţi în speranţă (nu: prin speranţă), de aceea aşteptăm cu perseverenţă gloria făgăduită. Mântuirea a avut loc în perspectiva lucrurilor minunate care vor veni; însă noi avem deja acum cele dintâi roade ale Duhului, care ne-a fost dat. În Israel roadele au fost aduse ca arvună şi gust anticipat al recoltei care va veni (vezi Leviticul 23.10,17,20). La fel şi noi avem în cele dintâi roade ale Duhului arvuna şi gustul anticipat al răscumpărării trupului şi al gloriei care este înaintea noastră.

 

Vers. 26

Romani 8.26: Şi în acelaşi fel şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, pentru că noi nu ştim ce să cerem aşa cum ar trebui, dar Duhul Însuşi mijloceşte cu suspine de nespus.

 

În continuare Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre. Cuvântul acesta ne ajută să vedem că între slăbiciune şi păcate este o diferenţă clară, căci niciodată nu vom avea ajutorul Duhului, dacă noi păcătuim. Slăbiciunea este mărginirea puterii noastre psihice şi fizice. De aceea noi putem cădea foarte uşor pradă ademenirilor păcatului, dacă nu avem sprijin. Prin ajutorul Duhului devenim întăriţi şi eliberaţi.

 

Slăbiciunea şi mărginirea noastră ne conduc deseori în situaţii în care noi efectiv nu ştim pentru ce să ne rugăm. Atunci intervine ca Mijlocitor Duhul care locuieşte în noi şi Îşi înalţă glasul Lui Însuşi în suspinele noastre, care ne împiedică să ne exprim aşa cum se cuvine.

 

Vers. 27

Romani 8.27: Dar Cel care cercetează inimile ştie care este gândirea Duhului, pentru că El mijloceşte pentru sfinţi potrivit cu voia lui Dumnezeu.

 

Dumnezeu, care cercetează toate inimile, ştie care este sensul şi dorinţa Duhului, căci toată dorinţa Lui şi toată intervenţia Lui pentru noi sunt în concordanţă deplină cu planurile lui Dumnezeu, oricare ar fi natura dorinţelor noastre proprii. Dumnezeu împlineşte potrivit cu dorinţa Duhului, nu potrivit cu cererea noastră. Noi putem fi mulţumitori că este aşa.

 

Vers. 28

Romani 8.28: Dar ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu, pentru cei care sunt chemaţi potrivit planului Său.

 

Să observăm contextul din versetul 26 cu versetul 28: „noi nu ştim ce să cerem aşa cum ar trebui, … ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu”. Un eveniment sau altul pare să producă ceva grav, dar ele slujesc spre binele nostru spiritual. Aceasta trebuie să fie aşa, căci Duhul locuieşte în noi, El vine în ajutorul slăbiciunilor noastre şi mijloceşte pentru noi în strâmtorările noastre. Noi ne putem gândi şi la faptul că Dumnezeu ne-a primit conform planului Său şi nimic nu poate împiedica planul Său.

 

Vers. 29

Romani 8.29: Pentru că, pe aceia pe care i-a cunoscut dinainte, i-a şi rânduit dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi-născut între mulţi fraţi.

 

Prin aceasta avem un al treilea aspect: planul lui Dumnezeu care garantează gloria. Prima verigă este cunoaşterea dinainte, care îşi are rădăcina în atotştiinţa lui Dumnezeu şi de aceea în veşnicie. Veriga următoare este predestinarea, un act al cunoştinţei divine, prin care El a prevăzut pe aceia, pe care El i-a cunoscut, să aibă o anumită poziţie glorioasă, şi anume cu mult timp înainte ca ei să existe în timp. Din alte locuri din Scriptură ştim că predestinarea a avut loc înainte de întemeierea lumii.

 

Vers. 30

Romani 8.30: Iar pe cei pe care i-a rânduit dinainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe cei pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptăţit; iar pe cei pe care i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat.

 

Predestinării i-a urmat chemarea efectivă, care a ajuns la noi prin Evanghelie. Prin aceasta ajungem în timp, la momentele diferite ale istoriei vieţii noastre, în care am venit la credinţă. Pasul următor se suprapune practic cu momentul acesta, căci noi am fost îndreptăţiţi, nu numai chemaţi, atunci când am crezut. Şi în final: „pe cei pe care i-a îndreptăţit, pe aceştia i-a şi glorificat.” După ce lanţul nostru de aur a venit din veşnicie şi s-a coborât în timp, el se reîntoarce iarăşi în veşnicie.

 

Dar – să nu trecem cu vederea – se spune „glorificat”, o formă a verbului în trecut, nu în viitor. Dacă privim lucrurile din punctul de vedere al planului divin, suntem duşi în afara tuturor întrebărilor legate de timp şi trebuie să învăţăm să vedem totul aşa cum vede Dumnezeu. El cheamă cele care nu sunt „ca şi cum ar fi” (Romani 4.17). El alege „ce nu este” (1 Corinteni 1.28). Lucruri, care pentru noi nu sunt, există pentru El. În planul lui Dumnezeu noi suntem glorificaţi. Aceasta este ca şi cum ar fi avut loc, căci nici o putere vrăjmaşă nu poate împiedica planurile Lui.

 

Să ne oprim, ca să vedem unde am ajuns. În Evanghelie Dumnezeu a explicat în minunea harului Său care îndreptăţeşte, că El este pentru noi. Am avut aceasta înaintea noastră până la sfârşitul capitolului 5. După aceea am cercetat ce răspuns ar trebui să dăm noi la un astfel de har. Am descoperit că într-adevăr în noi înşine nu avem nici o putere să dăm răspunsul potrivit, dar că totuşi există putere pentru aceasta, deoarece noi suntem în Hristos şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi. Noi am fost eliberaţi de vechea robie, ca să facem voia lui Dumnezeu. În afară de aceasta am văzut cât de felurite sunt lucrările Duhului care locuieşte în noi. El este „lege”, „viaţă”, „conducător”, „martor”, „rodul dintâi”, „ajutor” şi „mijlocitor”. Şi apoi ne găsim pe noi înşine incluşi în planul lui Dumnezeu, care culminează în glorie şi pe care nimic nu-l poate stingheri.

 

Vers. 31

Romani 8.31: Ce vom spune deci faţă de aceste lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine este împotriva noastră?

 

Nu este de mirare dacă apostolul, având aceste lucruri minunate înaintea ochilor, revine la întrebarea lui: Ce vom spune deci faţă de aceste lucruri? Ce s-ar putea spune în afară de cuvintele care însufleţesc un duh de jubilare? Romani 8.31 pune această întrebare, şi începând de aici şi până la sfârşitul capitolului urmează răspunsul în forma unei serii de întrebări şi răspunsuri, care se pun într-o formă aşa de rapidă, că ele trădează o inimă care arde şi triumfă. Aceste versete se recomandă nu atât de mult pentru o interpretare doctrinară, ci mai degrabă pentru studiu meditativ. Să privim punctele cele mai importante.

 

Dumnezeu este pentru noi! Omul decăzut gândeşte automat că Dumnezeu ar fi împotriva lui. Dar este cu totul altfel, aşa cum dovedeşte Evanghelia. Inima Lui este îndreptată spre toţi oamenii. El este cu adevărat şi veşnic pentru toţi cei care cred. Aceasta aduce la tăcere sub o formă activă pe orice vrăjmaş. Nimeni nu poate face ceva împotriva noastră, chiar dacă unii doresc mult să facă ceva.

 

Vers. 32

Romani 8.32: El, care, în adevăr, nu L-a cruţat pe propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va dărui, de asemenea, toate împreună cu El?

 

Darul Fiului include orice dar mai mic, pe care noi l-am putea avea împreună cu El. Să observăm în versetul 32: El ne va dărui împreună cu El toate. Mai dorim noi ceva, pe care nu l-am putea avea împreună cu El? În nebunia şi graba noastră am putea uneori să cedăm la o astfel de dorinţă. La o chibzuinţă liniştită însă nu vom vrea să avem ceva care ar putea să ne despartă de El.

 

Vers. 33,34

Romani 8.33,34: Cine va aduce acuzaţie împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Cel care îndreptăţeşte. Cine este cel care condamnă? Hristos este Cel care a murit şi, mai mult, a şi fost înviat, Cel care şi este la dreapta lui Dumnezeu, Cel care şi mijloceşte pentru noi.

 

Dumnezeu este Cel care ne îndreptăţeşte, nu omul. Având în vedere această realitate nimeni nu va fi capabil să ne acuze nici măcar cu ceva. Chiar şi între oameni este o batjocură să învinovăţeşti pe un captiv, dacă judecătorul l-a declarat nevinovat.

 

Dar dacă nici o acuzare nu mai poate fi adusă, atunci lipseşte orice teamă de judecată şi condamnare. Dacă totuşi ar rămâne vreo întrebare, atunci este Hristos care dă orice răspuns de clarificare, El, Cel care a murit odinioară şi acum a înviat, care ne reprezintă la tronul puterii. Observă că acest capitol prezintă o apărare dublă: Hristos la dreapta lui Dumnezeu şi Duhul în credincios aici pe pământ (Romani 8.26,34).

 

Vers. 35-39

Romani 8.35-39: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necaz sau strâmtorare sau persecuţie sau foamete sau lipsă de îmbrăcăminte sau primejdie sau sabie? După cum este scris: „Pentru Tine suntem daţi morţii toată ziua; suntem socotiţi ca oi de înjunghiere“. Dar, în toate acestea, suntem mai mult decât învingători prin Acela care ne-a iubit. Pentru că sunt convins că nici moarte, nici viaţă, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nici o altă creatură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru.

 

Ar putea dragostea, dragostea personală a lui Hristos, fi exprimată în mod mai desăvârşit decât o găsim aici? Nicidecum. Şi cu toate acestea s-ar putea pune întrebarea, aşa de fricoase şi necredincioase sunt inimile noastre: n-ar putea totuşi vreun eveniment sau vreo putere să se arate şi să ne despartă de această dragoste? Deci, haidem să cercetăm şi să vedem.

 

În lumea aceasta, după cum ştim, sunt o mulţime de puteri vrăjmaşe. Unele din ele vin direct din oameni răi, aşa cum sunt prigoanele sau sabia. Altele lucrează indirect în căile de guvernare ale lui Dumnezeu ca urmare a păcatului: necazuri, foamete, lipsă de îmbrăcăminte sau pericole. Va putea vreunul din necazurile enumerate să ne despartă de dragostea lui Hristos? Nu, nici măcar pentru o clipă! S-a întâmplat mereu că un convertit fricos a fost atacat de oameni brutali cu cuvinte rele: „Îţi vom alunga aceste gogoşi”, cu rezultatul că batjocura lor rănitoare a făcut ca adevărul să se întipărească şi mai adânc. El s-a dovedit a fi nu numai cel superior în conflict, ci el a ieşit câştigător şi de aceea era mai mult decât biruitor. Prin astfel de experienţe ne întemeiem şi mai adânc în dragostea lui Hristos.

 

Dar este o lume nevăzută, un alt domeniu al lucrurilor, despre care ştim puţin. Răul, pe care nu-l înţelegem, produce întotdeauna mai multă teamă în noi decât răul pe care îl cunoaştem şi-l înţelegem. Viaţa şi moartea sunt misterioase. Sunt îngeri şi alte puteri spirituale. Putem să parcurgem timpuri şi spaţii mari şi să întâmpinăm viziuni sau creaturi, care până acum ne sunt necunoscute. Cum stau lucrurile în acest caz?

 

Răspunsul este, că niciuna din acestea nu va putea să ne despartă nici măcar pentru o clipă de dragostea lui Dumnezeu. Această dragoste se odihneşte peste noi în Hristos Isus, Domnul nostru. El este subiectul demn şi nespus de minunat al acestei dragoste, şi noi suntem incluşi în ea, deoarece noi suntem în El. Această dragoste a ajuns la noi în El, şi deoarece noi suntem acum în El, noi rămânem în această dragoste. Dacă Hristosul acestei dragoste ar putea fi răpit, atunci ar putea să aibă loc şi cu noi aceasta. Dar nici una nici cealaltă nu poate avea loc. Dacă înţelegem această realitate măreaţă, atunci convingerea lui Pavel ar fi şi convingerea noastră. Nimic nu ne poate despărţi, şi pentru aceasta mulţumiri fie aduse veşnic lui Dumnezeu!

 

Capitolul acesta, care a început cu „nu este nici o condamnare”, se termină cu „nici o despărţire”. Şi între ele ne-am văzut pe noi ca fiind primiţi conform planului lui Dumnezeu, în care nu este nici o schimbare.

 

 

Tradus de la: Das Problem der Sünde (4)

 

Din Grundzüge des Neuen Testamentes, pag. 54–67,

cu aprobarea amabilă a editurii CSV-Verlages, www.csv-verlag.de.

Versetele biblice au fost introduse de SoundWords.

 

Traducere: Ion Simionescu

 

https://www.soundwords.de/ro/problema-pacatului-4-a12051.html

 

///////////////////////////////////////

Problema păcatului (1)

Romani 5: Adam şi generaţia lui

De Frank Binford Hole

© CSV, Online începând de la: 13.12.2019, Actualizat

 

      

Cuprins

Vers. 12

Vers. 18

Vers. 19

Vers. 13

Vers. 14

Vers. 15

Vers. 16

Vers. 17

Vers. 20

Versete călăuzitoare: Romani 5.12-21

 

Până la capitolul 5 ne este prezentată Evanghelia în legătură cu păcatele noastre. Fărădelegile noastre au stat în atenţia noastră şi noi am descoperit pe ce cale Dumnezeu ne-a îndreptăţit cu privire la ele şi ne-a făcut să avem parte de favoarea Lui. Însă în legătură cu starea noastră decăzută a trebuit rezolvat mai mult decât numai această întrebare. Mai era o întrebare, pe care noi o putem numi întrebarea familiilor sau a generaţiilor.

 

Vers. 12

Romani 5.12: De aceea, după cum printr-un singur om păcatul a intrat în lume, şi prin păcat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit; …

 

Capul generaţiei noastre este Adam, şi anume în starea lui decăzută. Căci abia după căderea în păcat el a născut fii şi fiice. Căderea lui a avut loc printr-o singură faptă păcătoasă, însă această faptă a dat naştere la o stare de păcat care a pătruns toată fiinţa lui. Prin aceasta s-a schimbat predispoziţia lui spirituală aşa de radical, că ea a avut influenţă şi asupra generaţiilor care au urmat după el. El a putut naşte copii numai „după asemănarea lui, după chipul lui” (Geneza 5.3) – asemănarea şi chipul unui om decăzut. O moştenire ereditară de felul acesta este o realitate înfiorătoare, şi Scriptura confirmă aceasta. Oferă Dumnezeu cu Evanghelia şi un antidot împotriva acestei suflări otrăvite, care s-a răspândit peste generaţia de oameni? Are El o soluţie pentru problema naturii din care rezultă faptele păcătoase – pentru problema rădăcinii care dă la iveală aceste roade dezgustătoare? Antidotul pentru problema roadelor l-am studiat deja în primele capitole.

 

El are un antidot. Rezolvarea acestei probleme a avut deja loc. Începând cu Romani 5.12 sunt prezentate rezultatele a ceea ce Dumnezeu a făcut în această privinţă. Aici nu este descris cu multe cuvinte ceea ce a făcut El, cu toate că se deduce clar din acestea. Recunoaştem că pasajul este puţin greoi, şi cuvintele puţine contribuie la această greutate de înţelegere. Ea este mărită şi prin aceea că unele cuvinte sunt redate deficitar în unele traduceri. O a treia greutate rezultă din aceea că această parte a problemei păcatului este prea des trecută cu vederea, şi acolo unde are loc aceasta ne cufundăm în ape pe care nu le cunoaştem şi pierdem terenul de sub picioare.

 

Mai întâi vrem să observăm că versetele 13-17 sunt o intercalare. Pentru ca aceasta să fie uşor de recunoscut ele au fost introduse în paranteze în diferite traduceri. Ca să se înţeleagă sensul citim de la versetul 12 până la versetul 18. Vedem apoi că întreg conţinutul pasajului este în contrast cu un om care a păcătuit şi a atras şi pe alţii în urmările fărădelegii lui, şi cu un Altul, care a înfăptuit dreptatea şi a adus pe alţii sub efectele binecuvântate ale acesteia. Întreg pasajul accentuează contrastul mare între Adam, pe de o parte, şi Hristos, pe de altă parte. Dacă Adam stă ca şi cap al unei generaţii decăzute, supusă morţii şi condamnării, vedem în Hristos Capul unei generaţii noi, care stă în dreptate şi viaţă.

 

Ceea ce Dumnezeu a făcut putem de aceea să parafrazăm în felul următor: El a realizat în Domnul Isus Hristos un Cap nou pentru oameni. Înainte ca El să ocupe formal locul ca şi Cap, El a realizat o dreptate desăvârşită prin ascultare până în moarte. Pe baza morţii Sale şi a învierii Sale cei care cred nu mai stau în legătură cu Adam, ci cu Hristos. Ei sunt, ca să zicem aşa, altoiţi în Hristos. Ei nu mai sunt în Adam, ci „în Hristos”. Aceasta este realitatea de bază, care este prezentată în pasajul nostru şi ale cărei urmări minunate sunt dezbătute.

 

Vers. 18

Romani 5.18: … deci, după cum printr-o singură greşeală a venit judecată către toţi oamenii spre condamnare, tot astfel, printr-o singură dreptate împlinită, consecinţele au fost către toţi oamenii spre o îndreptăţire a vieţii.

 

Să privim încă o dată la versetele din Romani 5.12,18 şi 19, în mod deosebit la versetul 18. Expresia „către toţi oamenii” este în ambele cazuri traducerea mai bună decât „peste toţi oamenii” sau „pentru toţi oamenii”, căci prepoziţia arată aici direcţia. Contrastul constă între greşeala lui Adam, cu urmarea că condamnarea ameninţa pe toţi oamenii, şi dreptatea lui Hristos, pe care El a realizat-o prin moartea Sa, cu urmarea că pentru toţi oamenii a fost deschisă uşa spre o îndreptăţire a vieţii.

 

Dacă mai medităm un moment în linişte la aceasta, probabil noi înşine vom remarca că – cu toate că toţi oamenii au ajuns sub condamnare – nicidecum nu toţi ajung la îndreptăţire. Şi aşa este, căci versetul 18 constată numai direcţia generală a acţiunilor respective, şi este adevărat că moartea lui Hristos este pentru toţi conform planului lui Dumnezeu.

 

Vers. 19

Romani 5.19: Pentru că, după cum prin neascultarea unui singur om cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa prin ascultarea Unuia singur, cei mulţi vor fi făcuţi drepţi.

 

Versetul următor descrie rezultatele efective ale neascultării lui Adam precum şi ale ascultării lui Hristos, şi numai „cei mulţi” sunt în câmpul vizual.

 

Prin expresia „cei mulţi” înţelegem pe aceia, şi numai pe aceia, care aparţin capului respectiv. În cazul lui Adam „cei mulţi” cuprinde desigur pe toţi oamenii naturali, căci prin natura noastră noi toţi aparţinem neamului lui. Dar când este vorba de Hristos, atunci nu toţi oamenii aparţin neamului Lui, ci numai cei care cred. Prin neascultarea lui Adam toţi oamenii au devenit păcătoşi. Însă toţi cei care cred au devenit drepţi prin ascultarea lui Hristos, care a dus până în moarte.

 

În cele trei versete pe care le studiem avem deci această succesiune. Pe de o parte: omul Adam, o încălcare, toţi oamenii în poziţia de păcătoşi, toţi păcătuiesc, drept urmare toţi sunt sub moarte şi condamnare. Pe de altă parte: Omul Hristos, o dreptate în ascultare până în moarte, aceia, al căror Cap este El, au fost aşezaţi în poziţia de drepţi în îndreptăţirea vieţii.

 

Vers. 13

Romani 5.13: … (deoarece, până la Lege, era păcat în lume; dar păcatul nu se socoteşte când nu este lege;

 

Să luăm acum seama la cele cinci versete intercalate. Primele două întâmpină o greutate, care ar putea apare la aceia care erau foarte familiarizaţi cu Legea. Adam a păcătuit împotriva unei porunci clare. De aceea păcatul lui era o încălcare. După aceea au trecut aproximativ 2500 de ani, până când Legea a fost dată lui Moise, deci a devenit posibil ca ea să fie încălcată. Între aceste două momente nu era nici o încălcare, căci nu era nici o lege, care ar fi putut fi încălcată.

 

Vers. 14

Romani 5.14: … dar moartea a domnit de la Adam până la Moise, chiar peste cei care nu păcătuiseră după asemănarea încălcării lui Adam, care este o imagine a Celui care avea să vină.

 

Şi cu toate acestea păcatul se întâlnea pretutindeni, aceasta s-a arătat prin aceea că moartea domnea pretutindeni. Diferenţa practică constă în aceea că păcatul nu este „socotit”, dacă nu este nici o lege: aceasta înseamnă, el nu ne va fi socotit în acelaşi fel. Numai aceia care au cunoscut Legea, vor fi judecaţi după Lege, aşa cum am văzut în Romani 2.

 

Vers. 15

Romani 5.15: Nu este greşeala ca şi darul de har? Pentru că, dacă prin greşeala unuia singur, cei mulţi au murit, cu atât mai mult harul lui Dumnezeu şi darul în har, care este al unui singur Om, Isus Hristos, au prisosit pentru cei mulţi.

 

Presupunând toate acestea, rămâne totuşi adevărat că păcatul şi moartea au domnit pe plan mondial. Toţi urmaşii lui Adam sunt incluşi în căderea lui în păcat. Deoarece aceasta este aşa, în versetele din Romani 5.15-17 este tratată diferenţa între Adam şi Hristos. Fiecare verset conţine o particularitate, însă gândul principal este exprimat la începutul versetului 15, şi anume că darul de har gratis în Hristos nicidecum nu este mai prejos de încălcarea lui Adam, ci realmente este mai presus de ea.

 

În versetul 15 se spune de două ori „cei mulţi”, la fel cum am găsit şi în Romani 5.19. Şi aici este vorba de familii de oameni, care sunt văzute sub capul fiecăreia din ele, fie că este Adam sau Hristos. Primul a adus moartea peste toţi aceia al căror cap este el, şi aceasta înseamnă realmente peste toţi oamenii, fără excepţie. Isus Hristos a adus harul lui Dumnezeu şi darul de har gratis pentru mulţi, care stau sub El ca şi neam, aceştia sunt toţi cei care cred.

 

Vers. 16

Romani 5.16: Şi nu este darul ca printr-unul singur care a păcătuit? Pentru că judecata a fost din unul singur spre condamnare, iar darul de har este din multe greşeli, spre îndreptăţire.

 

Versetul 16 arată contrastul dintre condamnare şi îndreptăţire. În privinţa aceasta darul este mai presus de păcat. Condamnarea a venit printr-un singur păcat. Îndreptăţirea a fost lucrată triumfător prin har, în ciuda tuturor încălcărilor.

 

Vers. 17

Romani 5.17: Pentru că, dacă prin greşeala unuia singur, moartea a domnit printr-unul singur, cu atât mai mult cei care primesc plinătatea harului şi a darului dreptăţii vor domni în viaţă printr-Unul singur, Isus Hristos);

 

Un alt contrast întâlnim în Romani 5.17. Condamnarea şi îndreptăţirea din versetul anterior le-am putea numi urmări imediate. Fiecare, care vine sub capul familiei lui Adam, stă imediat şi sub condamnare. Fiecare, care vine sub Capul familiei lui Hristos, primeşte imediat îndreptăţirea. Dar care este rezultatul final în fiecare caz? Rezultatul final al păcatului lui Adam era domnia atotcuprinzătoare a morţii asupra urmaşilor lui. Rezultatul final al lucrării dreptăţii, pe care a înfăptuit-o Hristos, aduce tuturor alor Săi harul care se revarsă şi ca dar liber aduce dreptatea, aşa că ei pot domni în viaţă. Nu numai că viaţa va domni, ci noi vom domni în viaţă. Ce realitate uimitoare! Nu ne miră că acest har gratis depăşeşte încălcările, aşa cum spune versetul 17.

 

Vers. 20

Romani 5.20: Dar Legea a intervenit, ca să prisosească greşeala; dar unde păcatul a prisosit, harul a prisosit şi mai mult, …

 

Versetele din Romani 5.20 şi 21 repetă şi rezumă ceea ce tocmai am văzut. Legea a fost adăugată ca să descopere pe deplin păcatul omului. Păcat a existat în toate timpurile, dar abia cu Legea a ieşit la iveală ca încălcare reală, şi încălcarea, care a fost pusă categoric ca vină asupra omului, a prisosit. După un anumit timp Legea a fost urmată de harul care ne-a fost adus în Hristos. De aceea putem deosebi trei trepte. Prima este epoca dinainte de Lege, în care era păcat, dar nu în caracterul de încălcare. În al doilea rând timpul Legii, când păcatul a devenit nespus de mare, da, ca şi cum ar fi ajuns pe vârful munţilor Himalaia. În al treilea rând introducerea harului prin Hristos – un har care a crescut asemenea unui fluviu puternic, peste munţii păcatului omenesc.

 

Vers. 21

 

Romani 5.21: … pentru ca, după cum păcatul a domnit în moarte, tot aşa şi harul să domnească prin dreptate spre viaţa eternă, prin Isus Hristos, Domnul nostru.

 

În Evanghelie harul nu numai se revarsă, ci el domneşte. Noi, cei care am crezut, am ajuns sub influenţa binefăcătoare a harului. Acest har domneşte prin dreptate, aşa cum şi crucea era în primul rând o lucrare a dreptăţii. Şi ţelul minunat şi împlinirea tuturor este viaţa veşnică. Aici începe să se deschidă înaintea noastră priveliştea nemărginită a veşniciei. Noi privim fluviul harului. Vedem canalul dreptăţii – pregătit prin lucrarea de pe cruce -, în care curge harul. Şi în final vedem oceanul nemărginit al vieţii veşnice, în care el se revarsă.

 

Şi toate sunt „prin Isus Hristos, Domnul nostru”. Toate au fost lucrate de El. El este Capul, căruia noi ca şi credincioşi Îi suntem supuşi, şi drept urmare este Izvorul din care curg toate aceste binecuvântări spre noi. Că noi avem parte de ele îşi are motivul în aceea că noi suntem în viaţa Lui. Îndreptăţirea noastră este o îndreptăţire a vieţii, căci în Hristos noi avem o viaţă care exclude orice posibilitate de condamnare – o viaţă în care noi nu numai am fost declaraţi liberi de toate încălcările noastre, ci noi am fost şi scoşi din poziţia de păcătoşi, în care eram odinioară, când era legaţi cu Adam.

 

https://www.soundwords.de/ro/problema-pacatului-1-a12048.html

///////////////////////////////////////

Problema păcatului (2)

Romani 6: Eliberaţi de păcat şi de moarte

De Frank Binford Hole

© CSV, Online începând de la: 13.12.2019, Actualizat

      

Cuprins

Vers. 1Vers. 2Vers. 3Vers. 4Vers. 5Vers. 6Vers. 7-9Vers. 10Vers. 11Vers. 12Vers. 13Vers. 14Vers. 15Vers. 16,17Vers. 19-21Vers. 22Vers. 23

Versete călăuzitoare: Romani 6

 

Vers. 1

Romani 6.1: Deci ce vom spune? Să rămânem în păcat, ca să prisosească harul?

 

Până aici am învăţat din această epistolă despre Evanghelie, pe care Dumnezeu a vestit-o, ce este El spre favoarea noastră, ce a lucrat El pentru noi prin moartea şi învierea lui Hristos şi ce am primit noi prin credinţa simplă. În toate Dumnezeu, dacă avem voie să ne exprimăm în felul acesta, S-a manifestat faţă de noi în binecuvântare. Romani 6 începe cu întrebarea potrivită: „Deci ce vom spune?”

 

Aceasta arată că începe un subiect nou. Nimic nu poate întrece minunea pe care Dumnezeu a făcut-o din pricina noastră, dar ce suntem noi pentru El ca urmare a acestui fapt? Care trebuie să fie răspunsul credinciosului având în vedere harul minunat revelat? Se câştigă prin Evanghelie o putere care-l face capabil pe credincios să dea un răspuns lui Dumnezeu, demn de El Însuşi? Începem să cercetăm această întrebare ocupându-ne cu capitolul 6. Vom descoperi calea pe care Evanghelia ne eliberează, pentru ca noi să ne putem trăi viaţa în dreptate şi sfinţenie practică.

 

Dacă oamenii îşi însuşesc o simplă cunoaştere cu capul a harului lui Dumnezeu şi inimile lor rămân neatinse de acesta, ei pot foarte uşor să falsifice harul în desfrânare şi să spună: „Deci dacă harul lui Dumnezeu poate inunda păcatul nostru, atunci să continuăm să păcătuim, pentru ca harul să poată să se reverse şi mai departe.”

 

Vers. 2

 Romani 6.2: Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în el?

 

Numeşte Evanghelia undeva bun gândul acesta? Nici un moment. Dimpotrivă. Ea ne spune clar că noi am murit faţă de păcat. Tot ce avea a face cu voinţa noastră păcătoasă, cu plăcerile noastre egoiste, de acestea eram obsedaţi, în timp ce eram surzi şi morţi faţă de Dumnezeu şi chestiunea Lui. Acum a avut loc o întoarcere deplină, noi am murit faţă de păcatul pe care odinioară îl făceam cu multă plăcere, noi suntem morţi faţă de el, şi noi suntem vii pentru lucrurile pentru care odinioară eram morţi.

 

Vers. 3

Romani 6.3: Sau nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi pentru Hristos Isus, am fost botezaţi pentru moartea Lui?

 

Eram noi neştiutori în privinţa aceasta sau eram numai confuz conştienţi? Aceasta nu trebuia să fie aşa, căci chestiunea a fost prezentată clar în botezul creştin, o acţiune care stă în legătură cu începutul. Ştim noi ce înseamnă botezul nostru, sau nu ştim?

 

Probabil mai întâi trebuie să punem o altă întrebare: Eşti tu botezat? Punem această întrebare, deoarece pare că în unele cercuri este o delăsare evidentă în această chestiune, probabil provocată de accentuarea exagerată care a fost acordată botezului în zilele din trecut. Dacă cineva nu se lasă botezat, aceasta înseamnă o pierdere pentru el. În botez noi suntem îngropaţi cu Hristos, aşa cum spune versetul 4. Să nu fi îngropat cu El este o nenorocire. În afară de aceasta, expunerea de dovezi a apostolului în versetele 4 şi 5 îşi pierde puterea cu privire la noi, dacă nu facem parte din aceia care „au fost botezaţi pentru Hristos”.

 

Vers. 4

Romani 6.4: Deci am fost înmormântaţi cu El prin botez, pentru moarte, pentru ca, după cum Hristos a fost înviat dintre morţi prin gloria Tatălui, tot aşa şi noi să umblăm în înnoirea vieţii.

 

Care este deci importanţa botezului? El înseamnă unirea cu Hristos în moartea Lui. El înseamnă că noi am fost îngropaţi cu El şi că ne-am luat obligaţia să umblăm în înnoirea vieţii, aşa cum El a fost înviat într-o ordine nouă a lucrurilor. Acesta este înţelesul lui şi obligaţia pe care el o impune. Necunoaşterea în privinţa aceasta ar fi pentru noi o pierdere mare. Ne temem mult că certurile rele care au bântuit cu privire la felul botezului şi la persoanele care se botează au determinat pe mulţi să treacă total cu vederea înţelesul lui propriu-zis. Discuţiile cu privire la botez au fost uneori făcute într-un fel foarte „nebotezat”, aşa că nici un observator nu putea să-şi dea seama că cei care se certau erau „morţi faţă de păcat”.

 

Însă botezul ca rânduială este un semn exterior. El nu dă naştere la viaţă, şi vai, milioane de oameni botezaţi se vor regăsi într-o veşnicie pierdută! Desigur botezul arată, ceea ce în înţelesul lui deplin este de importanţă vitală, spre cruce, aşa cum vom vedea.

 

Să luăm seama la ultimele cuvinte din versetul 4: „înnoirea vieţii”, căci ele dau un răspuns direct la întrebarea de la începutul capitolului. În loc ca noi să perseverăm în păcat, ceea ce nu este nimic altceva decât continuarea vieţii vechi, noi trebuie să umblăm într-o viaţă nouă. În timp ce vom studia capitolul în continuare, ni se va arăta natura acestei vieţi noi.

 

Vers. 5

Romani 6.5: Pentru că, dacă ne-am făcut una cu El în asemănarea morţii Lui, tot aşa vom fi şi în a învierii lui, …

 

Botezul nostru era – simbolic – înmormântarea noastră cu Hristos. Era „în asemănarea morţii Lui” şi în aceasta noi am fost făcuţi una cu El sau am fost „crescut împreună” cu El, aşa cum este adnotarea la Romani 6.5. Noi ne-am supus Lui cu încrederea că vom fi făcuţi una cu El în viaţa Lui de înviere. Înnoirea vieţii, în care noi trebuie să umblăm, este efectiv legată cu viaţa de înviere actuală a lui Hristos.

 

Vers. 6

Romani 6.6: … ştiind aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit cu El, pentru ca trupul păcatului să fie desfiinţat, ca noi să nu mai fim robi ai păcatului.

 

În Romani 6.3 ar trebui să cunoaştem înţelesul botezului nostru; în versetul 6 suntem solicitaţi să cunoaştem înţelesul crucii cu privire la „omul nostru vechi” şi la „trupul păcatului”. Crucea stă la baza botezului; fără cruce botezul şi-ar pierde orice semnificaţie.

 

Am avut deja înaintea ochilor moartea lui Hristos în dimensiunea ei cu privire la păcatele noastre şi la iertarea lor. Aici este vorba de înţelesul ei cu privire la natura noastră păcătoasă, din care au rezultat toate păcatele pe care noi le-am făcut.

 

Probabil nu este foarte uşor de înţeles gândul pe care ni-l face cunoscut expresia „omul nostru vechi”. Explicaţia constă în aceea că apostolul personifică aici tot ceea ce noi suntem ca şi copii naturali ai lui Adam. Dacă ne putem imagina o persoană, al cărei caracter a unit în sine toate aceste însuşiri urâte, care s-au văzut vreodată la toţi urmaşii lui Adam, o astfel de persoană ar putea fi descrisă ca „omul nostru vechi”.

 

Tot ce suntem noi ca şi copii ai lui Adam în starea lui decăzută, a fost răstignit cu Hristos, şi noi trebuie să ştim aceasta. Nu este o simplă imaginaţie, ci o realitate adevărată. Era o faptă a lui Dumnezeu, care a fost făcută în crucea lui Hristos. Era efectiv o faptă a lui Dumnezeu şi ea era la fel de reală precum este îndepărtarea păcatului nostru, care a avut loc în acelaşi timp. Aceasta ar trebui s-o ştim prin credinţă, aşa cum ştim că păcatele noastre au fost iertate. Dacă prin credinţă ştim aceasta, atunci vor urma alte rezultate. Însă noi începem prin a le şti cu adevărat prin credinţa simplă.

 

Intenţia lui Dumnezeu la răstignirea omului nostru vechi era ca „trupul păcatului” să fie desfiinţat, aşa că noi de acum înainte să nu mai putem sluji păcatului. Nici această afirmaţie nu este uşor de înţeles. Noi trebuie să ne amintim că păcatul a domnit odinioară în trupurile noastre, care drept urmare erau – este îngrozitor să spunem aceasta – trupuri ale păcatului. Deci nu este aşa că trupurile noastre fizice au fost nimicite, ci că păcatul, care stăpânea cu toată puterea lui trupurile noastre, a fost nimicit şi în felul acesta noi am fost eliberaţi de autoritatea lui. El a fost nimicit prin răstignirea omului nostru vechi ca rezultat al unirii noastre cu Hristos în moartea Lui, aşa că moartea Lui era şi moartea noastră.

 

Observă finalul versetului 6. El arată foarte clar cum este văzut păcatul în acest capitol. Păcatul este un despot, un deţinător de sclavi, sub a cărui autoritate noi am venit. Nucleul acestui capitol nu este prezenţa păcatului în noi, ci puterea păcatului asupra noastră.

 

Vers. 7-9

Romani 6.7-9: Pentru că cine a murit a fost eliberat de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, ştiind că Hristos, fiind înviat dintre morţi, nu mai moare: moartea nu mai are stăpânire asupra Lui.

 

Noi am fost eliberaţi de păcat sau descătuşaţi de păcat. Noi am fost îndreptăţiţi faţă de păcat (Romani 6.7).

 

Dezlegarea noastră de păcat a fost lucrată prin moartea lui Hristos. Dar este foarte important să menţinem foarte strâns legătura între moartea Lui şi învierea Lui. Am văzut aceasta când am studiat ultimul verset din Romani 4, şi aici o vedem din nou. Moartea noastră cu Hristos a avut loc cu privire la viaţa noastră în El în lumea de înviere. Cuvântul „ştiind” îl întâlnim pentru a treia oară în Romani 6.9. Noi ar trebui să ştim care este înţelesul botezului. Noi ar trebui să ştim care este înţelesul morţii lui Hristos cu privire la omul nostru vechi. În al treilea rând ar trebui să ştim care este înţelesul învierii lui Hristos. Învierea Lui nu era o simplă readucere la viaţă. Ea nu se asemăna cu învierea lui Lazăr – o revenire la viaţă în lumea aceasta pentru un anumit număr de ani, după care moartea avea iarăşi loc. Atunci când El a înviat, El a lăsat moartea pentru totdeauna înapoia Lui şi a intrat într-o altă ordine a lucrurilor, pe care noi din motive de simplitate o numim lumea de înviere. Pentru un moment scurt moartea a exercitat domnia peste El, şi aceasta numai pentru că El i S-a supus prin propria acţiune. Acum El este de partea cealaltă a morţii, şi aceasta pentru totdeauna.

 

Vers. 10

Romani 6.10: Pentru că, în ceea ce a murit, a murit faţă de păcat odată pentru totdeauna; iar în ceea ce trăieşte, trăieşte faţă de Dumnezeu.

 

În ceea ce El a murit, a murit faţă de păcat odată pentru totdeauna. Aici se spune „păcat” şi nu „păcate”, să observăm aceasta, este vorba de principiul-rădăcină, care a pătruns în natura noastră şi a luat cu forţa domnia asupra noastră. Deci aici nu este vorba de fărădelegile care au rezultat din aceasta. De asemenea nu se spune nici că „a murit faţă de păcate”, ci „a murit faţă de păcat”. Spre deosebire de noi, păcatul nu a avut nici o putere şi nici o influenţă asupra Lui în natura Lui. Dar El Şi-a arătat puterea atunci când El în jertfa Sa S-a ocupat cu toată problema păcatului şi a rezolvat-o. Căci această problemă a atins gloria lui Dumnezeu în creaţia Lui decăzută în ruină, şi ea ne-a atins pe noi, deoarece ea stătea ca o barieră puternică împotriva binecuvântărilor noastre. Atunci când El a rezolvat problema păcatului, atunci când El a purtat judecata din cauza lui, El a murit faţă de păcat şi acum trăieşte pentru Dumnezeu.

 

Să facem o pauză şi să ne verificăm cu privire la acest adevăr. Îl cunoaştem noi cu adevărat? Cunoaştem noi realmente în această lumină moartea şi învierea lui Hristos? Înţelegem noi cât de deplin Domnul nostru „a murit ieşind” din domeniul vechi al lucrurilor dominat de păcat, în care El a venit în har odată, ca să facă lucrarea de răscumpărare, şi cât de deplin trăieşte El pentru Dumnezeu într-o lume nouă, în care El a intrat? Este important ca noi să înţelegem toate acestea, deoarece versetul 11 continuă să ne înveţe că noi trebuie să „socotim” conform cu ceea ce ştim, şi anume trebuie să ne comportăm ca atare.

 

Vers. 11

Romani 6.11: Tot aşa şi voi, socotiţi-vă pe voi înşivă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Hristos Isus.

 

Dacă nu înţelegem corect, atunci nu putem „socoti” corect. Nici un om de afaceri nu va socoti corect facturile lui dacă nu cunoaşte tabla înmulţirii. Nici un căpitan nu poate determina corect poziţia vaporului lui, dacă nu cunoaşte principiile navigării. La fel nici un credincios nu va putea „calcula” corect poziţia şi comportarea lui, nici cu privire la păcat şi nici cu privire la Dumnezeu, dacă el nu cunoaşte efectul asupra lui a morţii şi învierii lui Hristos.

 

Dacă ştim aceasta, atunci părerile sfătuite cu insistenţă în versetul 11 ne vor fi desăvârşit de clare. Ceea ce Hristos a avut parte este valabil şi pentru noi, căci noi suntem făcuţi una cu El. A murit El faţă de păcat? Atunci şi noi am murit faţă de păcat, şi noi ne considerăm aşa. Trăieşte El pentru Dumnezeu? Atunci şi noi trăim pentru Dumnezeu, şi noi ne considerăm aşa. Părerea noastră nu este a-face-ca-şi-cum. Ea nu constă în aceea că noi încercăm să ne considerăm a fi ceva, ceea ce în realitate nu suntem. Dimpotrivă! Noi suntem morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu prin ceea ce a făcut El în moartea şi învierea lui Hristos (ceea ce prin Duhul Sfânt trebuie făcut valabil practic în noi, aşa cum vom vedea mai târziu). Pentru că aceasta este aşa, noi trebuie să primim aceasta şi să ne adaptăm corespunzător gândurile. Noi trebuie să privim lucrurile aşa cum sunt şi nu altfel.

 

Vers. 12

Romani 6.12: Deci păcatul să nu domnească în trupul vostru muritor, ca să ascultaţi de poftele lui.

 

Înainte să ne fi întors la Dumnezeu, noi eram morţi faţă de Dumnezeu şi trăiam pentru păcat. Nu ne interesa ce avea Dumnezeu a face cu noi. Noi nu am înţeles lucrurile Lui, ele ne lăsau reci şi morţi. Dacă era vorba de o chestiune care plăcea dorinţelor noastre naturale sau dădea hrană deşertăciunii şi iubirii de sine, atunci eram interesaţi plini de viaţă. Acum prin harul lui Dumnezeu situaţia este exact inversă, deoarece noi suntem în Hristos Isus.

 

Deci dacă ne privim în felul acesta în concordanţă cu realitatea morţii şi învierii lui Hristos, pe care le cunoaştem, atunci rămâne de făcut un alt pas. Noi trebuie să ne prezentăm lui Dumnezeu, sau să ne punem Lui la dispoziţie, pentru ca voinţa Lui să se facă şi în lucrurile zilnice ale vieţii noastre. Expresia „a se da”se întâlneşte de cinci ori în partea a doua a capitolului nostru, aşa cum s-a remarcat.

 

Deoarece noi am murit faţă de păcat, acum este obligaţia evidentă să refuzăm păcatului orice drept asupra noastră. Odinioară el a domnit în trupurile noastre muritoare, şi noi am ascultat permanent de el în tot felul de pofte. Dar aceasta nu mai are voie să fie aşa, aşa cum ne spune versetul 12. După ce noi am murit faţă de păcat, asupritorul nostru vechi, pretenţia lui asupra noastră s-a anulat. Ca vii dintre morţi, noi aparţinem lui Dumnezeu şi suntem fericiţi să recunoaştem drepturile Lui asupra noastră. Noi ne punem la dispoziţia Lui.

 

Vers. 13

Romani 6.13: Nici să nu daţi păcatului mădularele voastre, ca unelte ale nedreptăţii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, dintre morţi; şi daţi mădularele voastre lui Dumnezeu, ca unelte ale dreptăţii.

 

Romani 6.13 arată că această dare este o chestiune foarte practică. Aceasta este valabil pentru toate mădularele trupului nostru. Odinioară fiecare mădular stătea într-un fel sau altul în slujba păcatului şi era astfel o unealtă a nedreptăţii. Nu este minunat că acum fiecare mădular este înrolat în slujba pentru Dumnezeu? Picioarele noastre pot alerga ca să împlinească comenzile Sale. Mâinile noastre pot face lucrarea Lui. Buzele noastre pot vesti lauda Lui. Şi pentru ca acestea să poată avea loc noi trebuie să ne dăm lui Dumnezeu.

 

Să ne întrebăm cu toată seriozitatea dacă această dăruire este o realitate vie la noi. Ne-am predat noi şi am predat noi mădularele noastre definitiv lui Dumnezeu şi voii Sale? Dacă da, atunci să nu uităm niciodată jurământul nostru de credincioşie şi să nu cădem în cursa să lăsăm pentru un moment mădularele noastre în slujba nedreptăţii, căci urmarea ar fi păcat.

 

Vers. 14

Romani 6.14: Pentru că păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub lege, ci sub har.

 

Deci păcatul nu are voie să exercite nici o autoritate asupra noastră tocmai din cauză că noi nu suntem sub lege, ci sub har. Aici avem răspunsul divin pentru acei oameni care ne spun că oamenii cărora noi le-am spus că ei nu mai sunt acum sub Lege, cu certitudine vor cădea în păcat. Însă în realitate nu există nimic care să biruie inima aşa de mult şi să genereze sfinţenia precum este harul lui Dumnezeu.

 

Vers. 15

Romani 6.15: Atunci ce, să păcătuim, pentru că nu suntem sub lege, ci sub har? Nicidecum!

 

Romani 6.15 mărturiseşte că întotdeauna au fost oameni care gândesc că singurul drum pe care se promovează sfinţenia ar fi acela de a ne ţine sub robia tare a Legii. Din aceştia erau şi în zilele apostolului Pavel. El anticipă obiecţia lor, prin aceea că el reia conţinutul întrebării cu care el a început capitolul. Ca răspuns el reia detaliat poziţia lui.

 

Vers. 16,17

Romani 6.16,17: Nu ştiţi că, dacă vă daţi pe voi înşivă Robi cuiva spre ascultare, sunteţi robi ai aceluia de care ascultaţi, fie ai păcatului, spre moarte, fie ai ascultării, spre dreptate? Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că eraţi robi ai păcatului, dar aţi ascultat din inimă de modelul învăţăturii în care aţi fost instruiţi.

 

Versetele din Romani 6.16-23 sunt o extindere şi o consolidare a ceea ce Pavel a spus deja în versetele din Romani 6.12-14.

 

El se adresează la o înţelegere practică comună tuturor. Noi toţi ştim că suntem practic robi sau sclavi ai aceluia căruia ne punem de bună voie la dispoziţia lui (chiar şi atunci când nu este vorba de o „robie” oficială). La fel este şi în cazul lucrurilor spirituale, unde este vorba dacă eu slujesc păcatului sau lui Dumnezeu. Dar când a ajuns la noi „modelul învăţăturii” Evangheliei, noi am ascultat de ea – Dumnezeu fie glorificat! Urmarea a fost, că noi am devenit liberi de robia păcatului ca să devenim slujitori ai lui Dumnezeu şi ai dreptăţii. Deci, deoarece noi suntem robi ai dreptăţii, trebuie să dăm lui Dumnezeu fiecare mădular al nostru, pentru ca El să poată merge cu noi pe drumul Său.

 

Această dăruire este o chestiune deosebit de importantă. „Cunoaşterea” şi „opinia” conduc la acest punct. Dacă ne oprim deodată în această privinţă, cunoaşterea şi opinia nu folosesc la nimic. Fără îndoială aici ne lovim de motivul pentru care la creştini aşa de multe lucruri sunt slabe şi fără rod, care teoretic au fost bine instruiţi cu privire la aceste lucruri. Ei se dau înapoi speriaţi să se predea pe ei înşişi şi mădularele lor lui Dumnezeu. Ah, să facem imediat aceasta, dacă până acum nu am făcut această predare printr-o acţiune valabilă o dată pentru totdeauna! După aceea vom avea nevoie de har şi-l vom găsi pentru o dăruire permanentă a mădularelor noastre în slujba pentru Dumnezeu.

 

Toate acestea ţin seama de faptul că vechiul despot, păcatul, este încă în noi şi aşteaptă ocaziile în care să se impună. Dar aceasta face triumful harului să fie şi mai mare. Va face ca lecţiile, pe care le învăţăm, să fie şi mai de valoare. Noi învăţăm să dăm mădularele noastre în slujba dreptăţii spre sfinţire, chiar dacă păcatul pândeşte înăuntru şi pofteşte să se impună. În timp ce slujim dreptăţii, slujim lui Dumnezeu, căci a face voia lui Dumnezeu este primul element al dreptăţii. Şi dreptatea în toate acţiunile noastre conduce la sfinţenie în viaţă şi caracter.

 

Vers. 19-21

Romani 6.19-21: Vorbesc omeneşte, din cauza slăbiciunii cărnii voastre. Pentru că, după cum aţi dat mădularele voastre în robie necurăţiei şi nelegiuirii, spre nelegiuire, tot aşa, acum daţi mădularele voastre în robie dreptăţii, spre sfinţire. Pentru că, atunci când eraţi robi ai păcatului, eraţi liberi faţă de dreptate. Deci ce rod aveaţi atunci în acele lucruri de care acum vă este ruşine? pentru că sfârşitul acelora este moarte.

 

În loc să înaintăm în păcat ca aceia care sunt înrobiţi de puterea lui, noi am fost eliberaţi de el prin aceea că am fost aduşi sub domnia lui Dumnezeu. De două ori avem expresia „eliberaţi de păcat” (Romani 6.18,22). Odinioară eram „liberi faţă de dreptate”. Noi am scăpat de omul vechi şi am venit sub cel nou. Acesta este drumul sfinţirii şi al vieţii.

 

Vers. 22

Romani 6.22: Dar acum, eliberaţi de păcat şi devenind robi ai lui Dumnezeu, aveţi rodul vostru spre sfinţire, şi sfârşitul: viaţa eternă.

 

Aici viaţa eternă apare în câmpul vizual ca împlinire a tuturor acestor expuneri minunate. În scrierile apostolului Ioan ea este prezentată ca posesiune actuală a credinciosului. Dar nu este nici o contradicţie între aceste două feluri de a privi viaţa veşnică. Ceea ce deja acum ne aparţine în ceea ce priveşte natura ei, va fi al nostru în plinătatea ei atunci când va veni veşnicia.

 

Vers. 23

Romani 6.23: Pentru că plata păcatului este moartea, însă darul de har al lui Dumnezeu este viaţa eternă în Hristos Isus, Domnul nostru.

 

Ultimul verset foarte bine cunoscut al capitolului nostru rezumă exact conţinutul. Noi nu putem sluji păcatului fără să nu primim plata lui, şi anume moartea. Moartea este un cuvânt cu înţeles vast. Într-un anumit sens moartea l-a surprins pe om atunci când prin păcat el a fost total despărţit de Dumnezeu. Moartea trupului are loc atunci când acesta se desparte de partea spirituală a omului. „Moartea a doua” urmează apoi când oamenii pierduţi vor fi pentru totdeauna despărţiţi de Dumnezeu. Plata deplină a păcatului include moartea în acest sens întreit.

 

În legătură cu Dumnezeu nu se vorbeşte despre plată. Totul este dar. Chiar şi viaţa, în care noi Îi putem sluji, este darul Lui propriu prin Isus Hristos, Domnul nostru. Astfel la sfârşitul capitolului revenim la gândul cu care s-a sfârşit capitolul anterior. Noi ne putem lăuda cu viaţa veşnică, care este a noastră ca dar fără plată al lui Dumnezeu şi din inimă luăm toate urmările care descind pentru noi.

 

///////////////////////////////////////

Problema păcatului (3)

Romani 7: Păcatul, Legea, eu-l şi cum se continuă?

 De Frank Binford Hole

© CSV, Online începând de la: 13.12.2019, Actualizat

      

Cuprins

Vers. 1Vers. 4Vers. 2,3Vers. 5Vers. 6Vers. 7Vers. 8Vers. 9-11Vers. 12Vers. 13Vers. 14Vers. 16Vers. 15Vers. 17Vers. 18-21Vers. 22Vers. 23Vers. 24Vers. 25

Versete călăuzitoare: Romani 7.1-25

 

Cuvintele introductive din capitolul 7 ne îndreaptă gândurile spre versetele paisprezece şi cincisprezece ale capitolului anterior, unde apostolul a prezentat clar că cel care crede nu se află sub Lege, ci sub har. O ceartă aprinsă a luat naştere cu privire la acest punct, despre care ne relatează cartea Faptele apostolilor, în mod deosebit în capitolul 15.

 

Chestiunea litigioasă a fost rezolvată în Ierusalim pentru credincioşii dintre naţiuni cu autoritate care oblică. Ei nu trebuie puşi sub Lege. Dar era această întrebare clară şi cu privire la credincioşii dintre iudei? Este clar că pentru credincioşii iudei aceasta nicidecum nu era clar. Faptele apostolilor 21.20 dovedeşte aceasta. De aceea era imperios necesar ca Pavel să prezinte situaţia detaliat şi definitiv. De aceea el revine la începutul acestui capitol la această temă.

 

Vers. 1

Romani 7.1: Nu ştiţi, fraţilor (pentru că vorbesc celor care cunosc legea), că legea are stăpânire asupra omului atât timp cât trăieşte el?

 

Fraza intercalată în versetul 1 arată că el se adresează acum în mod deosebit fraţilor lui iudei. Numai ei cunoşteau Legea în adevăratul sens al cuvântului. Păgâni ar putea şti ceva despre aceasta, dar ca unii care priveau din afară. Israel o cunoştea dinăuntru, deoarece ei ca popor au fost puşi sub Lege. Această remarcă a apostolului ne oferă o cheie importantă pentru acest capitol, deoarece ea redă punctul de vedere din care va fi tratată întrebarea. Primele şase versete ale capitolului poartă un caracter doctrinar şi arată felul în care credinciosul a fost eliberat de robia Legii şi a fost adus în legătură cu Hristos. În Romani 7.7 începe un pasaj care are a face în mare măsură cu experienţa noastră. Sunt descrise în detaliu efectele Legii asupra inimii şi conştiinţei unui om temător de Dumnezeu. Primim o imagine în efectele practice ale Legii, care în cele din urmă pregătesc pe credincios pentru experienţa eliberării, care se găseşte în Hristos şi în Duhul lui Dumnezeu. Remarcabil este faptul că în întreg capitolul 7 Duhul Sfânt nu este nici măcar o singură dată amintit, în timp ce în capitolul 8 El este amintit probabil mai mult decât în oricare alt capitol al Bibliei.

 

Apostolul ia ca punct de plecare bine-cunoscuta realitate că Legea domneşte asupra unui om atâta timp cât el trăieşte. Moartea, şi numai moartea, sfârşeşte această domnie. Foarte clar aceasta se vede în exemplul legii divine a căsniciei, care este citată în versetele 2 şi 3.

 

Vers. 4

Romani 7.4: Astfel că şi voi, fraţii mei, aţi fost făcuţi morţi faţă de lege, prin trupul lui Hristos, ca să fiţi ai Altuia, care a fost înviat dintre morţi, ca să aducem rod lui Dumnezeu.

 

Acelaşi principiu este valabil pentru lucrurile spirituale, aşa cum arată versetul 4, cu toate că este sub o formă puţin schimbată. Legea ocupă poziţia soţului, şi noi, care credem, suntem în poziţia soţiei. Însă nu este aşa că moartea ar avea autoritate asupra Legii, ci că noi am murit. Versetul 4 arată foarte clar aceasta. În acelaşi sens şi versetul 6 constată că noi am murit.

 

„Prin trupul lui Hristos” noi am murit faţă de Lege. La prima vedere această expresie pare puţin neclară. Pavel se referă aici, aşa cum credem noi, la trupul Domnului, care a fost pregătit pentru El şi pe care El l-a luat atunci când El a devenit Om. El a luat acest trup având în vedere ca în acest trup să sufere moartea, şi de aceea expresia „trup al lui Hristos” este folosită aici în înţelesul morţii Sale. Este aceeaşi vorbire simbolică ca şi aceea pe care o avem în Coloseni 1.22, unde ni se spune că noi am fost împăcaţi „în trupul cărnii Lui, prin moarte”.

 

Vers. 2,3

Romani 7.2,3: Pentru că femeia măritată este legată prin lege de soţul ei cât timp trăieşte el; dar, dacă soţul ar muri, este dezlegată de legea soţului. Astfel deci, cât timp trăieşte soţul, ea se va numi adulteră, dacă va fi a altui bărbat; dar, dacă soţul moare, ea este liberă faţă de lege, astfel că nu este adulteră, chiar dacă ar fi a altui bărbat.

 

În moartea lui Hristos noi am murit faţă de stăpânirea Legii. Prin aceasta s-a sfârşit legătura cu primul soţ. În acelaşi timp noi am intrat într-o legătură nouă, cu şi sub Hristosul înviat. Fiecare iudeu a considerat vechiul soţ, Legea, ca fiind sever şi neînduplecat, asemenea unuia care „bate soţia”. Cu toate acestea ei trebuiau să recunoască că au meritat din belşug ceea ce au primit. Ca şi credincioşi dintre naţiuni nu ne putem imagina cât de mare trebuie să fi fost uşurarea când un iudeu convertit a descoperit că el era acum sub Hristos şi nu mai era sub Lege. După ce el a fost „cununat” cu Hristos înviat dintre morţi, standardul prescris era mai mare decât acela pe care Legea i l-a cerut vreodată, însă de la Hristos se revărsa acum spre el o nelimitată plinătate de har şi putere, de care el avea nevoie ca să poată aduce rod pentru Dumnezeu. În imaginea „soţului” Hristos este izvorul oricărui ajutor, oricărei călăuziri şi oricărei puteri precum şi al oricărei mângâieri.

 

Vers. 5

Romani 7.5: Pentru că, atunci când eram în carne, pasiunile păcatelor care erau prin lege lucrau în mădularele noastre spre a aduce rod pentru moarte;

 

Cât de impresionant este contrastul pe care îl prezintă Romani 7.5! Acest verset este realmente foarte remarcabil, căci el numeşte patru lucruri, care aparţin împreună: carnea, Legea, păcatele, moartea. Legea a fost dată unui popor „în carne”. Aceasta a provocat păcatul, care se ascunde permanent în carne, să devină activ. Drept urmare au fost trezite „pornirile” sau „patimile” păcatului, şi toate acestea au fost urmate de moarte ca judecată a lui Dumnezeu. „Carne” nu înseamnă aici trupul nostru, ci natura noastră decăzută, care locuieşte în trupurile noastre actuale. Fiecare persoană neconvertită este „în carne”, aceasta înseamnă, ea este stăpânită de carne şi caracterizată de aceasta în starea ei. Observăm însă că această stare aparţine trecutului pentru cel credincios. Apostolul spune: „atunci când eram în carne”.

 

Vers. 6

Romani 7.6: … dar acum am fost dezlegaţi de lege, fiind morţi faţă de ceea ce ne ţinea, ca să slujim în înnoirea duhului, şi nu în învechirea literei.

 

Apare un alt contrast, dacă ne îndreptăm spre versetul 6: „Pentru că, atunci când eram …” (Romani 7.5), „dar acum” (Romani 7.6). Deoarece noi am murit cu Hristos, noi nu numai am murit faţă de păcat, aşa cum arată Romani 6, ci noi am murit şi faţă de Lege şi de aceea suntem eliberaţi de ea. Drept urmare noi putem sluji lui Dumnezeu într-o formă cu totul nouă. Noi nu numai împlinim misiuni noi, ci noi facem aceasta într-un duh nou. În capitolul anterior am citit despre „înnoirea vieţii” (Romani 6.4). Acum citim despre „înnoirea duhului”.

 

În Vechiul Testament citim despre persoane care se întorc la temerea de Dumnezeu dintr-o viaţă de nelegiuire şi păcat, ca de exemplu Manase, împăratul lui Iuda, aşa cum se relatează în 2 Cronici 33.11-19. S-ar putea probabil spune despre el că în timpul ultimilor ani ai domniei lui el a umblat în înnoirea vieţii. Însă el putea sluji lui Dumnezeu numai conform principiilor şi posibilităţilor rânduite de Lege, sub care stătea. De aceea era imposibil să fie caracterizat de înnoirea duhului. Dacă dorim să vedem o slujire în înnoirea duhului, atunci trebuie să ne îndreptăm spre un iudeu convertit în timpul actual de har. S-ar putea ca odinioară el să fi încercat să slujească lui Dumnezeu cu tot ce avea el mai bun în respectarea strictă a Legii. Dar acum el s-a recunoscut pe sine însuşi ca fiu şi moştenitor al lui Dumnezeu în Hristos Isus, şi el slujeşte în duhul unui fiu care are înaintea Tatălui său un duh cu totul nou.

 

Un patron poate da la doi bărbaţi o anumită misiune, unul din ei fiind fiul său. Dacă tânărul este conştient într-o oarecare măsură de relaţia deosebită în care stă, el va face lucrarea cu o cu totul altă atitudine decât angajatul. Această imagine devine mai concludentă dacă noi luăm exemplul unei soţii care urmăreşte interesele soţului ei. Eliberat de Lege prin moarte, prin moartea lui Hristos, noi suntem legaţi cu Hristos înviat, pentru ca noi să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou şi să aducem rod pentru El.

 

Vers. 7

Romani 7.7: Deci ce vom spune? Este legea păcat? Nicidecum! Dar eu nu aş fi cunoscut păcatul dacă nu ar fi fost legea; pentru că n-aş fi avut nici conştiinţa poftei, dacă legea nu ar fi spus: „Nu pofti!“

 

În cazul unei astfel de învăţături Hristos trece clar pe primul plan, şi Legea este pusă în umbră. Este prin aceasta Legea cumva degradată? Se poate deduce din aceasta că ceva este fals în Lege? Această întrebare este tratată în versetele din Romani 7.7-13, şi se constată foarte clar că ea era desăvârşită în limitele care i-au fost hotărâte. Cauza dezastrului nu era în Lege, ci la păcat, care s-a ridicat împotriva Legii. În afară de aceasta păcatul a găsit în Lege atât ceea ce l-a provocat cât şi ce l-a condamnat.

 

Romani 7.7 ne spune cum Legea a dezvelit păcatul şi l-a condamnat. Înainte să vină Legea, noi am păcătuit, însă nu am cunoscut cât de păcătoşi eram. Dar când Legea a vorbit am recunoscut imediat adevărata noastră stare. Exact aşa cum un fir cu plumb arată cât de înclinat este un zid care se clatină, la fel ne demască Legea.

 

Vers. 8

Romani 7.8: Dar păcatul, găsind prilej prin poruncă, a lucrat în mine tot felul de pofte; pentru că, fără lege, păcatul este mort.

 

Era însă păcatul care a pricinuit sentinţa, nu Legea, aşa cum ne învaţă Romani 7.8, cu toate că păcatul a încercat să ascundă aceasta prin aceea că el a devenit deodată activ tocmai când el era confruntat cu o poruncă clară a Legii. Tocmai faptul că ne-a fost poruncit să nu facem un lucru ne-a provocat să-l facem!

 

Vers. 9-11

Romani 7.9-11: Iar eu odinioară eram viu fără lege; însă, venind porunca, păcatul a prins viaţă, şi eu am murit. Şi porunca, ea, care era spre viaţă, s-a dovedit pentru mine spre moarte: pentru că păcatul, găsind prilej prin poruncă, m-a amăgit şi, prin ea, m-a ucis.

 

Prin aceasta noi am avut a face cu Legea în două feluri. În primul rând ea a provocat păcatul să fie activ. Ea a tras o linie şi ne-a interzis să trecem peste ea. Numaidecât păcatul ne-a provocat la încălcare, şi noi am trecut peste linie. În al doilea rând, având în vedere această încălcare sub tot felul de forme Legea a rostit sentinţa de moarte asupra noastră. Este adevărat, că Legea a pus înaintea noastră viaţa cu cuvintele: „Fă aceasta şi vei trăi”. Rămâne însă realitatea că tot ce ea a rânduit cu privire la noi s-a epuizat în a ne condamna la moarte, deoarece noi am ratat total să facem ceea ce ea ne-a poruncit. Aceste două rezultate ale Legii sunt formulate pe scurt şi precis la sfârşitul versetului 9: „Păcatul a prins viaţă, şi eu am murit.”

 

Vers. 12

Romani 7.12: Astfel că, în adevăr, legea este sfântă şi porunca este sfântă şi dreaptă şi bună.

 

Deoarece lucrurile stau în felul acesta, Legea însăşi nu merită nici o acuzare, căci ea este „sfântă, dreaptă şi bună”. Păcatul este vinovat, nu Legea.

 

Vers. 13

Romani 7.13: Deci ceea ce este bun devine moarte pentru mine? Nicidecum! Dar păcatul, ca să se arate păcat, a lucrat moarte pentru mine prin ceea ce este bun, pentru ca păcatul, prin poruncă, să devină peste măsură de păcătos.

 

Păcatul a pricinuit moartea, cu toate că sentinţa de moarte a fost rostită de Lege. Într-adevăr păcatul lucra deja înainte să fie dată Legea, dar în momentul în care ea a fost dată, păcatul nu mai avea nici o scuză şi împotrivirea lui obraznică a crescut peste măsură. Prin porunca dată păcatul a devenit deosebit de păcătos, aşa cum spune Romani 7.13.

 

Avem aici un pasaj al acestui capitol în care apostolul vorbeşte la persoana întâi singular. În versetele din Romani 7.5 şi 6 se spune: „noi … noi … noi”, în timp ce după întrebarea de la începutul capitolului se spune: „eu … eu … mie … eu”. Schimbarea se bazează pe faptul că el vorbeşte acum despre experienţe, şi când este vorba de experienţe, atunci fiecare trebuie să vorbească despre sine însuşi.

 

Vers. 14

Romani 7.14: Pentru că ştim că legea este spirituală, dar eu sunt carnal, vândut păcatului.

 

Primele cuvinte din versetul 14 constituie numai aparent o excepţie a celor pe care noi tocmai le-am spus, dar nu sunt. Este o realitate că Legea este spirituală, aceasta nu este o chestiune de experienţă, ci este constatat ca o realitate pe care noi o cunoaştem. În contrast cu aceasta stă ceea ce „eu sunt” şi aceasta se învaţă prin experienţă tristă: „carnal, vândut păcatului”.

 

Cum învăţăm noi ce suntem? Prin aceea că ne ostenim sincer să ne supunem cerinţelor pe care le pune Legea. Cu cât mai serios facem aceasta cu atât mai eficientă este lecţia care se marchează în inimile noastre. Noi învăţăm să cunoaştem natura noastră păcătoasă prin aceea că încercăm să fim buni.

 

Să ne amintim ce am învăţat în Romani 6, căci acolo ne este arătată calea. Dacă prin credinţă ne actualizăm că noi am fost făcuţi una cu Hristos în moartea Sa, vom înţelege că noi ne considerăm morţi faţă de păcat dar vii pentru Dumnezeu, şi drept urmare trebuie să ne dăm pe noi înşine şi mădularele noastre lui Dumnezeu pentru a face voia Lui şi buna Lui plăcere. Inimile noaste vor fi deplin de acord cu aceasta, ca fiind corect şi că se cuvine, şi ne spunem nouă înşine, probabil chiar cu mare entuziasm: „Exact! Voi face aceasta.”

 

Noi încercăm sincer să transpunem hotărârea în practică, şi iată că avem parte de un şoc foarte neplăcut. Hotărârea noastră este foarte bună, dar cumva nu avem putere s-o împlinim. Vedem binele şi-l recunoaştem în duhul nostru, dar eşuăm în a-l face. Vedem şi răul şi îl dezaprobăm, şi cu toate acestea suntem încurcaţi în el, o stare foarte dureroasă şi umilitoare, pe care o găsim descrisă în versetul din Romani 7.19.

 

În Romani 7.14-23 găsim cuvântul „eu” nu mai puţin de douăzeci şi patru de ori. „Mie” şi „al meu” se întâlnesc de zece ori. Evident autorul descrie o experienţă, în timp ce el s-a pierdut în preocuparea cu sine însuşi. Toate gândurile s-au îndreptat spre interior, spre sine însuşi. Aceasta nu surprinde, căci tocmai acesta este în mod normal efectul Legii asupra unui suflet trezit, conştiincios. Dacă cercetăm mai îndeaproape aceste versete, constatăm că cu experienţele descrise sunt legate descoperiri preţioase.

 

Vers. 16

Romani 7.16: iar ceea ce urăsc, aceasta practic. Iar dacă ceea ce nu vreau, aceea practic, recunosc că legea este dreaptă.

 

1. El a descoperit prin experienţă caracterul bun şi sfânt al Legii. Ea este bună, aşa cum spune Romani 7.12, dar acum el trebuie să spună: „Sunt de acord că Legea este bună.”

 

Vers. 15

Romani 7.15: Pentru că ceea ce fac nu recunosc: pentru că ceea ce nu vreau, aceasta fac;

 

2. El a descoperit prin experienţă starea lui decăzută nu numai ca fiind „carnală”, ci şi ca „vândută păcatului”. Cineva care trebuie să mărturisească că el este aşa de biruit, că el nu poate face ce vrea şi că trebuie să facă ce urăşte, şi care ajunge într-o stare aşa de umilitoare ca permanent să condamne propriile acţiuni, acela este cu adevărat înrobit. Noi ne asemănăm cu sclavii care sunt vânduţi pe piaţă unui stăpân tiran, vânduţi păcatului.

 

Vers. 17

Romani 7.17: Atunci însă nu mai fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine.

 

3. Însă el învaţă să diferenţieze între ceea ce este în el lucrat de Dumnezeu, ceea ce noi numim „natura nouă”, şi carnea, natura veche. Versetul 17 arată aceasta. El recunoaşte că este adevăratul lui „eu”, care este legat cu natura nouă, şi este un „eu” sau un „al meu” care trebuie respins, deoarece el aparţine naturii vechi.

 

Vers. 18-21

Romani 7.18-21: Pentru că ştiu că în mine, adică în carnea mea, nu locuieşte nimic bun: pentru că voinţa este cu mine, dar înfăptuirea binelui, nu. Pentru că nu binele pe care-l vreau îl practic, ci răul pe care nu-l vreau, pe acela îl fac. Iar dacă ceea ce eu nu vreau, aceea practic, nu mai fac eu aceasta, ci păcatul care locuieşte în mine. Găsesc deci legea aceasta că, pentru mine, care vreau să practic binele, răul este cu mine.

 

4. Prin experienţă el înţelege caracterul adevărat al acelei naturi vechi. Când este vorba despre „mine”, atunci este „carnea mea” (aici vezi tu că este vechiul „eu”, care trebuie respins), în care nu locuieşte nimic bun, aşa cum spune versetul 18. Pur şi simplu binele nu este prezent. De aceea nu are sens să-l cauţi. Sunt unii printre noi care au petrecut luni grele, sau chiar ani, să caute binele într-un loc unde el nu era prezent?

 

Vers. 22

Romani 7.22: Pentru că, după omul dinăuntru, îmi place legea lui Dumnezeu, …

 

5. El mai învaţă că, cu toate că acum el posedă o natură nouă, un „om dinăuntru” (Romani 7.22) în sine însuşi nu-i poate da nici o putere. Omul dinăuntru ar putea să se bucure de Legea sfântă a lui Dumnezeu. Duhul lui poate fi de acord cu Legea, că ea este bună, dar cu toate acestea este o putere mai mare care lucrează în mădularele lui şi care îl înrobeşte.

 

Cât de distrugătoare este această stare de lucruri! Unii dintre noi au cunoscut din belşug amărăciunea ei. Alţii probabil trebuie s-o guste acum. Şi dacă unii până acum nu au putut relata nimic despre aceasta, atunci ar trebui să nu fie liniştiţi, căci imediat se pune întrebarea dacă ei într-adevăr posedă natura nouă. Dacă nu este nimic altceva decât numai natura veche, atunci conform experienţei nu sunt cunoscute luptele şi experienţele de acest fel.

 

Astfel de experienţe au o valoare mare, deoarece ele pregătesc sufletul pentru fericirea unei eliberări lucrate divin.

 

Vers. 23

Romani 7.23: … dar văd o lege diferită în mădularele mele, luptând împotriva legii minţii mele şi ducându-mă în robia legii păcatului, care este în mădularele mele.

 

Dacă ne apropiem de finalul capitolului 7 din Romani, este important să observăm că cuvântul lege este folosit în sens dublu în acest pasaj. Într-un număr mare de exemple se referă desigur la Legea lui Dumnezeu dată prin Moise. În versetele din Romani 7.2 şi 3 avem însă „legea” soţului, în Romani 7.21 avem „Legea”, în versetele 23 şi 25 avem „o altă lege”, „legea minţii mele” şi „legea păcatului”. În aceste cazuri cuvântul este evident folosit pentru a descrie o putere sau o autoritate, care lucrează regulat într-o direcţia prescrisă: în exact acelaşi sens în care noi folosim cuvântul atunci când vorbim despre „legi naturale”.

 

Dacă mai citim încă o dată versetele citate şi înlocuim cuvântul „lege” prin „putere de dirijare sau de stăpânire”, putem înţelege puţin mai clar ce vrea apostolul să spună. Să luăm versetul 23. Duhul nostru ar trebui să fie pentru fiecare din noi puterea conducătoare: trupurile noastre ar trebui ţinute în supunere. Aceasta ar trebui să fie aşa la aceia al căror duh a fost reînnoit prin puterea lui Dumnezeu. Însă noi trebuie să ţinem seama de păcatul care doreşte să stăpânească mădularele noastre. Această realitate gravă trebuie privită în ochi şi învăţată prin experienţă, că păcatul, dacă noi suntem lăsaţi în seama noastră, se dovedeşte ca putere mai mare, preia domnia şi ne ţine în captivitate.

 

Vers. 24

Romani 7.24: O, nenorocit om ce sunt! Cine mă va elibera din acest trup al morţii?

 

Nu este de mirare dacă apostolul amintindu-şi de aceasta strigă plin de chinuri: „O, nenorocit om ce sunt!” Cu siguranţă şi noi cunoaştem acest sentiment nenorocit de suferinţă. Noi ne-am putea compara cu necazul chinuitor al unui pescăruş care de la cap şi până la coadă este acoperit cu uleiul murdar curs din motoarele vapoarelor. Legea îngrozitoare a uleiului lipicios împiedică ca legea lui şi legea fizică pentru zborul în aer să se impună! Şi cine să-l salveze? În sine însuşi el nu are nici o putere. Dacă cineva nu-l prinde şi nu-l curăţă, el trebuie să moară.

 

Versetul 24 conţine nu numai strigătul chinuitor, ci şi întrebarea importantă: „Cine mă va elibera?” Formularea acestei întrebări este importantă. În partea anterioară a acestei relatări, atunci când vorbitorul a trecut prin acele experienţe, aşa cum de exemplu sunt descrise în versetele din Romani 7.14-19, această întrebare ar fi fost de forma: „Cum mă voi salva?” Atunci el căuta încă un mijloc de ajutor în sine însuşi, care ar putea aduce salvarea, dar această căutare era zadarnică. Acum el începe să caute un salvator în afara lui.

 

Vers. 25

Romani 7.25: Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru. Astfel deci eu însumi, cu mintea, slujesc legii lui Dumnezeu, dar, cu carnea, legii păcatului.

 

Dacă nu numai încrederea în noi înşine ci şi acea speranţă în noi înşine a fost zguduită, atunci am făcut un pas mare înainte. Inevitabil nu mai privim în noi înşine, ci în afară. La început probabil căutăm numai ajutor şi de aceea privim în direcţie greşită. Însă mai devreme sau mai târziu descoperim că noi nu de ajutor avem nevoie, ci mai degrabă avem neapărată nevoie de eliberare printr-o putere, care nicidecum nu este a noastră. Atunci vom găsi foarte curând răspunsul la strigătul nostru. Eliberarea noastră este prin Isus Hristos, Domnul nostru, Dumnezeu fie lăudat pentru aceasta! El poate să ne elibereze atât din sclavia păcatului, cât şi de vina păcatelor noastre.

 

https://www.soundwords.de/ro/problema-pacatului-3-a12050.html

 

//////////////////////////////////////

Cum birui păcatul?

Biblia vorbește despre a fi „mai mult decât biruitori” asupra păcatului. Dar cum?

 

Milenko van der Staal

 

 

 

Biblia spune foarte sigur că noi, creștinii, trebuie să trăim o viață de biruință în lupta noastră împotriva păcatului. Și victoria aceasta nu trebuie să fie „trasă de păr”, ci noi trebuie să fim mai mult decât biruitori, (Romani 8:37) cum scrie că Dumnezeu „ne poartă întotdeauna în carul Său de biruință!” (2 Corinteni 2:14)

 

Totuși, deși vreau să trăiesc o viață plăcută lui Dumnezeu, poate fi descurajator să observ reacțiile care vin din natura mea în situații și momente din viața zilnică. Cred, spun și fac lucruri care nu sunt în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Pavel descrie aceasta foarte bine în Romani 7:18-19: „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” Poate părea că păcatul moștenit din firea mea este prea puternic. Deci, cum îl birui?

 

„Cum Eu am biruit”

Isus spune ceva incredibil în Apocalipsa 3:21: „Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” Aceste cuvinte sunt atât de minunate că, aproape că nu le putem cuprinde! Toți creștinii că prin sacrificiul lui Isus noi putem primi iertare și și împăcare cu Dumnezeu. Dar Isus spune că și EU pot birui cum EL a biruit! Asta înseamnă că trebuie să existe ceva mai mult decât iertare pentru păcate.

 

Deci, ca să aflu cum pot birui păcatul, trebuie să mă uit la Isus, înainte-mergătorul meu și exemplul meu mare, și să văd cum El a făcut în viață.

 

„Facă-se nu voia Mea, ci voia Ta”

Când a venit în lume, Isus a declarat: „Un trup Mi-ai dat, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.” (Evrei 10:5-7) Similar, când El întâmpina încercări enorme, spre finalul vieții Lui, spunea:„… nu voia Mea, ci voia Ta.” Luca 22:42.

 

„Voia mea” este un altă expresie pentru păcatul din fire pe care toți l-am moștenit. El cuprinde domenii extrem de mari incluzând mândrie, nerăbdare, egoism, nedreptate, iritație, lenevie, vanitate, nemulțumire, necurăție sexuală, necredință, descurajare, invidie, lăcomie, etc. Și Isus a avut această voie proprie, ca om, și a fost ispitit, dar hotărârea lui fermă încă de la început a fost: „Nu voia Mea, ci voia Ta!” Ca eu să birui, cum El a biruit, trebuie să iau aceeași decizie și să mă țin de ea credincios, indiferent ce se întâmplă sau ce simt.

 

Smerenie

„Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus care (…) S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.” Filipeni 2:5-8. Isus era în cer cu Dumnezeu, dar a vrut, din proprie inițiativă, să devină um om pentru noi. Te-ai putea gândi că aceasta este cel mai nobil act de smerenie posibil, dar scrie mai departe că El ca om S-a smerit și a fost ascultător. Aceasta a fost din cauză că avea o voie proprie care nu era de acord cu voia Tatălui. În situațiile din viață când era ispitit la nerăbdare, iritație, invidie, descurajare, etc, Tatăl I-a arătat că reacțiile nu erau niciodată din cauza celorlalți, sau din cauza situației, ci întotdeauna erau din cauza tendințelor păcătoase din firea lui Isus. Pentru a birui, Isus a trebuit să se smerească; a trebuit să ducă lupta împotriva păcatului și să-Și îndeplinească angajamentul: „Facă-se nu voia Mea, ci voia Ta!”

 

Smerenia este gândirea lui Isus și tot smerenia trebuie să fie gândirea ucenirilor Lui.

 

Rugăciuni cu strigăte mari și lacrimi

„… El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, măcar că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit.” Evrei 5:7-8. Isus chiar a fost un om ca noi. Dumnezeu nu I-a dat niciun privilegiu special ca să-I facă drumul mai facil, pentru că toată lucrarea de mântuire putea fi coruptă și fără valoare în acel caz. Isus a dus o luptă disperată împotriva păcatului din firea Sa și a necesitat ajutor. Rugăciunile lui „cu strigăte mari și lacrimi” au fost auzite pentru că erau sincere, rezultau dintr-o dorință de a sluji doar lui Dumnezeu.

 

Dumnezeu L-a învățat ascultare și I-a dat puterea și ajutorul de care avea nevoie ca să se nege pe El însuși, de fiecare dată. Cât de disperat sunt eu ca să capăt biruință? Cât de vehemente sunt strigătele mele la Dumnezeu? Cât de doritor sunt eu să ascult? Vreau să fiu salvat de moarte? Să birui cum El a biruit, atunci trebuie să-L urmez pe Isus în toate, așadar trebuie să mă rog pentru ajutor. În situațiile mele, poftele și dorințele din fire dar și presiunile din afară se pot ridica precum munți înalți. Lupta poate părea copleșitoare, dar nu sunt singur!

 

Ajutor la timpul potrivit

Isus știe ce înseamnă să fii om. „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.” Evrei 4:15. Înainte să părăsească pământul, Isus a promis ucenicilor Săi că va trimite Duhul Sfânt, Ajutorul, care îi va ghida către adevăr. (Ioan 14:16-17, 26; Ioan 15:26).

 

„Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” Evrei 4:16. Timpul de nevoie este când sunt ispitit, când văd și simt păcatul în fire, când mă străduiesc să mă păzesc curat ca să nu păcătuiesc. Dacă mă rog după ajutor, cum a făcut Isus, cu smerenie și strigăte mari cu lacrimi, disperat ca să obțin victoria și să fiu salvat de moarte, atunci voi primi ajutor.

 

Duhul Sfânt va veni și-mi va arăta calea. Și calea este întodeauna aceasta: „Suferă în fire, ca Isus!” Dacă sunt smerit și doresc să ascult, El îmi va puterea și ajutorul de care am nevoie pentru a rezista în luptă. El îmi va da lumină și înțelegere ca să văd cât de atroce este păcatul și cât de mare este chemarea cerească. El îmi va da Cuvântul lui Dumnezeu ca îndrumător, ajutor și armă.

 

Cuvântul ca armă

Cuvântul lui Dumnezeu este o armă. (Efes. 6:17; Evrei 4:12) Este adevărul absolut și o armă puternică împotriva înșelăciunea păcatului lui Satan. Când Isus a fost ispitit de diavol, răspunsul Lui a început întotdeauna cu: „Este scris!” (Matei 4:1-11). Dar Isus nu doar a făcut referință la Cuvânt, ci El avea autoritate când îl folosea, pentru că Isus trăia conform Cuvântului. În Ioan 1:14 citim o descriere interesantă: „Cuvântul a luat trup și a locuit între noi.” Isus era Cuvântul personificat. Întreaga Lui viață a fost o împlinire a Cuvântului lui Dumnezeu, și, implicit, a voii lui Dumnezeu.

 

Când citesc Biblia, mă umplu cu înțelepciunea lui Dumnezeu. Ea este o armă pe care El mi-a dat-o; cuvinte pe care să le folosesc împotriva înșelăciunii lui Satan, așa cum Isus a făcut; cuvinte care-mi pot arăta ce să fac, cuvinte de mângâiere. Trebuie să fac exact ce citesc. Atunci mânuiesc sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Expun total minciunile și decepția lui Satan și birui toate tendințele păcătoase din firea mea. Când trăiesc după aceste cuvinte, sunt invincibil.

 

Sufăr în fire, termin cu păcatul

„Astfel, dar, fiindcă Hristos a pătimit în trup, înarmaţi-vă şi voi cu acelaşi fel de gândire. Căci cel ce a pătimit în trup a sfârşit-o cu păcatul; pentru ca, în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu.” 1 Petru 4:1-2. Această suferință nu era suferința fizică de la Golgota. Era suferința crucii pe care El o folosea zilnic când spunea „nu” voii Sale proprii, păcatului din fire, chiar când Îl bombarda neîncetat cu așteptări, cerințe și atracții deceptive. Păcatul din natura Sa și-a primit condamnarea la moarte când El a spus „Facă-se voia Ta, Dumnezeu!”. Iar această condamnare a fost dusă la îndeplinire când poftele erau descoperite în momentul ispitei.

 

Ca ucenic ce-L urmez pe Isus, trebuie să-mi urăsc viața, să mă neg pe mine însumi și să-mi iau crucea. (Luca 9:23, Luca 14:26). Costă ceva, costă voia mea, costă viața mea. Trebuie să mă rog și să plâng, iar poftele mele trebuie să simtă durerea refuzului meu de a ceda. Pe „crucea zilnică” ele suferă și mor. Atunci eu termin cu păcatul.

 

Aceasta este calea umblată de Maistru. Dacă Îl urmezi, vei ajunge unde este El!

 

„Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.” Apocalipsa 3:21.

 

///////////////////////////////////////

Noi nu putem face nimic (fara El)

Autor: John Piper 

Sursa originala: http://www.desiringgod.org/

    „Eu sunt Vița, voi sunteți mlădițele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic.” Ioan 15:5

 

    Să presupunem că eşti paralizat complet şi că nu poţi face nimic pentru tine înafară de a vorbi. Şi să presupunem că un prieten puternic şi demn de încredere a promis să se mute cu tine şi să se ocupe de tot ceea ce ai nevoie. Cum l-ai putea glorifica pe acest prieten dacă ar veni un străin în vizită să te vadă?

 

    Ai putea, oare, să îi gloeifici generozitatea şi puterea prin a încerca să te ridici din pat şi să-l porţi pe braţe? Nu! I-ai spune: „Prietene, hai te rog să mă ridici. Poţi să-mi pui şi o pernă la spate să pot să mă uit la musafirul meu? Şi-mi pui şi ochelarii, te rog?” În acest mod, musafirul tău va învăţa din cererile tale ca tu eşti lipsit de ajutor şi că prietenul tău este puternic şi bun. Îl glorifici pe prietenul tău prin a avea nevoie de el, prin a-i cere ajutorul şi prin a conta pe el.

 

    În Ioan 15:5, Isus spune: „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic.” Așadar, suntem paralizaţi. Fără Hristos nu suntem capabili de niciun bine care să-L glorifice pe El. Aşa cum spune Pavel în Romani 7:18, „Nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească”. Dar Ioan 15:5 mai spune că Dumnezeu intenționează să facem cât mai mult bine care-l slăveşte pe Hristos: „Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce mult rod.” Așadar, ca şi Prieten puternic şi demn de încredere, – „v-am numit prieteni (Ioan 15:15) – El ne promite să facă pentru şi prin noi ceea ce noi nu putem face.

 

    Deci, cum Îl glorificăm noi atunci? Isus dă răspunsul în Ioan 15:7: „Dacă rămâneți în Mine și dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereți orice veți vrea, și vi se va da.” Ne rugăm! Îi cerem lui Dumnezeu să facă pentru noi, prin Hristos, ceea ce noi nu putem face pentru noi – să facem roade. Ioan 15:8 ne transmite rezultatul: „Dacă aduceți mult rod, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit.” Cum este glorificat Dumnezeu prin rugăciune? Rugăciunea este recunoașterea deschisă a faptului că fără Hristos nu putem face nimic. Şi rugăciunea înseamnă a nu ne mai baza pe noi şi să ne întoarcem spre Dumnezeu crezând că El va trimite ajutorul de care avem nevoie.

https://www.resursecrestine.org/editoriale/154963/noi-nu-putem-face-nimic

///////////////////////////////////////

 

Cine este Duhul Sfânt și cum ne ajută?

 

Duhul Sfânt este Dumnezeu, nu este doar o forță sau energie. Este a treia persoană a Treimii, compusă din Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul și Dumnezeu Duhul Sfânt. El locuiește în inima credinciosului, și permite sau împuternicește, poporul lui Dumnezeu să îndeplinească lucrarea pe care Tatăl i-a încredințat-o să o facă în această lume.

 

După ce Domnul Isus a înviat, înainte de a urca la cer, le-a spus ucenicilor săi:

 

Ci voi veti primi o putere, cand Se va cobori Duhul Sfant peste voi, si-Mi veti fi martori in Ierusalim, in toata Iudeea, in Samaria si pana la marginile pamantului.” (Faptele Apostolilor 1:8)

 

Chiar dacă Domnul Isus, nu este pe pământ sub forma unui om, datorită Duhului Sfânt, prezența lui Dumnezeu este asupra fiecăruia dintre copiii săi. El îi va ajuta să fie martorii săi în întreaga lume. Asta este și astăzi. Fiecare dintre noi care l-am primit pe Isus ca Domn și Mântuitor, are Duhul Sfânt în el. Ne ajută să trăim după voia Lui să purtăm prezența lui Dumnezeu și mesajul său oriunde mergem.

 

Lucrarea Duhului Sfânt

Duhul Sfânt face o lucrare specială în această lume și în poporul lui Dumnezeu. Este prezența lui Dumnezeu atotputernic în mijlocul nostru. El lucrează în diferite moduri, ajutându-ne sâ trăim prin credință în Domnul și să umblăm întotdeauna, după voia Lui.

 

Să vedem câteva dintre funcțiile sale. Să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru lucrarea Duhului Sfânt din noi și să cerem ajutorul lui pentru a putea reflecta mai mult din el în viața noastră.

 

1 El este Mângâietorul care ne însoțește și ne învață

Si Eu voi ruga pe Tatal, si El va va da un alt Mangaietor, care sa ramana cu voi in veac; (Ioan 14:16)

 

Totusi va spun adevarul: va este de folos sa Ma duc; caci, daca nu Ma duc Eu, Mangaietorul nu va veni la voi; dar, daca Ma duc, vi-L voi trimite. (Ioan 16:7)

 

 

 

Dar Mangaietorul, adica Duhul Sfant, pe care-L va trimite Tatal in Numele Meu, va va invata toate lucrurile si va va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu. (Ioan 14:26)

 

Mulțumesc, Tată, pentru că nu m-ai lăsat în pace. Duhul tău Sfânt mă însoțește și mă mângâie în orice moment și în mijlocul oricărei situații. Ajută-mă să te ascult cu atenție și să învăț tot ce am nevoie pentru a putea trăi o viață care îți face plăcere. În numele lui Isus, amin.

 

2 Convinge lumea de păcat, dreptate și judecată

Si cand va veni El, va dovedi lumea vinovata in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata. 9 In ce priveste pacatul: fiindca ei nu cred in Mine; 10 in ce priveste neprihanirea: fiindca Ma duc la Tatal, si nu Ma veti mai vedea; 11 in ce priveste judecata: fiindca stapanitorul lumii acesteia este judecat. (Ioan 16:8-11)

 

Mulțumesc, Doamne, că Duhul tău Sfânt m-a convinsde păcat și mi-a atins inima, astfel încât să cred în tine. Ajută-mă să-ți port prezența, dreptatea și dragostea, oriunde am merge. Mulțumesc pentru că deja l-ai cucerit și l-ai judecat pe cel rău și ești Regele învingător pentru totdeauna. Vreau să trăiesc conștient de victoria ta și cu o inimă plină de Duhul tău Sfânt. Ajută-mă, domnule.

 

3 Ne conduce la adevăr

Cand va veni Mangaietorul, Duhul adevarului, are sa va calauzeasca in tot adevarul; caci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit si va va descoperi lucrurile viitoare. (Ioan 16:13)

 

si anume Duhul adevarului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru ca nu-L vede si nu-L cunoaste; dar voi Il cunoasteti, caci ramane cu voi si va fi in voi. (Ioan 14:17)

 

Mulțumesc pentru că am claritatea adevărului tău pentru că Duhul Sfânt trăiește cu mine și este în mine. Vreau să stau ferm în cunoașterea faptului că sunt al tău pentru totdeauna și nimic și nimeni nu mă poate despărți de dragostea ta (Romani 8: 35-39). Ajută-mă să mă cufund în Cuvântul tău, care este adevărul, să aud cuvintele tale de afirmare despre cine sunt în tine. Învață-mă să împărtășesc adevărul tău tuturor celor din jur. Amin.

 

4 Ne dă puterea să mărturisim despre ceea ce face Dumnezeu în noi

Ci voi veti primi o putere, cand Se va cobori Duhul Sfant peste voi, si-Mi veti fi martori in Ierusalim, in toata Iudeea, in Samaria si pana la marginile pamantului.” (Faptele Apostolilor 1:8)

 

Mulțumesc, Tată, pentru puterea Duhului tău Sfânt care locuiește în mine.Îți mulțumesc că mi-ai permis să depun mărturie despre dragostea ta în viața mea. Ajută-mă să-ți transmit mesajul și prezența oriunde merg. Ajută-mă să fiu dispus să merg acolo unde mă chemi, pentru ca numele tău să fie înălțat și glorificat în toate națiunile. În numele lui Isus, amin.

 

5 Ne permite să purtăm mesajul lui Dumnezeu fără teamă.

Dupa ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunati; toti s-au umplut de Duhul Sfant si vesteau Cuvantul lui Dumnezeu cu indrazneala. (Faptele Apostolilor 4:31)

 

Mulțumesc, Tată, că Duhul tău Sfânt mă umple și îmi permite să împărtășesc mesajul tău de mântuire fără nici o teamă. Ajută-mă să profit de oportunitățile care îmi apar în fiecare zi. Vreau ca numele tău să fie cunoscut de toată lumea, începând cu familia și prietenii mei. Vreau să fiu curajos pentru gloria numelui tău. Te rog să mă ajuți. Amin.

 

6 Ne oferă daruri pentru a putea edifica biserica

Sunt felurite daruri, dar este acelasi Duh; 5 sunt felurite slujbe, dar este acelasi Domn; 6 sunt felurite lucrari, dar este acelasi Dumnezeu, care lucreaza totul in toti. 7 Si fiecaruia i se da aratarea Duhului spre folosul altora. (1 Corinteni 12:4-7)

 

Mulțumesc, Doamne, pentru manifestarea ta specifică din viața mea și pentru darurile pe care mi le-ai dat. Vreau să le folosesc pentru ca numele tău să fie înălțat și pentru ca biserica ta să fie întărită. Dă-mi o mare înțelepciune în folosirea darurilor și talentelor pe care mi le-ai dat. Vreau să-ți binecuvântez poporul și să fii slăvit prin mine. Te iubesc Doamne, amin.

 

7 Ne face sfinți și ne îndreptățește

Noi insa, frati preaiubiti de Domnul, trebuie sa multumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, caci de la inceput Dumnezeu v-a ales pentru mantuire, in sfintirea Duhului si credinta adevarului. (2 Tesaloniceni 2:13)

 

Si asa erati unii din voi! Dar ati fost spalati, ati fost sfintiti, ati fost socotiti neprihaniti, in Numele Domnului Isus Hristos si prin Duhul Dumnezeului nostru. (1 Corinteni 6:11)

 

Mulțumesc, Tată, că m-ai ales. Mulțumesc că Duhul tău Sfânt m-a sfințit și m-a îndreptățit. Nu prin meritele mele, ci prin lucrarea răscumpărătoare a lui Isus și prin Duhul tău, pot să mă apropii de tine fără păcat și fără teamă. Îți mulțumesc că m-ai ales să fac parte din familia ta. Ajută-mă să trăiesc într-un mod demn în fața ta și în fața oamenilor. Amin.

 

8 Ne face liberi

Acum, dar, nu este nicio osandire pentru cei ce sunt in Hristos Isus, care nu traiesc dupa indemnurile firii pamantesti, ci dupa indemnurile Duhului. 2 In adevar, legea Duhului de viata in Hristos Isus m-a izbavit de legea pacatului si a mortii. (Romani 8:1-2)

 

Caci Domnul este Duhul; si unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia. (2 Corinteni 3:17)

 

 

 

Zic, dar: umblati carmuiti de Duhul si nu impliniti poftele firii pamantesti. (Galateni 5:16)

 

Mulțumesc, Tată, pentru libertatea pe care mi-o dai. Mulțumesc că copiii tăi nu mai sunt sclavi ai păcatului sau ai morții. În tine avem viață abundentă, bucurie adevărată și speranța vieții veșnice. Mulțumesc pentru atâtea bunătăți nemeritate. Vreau să trăiesc pentru tine pentru eternitate. Amin.

 

9 Prezența Lui dă roade în viețile noastre

Roada Duhului, dimpotriva, este: dragostea, bucuria, pacea, indelunga rabdare, bunatatea, facerea de bine, credinciosia, 23 blandetea, infranarea poftelor. Impotriva acestor lucruri nu este lege. 24 Cei ce sunt ai lui Hristos Isus si-au rastignit firea pamanteasca impreuna cu patimile si poftele ei. 25 Daca traim prin Duhul, sa si umblam prin Duhul. (Galateni 5:22-25)

 

Mulțumesc, Tată, pentru că prezența Duhului tău Sfânt nu mă lasă. Mulțumesc pentru toate lucrurile bune pe care le simt în inima mea și pe care le pot exprima pentru a-i binecuvânta pe ceilalți și a transforma această lume care are atât de multă nevoie de tine. Ajută-mă să arăt mai multă dragoste, bucurie, pace, răbdare … mai mult din rodul, Duhului tău Sfânt în orice circumstanță. Fie ca totul să fie făcut în numele tău și ghidat de tine. Amin.

 

10 Ne confirmă faptul că suntem copii ai lui Dumnezeu

Caci toti cei ce sunt calauziti de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. (Romani 8:14)

 

Si voi n-ati primit un duh de robie, ca sa mai aveti frica; ci ati primit un duh de infiere care ne face sa strigam: „Ava!, adica: Tata!” 16 Insusi Duhul adevereste impreuna cu duhul nostru ca suntem copii ai lui Dumnezeu. (Romani 8:15-16)

 

Mulțumesc că Duhul tău Sfânt care locuiește în mine îmi dă certitudinea că sunt fiul tău. Îți mulțumesc că te pot numi „tati” și mă prezint cu încredere înaintea ta, știind că nu mă vei respinge niciodată. Din contră! Ai întotdeauna brațele deschise, gata să mă primești și să mă îmbrățișezi. Mulțumesc că nu mai trebuie să trăiesc cu frică. În tine am securitatea mea. Te laud Doamne.

 

Să trăim vieți care să binecuvânteze și să inspire! ¡Să trăim plini de Duhul Sfânt!

http://caleaingusta.com/cine-este-duhul-sfant-si-cum-ne-ajuta/

///////////////////////////////////////

Duhul Sfânt- Celălalt Mângâietor

 

 

 

     În mijlocul creştinătăţii actuale, în care sunt atâtea păreri greşite despre Duhul Sfânt şi despre activitatea Acestuia pe pământ, este necesar să ne gândim mereu la învăţăturile Sfintei Scripturi referitoare la Acesta. Ele ne ajută să ne distanţăm de curente nesănătoase şi să ne verificăm, dacă suntem deschişi pentru adevărata acţiune a Duhului sau dacă ea este împiedicată în noi.

 

 

 

Duhul Sfânt este o Persoană a divinităţii

 

 

 

     Când Isus S-a lăsat botezat în Iordan, s-a descoperit Trinitatea lui Dumnezeu: Fiul lui Dumnezeu era ca Om pe pământ şi Îşi începea slujba; glasul lui Dumnezeu Tatăl s-a auzit spunând: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea“; Duhul lui Dumnezeu a venit sub formă de porumbel asupra Fiului lui Dumnezeu devenit Om (Matei 3.13-17). Când Domnul Isus le-a dat ucenicilor Săi înainte de înălţarea Sa la cer marea misiune de a duce Evanghelia în întreaga lume, le-a poruncit: „botezându-i (pe cei din naţiuni) pentru Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ (Matei 28.19).

 

     Din multe locuri din Noul Testament rezultă clar că Duhul Sfânt nu este numai o „influenţă“ dirijată de Dumnezeu sau o putere supraomenească de nedescris, lucrată de El, ci Duhul Sfânt este mai degrabă o Persoană, care gândeşte, vorbeşte şi acţionează independent. Mereu întâlnim expresii ca: Duhul cercetează totul, Duhul vorbeşte, mărturiseşte, învaţă, călăuzeşte şi conduce; Duhul îi trimite pe Barnaba şi Pavel, El îl răpeşte pe Filip, El mijloceşte pentru noi etc.

 

     În creştinătatea zilelor noastre, în care i s-au atribuit Duhului lui Dumnezeu atât de multe lucruri de origine omenească, necurată sau chiar demonică, nu poate fi îndeajuns subliniat adevărul că Fiinţa Sa corespunde în totul Fiinţei Tatălui şi Fiului (Ioan 17.11). Aşa cum Dumnezeu Tatăl şi Fiul sunt sfinţi (Luca 1.35), tot aşa şi El este numit clar şi intenţionat în Scriptură ca Duhul Sfânt, în contrast cu duhul nesfânt al omului sau cu duhurile rele; El este despărţit de orice fel de rău, de nedreptate şi de necurăţie. – Domnul Isus Însuşi spune despre Sine: „Eu sunt adevărul…“ (Ioan 14.6); şi Duhul Sfânt este numit de mai multe ori „Duhul adevărului“ (Ioan 14.17). – Dumnezeu este dragoste; şi Duhul este un Duh al dragostei (2 Timotei 1.7). – Roada Duhului, toate manifestările sale în viaţa credinciosului corespund caracterului lui Dumnezeu (Galateni 5.22).

 

 

 

Duhul Sfânt, „celălalt Mângâietor“, va veni pe pământ

 

 

 

     Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său în lume, ca să rămână pe pământ. A venit clipa în care „Isus, ştiind că i-a venit ceasul ca să plece din lumea aceasta la Tatăl…“ (Ioan 13.1). Acest ceas a venit când Isus Hristos a îndeplinit în totul lucrarea lui Dumnezeu, Tatăl Său, pe care a primit-o la prima Sa venire în această lume. El a îndeplinit lucrarea spre deplina satisfacţie şi mulţumire a Tatălui Său.

 

 

 

     Dar ce s-a întâmplat cu „mica turmă“ a celor ce au crezut în El, pe care a lăsat-o în lume când a plecat? Până atunci i-a ocrotit El, încât nici unul nu a pierit, în afară de Iuda, fiul pieirii (Ioan 17.12). Isus a fost vizibil şi tot timpul cu cei doisprezece ucenici ai Săi. În mâna Sa şi în dragostea Sa minunată, ei erau în siguranţă. El îi învăţa, le răspundea la întrebări şi le rezolva problemele. Puteau veni oricând la El cu necazurile, temerile, greutăţile şi nevoile lor. În apropierea Sa, inimile lor găseau de fiecare dată linişte, pace şi bucurie. Domnul era pentru ei un Mângâietor desăvârşit. Evangheliile dau mărturie despre aceasta. De aceea înţelegem foarte bine că vestea plecării la Tatăl, unde nu-L mai puteau privi, i-a umplut de tristeţe (Ioan 16.19-22).

 

 

 

     Dar Domnul ştia că după plecarea Sa va veni la ai Săi un „alt Mângâietor“ (Ioan 14.16, 17; acesta va rămâne veşnic la ei; dar nu numai la „mica turmă” din acele zile, ci la toată Adunarea Sa), care va fi pe pământ din acel moment până la revenirea Sa pe pământ. Acest „alt Mângâietor“ era Duhul Sfânt, pe care Tatăl L-a trimis peste ei în Numele lui Isus (versetul 26).

 

 

 

     Au pierdut ceva ucenicii prin această schimbare? Ei credeau că da, deoarece cunoşteau prea puţin Persoana Duhului Sfânt şi acţiunea Sa. Dar Domnul Isus ştia ce schimbări minunate vor avea loc prin faptul că Duhul va locui în credincioşi şi le-a spus ucenicilor: „Vă este de folos ca Eu să Mă duc; pentru că, dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi; dar, dacă Mă voi duce, vi-L voi trimite“ (Ioan 16.7).

 

 

 

Cum descrie Isus acţiunea Duhului printre ai Săi?

 

 

 

     Înainte ca Cel înviat să se înalţe la cer, le-a spus ucenicilor Săi: „Aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Hristosul şi să învieze dintre morţi a treia zi şi să se predice în Numele Său pocăinţa şi iertarea de păcate la toate naţiunile, începând de la Ierusalim. Şi voi sunteţi martori ai acestor lucruri. Şi, iată, Eu trimit peste voi promisiunea Tatălui Meu; dar voi rămâneţi în cetate, până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus“ (Luca 24.46-49; a se compara Faptele Apostolilor 1.8). Pentru a fi martori ai lui Hristos într-o lume care Îl dispreţuieşte şi care din ură L-a dat afară, este nevoie de o putere divină; aceasta le este dată alor Săi prin puterea Duhului Sfânt. Ceea ce putea face ea s-a arătat imediat la cei doisprezece: ei, care în zilele care au urmat crucificării, au stat cu uşa încuiată de frica iudeilor, au păşit cu îndrăzneală în ziua Rusaliilor în faţa mulţimilor (Ioan 20.19, 26). Petru, care în curtea marelui preot s-a temut să se recunoască de partea lui Hristos, vestea acum cu mare putere, plin de Duhul Sfânt, iudeilor adunaţi din multe naţiuni în Ierusalim, Evanghelia despre Hristos cel înviat, încât în acea zi au fost adăugate „trei mii de suflete“. Din acele prime zile ale Faptelor Apostolilor s-a dovedit mereu că este putere de sus, acolo unde credincioşii încearcă să îndeplinească cu dăruire şi încredere în Domnul porunca Sa.

 

 

 

     În mod deosebit, în Evanghelia după Ioan, capitolele 14-16, Domnul nostru relatează despre lucrările Duhului Sfânt. Să amintim pe scurt aceste expresii: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aminti toate câte v-am spus“ (Ioan 14.26). După venirea Duhului, apostolii au înţeles însemnătatea cuvintelor auzite de la Învăţătorul lor. De asemenea, El le-a amintit scriitorilor Evangheliei tot ce s-a petrecut în timpul slujbei Domnului Isus şi i-a condus în aşa fel, încât relatarea lor a primit un caracter deosebit.

 

     În continuare, dorinţa Duhului Sfânt constă în a-i „călăuzi“ pe toţi credincioşii „în tot adevărul“, în tot ce ne este dăruit în Hristos pentru prezent şi veşnicie (Ioan 16.13). La fel ca Domnul Isus, Duhul „nu va vorbi de la Sine Însuşi, ci va vorbi ce va auzi“. Pentru această „vorbire“ s-a folosit mai întâi de apostoli şi în mod deosebit de apostolul Pavel; El le-a dat pricepere cu privire la întregul adevăr şi i-a învrednicit să-i înveţe pe credincioşi prin cuvânt şi prin scrieri. Cu ajutorul scrierilor Noului Testament inspirate de Duhul Sfânt, Cuvântul lui Dumnezeu este complet (Coloseni 1.25), nu mai trebuie să-i fie adăugat ceva. Duhul Sfânt ne învaţă şi pe noi, credincioşii timpului actual, şi ne aminteşte mereu de ceea ce este scris în Cuvânt. Duhul Sfânt dă putere şi călăuzire pentru slujba din Cuvânt şi este „ungerea“ care ne face capabili, chiar şi pe „copilaşii“ în credinţă, să primim învăţătura conform cu adevărul (1 Petru 4.11; 1 Ioan 2.27).

 

     În legătură cu slava Domnului, care va veni într-o zi pentru a-Şi ridica împărăţia, Duhul va face cunoscut „cele viitoare“ prin scrierile Noului Testament (Ioan 16.13).

 

     Unul din scopurile principale ale lucrării „celuilalt Mângâietor“ este acesta: de a aduce Persoana Fiului lui Dumnezeu, a Mântuitorului şi Domnului nostru, înaintea inimilor credincioşilor. „A fi întărit cu putere, prin Duhul Său, în omul dinăuntru“ îşi găseşte împlinirea în faptul că „Hristos locuieşte prin credinţă în inimile noastre“ (Efeseni 3.16, 17). Domnul Isus spune despre Duhul: „Va mărturisi despre Mine.“ „Acela Mă va glorifica, pentru că va primi din ce este al Meu şi vă va face cunoscut“ (Ioan 15.26; 16.14).

 

 

 

Venirea Duhului Sfânt

 

 

 

     Zece zile după înălţarea la cer a Domnului Isus, porunca Sa s-a împlinit: „celălalt Mângâietor“ a venit de la Tatăl pentru a rămâne cu ai Săi şi pentru a împlini tot ce a spus Isus (Ioan 14.16, 17).

 

     Acest eveniment măreţ nu s-a împlinit în linişte (Faptele Apostolilor 2.1-21). Credincioşii erau în acea zi adunaţi cu toţii într-un loc şi au auzit deodată un vuiet puternic, care a umplut întreaga casă în care se aflau. Li s-au arătat limbi ca de foc, care s-au aşezat pe fiecare în parte. Toţi au fost umpluţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le dădea Duhul.

 

     Vestea despre aceasta s-a răspândit în tot Ierusalimul. Întregul popor al iudeilor trebuia să ştie că profeţia prorocului Ioel s-a împlinit (Ioel 2.28-32).

 

     Apoi Petru i-a chemat în puterea Duhului pe „bărbaţii israeliţi“ la pocăinţă şi le-a vestit Evanghelia despre Isus Hristos.

 

    Câteva mii de iudei au crezut Evanghelia şi au fost salvaţi. Dar conducătorii şi marea majoritate a poporului, care L-au răstignit pe Domnul, au lepădat mărturia Duhului şi au prigonit şi risipit Adunarea. Aceasta a avut ca urmare lepădarea de către Dumnezeu a poporului Său. Dar prin greşeala lor, mântuirea a venit la naţiuni (Romani 11.11).

 

 

 

     Să ne întrebăm: Ce înseamnă prezenţa „celuilalt Mângâietor“ pe pământ pentru fiecare credincios în parte? Ce însemnătate are pentru Adunare? – Unii cititori cunosc răspunsurile la aceste întrebări. Dar oare nu pierdem atât de uşor din vedere aceste adevăruri în viaţa noastră de creştini, deşi ele sunt de o importanţă practică foarte mare? Să le punem înaintea inimilor noastre şi să ne verificăm dacă într-adevăr comportamentul nostru este în concordanţă cu ele! Ne-am preocupat deja cu lucrarea Duhului printre ai Săi. Pentru a răspunde la ambele întrebări ne îndreptăm acum spre scrierile inspirate ale apostolilor, care sunt valabile şi astăzi.

 

 

 

Trupul nostru, templul Duhului Sfânt

 

 

 

     În Romani 8, capitol pe care îl vom cita mereu în acest context, se constată foarte clar: „Dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui“ (versetul 9). Posedarea Duhului nu este deci dreptul unor creştini favorizaţi în mod deosebit. Când omul crede Evanghelia şi se întoarce la Dumnezeu, este născut din nou „din apă şi din Duh“ (Ioan 3.5). După ce a crezut, este „pecetluit cu Duhul Sfânt al promisiunii“ (Efeseni 1.13). Apoi, Duhul locuieşte în inima curăţită prin credinţă (1 Corinteni 3.16). Trupul, cu care cel mântuit slujise până atunci păcatului, devine templul Duhului Sfânt (1 Corinteni 6.19).

 

     Aceasta are urmări minunate şi vaste: credinciosul ajunge astfel într-o nouă poziţie. El era „în carne“, acum este „în duh“. El nu mai este „un datornic“ sau un sclav al cărnii, pentru a asculta de plăcerile sale, ci aparţine acum lui Dumnezeu, Duhului lui Dumnezeu, pentru a fi umplut de gândirea Duhului care este „viaţă şi pace“ (Romani 8.9, 12, 6).

 

     Duhul Sfânt mărturiseşte cu duhul nostru – ne face conştienţi de aceasta – că suntem copii ai lui Dumnezeu. Nu suntem robi sub lege, ci am primit „un duh de înfiere, prin care strigăm: Ava, Tată!“ (versetele 15, 16). Aceasta caracterizează acum relaţia noastră cu Dumnezeu. În „fii“, Duhul poate produce roadă şi lucrări care sunt spre slava Tatălui; el face aceasta nu prin constrângere, ci trezind în inimile noastre simţăminte şi interese care doresc aceste roade şi lucrări.

 

     Duhul Sfânt al făgăduinţei este pentru fiecare credincios „arvuna moştenirii“, care i-a fost dată co-moştenitorului împreună cu Isus Hristos până la răscumpărarea în viitor a posesiunii dobândite de Hristos. Locuirea Duhului în credincios este deci dovada sigură pentru pretenţia de moştenitor a celor dintre naţiuni, care n-au avut nici un fel de promisiuni (Efeseni 1.14).

 

 

 

Efecte practice

 

 

 

     Trupul nostru este templul Duhului Sfânt! Cine ar putea enumera toate efectele practice ale acestei realităţi binecuvântate, dar atât de inexplicabile pentru minte!

 

     Să facem deosebirea dintre viaţa nouă şi Duhul Sfânt! Chiar dacă suntem părtaşi ai naturii divine şi avem viaţă din Dumnezeu, pentru că suntem născuţi din El, această viaţă nu este Duhul Sfânt, pentru că El este o Persoană a divinităţii. Astfel citim: „Ca să vă dea… să fiţi întăriţi cu putere prin Duhul Său, în omul dinăuntru“ (Efeseni 3.16). Duhul lui Dumnezeu este puterea vieţii pe care am primit-o.

 

 

 

     Umblarea în Duh (Galateni 5.16-26). – Chiar dacă nu mai suntem „în carne“, ci „în duh“, carnea este încă în noi şi se va face vizibilă prin lucrările ei urâte, dacă nu este împiedicată într-un mod eficient (versetele 19-21).

 

     Prescripţiile legale nu ne vor păzi de lucrările cărnii; am experimentat de multe ori acest lucru. Dar lucrarea lui Hristos ne-a adus eliberare. El nu este numai ispăşirea pentru păcatele noastre; în moartea Sa pe cruce, şi omul nostru vechi şi-a găsit sfârşitul. Aceasta este învăţătura din Romani 6, Coloseni 3 şi alte locuri. Carnea este astfel răstignită cu toate patimile şi poftele ei (versetul 24).

 

     Duhul care locuieşte în noi ne ajută pentru a fi mereu conştienţi de acest adevăr preţios şi pentru a-l aplica practic în credinţă. El este Acela care doreşte să păstreze inimile noastre în legătură continuă cu Domnul proslăvit, precum şi în savurarea rezultatelor lucrării Sale, şi astfel în bucuria Sa.

 

     Poate replicăm: nu este uşor întotdeauna să recunoaştem îndemnurile cărnii! Dar aici citim: „Umblaţi în Duh şi nicidecum nu veţi împlini poftele cărnii. Deoarece carnea pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva cărnii; şi acestea se împotrivesc unul altuia, ca să nu faceţi ceea ce aţi dori.“ Cu cât dorinţa noastră este să umblăm în Duh, pas cu pas, cu atât mai clar vom recunoaşte în lumina Sa îndemnurile cărnii şi cu atât mai decişi ne vom distanţa de ele pentru a nu face ceea ce dorim (versetele 16, 17), adică ceea ce vrea carnea.

 

     Da, în ce contrast se află „roadele Duhului“ cu lucrările cărnii! Deci să tindem mereu, să încercăm mereu aici jos, cât timp suntem în acest trup, să umblăm în Duhul, pentru ca şi viaţa noastră să fie umplută de „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare“! Duhul nu ne obligă. El are nevoie de dispunerea noastră în acest sens.

 

 

 

     Călăuzirea Duhului – Faptul că Duhul lui Dumnezeu doreşte să-l călăuzească pe credincios în viaţa şi în slujba sa, este o altă realitate binecuvântată. Cei salvaţi, ale căror trupuri sunt un templu al Duhului Sfânt, nu mai sunt ai lor (1 Corinteni 6.19), ci ai Domnului şi „nici unul dintre noi nu trăieşte pentru sine şi niciunul nu moare pentru sine“ (Romani 14.7). Fiecare trebuie să înainteze în dependenţă deplină de Dumnezeu şi de Duhul Său. Hristos ca Om ne-a lăsat şi în această privinţă un exemplu desăvârşit, pentru ca să călcăm pe urmele Lui (1 Petru 2.21). Pe această cale se găseşte „bucurie deplină“ (Ioan 15.11), dar este o cale foarte diferită de drumul vieţii înainte de întoarcerea noastră la Dumnezeu.

 

     Găsim numai câteva texte care vorbesc despre călăuzirea Duhului. Dar acestea – Romani 8.14 şi Galateni 5.18 – stau în legătură cu îndemnul de a nu mai umbla conform cărnii, ci conform Duhului. Aici începe călăuzirea Duhului. Cine nu ţine seama de acest lucru şi umblă în continuare conform cărnii, se împotriveşte Duhului şi nu merge pe căile Sale, chiar dacă este zelos în fapte „bune“ şi foloseşte cuvinte evlavioase.

 

     Dar chiar dacă este îndeplinită prima condiţie pentru călăuzirea Duhului, nu va fi întotdeauna uşor să o recunoaştem. Apostolul Pavel, care a fost atât de credincios în umblarea sa, este în acest sens un exemplu clar. El era de părere că Dumnezeu îl conduce spre Asia, dar Duhul Sfânt l-a împiedicat în aceasta; apoi, când a fost de părere că Bitinia este următorul câmp de acţiune, Duhul lui Isus nu i-a permis să meargă acolo (Faptele Apostolilor 16.6-12). Fără îndoială, Pavel a cerut înţelepciune tot timpul în rugăciune; până la urmă, în vis, un bărbat din Macedonia l-a chemat: „Vino şi ajută-ne!“ De aici a dedus că Domnul îl chema pe el şi însoţitorii săi acolo pentru a vesti Evanghelia. – Duhul nu doreşte să ne împingă ca pe nişte figuri de şah de pe un teren pe altul, ci doreşte să ne călăuzească prin Cuvântul lui Dumnezeu şi cu ochiul lui Dumnezeu (Psalm 32.8), dar noi trebuie să cunoaştem şi să înţelegem gândurile Sale. Cine doreşte să se lase călăuzit în totul de Duhul, va face experienţe minunate.

 

 

 

     Slujirea lui Dumnezeu prin Duhul (Filipeni 3.3) – La o sărbătoare Domnul Isus a strigat: „«Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, după cum a spus Scriptura, din inima lui vor curge râuri de apă vie.» Dar a spus aceasta despre Duhul pe care urmau să-L primească cei care au crezut în El“ (Ioan 7.37-39).

 

     Acest strigăt răsună şi astăzi. Cine vine în credinţă la Isus şi Îl primeşte, poate savura binecuvântările care se bazează pe moartea şi proslăvirea lui Hristos şi pe care Duhul Sfânt le prezintă mereu credinciosului. Numai Isus poate stâmpăra nevoile inimii.

 

     Chemarea Domnului: „Veniţi la Mine şi beţi“ se adresează însă mereu şi nouă credincioşilor. Cine împlineşte această chemare, din el vor curge râuri de apă vie. Pentru aceasta este necesară puterea Duhului care locuieşte în noi. El poate hrăni inima noastră cu cunoaşterea Persoanei lui Hristos şi astfel să dezvolte în aşa fel sentimentele noastre spirituale, încât să dorim să spunem şi altora despre binecuvântarea primită.

 

     Acesta este secretul şi izvorul adevăratei slujbe pentru Domnul între oameni. Indiferent unde ne-am afla, că am primit cinci sau numai un talant, din inimile noastre pot să curgă râuri, după cum spune Domnul.

 

 

 

Plin de Duhul Sfânt

 

 

 

     Să mai rămânem câteva momente la acest punct. Cu siguranţă, fiecare dintre noi a încercat să răspundă pentru sine la întrebarea: Dacă trupul meu este templul Duhului Sfânt, de ce se arată în viaţa mea atât de puţin puterea biruitoare a Duhului lui Dumnezeu şi atât de puţin din roada minunată a acestuia, care constă în „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare“ (Galateni 5.22)?

 

     Mulţi caută cauzele acestei lipse într-un loc greşit. Ei uită că Duhul Sfânt locuieşte pentru totdeauna ca Persoană divină, independentă în noi şi sunt de părere că trebuie să ceară o „turnare“ specială a acestei puteri minunate sau să tindă spre „botezul cu Duhul Sfânt“ şi lucruri asemănătoare. Ei sunt de părere că din partea lui Dumnezeu le lipseşte „plinătatea Duhului“ şi par să treacă cu vederea faptul că doar credinciosul este răspunzător, dacă Duhul nu Se poate descoperi aşa cum doreşte El.

 

     Acest lucru va deveni clar, dacă vom observa diversele experienţe ale lui Israel în Ierihon şi în Ai.

 

 

 

     De la Ghilgal, unde a fost circumcis – o imagine a „dezbrăcării trupului cărnii, în circumcizia lui Hristos“ -, poporul a plecat la Ierihon (Iosua 6; Coloseni 2.11). Nimic nu-L împiedica pe Domnul Dumnezeul său, care locuia în mijlocul poporului, să acţioneze în favoarea lui Israel. Războinicii trebuiau doar să dea ascultare indicaţiilor lui Dumnezeu şi să înconjoare cetatea şapte zile mărşăluind în faţa chivotului. În a şaptea zi, preoţii trebuiau să sufle în trâmbiţe, poporul să strige cu strigăt mare, iar zidurile înalte şi puternice vor cădea. Le rămânea apoi doar să intre în cetate şi să-i ia captivi pe locuitorii cetăţii. Dumnezeu Însuşi biruise Ierihonul în atotputernicia Sa şi adusese o victorie deplină pentru Israel.

 

 

 

     Înaintea cetăţii Ai, lucrurile au stat altfel (Iosua 7). Dumnezeu nu le-a dat porunca să se suie împotriva cetăţii. Ei nu veneau de la Ghilgal. Victoria obţinută de Dumnezeu asupra Ierihonului i-a făcut să se mândrească: credeau că pot cuceri cetatea într-o clipă cu o armată mică. Dar mai presus de toate, în mijlocul lor era un păcat şi prin acesta, întregul Israel a devenit păcătos. Toate acestea au avut ca urmare faptul că n-au mai putut rezista în faţa duşmanului. Dumnezeu nu putea fi cu ei, chiar dacă locuia în mijlocul lor ca Acela pentru care nu există nici o piedică „de a salva prin mulţi sau prin puţini“. Armata israelită a fost bătută ruşinos de locuitorii cetăţii Ai, iar inima poporului s-a înmuiat şi s-a făcut ca apa.

 

 

 

     Uimitoare a fost însă reacţia lui Iosua la această înfrângere. El şi-a rupt hainele, a căzut cu faţa la pământ înaintea chivotului şi a căutat faţa Domnului în rugăciune. Dar rugăciunea sa s-a asemănat mai degrabă cu o acuzare la adresa lui Dumnezeu, decât cu o recunoaştere a propriilor greşeli. „Pentru ce ai trecut poporul acesta peste Iordan, ca să ne dai în mâna amoriţilor, ca să ne nimiceşti?“ Desigur, nu i se putea reproşa lui Iosua faptul că nu ştia despre greşeala lui Acan; acesta făcuse în ascuns „nelegiuire în Israel“, iar numai Dumnezeu, care vede în ascuns, ştia despre aceasta. Dar Iosua n-ar fi trebuit să se îndoiască de dispunerea lui Dumnezeu de a-Şi ajuta poporul să intre în posesia ţării. El ar fi trebuit să ceară: „Doamne, arată-ne unde am greşit şi am împiedicat acţiunea atotputerniciei Tale.“

 

 

 

     După cum am spus, aceste experienţe ale lui Israel sunt şi un răspuns la întrebarea noastră. Când Dumnezeu, Duhul Sfânt, care locuieşte în noi, este împiedicat în credincios în activitatea Sa puternică şi binecuvântată, deci când credinciosul nu este „plin de Duhul Sfânt“, are motive să se plece în faţa lui Dumnezeu şi să-L roage să-i arate unde este greşeala în viaţa lui. La Israel, în exemplul amintit, a fost independenţa faţă de Dumnezeu şi acţiunea cărnii, care se arată în înălţare şi în dorinţa după alte lucruri. Nu sunt acestea şi cauzele care „întristează pe Duhul Sfânt“ (Efeseni 4.30), încât El nu mai poate acţiona în toată puterea şi de aceea nu suntem „plini de Duhul Sfânt“?

 

 

 

     Ceea ce este necesar nu este o înviorare din exterior a vieţii spirituale printr-o oarecare mişcare organizată sau printr-o oarecare influenţă omenească. Dacă „umblăm în Duhul“ şi dacă dăm deoparte baricadele pe care i le-am pus în cale, Duhul Sfânt Îşi va dezvolta puterea în noi, ne va călăuzi spre faptele bune pregătite pentru noi şi va aduce roada Sa binecuvântată în noi (Efeseni 2.10).

 

 

 

     „Plin de Duhul Sfânt“ nu este o stare care se sustrage oricărui control al priceperii noastre spirituale. Duhul lui Dumnezeu nu îi manipulează pe credincioşi ca un instrument pasiv, fără ca inima şi duhul acestora să participe activ la eficienţa Sa. Din contră, apostolul Pavel scrie sfinţilor din Colose: „De aceea şi noi, din ziua în care am auzit, nu încetăm să ne rugăm pentru voi şi să cerem ca să fiţi umpluţi de cunoştinţa voii Lui, în orice înţelepciune şi pricepere spirituală, ca să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, în toate plăcuţi Lui, aducând rod în orice lucrare bună şi crescând prin cunoaşterea lui Dumnezeu“ (Coloseni 1.9-10). Cum ajungem la această cunoaştere a voii lui Dumnezeu în toată înţelepciunea şi priceperea spirituală? Prin Cuvântul lui Dumnezeu, scris prin Duhul Sfânt. „Cuvântul Tău este o candelă pentru piciorul meu şi o lumină pentru cărarea mea“ (Psalm 119.105). Aceasta este cărarea pe care Duhul Sfânt doreşte să-l conducă şi să-l umple pe credincios.

 

 

 

     Isus Hristos, ca Om pe pământ, ne-a dat exemplul desăvârşit în acest sens. El a fost zămislit de Duhul Sfânt; Acesta a fost asupra Lui şi L-a condus. Dar când diavolul L-a ispitit pe Domnul şi a încercat să-L abată de la calea ascultării şi a dependenţei de Dumnezeu, El nu i-a răspuns ispititorului: „Duhul îmi spune altceva“ sau „Duhul nu mă călăuzeşte în acest mod“, ci mai degrabă a răspuns: „Este scris: Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu“ (Matei 1.20, 3.16, 4.1, 4.4).

 

 

 

     Într-adevăr, pentru ce ne-ar mai fi dat Dumnezeu Cuvântul Său cu toate descoperirile, învăţăturile, îndemnurile şi înştiinţările sale despre voia lui Dumnezeu, dacă toate acestea ne-ar fi comunicate prin locuirea Duhului Sfânt în noi? Pe de altă parte, o simplă ţinere la învăţăturile biblice ar conduce la un creştinism lipsit de viaţă, dacă nu i-am da Duhului Sfânt posibilitatea să le aplice asupra inimii şi a conştiinţei şi astfel să le transforme în viaţă.

 

 

 

     Ni se spune: „nu vă îmbătaţi de vin, în care este destrăbălare“. Să evităm orice ar putea determina acţiunea cărnii şi ar putea-o pune în acţiune. „Ci fiţi umpluţi de Duh.“ Cum se descoperă aceasta? „Vorbind între voi cu psalmi şi cântări de laudă şi cântări spirituale, lăudând şi cântând Domnului în inima voastră, mulţumind întotdeauna pentru toate Celui care este Dumnezeu şi Tată, în Numele Domnului nostru Isus Hristos, supunându-vă unii altora în teamă de Hristos“ (Efeseni 5.18-21).

 

 

 

     Expresia „umplut cu Duhul Sfânt“ o întâlnim des în Scriptură. Deseori stă în legătură cu o slujbă trecătoare sau de durată pentru Dumnezeu, care se face în puterea Sa. „Plin de Duhul Sfânt“ indică mai degrabă spre o stare care a fost neîntrerupt prezentă la Domnul Isus aici jos, dar care poate fi păstrată şi la ai Săi (Luca 4.1). Dacă s-a putut da această mărturie despre Ştefan sau despre Barnaba, nu ar trebui să tindem şi noi din toată inima spre această stare fericită? Duhul Însuşi este Acela care doreşte să ne conducă într-acolo!

 

 

 

Duhul Sfânt locuieşte în Adunarea lui Dumnezeu pe pământ

 

 

 

     Apostolul le-a amintit corintenilor de două ori despre adevărul că Duhul Sfânt locuieşte în cei credincioşi şi că ei sunt templul lui Dumnezeu. „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Voi sunteţi un templu al Dumnezeului celui viu, după cum a spus Dumnezeu: Voi locui în ei şi voi umbla între ei; şi voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu“ (1 Corinteni 3.16; 2 Corinteni 6.16).

 

     După cum am văzut, este deosebit de important ca fiecare om mântuit să rămână mereu conştient de faptul că trupul său este templul Duhului Sfânt. Numai dacă umblă în El, se va descoperi în viaţa lui roada Duhului spre onoarea lui Dumnezeu şi spre binecuvântarea oamenilor (Galateni 5.22).

 

     Dar tot atât de important este să reţinem că Dumnezeu locuieşte prin Duhul Său şi în Adunarea Sa pe pământ, ca şi Templu al Său şi peste tot, acolo unde găseşte o reprezentare locală a Adunării. Numai când Duhul lui Dumnezeu poate lucra nestingherit printre noi, mărturia noastră comună va fi binecuvântată.

 

     Nu numai astăzi, ci şi odinioară în adunarea din Corint, acest adevăr a fost prea puţin luat în seamă şi vedem din exemplul lor cum astfel zidirea Adunării a fost împiedicată. În mod deosebit, capitolele 12-16 ale primei Epistole către Corinteni sunt semnificative în acest sens. Ele arată modul şi scopurile activităţii Duhului printre ei, dar şi comportamentul lor faţă de acestea.

 

 

 

     Daruri spirituale ale harului – Deja la începutul epistolei sale, apostolul Îi mulţumeşte lui Dumnezeu că în Hristos Isus corintenii au fost îmbogăţiţi în orice cuvânt şi în orice cunoştinţă şi că nu le lipsea nici un dar al harului (1.4-7). În capitolul 12 enumeră aceste daruri ale harului şi adaugă: „Toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia în parte cum vrea“ (12.7-11).

 

     Acesta este deci unul din efectele principale ale Duhului Sfânt în Adunare: El împarte între mădulare diferite daruri. Cine posedă un dar duhovnicesc este îndreptăţit şi în acelaşi timp răspunzător să exercite slujba corespunzătoare „spre folosul“ tuturor.

 

     Dar corintenii acţionau de parcă ar exista numai două astfel de daruri, care trebuiau să fie practicate: vorbirea în limbi şi darul vindecării, pentru că acestea atrăgeau atenţia asupra persoanei care vorbea astfel sau făcea vindecarea, ca spre un instrument special al puterii divine. Ei căutau propria lor onoare.

 

     Aceasta L-a determinat pe Duhul Sfânt să sublinieze ceea ce caracterizează prezenţa Sa în Adunare: „Dar sunt deosebiri ale darurilor, însă este acelaşi Duh“ (12.4). Toate darurile spirituale pe care El le împarte, trebuie să fie exercitate în adunare, dacă aceasta doreşte să aibă caracterul Adunării lui Dumnezeu. Deşi sunt atât de diferite, fie că sunt mari sau mici în ochii oamenilor, toate vin din aceeaşi sursă şi Îl au pe Dumnezeu ca autor. De aceea trebuie să apreciem şi cel mai neînsemnat dar spiritual ca venind de la El.

 

     Corintenii au mai uitat ceva: „sunt deosebiri ale slujbelor, şi acelaşi Domn“ (12.5). Posedarea unui dar al harului nu îi dă credinciosului dreptul să lucreze cum vrea el cu acest dar, ci mai degrabă îl face răspunzător să-I slujească Domnului, în dependenţă de El. Fiecare slujbă trebuie să fie spre onoarea lui Dumnezeu, pentru că El este Acela care o face eficientă (12.6).

 

 

 

     Multe mădulare – un Trup – Pentru a ilustra şi sublinia acest adevăr, şi anume că fiecare dintre noi a primit un dar de har pentru ca să slujim unii altora (1 Petru 4.10), Pavel vorbeşte acum despre Trupul spiritual al lui Hristos, care constă din toţi cei mântuiţi de pe pământ: „Pentru că noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh“ (12.13). Domnul îi priveşte prin Duhul pe credincioşi uniţi atât de strâns unii cu alţii şi cu El, Capul, cum sunt mădularele unui trup omenesc, unde toate au aceeaşi grijă unele pentru altele (12.14-27). Apostolul subliniază că în trupul omenesc există organe, ca de exemplu inima sau plămânii, care sunt ascunse, dar care au o însemnătate mai mare decât mădularele vizibile, cum ar fi mâna sau ochiul. Tot aşa şi în Trupul lui Hristos există mădulare ascunse, cu o slujbă care nu izbeşte ochiul, dar care este foarte importantă. Cu această comparaţie, apostolul critică mândria celor care doresc mereu să fie în punctul central şi împiedică alte daruri în slujbă. – Să ţinem şi noi seama de acest aspect!

 

 

 

     Adevăratul motiv pentru exercitarea unui dar – Capitolul 13 nu este o întrerupere în subiectul despre darurile spirituale şi despre slujba acestora, despre care vorbesc capitolele 12 şi 14, ci mai degrabă ne arată într-un mod pătrunzător ce trebuie să ne motiveze ca să acţionăm. Unii dintre corinteni au tins spre daruri spirituale pentru a ajunge astfel în prim-plan. Dar ei ar fi trebuit să tindă să fie umpluţi de dragostea divină, care a fost turnată în inimile lor prin Duhul Sfânt (Romani 5.5), iar aceasta să le domine întreaga acţiune. Chiar dacă aş poseda cele mai strălucite daruri spirituale – printre care se numără şi vorbirea în limbi -, spune apostolul Pavel aici, dar nu este dragostea cea care mă îndeamnă pentru a folosi darul, nu sunt nimic. Atunci sunt de un folos atât de mic, ca o aramă sunătoare sau un chimval răsunător – o constatare importantă, de care trebuie să ţinem şi noi seama! Duhul este acela prin care se împart daruri şi prin El, Duhul dragostei, ele trebuie exercitate (2 Timotei 1.7).

 

     Deci, acest capitol este potrivit să ne conducă pe urmele corecte în slujbă. El descoperă motivele rele şi îmbărbătează la dăruire deplină, chiar dacă aceasta atrage după sine unele neplăceri şi suferinţe.

 

 

 

     „Toate să fie făcute spre zidire“ – Spre ceea ce tinde Duhul Sfânt este zidirea Adunării. În capitolul 14 se indică mereu spre aceasta (a se vedea versetele 3, 5, 12, 17, 26). Să reţinem şi acest aspect. Dacă ar fi ţinut seama de acest lucru, corintenii nu ar fi adus în prim-plan darul „vorbirii în limbi“. Mai ales când nu era un interpret, vorbirea în limbi nu era spre binecuvântarea nici a credinciosului, nici a necredinciosului. În schimb, darul profeţiei servea mai degrabă spre zidire. Acest dar aplică prin Duhul Cuvântul lui Dumnezeu la inimă şi la conştiinţă, corespunzător nevoilor existente. Prin Cuvânt sufletele erau puse în lumina lui Dumnezeu şi astfel recunoşteau gândurile Sale.

 

 

 

     Călăuzirea Duhului Sfânt în strângerea laolaltă – Despre acest punct important exprimăm aici numai câteva gânduri: adunarea locală se compune din atâţia sau atâţia credincioşi. Dacă cei care se „strâng ca Adunare“ umblă în Duhul în viaţa lor personală şi încearcă să se supună conducerii Sale, atunci şi în strângerile laolaltă, în slujba pentru Dumnezeu, în rugăciune şi în slujba din Cuvânt, există premisa ca Duhul să îi călăuzească.

 

     Unii dintre corinteni erau de părere că dacă cineva vorbeşte prin Duhul Sfânt, atunci era obligat să facă aceasta. Nu, spune apostolul: „duhul profeţilor sunt supuse profeţilor“ (14.32). Cel care slujeşte este liber să aplice darul său şi să slujească cum recunoaşte ca fiind corect faţă de Domnul, faţă de care este răspunzător în slujba sa. Acesta se va gândi: Ceea ce mă determină să acţionez este dragoste, care nu îşi caută folosul ei, ci binele altora? Este acţiunea, cuvântul pe care îl am pe inimă, spre folosul, spre zidirea tuturor? Îi este dat probabil „unui altuia care stă jos“ o descoperire, probabil unui frate tânăr, care încă nu are exerciţiul necesar să folosească un dar primit, dar pe care Domnul doreşte să-l folosească (14.30)?

 

     În Corint erau mulţi fraţi cu diverse daruri spirituale. Când se adunau laolaltă, unul avea „un psalm, o învăţătură“ etc. Apostolul a trebuit să-i oprească, pentru ca să nu slujească doi dintr-o dată sau prea mulţi unul după altul (14.26-33). Astăzi, în schimb, este altfel: unii, pe care Domnul doreşte să-i folosească, sunt absorbiţi atât de mult de lucrările lor zilnice sau alte lucruri, şi nu sunt gata pentru slujbă, lăsând-o mereu în seama aceloraşi fraţi. Aici se potriveşte mai degrabă îndemnul pe care apostolul îl dă lui Arhip: „Ia seama la slujba pe care ai primit-o în Domnul, ca s-o împlineşti“ (Coloseni 4.17).

 

 

 

Piedici pentru acţiunea Duhului

 

 

 

     Realitatea că Duhul Sfânt locuieşte în Adunarea lui Dumnezeu pe pământ se arată deci în faptul că toţi creştinii mântuiţi şi născuţi din nou sunt botezaţi în El într-un Trup spiritual, al cărui Cap slăvit este Hristos. Fiecare posedă aceeaşi mântuire în Hristos şi este făcut una cu El; dar prin Duhul, fiecare este strâns unit şi cu toate celelalte mădulare. După cum ne-am amintit, au fost împărţite Adunării prin Duhul daruri spirituale pentru zidirea acesteia, iar Duhul Sfânt este şi puterea care îi conduce pe credincioşi în înţelepciune şi în dragoste în slujba slăvitului Domn. Numai acolo unde este recunoscut şi urmat acest adevăr, poate fi reprezentarea Adunării conform caracterului ei.

 

     Duhul Sfânt Îşi poate desfăşura întreaga Sa activitate în Adunare, numai dacă nu i se pun piedici printr-o gândire firească, prin învăţătură străină şi prin păcat. În Corint existau astfel de piedici, iar ele trebuie să ne fie spre atenţionare.

 

 

 

     Între ei erau dezbinări (a se vedea 1 Corinteni 1-3). Ei nu vorbeau toţi în acelaşi fel (1.10) şi considerau că este în ordine. Aşa cum elevii filozofilor se recunoşteau de partea învăţătorului lor, tot aşa spuneau şi ei: „Eu sunt al lui Pavel! Şi eu, al lui Apolo! Şi eu, al lui Chifa! Şi eu, al lui Hristos!“ (1.12). Ei se lăsau impresionaţi de gândurile minţii omului firesc, deci de înţelepciunea lumii. În loc ca fiecare să păstreze descoperirile divine în simplitatea şi smerirea inimii, pe care apostolul li le dăduse prin Duhul Sfânt, rămăseseră fireşti, carnali, prunci în Hristos, a căror creştere spirituală era împiedicată (3.1-3).

 

     Cât de mult a fost împiedicată acţiunea Duhului lui Dumnezeu prin aceasta! Pavel a combătut cu mare convingere şi hotărâre acest pericol. „N-a făcut Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia?“ îi întreabă el (1.20). Acest lucru l-a văzut el de mult timp. El nu a venit la ei cu superioritatea cuvântului omenesc; vestirea sa avea altă origine: „Hristos m-a trimis… să vestesc Evanghelia; nu în înţelepciunea cuvântului, ca să nu fie făcută zadarnică crucea lui Hristos. Deoarece cuvântul crucii este nebunie pentru cei care pier; dar pentru noi, care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu.“ – Şi noi trebuie să ne păzim de acest pericol. Duhul este oprit să lucreze, dacă suntem împiedicaţi de înţelepciunea omenească să ascultăm de învăţăturile Sale din Cuvântul lui Dumnezeu.

 

 

 

     Ei acceptau răul în mijlocul lor (a se vedea 1 Corinteni 5-6). – Corint era un centru al comerţului internaţional, reşedinţa comercianţilor bogaţi şi în acelaşi timp o cetate a imoralităţii proverbiale. Din această cetate, dintr-o astfel de „lume rea“, Domnul Isus Îşi scosese „un mare popor“ ca „adunarea lui Dumnezeu din Corint“. Unii dintre ei participaseră la aceleaşi destrăbălări, dar în Hristos au fost spălaţi, sfinţiţi şi îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu (1 Corinteni 6.11). Dar Duhul Sfânt avea mult de lucru să realizeze o înnoire practică a gândirii lor (Romani 12.2). Influenţa obiceiurilor şi ideilor de odinioară era încă puternică. De aceea nici nu s-au întristat de cazul de curvie din mijlocul lor şi nu au dat afară răul (1 Corinteni 5.13). Cât de mult a fost întristat Duhul Sfânt prin acest rău din mijlocul lor! De câtă veghere şi har avem nevoie pentru a ne împotrivi acestor influenţe din jurul nostru şi pentru a exercita disciplina în Adunare!

 

 

 

     Despre acest adevăr mare, că Duhul Sfânt a venit jos, pentru a locui atât în fiecare credincios, cât şi în Adunarea lui Dumnezeu, în Trupul lui Hristos pe pământ şi pentru a acţiona ca „celălalt Mângâietor“, ar fi încă multe de spus. Să cugetăm mult asupra acestor lucruri şi prin judecată de sine să înlăturăm tot ce ar putea sta în calea acţiunii Sale binecuvântate printre noi! Dumnezeu să dea har mărturiei creştine în aceste ultime zile!

http://www.mesagerul-crestin.net/tineri_in_credinta/HTM/Duhul_Sfant.htm

 

///////////////////////////////////////

  Duhul Adevărului

  Joyce Meyer     

 

Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. (Ioan 16:13)

 

Am fost foarte nefericită și am avut multe dificultăți în viață, dar ani de zile am dat vina pe alții și pe circumstanțe. Mi-a fost greu să dezvolt și să mențin relații bune și am fost convinsă că toți oamenii din viața mea trebuiau să se schimbe pentru a ne putea înțelege. Nu mi-a trecut prin minte că eu aș putea fi cea care provoacă problemele.

 

Într-o zi din 1976, când mă rugam ca soțul meu să se schimbe, Duhul Sfânt a început să vorbească inimii mele. Am fost șocată când El mi-a dezvăluit cu blândețe înșelăciunea în care mă aflam, crezând că toți ceilalți sunt problema, și nu eu. Timp de trei zile, Duhul Sfânt mi-a dezvăluit că sunt greu de înțeles, că e imposibil pentru cineva să mă facă fericită, că am o atitudine de critică, sunt egoistă și dominantă – și acestea au fost doar începutul listei.

 

Înfruntarea acestui adevăr a fost extrem de dificilă pentru mine, dar pe măsură ce Duhul Sfânt mi-a dat har, am început o călătorie de vindecare și eliberare. Multe dintre adevărurile pe care vi le spun astăzi vin din acea perioadă. Satana este marele înșelător și tatăl minciunilor; dacă ne poate ține în întuneric, atunci ne poate ține în robie și mizerie. Chiar dacă înfruntarea adevărului poate fi dureroasă, este vitală pentru înaintare și libertate.

 

După cum a spus Isus în versetul de astăzi, Duhul Sfânt este Duhul adevărului, iar El ne va vorbi și ne va călăuzi în tot adevărul.

 

Cuvântul lui Dumnezeu pentru astăzi: Cere-I Duhului Sfânt să îți dezvăluie domeniile din viață în care ești înșelat.

 

Material tradus și adaptat cu permisiune din cartea Hearing from God Each Morning (J.M.)

https://alfaomega.tv/joyce-meyer/devotional/17216-devotional-trei-intr-unul

 

Trei într-unul

   Joyce Meyer    

 

„Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Duhul Sfânt, şi aceştia trei una sunt.” (1 Ioan 5:7)

 

Versetul de astăzi ne vorbește despre Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – despre care știm că reprezintă Sfânta Treime. Deși versetul nu folosește termenul de „Fiu”, el se referă la Isus ca fiind „Cuvântul”, și noi știm din Evanghelia după Ioan, capitolul 1, că Isus și Cuvântul sunt Unul și Același.

 

Când ne gândim la Trinitate, trebuie să ne amintim că deși sunt trei, totuși sunt una. Deși acest lucru sfidează matematica, e 100% bazat pe Scriptură. Avându-L pe Duhul Sfânt care locuiește în noi, Îi avem, de asemenea, și pe Tatăl și pe Fiul, care trăiesc în noi.

 

Acesta este un adevăr extraordinar și inexplicabil! Trebuie, pur și simplu, să îl credem în inimile noastre. Nu încerca să îl înțelegi; trebuie să fim precum un copilaș, care crede pentru că Biblia spune că „toată plinătatea Dumnezeirii” – Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt – locuiesc în tine, în mine și în orice creștin născut din nou, care L-a acceptat pe Isus ca Domn și Mântuitor (vezi Coloseni 2:9-10).

 

Acest adevăr ar trebui să ne provoace să fim îndrăzneți, neînfricați și hotărâți. Ar trebui să credem că putem face tot ce Dumnezeu are în plan pentru viețile noastre, pentru că Sfânta Treime ne echipează. Dumnezeu ne dă tot ceea ce avem nevoie și chiar mai mult. Dumnezeu te iubește, este cu tine tot timpul și are un plan bun pentru viața ta. Prin prezența Lui, ești pregătit să împlinești tot ce trebuie în această viață.

 

Cuvântul lui Dumnezeu pentru astăzi: Înfruntă această zi cu îndrăzneală, deoarece Dumnezeu a pregătit deja tot ce trebuia ca ziua de azi să fie încununată de biruință!

 

Material tradus și adaptat cu permisiune din cartea Hearing from God Each Morning (J.M.)

 

//////////////////////////////////////

Când primeşte cel credincios Duhul Sfânt?

1. L. Heijkoop

 

În Faptele Apostolilor găsim împlinirea făgăduinţelor, în timpul vieţii Domnului Isus pe pământ, Dumnezeu S-a arătat ca Cel care era cu noi (Emanuel – Matei 1:23 ) şi credinţa vede în moartea şi învierea Domnului Hristos că Dumnezeu este pentru noi (Romani 8:31,32 ). Dar în Fapte 2 vedem că Dumnezeu este în noi. Duhul Sfânt a putut veni acolo unde sângele a fost stropit (Exod 29:41-46 ; Levitic 14:14-18 ). Înainte de cruce, Duhul Sfânt locuise numai într-un singur om, Domnul Isus. Numai în Cel singur fără păcat, desăvârşit, a putut să locuiască fără ca vărsarea sângelui să fi avut loc. Dar acum jertfa fusese adusă şi sângele ispăşitor cursese. Şi în Fapte 1:5 , Domnul spune ucenicilor că în câteva zile ei vor fi botezaţi cu Duh Sfânt. Zece zile după înălţarea Sa la cer, aflăm că lucrul acesta a avut loc.

 

Faptele Apostolilor 2 ne dă descrierea amănunţită a evenimentului acestuia. Întocmai cum naşterea Domnului Isus a fost descoperită prin unele semne dinafară, tot aşa coborârea Duhului Sfânt ca să locuiască pe pământ a fost însoţită de anumite semne deosebite. Dumnezeu a dat unele semne deosebite pentru evenimentul acesta care nu mai avusese loc vreodată. Mai întâi, casa aceea a fost umplută şi apoi peste fiecare în parte s-au împărţit limbi ca de foc şi ei au vorbit în alte limbi. Şi iarăşi întâlnim acest îndoit adevăr: El „rămâne cu voi şi va fi în voi” (Ioan 14:17 ). El a botezat pe toţi credincioşii într-un singur trup (1. Corinteni 12:13 ) şi trupul acesta, adunarea văzută ca fiind casa lui Dumnezeu, în 1. Corinteni 3:16 este numită templul lui Dumnezeu, în care locuieşte Duhul Sfânt. În Fapte 4 , locul unde se rugau ucenicii s-a cutremurat şi în Fapte 5 ni se spune că Anania şi Safira au minţit pe Dumnezeu Duhul Sfânt atunci când au minţit adunarea. Dumnezeu coborâse în persoana Duhului Sfânt şi locuia în adunare; şi până azi aşa stau lucrurile. Nădăjduim să intrăm mai mult în amănunte, în paginile următoare. Şi vedem mărturia aceasta dată fiecăruia în parte. Erau limbi împărţite, ca de foc. Erau limbi, indicând vorbirea, dar limbi împărţite – mărturia avea să se ducă spre fiecare popor de sub cer. Şi vorbirea care a avut loc dovedeşte aceasta.

 

Este important să cercetăm când şi cum poate cineva să primească Duhul Sfânt. Părerile oamenilor sunt foarte diferite. Totuşi Scriptura ne spune clar: „Aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei” (Efeseni 1:13 ). Iar exemplele care sunt în Faptele Apostolilor sunt clare. Apostolul Petru spune în Fapte 2:38 : „Pocăiţi-vă şi fiecare din voi să fie botezat pentru numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor; şi veţi primi darul Sfântului Duh”. Aici nu se vorbeşte despre „a crede”, ca în Fapte 16:31 şi Efeseni 1 . Şi atunci, mai era credinţa necesară sau pocăinţa nu era necesară? De fapt, amândouă sunt necesare. Un om păcătos trebuie să se pocăiască şi să creadă în Persoana şi în lucrarea Domnului Isus. Dar Dumnezeu priveşte la inimă şi de aceea Pavel vorbeşte temnicerului despre credinţă, iar Petru vorbeşte iudeilor despre pocăinţă. Iudeii mândri şi încrezuţi aveau nevoie să se despartă de naţiunea cu care erau atât de mândri şi aveau să arate lucrul acesta deschis, fiind botezaţi pentru Numele acela dispreţuit, pe al cărui Purtător ei Îl răstigniseră. Ei trebuiau să se pocăiască şi să-şi recunoască păcatul şi vina. În felul acesta ei aveau să primească iertarea şi să capete Duhul Sfânt. Vedem mai târziu că acestea aveau să vină de la sine, în urma pocăinţei şi credinţei în Domnul Isus. Şi nu era un privilegiu pentru unii numai, ci pentru toţi.

 

În Fapte 8 găsim o desfăşurare a lucrurilor cu totul deosebită. Samaritenii primiseră evanghelia şi fuseseră botezaţi pentru numele Domnului Isus, dar nici unul din ei nu primise Duh Sfânt. Nu era lucrul acesta cu totul altfel decât citim în Efeseni 1 ? Cred că acolo era o pricină serioasă pentru această excepţie. După cum este bine cunoscut, era mare neînţelegere între iudei şi samariteni în toate şi îndeosebi în privinţa locului de închinare (Ioan 4:20 ). Dacă cei care au crezut în Samaria ar fi primit Duh Sfânt îndată după predica lui Filip, în acelaşi fel ca cei care au crezut printre iudei, n-ar fi fost atunci un pericol mare de gelozie printre credincioşii din amândouă locurile? N-ar fi fost unitatea lor ameninţată chiar de la început? Şi Domnul dăduse lui Petru cheile împărăţiei cerurilor. Iată de ce ei au primit Duh Sfânt numai după ce au venit Petru şi Ioan, s-au rugat pentru ei şi şi-au pus mâinile peste ei, ca un semn al unităţii cu ei.

 

În Fapte 10 găsim o altă întorsătură a lucrurilor. Corneliu şi toţi cei care erau împreună cu el făceau parte dintre neamuri, dar ei erau fără îndoială cu inima întorşi spre Dumnezeu. Ei auziseră evanghelia (versetul 36), dar nu ştiau dacă toate erau şi pentru ei. Petru, fiind învăţat în privinţa aceasta printr-o descoperire specială, a deschis uşa neamurilor (versetul 35). După ce au auzit şi au crezut cuvântul, că „oricine crede în El capătă prin numele Lui iertarea păcatelor”, Duhul Sfânt a căzut peste ei, cu aceleaşi semne exterioare ca în Ierusalim. Aici nimic n-a fost înaintea faptului acestuia – nici rugăciune, nici punerea mâinilor, nici botezul.

 

Găsim un al patrulea caz în Fapte 19 . Aici vedem doisprezece credincioşi care fuseseră greşit învăţaţi. Ei auziseră evanghelia despre un Răscumpărător care avea să vină, dar nu ştiau că lucrarea de ispăşire se împlinise şi că sângele se vărsase. De aceea, ei nu credeau încă în lucrarea deplin terminată a lui Hristos, pentru ca pe baza ei să primească Duh Sfânt. Ei nu ştiau nici chiar că promisiunea Vechiului Testament, despre care învăţătorul lor Ioan Botezătorul le vorbise atât de des, se împlinise. Dar, după ce Pavel i-a învăţat şi ei au primit botezul creştin, Duhul Sfânt a venit peste ei. Pavel, apostolul neamurilor şi-a pus mâinile peste ceilalţi evrei credincioşi şi ei au primit Duh Sfânt, întocmai aşa cum samaritenii primiseră Duh Sfânt după punerea mâinilor lui Petru şi ale lui Ioan. Dumnezeu face să se vadă că autoritatea apostolului neamurilor nu era mai puţin mare ca a celor unsprezece.

 

Este evident din toate aceste texte că oricine este întors la Dumnezeu şi crede în Domnul Isus şi în lucrarea Lui încheiată, primeşte Duhul Sfânt. Lucrul acesta este adevărat atât pentru iudei, cât şi pentru cei care nu sunt iudei. O deosebire este în adevăr făcută, căci iudeii întâi trebuiau să fie botezaţi cu botezul creştin, în timp ce nu găsim lucrul acesta în cazul credincioşilor dintre neamuri. Dar principiul general rămâne: Oricine crede în Domnul Isus şi în lucrarea Lui împlinită, primeşte Duh Sfânt. În ce ne priveşte pe noi, care nu suntem evrei, pentru noi nu sunt necesare nici punerea mâinilor, nici autoritatea apostolică. „Aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei” (Efeseni 1:13 ).

https://comori.org/dumnezeu/duhul-sfant-este-o-persoana-divina/11-cand-primeste-cel-credincios-duhul-sfant

 

///////////////////////////////////////

Mângâietorul

1. L. Heijkoop

 

Acum ajungem la partea centrală a învăţăturii privitoare la Duhul Sfânt, aşa cum este ea prezentată în Ioan 14 , 15 şi 16.

 

În cele dintâi versete din Ioan 14 , Domnul Isus spune că El Se va duce înapoi în cer, ca să pregătească un loc pentru ai Săi şi pentru ca, după aceea, să vină să-i ia la Sine pe ai Săi. Şi în versetele următoare El vorbeşte de timpul cât El va lipsi de pe pământ. Începând cu versetul 15, El spune: „Dacă Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele. Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care să fie cu voi pentru totdeauna, Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi. Încă puţin şi lumea nu Mă va mai vedea, dar voi Mă veţi vedea; pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi”.

 

În versetul 26 vedem că Mângâietorul este Duhul Sfânt. Dar Domnul vorbeşte despre El într-un mod cu totul diferit de tot ce am văzut până acum în atâtea locuri din Noul Testament. Domnul nu vorbeşte de viaţă, ca în capitolele 3 şi 20, nici de puterea care lucrează în această viaţă, ca în capitolul 4, nici de un râu de apă vie care curge din cel credincios, ca în capitolul 7. Aici El vorbeşte despre o Persoană care poate fi comparată cu Sine Însuşi, deoarece este egal cu El. Numai o persoană poate fi trimisă, poate rămâne în noi şi cu noi, ne poate învăţa şi ne poate aduce aminte ce ne-a spus Domnul Isus (versetul 26), poate da mărturie (Ioan 15:26 ), poate să dovedească sau să încredinţeze (Ioan 16:8 ) şi poate călăuzi, auzi, vorbi, vesti şi primi (Ioan 16:13-15 ). Citind atâtea locuri, adevărul acesta este înţeles de îndată.

 

Persoana aceasta este trimisă de Tatăl (Ioan 14:26 ) şi Domnul Isus arată că este egală cu El. Cuvântul grecesc „parakletos”, care aici este tradus „mângâietor” se găseşte numai de cinci ori în Noul Testament. De patru ori se găseşte în locul acesta, unde aşa Îl numeşte Domnul Isus pe Duhul Sfânt şi o dată în 1. Ioan 2:1 , unde Domnul Isus este numit aşa („Mijlocitor” sau „Avocat”, „Mângâietor”). Înţelesul cuvântului „parakletos” nu este redat în întregime nici prin „Mângâietor”, nici prin „Avocat”. El are sensul unuia care acţionează pentru un altul şi caută, îngrijeşte de interesele lui.

 

Domnul Isus făcuse lucrul acesta pentru ucenicii Săi, când era cu ei (Luca 22:35-37 ; Ioan 10:11 ). Acum El îi părăsea şi le spune să-şi dovedească dragostea, prin ţinerea poruncilor Lui, a Cuvântului Lui. Iar El îşi va arăta dragostea, cerând Tatălui să trimită un alt Mângâietor în locul Lui, Unul care să fie cu ei nu numai pentru un timp, aşa cum El fusese cu ei doar trei ani. Mângâietorul va rămâne cu ei pentru totdeauna – şi în El, Domnul însuşi va veni la ei (versetul 18). Şi în Ioan 16:7 chiar Domnul spunea că era de folos pentru ucenici ca El să plece, căci numai după aceea va veni Mângâietorul. Este evident din toate acestea că o Persoană divină avea să vină pe pământ, atunci când Fiul avea să Se întoarcă în cer. Iar în Fapte 5:3,4 se spune în mod expres că Duhul Sfânt este Dumnezeu.

 

Putea să fie vreun fapt mai important în zilele ucenicilor, decât acela că Fiul lui Dumnezeu era pe pământ? Ar putea atunci să fie un fapt mai important, după ce Domnul Isus S-a întors în cer, decât acela că Dumnezeu Duhul locuieşte pe pământ? Desigur, El nu S-a făcut trup, cum S-a făcut Fiul, dar faptul că El locuieşte pe pământ nu este mai puţin real. În adevăr, prezenţa Mângâietorului este cel mai măreţ fapt actual al creştinismului. Şi este vreun alt adevăr mai puţin luat în consideraţie decât acesta?

 

În Vechiul Testament, Duhul lucra pe pământ şi cei credincioşi din acel timp erau născuţi din nou prin Duhul. Dar niciodată Duhul n-a locuit pe pământ. Niciodată Dumnezeu n-a locuit împreună cu oamenii, înainte ca răscumpărarea să fi avut loc. Dumnezeu n-a locuit împreună cu Adam, nici cu Enoh, nici cu Noe, nici cu Avraam. Când însă sângele mielului de Paşti a fost vărsat şi israeliţii au fost despărţiţi de Egipt prin Marea Roşie, Dumnezeu a putut locui în mijlocul poporului – deşi ascuns dincolo de perdea, deoarece adevărata răscumpărare încă nu avusese loc (Exod 29:42-46 ). Tot aşa şi acum. Numai după ce lucrarea de răscumpărare a fost împlinită, poate Duhul Sfânt să locuiască împreună cu noi. Şi aceasta nu este ceva temporar, aşa cum Domnul Isus a fost cu ucenicii Săi pentru un timp; Duhul Sfânt va rămâne cu noi pentru totdeauna.

 

Şi unde locuieşte El? „El va fi în voi” (Ioan 14:17 ). „Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt, care este în voi şi pe care îl aveţi de la Dumnezeu? Şi că voi nu mai sunteţi ai voştri?” (1. Corinteni 6:19 ). Persoana Lui divină vine ca să poată face chiar din trupurile noastre locuinţa Sa, templul Său.

 

Dar nu locuieşte păcatul în noi? Cum poate Duhul Sfânt să locuiască într-un astfel de trup? Acesta este în adevăr argumentul unora dintre perfecţionişti: „Hristos şi Belial nu pot locui chiar în acelaşi templu!”. Şi este adevărat; trupul nostru nu poate fi templul Duhului lui Dumnezeu şi al lui Belial.

 

Dar în marea zi a ispăşirii, vedem cum putea Dumnezeu să locuiască în mijlocul unui popor păcătos. „Astfel să facă ispăşire pentru sfântul locaş, pentru necurăţiile fiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care ei au păcătuit. Să facă la fel pentru cortul întâlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor” (Levitic 16:16 ). Dumnezeu nu mai locuieşte în clădiri făcute de mâini, ci în oameni. Şi locuirea înăuntru a Duhului Sfânt este mărturie dată desăvârşirii jertfei (Evrei 10:14,15 ).

 

Dar Duhul nu numai că rămâne în fiecare credincios; „El rămâne cu voi”. El locuieşte şi în mijlocul celor credincioşi, ca adunare. „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (1. Corinteni 3:16 ). „Şi prin El şi voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi o locuinţă a lui Dumnezeu, în Duhul” (Efeseni 2:22 ). „Căci printr-un singur Duh, noi toţi am fost botezaţi într-un singur trup” (1. Corinteni 12:13 ). Cât de mult este tăgăduit practic adevărul acesta, peste tot în creştinătate, până şi în grupările cele mai evlavioase!

 

Lumea nu poate primi Duhul Sfânt, căci ea nu-L vede şi nu-L cunoaşte (Ioan 14:17 ). Dumnezeu Fiul S-a făcut trup pentru ca să-L arate pe Tatăl, dar lumea „M-a văzut şi M-a urât şi pe Mine, şi pe Tatăl Meu” (Ioan 15:24 ). Acum Fiul pleca din lume şi Dumnezeu Duhul venea jos pe pământ. Dar El nu Se făcea trup, ca Fiul. Lumea este văzută ca cel mai amarnic vrăjmaş al lui Dumnezeu, care a lepădat până şi cea din urmă şi cea mai însemnată mărturie (Matei 21:33-41 ). Pentru ea, acum nu mai este posibilitatea de a i se oferi har. Şi cei ce nu vor crede nu pot vedea şi nu pot cunoaşte pe Mângâietorul. Dar noi îl cunoaştem (Ioan 14:17 ). Mai întâi, îl cunoaştem prin cuvântul Domnului Isus, pe care-L primim prin credinţă; apoi, şi prin consecinţele care sunt legate de prezenţa Duhului Sfânt. Să fie cazul ca o Persoană divină să locuiască în noi şi să fie în noi puterea de a avea părtăşia cu Dumnezeu şi de a ne bucura de tot ce ne dă Dumnezeu – iar noi să nu cunoaştem această Persoană? Romani 8:16 ne spune: „însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu”.

 

„Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi” spune Domnul Isus (Ioan 14:18 ). În duh, El vine la ai Săi pe pământ şi aceasta este mângâierea lor. Şi, deşi prin har ei au crezut în El, ca Cel care este Fiul lui Dumnezeu, acum ei privesc la El într-un mod mult mai real decât Îl priviseră cu ochii lor fireşti. Cunoştinţa lor personală avea să fie mai adâncă. Duhul Sfânt a venit să formeze casa lui Dumnezeu pe pământ, să locuiască în ea şi să-i facă pe credincioşi, individual, templele Sale vii. El a venit ca să ne facă să facem parte din trupul lui Hristos şi să-i facă pe cei credincioşi una cu Hristos, Capul slăvit (Efeseni 1:22 ).

 

Dar lucrul acesta merge şi mai departe. „Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi. În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt la Tatăl Meu, voi în Mine şi Eu în voi” (Ioan 14:19-20 ). Cel credincios este unit ca persoană cu Hristos – şi Duhul Sfânt este puterea şi legătura acestei unităţi. Nu numai că eu Îl cunosc pe Hristos în slavă ca Cel spre care este îndreptată inima mea, dar Duhul Sfânt mă face să cunosc şi faptul că eu sunt una cu El.

 

Niciodată n-a fost aşa ceva în Vechiul Testament şi nici în împărăţia de o mie de ani nu va fi. Ioel 2:28 vorbeşte în adevăr despre o revărsare a Duhului Sfânt. Dar atunci Duhul Sfânt nu va locui pe pământ, în cei credincioşi. El nu va conduce nici chiar numai o singură persoană în Sfânta Sfintelor, ca să se închine lui Dumnezeu; perdeaua atunci nu va mai fi ruptă (Ezechiel 41:23 ). În Ezechiel găsim în adevăr preoţia îngrijind de slujba preoţească, dar niciodată în Sfânta Sfintelor. Şi altarul de lemn din Sfânta Sfintelor nu este arătat în Ezechiel. Cred că va fi pentru preoţi o indicaţie că va exista un alt popor preoţesc care va sluji lui Dumnezeu în imediata Lui prezenţă, întocmai cum în Levitic 16 familia preoţească a lui Aaron ocupa un loc distinct în popor.

 

Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt despărţiţi în lucrarea aceasta binecuvântată. Duhul Sfânt vine să producă părtăşia; dar Tatăl este Cel care îl trimite în numele Fiului Său (Ioan 14:26 ), pentru ca Fiul să fie slăvit (Ioan 16:14 ).

 

În viaţa Sa pe pământ, Domnul Isus L-a arătat pe Tatăl în toate căile Sale de har şi de dragoste (Ioan 1:18 ). Cuvintele Lui erau cuvintele Tatălui, care îl trimisese (Ioan 7:16-18 ; 14:24 ). Şi Duhul Sfânt va aduce aminte ucenicilor cuvintele acestea (Ioan 14:26 ). Dar El va da mărturie de asemenea despre Isus Cel slăvit (Ioan 15:26 ; 16:13 ). Întocmai cum Domnul Isus în viaţa Lui pe pământ era în acelaşi timp în sânul Tatălui şi în cer şi putea să-L descopere pe Tatăl şi să spună lucrurile cereşti pe care le văzuse (Ioan 1:38 ; 3:11-13 ), tot aşa Duhul Sfânt vorbeşte pe pământ din ceea ce El aude şi vede în ceruri despre Isus Cel slăvit (Ioan 16:13 ). El, care în Sine însuşi este Dumnezeu binecuvântat în veci, una cu Tatăl şi cu Fiul, a luat o poziţie de dependenţă. El Se lasă trimis de Tatăl (Ioan 14:26 ) şi de Fiul (Ioan 15:26 ) şi El nu vorbeşte de la Sine însuşi, adică independent de Tatăl şi de Fiul.

 

El aduce aminte ucenicilor cuvinte spuse de Domnul Isus (Ioan 14:26 ), pentru ca ei să poată da mărturie despre Domnul (Ioan 15:27 ). Lucrul acesta îl găsim în evanghelii. Dar El ne dă şi aspectul ceresc al lucrurilor, numai El poate mărturisi despre poziţia cerească şi slava Domnului Isus, ca să le putem cunoaşte şi pentru ca inimile noastre să se poată bucura de ele. Şi acestea le găsim în Faptele Apostolilor şi în epistole. El va vesti lucrurile viitoare, lucruri pe care le găsim în epistole şi în Apocalipsa (Ioan 16:13 ).

 

Dar, deşi Duhul Sfânt este izvorul binecuvântat al simţămintelor noastre, El nu poate fi obiectul lor, aşa cum este Domnul Isus. Fiind Dumnezeu, Îl iubim şi îl lăudăm. Dar El n-a devenit om, ca să moară pentru noi, şi noi n-am fost făcuţi una cu El aşa cum am fost făcuţi cu Domnul Isus. Nu putem spune despre El, cum putem spune despre Domnul Isus: „Căci atât Cel care sfinţeşte, cât şi cei care sunt sfinţiţi sunt dintr-unul. De aceea El nu Se ruşinează să-i numească fraţi” (Evrei 2:11 ). Duhul Sfânt n-a luat faţă de noi poziţia pe care Domnul Isus a luat-o – El, Fiul lui Dumnezeu, care de asemenea a devenit şi rămâne veşnic om şi care a fost în mijlocul nostru ca Cel care slujeşte.

 

Dar, în timp ce Isus, în slavă, este Avocatul nostru înaintea Tatălui, noi avem „celălalt Avocat” pe pământ – Dumnezeu Duhul Sfânt, care este în noi şi care va fi cu noi în veac.

https://comori.org/dumnezeu/duhul-sfant-este-o-persoana-divina/10-mangaietorul/

//////////////////////////////////////

 

 

Care este rolul Duhului Sfânt?

Persoana Duhului Sfânt poate ridica multe întrebări: Cine este Duhul Sfânt? De ce avem nevoie de El? Care este rolul Duhului Sfânt?

 

Jan-Hein Staal

Care este rolul Duhului Sfânt?

  

Biblia explică clar cine este Duhul Sfânt și ce rol poate juca el în viețile noastre.

 

Duhul Sfânt vrea să ne vorbească, în special prin Cuvântul lui Dumnezeu

Când Domnul Isus i-a părăsit pe ucenici, spune că El se va ruga la Tatăl ca să le trimită Duhul Sfânt. „Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.” Ioan 14:26. Așadar, ucenicii aveau nevoie de Duhul Sfânt ca să le amintească de lucrurile care le-a spus Isus în timpul Lui pe pământ. În zilele noastre, rolul Duhului Sfânt este să ne vorbească prin Biblie – Cuvântul lui Dumnezeu – exact în același fel. De aceea, este atât de important să citim Biblia. Duhul Sfânt ne ajută să înțelegem ce citim. Și mai târziu, în multe situații, Duhul Sfânt ne va învăța în special prin a ne aduce aminte exact de acele cuvinte din Biblie.

 

Duhul Sfânt vrea să ne învețe cine este Isus cu adevărat

“Mai am să vă spun multe lucruri, dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit, şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi. ” Ioan 16:12-14.

 

În timpul lui Isus pe pământ, a avut loc o lucrare mare de mântuire în El. El a deschis o cale nouă și vie pentru noi. El este Marele nostru Preot, înaintașul nostru, care poate să ne înțeleagă și să ne ajute în lupta noastră. Poți citi despre aceasta în epistola către Evrei; ia-ți timp să citești și să te rogi ca Duhul Sfânt să îți vorbească și ceea ce tu citeşti să devină viu. Duhul Sfânt are multe lucruri să ne spună despre cine este Isus și însemnătatea faptului că el a trăit aici pe pământ ca om.

 

Rolul Duhului Sfânt: să ne dea putere și ajutor în lupta noastră împotriva păcatului

Înainte de a se întoarce în cer, Domnul Isus a spus: „…veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt … Dar veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi.” (Fapt. Ap. 1:5-8). În firea noastră (natura noastră umană) sunt puteri care sunt mult mai puternice decât noi. Pavel spune: „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu veți împliniţi poftele firii pământeşti … cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. Dacă trăim  prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.” (Gal. 5:16-25). Duhul Sfânt ne va întări în așa fel ca de fiecare dată când suntem ispitiți, să nu cedăm poftelor din firea noastră.

 

“Să nu întristaţi Duhul Sfânt …” Efeseni 4:30

Duhul Sfânt dorește să trăiască în inimile noastre. El vrea să ne vorbească prin Biblie. Dar cine citește Biblia cu o dorință arzătoare? Duhul Sfânt vrea să ne conducă, dar cine vrea să folosească puterea pentru a lupta împotriva păcatului, firii cu poftele și plăcerile ei? Rolul Duhului Sfânt este să ne ajute, de aceea, haideţi să nu Îl întristăm, ci să-L ascultăm și să ne supunem Lui.

https://crestinismactiv.ro/care-este-rolul-duhului-sfant

///////////////////////////////////////

A.W. Tozer-   O viaţă în urmărirea lui Dumnezeu

http://www.perlasuferintei.ro/autori/6

 

 

Deşi A.W.Tozer a murit în 1963, atât viaţa lui, cât şi moşteniea spirituală pe care a lăsat-o, a continuat sa atragă pe mulţi la o cunoastere mai profundă a lui Dumnezeu. Tozer a păşit pe o cale în viaţa spirituală, pe care prea puţini au ales-o – căutarea necurmată, din dragoste, a lui Dumnezeu. El a tânjit după o cunoaştere mai adâncă a Mântuitorului – cum sa I se închine şi să-I slujească cu toata fiinţa sa.

 

Pe tot parcursul vieţii şi lucrării sale, Tozer a chemat biserica să se întoarcă la creştinismul autentic prin care se caracteriza biserica primară – sfinţenie şi o credinţă neclintită. James Snyder, în cartea sa, „Viaţa lui A.W.Tozer – în urmărirea lui Dumnezeu”, spune: „El aparţinea de biserica întreagă. Oriunde găsea creştinism adevărat, folosea cu bucurie prilejul de a şi-l însuşi”.

 

În tot timpul vieţii sale, Tozer a păstorit câteva biserici ale Alianţei Creştine şi Misionare, a scris mai mult de 40 de cărţi, a lucrat ca editor la Alliance life – publicaţia lunară denominaţională pentru C&MA. Cel puţin două din cărţile sale fac parte din categoria cărţilor clasice spirituale: „Urmărirea lui Dumnezeu” şi „Cunoaşterea Celui Preasfânt” – cărţi de o valoare imensă pentru omul care niciodată nu a primit o educaţie teologică abstractă. Locul de unde a învăţat a fost prezenţa lui Dumnezeu; caietele şi uneltele de lucru au fost rugaciunea, scrierile primilor creştini şi a teologilor – mistici şi puritani, oameni ai credinţei.”

 

I-am mulţumit deseori lui Dumnezeu”, mărturiseşte Tozer, „pentru căile dulci şi atrăgătoare ale Duhului Sfânt pe care le-a folosit pentru a lucra în inima acestui puştan neînvăţat, atunci când aveam 17 ani. Aveam un vecin cu numele de Holman. Nu-i cunosc prenumele. Pentru mine era doar Domnul Holman; era vecinul nostru. Auzisem că era creştin, dar mie nu mi-a vorbit niciodată despre Cristos. Într-o zi, pe când mă plimbam pe stradă cu acest vecin prietenos dintr-o dată şi-a pus mâna pe umărul meu şi mi-a spus: ‘Ştii, mă gândesc la tine… mă întreb dacă eşti creştin, dacă eşti convertit. Doream să am ocazia să stau de vorbă cu tine’. I-am răspuns: ‘Nu Domnule Holman, nu sunt convertit. Dar mulţumesc că mi-aţi spus asta. Mă voi gândi serios la lucru acesta’. Puţin mai târziu, m-am oprit la un colţ de stradă pentru a asculta un om predicând. A citat invitaţia lui Isus: ‘Veniţi la Mine!’, şi rugăciunea păcătosului: ‘Ai milă de mine!’. M-am dus acasă şi am urcat in masardă ca să nu fiu deranjat. Acolo, în rugăciune serioasă mi-am dat inima şi viaţa lui Isus Cristos. De atunci am fost mereu creştin. Picioarele mele m-au dus acasă şi m-au urcat la masardă, dar nu picioarele mele au fost cele care au mers la Isus, ci inima mea. În inima mea am acceptat să merg la Isus. Am luat hotărârea şi am mers. Acestea au fost cele două lucruri – remarca plină de grijă a vecinului nostru şi explicaţia predicatorului de stradă – care m-au împins Împărăţia lui Dumnezeu”.”

 

Am fost botezat cu o puternică revărsare a Duhului Sfânt la vârsta de 19 ani, pe când eram pe genunchi, stăruind în rugăciune în camera din casa soacrei mele. Doream voia lui Dumnezeu pentru mine şi mă opusesem aproape tuturor grupărilor şi curentelor ‘ism’-ice care veneau cu formele, teoriile şi îvăţăturile lor. Toate au încercat să mă doboare.Unii spuneau că am mers prea departe, alţii că ajunsesem suficient de departe. Dar eu ştiu sigur ce a făcut Dumnezeu pentru mine şi în mine în acel moment. Nimic din exterior nu avea vreun înţeles important pentru mine. În disperare şi în credinţă, am făcut marele salt de la ceea ce era lipsit de importanţă la ce era încărcat de o importanţă majoră – să fiu stăpânit de Duhul Dumnezeului celui viu. Fiecare lucrare mică pe care Dumnezeu a făcut-o vreodată prin mine şi prin slujirea mea pentru El datează din acel moment când am fost umplut de Duhul. De aceea pledez pentru viaţa spirituală a Trupului lui Cristos şi pentru lucrările veşnice ale Duhului veşnic pe care El le face prin copiii lui Dumnezeu, instrumentele Sale”.

 

Locul în care se refugia să se roage şi să mediteze la bunătatea lui Dumnezeu era subsolul din casa familiei sale. El a scris odată: „Mi-am dat seama că Dumnezeu este o mângâiere pentru mine, El este bun şi în orice circumstanţă îmi este uşor să trăiesc cu El.” Snyder scrie despre el: „Dragostea şi harul lui Isus Hristos erau pentru el o uimire, un motiv de adorare în orice împrejurare”.

 

Deşi nu a urmat nici un seminar sau colegiu biblic, Tozer a primit două diplome onorifice de doctorat. A acceptat propunerea de a fi pastor pentru prima dată în West Virginia, 1916. În decembrie 1921, el, împreună cu soţia sa, Ada, s-au mutat în Morgantown, unde s-a născut primul lor copil din cei şapte (şase băieţi şi o fată).

 

În primii ani de lucrare, banii erau extrem de puţini. Familia Tozer a făcut un legământ să se încreadă în Dumnezeu pentru toate nevoile lor, indiferent de circumstanţe. „Suntem ferm convinşi că Dumnezeu poate să trimită bani pentru copii Săi care cred în El – dar acest principiu îşi pierde valoare dacă ne bucurăm de bani şi nu îi dăm slavă Lui, Dătătorului, aşa cum se cuvine!” Tozer nu s-a abătut niciodată de la acest principiu. Lucrurile materiale nu au fost o problemă pentru el. Mulţi au spus că dacă el avea mâncarea necesară, îmbrăcămintea şi cărţile sale, era mulţumit. Familia sa nu a avut niciodată o maşină, în schimb au ales să călătorească cu autobuzul sau cu trenul. Chiar şi după ce a ajuns un autor creştin bine cunoscut, el a cedat în scris majoritatea drepturilor sale pentru cei care se aflau în nevoie. Mesajul pe care îl transmitea era în aceeaşi măsură înviorător şi pătrunzător, dur, care nu permitea compromisuri. Singura lui ţintă în viaţă era să-L cunoască pe Dumnezeu într-un mod personal şi a încurajat pe alţii să facă la fel. Imediat mai apoi a descoperit că o relaţie adâncă şi statornică cu Dumnezeu trebuie să fie cultivată.

 

În perioada în care păstorea o biserică din Indianapolis, Tozer a observat o schimbare în lucrarea sa. În acea vreme, el nu predica decât evanghelia – singurul subiect despre care vorbea înaintea oamenilor, dar Dumnezeu a început să-l conducă spre o nouă treaptă a lucrării sale. Mai întâi şi-a notat gândurile pe hârtie, dar în cele din urmă această schimbare a făcut din el un scriitor cu mult rod în lucrarea sa.

 

În 1928, Tozer a acceptat propunerea de a fi pastor în Chicago, la Southside Gospel Tabernacle, timp de 30 de ani. Mica parohie a ajuns să fie neîncăpătoare iar temelia acestei biserici era misiunea şi o viaţă mai profundă cu Isus Hristos. Snyder spunea despre Tozer: „Predicile sale nu erau niciodată superficiale. În spatele acestora era întotdeauna o gândire adâncă care obliga ascultătorii să se gândească la fel de profund la cuvintele pe care le auzeau. El avea această abilitate de a-şi face ascultătorii să se cerceteze pe ei înşişi în lumina a ceea ce Dumnezeu le vorbea. Oamenii neserioşi şi superficiali niciodată nu l-au plăcut pe Tozer; dar cei care vroiau cu adevărat să audă ce avea Dumnezeu să le spună, l-au iubit.”

 

Fundamentul tuturor predicilor şi învăţăturilor lui Tozer a fost întotdeauna timpul de părtăşie cu Dumnezeu în rugăciune. Acolo, el închidea ochii la confuzia lumii, la tot ce este pământesc şi în schimb îşi concentra toată atenţia asupra lui Dumnezeu. „Activităţile noastre religioase ar trebui să fie ordonate în aşa fel încât să ne permită să avem suficient de mult timp pentru a cultiva liniştea şi solitudinea.”

 

Încă din prima parte a lucrării sale, Tozer şi-a dat seama că Hristos îl chema la o predare diferită şi specială care cerea o golire de sine şi o foame de a fi umplut din plin cu Duhul lui Dumnezeu. Acest fel de predare l-a mistuit întreaga viaţă.

 

Într-una din predicile lui, a spus: „Mi se tot spune că am pierdut trenul, dar răspunsul meu este că nici nu am încercat să prind acel tren. Acel tren, ca şi multe altele asemenea lui pot pleca şi fără mine, iar eu voi fi foarte fericit. Dacă vrem, ne putem conforma religiei din zilele noastre. Cântăresc aproximativ 70 de kilograme când sunt ud leoarcă, dar stau aici în faţa voastră pentru a vă spune că sunt un nonconformist, născut de două ori, un rebel, şi nu mă voi conforma vremurilor. Până acum am fost în stare să am auditoriu, deşi am refuzat să mă conformez vremurilor. Dar dacă va veni o zi când a te conforma vremurilor va fi preţul pe care va trebui să-l plătesc pentru a fi ascultat de oameni, atunci voi ieşi şi o voi lua de acolo de unde am pornit la început: de la colţurile străzilor, şi voi predica acolo. Dar nu mă voi conforma vremurilor. Se spune că trebuie să faci asta. „Nu ştii că avem acelaşi mesaj, doar că trăim vremuri diferite?” Când aud asta, recunosc vocea şarpelui. Aud şuierătura şarpelui în asemenea vorbe. Aşadar, putem sau să ne conformăm, sau să ne retragem din toată afacerea. Iar Pavel spune: „Depărtează-te de astfel de oameni”.

 

Leonard Ravenhill spunea despre Tozer: „Mă tem că nu vom mai vedea niciodată un Tozer. Oameni ca el nu au învăţat în băncile colegiilor, ci în şcoala Duhului.”

 

„Dumnezeu se revelează pe Sine ‘copilaşilor’, dar Îşi ascunde Faţa într-un întuneric gros de cei înţelepţi şi învăţaţi. Noi trebuie să fim simpli în apropierea personală de Dumnezeu; trebuie să ne dezbrăcăm de orice altceva şi să rămânem la lucrurile esenţiale care, aşa după cum ne vom da seama, sunt puţine şi mult dorite de suflet.”

 

Spre sfârşitul slujirii lui, A.W.Tozer a făcut observaţia că războiul e pierdut, referindu-se la invazia atroce a lumii în biserică. El a obiectat împotriva creştinismului anemic.”În multe biserici”, s-a plâns Tozer, „creştinismul a fost diluat până când soluţia a devenit aşa de slabă, încât, dacă ar fi otravă, nu ar face rău la nimeni, iar dacă ar fi medicament, nu ar vindeca pe nimeni!”

 

Singura speranţă pentru creştinismul modern, susţine Tozer, se află în creştinul individual. Din această perspectivă vorbeşte şi scrie el, fiind întotdeauna în căutare de oameni care să i se alăture în „Părtăşia inimii arzătoare”. Dacă o persoană va ajunge la lumină prin predicarea sau scrierile lui, aceasta va fi o răsplată pentru dr. Tozer.

 

A.W.Tozer a murit luni, 12 mai 1963, după aproximativ o săptămână de la ultima sa predică. Căutarea sa a luat sfârşit – a ajuns la destinaţie. Mormântul său din Akron, Ohio, este gravat cu un simplu epitaf: A.W.Tozer – Un om al lui Dumnezeu.

 

Căutarea lui Dumnezeu este ceva mai mult decât o moştenire lăsată după moarte – este un mod de viaţă care ni se transmite pentru ca şi noi să putem experimenta o viaţă ca a lui Tozer. Tu ai început să-L cauţi pe Dumnezeu?

 

///////////////////////////////////////

William Chalmers Burns

 

 

William Chalmers Burns s-a născut în Dun, Scoţia, în anul 1815, şi a murit în portul din oraşul New Chwang, China, în anul 1868. Viaţa lui a fost caracterizată de un devotament profund faţă de Isus Cristos oriunde era îndrumat să meargă. După ce a fost autorizat ca lucrător al Evangheliei de către Biserica scoţiană în anul 1839, şi-a amânat pentru câteva zile călătoria spre est pe care o planificase. În această perioadă şi-a folosit darurile deosebite de evanghelist atât în Scoţia, cât şi în afara acesteia. El făcea parte din grupul de tineri pe care Dumnezeu l-a ridicase în zilele lui M’Cheyne şi fraţii Bonar. Singura lor preocupare era pentru biruinţa crucii la nivel mondial. Din focarul de lumină al trezirii, el a călătorit pe mare spre întunericul Chinei în anul 1847, iar acolo a slujit neîncetat, şi cu puţină odihnă până pe data de 4 Aprilie 1868, când a rostit ultimile sale cuvinte: „A Ta este Împărăţia, puterea şi slava în vecii vecilor.” Puţine vieţi au zugrăvit aceste cuvinte atât de viu ca viaţa sa.

 

În septembrie 1840, pastorul renumit al Scoţiei, un om al rugăciunii, Robert Murray M’Cheyne, i-a scris o scrisoare lui William C. Burns. Printre altele, el scrie: „Sunt ferm convins că dacă vrem să fim instrumente (într-o trezire adevărată), trebuie să fim curăţiţi de toată murdăria cărnii şi a duhului. Oh, strigă pentru sfinţenie personală, pentru o apropiere constantă de Dumnezeu prin sângele Mielului! Scaldă-te în razele Sale – lasă-te în braţele dragostei – fii plin de Duhul, sau dacă nu, succesul lucrării tale va fi numai spre tulburarea ta veşnică.”

 

William C. Burns, la fel ca M’Cheyne, nu a fost doar un om al teoriilor pline de speranţă şi al vorbelor goale. Prin predicarea şi rugăciunea sa fierbinte, mii de oameni erau literalmente martori ai gloriei palpabile a lui Dumnezeu. De la o vârstă fragedă, inima lui C. Burns a fost zdrobită pentru o lume pe moarte şi pierdută. Se spune că atunci când avea 17 ani a fost adus de mama lui din orăşelul liniştit, Kilsyth în oraşul agitat, Glasgow. În timp ce mama lui făcea cumpărături, fiul ei s-a despărţit de ea. După ce a mers pe urmele lui, l-a găsit într-un final pe o străduţă cu lacrimi curgându-i pe obraji. A văzut că era într-o mare agonie şi i-a spus:

 

-Willie, băiatul meu, ce te doare? Eşti bolnav?

Între suspine, el i-a răspuns:

-O, mamă, mamă – zgomotul paşilor al acestor oameni fără Hristos care se îndreaptă spre iad îmi frânge inima.

 

Ochii spirituali ai tânărului William Burns au văzut o frântură din groaza veşnică ale unei eternităţi fără Hristos. Fără îndoială, această viziune a ajutat la modelarea tânărului acestuia care, mai târziu, a fost unul din instrumentele cheie în marea trezire a anului 1839 din Kilsyth. Deseori era pe genunchi, fiind purtat într-o mijlocire aproape continuă. „Plângea ore în şir, într-o agonie adâncă a sufletului, pentru o biserică decăzută şi pentru sufletele pierdute care mergeau în iad”. Slujirea sa a fost profund marcată de o intensitate şi urgenţă divină. Ca urmare, predicarea sa avea rezultate extraordinare.

 

Domnul Burns îşi aminteşte de o perioadă din timpul trezirii din Kilsyth când oameni robuşti cădeau neputincioşi sub puterea ciocanului Evangheliei. „În tot acest timp în care am vorbit, oamenii au ascultat cu cea mai mare atenţie. Într-un final, sentimentele lor au devenit prea puternice şi au izbucnit în lacrimi şi suspine, în plâns şi vaiete amestecate cu strigăte de slavă şi laude ale unor copii ai lui Dumnezeu. Tabloul majorităţii oamenilor mi-a oferit imaginea vie a stării păgânilor de la judecată din ziua venirii lui Hristos. Unii strigau în agonie. Bărbaţi robuşti cădeau la pământ ca morţi. Aşa era mişcarea generală chiar şi după repetarea îndelungată a invitaţiei urgente şi fără plată făcută de Domnul păcătoşilor.”

 

Mai târziu, William Burns a aflat că în noaptea precedentă acestei întâlniri pline de putere, un grup de credincioşi se adunaseră să lupte în rugăciune pentru cei pierduţi şi nemântuiţi. În timpul acestor zile minunate de trezire, slava nu era ceva neobişnuit pentru Burns şi pentru mulţi alţii care se rugau fierbinte şi agonizau toată noaptea. Ca urmare, gloria lui Dumnezeu se pogora zi de zi. Din nou, William Burns ne descrie efectul miraculos al Duhului trezirii. El scrie: „În încheierea unei predici solemne adresate unor suflete nerăbdătoare, puterea lui Dumnezeu s-a pogorât deodată şi toţi erau înecaţi în lacrimi. A fost ca izbucnirea unui şuvoi stăpânit mult timp. Lacrimile curgeau din ochii multora, iar unii cădeau la pământ plângând după milă. Întregul oraş era mişcat. Cei nemântuiţi turbau de furie, dar Cuvântul lui Dumnezeu înainta şi triumfa.”

 

Chiar şi după ce a fost folosit de Dumnezeu pentru a răscoli Scoţia, pasiunea lui Burns pentru suflete încă nu era satisfăcută. La scurt timp, el a plecat în China să predice Evanghelia celor care nu auziseră niciodată numele preţios al lui ISUS! El era recunoscut ca fiind primul om al trezirii din vremea aceea şi, cu toate acestea, s-a consacrat cu bucurie unei vieţi de întuneric şi greutăţi pe câmpul misionar atât de neglijat al Chinei. Nici un alt episod din viaţa minunată a lui Burns nu arată mai mult din caracterul său extraordinar, decât această decizie. Făcând lucrul acesta, el a lăsat în urmă popularitate, prestigiu, bogăţie şi pe cei dragi. Când a fost întrebat când ar fi gata să plece în China, răspunsul lui a fost „ACUM”. El a declarat cu îndrăzneală: „Sunt gata să ard cu totul pentru Dumnezeu. Sunt gata să sufăr orice greutate, dacă astfel aş putea în vreun fel să mântuiesc pe unii. Dorinţa fierbinte a inimii mele este să-L fac cunoscut pe Mântuitorul meu glorios acelora care nu au auzit niciodată despre El.” Într-o altă împrejurare, Burns a spus: „Dorinţa inimii mele este ca, înainte de moarte, să înconjur o dată lumea şi să predic Evanghelia astfel încât fiecare creatură să o audă”. Mama lui l-a asemănat cu un cuţit ascuţit care s-ar uza mai degrabă din cauza tăieturilor decât din cauza ruginei; şi aşa a vrut tânărul Burns să fie!

 

În 1855, William C. Burns l-a întâlnit pe neaşteptate pe târărul misionar din China cu numele de James Hudson Taylor. Această întâlnire aparent întâmplătoare a avut ca rezultat o mare binecuvântare pentru ambii bărbaţi. William Burns a găsit în Hudson Taylor un om după inima lui şi, timp de 7 luni au umblat împreună ca suflete înrudite şi colucrători. Domnul Burns a recunoscut de asemenea primirea călduroasă de care avusese parte Hudson Taylor din partea chinezilor, atunci când le predica în straiul specific chinezesc. Burns învăţa cu repeziciune de la noul său prieten şi, foarte curând a ajuns să-şi însuşească această practică. Impactul pe care experimentatul scoţian l-a avut asupra lui tânărului Taylor este evident din jurnalul şi scrisorile lui Hudson Taylor. „Nu am avut niciodată un tată atât de spiritual ca domnul Burns”, scria Hudson Taylor. Lucrarea autobiografică a lui Hudson Taylor intitulată „O retrospectivă” ne oferă încă o lămurire cu privire la amprenta adâncă pe care Burns a avut-o asupra sa. Printre altele, el scrie: „Pentru mine, acele luni fericite au însemnat o bucurie şi un privilegiu de neexprimat. Dragostea lui pentru Cuvânt era încântătoare, iar viaţa lui sfântă, plină de reverenţă şi conversaţiile lui constante cu Dumnezeu făceau ca părtăşiile cu el să satisfacă chiar şi cele mai adânci dorinţe ale inimii mele. Relatările lui despre lucrările de trezire şi despre persecuţiile din Canada, Dublin şi din sudul Chinei erau atât pline de învăţăminte, cât şi interesante, deoarece, cu un adevărat discernământ spiritual, el scotea în evidenţă scopurile lui Dumnezeu în încercare în aşa fel încât întreaga viaţă căpăta o formă şi o valoare cu totul nouă. Opiniile sale, în special cele legate de evanghelizare ca fiind marea lucrare a Bisericii şi de categoria evangheliştilor laici ca fiind o clasă pierdută şi a cărei restaurare era cerută de Scriptură erau doar „gânduri-sămânţă” care urmau să se dovedească a fi roditoare în organizaţia ulterioară a Misiunii Interne din China.”

 

„Aveam obiceiul să ne lăsăm bărcile cam pe la ora 9 dimineaţa, după rugăciunea pentru binecuvântare, luând cu noi un scăunel uşor de bambus. După ce alegeam un loc potrivit, unul dintre noi se urca pe acel scăunel şi vorbea timp de 20 de minute în timp ce celălalt se ruga pentru binecuvântare; apoi, ne schimbam locurile şi astfel, vocea primului se putea drege între timp. După ce trecea o oră sau două fiind astfel ocupaţi, mergeam într-un alt loc, la o oarecare distanţă de primul şi vorbeam din nou. De obicei, la amiază, ne întorceam la bărcile noastre pentru a lua prânzul, pentru a avea părtăşie şi pentru a ne ruga, iar apoi ne reluam lucrarea noastră din uşă în uşă până la căderea serii. După ceai şi puţină odihnă, obişnuiam să mergem cu ajutoarele noastre băştinaşe în câte o ceainărie unde deseori petreceam câteva ore în conversaţii libere cu oamenii. Nu arareori, înainte de a părăsi un oraş, avem motive puternice să credem că oamenii înţeleseseră adevărul şi dădeam multe Biblii şi cărţi celor interesaţi.” Un alt misionar din China a fost odată întrebat:

 

-Îl cunoşti pe William Burns?

Misionarul a răspuns:

-Dacă-l cunosc? Toată China ştie că el este cel mai sfânt om în viaţă!

 

William C. Burns a fost condus de o pasiune mistuitoare pentru Mielul lui Dumnezeu. În el, Dumnezeu a găsit un om căruia îi păsa cu adevărat. Îi păsa destul de mult pentru a asculta, pentru a se supune şi pentru a sta pe genunchi. W. Burns şi-a dat seama că rugăciunea superficială, goală era cel mai mare obstacol spre Împărăţia lui Isus Hristos. Era de părere că lipsa insistenţei şi a suferinţei în locul tainic de rugăciune îi oferă biruinţă lui Satan. Burns scrie: „Mulţi din cei care merg în locul tainic şi care sunt copiii lui Dumnezeu, intră şi ies exact aşa cum au intrat fără ca măcar să conştientizeze prezenţa lui Dumnezeu. Mai sunt şi alţi credincioşi care, chiar şi atunci când obţin într-adevăr o binecuvântare, iar sufletul le este puţin înviorat, părăsesc locul tainic fără să caute ceva mai mult. Merg în camera lor, intră în locul tainic, dar apoi, imediat ce s-au apropiat de El, cred că au fost deosebit de binecuvântaţi, astfel că îşi părăsesc camera şi merg înapoi în lume… Oh, cum se face că tocmai copiii lui Dumnezeu stăruie atât de puţin? Cum se face că atunci când intră într-adevăr în locul lor de rugăciune pentru a fi singuri, se lasă atât de uşor convinşi să se întoarcă înapoi goi? Şi, în loc să se lupte cu Dumnezeu pentru ca El să-şi reverse Duhul, ei ies din locul tainic fără nici un răspuns şi se supun acestui lucru spunând că este voia lui Dumnezeu.”

 

În Ezechiel 22:30,31, prorocul ne spune ce se întâmplă atunci când Dumnezeu nu găseşte bărbaţi şi femei cu inima frântă în rugăciune şi ascultători. „Caut printre ei un om care să înalţe un zid, şi să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru ţară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc nici unul! Îmi voi vărsa urgia peste ei, îi voi nimici cu focul mâniei Mele, şi le voi întoarce faptele asupra capului lor, zice Domnul, Dumnezeu.” Cine dintre noi va sta în mijlocul spărturii şi se va ruga, şi se va ruga până când cerul va coborî pe pământ?

 

http://www.perlasuferintei.ro/autori/9

///////////////////////////////////////

John Piper

 http://www.perlasuferintei.ro/autori/2

Thumb piperJohn Piper: „Slujirea de predicare este truda centrală a vieţii mele. Rugăciunea mea este ca prin această slujire şi prin tot ceea ce fac, marea slavă a Dumnezeului nostru şi a Mântuitorului Isus Hristos să fie preamărită pe măsură ce tot mai mulţi oameni ajung să trăiască efectiv ascultarea credinţei mereu mai profund.”

 

S-a născut în anul 1946 în Chattanooga, Tennessee. Pe când era încă mic părinii săi s-au mutat în Greenville, South Carolina unde şi-a petrecut o mare parte a copilăriei.

 

A studiat la Colegiul Wheaton unde pentru prima dată a simţit chemarea de a intra in slujire.

 

A absolvit apoi Fuller Theological Seminary unde sub îndrumarea Dr-lui Fuller, cel mai influent professor “în viaţă” a descoperit scrierile lui Jonathan Edwards, cel mai influent profesor “mort” pe care l-a avut.

 

A graduat în 1974 Universitatea din Munchen unde şi-a făcut lucrarea de doctorat în Studii asupra Noului Testament. Această lucrare: “Love Your Enemies” a fost publicată mai apoi de Cambridge University Press and Baker Book House.

 

Timp de 6 ani a facut studii biblice (predat) la Bethel College in St. Paul, Minnesota.

 

În 1980 îşi urmează chemarea irezistibilă de a predica şi devine pastor al Bisericii Baptiste Bethlehem din Minnesota, unde slujeşte şi în prezent.

 

Împreună cu cei care îi sunt aproape, John Piper este dedicat în a transmite, a împrăştia pasiunea pentru supremaţia lui Dumnezeu în toate lucrurile pentru bucuria tuturor oamenilor în Isus Cristos.

 

Împreună cu soţia sa, Noel, au patru baieţi şi o fata şi un numar mereu în creştere de nepoţi.

 

//////////////////////////////////////

R.A. Torrey

1856-1928

 

„Dacă în acest moment eşti împovărat cu un păcat pe care l-ai săvârşit în prezent sau în trecut, tot ce trebuie să faci acum este să priveşti la Isus pe cruce. Este un act de nerecunoştinţă grosolană faţă de Dumnezeu să ai gânduri negre şi să fii deprimat din cauza păcatelor pe care El, în dragostea Sa nemărginită, le-a şters.”

 

Torrey a crescut într-o familie bine înstărită, a urmat cursurile Universităţii Yale şi Divinity School şi a studiat în străinătate. În primii săi ani de studenţie la Yale, tânărul Torrey s-a format într-un agnostic şi într-un beţiv. Dar chiar şi în această perioadă „sălbatică” din viaţa sa, era într-un mod deosebit conştient şi puternic convins de faptul că într-o zi, va predica Evanghelia. În ultimul an de şcoală, a fost mântuit.

 

A fost mult influenţat de D.L.Moody încă din studenţia sa la Yale Divinity School. Moody nu ştia ce puteri extraordinare stârnea în Torrey! După moartea sa, Torrey a fost cel care a preluat campaniile de trezire mondiale din Australia, Noua Zeelandă, Anglia şi America.

 

Ca mulţi alţi oameni ai lui Dumnezeu, Torrey a strălucit cel mai puternic în câştigarea sufletelor. Acest om, a condus sute de mii de oameni la Hristos, printr-o trezire răspândită pe tot globul!

 

Dr.Torrey a primit educaţia celor mai bune şcoli şi universităţi de înaltă clasă. În dezbateri, era un oponent tenace, creativ, rapid, fără teamă şi cu o cunoştinţă vastă. Era recunoscut ca un mare învăţat, deşi întreaga sa lucrare se distingea prin simplitatea ei.

 

Datorită abilităţilor sale deosebite de profesor şi râvnei sale în evanghelizare, Moody l-a ales pe Torrey să fie conducătorul şcolii pe care abia o înfiinţase, Moody Bible Institute. În 1912, Torrey a fost numit decan la BIOLA, unde a slujit până în 1924. În aceeaşi perioadă a păstorit şi biserica Open Door din Los Angeles.

 

Cărţile sale au atins inimile multor oameni, au fost un ajutor pentru mulţi să înţeleagă Scriptura şi au avut puterea să câştige suflete pentru cer. Torrey a fost un mare învăţător al Bibliei, dar mai mult decât orice, a fost umplut de Duhul Sfânt.

 

//////////////////////////////////////

 

Thomas Cook

 

Thumb cookSpre surpriza tuturor (cu excepţia Tatălui său ceresc), evanghelistul Thomas Cook a murit în 1913, la vârsta de 53 de ani, în floarea vârstei şi a slujirii. Condoleanţe, elogii şi mărturii au venit din toate colţurile Marii Britanii; şi nu e de mirare, căci pe parcursul vieţii lui a semănat mult cu Hristos, iar slujirea sa a fost foarte roditoare. Nu exagerăm cu nimic dacă spunem că mii de adulţi s-au convertit ca urmare a predicării lui Cook şi zeci de mii de oameni au mărturisit experienţa primirii unei inimi curate, eliberate de păcat prin credinţă.

 

Thomas Cook s-a născut în oraşul Middlesbourgh, oraşul unei uzine metalurgice din Anglia, pe 20 august 1859. Se pare că tatăl lui a fost indiferent faţă de lucrurile spirituale mare parte a vieţii sale, dar mama lui a fost o femeie credincioasă, o femeie a rugăciunii, cu principii metodiste. Thomas a luat decizia de a-L urma pe Isus la vârsta de 16 ani, în anul 1875. Convertirea lui a fost liniştită şi nu s-a remarcat prin aparenţe exterioare; dar realitatea lucrării de mântuire a lui Hristos şi-a pus atât de puternic amprenta asupra adolescentului încât el, împreună cu un prieten de-al lui, au început să predice din proprie iniţiativă la colţuri de stradă pentru toţi cei care vroiau să audă despre Mântuitorul lor care le putea da viaţa.

 

Schimbările din viaţa lui au fost atât de mari, influenţa predicilor tânărului atât de puternică, iar roada Duhului din viaţa lui atât de evidentă încât a fost numit predicator metodist înainte de a împlini 18 ani. Predicarea lui plină de Duhul, de seriozitate, de dragoste, de pasiune şi vorbirea lui simplă a mişcat inimile bărbaţilor şi femeilor din toate straturile sociale, pe oriunde mergea. Slujirea lui a fost foarte căutată, nu numai în cadrul denominaţiei sale, dar şi printre metodiştii primitivi, printre reformatorii wesley-eni şi în cadrul Armatei Salvării.

 

Slujirea lui Cook a crescut în profunzime şi în rodnicie, iar Dumnezeu a deschis pentru el uşi de slujire ( uneori chiar şi pentru o perioadă mai mare de un an odată ) în Norvegia, şi în ţările flămânde din punct de vedere spiritual, în colţuri îndepărtate ale Împeriului precum Africa de Sud, Australia, Noua Zeelandă şi Sri Lanka. Dumnezeu a lucrat totdeauna nespus mai mult prin Cook decât credeau gazdele lui că este posibil.

 

Cook nu a avut educaţie superioară, aşa că a fost o mare surpriză pentru denominaţia lui atunci când a fost rugat să devină directorul unei şcoli evanghelice proaspăt înfiinţate ce avea ca scop pregătirea slujitorilor. Cum avea să reuşescă „un simplu evanghelist” să lanseze şi să conducă această nouă lucrare a Colegiului Cliff, din Calver (lângă Sheffield), Anglia? Foarte bine, mulţumesc frumos! Acelaşi Domn pe care L-a slujit în lucrarea de predicare a Evangheliei a fost onorat de consacrarea şi rodnicia lui Cook şi în noul său post. Începând din anul 1903, el a slujit şcoala cu credincioşie şi pricepere până la moartea sa din anul 1913.

 

///////////////////////////////////////

George Müller (1805-1898)

 

Printre marile monumente care pot fi realizate printr-o credinţă simplă în Dumnezeu sunt marile orfelinate care acoperă cinci hectare de pământ în Ashley Downs, în oraşul Bristol din Anglia. Când Dumnezeu a pus în inima lui George Müller gândul să construiască aceste orfelinate, nu avea decât doi şilingi (50 cenţi) în buzunar. Fără să-şi facă lipsurile cunoscute vreunui om, ci numai lui Dumnezeu, i-au fost trimişi mai bine de 1 400 000 de lire (7 000 000 dolari) pentru construirea şi întreţinerea acestor case pentru orfani. Când scriitorul le-a vizitat prima oară, aproape de clipa morţii dlui Müller, existau cinci clădiri imense de granit solid, care puteau adăposti 2000 de orfani. În toţi anii de la sosirea primilor orfani, Domnul a trimis hrană la momentul potrivit, astfel că niciodată nu au sărit peste o masă din cauza lipsei de mâncare.

 

Deşi Geroge Müller a devenit cunoscut drept unul dintre cei mai mari oameni ai rugăciunii cunoscuţi în istorie, el nu a fost dintotdeauna un sfânt. A rătăcit în adâncimile păcatului înainte să fie adus la Hristos. S-a născut în împărăţia Prusiei în anul 1805. Tatăl lui lucra ca perceptor de venituri pentru guvern şi era un om lumesc. El le-a dat lui George şi fratelui său mulţi bani când erau copii, pe care i-au cheltuit foarte nesăbuit. George îşi înşela tatăl când venea vorba de suma de bani cheltuită şi de modul în care a cheltuit-o. De asemenea, fura banii guvernului când tatăl lui nu era acasă.

 

La vârsta de zece ani, George a fost trimis la şcoala clasică a Catedralei din Halberstadt. Tatăl lui vroia ca el să devină un cleric luteran, nu ca să-L poată sluji pe Dumnezeu, ci ca să poată avea o viaţă uşoară şi confortabilă de pe urma Bisericii de stat. El spune: „Îmi petreceam acum timpul în studiu, lecturare de romane şi în complacerea în practici păcătoase, chiar dacă eram aşa de tânăr. Am continuat astfel până la vârsta de 14 ani, când mama mea a murit deodată. În noaptea în care a murit, eu, neştiind de boala ei, am jucat cărţi până la două dimineaţa, şi apoi, în următoarea zi (era Ziua Domnului) m-am dus împreună cu câţiva tovarăşi ai mei să păcătuim într-o tavernă, de unde, fiind plini de bere tare, am plecat umblând pe străzi pe jumătate beţi.”

 

„Deveneam din ce în ce mai rău”, spune el. „Cu trei sau patru zile înainte să fiu confirmat (şi astfel primit la Cina Domnului), m-am făcut vinovat de o imoralitate crasă; şi chiar cu o zi înainte de confirmarea mea, când eram în sacristie împreună cu clericul pentru a-mi mărturisi păcatele (potrivit practicii obişnuite), după o manieră formală, l-am înşelat, dându-i numai a douăsprezecea parte din taxa pe care mi-o dăduse tata să i-o înmânez.”

 

I-au venit câteva gânduri şi dorinţe solemne de a duce o viaţă mai bună, dar a continuat să se afunde din ce în ce mai adânc în păcat. S-a complăcut în minciună, furt, jocuri de noroc, citire de romane, imoralitate, extravaganţă, şi în aproape orice altă formă de păcat. Nimeni nu şi-ar fi închipuit că tânărul păcătos avea să devină vreodată eminent pentru credinţa sa în Dumnezeu şi pentru puterea sa în rugăciune. L-a jefuit pe tatăl său de câteva arende pe care tatăl său îl rugase să le încaseze, falsificând facturile pe care le primea şi băgând în buzunar contravaloarea lor. Îşi cheltuia banii în plăceri păcătoase, şi odată a ajuns într-o asemenea sărăcie încât, pentru a-şi potoli foamea, a furat o bucată de pâine neagră, raţia unui soldat cazat în aceeaşi casă cu el. În 1821 a pornit într-o călătorie spre Magdeburg, unde a petrecut şase zile în „mult păcat”. Apoi s-a dus la Brunswick şi s-a instalat la un hotel scump până când a cheltuit toţi banii. Apoi, s-a cazat la un alt hotel frumuşel dintr-un sat învecinat, având de gând să-l înşele pe hangiu. Însă hainele lui cele mai bune i-au fost luate în schimbul a ceea ce datora. Apoi, a mers pe jos alte şase mile la un alt han, unde a fost arestat din pricină că a încercat să-l defraudeze pe hangiu. Pentru acest delict a fost dus la închisoare la vârsta de şaisprezece ani.

 

După perioada petrecută la închisoare, tânărul Müller s-a întors acasă şi a primit o bătaie cruntă de la tatăl lui. În inima sa, a rămas la fel de păcătos, dar, pentru a recăpăta încrederea tatălui său, a început să ducă o viaţă foarte exemplară în exterior, până când a obţinut încrederea tuturor celor din jurul lui. Tatăl lui a hotărât să-l trimită la o şcoală clasică din Halle, unde disciplina era foarte strictă, însă George nu avea nici cea mai mică intenţie să se ducă acolo. În schimb s-a dus la Nordhauusen şi, folosind multe minciuni şi rugăminţi stăruitoare, l-a convins pe tatăl său să-l lase să rămână acolo timp de doi ani şi jumătate până la Paştele anului 1825. Aici a studiat sârguincios, a fost dat ca exemplu înaintea celorlalţi studenţi şi a devenit expert în latină, franceză, istorie şi limba lui natală (germană). „Dar în timp ce în exterior câştigam stima semenilor mei”, spune el, „nu-mi păsa deloc de Dumnezeu, căci în secret trăiam bălăcindu-mă în păcat; ca urmare, m-am îmbolnăvit şi, timp de 13 săptămâni, am stat închis în cameră. În tot acest timp, nu aveam o durere reală a inimii, deşi, fiind sub influenţa anumitor impresii naturale ale religiei, am citit neîncetat lucrările lui Klopstock. Nu mă interesa deloc de Cuvântul lui Dumnezeu.”

 

„Din când în când simţeam că trebuie să devin o persoană diferită”, mărturiseşte el, „şi încercam să-mi îmbunătăţesc conduita, mai ales atunci când mă duceam la Cina Domnului, aşa cum obişnuiam să fac de două ori pe an, împreună cu alţi tineri. Cu o zi înainte să particip la această rânduială, obişnuiam să mă abţin de la anumite lucruri, iar în ziua cu pricina eram serios şi de asemenea, Îi juram lui Dumnezeu, cu simbolul trupului frânt în gură, că mă voi face mai bun, gândindu-mă că de dragul jurământului, ar trebui să fiu convins să mă schimb. Însă după ce treceau una sau două zile, uitam totul, şi eram la fel ca înainte.”

 

A intrat la Universitatea Halle ca student la teologie, cu recomandări bune. Asta l-a calificat să predice în Biserica luterană de stat. Pe când era la universitate, şi-a cheltuit toţi banii într-o viaţă desfrânată. Când îmi terminam banii”, spune el, „îmi ipotecam ceasul şi o parte din haine, sau împrumutam în alte feluri. Totuşi, în mijlocul tuturor acestora, aveam o dorinţă de a renunţa la viaţa asta nenorocită, fiindcă nu găseam nicio bucurie în ea şi mai aveam suficient bun simţ să văd că sfârşitul avea să fie mizerabil într-o zi; fiindcă nu aş fi reuşit niciodată să-mi câştig existenţa. Dar nu eram îndurerat în inima mea din cauză că Îl supăram pe Dumnezeu.

 

La Universitate a cunoscut o persoană mizerabilă care recăzuse în păcat, numit Beta, care, prin plăceri lumeşti, încerca să-i înăbuşe convingerea de păcat. S-au afundat împreună în păcat şi în iunie 1825, George s-a îmbolnăvit din nou. După recuperare, au născocit nişte scrisori din care lăsau să se înţeleagă că erau de la părinţii lui. Cu acestea au, au obţinut paşapoarte şi au pornit să vadă Elveţia. Müller a furat de la prietenii care îl însoţeau astfel că acea călătorie pe el nu l-a costat la fel de mult ca pe ei. S-au întors acasă pentru a-şi sfârşi vacanţa, iar după aceea s-au întors la Universitate, după ce Müller l-a minţit pe tatăl său în privinţa călătoriei făcute în Elveţia.

 

La Universitatea Halle erau aproximativ 900 de studenţi la teologie. Tuturor acestora li s-a permis să predice, însă Müller estimează că nici măcar 9 dintre aceştia nu se temeau de Domnul. „Într-o sâmbătă după-amiază, cam pe la mijlocul lui noiembrie, 1825, „spune el, „făcusem o plimbare cu prietenul meu, Beta. La întoarcere, el mi-a spus că avea obiceiul de a-şi petrece după-amiezele de sâmbătă în casa unui creştin, unde avea loc o întâlnire. După mai multe întrebări, mi-a spus că acolo citesc Biblia, cântă, se roagă, şi citesc o predică tipărită. Imediat ce am auzit asta, m-am simţit de parcă găsisem ceea ce căutasem toată viaţa mea. Mi-am dorit imediat să mă duc cu prietenul meu, care nu a vrut deloc să mă ia cu el; deoarece, cunoscându-mă un tip vesel, credea că nu o să-mi placă întâlnirea. În cele din urmă, totuşi, a spus că o să vină după mine.”

 

Descriind întâlnirea, Müller a spus: „Ne-am dus împreună seara. Deoarece nu cunoşteam obiceiurile Fraţilor şi bucuria pe care ei o au atunci când văd bieţi păcătoşi cărora le pasă în vreo măsură de lucrurile lui Dumnezeu, mi-am cerut scuze că am venit. Nu voi uita niciodată răspunsul plin de bunătate pe care mi l-a dat acest frate drag. El a spus: „Vino cât de des doreşti; casa şi inima sunt deschise pentru tine.” După ce au cântat un imn, s-au aşezat pe genunchi şi un frate, numit Kayser, care mai târziu a devenit misionar în Africa, a cerut binecuvântarea lui Dumnezeu peste întâlnire. „Această îngenunchere a avut o impresie puternică asupra mea „, spune Müller, „fiindcă eu nu mai văzusem niciodată un om pe genunchi, şi nici eu nu mă rugasem vreodată pe genunchi. El a citit apoi un capitol şi o predică tipărită. În Prusia nu erau permise întâlniri regulate în care se expunea Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu era prezent un cleric ordinat. La încheiere, am cântat un imn, apoi stăpânul casei s-a rugat.” Întâlnirea a lăsat o impresie profundă asupra lui Müller. „Eram fericit”, spune el, „deşi, dacă mă întreba cineva de ce eram fericit, nu puteam explica cu limpezime.”

 

„În drum spre casă i-am spus lui Beta că tot ce am văzut în călătoria noastră în Elveţia şi toate plăcerile noastre anterioare, erau ca nişte nimicuri în comparaţie cu seara aceasta.  Dacă am căzut pe genunchi sau nu când m-am întors acasă, nu-mi aduc aminte; dar asta ştiu: că stăteam întins în pat liniştit şi fericit. Lucrul acesta arată că Domnul Îşi poate începe lucrarea în diferite moduri. Căci nu am nici cea mai mică îndoială că în acea seară, El Şi-a început lucrarea harului în mine, deşi am obţinut bucurie fără o durere profundă a inimii şi cu foarte puţină cunoştinţă. Dar seara aceea a fost punctul de cotitură în viaţa mea. A doua zi şi luni, şi încă o dată sau de două ori pe lângă asta, m-am dus din nou la casa acestui frate, unde am citit din Scriptură împreună cu el şi cu un alt frate; fiindcă era prea mult pentru mine să aştept până sâmbăta viitoare!

 

Acum, viaţa mea a devenit foarte diferită (deşi nu în totalitate), de vreme ce renunţasem deodată la păcatele mele. Renunţasem la tovarăşii mei răi; am întrerupt mersul la tavernă; nu mă mai bălăceam în practica obişnuită de a spune minciuni, dar totuşi, de încă câteva ori, am mai spus un neadevăr… Acum nu mai trăiam în păcat în mod obişnuit, deşi eram încă adesea biruit  şi uneori chiar de păcate făţişe, chiar dacă mult mai puţin frecvent decât înainte şi nu fără durere în inimă. Citeam Scripturile, mă rugam des, îi iubeam pe fraţi, mă duceam la biserică având motivaţii corecte şi stăteam de partea lui Hristos, chiar dacă semenii mei studenţi râdeau de mine.”

 

Timp de câteva săptămâni după convertirea lui, Müller a progresat rapid în viaţa lui creştină şi era foarte doritor să devină misionar. Dar s-a îndrăgostit de o fată romano-catolică şi, pentru un timp, Domnul a fost aproape uitat. Apoi, Müller a văzut un tânăr misionar renunţând la tot luxul unui cămin confortabil de dragul lui Hristos. Lucrul acesta i-a deschis ochii faţă de propriul egoism şi l-a împuternicit să renunţe la fata care luase locul lui Hristos în inima lui. „Atunci”, spune el, „am început să simt şi să mă bucur de pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere. În această bucurie a mea, i-am scris tatălui meu şi fratelui meu, implorându-i să-L caute pe Domnul şi spunându-le cât de fericit eram eu, gândindu-mă că dacă calea mântuirii le-ar fi pusă înainte, ar îmbrăţişa-o cu bucurie. Spre surprinderea mea, am primit un răspuns mânios.”

 

George nu putea intra în nicio instituţie de instruire misionară germană fără consimţământul tatălui său, pe care nu putea să-l obţină. Tatăl lui era profund îndurerat că, după ce l-a educat în aşa fel încât să obţină un trai confortabil ca şi cleric, el devenea un misionar. George a simţit că nu mai putea accepta bani de la el. Domnul i-a trimis în îndurarea Lui mijloacele necesare ca să-şi termine instruirea. A predat germana la câţiva profesori americani de la Universitate, iar ei l-au remunerat cu dărnicie pentru serviciile sale. Acum, el era mijlocul de câştigare a unui număr de suflete la Hristos. A împrăştiat mii de tractate şi articole religioase, şi a vorbit multora despre mântuirea sufletelor lor.

 

Deşi înainte de convertirea lui, Müller îi scrisese tatălui său şi îi spusese despre predicile pe care le predicase, el nu a predicat cu adevărat o predică decât numai la ceva timp după convertirea sa. Se gândise să-i facă pe plac tatălui său, lăsându-l să creadă că predica. Prima sa predica a fost una tipărită pe care o memorase pentru ocazia respectivă. A avut puţină libertate în susţinerea ei. A doua oară a predicat spontan, şi a avut o măsură de libertate. „Acum predicam frecvent”, spune el, „atât în bisericile satelor cât şi ale oraşelor, dar niciodată nu am avut o plăcere în asta, decât atunci când vorbeam într-un mod simplu; deşi repetarea predicilor pe care le memorasem erau mai lăudate de semenii mei. Dar nu am văzut nicio roadă de pe urma niciunui mod de predicare. Poate că ziua de pe urmă va dezvălui beneficiul primit chiar şi de la acele strădanii slabe. Un motiv pentru care Domnul nu mi-a permis să văd roadă, cred eu, a fost acela că m-aş fi mândrit probabil din pricina succesului. Sau poate din cauză că mă rugam extrem de puţin pentru slujirea Cuvântului, şi pentru că umblam atât de puţin cu Dumnezeu şi eram atât de rar un vas de onoare, sfinţit şi potrivit pentru folosul Stăpânului.”

 

Adevăraţii credincioşi de la Universitate s-au înmulţit de la şase la aproximativ douăzeci, înainte de plecarea lui Müller. Ei se întâlneau adesea în camera lui Müller ca să se roage, să cânte şi să citească Biblia. El mergea uneori pe jos câte zece sau cincisprezece mile ca să audă un slujitor cu adevărat evlavios predicând.

 

În 1827 Müller s-a oferit voluntar să se ducă în calitate de pastor misionar la nemţii din Bucureşti, însă războiul dintre turci şi ruşi a împiedicat acest lucru. În 1828, la sugestia agentului lor, s-a oferit să meargă ca misionar printre evrei la Societatea Misionară din Londra. Era foarte versat în limba ebraică şi avea o mare dragoste pentru ea. Societatea a vrut ca el să vină în Londra ca să-l poată vedea personal. Prin providenţa lui Dumnezeu, a obţinut în cele din urmă scutire pe viaţă de la împlinirea serviciului militar în armata Prusiei şi s-a dus în Anglia în 1829, la vârsta de 24 de ani. O perioadă de timp după ce ajunsese în Anglia, nu a putut vorbi limba engleză, iar mai apoi, foarte greu.

 

La scurt timp după sosirea în Anglia, Müller a primit o experienţă creştină mai profundă care i-a revoluţionat total viaţa. „Am venit în Anglia slab din punct de vedere fizic”, spune el, „şi ca urmare a studiului intens, presupun, m-am îmbolnăvit pe 15 mai; curând după aceea, cel puţin după părerea mea, am fost într-o stare dincolo de orice însănătoşire. Cu cât deveneam mai slab în trup, cu atât eram mai fericit în duh. Niciodată în viaţa mea nu mă mai văzusem atât de netrebnic, atât de vinovat, atât de mult aşa cum nu trebuia să fiu. Era ca şi cum fiecare păcat de care fusesem vinovat îmi era amintit; dar în acelaşi timp, realizam că toate păcatele mele erau complet iertate – că eram spălat şi curăţit , complet curăţit în sângele lui Isus. Rezultatul acestora a fost o mare pace. Doream nespus să plec şi să fiu cu Hristos…”

 

După ce zăcusem două săptămâni, îngrijitorul meu medical mi-a spus, în mod neaşteptat, că eram mai bine. Vestea aceasta, în loc să mă bucure, m-a smerit adânc – atât de puternică era dorinţa mea de a fi cu Domnul; deşi aproape imediat după aceea, mi-a fost dat har ca să mă supun voii lui Dumnezeu.”

 

Faptul că Müller a considerat totdeauna că experienţa de mai sus i-a adâncit întreaga sa viaţă spirituală este arătat clar într-o scrisoare de-a lui care a apărut în British Christian, pe 14 august 1902. În această scrisoare, Müller spune: „Am devenit credincios în Domnul Isus la începutul lui noiembrie 1825, cu 69 de ani şi 8 luni în urmă. Primii patru ani au fost marcaţi în mare parte de multă slăbiciune; însă în iulie 1829, acum 66 de ani, am ajuns la o predare deplină şi totală a inimii. M-am predat în întregime Domnului. Onorurile, plăcerile, banii, puterile mele fizice, puterile mele mentale, totul a fost pus jos la picioarele lui Isus şi am devenit un mare iubitor al Cuvântului lui Dumnezeu. Mi-am găsit totul în Dumnezeu şi astfel am rămas în toate necazurile mele de natură temporală sau spirituală, timp de 66 de ani. Credinţa mea nu este exercitată doar în privinţa lucrurilor temporale, ci în privinţa tuturor lucrurilor, deoarece stau strâns lipit de Cuvânt. Cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său este ceea ce mă susţine.”

 

Fiind sfătuit să se ducă la ţară pentru refacerea sănătăţii lui, s-a rugat în privinţa aceasta şi, în cele din urmă, a plecat. S-a dus în Devonshire, unde măreaţa binecuvântare pe care o primise a fost nespus amplificată de discuţiile şi rugăciunile înălţate împreună cu un slujitor plin de Duhul pe care îl auzise predicând prima oară în Teignmouth. Prin discuţiile şi predicile acestui slujitor, a ajuns să vadă ca niciodată înainte că „numai Cuvântul lui Dumnezeu este standardul nostru de judecare în lucrurile spirituale; că el poate fi explicat numai prin Duhul Său Sfânt; şi că în vremea noastră, ca şi în vremurile trecute, El este învăţătorul poporului Său. Până atunci nu înţelesesem în mod experimental slujba Duhului Sfânt”, spune el. „Rezultatul acestui lucru a fost că în prima seară în care am închis uşa camerei mele pentru a mă dedica rugăciunii şi meditaţiei la Scriptură, am învăţat mai mult în câteva ore decât învăţasem în câteva luni înainte.” Din nou, spune: „Pe lângă aceste adevăruri, Domnului I-a făcut plăcere să mă facă să văd un standard mai înalt de devotare decât văzusem până atunci.”

 

La întoarcerea în Londra, în timpul seminarului de instruire, Müller a căutat să-i conducă pe fraţii lui în adevărurile mai adânci pe care tocmai le conştientizase şi el. „Un frate în special”, spune el, „a fost adus în aceeaşi stare în care fusesem şi eu; iar alţii, nădăjduiesc, primeau beneficii mai mici sau mai mari. De câteva ori, când m-am dus în camera mea după rugăciunea de familie, părtăşia cu Dumnezeu mi s-a părut atât de dulce încât am stăruit în rugăciune până după orele 12, iar apoi, fiind plin de bucurie, m-am dus în camera fratelui la care tocmai am făcut referire şi, găsindu-l într-o stare similară a inimii, am continuat împreună în rugăciune până la ora unu sau două, şi chiar după aceea, am fost atât de plin de bucurie că abia dacă puteam dormi, iar la şase dimineaţa am chemat din nou fraţii la rugăciune.”

 

Sănătatea lui Müller a fost în declin în perioada petrecută în Londra, iar sufletul lui era acum atât de aprins pentru Dumnezeu încât nu se mai putea rezuma la rutina studiilor zilnice. Credinţa lui proaspăt dobândită în întoarcerea apropiată a lui Hristos l-a îndemnat de asemenea să meargă înainte pentru mântuirea sufletelor. Simţea că Domnul îl călăuzea să înceapă lucrarea creştină pe care tânjea să o facă şi, de vreme ce Societatea Misionară din Londra nu vedea potrivit să-l trimită fără să aibă instruirea necesară, el s-a hotărât să se ducă fără întârziere şi să se încreadă în Dumnezeu pentru susţinere. La scurt timp după aceea a devenit pastor al Capelei Ebenezer din Teignmouth, Devonshire. După aceea a urmat căsătoria lui cu dra Mary Groves, o domnişoară din Devonshire. Ea a fost întotdeauna în acelaşi gând cu soţul ei şi viaţa lor maritală a fost foarte fericită. La scurt timp după căsătorie a început să aibă remuşcări în conştiinţa lui din pricina faptului că primea un salariu exact şi în privinţa închirierii stranelor din biserica sa. Simţea că cea din urmă era acelaşi lucru cu a da cel mai bun loc „omului cu inel în deget”, iar fratelui mai sărac locul de la picioare; iar partea cu salariul era ca şi cum lua bani de la cei care nu dădeau „cu bucurie” sau „în măsura în care Domnul le dădea succes”. A întrerupt aceste două obiceiuri. El şi soţia lui îşi spuneau nevoile numai Domnului. Ocazional se împrăştiau zvonuri că sufereau de foame; dar chiar dacă uneori, credinţa le era încercată, venitul lor a fost mai mare decât înainte. El şi soţia lui dădeau cu mărinimie tot ce era peste nevoile lor prezente şi se încredeau în Dumnezeu pentru „pâinea cea de toate zilele”.

 

Müller a predicat în multe oraşe din jur şi multe suflete au venit la Hristos în întâlnirile lui. În 1832, a simţit puternic că lucrarea lui Teignmouth se sfârşise, şi când s-a dus la Bristol în acelaşi an, a avut un sentiment la fel de puternic că Domnul vroia ca el să lucreze acolo. Când Duhul, Cuvântul şi providenţa lui Dumnezeu sunt în armonie, putem fi destul de siguri că Domnul este Cel care ne călăuzeşte, fiindcă acestea trei sunt totdeauna în armonie şi nu pot fi în dezacord. Müller nu s-a simţit doar călăuzit de Domnul să lucreze în Bristol, ci providenţa lui Dumnezeu deja deschisese drumul, şi aceasta părea a fi în armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Müller şi-a început strădaniile în Bristol în 1832, în calitate de pastor asociat al prietenului său dl Craik, care fusese chemat în acel oraş. Fără salarii sau strane închiriate, eforturile lor au fost nespus binecuvântate la Capelele Gideon şi Bethesda. Numărul de membri s‑a mărit de patru ori mai mult într-un scurt timp. La zece zile după deschiderea Bethesdei, era prezentă o mulţime atât de mare care căuta calea mântuirii încât a fost nevoie de patru ore în care să li se slujească. Aceste biserici, deşi se numeau non-denominaţionale, erau în general puse alături de oamenii cunoscuţi în mod uzual drept „Fraţii din Plymouth”. Müller a continuat să le predice atâta timp cât a trăit, chiar şi după ce şi-a început măreaţa lucrare cu orfanii. La moartea lui, avea o congregaţie de aproape 2000 de persoane la Capela Bethesda.

 

În 1834, dl Müller a început Instituţia de Cunoaştere a Scripturii Acasă şi în Străinătate. Scopul ei era să ajute şcolile de zi creştine, să sprijinească misionari, şi să răspândească Scriptura. Instituţia aceasta, fără sprijin lumesc, fără să ceară ajutor de la cineva, fără să facă datorii, fără comitete, fără semnatari sau membri, ci numai prin credinţă în Dumnezeu, a obţinut şi a debursat o sumă nu mai mică de 1 500 000 de lire (7 500 000 de dolari) până la moartea dlui Müller. Suma aceasta a fost cheltuită pentru orfelinat. Până la moartea dlui Müller, 122 000 de persoane învăţaseră în şcolile sprijinite cu aceste fonduri; şi aproximativ 282 000 de Biblii şi 1 500 000 de Nou Testamente fuseseră distribuite prin intermediul acestor fonduri. De asemenea, 112 000 000 de cărţi religioase, pamflete şi tractate s-au pus în circulaţie; misionari din toate părţile lumii au fost ajutaţi, şi nu mai puţin de 10 000 de orfani au fost îngrijiţi prin intermediul acestor fonduri.

 

La vârsta de 70 de ani, dl Müller a început să facă mari tururi de evanghelizare. A călătorit 200 000 de mile, mergând prin lume şi predicând în multe ţări şi în multe limbi diferite. Vorbea frecvent în faţa a 4500 sau 5000 de persoane. De trei ori a predicat în lungul şi-n latul Statelor Unite. Şi-a continuat tururile evanghelistice sau misionare până la vârsta de 90 de ani. A estimat că în timpul acestor 17 ani de lucrare evanghelistică, a vorbit la aproximativ trei milioane de oameni. Toţi banii pentru aceste cheltuieli au fost trimişi ca răspuns la rugăciunea credinţei.

 

Cea mai măreaţă dintre toate iniţiativele lui Müller a fost ridicarea şi întreţinerea marilor orfelinate din Bristol. A început această lucrare cu numai doi şilingi (50 cenţi) în buzunar; dar ca răspuns la rugăciune şi fără a-şi face nevoile cunoscute oamenilor, a primit mijloacele necesare de a ridica marile clădiri şi de a hrăni orfanii zi de zi timp de 60 de ani. În tot acest timp, copiii nu au fost forţaţi să sară peste nicio masă, şi dl Müller a spus că dacă s-ar fi întâmplat asta, ar fi luat-o drept dovadă că Domnul nu mai vroia ca acea lucrare să continue. Uneori, ora mesei se apropia şi ei nu ştiau de unde avea să vină hrana, însă Domnul a trimis-o totdeauna la vremea potrivită, pe parcursul celor 20 000 de zile, sau mai mult, în care dl Müller a fost în conducerea caselor.

http://www.perlasuferintei.ro/autori/17

/////////////////////////////////////

Andrew Murray

 

 

Andrew Murray s-a născut pe 9 Mai, 1828 în Graaff Reinet, Africa de sud. Murray a avut o moştenire creştină deosebită. Tatăl lui a fost un slujitor german reformat care citea săptămânal familiei relatări despre treziri, şi se ruga regulat pentru o trezire în Africa de Sud. 

 

În 1838, când Murray avea 10 ani, a plecat cu fratele lui John să studieze în Scoţia. Au plecat cu unchiul lor Rev. John Murray, cu trenul. În primăvara anului 1840 omul folosit de Dumnezeu în trezire, William C. Burns, a vorbit în Aberdeen, Scoţia. Burns a făcut o impresie profundă asupra lui Andrew. Stătea în casa unchiului său şi petreceau serile împărtăşind despre lucrarea lui Dumnezeu. Burns a fost instrumentul folosit de Dumnezeu în marea trezire din Kilsyth în 1839. Inima lui era frântă pentru cei pierduţi şi plângea şi se ruga ore în şir pentru mântuirea lor. Andrew asculta cu uimire în timp ce Burns predica, şi a văzut un model a ceea ce ar fi vrut să ajungă şi el. Andrew şi John au mers la Colegiul Marischal şi au absolvit în 1844.

 

Cei doi fraţi au plecat apoi în Utrecht, Olanda, pentru a continua studiile teologice. Au ajuns să fie parte din grupul zelos numit „Sechor Dabar” (Adu-ţi aminte de Cuvânt). Aici, au găsit pe alţii cu aceeaşi pasiune pentru cei pierduţi şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Veştile despre o trezire care se desfăşura în  Mottlingen, Germania, prin Johann Blumhardt, au ajuns până la ei. A început printr-o eliberare extraordinară care a dus la trezire, vindecări şi minuni. Andrew şi John s-au dus să se întâlnească cu el şi au văzut cu ochii lor manifestarea puterii lui Dumnezeu în zilele lor.

 

În 1848, cei doi fraţi au fost ordinaţi şi s-au întors în Africa de Sud. Andrew trebuia să călătorească mult, călare pe cal, câteodată săptămâni, pentru a ţine întâlniri fermierilor vorbitori de limbă germană din Africa de Sud. A fost un timp de adâncă cercetare de sine şi de înflăcărare a focului pentru rugăciune şi pentru Evanghelie. În 1856 s-a căsătorit cu Emma Rutherford, fiica unui pastor englez. În 1860 Andrew a acceptat un pastorat în Worcester. A ajuns la această biserică în acelaşi timp cu o întâlnire pe tema trezirii şi a misiunii care fusese programată. Acolo s-a împărtăşit despre treziri din America de Nord şi din Europa. Strigătul pastorilor a fost ca trezirea să vină şi în Africa de Sud. Şi trezirea a venit, dar nu aşa cum o aştepta Andrew. I se părea că aduce dezordine, dar Dumnezeu l-a făcut pe Andrew să înţeleagă că aceasta era lucrarea Lui. Andrew a avut o perspectivă complect diferită asupra trezirii după acea experienţă.

 

În 1877 a călătorit în Statele Unite şi a vorbit la întâlnirile pe tema sfinţeniei în toată ţara.Viaţa lui Murray era să predice şi să dea învăţătură. Apoi, tragedie! În 1879 s-a îmbolnăvit şi gâtul lui a fost afectat. Şi-a pierdut vocea şi au început cei doi „ani de tăcere”. Aceşti ani l-au format pe Murray într-un mod nou. A predat totul lui Dumnezeu. A ajuns într-un loc al umilinţei adânci, a dragostei pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi. În 1881 s-a dus în Londra la Bethshan, unde a fost vindecat complet şi nu a mai avut probleme cu gâtul din nou. 

 

Murray a început din nou să călătorească şi să vorbească. De două ori a avut accident cu maşina şi l-a lăsat şchipătând. Dumnezeu nu a ales să-l vindece de data asta. Dar aşa a ajuns să scrie mai mult. Între 1858 şi 1917 a scris peste 240 de cărţi. Multe dintre ele sunt considerate clasice şi se găsesc şi astăzi. Cărţile lui au atins o mare muţime de oameni. Pe 18 Ianuarie 1917, Andrew Murray a plecat lăudându-L pe Dumnezeu.

 

http://www.perlasuferintei.ro/autori/31

//////////////////////////////////////

 

Charles Finney

Biografie

 

Charles Finney (1792-1875)

 

Evanghelistul şi învăţătorul Americii, Charles Finney, s-a născut în Warren, Conneticut, însă doi ani mai târziu, familia lui s-a mutat în partea de nord a statului New York unde a primit şi educaţia de început. În tinereţe, a studiat Dreptul şi a practicat avocatura în Adams şi New York. În timp ce lectura comentariile lui Blackstone despre Drept, a observat foarte multe referinţe făcute la Scripturile Sfinte; Blackstone menţiona mereu Biblia ca fiind autoritatea supremă. Acest lucru l-a determinat pe Finney să-şi cumpere o Biblie şi, curând ajunsese să citească Biblia mai mult decât citea cărţi despre Drept. Cuvântul lui Dumnezeu a adus o convingere adâncă în sufletul său şi, pe 10 octombrie 1821, pe când se afla în pădure, s-a convertit la Hristos.

 

A început imediat să fie martor pentru Hristos şi, nu după mult timp, conducea întâlniri de trezire. Finney folosea practicile Noului Testament şi ajunsese să umple cele mai mari clădiri pe care le avea la dispoziţie şi să le păstreze mereu pline. Partea esenţială a lucrării sale evanghelistice este reprezentată de „cei nouă ani puternici” cuprinşi între 1824-1832, de-a lungul cărora a condus întâlniri de trezire pline de putere prin toate oraşele din partea de est a statului: Gouverneur, Rome, Utica, Auburn, Troy, Wilmington, Philadelphia, Boston şi New York. În timpul întâlnirilor sale din Rochester, New York, „locul a fost zguduit din temelii”; 1200 de oameni s-au alăturat bisericii prezbiteriene din Rochester; toţi avocaţii, doctorii şi oamenii de afaceri de seamă au fost mântuiţi; 40 de oameni dintre cei convertiţi s-au implicat în lucrare şi întregul specific al oraşului a fost schimbat. Ca urmare a acelei întâlniri, au izbucnit treziri în alte 1500 de sate şi oraşe.

 

A fost obligat să-şi întrerupă lucrarea evanghelistică din cauza sănătăţii distruse şi, după mulţi ani în care a fost pastor în New York, predicând despre trezire, a devenit preşedintele Colegiului Oberlin din Ohio unde a ţinut prelegeri până la moarte. Mii de oameni au răspuns invitaţiilor lui publice de a-L primi pe Hristos.

 

Convertirea: „Într-o după-amiază de Sabat din toamna anului 1821 m-am hotărât să rezolv odată pentru totdeauna problema mântuirii sufletului meu, şi să fac pace cu Dumnezeu, dacă era posibil. Dar fiindcă eram foarte ocupat la birou, ştiam că trebuia să fiu ferm şi hotărât dacă voiam să-mi aduc la îndeplinire planul. Prin urmare, atunci şi acolo, am hotărât să evit, pe cât îmi stătea în puteri, orice afacere şi orice alt lucru care mi-ar distrage atenţia, şi să mă dedic cu tot ce am şi ce pot lucrării de mântuire a sufletului meu. Am dus la îndeplinire această hotărâre cât de corect şi aspru am putut. De obicei eram obligat să petrec mult timp la birou. Dar providenţa lui Dumnezeu a lucrat, şi am fost liber luni şi marţi; astfel am avut posibilitatea să citesc din Biblie şi să mă dedic rugăciunii majoritatea timpului.

 

Însă nu eram conştient de unul din defectele mele: eram foarte mândru. Credeam că nu contează prea mult părerea altora; îmi era indiferent ce gândeau sau spuneau despre mine, şi eram singura persoană necredincioasă din Adams care participa mereu la adunările de rugăciune şi acorda atât de multă atenţie religiei. În această privinţă fusesem atât de stăruitor, încât cei din biserică îşi închipuiau că sunt un zelos căutător al adevărului. Dar am descoperit, când am ajuns să mă confrunt cu această problemă, că nu voiam ca cineva să ştie că doream atât de mult să-mi mântuiesc sufletul. Când mă rugam vorbeam întotdeauna în şoaptă, după ce închideam bine uşa cu cheia, ca să nu descopere nimeni că eram cufundat în rugăciune. Mai înainte, ţinusem Biblia la vedere, printre cărţile de drept de pe biroul meu; şi nu îmi trecuse niciodată prin cap să mă ruşinez când eram găsit citind-o, nu mai mult decât mă ruşinam când citeam celelalte cărţi. Dar după ce am început să mă interesez de mântuirea sufletului meu, am început, pe cât îmi stătea în puteri, să ascund Biblia. Dacă mă surprindea cineva citind din ea, o ascundeam repede sub celelalte cărţi, ca să nu fiu observat. În loc să discut liber cu ceilalţi despre acest subiect, cum făcusem înainte, mi-am dat seama că nu voiam să vorbesc cu oamenii. Nu voiam să-l văd pe pastor, fiindcă nu voiam să-i spun ce simţeam, şi nu-l credeam în stare să-mi înţeleagă frământările şi să-mi dea sfaturile de care aveam nevoie. Din aceleaşi motive evitam conversaţia cu diaconii bisericii şi cu orice alt creştin. Îmi eram ruşine să le spun ce simţeam, pe de o parte; pe de altă parte, îmi era frică că mă vor îndruma greşit. Mă simţeam întemniţat de către Biblie.

 

În timpul zilelor de luni şi marţi convingerile mele s-au întărit, dar mi se părea că sufletul îmi devine din ce în ce mai greu. Nu puteam să vărs nici o lacrimă; nu puteam să mă rog. Nu aveam nici o posibilitate să mă rog cu voce tare şi simţeam adesea că, dacă aş fi fost singur şi m-aş fi putut ruga cu voce tare, m-aş fi simţit mult uşurat. Eram timid şi evitam din toate puterile să vorbesc cu cineva despre acest subiect. Doream din toată inima, totuşi, să vorbesc cu cineva într-un mod care să nu stârnească nici o bănuială, şi să nu afle nimeni că eu voiam să-mi mântuiesc sufletul. Marţi noaptea am devenit foarte agitat; simţeam că mi se apropie sfârşitul. Ştiam că, dacă se va întâmpla acest lucru, voi merge direct în iad, dar m-am liniştit cum am putut şi am aşteptat dimineaţa.

 

A doua zi am plecat la prima oră spre birou. Însă, chiar înainte de a ajunge, mi s-a părut că aud o voce care îmi cerceta sufletul şi îmi spunea: -Ce mai aştepţi? Nu ai promis că îţi predai inima lui Dumnezeu? Acum ce încerci să faci? Te străduieşti să te îndreptăţeşti singur? În momentul acela, am înţeles într-un mod minunat mântuirea lui Dumnezeu. Cred că am văzut atunci, mai clar decât oricând în viaţa mea, realitatea şi plinătatea ispăşirii lui Cristos. Am văzut că lucrarea Sa se împlinise; şi că în loc să am, sau să cer, o îndreptăţire a mea care să mă recomande în faţa lui Dumnezeu, trebuia să mă supun îndreptăţirii lui Dumnezeu prin Cristos. Evanghelia mântuirii mi se părea o ofertă imposibil de refuzat, deplină şi completă, şi tot ce trebuia să fac eu era să consimt să renunţ la păcat şi să-L accept pe Cristos. Mântuirea, mi se părea, nu era un lucru care să necesite îmbunătăţiri făcute de mine, era un lucru care se găsea în întregime în Domnul Isus Cristos, care se prezenta înaintea mea ca Domn şi Mântuitor.

 

Fără să-mi dau seama, mă oprisem în mijlocul străzii în momentul în care auzisem vocea. Nu v-aş putea spune cât timp am rămas în poziţia aceasta. Dar după ce am zăbovit câtva timp asupra acestei revelaţii, mi s-a părut că mai aud o întrebare:

 

-Vrei să accepţi mântuirea astăzi, chiar acum? Răspunsul inimii mele a fost: „Da, o accept astăzi, chiar dacă va fi să mor.”

 

La nordul satului, după un deal, se afla o pădurice prin care obişnuiam să mă plimb în fiecare zi, mai mult sau mai puţin, atunci când era vreme bună. Era octombrie acum, şi trecuse timpul de plimbare. Totuşi, în loc să merg la birou, m-am întors şi m-am îndreptat spre pădure, simţind că trebuia să fiu singur, departe de orice ochi şi urechi omeneşti, ca să mă pot ruga lui Dumnezeu.

 

Dar mândria mea nu renunţase la luptă. Pe când treceam peste deal, mi-a trecut prin minte gândul că m-ar putea vedea cineva, şi s-ar putea gândi că mă duc să mă rog. Deşi probabil că nu era nici o persoană de pe pământ care să se gândească la acest lucru văzându-mă că merg spre pădure, mândria mea era atât de mare, şi mă temeam atât de tare de oameni, încât îmi amintesc că m-am furişat de-a lungul gardului, până am ajuns destul de departe de sat. Apoi am intrat în pădure cam vreo jumătate de kilometru, am trecut de partea cealaltă a dealului, şi am găsit doi copaci bătrâni care căzuseră unul peste altul. M-am strecurat între ei, şi am îngenuncheat ca să mă rog. Când intrasem în pădure, îmi amintesc că am spus:

 

-Îmi voi preda inima lui Dumnezeu, sau nu voi mai ieşi de aici.

 

Îmi amintesc că am repetat în timp ce coboram:

 

-Îmi voi preda inima lui Dumnezeu înainte de a mă întoarce între oameni. Dar când am încercat să mă rog, am văzut că inima mea nu putea să se roage. Crezusem că, dacă aş fi putut să vorbesc tare, fără să fiu auzit, m-aş fi putut ruga liber. Dar vai! Când am vrut să încerc, am rămas mut, fiindcă nu aveam nimic să-I spun lui Dumnezeu; sau cel puţin am bâlbâit câteva cuvinte, dar nu din inimă. Când închideam ochii mi se părea că aud paşi printre frunzele uscate, aşa că mă opream şi mă ridicam să mă uit dacă nu vine cineva. Acest lucru s-a repetat de câteva ori.

 

În cele din urmă, m-a cuprins disperarea. Mi-am spus:

 

-Nu pot să mă rog. Inima mea este moartă faţă de Dumnezeu, şi nu reuşesc să mă rog.

 

Apoi m-am căit că am promis să-mi predau inima lui Dumnezeu înainte de a ieşi din pădure. Când am vrut să trec la fapte, nu am reuşit. Sufletul mă trăgea înapoi, şi inima mea nu reuşea să se descopere înaintea lui Dumnezeu. Am început să simt că era prea târziu, că trebuia să renunţ la Dumnezeu şi la orice speranţă. Mă frământa gândul că fusesem nechibzuit atunci când promisesem că îmi voi preda inima lui Dumnezeu sau voi muri încercând. Mă simţeam obligat faţă de sufletul meu; totuşi, eram gata să-mi calc jurământul. Mă cuprinsese o descurajare de moarte, şi mă simţeam prea slăbit ca să mai stau în genunchi.

 

Chiar în momentul acela, mi s-a părut din nou că aud paşi, şi am deschis ochii. Atunci, am văzut cu claritate că mândria mea era obstacolul cel mai mare. Îmi fusese ruşine să nu mă vadă cineva pe genunchi, şi acum mă simţeam atât de nevrednic, încât am strigat din toate puterile şi am spus că nu voi pleca de acolo nici dacă ar trebui să mă lupt cu toate puterile pământului şi cu toţi demonii iadului. -Ce! mi-am spus, după ce că sunt atât de păcătos şi de nenorocit, şi după ce că am îngenuncheat ca să mă rog atotputernicului Dumnezeu, să-mi fie ruşine că mă vede o fiinţă omenească atunci când încerc să mă împac cu Cel de sus?

 

Păcatul meu părea infinit şi înspăimântător. Am căzut ca faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu. În momentul acela, un pasaj din Scriptură mi-a străfulgerat mintea ca o revărsare de lumină: „Voi Mă veţi chema, şi veţi pleca. Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima”. M-am prins de această făgăduinţă cu tot sufletul. Crezusem Biblia înainte, dar numai cu mintea; niciodată nu înţelesesem însă că o credinţă adevărată ţine de suflet, nu de intelect. Acum credeam în adevărul lui Dumnezeu, cum nu mai crezusem niciodată în viaţă. Îmi dădeam seama că acele cuvinte erau un pasaj din Scriptură, deşi nu-mi aminteam să le fi citit vreodată. Ştiam că acesta era cuvântul lui Dumnezeu, şi că vocea lui Dumnezeu îmi vorbise. Am strigat către El:

 

-Doamne, Te cred pe cuvânt! Acum ştiu că trebuie să Te caut cu toată inima, că am venit aici ca să mă rog Ţie, şi că Tu ai promis să mă asculţi!

 

Pasajul acesta m-a întărit să cred că îmi puteam preda inima lui Dumnezeu chiar atunci. Duhul Sfânt părea să-mi repete mereu: „dacă Mă veţi căuta cu toată inima”. Condiţia aceasta mă frământa. I-am spus Domnului că o să-L cred pe cuvânt, fiindcă El nu putea minţi; de aceea, ştiam că îmi ascultase rugăciunea, şi că Se va lăsa găsit de mine.

 

Atunci am primit multe făgăduinţe, atât din Noul Testament cât şi din Vechiul Testament, mai ales preţioasele promisiuni care îl privesc pe Domnul nostru Isus Cristos. Nu aş putea spune în cuvinte cât de preţioase şi adevărate mi s-au părut aceste făgăduinţe. Treceam de la un adevăr desăvârşit la altul, convins că în cuvântul lui Dumnezeu nu există neadevăr. Le înţelegeam mai mult cu inima decât cu mintea, ca şi cum mi-ar fi pătruns direct în suflet; şi m-am prins strâns de ele, cu încleştarea celui care simte că se îneacă.

 

Am continuat să mă rog şi să primesc făgăduinţe, fiindcă pierdusem noţiunea timpului. M-am rugat până când m-am întărit atât de mult, încât m-am trezit urcând dealul fără să-mi dau seama. Nu mă mai chinuia atât de mult gândul convertirii; dar îmi amintesc că am spus cu voce tare, pe când frunzele foşneau sub paşii mei:

 

-Dacă voi fi vreodată convertit, voi predica Evanghelia.

 

În curând am ajuns la drumul care ducea spre sat, şi am început să mă gândesc la cele petrecute; spre uimirea mea, am observat că mintea îmi era pe deplin liniştită.

 

-Ce se întâmplă? mi-am spus. Cred că am întristat cu totul pe Duhul Sfânt. Mi-am pierdut orice remuşcare. Nu mă mai îngrijorez deloc în privinţa sufletului meu; cred că Duhul Sfânt m-a părăsit. Nu m-am gândit niciodată mai puţin la mântuirea mea.

 

Apoi mi-am amintit ce Îi spusesem lui Dumnezeu în timp ce mă rugam – că Îl voi crede pe cuvânt; mi-am amintit şi de multe alte declaraţii ale mele, şi mi-am zis că nu e de mirare că Duhul Sfânt mă părăsise, fiindcă era inadmisibil ca un păcătos să se adreseze în felul acesta lui Dumnezeu. Era îngâmfare, dacă nu chiar blasfemie. Am ajuns la concluzia că, în înflăcărarea mea, întristasem pe Duhul Sfânt şi poate că înfăptuisem păcatul de neiertat.

 

Mă apropiam încet de sat; mintea mea era atât de liniştită, încât mi se părea că întreaga natură îmi ascultă paşii. Era o zi de toamnă foarte frumoasă, pe 10 octombrie. Intrasem în pădure imediat după micul dejun, şi m-am întors în sat la amiază. Timpul trecuse fără să-mi dau seama, fiindcă mi se părea că am lipsit câteva clipe. Dar de ce eram atât de liniştit? Am încercat să-mi aduc aminte de remuşcări, de povara de păcate care mă apăsase înainte. Dar orice simţământ de vinovăţie şi împovărare dispăruse. -Ce se întâmplă, mi-am zis, de nu mai am nici o mustrare de conştiinţă, deşi sunt un păcătos înrăit?

 

Am încercat în zadar să mă îngrijorez în privinţa stării mele. Mă simţeam atât de liniştit şi senin, încât eram sigur că Duhul Sfânt mă părăsise. Oricât mă străduiam, nu puteam să mă mai îngrijorez în privinţa sufletului meu sau în privinţa mântuirii. Liniştea care mă cuprinsese era deplină. Nu aş putea niciodată s-o descriu în cuvinte. Mă gândeam cu bucurie la Dumnezeu, şi pacea Lui se revărsase peste mine. Pentru mine era o taină, dar nu mă îngrijoram deloc. Când m-am aşezat la masă, am văzut că nu aveam poftă de mâncare. Am plecat atunci la birou şi am văzut că domnul W. ieşise ca să mănânce. Mi-am luat violoncelul şi am început să cânt un imn religios, după cum obişnuiam. Dar imediat ce am început, am izbucnit în plâns. Mi se părea că mi se sfâşie inima, şi simţămintele mele erau atât de puternice încât nu puteam să-mi aud propria voce cântând. M-am mirat şi am încercat să-mi stăpânesc lacrimile, dar nu am putut. După câteva încercări zadarnice, am pus instrumentul deoparte şi am renunţat.

 

După masă a trebuit să mutăm cărţile şi mobila în altă clădire. Am fost foarte ocupaţi şi nu am apucat să vorbim prea multe. Însă mintea mea era foarte liniştită. Gândurile şi simţămintele mele erau cuprinse de pace şi bucurie. Toate mi se păreau bune, şi nimic nu mă deranja.

 

Înainte de căderea serii mă gândisem să mă rog din nou, de îndată ce voi fi lăsat singur în noul birou, fiindcă eram hotărât să nu abandonez în nici un caz subiectul religiei, chiar dacă nu mai aveam nici o îngrijorare în privinţa sufletului meu.

 

Când s-a înserat, cărţile şi mobila se aflau la locul lor; am aprins focul în cămin, şi am aşteptat să fiu lăsat singur. În cele din urmă, văzând că totul este în regulă, domnul W. mi-a urat noapte bună şi a plecat acasă. L-am însoţit până la ieşire, apoi am închis uşa şi m-am întors înăuntru cu inima plină. Mi se părea că toate simţămintele mă copleşesc şi eram nerăbdător să-mi vărs sufletul înaintea lui Dumnezeu. Dorinţa mea era atât de mare, încât am alergat în camera din faţă ca să mă rog.

 

Încăperea era cufundată în linişte şi întuneric deplin; totuşi, mie mi se părea puternic luminată. Când am închis uşa, mi s-a părut că Îl văd pe Domnul Isus Cristos faţă în faţă. Nu mi se întâmplase aşa ceva până atunci, şi nici de atunci înainte, pentru un timp. Nu aveam o viziune, Îl vedeam ca şi cum ar fi fost acolo. Nu mi-a spus nimic, dar m-a privit într-un fel care m-a făcut să cad cu faţa la pământ. Mult timp după aceea, m-am gândit că a fost ceva uimitor; L-am văzut cu claritate, şi mi-am vărsat sufletul înaintea Lui. Am plâns cu glas tare, ca un copil, şi mi-am mărturisit toate gândurile. Mi se părea că lacrimile mele Îi spală picioarele, şi totuşi nu-mi amintesc să-L fi atins.

 

Cred că am continuat mult timp în felul acesta, dar mintea mea era atât de absorbită, încât nu îmi amintesc ce am spus. După ce m-am mai liniştit, m-am întors în birou şi am văzut că focul din cămin era gata să se stingă. Dar când am vrut să mă aşez, am primit botezul Duhului Sfânt. Fără să mă aştept, fără să ştiut măcar că exista aşa ceva, fără să fi auzit pe nimeni vorbind despre acest lucru, Duhul Sfânt a coborât peste mine, luminându-mi întreaga fiinţă, trup şi suflet. Am simţit ceva ca un curent electric care m-a cutremurat. Mi se părea că sunt scăldat iar şi iar de valuri de dragoste, de parcă simţeam răsuflarea lui Dumnezeu. Pot să-mi amintesc şi acum că mă simţeam purtat de nişte aripi imense.

 

Nici un cuvânt nu poate exprima dragostea care îmi cuprinsese inima. Am plâns de bucurie şi iubire, şi mi-am vărsat sufletul în torente de lacrimi de recunoştinţă. Valurile acestea treceau unul după altul, până când îmi amintesc că am strigat:

 

-Voi muri dacă valurile acestea nu se opresc; Doamne, nu mai pot îndura!

 

Totuşi, nu mă temeam deloc de moarte. Nu v-aş putea spune cât timp am continuat în felul acesta, primind şi simţind acest botez de foc. Dar ştiu că la o oră târzie a venit unul din membrii corului meu la birou. Făcea parte din biserică.

 

-Domnule Finney, ce se întâmplă cu dumneavoastră? m-a întrebat el, văzându-mă că plâng atât de tare. Nu am putut să scot nici o vorbă.

 

-Vă doare ceva? a spus el în cele din urmă.

 

După ce mi-am mai venit puţin în fire, i-am răspuns:

 

-Nu, dar sunt atât de bucuros, încât cred că voi muri.

 

El s-a întors şi a părăsit încăperea; după câteva minute a revenit cu unul din diaconii bisericii, care ţinea o prăvălie peste drum de biroul nostru. Acest diacon era un om foarte serios, şi în prezenţa mea fusese întotdeauna foarte atent, astfel că nu îl văzusem niciodată râzând. Când a intrat m-a găsit în aceeaşi stare. M-a întrebat cum mă simţeam, şi am început să-i spun. După câteva clipe, a început să râdă din toată inima. Părea că nu se putea stăpâni.

 

În împrejurimi locuia un tânăr care se pregătea pentru colegiu, şi care era prietenul meu. După cum am aflat mai târziu, pastorul nostru vorbise de multe ori cu el despre religie, şi îl avertizase să rupă prietenia cu mine. Îi spusese că sunt un tânăr foarte nepăsător, şi că nu va fi convertit niciodată dacă va continua prietenia cu mine, fiindcă eu îl voi îndepărta de biserică.

 

După ce m-am convertit, acest tânăr s-a convertit şi el şi mi-a spus că domnul Gale îl mustrase de multe ori, spunând că ideile mele îl afectaseră mai mult decât predicile lui. Era adevărat că vorbisem de multe ori despre religie.

 

Dar chiar când vorbeam despre sentimentele mele cu diaconul şi cu celălalt membru care îl însoţea, tânărul acesta a intrat în birou. Stăteam cu spatele la uşă, aşa că nu l-am văzut. El m-a ascultat cu uimire, şi apoi am văzut că se aruncă cu faţa la pământ, strigând disperat:

 

-Vă implor, rugaţi-vă pentru mine! Diaconul şi celălalt membru au îngenuncheat şi au început să se roage pentru el; m-am alăturat şi eu rugăciunii. Apoi s-au retras cu toţii şi m-au lăsat singur.

 

Însă în mintea rămăsese o întrebare. De ce izbucnise în râs diaconul B.? Credea că visasem, sau că eram nebun? Ideea aceasta m-a cufundat în întuneric, şi am început să mă întreb dacă era potrivit ca eu, atât de păcătos, să mă rog pentru tânărul acela. Mă cuprinsese un nor de nelămurire, fiindcă nu aveam nimic pe care să mă bazez. După puţin timp m-am culcat. Nu eram nefericit, dar mă simţeam încurcat. Fiindcă nu înţelegeam botezul pe care îl primisem, încercarea aceasta m-a tulburat atât de tare încât am adormit fără să fiu sigur că făcusem pace cu Dumnezeu.

 

Am adormit curând, dar m-am trezit aproape imediat, simţind că dragostea lui Dumnezeu îmi inunda inima. Eram atât de plin de dragoste încât nu mai puteam dormi. În curând am aţipit din nou, şi m-am trezit în acelaşi fel. Când mă trezeam, ispita îndoielii mă asalta din nou, şi dragostea din inimă părea să scadă; dar imediat ce adormeam, creştea atât de tare, încât mă trezeam din nou. Astfel am continuat până într-un târziu, când am reuşit să mă odihnesc puţin.

 

Când m-am trezit, soarele era sus, şi îmi lumina camera cu razele lui strălucitoare. Nu vă pot spune ce impresie a făcut asupra mea. Botezul pe care îl primisem seara trecută s-a întors, la fel de puternic. Am îngenuncheat în pat şi am început să plâng de bucurie, copleşit de botezul care îmi revărsa sufletul înaintea lui Dumnezeu. Mi se părea că botezul de dimineaţă era însoţit de o uşoară mustrare, de parcă Duhul Sfânt îmi spunea:

 

-Te îndoieşti?

 

-Să mă îndoiesc? am strigat eu. Nu! Nu mă voi îndoi; nu mă pot îndoi.

 

Apoi mi s-a limpezit mintea atât de mult, încât mi s-a părut imposibil să mă mai îndoiesc. Duhul lui Dumnezeu îmi luase în stăpânire sufletul.

 

În starea aceasta am înţeles doctrina neprihănirii prin credinţă, experimentând-o. Doctrina aceasta nu mă preocupase niciodată atât de mult încât să o consider o doctrină fundamentală a Evangheliei. De fapt, nici nu ştiusem foarte bine ce însemna această noţiune. Atunci însă am înţeles ce voia să spună Biblia atunci când afirmă: „Fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Cristos”. Am văzut împlinirea acestui pasaj chiar în momentul în care mă ridicasem de pe genunchi, în pădure, fiindcă orice simţământ de vinovăţie dispăruse din mintea mea. Povara păcatului pierise; vinovăţia nu mai era, şi eu eram liber, de parcă nu aş fi păcătuit niciodată. Aceasta era descoperirea de care aveam nevoie. Mă simţeam îndreptăţit prin credinţă; din câte îmi dădeam seama, era liber de orice păcat. În loc să simt că păcătuiesc tot timpul, simţeam că inima mea e copleşită de iubire. Paharul meu fusese umplut de dădea peste el cu binecuvântări şi iubire, şi nu mai simţeam că păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu. Nu mă simţeam vinovat nici pentru păcatele trecute. Din câte îmi amintesc acum, cred că nu am vorbit cu nimeni atunci despre această experienţă a îndreptăţirii.

 

În ceea ce priveşte experienţa mea, sunt gata să spun că fără duhul rugăciunii nu aş fi putut face nimic. Dacă aş fi pierdut numai pentru o zi sau pentru o oră duhul darului şi al rugăciunii, nu aş mai fi putut predica cu putere şi eficienţă, şi nici nu aş mai fi putut câştiga sufletele prin discuţii personale. În privinţa aceasta, experienţa mea a fost întotdeauna aceeaşi.

 

Cu câteva săptămâni înainte de a părăsi un oraş în care lucram şi de a merge la sinod, m-am rugat foarte mult, şi am avut o experienţă nouă pentru mine, într-un fel anume.

 

Eram atât de tulburat, şi atât de împovărat de greutatea sufletelor nemuritoare, că m-am rugat fără încetare. Unele din experienţele mele m-au îngrijorat. Uneori venea asupra mea un duh de insistenţă, care îmi spunea că, dacă Dumnezeu promisese să răspundă la rugăciune, nu aş fi putut primi un refuz. Eram atât de sigur că mă aude, şi că credincioşia faţă de promisiunile Lui şi de El însuşi Îl făcea să audă şi să răspundă, că mă trezeam adesea spunându-I:

 

-Sper că nu crezi că mă poţi refuza. Am venit cu promisiunile Tale în mână, şi nu pot fi refuzat.

 

Nu vă pot spune cât de absurdă mi se părea necredinţa, şi cât eram de sigur că Dumnezeu va răspunde la rugăciuni – la rugăciunile pe care le înălţam zi de zi şi oră de oră, în agonie şi credinţă. Nu aveam nici o idee despre forma răspunsului, despre locul în care voi primi răspuns, sau despre timpul exact al răspunsului. Impresia mea era că răspunsul era aproape, chiar la uşă; şi mă simţeam întărit în viaţa divină, pus la lucru într-un conflict cu puterile întunericului; mă aşteptam să văd o revărsare mai puternică a Duhului lui Dumnezeu, în ţinutul nou în care lucram.

 

http://www.perlasuferintei.ro/autori/11

///////////////////////////////////////

 

Potopiştii poporului au furat averea boierilor şi i-au alungat din ţară; I-au martirizat pe intelectuali, întronând la pupitrele de comandă nişte monumente de prostie şi hoţie; Tot ACEŞTI MASONIŞTI au înscenat loviluţia, ca să poată fura (prin privati-hoţie) şi avuţia amărăştenilor, prigonind tinerii, ca să-şi facă de cap… Pentru că s-au pricopsit cu untul ţării, ei- cu banul nostru dictează şi din opoziţie, pentru ca prin pensii fesenale sa globalizeze şi să-l introneaze pe neomarxistul Anticrist; Astfel… „Cei ce povăţuiesc pe poporul acesta îl duc în rătăcire şi cei ce se lasa povăţuiţi de ei sunt pierduţi.” (Îs.9/16)

http://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/cum-putem-preveni-caderea-plantutelor/

///////////////////////////////////////

Căile lui Dumnezeu şi căile lumii

 

Textul de memorat: „În ziua mâniei, bogăţia nu slujeşte la nimic; dar neprihănirea izbăveşte de la moarte… Cine se încrede în bogăţii va cădea, dar cei neprihăniţi vor înverzi ca frunzişul.” (Proverbele 11:4,28)

 

„În ziua mâniei, bogăţia nu slujeşte la nimic; dar neprihănirea izbăveşte de la moarte… Cine se încrede în bogăţii va cădea, dar cei neprihăniţi vor înverzi ca frunzişul.” (Proverbele 11:4,28)

 

Isus nu a fost învins niciodată de Satana, dar cel rău a reuşit să-i învingă pe toţi oamenii. Şi va continua să ne învingă dacă nu ne împotrivim lui îmbrăcaţi în armura lui Dumnezeu şi prin puterea Sa. Numai Domnul ne poate elibera din vraja lumii.

 

De aceea, ochii noştri să fie îndreptaţi către El. David era conştient de valoarea acestui mod de a trăi atunci când a scris: „Puii de leu duc lipsă şi li-i foame, dar cei ce caută pe Domnul nu duc lipsă de niciun bine” (Psalmii 34:10). Solomon a recunoscut că înţelepciunea şi priceperea sunt mai preţioase decât argintul şi aurul (Proverbele 3:13,14). Fericirea adevărată şi viaţa dreaptă sunt partea celor care îşi ridică privirea de la posesiunile lor la Hristos cel viu, Proprietarul lor.

 

Singura cale de a scăpa de tentaţiile lumii este o relaţie vie cu Isus. Săptămâna aceasta vom studia câteva aspecte ale acestei relaţii şi vom vedea cât de importantă este ea pentru biruinţa noastră spirituală, ca să recunoaştem puterea camuflată sub masca lumii şi să înţelegem că Hristos este singurul motiv real pentru a trăi.

 

Duminică, 21 ianuarie – Relaţia cu Hristos

Iubirea pentru posesiunile pământeşti îl poate înrobi pe om, chiar şi pe cel sărac, legându-l de lume şi nu de Hristos. Indiferent de situaţia noastră economică, patima dobândirii de bunuri materiale se poate transforma într-o cursă teribilă şi, dacă nu este supusă Domnului, poate duce la pierderea mântuirii. Satana ştie lucrul acesta şi se foloseşte de el pentru a-i prinde în capcana lui pe cât mai mulţi. Cum ne putem proteja?

 

1. Cum împlinim sfatul dat de apostolul Pavel în Coloseni 3:2?; Psalmii 119:11; Efeseni 6:18

 

2. Ce alte texte ne vorbesc despre lucrurile cu care ar trebui să se preocupe mintea noastră? Vezi, de exemplu, Filipeni 4:8

 

Singurul „tratament” pentru spiritul lumesc, în toate formele lui, este să ne consacrăm lui Hristos în toate circumstanţele vieţii, fie ele plăcute sau neplăcute (Psalmii 34:1). Moise a socotit „ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului” (Evrei 11:26). Hristos trebuie să ocupe primul loc în viaţa noastră. El aşteaptă din partea noastră un angajament izvorât din convingere, nu din comoditate; altfel spus, aşteaptă să ne dedicăm Lui pentru că ştim cine este El şi ce a făcut pentru noi, nu de dragul avantajelor imediate de care am putea beneficia ca urmare a credinţei în El şi a consacrării faţă de El.

 

Viaţa noastră să fie ascunsă în Isus şi planurile Sale să fie planurile noastre. Să ne consacrăm Lui cu adevărat, înseamnă să punem mâna pe plug şi să nu ne mai uităm înapoi (Luca 9:62). Când ne consacrăm Lui cu totul, El ne ridică la potenţialul nostru maxim. Când ne predăm Lui, El ne scoate de sub stăpânirea lumii. Viaţa noastră să-L aibă în centru pe Hristos şi nu bunurile pământeşti; numai El poate umple golul din suflet.

 

Gândeşte-te la o ocazie în care ai achiziţionat un bun material, un lucru pe care ţi l-ai dorit foarte mult. Cât a durat bucuria şi satisfacţia achiziţionării lui?

 

Luni, 22 ianuarie – Dumnezeu descoperit în Scriptură

Peste şase miliarde de Biblii au fost distribuite pe glob, dar câte sunt privite ca fiind Cuvântul Dumnezeului celui viu şi citite cu sinceritate şi sete de adevăr?

 

Studiul Bibliei menţine drept acul „busolei” spirituale şi ne ajută să navigăm în această lume a contrafacerilor şi confuziei. Biblia este un document viu, de origine divină (Evrei 4:12), care ne îndreaptă atenţia către nişte adevăruri pe care nu le putem găsi în altă parte. Ea este harta concepută de Hristos pentru viaţa cotidiană; ea ne educă prin dezvoltarea intelectului şi prin rafinarea caracterului.

 

3. Biblia, şi în special evangheliile, ne oferă informaţiile cele mai demne de încredere despre Isus. Ce ne spun textele următoare despre El şi despre importanţa Lui pentru viaţa noastră şi pentru toate convingerile noastre? Ioan 5:39; Ioan 14:6; Ioan 20:31

 

Noi studiem Biblia pentru că ea este sursa supremă de adevăr. Isus este Adevărul şi Îl putem cunoaşte cercetând Scriptura. În Cuvântul lui Dumnezeu, în Vechiul şi în Noul Testament, ni se spune cine este El şi ce a făcut El pentru noi. Aşa ajungem să-L iubim şi să ne consacrăm Lui viaţa şi sufletul pentru veşnicie. Urmându-L şi ascultând de cuvintele Sale, ne eliberăm din cătuşele păcatului şi ale lumii. „Deci, dacă Fiul vă va face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi” (Ioan 8:36).

 

4. Ce realitate este descrisă în Romani 8:5,6?

 

Iubirea de lume şi, mai ales, iubirea pentru posesiunile pământeşti ne pot îndepărta de Dumnezeu cu uşurinţă dacă nu suntem atenţi. De aceea este necesar să păstrăm Biblia aproape, fiindcă ea ne îndreaptă gândurile către realităţile eterne şi spirituale atât de vitale pentru orice creştin.

 

Iubirea pentru lucrurile pământeşti nu ne înalţă niciodată gândurile la moralitate; ea aşează în locul principiilor biblice lăcomia, egoismul şi pofta. Dragostea prezentată în Biblie consolidează relaţiile, fiindcă ne învaţă despre importanţa dăruirii personale. Însă spiritul lumesc ne învaţă să agonisim pentru noi – exact opusul caracterului Domnului Isus.

 

– Rugăciunea

Orice credincios consideră că religia lui este de fapt relaţia sa cu Dumnezeu. Dacă viaţa veşnică este cunoaşterea lui Dumnezeu, atunci viaţa veşnică poate fi găsită prin relaţia cu El. Şi, ca în orice relaţie, este necesară comunicarea. Dumnezeu ne vorbe şte prin Cuvântul Său divin. Deci putem avea comuniune cu El prin studierea Cuvântului Său, dar şi prin rugăciune.

 

Dacă vrem ca inima şi gândurile noastre să fie la lucrurile cereşti şi nu la lucrurile de pe pământ, atunci rugăciunea este esenţială. Prin însăşi natura ei, rugăciunea ne îndreaptă atenţia către lumea de sus.

 

Dar şi în acest domeniu este necesară vigilenţa, întrucât rugăciunile pot ajunge doar o expresie a naturii noastre egoiste. Când ne rugăm, noi trebuie să ne supunem voinţei lui Dumnezeu.

 

Cu ani în urmă, un cântec spunea: „O, Doamne, vrei să-mi cumperi un Mercedes-Benz?”, criticând astfel materialismul credincioşilor cu numele. Să avem grijă ca, atunci când ne rugăm, exprimându-ne astfel supunerea faţă de Dumnezeu şi moartea faţă de lume, să cerem să se facă voia Sa, nu a noastră.

 

5. Ce element esenţial trebuie să se împletească cu toate rugăciunile noastre? Ce înseamnă să ne apropiem de Dumnezeu cu credinţă şi să ne rugăm cu credinţă? Evrei 11:1-6

 

Dacă nu sunt însoţite de credinţă, rugăciunile noastre sunt caracterizate de încumetare – o credinţă contrafăcută de Satana. „Rugăciunea şi credinţa sunt strâns legate şi trebuie să fie studiate împreună. În rugăciunea credinţei există ştiinţă divină, o ştiinţă pe care trebuie s-o înţeleagă orice om care vrea să trăiască o viaţă de succes. Domnul Hristos spune: «De aceea vă spun că orice lucru veţi cere când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit şi-l veţi avea» (Marcu 11:24). El ne spune clar că lucrurile pe care le cerem trebuie să fie în conformitate cu voinţa lui Dumnezeu. Noi trebuie să cerem lucrurile pe care ni le-a făgăduit, iar tot ce primim trebuie să fie folosit pentru a împlini voia Sa. Când sunt împlinite condiţiile, făgăduinţa este sigură.” – Ellen G. White, Rugăciunea, ed. 2009, p. 55

 

Analizează-ţi viaţa de rugăciune. Pentru ce te rogi? Ce îţi spun aceste subiecte despre priorităţile tale? Ce subiecte ar trebui să adaugi?

 

Miercuri, 24 ianuarie – Înţelepciune sau deşertăciune?

Una dintre cele mai frumoase rugăciuni din Biblie este cea făcută de Solomon: „Dă dar robului Tău o inimă pricepută ca să judece pe poporul Tău, să deosebească binele de rău! Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta aşa de mare la număr?” (1 Împăraţi 3:9).

 

6. Ce atitudine recomandată de Dumnezeu lui Solomon l-ar fi putut feri de ruină? Ce relevanţă au pentru noi aceste cuvintele ale lui Dumnezeu? 1 Împăraţi 3:14; 1 Ioan 5:3; 1 Petru 4:17

 

Solomon a avut multă înţelepciune, însă înţelepciunea în sine, dacă nu este pusă la lucru şi trăită, nu este altceva decât o bună informare. Înţelepciunea, în sensul biblic al cuvântului, trebuie să fie aplicată ca să fie autentică. Mulţi au informaţii corecte despre Dumnezeu şi despre cerinţele Sale şi totuşi vor fi pierduţi. Pe Solomon, neascultarea l-a abătut de la calea Domnului. Abia spre finalul vieţii şi-a venit în fire şi a notat cu umilinţă: „Căci înţelepciunea preţuieşte mai mult decât mărgăritarele şi niciun lucru de preţ nu se poate asemui cu ea” (Proverbele 8:11).

 

Înţelepciunea înseamnă punerea în practică a cunoştinţelor şi a înţelegerii. Cunoştinţele sunt informaţiile; înţelegerea, discernământul; iar înţelepciunea se manifestă în procesul de transpunere în viaţă a înţelegerii şi cunoaşterii. Un om înţelept nu are nevoie doar de cunoaştere şi de înţelegere, ci mai ales de experienţa obţinută prin aplicarea lor.

 

Exemplul lui Solomon ne arată că, dacă nu trăiesc ceea ce cunosc, până şi oamenii cei mai înţelepţi şi cei mai inteligenţi pot fi luaţi de valul deşertăciunii stilului de viaţă materialist.

 

Compară 1 Corinteni 3:19 cu Proverbele 24:13,14. Ce diferenţe există între cele două tipuri de înţelepciune prezentate? Pregăteşte-te să prezinţi răspunsul în cadrul dezbaterii studiului pe grupe.

 

Joi, 25 ianuarie – Ajutor de la Duhul Sfânt

Marea luptă este reală: în bătălia pentru suflete, există două tabere. Una ne atrage spre Hristos (Ioan 6:44), iar cealaltă, spre deşertăciunea lucrurilor din lume (1 Ioan 2:16). Dacă ne vom supune Duhului Sfânt, puterea Sa ne va atrage în direcţia cea bună.

 

7. Ce a spus Domnul Isus despre lucrarea Duhului Sfânt? Ioan 16:13

 

Duhul Sfânt ne dă puterea să trăim după principii şi prin credinţă, nu după emoţii sau toane, aşa cum face lumea în general. Caracterul pentru cer se formează prin trăirea cu credincioşie în viaţa de aici, sub îndrumarea Duhului Sfânt.

 

8. Ce îndemn ne dă Pavel în 1 Corinteni 2:5?

 

Seducţia lumii, exercitată adesea prin intermediul posesiunilor materiale, ne îndepărtează de Dumnezeu. Dar puterea Duhului Sfânt ne atrage către Hristos.

 

9. Ce va face Dumnezeu pentru cei care acceptă ca Duhul Sfânt să îi ia în stăpânire, ca să ajungă la biruinţa spirituală? Ezechiel 36:26,27; Ioan 14:26; Efeseni 3:16,17

 

„Satana ajunge să stăpânească mintea oamenilor prin teorii şi prin tradiţii mincinoase. Îndrumându-i către idealuri neadevărate, el le denaturează caracterul. Duhul Sfânt vorbeşte minţii prin Scripturi şi întipăreşte adevărul în inimă. În felul acesta, demască rătăcirea şi o alungă din suflet. Tocmai prin Duhul adevărului, care lucrează prin Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos Îşi supune poporul Său ales.” – Ellen G. White, Viaţa lui Iisus, ed. 2015, p. 578

 

Ce decizii poţi lua acum pentru a te supune Duhului Sfânt, singurul în stare să te ajute să te opui ispitelor lumii?

 

Vineri, 26 ianuarie – Un gând de încheiere

Copiii lui Dumnezeu sunt animaţi de două principii gemene. „Nu uitaţi că Datoria are o soră geamănă, Dragostea. Împreună, acestea pot realiza aproape orice, dar, separat, niciuna nu este capabilă să facă bine.” – Ellen G. White, Mărturii pentru biserică, vol. 4, ed. 2015, p. 58. Datoria este dragostea în acţiune. Noi avem nevoie să privim la jertfa lui Hristos pentru ca dragostea să ne conştientizeze de datoria noastră.

 

Dar principiile lumii sunt ura şi răzvrătirea, tot două surori gemene. Răzvrătirea poate fi ura în acţiune. Lucifer s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu (Ezechiel 28:16,17) şi va continua să se răzvrătească până când va fi distrus. El a transformat autoritatea iubirii în iubire pentru autoritate. Conducătorii religioşi ai lui Israel au detestat autoritatea şi puterea pe care le avea Isus (Matei 22:29). Şi nu şi-au schimbat modul de a fi nici chiar după ce au fugit din templu sau după ce şi-au întors ruşinaţi faţa, sub privirea Sa cercetătoare.

 

BIBLIA ŞI CARTEA PROFEŢI ŞI REGI – STUDIU LA RÂND

 

Biblia: Zaharia 5–11

1. Despre cine s-a spus că va zidi templul, va stăpâni şi va fi preot pe scaun de domnie?
2. De ce poporul şi preoţii şi-au făcut inima „ca diamantul de tare”?
3. Pe cine considera Domnul „pietrele cununii împărăteşti”?
4. Asupra cui a fost rostit blestemul uscării braţului drept și stingerii ochiului drept?

 

http://www.7adventist.com/studiu/caile-lui-dumnezeu-si-caile-lumii/

///////////////////////////////////////

Despre apocalipsa, masonerie, antihrist, noua ordine mondiala

 

 

Ce atitudine ar trebui să avem fată de masonerie?

 

– Să ne facem datoria crestină până la capăt! Masoneria este o miscare universală care are mijloace de a te obliga să taci. Si întrucât nu se mai pot lua măsuri împotriva ei, nu avem altceva de făcut decât să ne păstrăm credinta si să-L mărturisim pe Dumnezeu până în ultima clipă a vietii noastre.

 

Căci va veni Antihrist si desigur că el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca să-i însele pe oameni. Multă lume va fi de acord cu el, încât majoritatea celor care vor lua măsuri împotriva acestei miscări vor fi suprimati. Vor rămâne mai departe doar cei care trăiesc pentru viata aceasta. Căci nu toti vor fi împotriva masoneriei, când va intra ea în actiune.

 

Asa încât eu nu mă pot lupta cu lumea ca să fie de acord cu mine. Eu îmi fac datoria de crestin. Că toată lumea stie cum să facă un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru că asta obligă la niste sacrificii, iar omul este dispus să rezolve cât mai simplu problemele vietii. Dacă masoneria îti va da un număr cu care vei putea cumpăra orice, vei putea să mănânci, vei putea să te îmbraci, să petreci, să călătoresti unde vrei, foarte multă lume va fi de acord: “Gata, dragă, multumesc!”

 

Atunci lumea va fi împărtită: fiecare îsi va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege să sufere orice numai să fie alături de Hristos vor fi o turmă mică, asa cum spune Scriptura. Este un cuvânt în Evanghelie în care Mântuitorul se întreabă dacă va mai fi credintă pe pământ…

 

– Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credintă pe pământ?

 

– Da, da… Toate aceste probleme vor fi, dar mântuirea, credinta si atasamentul fată de Mântuitorul vor rămâne la alegerea fiecăruia.

 

– După 1990 au apărut în limba română două cărti scrise de monahi atoniti: ‘‘La apusul libertătii” si ‘‘Apocalipsa 13“. În esentă în ele se sustine că toate aceste procese de creare a Noii Ordini Mondiale sunt de fapt semnele evidente ale instalării treptate a unei dictaturi globale; iar această dictatură va culmina în cele din urmă cu întronarea Antihristului. Cei doi monahi atoniti ne atentionează pe baza unor argumente în general pertinente că lucrurile evoluează spre un control deplin al întregii populatii prin tehnicile moderne si sofisticate retele de supraveghere. Adică ne îndreptăm spre cea mai cumplită si subtilă înrobire a oamenilor care a existat până acum în istorie. Vi se par exagerate asemenea afirmatii?

 

– Nu! Nu mi se par exagerate!

 

Omenirea, prin felul cum gândeste si se comportă astăzi, merge către un sfârsit. Dezordinea care există acum în lume Îl supără pe Bunul Dumnezeu. Mă gândesc în primul rând la necredinta, la lepădarea de Dumnezeu în care ne aflăm, ca si la faptele noastre, păcatele noastre înnoite, păcate pe care Biblia le condamnă total si pe care Guvernul le aprobă.

 

Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur că nu-I place lui Dumnezeu. De pildă, să-i spun pe nume unui păcat care acum este foarte întins (si protejat de legi) în mai multe tări: homosexualitatea. Am amintit înainte de cele două cetăti din Vechiul Testament unde acest groaznic păcat era la mare cinste; au fost arse, nu a mai rămas nimic din ele. De aceea, gândindu-mă si la un asemenea fapt istoric, cred că lumea se îndreaptă către acest sfârsit, poate inevitabil. S-ar mai putea amâna sfârsitul dacă ar începe o mare pocăintă si îndreptare, ceea ce însă este mai greu, nu se vede asa ceva.

 

Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fără îndoială că în lumea de acum, care merge pe calea cea largă a plăcerilor si a patimilor, trebuie să existe cineva, un fel de conducător, care îi antrenează pe oameni la această grabă spre autodistrugere. Există institutii care nu spun pe fată că politica lor este distrugerea umanitătii, fiindcă atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste institutii conduc popoarele către dezastru, dar spun că le conduc spre libertate (o libertate asa cum o înteleg unii oameni, nu asa cum este ea în realitate).

 

Încă o dată spun: lumea s-ar putea reînviora dacă am face un efort să ne pară rău cu adevărat pentru păcatele noastre; dacă ne-am pocăi cu totii, de la rege până la ultima slugă, asa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.

 

– Sunt si alte semne care să arate că vremurile de astăzi ar putea fi cele de pe urmă?

 

– Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce există în zilele noastre acest mars către rău. De aceea cred că au dreptate cei care au scris cărtile despre care ati întrebat.

 

– Cu alte ocazii, la aceleasi întrebări ati dat niste răspunsuri mai rezervate…

 

– Între timp s-au schimbat mai multe lucruri.

 

Eu cred că, cu cât vom înainta spre sfârsitul lumii, cu atât Dumnezeu va interveni mai mult în partea aceasta, unde vor rămâne putini cu El. La început or să fie multi habotnici si multi tineri care se vor apropia de El, dar până la urmă vor rămâne foarte putini de partea Domnului Hristos. Cei care vor rămâne crestini până la capăt vor fi putini, dar vor fi mai hotărâti si mai statornici în credintă. Va fi multă dispută, multă îndoială, multă nesigurantă si lepădare de Dumnezeu. Multi vor da toate pentru una, adică vor renunta la averi, la masini pentru a-si păstra credinta. Ei nu vor mai avea decât atât cât le va trebui ca să supravietuiască, ca să nu moară de foame; iar altii vor trăi în huzur. Crestinii vor fi scormoniti, iscoditi, ca să se stie totul despre ei. O să fie multă intimidare si multă frică, dar în rândurile celor care-L vor mărturisi pe Hristos până la sfârsit va fi si optimism si mult curaj“.

 

Extras din

Smerenia si dragostea, însusirile trăirii ortodoxe !

 

„Iluminaţii” vor să implementeze la nivelul acestei planete sinistrul proiect satanic .

În realitate, acesta este o acţiune sub acoperire prin care „iluminaţii” vor, de fapt, să facă posibilă apariţia sinistrului Antichrist. Ei nu îl numesc Antichrist pentru a nu trezi suspiciuni prea mari şi tocmai de aceea au intitulat, în mod viclean, acest proiect satanic „proiectul Devil’s Mesia” (Mesia Diavolului – sau altfel spus, „unsul” sau mesagerul lui Satana).

 

 

 

„De curând, „iluminaţii” au decis că trebuie să ne descotorosim cât mai repede de Dumnezeu şi de tot ceea ce se manifestă prin El pe această planetă, pentru a întrona neîntârziat Noua Ordine Mondială”. Declaratie pe care am decis sa o pastrez sub anonimat. „Mesia Diavolului” („Devil’s Mesia”) înseamnă, înainte de toate, perversitate multiplă şi totală care trebuie să fie acceptată ca un mod normal de viaţă de către toţi locuitorii acestei planete. Homosexualitatea, drogurile, pedofilia şi sexul animalic, abject şi lipsit de afectivitate sau iubire trebuie să predomine în cel mai scurt timp pe această planetă.

 

Pentru aceasta, „iluminaţii” au decis că mai întâi trebuie să implementeze, pe tot globul, toate formele de perversiune, urmărind să îi năucească pe oameni şi să îi facă să nu îi mai intereseze iubirea, care trebuie, în viziunea lor satanică, să fie înlocuită doar cu sexul. Ei se gândesc să acţioneze în modul acesta abject şi pervers deoarece şi-au dat seama că nu îl pot aduce pe „Mesia Diavolului” („Devil’s Mesia”) acolo unde va exista un popor drept, care crede în Dumnezeu şi care respectă în continuare valorile spirituale şi morale.

Mai întâi, „iluminaţii” vor urmări să pervertească toate popoarele acestui Pământ şi după aceea vor alege care va fi poporul cel mai pervertit şi acolo îl vor face să apară, fiind susţinut de ei şi de toate mijloacele mass-media, pe „Mesia Diavolului” („Devil’s Mesia”). Despre masonerie şi înainte mergătorii lui antihrist.

„În spatele sistemului perfect al cãrţii de credit, al codului de bare, realizat prin computer, se ascunde o dictaturã universalã, se ascunde sclavia, robia fatã de antihrist” (cuviosul Paisie Athonitul)

 

Intenţia mea nu este aceea de a „agita spiritele” sau de a bãga frica în credincioşi, ci de a informa pe toti cei doritori de mîntuire despre planurile oculte şi satanice puse la cale împotriva creştinilor. Dacã ele creeazã lumii în care trãim o imagine de apocalips nu este vina noastrã. Realitatea trebuie sã o privim şi sã o primim aşa cum este. Lăsăm pe fiecare sã tragã concluziile cu privire la vremurile pe care le trãim. De asemenea trebuie sã observãm cã o seamã de organizaţii internaţionale de facturã politicã, economicã, ştiinţificã, culturalã, religioasã sau ocultã militeazã pentru o nouã ordine mondialã şi pentru instituirea unui guvern mondial care, chiar dacã nu va fi adus de la început de Antihrist, anunţã vremurile cele de pe urmã ale lumii.

 

O nouă erã la scarã planetarã şio Nouã Ordine Mondialã

 

Nu este vorba de o noua erã şi o nouã ordine într-un stat sau altul, ci de o nouă erã la scarã planetarã şi de o Nouã Ordine Mondialã.

 

Noi, creştinii ortodocşi, nu trebuie sã ne temem cã sfârsitul este aproape şi cã s-ar putea sã-l apucãm. Cu o moarte toţi sântem datori, iar la judecatã, mai devreme sau mai târziu, tot vom ajunge. Se teme de moarte cine nu nãdãjduieşte în înviere, iar de judecatã se teme cel care este necinstit cu sine, cu semenii şi cu Dumnezeu.

 

Totuşi apropierea sfârşitului lumii presupune nişte pregãtiri speciale, avînd în vedere ispitele şi greutãtile nemai-întâlnite care vor veni peste creştini. În aceste vremuri trebuie sã ne întãrim în credinţã ca sã putem rãbda toate prigonirile şi muncile care vor veni asupra noastrã de la slugile lui Antihrist. A crede în Hristos înseamnã a-l respinge pe Antihrist şi a refuza toate cursele lui. Oricît de mari ar fi muncile şi chinurile la care vom fi supuşi, noi sã nu ne închinãm lui şi nici sã-i primim semnul de 666, care înseamnã lepãdarea de credinţã.

 

Omul de rînd – şi întelegem aici pe toti aceia care nu sânt iniţiaţi în tainele istoriei, fie ei muncitori, ţãrani, intelectuali, oameni politici sau clerici -, deşi voteazã pentru democratie şi libertate nu poate depãsi starea de sclav al unei minoritãţi. Sclavi au existat dintotdeauna. Este o constatare ce se poate verifica!

 

Majoritatea oamenilor sânt robi, fie altor oameni, fie patimilor, fie Satanei cãruia i s-au vîndut. Au existat sclavi în antichitate, au existat şi în eviul mediu, existã şi astãzi, si vor exista pânã la sfârşitul acestei lumi. Acceptarea subordonãrii este o atitudine înscrisã genetic în fiinţa noastrã, pe lângã aceea a demnitãtii umane şi toţi oamenii au aceastã genã activatã.

 

În antichitate o minoritate uzând de fortã a reuşit sã se impunã asupra maselor şi sã le subjuge pânã acolo încât sclavii ajunseserã sã fie scoşi din categoria umanã. Cãci în ei gena demnitãţii umane fusese total dezactivatã.

 

Omule! daca vrei sã-ţi fie ţie bine (dacã vrei sã te mântuieşti) supune-te lui Dumnezeu. Supune-te poruncilor lui Dumnezeu.

 

Deschide ochii şi priveşte în jur. Ţi se vorbeşte de libertate şi democraţie şi ce vezi? Vezi cum legile fireşti dupã care omenirea s-a condus veacuri de-a rîndul – Legea lui Dumnezeu -, este schimbatã în numele libertãţii. În numele libertãţii, o minoritate ocultã încearcã sã ne convingã cã Legea lui Dumnezeu nu este dreaptã şi ce zic ei?

 

Dumnezeu a zis: „Eu sânt Cel ce sânt”, ei zic: „Fii tot ce poţi fi! Tu eşti dumnezeu”.

 

Dumnezeu a zis: „Eu sânt Dumnezeul tãu sã nu ai alţi dumnezei afarã de Mine”, ei zic: „Închinã-te la orice dumnezeu, dar descoperã pe dumnezeul din tine”.

 

Dumnezeu a zis: „Sã nu ucizi”, ei zic: „Nu existã ucidere, ci doar legitimã apãrare”. Dumnezeu a zis: „Sã nu furi”, ei zic: „Nu fura, ci negociazã”.

 

Dumnezeu a zis: „Sã nu curveşti”, ei zic: „Curvia este religia noastrã. Poti sã curveşti cum vrei şi cu cine vrei, prin ea ajungi la dumnezeul nostru”.

 

Fiara care iese din mare este considerata de aproape toti talcuitorii ca fiind Antihristul care iese din „marea vietii”, adica din mijlocul rasei umane care este agitata precum marea. De aici  este clar ca Antihristul nu va fi un anumit duh sau demon, ci o progenitura odioasa a rasei umane; nu va fi un diavol intrupat, cum au crezut unii, ci un om. S-a mai considerat ca aceasta Fiara reprezinta o stapanire impotriva lui Dumnezeu, precum a fost in vremea crestinismului timpuriu Imperiul Roman, iar in vremurile de pe urma va fi Imperiul mon­dial al lui Antihrist.

 

Sfantul Ioan, vazator al tainelor dumnezeiesti, zugraveste in culori sumbre pe acest ultim dusman al Bisericii lui Hristos. El este ca un leopard cu picioare de urs si cu gura de leu. Astfel, in persoana Antihristului sunt adunate insusirile si calitatile celor mai salbatice  dintre fiare. El are si sapte capete precum diavolul, Balaurul cel mare, iar pe capetele lui sunt nume blasfemiatoare, pentru a da pe fata spurcaciunea sa launtrica si dispretul fata de tot ceea ce este sfant. Cele zece coarne ale lui sunt incoronate cu steme, ca dovada faptului ca se va folosi de puterea sa impotriva lui Dumnezeu cu autoritatea unui imparat de pe pamant. El va primi aceasta autoritate cu ajutorul Balaurului sau diavolul, care ii va da lui tronul sau (vezi Daniel 7, 2-6 si cele trei imparatii).

 

*

 

 

 

13: 3-4. Si unul din capetele Fiarei era ca injunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte a fost vindecata  si  tot pamantul s-a minunat tinandu-se dupa Fiara. Si i  s-au inchinat Balaurului, pentru ca el i-a dat Fiarei stapanirea; apoi i s-au inchinat Fiarei, zicand: „Cine-i asemenea Fiarei si cine poate sa se razboiasca impotriva-i?”

 

Sfantul Ioan observa ca unul din capetele Fiarei era ca si ranit de moarte. Insa aceasta rana de moarte a fost vindecata, ceea ce a uimit intreg pamantul care se tinea dupa ea. Lucrul acesta i-a determinat pe oamenii infricosati sa i se inchine atat Balaurului care ii daduse putere Fiarei, cat si Fiarei. Toti i-au facut plecaciune, zi­cand:

 

„Cine este asemenea Fiarei? Cine se poate compara cu ea?”

 

Toate acestea inseamna ca nu va fi usor pentru Antihrist sa obtina stapanirea asupra intregii omeniri, ci la inceput va trebui sa duca razboaie aprige si chiar sa sufere o grea infrangere.Insa dupa aceea vor urma victoriile sale uluitoare si guvernarea intregii lumi de catre el.

 

„Cuvintele unul din capetele Fiarei era injunghiat de moarte semnifica pe unul dintre printii sai care, fiind omorat, va fi aratat ca inviat prin vrajile magiei1, precum a facut si Simon magul, motiv pentru care a fost admonestat de mai-marele apostolilor, Petru; sau mai poate semnifica si faptul ca Imperiul Roman, trecand printr-un fel de moarte pricinuita de o divizare creata de autocratia lui Antihrist, va fi restaurat precum a fost in timpul lui Cezar Augustus” (Sfantul Andrei, cap. 36).

 

*

 

13: 5-6. Si i s-a dat ei gura sa graiasca vorbe mari si blasfemii; si putete i s-a dat sa lucreze timp de patruzeci si doua de luni. Si gura si-a deschis-o spre blasfemii impotriva lui Dumnezeu, sa-I blasfemieze numele si locuinta, pe cei ce locuiesc in cer.

 

Stapanirea lui nu va dura mult timp, fiindca altfel, potrivit cuvintelor Mantuitorului, nici un trup n-ar mai scapa (Matei 24, 22).

 

“Locuinta lui Dumnezeu este salasluirea Cuvantului  in trup, adica intruparea Sa, si odihna Sa intru sfinti, impotriva carora, precum si impotriva ingerilor, isi va indrepta Fiara blasfemia ei” (Sfantul Andrei, cap. 36).

 

Si a zis:

 

„Fiara a patra va fi al patrulea regat pe pamant, care le va intrece pe  toate celelalte regate si va manca tot pamantul si-l va calca in picioare si-l va face bucati. Iar cele zece coarne ale ei: zece regi se vor ridica; iar dupa ei se va ridica un altul, care-i va intrece pe toti cei de dinainte cu rautatile lui si va subjuga trei regi. Si vorbe va grai impotriva Celui-Preainalt, iar pe sfintii Celui-Preainalt ii va amagi si-si va pune in gand sa schimbe vremile si legea; si (stapanirea) va fi data in mainile lui pentru o vreme si vremi si o jumatate de vreme” (Daniel 7, 23-25)

 

*

 

13: 7-10. Si i s-a dat sa faca razboi asupra sfintilor  si sa-i biruie; si i s-a dat ei stapanire peste toata semintia sa si  poporul si limba si neamul. Si i se vor inchina ei toti cei ce locuiesc pe pamant, ale caror nume nu sunt de la intemeierea lumii scrise in cartea vietii Mielului injunghiat. Daca are cineva urechi, sa auda! Cine duce in robie, in robie e dus; cine ucide cu sabia, de sabie trebuie ucis. Aici e rabdarea si credinta sfintilor.

 

In aceste versete este descris modul in care isi va desfasura activitatea Antihristul.Se va remarca prin blasfemii si violente impotriva celor care nu i se supun; I s-a dat sa faca razboi asupra sfintilor si sa-i biruie, adica i s-a dat putere sa-i constranga sa i se supuna, desigur, intr-un mod cu totul exterior, fiindca doar aceia ale caror nume nu sunt scrise in cartea vietii Mielului i se vor  inchina lui Antihrist.

 

Sfintii vor putea sa se apere de Antihrist doar prin rabdare si credinta. Ei sunt mangaiati de Sfantul Ioan cu incredintarea ca cine ucide cu sabia, de sabie trebuie ucis, ceea ce inseamna ca pe Anti­hrist il asteapta o dreapta rasplata (vezi Matei 10, 22: Cel  ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui.)

 

*

 

13: 11-13. Si am vazut o alta Fiara, ridicandu-se din pamant; si avea doua  coarne, asemenea unui miel, dar  graia ca un balaur. Si toata puterea primei Fiare o face in fata acesteia. Si face ca pamantul si locuitorii de pe el sa se inchine Fiarei celei dintai, a carei rana de moarte fusese vindecata. Si face semne mari, pana la a face ca foc sa se coboare din cer pe pamant inaintea  oamenilor.

 

In aceste versete Sfantul Ioan vorbeste despre ajutorul lui Antihrist, profetul mincinos, si activitatea sa. El este de asemenea o Fiara in greceste, thyrion – adica  fiara a carei natura de fiara se manifesta in mod special,  de exemplu, la unele animate salbatice: hiena, sacal, tigru. Insa este infatisata nu ca iesind din mare, precum prima, ci din pamant. Aceasta simbolizeaza faptul ca toate sentimentele si conceptele ei sunt in intregime  pamantesti, ale unei firi  senzoriale. Va avea „doua coarne, asemenea unui miel” semnifica, potrivit talcuirii Sfantului Andrei,

 

„acoperirea firii ascunse de lup pradator cu pielea mielului care la inceput se va stradui sa se arate in chip pios. Sfantul Irineu al Lyonului spune ca acesta este «purtatorul de arme al lui Antihrist si profetul lui mincinos. Acestuia ii Va fi data puterea de a face semne si minuni, incat mergand inaintea lui Antihrist sa-i poata pregati calea pierzarii. Vindecarea ranii Fiarei credem ca este o aparenta unificare de scurta durata a imparatiei dezbinate, o refacere rapida si trecatoare, de catre Antihrist, a stapanirii lui Satan distrusa prin crucea Domnului sau inviere din morti a cuiva apropiat lui. Va vorbi asemenea sarpelui, fiindca actioneaza si gandeste potrivit insusirilor izvoratorului de rau, diavolul»” (Sfantul Andrei, cap. 37).

 

Imitandu-L pe Domnul Iisus Hristos, va folosi pentru statornicirea autoritatii lui Antihrist doua puteri: puterea cuvantului si puterea minunilor. Insa va vorbi ca un balaur, adica blasfemiator, si esenta discursului sau va fi ateismul si extrema necuviinta. Pentru a amagi pe oameni va savarsi minuni mari, cum ar fi coborarea focului din cer.

 

„Inaintemergatorul apostatului sau al falsului hristos va face totul prin vrajitorie si inselare, spre amagirea oamenilor, incat Antihristul sa fie considerat ca Dumnezeu. El va fi un stralucit facator de astfel de minuni vrednic de multa cinste, asemenea Sfantului Ioan Botezatorul care i-a adus pe cei credinciosi la Hristos, intrucat se va stradui sa imite adevarul prin minciuna  pentru amagirea oamenilor. Prin urmare, nu-i nimic uimitor ca pentru mintile amagite focul va fi vazut ca venind din cer, fiindca din istoria vietii lui Iov stim ca a venit foc din cer prin lucrarea lui Satan si cu ingaduinta lui Dumnezeu si i-a ars turmele (Iov 1, 16)” (Sfantul Andrei, cap. 37).

 

Insa aceste minuni nu vor fi minuni adevarate, cum doar Dumnezeu le face, ci false (cf. 2 Tesaloniceni 2, 9). Ele se vor baza pe viclenii, pe inselarea simturilor si pe folosirea puterilor firesti, dar ascunse ale naturii si cu ajutorul puterilor diavolului la limitele permise manifestarii acestora.

 

„Vor fi amagiti aceia ale caror inimi au lacasurile lor permanente pe pamant, insa simturile celor care si-au dobandit lacas in ceruri nu vor fi amagite. Ei vor fi de neclintit la vestea venirii aceluia.” (Sfantul Andrei, cap. 37)

 

*

 

13: 14-15. Si prin semnele ce i s-a dat sa faca-n fata Fiarei ii amageste pe cei ce locuiesc pe pamant, spunandu-le celor ce locuiese pe pamant sa-i faca chip Fiarei care poarta rana de sabie si a ramas in viata. Si i s-a dat ei sa-i dea chipului Fiarei un duh, pentru ca chipul Fiarei sa si graiasca si sa faca in asa fel ca toti cei ce nu se vor inchina chipului Fiarei sa fie ucisi.

 

“Exista numeroase marturii scrise in care demonii prin puterea vrajilor vorbesc prin chipuri, statui, copaci, apa si altele, si chiar prin trupuri moarte… Prin urmare, nu este nimic nepotrivit in faptul ca purtatorul de arme sau inaintemergatorul Antihristului, lucrand cu puterea demonilor, va face un chip de fiara sa vorbeasca in mod aparent, sau in aceea ca va porunci ca toti cei ce nu se vor inchina fiarei sa fie omorati.” (Sfantul Andrei, cap. 37)

 

*

 

13: 16-17. Si pe toti, pe cei mici si pe cei mari, si pe cei bogati si pe cei saraci, si pe cei liberi si pe robi ii face sa-si puna semn pe mana lor cea dreapta sau pe frunte, incat nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, fara numai cel ce are semnul: numele Fiarei sau numarul numelui  fiarei. Tuturor celor care i se inchina lui Antihrist li se va pune un semn pe mana lor cea dreapta sau pe frunte, precum sclavilor din antichitate, care purtau semne infierate pe frunte, iar soldatii pe mana.

 

„Se va stradui sa puna pe toti semnul depravatului nume al apostatului si amagitorului,  pe mana lor cea dreapta, pentru a le reteza facerea de bine si faptele bune, si de asemenea pe frunte, pentru a-i invata pe cei amagiti sa fie obraznici in amagirea si in intunecarea lor.Insa nu va fi primit de cei pecetluiti pe fetele lor cu lumina cea dumnezeiasca. Si pecetea fiarei se va raspandi pretutindeni, in cumparari si vanzari, incat cei care n-au primit-o vor suferi o moarte crunta din lipsa celor necesare”. (Sfantul Andrei, cap.37).

 

*

 

13: 18. Aici e intelepciunea! Cine are pricepere; sa socoteasca numarul fiarei; ca e numar de om. Si numarul este sase sute saizeci si sase.

 

O intreaga atmosfera de mister invaluie numele Antihristului sau numarul numelui lui. Au fost multe incercari, chiar din vechime, de a descifra semnificatia si intelesul acestor cuvinte, dar nu au avut rezultate pozitive. Cel mai adesea s-a incercat sa se descopere numele lui Antihrist prin gruparea de litere cu semnificatie numerica. De exemplu, in diferite alfabete, potrivit presupunerii Sfantului Irineu, numarul fiarei, 666, este alcatuit din combinarea valorilor numerice ale literelor numelor “Latinos” sau “Titan”. Unii au aflat numarul fiarei in numele lui Iulian Apostatul; mai tarziu, in titlul papei de la Roma: Vicarius Filii Dei – Loctiitor al Fiului lui Dumnezeu; in numele lui Napoleon etc. Sectarii nostri din Rusia se straduiesc sa gaseasca numarul 666 in numele patriarhului Nikon. Cugetand la numele lui Antihrist, Sfantul Andrei spune:

 

„Daca ar fi fost necesar ca noi sa cunoastem acest nume, Sfantul Ioan, vazatorul de taine, ni l-ar fi dezvaluit. Insa mila lui Dumnezeu n-a ingaduit ca acest nume depravat sa fie scris in Cartea Sfanta”.

 

Daca se analizeaza cuvintele, atunci se pot gasi, dupa parerea Sfantului Ipolit, o multime de nume -personale sau oficiale – care corespund acestui numar.

 

„O analiza atenta a numarului, precum si a tot ceea ce s-a scris despre el, le va arata vremea ispitirii celor ce au o gandire inteleapta si vegheaza pentru vremea ispitirii”(Sfantul Andrei, cap. 38).

 

Concordante biblice pentru capitolul 13

Apocalipsa 13, 1-2:

 

– Daniel 7, 2-6: „Eu, Daniel, vazut-am in vedenia mea din vremea noptii; si, iata, patru vanturi ale cerului lovit-au napraznic marea cea mare. Si patru fiare mari ieseau din mare, deosebite intre ele. Cea dintai era asemenea unei leoaice, iar aripile ei erau ca niste aripi de vultur; si m-am uitat pana ce aripile i-au fost smulse, iar ea s-a ridicat de la pamant si a statut pe picioare de om; si o inima de om i s-a dat. Si iata, a doua fiara era asemenea unui urs; sedea pe-o rina, iar in gura ei, intre dinti, erau trei coaste; si i se zicea: „Scoala-te si mananca multa carne!”Dupa aceasta, m-am uitat: si, iata, o a treia fiara salbatica, asemenea unui leopard; si avea pe ea patru aripi ca de pasare; si  fiara avea patru capete; si putere i s-a dat”.

 

Apocalipsa 13; 7-10:

 

– Matei 10, 22: Si veti fi urati de toti din pricina numelui Meu; dar cel ce va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui. Cititi și

 

Acesta este Antihristul care vine în lume

Semne inainte mergatoare lui Antihrist

Imparatia Antihristica – Noua Ordine Mondiala

https://searchnewsglobal.wordpress.com/2014/02/12/despre-apocalipsa-masonerie-antihrist-noua-ordine-mondiala/

//////////////////////////////////////

Semnul lui Antihrist

 

„Aici este intelepciunea, cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei, care este numar de om. Si numarul ei este sase sute saizeci si sase” (Apoc.13, 18).

Sf. Ioan ne descopera ca oricati se vor alatura lui Antihrist vor primi „semnul numelui lui” Apoc.14, 11), „pe mana lor cea dreapta sau pe frunte” Apoc.13, 16), si ca chinurile celor care vor primi stampila si semnul numelui lui Antihrist, a carui numar este 666, vor fi neincetate.

 

Dar care va fi numele lui Antihrist ?

 

Care va fi exact semnul ? Numarul va fi 666. Acestea sunt intrebarile arzatoare carora credinciosul se inflacareaza sa le gaseasca raspuns, pentru ca sa se lamureasca deplin si pentru ca sa-si ia masurile de prevenire fata de inainte mergatori, dar si fata de insusi Antihrist.

 

Fiindca astazi, dupa cum vor arata amanuntit in capitolul urmator, este comuna constatarea ca evolutiile si evenimenetele sunt asemanatoare, incat profetiile si talcuirile Parintilor Bisericii, despre venirea lui Antihrist, se adeveresc si se confirma in mod extraordinar.

 

Unul din evenimentele confirmate este si numarul 666, care incepe sa fie consacrat intr-un ritm galopant. Profetia din Apocalipsa despre numarul numelui lui Antihrist (666) arata ca incepe ca sa se adevereasca in zilele noastre.

 

Dar sa vedem mai intai ce zic Parintii Bisericii despre aceasta. Sf. Ipolit, Sf. Epifanie, dar si Andrei al Cezareei sunt retinuti si precauti in ce priveste prezicerea numelui lui Antihrist. Ei lasa sa se inteleaga vremea implinirii profetiei, despre venirea lui Antihrist cand se va cunoaste numele, numarul si semnul lui Antihrist ? Oare care va fi numele lui Antihrist ? Care va fi semnul ? Ipolit, printre numele ipotetice ale lui Antihrist enumera si cuvantul „Tagaduim – APNOYME” – in dialectul atic, a carui suma a numerelor care sunt atribuite literelor acestuia este 666. (A – 1, P – 100, N – 50, O – 70, Y – 400, E – 5), adica 666. Astazi vedem ca se pune in aplicare sistemul pentru publicarea noilor buletine de identitate care vor avea imprimata cifra 666. Pe bancnota de 500 de drahme, in ce priveste tara noastra, Grecia, exista in grup cifra 666. Numarul 666 apare pe produsele pe care noi le consumam; el este sub forma sistemului liniat de codificare, de asemenea apare in telecomunicatii, in schimbul bancar si altele. Toate acestea sunt o pura intamplare ?

 

Cunoastem, de asemenea, ca fara acest buletin va fi imposibila vanzarea sau cumpararea. Asadar, se implineste profetia Sf. Ioan, care ne zice: „si ea ii sileste pe toti, pe cei mici si pe cei mari; si pe cei bogati si pe cei saraci, si pe cei slobozi si pe cei robi, ca sa-si puna semn pe mana lor cea dreapta sau pe frunte, incat nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, decat numai cel ce are semnul, adica numele fiarei (a lui Antihrist) sau numarul numelui fiarei. Aici este intelepciunea: cine are pricepere sa socoteasca numarul fiarei, caci este numar de om. Si numarul ei este sase sute saizeci si sase” (Apoc.13, 16-19). Fiindca dupa cum ne aducem aminte, numarul 666 astazi se intalneste pretutindeni. Si zilnic vin noi elemente la lumina, care ne vor zgudui.

 

Intr-un articol interesant, citim cu uimire ca Dr.H.Eldeman, specialist si presedinte al sectorului de analiza statistica a Pietii Comune, comunica in Bruxelles ca se pregateste un sistem electronic inteligent, care se va ocupa cu problemele care intereseaza intreaga lume.. intregul sistem este numeric.

 

Fiecare om de pe pamant va primi un numar al sau. Numarul acesta va da sistemului electronic date despre fiecare individ, si pe baza acestui numar va putea ca sa intreprinda relatii de schimb in sectorul mondial.

 

Numarul va fi nevazut si va fi imprimat, fie pe frunte fie pe palma mainii, cu utilizarea razelor laser. Cu un dispozitiv special se va putea citi de pe fiecare semn numarul inscris.

 

Dupa cum deja am amintit sistemul este pregatit in intregime, si deja este pus in aplicare. Asadar, incepe sa se puna in aplicare la nivel mondial, fiindca, mai concret, noua metoda de tranzactie se va pune in aplicare sub guvernarea lui Antihrist. Este noul sistem de vanzare si cumparare cu cod numeric, despre care vorbim, care va pune stapanire pe fiecare individ odata cu numarul special 666, care va fi plasat cu cifre, care nu se pot sterge, cu raze laser, pe frunte sau pe mana dreapta !

 

„Si o buba rea si ucigatoare s-a ivit pe oamenii care aveau semnul fiarei„, profeteste Sf. Ioan in cap. 16 din Apocalipsa.

 

Asadar, pe de o parte va fi primirea semnului cu posibilitatea de a face comert sau de cealalta parte neprimirea semnului lui Antihrist si renuntarea la a cumpara si a vinde, la comert, la privarea de toate drepturile si in fine acceptarea mortii.

 

Trebuie sa fim siguri ca credinta omului in scurt timp va fi probata sever. Despre aceasta nu trebuie ca sa avem indoieli deloc. Dupa cum s-au confirmat atatea profetii, asa si profetia cu numarul si semnul lui Antihrist se va implini.

 

Sa avem rabdare si credinta, si sa dorim sa nu apucam noi vremurile confirmarii acestor profetii !

 

Cand va veni Antihrist ?

 

Cand ucenicii lui Hristos au cerut de la Domnul sa le spuna care vor fi semnele ce vor anunta slavita Sa venire si a sfarsitului lumii, Iisus, dupa ce enumera semnele care vor precede a doua venire, zice clar ucenicilor: „Iar de ziua si de ceasul acela nimeni nu stie” (Mt. 24,36). Deci nu cunoaste nimeni timpul ziua si ceasul afara de Dumnezeu. Nici sfintii, nici ingerii.

 

Asadar, pentru Antihrist care va veni cu putina vreme inaintea celei de a doua veniri, este la fel, adica-nu cunoastem timpul exact cand va veni. Ceea ce stim este ca Antihrist va veni cu putin inainte de venirea Domnului, „inainte de Hristos va veni Antihrist”, si dupa cum zice Sf. Ap. Pavel, Antihrist va fi nimicit de Domnul „cu stralucirea venirii Sale” (II Tes. 2.8).

 

De asemenea mai cunoastem evenimentele si semnele care se vor arata si vor anunta sosirea lui Antihrist, si dupa putin a doua venire a Domnului. Sunt semnele pe care Dumnezeu ni le-a descoperit, prin profeti, prin Domnul si prin Apostoli.

 

Asadar, aici trebuie sa ne indreptam atentia lasand la o parte lenea si nepasarea care ne caracterizeaza. Desi timpul venirii lui Antihrist este necunoscut, ne sunt cunoscute semnele care ne-au fost descoperite, cu exactitate, pentru ca sa fim preveniti, pentru a lua masurile ce se cuvin, pentru trezirea noastra duhovniceasca si pentru intarirea credintei, curajului si nadejdii.

 

Alte profetii despre Antihrist

 

Dupa cum ziceam exista profetii despre venirea lui Hristos pe pamant si profetii despre multe alte amanunte ale vietii Lui (Nasterea, fuga in Egipt, rastignirea, Invierea, etc.), care s-au confirmat asa cum au fost scrise. Asa dupa cum s-au confirmat si profetiile despre daramarea Ierusalimului, risipirea evreilor si daramarea templului, tot asa exista multe profetii despre venirea lui Antihrist.

 

Si dupa cum profetiile aratau fariseilor si saducheilor ca Hristos a venit, ei necrezand, tot asa si astazi, in timp ce semnele arata ca vom intra curand in epoca lui Antihrist, omenirea doarme linistita.

 

Profetiile pentru venirea lui Antihrist sunt clare si nu incape nici o indoiala. „Cerul si pamantul vor trece dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mt. 24, 35), ne asigura Domnul. Aceste profetii ne sunt facute de Insusi Hristos, de Apostoli si profeti.

 

Incepem de la Profetia lui Iacob despre Antihrist. Iacob, unul din cei trei patriarhi ai lui Israel, putin inainte de moartea sa, a chemat pe fiii sai la sine si le-a zis fiecaruia ceea ce se va inttmpla cu neamurile lor pana in cel mai indepartat viitor. „Adunati-va, ca sa va spun ce are sa fie cu voi in zilele cele de apoi” (Fac.49,1). Din aceste profetii ale lui Iacob una se refera la Hristos si alta la Antihrist. Pentru Domnul nostru Iisus Hristos vorbeste profetia despre Iuda, ca Hristos va veni din neamul lui Iuda. Pentru Antihrist vorbeste profetia catre un alt fiu al lui Iacob, cea catre Dan. Profetia despre Dan suna asa: „Dan va judeca pe poporul sau, ca pe una din semintiile lui Israel. Dan va fi sarpe la drum, vipera la poteca, inveninand piciorul calului, ca sa cada calaretul. In ajutorul Tau nadajduiesc, o, Doamne !„

 

Deci Antihrist va fi evreu si va proveni din neamul lui Dan.

 

Antihrist va fi ca un sarpe, ca diavolul si va lovi cu calcaiul Biserica, care asteapta mantuirea Domnului, dupa a doua Sa venire.

 

Si precum profetia care relateaza despre Hristos s-a implinit acum aproape 2.000 de ani la intruparea Domnului, tot asa se va implini si profetia despre Antihrist. Despre aceasta nu trebuie sa se indoiasca nimeni.

 

De asemenea si Ieremia profeteste despre tirania lui Antihrist si pustiirea pe care o va produce pe pamant. „De la Dan se aude… iata vin si vor pustii pamantul si tot ce este pe el, cetatea si locuitorii ei” (Ier.8,16). Dar si Isaia profeteste despre nimicirea lui Antihrist. Hristos inainte de rastignirea Sa vorbeste despre „uraciunea pustiirii” (Mt.24, 15), facand aluzie la Antihrist. Dar si catre evrei adresandu-se, Iisus zice: „Eu am venit in numele Tatalui Meu, si voi nu ma primiti; daca va veni un altul in numele lui, pe acela il veti primi” (In. 5, 43). Aici „altul” inchipuieste pe falsul Mesia care este asteptat de evrei, asadar pe Antihrist.

 

Sf. Ap. Pavel amintind despre a doua venire a Domnului, in a doua epistola catre Tesalonicieni, zice ca Domnul nu va veni, „daca mai intai nu va veni lepadarea de credinta si nu se va da pe fata omul nelegiuirii, fiul pierzarii” (II Tes.2, 3), adica Antihrist. Si continue profetia despre Antihrist zicand: „Potrivnicul, care se inalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu, sau se cinsteste cu inchinare, asa incat sa se aseze el in templul lui Dumnezeu, dandu-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes.2,4). Antihrist se va inalta pe sine atat de mult incat se va aseza in locul lui Dumnezeu in templul lui Dumnezeu si va incerca prin semne diabolice si viclene ca sa se dea pe sine drept Dumnezeu. Aici se subintelege templul lui Solomon, pe care evreii sunt gata sa-l reconstruiasca.

 

In continuare, Sf. Ap. Pavel ne descopera ca Antihrist va veni, cand „cel care o impiedica acum va fi dat la o parte” (II Tes.2, 7), (prin urmare abia cand cel care impiedica aratarea va fi dat la o parte). Cine va fi acesta ? Vom arata in capitolul urmator.

 

Antihrist va fi nimicit prin slavita aratare a Domnului. „Si atunci se va arata cel fara de lege, pe care Domnul Iisus il va ucide, cu suflarea gurii Sale, si-l va nimici cu stralucirea venirii Sale” (II Tes.2, 8). Venirea lui Antihrist se va face prin puterea Satanei cu semne mincinoase si ademenitoare, cum ne asigura Apostolul Pavel. Sf. Ap. Ioan zice despre Antihrist, atat in epistolele sale, cat si in Apocalipsa. „Copii, este ceasul de pe urma, si precum ati auzit ca vine antihrist …” (I In.2, 18). In Apocalipsa Antihrist este descoperit ca o fiara care va constrange pe toti, pe cei mici si pe cei mari, pe cei bogati si pe cei saraci si pe cei slobozi si pe cei robi ca sa se supuna lui, si le va da lor semnul nesters (acela care este analizat cu raze laser, despre care am scris in capitolul precedent), pe mana dreapta sau pe frunte.

 

Si nu va putea nimeni ca sa cumpere sau sa vanda, decat numai cel care are semnul lui Antihrist, adica numele fiarei, sau numarul numelui lui, adica numarul care indica suma valorilor numerice ale literelor numelui lui.

 

Si Apocalipsa continua. Cel care are minte luminata sa socoteasca numarul, care este suma valorica a literelor care compun numele fiarei, si va descoperi numarul lui Antihrist. Caci nu este numarul unei fiinte supranaturale, ci numarul unui nume de om. Si numarul acesta este sase-sute saizeci si sase (Apoc.13, 18). Este numarul despre care noi vorbim.

 

De fapt nu epuizam aici profetiile pentru venirea lui Antihrist. Nimeni n-ar trebui sa se indoiasca catusi de putin de implinirea profetiilor privind venirea lui Antihrist. Exista si alte profetii ascunse, prin urmare neclare, despre care vorbesc Sf.Parinti si pe care le elucideaza dupa masura puterii lor.

 

Inainte mergatori ai lui Antihrist

 

„Antihristi multi s-au aratat” (In. 2, 18)

O intruchipare a lui Antihrist a fost Antioh Epifan, care este numit „radacina pacatoasa” (I Mac. 1, 10). A pricinuit practic pustiire in templul lui Dumnezeu din Ierusalim si a urmarit ca sa uneasca toate popoarele intr-unul singur. A dat dispozitie ca sa se renunte la monedele nationale. A profanat sarbatorile si templul, a anulat taierea imprejur si a poruncit sa fie omorati cei care nu se vor conforma cu ordinele lui. A asezat un idol pe jertfelnic si altare de jertfa in oras. A dat ordin ca sa se arda Cartile Legii. A dat ordin ca sa fie omorati prin torturi cei care sustineau Legea. Asadar lucrarile lui Antioh trimit cu gandul la lucrarilor venirii lui Antihrist; pentru ca si Antihrist va profana templul, deoarece se va instala in el si va incerca ca sa dea impresia ca este Dumnezeu. Pe cei credinciosi ii va supune la chinuri nemaintalnite si se vor confirma cele spuse de Scriptura, ca va fi „uraciunea pustiirii” (Mt.24, 15).

 

Tipuri si modele ale lui Antihrist sunt, nu numai Antioh, ci si toti necredinciosii si aceia care in numele puterii pun stapanire, prin tiranie, pe omenire si o chinuiesc; fiindca modele ale lui Antihrist sunt si astazi, precum sunt ateii si cei ce se acopera cu masca democratiei. Acestia amintiti sunt cei mai importanti, pentru ca detin in mainile lor puterea si conduc destinele nefericite ale omenirii, persecutand Biserica Ortodoxa cu orice mijloace, facandu-se astfel instrumente ale Satanei, si inainte mergatori ai lui Antihrist.

 

Dar ca inainte mergatori ai lui Antihrist nu trebuie sa-i socotim numai pe acesti pioni ai Satanei, ci si diferitele erezii si miscarile viclene care provoaca tulburare si organizeaza centre de depravare si decadere a omenirii.

 

Nu ne vom ocupa aici de toate ereziile care slabesc Biserica si au devenit motiv de a rupe camasa cea necusuta a lui Hristos, dar vom relata ceva despre hiliasmul care bantuieste crestinismul, care gratie banilor pe care-i cheltuiesc si efortului organizat decimeaza literalmente turma Bisericii, pe care pastorii, cu putine exceptii, o lasa prada dispozitiei rapitoare a slugilor lui Antihrist. Falsii marturisitori ai lui Iehova, formeaza o organizatie politica mondiala, pe langa faptul ca este si o erezie. Cu toate acestea masca este religioasa. Cei care se intituleaza „Martorii lui Iehova” utilizeaza religiozitatea ca pe o marfa, precum traficantii de droguri, pentru ca sa prosteasca si sa slabeasca pe credinciosii ce le cad victime. Scopul lor este de a tulbura ordinea crestina, degradarea si schimbarea omenirii intr-o turma de animale, fara ratiune si vointa, care sa le permita guvernarea mondiala. „Martorii lui Iehova” formeaza astazi cea mai rasiala, fanatica si anticrestina organizatie, la nivel mondial. „Ceea ce duce la deconspirarea lor si a planului lor demonic este proclamarea celei de a doua veniri a Domnului, care s-a petrecut in chip nevazut, si infierea si mostenirea imparatiei lui Dumnezeu doar de cei 144.000 de barbati sfinti din Apocalipsa, la care au obraznicia sa se alature” (Kinonia 1986) Intr-adevar organizatia „Martorii lui lehova”, este cea mai nereligioasa si vicleana miscare din toate timpurile, dupa cum o numeste Constantin Muratidis, care a dovedit, cu elemente de neclintit ca aceasta organizatie, sub acoperamant religios si crestin, prin mijloace viclene si necinstite, urmareste ca sa transforme omenirea intr-un imens lagar de sclavi, si in felul acesta sa impuna o foarte hidoasa stapanire rasiala, la scara mondiala, cum nu a cunoscut lumea pana acum. Organizatia „Martorii lui Iehova” formeaza o uriasa societate transnationala, care exploateaza crunt numeroasele sale victime, care lucreaza voluntar, fara plata, cu consecinte care aduc castiguri uriase. Mai absurda si monstruoasa se arata in vremea noastra pretentia celor care conduc „Turnul de veghe”, care impun membrilor organizatiei sa-i socoteasca singurii talmacitori ai Scripturii si unica reprezentare a lui Dumnezeu pe pamant, care alcatuiesc si conducerea legala, care va transforma guvernarea mondiala; fiindca toate celelalte guverne vor fi anulate. Coducerea „Martorilor lui Iehova” dispretuieste si caracterizeaza pe ceilaiti oameni fiinte inferioare. Adeptii nu au drepturi ci numai obligatia de a sluji si asculta pe conducatorii lor. Aceasta este prima lor grija, de a-i transforma pe oameni in sclavi. Cei care conduc „secretul nelegiuirii”, traficantii satanici transnationali din Brookline, care pregatesc venirea lui Antihrist, au obraznicia fara margini de a se socoti pe ei insisi ca singurii mostenitori ai lui Dumnezeu, care vor participa la guvernarea mondiala.

 

Noi recunoastem in ei pe inainte mergatorii lui Antihrist. Cum pot acesti traficanti din Brookline sa se socoteasca pe sine asemenea barbatilor din Apocalipsa si mai presus de purtatorii de Hristos Parinti ai Bisericii ? „Acestia sunt care nu s-au intinat cu femei, caci sunt feciorelnici …, iar in gura lor nu s-a aflat minciuna, fiindca sunt fara prihana” (Apoc.14, 4). Insa intemeietorul acestei organizatii hiliaste, Russel nu numai ca s-a casatorit la 1879, ci si nunta s-a savarsit cu vinovatie si desigur din cauza preacurviei. Dar si succesorul lui, Ruterffort a murit din cauza folosirii drogurilor. Ne uimeste planul moral al intemeietorilor acestei organizatii satanice, care se numara pe sine intre barbatii cei drepti din Apocalipsa. Adeptii lor, care alearga neincetat cu gentile pline de carti, nu mai au timp ca sa vada cata batjocura au adunat in jurul lor intemeietorii sectei ? Asadar atat de tare s-au prostit incat nu mai vad ca aceasta organizatie satanica, pe care o slujesc, incearca sa impuna in lume un crunt regim rasial, cum nu a mai cunoscut lumea, si sa transforme pe oameni in sclavi ? Nu vad, oare, ca stapanii lor sunt in acord cu cele spuse in II Tes. 2,7 lucrand taina faradelegii si ca sunt inainte mergatorii lui Antihrist ?

 

Cel mai paradoxal lucru dintre toate este ca aceasta organizatie satanica submineaza temelia statului in ce are mai sfant si mai cinstit, credinta si ortodoxia, si aceasta se intampla din cauza concesiilor pe care statul le-a facut. Dar aceste favorizari nu se opresc aici ci privesc si alte taine, antidemocratice si organizatii ascunse, precum masoneria. In afara de hiliasm exista alte miscari si puteri ascunse care pregatesc terenul pentru desgustatorul Antihrist. Aceste organizatii care formeaza semnul pentru vremea noastra si isi au radacinile in evul mediu sunt in legatura cu masoneria.

 

Masoneria este o organizatie mistica cu scopuri secrete. Este organizata piramidal, pe nivele, informatiile urcand spre varf. In aceasta structura nivelele inferioare nu au acces la informatiile unui nivel superior.

 

Cum poate un om liber sa adere la o astfel de organizatie care nu-si descopera adevaratele planuri, si cum pot sa existe intr-o democratie asemenea organizatii secrete ? Ce scopuri suspecte si antidemocratice servesc aceasta organizatie, cu legaturi internationale si mii de loje in toata lumea ? Pentru ce in aproape toate statele guvernele cedeaza in fata acestei organizatii satanice, antidemocratice si anticonstitutionale ?

 

Masonii au secrete pe care nu le descopera nu numai altor oameni, pe care ii numesc „profani”, ci nici propriilor lor membri. Si se constata fenomenul trist ca se cere oamenilor care accepta sa fie recrutati in asemenea organizatii, sa pastreze secrete toate lucrurile pe care le vor afla ! Cine a ajuns la aceasta crunta umilire ca sa-si vanda constiinta in acest mod dezgustator ?

 

Pentru ce masonii sunt obligati cu juraminte aspre sa pazeasca si sa indeplineasca ordinile, pe care nu trebuie sa le destainuie ? Nici macar unui prizonier nu i se cere asa ceva. In vremea noastra, epoca prin excelenta numita „democratica”, o organizatie secreta isi inchide portile fata de membrii intregii societati si-si leaga cu juraminte ingrozitoare membrii sai ca sa nu destainuie secretele sale, nu este normal ca sa creeze suspiciuni ? Loja P-2 din Italia are mii de membrii, din randul „personalitatilor”, adica a elitei italiene.

 

Dar dincolo de faptul ca este o organizatie secreta si perfida, masoneria este si antisociala. Astfel, prin felul cum se manifesta, masonii sunt aceii care favorizeaza disensiunile si nu guvernarea dreapta pe care o cer toti oamenii.

 

Pentru ce sa fie sustinut cineva numai si numai pentru ca este mason si sa nu fie sustinut oricare altul dupa dreptate ? Judecatorul mason va hotara dupa dreptate sau dupa ordinile masonice ? Ofiterul mason va asculta ordinile lojelor sau chemarea patriei ? Nu cumva loviturile de stat si tradarile, care se inmultesc in ultimul timp in intreaga lume au legatura cu acesti ofiteri vaduti ? Pentru ce masonii se sfiesc ca sa se destainuie si sa faca cunoscut in mod public sau prin declaratie gradele lor ? Nu cumva pentru ca poporul are formata deja constiinta manipularii prin acestia. Cu toata aversiunea poporului fata de antidemocratie nu se intampla nimic. Lojele exista si domnesc ca stat in stat. Deci, care sunt acei protectori nevazuti ai acestor intunecate organizatii in tara noastra ? Nu cumva se ascund pentru ca „toti cei ce comit faradelegi urasc lumina” ? Asadar aceasta este masoneria, care, in opozitie cu hiliasmul care apeleaza la indivizi cu slaba pregatire, alapeaza, in general, la oameni influenti, cu inteligenta, cu autoritate, cu bani si influenta sociala. Diavolul prin masonerie favorizeaza planul sau si pregateste pe oameni pentru venirea lui Antihrist. Fiindca trebuie sa cunoastem ca, in afara de acestea, masoneria este si religie a Satanei. In loje este adorat Marele Arhitect al Universului. Desi copiaza multe din ceremoniile crestine, masonii adorand pe Marele Arhitect al Universului arata ca nu agreaza pe Dreptul nostru Dumnezeu.

 

Asadar masoneria, organizatie satanica, este o ramura a Sionismului international. Lucreaza si aceasta pentru ca sa se realizeze planurile ascunse ale iudeilor, asadar ca sa instaleze pe Mesia cel asteptat al evreilor, ca conducator mondial, adica pregateste venirea lui Antihrist, a desgustatorului dictator.

 

Masoneria, hiliasmul, ecumenismul, spiritismul, magia sunt in special o actiune a hidrei sionismului, care otraveste mortal pe oameni si-i preda in puterea Satanei. Cei care au rastignit pe Hristos, prin urmasii lor, cei care nu se cumintesc nicidecum, nici macar nu se pocaiesc pentru crimele lor desgustatoare, lucrand cu toate aceste puteri antihristice din culise pentru a ni-l impune pe Antihrist. Cu toate acestea, planurile lor au fost dezvaluite, prin profetiile care exista, pentru ca noi sa fim preveniti, si au misorat camuflarea lor; pentru aceea, nu trebuie sa cadem in capcana lor.

 

Tineti-va departe de spiritism, magie, masonerie si hiliasm. Sunt dezgustatoare puterile satanice care ne fura ce are mai scump si mai drag sufletul nostru. Racnetul lui Antihrist se aude clar, umbra hidoasa a lui arata ca se apropie. Sa ne amintim de Sf. Ap. Petru, care zice: „Fiti treji, privegheati. Potrivnicul vostru, diavolul, umbla racnind ca un leu, cautand pe cine sa inghita” (I Pt. 5,8). Sa „ne asiguram” zice Sf. Chiril al Ierusalimului. Numai cati isi vor asigura sufletul lor prin rugaciune si atentie neincetata, fata de Antihrist, de aliatii si inainte mergatorii lui, vor scapa din capcane si vor mosteni fericirea si viata vesnica. Restul vor rataci si vor fi adunati in tabara lui Antihrist, ca sa lupte nenorocitii chiar cu Hristos si vor primi semnul lui Antihrist spre pieire si condamnare vesnica, dupa cum scrie Sf. Ioan in Apocalipsa.

 

1. Apostazia

 

Un semn caracteristic care avertizeaza despre venirea amagitorului este apostazia generala a oamenilor de la credinta in Dumnezeu, dupa cum ne asigura Sf. Ap. Pavel. „Sa nu va amageasca nimeni, cu nici un chip; caci ziua Domnului nu va veni pana ce mai intai nu va veni lepadarea de credinta…” (II Tes.2, 3). Cand lumea se va lepada de Dumnezeu, atunci va veni Antihrist. Se va infatisa, asadar, in mijlocul unui climat anarhic, pacatos si ateu. Atunci „se va da pe fata omul nelegiuirii, fiul pierzarii” (II Tes. 2,3), zice Sf. Ap. Pavel. Apoi firesc va urma a doua venire a Domnului, care se va petrece la putin timp dupa venirea lui Antihrist, cand va predomina cea mai rea lepadare de credinta, dupa cum a zis Domnul in chip profetic: „Si precum a fost in zilele lui Noe, tot asa va fi si in zilele Fiului Omului: mancau, beau, se insurau, se maritau pana in ziua cand a intrat Noe in corabie si a venit potopul si i-a nimicit pe toti” (Lc. 17, 26-27).

 

Cu toate acestea poate se gaseste cineva care sa conteste. Nu cumva si in alte epoci a existat apostazie, anarhie, pacate, desfrau ? Deci pentru ce apostazia omului de astazi este unita cu asteptarea lui Antihrist ? Pentru ce apostazia generala si nemaivazuta a omenirii este luat ca semn pregatitor al apropierii venirii lui Antihrist ? Nu cumva de fiecare data cand omul a refuzat invatatura Bisericii, a pregatit sfarsitul ?

 

Biserica a facut mult bine. Pentru ca aceasta este misiunea ei, ca sa mantuiasca sufletele, ca sa le pregateasca, ca sa le trezeasca, ca sa se ingrijeasca drept de toate oile, pentru ca vremea celei de a doua veniri este necunoscuta, dupa cum necunoscut este si sfarsitul vietii noastre. Asadar pentru aceasta trebuie ca sa se implineasca toate semnele.

 

Cat priveste apostazia de astazi, nu exista ceva asemanator in istoria neamului omenesc si cu atat mai mult in perioada crestina.

 

Nu este o apostazie intamplatoare. Ci una generala organizata si nemaivazuta. Omul inainte cunostea apostazia ca pe ceva individual in omul renegat si depravat al veacului douazeci. Si nu spunem aceasta pentru neamurile salbatice, Nu; o spunem pentru oamenii civilizati, care primesc multe invataturi crestine, care au cunoscut adevarul, si cu toate acestea care staruiesc in greseala, in intuneric, in razvratire morala constienta, in razboi, in desfrau, in educatia fizica si morala fara de rusine, in batjocorirea lui Dumnezeu, in lupta cu cele dumnezeiesti. Omul vremurilor noastre neaga usor constiinta lui Hristos si promoveaza venirea lui Antihrist.

 

Lepadarea de Dumnezeu se percepe mai mult datorita faptului ca omul se alipeste de lucrurile materiale, de cele de jos. Credinta crestina numita intoleranta este inlocuita cu o credinta autonoma, fara Dumnezeu, fara porunci, fara constiinta.

 

Omul autonom, zboara in cosmos si se lauda batjocoritor si ironic, ca nu poate sa intalneasca undeva pe Dumnezeu, isi vinde constient sufletul Satanei cu acele erezii, imoralitati nemaivazute, certuri si organizatii antihristice.

 

Cuvintele rusine, pocainta, credinta, sfintit, biserica sunt considerate anacronice, dar si periculoase, pentru omul eliberat si autarhic al vremii noastre. Pacatul se arata organizat, condus cu metode satanice cu mijloace de influenta in masa si dezastroase.

 

Satana ne expune sfaturile zilnic in orele noptii, probabil pentru ca „toata coruptia care se savarseste uraste lumina„, dupa cum zice Sf.Scriptura. Iata si un exemplu deosebit al apostaziei nemaivazute si fara limita a omenirii si a comportarii ei cea impotriva lui Dumnezeu. Iata actiunile europenilor, care accepta elocvent caracterul trist si decazut vrednic de plans.

 

Homosexualitatea este recunoscuta oficial in Anglia si in alte state; mai mult, in unele state sunt celebrate si casatorii de acest gen de catre pastori si preoti. Inca si nudismul se raspandeste printre oameni.

 

De asemenea cinematografia si teatrul in afara de putine cazuri sunt puse in slujba diavolului si ale inainte mergatorilor lui Antihrist.

 

Pornografia si presa atee este mobilizata in lupta pentru predominarea raului, pierderii obiceiurilor si limitarea rezistentei morale a individului. Asociatiile homosexualilor si a tuturor genurilor anormale rasar peste tot ca ciupercile. Legalizarea preacurviei si a avortului este impotriva poruncilor dumnezeiesti si inumanitatea acestei legalizari este privita ca retrograda, necivilizata, inapoiata si ca inaplicabila social. Mai mult, in Anglia s-a mers pana acolo incat s-a propus un proiect de lege care sa acorde dreptul la legaturi incestuase, intre parinti si copii si intre frati !

 

Incestele, perversiunile, anomaliile, practicile oribile, condamnate de Sf. Scriptura, astazi au devenit recunoscute prin lege. Omul decazut al vremurilor noastre striga pe strazi pentru legalizarea tuturor practicilor, dovedind real cat de orb si constiincios slujeste Satanei.

 

Un fenomen ingrozitor care mobilizeaza pe atei il constituie si organizatiile satanice ale masoneriei.

 

Este un fenomen rar ca un om din zilele noastre sa nu apartina acestei organizatii. In zilele noastre, ale abundentei de democratie, din nefericire, exista oameni, presupusi seriosi, care sa-si vanda sufletul Satanei si care sa se oblige sa slujeasca intr-o organizatie secreta, antisociala si antidemocratica, careia nu i se cunosc secretele.

 

Alt paradox al zilelor noastre este Satanismul. Lepadarea desavarsita a mastii. Asadar exact adorarea Satanei cu taine, ceremonii, lacasuri de inchinare etc. Satanistii sunt astazi in numar de milioane. Si acestia se afla in tarile „civilizate”.

 

Culmea nerusinarii si a apostaziei, care caracterizeaza masele de oameni, astazi, este acceptata si in Grecia. Nu englezul, nici americanul, ci grecul ortodox accepta sa i se spuna ca descinde din maimuta, decat sa creada ca este facut dupa chipul lui Dumnezeu. Mai mult, aceasta teorie neghioaba este predata si in scoli copiilor nostri. Astfel scopul antihristilor este departarea crestinilor de Dumnezeu, fiindca oamenii si daca au cunoscut pe Hristos, „au iubit intunericul mai mult decat Lumina” (In. 3, 19).

 

Profetiile scrise confirmandu-se in zilele noastre, noi tragem alarma. In zilele din urma dragostea se va raci. „lubirea multora se va raci” (Mt.24, 12), zice Sf. Scriptura. Intr-adevar, astazi ura a pus stapanire pe omenire. Omul s-a inchis in cochilia sa, nu se mai increde in nimeni, considera pe vecinul sau dusman, ca pe cineva care va uzurpa interesul sau. Dar mania nu se foloseste numai in aparare, ci mai mult in distrugerea omeniei, semanand dezastru si distrugere cu arme distrugatoare, de nimicire in masa.

 

Pentru prima oara, omul a simtit amenintarea unui dezastru general, fara ca sa poata sa se opuna. Omul pregateste distrugerea sa in cadrul general al apostaziei care se pune in miscare in vremurile din urma.

 

Dragostea duhovniceasca s-a racit. Si nu numai a laicilor, ci si a clericilor, a pastorilor, care povatuiesc. Si aceasta pentru ca aseaza sufletul lor mai presus decat al oilor, dupa cum zice dumnezeiasca Scriptura.

 

Din nefericire, astazi oile sunt rupte in bucati de lupi, iar pastorii nu le vestesc primejdia. Si toate acestea au fost profetite de Sf.Parinti ai Bisericii, de Apostoli si de Insusi Hristos. Din cauza comportarii pastorilor se vor sminti multi, zice Sf. Scriptura. Pentru aceasta si Sf. Chiril al Ierusalimului scrie, sa nu ne ingrijim de cele care produc sminteala, ci de cele prezise de Sf. Scriptura pentru ca sa se pazeasca credinta cea dreapta. Caracteristica apostaziei de astazi este ca foarte putini se mai gandesc la moarte, cu responsabilitate pentru vesnicie. Oamenii vietuiesc numai pentru cele materiale si lucreaza faptele trupului, „si ele sunt: adulter, desfranare, necuratie, destrabalare, inchinare la idoli, fermecatorie, vrajbe, certuri, zavistii, manii, galcevi, destrabalari, eresuri, pizmuiri, ucideri, betii, chefuri si cele asemenea acestora, pe care vi le spun dinainte, precum dinainte v-am spus ca, cei ce fac unele ca acestea, nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu” (Gal.5, 19-21), dupa cum ne spune Sf. Ap. Pavel.

 

Biserica Ortodoxa, astazi, infrunta pe ereticii si ateii care lupta si distrug ortodoxia cu manie si ura. Si aceasta este un semn prevestitor al venirii lui Antihrist: apostazia generala si organizata. Desigur prigoane si eresuri au existat intotdeauna, dar au existat luptele antihristilor contra martirilor, sfintilor, marturisitorilor. Astazi dusmanul este liber fara un adversar puternic. Conducerea Bisericii noastre trage corul ecumenismului si modernismului, si este amenintata de duhul indiferentei si al fastului.

 

Pentru aceasta ne si intrebam. Este intamplatoare apostazia aceasta ? Va reveni omenirea risipita din nou la Tatal ceresc ?

 

2. Infiintarea statului evreu si ocuparea Ierusalimului de catre evrei

 

„… pana cand cel care o impiedica acum va fi dat la o parte. Si atunci se va arata cel fara de lege, pe care Domnul Iisus il va ucide, cu suflarea gurii Sale, si-l va nimici cu stralucirea venirii Sale” (II Tes.2, 7-8)

Un al doilea semn prevestitor al apropiatei veniri a lui Antihrist si a celei de a doua venire a Domnului este infiintarea statului evreu in vechea sa matca.

 

Dar sa luam lucrurile de la inceput, confruntand si coreland profetiile din Sf. Scriptura cu continut eshatologic.

 

Iisus Hristos, inainte de patima Sa cea de voie, a prevestit in amanunt despre distrugerea Ierusalimului ce urma sa vina si pentru soarta evreilor, omoratorii Fiului lui Dumnezeu. Relatam profetia de baza pentru soarta Ierusalimului si a evreilor. „Si vor cadea de ascutisul sabiei, si vor fi dusi robi la toate neamurile, si Ierusalimul va fi calcat in picioare de neamuri, pana ce se vor implini vremurile neamurilor” (Lc.21, 24).

 

Ce semnifica aceasta profetie ? Iisus adresandu-se ucenicilor Sai cu privire la distrugerea templului lui Solomon, din Ierusalim, si despre poporul evreu, care sunt un model al sfarsitului lumii, nu se limiteaza la profetia aceasta, ci vorbeste si de alte semne, care vor prevesti slavita Sa venire, dupa cum parabola pentru inmugurirea smochinului cand primavara se apropie. Aici se face aluzie la statul evreu, care a inceput sa „inverzeasca” dupa reintoarcerea evreilor pe pamantul parintesc, in 1948. De asemenea semnul care va sprijini apropierea sfarsitului lumii, amintit de Domnul, este propovaduirea Evangheliei Sale in toata lumea. „Si se va propovadui aceasta Evanghelie a imparatiei in toata lumea, spre marturie la toate neamurile; si atunci va veni sfarsitul” (Mt.24, 14). Foarte putini sunt cei care nu cunosc Evanghelia.

 

Cu toate acestea Iisus, continuandu-si cuvintele Sale profetice, a zis ca sfarsitul se va apropia cand „uraciunea pustiirii„, deci Antihrist, se va aseza in Locul cel Sfant. Asadar in templul lui Solomon. Acelasi lucru il zice si Sf. Ap. Pavel: „… asa incat sa se aseze el in templul lui Dumnezeu, dandu-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes. 2,4). Templul acesta este pregatit in mod insistent ca sa se rezideasca. Toate aceste profetii au oarecare legaturi intre ele si ne ajuta ca sa dam crezare profetiei Domnului despre poporul evreu si statul lor.

 

„Si vor pieri de ascutisul sabiei …„; evreii vor fi injunghiati, si vor fi luati prizonieri, si vor fi dusi robi la toate neamurile, si Ierusalimul va fi calcat in picioare de diferite neamuri, „pana ce se vor implini vremurile neamurilor„. Aceasta profetie a Domnului are multe sensuri, fiindca s-a implinit deplin, si iata cand.

 

Cea mai inspaimintatoare distrugere a Ierusalimului s-a petrecut in anul 70 d.Hr., sub imparatul roman Tit. Toate s-au petrecut asa cum prezisese Domnul. Istoricul iudeu, Iosif Flaviu, care a trait evenimentele, a descris-o foarte amanuntit.

 

O mama si-a mancat copilul de foame ! Templul a fost distrus din temelii si nu a mai fost refacut, dupa cum ne relateaza intr-un alt capitol. „… nu va ramane aici piatra pe piatra, care sa nu se risipeasca” (Mt.24, 2). Evreii erau rastigniti. Erau spintecati de soldatii romani, ca sa li se scoata aurul pe care l-au inghitit, evident pentru ca sa se mantuiasca cei care l-au omorat pe Fiul lui Dumnezeu. „Sangele Lui asupra noastra si a copiilor nostri” (Mt.27, 25). Da, blestemul pe care l-au pronuntat ei insisi asupra lor, cand au predat la moarte pe Cel fara de pacat.

 

Cata bucurie a fost cand nu s-a mai gasit alt lemn, dupa cum zice istoricul Iosif Flaviu, pe care sa fie rastigniti, vanduti in toate partile lumii, ca sclavi, fara cea mai mica cinste. „Si vor fi dusi robi la toate neamurile„.

 

De atunci Ierusalimul este calcat in picioare de diferite neamuri, deci „pana ce se vor implini vremurile neamurilor” ? Fraza aceasta a creat si creaza multe dificultati exegetilor, fiindca se arata anevoie de explicat si neclara. Astazi nu trebuie sa ne facem probleme, fiindca s-a implinit asa cum a fost prezisa. Cand ? In 1948, cand evreii s-au intors pe pamantul stramosesc, dupa aproape 2.000 de ani si, practic, au pus stapanire pe Ierusalim. Prin urmare, Ierusalimul a patimit ca sa fie calcat in picioare de neamuri, si acum a cazut in mainile evreilor. Faptele vorbesc !

 

Astfel, crearea statului evreu si ocuparea Ierusalimului constituie piatra de hotar, lucru care s-a profetit de Domnul pentru o evolutie de seama. Crearea statului evreu inseamna o evolutie violenta si nemaivazuta de nimeni, fiindca s-au implinit vremurile neamurilor.

 

Oricat de dificila s-ar prezenta pentru exegeza fraza „pana ce se vor implini vremurile neamurilor„, totusi ea are un inteles. Caci din momentul in care evreii si-au creat statul, Sionismul international si-a luat in serios initiativa si pregateste intens guvernarea mondiala si degradarea morala si spirituala a popoarelor. A patruns pretutindeni. Masoneria, iehovismul, ecumenismul, comunismul si toate celelalte organizatii antihristice se lupta cu o manie nimicitoare contra Bisericii si a adevarului. Straduindu-se sa propage coruptia in toata lumea. Incearca sa distruga tot ce e sanatos in societate. Stiinta este pusa in serviciul scopurilor lor satanice. Cele doua superputeri, care de fapt sunt controlate de sionism, au subjugat intreaga omenire.

 

Dar in esenta duce pana la distrugerea popoarelor. Popoarele flamanzesc, in timp ce aceia fac multe arme si peste orice masura. Ceea ce cu putin timp inainte era de negandit, astazi este o realitate. Ca lumea poate fi distrusa in intregime prin apasarea unui singur buton. Asadar in putin timp va fi pregatit terenul pentru primirea lui Antihrist. Omenirea este superpopulata si de aceea se crede stapana pe soarta ei. Ce adevar poate sa reziste cu putere ? Dar si daca rezist nimeni nu poate nega cele ce se asteapta. Cei puternici isi fac singuri dreptate nu dupa Hristos, fiindca pe Hristos l-au lovit fiecare cum a vrut.

 

Dar sa vorbim despre Europa. Despre masoneria acestui continent. Despre toata murdaria si putoarea si decaderea morala, Sodoma si Gomora. Este Europa crestina ? Nu a fost educata Europa dupa invatatura Evangheliei ? Si daca va astepta vesnic ce folos ? Din nefericire Europa a ales pe Diavol si a parasit pe Hristos.

 

Inca si in Grecia, prin excelenta un stat ortodox, au avut loc schimbari sociale. Cine va mai intelege dintre cei mai batrani, ca in Grecia ortodoxa s-au votat legi pentru legalizarea preacurviei, a avorturilor, a divorturilor, dar si atatea altele care sunt in proiect ? Pana si buletinele crestine intentioneaza sa le schimbe cu cele ale Satanei, fara mustrari de constiinta, in numele progresului ! Asadar ce ne foloseste ca asteptam pe Domnul ? Iar daca aceasta nu este prevestirea vremii lui Antihrist, atunci ce este ? Ca daca nu este prevestire redobandirea statului evreu, incercarea de a reface templul, sodomia, atunci ce sunt ? Popoarele sunt amenintate cu disparitia de hidra cea urata a Sionismului. Lucrarile antihriste urla ca sa inghita tot ce a mai ramas inca sanatos.

 

Nu incape nici o indoiala ca redobandirea pamantului stramosesc si a Ierusalimului de catre evrei inseamna inceputul celor mai mari nenorociri peste omenire. Antihrist este mare inaintea fiarei. Astazi toate se prabusesc, se egalizeaza, se niveleaza: frontierele, religiile, datinile, traditiile, morala. Cu fiecare mijloc vom cunoaste toti numarul lui Antihrist.

 

Si ce daca striga poporul ortodox, iubitii mei ? Ce se are in vedere ? Cu intensificarea protestelor nu se cunoaste lupta, nici cu motiuni si rugaminti. Trebuie sacrificii. Trebuie credinta sincera. Dar nimeni nu se hotaraste ca sa se jertfeasca. Nici macar dintre arhierei. Nici dintre pastori ca sa-si dea sufletul pentru oi. Ce daca striga poporul ortodox ? Se aproba sau nu se aproba proiectui de lege pentru avorturi ? S-a votat sau nu legea pentru efectuarea stagiului militar de catre iehovisti, care sunt slugile Satanei ? Ce daca avertizeaza parintii neamului ? S-a votat pro sau contra legii rasismului, cu care se inchide gura grecilor ? Si nu intamplator avem in vedere pe aceia care ne sapa mormantul si secatuiesc tara ! Cine isi da seama ca, votandu-se in Camera Deputatilor legea care da fiecarui strain dreptate, „ca sa ocupe functii in Grecia”, si ca sa judece doi ani, este impotriva statului ? Trebuie sa luam masuri, sa nu lasam Parlamentul sa hotarasca impotriva noastra si a credintei noastre. Altfel il vom lasa sa serveasca admirabil scopurile Sionismului international, pentru reducerea la tacere a popoarelor. Niste mijloace asemanatoare folosesc si pentru reducerea la tacere a arhiereilor. Se micsoreaza anii de iesire la pensie, salariul, etc. (cu recenta lege fiscala) cu care ii opresc pe arhierei ! Amenintarile prind teren si impotriva arhiereilor, fiindca astazi este adorat mamona si nu Hristos.

 

Iata pentru ce ne ingrijoram, iata pentru ce credem ca omenirea merge nepocaita, pe un drum dezastruos pe care si-l traseaza singura. Drumul care va intalni pe Antihrist. Un sfarsit inspaimantator si dezastros. Pentru aceasta sa veghem, sa ne pregatim cu credinta si sa ne hotaram; Dumnezeu nu se lasa batjocorit”.

 

3. Reconstruirea templului lui Solomon

 

Dupa cum relatam in primul capitol, Iisus adresandu-se ucenicilor Sai, care admirau templul lui Solomon, pentru splendoarea sa, ii asigura ca templul acesta va fi distrus complet, „inainte de trecerea neamului acestuia„. Mai mult le-a precizat si diferitele semne care vor anunta distrugerea lui. Intre aceste semne a numarat si asediul Ierusalimului. „Iar cand veti vedea Ierusalimul inconjurat de osti, atunci sa stiti ca s-a apropiat pustiirea lui” (Lc.21, 20). Practic in anul 70 d. Hr. s-a implinit aceasta profetie a Domnului, in timpul domniei lui Tit, in urma asediului. Si daca au cerut asigurarea de la acesti cuceritori sa nu distruga templul, soldatii romani l-au distrus cu manie, l-au incendiat fara sa-i poata impiedica cineva. Tempul a fost pur si simplu distrus din temelii.

 

In anul 363 d.Hr., pe vremea lui Iulian Apostatul, au incercat iarasi, cu permisiunea aceluia, sa reconstruiasca templul. Cu toate acestea prin voia lui Dumnezeu nu au putut spori nimic. Flacari paradoxale si nisipul infierbantat au impiedicat pe lucratori ca sa sfarseasca lucrarea. Pe multi i-a omorat, dupa cum au marturisit martori oculari. Intre acesti martori se afla istoricul Eusebiu, Sf. Chiril al Ierusalimului, care au verificat in amanunt zadarnicia acelora, scriitorul Ammianus Marcellinos si multi altii. Si ne intrebam, pentru ce atunci nu s-a ingaduit construirea templului ? Si daca atunci nu s-a ingaduit construirea, dupa cum nu s-a ingaduit refacerea statului evreu, astazi se va ingadui construirea templului, dupa cum s-a ingaduit si infiintarea statului evreu ? Daca se incearca refacerea templului, aceasta va fi negresit un semn puternic pentru venirea lui Antihrist, fiindca acelasi lucru ne spune si Sf. Ap. Pavel: „Asa incat sa se aseze el in templul lui Dumnezeu, dandu-se pe sine drept dumnezeu” (II Tes.2, 4), si o spune clar pentru Antihrist.

 

Dar sa vedem ce fac acesti evrei dupa ocuparea Ierusalimului, dupa impresurarea popoarelor cu inspaimantatoarele tentacule ale masoneriei, hiliasmului, ecumenismului, comunismului ? Ce fac ei cu privire la templu ? Stau ? Nu, nicidecum.

 

Caci una din primele lor preocupari, care este facuta publica, este pregatirea pentru reconstruirea templului visurilor lor, templul lui Solomon.

 

Mai mult dupa cum s-a publicat si in presa, evreii au comandat in America pietrele pentru rezidirea templului. Asadar se transporta cu multa precizie pietrele dintr-o cariera din statul Benford, pentru reconstruirea templului. Si s-au adunat miliarde de dolari care sunt destinati pentru reconstruirea templului. Templul, dupa cum spun rabinii, va fi ridicat cum a fost, pentru Mesia al lor, adica pentru Antihrist, care este asteptat in viitorul apropiat. Toti rabinii de astazi ai lui Israel cred ca Mesia al lor, adica Antihrist, are sa se nasca, si sunt aproape douazeci de veacuri. Aceasta o istorisesc monahii veniti de la Locurile Sfinte. Reconstruirea templului va constitui culmea necredintei iudeilor. Deoarece, trebuie sa retinem, templul constituie pentru evrei centrul (locul de inchinare) a lui Dumnezeu, impreuna cu Vechiul Testament.

 

Reintoarcerea la templu inseamna aversiunea fata de Hristos si culmea necredintei, ca si instalarea lui Antihrist, a falsului Mesia, pe care il asteapta evreii. Fiindca reconstruirea templului va fi un semn al necredintei si nu al credintei. Evolutiile sunt foarte rapide si violente, dupa cum: pregatirea guvernarii mondiale, pregatirea buletinului unic cu numarul lui Antihrist, pregatirea pentru semnul lui Antihrist, pregatirea pentru semnul lui Antihrist, pregatirea psihologica, in mod special a tineretului, pentru primirea lui Antihrist, subjugarea mondiala a popoarelor, descurajarea omenirii, razboiul nemaivazut asupra Bisericii, pregatirea planurilor si adunarea materialelor pentru refacerea templului; toate ne descopera vederea exploziva a finalului evenimentelor, si nu credem ca poate fi cineva care sa nu inteleaga semnificatia apostaziei omenirii, incat sa se impotriveasca si in al doisprezecelea ceas.

 

„Caci va fi atunci stramtorare mare, cum n-a mai fost de la inceputui lumii pana acum si nici nu va mai fi” (Mt.24,21).

 

4. Inventiile si descoperirile din vremea noastra

 

Dumnezeu „a dat oamenilor stiinta, ca sa se mareasca intru lucrurile Sale cele minunate” (Iisus Sirah 38, 6). In zilele noastre stiinta, cunoasterile, descoperirile s-au apropiat de limitele miracolului si au depasit si cea mai vie fantezie a omului.

 

Nelinistitor este faptul ca toata desavarsirea stiintifica a exagerat in privirea lumii, incat s-a ajuns sa se creada din aceasta ca omul este autonom, independent, atotputernic si prin urmare poate ca sa supravietuiasca si fara Dumnezeu. Pentru aceasta si omul veacului douazeci se mandreste si se comporta atat de dispretuitor si batjocoritor fata de Facatorul sau. Mai mult, nu va fi nicidecum exagerat ca sa spunem ca, puterile intunericului in numele progresului stiintific, urzesc legarea omului si pregatesc in chip satanic distrugerea si pieirea lui.

 

Energia atomica este pusa in slujba Satanei, care o foloseste potrivit scopurilor sale. S-au fabricat atatea bombe atomice incat cu ele se poate distruge intreaga civilizatie de pe pamant. Si in chimie si-a pus mana sa cea rautacioasa. S-au fabricat mii de bombe bacteriologice pentru ca sa se otraveasca intreaga lume. Mai mult, de curand s-a fabricat o bomba, dupa cum a facut cunoscut presa, care poate ucide de la sute de kilometri, prin inocularea cat de mica a substantelor toxice pe care le contine. Si aceasta pentru nefericitui om al planetei noastre.

 

Fotografia, cinematografia, televiziunea si atatea altele s-au inventat ca sa departeze pe om de Dumnezeu in loc ca sa-l inalte pe om duhovniceste pana la asemanarea cu Dumnezeu. Din nefericire vedem ca acestea sunt prin excelenta mijloace cu care puterile antihristice incearca ca sa indobitoceasca si sa prosteasca complet pe om. Astfel fara o rezistenta morala si duhovniceasca deosebita, omul zilelor noastre va ajunge usor in slujba lui Antihrist, pe care puterile intunericului il asteapta cu nerabdare.

 

Dar aici scopul nostru nu este de a parcurge trista decadere in care a ajuns omenirea folosind in rau stiintele si viata destrabalata, departe de Tatal ceresc. In principal dorim – sa remarcam ca formidabilele descoperiri si inventii ale secolului nostru si multimea cunostintelor sunt un semn prin care suntem avertizati despre venirea lui Antihrist si sfarsitul lumii.

 

Cu aproape 2.500 de ani in urma Daniel a profetit ca spre sfarsitui lumii se va inmulti stiinta. „Iar tu, Daniele, tine ascunse cuvintele si pecetluieste cartea pana la sfarsitul vremii. Multi vor cerceta-o cu de-amanuntul si va creste stiinta” (Dan.13, 4). Intr-adevar navetele spatiale, platformele spatiale, satelitii, armele spatiale, O.Z.N.-urile, bombele neinchipuit de distrugatoare, puse in miscare pe orbite geostationare, in spatiul cosmic, altele care se vor mai inventa, pentru distrugerea omului fara de minte, sunt un semn al apropierii sfarsitului lumii. In acelasi chip prevesteste si Domnul nostru ca inainte de sfarsitul lumii se vor arata semne ceresti si foamete inexprimabila. „… si vor fi cutremure mari si, pe alocuri foamete si ciuma si spaime si semne mari in cer vor fi„(Lc.21, 11).

 

Actuala este si profetia St. Nil Mirovlitul, care a trait pe la anul 1600 in Sfantul Munte. Sf. Nil scrie ca dupa 1900 incepe apostazia generala a omenirii. De asemenea profeteste ca va predomina un desfrau nemaivazut si stiinta va face descoperiri extraordinare. Iar in timpul predominarii lui Antihrist, Dumnezeu va scurta zilele ca sa grabeasca venirea Domnului si ca sa mantuiasca pe cei alesi. „… si toate acestease vor petrece pentru ca Antihrist doreste sa cucereasca toate, si va face semne si minuni dupa inchipuire, dorind sa dea invataturi rele sarmanului om, de la un capat la altul al pamantului. Atunci vor zbura prin aer ca pasarile si vor strabate fundul marii ca pestii …„. Acestea au fost profetite inainie cu 400 de ani de Sf. Nil. Si mai mult el are dreptate. Asadar descoperirile extraordinare ale veacului nostru ar trebui sa ne faca sa slavim pe Creatorul nostru si sa ne inarmam cu credinta in Dumnezeu, incat venirea lui Antihrist sa nu ne poata insela. Scopul este acela de a avea vestile despre semnele vremurilor. Deci sa veghem, sa stam continuu in priveghere duhovniceasca, fiindca si daca nu este intre noi, inca, dezgustatorul si vicleanul Antihrist, sunt in prezent altii, aghiotantii si inainte mergatorii nedreptatii, Satan si nefericitii lui urmatori. Si acestia vor ca sa ne amageasca, incat fara voie sa devenim uneltele lor si primitorii falsului Mesia al evreilor, adica a lui Antihrist.

 

„Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Mt.24, 35).

 

5. Anarhia democratiei

 

Astazi lumea traieste intr-o perioada de anarhie a democratiei. Intre popoare se observa ura, dusmanie, dezordine. Puterea lumii acesteia se exercita si se prezinta sub chipul democratiei. Diferitele conceptii despre lume, schimbarea traiului, obiceiurilor, traditiilor, se macina in moara cuvintelor despre democratia popoarelor. Aliantele, coalitiile politice, uniunile economice internationale, congresele si conferintele, intrunirile mondiale si vizitele protocolare, schimburile de pareri si informatii, dar si legaturile organizatiilor secrete formeaza catargul mondial pe care puterile intunericului le urzeste impotriva omenirii.

 

Popoarele care nici nu gandesc se prind in capcane unul pe altul. Asadar un mod de anarhie, care predomina pe plan mondial, diplomatia si prefacatoria, care tind ca sa defineasca normele de viata ale omenirii, pe dependenta economica si subjugare, popoarele facandu-se prada usoara a puterilor care lucreaza din umbra, care pregatesc nevazut, terenul pentru guvernarea mondiala.

 

Aici vom cerceta anarhia democratiei, ca semn care premerge lui Antihrist, asadar ca semn de avertizare, fiindca din vremea lui Daniel este profetit, ca anarhia democratiei va fi ultima forma a puterii pe planeta noastra, care premerge lui Antihrist, si care va pune capat puterii lui tiranice. Antihrist exploatand confuzia care va predomina prin divizarea omenirii si prin anarhie, pe plan mondial, va lua cu forta puterea, care aproape i se va oferi.

 

Fiindca, dupa cum spune Sf. Ap. Pavel: „… si atunci se va arata cel fara de lege” (II Tes.2, 8), atunci se va arata Antihrist, „pana cand cel care o impiedica va fugi dat la o parte” (II Tes.2,7)

 

Cu toate acestea merita ca sa dam doua profetii ale proorocului Daniel despre chipul si fiarele care se refera la imparatiile care vor premerge lui Antihrist, in urma carora este anarhia democratiei pe care o parcurgem astazi.

 

Prima profetie este visul lui Nabucodonosor, care privea viitorul Imparatiei sale, si pe care i l-a talcuit apoi Daniel. „O, rege! Tu priveai si iata un chip; acest chip era peste masura de mare si stralucirea lui neobisnuita – statea inaintea ta si infatisarea lui era grozava. Acest chip avea capul de aur curat, pieptul si bratele de argint, pantecele si coapsele de arama, pulpele de fier si o parte de lut. Tu priveai si iata o piatra desprinsa, nu de mana, a lovit chipul peste picioarele de fier si de lut si le-a sfaramat. Atunci au fost sfaramate in acelasi timp fierul, lutul, arama, argintul si aurul si au ajuns ca pleava de pe arie vara si vantul le-a luat cu sine, fara ca sa se gaseasca locul lor; iar piatra care a lovit chipul a crescut munte mare si a umplut tot pamantul” (Dan.2, 31-35). Acesta este visul regelui Nabucodonosor. Dar sa dam acum si a doua profetie. „Si patru fiare uriase au iesit din mare, una mai deosebita decat alta. Cea dintai semana cu un leu si avea aripi de vultur. M-am uitat la ea pana ce aripile i-au fost smulse si a fost ridicata de pe pamant si pusa pe picioare ca de om. Si iata o a doua fiara, cu infatisare de urs, stand intr-o rana, cu trei coaste in gura, intre dinti, si asa i s-a poruncit: Scoala-te ! Mananca multa carne ! Apoi m-am uitat din nou si iata o alta fiara, asemenea unui leopard avand pe spate patru aripi de pasare; si fiara avea patru capete, si i s-a dat putere. In urma am privit in vedeniile mele de noapte si iata o a patra fiara inspaimantatoare si infricosatoare si nespus de puternica„, care avea zece coarne, dintre care s-a ridicat unul mic …,” care graia lucruri mari” (Dan.7,2-8). Talcuirea celor doua profetii de catre Daniel este urmatoarea: „Tu rege al regilor, caruia Dumnezeul cerului i-a dat regatul, puterea, taria si marirea, si in mainile caruia a dat pe fii oamenilor in orice tinut ar locui, precum si fiarele campului si pasarile cerului si i-a dat stapanire peste toate, tu esti capul de aur. Si dupa tine se va ridica un alt regat mai mic decat al tau, apoi un al treilea regat de arama, care va stapani peste tot pamantul. Si un al patrulea regat va fi tare ca fierul si dupa cum fierul sfarama si zdrobeste totul, asa si el va sfarama si va preface totul in pulbere, ca fierul care face totul in bucati. Iar picioarele pe care le-ai vazut si degetele, unele de lut de olar si altele de fier, inseamna ca va fi un regat impartit si va fi tare ca fierul, dupa cum tu ai vazut fier amestecat cu lut. Si degetele picioarelor, unele de fier si altele de lut, inseamna ca regatul va fi parte tare, parte subred. Si dupa cum ai vazut fier amestecat cu lut, asa se va amesteca prin inrudire, dar nu vor avea legatura temeinica intre ele, dupa cum fierul nu se poate amesteca la un loc cu lutul. Iar in vremea acestor regi, Dumnezeul cerului va ridica un regat vesnic, care nu va fi nimicit niciodata si care nu va fi trecut la alt popor; el va sfarama si va nimici toate aceste regate si singur el va ramane in veci. Dupa cum tu ai vazut ca o piatra a fost desprinsa din munte, nu de mana, si a zdrobit fierul, arama, lutul, argintul si aurul, Marele Dumnezeu a dat de stire regelui ceea ce va fi in viitor; visul este adevarat si talcuirea lui neindoielnica” (Dan.2, 37-45).

 

Pentru intelegerea profetiei cu fiarele, Daniel zice urmatoarele: „… Pentru aceasta, eu, Daniel, am fost tulburat cu duhul meu si vedeniile pe care le-am avut ma inspaimantau. M-am apropiat atunci de unul din cei de fata si l-am rugat sa-mi spuna adevarul privitor la toate acestea. Si el mi-a vorbit si mi-a facut cunoscut intelesul acestor lucruri. Aceste fiare, patru la numar, inseamna ca patru regi se vor ridica pe pamant, si sfiintii Celui Preainalt vor primi regatul si il vor tine in stapanire in veci si in vecii vecilor. Dupa aceasta l-am rugat sa-mi spuna adevarul despre fiara a patra, care se deosebea de toate celelalte si care era afara din cale de inspaimantatoare, cu dinti de fier si cu ghiare de arama si care manca, sfarama, iar ceea ce ramanea calca in picioare. … El a raspuns astfel: Fiara a patra inseamna ca un alt rege va fi pe pamant, care se va deosebi de toate celelalte regate, care va manca tot pamantul, il va calca in picioare si-l va zdrobi. Si cele zece coarne inseamna ca din acest regat se vor ridica zece regi, si un altul se va scula dupa ei; el se va deosebi de cei dinaintea lui si va dobori la pamint trei regi. Si va grai cuvinte de defaimare impotriva Celui Preainalt si va asupri pe sfintii Celui Preainalt, si isi va pune in gand sa schimbe sarbatorile si legea, si ei vor fi dati in mainile lui o vreme si vremuri si jumatate de vreme. Si judecata se va face si i se va lua stapanirea, ca sa-l nimiceasca si sa-l prabuseasca pentru totdeauna” (Dan.7, 15-19; 23-26).

 

Deci, cele doua profetii, si prin urmare, si cea cu chipul fiarelor relateaza despre imparatiile lumii care vor premerge lui Antihrist. Vedem, asadar, ca perioada din ultima vreme, perioada anarhiei democratiei, pe care o strabatem in prezent, este simbolizata si caracterizata de legatura imposibila a materialelor din care erau facute degetele chipului (fier si lut) si face cunoscuta nestatornicia si neintelegerea dintre oamenii vremurilor noastre, dupa cum talcuieste insusi Daniel.

 

In a doua profetie remarcam si trebuie ca sa facem o imagine despre cele „zece coarne” (Dan.7, 7), adica despre zece imparati. De asemenea aceea ca dintre cele zece coarne a crescut „un alt corn mic” (Dan.7, 8), un mic neam, un mic rege, „care graia lucruri mari” (Dan.7, 8), care se impotrivea Celui Preainalt si asuprea pe sfiintii Celui Preainalt. Sigur nu incape nici o indoiala ca aici vorbeste despre Antihrist si sfarsitul lumii. Ca daca cei zece regi sunt guvernatorii masoni, implicati in faradelegile savarsite de Piata Comuna, „cornul cel mic” care va creste de acolo este Israel, de unde va veni Antihrist; timpul va dovedi.

 

Problema este ca, sub mantia democratiei, in ultimul timp, cu stimularea si presiunile satanicei Piete Comune, chiar si Grecia a recunoscut preacurvia, avortul, divortul, scutirea de stagiu militar a iehovistilor si a votat diferite acte legislative, al caror efect este asemenea unor bombe asezate la temelia Greciei ortodoxe. Acum, de curad, prin Camera deputatilor se pregateste ca noi sa primim buletinele lui Antihrist cu 666 !

 

Daniel ne informeaza si prin alta profetie, ca Antihrist se va infatisa si va fi acceptat mai mare peste intreaga lume „cu putin popor” (Dan. 11, 23). In profetia aceasta se relateaza, ca, atunci cand se va intampla aceasta, vor guverna doua state. Statul de la miazanoapte si statul de la miazazi (Dan.ll, 11-15, 20-25). Care este statul cel mic ? Israel, care pregateste drumul pentru venirea lui Antihrist si pe care il asteapta cu nerabdare ? Oare cele doua state sunt Rusia si SUA care conduc destinele omenirii si formeaza cele doua maini ale diavolului, pregatite cu acele arme satanice ca sa semene dezastru si distrugere ? Timpul va decide. Daniel ne relateaza, de asemenea, ca va veni timpul mahnirii, „cum n-a mai fost de cand sunt popoarele si pana in vremea de acum” (Dan. 12,1), si ca Antihrist va anula jertfa de fiecare zi.

 

Prin urmare, Antihrist va veni dupa desavarsirea in lume a anarhiei democratiei, fiindca nu va exista nimeni care sa-l poata impiedica. Cat pentru statele cele mai tari si in special Rusia si SUA, putem spune ca sunt supuse organizatiei Sionismului international. Asadar anarhia, tulburarea, apostazia si autoritatea sunt predate usor lui Antihrist, fara mari impotriviri, in numele democratiei anarhice, a ecumenismului, internationalizarii, a colaborarii internationale dintre popoare.

 

Inca si Biserica este victima ecumenismului. Reprezentantii care supravegheaza in Consiliul Mondial al Bisericilor, au ca scop slabirea ortodoxiei si ca s-o traga spre sincretism, in care toate religiile sunt egale. In acest Consiliu international carturarii si fariseii stut siguri ca vor servi patronilor lor si nu grecilor, vor sprijini Sionismul international si nu ortodoxia. Vor pleca genunchii vicleniilor occidentale, papei si nu lui Hristos.

 

Profetul Daniel ne vorbeste inca si despre Imparatia lui Dumnezeu, care se va da sfintilor Celui Preainalt si care este reprezentata de piatra din profetie, care se desprinde dintr-un munte inalt, nu de mana si care lovind chipul l-a sfaramat; o aseamana cu un munte inalt care a crescut si a umplut tot pamantul. Asadar la sfarsit faradelegea va disparea, va fi distrusa prin slavita venire a Domnului si a imparatiei Sale, care va fi, dupa cum zice Daniel, vesnica. „Si imparatia… se va da poporului sfintilor Celui Preainalt; imparatia lui este imparatie vesnica” (Dan.7, 27).

 

In capitolul de fata relatam semnele acelea care s-au confirmat sau sunt in curs de desfasurare si care desi sunt relatate in Sf. Scriptura, lumea nu este atenta la ele, nici nu le coreleaza cu venirea lui Antihrist si cu a doua venire a Domnului.

 

Apostazia generala si nemaivazuta a omenirii, multimea cunostintelor, anarhia democratiei, infiintarea statului evreu si apropiata refacere a templului lui Solomon, sumt mai mult decat evidente si ingrijoratoare semne ale venirii lui Antihrist. Semne care au loc in vremea noastra si sunt descrise de profeti si de insusi Domnul nostru Iisus Hristos si de Apostoli, ca semne ale vremii. „… fata cerului stiti s-o judecati, dar semnele vremurilor nu puteti ?” (Mt.16, 3).

 

Negresit semnele profetite de Domnul sunt multe, cum ar fi: profetii mincinosi, racirea dragostei, evenimentele ingrozitoare care vor veni si semnele ceresti, propovaduirea evangheliei in toata lumea si razboaie.

 

Vrednic de atentie este neobisnuitul semn ceresc, care a avut loc in zilele noastre, in anul 1962, alinierea planetelor.

 

Specialistii in materie, profesori de astronomie au zis ca o aliniere a planetelor a mai avut loc in anul 6 i.d.Hr., deci inainte de nasterea lui Hristos. Multi si-au exprimat opinia ca, probabil, alinierea planetelor din zilele noastre este un semn ceresc pentru nasterea lui Antihrist, fiindca Parintii Bisericii noastre sustin ca Antihrist va avea multe semne asemanatoare cu ale lui Hristos. Astazi toate semnele acestea trec neobservate de oameni. Ei le considera intamplatoare, dupa cum intamplatoare considera si minunile Facatorului lumii. Iar mijloacele de informare in masa si presa incearca sa convinga pe sarmanul om ca el se trage din maimuta si ca nu este facut de Dumnezeu. Asadar,omul care se inalta pe sine si care se inseala amarnic de instrumentele Satanei, nu remarca semnele vremilor, nu se intoarce la pocainta. Si in timp ce se lasa robit de Antihrist, va fi prins in capcana, si va cauta mantuirea, dar nu de la Cel rastignit si inviat. Care va veni sa judece vii si mortii, Domnul nostru Iisus Hristos.

 

6. Ce-l opreste si cel care-l opreste

 

Alt semn care prevesteste ca Antihrist este in fata usii este confirmarea din zilele noastre a profetiei Sf. Ap. Pavel pentru venirea lui Antihrist.

 

Noi zicem ca timpul exact al venirii lui Antihrist este necunoscut. Dar cunoastem semnele care vor prevesti venirea lui, incat este aproape cert ca astazi traim vremea in care Antihrist a aruncat deja dezgustatoarea sa umbra peste omenire, a carui venire se apropie cu repeziciune.

 

Un asemenea semn caracteristic ne este aratat de Sf. Ap. Pavel, care in a doua sa epistola catre Tesalonicieni ne spune urmatoarele: „Si acum stiti ce-l opreste ca sa nu se arate decat la vremea lui. Pentru ca taina faradelegii se si lucreaza, pana cand cel care o impiedica acum va fi dat la o parte” (II Tes.2,6-7).

 

Talcuirea acestor locuri a prezentat destule dificultati. Dar astazi evenimentele confirma profetia, precum s-a confirmat si profetia lui Iisus pentru redobandirea Ierusalimului, si nu trebuie sa ramanem pasivi pentru mantuirea sufletului nostru, amanand pocainta si intoarcerea la Hristos.

 

Nu este exclus sa-l vedem in zilele noastre pe Antihrist, oricat de desgustator si respingator ni s-ar parea aceasta. Deci, ce-l impiedica ? Cine este ce-l care-l opreste pentru care talcuitorii au scris si scriu atatea si atatea ? Multi zic ca cel care-l opreste a fost puterea romana. Altii zic ca ar fi una din diferitele imparatii sau regimuri, care au asuprit omenirea, si altii zic ca deja „ce-l opreste” a luat diferite forme concrete ale puterii pe pamant, care nu au exisat pana acum, si care i-a permis ca sa raspandeasca pe pamant anarhia democratiei. Dar sa vedem pe Sf. Ap Pavel ce zice despre „ce-l opreste” si „cel care-l opreste”.

 

Deci Sf. Ap. Pavel scrie tesalonicienilor in a doua epistola despre Antihrist si a doua venire, asa: „Cunoasteti ce-l opreste intrucat v-am spus-o alta data.” (Aici Pavel evita sa numeasca ce-l opreste, fie pentru ca tesalonicienii il cunosteau din alte marturii ale sale, fie pentru ca nu considera nimerit sa numeasca ce-l opreste, ca sa nu creeze dificultati, din partea puterii romane). Prin urmare, zice Sf. Ap. Pavel, cunoasteti ce-l impiedica pe Antihrist, ca sa nu vina acum, desi este ingaduita de Dumnezeu. Puterea raului si a faradelegii este si acum in mai mica masura, si exista cineva care-l impiedica pe cel fara de lege ca sa se arate; si abia se va da la o parte cel care o impiedica si atunci se va arata Antihrist. Si continua asigurand inca odata. „Si atunci se va arata cel fara de lege” (II Tes.2, 8). Deci o talcuire mai probabila este ca cel care o impiedica, care se va da la o parte, si va permite lui Antihrist ca sa se arate, este retragerea romanilor, pentru vremea lui Pavel, si pentru vremea noastra retragerea diferitelor neamuri care pana acum ocupa pamantul strabun a lui Israel si Ierusalimul, de aproape 2.000 de ani.

 

Era cu neputinta ca sa se arate Antihrist inainte de a se retrage puterea care stapanea pamantul lui Israel si inaintea celui care-l oprea, asadar purtatorul puterii va parasi Ierusalimul. Din 1948 insa evreii au infiintat statul Israel, pe pamantul strabun si cel care stapanea a eliberat Ierusalimul. Teritoriul este liber si nu numai liber, ci este pregatit intens de evreii care asteapta cu nerabdare pe Antihrist. Ba mai mult au adunat materialele pentru reconstruirea templului, incat sa aseze pe cel fara de lege in mijlocul lui.

 

Pentru aceasta si invingatorul razboiului de 6 zile, arhirabinul armatei israelite, a declarat: „am pus stapanire pe cetatea lui Dumnezeu, patrundem in epoca mesianica pentru poporul evreu„.

 

Sigur, cu toate acestea, Sf. Ap. Pavel a intarit zicand: taina celui fara de lege se lucreaza. Asadar raul si cel fara de lege au existat si exista, dar Antihrist,care in timpul epocii sale se va deda la orgiile faradelegii, nu avea putere ca sa vina in timpul stapanirii romane, care pe vremea lui Pavel alcatuia puterea care-l oprea. Si nici dupa aceea, cand Ierusalimul a fost calcat in picioare de diferite neamuri, dupa cum a prezis Iisus: „Si Ierusalimul va fi calcat in picioare de neamuri, pana ce se vor implini vremurile neamurilor” (Lc.21, 24).

 

Caci Antihrist va fi o persoana politica. Va fi om care va guverna pentru scurt timp toata lumea, punand stapanire pe putere. Sigur, pentru ca sa se intample aceasta trebuie cineva care sa lucreze aspru. Astazi evreii prin Sionismul international lucreaza cu rabdare pentru instalarea unui superguvernant mondial, avand in mainile lor capitalurile si mijloacele de productie, incat realizarea acestui scop sa nu se arate o problema greu de rezolvat, ci sa fie o problema simpla, de timp.

 

De asemenea, numai astazi este liber drumul ca sa se arate Antihrist si ca sa se continue exact cuvintele Sf. Ap. Pavel „si atunci se va arata cel fara de lege” (II Tes.2, 8). Cand ? „Cand cel care o impiedica va fi dat la o parte” (II Tes.2, 7). De asemenea armatele sunt pregatite. Antihrist este inaintea usilor.

https://searchnewsglobal.wordpress.com/2014/02/14/semnul-lui-antihrist/

 

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

De ce au fost executaţi după 1989 următorii oameni şi cine i-a executat? Pentru a privati-fura şi apa, a fost creată corupţia… Cum afectează corupţia criza de apă potabilă din Africa de Sud; Iluminaţii vor să privatizeze apă peste tot în lume! Şeful Nestle: Apa este un aliment care ar trebui privatizat, nu un drept fundamental al oamenilor! Grupul Bilderberg doreşte privatizarea apei peste tot în lume! O poveste similară a avut loc în Nigeria, unde preţul unei singure sticle de apă îmbuteliată depăşeşte venitul zilnic al unui cetăţean Nigerian… Ce a făcut miliardarul indian Lakshmi Mittal la Sidex Galaţi: a înjumătăţit producţia de oţel, a închis patru din cinci furnale şi nu a investit deloc în producţia de tablă pentru caroserii auto; (În schimbul unor comisioane băbane primite de scursăturile comunismului, care nivelează calea importurilor, am rămas şi…) FĂRĂ LAPTE românesc pe piaţă: hypermarketurile favorizează STRĂINII şi producătorii români ÎNCHID fabricile; (Amintiri despre revoluţia agrară…) S-A DORIT DISTRUGEREA FERMIERILOR ROMANI. NU AVEM LOC ÎN PIEŢE, ÎN SUPERMARKETURI. Eliminarea cotelor de lapte şi importurile sufocă fermele de vaci din România; Tara dispera, dar isărescu şi dancila prospera…

DOCUMENT EXPLOZIV SIE DIICOT DESPRE MUGUR ISĂRESCU | A acoperit furtul banilor roșii din Decembrie 1989… (Pentru că nu au murit scursături komuniste…) Generalul Dan Voinea – În 1989 n-a fost o revoluţie sau o lovitură de stat; regimul a continuat; PREOŢII îl demasca pe Patriarhul mason instalat după revoluţie; Cu CJ HOPKINS despre GLOBOCAP și Marea Accelerare către noul totalitarism patologic, cenzura NOII NORMALITĂȚII și demonizarea noilor dizidenți… NOUL TOTALITARISM PATOLOGIZAT sau Bine ați venit în Minunata Nouă Normalitate… CĂTRE GULAGUL DIGITAL… Banca Mondială şi Comisia Europeană fac presiuni pentru PRIVATIZAREA serviciilor de alimentare cu APA; 5 minciuni care au schimbat cursul istoriei; „Minerii vroiau să-l ducă la Tîrgu-Jiu să-l spânzure” – Nicolae Raţiu despre mineriadă; MINERIADELE au arătat lumii o Românie sălbatică și neguvernabilă; Umbra lui Corneliu Coposu, Ion Andrei Gherasim:, Minerii au distrus casa Seniorului. Şi-au făcut ne… China pregătește lumea pentru semnul fiarei; Locuri sinistre – ROCKEFELLER CENTER. O celebra locaţie din New York contruita special pentru promovarea LUCIFERIANISMULUI; TOP 10 cei mai de succes mincinoşi din istorie

 

//////////////////////////////////////////////////////////////////

TOP 10 cei mai de succes mincinoşi din istorie

 

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Locuri sinistre – ROCKEFELLER CENTER. O celebra locatie din New York contruita special pentru promovarea LUCIFERIANISMULUI

 

Publicat de searchnewsglobal “Cum se poate ca locaţia celui mai faimos patinoar din lume, să fie considerată sinistră? Știţi, cel care apare în toate comediile romantice … cel mai bun dat în folosinţă vreodata!? Și ce ziceţi de imensul pom de Craciun pe care îl vedem în toate filmele de vacanţă? Acest lucru nu e sinistru, e magic! “.

 

Dacă asta e ceea ce gândiţi acum, ar trebui, probabil, să apăsați pe pauză de la filmul “Ai primit un mail” Deluxe Edition DVD și să citiți mai departe. Dacă nu sunteți surprins de faptul că un centru numit “Rockefeller” conține tone de simbolism ocult și chiar luciferic, precum și trimiteri la o Nouă Ordine Mondială, atunci de asemenea ar trebui să citiți, pentru că voi consolida ceea ce deja gândiţi, și tuturor le place asta.

 

Acest complex de 19 clădiri comerciale este situat între străzile a cincea şi a şaptea din oraşul New York și este renumit pentru stilul său Art Deco. Acesta este unul dintre ultimele proiecte de construcții din Statele Unite care are încorporat un program de artă publică. Toate argumentele alese se potrivesc cu o anumită filozofie și unii artiști au fost rugați să-şi modifice munca în aşa fel încât să se potrivească temei centrului Rockefeller, care este: Luciferianismul.

 

Luciferianismul

 

„Diavolul-Lucifer-este o forță a binelui (în cazul în care am defini “binele”, pur și simplu ca ceea ce preţuim, nedorind să implicăm nici o valoare universală sau necesitatea orientării). Lucifer înseamnă „aducătorul de lumină” și acest lucru ar trebui să înceapă să ne dea indicii despre importanţa sa simbolică. Se povesteşte că Dumnezeu l-a aruncat pe Lucifer din cer, deoarece Lucifer a început să-L conteste pe Dumnezeu și să răspândească disensiuni printre îngeri. Trebuie să ne amintim că această poveste este spusă din punctul de vedere al Godiştilor adică susţinătorilor lui Dumnezeu (dacă am putea inventa un termen), și nu din punctul de vedere al Luciferienilor (voi folosi acest termen pentru a ne distinge de sataniștii oficiali de care ne diferenţiem fundamental ). Adevărul poate fi acela că Lucifer a demisionat din cer”.

 

– Max More

 

 

Luciferianismul modern îşi are rădăcinile în învățăturile gnosticilor la fel ca păgânismul egiptean și babilonian. Dumnezeul lumii materiale este perceput ca o figură încăpățânată și sadică, care caută să țină omenirea în întuneric perpetuu în timp ce Lucifer este salvatorul omenirii, oferindu-i darul cunoaşterii. Dacă vom reinterpreta povestea lui Adam și a Evei prin ochelari luciferici, șarpele este de fapt “salvatorul sub acoperire”, care a sfidat pe Dumnezeu și-a dat oamenilor posibilitatea de a deveni dumnezei ei înșiși. El se presupune că a eliberat potenţialul uimitor al omului.

 

Luciferianismul reprezintă o reevaluare radicală a adversarului fără vârstă al omenirii: Satan. Este inversarea finală a binelui şi răului. Formula pentru această inversare este reflectată de paradigma narativă a mitului ipostazei gnostice. Spre deosebire de versiunea biblică originală, varianta gnostică reprezinta o “reevaluare a poveștii ebraice a ispitei primului om, dorința oamenilor simpli de „a fi ca Dumnezeu” prin împărtășirea din pomul „cunoaşterii binelui și răului “” 

Luciferienii caută, în timpul vieții lor, să ajungă la un nivel superior de existenţă prin obținerea iluminării (de multe ori reprezentată de o torță). O persoană iluminată sau (Illuminatus) a dobândit destulă cunoaştere mistică și realizare spirituală pentru a ajunge la o stare asemănătoare cu divinitatea. O religie veche misterioasă promite:

 

“Posibilitatea de a șterge blestemul morţii prin întâlnirea directă cu zeitatea patron, sau în multe cazuri printr-o efectuare de fapt a unei apoteoze, o transfigurare a omului în fiinţă divină”.

 

 

Luciferienii nu se închină în mod necesar “diavolului”, ca unei entităţi metafizice. Lucifer simbolizează puterile cognitive ale omului, potențialul său de a ajunge la sfinţenie prin mijloace proprii. Luciferienii cred că, prin aceste atribute, îl vor detrona în cele din urmă pe Dumnezeu și îi vor aduce pe oameni la locul lor de drept, în calitate de zeități. Această doctrină este pe deplin reprezentată de umanism și omologul său tehnologic transhumanismul. Îmbrăcate într-o frazare acceptabilă în interiorul unui context iudeo-creștin (“umanist” pare mai puțin amenințător și rău decât “luciferic”), aceste filosofii sunt acum parte a culturii populare. Prin progresele tehnologice și descoperirile științifice, personalităţi extrem de bogate, precum Ray Kurzweil, caută în mod public să ajungă la nemurirea tehnologică. Intelectualul transumanist Max More, a declarat în eseul său:

 

„Dumnezeu, fiind un bine-documentat sadic, fără îndoială, a vrut să-l păstreze pe Lucifer în apropiere astfel încât să-l poată pedepsi și să încerce să-l aducă înapoi sub puterea Lui (a lui Dumnezeu). Probabil că ceea ce s-a întâmplat cu adevărat a fost că Lucifer a ajuns să urască Împărăția lui Dumnezeu, sadismul său, pretenţia Sa de conformism servil și ascultare, furia Lui psihotică asupra oricărei afişări a unei gândiri sau comportament independent.. Lucifer şi-a dat seama că el nu ar putea gândi complet pentru sine și cu siguranță nu ar putea acționa în mod independent atât timp cât este sub controlul lui Dumnezeu. Prin urmare, el a părăsit Raiul, acel teribil stat spiritual condus de sadicul cosmic Jehovah și a fost însoțit de unii dintre îngeri care au avut suficient curaj să pună la îndoială autoritatea lui Dumnezeu și valoarea Sa în perspectivă.

 

Lucifer este întruchiparea raţiunii, inteligenţei, gândirii critice. El se ridică împotriva dogmei lui Dumnezeu și tuturor celorlalte dogme. El este pentru explorarea de noi idei și noi perspective în căutarea adevărului”.

-Max More

 

Deci, ce legătură au toate acestea cu Centrul Rockefeller? Sculpturile, basoreliefurile si picturile murale, toate se referă la aceeași temă: triumful omului asupra lui Dumnezeu, prin dobândirea cunoaşterii.

 

Fântâna lui Prometeu

  

 

Această statuie îl descrie pe Prometeu, un titan din mitologia greacă, cunoscut pentru marea lui inteligenţă. El totuși l-a trădat pe Zeus furând focul și dându-i-l omenirii. Prin urmare, el a avut încredere să-i înveţe pe oameni artele civilizației, cum ar fi scrisul, matematica, agricultura, medicina, şi ştiinţa. Zeus apoi l-a pedepsit pe Prometeu pentru crima lui legându-l de o stâncă în timp ce un vultur mare îi mânca ficatul in fiecare zi doar pentru a-l face să se regenereze pentru a fi mâncat din nou în ziua următoare.

 

„Prometeu [numele înseamnă chibzuire] nu a fost nebun, dar din ce alt motiv s-a revoltat împotriva lui Zeus? El a încercat să-l păcălească pe Zeus (care este atotştiitor şi atotvăzător), cu un fals sacrificiu. Cât de nebun să fii? Prometeu a furat, de asemenea, focul de la Zeus și l-a dat muritorilor primitivi de pe pământ. Zeus nu l-a pedepsit numai pe Prometeu, el a pedepsit întreaga lume pentru tupeul acestui zeu rebel”.

-Stewart

 

Echivalentul iudeo-creștin al acestui mit este Lucifer, care a adus darul conștiinței pentru umanitate, precum șarpele în Adam și Eva.

  

Prometeu Lucifer

 

Binecuvântat cu o mare inteligență Binecuvântat cu o mare inteligență

A văzut un mare potențial în omenire A văzut un mare potențial în Adam și Eva

A sfidat autoritatea lui Zeus A sfidat autoritatea lui Dumnezeu

Denumit “Aducătorul focului” Denumit “Purtătorul de Lumină”

Sever pedepsit de Zeus Sever pedepsit de Dumnezeu (expulzat din Ceruri)

 

(legat și mâncându-i-se ficatul de către

 

vultur în fiecare zi)

 

Omenirea a suferit mânia lui Zeus Omenirea a suferit mânia lui Dumnezeu

 

Prometeu este echivalentul grec al Luciferului iudeo-creştin și este adesea folosit ca un simbol al iluminării.

 

„Unii francmasoni educaţi la modul clasic și cei ce s-au inspirat din munca lor, foloseau „luciferian” în sensul academic de „a aduce iluminare”, invocându-l pe Prometeu care a furat focul de la zei pentru a-l aduce omului. Polemiștii au legat o astfel de utilizare masonică de secte cu închinare la Lucifer, care au avut grupuri persistente de adepți încă din Evul Mediu”. 

Sculptura lui Paul Manship dezvelită în Sunken Plaza din Rockefeller Center îl prezintă pe Prometeu ţinând focul furat de la Zeus și plutind către umanitate. El se află în interiorul unui inel, în care sunt prezentate semnele zodiacului. În spatele statuii este o inscripție care spune:

 

“Prometeu, profesor al fiecărei arte, a adus focul care s-a dovedit pentru muritori a fi un mijloc pentru scopuri mărețe.”

 

“Scopuri măreţe” înseamnă a ajunge la iluminare și a atinge sfinţenia. Această operă de artă practic rezumă doctrina luciferică și acționează ca figura centrală în jurul căreia se învârte programul de artă al Centrului Rockefeller.

 

Creaţiile lui Prometeu

 

Flancând statuia lui Prometeu, sunt Youth și Maiden. Aceştia sunt primii oameni creaţi de Prometeu din lut.

  

Aceasta este dispunerea: Prometeu (adică Luciferul elen), este situat în centrul Sunken Plaza și este flancat de creaţia sa, omenirea. Cu alte cuvinte, noi suntem fiii și fiicele lui Prometeu.

 

Urizen sau Demiurgul

  

Pe partea de sus a intrării în clădirea GE este această impresionantă frescă Art Deco. El descrie un om bărbos care ține o busolă foarte mare și un citat din Cartea lui Isaia. Aceasta este o referire directă la gravura “Urizen” a lui William Blake, unde Dumnezeu este un om bărbos care ține o busolă.

  

Această imagine este prezentată în “Cartea lui Urizen” a lui Blake, lansată în 1794. Acest autor englez este cunoscut pentru mitologia bogată, poemele criptice şi imaginile profetice. Această piesă specială îl reprezintă pe Urizen, zeul lumii materiale. Trăsăturile sale sunt aproape identice cu ale zeului gnostic numit “demiurg”, o zeitate creatoare inferioară, care a construit o lume imperfectă ce întemnițează pe om în material. Cartea lui Urizen reflectă principiile fundamentale ale luciferianismului, unde lupta Binelui contra răului, aşa cum a fost descrisă în filosofiile iudeo-creştine, este inversată.

 

„Activitatea lui Blake este , prin urmare, o critică fără precedent şi confuzie a chiar pietrelor de temelie ale civilizației iudeo-creștine: Cuvântul și Legea. Răul este reprezentat în mod tradițional ca o întoarcere de la unul sau de la alta – de la alungarea lui Satan la a mânca din ” fructul oprit “, dar aici Cuvântul și Legea sunt literalmente prezentate drept cătușe ce blochează posibilitatea nemărginită a universului într-o închisoare plictisitoare a simțurilor și a cărților sfinte. Știința și religia încetează a fi forțe opuse în înțelegerea lui Blake, devenind în schimb obstacole în calea cunoașterii adevărate – un obstacol de vedere obligatoriu în legile universului material, celălalt de gândire obligatorie în cuvintele cărților sfinte. În acest sens, singurul posibil ” Bine “, în măsura în care îl interesează pe Blake, este revolta împotriva vederii – care creşte pentru a percepe mai multe posibilități prin viziunea extatică. Pentru Blake, aceasta probabil că a însemnat gnoza mistică și artistică, dar intelectual, poate fi aplicată la toate tipurile de gândire pluraliste, multilaterale, dacă nu şi „expansiunii minţii” la modul propriu”.

 

-Daniil Leiderman

 

Zeul gnostic prezentat la intrarea clădirii GE deține o busolă foarte mare, care este folosită ca un instrument de creație. Găsim aici o referință, nu atât de subtilă, la francmasonerie, unde busola este utilizată de către “Marele Arhitect”, pentru a modela lumea fizică.

Sub Urizen găsim citatul din Cartea lui Isaia:

 

“Înțelepciunea și cunoaşterea trebuie să dea stabilitate timpurilor”.

– Cartea lui Isaia 33:6

 

Cartea lui Isaia ca un întreg conține profeții ale viitorului, proorocind căderea și pedepsirea Babilonului (atât cel vechi cât şi cel viitor “Babilonul cel mare”). Versetul citat descrie ceea ce va susține oamenii în aceste vremuri profetice de necazuri mari: cunoașterea și înțelepciunea. Textul criptic al lui Isaia descrie un moment în care “nimeni în Ierusalim nu va fi bolnav”, aparent referindu-se la momente în care știința și tehnologia ar fi avansat suficient pentru a vindeca boala omului. În acest context, “necazurile mari” se referă la venirea unei Noi Ordini Mondiale, în care toate țările vor fi unite sub un singur guvern mondial, un obiectiv recunoscut al familiei Rockefeller.

 

Săbii transformate în fier de plug

 

 

Această consolare se găseşte în Isaia 2:4 și descrie săbii care se transformă în fier de plug. Aici este versetul biblic:

 

El va judeca neamurile

 

şi la popoare fără de număr va da legile Sale

 

Preface-vor săbiile în fiare de pluguri

 

şi lăncile lor în cosoare.

 

Nici un neam nu va mai ridica sabia împotriva altuia

 

şi nu vor mai învăţa războiul.

Isaia 2:4

 

Din nou, aceasta este o aluzie subtilă, dar foarte directă, la o Noua Ordine Mondială. Versetul descrie un întreg, cu o instanță pentru toate națiunile, un guvern pentru toate națiunile și venirea unei ere de pace în lume. Imaginea săbiilor transformate în fiare de plug este, de asemenea, prezentată în mod vizibil pe una dintre picturile murale ale Noii Ordini Mondiale din Aeroportul Internaţional Denver. Membrii familiei Rockefeller au jucat întotdeauna un rol în munca spre un guvern mondial și nu este surprinzător de a găsi referiri la acest plan gravate pe clădirile lor. David Rockeller a afirmat în memoriile sale:

 

“Pentru mai mult de un secol, extremiştii ideologici de la fiecare capăt al spectrului politic au confiscat incidente bine mediatizate pentru a ataca familia Rockefeller acuzând-o de influență excesivă pe care ei pretind că o exercităm asupra instituțiilor politice și economice americane. Unii chiar cred că noi suntem parte a unei intrigi secrete ce lucrează împotriva celor mai bune interese ale Statelor Unite, şi caracterizează familia mea și pe mine, ca fiind “internaționaliști” și că am conspira cu alte persoane din întreaga lume pentru a construi o structură politică și economică globală mai integrată – o singură lume dacă vreți. Dacă aceasta este acuzaţia, eu mă declar vinovat, şi sunt mândru de asta “.

-Memorii, David Rockefeller p.405

 

Întrebarea este: erau ei deja conștienți de un plan pentru o Noua Ordine Mondială în anii 1930, atunci când Plaza a fost construită? Răspuns: Da, da, au fost. Ideea nu este nouă deloc.

  

Ghici de ce Atlas a fost forțat să ducă lumea cerească pe umeri? Pentru că el l-a sfidat pe Zeus. Axa nord-sud a sferei armillary de pe umerii lui arată către Steaua Nordului așa cum se vede din oraşul New York. Întinsă de-a lungul umerilor lui Atlas este o grindă mare, curbată, care afişează o frescă a simbolurilor tradiţionale pentru Mercur, Venus, Pământ, Marte, Jupiter, Saturn, Uranus, și Neptun. Adiacent Pământului (peste antebrațul drept al lui Atlas) este o semilună mică simbolizând Luna. Aplicate pe unul din inele sferei sunt simbolurile pentru cele douăsprezece constelaţii prin care Soarele trece în cursul anului.

 

Această sculptură poate fi descrisă ca un echivalent luciferic al lui Hristos răstignit pe cruce. Atlas se sacrifică pe sine pentru actul său de sfidare a zeilor.

Sculptura a produs partea sa corectă de controverse. În primul rând, statuia nud și păgână a fost plasată chiar în fața Bisericii St.Patrick, din care cauză nu a fost acceptată la acea vreme. În al doilea rând, din spate, statuia pare că e un Iisus Hristos răstignit.

  

 

În cele din urmă, Lee Lawrie a fost acuzat că a modelat faţa lui Atlas după dictatorul fascist italian Benito Mussolini, care era la putere, în acel moment. 

În același mod cum Atlas l-a sfidat pe Zeus în mitologie, sculptura sfidează creștinismul și chiar democrația în oraşul New York.

 

Alte lucruri

 

Rockefeller Center este plin de basoreliefuri, picturi murale și sculpturi impresionante, cu o multitudine de simboluri și imagini. Dacă mergeţi să vizitaţi locul, veți vedea, probabil, multe alte detalii pe le-am ratat (nu ezitați să mi le trimiteţi). Este imposibil de revizuit în profunzime totul pe ecran, dar eu vă las cu unele lucruri interesante pe care le puteți investiga. Observați influența egipteană/ babiloniană, omniprezența torţei iluminării și simbolurilor oculte împrăștiate de-a lungul locului.

 

Mural reprezentând închipuirea unei figuri dumnezeieşti care trimite darul său către om şi destinul către cel ignorant. 

 

Sub aripile torţei de iluminare:

  

 

Columbia ţinând o cupă cu cunoaşterea divină:

 

 

Aceşti păianjeni au apărut pe numeroase site-uri din întreaga lume. Ei se presupune că ar reprezenta maternitatea. Eu cred că ei reprezintă forțele întunecate controlând masele. Alegeţi propria variantă.

 

Imagine

 

Pentru a încheia

 

Colecția de opere de artă expusă la Centrul Rockefeller comunică un mesaj coerent, care poate fi descifrat prin analiza referințelor culturale și mistice din spatele simbolurilor. Programul de artă ca un întreg salută emanciparea unui zeu inferior, celebrează figuri mitologice care au sfidat Legea lui Dumnezeu și glorifică încercarea omului de a ajunge la sfinţenie. Progresul omenirii în arte și științe a fost considerat că s-a împlinit în POFIDA lui Dumnezeu, făcând din Centrul Rockefeller un templu virtual de cult pentru doctrina luciferică.

 

 

Luciferianismul constituie nucleul religiei clasei conducătoare. Acesta este responsabil pentru longevitatea multor planuri oligarhice, adică Noua Ordine Mondială. Acest plan a fost discutat de ceva secole în urmă (dovedesc documente) și multe decizii politice sunt făcute pentru a conduce spre aceasta. Luciferianismul oferă elitei mondiale legitimitatea religioasă de a realiza planuri care altfel ar fi, din punct de vedere moral, discutabile sau pur și simplu condamnabile. Elita totuşi crede că cunoaşterea divină poate fi obţinută doar de către oamenii merituoși, în timp ce restul populației trebuie să rămână într-o stare de amorţire a minţii. Acesta este probabil motivul pentru care masele încrezătoare vin în fiecare an pentru a sărbători Crăciunul în acest templu luciferic fără să-și dea seama. În timp ce Centrul Rockefeller celebrează triumful omului asupra tiraniei lui Dumnezeu, se sărbătorește de asemenea tirania Illuminati asupra omului ignorant.

  

Sa ne amintim si ca n 1946 Nelson Rockefeller si tatal sau John D. Rockefeller, Jr. cumpara un teren de la William Zeckendorf pe care il doneaza ONU, devenind UN Headquarters amplasamentul complexului:

Sursa

http://saccsiv.wordpress.com/2014/06/08/locuri-sinistre-rockefeller-center-o-celebra-locatie-din-new-york-contruita-special-pentru-promovarea-luciferianismului/

 

///////////////////////////////////////

China pregătește lumea pentru semnul fiarei   

 

Guvernul chinez face eforturi uriașe pentru a restrânge cât mai mult posibil libertatea de alegere a populației din China. Guvernul comunist restricționează deja dreptul de întrunire, libertatea religioasă și mai ales discursul politic de opoziție, fiind imediat reprimat.

 

Realitatea din Hong Kong în ultimii doi ani oferă o imagine foarte clară a direcției în care se îndreaptă societatea ultra supravegheată. Guvernul chinez a întrecut toate guvernele totalitare din trecut prin deja celebrul Sistem al Creditelor Sociale. Cetățeanul loial partidului beneficiază de anumite facilități, iar cel ostil ajunge penalizat prin restrângerea anumitor drepturi, de exemplu dreptul de a călători.

 

Recent guvernul chinez s-a întrecut pe sine însuși promovând moneda digitală. Statul va putea controla în timp real toți banii, astfel încât dacă dorește, poate penaliza pe oricine în a nu putea cumpăra sau vinde. Faptul că un guvern cu o asemenea putere poate să nu fie de acord cu anumite opinii, sau cu anumită religie și prin urmare să restricționeze dreptul acestora de a cumpăra și vinde, produce îngrijorări pentru mulți creștini care citesc Biblia.

 

Știre prezentată în cadrul ediției din 8 iulie 2021 a grupajului informativ AO NEWS.

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond/15565-china-pregateste-lumea-pentru-semnul-fiarei-ao-news

 

///////////////////////////////////////

 

Umbra lui Corneliu Coposu, Ion Andrei Gherasim: ,,Minerii au distrus casa Seniorului. Si-au facut ne…

 

 

În primele zile ale Revoluţiei din 1989, Corneliu Coposu a sunat pe telefonul fix la vechii săi prieteni din Cluj şi le-a zis: „Vreau să-l iau pe Ionuţ cu mine la Bucureşti“. „Dar încă nu este pregătit, este un copil“, a spus Lia Gherasim, mama lui Ionuţ. „Este de datoria mea să-l aduc la Bucureşti. Pe aici mişună securişti şi vreau să am pe cineva lângă mine cu suflet pur şi nepătat“, a fost dorinţa seniorului.

 

Aşa se face că Ion Andrei Gherasim, care avea doar 19 ani, a ajuns într-un Bucureşti în care încă se trăgea şi se murea pe stradă, unde teroriştii se ascundeau în spatele cagulelor sau chiar uniformelor, unde se polua apa, iar majoritatea românilor auzeau pentru prima dată de partide politice istorice. Ion Andrei Gherasim, acum în vârstă de 48 de ani, cel care a fost umbra marelui om politic imediat după căderea comunismului, a acceptat să acorde un interviu ziarului „Weekend Adevărul“ în care a povestit cât de greu era să fii în opoziţie, cum a trăit pe propria piele cele mai grele momente din Piaţa Universităţii, piedicile din timpul campaniei electorale din perioada în care România învăţa ABC-ul democraţiei.

 

 

 

„Weekend Adevărul“: Cât de veche este prietenia dintre familia dumneavoastră şi cea a lui Corneliu Coposu?

 

Ion Andrei Gherasim: Între cele două familii este o prietenie veche, cât România Mare. Ilie Lazăr, bunicul meu, cel mai tânăr semnatar al actului Unirii, l-a cunoscut pe protopopul greco-catolic Valentin Coposu, tatăl lui Corneliu Coposu, la Baia Mare. Ambii erau delegaţi ai Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia: Ilie Lazăr – din partea celor din Ocna Şugatag, iar Valentin Coposu era delegat din partea plasei Şimleu. După Marea Unire, Ilie Lazăr şi Corneliu Coposu s-au format la umbra marelui om politic Iuliu Maniu, până la arestarea acestuia şi interzicerea de către comunişti a funcţionării partidelor istorice. De altfel, imediat după izbucnirea Revoluţiei, Corneliu Coposu a anunţat printr-un mesaj-manifest reintrarea în viaţa publică a Partidului Naţional Ţărănesc, după ce în 1987 a afiliat formaţiunea politică aflată în clandestinitate la Internaţionala Creştin-Democrată, adresându-i o cerere lui Jean-Marie Daillet, vicepreşedintele organizaţiei. „Datoria noastră este să transmitem ce a vrut Iuliu Maniu la Alba Iulia“, spunea Seniorul ori de câte ori avea ocazia.

Aţi fost primul şi ultimul şef de cabinet al lui Corneliu Coposu. Cum aţi perceput evenimentele acelor ani la vârsta fragedă pe care o aveaţi?

 

Pot spune că eu am făcut practica în politică înainte de a face teoria. Până în aprilie 1991, când am plecat în Franţa să studiez ştiinţe politice, am fost umbra Seniorului 25 de ore din 24, dacă aş putea spune aşa. Am fost unul dintre foarte puţinii tineri ai acestei ţări care, în 1989, ştiau istoria adevărată, tot ce se întâmplase în ţara noastră, mai ales din 1945 încolo. De la vârsta de 15-16 ani, mama a început să-mi povestească despre cât a avut de suferit familia noastră, iar pe 31 decembrie, când „Europa Liberă“ transmitea în fiecare an, până în 1990, mesajul regelui Mihai pentru ţară, mă chema spunându-mi: „Haide, că vorbeşte Mihăiţă“.

 

TOŢI CEI DIN FAMILIA LUI AU FĂCUT PUŞCĂRIE

 

Faceţi parte dintr-o familie cu „dosarul pătat“. Cât de greu a fost să vă urmaţi visul având acest bagaj social?

 

 

Atât bunicul meu, Ilie Lazăr, cât şi părinţii mei, Ioan şi Ileana, cunoscută ca Lia Gherasim, au fost arestaţi şi pedepsiţi pentru că s-au opus ocupaţiei străine şi comunismului. Astfel că eu nu am putut să urmez orice facultate. Bunicul a stat închis aproape 18 ani, tata – 18 ani, iar mama – 2 ani, şi astfel nu aveam voie să mă înscriu la Istorie, Filosofie sau Drept. Am decis să dau la Filologie, la Franceză-Română, mama fiind profesoară de limbă franceză, dar am picat al treilea, cu media 7,87. După mult timp, în 1995, mama a aflat, cu totul întâmplător, de la o profesoară de la secţia de limba franceză, că se primise ordin să mi se scadă nota la fiecare materie cu un punct, tocmai pentru ca să nu fiu printre cei admişi. Când am aflat a fost un adevărat şoc pentru mine. Vă daţi seama ce a însemnat asta pentru mine, mai ales că în acei ani am fost nevoit să muncesc ca ajutor necalificat. A fost groaznic!

 

Unde v-a prins Revoluţia?

 

 

Am fost în stradă, la Cluj, în Piaţa Libertăţii, cum se numea zona atunci. Lângă mine a murit artistul Lucian Matiş, care a devenit erou.

 

Şi apoi, cum aţi trăit Revoluţia furată la Bucureşti?

 

 

 

 

Corneliu Coposu era un vizionar, trăise şi pătimise prea multe şi şi-a dat seama de faptul că Revoluţia a fost o mascaradă, că mişcarea de stradă va fi acaparată tot de comunişti şi de Securitate. Dacă a fost o revoluţie, a fost din 15 decembrie până în 22 decembrie, când noua putere a lui Ion Iliescu a preluat totul. Cât timp descoperim că au fost împuşcaţi oameni şi după 28 decembrie, este clar că au fost lupte de culise.

 

Miting 1990 Fundaţia Corneliu Coposu

 

MASCARADA FSN

 

 

 

Povestiţi-ne despre culisele luptei dintre Corneliu Coposu şi tovarăşii care au confiscat mişcarea de stradă a românilor.

 

 

Corneliu Coposu era ferm convins de faptul că Frontul Salvării Naţionale al lui Ion Iliescu va candida pentru alegerile din mai 1990. Spunea Coposu încă din primele zile ale lunii ianuarie 1990: „O să vedeţi că tot ceea ce fac Iliescu, Roman şi Brucan e doar o mascaradă. Îl ştia pe Brucan. Brucan fusese cel care, în 1945, în ziarul „Scânteia“ i-a cerut condamnarea la moarte. La 22 decembrie 1989, în momentul în care a fost informat la televiziune că există un domn în pardesiu, distins, care spune că vrea să intre în studioul 4, Brucan a întrebat: „Dar despre cine e vorba?“. „Zice că îl cheamă Corneliu Căposu.“ La care Brucan a spus: „Oricine, numai ăsta nu“.

 

 

 

La 23 ianuarie, Ion Iliescu, preşedinte al Consiliului Frontului Salvării Naţionale, a anunţat că, la alegerile ce vor urma, de pe 20 mai 1990, formaţiunea politică se va prezenta în alegeri, exact ceea ce bănuia Corneliu Coposu. Cum a reacţionat atunci Seniorul?

 

 

I-a zis lui Iliescu aşa: „Aţi anunţat oficial că veţi candida. Atunci, şi noi, cele trei partide istorice, Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social Democrat, vom organiza un miting în care vom protesta faţă de decizia FSN-ului“. Mulţi ani după acest eveniment, Seniorul a fost acuzat că a vrut să dea o lovitură de stat. Iliescu, Roman şi Tăriceanu, care la vremea aceea, în 1990, era de cealaltă parte a baricadei, ştiu foarte bine că nu a fost o încercare de lovitură de stat.

 

„DAR NU NE PUNEŢI SULA-N COASTĂ, DOM’LE COPOSU“

 

Cum aţi organizat mitingul care a reprezentat prima mare manifestaţie de după Revoluţie?

 

 

Pe 23 ianuarie, am făcut o cerere scrisă în numele celor trei partide, care mai apoi a fost bătută la maşină de secretara preşedintelui, pe care am depus-o la Primăria Bucureşti pentru a obţine aprobare pentru realizarea unui miting la data de 28 ianuarie.

 

 

 

Ce solicita şeful principalului partid de opoziţie?

 

 

Cel puţin pe durata campaniei electorale, Frontul, care vine în concurenţă alături de celelalte partide, să lase conducerea statului pe mâna unor tehnicieni independenţi şi neutri, pentru că nu poţi să fii în acelaşi timp şi guvernant, şi legiferator, şi concurent în campania electorală. Televiziunea Română, care intrase sub totalul control politic al puterii, a refuzat să transmită imagini de la manifestaţia anti-FSN din Piaţa Victoriei pe motiv că era ceaţă. Însă, pe fondul manifestaţiei de stradă, Ion Iliescu a acceptat să negocieze.

 

 

Da, discuţiile s-au purtat în sala de şedinţe a Guvernului. De-o parte a mesei erau Ion Iliescu, Petre Roman, iar în spatele lor se plimbau Dan Iosif, Ion Cârciumaru şi Cazimir Ionescu. De cealaltă parte a mesei erau Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Călin Popescu-Tăriceanu, Dinu Patriciu, Sergiu Cunescu, Dudu Ionescu, Ion Raţiu, Liviu Petrina, Iftene Pop, Gavrilă Copil, Avramescu de la PSDR şi lângă el eram eu. În timpul discuţiilor, pe uşă se tot intra şi ieşea. M-am uitat să văd cine este în cealaltă cameră, fiind plasat în partea stângă a mesei rotunde, aproape de cei de la FSN, şi l-am văzut pe Silviu Brucan, care probabil că le dădea indicaţii. Din această perioadă a rămas expresia celebră a lui Ion Iliescu, care s-a adresat Seniorului folosind un limbaj suburban: „Dar nu ne puneţi sula-n coaste, dom’le Coposu cu propuneri pe care să le acceptăm necondiţionat!“.

 

„Uite-l pe secretarul lui Coposu, hai să-l căsăpim!“

 

Povestiţi-ne cum aţi perceput la acea vreme contramanifestaţia, cifrele neoficiale vorbind de 5.000 de mineri care au venit în Bucureşti pentru a susţine FSN-ul. Ce aţi trăit?

 

 

Manifestaţia anti-FSN pentru alegeri libere şi corecte a fost deturnată de cei care deţineau puterea la acea vreme, fiind aduşi în piaţă oameni înarmaţi cu răngi, topoare şi mergându-se până acolo încât vocile puterii au cerut condamnarea la moarte a celor care subminau noua ordine politică. La ora 22.00, piaţa era ocupată de agitatori, înarmaţi cu răngi şi topoare, care strigau: „Moarte intelectualilor!“, „Moarte lui Coposu!“, „Noi muncim, nu gândim“, „Huo!“, „Liberali şi ţărănişti, puneţi mâna şi munciţi!“

 

Dar cum credeţi că au ajuns minerii în piaţă?

 

 

În noaptea de 28 spre 29 ianuarie 1990, pe lângă muncitorii de la IMGB şi poporul care a fost minţit şi scos în stradă pentru contramanifestaţie, se aflau şi mineri. În Gara de Nord au ajuns cred că unul-două trenuri în care erau mineri de la Târgu Jiu, de la Rovinari. Practic, a fost prima mineriadă. Cum mi-am dat seama că erau mineri? Printre cei care huiduiau în faţa sediului PNŢ la 28 ianuarie, în fiecare parte a pieţei erau câţiva care aveau şi căşti de miner.

 

 

Miting din Piaţa Vicoriei Arhivă Fundaţia Corneliu Coposu

 

POVESTEA SEIFULUI LUI ION ILIESCU

 

Povestea s-a repetat câteva luni mai târziu, în iunie…

 

 

Au fost mineri şi în ianuarie, şi în februarie şi în iunie. În dimineaţa zilei de 14 iunie, în jurul orelor 8.15, maşina BTT, care era alocată preşedintelui PNŢCD, a venit să mă ia de acasă, din zona Grădina Icoanei, ca să mergem să-l luăm pe preşedintele Coposu de la el de acasă, din zona Piaţa Unirii. Drumul până acolo trecea prin Piaţa Rosetti, unde era sediul PNŢCD. Când am ajuns în zonă, am văzut multă mişcare în faţa sediului nostru şi i-am spus şoferului să oprească puţin acolo. M-am dat jos din maşină, am făcut doi paşi şi am auzit un bărbat care era îmbrăcat în miner: „Uite-l pe secretarul lui Coposu, hai să-l căsăpim!“. Vă daţi seama că un miner simplu nu avea cum să ştie cine este secretarul lui Coposu. E clar că erau mineri deghizaţi. Norocul meu a fost că era maşina lângă mine. M-am urcat repede, dar unul dintre ei a reuşit să spargă cu bâta geamul maşinii din spate. Am plecat urgent din faţa sediului partidului şi ne-am dus acasă la Coposu. Uşa era întredeschisă şi am intrat. Totul în casă era distrus, nemaivorbind că unii îşi făcuseră şi nevoile pe acolo. În acel moment am auzit un vuiet: „Moarte lui Coposu!“.

 

 

 

 

Mi-am dat seama că mai vine o tură de mineri, m-am urcat în maşină şi am plecat la un prieten unde am stat ascuns până la 16 iunie, când m-a contactat preşedintele, printr-un intermediar, şi mi-a dat întâlnire la un coleg de pe strada Transilvaniei. Şi aşa am ajuns pe 16 şi de acolo am plecat la sediul partidului, unde am constatat faptul că totul era devastat. În clădirea anexă din curtea PNŢCD, unde era sediul ziarului „Dreptatea“, în biroul directorului Paul Lăzărescu, am descoperit cu stupefacţie că peretele de beton, gros de vreo doi metri, fusese literalmente decupat cu o sculă specială, iar în interior se vedea urma unui seif. Era clar că cei care fuseseră acolo au avut nevoie de ceva timp pentru a face asta. Oricum, au ştiut ce caută cu siguranţă. Câteva luni mai târziu, am aflat că preşedintele Ion Iliescu avusese biroul acolo între anii 1979 şi 1984, pe vremea când era preşedintele Consiliului Naţional al Apelor.

 

Cum aţi scăpat cu viaţă din piaţă?

 

 

La propunerea lui Iliescu, Dan Iosif a organizat plecarea noastră cu ajutorul maiorului Lupoi. Ne-au urcat în două maşini Aro pe cei rămaşi acolo. Unii au plecat pe jos. Târziu, în noapte, am reuşit să plecăm din Piaţa Victoriei şi am ajuns în Unirii, unde stătea Coposu. La despărţire mi-a zis că a doua zi de dimineaţă, la ora 7.00, să fiu la el. A doua zi, ne-am urcat într-o Dacie neagră, a fostului BTT, toate cu numărul 14 B, care ni se dăduse de Frontul Salvării Naţionale, şi ne-am îndreptat spre sediul partidului. Vreau să vă zic că exact în momentul în care maşina a intrat în curtea sediului partidului, agitatorii au început să umple piaţa. Deci au aşteptat semnalul să ajungă Corneliu Coposu la partid şi au dat adunare. În maximum o oră, toată zona Pieţei Rosetti s-a umplut de oameni care strigau: „Moarte lui Coposu!“, „Să plece Coposu!“.

 

„În acel moment, am crezut că e ultima mea zi de viaţă. Nu aveam nici 20 de ani“

 

Cum reacţiona Seniorul la atâta ură care se revărsa asupra sa, în special, şi asupra partidelor istorice, în general?

 

 

Ion Andrei Gherasim: Mereu îmi spunea: „Să nu îi urăşti pe cei care fac asta, pentru că sunt minţiţi. Sunt oameni simpli, care nu ştiu adevărul. Să nu-i condamni, pentru că în spatele lor se află o forţă malefică“. Eu nu înţelegeam atunci de ce iubeşte atât de mult acest popor, dar apoi am înţeles: fiind un om profund credincios, îşi iubea duşmanii şi asta era de neînţeles pentru un om foarte tânăr şi cu sânge iute, cum eram eu pe vremea aceea.

 

 

 

Cum s-a derulat ziua când aţi rămas, practic, blocaţi în sediul PNŢCD?

 

 

După acea dimineaţă în care membrii de frunte ai partidului au rămas blocaţi în sediu, cu mulţimea furioasă la poartă, am primit vizita lui Cazimir Ionescu şi a lui Petre Roman, care au încercat să-l convingă pe Corneliu Coposu să părăsească sediul partidului într-o tanchetă, spunându-i că-i vor asigura securitatea. Iniţial, Seniorul a refuzat, spunându-le că ştie că totul este o înscenare: „Ştiu că ceea ce faceţi este o înscenare şi apoi, în sediu sunt mulţi membri ai partidului. Dacă va fi cazul, eu voi pleca ultimul de aici!“, le-a răspuns el. Ce urmăreau, de fapt, aceştia? Să le arate oamenilor strânşi în stradă, dar şi celor care urmau să se uite la televizor, că, aşa cum dictatorul Nicolae Ceauşescu, cel mai urât român în acele zile, a fost băgat în tanchetă, la fel se întâmplă şi cu Corneliu Coposu.

 

MINŢIŢI CĂ VOR VORBI ÎN DIRECT LA TELEVIZIUNEA PUBLICĂ

 

Şi cum v-au convins să părăsiţi clădirea?

 

 

Cum Corneliu Coposu i-a refuzat ferm, cei trimişi să îl scoată din sediul partidului cu orice preţ au găsit o altă strategie şi Petre Roman i-a propus: „Domnule Coposu, vă promit că de aici mergeţi la televiziune, am vorbit cu directorul departamentului Actualităţi, Petru Popescu, şi vă primeşte în studio, unde puteţi transmite în direct un mesaj către popor“. Seniorul, bazându-se pe cuvântul lui Roman, a acceptat şi, împreună cu câţiva membri ai partidului, am ieşit pe uşă pentru a ne îndrepta spre tancheta care ne aştepta la poartă. Primul am ieşit eu, iar în urma mea era preşedintele. Lumea ne huiduia şi ne scuipa. Când am ajuns în faţa tanchetei, mi-am întors capul şi am văzut cum cineva a vrut să-l lovească pe Senior. M-am pus în faţa lui şi astfel respectivul m-a lovit pe mine în umăr. Imediat a apărut Mihai Lupoi care, cu o schemă de karate, l-a pus pe individ jos. Ne-am grăbit să intrăm în tanchetă. Am intrat primul, apoi Coposu, Liviu Petrina, Ioan Rădoi – preşedintele de la tineretul PNŢCD, şi o fată membră a partidului.

 

Miting la Cluj 1992 Arhivă Fundaţia Corneliu Coposu

 

Ce sentimente aţi trăit în tanchetă?

 

 

Ceea ce a urmat a fost teribil. Uşa tanchetei s-a închis şi, imediat, poporul plin de ură a început să lovească cu pumnii şi cu ce aveau în mână în tanchetă. Mă nimerisem lângă un gemuleţ. Lumea scuipa şi mi-au murdărit pardesiul cu care eram îmbrăcat. Am vrut să pun mâna la geam, dar imediat Seniorul m-a tras de mână. În secunda următoare, a apărut un cuţit prin acel spaţiu mic. Lumea continua să ceară moartea lui Coposu. În acel moment, am crezut că e ultima mea zi de viaţă. Nu aveam nici 20 de ani. Coposu ne-a îmbărbătat pe fiecare dintre noi şi ne-a spus: „Calmaţi-vă, nu se va întâmpla absolut nimic, pentru că nu au niciun interes să ne omoare. Eu am trecut prin momente cu mult mai crunte, asta e nimic faţă de ceea ce am trăit eu. Fiţi tari, eu sunt alături de voi“. Vreau să vă zic că au ţinut tancheta pe loc cam un sfert de oră, pentru a ne speria bine, după care au pus-o în mişcare.

 

La televiziune, acum devenită liberă, ce s-a întâmplat?

 

 

La intrarea principală ne-a aşteptat Petru Popescu. Delegaţia partidului a urcat în vestitul studio 4 şi, după ce ne-am aşezat cu toţii la masă, reprezentantul televiziunii i-a spus liderului ţărănist: „Vă garantez că, în momentul când se aprinde becul roşu, sunteţi în direct“. Şi Seniorul a început să vorbească timp de aproximativ 45 de minute. A fost prima lecţie de democraţie, de politică adevărată, predată de Corneliu Coposu. A fost prima dată când un lider politic a vorbit despre importanţa integrării euroatlantice a României, despre importanţa valorilor europene ale României, de ce trebuie să ne îndreptăm spre valorile europene şi nu spre «prietenul» de la Răsărit. La un moment dat, cineva l-a chemat la telefon pe Liviu Petrina şi i-a spus că nu s-a dat nimic în direct. Atunci, Petre Popescu a recunoscut: „Nu aţi fost în direct, dar diseară, la jurnal, prima ştire va fi cu mesajul dumneavoastră“. Evident, cu toţii am început să avem dubii. Caseta cu acea înregistrare nu s-a dat niciodată, dar nu numai atât, ea a şi dispărut din arhiva Televiziunii Române.

 

După o Revoluţie furată şi după anihilarea opoziţiei, noua putere controla totul. Avertismentele la adresa lui Corneliu Coposu veneau doar prin intermediul maselor de comandă care îi doreau moartea în stradă sau şi din partea unor oameni cu funcţii?

 

 

În aceeaşi zi, pe 29 ianuarie 1990, Nicolae Militaru l-a invitat pe Corneliu Coposu la sediul Ministerului Apărării Naţionale. Preşedintele Coposu ne-a spus când am plecat de la televiziune că Nicolae Militaru vrea să stea de vorbă cu el între patru ochi. Aceste discuţii au durat trei ore. La plecare, Corneliu Coposu mi-a spus doar atât: „Ruşii sunt implicaţi în România“.

 

„Am văzut prima dată lacrimi în ochii lui Coposu“

 

Cum s-a derulat campania electorală din anul 1990?

 

 

Campania electorală din anul 1990 a fost total controlată de Frontul Salvării Naţionale, care se înregistrase ca partid politic la 6 februarie 1990 şi care a încercat cu toate mijloacele să-i împiedice pe ceilalţi candidaţi să-şi facă mesajul cunoscut. De partea sa a avut televiziunea publică şi radioul, care au dus o campanie furibundă împotriva partidelor politice istorice, PNŢCD şi PNL.

 

În teritoriu ce se întâmpla?

 

 

Au fost multe momente de foc în acea campanie electorală. Corneliu Coposu a candidat în Sălaj, judeţul său natal. Pe unde mergeam în Sălaj, aveam «antemergători»: la Zălau, Şimleu, Bobota, Bădăcin, puterea de atunci dorind să-l discrediteze permanent şi să demonstreze că Seniorul nu este iubit nici măcar în judeţul său. Ne aşteptau ţigani, beţivi, care aruncau cu pietre în noi şi în maşinile noastre, aruncau cuie pe drumuri pentru ca să facem pană şi, atunci când le zădărniceam planurile, tăiau cauciucurile. Unealta lor a fost şeful Poliţiei judeţului Sălaj, Viorel Dumitraş. Pe acest domn l-am auzit spunând: „Cât timp voi fi eu şef aici, Coposu nu va avea succes în Sălaj“, atunci când Seniorul a încercat să sară gardul casei lui Iuliu Maniu de la Bădăcin. A fost atunci pentru prima dată când am văzut lacrimi în ochii lui Coposu, pentru că nu a reuşit să intre în casa lui Maniu. El nu fusese lăsat să ajungă în satul lui Maniu până în 1990, aşa cum nu i s-a permis nici să vină la înmormântarea bunicului meu, Ilie Lazăr, în 1976, iar acum, un miliţian îl oprea iar.

 

Aţi ţinut mitinguri electorale şi în altă parte decât cele din Capitală?

 

 

Da, un astfel de miting a avut loc la 12 mai 1990 la Şimleu Silvaniei, însă cei care trebuia să se ocupe de securitatea noastră, adică aceiaşi oameni, conduşi de Viorel Dumitraş, au adus în interiorul sălii grupuri masive de ţigani care să huiduie şi să arunce cu pietre după preşedintele Coposu şi după cei care-l însoţeau. După mulţi ani, în 1998, acelaşi personaj urma să fie numit secretar de stat de către ministrul Gavril Dejeu. Auzind asta, eu, care simţisem pe propria piele ce poate face acest om pus să vegheze la respectarea legii, am ameninţat că voi face public tot ce trăisem şi simţisem în timpul campaniei electorale. În replică, ministrul mi-a spus: „Măi, Ionuţ, nu îţi aminteşti bine, că erai copil“. În cele din urmă, Viorel Dumitraş a primit funcţia, dar a ocupat-o doar două săptămâni, pentru că am făcut tam-tam mare de tot: conferinţe de presă şi interviuri în ziare.

 

Care era starea de spirit a oamenilor din acea parte a ţării?

 

 

În ciuda tuturor piedicilor puse, oamenii de bună credinţă din Cluj, din Sălaj, din Bădăcin credeau că partidul nostru va câştiga alegerile din mai 1990. Singurul care gândea altceva era Corneliu Coposu, fiind convins că ele vor fi furate. Obişnuia să spună, ori de câte ori avea ocazia, că „Datoria noastră este să transmitem poporului român ce a vrut Iuliu Maniu la Alba Iulia. Pentru asta, nu trebuie să ne lăsăm, oricât de greu ar fi!“. Reţinerea venea, probabil, de la avertismentul primit de la un om al Securităţii care l-a vizitat la 16 aprilie 1990. Bărbatul a intrat preţ de câteva minute în cabinetul Seniorului, i-a dat o hârtie şi a plecat. Pe foaie erau numele unor partide şi scoruri. După alegeri, Seniorul s-a uitat din nou pe listă: rezultatele erau identice cu cele anunţate în seara de 20 mai la televizor. La alegerile generale şi prezidenţiale care au avut loc la 20 mai 1990, exact de ziua lui Corneliu Coposu, câştigători detaşat au fost FSN şi Ion Iliescu. 

 

„Ştiţi cine este domnul? Acesta este Alexandru Vişinescu, cel care m-a schingiuit“

 

Ne-aţi dezvăluit cum era Coposu politicianul. Dar omul Coposu cum era?

 

 

Era un om atât de simplu, „după vorbă, după port“: fuma mult, ajungând la aproape cinci pachete de ţigări pe zi, numai Kent. Sunt şi acum oameni care merg la mormântul lui, îşi aprind un Kent şi lasă apoi ţigara să se stingă la locul de veci. De asemenea, spunea bancuri. Multe: cu ardeleni, cu evrei… În tinereţe, a practicat haltere şi box, iar până în decembrie 1989, juca foarte des bridge, de două-trei ori pe săptămână. În anul 1944, Coposu îi spunea lui Maniu: „Domnule prezident, de ce nu veniţi să vă relaxaţi şi să jucaţi un bridge?“. „Cornele, dragă, stai liniştit, o să vină ruşii, or să ne zvârle în puşcării şi o să avem tot timpul să jucăm bridge.“ Şi a avut dreptate, numai că în puşcării au avut parte de un cu totul alt regim, unul de exterminare, care nu le-a permis astfel de lucruri. Iuliu Maniu a murit la Sighet, însă Coposu a reuşit să supravieţuiască. A intrat cu 122 de kilograme în puşcărie, iar când a ieşit, cântărea doar 51. La un control medical, făcut la un cabinet la Brăila, imediat după eliberare, toată lumea îl privea îngrozită deoarece i se vedeau oasele şi calota craniană, atât era de slab. De asemenea, lui Coposu îi plăcea să se uite la meciurile de fotbal şi susţinea echipa Universitatea Cluj, considerând-o „singura echipă de fotbal din România creată în urma unui mare act istoric: Unirea cea Mare“.

 

Despre regimul din închisoare ce vă povestea?

 

 

În celulă, unde a stat de unul singur mai mulţi ani, obişnuia să compună poezii şi să ruleze calcule matematice în cap. În ciuda a tot ceea ce a pătimit, Corneliu Coposu şi-a iertat călăii şi a dovedit că a iubit poporul român…

 

În februarie 1990 eram alături de Seniorul Corneliu Coposu şi de Marius Lupuţiu, asistent personal şi el, al preşedintelui PNŢCD. Mergeam la o întâlnire politică pe care seniorul o avea cu doi parlamentari RPR (n.r. – partidul gaulist al lui Jacques Chirac) la fostul hotel Bucureşti, actualmente Radisson. Ninsese mult în ultimele zile şi se formaseră troiene de zăpadă. Când am ajuns la trecerea de pietoni dintre Athenee Palace şi hotel Bucureşti, îl văd pe Senior cum, sprinten, o ia mai repede şi ajunge cu vreo 10 metri înaintea noastră în faţa unei persoane gârbovite, căreia începe să-i spună ceva. Ajungând cu Marius în dreptul lor, îl văd pe acel individ alb la faţă, complet blocat. Domnul preşedinte se întoarce spre noi şi ne spune: „Ştiţi cine este domnul? Acesta este Alexandru Vişinescu, cel care m-a schingiuit şi m-a bătut până la moarte la Râmnicu Sărat“. Când am auzit aceasta, şi Marius, şi eu, am vrut să sărim pe el. Spre surprinderea noastră, Seniorul a pus mâna în faţa noastră şi ne-a spus răspicat: „Nu! Nu vă legaţi de el! Doar Dumnezeu este cel care are dreptul să-l judece!“ Apoi, s-a reîntors spre Vişinescu şi i-a spus acele cuvinte memorabile: „Dacă cumva va fi vreodată un proces împotriva ta, iar eu voi mai trăi, să mă chemi de martor, pentru că voi spune că numai un nebun putea să facă ceea ce ai făcut tu acolo“.

 

TESTAMENTUL SENIORULUI

 

Cum aţi descoperit testamentul lui Corneliu Coposu?

 

 

La 3 august 2017, am căutat în arhiva personală a Seniorului documente scrise de el despre creştin-democraţie. Le căutam pentru că la 27 august fundaţia a iniţiat la Bădăcin un apel pentru renaşterea creştin-democraţiei. Cu acea ocazie, doream să le citesc oamenilor ce scrisese Coposu despre creştin-democraţie. Am deschis dosarul unde erau scrisorile chiar la aceste însemnări. Imediat m-am dus cu documentele la doamnele Coposu (n.r. – surorile Rodica şi Flavia Coposu). După ce le-am citit însemnările care aveau valoarea unui testament, am hotărât de comun acord când să le facem publice. Aşa s-a decis că cel mai bun moment este anul 2018, când aniversăm 100 de ani de la Marea Unire. Şi aşa s-a organizat evenimentul de la Teatrul Naţional la 20 mai, chiar de ziua naşterii Seniorului, când s-a citit testamentul lui Corneliu Coposu. În finalul Testamentului, liderul opoziţiei din România post-comunistă conchide: „Cred că am făcut tot ce mi-a stat omeneşte în putere să îndeplinesc legatul testamentar primit în celula nr. 2 de la Malmaison, în octombrie 1947, de la Iuliu Maniu. („Eu nu voi supravieţui. Voi, care veţi scăpa de iadul comunist, aveţi datoria să duceţi mai departe drapelul glorios al Partidului nostru, în interesul României viitoare!“). Cu sentimentul că am căutat să duc la îndeplinire acest legat, chiar şi în condiţii deosebit de dificile, îl trec în sarcina generaţiei tinere a Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat. Cu credinţa în Dumnezeu şi în viitorul neamului românesc, înainte! Corneliu Coposu“. Aceste rânduri au fost scrise în noaptea de 24 spre 25 iulie 1994.

 

Umbra lui Corneliu Coposu de la 19 ani

 

Numele: Ion Andrei Gherasim

 

Data şi locul naşterii: 26 martie 1970, Cluj-Napoca

 

Starea civilă: Este căsătorit şi are un copil, pe Andrei-Corneliu

 

Studiile şi cariera:

 

– 1976-1984: Şcoala nr 15 Cluj (viitorul Liceu de Ştiinţe ale Naturii).

 

– 1984-1988: Liceul de filologie-istorie „Ady Şincai“, în prezent Colegiul „Gheorghe Şincai“.

 

– Pe data de 26 decembrie 1990, a devenit şeful de cabinet şi secretarul personal al preşedintelui PNŢCD, Corneliu Coposu.

 

– 1991-1995: a studiat la Institut d’Etudes Politiques din Grenoble, Franţa.

 

– Iunie 1995-11 noiembrie 1995: a fost şeful de cabinet al lui Corneliu Coposu.

 

– Decembrie 1995 – august 1996: consilierul pe politică externă al preşedintelui PNŢCD, Ion Diaconescu.

 

– În ianuarie 1996, la congresul PNŢCD, a fost ales ca membru supleant în conducerea centrală a partidului, fiind cel mai tânăr membru al conducerii PNŢCD.

 

– La alegerile legislative din noiembrie 1996, a candidat din partea CDR (PNŢCD) pe listele electorale din judeţul Braşov, fiind ales deputat.

 

– 1996-2000: membru al comisiei de politică externă a Camerei Deputaţilor, membru al Adunării Internaţionale a parlamentarilor francofoni şi vicepreşedinte al Grupului de prietenie România-Canada.

 

– În 2001, timp de şapte luni, a fost director teritorial al televiziunii Tele 7ABC.

 

– 2002-2005: consilier pe politică internă al Excelenţei Sale, ambasadorul Portugaliei, Zosimo Da Silva.

 

– 2005-2010: a lucrat în domeniul serviciilor de interim în construcţii pentru firme din Franţa care lucrau în România.

 

– 2006-2010: licenţiat în Drept la Facultatea de Drept şi Administraţie Publică din Bucureşti.

 

– 2010-2013: coordonator regional Bucureşti-Ilfov al unui proiect european destinat persoanelor diagnosticate cu cancer.

 

– În 2014 a fost numit de către Consiliul Director al Fundaţiei Corneliu Coposu coordonator al evenimentelor anului centenar Coposu (1914-2014). Din iunie 2014, a fost numit director executiv al Fundaţiei Coposu, iar din noiembrie 2017, a devenit preşedinte executiv.

Locuieşte în: Bucureşti.

https://nmedia.ro/umbra-lui-corneliu-coposu-ion-andrei-gherasim-minerii-au-distrus-casa-seniorului-si-au-facut-nevoile-in-ea

///////////////////////////////////////

 

MINERIADELE au arătat lumii o Românie sălbatică și neguvernabilă

 

de

Mihai Diac

Toate ţările est – europene au beneficiat, în perioada anilor 1989 – 1990, de căderea comunismului. Dar în România acest proces a fost urmat de un alt fenomen, specific şi tragic: acela al mineriadelor.

 

Primele trei mineriade s-au derulat în anul 1990, iar cea de a patra în anul 1991.

 

Prima mineriada, din zilele de 28 – 29 ianuarie 1990, a apărut iniţial drept o continuare a Revoluţiei din decembrie 1989. Minerii au venit la Bucureşti după un apel lansat de Ion Iliescu, preşedintele FSN, aflat în conflict cu Opoziţia. FSN reprezenta Puterea născută în zilele Revoluţiei, iar drept consecinţă duşmanii FSN erau duşmanii Revoluţiei.

 

 

 

Furia minerilor s-a îndreptat, în ianuarie 1990, împotriva sediilor celor două partide istorice – PNŢ-CD, PNL şi PSDR, precum şi a liderului ţărănist, Corneliu Coposu. A fost momentul în care Coposu a fost salvat cu un transportor blindat al Armatei.

 

La 28 ianuarie, în piata Victoriei s-a organizat un urias miting al Opoziţiei împotriva FSN, cu lozinci precum „Cine a stat cinci ani la ruşi, nu poate gândi ca Bush”, „Nu vrem neocomunism!”, „Ieri Ceauşescu, azi Iliescu”.

 

„Moarte intelectualilor”

 

În paralel se desfăşura o contramanifestaţie organizată de FSN. La aceasta au participat muncitori de la uzine din Bucureşti, mai ales de la IMGB. Câteva lozinci inventate cu acel prilej au fost “IMGB face ordine”,  „Moarte intelectualilor”, „Jos cu fiii de chiaburi si legionari!”, „Nu vrem ca cei care au stat la caldura, in strainatate, sa vina acum si sa ne dea lectii” (aluzie la Ion Raţiu, care trăise în Anglia).

 

Sediul Guvernului, din Piaţa Victoriei, a fost atacat de manifestanţi. În seara zilei de 28 ianuarie au avut loc negocieri între FSN şi partidele istorice.

 

 

 

A doua zi, 29 ianuarie, minerii ajung în Bucureşti. Peste 5000 de persoane provenite din Valea Jiului, multe dintre ele înarmate cu bâte şi lanţuri, au atacat sediile partidelor de opoziţie.

 

La sediul PNŢCD s-a deplasat premierul Petre Roman, pentru a-l îmbarca pe Corneliu Coposu într-un TAB şi a-l evacua din mijlocul minerilor.

 

Tulburările din ianuarie 1990 au dus la formarea Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (CPUN), în care au intrat atât liderii FSN cât şi cei ai partidelor de opoziţie.

 

 

 

A doua mineriada: 28 februarie 1990. După o serie de tulburări în care au fost implicaţi locuitori ai Capitalei şi în care manifestanţii au invadat sediul Guvernului, trupele armatei şi ale Ministerului de Interne au recăpătat controlul. Totuşi, 4.000 de mineri au sosit iarăşi la Bucureşti, în sprijinul FSN.

 

Preşedintele Iliescu a acuzat „elementele turbulente și infractoare care s-au dedat la acte de violență”.

 

În replică, Radu Câmpeanu, liderul PNL, a susținut că a fost vorba de o demonstrație inițial pașnică, dar care a fost deturnată.

 

Opoziția a susținut că manipularea demonstranților a fost organizată de fosta Securitate.

 

A treia mineriadă, cea mai sângeroasă, s-a produs în perioada 14 – 15 iunie 1990. Ea a fost urmarea unor evenimente violente înregistrate la data de 13 iunie în zona Pieței Universității, evenimente care au subminat credibilitatea manifestației – maraton care bloca, de șase săptămâni, centrul Bucureștiului.

 

„Capitala României traia un coșmar. Populația era îngrozită de scenele de violență și anarhie. Explozii și incendii în punctele centrale, nor de fum deasupra orașului, pe străzi hărțuiala între poliție și manifestanți, spaimă și derută generală. Forțele de ordine erau cu totul depășite”, relata ulterior președintele Ion Iliescu.

 

În acest context, Iliescu a transmis prin posturile de radio și televiziune un apel în care declara: „Este clar că ne aflăm în fața unei tentative organizate de a răsturna prin forță, prin violență dezlănțuită, conducerea aleasă în mod liber și democratic la 20 mai 1990. Ne adresăm tuturor cetățenilor Capitalei, în numele democrației câștigate prin alegeri libere, să respingă cu toată hotărârea actele iresponsabile de violență și să sprijine organele de ordine în restabilirea situației de calm și legalitate. Chemăm toate forțele conștiente și responsabile să se adune în jurul clădirii Guvernului și Televiziunii pentru a curma încercările de forță ale acestor grupuri extremiste, pentru a apăra democrația atât de greu cucerită”.

 

În paralel, un comunicat al Guvernului aprecia că „este vorba de acte de tip legionar, care trebuie oprite cu toată fermitatea”.

 

Imediat după aceea, la data de 14 iunie 1990, la București au sosit două trenuri cu mineri din Valea Jiului. Din balconul Guvernului, președintele Ion Iliescu i-a trimis în Piața Universității „pentru a face curățenie”.

 

Astfel încurajați, minerii au intrat și au devastat sediile Universității și Institutului de Arhitectura, ale unor partide istorice și ale unor publicații de opoziție, motivând că acolo sunt ascunse droguri, valută și arme. Minerii au bătut studenți și o serie de persoane suspectate că ar fi intelectuali.

 

Denes Domokos, șef de schimb la mina Livezeni, a încercat să-i taie capul cu un topor, liderului studenților, Marian Munteanu, care se afla în sediul Universității.

 

Emil Constantinescu, pe atunci rector al Universității, a depus la Parchetul General o plângere pentru devastarea sediului acestei instituții.

 

În unele situații, minerii au părut să colaboreze cu forțele de ordine, operând reținerea unor persoane. Un raport semnat de procurorul general Gheorghe Robu și de ministrul de Interne Doru Viorel Ursu preciza că au fost arestate 185 de persoane. Câteva zile mai târziu, Guvernul a anunțat că au fost reținuți 1021 de suspecți.

 

Efectul mineriadei a treia a fost nu doar intimidarea populației, ci și compromiterea României pe plan international. Departamentul de Stat al SUA a anunțat, ulterior, că „acțiunile autorizate de președintele Iliescu și guvernul său au lovit în inima democrației române”.

 

A patra mineriadă a lovit Bucureștiul în perioada 24 – 28 septembrie 1991, fiind condusă personal de Miron Cozma. Scopul ei declarat a fost, de la bun început, înlăturarea lui Petre Roman din funcția de prim-ministru. Pe drumul dintre Petroșani și București, minerii au devastat gara Craiova și elemente ale rețelei feroviare, au brutalizat angajați ai CFR și i-au amenințat cu moartea. În București, minerii au atacat sediile Televiziunii și ale Guvernului, iar premierul Roman și-a înaintat demisia. Președintele Iliescu i-a acceptat-o, iar demisia a fost anunțată la televizor de Alexandru Bîrlădeanu, președintele Senatului.

 

La manifestația din Piața Victoriei, printre mineri s-au infiltrat și grupuri de persoane din afara acestora, care i-au instigat. Unul dintre provocatori a fost Silviu Popescu, fost locotenent – colonel în cadrul Armatei. Acesta și-ar fi motivat atitudinea declarând că „fortele aflate la putere nu merita sa conduca tara, pentru ca fac parte din cei care, in decembrie 1989, au condus lovitura de stat”.

 

Ion Iliescu a calificat mineriada din septembrie 1991 drept „spontană”, doar că, pe parcurs a degenerat și a căpătat conotații politice.

 

La data de 28 septembrie 1991, Iliescu a avut o întâlnire cu o delegație condusă de Miron Cozma, finalizată cu un comunicat semnat de Iliescu și Cozma.

 

Bilanțul victimelor mineriadei a patra a fost următorul: 455 de oameni au avut nevoie de îngrijiri medicale, 50 au fost internați în spital, iar patru oameni au fost uciși: Andrei Frumușanu, Aurica Crăiniceanu și Nicolae Lazăr în București, iar Viorel Enea în orașul Vulcan.

 

Moartea lui Frumușanu și Crăiniceanu, la Piața Victoriei, uciși prin împușcare, a rămas, până azi, în responsabilitatea Serviciului de Protecție și Pază, care apăra sediul Guvernului.

https://romanialibera.ro/lifestyle/food/mineriadele-au-aratat-lumii-o-romanie-salbatica-si-neguvernabila-397117/

//////////////////////////////////////

„Minerii vroiau să-l ducă la Tîrgu-Jiu să-l spânzure” – Nicolae Raţiu despre mineriadă

 

Ion Raţiu în Parlament, înconjurat de minerii chemaţi de Ion Iliescu, 1990.

Ion Raţiu în Parlament, înconjurat de minerii chemaţi de Ion Iliescu, 1990. (Facebook)

 

 

 

Într-un interviu publicat de Realitatea TV la două zile după ce Înalta Curte a dat undă verde pentru redeschiderea dosarului Mineriadei din 13-15 iunie 1990, fiul fostului mare lider ţărănist Ion Raţiu, Nicolae Raţiu, rememorează urgia dezlănţuită de minerii chemaţi de Iliescu în Bucureşti, urgie căreia a fost cât pe ce să îi cadă pradă şi tatăl său.

 

Deşi Nicolae Raţiu era plecat din ţară când hoardele de mineri invadau Capitala, umplând de sânge Piaţa Universităţii, bastion al luptei anti-comunism, tatăl sau i-a povestit cele întâmplate şi momentele de cumpănă prin care a trecut:

 

„Mi-a spus că a fost avertizat că vor veni şi că e în pericol. Aşa că a plecat de acasă, a stat la Câmpulung, iar minerii au venit acasă, dar nu era acolo. Nu, mă înşel! Minerii au devastat sediul PNŢCD, casa sa nu păţise nimic şi mi-a povestit că l-a sunat pe Petre Roman şi l-a întrebat dacă e în siguranţă să se întoarcă. Iar Roman i-a spus: „Sigur, sigur!”. Aşa că tata s-a întors şi la puţin după asta, minerii au apărut la casa lui şi l-au luat, au distrus casa, au furat multe lucruri, bani şi vroiau să-l ducă la Tîrgu-Jiu să-l spânzure, asta i-au spus, dar din fericire, forţele de ordine erau şi ele acolo. A intervenit Dan Iosif, aşa că tata a fost dus la Palatul Victoria, acolo unde a fost ţinut vreme de opt ore, iar apoi eliberat. Au fost vreo 12 ore în care nu am ştiut ce se întâmpla cu el. (…) Dar tata era foarte sangvin în legătură cu soarta sa. Obişnuia să-l citeze pe Spinoza, unul din filozofii săi favoriţi: „Ceea ce se va întâmpla este inevitabil, ceea ce nu se va întâmpla este imposibil”. Spunea: „Sunt mereu gata să-l întâlnesc pe Creator”. Era împăcat cu viaţa sa. Dacă urma sa moară, atunci avea să moară.” , a relatat Nicolae Raţiu pentru Realitatea TV.

 

Întrebat despre Ion Iliescu, resonsabil pentru sângele vărsat la mineriadă, Nicolae Raţiu a descris „epoca Iliescu” drept „o epocă a mimării”.

 

Sub Ion Iliescu (cel care, reamintim, le-a mulţumit „pentru tot ce-au făcut” minerilor care îi snopiseră pe studenţi în bătăi şi devastaseră sediile partidelor istorice) nu s-a produs niciuna din schimbările fundamentale de sistem pentru care tinerii au murit la Revoluţie. „Vechile structuri, vechiul sistem al corupţiei în business, în media, în guvern, în structurile locale, totul avea binecuvântarea sa. Pentru că nu avea de gând să facă nimic, pentru că de acolo provenea. Toţi cei din jurul său erau parte din acel sistem.”, a declarat Nicolae Raţiu.

 

Interviul integral acordat de Nicolae Raţiu poate fi citit aici.

 

În încheiere, redăm câteva fragmente din discursurile susţinute în iunie 1990 de artizanul „mimării”, Ion Iliescu, către mineri:

 

Ion Iliescu, 13 iunie 1990: „Dragi mineri, mă adresez dvs. mulţumindu-vă pentru răspunsul de solidaritate muncitorească pe care şi de astă-dată l-aţi dat, la chemarea noastră. Delegaţia de mineri, în frunte cu dl Cosma, se va deplasa către Piaţa Universităţii, pe care vreau să o reocupaţi dvs. Avem de a face cu elemente de-a dreptul fasciste, elemente incitate, multe din ele drogate…”

 

Ion Iliescu, 15 iunie 1990: „Vă mulţumesc pentru ceea ce aţi demonstrat şi în aceste zile, că sunteţi o forţă puternică, cu o înaltă disciplină civică, muncitorească, oameni de nădejde, şi la bine, dar mai ales la greu”.

 

Între cele două declaraţii ale lui Ion Iliescu au fost înregistraţi oficial 746 de răniţi şi şase morţi. Reprezentanţii „Asociaţiei Victimelor Mineriadelor“ susţin însă că au documente şi mărturii potrivit cărora „trecerea” minerilor prin Capitală s-a soldat cu peste 100 de morţi.

https://epochtimes-romania.com/news/minerii-vroiau-sa-l-duca-la-tirgu-jiu-sa-l-spanzure-nicolae-ratiu-despre-mineriada—231254

//////////////////////////////////////

  Mineriada din 1991, văzută prin ochii lui Ion Raţiu

Bianca Pădurean

 

Ion Rațiu la tribuna Parlamentului în timpul mineriadei din 1991

 

25 septembrie este data începerii mineriadei care a dus la răsturnarea prin forță a primului Guvern din România post-comunistă, în 1991. Mineriada, spre deosebire de cele din 1990, a fost îndreptată împotriva liderilor FSN, iar reprezentantul PNȚCD, Ion Rațiu, cel care era să fie linșat cu un an înainte, de data aceasta a fost cel care a ținut sub control hoardele de mineri. Vă invităm să aflaţi din Pagina de istorie cum a văzut Ion Raţiu mineriada din 1991.

 

Una dintre tacticile folosite de liderii români care au preluat puterea după înlăturarea lui Nicolae Ceaușescu a fost utilizarea unor bande înarmate împotriva opoziției. Tactica fusese brevetată de comuniști înainte de alegerile din 1946, când muncitorii bolșevici înarmați distrugeau sediile PNȚ și ale PNL, îi maltratau pe politicienii din opoziție și devastau redacțiile și tipografiile ziarelor critice la adresa puterii. După Revoluția din Decembrie 1989, cei care au preluat puterea în România sub sigla FSN au folosit minerii pentru a obține aceleași rezultate.

 

În anul 1990, mineriadele au năruit imensul capital de simpatie de care se bucura România în lumea occidentală după revoluția antimcomunistă. Minerii au devastat sediile PNȚCD și PNL, au agresat politicieni precum Corneliu Coposu sau Ion Rațiu și au distrus redacțiile ziarelor opoziției, precum România liberă și Dreptatea.

 

Liderii FSN le-au promis în schimb minerilor o serie de privilegii, însă condițiile de viață din Valea Jiului au început să se deterioreze rapid. Astfel că, în 25 septmebrie 1991, a început o nouă mineriadă, de data aceasta îndreptată împotriva reprezentanților FSN. După două zile de haos, prim-ministrul Petre Roman a demisionat, iar minerii au ajuns în Parlament. A rămas emblematică o fotografie făcută în data de 26 septembrie 1991, când Ion Rațiu, de la tribuna Camerei Deputaților, domina hoardele înarmate de mineri, aceleași care cu un an înainte îl amenințau cu moartea.

 

Iată cum descrie Ion Rațiu aceste evenimente în memoriile sale.

 

”Încet, încet au început să intre minerii în Cameră. Pronaosul era plin de ei. Zeci de mineri, foarte agresivi, chiar în cele două ”logii” ale Camerei. Cred că eu am dominat situația. Eu i-am convins pe mineri să plece din Cameră și au ieșit, în cele din urmă, mulțumită repetatelor mele intervenții. Decisiv a fost anunțul meu că mă voi adresa mulțimii afară, în fața Camerei. Altfel ar fi fost vărsare de sânge. Erau înarmați cu răngi, bare de metal, bastoane și ciomege”.

 

Minerii au obținut demisia Guvernului, însă aceasta nu a fost ultima mineriadă. Aproape un deceniu, amenințarea hoardelor înarmate care provocau haos în București a fragilizat democrația în România.

 

  

Toate edițiile rubricii Pagina de Istorie: http://www.rfi.ro/tag/pagina-de-istorie

 

https://www.rfi.ro/politica-98018-pagina-de-istorie-mineriada-vazuta-ochii-ion-ratiu

 

/////////////////////////////////////

 

5 minciuni care au schimbat cursul istoriei

 

 

Ca ființă umană, nu ar trebui să te surprindă faptul că oamenii se mint unii pe alții în fiecare zi. În esență, toți știm că a minți este un lucru rău și asta nu doar din punct de vedere moral. Minciunile chiar pot schimba lumea.

 

Da, dacă o minciună gogonată este crezută de mulți oameni, aceasta poate influența cursul istoriei. Iată cinci dintre cele mai mari minciuni spuse vreodată, care au avut impact asupra vieții câtorva milioane de oameni din lumea întreagă.

 

1. Minciuna prin care francezii au păstrat controlul asupra Algeriei în secolul XIX

 

Legionar francez alături de prostituate din Algeria, în Sidi Bel Abbes, 1957. Foto: Getty Images

Poate că n-o să-ți vină să crezi, însă francezii au reușit să păstreze controlul acestei colonii mințindu-i pe algerieni. Au reușit cumva să-i convingă pe localnici că aveau puteri magice și astfel au păstrat controlul.

 

În Algeria exista un grup de „oameni sfinți”, numiți „marabout”, și aceștia i-au mințit și ei pe locanici că aveau puteri magice. Însă acești „marabout” erau algerieni și le-au cerut oamenilor să se revolte împotriva francezilor.

 

 

 

Cum francezii nu aveau de gând să piardă colonia, au început să răspândească zvonuri false conform cărora Napoleon al III-lea trimisese cel mai puternic vrăjitor în Algeria. L-au pus pe magicianul Jean-Eugène Robert-Houdin (care avea să-l inspire mai târziu pe Harry Houdini) să pozeze în vrăjitor, iar oamenii l-au crezut.

 

Houdin a făcut o mulțime de trucuri, cum ar fi scoaterea ghiulelelor din pălării, folosirea magneților pentru a face obiectele să pară mai grele și a electrocutat chiar și oameni ca să-și arate puterea magică. Cum nu puteau să concureze cu Houdin, „marabout” au fost discreditați.

 

Pentru serviciile aduse țării sale, Jean-Eugène Robert-Houdin a fost decorat de statul francez. Iată cum, cu sprijinul algerienilor, Franța a reușit să țină sub control colonia.

 

2. Originea ZZ Top

 

ZZ Top (de la stânga la dreapta: Dusty Hill, Frank Beard, Billy Gibbons) la Festivalul din Glastonbury, în 2016. Foto: Wikimedia

Aceasta este una dintre cele mai bizare și fascinante minciuni spuse vreodată, deoarece consecințele sale au fost pozitive pentru toți cei implicați. În 1968 exista o trupă numită „The Zombies”, iar membrii deveniseră destul de populari.

 

Unul dintre cântecele lor devenise mare hit în SUA și trupa era din ce în ce mai căutată. Cererea a devenit atât de mare, încât compania lor de management, Delta Productions, a angajat oameni care să formeze două trupe numite „The Zombies”.

 

 

 

Niciuna din ele nu era cea autentică, deoarece aceasta se destrămase între timp în liniște, în Anglia. De fapt, muzicienii din trupa reală nici măcar nu știau că piesa lor era atât de populară în SUA.

 

Lumea dinaintea internetului era foarte diferită și oamenii nu erau atât de conectați. Cu trecerea timpului, muzicienii din trupa originală au aflat de înșelătorie și s-au reunit.

 

Pe de altă parte, doi oameni din trupa falsă, pe nume Frank Beard și Dusty Hill, au folosit experiența câștigată pentru a înființa o trupă nouă, numită „ZZ Top.”

 

3. Cum a devenit Isus alb

 

Diverse reprezentări moderne ale lui Isus. Foto: Letspleasegod.com

Fiind vorba un bărbat născut în Orientul Mijlociu, Isus este portretizat altfel decât ar fi putut arăta cu adevărat. Când a devenit Isus alb? Felul în care îl vedem pe Isus azi a fost determinat de o scrisoare mincinoasă.

 

Descrierea modernă a profetului provine dintr-o scrisoare care este pusă pe seama lui Publius Lentulus, care se pare că era guvernatorul Ierusalimului. Scrisoarea lui Lentulus îl descrie pe Isus ca având „păr de culoarea alunei necoapte, lung până aproape de urechi, o față fără riduri sau cusur, care era înfrumusețată de o culoare moderată”.

 

 

 

Această informație a fost publicată în secolul XV în „Introducere la Operele Sfântului Anselm” și artiștii au urmat această descriere în mai toate tablourile lor. Însă uimitor este faptul că oamenii au crezut că scrisoarea era adevărată.

 

În primul rând, postul de guvernator al Ierusalimului nu exista. Niciun detaliu din scrisoare nu era menționat în opera Sfântului Anselm și nu există nicio dovadă că Publius Lentulus ar fi existat cu adevărat.

 

Mai mult, limbajul folosit în scrisoarea era mult mai modern, fiind evident faptul că aparținea unei perioade mult mai recente decât cea în care scrisese Sfântul Anselm. În ciuda tuturor acestor evidențe, această minciună a schimbat felul în care oamenii și l-au imaginat pe Isus Cristos vreme de 500 de ani.

 

4. Ronald W. Richter, mincinosul care l-a dat jos pe președintele Argentinei

 

Ronald Richter (stânga) și Juan Domingo Perón. Foto: Wikimedia

De fapt, nu Ronald Richter l-a dat jos din scaun pe președinte, ci minciunile sale. La sfârșitul anilor ’40, Juan Peron, președintele respectat și iubit al Argentinei, dorea ca țara sa să devină o putere nucleară.

 

A început să caute savanți care puteau să ajute țara sa să îndeplinească această misiune gigantică. A dat peste Richter, care susținea că era un savant german de vârf și expert în energia nucleară. Timp de un an, s-au pompat bani în proiectul său, până când într-o zi, Peron a cerut să vadă progresele făcute.

 

 

 

Richter s-a lăudat că rezolvase problema fisiunii și reușise să stăpânească chiar și fuziunea. Încântat de veste, Peron s-a decis să o împărtășească lumii întregi. Însă întregul proiect a fost un eșec răsunător.

 

În loc să arate fisiunea nucleară, Richter a pus în scenă o explozie bazată pe TNT. În plus, câțiva savanți naziști reali au declarat că nu existase niciun savant cu numele de Richter. S-a dovedit că Richter era un tehnician de explozii care lucrase în Austria.

 

Umilința suferită în fața lumii întregi și faptul că fuseseră risipiți atâția bani a dus la îndepărtarea lui Peron din partea propriei sale armate. Minciuna lui Ronald Richter a schimbat soarta unei țări întregi.

 

5. Omul care a dobândit prin înșelătorie 50 de miliarde de dolari

 

Bernard Madoff. Foto: Bloomberg/Getty Images

 

 

În 2008, Bernard „Bernie” Madoff a mărturisit lumii că succesul nemaipomenit al firmei sale se baza pe o imensă minciună. Potrivit lui Madoff, în compania oamenii au investit (și au pierdut) aproape 50 de miliarde de dolari – o sumă uriașă de bani.

 

Bernie Madoff, fost broker, fost director la bursa NASDAQ din New York, și-a organizat afacerea ca o „schemă Ponzi” (o strategie de tip Caritas), așa că a reușit să adune sume enorme de bani de-a lungul unui deceniu întreg.

 

În cadrul unei asemenea „afaceri”, investitorul depune bani în schimbul unor dobânzi mari și păstrează o parte din banii rezultați în urma investiției. Banii rezultați din investiții noi sunt apoi folosiți pentru a plăti investițiile mai vechi, și, în timp, oamenii continuă să piardă bani.

 

Bernie nu a inventat acest tip de înșelătorie, însă a reușit să păcălească pe toată lumea timp de un deceniu, timp în care a acumulat sume uriașe de bani.

 

Ca să știi mai mult, citește „100 de greșeli care au schimbat istoria”

 

Oamenii fac greșeli (unii dintre ei comit erori catastrofale), iar marii lideri ai istoriei reușeau să greșească exact la fel de mult cât o fac mult-supravegheații politicieni din prezent. Unele dintre aceste greșeli au schimbat cursul istoriei întregii lumi sau cel puțin a unui continent. Erori și gafe care au prăbușit imperii, au distrus economii și au transformat lumea. De la Linia Maginot, la Criza rachetelor cubaneze, istoria este plină de mișcări proaste și de idei mai puțin geniale care s-au transformat în dezastre cu consecințe nelimitate. Acest volum analizează o sută de astfel de puncte de cotitură.

https://incredibilia.ro/minciuni-care-au-schimbat-istoria/

///////////////////////////////////////

 

Ce „surprize” mai pregătește UE: PRIVATIZAREA APEI, motivul unui nou „război” între OAMENI și CORPORAȚII

 

 

Sub pretextul unei reglementări și prin presiuni exercitate asupra unor state membre ale U.E., precum Grecia, Comisia Europeană pregătește, de câțiva ani, privatizarea apei în toată Uniunea Europeană. Cedând un astfel de bun public companiilor private, guvernele le oferă, practic, acestora, oportunități imense de profit, cu investiții și eforturi minime.

 

State precum Germania, care au făcut deja câteva privatizări parțiale ale apei publice, încearcă să răscumpere acțiunile de la privați, la un preț mult mai mare, pentru a prelua iarăși controlul asupra apei publice. Motivele de îngrijorare sunt născute din exemplele altor țări care și-au vândut dreptul la apă, ulterior ajungând să plătească cu 400% mai mult pentru o apă mai proastă. Acesta este exemplul Portugaliei, unde calitatea apei a scăzut atât de mult, în unele zone, încât nu mai poate fi băută. În schimb, prețul acesteia crește cu 6%, în fiecare an. Din aceste cauze, portughezii ies în stradă într-un număr din ce în ce mai mare, exprimându-și nemulțumirea.

 

Cauzele acestui paradox le constituie faptul că interesul companiilor este de a face profit rapid. Au făcut investiții minime, folosind instalații de proastă calitate, pentru infrastructură, motiv pentru care apa a necesitat mai multă clorinare, pentru a fi dezinfectată. În același timp, au mărit foarte mult tarifele.

 

În Germania au avut loc câteva referendumuri, prin care cetățenii au fost consultați în privința utilizării acestui bun de proprietate publică  de către companiile private, în urma primei privatizări parțiale a apei, ce a avut loc în 1999. Nemții au făcut, deasemenea, o serie de reportaje și documentare, cu scopul de a informa populația în legătură cu problemele create de fenomenul privatizării apei.

 

Aceste probleme au potențialul de a-l transforma pe om în sclav pe propriul său pământ. Se întâmplă, de regulă, cu oamenii săraci, care nu își cunosc și apără drepturile. „În Bolivia, de exemplu, oamenii nu vor mai avea dreptul să folosească în gospodărie nici apa de ploaie care se scurge de pe streașină, deoarece aceasta va deveni proprietatea firmei care o administrează”.

 

Cei care dețin aceste companii nu par să aibă vreo scrupulă. Dacă în Bolivia,  care este cea mai săracă țară a Americii de Sud, s-a ajuns la un „război al apei”, care s-a soldat, în anul 2000 cu morți și răniți, printre care copii și tineri și cu demisia președintelui, în țările mai bogate, precum Germania, unde oamenii au suficienți bani încât să plătească scumpirea apei, prețurile vor crește uimitor. Probabil acesta este și motivul pentru care nemții încearcă să recupereze ce au pierdut de bunăvoie.

O nouă „teorie a conspirației” subliniază faptul că „privatizarea apei vine la pachet cu exploatarea gazelor de șist, procedeu care, după cum se știe, este un mare consumator și poluator al resurselor naturale de apă. În timp, din cauza poluării, apa va deveni o marfă de lux și asta va urca până la cer profitul firmelor private care o vor distribui populației”.

 

Aceeași teorie susține că atât statul, cât și presa, încearcă să acopere subiectele de acest tip, legate de privatizări, siguranța cetățeanului și bunurile publice, făcându-le să treacă neobservate, de parcă nu ar exista, în timp ce știrile aduc detalii despre viața privată a unor celebrități, scandaluri de la colțul blocului, din piață și altele la fel de nesemnificative pentru cei ce privesc micul ecran.

 

Mai mult, privatizările, liberalizările, regionalizarea și acordurile cu FMI sunt prezentate ca fiind soluțiile cele mai bune de urmat și calea sigură pentru redresare economică și prosperitate.

 

Spre deosebire de multe state din vest, în România există un număr foarte mare de oameni care își asigură cele necesare unui trai decent, prin resurse proprii, în mare parte din agricultură. Având propria sursă de apă, aceștia nu depind de stat. Există voci care spun că tocmai acești oameni sunt target-ul celor care vor să obțină profit din orice. Otrăvindu-le apa, prin explorarea gazelor de șist, vor ajunge să depindă de surse de apă alternative, când va apărea „salvare”: companiile care privatiează apa.

Societatea civilă din România a trecut deja la acțiune. Cei care doresc să semneze petiții și să se implice în salvarea dreptului la apă curată, pot descărca materialele necesare de la această adresă: www.right2water.eu/material, anunță Active Information Media.

 

Autor: Andreea Ilie

https://stiri.botosani.ro/stiri/actualitate/ce-quotsurprizequot-mai-pregateste-ue-privatizarea-apei-motivul-unui-nou-quotrazboiquot-intre-oameni-si-corporatii.html

//////////////////////////////////////

PRIVATIZAREA APEI: o ticalosie a CORPORATIILOR si o metoda de CONTROL AL POPULATIEI… Banca Mondiala si Comisia Europeana fac presiuni pentru PRIVATIZAREA serviciilor de alimentare cu APA

 

 

 

Joachim Hagopian: Privatizarea apei ca produs de vanzare, mai degraba decat drept uman universal

Nu exista resursa naturala mai importanta pe acest pamanat decat apa. Apa sustine viata fiecarei creaturi vii de pe planeta, fie planta, animal, sau om. La fel ca si fara aerul pe care il respiram, noi oamenii nu putem trai fara apa mai mult decat cateva zile. Din cauza incalzirii globale, a secetei raspandite si a poluarii tot mai crescute a hidrosistemelor, disponibilitatea in anii urmatori a apei curate pentru a face fata populatiei globale in continua crestere este una dintre incercarile cele mai infricosatoare pentru omenirea acestui secol. Pana in 2015 se estimeaza o crestere cu 17% a cererii de apa numai pentru agricultura. Pana in 2025, populatia in crestere va avea nevoie de 40% mai multa apa de consum. In timp ce in secolul al 20-lea rolul critic a fost asumat de petrol, apa este considerata cea mai valoroasa resursa naturala a secolului 21.

 

Ca atare, acum cativa ani, Natiunile Unite au declarat accesul la apa potabila ca drept uman universal. In acelasi timp, interzicerea voita a accesului este considerata o violare serioasa a drepturilor omului care pericliteaza insasi viata. Si orice decizie calculata care le interzice oamenilor dreptul universal la viata nu este altceva decat o crima rusinoasa impotriva umanitatii.

 

In ciuda poluarii aerului de catre om, poluare care ne murdareste de mult timp plamanii cauzand in acelasi timp si incalzire globala, schimbari climatice si dezastre naturale din ce in ce mai mari, ca sa nu mentionam si amenintarea crescanda asupra sanatatii omenirii, insusi gandul de a transforma aerul intr-un produs valoros ce poate fi impachetat oportunist si vandut de exact aceleasi corporatii responsabile pentru aceasta poluare, pana si simpla notiune va fi imediat criticata si ridiculizata.

 

Si totusi asta se intampla de 30 de ani pe intreaga planeta cu resursele pretioase de apa potabila ale Pamantului. Banca Mondiala a finantat privatizarea globala a resurselor de apa atat de necesare supravietuirii, transformandu-le intr-o marfa inaccesibila celor mai saraci oameni de pe pamant. Acestia mor la propriu de sete si boala gratie profitorilor corporatisti psihopati, care pun inca o data hotia si lacomia deasupra bunastarii umane si chiar a vietii.

 

Dar aceasta este agenda globala – subtierea turmei umane de la 7 miliarde la doar jumatate de miliard. Aceasta inseamna ca 13 din 14 oameni in viata astazi trebuie sa moara in urmatorii cativa ani, pentru a le satisface planul diabolic. Si ce cale mai rapida de a ucide populatia umana decat prin preluarea proprietatii si controlului asupra resurselor de apa limitate si in scadere ale Terrei.

 

La ora actuala, in lume mor mai multi oameni din cauza bolilor cauzate de consumul de apa murdara decat in urma tuturor razboaielor si violentelor globale combinate. In fiecare ora, 240 de bebelusi mor datorita apei contaminate. 1,5 milioane de copii cu varsta de pana la 5 ani mor in fiecare an din cauza holerei si a febrei tifoide datorita apei murdare. Aceste fapte alarmante ilustreaza cat de critica si semnificativa este prezenta unei aprovizionari cu apa potabila vietii pe aceasta planeta. Preluarea controlului asupra resurselor acvifere se face prin transformarea apei intr-o marfa privata pe care doar cele mai mari corporatii si banci o controleaza. Transformarea apei intr-un produs inaccesibil saracilor pamantului este o metoda foarte efectiva, desi sinistra, de rezolvare a problemei asa-zisei suprapopulari.

 

Cele trei cai principale prin care populatia scade semnificativ in fiecare an sunt moartea prin infometare si malnutritie (incluzand lipsa apei potabile), care elimina intre 7 si 8 milioane de oameni, bolile care ucid intre 2 si 3 milioane (cu amenintarea pandemiilor de boli infectioase) si razboiul, care ucide jumatate de milion in fiecare an.

 

In spatele usilor inchise, oligarhii globalisti se intalnesc si discuta ce este mai bine pentru umanitate si planeta in concordanta cu interesele lor megalomane. Sunt multi ani de cand acest subiect important al privatizarii si controlului apei ca metoda comoda si eficace de adresare a problemei suprapopularii este pus pe masa discutiilor… impreuna cu subiecte inrudite precum geo-ingineria, OMG-uri, vaccinuri, suprafolosirea de antibiotice, razboaie planificate pentru petrol si apa, conceperea de politici globale pentru a creste instabilitatea politica, saracia si a submina economiile, radiatia nucleara si o multime de alte metode de triere a populatiei umane.

 

Revista Time a scris despre cum au finantat Bill si Melinda Gates Universitatea Carolinei de Nord si inca 78 de universitati pentru dezvoltarea unor tehnici contraceptive de sterilizare cu ultrasunete a spermei. Intr-o conferinta TED din 2010, Bill Gates a vorbit deschis despre depopularea cu 10-15% a celor 6.8 miliarde de oameni care traiesc pe Pamant, prin folosirea programelor solid finantate de vaccinare si contraceptie care vor aduce infertilitatea unei bune parti din populatia globala. Intre timp, miliardarul Ted Turner a mers si mai departe, opinand scaderea populatiei cu 70%, pana la “2 miliarde”. Avem inregistrarea.

 

Cererile de incepere a sterilizarii populatiei umane au inceput sa iasa la suprafata la mijlocul anilor 70, cu documentul declasificat al lui Henry Kissinger, pe atunci fost Secretar de Stat si membru Bilderberg de rang inalt, intitulat “Implicatiile cresterii populatiei globale asupra securitatii si intereselor externe ale Statelor Unite”. Acest document accentua prioritatea data implementarii programelor de control al nasterilor in tarile lumii a treia, mai ales in America de Sud.Au fost alocate resurse extraordinare prin intermediul Agentiei Americane pentru Dezvoltare Internationala (USAID), tarilor promitandu-li-se ajutor financiar sporit daca se aratau dornice sa implementeze programe de sterilizare si depopulare.

 

Mai multe dovezi fatise ale dispretului dur pe care oligarhii globalisti il au fata de cei 99% dintre noi, pot fi gasite in declaratia scrisa de Printul Phillip, sotul Reginei Elisabeta a II-a, in prefata cartii sale: “Trebuie sa recunosc ca sunt tentat sa cer reincarnarea intr-un virus foarte letal”, pentru a reduce populatia umana. Pare usor de inteles ca o agenda globalista explicita pentru o Noua Ordine Mondiala promovata repetat de presedintele George Bush senior include si depopularea prin diverse metode, controlul apei prin privatizare fiind doar unul dintre mijloacele folosite de elite.

 

A trecut destul timp de cand oamenii mor din pricina lipsei apei potabile si vor continua sa moara chiar si mai frecvent, daca planul de privatizare a apei continua sa se desfasoare fara opozitie. Din fericire, exista o mobilizare de forte pentru combaterea acestei privatizari. Saptamana trecuta, in cadrul convocarii anuale a Bancii Mondiale la Washington DC pentru cateva zile de conferinte, o coalitie internationala anti-privatizarea apei formata din grupari din India si America a trimis un mesaj formal catre Banca Mondiala, cerandu-i sa inceteze practica distructiva a privatizarii apei sub pretextul dezvoltarii.Intalnirile din Washington ale Bancii Mondiale raspandeau minciuni si dezinformari in incercarea de a pune intr-o lumina buna asa-zisa eficienta si succesele pe care predarea drepturilor asupra apei catre sectorul privat le-au avut in anii recenti. Corporatia Finantelor Internationale (IFC – International Finance Corporation) a Bancii Mondiale, in rolul de cea mai mare sursa de finantare de pe planeta pentru privatizare apei, furnizeaza imprumuturi si finantare natiunilor Lumii a Treia pentru ca firmele private sa preia controlul asupra drepturilor municipale, regionale si nationale asupra apei.

 

Directorul gruparii internationale Corporate Accountability International, Shayda Naficy, a atras atentia ca 75% din cheltuielile pentru functionarea unei companii de utilitati din domeniul apei ar trebui redirectionate catre infrastructura. In fiecare natiune, companiile private au pus profitul pe primul loc, in defavoarea investitiilor in infrastructura necesara interconectarii si deservirii clientilor. Din cauza eforturilor de eficientizare a costurilor si de a creste profiturile, pretul apei a crescut invariabil si a devenit inaccesibil celor mai saraci dintre clienti. Taierea aprovizionarii cu apa a mii de familii cu venit scazut a devenit un rezultat inevitabil mult prea frecvent. Rata de esec de 34% a contractelor Bancii Mondiale din domeniul apei si canalizarilor private intre 2000 si 2010 depaseste cu mult ratele de esec de o singura cifra din domeniile telecomunicatiilor, energiei si industriei de transport.

 

Criticii sustin ca sectorul public este mult mai responsabil fata de constituentii sai decat companiile din sectorul privat, care raspund doar pentru afisarea unor profituri suficiente in fata consiliului director. Coruptia devine un lucru obisnuit. Mai mult, apare un conflict de interese atunci cand IFC joaca dublu rol, de finantator, dar si de consultant al municipalitatilor in alocarea de contracte fara licitatie companiilor private favorizate.

 

Pentru o mai buna ilustrare a scenariilor tipice in care privatizarea apei nu functioneaza sau si-a dovedit deja esecul, avem nevoie de o examinare amanuntita. Vestea buna este ca in ultimii ani, oameni din toate partile Globului si-au mobilizat eforturile pentru stoparea acestui fenomen in propriile regiuni. Astazi, intr-un numar de regiuni din India, cetatenii se grupeaza pentru a confrunta si lupta impotriva miriadei de probleme cauzate de privatizarea apei in tara lor.

 

Recent, in Nagpur, cel mai mare oras din centrul Indiei, unde este in desfasurare primul parteneriat municipal cu o companie de utilitati privata din istoria tarii, au erupt tensiuni majore. Cu 3 ani in urma, municipalitatea a semnat un contract pe 25 de ani cu Veolia Water pentru aprovizionarea cu apa potabila 24/7 a celor 2.7 milioane de rezidenti ai orasului. Insa intarzieri neprevazute, care au crescut de multe ori pretul initial, coroborate cu distribuirea inegala a apei si opririle frecvente ale furnizarii acesteia au condus la proteste raspandite in strada si la acuzatii de coruptie. Oficialii arata cu degetul catre o serie de violari serioase ale conditiilor contractuale. Iarasi, refuzul de a investi in infrastructura necesara pare a fi principala cauza a acestui esec. Raportul pe 2012 al Corporate Accountability International, intitulat “Shutting the Spigot on Private Water: The Case for the World Bank to Divest”, citeaza un numar de cazuri similare unde privatizarea s-a dovedit ineficienta.

 

Cetatenii curajosi din Bolivia anului 2000 au ajuns pe prima pagina a ziarelor din intreaga lume atunci cand au reusit alungarea privatizarii apei intruchipata de Bechtel, a cincea cea mai mare corporatie privata de pe planeta. Protestatarii zelosi din cel de-al treilea oras ca marime al Boliviei au reusit sa se opuna preturilor crescande ale Bechtel si i-au cerut acesteia sa renunte la posesia exclusiva a resurselor de apa municipale, reusind intr-un final sa alunge gigantul din tara. Desi au existat eforturi ale marilor companii de a cumpara si controla dreptul asupra apei in multe dintre tarile Americii Latine precum Brazilia si Ecuador, doar in Chile s-a reusit privatizarea. In ultima instanta, peste tot unde a existat incercarea de privatizare, a fost intampinata o rezistenta puternica din partea consumatorilor care au realizat ca firma de utilitati a esuat mizerabil in distribuirea de servicii de calitate la preturi accesibile.

 

Povestea este mereu aceeasi. De aceea, gruparile precum Corporate Accountability International lupta asiduu pentru educarea guvernelor si a cetatenilor din lumea intreaga astfel incat apa sa ramana de domeniu public. Procesul legal istovitor si scump de terminare a contractelor pe termen lung si de indepartare a corporatiilor straine odata stabilite intr-un oras, stat sau tara este unul formidabil. Este astfel in interesul populatiei din intreaga lume sa se asigure ca privatizarea resurselor de apa din tara lor nu va avea nici macar punct de pornire.

 

Campania de marketing a Nestle tintea pakistanezii bogati din Lahore, iar marca sa de apa imbuteliata, “Pure Life”, a devenit un simbol al bogatilor. Pentru a-si imbutelia produsul, Nestle a secatuit izvoare subterane, ceea ce i-a determinat pe saracii din satele a caror apa fusese furata sa ajunga sa consume apa contaminata. Nestle a continuat cu extragerea apei din doua puturi de mare adancime din satul Bhati Dilwan, fortand locuitorii sa treaca la apa imbuteliata. O poveste similara a avut loc in Nigeria, unde pretul unei singure sticle de apa imbuteliata depaseste venitul zilnic al unui cetatean nigerian. Nestle este renumit pentru secatuirea resurselor locale de apa folosite pentru imbutelierea propriilor marci, ca mai apoi sa ceara preturi inaccesibile populatiei locale, a carei apa a fost furata.

 

Corporate Watch a publicat un raport in care sunt demascate unele dintre practicile imorale si ilegale pe care Nestle le comite de mult timp in intreaga lume, desconsiderand complet ingrijorarile cu privire la sanatatea publica, in timp ce distruge medii naturale pentru asigurarea unor profituri anuale de 35 de miliarde de dolari doar din vanzarile de apa imbuteliata. In regiunea Serra da Mantiqueira din Brazilia, unde apele subterane sunt bogate in minerale cu proprietati medicinale, supra-pomparea a epuizat resursele si a cauzat daune permanente sau pe termen lung mediului inconjurator.

 

Nestle a mai fost implicat si in traficul de persoane umane si sclavagism cu minori. O investigatie a BBC pretinde ca “sute de mii de copii din Mali, Burkina Faso si Togo au fost cumparati de la parinti si trimisi catre Coasta de Fildes, pentru a fi vanduti ca sclavi catre fermele de cacao”. Si totusi Nestle a cumparat cacao de pe Coasta de Fildes si din Ghana, cunoscand foarte probabil ca a fost produsa de sclavii minori.

 

Nestle detine sau arendeaza 50 de izvoare din intreaga America. Totodata, Nestle controleaza o treime din piata domestica pentru apa imbuteliata din SUA. Compania este renumita pentru extractia ilegala de apa de izvor in timp ce escrocheaza si creeaza haos in numeroase comunitati. Un exemplu al problemelor pe care Nestle le cauzeaza este Colorado, unde 80% dintre cetatenii Aurorei se opuneau prezentei companiei, perfect constienti de reputatia teribila a acesteia cu privire la distrugerea comunitatilor si a mediilor naturale. Si totusi consiliul local a votat cu 7 la 4 in favoarea Nestle, ca mai apoi, pe parcursul urmatorului deceniu, aceasta sa extraga 2,5 miliarde de litri de apa din Raul Arkansas pentru a o vinde mai apoi sub marca Arrowhead Springs.Locuitorii din Aurora au luptat timp de multi ani pentru a scapa de pradatorul care le distrugea acviferele. Mai mult, sticlele din plastic ne-biodegradabil sunt poluanti majori care raman toxice timp de un mileniu.

 

Efectele cumulate ale privatizarii apei sunt inspaimantatoare. Rezidentii neprivilegiati ai Jakartei, Manilei si Nairobi platesc de 5 pana la 10 ori mai mult pentru apa decat cei care traiesc in zonele cu venit sporit din aceleasi orase. Oamenii din mahalalele Lumii a Treia platesc mai mult water_privatizationpentru apa decat cei din New York sau Londra. Aceasta nedreptate si inegalitate este obscena. Femeile din anumite locuri din Africa unde apa privatizata este peste limitele lor merg kilometri intregi pentru a obtine apa murdara din rauri, ca mai apoi de cele mai multe ori sa moara alaturi de copiii lor din cauza contaminarii si a bolilor. Fermierii asiatici isi pierd mijloacele de trai daca nu reusesc sa obtina finantare de la stat pentru irigatii. Suferinta umana cauzata la nivel global de catre corporatiile bogate din America de Nord si Europa care exploateaza populatia Lumii a Treia doar pentru profit nu este nimic altceva decat o rautate psihopata.

 

Lupta impotriva privatizarii resurselor de apa pentru binele populatiei este doar un exemplu al muncii monumentale care trebuie depusa. Aceasta agenda criminala va putea fi oprita doar daca oamenii informati, iubitori si dedicati se vor uni pentru a lupta impreuna. Odata cu recenta recunoastere oficiala ca americanii nu mai traiesc intr-o democratie, ci intr-o oligarhie, de parca n-am fi stiut deja, devine si mai imperativ ca noi cetatenii de rand sa devenim interesati in prezervarea vietii pe planeta, pana nu devine prea tarziu. […]

 

traducere pentru razbointrucuvant de B.D.

 

Armonia Naturii: Ticalosia deceniului: privatizarea apei in UE

O mare ticalosie pe care o pregateste de cativa ani Comisia Europeana este privatizarea apei in toata Uniunea Europeana. Totul e facut sub pretextul unei reglementari europene si prin presiuni exercitate asupra unor state membre, cum ar fi Grecia de exemplu, pentru a lasa un bun public pe mana unor privati, oferindu-le astfel acestora o oportunitate de profit de cateva miliarde de euro numai in Germania.

 

Nemtii, dupa cateva privatizari partiale ale apei publice si-au dat seama ca acest lucru ar putea avea efecte nefaste pentru cetateni, cele mai mari temeri fiind acelea ca dupa privatizare pretul va creste foarte mult, iar calitatea apei va scadea.

 

Ingrijorarea autoritatilor germane a crescut mai ales dupa privatizarea apei in Portugalia, in urma careia pretul apei s-a majorat cu 400% si continua sa creasca cu circa 6% in fiecare an. Asta in timp ce in unele locuri calitatea apei potabile a scazut atat de mult, incat nu mai poate fi bauta, iar multi cetateni nu isi mai pot permite sa achite facturile tot mai mari. Ca urmare a acestor lucruri, in Portugalia protestele populatiei impotriva privatizarii apei s-au intensificat tot mai mult in ultima vreme.

 

Explicatia pentru aceste rezultate este simpla: companiile private sunt interesate de profit rapid si de aceea au facut investitii minime, dar au marit foarte mult tarifele. La infrastructura, din motive de economie, au fost folosite tevi si instalatii de proasta calitate, fapt ce a necesitat clorinarea apei pentru a-o dezinfecta, rezultand astfel o apa mult mai slaba calitativ decat inainte.

 

Aceste efecte negative au fost observate si in Germania, fapt care a determinat autoritatile sa incerce sa recupereze, in anumite cazuri, o parte din actiunile companiilor de apa vandute, la un pret mult mai mare, doar ca sa preia din nou controlul asupra apei publice.

 

La Berlin, dupa ce apa a fost privatizata partial prima oara in 1999, in februarie 2011 a avut loc un referendum, la care cetatenii au fost consultati in legatura cu privatizarea acestui bun de utilitate publica.

 

Intr-un referendum de duminica (13 ferbruarie 2011 n.t.) peste 665.000 de cetateni din Berlin au votat in favoarea desecretizarii unor documente care sa dezvaluie detalii legate de afacerea privatizarii partiale a companiei Berlin Water Works (BWB). Acest ultim referendum a fost al treilea vot popular de acest fel, care a avut loc la Berlin in ultimii ani. Mai presus de toate, votul de duminica reprezinta o lovitura importanta data politicilor Partidului Social Democrat (SPD) si Partidului Stangii, care guverneaza in coalitie, in capitala germana.

 

Referendumul a fost precedat de o petitie de succes, in care initiativa cetatenilor numita “Lista Apei Berlinului” a strans in termen de sase luni mai mult de 320.000 de semnaturi – din care 280.887 au fost valabile – in sprijinul cererii sale.

 

Nu mai mult de 172.000 de semnaturi au fost necesare pentru campania acestei initiative. Totodata, in Germania au aparut o serie de documentare si reportaje, menite sa informeze cetatenii in legatura cu problema privatizarii apei si sa declanseze dezbateri publice pe marginea acestui subiect, asa cum este si cazul urmatorului reportaj, difuzat pe postul national german de televiziune.

 

Trebuie sa mai lamurim un lucru. Privatizarea apei presupune doar distributia sau si dreptul de proprietate asupra resursei in sine? Pentru ca, daca se privatizeaza asa cum s-a procedat in Bolivia de exemplu, oamenii nu vor mai avea dreptul sa foloseasca in gospodarie nici macar apa de ploaie care se scurge de pe streasina, deoarece aceasta va deveni proprietatea firmei private care o administreaza.

 

Un alt aspect interesant este acela ca privatizarea apei vine la pachet cu exploatarea gazelor de sist, procedeu care, dupa cum se stie, este un mare consumator si poluator al resurselor naturale de apa. In timp, din cauza poluarii, apa va deveni o marfa de lux si asta va urca pana la cer profitul firmelor private care o vor distribui populatiei.

 

water-privatisation1Revenind la biata noastra tarisoara, dupa cum se vede, subiectul privatizarii apei si lucrurile grave care se intampla in Europa nu exista, nici pentru presa, nici pentru autoritatile de la Bucuresti. In schimb avem zilnic in mass-media dezbateri aprinse despre bisnitari si animalele lor salbatice, divorturi de celebritati, scandaluri generate de moartea unor vedete, clovneriile lui Basescu, carnea de cal, eliberarea lui Nastase din puscarie si alte idiotenii fara importanta.

 

Iar postul national de televiziune nu numai ca nu informeaza corect cetatenii si nu supune dezbaterii nationale problemele importante legate de privatizari, securitatea cetateanului si a bunurilor publice, ba dimpotriva, prezinta privatizarile, liberalizarile, regionalizarea si acordurile cu FMI, ca fiind solutiile cele mai bune de urmat si calea sigura pentru redresare economica si prosperitate!

 

Daca statul si presa ne-au tradat, singura solutie este aceea sa ne ajutam singuri si sa trecem la actiuni civice concrete. Legat de privatizarea apei la nivel european exista deja o miscare cetateneasca, care a strans pana acum 1,2 milioane de semnaturi si care lupta pentru pastrarea accesului la apa si salubrizare pentru fiecare cetatean, ca serviciu public, nesupus controlului privat.

 

[…] Peter Brabeck, CEO al companiei Nestlé: “Accesul la apa NU ar trebui sa fie un drept public”

 

Credeti ca apa este un drept uman fundamental? Conform spuseselor lui Peter Brabeck, CEO al companiei Nestlé, apa este un aliment care ar trebui privatizat, nu un drept uman.

 

DW (februarie 2013): Germanii nu vor privatizarea apei de la robinet

Autorităţile locale germane critică iniţiativa UE de privatizare a serviciului de alimentare cu apă.

 

Autorităţile regionale şi locale din Germania nu sunt încântate de iniţiativa Uniunii Europene de privatizare a serviciilor de alimentare cu apă. Motivaţia forurilor comunitare stă în principiul concurenţei, cea care animă piaţa şi poate genera preţuri mai mici sau produse calitativ superioare. Comisia Europeană vorbeşte despre reglementările comunitare în materie de concesionare a serviciilor. Dreptul de folosinţă aparţine, în prezent, în Germania comunităţilor locale, în a căror responsabilitate intră buna funcţionare a reţelelor de alimentare cu apă, asigurarea unei infrastructuri acoperitoare şi livrarea unui volum suficient şi calitativ optim de apă la fiecare gospodărie. În cazuri izolate, administraţia locală poate transfera diverse contracte unor antreprenori privaţi, pentru a garanta permanenţa livrării apei.

 

Conform normelor propuse la finalul lui 2011 de Comisia Europeană, autorităţile locale trebuie să transfere concesiunea serviciilor, inclusiv în ce priveşte apa potabilă. Pachetul legislativ urmează să ajungă în plenul Parlamentului European în martie. Administraţiile localităţilor fac apel la dreptul de autoguvernare şi se simt puse la zid de noua directivă europeană. Cu atât mai mult cu cât în cazul curentului electric nu sunt prea mulţi parametri ce se cer controlaţi în vreme ce cu apa şi calitatea ei nu te poţi juca. “Curentul poate fi amestecat, apa nu”, comentează Hans-Joachim Reck, şeful asociaţiei ce reuneşte prestatorii comunali de servicii publice. Experienţa altor state europene relevă că privatizarea livrării apei a fost urmată de nemulţumiri ale populaţiei, subliniază Reck, avertizând că antreprenorii străini ar putea afecta nefericit standardele germane de igienă. Parisul este un exemplu: în urmă cu puţini ani a avut loc privatizarea dar, între timp, serviciul s-a întors în administrarea primăriilor.

 

Dar şi Germania are ceva experienţe în acest sens: la sfârşitul anilor 90, o parte din distribuţia Berlinului a fost oferită spre concesiune unor investitori privaţi; în ciuda legilor pieţei, preţurile au crescut de atunci într-una, fiind în prezent cu 30% mai mari. Din aceste 30 de procente, “până la zece la sută sunt câştigurile antreprenorilor – neregăsite în calitatea serviciilor din Berlin”, acuză Mathias Ladstätter, specialistul în domeniul al sindicatului german ver.di, explicând: prestatorii privaţi de servicii nu au investit deloc în infrastructură beneficiile obţinute din comerţul cu apa potabilă.

 

Cazul cel mai relevant de privatizare eşuată vine, însă, de la Londra, apreciază eurodeputata social-democrată germană Evelyn Gebhard. Aproximativ 40% din apă se pierde pentru că antreprenorul nu a investit în infrastructură. Prin urmare, conchide Gebhard, care se opune ideii de privatizare, dacă e să se ajungă până la acest punct, ar trebui modificată, în prealabil, legislaţia, în sensul că nu cel mai ieftin ofertant să câştige ci acela care propune investiţii în sustenabilitate şi, mai ales, în calitate.

 

Argentina Water

 

(Video) JAFUL PRIVATIZARILOR. Scurta incursiune comparativa in cazul DICTATULUI GLOBALIST asupra Greciei si Boliviei. TRAIM VREMURILE CAND SI APA DE PLOAIE SE PRIVATIZEAZA!

CRIZA… APEI POTABILE? Rezervoarele subterane din Dobrogea, inca o resursa cheie (VIDEO)

 GAZE DE SIST IN LOCUL APEI. Presiuni ale CHEVRON pentru FALSIFICAREA datelor referitoare la RETEAUA DE APE SUBTERANE din Dobrogea?

 

 

//////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

CJ Hopkins: MAREA EPURARE A ÎNCEPUT. Noul totalitarism pseudo-medical, „științific”, și segregarea noilor suboameni, „nevaccinații”

 

CJ Hopkins:

Marea Epurare a Noii Normalități

Așadar, Marea Epurare a Noii Normalităţi a început… la ţanc, chiar aşa cum era de aşteptat.

 

Așa cum noi, „paranoicii teoreticieni ai conspirației“ am avertizat că se va întâmpla în ultimele 18 luni, persoanele care refuză să se convertească la noua ideologie oficială sunt acum supuse segregării, lipsite de locurile lor de muncă,  de participarea la cursurile școlare,  de tratament medical, persecutate în fel şi chip.

 

O neobosită propagandă oficială care îi demonizează pe „nevaccinați” este difuzată de mass-media corporatistă și de stat, de liderii guvernamentali, de oficialii din domeniul sănătății și de fanaticii care zbiară pe rețelele sociale.

 

„Nevaccinații” sunt noii „Untermenschen” oficiali, o subclasă de „ceilalți” subumani pe care masele din Noua Normalitate sunt condiționate să-i urască.

 

Puteți vedea ura în ochii nou-normalilor…

 

Dar nu este doar o epurare a „nevaccinaţilor”. Oricine se abate de la ideologia oficială este demonizat și persecutat în mod sistematic.

 

În Germania, Australia și alte țări din Noua Normalitate,  protestele împotriva Noii Normalităţi sunt în mod oficial scoase în afara legii. Gestapo-ul Noii Normalităţi se ducel la casele oamenilor pentru a îi interoga cu privire la postările lor de pe Facebook împotriva Noii Normalităţi. Corporațiile cenzurează fără ascunzişuri conținutul care contrazice narațiunea oficială. Echipele de bătăuşi ale Noii Normalităţi cutreieră pe străzi, verificând actele de „vaccinare” ale oamenilor.

 

Și nu doar guvernele și corporațiile efectuează Epurarea Nou Normală. Prietenii îi epurează pe prieteni. Soțiile își epurează soții. Tații epurează copiii. Copiii îi epurează pe părinți. Noii Normali epurează vechile gânduri normale.

 

„Autoritățile sanitare” globale revizuiesc definițiile  pentru a le face să se conformeze „științei” Nou Normale.

 

Și așa mai departe… chiar în fața ochilor noștri se fabrică o nouă „realitate” oficială. Orice și oricine nu se conformează acesteia este curățat, eliminat din rândul persoanelor, golit din memorie, șters.

 

Nimic din astea nu ar trebui să fie o surpriză.

 

Fiecare sistem totalitar în curs de dezvoltare, la un anumit stadiu al preluării societății, lansează o epurare a oponenților politici, a dizidenților ideologici și a altor „devianți antisociali”. Astfel de epurări pot fi rapide sau cu final deschis și pot lua orice fel de formă exterioară, în funcție de tipul de sistem totalitar, dar nu poți avea totalitarism fără ele.

 

Esența totalitarismului – indiferent de modul în care se costumează și de ideologie – este dorința de a controla complet societatea, fiecare aspect al societății, fiecare comportament și gând individuale. Fiecare sistem totalitar, fie că este vorba de o națiune întreagă, un cult micuţ sau orice altă formă de organ social, evoluează către acest scop de nerealizat… ltă formă de organ social, evoluează către acest scop de nerealizat… controlarea şi transformarea ideologică totală ale fiecărui element al societății (sau al oricărui tip de organ social pe care îl include). Această căutare fanatică a controlului total, a uniformității ideologice absolute și a eliminării oricărei disidențe este ceea ce face ca totalitarismul să fie totalitarism.

 

Astfel, fiecare nou sistem totalitar, la un moment dat în evoluția sa, trebuie să lanseze o epurare a celor care refuză să se conformeze ideologiei sale oficiale. Trebuie să facă acest lucru din două motive de bază: (1) să separe sau să elimine în alt mod adversarii politici reali și disidenții care reprezintă o amenințare pentru noul regim; și (2), un lucru și mai important, să stabilească teritoriul ideologic în care masele trebuie să se limiteze acum pentru a evita segregarea sau eliminarea.

 

Epurarea trebuie efectuată în mod deschis, brutal, astfel încât masele să înțeleagă că regulile societății s-au schimbat pentru totdeauna, că drepturile și libertățile lor anterioare au dispărut și că de acum înainte orice tip de rezistență sau abatere de la ideologia oficială nu va mai fi tolerat și va fi pedepsit fără milă.

 

Epurarea este de obicei lansată în timpul unei „stări de urgență”, sub amenințarea iminentă din partea unui „inamic” oficial (de pildă, „comuniști infiltraţi”, „contrarevoluționari” sau… știți, o „pandemie devastatoare”), astfel încât regulile normale ale societății pot fi suspendate pe termen nelimitat „de dragul supraviețuirii”. Cu cât masele pot fi mai îngrozite, cu atât vor fi mai dispuse să-și predea libertatea și să urmeze ordinele, oricât de nebunești.

 

Sângele totalitarismului este frica… frica atât de dușmanul oficial al sistemului (care este întreţinută în mod constant de propagandă), cât și de sistemul totalitar însuși. Faptul că brutalitatea sistemului este raționalizată de amenințarea reprezentată de inamicul oficial nu o face cu nimic mai puțin brutală sau terifiantă. În sistemele totalitare (de orice tip sau nivel) frica este o constantă și nu există nicio scăpare din ea.

 

Teama maselor este apoi canalizată în ură… ura față de „Untermenschen” oficial, sistemul încurajând masele să-i facă țapi ispășitori. Astfel, epurarea este, de asemenea, un mijloc de a le permite maselor să se cureţe de propria lor frică, să o transforme în ură auto-îndreptățită și să o dezlănțuie pe „Untermenschen” în locul sistemului totalitar, lucru care, evident, ar fi sinucigaș.

 

Fiecare sistem totalitar – atât indivizii care îl conduc, cât și sistemul ca structură – înțelege în mod instinctiv cum funcționează toate acestea. Totalitarismul Noii Normalităţi nu face excepție.

 

Doar reflectați la ceea ce s-a întâmplat în ultimele 18 luni.

 

Zi după zi, lună după lună, masele au fost supuse celei mai distructive campanii psihologice de teroare din istoria terorii psihologice. Din nefericire, mulți dintre ei au fost reduși la invalizi paranoici, care fac pe ei de frică, care se tem de exterior, de contactul uman, cărora le este frică de proprii copii, le este frică de aer, sunt obsedați morbid de boală și moarte… și consumați de ura față de „Nevaccinaţi”.

 

Ura lor, desigur, este cu totul irațională, produs al fricii și al propagandei, așa cum este întotdeauna ura față de „Untermenschen”. Nu are absolut nimic de-a face cu un virus, lucru pe care chiar autoritățile din Noua Normalitate îl recunosc. „Nevaccinații” nu reprezintă o amenințare pentru nimeni mai mare decât orice altă ființă umană… decât în măsura în care ei amenință credința Noilor Normali în ideologia lor delirantă.

 

Nu, am depășit cu mult rațiunea în acest moment. Asistăm la nașterea unei noi forme de totalitarism. Nu „comunism”. Nu „fascism”. Totalitarismul global-capitalist. Totalitarism pseudo-medical. Totalitarismul patologizat. O formă de totalitarism fără dictator, fără ideologie definibilă. Un totalitarism bazat pe „știință”, pe „fapt”, pe „realitate”, care se creează el însuși pe sine.

 

Nu știu despre voi, dar, până acum, categoric m-a impresionat. Atât de mult încât mi-am lăsat deoparte schiţa satirică pentru a încerca să înțeleg lucrurile… ce este de fapt, de ce se întâmplă, de ce se întâmplă acum, încotro se îndreaptă și cum să mă opun, sau cel puțin cum să subminez situaţia.

 

După cum văd lucrurile, următoarele șase luni vor determina cât de reușite vor fi fost etapele inițiale ale lansării acestui nou totalitarism.

 

Până în aprilie 2022, fie ne vom arăta cu toții „hârtiile” către Gestapo-ul Noii Normalităţi ca să ne putem câștiga existența, merge la o școală, lua masa la un restaurant, călători și a ne trăi viața în orice fel, fie vom fi aruncat o cheie franceză în mecanismul maşinăriei.

 

Nu mă aștept ca GloboCap să abandoneze lansarea Noii Normalităţi pe termen mai lung – sunt clar dedicați să o implementeze – dar avem puterea de a le strica actul de deschidere (pe care îl planifică și îl exersează de ceva timp).

 

Deci, să mergem mai departe și să facem chestia asta, da? Înainte să fim epuraţi sau lipsiţi de dreptul de a fi persoane sau orice altceva. Nu sunt sigur, deoarece nu am văzut încă o „verificare a faptelor”, dar cred că există câțiva piloți de linii aeriene comerciale în SUA care ne arată cum se face.

FURTUNA CARE VINE. Despre segregarea socială a nevaccinaților și sinuciderea colectivă a umanității în tirania sanitară cu texte de Giorgio Agamben și CJ Hopkins

 

Segregarea socială a nevaccinaților

 

Discriminarea unei categorii de oameni, care devin automat cetățeni de serie B, este în sine un fapt foarte grav, ale cărui consecințe pot fi dramatice pentru viața democratică. Aceasta se statuează, cu așa-numitul green pass, cu lejeritate inconștientă. Fiecare regim despotic a funcționat întotdeauna prin practici de discriminare, la început poate reţinute și mai apoi dure. Nu este o coincidență faptul că în China se declară că vor să continue cu urmărirea și controalele chiar și la sfârșitul pandemiei. Și merită să ne amintim „pașaportul intern” pe care cetățenii Uniunii Sovietice trebuiau să-l arate autorităților pentru fiecare călătorie. Atunci când un politician vine să se adreseze celor care nu se vaccinează folosind un jargon fascist precum „îi vom curăța green pass”, trebuie să ne temem că sunt deja dincolo de orice garanție constituțională.

//////////////////////////////////////////////////

Cu CJ HOPKINS despre GLOBOCAP și Marea Accelerare către noul totalitarism patologic, cenzura NOII NORMALITĂȚII și demonizarea noilor dizidenți…

 

 „Noua normalitate este aici pentru a rămâne”

 

Ne aflăm într-un moment critic. Pe de o parte, opoziția ia amploare și chiar o mână de figuri publice proeminente care au tăcut în ultimul an simt că au libertatea de a critica sau cel puțin de a pune sub semnul îndoielii povestea Covid. Pe de altă parte, autoritățile par hotărâte să ducă mai departe schimbarea ideologică, în principal prin impunerea unui sistem de segregare patologizat. În acest moment problema este câți oameni vor continua să urmeze ordinele, odată ce faza de „șoc și uluială” s-a terminat.

 

CĂTRE GULAGUL DIGITAL. Certificatele verzi de vaccinare sunt aici ca să rămână/ „Pentru noi nu există loc în Noua societate Normală”

 

 

Așadar, Noii Normali discută Problema Nevaccinaților. Ce vor face cu noi? Nu, nu cei care nu s-au „vaccinat” încă. Noi. „Covidioții”. „Coronascepticii”. „Cei care neagă știința”. „Cei care neagă realitatea”. Cei care refuză să se „vaccineze” vreodată. Pentru noi nu există loc în Noua societate Normală. Noii Normali știu asta și același lucru îl știm și noi. Pentru ei, noi suntem un neam de oameni suspecți și străini. Nu le împărtășim credințele ideologice. Nu participăm la ritualurile lor de loialitate, sau dacă o facem, o facem bombănind, pentru că ne forțează să o facem.  Ne îndeletnicim cu „teorii conspiraționiste” oculte cum ar fi „știința de dinainte de martie 2020”, „imunitate naturală de turmă”, „rata mortalității ajustată la populație”, „Suedia”, „Florida” și alte erezii. Nu au încredere în noi. Suntem niște străini printre ei. Ne bănuiesc că ne simțim superiori. Cred că încercăm să conspirăm împotriva lor, că încercăm să-i înșelăm, să-i nedumerim, să-i înșelăm, să le pervertim cultura, să le abuzăm copiii, să le contaminăm prețioasele lichide corporale și să mai facem Dumnezeu știe ce alte orori. Așadar, discută nevoia de a ne segrega, cum să ne segregheze, când să o facă, pentru a proteja societatea de noi. În opinia lor, nu suntem altceva decât criminali sau mai rău o ciumă, o infectare.

 

NOUL TOTALITARISM PATOLOGIZAT sau Bine ați venit în Minunata Nouă Normalitate

 

Geniul totalitarismului patologizat este la fel ca acea glumă veche despre diavol … cea mai mare păcăleală a diavolului a fost să ne convingă că nu există. Totalitarismul patologizat pare să emane de nicăieri și de pretutindeni, simultan; astfel, din punct de vedere tehnic, nu există. Nu poate exista, pentru că nimeni nu este responsabil pentru asta, deoarece toți sunt de fapt responsabili. Isteria în masă este sângele său. Se hrănește cu frica existențială. „Știința” este strigătul său de luptă. Nu știința adevărată, nu fapte demonstrabile, ci „Știința” ca un fel de zeitate al cărei nume este invocat pentru a reduce la tăcere ereticii

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/cj-hopkins-marea-epurare-a-noii-normalitati-a-inceput-noul-totalitarism-pseudo-medical-stiintific-si-segregarea-noilor-suboameni-nevaccinatii/

 

///////////////////////////////////////

  PREOTII il demasca pe Patriarhul mason instalat dupa revolutie

 

 

 

Iata ce parere au ceilalti preoti despre Preafericitul mason instalat IMEDIAT dupa revolutie pentru a il infiltra pe Satana, stapanul lor, in biserica. Astazi dupa 24 de ani avem rezultatul, multa lumea si-a pierdut credinta datorita masinatiunilor acestor masoni infiltrati in biserici. 

https://www.hranaspirituala.ro/video-socant-ce-parere-au-ceilalti-preoti-despre-patriarhul-mason-instalalt-dupa-revolutie/

//////////////////////////////////////

(Pentru ca nu au murit scursaturi komuniste…)Generalul Dan Voinea – În 1989 n-a fost o revoluţie sau o lovitură de stat; regimul a continuat

 

Regimul comunist a înnăbuşit în sânge manifestaţiile din decembrie 1989, continuând la conducerea statului sub o altă formă, a concluzionat generalul magistrat Dan Voinea, cu ocazia conferinţei organizată de Centrul de Studii în Istorie Contemporană.

 

Dan Voinea, fost şef al Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă ÎCCJ, este procurorul care a instrumentat două dintre cele mai importante dosare post-decembriste – aşa numitul dosar al ”Revoluţiei” din decembrie 1989 şi dosarul mineriadei din 13-15 iunie 1990.

 

 

 

Voinea a adunat de-a lungul timpului un dosar uriaş cu un milion de pagini ce includea jurnale ale acţiunilor de luptă, registre istorice, declaraţii ale victimelor, declaraţii ale martorilor şi alte documente importante ale instituţiilor de stat, toate legate de evenimentele petrecute în decembrie 1989.

 

Întrebat, în cadrul conferinţei desfăşurate de Centrul de Studii în Istorie Contemporană, dacă evenimentele din decembrie 1989 au reprezentat o lovitură de stat, un complot intern, o revoluţie, sau un hibrid între acestea, generalul magistrat a explicat că regimul comunist şi-a continuat pur şi simplu existenţa după reprimarea violentă a manifestaţiilor în decembrie 1989.

 

 

 

”În decembrie 1989, o bună parte a populaţiei României, nemulţumită şi sătulă de regimul comunist, a ieşit în stradă după modelul celorlalte ţări din fostul lagăr comunist. Noi fiind ultima ţară care ne-am manifestat ostilitatea faţă de regimul comunist.

 

A rezultat o rezistenţă încrâncenată a administraţiei comuniste atât înainte de 22 cât şi înainte după 22 decembrie 1989 şi o înăbuşire în sânge a acestei manifestaţii.

 

Nu este vorba de o lovitură de stat pentru că la putere a rămas acelaşi regim. Deci acest regim comunist a tras în manifestanţi ca să rămână la putere [sublinierea redacţiei]”, a explicat acesta.

 

Dan Voinea afirma că, din cele aproximativ 7.000 de victime ale reprimării violente din decembrie 1989, majoritatea au fost activişti anti-comunişti care nu vroiau funcţii sau bani – ci libertate.

 

”Am făcut un tablou al victimelor, care se găseşte la institutul de cercetare al victimelor comunismului – un tablou al victimelor de la revoluţie. Se apropie de 7.000, numărul victimelor. Este vorba de morţi, de răniţi, şi de cei lipsiţi de libertate în mod ilegal. Cei duşi în centre de detenţie şi centre militare au fost bătuţi şi au fost supuşi la tratamente neomenoase. Au căzut sub puterea adversarului politic cu toţii şi au suferit consecinţe.

 

Să ştiţi că n-au strigat după pâine, n-au strigat după funcţii, după locuri de muncă (erau atunci), au strigat libertate – Generalul Dan Voinea despre cei care au avut curajul să iasă în Decembrie

 

Între acestea aproape 7.000 de victime, nu avem niciun activist de partid. Păi dacă am fi avut revoluţie anti-comunistă am fi avut marea majoritatea a victimelor activiştii regimului comunist[sublinierea noastră]. Ori, victimele sunt elevi, majoritatea studenţi, muncitori, pe care i-a scos în stradă necazul dar şi setea de libertate, pentru că lozinca principală care a animat victimele a fost strigătul de libertate. Să ştiţi că n-au strigat după pâine, n-au strigat după funcţii, după locuri de muncă (erau atunci), au strigat libertate”, a adăugat acesta.

 

Dan Voinea subliniază că, ţinând cont de orientarea politică a victimelor şi de faptul că după represiune la conducerea statului au urmat oameni legaţi de comunism, evenimentele în sine n-au reprezentat o lovitură de stat.

 

”Deci n-a fost o lovitură de stat. Iar ca revoluţie îmi e greu să spun că s-a desăvârşit o revoluţie atâta timp cât de atunci şi până în prezent asistăm la perpetuarea în administraţia statului a comuniştilor şi a rudelor comuniştilor şi a copiilor comuniştilor ş.a.m.d. În orice caz, oameni legaţi de sistem”,

 

Până în prezent eu nu l-am văzut pe domnul Radu Filipescu ministru în vreun Guvern. Nu l-am văzut pe Petre Mihai Băcanu. Nu l-am văzut pe domnul Dinu Zamfirescu într-un minister; în structurile unui stat democrat, aşa cum vrem noi să facem în România”, a afirmat Voinea.

 

Generalul magistrat a subliniat că regimul comunist a continuat după reprimarea violentă a manifestanţilor, în decembrie 1989, repetând represiunile violente sub forma mineriadelor.

 

”Ori dacă adversarii politici ai regimului comunist, până în prezent, nu s-au găsit în structurile de putere. (…) Deci nu a fost nici lovitură de stat, nici revoluţie. A fost o înnăbuşire în sânge a manifestaţiilor din decembrie 1989. Apoi a urmat represiunea din timpul mineriadelor, nu s-a oprit în decembrie 1989”, a subliniat Dan Voinea.

 

 

 

http://www.epochtimes-romania.com/news/generalul-dan-voinea-in-1989-n-a-fost-o-revolutie-sau-o-lovitura-de-stat-regimul-a-continuat-video—227563

 

///////////////////////////////////////

DOCUMENT EXPLOZIV SIE DIICOT DESPRE MUGUR ISĂRESCU | A acoperit furtul banilor roșii din Decembrie 1989

 

FLUX 24 continuă să publice fragmente din raportul SIE DIICOT despre firma Crescent și banii  roșii subtilizați în decembrie 1989 de către Dan Voiculescu. Acest raport a fost publicat de FLUX 24 acum un an, dar reproducem pasajele principale acum deoarece autoritățile nu vor de 15 ani să continue ancheta.

 

În primul episod, procurorii DIICOT și ofițerii SIE afirmă că Dan Voiculescu și-ar fi însușit din fondurile statului în decembrie 1989 și în primele luni după Revoluție o sumă cuprinsă între 150 și 300 milioane de dolari.

 

 

 

În al doilea se dezvăluie că omul care a acoperit furtul banilor roșii din decembrie 1989 este Mugur Isărescu.

 

Reproducem fără nici un comentariu NOTA SIE DIICOT despre Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale.

 

 

 

NOTĂ privind relaţille dintre DAN VOICULESCU şi MUGUR ISĂRESCU

 

isarescu1– CONSTANTIN MUGUREL ISĂRESCU s-a născut în municipiul Drăgăşani, judeţul Vâlcea, la 01.08..1949.

-A absolvit în 1971 aceeaşi facultate de Comerţ Exterior din cadrul ASE ca şi DAN VOICULESCU dar nu există informaţii care să indice că s-au cunoscut timpul facultăţii.

 

isarescu2b1– Între 1975-1989 au fost colegi de cadre didactice în ASE. Nu sunt date care să indice o colaborare înainte de 1989 între MUGUR ISĂRESCU şi DAN VOICULESCU în legăturâ cu activităţile acestuia din urmă în cadrul operatiunilor AVS, dar cei doi se frecventau având relaţii mai mult decât colegiale.

 

isarescu22–În aceea perioadă au avut prieteni comuni: GABRIELA CRĂINICEANU, nora fostului Vicepreşedinte al Băncii Romăne de Comerţ Exterior, Gheorghe Crăiniceanu: DUMITRIU GOICIU, fost cadru DSS şi apoi SIE în prezent decedat, GEORGETA DONOSE LEFTERESCU, cadru în rezervă, pensionată pe caz de boală în 1990.

  

 

–Relaţiile dintre cei doi au fost cultivate şi de MIHAI CROiTORU, cadru DSS (cumnatul lui MUGUR ISĂRESCU), care între 1978 şi 1990 a lucrat în Ministerul Comerţului Exterior şi al Cooperării Economice Intemaţionale, unde a fost inspector principal, director adjunct şi consilier aI ministrului. În această calitate MIHAI CROITORU avea legături profesionale cu DAN VOICULESCU.

 

– DAN VOICULESCU a exploatat inclinaţia lui MIHAI CROITORU pentru avantaje materiale făcându-i acestuia numeroase cadouri şi stabilind în timp relaţii de prietenie. În perioada 1972-1978, MIHAI CROITORU a ocupat postul de consilier la Ambasada României de la Londra. În aceastâ perioada a intrat în contact cu JOHN EDGINGTON, cetătean bfitanic, care între 1984-1989 a figurat ca proprietar al firmei CRESCENT COMMERCIAL & MARITIME LTD.

Relaţia între MIHAI CROITORU şi JOHN EDGINGTON a continuat şi perioada în care MIHAI CROITORU a lucrat în minister existând informaţii cu privire la întâlniri ale celor doi împreună cu DAN VOICULESCU în Bucureşti, dar şi contacte la Londra în timpul unor deplasări în interes de serviciu ale funcţionarului român.

 

isarescu4– MUGUR ISĂRESCU a condus între 1990-1991 Comisia Guvernamentală pentru identificarea şi recuperarea fondurilor deturnate din patrimoniul statului de către Nicolae Ceauşescu şi colaboratorii săi infiinţată prin HG nr.951 din 1990.

• În această calitate MUGUR ISĂRESCU l-a anchetat pe DAN VOICULESCU, interogându-l în două rînduri.

MUGUR ISĂRESCU nu a arătat niciodată că îl cunoaştea dinainte pe DAN VOICULESCU aceasta ridicând grave suspiciuni cu privire la corectitudinea anchetei şî la hotărârea lui MUGUR ISARESCU de a duce ancheta până capăt.De altfel, Comisia Guvernamentală pentru identificarea şi recuperarea fondurilor deturnate din patrimoniul statului şi-a incheiat activitatea fară a obtine nici un rezultat concret.

 

sursa: flux24.ro

 

///////////////////////////////////////

 

Tara dispera,dar isarescu si dancila prospera…Isărescu Și Dăncilă EP 2: Afacerea Cu Vinuri A Guvernatorului BNR Și Zacusca Gospodinei Viorica

 

https://kzread.info/dash/is-rescu-i-d-ncil-ep-2-afacerea-cu-vinuri-a-guvernatorului-bnr-i-zacusca-gospodinei-viorica/c5-OmMVyYrrTm7A.html

 

 

 

////////////////////////////////////

(Amintiri despre revolutia agrara…)S-A DORIT  DISTRUGEREA FERMIERILOR ROMANI. NU AVEM LOC IN PIETE, IN SUPERMARKETURI. Eliminarea cotelor de lapte si importurile sufoca fermele de vaci din Romania

 

Digi24: Agrostar: 60% din fermele de vaci din țară vor dispărea la eliminarea cotei de lapte…

Eliminarea cotei de lapte la nivelul Uniunii Europene de la 1 aprilie ar putea duce la dispariția a 60% din fermele de vaci din România, estimează Federația Agrostar, anunţă Agerpres.

 

“Se dorește distrugerea fermierilor români. De mai mulți ani cerem măsuri și nu s-a făcut absolut nimic. Marii procesatori deja anunță fermierii că nu le mai cumpără laptele sau reduc prețul astfel încât producătorul să nu își acopere cheltuielile. Aș da un singur exemplu. SC Ferma Poroschia din județul Teleorman, care are 140 de bovine, a fost anunțată de Danone că nu îi mai cumpără laptele. La nivelul țării sunt numeroase exemple. O să dăm laptele la porci“, a declarat președintele Sindicatului Național al Crescătorilor de Bovine, vicepreședinte al federației Agrostar, Ștefan Muscă.

 

El a precizat că se dorește falimentarea producătorilor români aducând lapte mai ieftin din afară, pentru că în celelalte state membre UE subvențiile sunt mult mai mari decât în România și se dau și la timp.

 

“După ce fermierii români vor dispărea, vor dubla prețul și vom fi obligați să cumpărăm, nu vom mai avea de ales. La noi în țară nu avem unde să ne vindem marfa, degeaba producem. Nu avem loc în piețe, nu avem loc în supermarketuri și hipermarketuri“, a precizatŞtefan Muscă.

 

Federația a înaintat recent Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale o adresă în care cere rezolvarea urgentă a mai multor probleme din sectorul agricol, printre care și găsirea unor soluții pentru producătorii români de lapte de vacă.

 

Printre propunerile Agrostar se numără sprijinul pentru înființarea unor microîntreprinderi locale de prelucrare a laptelui, stimularea asocierii fermierilor, posibilitatea de a-și desface marfa prin intermediul piețelor volante.

 

Cotidianul: Atac din toate părţile. O întreagă industrie stă să cadă

Anul trecut s-au închis 50 de ferme de lapte. Mai sunt în viaţă 130 de unităţi dar în scurt timp ar putea dispărea 60% dintre acestea. Este scenariul apocaliptic pe care îl anticipează Federaţia Agrostar după ce Uniunea Europeană a eliminat de la 1 aprilie cota de lapte pentru fermieri. Patronatul producătorilor – APRIL – merge şi mai departe susţinând că în cel puţin trei ani industria laptelui va deveni istorie!

 

Cauzele dezastrului trebuie căutate dincolo de eliminarea cotei de lapte. Cererea de pe piaţă a scăzut, costurile s-au mărit, iar invazia produselor din import creşte an de an. “S-au închis pentru că nu le mai merg afacerile. Costurile de producţie sunt din an în an mai mari, iar hipermarketurile au început să renunţe la producţia internă de lapte, pentru că mărcile proprii se produc în ţări precum Polonia, Ungaria, Germania, Austria sau Slovacia. Din aceste ţări vine lapte mai ieftin, pentru că au rămas cu stocuri mari din cauza embargoului impus de Rusia“, a spus Dorin Cojocaru, şeful patronatului APRIL. La acestea se mai adaugă scăderea exporturilor de oi către ţările arabe dar şi piaţa neagră a laptelui pentru că există numeroase puncte de colectare nevăzute de Autoritatea Naţional Sanitar-Veterninară. Sunt tot mai frecventele cazurile când pe rafturi se găseşte brânză care n-a văzut niciodată laptele, conform lui Claudiu Frânc, președintele Federației Crescătorilor de Bovine din România. Şi pentru că nu erau de ajuns bătăile de cap pentru producători, a mai intervenit şi o întârziere a plăţii subvenţiei pentru animale, fapt care a dus la organizarea de mitinguri de protest, joi, în faţa Guvernului şi a altor instituţii din ţară.

 

Aceştia au invocat întârzierea plăţii subvenţiei, diminuarea subvenţiei pe cap de animal, lipsa unei strategii naţionale pentru producătorii mici şi medii de lapte după dispariţia cotei de lapte, birocratizare excesivă, eliminarea monopolului deţinut de medicii veterinari etc. Protestele fermierilor din România nu sunt singulare, fiindcă au protestat alţi zeci de proprietari ai unor ferme mici la Bruxelles, în faţa Parlamentului European, faţă de ceea ce, consideră ei, o politică de falimentare. Fermierii au incendiat drapelele cu logourile marilor producători mondiali de lactate şi au stropit jandarmii şi sediul Parlamentului European cu mii de litri de lapte.

 

Tăvălugul acesta al eliminării cotei de lapte (care pe româneşte înseamnă că UE a decis ca fiecare fermier din ţările comunitare să producă şi să vândă cât lapte poate şi pofteşte) a fost anticipat şi s-au dat foarte multe avertismente, chiar de la înălţimea Comisiei Europene. Comisarul Phil Hogan, aflat la Bucureşti, a spus că după eliminarea cotelor de lapte, România se poate aştepta la o invazie de lactate din import. Tradus, înseamnă moartea producătorilor mici şi mijlocii din ţară.

 

”Laptele utilizat de producătorii străini este mai ieftin decât în România. În aceste condiții, nu va fi de mirare că și procesatorii români vor prefera laptele de import, ceea ce va duce la falimentarea a zeci de mii, poate chiar sute de mii de producători de lapte mici și mijlocii din România”, a avertizat comisarul european pentru agricultură.

 

De altfel, datele Institutului Naţional de Statistică (INS) confirmă creştere importurilor de lapteşi smântână. În perioada ianuarie-iulie 2014, de exemplu, importurile au crescut cu 3% faţă de 2012, de la 70 de mii de tone, 72 de mii de tone. Ţara care ne livrează cele mai mari cantităţi de lapte este Ungaria (50.700 tone), urmată la mare distanţă de Cehia (6.800 de tone) şi Polonia (6.400 de tone). Asociaţia profesională HolsteinRo susţine că firmele din Polonia, de exemplu, au un mare avantaj în faţa celor români, pentru că procesatorii polonezi au primit un ajutor de 123 milioane de euro din cei 160 de milioane din partea UE.

 

Unul din marii procesatori de lapte din ţară, Danone, susţine că toată marfa pe care o colectează vine de la producători interni. ”Pe piața laptelui, practica este de negociere a contractelor primăvara și toamna. În această perioadă și Danone, la fel ca orice producător de lactate, e implicat în renegociere de contracte pentru lapte. Așa cum pe consumator îl interesează la raft raportul optim calitate preț, și pe noi ne interesează acest raport în recrutarea furnizorilor din portofoliul nostru, pentru a ne menține un preț competitiv la produsele oferite. E normal ca acest portofoliu de furnizori să fie dinamic, cu furnizori noi care intră în portofoliu și alții care ies, pe criterii precum cantitatea și calitatea de lapte livrate sau aspecte de logistică. Menționăm că în prezent Danone România folosește 100% lapte românesc și este de aproape 10 ani un susținător al dezvoltării fermelor locale, asigurând suport și investiții care se ridică la un total de peste 20 milioane lei”, se arată într-un comunicat Danone.

 

Producătorii se plâng însă de tactica procesatorilor. „Marii procesatori deja anunță fermierii că nu le mai cumpără laptele sau reduc prețul astfel încât producătorul să nu își acopere cheltuielile. Aș da un singur exemplu. SC Ferma Poroschia din județul Teleorman, care are 140 de bovine, a fost anunțată de Danone că nu îi mai cumpără laptele. La nivelul țării sunt numeroase exemple. O să dăm laptele la porci”, a declarat președintele Sindicatului Național al Crescătorilor de Bovine, Ștefan Muscă.

 

Care sunt soluţiile pentru fermierii români? Una din ele se întrevede şi anume scăderea TVA-ului la lapte, aşa cum prevăd modificările la Codul Fiscal. „Ca o primă măsură pentru protejarea industriei autohtone a laptelui este urgenta reducere a TVA pe filieră, până la «țâța vacii». Nu se va face asta, fermierii vor rămâne cu laptele nevândut. Și asta în condițiile în care Noul Cod Fiscal nu prevede reducerea TVA la lapte și la produsele din lapte. Și asta se întâmplă pentru că autoritățile din Ministerul Agriculturii susţin că încă nu s-a realizat un consens între fermier și procesator. Cred că adevăratul consens trebuie realizat nu între cele două părți, ci doar la nivel politic, pentru că politica conduce țara, nu fermierii“, spune Dorin Cojocaru.

 

 

 

http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2015/04/03/se-doreste-distrugerea-fermierilor-romani-nu-avem-loc-in-piete-in-supermarketuri-eliminarea-cotelor-de-lapte-si-importurile-sufoca-fermele-de-vaci-din-romania/

 

 

/////////////////////////////////////

 

 

 

 

(In schimbul unor comisioane babane  primite de scursaturile comunismului ,care niveleaza calea importurilor,am ramas si…)FĂRĂ LAPTE românesc pe piaţă: hypermarketurile favorizează STRĂINII şi producătorii români ÎNCHID fabricile

Aproape o treime din fabricile de lapte din România s-au închis în 2014, a declarat Dorin Cojocaru, preşedintele patronatului APRIL din industria laptelui.

 

De la 1 ianuarie 2014 şi până la 31 decembrie 2014, din 183 de fabrici de lapte autorizate santitar-veterinar, numărul fabricilor a scăzut la 130.

 

 

 

S-au închis pentru că nu le mai merg afacerile. Costurile de producţie sunt din an în an mai mari, iar hypermarketurile au început să renunţe la producţia internă de lapte, pentru că mărcile proprii se produc în ţări precum Polonia, Ungaria, Germania, Austria sau Slovacia. Din aceste ţări vine lapte mai ieftin, pentru că au rămas cu stocuri mari din cauza embargoului impus de Rusia„, a spus Cojocaru agenţiei Mediafax.

 

Mai mult, hypermarketurile au mărit taxa de raft pentru producătorii români şi îi susţin pe cei din ţările de origine.

 

 

 

„INS spune că a crescut cu 6% consumul de lactate. Nimeni nu spune însă cu cât au crescut importurile în acest an. Multe ferme medii şi mari din România s-au închis, pentru că din cauza importurilor masive nu mai au cui livra laptele. Există astfel riscul de a ne decima efectivele de vaci„, a afirmat oficialul patronatului.

 

Din păcate, situaţia se arată şi mai rea. De la 1 aprilie se vor elimina cotele de lapte în Uniunea Europeană, şi fiecare ţară va avea voie să producă oricât va dori.

 

„Din aprilie vor veni pe piaţă cantităţi şi mai mari de lactate. Estimăm că până la finalul anului din cele 130 de fabrici de lactate la nivel naţional vor mai rămâne în jur de 70„, a mai spus el.

 

 

 

http://activenews.ro/fara-lapte-romanesc-pe-piata-hypermarketurile-favorizeaza-strainii-si-producatorii-romani-inchid-fabricile_1879541.html

 

////////////////////////////////////////

 

Ce a făcut miliardarul indian Lakshmi Mittal la Sidex Galaţi: a înjumătăţit producţia de oţel, a închis patru din cinci furnale şi nu a investit deloc în producţia de tablă pentru caroserii auto

 

 

BY HRANĂ SPIRITUALĂ

Indianul Lakshmi Mittal, care a preluat combinatul siderurgic Sidex Galaţi în 2001 şi acum trebuie să-l vândă pentru a satisface rigorile legislaţiei concurenţei din Uniunea Europeană, lasă Sidex-ul la producţie de oţel anuală jumătate şi cu numai un singur furnal funcţional din cele cinci pe care le avea la privatizare.

 

În 2001, anul privatizării, combinatul de la Galaţi producea 4,5 milioane de tone de oţel anual cu cinci furnale şi obţinea o cifră de afaceri de 800 de milioane de dolari, potrivit lui Petrişor Peiu, preşedintele Sidex Galaţi în 1999-2000.

 

 

 

http://www.zf.ro/companii/energie/ce-a-facut-miliardarul-indian-lakshmi-mittal-la-sidex-galati-a-injumatatit-productia-de-otel-a-inchis-patru-din-cinci-furnale-si-nu-a-investit-deloc-in-productia-de-tabla-pentru-caroserii-auto-17140551

////////////////////////////////////////

De ce au fost executati dupa 1989 urmatorii oameni si cine i-a executat?

 

BY HRANĂ SPIRITUALĂ

Din 1989 România este un stat sub ocupatie si până in 1991 sunt executati de moarte „naturală” următorii:

general Vasile Milea – ministrul apărării nationale

general Marin Ceausescu -seful reprezentantei comercialei pentru Europa de vest

general Constantin Nuţă – seful miliţiei lui Nicolae Ceausesu

general Velicu Mihalea- adjunct sef militiei lui Nicolae Ceausescu

general Dumitru Puiu – comandant aeroportul Otopeni

colonel Gheorghe Ardeleanul – sef contra anti-spionaj pe spatiul european

general Gheorghe Voinea – comandantul Armatei 1

general Cerbu -seful centralei trasmisiuni Mapn

general Emil Macri – sef directia a doua contra-spionaj

general Safta- sef dispozitiv de aparare sediu Mapn

general Stelian Pintilie sef securitate tuturor trasmisiunilor militare si civile si  etc

https://www.hranaspirituala.ro/de-ce-au-fost-executati-dupa-1991-urmatorii-oameni-si-cine-i-a-executat/

 

////////////////////////////////////////

Iluminatii vor sa privatizeze apa peste tot in lume ! Seful Nestle: Apa este un aliment care ar trebui privatizat, nu un drept fundamental al oamenilor !

BY HRANĂ SPIRITUALĂ  

Afirmatia nu este noua, ea a fost facuta de nimeni altul decat de, Peter Brabeck, seful Nestle. Nestle este o companie multinationala din industria alimentara si una dintre cele mai importante concerne elvetiene. Toate produsele Nestle sunt imbibate de chimicale, caci asa „este bine” pentru oameni si veti intelege ca acesti indivizi nu dau doi bani pe voi si familiile voastre.

 

Peter Brabeck – apa nu este un drept fundamental Peter Brabeck Nestle

 

Peter Brabeck a spus asa: “Apa este un aliment care ar trebui privatizat, nu un drept fundamental al oamenilor”

 

 

 

„Peter Brabeck , CEO al companiei Nestle: “Accesul la apă nu ar trebui să fie un drept public”

Credeţi că apa este un drept uman fundamental? Conform spuseselor lui Peter Brabeck, CEO al companiei Nestlé, apa este un aliment care ar trebui privatizat, nu un drept uman.

 

Peter Brabeck afirmă că, de vreme ce populaţia la nivel global creşte, apa nu este un drept public, ci o resursă care ar trebui să fie manageriată de către oamenii de afaceri.”[1]

/////////////////////////////////////////////////

 

Grupul Bilderberg doreste privatizarea apei peste tot in lume !

 

„Noua ordine mondială impusă de Grupul Bilderderg a vizat până de curând privatizarea apei. În viziunea megalomană a Grupului, apa reprezintă un bun care trebuie exploatat pentru a obţine profit, cu toate că Organizaţia Naţiunilor Unite a menţionat apa ca un bun public. Oamenii din mai multe colţuri ale lumii au început să se revolte. Din Portugalia, până în Germania, India şi SUA. Speriaţi de o posibilă escaladare la nivel planetar a acestui scandal, autorităţile de la Bruxelles au bătut în retragere. Deocamdată.

 

Comisia Europeană a retras sectorul apei dintr-o propunere de lege europeană privind concesiunile. Motivul îl constituie temerile legate de o eventuală privatizare, în special în Germania, unde acest sector este gestionat de municipalităţi. „De luni de zile există informaţii referitoare la încercarea Comisiei, de privatizare a apei prin propunerea sa privind concesiunile”, a declarat comisarul european pentru piaţa internă şi servicii, Michel Barnier.

 

Cetăţenii germani, revoltaţi de decizia de privatizare a sectorului apei au strâns aproape un milion de semnături pentru petiţia „Apa este un drept al omului” în cadrul „Iniţiativei cetăţenilor europeni”. Petiţia a fost introdusă prin Tratatul de la Lisabona şi permite unui număr de cel puţin 1.000.000 de cetăţeni ai UE să prezinte Comisiei Europene o propunere în vederea modificării legislaţiei europene într-un anumit domeniu.

 

Petiţia cere ca instituţiile europene şi statele membre să fie obligate să se asigure că toţi oamenii au dreptul la apă şi canalizare şi că alimentarea cu apă şi gestionarea resurselor de apă să nu facă obiectul normelor pieţei interne, iar serviciile de apă să fie excluse de la privatizare. „Este de datoria noastră să ţinem cont de îngrijorările exprimate de un număr atât de mare de oameni. Astfel, cea mai bună soluţie pare a fi eliminarea apei din domeniul de aplicare a directivei privind concesiunile”, a afirmat comisarul european Michel Barnier.

 

Speriat de amploarea iniţiativei cetăţeneşti europene, comisarul european a fost obligat să facă un pas în spate, deşi înainte era un susţinător înfocat al acestei măsuri. Eurodeputata ecologistă germană Heidi Ruhle a spus că legea privind concesiunile era o formă de presiune asupra statelor naţionale, astfel încât apa lor să devină un bun privatizabil ca orice marfă şi scos la vânzare. Interesul comisarului Michel Barnier a ieşit la iveală o dată cu informaţiile privind aşa-numita „troikă” (formată din Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană şi Fondul Monetar Internaţional) care a cerut explicit guvernelor Greciei şi Portugaliei să privatizeze companiile de apă. Organizaţiile non-guvernamentale din Europa au cerut într-o scrisoare eurocraţilor de la Comisia Europeană să explice de ce, prin presiunile făcute asupra guvernelor Greciei şi Portugaliei, au încălcat tratatul de aderare care le cerea să rămână neutri în ceea ce priveşte politica de privatizare. Multă vreme, Comisia nu a dat niciun răspuns.

 

 

Surse de la Bruxelles spun că există un lobby puternic al unor companii transnaţionale făcut asupra Comisiei Europene în vederea emiterii unei directive pentru concesiunea şi privatizarea bunurilor şi serviciilor publice care erau până acum considerate vitale pentru populaţie. Una dintre aceste companii este şi Nestle. Fostul ei preşedinte, austriacul Peter Brabeck-Letmathe, a stârnit un scandal internaţional acum câţiva ani prin declaraţiile şocante pe care le făcea în faţa presei. Letmathe afirma fără ocolişuri că apa este un bun ca oricare altul, că nu este un drept al omului şi, ca orice bun, trebuie privatizat.

 

Peter Brabeck, CEO al companiei Nestle: „Accesul la apă NU ar trebui să fie un drept public”

 

„Azi oamenii cred că tot ce vine din natură este bun. Asta reprezintă o mare schimbare deoarece destul de recent am învăţat că natura poate fi nemiloasă. Omul se află acum în poziţia în care să poate asigura o balanţă naturală, dar în pofida acestor lucruri avem şi o deviză… că tot ce provine din natură este bun. După 15 ani de mâncat produse modificate genetic în Statele Unite nu am întâlnit niciun caz de îmbolnăvire din cauza consumării lor în termenul de valabilitate şi totuşi în Europa suntem atât de speriaţi că ni s-ar putea întâmpla ceva şi asta este ipocrizie mai mult decât orice altceva. Apa este, desigur, cea mai importantă materie primă pe care o avem astăzi în întreaga lume. Este o întrebare dacă ar trebui să privatizăm rezerva de apă a populaţiei şi sunt opinii diferite legate de acest subiect. Este prima pe care eu o consider extremă şi este reprezentată de ONG-uri care ne bombardează cu mesaje prin care declară apa … un drept public. Asta înseamnă că orice fiinţă umană ar trebui să aibă acest drept, să aibă acces la apă, şi asta e o soluţie extremă. O a doua variantă este aceea că apa este considerată produs ca oricare altul şi ca orice alt produs ar trebui să aibă o valoare de piaţă. Personal, eu cred că este mai bine să dăm unui produs o valoare pentru a ştii cu toţii că el are o valoare şi atunci să luăm măsuri specifice pentru acea parte a populaţiei care nu are acces la apă şi aici sunt mai multe posibilităţi”, a declarat fostul CEO al Nestle.

 

Compania Nestle a declanşat mai multe scandaluri în lume. În Pakistan, unde a secătuit izvoarele subterane pentru a vinde marca sa de apă îmbuteliată, „Pure Life”.  

 

O poveste similară a avut loc în Nigeria, unde preţul unei singure sticle de apă îmbuteliată depăşeşte venitul zilnic al unui cetăţean nigerian. Nestle deţine sau arendează 50 de izvoare din întreaga Americă.

 

 Totodată, Nestle controlează o treime din piata internă pentru apă îmbuteliată din SUA. Un exemplu al problemelor pe care Nestle le cauzează este Colorado, unde 80% dintre cetăţenii oraşului Aurora se opuneau prezenţei companiei.

 

Pe parcursul următorului deceniu, aceasta ar urma să extragă 2,5 miliarde de litri de apă din Raul Arkansas pentru a o vinde mai apoi sub marca „Arrowhead Springs”. Mai mult, sticlele din plastic ne-biodegradabil sunt poluanţi majori şi rămân toxice timp de un mileniu. Potrivit Watch Corporate, Nestle face un profit de 35 de miliarde de euro în fiecare an din vânzările de apă îmbuteliată la nivel mondial.”[2]

 

 

SURSE

 

1. http://gandeste.org/general/peter-brabeck-nestle-ceo-apa-este-un-aliment-care-ar-trebui-privatizat-nu-un-drept-fundamental-al-oamenilor/28002

 

 

 

2. http://www.ziuanews.ro/nature/scandal-mondial-impotriva-privatizarii-apei-129360

 

////////////////////////////////////////

 

Pentru a privati-fura si apa,a fost creata coruptia… Cum afectează corupţia criza de apă potabilă din Africa de Sud

 

 

DIN ARTICOL

Sud-africanii, violenţi împotriva străinilor

Terenul agricol, dispută majoră în Africa de Sud

Criza de apă, deja prezentă în Africa de Sud

Corupţia împiedică accesul la apă curată

 

 

V-aţi întrebat vreodată cum ar fi să nu mai avem de unde să luăm apă de băut? Sunt zone pe Glob unde această problemă este reală şi situaţia devine tot mai gravă. Se estimează că Africa de Sud va rămâne fără apă potabilă până în 2030 şi guvernul ştie deja despre această criză. De parcă această situaţie nu era suficientă, ţara se confruntă şi cu o creştere a xenofobiei, străinii sunt tot mai des atacaţi. „Când elefanţii se bat, are de suferit iarba”. Această metaforă a fost folosită pentru a descrie schimbările climatice, de ambasadorul Africii de Sud, Jabu Mbalula.

 

Sud-africanii, violenţi împotriva străinilor

Scenele pe care le vedeţi au fost filmate în Africa de Sud. De câteva luni, aici au loc atacuri violente asupra cetăţenilor străini şi a afacerilor pe care aceştia le deţin. Xenofobia este îndreptată asupra migranţilor din alte state de pe continentul african, pe care populaţia locală îi consideră responsabili de tot ceea ce nu merge bine la ei în ţară. Mai mult, s-a răspândit cu rapiditate ideile care spun că străinii fură locurile de muncă ale sud-africanilor sau se ocupă cu vânzarea de droguri şi susţinerea prostituţiei. Cetăţenii din Nigeria sunt printre cei care au de suferit cel mai mult, poate şi pentru că sunt mai numeroşi. Atacurile au înregistrat până acum 12 morţi.

 

Balazs Barabas: Nelson Mandela, figura legendară a Africii de Sud, a fost mereu un susţinător al toleranţei şi când a devenit preşedinte a spus că toată lumea ar trebui să împiedice represaliile asupra persoanelor de culoare, din partea albilor. Pare că în zilele noastre, moştenirea sa nu este foarte bine păstrată, dacă ne uităm că sunt atacuri xenofobe împotriva celor care nu sunt sud-africani, în ţara dvs. De ce se întâmplă acest lucru?

 

Jabu Mbalula: Guvernul sud-african este foarte îngrijorat din cauza recentelor izbucniri sporadice a ceea ce toată lumea numeşte atacuri xenofobe. Dar, trebuie să vă spun că, aşa cum sunt ele văzute în Africa de Sud, par să fie mai multe incidente care au de fapt legătură cu infracţiunile, pentru că unii oameni intră forţat în proprietăţile altor oameni, jefuiesc magazine şi aceste lucruri includ şi proprietăţi sau magazine ale sud-africanilor, nu doar ale celor de altă naţionalitate. Deci, chiar nu este ceva simplu, ca să îl putem numi un fenomen xenofob. Este vorba mult mai mult despre activităţi infracţionale. Dar, de asemenea, lucrăm mult şi cu guvernul Nigeriei, atunci când sunt implicaţi cetăţeni nigerieni, pentru că sunt de asemenea plângeri despre implicarea nigerienilor în activităţi care au legătură cu drogurile, prostituţia şi într-o anumită măsură inclusiv chestiuni de trafic de persoane. Lucrăm cu guvernul nigerian şi chiar şi preşedintele sud-african a fost foarte clar că nu suntem deloc de acord cu acţiuni şi activităţi care afectează orice cetăţean străin, indiferent de originile sale, atât timp cât sunt pe teritoriul sud-african. Deci, guvernul nostru, Constituţia şi legile permit oricărui cetăţean care este legal în Africa de Sud să aibă protecţie completă din partea guvernului sud-african. Şi chiar lucrăm mult să facem acest lucru. Autorităţile noastre au arestat foarte mulţi oameni deja şi cei care au preocupări ilegale vor fi acuzaţi după caz. Noi preţuim relaţiile pe care le avem cu toate ţările africane, inclusiv Nigeria, iar lucrurile de acest gen, pe termen lung vor afecta relaţiile pe care le avem cu guvernul nigerian.

 

Terenul agricol, dispută majoră în Africa de Sud

În Africa de Sud, terenul agricol este deţinut într-un procent de 70% de populaţia albă a ţării. Preşedintele Cyril Ramaphosa susţine exproprierea pământului, o măsură extrem de populară în rândul cetăţenilor sud-africani de culoare, pentru care s-a făcut o lege. În timpul regimului de apartheid, de care Africa de Sud a scăpat abia în 1994, albii erau avantajaţi şi aşa s-a ajuns la situaţia de acum, când au mai mult teren decât statul. Dar controversele continuă, pentru că nimeni nu renunţă simplu la proprietăţi.

 

Balazs Barabas: Este şi o chestiune legată de cetăţenii albi, care sunt cam 10% din populaţia sud-africană, dar care deţin mai mult de 70% din terenul agricol. Au început să fie deposedaţi de terenuri şi să primească la schimb compensaţii. De ce s-a ajuns aici?

 

Jabu Mbalula: Situaţia din Africa de Sud este în mod fundamental legată de deposedarea de terenuri, are legătură cu modul în care, majoritate populaţiei de acolo, care se întâmplă să fie de culoare, a fost lăsată fără acces la economie şi la educaţie. De aceea, este un punct critic, în care trebuie făcut ceva. Nu vrem să fim ca alte ţări. Dacă ne uităm la Zimbabue, lângă noi, Zimbabue era un exemplu bun de investiţie în educaţie şi chiar şi în agricultură, pentru că la un moment dat erau priviţi drept cămara de alimente a continentului. Dar au amânat să facă un lucru necesar în privinţa pământului. Momentul când au început să facă ceva a fost pur şi simplu foarte târziu. Aşa că noi învăţăm din aceste experienţe şi credem că şi pentru Africa de Sud va fi important, de fapt au fost mai mulţi oameni care au comentat asupra faptului că situaţia pământului este critică pentru dezvoltarea economică a Africii de Sud. În 1913 a fost votată o lege în Africa de Sud. Acea lege spunea că populaţia majoritar de culoare era limitată la anumite teritorii, iar restul de terenuri agricole a revenit populaţiei albe din Africa de Sud. Este de asemenea o situaţie, pe care dacă o întârziem, va fi ceva care ar exploda, pe termen lung. Dar, guvernul este foarte clar că distribuirea terenului agricol trebuie făcută în primul rând să ajungem la securizarea hranei, apoi pentru relocarea eficientă a oamenilor. Deci, parlamentul va folosi Constituţia, acele secţiuni care permit ca procesul să fie făcut în mod corect astfel încât să fie făcută o redistribuire. Nimeni nu trebuie strămutat, pentru că noi toţi avem nevoie de restul. Albii care au ferme nu vor fi mutaţi.

 

Balazs Barabas: Dar care este problema fundamentală? Nu cultivă persoanele albe acele terenuri în mod corespunzător, au acumulat prea multă avere sau relochează populaţia de culoare? Care este problema?

 

Jabu Mbalula: Problema reală este accesul la pământ. În termenii raportului pe care l-a încheiat de curând guvernul, 72% din terenurile private ale fermelor sunt deţinute de sud-africanii albi şi o porţiune destul de nesemnificativă este deţinută de guvern. Cam 24% sunt acum deţinute de populaţia de culoare şi asta s-a întâmplat numai după ce guvernul a făcut multe intervenţii pentru redistribuirea terenurilor. Anumite persoane de culoare au putut să-şi recupereze terenurile ca rezultat al reuşitei democratice pe care o avem din 1994.

 

Balazs Barabas: După dispariţia apartheidului.

 

Jabu Mbalula: Da, pentru că oamenii au făcut plângeri că au fost deposedaţi de pământ şi este un proces lung de autentificare, de cercetare a faptului că aceşti oameni sunt adevăraţii proprietari ai terenurilor şi că au fost deposedaţi cu forţa. Singurul lucru care este de altfel cheia, este faptul că economia Africii de Sud are nevoie de creştere şi o parte a acestei creşteri este şi disponibilitatea terenurilor, în mod deosebit pentru agricultură.

 

Criza de apă, deja prezentă în Africa de Sud

Natura a fost foarte generoasă cu Africa de Sud. Dar schimbările climatice se simt deja aici. Localnicii rămân fără apă şi guvernul are prea puţine soluţii pentru această gravă problemă. Anul trecut, primarul din Cape Town anunţa că oraşul mai are apă pentru doar trei luni. Acum situaţia s-a mai îmbunătăţit, dar raţionalizarea este drastică. Estimările oamenilor de ştiinţă sunt înspăimântătoare: populaţia Africii de Sud nu va mai avea apă de băut, până în 2030.

 

Balazs Barabas: Una din temerile sud-africanilor pare să fie lipsa de apă, cu o situaţie critică în unele regiuni. Cum gestionează guvernul dvs această situaţie, periculoasă, inclusiv pentru irigaţia pământului arabil?

 

Jabu Mbalula: Diferenţele de disponibilitate a apei, aşa cum vedem noi, sunt cauzate de schimbările climatice. Înainte aveam probleme cu apa în Cape Town. Asta se datora secetei din anii aceia. De atunci, situaţia s-a normalizat pentru că au fost ploi suficiente, dar conducerea locală, împreună cu cea regională şi cu guvernul au adoptat multe măsuri, printre care: oamenii trebuie învăţaţi să folosească şi să economisească apa, inclusiv prin desalinizare, ca să poată fi folosită şi apa de mare pentru irigaţii. Din când în când apare seceta, atunci intervine guvernul pentru a ajuta fermierii şi comunităţile afectate. Văd acum ştiri că una din provinciile noastre, Eastern Cape colaborează intens cu comunităţile de acolo, cu fermele, ca să se asigure că situaţia se îmbunătăţeşte. În anumite regiuni sunt dificultăţi: infrastructura veche, există conducte, dar sunt vechi, pe alocuri se pierde apa. Colaborăm îndeaproape cu Lesotho, pentru că ei au rezerve uriaşe de apă. Avem deja un proiect realizat, şi ne ajută foarte mult, în Africa de Sud, să asigurăm apa în zone din apropierea statului Lesotho. Dar la un alt nivel, lipsa apei este şi rezultatul condiţiilor noastre din ţară, a unor resurse pe care le folosim pentru producţia de energie. Ştiţi că în Africa de Sud folosim mult cărbune pentru producţia de energie electrică. Ne ajută să avem energie electrică, dar în acelaşi timp are şi efecte negative, poluarea, care a ajuns să influenţeze temperaturile, variaţii în disponibilitatea apei. Nu demult, mai exact la începutul acestui an am fost afectaţi de inundaţii. Una din regiunile noastre, în zona Kawa-Zulu, multă infrastructură a fost distrusă, vieţi omeneşti pierdute din cauza indundaţiilor neaşteptate. În acea perioadă a anului a luat toată lumea prin surprindere. În concluzie, problemele cauzate de schimbările climatice sunt prezente, le vede toată lumea, şi trebuie să luăm măsuri responsabile, necesare ca să asigurăm că ne aducem contribuţia la ameliorarea acestor situaţii.

 

Corupţia împiedică accesul la apă curată

Corupţia, acest fenomen de care lumea pare să nu aibă scăpare, se manifestă şi în Africa de Sud. Oamenii cu mai puţine posibilităţi materiale nu au acces la apă curată. Fondurile desemnate pentru infrastructura de management a apei sunt prea puţin folosite în acest scop, din cauza corupţiei.

 

Balazs Barabas: Aţi menţionat un element important pentru alimentarea cu apă, cea a infrastructurii. Şi în România chestiunea infrastructurii este importantă, dar există problema corupţiei. Banii sunt deturnaţi de la dezvoltarea infrastructurii, iar din această cauză dezvoltarea infrastructurii la noi este foarte lentă. Există şi în Africa de Sud problema deturnării banilor prin corupţie, de la proiecte de infrastructură?

 

Jabu Mbalula: Da, şi noi avem cazuri de corupţie, atât în sectorul public, cât şi cel privat. Potrivit unui raport publicat în 2018 de Transparency International, Africa de Sud este pe locul 73 din 175 de ţări verificate. Nu este o poziţie cu care ne mândrim. Depunem eforturi ca să ne asigurăm că luptăm împotriva corupţiei, luptăm din greu în Africa de Sud. Am adoptat legi pentru a fi siguri că guvernul are mijloace suficiente, ca structură şi resurse pentru a combate corupţia. Este interzis în Africa de Sud, indiferent cât de drăguţ sunt cu tine, dacă sunt funcţionar public, nu trebuie să-mi dai nicio favoare ca să te servesc. Pentru că asta este treaba mea. Iar cazurile mici devin tot mai mari şi ajung să fie un cancer pentru societate. Deci este clar, trebuie să combatem corupţia, în toate manifestările sale, pentru că fură de la cei săraci. Fură de la programele bune pe care ar trebui să le aplicăm: îmbunătăţirea infrastructurii, ridicarea nivelului de trai, investiţiile în educaţie, investiţiile în activităţi şi programe care contribuie la creşterea economică. Avem mai multe structuri, una dintre ele este „procurorul public”, o instituţie publică, stipulată în Constituţia noastră. Acesta investighează proactiv orice act de corupţie, atât în sectorul public, cât şi cel privat, şi face recomandările necesare. Nu contează dacă e vorba de preşedinte, de miniştri, deputaţi parlamentari, primari, avocaţi, se aplică oricui implicat în acte de corupţie. Iar dacă există dovezi, ei trebuie să suporte rigorile legii. Deci da, corupţia există în Africa de Sud şi facem ce putem pentru a o combate. E o problemă, la fel ca în toate ţările, dar nu trebuie permisă. Indiferent că e mică sau mare, trebuie combătută, pentru că fură de la cei săraci.

 

Balazs Barabas: Un alt element, care este critic şi pentru Europa, schimbarea climatică. O simţim deja aici, în Europa dar probabil că o simţiţi şi mai intens în Africa. Dar schimbarea climatică nu este ceva ce poate fi gestionat doar de Africa de Sud. Cum este cooperarea ţării dvs de exemplu cu SUA, China şi alte ţări care contribuie la scară mare la schimbarea climatică?

 

Jabu Mbalula: Aici intervine diplomaţia. Dar nu este vorba doar despre schimbările climatice. Sunt şi altele, de pildă războiul comercial. Iar aici lucrurile sunt ca atunci când elefanţii se bat, suferă iarba. Dacă ţările mari nu se înţeleg pe diferite subiecte, în cele din urmă aceastea vor afecta ţările şi economiile în dezvoltare. Noi vom continua să facem ce putem ca să influenţăm marile economii, marile puteri, ca să rămânem fideli nouă şi pentru a permite diplomaţiei să învingă. Pentru că numai prin diplomaţie putem promova înţelegerea între naţiuni. Aceste lucruri sunt strâns legate între ele. Noi toţi suntem legaţi de ceea ce pot face alte ţări. Dacă o ţară este mai puţin preocupată de problemele climatice, acest lucru va avea efect asupra unei alte ţări în altă parte. Toţi trebuie să acţionăm împreună, iar din acest punct de vedere va trebui să folosim în continuare canalele diplomatice pentru a comunica cu liderii mondiali, să-i facem să înţeleagă şi să fie înţelegători că aceste lucruri afectează alte ţări.

https://www.digi24.ro/stiri/externe/cum-afecteaza-coruptia-criza-de-apa-potabila-din-africa-de-sud-1186618

 

TOP 10 cei mai de succes mincinoşi din istorie

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

 

Va prezentam un modul de ferma de crestere a porcilor cu circuit inchis si livrare de porci grasi pentru abator.