Aşa cum în vechime era mutat în Cer doar cine umbla cu Dumnezeu (Gen. 5/24 şi 2 Imp. Cap.2), în preajma Venirii va fi răpit numai pământeanul care locuieşte deja în Dumnezeu (Col.3/3), umplut cu Plinătatea Duhovnicească ; Nu e suficient să umbli cu Dumnezeu (cu inima împărţită în 2 luntrii) dacă nu eşti Biblicizat, Unicizat cu El şi cu toate mădularele lui înzidite în Trupul Bisericii Duhovniceşti; Un astfel de om Îndumnezeit poate totul în Hristos; Dar nu urmaşul lui Adam poate, ci Harul Domnului care s-a îndurat să locuiască în omul înnoit, ca (Ioan, cap.3 şi Rom. cap.6) să devină şi să rămână Una cu învăţătura, voia, suferinţa, gândirea şi cu înfăptuirea Lui ; Deci, nu trebuie doar să umblăm, ci să rămânem Una cu El-Căpetenie, (care este mai mare, mai tare şi mai sfânt decât toţi la un loc-Ioan, cap.14/28) şi cu toate ale sale! Crezi tu taina aceasta? Nu pierzi nimic, dar câştigi Totul Totului Tot-crezând, chiar şi tu, ACADEMICIAN în păcătuire ! Aşa cum curva Rahav a crezut în promisiunea spionilor că o va salva prezenţa funiei stacojie, pe care au coborât iscoadele, cu mult mai mult ne salvează credinţa în otgonul Sângelui ispăşitor de la Golgota, care-i înalţă pe scara Cerului (Gen, cap.28) pe toţi păcătoşii care se pocăiesc, se nasc din nou din Sămânţa Dumnezeiască (Luca 8/11) şi cred în El ; Fraţi nelegiuiţi, credeţi că există speranţa de iertare, împăcare, înfiere, înviere şi înălţare la Cer… Până şi cel mai periculos nelegiuit să nu uite că (prea) curva Rahav a fost socotită neprihănită,(datorită credinţei), devenind o matriţă prin care Hristos a desăvârşit Calea Salvatoare spre Cer (Mat 1/5) „Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin fapte(duhovnicesti- s.n.) şi nu numai prin credinţă. Tot aşa, curva Rahav: n’a fost socotită şi ea neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli şi i -a scos afară pe altă cale?” (Iac.2/25)

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este oo-472x1024.jpg

 

Cuvinte+care+lipsesc+din+Biblie     https://archive.org/details/richardwurmbrand/Carti+Audio+++++Richard+Wurmbrand/Richard+Wurmbrand+-+100+meditatii+din+inchisoare/022.++Cuvinte+care+lipsesc+din+Bi.mp3

https://ro.pinterest.com/pin/103864335134003644/

https://audio.resursecrestine.ro/predici/index-autori/richard-wurmbrand

Click pt. o poza de familie
„Pasiunea mea este Dumnezeu”

„A pus în tine Domnunemargini de gândire…”

Richard Wumbrand
(24.03.1909 – 17.02.2001)

Prezenta familiei Wurmbrand pe acest site este simbolicã.
Subiectul este prea vast pentru a încerca altceva decât o simplã mentionare cu gând de omagiere…

Despre Richard Wurmbrand:

O recenzie scrisã de Teofil Stanciu pe blogul SCRIPTORIE, aici:
http://scriptorie.wordpress.com/2010/03/25/cateva-obsesii-ale-lui-richard-wurmbrand/

http://rw100.persecution.com/ Richard Wurmbrand centennial celebration – Voice Of Martyrs

Christian Ioanid – editorial (aici)

Ferenc Visky – fragmente din cartea 70 de povestiri despre puscãrie si prietenie (aici)

Filmul documentar Pastorul (despre Richard Wurmbrand) se poate descarca de aici:

http://www.cristianet.fr/index.php?option=com_content&task=view&id=583&Itemid=26

Se vizioneaza cu RealPlayer – care se poare descarca si instala de aici:

http://uk.real.com/player/win/

Filmul de animatie despre viata lui Richard Wurmbrand poate fi vizionat aici:

http://www.youtube.com/watch?v=tqWtPtItuvA&NR=1
http://www.youtube.com/watch?v=V2eZ2mdrczo&NR=1
http://www.youtube.com/watch?v=ImAo1faNfMw&NR=1
http://www.youtube.com/watch?v=tzjdL9QT6bI&NR=1

Pagini alese pe site:

Fragmente
Imbatat de dragoste
100 de meditatii din închisoare
Mesaj pentru nunta

INREGISTRARI VIDEO EXISTENTE PE INTERNET:

http://www.youtube.com/watch?v=mod73iJM8jQ – o secventa scurta cu o inregistrare veche, merita vãzutã
http://www.youtube.com/watch?v=SeNQ6elI7JQ&NR=1&feature=fvwp – Conferintã 1992
http://www.youtube.com/watch?v=owPXETD_n3c&feature=related – despre cerul din noi

Am vãzut cã pe youtube.com existã deja o multime de înregistrãri cu Sabina si Richard Wurmbrand în româneste fatã de momentul în care a fost conceputã pagina aceasta.
Enjoy it!

Nimic nu se schimba – inregistrare video din decembrie 1989
Pregateste-te de intalnire – martie 1996; cred ca e una din ultimele aparitii publice…
Copii ai lui Dumnezeu – probabil 1988
Bolnav de dragoste – decembrie 1995

Fisierele cu inregistrarile video integrale pot fi descarcate de aici:
http://video.resursecrestine.ro/predici-video

Despre Sabina Wurmbrand(Daniel Branzei)


Mai multe înregistrãri audio pof fi ascultate aici: http://www.trilulilu.ro/utilizatoruleu/4ea5c614bfd3f4

Biografie in romaneste:


www.richard-wurmbrand.ro -un site conceput cu ocazia anului Wurmbrand (2009).Cred cã aici veti gãsi cele mai sigure informatii despre pastorul Richard Wurmbrand, inclusiv mãrturia lui Mihai Wurmbrand.

Mãrturiile pastorului Daniel Branzei si a lui Mihai Wurmbrand (fiul) despre „cum a murit Wurmbrand” vizavi de legenda unei presupuse convertiri la ortodoxie a lui RW în ultimele zile de viatã (o legendã care a început sã circule… dupã episodul MARI ROMÂNI…) le gãsiti aici:
http://barzilaiendan.wordpress.com/2008/01/17/dezlegare/
www.stephanus.ro
www.wurmbrand.ro
www.cristianet.fr
www.mariromani.ro

Cei care i-au citit cãrtile sau l-au ascultat stiu însã cã, în marea lui deschidere, Richard Wurmbrand a simpatizat ortodoxia. A vorbit cu admiratie sincerã despre oamenii exceptionali pe care i-a întâlnit, indiferent cã erau ortodocsi, catolici, greco-catolici, evanghelici sau pur si simplu atei.


O înregistare video de la comemorarea centenarului nasterii lui RW, Bucuresti 2009 aici:
http://allconnectonline.com/athenaeum_complete.htm

Predici audio de Richard Wurmbrand:
www.predici2.org


În loc de prezentare, voi cita, cu permisiunea lui Daniel Brânzei, din frumoasele lui „Amintiri cu sfinti„:

<< Sã nu crezi niciodatã biografiile. Dacã sunt scrise de dusmani, ele nu aratã omul asa cum a fost el, ci doar ce dusmãnie, ce invidie si ce gelozie au vãzut în el. Dacã sunt scrise de admiratori, ele vor ilustra mai degrabã ce inimã nobilã are autorul si ce mult s-a strãduit el sã ornamenteze subiectul cãrtii sale cu podoabele propriilor lui virtuti. Cât despre biografii „obiective”, care redau istoria cu o exactitate pedantã, presãrate cu doze sãrãcãcioase de laudã sau criticã, nu-ti pierde vremea cu ele. Sunt plicticoase si nu sunt bune de nimic. Adevãrul este „adevãrat” numai atunci când este spus cu pasiune. >>

Acestea sunt cuvinte scrise de Richard Wurmbrand, un om cu o personalitate puternicã, paradoxalã, care a marcat lumea crestinã contemporanã prin viata, activitatea si gândirea expusã în cãrtile sale.

Socotit unul dintre cei mai mari saptezeci de crestini din istoria Bisericii crestine, Richard Wurmbrand a fãcut, face si va mai face obiectul cercetãrii si inspiratiei a mii de oameni. Evreu nãscut providential în vatra poporului român, el reprezintã astãzi o sursã de fascinatie si de fabulatii fanteziste, în care realitatea „asa cum a fost” se împleteste cu „realitatea asa cum ar fi putut sau ar fi trebuit sã fie”.


(…) A decedat în Torrance, CA pe data de 17 februarie 2001. Sotia sa, Sabina a decedat pe data de 11 august 2000.(…)

Ce l-a fãcut pe omul acesta atât de „special” ?
La urma urmei, de ce Richard Wurmbrand ? Ce l-a fãcut pe acest om sã fie un model pentru o generatie întreagã ? Ce calitãti i-au înlesnit o influentã atât de covârsitoare asupra tuturor celor ce l-au întâlnit ?

Am sã aleg trei rãspunsuri la aceste întrebãri, trei trãsãturi specifice care l-au fãcut un om de exceptie, o personalitate tulburãtor de puternicã, o figurã de mit si de fascinatie.

În primul rând, Wurmbrand a avut o „aureolã de fanatism”.
Este vorba de un nimb care i-a însotit pe toti oamenii mari ai istoriei. Richard Wurmbrand a fost un om stãpânit de o idee profundã si devorantã.

Problema mediocritãtii este izvorâtã adesea din preocuparea oamenilor de a realiza prea multe lucruri deodatã, de a alerga dupã prea multe idealuri, de a se risipi cheltuindu-se în slujirea prea multor stãpâni. Richard Wurmbrand L-a servit pe Dumnezeu, numai pe Dumnezeu si întotdeauna doar pe Dumnezeu. Asta l-a ajutat sã-si concentreze toate resursele pentru împlinirea voii lui Dumnezeu în viata lui personalã.

O asemenea preocupare, un asemenea devotament, o asemenea fixatie au pãrut celor din jur o obsesie. Omul acesta a fost un fanatic al lui Dumnezeu. Starea lui de normalitate a fost nebunia pentru Dumnezeu. Dacã un asemenea diagnostic existã, si cu sigurantã cã Richard Wurmbrand l-a ilustrat incontestabil, atunci majoritatea crestinilor sunt prin comparatie bolnavi de prea multã indiferentã fatã de Dumnezeu, de o prea mare preocupare sã nu aparã fanatici în ochii oamenilor din jur.

Un crestin adevãrat este un nebun pentru Christos. Apostolul Pavel a fost cel dintâi care a vorbit despre o „nebunie a crucii”, care este o piatrã de poticnire pentru lumea înstrãinatã de Dumnezeu.

Cineva spunea cã temperatura din bisericile noastre crestine este atât de rece cã, dacã ar veni printre noi un crestin cu adevãrat îndrãgostit de Christos am crede cu totii cã „are febrã” ! Un astfel de om plin de frisoane pentru Christos a fost Wurmbrand.

În al doilea rând, la Richard Wurmbrand a existat întotdeauna un element evreiesc caracteristic.

Fiind evreu, a fost neobisnuit pentru el sã devinã crestin, a fost încã si mai neobisnuit ca un astfel de evreu sã devinã predicator si, chiar mai neobisnuit, sã ajungã un director de misiune crestinã cu o razã de activitate care a cuprins toatã lumea.

Acest element evreiesc l-a ajutat pe Wurmbrand în cel putin douã feluri.

L-a ajutat sã rãmânã echidistant fatã de toate ramurile crestinismului denominational. Ca evreu, el a fost mereu în stare sã se simtã acasã în pãrtãsia crestinilor de tot felul, dar a reusit sa si rãmânã întotdeauna singur, unic si inimitabil, „evreul”, „jidanul”, cel „altfel decât noi”, exceptia, nu regula obisnuitã. Pavel Nicolescu ne povestea cã la Sibiu s-a tinut odatã o mare adunare într-o bisericã ortodoxã si cã la acea adunare era asteptat cu nerãbdare sã vorbeascã Wurmbrand. Ca de obicei, sora Sabina s-a strecurat prima printre oameni ca sã fie în fatã când va începe Richard sã vorbeascã. O doamnã simandicoasã si putin ofuscatã a întrebat-o:
<< Stii, dragã, pe cine stã lumea asta toatã sã astepte ? Pe un „jidan” ! >>
<< Da, stiu, a rãspuns sora Sabina. Va veni un jidan care va vorbi despre un alt „Jidan” ! >>

L-a ajutat sã aducã cu sine o mostenire extraordinarã. Richard Wurmbrand a adus în crestinism o minte evreiascã si o inimã care a simtit evreieste. Acestea i-au dãruit o abilitate exceptionalã pentru speculatia filosoficã si un perfect simt practic în fiecare actiune pe care a intreprins-o.

Probabil cã cea mai corectã caracterizare i-a fãcut-o Billy Graham, care l-a numit:”un veritabil apostol Pavel al veacului modern”.

În al treilea rând, Richard Wurmbrand a fost un om cu o inimã mare.

A fost o inimã mare în pasiunea pentru Dumnezeu, o inimã mare în dragostea pentru oameni si o inimã mare în capacitatea de a întelege, dincolo de ratiune, realitãti subtile la care numai inima omului are acces.

(Daniel Brânzei – „Amintiri cu sfinti”, Editura MULTIMEDIA ARAD, vol. 2)


Informatii si impresii despre subiectul Wurmbrand se gãsesc pe Internet aproape în toate limbile.
Cartile lor sunt traduse in romaneste si se pot comanda la libraria/editura STEPHANUS (www.stephanus.ro).
Cãrtile traduse în româneste sunt:
– Nobletea suferintei (Sotia pastorului) – Sabina Wurmbrand
– Cu Dumnezeu în subteranã
– Imbãtat de dragoste
– De la suferintã la biruintã
– Strigãtul bisericii prigonite
– 100 de meditatii din închisoare
– Adu-ti aminte de fratii tãi
– Predici din celula singuraticã
– Dacã zidurile ar putea vorbi
– Oracolele lui Dumnezeu
– Mai mult decât biruitori
– Avraam tatãl tuturor credinciosilor
– Cele 7 cuvinte de pe cruce
– Isus pe ulita evreiascã
– Umpleti vidul
– Dovezi ale existentei lui Dumnezeu
– Marx si Satan
– Isus prietenul teroristilor
– Drumul spre culmi (vol.1-3)

Sabina Wurmbrand- soţia pastorului Richard Wurmbrand-Arestată în ianuarie 1951, este condamnată la…

https://www.reviveourhearts.com/blog/sabina-wurmbrand-radical-faithfulness-beautiful-fo/

n. 16 iulie 1913, la Cernăuţi – 20 august 2000, Torrance

soţia pastorului Richard Wurmbrand

Arestată în ianuarie 1951, este condamnată la 2 ani închisoare corecţională.

De la Jilava, ajunge în lagărul de triere de la Ghencea de unde este mutată la Canal, iar apoi la Târgşor.

A fost eliberată abia după trei ani.

 

„Marşul către locurile de muncă se făcea pe un vânt tăios care venea dinspre mare. Gardienii îşi frecau mâinile să şi le încălzească, vădit nemulţumiţi că sunt siliţi să iasă pe frigul acela din barăcile lor încălzite. Ei îşi făceau simţită frustrarea lovindu-ne şi înjurându-ne birjăreşte după obiceiul lor la cea mai mică mişcare sau gest neaşteptat în rândurile noastre. La poartă, sub controlul turnului de pază, şeful gardienilor striga în fiecare zi, la sosire şi plecare, raportul: „Azi sunt scoşi la muncă două mii de bandiţi, criminali şi contrarevoluţionari.”

Vântul ne biciuia obrajii şi ne smulgea hainele de pe noi. Coloana părea fără de sfârşit. Înaintea noastră, rânduri-rânduri de deţinuţi, escortaţi de ambele părţi de gardieni înarmaţi. În spate (când îndrăzneam să ne uităm puţin înapoi, ceea ce era interzis) lunga coloană se întindea hăt-departe, ca un animal preistoric de proporţii uriaşe, cu multe mâini şi picioare, orb, neavând alt scop decât a munci până la extenuare. Mi-au venit atunci în minte străvechii mei strămoşi, sclavii israeliţi din vechime, muncind ca robi pentru a construi uriaşele piramide ale lui Faraon.”

Sabina Wurmbrand, „Nobleţea suferinţei” (Ed. Stephanus)

 

MARX ŞI SATAN

de Richard Wurmbrand

Cuprins:
Prefaţă
Capitolul I – Schimbare de credinţă
Capitolul II împotriva tuturor zeilor
Capitolul III – Credinţă năruită
Capitolul IV Prea târziu
Capitolul V – O cumplită falsificare
Capitolul VI – Un război spiritual
Capitolul VII – Marx, Darwin şi Revoluţia
Capitolul VIII Îngeri de lumină
Capitolul IX Cui îi vom sluji?
Capitolul X Marx sau Cristos?
Apendice – Pot fi comuniştii creştini?
 
PREFAŢĂ
Această carte a fost concepută iniţial ca o mică broşură care conţinea doar unele sugestii cu privire la
posibilitatea anumitor legături între marxism şi satanism.
Nimeni nu s-a mai încumetat până acum să abordeze această temă, de aceea am fost foarte precaut. Dar, între
timp, am înregistrat din ce în ce mai multe dovezi în această privinţă, cu ajutorul cărora sper să vă conving
asupra pericolului spiritual pe care îl reprezintă comunismul.
Până nu de mult marxismul cucerise peste o treime din omenire; iar după recentele sale înfrângeri deţine încă
peste o cincime (numai populaţia Chinei reprezintă unul din cele cinci miliarde de locuitori ai planetei). Dacă
s-ar putea dovedi că atât cei care au elaborat această doctrină cât şi cei care au aplicat-o au fost, de fapt, în
spatele uşilor închise, nişte adoratori ai Diavolului care se foloseau cu bună ştiinţă de puterile lui malefice, n-
ar fi oare necesară luarea unei atitudini ferme faţă de această îngrozitoare primejdie?
Nu m-aş mira dacă unii dintre cititori nu ar fi de acord cu teza mea. Tehnica şi ştiinţa se dezvoltă foarte repede
pentru că suntem mereu gata să înlocuim mecanismele învechite cu cele noi, mai avantajoase. În domeniul
ştiinţelor sociale sau al religiei, lucrurile stau însă altfel. Ideile se perimează mai greu, iar o concepţie temeinic
însuşită nu poate fi înlocuită tot atât de uşor ca microprocesorul unui computer. Chiar dacă aduci noi do vezi,
e posibil să nu reuşeşti să-i convingi pe acei oameni a căror minte este închistată din pricina prejudecăţi lor.
Eu voi aduce, însă, dovezi pentru a-mi susţine teza, invitându-i pe cititori să le studieze şi să le judece cu
atenţie.
Lumea comunistă a luat cunoştinţă, cu siguranţă, de această carte care a fost tradusă în rusă, chineză,
germană, slovacă, română şi în alte limbi şi care a fost introdusă pe furiş, în mari cantităţi, în ţările aflate în
spatele Cortinei de Fier. De exemplu, un ziar din Berlinul de Est, într-un articol intitulat “Ucigaşul lui Marx”,
a atacat această carte, caracterizând-o drept “cea mai provocatoare şi mai ruşinoasă lucrare care a fost scrisă
vreodată împotriva lui Marx.
Poate fi Marx distrus chiar atât de uşor? Sau dezvăluie oare această lucrare punctul vulnerabil al ideologiei
sale? Ar fi oare marxismul discreditat dacă lumea ar şti despre legăturile lui cu satanismul? Se găsesc oare
suficient de mulţi oameni care să nu rămână nepăsători în faţa acestei chestiuni?
Marxismul reprezintă marea bulversare a vieţii modeme. Indiferent de părerea pe care o a veţi despre această
doctrină, indiferent dacă credeţi sau nu că Satan există, indiferent de ceea ce credeţi despre faptul că în
anumite cercuri se practică închinarea la Diavol, vă invit să parcurgeţi cu atenţie şi să judecaţi cu luare
aminte documentaţia pe care o prezint în paginile care urmează.
 
Cred că acest lucru ar putea să vă ajute să vă orientaţi în cadrul confruntărilor dumneavoastră cu marxismul.
 
RICHARD WURMBRAND
 
Capitolul I
SCHIMBARE DE CREDINŢĂ
Scrierile creştine ale lui Marx
Astăzi o treime din populaţia lumii este marxistă. Într-o formă sau alta, marxismul a găsit numeroşi adepţi şi în
ţările capitaliste. Printre aceştia se numără chiar şi creştini, ba chiar şi reprezentanţi ai bisericii – unii dintre ei
deţinând funcţii importante care sunt convinşi că, în timp ce Isus a dat răspunsul la întrebarea: cum se poate
ajunge în cer, Marx ar fi oferit soluţia justă pentru ai ajuta pe cei flămânzi, săraci şi asupriţi de pe pământ.
Se spune că Marx  susţinea că sistemul capitalist îi sărăceşte pe oameni. Odată înlăturat acest sistem perimat, după o
perioadă de tranziţie şi de dictatură a proletariatului, va apărea o societate în care fiecare individ va lucra după
capacitatea sa în fabrici şi ferme aparţinând colectivităţii, fiind retribuit după nevoile sale. Atunci nu ar mai
exista nici un stat care să-l constrângă pe individ, nici războaie, nici revoluţii, ci numai o veşnică înfrăţire
universală.
Pentru a realiza fericirea maselor, nu este însă suficientă numai răsturnarea capitalismului. Marx scrie:
Pentru o reală fericire a maselor, este necesară nimicirea religiei ca fericire iluzorie a omului.
Chemarea adresată maselor de a nuşi mai face iluzii cu privire la condiţiile lor este o chemare la
abandonarea condiţiei care necesită iluzii. Ca atare, critica religiei este critica acestei văi a plângerii a
cărei aureolă este religia.” [1]
Se spune că Marx sar fi pronunţat împotriva religiei din pricină că aceasta ar împiedica realizarea idealului
comunist, pe care el îl considera ca singura soluţie viabilă pentru problemele acestei lumi. Astfel îşi
argumentează marxiştii atitudinea lor şi, din păcate, sunt şi oameni ai bisericii care oferă aceleaşi explicaţii. În
timpul unei predici, pastorul Oesterreicher (Anglia) a afirmat:
“Indiferent de formele sale, bune sau rele, comunismul este la origine o mişcare de eliberare a omului
de sub exploatarea semenului său. Din punct de vedere sociologic, biserica a fost şi încă mai este într-o
mare măsură de partea exploatatorilor. Karl Marx, ale cărui teorii denotă o pasiune pentru dreptate şi
fraternitate, aflându-şi rădăcinile în prorocii evrei, detesta religia pentru că aceasta fusese folosită ca
un instrument în perpetuarea unei situaţii sociale în care copiii erau robi şi munceau până la epuizare
ca să-i îmbogăţească pe alţii, aici, în Anglia. Nu era uşor să fi spus acum o sută de ani că religia este
opium pentru popor… Ca mădulare ale Trupului lui Cristos trebuie să ne pocăim sincer, ştiind că a vem
o mare datorie morală faţă de fiecare comunist.” [2]
Marxismul îi impresionează pe unii oameni din cauza succesului său. Însă succesul nu trebuie confundat cu
valoarea. Vracii au şi ei adeseori succes. Succesul poate valida atât adevărul cât şi minciuna. Dimpotrivă, eşecul
poate fi constructiv atunci când deschide calea către un adevăr mai adânc. Astfel că unele dintre lucrările lui
Marx ar trebui analizate făcând abstracţie de succesul lor.
Cine a fost Marx? La începutul tinereţii sale, Karl Marx îşi făcuse o profesiune de credinţă din a fi şi a trăi ca un
creştin. Prima sa lucrare se numeşte Unirea credinciosului cu Cristos. În această carte citim următoarele
cuvinte frumoase:
Prin dragostea lui Cristos ne întoarcem inimile totodată către fraţii noştri care sunt legaţi de noi în
chip lăuntric şi pentru care El S-a dat pe Sine Însuşi ca jertfă.”
Aşadar, Marx cunoscuse calea care trebuie urmată pentru ca oamenii să poată fraterniza şi să se iubească unii pe
alţii şi anume Creştinismul.
 
Continuare aici=  https://cupdf.com/document/188-marx-si-satanpdf.html?fbclid=IwAR1usJCS6ksdcujj_zOQ2O2MoEUzav5yGYF4KzG1zeMbTceN6JyNhFOGRNs
 

Din cãrtile lui Richard Wurmbrand
– fragmente –

Cu Dumnezeu în subteranã
Oracolele lui Dumnezeu
De la suferintã la biruintã

Cu Dumnezeu în subteranã

Anii de închisoare nu mi s-au pãrut prea îndelungati, deoarece, singur în celula mea, am descoperit cã, dincolo de credintã si iubire, existã bucuria întru Domnul: un adânc, extraordinar extaz de fericire, fãrã seamãn în lumea asta. iar cînd am iesit din puscãrie eram asemenea celui care coboarã de pe crestetul muntelui, de unde a cuprins pânã departe cu ochii pacea si frumusetea unui întreg tinut, ca sã revinã în câmpie.

Pe zidul unui edificiu public din Washington D.C. existã o placã mare cuprinzând constitutia Statelor Unite, artistic gravatã în bronz. Când o privesti, la început se vãd numai cuvintele gravate. Apoi, dacã te dai îndãrãt, astfel încât lumina sã cadã din alt unghi, apare sãpat în text chipul lui George Washington.
Tot asa ar trebui sã se întâmple cu aceastã carte, care conþine episoade din viata unui om si a celor care au fost cu el în închisoare. În spatele tuturor stã o fiintã nevãzutã: Isus Cristos, care ne-a tinut in credintã si ne-a dat forta de a birui.

Oracolele lui Dumnezeu

Marele dar al lui Dumnezeu este posibilitatea sã fii nãscut din nou. Nasterea din nou face mai mult decat sã ne curãteascã de pãcate, ne dã o naturã divinã.

Omul nãscut din nou începe sã trãiascã si sã se poarte ca si cum ar fi vãzut cu ochii lui Paradisul. Apoi încet manifestarea botezului alungã norii negri care acoperã cerul, si la fel de clar cum vede lucrurile materiale, primeste întelegerea puterilor invizibile, pentru cã aceastã lume nevãzutã a devenit realã.

Un om nãscut din nou este un om care L-a gãsit pe Dumnezeu si imediat, notiunea vagã, neclarã despre Dumnezeire este schimbatã cu o realitate personalã, sensibilã, accesibilã, vie. Aici este diferenta dintre pocãintã si regret.

Nepotul meu, care are 5 ani, Alexandru, cand i s-a spus cã trebuie sã meargã la cabinetul medical, a întrebat:
– Pentru ce?
– Pentru tuse.
Mai tarziu mi-a spus râzând:
– Ei n-au spus bine cã trebuie sã mã ducã la medic, el nu tuseste.

Când avem pãcate, probleme, necazuri, pastorii ne vor arãta calea spre Isus, Marele medic. Strãlucind de bucurie, noi ne întoarcem de la El:
– El este foarte bine, nu tuseste, n-are nici una din probleme si nelinistile noastre.

Isus l-a întâlnit pe drumul Damascului pe un prigonitor al crestinilor, un criminal si un hulitor. Nu l-a întrebat pe Saul din Tars nimic altceva decât despre atitudinea si gândirea lui. Nu l-a consultat, nu i-a fãcut examen radiologic, nu S-a interesat de ce a fãcut, nu a pus un diagnostic, nu a scris o retetã: Isus, simplu, i S-a descoperit în gloria învierii Sale. Aceasta a fost tot. Atunci Pavel a stiut: „Doctorul nu tuseste. Nu este nimic rãu în Isus, El este sãnãtos, viu, puternic, plin de iubire. Nici pe departe sã-mi spunã cã trebuie sã fiu spitalizat, din contrã, îmi dã sã împlinesc o sarcinã atât de minunatã si nobilã”.

Aceasta este ceea ce se întâmplã când un suflet are privilegiul sã-L întâlneascã direct pe Isus. Dar aceasta se întâmplã rar. De obicei, noi Îl întâlnim prin liderii nostri crestini si autorii cãrtilor religioase, – toti slujitorii lui Cristos. Acesti înlocuitori nu înþeleg întotdeauna sensul profund al parabolei lui Isus cu oaia pierdutã: (Lc 15,4-7)„Care om dintre voi, dacã are o sutã de oi, si pierde pe una dintre ele, nu lasã pe celelalte nouãzeci si nouã pe islaz, si nu se duce dupã cea pierdutã, pânã când o gãseste?
Dacã a gãsit-o, o pune cu bucurie pe umeri; si când se întoarce acasã, cheamã pe prietenii si vecinii sãi, si le zice: Bucurati-vã împreunã cu mine, cãci mi-am gãsit oaia cea pierdutã. Tot asa, vã spun cã va fi mai multã bucurie în cer pentru un singur pãcãtos care se pocãieste, decât pentru nouãzeci si nouã de oameni neprihãniti care n-au nevoie de pocãintã”.

Când micutul Alexandru a auzit aceastã întâmplare si a fost întrebat ce a înteles prin ea, a rãspuns:
– Pãstorul ar fi trebuit sã fie mai atent ca sã nu piardã oaia.
Nu este suficient sã tii mereu prdici despre treziri spirituale. De fapt, de ce trebuie pacientii „crestini” sã fie treziti spiritual? Din moment ce sunt nãscuti din nou prin credintã, de ce trebuie sã se piardã?

Luther, care era foarte drastic în expresiile lui, când a fost întrebat:
– Pe cine numim cu adevãrat crestin? el a rãspuns:
– Pe oricine a intrat vreodatã într-o Bisericã. Cã nu s-a schimbat nimic prin aceasta, nu este greseala lui ci a pastorului.

Dupã cum spune apostolul Pavel: „Si El a dat… pe altii pãstori si învãtãtori” (Ef 4,11) De ce? Dacã Cristos este permanent cu Biserica Sa, care este scopul pãstorilor auxiliari?

La fel de bine poate cineva sã întrebe:”Mai este nevoie de o lampã, care sã dea luminã, când electricitatea este disponibilã peste tot?” Electricitatea are nevoie de un punct focal în care sã fie vãzutã. Pastorul este punctul focal în care Cristos îsi aratã Frumusetea. Dar pastorul trebuie sã-L reprezinte cu credinciosie pe Cristos. Nu este suficient ca el sã fie un pastor bun, el trebuie sã fie excelent, pentru ca observându-l, oamenii sã poatã trage concluzia: „Doctorul nu tuseste, eu nu trebuie sã mã îngrijorez”.

Un copil a fost întrebat:
– Care este scopul Scolii Duminicale?
El a rãspuns:
– Pentru a-i face pe copii buni, ca sã poatã fi cu viatã.

Aceasta este preocuparea pastorului: sã-i facã pe oameni sfinti, nu sã facã predici, si cu atât mai putin bani.

De la suferintã la biruintã

Întoarcerea în România

Îmi este scumpã pãtãsia tuturor fratilor si surorilor din toate tãrile si din toate confesiunile, dar inima mea n-a încetat niciodatã sã tâmjeascã dupã tara mea natalã, România, tara în care m-am nãscut a doua oarã.
(…)
Dupã atâta vreme, ne aflam în sfârsit în România. Coplesit de emotie, am sãrutat pãmântul.
(…)
Au trecut douãzeci si cinci de ani de când am pãrãsit România. O voce ne soptea în urechi: De ce nu renuntati la a mai trage nãdejde? Nimeni nu vã mai recunoaste.
Cu greu ne-am fi imaginat multimea care s-a adunat din multe orase, de departe, sau mai de aproape pentru a ne spune: „bun venit”!.
(…)

Predicând unui auditoriu nevãzut

Care au fost momentele luminoase ale cãlãtorirei noastre în România?

Sabina si cu mine ne aflam în fata fastuosului palat al lui Ceausescu, fatã de care Buckingham Palace(resedinta reginei Angliei) este mic. (…) Palatul este construit pe locul unde fusese înainte închisoarea Uranus, a Securitãtii. Aceastã închisoare a fost dãrâmatã, pentru a face loc resedintei dictatorului. Am stat în temnita subteranã. Îndrãznesc chiar sã afirm cã am predicat din celula mea, chiar dacã acest lucru poate semãna a laudã de sine. Dati-mi voie sã vã explic!

Aici, ca si în alte închisori, am fost tinuti mai multi ani singur într-o celulã de unde niciodatã nu am vãzut soarele, luna, stelele, pãsãrelele, florile, pomii sau fluturii. Uitasem de existenta naturii; nici de culori nu mai stiam. În lumea mea cernitã, mohorâtã, a zidurilor de ciment fãrã culoare, a straielor zdremtuite si a pielii cenusii, uitasem cum mai aratã albastrul, verdele sau violetul. Niciodatã n-am avut o carte sau o bucatã de hârtie. În adânca închisoare subteranã, stãpânea linistea. N-am auzit niciodatã un cuvânt sau o soaptã. Aceasta a constituit o întemnitare din cele mai crude a simturilor.

În fiecare noapte, în celula întunecoasã, eu predicam unui auditoriu nevãzut. Eram obisnuit cu acest auditoriu, chiar atunci când fusesem liber. În 1 Petru 1:12 stã scris cã îngerii doresc sã priveascã la predicarea Evangheliei. Ori de câte ori predicam în biserici, eram constient cã erau de fatã nu numai oameni , ci si îngeri(cãci unde s-ar putea afla îngerii nostri pãzitori atunci când noi suntem în bisericã?). Întotdeauna m-am strãduit sã rostesc un cuvânt bun si pentru ei. Dar am fãcut greseala de a crede cã numai îngerii se aflau în auditoriul meu nevãzut. Nu a fost asa.

Dupã ce am sosit în Vest, am publicat trei cãrti cu predicile pe care le-am compus în celula mea solitarã: „Sermons in Solitary Confinement”(Predici din celula singuraticã), „If Prison Walls Could Speak”(Dacã zidurile ar putea vorbi) si „Alone with God”(Singur cu Dumnezeu).

Si atunci s-a întâmplat un lucru foarte ciudat.
Am primit o scrisoare de la un bãrbat din Canada care îmi scria cã fãcuse parte dintr-o familie bunã de crestini, dar ca tânãr a luat-o razna în viatã si a sfârsit-o în închisoare. Aici el s-a purtat rãu si a fost dus singur într-o celulã. În disperare, se gândea cât de tristi trebuie sã fie pãrintii sãi evlaviosi. Ar fi dorit sã se întoarcã la Dumnezeu dar nu stia cum. Atunci s-a rugat: Doamne, dacã existã undeva în aceastã lume un alt prizonier care este singur ca si mine si care Te cunoaste, adu-mi Te rog gândurile lui. Apoi a auzit o voce lãuntricã care i-a spus:Dumnezeu te cautã cu si mai multã sârguintã decât Îl cauti tu. Dorinta unei vaci de a fi mulsã e mai mare decât a unui vitel de a suge. El te cautã si stie cum sã gãseascã ceea ce cautã. Stai linistit si încrezãtor! El va ajunge la tine.

Si apoi, searã de searã, de undeva de departe, el a auzit acest fel de predicã.
Omul s-a pocãit. Din milã, termenul întemnitãrii sale a fost scurtat si a fost eliberat. Anii au trecut, el s-a cãsãtorit, are o familie si a ajuns diacon într-o bisericã.

Într-o zi el a intrat într-o librãrie crestinã si a vãzut un titlu ciudat pe coperta unei cãrti:Predici din celula singuraticã. Pentru cã El însusi fusese singur într-o celulã de închisoare, a început sã se întrebe: Cui ar putea predica cineva care se aflã singur în închisoare? El a citit cartea si mai târziu mi-a scris: Domnule Wurmbrand, dumneavostrã nu ati predicat în zadar. Eu am fost închis singur în acelasi timp cu dumneavoastrã, unul în România, unul în Canada. Am recunoscut predicile. Totusi eu am auzit pedicile dumneavostrã acolo în închisoare si ele m-au adus înapoi la Cristos. Vã multumesc cã le-ati compus.

Poate n-as fi acordat prea multã atentie acestei scrisori dacã n-as fi primit încã una de la o doamnã din Anglia care mi-a descris acelasi efect.

Apoi am întâlnit un pastor francez. Mi-a spus cã el era necredincios când i-a apãrut într-o vedenie un pastor care îi vorbea despre Cristos. El s-a convertit si cu timpul a devenit un slujitor al Bisericii, care a câstigat multe suflete pentru Stãpânul sãu. si acest om a vãzut într-o zi cartea Predici din celula singuraticã. Pe coperta editiei franceze se aflã o fotografie a mea. El m-a recunoscut de îndatã ca fiind omul din vedenia sa.

 

Salt la inceputul paginii

Câteva „obsesii” ale lui Richard Wurmbrand

Richard Wurmbrand – 100 de meditații din închisoare [100 Prison Meditations], traducere de… neprecizat, București, Ed. Stephanus, 1994 ISBN 973-96814-9-9.

Richard Wurmbrand – Predici în celula singuratică, București, Ed. Stephanus, 1994, ISBN 973-9174-28-0. Deși nu se precizează nicăieri, este foarte posibil să fie vorba tot de o traducere, judecând după prefața semnată de către autor.

Richard Wurmbrand – Dacă zidurile ar putea vorbi [Si les murs pouvaient parler], traducere din limba franceză (?!) Constantin Moisa, București, Ed. Stephanus, 1995, ISBN 973-9174-38-8. E puțin stranie această opțiune pentru ediția franceză (1975), dat fiind faptul că exista o ediție în limba engleză anterioară (1972).

Recenzie de Teofil Stanciu

Nu intenționez o lectură de evaluare a textelor lui Wurmbrand, fiindcă n-am fost niciodată urmărit decât cel mult de paranoia proprie. N-am făcut nicio zi de pușcărie. N-am stat niciodată izolat de lume, încât să nu știu – săptămâni sau luni în șir – dacă e zi sau noapte afară, iar singurul orologiu să fie bătaia punctuală a gardienilor. N-am fost bătut, n-am fost drogat, n-am fost torturat psihic. Nu cred că am dreptul să intervin cu bisturiul propriei autorități în cuprinsul textelor sale.

M-am săturat, de altfel, să mi se transmită implicit și explicit cum că n-am nevoie de autoritatea sfinților. Că eu pot interpreta Scripturile chiar mai corect decât cei de odinioară. Că eu, în lumina protestantismului sau neoprotestantismului congenital, sunt mai competent decât Tradiția. E hilar să cred că Sf. Ioan Hrisostom, Sf. Atanasie, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Antonie, Sf. Maxim Mărturisitorul, oameni care erau dispuși să plătească orice preț pentru credința adevărată, oameni care au fugit mereu de mândrie și care s-au ferit cât au putut de orice onoruri, de orice le-ar fi putut gâdila orgoliul, să cred, așadar, că au fost mai prejos decât persoana mea. Nu exclud posibilitatea ca Dumnezeu să Se descopere și celor neînsemnați chiar mai mult decât marilor sfinți, dar exclud fără ezitări pretenția că așa stau lucrurile întotdeauna.

Chiar dacă ar fi să invocăm rațiunea ca autoritate, cine are curajul cu adevărat să-și măsoare capacitățile intelectuale cu Sf. Grigorie de Nyssa, cu Origen, cu Clement Alexandrinul sau cu Sf. Augustin? Singura modalitate de a contesta tradiția rămâne tradiția însăși, adică achizițiile critice referitoare la anumiți autori. Dar nu așa-numitul „discernământ” personal, care de multe ori nu depășește nivelul unor lecturi de popularizare a teologiei. Și acestea, nu arareori, teziste, tendențioase sau, pur și simplu, mediocre.

Nu e ușor să-l citești pe Richard Wurmbrand. Fiindcă opiniile sale lovesc în tot felul de sensibilități personale și confesionale. Adesea poate deveni pur și simplu indigest, iar atunci este regurgitat cu ciudă și lăsat la o parte.

În cele ce urmează, mă opresc la doar câteva teme de reflecție ce revin recurent în multe dintre cărțile pastorului martir. Am preferat să mă opresc cu preponderență la cele trei cărți menționate mai sus, fiindcă acestea constituie, după părerea mea, nucleul dur al scrierilor sale. Dar uneori îmi voi permite să fac trimiteri și la alte volume publicate în românește.

Am devenit destinatari

Pentru românii care citeau cărțile lui Wurmbrand imediat după ’90, tot ceea ce li se descoperea venea să confirme sau să întărească ce știau deja. Cu toții aveau cunoștință că existase multă suferință în pușcăriile comuniste, iar unii mai aflaseră și detalii de la Europa Liberă.

Dar majoritatea cărților scrise de pastorul luteran erau destinate unui public occidental, care trăia într-un fel de ignoranță confortabilă, în deplină libertate de exprimare. Mulți nici măcar nu auziseră că există martiri în țările comuniste, iar altora poate că nu le venea să creadă, mai ales că abia cu Arhipelagul Gulag se produce cutremurul în conștiințele occidentale.

După douăzeci de ani însă am devenit și noi la fel de spectatori la suferințele lumii. Cufundați în problemele noastre interminabile, în tranziții socio-economice fără sfârșit sau preocupați de mărunte războaie inter și intraconfesionale, suntem foarte predispuși să uităm tot ceea ce se încăpățânează aceste cărți să ne reamintească. Cred că, într-un sens cât se poate de concret, am devenit în sfârșit destinatarii pe care îi avea în minte Wurmbrand.

Celor foarte tineri nu prea avem ce le reproșa, fiindcă s-au născut în afara vitregiilor istorice de atunci. Însă pentru ceilalți îndrăznesc să spun că distanțarea s-a produs cam prea devreme. Și că e o deficiență că ne-am transformat în simpli cititori. Această stare e mai bună însă decât ignoranța totală și arogantă a subiectelor incomode.

Iubirea de oameni

Când vine vorba de iubirea de oameni, cel mai dificil aspect ține de porunca biblică de a-i iubi pe vrășmași. În cazul specific al pușcăriașilor, dușmanii erau foarte concreți și foarte prezenți: torționarii. Există pasaje întregi în Cu Dumnezeu în subterană care descriu rafinamentul la care ajunseseră unii dintre schingiutori.

Atitudinea lui Wurmbrand este însă fără niciun fel de echivoc:

Să iubiți pe toți, dragii mei frați, dar partea cea mai mare a iubirii voastre păstrați-o pentru sufletele cele mai sluțite. (Predici în celula singuratică, pag. 74)

Acest imperativ vine dintr-o profundă cunoaștere a sufletului uman și o înțelegere adâncă a iubirii divine. Autorul insistă mereu că răul pe care îl fac gardienii, securiștii sau milițienii se răsfrânge în primul rând asupra lor și le chinuie sufletul și conștiința. Ceea ce îi face vrednici de milă.

Scrierile lui Wurmbrand sunt presărate cu tot felul de observații privitoare la mecanismele psihicului uman sau reacțiile sufletului în raport cu păcatul și virtutea. La loc de cinste stau, în acest context, marii scriitori ai omenirii (Shakespeare, Dostoievski, Tolstoi, Ibsen etc.) care dezvăluie tainele ființei umane. Există astfel îndemnuri implicite și explicite de a lua cunoștință de valorile culturale ale omenirii.

Judecata rece și condamnarea păcătosului odată cu păcatul său nici măcar nu intră în discuție pentru Wurmbrand. Iar când unul ca el o spune, poate că ar merita luat în seamă.

…eu spun că nu sunt nicidecum mai bun decât torționarii mei. Singura diferență e că păcatele mele aparțin unei alte categorii decât a lor (Predici în celula singuratică, pag. 137)

De aici nu decurge o atitudine fatalistă, excesiv de tolerantă cu orice răutate. Dimpotrivă, victimele nevinovate sunt protejate, sunt apărate chiar cu arma în mână. Există situații în care trebuie intervenit chiar cu violență pentru apărarea inocenților. Cu ideologia comunistă trebuie luptat aproape cu orice mijloace, dar niciodată ignorând că oamenii sunt purtătorii ideilor, iar oamenii sunt iubiți de Dumnezeu.

Dacă stăpânul nu-și îndeplinește datoria [față de popor], cetățenii credincioși trebuie să-și revizuiască atitudinea. […] Creștinul este un cetățean loial al unei țări, și nu un lingușitor al tiranilor. (100 de meditații din închisoare, pag. 239)

Unitatea creștină

Parcurgând meditațiile din cele trei cărți, am întâlnit la tot pasul referiri la mari personalități ale lumii creștine. Sf. Augustin stă în scrierile sale alături de Luther, Wesley alături de Sf. Vasile cel Mare, Livingstone lângă Sf. Anton de Padova, Sf. Tereza de Lisieux lângă Watchann Nee și așa mai departe. Nicio urmă de sectarism.

Relația dreaptă dintre confesiuni și credincioși este admirația reciprocă. (100 de meditații din închisoarei, pag. 288)

„Norul de martori” este pentru Wurmbrand o realitate cât de poate de concretă. Există o legătură neîntreruptă între creștinii care au plecat de pe pământ și cei care încă n-au încheiat această etapă a existenței. Îndepărtarea bisericii protestante de cultul sfinților a avut și consecințe nefericite: exemplele și învățăturile sfinților din vechime au căzut în uitare.

Nimeni nu deține exclusivitatea mijloacelor prin care se ajunge la mântuire. În plus, orice decizie așa-zis liberă este condiționată de o seamă de factori mai mult sau mai puțin conștientizați. Prin urmare, sunt foarte mari șansele ca un copil din familie baptistă să devină baptist, unul dintr-o familie ortodoxă, ortodox și tot așa. O alegere pe deplin conștientă ar presupune cunoașterea temeinică a fiecăreia dintre cele câteva mii de confesiuni creștine și religii din afara creștinismului.

Unitatea creștină merge însă și într-un alt sens. Biserica prigonită avea destule cazuri de trădători, de lideri care cedau sub torturi sau făceau compromisuri de un fel sau altul. Problema apostaziilor (atât de familiară creștinilor din primele veacuri) era una de stringentă actualitate pentru biserica subterană din țările comuniste.

În raport cu liderii care colaboraseră cu asupritorii, Wurmbrand dovedește foarte multă înțelegere și chiar bunăvoință. Le găsește mereu circumstanțe atenuante și nu exclude ca ei să fi săvârșit anumite compromisuri în vederea salvării bisericii. Vine cu exemple atât din România, cât și din China sau URSS. Este invocată și învățătura Talmudului care îi povățuia pe evrei ca, în cazul în care vor ajunge sub ocârmuirea unui tiran, o parte să lupte pe viață și pe moarte, iar o parte să pactizeze și să stea la masă cu tiranul, tocmai pentru a-i putea proteja pe luptătorii care nu fac compromis.

„Nu i-am considerat vinovați pe cei care au colaborat cu comuniștii” (De la suferință la biruință, pag. 44)

A-l folosi pe Wurmbrand într-un discurs menit să înfiereze foștii colaboratori ai regimului comunist este un demers demagogic. Fiindcă ignoră tocmai spiritul celui cu care se face defilarea. Mi se pare impropriu să separi omul de atitudinea sa manifestată fățiș.

Richard Wurmbrand a nuanțat mereu, a pledat pentru unitate, a explicat cum ar trebui organizată biserica subterană, a manifestat prudență în analize și a evitat verdictele tranșante. Or invocarea lui în contexte justițiare îmi pare o impietate: o atitudine belicoasă e străină de spiritul scrierilor sale. Mai mult, e ridicol să fie pus un om al nuanțelor într-o perspectivă ce cuprinde numai albi și negri.

Iubirea de bani sau creștinii și avuția

Unul dintre cele mai inconfortabile subiecte abordate de Wurbrand este cel al banilor. Pentru el, lucrurile sunt tranșant de simple (aici nu lucrează cu foarte multe nuanțe, fiindcă și Biblia e cât se poate de explicită).

De dragul lui Isus, când ești convertit, trebuie să devii mai sărac decât înainte. (100 de meditații din închisoare, pag. 256)

După ani de evanghelizare, un pastor ar trebui să fie mai sărac decât înainte de a-și fi început slujba. (ibidem, pag. 29)

Banii mânjesc, spune el, sunt periculoși și atunci când ai în exces și atunci când nu-i ai. Creștinii bogați îi au pe conștiință pe cei care fură ca să mănânce. Dacă n-ar exista indiferența creștinilor, mulți n-ar fi nevoiți să fure. Aceiași creștini bogați (majoritatea ne încadrăm în această categorie, potrivit standardelor care definesc bogăția la nivel mondial) poartă răspunderea miilor de morți care se sting zilnic în Africa, India, America de Sud.

Normal că aici se pot aduce tot felul de argumente. Există infinite justificări ce pot fi formulate mai doct sau mai stângaci. Nu puțini sunt cei care se declară doar „administratori” ai banilor pe care îi dețin. Dacă ești doar administrator (deci averea nu-ți aparține), răspunde Wurmbrand, atunci cu siguranță n-o să ai nicio problemă s-o donezi sau s-o pierzi. Căci oricum nu era a ta.

Problema nu este ce argumente au clasele bogate și mijlocii, ci cum arată aceste lucruri privite de jos, pentru cele 60% din omenire care flămânzesc sau sunt prost hrănite. (Drumul spre culmi 3, meditația 357)

Autorul nu ridică problema fără să vină și cu soluții. Propune, de pildă, ca, indiferent cât de bogat ar fi un creștin, să decidă să trăiască dintr-o sumă ce reprezintă venitul mediu din țara sa. Iar un sfat deosebit de util este ca deciziile importante din viață (căsătorie, profesie) să nu fie luate niciodată în funcție de bani.

Apoftegmele pastorului Richard

Creștinismul meu este nedogmatic (Predici în celula singuratică, pag. 88)

Citind aceste colecții de meditații, am avut nu o dată impresia că citesc din Pateric. Oricine vrea să găsescă inconsecvențe sau contradicții cu care să dovedească inconsistența „teologiei” lui Wurmbrand nu trebuie decât să parcurgă cu stiloul în mână vreo 3-4 cărți de meditații. Poate aduna material suficient pentru o carte.

Dar nu altfel stau lucrurile cu Patericul. Cu privire la aceeași chestiune, întâlnești sfaturi care se bat cap în cap. Urcând chiar mai sus, Biblia are destule inconsecvențe și contradicții. Cu totul în van e strădania unora profund marcați de imperativul raționalist de a demonstra coerența logică Scripturii. O spun mulți, o spune și Wurmbrand, tocmai nepotrivirile din Biblie sunt dovada că această carte n-a fost contrafăcută în timp. Iar imposibilitatea de a concilia anumite afirmații dovedește, indirect, faptul că e inspirată divin.

Da, Wurmbrand se repetă, se contrazice, are inconsecvențe. Însă, mai presus de toate astea, are două calități absolut remarcabile (care par să lipsească din peisajul contemporan): un acut simț al misterului și o admirabilă intuiție a lucrurilor esențiale (adică un simț al proporției).

Dacă acest defect fundamental, această lipsă a simțului proporției nu este corectată, atunci nu-i va folosi la nimic unui suflet că dintr-un ateu a devenit un om religios. Căci, în cazul acesta, sufletul său va continua să se preocupe de fleacuri, cu singura deosebire că acestea vor fi, de aici încolo, fleacuri religioase. (Predici în celula singuratică, pag. 68).

Observații finale

Ca cititor profesionist, mă văd nevoit să deplâng faptul că scrierile lui Wurmbrand n-au beneficiat de traduceri și/sau editări corespunzătoare. Există numeroase greșeli, unele chiar supărătoare. Mă feresc să dau exemple, fiindcă nu face parte din intențiile demersului de față. Înțeleg totuși situația, așa erau vremurile, era mai important atunci ca aceste cărți să apară. Deci nu îi incriminez pe cei care le-au publicat.

Dar acum vremurile s-au așezat și lucrurile au rămas neschimbate. Iată că a trecut anul Wurmbrand, iar pe piață nici măcar n-au fost disponibile toate titlurile publicate de autor în românește, ceea ce e un mare neajuns. Cărți precum 100 de meditații din închisoarePredici în celula singuraticăDacă zidurile ar putea vorbiDrumul spre culmiOracolele lui Dumnezeu nu se mai găsesc decât sporadic prin librării sau prin anticariate.

Poate că ar fi o idee ca editurile evanghelice să treacă peste interesele economice care le despart și să găsească o cale de a sprijini o ediție de opere complete Richard Wurmbrand. Din câte știu, încă mai există cărți care nici măcar n-au fost traduse în românește. Dar și cele traduse deja, ar merita revizuite sau retraduse, fiindcă unele sunt nereușite. Am și propuneri la traducători: Emanuel Conțac (de la Logos) sau Anton Horvath (de la Aqua Forte) din engleză; Daniel Fărcaș (Hypogrammos) sau Rodica Bogdan, din franceză (dacă este necesar). Poate că mai sunt și alții care ar putea face o treabă admirabilă.

Socot că ar fi un semn de prețuire mai concret decât laudele care, nu o dată, sunt menite să promoveze discursul lăudătorului.

 

Maratonul de o suta de ani. Strategia secreta a Chinei de a inlocui SUA ca superputere globala

Pret: 4990 lei
  •  
Cod produs: 381174
Autor(i): Michael Pillsbury
Editura: Editura Niculescu
Anul aparitiei: 2020
Nr. pagini: 440 pagini
Tip coperta: necartonata
ISBN: 9786063803468
Categorii: EconomiePoliticaEconomie politicaGlobalizareBiografii / MemorialisticaPoliticaCarti
„Provocator… detaliat şi riguros! Michael Pillsbury are dreptate atunci când susţine că, pentru Washington, a evalua natura ambiţiei Chinei şi a-i răspunde eficient ar putea reprezenta provocarea esenţială în materie de politică externă din timpurile noastre.”

 

Newsweek

„Maratonul de o sută de ani analizează problemele critice cu privire la cine defineşte, în realitate, politica în capitala chineză şi, prin urmare, volumul de faţă va fi citit, analizat şi dezbătut, cu siguranţă, mult timp de acum încolo. Gândiţi-vă la Pillsbury ca la un mare patriot al vremu­rilor noastre!”

GORDON G. CHANG, The National Interest

Maratonul de o sută de ani dezvăluie strategia secretă a Chinei de a înlocui SUA ca superputere dominantă a lumii şi de a face acest lucru până în 2049, când se va sărbători împlinirea unui secol de la proclamarea Republicii Populare. Michael Pillsbury, care a ocupat poziţii oficiale importante în guvernul SUA pe probleme de securitate naţională încă din vremea lui Richard Nixon şi Henry Kissinger, se bazează pe contactele sale de decenii cu „şoimii” din agenţiile militare şi de informaţii ale Chinei, cărora le traduce documente, discursuri şi cărţi, pentru a arăta felul în care învăţăturile tradi­ţionale chinezeşti în materie de politică de stat le fundamentează strategia. De asemenea, explică modul în care guvernul Statelor Unite contribuie, invo­luntar şi aproape inconştient, la împlinirea acestui „vis al Chinei”.

Cartea de faţă reprezintă un apel de trezire la realitate, un avertisment pentru toţi americanii preocupaţi de modul eronat în care a fost interpretată cea mai mare provocare de securitate naţională din secolul 21.

https://www.librarie.net/p/381174/maratonul-de-o-suta-de-ani-strategia-secreta-a-chinei-de-a-inlocui-sua-ca-superputere-globala
 

Cum și-a construit rețeaua globală cu ajutorul căreia influențeaza politic, fără să fie mandatat de nimeni, viețile a miliarde de oameni.«George Soros – Puterea din umbră»

Pe 19 decembrie 2017, se lansa „prima carte apărută în România despre metodele în care miliardarul George Soros acționează pentru a impune ideologia progresistă/neo-marxistă și a infiltra partide și state”, după cum anunțEditura Contramundum.

«GEORGE SOROS – PUTEREA DIN UMBRĂ» – o carte document, scrisă de doi publiciști conservatori americani, David Horowitz și Richard Poe, era prefațată de publicistul Adrian Pătrușcă.

Cartea lui David Horowitz și Richard Poe, era, la acel moment, singura documentare serioasă, contrasă într-un volum, care dezvăluia, cu istorii incontestabile, informații oficiale și declarații publice, metodele prin care magnatul George Soros acționase, prin care și-a construit rețeaua globală cu ajutorul căreia influența politic, fără să fie mandatat de nimeni, viețile a miliarde de oameni.

Volumul a fost scris pe când nu se știau prea multe despre mașinăria „puterii din umbră”, iar numele miliardarului abia dacă era menționat. Cartea are, așadar, meritul de a devoala un mecanism subversiv de influențare a politicii și a statelor, pe care îl vedem, astăzi, la lucru și în România.

Cartea este cu atât mai relevantă, cu cât cei doi cercetători americani studiază un caz-școală: acapararea de către George Soros a Partidului Democrat din SUA, prin intermediul protejaților săi, în principal Hillary Clinton. Partidul Democrat a devenit practic principalul vehicul de promovare a ideologiei globaliste a lui George Soros, așa cum o confirmă cei opt ani de mandat la Casa Albă ai lui Barack Obama. De aici, mai departe, este descris traseul miliardarului spre cele mai înalte și ascunse coridoare ale puterii, cu ajutorul manipulărilor, șantajelor, intimidărilor și campaniilor de presă, parte integrantă din arsenalul „puterii/partidului din umbră”.

Societatea tot mai deschisă, până la aneantizare

„Scopul meu este să devin conștiința lumii”, îi mărturisea George Soros biografului său, Michael Kaufman.

Istoria e plină de dumnezei pe pământ și de mântuitori care se ambiționează să salveze omenirea. Însă, vai, prea adesea omenirea se dovedește nătângă și obtuză, cârtitoare și nerecunoscătoare, incapabilă să priceapă ori să cuprindă măcar măreția idealurilor la care este chemată, așa că binele trebuie să îi fie administrat cu forța. Cu teroarea, cu războiul sau cu revoluția, după caz.

Visul de aur la care aspiră George Soros se numeşte „Societatea deschisă”. Conceptul nu este nou, el îi aparţine lui Henri Bergson, autor între altele şi al teoriei elanului vital, ce nu poate fi stăvilit de opoziţia lumii materiale. Potrivit lui Bergson, o societate este „închisă”, atunci când acţionează exclusiv în interesul său propriu, egoist, „tribal”. Dimpotrivă, o societate „deschisă” este cea care îşi depăşeşte egoismul şi se ridică deasupra intereselor proprii, pentru a promova idealurile şi binele „universal”.

Karl Popper, pe care Soros îl numeşte „mentorul meu spiritual”, merge mai departe, afirmând că nicio credinţă sau concepţie nu poate fi superioară alteia: din cauza faptului că orice cunoaştere este failibilă, o societate „deschisă” trebuie să permită nu doar exprimarea tuturor punctele de vedere, ci și să le acorde preţuire egală. Deoarece societățile „închise” nu permit un atare pluralism, este nevoie de lovituri de stat sau de revoluții pentru ca regimurile lor să poată fi răsturnate și înlocuite cu conduceri atot-tolerante, care să facă posibilă „deschiderea” societății, explică Popper.

Deschiderea fără sfârșit

Drumul de la o societate „închisă” spre una „deschisă” nu se încheie niciodată, procesul de „deschidere” este nesfârşit, dat fiind că omenirea, în dezvoltarea ei, nu va înceta să exploreze, să descopere şi să enunţe noi credinţe şi noi concepte . Care şi ele trebuie asimilate şi preţuite deopotrivă cu cele vechi. Fără discriminare.

Dar, dacă toate valorile sunt egale, dacă noțiunile de „superior” și „inferior” sunt abolite prin decret, atunci orice scară axiologică dispare și, prin urmare, orice valoare dispare. Or, aceasta înseamnă, nici mai mult, nici mai puțin, decât deprecierea progresivă a societății omenești, până la o grămadă de forme fără fond, și destructurarea ei, până la pulverizare, până la aneantizare.

Asemenea lui Marx şi a întregului şir de lideri socialişti aliniaţi în urma acestuia, Soros, în calitate de „conştiinţă a lumii”, este un acerb critic al prezentului, însă evită cu şiretenie să ofere prea multe detalii despre cum arată, în concepţia lui, societatea viitorului: „În rețeaua mea de fundații, nu am definit niciodată societatea deschisă. Dacă am fi făcut acest lucru, organizația ar fi devenit mai rigidă; așa cum este acum, flexibilitatea este ceea ce o definește”.

Partidul din umbră

Această fentă retorică nu reuşeşte să camufleze suficient de dibaci bătrânul concept marxist-leninist al „revoluţiei fără sfârșit”. De la Stalin ştim că un „revoluţionar de profesie” trebuie să rămână pururea vigilent, deoarece „duşmanul nu doarme niciodată”. Și ce sunt oare activiștii din ONG-urile tutelate de Soros dacă nu niște „revoluționari de profesie”? Niște „activiști de partid”?

Dacă, însă, în societăţile ce asumau deschis socialismul, „Partidul” era învestit (sau se auto-învestea) oficial ca forţă politică conducătoare, într-o societate pretins deschisă, noţiunea de „partid” (în sine, sectară) ar fi un non-sens. De aici, tertipul cu reţeaua globală de ONG-uri la care recurge Soros pentru a-şi pune în practică viziunea, şi care este numită de David Horowitz şi Richard Poe „Partidul din umbră”. Când luptă să pună mâna pe putere, comuniștii se dau în vânt după clandestinitate și deghizări.

Vocația de trădător

Ideea „Revoluţiei fără sfârșit” i se potriveşte mănuşă lui Soros. Schimbarea permanentă, instabilitatea, criza, toate îl ajută să-şi promoveze planurile, să avanseze „pas cu pas”. „De obicei, e nevoie de o criză pentru a declanșa o schimbare profundă de direcție”, mărturisea Soros în «Open Society», carte apărută în anul 2000. Iar mogulul mesianic este un maestru în utilizarea crizelor și, dacă interesele i-o cer, în crearea și întreținerea lor. Chiar dacă asta ar presupune, de pildă, sabotarea țării sale de adopție. După atacurile de la 11 septembrie 2001, când marile companii americane îşi răscumpărau propriile acţiuni pentru a împiedica prăbuşirea bursei americane, Soros joacă împotrivă, câştigând de pe urma celei mai mari tragedii din istoria Statelor Unite. „Nu cred că piața poate să funcționeze pe principii patriotice”, decreta el cinic.

„Teroriștii au și ei dreptatea lor”

În această remarcabilă carte pe care am onoarea să o prefaţez, Horowitz şi Poe dedică o parte importantă sabotării de către Soros a războiului Statelor Unite împotriva terorii. Şi straniei sale simpatii faţă de terorişti. „Războiul este o metaforă falsă și amăgitoare în contextul combaterii terorismului”, nu se ferea să afirme Soros în «The Bubble of American Supremacy», apărută în 2002. Şi continua: „Bush pune semnul egal între libertate și valorile americane. Are o viziune rudimentară asupra ceea ce este bine și ce este rău: ‘Noi avem dreptate, ceilalți greșesc’. Această viziune se bate cap în cap cu principiile unei societăți deschise, care admite că este posibil să greșească”.

Sugestia lui Soros este cât se poate de transparentă: teroriștii s-ar putea să aibă și ei dreptatea lor. O idee în perfect acord cu principiile „societăţii deschise”, în care toate conceptele şi credinţele au valoare egală şi trebuie preţuite deopotrivă.

Sabotarea dolarului în plin război anti-tero

Pentru a nu exista niciun echivoc, iată un alt citat din Soros: „Ziua de 11 septembrie i-a șocat pe americani, făcându- i să înțeleagă că alții îi pot percepe cu totul altfel decât se percep ei înșiși. Sunt mai pregătiți acum să reevalueze lumea și rolul pe care Statele Unite îl joacă în lume decât în vremuri obișnuite. Aceasta este o șansă deosebită de a regândi și recontura lumea întrun mod mult mai profund decât ar fi fost posibil înainte de 11 septembrie”.

În 2003, în plină campanie americană în Irak, Soros apare la CNN anunţând: „Trebuie să mărturisesc că am rezerve în privința dolarului” fără a uita să precizeze că, din cauza asta, vinde dolari şi cumpără euro şi alte valute. Evident, numeroşi afacerişti îi urmează exemplul, astfel că dolarul suferă o devalorizare puternică. Nu există subminare mai perfidă pentru o acțiune militară decât provocarea unui șoc economic.

Evreul Soros, un antisemit înverșunat

Nici faţă de Israel şi de evrei, poporul său de sânge, George Soros nu are sentimentalisme. Probabil o reminiscență din copilărie, când, însoțindu-și tatăl adoptiv, participa la confiscarea averilor evreilor din Ungaria. Interviul pe care miliardarul îl acordă postului de televiziune CBS în 1998 a devenit celebru pentru nonșalanța cu care își exhibă cinismul rânjit:

„Reporter: Sunteți un evreu maghiar care a scăpat de Holocaust… și ați privit cum familii întregi erau trimise la moarte.
Soros: Corect. Aveam 14 ani și aș spune că acela a fost momentul în care mi s-a format caracterul. Am înțeles atunci că o persoană ar trebui să privească în viitor, să anticipeze evenimentele ce vor urma.

Reporter: Ați fost împreună cu protectorul dumneavoastră și ați ajutat la confiscarea proprietăților evreilor…
Soros: Da, e adevărat.

Reporter: Pare o experiență traumatizantă… V-a fost greu?

Soros: Nu… Nu, deloc. Copil fiind, poate că nu vezi anumite legături, dar nu mi-a creat nicio problemă ce s-a întâmplat.

Reporter: Nu aveți niciun sentiment de vinovăție față de cele întâmplate?
Soros: Nu. Aș fi putut fi de cealaltă parte a baricadei… Într-un mod amuzant, a fost ca pe piața de capital: dacă nu aș fi fost eu acolo, ar fi fost altcineva și proprietatea ar fi fost confiscată oricum. Nu aveam niciun rol în confiscarea proprietăților”.

Disprețul față de poporul său de sânge nu l-a părăsit până azi. În iunie 2016, simultan cu serverele Convenţiei Partidului Democrat american, sunt piratate şi serverele companiilor miliardarului. Mii de documente ale Fundaţiei Soros sunt publicate pe un site creat special şi numit DCLeaks. Potrivit săptămânalului american «Jewish Press» din New York, ele demonstrează că Soros a finanțat cu milioane de dolari cauzele anti-israeliene și anti-sioniste, inclusiv mișcările palestiniene și islamiste. Printre organizaţiile generos stipendiate se numără de pildă Adalah, una dintre promotoarele aşa-numitei mişcări BDS (Boycott, Divestement, Sanctions) de boicotare a Israelului la nivel global. Între 2001 şi 2015, Adalah a primit de la Soros 2.688.561 de dolari.

Relațiile financiar-ideologice cu terorismul

În cartea de faţă, autorii Horowitz şi Poe prezintă cu lux de amănunte relaţiile financiar – ideologice dintre Soros şi Lynne Stewart, supranumită „avocata teroriştilor”, ea însăşi condamnată pentru „complicitate la terorism”, şi care nu a făcut niciodată vreun secret din simpatiile sale anarhist-comuniste. „Nu am nicio problemă cu Mao, cu Stalin, cu conducerea Vietnamului și în niciun caz cu faptul că Fidel îi închide pe cei pe care îi consideră periculoși”, declara ea, într- un interviu publicat, în noiembrie 2002, în revista maoistă «Monthly Review». Într-un interviu acordat în 1995, pentru «New York Times», Stewart afirma: „Eu nu cred în violență anarhistă, cred în violența direcționată. Mă refer la violența îndreptată către instituțiile care perpetuează capitalismul, rasismul, sexismul, și către oamenii care apără aceste instituții”.

Arestată de FBI în 2002, Lynne Stewart a folosit procesul ca pe o tribună pentru mobilizarea Stângii americane la revoluţie: „Pentru a ne elibera de acest timp de capitalism, lacom, bine împământenit, care există în această țară și care perpetuează sexismul și rasismul, nu cred că putem fi pacifiști … Vorbesc despre o revoluție populară. Vorbesc despre schimbarea instituțiilor, care nu poate fi realizată fără violență”.

Adrian Pătruşcă

Trupul lui Hristos, de R. K. Campbell

Acesta este un subiect pe care îl abordează mai multe epistole, dar vom privi mai întâi ce se spune despre aceasta în Efeseni 1:22-23 ; după ce a vorbit despre învierea lui Hristos dintre cei morţi, despre glorificarea Sa şi despre înălţarea Sa în cer „mai presus… de orice nume care este numit” (v. 21), apostolul spune că Dumnezeu „a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi”.

Moartea, învierea şi glorificarea lui Hristos în cer sunt temelia Adunării. Înainte ca Trupul lui Hristos să poată fi format pe pământ, trebuia ca El Însuşi să fie în cer ca om, ca şi Cap al Trupului, după ce a împlinit lucrarea de răscumpărare în favoarea oamenilor păcătoşi. Hristosul a fost mai întâi înălţat la cer ca şi Cap mai presus de toate; apoi Trupul Său a fost format de Duhul Sfânt pe care L-a trimis din cer.

Biserica este deci trupul Său pe pământ, complinirea Sa, plinătatea Omului mistic glorificat, în acelaşi fel în care Eva era necesară ca să se împlinească deplin gândurile lui Dumnezeu faţă de primul Adam. Ca mădulare ale trupului lui Hristos, credincioşii sunt uniţi cu El, Capul lor, la dreapta lui Dumnezeu şi ar trebui să îmbrace un caracter ceresc la fel ca El. Acesta este un adevăr important şi singura realizare practică a unirii cu un Hristos urcat la cer pentru a produce acest caracter ceresc.

Scriind corintenilor, apostolul inspirat le spune: „Pentru că, după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, iar toate mădularele trupului, fiind multe, sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristosul. Pentru că, de asemenea, noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; şi tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” (1. Corinteni 12:12-13 ).

Acest pasaj şi versetele care urmează folosesc imaginea trupului omenesc cu diversele lui mădulare pentru a arăta că Adunarea este un singur trup, Trupul lui Hristos. Totul fiind format dintr-un mare număr de părţi diverse, trupul omenesc prezintă o minunată unitate. „Tot aşa este şi Hristosul”, spune apostolul. Remarcaţi cuvântul „Hristosul”, care înseamnă: Hristos şi trupul Său, Adunarea. Trupul omenesc cu unitatea Sa şi cu toate acestea o diversitate de mădulare, este astfel o imagine a lui Hristos şi a Adunării Sale, care este Trupul Său spiritual.

Un singur trup

Biserica lui Hristos nu este decât un singur trup, deşi mădularele Lui sunt o mulţime, fiecare diferit de celelalte, împrăştiate pe tot pământul. „Noi, cei mulţi, suntem un singur trup în Hristos, şi fiecare, mădulare unii altora”, le scrie Pavel romanilor (Romani 12:5 ). Le spune corintenilor: „Noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup” (1. Corinteni 10:17 ); „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup” (1. Corinteni 12:13 ); şi efesenilor: „Este un singur trup” (Efeseni 4:4 ). Acesta este adevărul divin cu privire la cei care alcătuiesc Biserica lui Isus Hristos. Oricare ar fi naţionalitatea sau rasa lor, ei sunt acum „un singur trup în Hristos”. Aceasta era adevărat în zilele apostolilor şi este încă adevărat astăzi. Cuvântul lui Dumnezeu nu spune: „era un singur trup” sau „va fi un singur trup”, ci „este un singur trup”.

Creştinătatea poate fi tare divizată, totuşi Dumnezeu îi vede pe copiii Săi pe pământ, pe credincioşii adevăraţi, ca „un singur trup în Hristos”, oricare ar fi diferitele organizaţii ecleziastice omeneşti cărora le aparţin ei, aşa divizaţi şi împrăştiaţi cum sunt. Aceste diviziuni sunt spre ruşinea lor pentru că această pluralitate de sisteme şi corpuri religioase distincte este contrară gândului şi voii lui Dumnezeu şi nu este recunoscută de El. Ceea ce recunoaşte Dumnezeu pe pământ, este numai trupul lui Hristos şi numai acesta Îi este scump.

Totuşi lui Dumnezeu Îi place să-i recunoască pe toţi copiii Lui care au viaţa divină în mijlocul diverselor sisteme religioase în care se află amestecaţi credincioşi şi necredincioşi, şi îi consideră ca făcând parte din trupul lui Hristos pe care l-a alcătuit Duhul Său.

Unitatea vizibilă

În vremea apostolilor, credincioşii formau literalmente un singur trup vizibil pe pământ; oamenii din jurul lor puteau să vadă unitatea lor; nu existau diviziuni în mijlocul lor; toţi creştinii din aceeaşi localitate se adunau în acelaşi loc şi se găseau uniţi într-o comuniune fericită. Această comuniune se întindea la toţi creştinii şi la toate strângerile creşine din alte oraşe ale provinciei şi în toate celelalte ţări, după cum dau mărturie Faptele şi Epistolele. Era deci evident pentru toţi că aceşti creştini formau „un singur trup în Hristos”, organism viu funcţionând sub conducerea şi prin puterea Duhului Sfânt. Era ceea ce dorea şi poruncise Dumnezeu şi aceasta ar fi trebuit să continue astfel.

Vai, această fericită unitate vizibilă a fost curând stricată şi distrusă. Neconvertiţi s-au dat drept credincioşi, şi oameni perverşi s-au strecurat printre credincioşi (Iuda 4 ) şi Biserica pe pământ a devenit o casă mare cu vase spre onoare şi spre dezonoare (2. Timotei 2:19-21 ). Mai târziu au apărut diviziuni, aduse prin voie proprie şi părăsirea Cuvântului lui Dumnezeu; unitatea trupului lui Hristos nu a mai fost vizibilă, şi totuşi exista încă. Ruina, diviziunile, confuzia care caracterizează creştinătatea astăzi arată cât ne-am îndepărtat de gândul şi de voia lui Dumnezeu care declară că nu este decât un singur trup de credincioşi. Deşi această unitate a trupului lui Hristos nu este vizibilă în zilele noastre, ea există cu toate acestea şi va fi văzută din nou când Domnul ne va strânge pe poporul Său la El; şi când Hristos va veni să domnească pe pământ, Adunarea, care este trupul Său, va fi arătată cu El în toată minunata Sa unitate.

Cineva a comparat pe bună dreptate unitatea trupului lui Hristos cu un lanţ întins de-a latul unui râu: îl vedem pe cele două laturi dar se scufundă la mijloc; astfel este şi cu Biserica lui Hristos: a fost văzută în unitatea sa la început, va fi văzută numaidecât; ea este una în ochii lui Dumnezeu astăzi, chiar dacă această unitate nu este vizibilă îm ochii oamenilor (C. H. Mackintosh).

Responsabilitatea

Dar deşi creştinătatea este astăzi atât de divizată, nu suntem pentru aceasta scutiţi de responsabilitatea de a da mărturie în mod vizibil, pentru unitatea Bisericii lui Hristos. Nu ar trebui pur şi simplu să menţinem adevărul teoretic al unităţii trupului, ci suntem chemaţi să arătăm acest adevăr important în comuniunea noastră creştină, să aducem o mărturie practică în faţa a tot ce o contrazice.

Pentru a folosi expresia altuia: „Primul pas pentru a mărturisi unitatea Bisericii lui Dumnezeu este de a ieşi din diviziunile creştinătăţii. Să nu ne oprim pentru a ne întreba care va fi al doilea pas. Dumnezeu nu dă niciodată lumină pentru doi paşi odată. Este adevărat că nu este decât un singur trup? Fără nicio îndoială, pentru că Dumnezeu o spune. Ei bine atunci, diviziunile, sectele, sistemele creştinătăţii sunt în mod deschis opuse gândului, voii lui Dumnezeu şi Cuvântului Său. Este exact aşa. Ce trebuie să facem deci? Să ieşim din ele. Aceasta este – putem fi siguri de aceasta – primul pas în direcţia cea bună. Este imposibil să aducem o mărturie reală pentru unitatea Bisericii lui Dumnezeu rămânând în acelaşi timp asociaţi la ceea ce o contrazice în practică. Putem menţine adevărul prin înţelegere, dezminţindu-l în acelaşi timp în realitatea umblării practice. Dar dacă vrem să aducem mărturie despre adevărul unităţii trupului, cel dintâi pas – prima datorie – este să ne despărţim hotărât de toate schismele şi sectele creştinătăţii. Şi apoi? Să privim la Isus, şi aceasta până la sfârşit. Spuneţi că aceasta înseamnă formarea unei noi secte sau a ne alătura vreunui trup nou? Deloc. Înseamnă numai a fugi de ruinele care ne înconjoară pentru a ne găsi resursele în atotsuficienţa Numelui lui Isus, înseamnă a ne menţine ochii aţintiţi asupra Lui în mijlocul valurilor tumultoase până în ziua în care vom ajunge în pace la portul odihnei şi gloriei eterne” (C. H. Mackintosh).

Diversele mădulare

Vom examina acum diversele mădulare ale trupului lui Hristos şi funcţiile lor, aşa cum sunt prezentate în 1. Corinteni 12 . Diferite părţi ale trupului, ca piciorul, mâna, urechea sau ochiul sunt menţionate acolo, ca şi diversele lor roluri şi nevoia pe care o au una pentru cealaltă. Apoi în versetul 28, apostolul zice: „Dumnezeu a pus pe unii în adunare: întâi, apostoli; al doilea, profeţi; al treilea, învăţători; apoi puteri miraculoase; apoi daruri de vindecări, ajutorări, cârmuiri, felurite limbi”. Acestea sunt câteva dintre diversele daruri sau mădulare specifice ale trupului care se găseau în Biserică la începutul ei.

Efeseni 4:18 ne vorbeşte despre Hristos suit în înălţime şi dând „daruri oamenilor”, „pe unii apostoli şi pe unii profeţi şi pe unii evanghelişti şi pe unii păstori şi învăţători”. Aceştia, fără nicio îndoială, sunt darurile permanente găsite în Biserică mai târziu, cei care rămân până la întoarcerea lui Hristos, cum arată versetul 13.

Aceste mădulare ale trupului – daruri speciale ale Domnului – enumerate în pasajele de mai sus, sunt mădularele cele mai la vedere, cele mai eminente, ca să zicem aşa, date „pentru zidirea trupului lui Hristos” (Efeseni 4:13 ). Vom studia mai departe natura şi funcţia acestor daruri când vom aborda slujirea în Biserică.

Dar apostolul, în 1. Corinteni 12 , are grijă să insiste pe importanţa şi utilitatea mădularelor trupului de mai puţină onoare. Nici un mădular nu poate spune altuia: „Nu am nevoie de tine” (v. 21), „ba mai mult, mădularele trupului care par a fi mai slabe sunt necesare” (v. 22), spune apostolul inspirat. „Dar Dumnezeu a întocmit trupul dând mai multă onoare celor lipsite de onoare, ca să nu fie dezbinare în trup, ci pentru ca mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi, dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună” (v. 24-26).

Acestea sunt consideraţii foarte practice care decurg din faptul că suntem mădulare ale trupului lui Hristos. Ele privesc viaţa noastră cotidiană şi relaţiile noastre ale unora cu ceilalţi în lucrurile materiale, ca şi în cele spirituale şi avem nevoie să veghem zilnic pentru a le aplica.

Citim de asemenea în Efeseni 4:15-16 : „ … Capul, Hristos; din care tot trupul, îmbinat împreună şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, făcând creşterea trupului, spre zidirea sa în dragoste”. Aceste versete ne amintesc că şi un mădular aşa de mic ca o încheietură trebuie să-şi îndeplinească funcţia hotărâtă de Cap, Hristos, şi că fiecare parte trebuie să lucreze eficace pentru a asigura buna funcţionare şi creşterea întregului trup. Este un mod absolut adevărat pentru trupul omenesc şi este la fel pentru trupul spiritual al lui Hristos.

Un loc hotărât de Dumnezeu

Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare dintre ele, în trup, după cum a dorit” (1. Corinteni 12: 18 ). Găsim aici suveranitatea lui Dumnezeu dând locul lor credincioşilor în trupul lui Hristos, un loc şi o funcţie bine precizate pentru fiecare mădular, după cum Îi place Lui. Nimeni nu-şi poate alege locul sau ce doreşte să facă în trupul lui Hristos. Fiecare îşi primeşte locul din mâna lui Dumnezeu şi este calificat de El pentru a face, ca mădular al trupului distinct de altele, lucrarea precisă care a fost hotărâtă pentru el. „Fiecăruia lucrarea lui”, acestea sunt cuvintele Domnului în Marcu 13:34 .

Capul conduce mădularele

Rezultă deci că este absolut contrat învăţăturii creştine ca să fie omul cel care să numească, ca omul să aspire la o anumită slujbă sau la o anumită poziţie în Adunarea lui Dumnezeu. Nimeni nu are nici un drept să aleagă să predice sau să înveţe etc. sau să desemneze pe altcineva să o facă. Trebuie să fie chemat de Domnul pentru aceasta. Dacă acesta este cazul, el va fi calificat şi pregătit de Dumnezeu pentru această lucrare şi aceasta va fi evident pentru adunare. El este responsabil înaintea lui Dumnezeu de a o face în dependenţă de Hristos, Capul care l-a chemat.

Se cuvine ca fiecare, frate sau soră, să înveţe de la Domnul, printr-o comuniune şi o lucrare de inimă personale, care este locul său în trupul lui Hristos şi care este lucrarea care îi este dat să o facă în acel loc. Capul reglează mişcările şi funcţionarea trupului omenesc şi, la fel, Hristos, conducătorul Adunării, Capul trupului spiritual, este Cel care trebuie să regleze mişcările şi lucrarea diverselor mădulare.

În trupul nostru, controlul mădularelor de către cap se face prin intermediul sistemului nervos care leagă capul de fiecare mădular şi de fiecare parte a trupului. În trupul spiritual, acest control şi această dirijare a mădularelor de către Hristos, Capul, se face de către Duhul Sfânt care locuieşte în fiecare dintre ele şi care le uneşte împreună şi de Capul din cer. Dacă Duhul nu este întristat în noi, va produce o lucrare în inima noastră cu privire la o anumită slujbă pentru Domnul şi ne va conduce acolo sub călăuzirea lui Hristos, Capul trupului. Dar aceasta implică faptul că trebuie să ne supunem Duhului Sfânt şi să nu Îl stingem.

Dacă cititorul se întoarce cu gândul la Fapte 13:1-5 , va găsi acolo un exemplu al călăuzirii Capului prin intermediul Duhului Sfânt. Atunci când profeţii şi învăţătorii adunării din Antiohia slujeau Domnului, „Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat”.” Adunarea şi-a exprimat atunci comuniunea cu ei. „Atunci, după ce au postit şi s-au rugat şi au pus mâinile peste ei, le-au dat drumul”. Atunci este spus în mod expres: „Ei deci, fiind trimişi de Duhul Sfânt, au coborât la Selencia”. În această ordine s-au petrecut lucrurile în acel moment şi în acest fel doreşte Dumnezeu ca ele să se petreacă şi pentru noi.

Trupul, organism viu

După ceea ce ni s-a pus în faţă, trebuie să fie evident că Adunarea lui Dumnezeu nu este o organizaţie făcută de om, ci un organism viu, alcătuit din mădulare vii, sub călăuzirea şi controlul Său. Există o diferenţă între aceste două lucruri: o organzaţie şi un organism? Desigur: prima este o societate formată din oameni; al doilea, o fiinţă vie formată de Dumnezeu.

Cartea Faptelor ne arată funcţionarea acestui organism viu, Adunarea, la începutul ei. Primind energie şi călăuzire de la Capul lor din cer prin mijlocirea Duhului Sfânt, diversele mădulare ale trupului s-au dus şi au împlinit lucrarea lui Dumnezeu în absenţa oricărui conducător şi a oricărei organizaţii pe pământ. Şi totul se făcea în armonie, care este mai mult în unitate, o unitate aşa cum nu o produce niciodată o organizaţie sau o întreprindere colectivă omenească. Există într-adevăr o „unitate a Duhului” pe care suntem îndemnaţi să o păstrăm. Ei au făcut de asemenea experienţa că aveau un Cap viu în glorie şi că Hristos nu este în cer fără să intervină; dimpotrivă, El este o prezenţă vie şi deplin suficientă. El a fost întotdeauna de ajuns pentru nevoile Adunării, în toate împrejurările dificile şi în timpul tuturor evenimentelor, de-a lungul secolelor, şi aşa va fi până la sfârşit, numai dacă ne bazăm pe El. De am putea face această experienţă, că El este Capul nostru glorificat în cer, deplin suficient pentru tot!

Contrastul cu timpul actual

Dacă privim în jurul nostri astăzi în creştinătate, vedem totuşi că totul, practic, prezintă un contrast surprinzător cu ceea ce era Biserica în timpul Faptelor şi a Epistolelor, când ea răspundea gândului lui Dumnezeu. În loc de funcţionarea unui organism viu, sunt pretutindeni organizaţii ecleziastice, fiecare având conducătorul ei şi o ierarhie, etc., având autoritate asupra celorlalţi membri. Hristos şi Duhul Sfânt sunt practic înlocuiţi de maşinăriile omeneşti de grupe religioase organizate după metodele omului. Şi aceasta nu se produce numai la persoanele neavând viaţa lui Dumnezeu având în acelaşi timp o aparenţă religioasă, ci la adevăraţii credincioşi, deşi poate într-o măsură mai mică.

Preaiubiţilor, nu ar trebui să fie astfel! „Ce spune Scriptura?”, iată ce ar trebui să căutăm şi „Aşa spune Domnul”, iată ce ar trebui să fie regula noastră pentru orice chestiune de umblare şi de doctrină. Tot ce nu este conform Cuvântului Său este contrar voii Sale şi ar trebui să fie părăsit. De ar putea Domnul Capul Adunării, să-i conducă pe cititorul şi pe autorul acestor rânduri să pună la inimă aceste adevăruri capitale care privesc trupul lui Hristos şi să umble în ele în despărţire de tot ce le contrazice.

Sa nu uitati sa le spuneti si urmasilor-cum a fost furata Avutia TUTUROR amarastenilor de catre burghezia satanista a ciumei rosii prin privati-hotie :

ROMÂNIA FURATĂ=  https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/romania-furata?p=6

 

ROMÂNIA FURATĂ

România furată este o campanie Digi24 de investigații și anchete jurnalistice pentru a afla totul despre corupția din România și furturile mascate ale sistemului politic. Urmărește reportaje 

Oferta  unor pepiniere private și a unor   institute de cercetare

Prețurile suferă modificări în general când comanda de pomi fructiferi ”sare” de 1000 de bucăți. Când faceți comanda nu ezitați să puneți toate întrebările legate de recomandările privind plantările soiurilor respective, îngrijire și tăieri și în funcție de zona geografică de unde aparțineți.

Pepiniera Botoșani

Comercializează o gamă diversificată de pomi fructiferi (măr, păr, cireș, vișin, cais, prun, nuc etc), viță de vie și arbuști. Materialul săditor este cerificat fitosanitar și este adaptat condițiior pedoclimatice din țara noastră.

Societatea  asigură transportul în toată România prin curierat, cheltuielile fiind suportate de către client. Pentru expedieri prin curierat, valoarea minimă a unei comenzi este de 100 lei.

Pomi Fructiferi: măr, păr, prun, cireș, vișin, cais, piersic, gutui, nectarin 13 lei/bucata
Viță de Vie 10 lei/butașul
Arbuști Fructiferi Mur fără spini– 10 lei/bucata
Zmeur – 5 lei/bucata

Pepiniera Szekely Aiud

Proveniența materialului săditor este din producție proprie, acesta fiind controlată și garantată de Institutul Național de Control al Semințelor și Materialului Săditor.

Pomi Fructiferi La bucată: 9 lei; Engros: la rădăcină liberă – 8 lei
Viță de Vie La bucată: 6 lei
Arbuști Fructiferi Agriș – 5 lei, Alun – 5 lei, Coacăz – 5 lei, Zmeur/Mur – 5 lei
Moșmon 10 lei

Pepiniera Emma

Pomi Fructiferi Măr: Între 7 și 10 lei /bucataPăr: 12,50 lei/bucata

 

 

Gutui: 12,50 lei/bucata

Cais: 12,50 lei/bucata

Prun: 12,50 lei/bucata

Piersic: 12,50 lei/bucata

Nectarin: 12,50 lei/bucata

Cireș, Vișin: 12,50 lei/bucata

Migdal:12,50 lei/bucata

Nuc: 12,50 lei/bucata

Alun:10 lei/bucata

Viță de Vie Soiuri de masă/vin: 9 lei/bucata
Arbuști Fructiferi Zmeur–3 lei/bucataMur: 7,50 lei/bucata
Moșmon 10 lei

Comanda minimă este de 50 lei. Toți clienții  vor fi contactați telefonic înainte de livrarea coletelor. Costul transportului prin Fan Curier va fi suportat de către client.

Stațiunea de Cercetare și Dezvoltare pentru Viticultura și Vinificație Blaj

Staţiunea dispune de o suprafaţă totală de 895 ha, aparţinând, conform HG 517/1999, domeniului public şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul sectoruuil de cercetare ştiinţifică şi transfer a rezultatelor cercetării cu 9 profile de cercetare și sectorul de dezvoltare, cu ferme pilot, pentru verificarea rezultatelor cercetării în vederea transferului spre unităţile productive.

O latură importantă a activităţii staţiunii a reprezentat-o şi o reprezintă în continuare, verificarea şi generalizarea rezultatelor cercetării, introducerea progresului tehnic în producţie, folosindu-se metode de difuzare şi aplicare a soluţiilor oferite de cercetare, care şi-au dovedit eficienţa.

Pomi Fructiferi 7 lei/bucata
Viță de Vie 6 lei/bucata (negociabil peste 5.000 butași)

Arbori ornamentali

15 lei/bucata

Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa – Bucureşti

Staţiunea de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Băneasa – Bucureşti este instituţie publică care funcţionează în subordinea Academiei de Ştiinte Agricole şi Silvice „Gheorghe Ionescu-Siseşti” – forul ştiinţific naţional în domeniul agriculturii, medicinei veterinare, industriei alimentare, silviculturii şi protecţiei mediului – şi în directa coordonare a Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Pomicultură Mărăcineni, Argeş.

Staţiunea desfăşoară o gamă largă de activităţi, de la cele de cercetare şi dezvoltare la activităţi comerciale, prestări de servicii şi consultanţă.

De asemenea, Statiunea conservă în colecţiile naţionale tezaurul genetic pentru speciile cais, piersic şi nectarin, cantonate în zona de sud a României, tezaur concretizat în peste 655 fenotipuri de cais şi 950 fenotipuri de piersic şi nectarin.

Oferta: La achiziționarea de la 100 bucăți pomi din specia cais și prun, prețul de vânzare este de 5 lei/bucata.

La achiziționarea de la 100-300 pomi, excepție speciiile cais și prun, prețul de vanzare este de 12,5 lei/bucata. La achiziționarea de peste 300 pomi prețul de vânzare este de 9 lei/bucata.

Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă Constanţa

Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă Constanţa s-a înfiinţat în anul 1977, în urma desprinderii laboratorului de pomicultură care a funcţionat în perioada 1957-1977 în cadrul Staţiunii de Cercetare şi Producţie Viti-vinicolă  Murfatlar. În prezent, stațiunea valorifică fructe produse în livezile proprii, precum piersici, nectarine, pavii, caise, cireşe, vişine. În plus, oferă material săditor pomicol din speciile: piersic, cais, prun, cireş, vişin, măr şi păr. Specialiștii stațiunii întocmesc și proiecte, schiţe, amenajare parcuri şi grădini,de înfiinţare şi exploatare de livezi, tehnologii de înfiinţare şi întreţinere livezi sau consultanţă în domeniu.

Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă Constanţa vinde pomi fructiferi din producție proprie, indiferent de specie, la prețul promoțional de15 lei/bucata.

Metode bio pentru combaterea melcilor fără cochilie

Limacșii sau melcii fără cochilie sunt dăunători des întâlniți în grădinile de legume sau în solarii. Încep să-și facă apariția din primăvară și nu se lasă duși din grădină până toamna târziu, când încep să se pregătească pentru hibernare. Pe durata vieții sunt extrem de activi în zilele ploioase sau pe timpul nopții când este mai răcoare întrucât au o sensibilitate ridicată la căldură. În general, masa acestui dăunător este compusă din salată, varză, gulie, conopidă, cicoare, rubarbă, dar atacă și culturile de pepeni, căpșuni, flori, pomi și arbuști fructiferi.

Marin Dumbrava

De departe, cea mai eficientă metodă de combatere a limacșilor rămâne utilizarea de substanțe chimice special create pentru a ține la distanță acest dăunător. Dar ce te faci dacă te ocupi de agricultura ecologică sau dacă nu vrei să folosești chimicale – cum înlături acest dăunător care face ravagii în culturile de legume? Răspunsul la această întrebare ne este oferit de către Marin Dumbravă, un cunoscut legumicultor din comuna Joița, județul Giurgiu ce se ocupă de agricultura bio încă din 2006, când a fondat ferma ecologică Biodumbrava – www.biodumbrava.ro

1.Capcane cu bere sau drojdie cu zahăr

Încă de când s-a apucat de agricultură, legumicultorul Marin Dumbravă a testat numeroase metode pentru a scăpa de limacși, tocmai pentru că suprafața de 11.000 m² pe care cultivă legume este una destul de mare, iar gestionarea dăunătorilor este destul de greoaie. A început ca orice novice cu borcane cu bere sau drojdie cu zahăr, dar și-a dat seama că, pentru suprafața cultivată cu legume, această metodă este ineficientă, fiind mai degrabă utilă în cazul celor care au un solar mic de legume de 30-40 m² ce produc pentru autoconsum.

”Limacșii sunt destul de greu de combătut în cultura bio, mai ales dacă vorbim de suprafețe mari. Pe suprafețe mici sunt diverse tehnici și capcane ce pot funcționa, dar și astea tot pe termen scurt. Una dintre cele mai utilizate și cunoscute metode de combatere a melcilor este ceea a borcanului cu bere sau drojdie. De-a lungul timpului specialiștii din domeniu au afirmat faptul că limacșii sunt atrași de mirosul malțului și al drojdiei fermentate. Pentru acest tip de capcană avem nevoie un borcan pe care îl îngropăm în pământ, lăsând marginile afară, după adăugăm bere, sau o soluție de 1 lingură de drojdie, ½ linguriță de zahăr și 250 ml apă călduță în borcan și lăsăm totul peste noapte. Dimineață ar trebui să recoltăm melcii și să schimbă lichidul”, a declarat pentru Agrointeligența Marin Dumbravă.

2.Capcane cu nisip, ace de conifere, tărâțe și coji de ou sfărâmate

O altă metodă este să pui pe suprafața solului materiale care îi pot irita pe melci în deplasarea lor prin solar sau prin cultura de legume, cum ar fi un nisip foarte colțuros, coji de ou, ace de conifere și tărâțe care îi înțeapă, îi irită.

”Aceste materiale pot cauza pe suprafața corpului melcilor răni, care cu timpul pot duce fie la dispariția lor, fie la îndepărtarea lor. În jurul straturilor, mai ales unde aveți legume vulnerabile la acești prădători, presărați pietriș, nisip, coji de ouă zdrobite sau cenușă de lemn, formând astfel o barieră abrazivă în calea dăunătorilor. Melcii se irită atunci când intră în contact cu aceste materiale și sunt descurajați să mai înainteze în solar. Această metodă se adresează tot pentru cei care cultivă legume pe suprafețe mici și dă rezultate doar atunci când pământul este uscat”, a mai spus producătorul de legume bio.

3.Stropiri cu ceaiuri din plante 

Pentru combaterea melcilor din grădinile și solariile de mici dimensiuni pot fi folosite diverse fierturi de plante ce au rolul de a ține la distanță limacșii.

”Plantele pot ajuta alte plante să facă fața dăunătorilor. Tocmai de aceea, ferma BioDumbrava este plină nu doar de plante de leac, dar și de flori care mă pot ajuta să prepar diverse soluții pentru a face față dăunătorilor. Pentru melci mai fac și diverse preparate cu care stropesc plantele pentru a le proteja de atacul lor. Plantele care au acest efect sunt lavanda, begoniile, funzele de coacăz sau ceaiul de pelin ce este indicat a fi pulverizat pe sol toamna, când melci își caută adăpost pentru iernat. Mirosul de pelin este considerat a fi respingător pentru melci și aceștia vor sta departe de solarul tău. Unde mai pui că pelinul este și un bun fertilizant”, recomandă Marin Dumbravă.

4.”Vânarea” limacșilor noaptea, la lumina lanternei

Pe suprafețe întinse metodele prezentate mai sus nu oferă rezultatele așteptate, Marin Dumbravă preferă să înlăture limacșii prin metoda clasică, adunatul lor noaptea, la lumina lanternei.

”Singura metodă cu care pot spune că reușesc să gestionez atacul melcilor fără cochilie este aceea de a-i vâna seara la lumina lanternei. În miez de noapte mă înarmez cu o sursă de lumină și o găleată cu un sfert, până la jumătate plină cu apă. La lumina lanternei adun melcii de pe plantă și îi bag în găleată. În contact cu apa, melcul de îneacă”, a adăugat legumicultorul.

5.Macerat de melci

Melcii pe care reușești să-i strângi din solarul sau grădina cu legume este indicat să-i lași la macerat, iar soluția rezultată poate fi folosită pentru efectuare de stropiri la marginea solarului. Mirosul va îndepărta populația de limacși, iar culturile vor fi protejate.

”O altă metodă pe care eu o aplic cu succes de câțiva ani este aceea de a face un macerat din melcii pe care i-am strâns noaptea, cu lanterna. În general melcii strânși îi las la macerat și stropesc extremitățile solarului cu această soluție, pe care fie o diluez în apă sau fie o aplic pur și simplu, totul în funcție de textura ei. Această soluție funcționează, tocmai pentru că mirosul rezultat din macerat are rolul de a-i ține la distanță pe limacși, tocmai pentru că au același miros ca al lor și nu îl consideră atrăgător. Metoda de prindere seara a limacșilor și asta cu maceratul de melci sunt singurele ce pot funcționa pe suprafețe mari, restul metodelor sunt valabile doar pentru suprafețe mici”, a explicat fermierul cum funcționează maceratul de melci.

Alte metode de combatere a limacșilor

O altă metodă de eliminare a dunătorului din cultura de legume este realizarea unor soluții de stropit pe baza de cafea sau apă cu oțet. Folosește cu încredere cafeaua pentru a acoperii plantele ce au fost atacate de melcii fără cochilie. Zațul poate fi și el utilizat, prin aplicarea în jurul tulpinii plantelor atacate de limacși. Substanța activă din cafea dar și zațul nu sunt agreate de melcii fără cochilie.

La fel de eficientă este și soluția pe baza de apă și oțet. Pentru a realiza o astfel de soluție ai nevoie de 250 ml de oțet și 125 ml de apă. Totul se pune într-un pulverizator și imediat cu remarci prezența melcilor la tine în grădină, poți pulveriza soluția direct pe aceștia. Atenție însă, această substanță nu trebuie să intre în contact cu frunzele plantelor, deoarece amestecul acesta riscă să afecteze planta de cultură.

Porumbul de aur   obtinut de fermierul Carol Costandache cu  11.403 kg/ha pe teren  neirigat

 

Carol Costandache este fermierul ialomițean care,   a reușit să își adjudece trofeul Porumbul de Aur pentru cultura sa neirigată. Agricultorul este membru al Asociației Producătorilor de Porumb din România și s-a înscris în competiția organizației cu o suprafață de 27 de hectare pe care le-a semănat cu hibridul Pioneer P 0023, FAO 400.

Fermierul Carol Costandache administrează sociatatea Costandache SRL prin care lucrează 2.465 de hectare de teren agricol în județul Ialomița, în comuna Perieți, fiind vecin de fermă cu Gheorghe Alexandru, agricultorul care a câștigat trofeul APPR .

carol-costandache-si-gheorghe-alexandru
Fermierul Gheorghe Alexandru a dat mai departe trofeul APPR vecinului său din Perieți, Carol Costandache

”Anul acesta am avut cultivate 906 hectare de porumb, suprafața cu care am participat la concurs a fost de 27 de hectare, iar hibridul a fost Pioneer P 0023 la care am obținut producția de 11.293 de kilograme (cu umiditatea la recoltare de 13,8% – n.r.). Ca tehnologie, am avut plantă premergătoare porumbul”, a vorbit fermierul care a primit troferul Porumbul de Aur la cultura neirigată.

Pentru producția bună obținută   Carol Costandache a pregătit din timp terenul, cu sol de tip și pH de 6,5.

”Arătura a fost efectuată în luna octombrie, la vreo două săptămâni s-a efectuat o discuire, iar în primăvară, pe la jumătatea lunii martie, am făcut o fertilizare cu uree – 200 de grame de uree granulată la hectar, încorporată cu combinatorul”, a vorbit ialomițeanul despre lucrările de dinaintea semănatului.

A semănat pe 5 aprilie

Semănatul porumbului pe lotul de concurs din ferma lui Costandache a fost efectuat în data de 5 aprilie, sămânța Pioneer fiind tratată cu Seedoprid 600 FS. S-a mers pe o densitate de 73.600 de boabe germinabile la hectar. După, în vegetație, a urmat erbicidarea Mistral 240 SC (0,12 l/ha) și cu Mustang (0,4 l/ha).

Odată cu semănatul, pe rând, s-au aplicat 130 kg complexe Yara Mila 16-27-7 (2% Mg, 6% SO3, 0,05% B, 0,05% Fe, 0,1% Mn, 0,05% Zn). ”În stadiul de 4 frunze, am efectuat o fertilizare cu 130 de kilograme de azotat la hectar. Recoltatul a fost pe 2 septembrie, cu o umiditate de 13,8%”, a spus fermierul.

Conform datelor furnizate de APPR, la ferma lui Carol Costandache, porumbul neirigat a primit ploi astfel: în martie – 76 mm, în aprilie, după semănat – 36 mm, în mai – 41 mm, în iunie – 56 mm, în iulie 21 mm, iar în august – 25 mm. În total, 255 mm.

Producția pentru care Carol Costandache a primit trofeul Porumbul de Aur 2016 a fost, la final, de 11,403 tone/ha la o umiditate de 15%.

 

Vremurile trec, dar Fermierul  Alexandru Gheorghe, ramane in istoria recordurilor cu  o recoltă de 13.845 kg porumb boabe-fără picătură de apă din irigații

 

Alexandru Gheorghe exploatează o suprafață de 3.200 de hectare în localitatea Ciulnița, județul Ialomița .Cum a obtinut  fermierul Alexandru Gheorghe  o producție de porumb de 13.845 kg/ha în condiții de secetă și fără să irige cultura

 

Săptămâna aceasta a avut loc în București prima ediție a Congresului ”Fermieri pentru Fermieri” organizat de Asociația Producătorilor de Porumb din România, prilej cu care organizația și-a premiat cei mai meritoși membri, pe acei agricultori care au reușit să obțină cele mai mari producții la cultura de porumb, la cele două categorii: cultură irigată și cultură neirigată. Cele două trofee ”Porumbul de aur” au mers în județul Ialomița, unul în ferma lui Jean Cezar Ilie, iar celălalt în ferma lui Alexandru Gheorghe, cel care a reușit să obțină o recoltă record fără picătură de apă din irigații.

Alexandru Gheorghe Ialomita

Alexandru Gheorghe exploatează o suprafață de 3.200 de hectare în localitatea Ciulnița, județul Ialomița, iar povestea lui de fermier a început, ca la majoritatea celor care lucrează pământul în Bărăgan, încă din copilărie.

”Agricultura este o tradiție de familie. Părinții mei au fost țărani, mai întâi țărani liberi și după aceea au fost deposedați de terenurile pe care le aveau și au fost făcuți ”cooperatiști”. Ca și pregătire, sunt inginer mecanic agricol, am terminat facultatea în 1975. De-a lungul timpului am fost director de SMT câțiva ani înainte de Revoluție și câțiva ani după. Începând cu 1992 m-am privatizat, mi-am luat cu credit niște tractoare și niște combine de recoltat și am început să prestez servicii. Prestarea serviciilor a mers o perioadă, până când cei care și-au luat pământurile fie alegeau să nu le mai lucreze, fie și-au luat propriile utilaje”, a declarat Alexandru Gheorghe, astăzi directorul companiei Somalex SRL.

Aventura sa în cultura mare a început astfel abia în 2000, după o perioadă de șase ani în care fermierul a deținut și o afacere de creștere a puilor de carne. ”Începând cu anul 2000 am reușit să iau în arendă ceva pământ. Am început cu vreo 400 de hectare, în primul an, iar în prezent am undeva la 3.200 de hectare, o parte al meu, restul luat în arendă”, a adăugat fermierul din județul Ialomița.

Hibridul Pioneer P 9911 și densitate de 70.000 de plante la hectar

La concursul ”Porumbul de aur” organizat de Asociația Producătorilor de Porumb din România, Alexandru Gheorghe s-a înscris anul acesta cu o solă unde a cultivat hibrizi de la compania DuPont Pioneer.

”De pe sola cu care m-am înscris la concurs, am avut o densitate de 70.000 de plante la hectar, iar sămânța folosită a fost de la Pioneer – am avut un P9911, grupa FAO 410. Anul acesta am avut cultivată o suprafață de 900 de hectare cu porumb, media pe fermă la cultura de porumb a fost de 11.500 kilograme. În general, pun jumătate din suprafață cu hibrizi de la Monsanto și jumătate cu hibrizi de la Pioneer, dar se pare că anul acesta am obținut o producție record cu hibrizii de la Pioneer. Sola cu care m-am înscris la concurs am recoltat-o pe 14 septembrie și am obținut o producție de 13.845 kilograme la hectar”, ne-a spus fermierul despre recordul producție de la el din fermă, la cultura de porumb.

Secretul producției – pregătirea terenului

Din fericire pentru exploatația sa, Alexandru Gheorghe s-a aflat într-o zonă care nu a fost atât de afectată de secetă, astfel că, în decursul anului, de la semănat și până la recoltat, porumbul s-a bucurat de o cantitate de precipitații de 140 mm/mp.

”La cultura de porumb am avut noroc, la noi în zonă seceta nu s-a manifestat așa de agresiv ca în alte zone ale țării. Nu am facut nimic special culturii de porumb, am aplicat tehnologia pe care o aplic în mod curent. Eu nu vorbesc de ”minimum tillage”, folosesc arătură și ar cât pot de adânc. În funcție de gradul de umiditate al solului, foarte des folosesc compactor, un tăvălug greu. Pregătesc terenul definitiv întotdeauna cât mai aproape de data arăturii. În funcție de umiditate, dacă terenul este optim îl pregătesc chiar în ziua în care fac arătura. Compactez terenul, îl discuiesc, chiar dacă trebuie să semăn, peste 3 luni sau la primăvara care vine pentru că în acest fel reduc suprafața de evaporare a apei și chiar dacă la suprafață este puțin uscat vara, mai în profunzime se păstrează apa în sol”, ne-a explicat fermierul.

Fertilizare cu complex 18:46:0 și uree

Convins că pregătirea terenului este esențială pentru a avea o răsărire uniformă a plantelor, fermierul ialomițean nu neglijează nici fertilizarea.

”Terenul îl întrețin curat de buruieni chiar dacă sunt ogoare de vară. Primăvara devreme, primul lucru pe care îl fac, mă ocup de fertilizare. Fertilizez cu toată cantitatea de îngrășăminte pe care o aplic. Aici vorbim de 200 de kilograme pe hectar de complex 18:46:0 și 300 kilograme pe hectar de uree. Fertilizarea o aplic cu o zi înainte de semănat, dacă se poate și timpul îmi permite. După fertilizare fac o ultimă prelucrare a solului după care semăn. Sămânța o semăn cât mai devreme posibil, dar întodeauna cu ochii la temperatura din sol. De exemplu anul acesta am semănat pe 4 aprilie”, ne-a vorbit fermierul despre substanțele cu care a fertilizat, precum și dozele pe care le-a aplicat.

Erbicidare cu Buctril și Mistral MC

Dacă în ceea ce privește sămânța, ialomițeanul este fidel Pioneer și Monsanto, în ceea ce privește substanțele pentru protecția culturilor de buruieni folosește produsele Bayer și Syngenta.

”Cu insectele avem probleme întotdeauna, iar dăunătorul care ne afectează cel mai mult cultura este Tanymecus (rățișoasa porumbului). Avem grijă întodeauna să respectăm rotația culturilor și chiar și așa își face apariția. Reușim să scăpăm de el doar cu tratamente suplimentare. În vegetație am erbicidat simplu cu Buctril și Mistral MC, cu Buctril am aplicat 0,5 litri la hectar și 0,6 litri la hectar cu Mistral. Anual investesc în tehnologia de cultivare, la cultura de porumb undeva la 3.000 lei, tot ce înseamnă costuri cu lucrările terenului, substanțe aplicate, sămânță, iar dacă adăugăm și arenda ajung undeva la 4.000 lei investiție pe hectar”, ne-a spus ialomițeanul.

Producții bune și la celelalte culturi

Întreaga suprafață exploatată de fermier în județul Ialomița este împărțită  între culturile de porumb, floarea-soarelui, rapiță și grâu.

”Din 3.200 de hectare, anual cultiv 900-1.000 de hectare de porumb, iar restul suprafeței este ocupată cu grâu, rapiță și floarea-soarelui. Anul acesta am înregistrat producții foarte bune. La grâu am scos 8.500 de kilograme la hectar, la rapiță 4.500 de kilograme la hectar, iar la floarea-soarelui am obținut 3.500 de kilograme la hectar”, ne-a spus fermierul.

Nu pot spune că dețin secrete pentru a obține producții bogate. În agricultură totul este clar, nu există secrete sau rețete minune care să te ajute să obții producții cât mai mari. Totul se cunoaște, informația este la îndemâna fermierului important este să știi cum să o aplici și cum să o adaptezi la condițiile din fermă. Pot spune că fertilizările aplicate corect an de an, faptul că eu cartez terenul, dar și lucrările pe care le fac contează foarte mult. La mine nimic nu este lăsat la voia întâmplării și chiar dacă nu am sistem de irigații, încerc să corectez acest handicap prin lucrări specifice care să mă ajute să mențin apa în sol. Întotdeauna resturile vegetale le încorporez în sol”, a declarat pentru Agrointeligența Alexandru Gheorghe, fermierul care exploatează 3.200 de hectare în localitatea Ciulnița, din județul Ialomița și care anul acesta și-a adjudecat trofeul ”Porumbul de aur” pentru cultura neirigată.

Comanda rapida: 0742.42.24.24 

„Ne amăgim dacă credem că cineva poate să conducă o ţară fără Dumnezeu şi fără Carte”

Prezent în municipiul Beiuş cu prilejul unui dublu eveniment – primirea titlului de cetăţean de onoare al capitalei Ţării Beiuşului şi participarea la lansarea, sub egida Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, de către Ioan Degău şi coautorii a celui de al VI-lea volum din seria enciclopedică «Beiuşul şi lumea lui», intitulat «Oameni de seamă ai Ţării Beiuşului», preşedintele Academiei Române, acad. Ioan Aurel Pop a electrizat realmente asistenţa cu o magistrală lecţie de istorie despre cum au reuşit înaintaşii să ridice o ţară, care până nu demult, cu multă trudă şi nenumărate sacrificii, a reuşit a avea de toate şi din care azi ne-a mai rămas ceea ce se vede şi, mai ales, ceea ce simt românii, ca al doilea cel mai sărac popor din Uniunea Europeană.

Am redevenit imediat un student sârguincios pasionat de istorie şi am început să iau notiţe. Prin ceea ce voi spune nu fac politică, a ţinut să menţioneze de la bun început, distinsa personalitate academică, pe care bună parte a românimii o consideră omul trimis de providenţă pentru a ne reda demnitatea naţională şi recunoaşterea internaţională a ceea ce însemna cândva România, cotată drept cea de-a patra putere diplomatică a lumii.

Pentru ca afirmaţia din titlu, concluzie a alocuţiunii rostite cu prilejul amintit, în esenţă cu profunde semnificaţii politice naţionale şi cu evidentă adresabilitate în actualitatea politică românească, să fie liberă de orice conotaţii politice partizane, reputatul istoric a invitat auditoriul la un excurs prin secolele al XVI-XVIII-lea ale afirmării mişcării naţionale româneşti, când poporul era condus de preoţi, iar preoţimea transilvăneană era iobagă. Şi, pentru a clarifica nişte lucruri privind mişcarea memorandiştilor şi unirea cu Roma a Bisericii Ortodoxe din Transilvania, au fost prezentate argumentele faptice: unitatea clerului cu poporul s-a concretizat în solicitarea emancipării nu doar a preoţilor, ci şi a poporului.

Soluţia elitei la problemele naţionale, sociale şi economice ale românilor era memoriile.

Soluţia ţărănească a fost răscoala lui Horea, Rex Daciae. Unirea cu Roma a facilitat formarea unei elite din români şcoliţi la Roma şi Viena, care reveneau în mijlocul poporului şi se afirmau ca lideri, astfel că la jumătatea secolului al XIX-lea, în anul revoluţionar 1848, intelectualiatea s-a unit şi ea cu poporul, pentru a construi o ţară, urmând ca prin cultură să se ajungă la autodeterminarea naţională şi independenţa statală. Ceea ce poetul George Coşbuc a sintetiztat în aforismul „Cultura este cel dintâi teritoriu al patriei”.

Unirea cu Roma, argumentetază reputatul istoric, nu s-a făcut din raţiuni spirituale (nimic din rânduielile noastre să nu se schimbe), ci exclusiv etnico-naţionale (egalitate pentru toţi românii).

Înainte de Unirea cu Roma, principele Transilvaniei Bethlen Gabor îi solicitase Patriarhului Ecumenic de Constantinopol Chiril I (Lukaris) acordul pentru calvinizarea tuturor românilor. Răspunsul lui Lukaris, „Sine Dominico non possumus” (Fără Dumnezeu noi nu putem) a fost argumentat cu:
– împotrivirea poporului român;
– puternicile şi fireştile legături dintre românii din cele trei principate;
– principii români se vor opune, dacă nu manu militari, cu îndemnuri tainice.

Principele Transilvaniei Bethlen Gabor ar fi trebuit să ştie cele spuse de Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, din învăţăturile momentului Mihai Viteazul, când valahii din Transilvania s-au revoltat, ştiindu-l pe domn de partea lor. Mihai Viteazul a restaurat Mitropolia Transilvaniei, a adus preoţi şi ierarhi din Ţara Românească, a ctitorit biserici şi s-a îngrijit de starea preoţilor, oficializând Biserica Ortodoxă Românească în Transilvania. După moartea sa, a fost lege ca popă român să nu mai intre în Ardeal, dar tainica lucrare a preoţimii ortodoxe nu a încetat, iar cele două biserici româneşti, orftodoxîâă şi greco catolică, ambele de rit bizantin au fost arma de luptă pentru apărarea identităţii naţionale.

La 1848 mirenii au preluat conducerea mişcării naţionale, dar erau conştienţi că fără Biserică nu vor fi sorţi de izbândă, drept pentru care la momentul Marii Uniri din 1918 proiectul de rezoluție votat de Adunarea Națională a fost citit de episcopul unit de Gherla Iuliu Hossu, care în încheiere a scandat Trăiască România Mare, una și în veci nedespărțită, Amin. A urmat îmbrățișarea cu Prea Sfinția Sa Dr. Miron Cristea, atunci episcop ortodox de Caransebeș, în fața mulțimilor entuziaste, cari reclamau și plângeau de bucurie. Prea Sfinția Sa a adăugat cuvintele: „Pe cum ne vedeți aici îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați, pe veci, toți Frații României”.

Concluzionând, profesorul Aurel Ioan Pop a rezumat forţa şi determinarea înaintaşilor pentru a ridica şi ne lăsa o ţară la: Şcoală, (educaţie şi comunicare), Biserică şi Unitate, adăugând corolarul: „Ne amăgim dacă credem că cineva poate să conducă o ţară fără Dumnezeu şi fără Carte”.

În mod evident, nu au fost vizaţi reprezentanţii puterii locale aflaţi de faţă, domnii Ilie Bolojan, preşedintele Consiliului Judeţean şi Dumitru Ţiplea, prefectul de Bihor, primul fiind absolvent a două facultăţi şi om de catedră, iar cel de al doilea absolvent a patru facultăţi, dintre care una de teologie. Judeţul Bihor dă semne de renaştere, iar municipiul Oradea a devenit un obiectiv ţintă al turismului internaţional, urmare a realizărilor edilitare şi a unei reuşite de excepţie în restaurarea patrimoniului imobiliar de importanţă istorică.

Cei fără Dumnezeu şi Carte sunt marionetele grupurilor de interese care au adus România în marasm, ne-au dezmoştenit de zestrea lăsată de înaintaşi, continuând să ne guverneze prin minciună, secretomanie şi dezbinarea naţională generată de luptelor lor intestine pentru putere.

Dublul eveniment de la Beiuş a pus în evidenţă, prin lansarea monumentalului lexicon Oameni de seamă ai Tării Beiuşului, valoarea inestimabilă a capitalului uman al României şi perspectivele oferite de acesta pentru Marea şi Adevărata Renaştere Naţională.

Sursa: art-emis.ro / Autor: Aurel I. Rogojan

Eşecul Justiţiei în crizele majore – Revoluţia, Mineriadele, Colectiv, 10 August. Ce spune Cristian Diaconescu

Cristian Diaconescu
Cristian Diaconescu (Eugen Horoiu/Epoch Times)

Preşedintele PMP, Cristian Diaconescu, şi-a exprimat indignarea că, deşi au trecut şase ani de la incendiul de la clubul Colectiv, cei responsabili pentru tragedia care a şocat România nu au fost condamnaţi de justiţia română.

„Dreptatea încă aşteaptă pentru victimele de la Colectiv. Au trecut şase ani de la tragedia ‘Colectiv’. Nici un vinovat, nici o condamnare, nici o măsură pentru a preveni repetarea acestor drame. Nimeni nu şi-a asumat responsabilitate pentru cele 65 de persoane decedate, din cauza unei neglijenţe criminale. Sistemul de sănătate a rămas înţepenit în veşnica inerţie. Cazurile grave sunt tratate în străinătate, în timp ce aparatura medicală necesară zace prin depozite. Bolnavii mor pe capete în spitale din cauza infecţiilor nosocomiale, luate din saloanele nedezinfectate. Dar este la fel de adevărat că OAMENI extraordinari – medici şi personal medical – au forţa, care vine dintr-un profesionalism superb, de a face minuni în exerciţiul actului medical. Da, este la fel de adevărat că în Justiţie, covârşitoarea majoritate a magistraţilor face dreptate, în adevăratul sens al cuvântului, cu devotament şi o inegalabilă dedicaţie spre dreptate”, a declarat Diaconescu.

Liderul PMP a subliniat că sunt numeroase exemple de magistraţi care sunt supuşi – ei şi familiile lor – unor ameninţări teribile, din partea clanurilor mafiote.

„Dar cazul ‘Colectiv’ nu a primit o soluţie definitivă nici după 6 ani. Este aberant şi nu cred că cineva care a îmbrăcat roba de magistrat mă poate contrazice. Cazul Colectiv a devenit pentru societatea românească un reper de neîncredere în stat şi justiţie. Păcat de munca medicilor şi a magistraţilor dedicaţi. Toţi factorii de decizie au aruncat vina pe alţii, iar Guvernele care s-au succedat, au acuzat greaua moştenire. Când instituţiile statului român au de susţinut examene dramatice, apar nişte oameni mici, dezorientaţi, care încearcă disperat să-şi salveze imaginea publică înainte de orice altceva. Revoluţia, Mineriadele, Colectiv, 10 August – teste care au demonstrat că, în România, responsabilitatea şi asumarea privind răspunsul la crize majore rămân iluzii triste. Iar societatea oboseşte, românii pleacă din ţară, nu mai ies la vot şi în viaţa publică se implică tot mai mult cei care cred că prin aranjamente şi şmecherie se poate rezolva orice”, a precizat Diaconescu.

În opinia fostului ministru de Externe, nici măcar în al 12 ceas, nu este prea târziu să se facă dreptate pentru victimele de la Colectiv.

„Este un act de justiţie, de curăţenie morală, necesară, pentru toţi românii. Doar aşa românii îşi vor recâştiga încrederea în instituţiile statului şi se vor simţi în siguranţă, în propria ţară. Până atunci nu ne rămâne decât să spunem ‘Dumnezeu să îi odihnească în pace pe îngeri!'”, a conchis Diaconescu.

 

„Secret, corupt şi coercitiv”. Un raport detaliază încercarea Beijingului de a stabili o nouă ordine mediatică globală

Membrii organizaţiei Students for a Free Tibet protestează in faşa unui nou panou închiriat de Xinhua - Times Square din New York - 1 august 2011
Membrii organizaţiei Students for a Free Tibet protestează in faşa unui nou panou închiriat de Xinhua – Times Square din New York – 1 august 2011 (Stan Honda/AFP via Getty Images)

Regimul chinez a utilizat mijloace „secrete, corupte şi coercitive” pentru a transforma mass-media în limba chineză şi cea occidentală în armă, în cadrul unei campanii de impunere a viziunii sale asupra stării curente a lucrurilor în restul lumii, se arată într-un raport recent al unui centru de reflecţie militar francez.

Eforturile Beijingului de a exporta propaganda şi versiunile sale despre realitate se întind pe zeci de ani. Primul ziar în limba engleză controlat de Partidul Comunist Chinez, China Daily, a fost lansat în 1981. Dar astfel de încercări au fost stângace şi au dat rezultate slabe, potrivit organizaţiei Reporteri fără frontiere.

Anul 2008 a marcat un punct de cotitură. Jocurile Olimpice de la Beijing, un eveniment pe care regimul spera să îl folosească pentru a-şi prezenta succesul economic, a dat naştere la proteste în aproape zece oraşe din întreaga lume, iar incidentele au perturbat defilarea cu torţa.

Umilinţa pe care Beijingul a suferit-o din cauza ştirilor negative rezultate a iritat cadrele de Partid. Pentru a controla mai bine imaginea globală a regimului, Partidul Comunist Chinez a elaborat în scurt timp un „plan pe 10 ani”, se arată în raportul Institutului pentru Studii Strategice ale Şcolilor Militare (IRSEM), un think tank finanţat de Ministerul Forţelor Armate din Franţa.

Studiul, care are 650 de pagini, s-a bazat pe informaţii publice, rapoarte de cercetare şi interviuri independente, şi a examinat modul în care Beijingul a exploatat deschiderea Occidentului pentru a-şi amplifica transmiterea temelor de propagandă, iar programul a devenit, în timp, o componentă a operaţiunilor de extindere a influenţei regimului la nivel global.

Valorile de toleranţă care caracterizează democraţiile occidentale au oferit Beijingului „o libertate de mişcare considerabilă”, permiţându-i să-şi înmulţească birourile din străinătate, să recruteze jurnalişti străini pentru a-şi adapta mesajele la diferite audienţe, să se infiltreze în presa locală cu ajutorul cadourilor, mitei şi altor beneficii materiale, distribuind în acelaşi timp miliarde de dolari în publicitate în organizaţiile mass-media occidentale pentru a-şi extinde şi mai mult raza de acţiune, se arată în raport.

În China, sub conducerea Beijingului, presa a fost de la început un instrument în slujba Partidului, se arată în raport. O astfel de viziune a fost evidenţiată într-un discurs din 2016 al liderului chinez Xi Jinping, în timpul căruia acesta le-a spus celor aproximativ 180 de reprezentanţi ai presei de stat să îşi alinieze ideologia cu cea a cadrelor superioare, „să vorbească în numele voinţei Partidului… şi să protejeze autoritatea Partidului”, potrivit unei redactări Xinhua.

Pentru unii reporteri Xinhua, venirea lui Xi Jinping la putere a marcat începutul unei noi ere, în care instituţiilor mass-media chineze „nu mai trebuie să le fie ruşine că sunt mass-media comuniste”, a declarat un reporter Xinhua unuia dintre autorii raportului în 2018.

Cumpărarea de influenţă

Mass-media de stat chineză este activă pe toate reţelele de socializare, având o influenţă considerabilă pe Twitter, Facebook, YouTube şi Instagram, deşi toate aceste platforme sunt blocate în China.

Mass-media de stat chineză a creat pagini în limba engleză şi în alte diverse limbi pe Facebook în 2013. Opt ani mai târziu, acestea au ajuns în fruntea listei în privinţa numărului de urmăritori. Patru instituţii importante de propagandă a Partidului – CGTN, China Daily, Xinhua şi People’s Daily (Cotidianul Poporului) – având fiecare între 86 şi 116 milioane de urmăritori la momentul publicării raportului francez, adică de aproximativ 2,5 până la 3 ori mai mulţi decât cei de la CNN.

Aceste „scoruri spectaculoase” au fost rezultatul unui efort deliberat de a umfla în mod artificial numărul abonaţilor, au declarat autorii raportului, subliniind „rata de creştere excepţională” şi „rata de interacţiune extrem de scăzută” pe care o au aceste pagini.

Potrivit raportului, în jur de opt mari media de stat chinezeşti în limba engleză au avut o rată medie de creştere de 37,8% în perioada 1 ianuarie 2019 – 31 martie 2020, adică de aproximativ 5.000 de ori mai mare decât cea a presei mainstream din SUA. Cu toate acestea, nivelul de implicare pe pagini este de 68 de ori mai mic.

Documente din 2018 şi 2019 dezvăluie faptul că mass-media de stat au cheltuit sute de mii de dolari pentru a obţine urmăritori pe Twitter şi Facebook, în ceea ce părea a fi o campanie prin care încercau să-şi impună autoritatea în sectorul de ştiri.

„Când … vezi zeci de milioane de oameni care le urmăresc, atunci simţi că lucrurile sunt destul de credibile”, a declarat la vremea respectivă Sarah Cook, analist pe China la Freedom House, organizaţie de supraveghere a drepturilor omului, pentru Epoch Times. Ea a descris campania ca fiind o „nouă frontieră”, „o cale de acces la baza societăţii şi la publicul din alte ţări”.

Proporţia de conturi false în rândul urmăritorilor lor pe Twitter este greu de ignorat: pentru un utilizator mediu de Twitter, între 5 şi 30 la sută din conturile care îl urmăresc sunt roboţi sau spam; dar proporţia conturilor false pentru cele patru media menţionate mai sus variază între 34,3 şi 38,4 la sută. În cazul versiunilor lor franceze, cifrele urcă până la 62,8 %, au constatat cercetătorii.

În acelaşi timp, Cotidianul Poporului, controlat de Partidul Comunist Chinez, investeşte milioane de dolari pentru a-şi distribui conţinutul prin intermediul unora dintre cele mai influente publicaţii din întreaga lume. Între noiembrie 2016 şi aprilie 2020, Cotidianul Poporului a plătit aproape 19 milioane de euro unor ziare din SUA pentru a introduce între paginile lor un supliment gratuit numit China Watch.

Colaborarea are un triplu beneficiu pentru Partid, susţin autorii. Nu numai că ajută presa chineză să ajungă la publicul său ţintă, dar o face să pară mai credibilă şi îi oferă o influenţă financiară asupra presei occidentale.

Publicaţia britanică The Telegraph, care până în aprilie anul trecut a primit aproximativ 750.000 de lire sterline (aproximativ 1 milion de dolari) pe an pentru a distribui China Watch, a publicat, de asemenea, cel puţin 20 de articole semnate de ambasadorul chinez în Regatul Unit între 2016 şi 2018 – de două ori mai multe decât cele publicate de Daily Mail, The Guardian şi Financial Times la un loc, potrivit unui studiu din 2019, publicat pe site-ul Royal United Services Institute, un grup de reflecţie britanic pentru apărare şi securitate.

O nouă ordine mediatică globală

Departamentul de Stat al SUA a desemnat un total de 15 entităţi ale unor publicaţii de stat chinezeşti cu sediul în ţară drept misiuni străine, deoarece sunt „deţinute în mod substanţial sau controlate efectiv” de un guvern străin, a declarat un purtător de cuvânt al departamentului pentru Epoch Times, în septembrie.

În cazul agenţiei de ştiri de stat Xinhua, jurnaliştii săi locali au „singura misiune de a traduce textele redactate anterior de personalul chinez”, se arată în raportul francez. Un jurnalist francez de la Xinhua a declarat unui autor al raportului, în 2018, că dispeceratele lor de la Xinhua constau în proporţie de 80 la sută în traduceri din engleză şi 20 la sută din chineză. Traducerile şi, ocazional, articolul original ar fi toate corectate de un jurnalist chinez care vorbeşte fluent franceza, pentru ca traducerea finală să fie în ton cu „aşteptările Partidului, precum şi cu ‘varianta preferată'”, potrivit reporterului Xinhua.

Foşti membri ai personalului ziarului Sing Tao din Hong Kong, cu orientare pro-Beijing, au relatat lucruri similare pentru Epoch Times, după ce publicaţia şi-a înregistrat cele cinci entităţi americane ca agenţi străini, la ordinul Departamentului de Justiţie, în luna august.

David, fost redactor principal la biroul din New York al Sing Tao, a declarat că în prima zi a fost informat cu privire la „două principii”: să nu prezinte ştiri despre Falun Gong, un grup spiritual persecutat de Beijing, şi nici despre independenţa Taiwanului. O altă persoană, care a lucrat cu ani în urmă pentru biroul din San Francisco al publicaţiei, a declarat că i s-a spus să nu folosească acronimul PCC – pentru Partidul Comunist Chinez – şi nici expresia „Republica Chineză”, numele oficial al insulei Taiwan, pe care regimul o revendică ca fiind o provincie a sa. În schimb, ea trebuia să folosească cuvintele „China” şi, respectiv, „Provincia Taiwan a Republicii Populare Chineze”, a declarat ea pentru Epoch Times.

Achiziţionarea de publicaţii străine, formarea jurnaliştilor, donarea de cadouri şi echipamente, aplicarea de presiuni diplomatice, folosirea şantajului cu vizele acordate jurnaliştilor din China, ameninţări prin intermediul apelurilor telefonice se numără printre alte tactici folosite de Beijing pentru a remodela peisajul mediatic din afara ţării şi pentru a-l determina să se plieze pe voinţa sa, potrivit raportului.

În Africa de Sud, jurnalistul Azad Essa şi-a văzut rubrica săptămânală anulată de Independent Media, al doilea grup media din ţară, la câteva ore după publicarea unui articol al său în septembrie 2018, în care condamna persecuţia uigurilor din regiunea chineză Xinjiang. Grupul media este deţinut în proporţie de 20 % de două entităţi chineze susţinute sau controlate de Beijing.

Ediţia din Hong Kong a publicaţiei Epoch Times a fost supusă unui şir de acte de vandalism de la înfiinţarea sa, ceea ce, potrivit criticilor, poartă amprenta tacticilor de intimidare ale regimului pentru a reduce la tăcere materialele critice la adresa Partidului.

Din cauza fricii de represalii, grupurile media de limbă chineză din Australia au ales să se autocenzureze în mod activ, potrivit unui studiu realizat în septembrie de Institutul Lowy din Sydney.

„Subiectele sensibile din punct de vedere politic sau criticile la adresa regimului chinez ar pune în pericol membrii personalului nostru sau familiile lor. Nu vrem ca ei sau familiile lor să fie reţinuţi în China”, a declarat proprietarul unei publicaţii pentru think tank-ul francez.

 

 

12Să vorbiți și să lucrați ca niște oameni care au să fie judecați de o lege a slobozeniei,13căci judecata este fără milă pentru cel ce n-a avut milă, dar mila biruie judecata.14Frații mei, ce-i folosește cuiva să spună că are credință, dacă n-are fapte? Poate oare credința aceasta să-l mântuiască?15Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana de toate zilele,16și unul dintre voi le zice: „Duceți-vă în pace, încălziți-vă și săturați-vă!”, fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?

17Tot așa și credința: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăși.18Dar va zice cineva: „Tu ai credința, și eu am faptele. Arată-mi credința ta fără fapte, și eu îți voi arăta credința mea din faptele mele.”19Tu crezi că Dumnezeu este unul și bine faci; dar și dracii cred… și se înfioară!20Vrei, dar, să înțelegi, om nesocotit, că credința fără fapte este zadarnică?

21Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?22Vezi că credința lucra împreună cu faptele lui, și, prin fapte, credința a ajuns desăvârșită.23Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, și i s-a socotit ca neprihănire”; și el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu.”24Vedeți, dar, că omul este socotit neprihănit prin fapte, și nu numai prin credință.25Tot așa, curva Rahav: n-a fost socotită și ea neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli și i-a scos afară pe altă cale?26După cum trupul fără duh este mort, tot așa și credința fără fapte este moartă.

Autor: Iacov

Indreptatirea prin credinta – Romani 3.24

Indreptatirea prin credinta – Romani 3.24.

 

Si sunt socotiti neprihaniti, fara plata, prin harul Sau, prin rascumpararea care este in Hristos Isus.

de Aurel Munteanu  

Termenul indreptatire este unul printre cei mai importanti termeni din Sfanta Scriptura . Cornilescu il traduce cu neprihanire . In greaca termenul este δικαιούμενοι ( dikaioumenoi ) .

Acesta poate fi tradus indreptatire , dreptitudine sau justificare . Apare de 39 de ori in Noul Testament .

Ce nu inseamna indreptatire sau justificare :

– nu inseamna ca esti drept ca si cand nu ai fi pacatuit niciodata

– nu inseamna ca vii inaintea lui Yahweh ca sa dai socoteala de pacatele tale ( sa ti le justifici )

– nu inseamna ca o persoana devine dreapta cand crede in Cristos in sensul ca nu va mai pacatui niciodata ( nu inseamna ca devii perfect )

Definitia indreptatirii sau justificarii :

Este o hotarare juridica , un act juridic care are mai mult de a face cu justitia lui Yahweh .

Inseamna ca El de la tronul Sau te declara drept fata de El si te trateaza ca si cand ai fi fost drept inaintea Lui .

Este un act prin care Dumnezeu transfera pacatul credinciosului asupra lui Cristos Isus cand a murit ca jertfa de ispasire si tot El transfera asupra credinciosului ascultarea perfecta a lui Cristos de Legea lui Yahweh .

Acesta este actul prin care credinciosul este socotit indreptatit ( neprihanit ) .

Dumitru Cornilescu cam rateaza termenul traducandu-l cu neprihanire . In DEX 2009 acesta este definit ca :

NEPRIHĂNÍT, -Ă, neprihăniți, -te , Care este fără prihană, fără păcat, fără vină, pur, curat, nepătat, imaculat; cast. – ne- +prihănit ( „păcătos, vinovat” < prihană).

Cum poate fi un om indreptatit inaintea lui Yahweh ?

Religia ofera 2 solutii :

– indreptatire prin fapte ( propriile eforturi )

– indreptatire prin gratiere – har ( printr-un favor nemeritat acordat gratuit de Creator )

Indreptatire prin fapte ( indreptatire prin propriile eforturi si merite ) .

Pentru a intelege cat mai bine diferenta indreptatirii prin fapte sau har o sa luam un exemplu cu cinci categorii de oameni credinciosi .

Imaginati – va pe un ateu intreband un musulman : ,, Daca ar fi sa mori in clipa de fata unde ar merge sufletul tau ? ”

Musulmanul ar raspunde : ,, In Paradis ! ”

Ateul : ,, Si care ar fi baza indreptatirii tale de esti atat de convins ? ”

Musulmanul : ,, Am crezut in Allah , am crezut Coranul , mi-am efectuat perelinajele , am implinit tot ce imi cerea Allah si ca atare sunt indreptatit sa merg in Paradis ! ”

Imaginati-va aceeas intrebare a ateului pusa si unui evreu :

Evreu ar raspunde : ,, In Paradis ! ”

Ateul : ,, Si care ar fi baza indreptatirii tale de esti atat de convins ? ”

Evreul : ,, In primul rand sunt evreu din semintia lui … , am fost taiat imprejur in ziua a opta , am tinut toate sabatele si sarbatorile sfinte , am fost ascultator intru – totul legii lui Adonai . Am pazit toata Tora si am crezut fiecare cuvant al Tanah – ului . Am implinit tot ce trebuia implinit si acesta este motivul pentru care sunt indreptatit sa merg in Paradis . Nu am nici o indoiala de aceasta . ”

Imaginati-va aceeas intrebare a ateului pusa si unui ortodox :

Ortodoxul ar raspunde : ,, In Rai ! ”

Ateul : ,, Si care ar fi baza indreptatirii tale de esti atat de convins ? ”

Ortodoxul : ,, Am primit sfantul botez de prunc , am avut administrate toate cele 7 taine , cinstesc sfanta cruce , sunt nelipsit in fiecare duminica de la slujba deoarece stiu ca in afara bisericii mele nu este mantuire , imi marturisesc de fiecare data pacatele duhovnicului meu , cinstesc pe sfinti si pe Preacurata Fecioara Maria este mijlocitoarea mea la Dumnezeu , imi fac in fiecare an perelinajul la Sfanta Paraschieva , dau de pomana saracilor . Sunt sigur ca in momentul cand o sa mor , voi merge in sanul lui Avraam ! ”

Imaginati-va aceeas intrebare a ateului pusa si unui evanghelic :

Evanghelicul ar raspunde : ,, In Rai cu siguranta ! ”

Ateul : ,, Si care ar fi baza indreptatirii tale de esti atat de convins ? ”

Evanghelicul : ,, Am auzit vestea cea buna ( Evanghelia ) , am crezut in inima mea si la ultima chemare am decis sa ies in fata , sa ma predau si sa Il aleg pe Cristos . Am luat decizia inteleapta la momentul potrivit si I-am deschis usa inimii mele si dupa aceea L-am intronat ca Domn si Mantuitor . Am spus rugaciunea pacatosului si pastorul m-a asigurat ca din acel moment am viata eterna . Imi citesc biblia zilnic , ma rog Lui , fac milostenii , particip la biserica si sunt implicat activ si in castigarea altora pentru Cristos . Nu am nici o indoiala ca daca ar fi sa mor chiar in clipa de fata , eu voi trece in prezenta Domnului ! ”

Imaginati-va aceeas intrebare a ateului pusa si unuia care crede harul :

Acesta ar raspunde : ,, Merg in Cer ! ”

Ateul : ,, De ce care ar fi baza indreptatirii tale de esti atat de convins ? ”

Cel ce crede harul : ,, Pentru ca ,, Iata ca sunt nascut in nelegiuire, si in pacat m-a zamislit mama mea” si ,, M-am ratacit de la iesirea din pantecele mamei mele …. . ” ,, Am calcat orice Lege a lui Dumnezeu si am pacatuit cat am putut de mult impotriva Lui . ”

,, Stai omule ar spune ateul la un moment dat , pe toti ii inteleg , ca merg in cer , pe musulman , pe evreu , pe ortodox , pe evanghelic . Ei sunt drepti fata de Dumnezeul lor , ei o merita , sunt buni deoarece au lucrat pentru aceasta , au facut tot ce le-a stat in putinta . Dumnezeul lor le-o datoreaza !

Tu insa din nefericire imi spui exact opusul . Spui ca mergi in Cer alaturi de Domnul tau dar eu unul nu vad nici un motiv pentru care ar trebui sa te aflii acolo ! Care este baza nadejdii tale ? ”

,, O sa merg in Cer in Raiul lui Dumnezeu nu pe baza meritelor mele ci , pe baza si in virtutea meritelor lui Cristos Isus ! ”

Vedeti acum si intelegeti diferenta intre indreptatirea prin propriile fapte sau eforturi si indreptatirea printr-un favor nemeritat acordat gratuit de Creator ?

Toti au spus ,, Am facut ”si lasa de inteles ca Dumnezeul lor le-o datoreaza , atat musulmanul , evreul , ortodoxul , cat si evanghelicul .

Pe cand pentru cel ce crede harul si indreptatirea sau justificarea prin credinta spune :

,, El a facut totul pentru mine , salvarea mea nu tine de mine eu m-am nascut pacatos dar am fost declarat drept pentru ca pacatele mele au fost transferate asupra lui Cristos si dreptatea si ascultarea lui Cristos au fost puse tot de Dumnezeu in contul meu .

Faptele bune pe care le-am facut dupa indreptatirea mea sunt dovada faptului ca am fost nascut de sus si salvat pentru eternitate . Cand am privit mai atent in Scriptura am observat ca si acestea au fost randuite tot de Dumnezeu ca sa merg prin ele ca sa nu am cu ce ma lauda , deoarece lauda si gloria sa o aibe numai EL !

Credinta , pocainta , mantuirea , indreptatirea , indurarea , vointa si infaptuirea toate sunt daruri gratuite si nemeritate pe care le-am primit dupa ce El si-a facut mila cu mine si m-a nascut din nou . Ba inca ma priveste chiar si glorificat in indurarea Sa . Eu nu am nici cea mai mica lauda in indreptatirea si salvarea ( mantuirea ) mea ! ”

Apostolul Pavel spune ca nadejdea noastra nu este in propria neprihanire ( indreptatire ) ci prin sangele si rascumpararea care este in Cristos Isus .

Rom . 3.24. : ,,Si sunt socotiti neprihaniti, fara plata, prin harul Sau, prin rascumpararea care este in Hristos Isus.

Ucenicul ce crede harul este singurul care :

– nu se indreptateste prin faptele sale

– nu are motiv de lauda

– indreapta gloria rascumparatoare doar catre Dumnezeu

– el merita iazul dar faptul ca nu merge acolo este un favor nemeritat acordat gratuit de Dumnezeu ( har )

El este indreptatit fara vre-un motiv pe care Dumnezeu sa-l fi vazut in el. El a fost indreptatit contrar a ceea ce era !

Cum vine aceasta ? Ganditi-va va rog la versetul care spunea despre Cristos Domnul ca a fost urat fara temei sau fara vre-un motiv anume – Ioan 15.25.

Expresia fara temei de aici este in greaca – δωρεάν ( dorean ) .

Acest cuvant apare de 9 ori in Noul Testament si este tradus in urmatoarele feluri :

– fara temei , fara motiv , fara o cauza – Ioan 15.25.

– fara plata , gratuit , in dar , liber – de 2 ori in Mat . 10.8. ; Rom . 3.24. ; 2Cor.11.7. ; Ap.21.6. ;Ap.22.17 .

– pe degeaba , pentru nimic – Gal.2.21. ; 2Tes.3.8.

In acelas mod Domnul nu a avut nici un motiv pentru a te socoti indreptatit sau justificat .

El a facut-o ,, fara plata ” asa cum traduce Cornilescu in Rom .3.2 4. :

,,Si sunt socotiti neprihaniti, fara plata, prin harul Sau, prin rascumpararea care este in Hristos Isus.

Cand Dumnezeu se uita in jos la om , nu gaseste nici un motiv pentru al socoti indreptatit ( justificat sau neprihanit ) . Singurul lucru pe care il vede este pacatul si nelegiuirea .

Dar in mila si indurarea Sa suverana declara pe unii drepti transferand pacatul lor asupra lui Cristos si dreptatea si ascultarea Acestuia in contul credinciosului pocait .

Asa indreptateste sau socoteste neprihanit fara plata ( fara motiv , pe degeaba ) pe anumiti oameni din rasa cazuta a lui Adam . Nu prin fapte sau prin vre-un merit personal pe care chipurile l-a fi vazut Dumnezeu in ei datorita prestintei – ma refer aici la pocainta si credinta ( baza alegerii pentru salvarea si indreptatirea unora ) .

Ce spune Biblia despre credinta?

Pasaje din Biblie care vorbesc despre credinta:

 

http://cespunebibliadespre.blogspot.com/2013/05/ce-spune-biblia-despre-credinta.html

 

Romani 10:17

17 Astfel, credinţa vine în urma auzirii; iar auzirea vine prin Cuvântul lui Hristos.

Evrei 11:6

6 Şi, fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.

Marcu 11:20-24

20 Dimineaţa, când treceau pe lângă smochin, ucenicii l-au văzut uscat din rădăcini.
21 Petru şi-a adus aminte de cele petrecute şi a zis lui Isus: „Învăţătorule, uite că smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat.”
22 Isus a luat cuvântul şi le-a zis: „Aveţi credinţă în Dumnezeu!
23 Adevărat vă spun că, dacă va zice cineva muntelui acestuia: „Ridică-te şi aruncă-te în mare”, şi dacă nu se va îndoi în inima lui, ci va crede că ce zice se va face, va avea lucrul cerut.
24 De aceea vă spun că orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea.

Efeseni 2:8-9

8 Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.
9 Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.

Matei 21:20-22

20 Ucenicii, când au văzut acest lucru, s-au mirat şi au zis: „Cum de s-a uscat smochinul acesta într-o clipă?”
21 Drept răspuns, Isus le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia; ci chiar dacă aţi zice muntelui acestuia: „Ridică-te de aici şi aruncă-te în mare”, se va face.
22 Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi.”

Iacov 2:14-26

14 Fraţii mei, ce-i foloseşte cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?
15 Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana de toate zilele,
16 şi unul dintre voi le zice: „Duceţi-vă în pace, încălziţi-vă şi săturaţi-vă!”, fără să le dea cele trebuincioase trupului, la ce i-ar folosi?
17 Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi.
18 Dar va zice cineva: „Tu ai credinţa, şi eu am faptele. Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.”
19 Tu crezi că Dumnezeu este unul şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară!
20 Vrei, dar, să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zadarnică?
21 Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar?
22 Vezi că credinţa lucra împreună cu faptele lui, şi, prin fapte, credinţa a ajuns desăvârşită.
23 Astfel s-a împlinit Scriptura care zice: „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi i s-a socotit ca neprihănire”; şi el a fost numit „prietenul lui Dumnezeu.”
24 Vedeţi, dar, că omul este socotit neprihănit prin fapte, şi nu numai prin credinţă.
25 Tot aşa, curva Rahav: n-a fost socotită şi ea neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli şi i-a scos afară pe altă cale?
26 După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă.

Evrei 11:1-40

1 Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.
2 Pentru că, prin aceasta, cei din vechime au căpătat o bună mărturie.
3 Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd.
4 Prin credinţă a adus Abel lui Dumnezeu o jertfă mai bună decât Cain. Prin ea a căpătat el mărturia că este neprihănit, căci Dumnezeu a primit darurile lui. Şi prin ea vorbeşte el încă, măcar că este mort.
5 Prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Şi n-a mai fost găsit, pentru că Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui, primise mărturia că este plăcut lui Dumnezeu.
6 Şi, fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.
7 Prin credinţă Noe, când a fost înştiinţat de Dumnezeu despre lucruri care încă nu se vedeau, şi, plin de o teamă sfântă, a făcut un chivot ca să-şi scape casa; prin ea, el a osândit lumea şi a ajuns moştenitor al neprihănirii care se capătă prin credinţă.
8 Prin credinţă Avraam, când a fost chemat să plece într-un loc pe care avea să-l ia ca moştenire, a ascultat şi a plecat fără să ştie unde se duce.
9 Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună-moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe.
10 Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu.
11 Prin credinţă şi Sara, cu toată vârsta ei trecută, a primit putere să zămislească, fiindcă a crezut în credincioşia Celui ce-i făgăduise.
12 De aceea, dintr-un singur om, şi încă un om aproape mort, s-a născut o sămânţă în mare număr, ca stelele cerului, ca nisipul de pe malul mării, care nu se poate număra.
13 În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite; ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ.
14 Cei ce vorbesc în felul acesta arată desluşit că sunt în căutarea unei patrii.
15 Dacă ar fi avut în vedere pe aceea din care ieşiseră, negreşit că ar fi avut vreme să se întoarcă în ea.
16 Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate.
17 Prin credinţă a adus Avraam jertfă pe Isaac, când a fost pus la încercare: el, care primise făgăduinţele cu bucurie, a adus jertfă pe singurul lui fiu!
18 El căruia i se spusese: „În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele!”
19 Căci se gândea că Dumnezeu poate să învie chiar şi din morţi; şi, drept vorbind, ca înviat din morţi l-a primit înapoi.
20 Prin credinţă a dat Isaac lui Iacov şi Esau o binecuvântare care avea în vedere lucrurile viitoare.
21 Prin credinţă Iacov, când a murit, a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif şi „s-a închinat, rezemat pe vârful toiagului său.”
22 Prin credinţă a pomenit Iosif, când i s-a apropiat sfârşitul, de ieşirea fiilor lui Israel din Egipt şi a dat porunci cu privire la oasele sale.
23 Prin credinţă a fost ascuns Moise trei luni de părinţii lui când s-a născut: pentru că vedeau că era frumos copilul şi nu s-au lăsat înspăimântaţi de porunca împăratului.
24 Prin credinţă Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui faraon,
25 ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.
26 El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire.
27 Prin credinţă a părăsit el Egiptul, fără să se teamă de mânia împăratului; pentru că a rămas neclintit, ca şi cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut.
28 Prin credinţă a prăznuit el Paştile şi a făcut stropirea sângelui, pentru ca nimicitorul celor întâi născuţi să nu se atingă de ei.
29 Prin credinţă au trecut ei Marea Roşie ca pe uscat, pe când egiptenii, care au încercat s-o treacă, au fost înghiţiţi.
30 Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului, după ce au fost ocolite şapte zile.
31 Prin credinţă n-a pierit curva Rahav împreună cu cei răzvrătiţi, pentru că găzduise iscoadele cu bunăvoinţă.
32 Şi ce voi mai zice? Căci nu mi-ar ajunge vremea, dacă aş vrea să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftaie, de David, de Samuel şi de proroci!
33 Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor,
34 au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe.
35 Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea care li se dădea, şi au fost chinuiţi.
36 Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare;
37 au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferăstrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi –
38 ei, de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului.
39 Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit;
40 pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi.

Evrei 13:7

7 Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire şi urmaţi-le credinţa!

Ioan 8:24

24 De aceea v-am spus că veţi muri în păcatele voastre; căci, dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre.”

Romani 12:3

3 Prin harul care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia.

Luca 17:5-6

5 Apostolii au zis Domnului: „Măreşte-ne credinţa!”
6 Şi Domnul a zis: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: „Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare”, şi v-ar asculta.

Galateni 2:15-16

15 Noi suntem iudei din fire, iar nu păcătoşi dintre Neamuri.
16 Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.

Luca 1:37

37 Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.

Marcu 9:23

Isus a răspuns: „Tu zici: „Dacă poţi!”… Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!”

1 Corinteni 13:13

13 Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.

Ioan 3:14-17

14 Şi, după cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului,
15 pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.
16 Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.
17 Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.
18 Oricine crede în El nu este judecat; dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu

Romani 10:4

Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea.

Ioan 20:30-31   

30 Isus a mai făcut înaintea ucenicilor Săi multe alte semne care nu sunt scrise în cartea aceasta.
31 Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.

Marcu 16:16

16 Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit; dar cine nu va crede va fi osândit.

Ioan 7:38-39

Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.”

Spunea cuvintele acestea despre Duhul pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El. Căci Duhul Sfânt încă nu fusese dat, fiindcă Isus nu fusese încă proslăvit.

Romani 4:13-25

13 În adevăr, făgăduinţa făcută lui Avraam sau seminţei lui, că va moşteni lumea, n-a fost făcută pe temeiul Legii, ci pe temeiul acelei neprihăniri care se capătă prin credinţă.
14 Căci, dacă moştenitori sunt cei ce se ţin de Lege, credinţa este zadarnică, şi făgăduinţa este nimicită;
15 pentru că Legea aduce mânie; şi unde nu este o lege, acolo nu este nici călcare de lege.
16 De aceea moştenitori sunt cei ce se fac prin credinţă, pentru ca să fie prin har, şi pentru ca făgăduinţa să fie chezăşuită pentru toată sămânţa lui Avraam: nu numai pentru sămânţa aceea care este sub Lege, ci şi pentru sămânţa aceea care are credinţa lui Avraam, tatăl nostru al tuturor,
17 după cum este scris: „Te-am rânduit să fii tatăl multor neamuri.” El, adică, este tatăl nostru înaintea lui Dumnezeu în care a crezut, care învie morţii şi care cheamă lucrurile care nu sunt, ca şi cum ar fi.
18 Nădăjduind împotriva oricărei nădejdi, el a crezut, şi astfel a ajuns tatăl multor neamuri, după cum i se spusese: „Aşa va fi sămânţa ta.”
19 Şi, fiindcă n-a fost slab în credinţă, el nu s-a uitat la trupul său care era îmbătrânit – avea aproape o sută de ani – nici la faptul că Sara nu mai putea să aibă copii.
20 El nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă, ci, întărit prin credinţa lui, a dat slavă lui Dumnezeu,
21 deplin încredinţat că El ce făgăduieşte, poate să şi împlinească.
22 De aceea credinţa aceasta „i-a fost socotită ca neprihănire.”
23 Dar nu numai pentru el este scris că „i-a fost socotită ca neprihănire”;
24 ci este scris şi pentru noi, cărora, de asemenea, ne va fi socotită, nouă celor ce credem în Cel ce a înviat din morţi pe Isus Hristos, Domnul nostru,
25 care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre, şi a înviat din pricină că am fost socotiţi neprihăniţi.

Ioan 3:36

36 Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.”

Habacuc 2:4

4 Iată, i s-a îngâmfat sufletul, nu este fără prihană în el; dar cel neprihănit va trăi prin credinţa lui.

1 Ioan 5:1

1 Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut iubeşte şi pe cel născut din El.

Faptele apostolilor 10:43

Toţi prorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El capătă, prin Numele Lui, iertarea păcatelor.”

Faptele apostolilor 16:31

Pavel şi Sila i-au răspuns: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.”

Credinţă şi fapte

Romani 3:28.”Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii.”

Iacov 2:24.”Vedeţi dar că omul este socotit neprihănit prin fapte şi nu numai prin credinţă.”

   Este o vorbă în popor; ”te poţi înneca la mal.” Mulţi era să ne înnecăm la mal, pentru că am ştiut despre ”credinţă” că este ca o formulă a botezului: „Crezi? Crezi? Da, cred. Acum sunt credincios, sunt pocăit.” Ce s-a întâmplat dar? Am intrat în apă uscat şi am ieşit ud. Asta a fost şi experienţa mea şi a altor persoane, şi pot să spun că la noi, şi acum sunt creştini care cred că naşterea din nou este botezul în apă, iar învăţătura despre naşterea din nou zic că este: o altă învăţătură.

   Pentru că această credinţă, nu era credinţa autentică, am rămas imaturi în credinţă si nu am crescut spiritul, ne-am învârtit în jurul tradiţiei şi regulilor, iar cei ce ni s-au adăugat, n-au fost mai bravi decât noi. Aceste lucruri ni s-au descoperit când ne- am văzut falimentul. Pentru că atunci când trebuia să învăţăm cum să luptăm în lupta spirituală, ne-am învăţat să luptăm unii împotriva altora.

   Credinţa autentică, inevitabil produce fapte, iar faptele credinţei, sunt faptele pe care Domnul Isus ni le-a pregătit ca noi să umblăm în ele. Am fost parte multor discuţii pe baza a ceea ce zice Pavel că – omul este socotit neprihănit prin credinţă şi ce zice Iacov că – omul este socotit neprihănit prin fapte. Oare s-au contrazis Pavel şi Iacov?? Nici vorbă. Doar au vorbit în contexte diferite, şi au răspuns unor situaţii diferite, însă ei vorbeau despre acelaşi lucru. Atât Pavel cât şi Iacov cred că erau convinşi că dintr-o credinţă corectă rezultă fapte bune şi fără nici un efort. 

Iacov zice: 2:21.”Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte când a adus pe fiul său jertfă pe altar??”

şi vers.25.”Tot aşa, curva Rahav n-a fost ea socotită neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli si i-a scos afară pe altă cale??”

   Cunoaştem foarte bine dovezile credinţei lui Avraam, prin care Dumnezeu l-a socotit neprihănit, de la ieşirea din tara lui, şi până la jertfirea lui Isaac. Şi datorită credinţei lui în Dumnezeu, a dovedit prin fapte, şi dacă nu era credinţa, nu jertfea pe Isac.     

   La fel şi Rahav în Iosua 2 îşi dovedeşte credinţa ei în Dumnezeu despre care doar auzise. Această credinţă a ei s-a transformat în fapte de credinţă. Vers.11b.”căci Domnul Dumnezeul vostru, este Dumnezeu sus în ceruri Şi jos pe pământ.” 

   Atunci când vezi şi auzi, e uşor să crezi un lucru, dar atunci când circumstanţele vieţii îţi dovedesc contrar credinţei tale, nu este uşor să perseverezi, însă aceasta înseamnă ”credinţă.”

 

Funia carămizie la fereastră – C. H. Spurgeon

»Ea a legat funia cărămizie la fereastră.«    Iosua 2, 21

 

    La o pocăinţă aşa de deosebită ca aceea a curvei Rahav orice întâmplare măruntă are valoare, ca să fie scoasă în evidenţă. Apostolul Iacov a folosit-o pentru a ilustra, că credinţa este însoţită întotdeauna de fapte bune. El întreabă: »Tot aşa, şi curva Rahav, n-a fost socotită şi ea neprihănită prin fapte, când a găzduit pe soli şi i-a scos afară pe altă cale?« Scriitorul epistolei către Evrei o aminteşte însă ca exemplu pentru îndreptăţirea prin credinţă şi spune: »Prin credinţă n-a pierit curva Rahav împreună cu cei răzvrătiţi, pentru că găzduise iscoadele cu bunăvoinţă.« Dacă aceşti doi scriitori inspiraţi au găsit în viaţa lui Rahav o ilustraţie a unei învăţături importante, atunci avem voie şi noi s-o facem. Dacă ascunderea cercetaşilor sub mănunchiurile de in avea importanţă, atunci şi funia cărămizie din fereastră avea importanţă.

   În primul rând: Găsesc aici o credincioasă ascultătoare.

   Ei i s-a spus să agaţe la fereastră funia de fir cărămiziu, şi ea a făcut aşa; aceasta era ascultarea desăvârşită. Nu era numai un fir, numai o funie, ci era o funie roşie. Ea nu a luat simplu o funie albastră, verde sau albă. Înţelegerea a fost cu privire la acea funie cărămizie, şi nu o alta, şi ea a luat-o pe aceasta. Ascultarea faţă de Dumnezeu se poate recunoaşte în lucrurile mici. Dragostea acordă cu plăcere atenţie lucrurilor mici şi prin aceasta le face mari. Am auzit despre un puritan, care a fost învinovăţit, că era prea exact, dar răspunsul lui a fost deosebit: „Eu slujesc unui Dumnezeu, care este exact.” Domnul, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos şi El veghează cu mare atenţie asupra poruncilor Sale. Moise a făcut o greşeală, atunci când a lovit stânca, în loc să vorbească stâncii, şi din cauza acestei comportări nu a avut voie să intre în ţara făgăduită. O faptă mică poate doborî un principiu mare, şi noi trebuie să fim foarte precauţi şi să recunoaştem care este voia Domnului. Dacă suntem siguri, atunci nu trebuie să ne oprim sau să zăbovim din vreun motiv oarecare, ci trebuie să facem voia Lui, imediat ce am cunoscut-o. Viaţa creştină trebuie să fie un mozaic din ascultări cu tactul de minut. Soldaţii lui Hristos trebuie să fie cunoscuţi pentru disciplina lor punctuală.

   Vă recomand tuturor o ascultare necondiţionată, şi în mod deosebit tinerilor, care au mărturisit de curând credinţa lor în Hristos. Nu fiţi aşa cum au fost părinţii voştri; generaţia care acum părăseşte scena, nu a citit nici Biblia şi nici nu a vrut să ştie care este voia Domnului. Când oamenii au cercetat Scripturile, au venit împreună, dar în raport cu răspândirea lui, Cuvântul lui Dumnezeu este cea mai puţin citită carte. A fost pretutindeni distribuit, dar aproape că niciunde nu se citeşte cu grijă şi atenţie – cu atât mai puţin se ia hotărârea serioasă, ca în orice situaţie să se respecte principiile lui. Voi veniţi aici, şi ne ascultaţi, şi noi vă dăm ici şi colo părţi mici din el, dar o imagine completă a lui nu primiţi. Şi cum aţi putea primi? Vestitorii Cuvântului fac greşeli şi voi îi urmaţi, fără să cercetaţi. Unul îşi alege pe un anumit conducător spiritual, altul îşi alege un alt conducător, şi aceasta duce la păreri diverse şi chiar la sectarism, care nu trebuie să fie, şi nici nu ar lua naştere, dacă toţi ar fi bine întemeiaţi pe adevărul inspirat. Dacă s-ar citi Biblia şi s-ar face rugăciuni, multe greşeli ar muri foarte repede şi multe altele s-ar pipernici. Dacă în trecut s-ar fi citit această Carte inspirată, multe rătăciri nu ar fi luat naştere. Vă rog, cercetaţi Cartea lui Dumnezeu şi luaţi seama să faceţi ce găsiţi scris acolo. Ţineţi-vă de Cuvântul lui Dumnezeu, oricare ar fi împrejurările prin care treceţi.

   Apoi, este de remarcat, că ea a fost ascultătoare într-un lucru mărunt. Ea ar fi putut spune: „cred că nu este aşa de important, să agăţ o bucată de funie la fereastra mea. Nu pot să rămân ocrotită şi fără funie, căci se ştie, că eu cred în Dumnezeul lui Israel? Eu am credinţă, şi dovada pentru aceasta este, că eu am ascuns cercetaşii. Este de neconceput, că voi muri, numai pentru că nu m-am ţinut de înţelegerea cu privire la funia roşie.” În zilele de astăzi se întreabă mulţi, dacă nu ar putea să nu acorde atenţie anumitor lucruri, care li se par lipsite de importanţă pentru mântuire. Aceasta este o întrebare la care eu niciodată nu voi răspunde pentru o altă persoană, deoarece eu nu mi-o voi pune niciodată. Dacă un om va muri sau nu, deoarece el a neglijat o obligaţie sau o prescripţie biblică cunoscută, este o întrebare, pe care numai egoismul poate s-o pună. Să facem numai ceea ce duce la înaintarea noastră sau ne asigură mântuirea? Să fim aşa de egoişti? Să întrebe un copil, care iubeşte pe tatăl său: „Nu mai sunt copilul tatălui meu, dacă nu sunt ascultător de el? Nu-mi va mai da el atunci să mănânc şi să mă îmbrac?” Numai un copil rău va vorbi aşa. Un fiu adevărat va întreba: „Ce vrea tatăl meu de la mine? Urăsc lucrurile pe care el mi le interzice.” Lasă la o parte întrebarea cu privire la lucrurile importante şi mai puţin importante, şi ascultă în toate lucrurile. Dacă este vorba de un fir cărămiziu în fereastră, sau să te speli în apă, fă ce ţi s-a spus, şi nu te răzvrăti împotriva Cuvântului Domnului, nici măcar cu privire la un punct.

   Gândeşte-te, că această faptă mică de ascultare, aşa cum o numesc unii, are o însemnătate simbolică importantă. Nu sunt sigur, dacă cercetaşii au intenţionat, ca funia cărămizie să aibă pentru Rahav aceiaşi însemnătate, pe care a avut-o sângele de pe pragul de sus şi de pe amândoi stâlpii uşii pentru Israel în Egipt, dar mie mi se pare foarte probabil să fi fost aşa. Aceşti doi bărbaţi erau aşa de familiarizaţi cu Paştele, cu stropirea sângelui şi cu salvarea tuturor locuitorilor casei, care a rezultat din aceasta, că li s-a părut ceva natural, să dea lui Rahav un semn asemănător celui care Dumnezeu l-a hotărât pentru poporul Său Israel, când îngerul nimicitor a trecut în noaptea aceea pe lângă casele lor. Oricât de secundar părea să fie culoarea funiei, ea avea totuşi un înţeles adânc, tot aşa cum au poruncile lui Dumnezeu, care uneori sunt mici, dar au o rază mare de acţiune simbolică.

   Ascultarea acestei femei se trăgea din credinţa adevărată şi era semnul caracteristic al acestei credinţe. Când a legat funia cărămizie în fereastră, prin aceasta ea a exprimat încrederea ei în faptul că Ierihonul va fi nimicit, iar ea va fi salvată, deoarece ea a primit o făgăduinţă cu un astfel de conţinut. Ea nu ar fi ascuns pe cercetaşi, dacă nu ar fi crezut în Dumnezeul lor. Dacă după aceea credinţa ei ar fi devenit slabă, nu ar fi respectat înţelegerea şi nu ar fi legat funia cărămizie la fereastră. Preaiubiţilor, fiţi ascultători în credinţă. Ascultarea sclavului are puţină valoare; ascultarea copilului este preţioasă, deoarece ea este rodul dragostei. Se trece pe lângă miezul ascultării, dacă poruncile lui Dumnezeu sunt respectate dintr-o teamă sclavagistă. Lipseşte dragostea. Dar ca şi copii iubiţi ai lui Dumnezeu, care se odihnesc numai în Isus şi se încred în făgăduinţele Tatălui, simţim că trebuie să fim ascultători, pentru că credem, şi nu pentru că ne temem de iad, sau pentru că vrem să intrăm în cer prin faptele proprii. Pentru mântuirea sufletului nostru am crezut în Isus; şi de aceea este bucuria noastră să corespundem voii Lui.

   În al doilea rând, eu găsesc aici acceptarea, sau primirea, unui legământ.

   Cei doi bărbaţi au făcut cu ea un legământ, că viaţa ei şi familia ei va fi cruţată, dacă ea va păstra pentru ea taina ei şi dacă va agăţa funia cărămizie la fereastră. Când a agăţat funia cărămizie la fereastră, era ca şi cum ar fi zis: „Îmi revendic drepturile cu privire la legământul pe care voi l-aţi făcut cu mine.” Preaiubiţilor, să vorbim puţin mai mult despre aceasta, căci vrem să devenim mult mai capabili să ne însuşim binecuvântările legământului. Cum primim noi pe Isus? Prin simpla credinţă. Credinţa este mâna care atinge Capul marei jertfe şi pune păcatele pe El, ca să elibereze pe păcătos de vină. Credinţa apucă pe Isus ca pâine a vieţii, o ia pentru sine, ca să se hrănească din El şi să trăiască veşnic. Pentru a face ca Hristos să fie al nostru, avem nevoie de credinţă, tot mai multă credinţă. Vă aduceţi aminte, când la început aţi agăţat funia cărămizie la fereastră şi aţi zis: „Hristos îmi aparţine”? Eu îmi aduc aminte de locul şi ora exactă, dar sunt mulţi care nu pot numi momentul şi ocazia aceea; nici nu trebuie să se neliniştească din cauza aceasta, atâta timp cât această funie atârnă la fereastră. Cu toate acestea vă amintiţi de timpul când puteaţi spune: „Isus este al meu!” Aţi vrut pe Hristos, deoarece El v-a vrut pe voi. Dacă nu aţi avut niciodată o astfel de oră, atunci ea ar putea fi acum pentru voi! Isus Hristos vă poate mântui, dar El trebuie să fie primit, altfel El nu va fi Mântuitorul vostru. Gândiţi-vă, că Dumnezeu Duhul Sfânt, chiar dacă El este urzitorul credinţei, nu poate să creadă pentru voi; voi singuri trebuie să credeţi. Anumite persoane vorbesc mult despre pocăinţă, ca dar al Duhului Sfânt şi mărturia lor ar fi adevărată, dacă nu ar exagera aşa de mult, că oamenii ar putea căpăta impresia că Duhul Sfânt face pocăinţa şi păcătosul are foarte puţin, sau chiar nu are nimic a face cu ea. Nu este aşa, căci Duhul Sfânt nu are nimic, pentru care trebuie să se pocăiască; pocăinţa este un act de căinţă al păcătosului şi credinţa este o chestiune personală a inimii, »căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea.«

   Credinţa agaţă funia cărămizie la fereastră, dar ea trebuie să meargă mai departe, şi să urmeze rânduiala divină şi mijloacele de har, care o ajută să se apropie mai mult de Isus. Deseori am simţit o binecuvântare deosebită, să stau la Masa Domnului şi să simt că credinţa mea era activă, în timp ce luam din pâine şi din vin, aşa că îmi ziceam: „Da, aşa cum este de sigur, că pâinea aceasta pătrunde în gura mea şi de acolo ajunge în stomac, ca să devină o parte din mine, pe care nimeni nu o poate lua, tot aşa am crezut pe Dumnezeu devenit carne şi L-am primit prin credinţă în sufletul meu. În felul acesta El a devenit al meu, aşa că nimeni nu mă poate despărţi de El, sau pe El de mine.” Numai prin rânduieli în sine nu veţi primi pe Hristos, dar deseori semnul exterior face sufletul capabil să recunoască pe Isus şi să se gândească la El. Când luăm vinul, care simbolizează sângele Său, deseori ne-am gândit: „Mă odihnesc cu totul pe jertfa sângelui Mântuitorului meu. Îmi pun încrederea în Dumnezeu pe baza chinurilor Lui suplinitoare, a durerilor şi meritelor Lui şi le consider ca fiind singurul meu fundament pentru iertarea păcatelor mele. Le primesc adânc în mine, aşa cum beau din acest pahar, şi sucul strugurilor curge prin venele mele.”

   Trăiţi toată viaţa corespunzător convingerii voastre, că Hristos este al vostru. Mă tem, că mulţi credincioşi trăiesc ca şi cum Isus Hristos nu le-ar aparţine, şi tot aşa de puţin le aparţin şi binecuvântările legământului. Credeţi voi, că noi ar trebui să fim descurajaţi, numai pentru că trebuie să suferim pierderi în afaceri, pentru că credem că toate lucrurile ne aparţin, şi am agăţat funia stacojie la fereastră, şi ne însuşim toate lucrurile în Hristos? Credeţi, că în timpurile de ispită trebuie să devenim nestatornici şi să ne îndoim de mântuirea noastră, dacă prin credinţă ne-am prins tare de Hristos şi funia cărămizie atârnă la fereastră, şi prin aceasta harul legământului ne aparţine? Iubiţilor, unii din voi au luat numai o parte din Hristos. Voi credeţi, că vi s-a iertat, dar voi ştiţi foarte puţin, că aţi fost socotiţi neprihăniţi. Aţi fost socotiţi neprihăniţi şi aţi fost îmbrăcaţi cu neprihănirea Lui, dar nu aţi luat în posesiune sfinţirea pe care v-o dăruieşte Isus. Aveţi parte de o oarecare măsură de har, dar nu credeţi că Hristos vă poate sfinţi pe deplin, duh, suflet şi trup. Noi suntem limitaţi şi împiedecaţi, fără putere şi leneşi, pentru că nu putem cu încredere sfântă să luăm în posesiune comoara nespus de mare, care este în Domnul nostru a tot suficient. El este al nostru, şi în El ne aparţin toate lucrurile.

   Permiteţi-mi să adaug, că ar trebui să arătam clar aceasta printr-o linişte corespunzătoare. După ce Rahav a prins funia la fereastră, nu citim că ea a făcut altceva, decât numai să aducă sub acoperişul ei pe tatăl, mama şi fraţii ei. Nu a întreprins nimic, ca să-şi apere casa de asedierea ce urma să aibă loc; nu ni se spune, că ea ar fi rugat pe împărat să pună o pază specială pentru această parte a zidului. Nu cred că ei i-a fost frică, nici măcar o clipă; funia cărămizie era la fereastră şi ea se simţea în siguranţă. Şi-a însuşit făgăduinţa şi a crezut că ea nu va fi anulată. Este un privilegiu mare să te odihneşti în pace în lucrarea înfăptuită de Hristos şi în făgăduinţele neschimbătoare ale lui Dumnezeu. De ce sunteţi neliniştiţi, pentru ce vă puneţi singuri la îndoială şi vă încărcaţi cu mii de griji, în timp ce lucrarea de mântuire a fost înfăptuită pe lemnul blestemat, Hristos a intrat în slava Sa şi lucrarea Lui desăvârşită este înaintea Tatălui? De ce vă plângeţi şi vă îndoiţi de poziţia voastră sigură, dacă Domnul ne-a înălţat la Sine şi ne-a aşezat împreună cu El în locurile cereşti? Noi, cei care am crezut, vom intra în odihna Lui; pacea lui Dumnezeu este a noastră; să arătăm, că am prins funia cărămizie la fereastra noastră, că luăm în posesiune lucrarea înfăptuită de Hristos şi de aceea ne putem odihni de lucrările noastre, aşa cum a făcut şi Dumnezeu.

   În al treilea rând, eu găsesc aici o explicaţie deschisă.

   Rahav nu a agăţat funia cărămizie într-un loc ascuns al casei ei, ci la fereastra ei. Prin aceasta ea a arătat public credinţa ei. Nu zic, că toţi au înţeles, ce voia ea să spună prin aceasta; numai aceia ştiau, care au împărtăşit cu ea taina, şi aceasta era de ajuns. Ea a pus semnul roşu la fereastră, unde putea să fie văzut de aceia care trebuiau să-l vadă. Ea nu voia să se scoată în evidenţă, sau să atragă atenţia asupra ei; cu toate acestea ea era obligată să aşeze un semn, care să fie văzut public, şi ea a făcut aşa. Unii din voi cred în Domnul nostru Isus, şi cu toate acestea nu v-aţi unit niciodată cu poporul Său. Vă odihniţi în El, dar vă temeţi, că cineva ar putea să afle. Nu vă ruşinaţi de Isus! Este o minune, că El nu se ruşinează de voi. Dacă El nu S-a ruşinat să devină asemenea vouă şi să ia chip de om, şi să meargă la moarte pentru voi – cum vă puteţi voi atunci ruşina de Numele Lui?! Deschideţi-vă, voi care tremuraţi, şi prindeţi funia cărămizie la fereastra voastră şi spuneţi: „Noi Îi aparţinem, şi mărturisim aceasta.”

   Lăsaţi să fie o funie cărămizie, aceea pe care o puneţi la fereastra voastră. Mărturisiţi adevărata credinţă în sângele Lui scump, faceţi cunoscut încrederea voastră în jertfa Lui de ispăşire, căci sunt unii, care mărturisesc un fel de credinţă, dar nu este credinţa în jertfa suplinitoare a lui Hristos. În zilele noastre este ceva demodat, să crezi în învăţătura veche a jertfei de ispăşire. „Cultura” modernă a tăiat-o de pe listă, sau a schimbat-o în aşa fel, că nu mai există nici un fel de ispăşire. Sunt mulţi, care se consideră prea culţi, ca să se declare de partea Evangheliei demodate. Dar noi am atârnat pentru totdeauna funia cărămizie la fereastra noastră şi ţinem la adevărul, care a fost dat cândva sfinţilor. Mărturisim, că noi credem în jertfa de ispăşire a lui Hristos, care ca »Cel Neprihănit a suferit pentru cei păcătoşi, ca să ne aducă la Dumnezeu.« În mijlocul a mii de evanghelii noi, din care niciuna nu merită să-i acorzi atenţie, noi ne ţinem strâns de Evanghelia din timpurile străvechi a prorocului Isaia: »Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi.« Iubiţi credincioşi, dacă învăţătura despre jertfa lui Hristos şi ispăşirea Lui suplinitoare este cu adevărat speranţa voastră, atunci mărturisiţi aceasta. Mărturisiţi cu curaj şi nu lăsaţi să existe nici un fel de îndoială în aceste timpuri rele. Agăţaţi funia cărămizie la fereastra voastră, şi chiar dacă nimeni nu o va vedea, fraţii voştri o vor observa şi vor fi încurajaţi. Chiar dacă nimănui nu-i va place, Dumnezeul vostru se va bucura şi voi veţi fi un miros plăcut pentru El.

   Fiecare creştin trebuie să facă cunoscut în multe feluri credinţa lui în sângele scump. Ea trebuie să se vadă în discuţiile noastre zilnice; dacă ne odihnim în sângele lui Hristos, să nu vorbim un sfert de oră fără ca persoanele atente să nu observe că noi suntem cu adevărat urmaşi ai lui Isus. Am auzit despre un om, care în discuţiile lui era aşa de atrăgător şi de instructiv, că se spunea despre el, că nu poţi să stai cinci minute sub o poartă, ca să te aperi de ploaie, fără să nu înveţi ceva de la el. Orice bărbat creştin trebuie să fie aşa într-un sens mai înalt, aşa fel ca după scurt timp în tovărăşia lui să poţi să-ţi dai seama că este un om al lui Dumnezeu. Desigur, bărbatul creştin din Biserica lui Hristos trebuie să aibă un fir roşu agăţat la uşa lui, ca ceilalţi credincioşi din jurul lui să vadă că el intervine hotărât şi energic pentru Domnul Dumnezeul său. Şi în afacerile lui trebuie să se vadă aceasta. Clienţii trebuie să recunoască repede că în magazinele voastre este detestată înşelătoria. Firul roşu atârnă deasupra uşii voastre. Stăpâna casei trebuie să dovedească în comportarea cu salariatele ei, că ea are o comportare mai bună decât celelalte, şi tot aşa stăpânul casei în rolul lui de soţ şi tată. Există o anumită grupare de oameni, care este recunoscută ca „oameni ciudaţi”; eu doresc ca noi toţi să fim oameni ciudaţi în sensul că sângele ne defineşte ca persoane care nu ne mai aparţinem nouă înşine, ci am fost răscumpăraţi cu un preţ. Facă Domnul, ca aşa să fie cu noi!

   Ultimul punct este: aici este o casă sfinţită – o casă cu un fir roşu la fereastră.

   Când într-o după masă am mers pe o stradă lăturalnică, ca să vin aici, m-a amuzat când am văzut câte case erau asigurate. Mi-a atras atenţia mulţimea indicatoarelor societăţilor de asigurări. Pe un indicator era pictat soarele, care se uita spre noi cu faţa lui strălucitoare, ca şi cum ar fi vrut să spună: „Aici nu sunt pierderi.” Un glob pământesc, o stea, o pasăre Phönix, toate acestea erau simboluri ale asigurării. În Ierihon era numai o singură casă asigurată, şi aceasta avea ca simbol o funie roşie la fereastră. Ce binecuvântare când casele sunt asigurate prin harul lui Dumnezeu şi sunt sfinţite pentru Domnul – atât casele însăşi, cât şi locuitorii lor. Cum se poate sfinţii o casă? În ziua următoare am citit, că pe timpul lui Cromwell se putea merge dimineaţa la Cheapside şi la fiecare casă erau coborâte obloanele şi familiile cântau, „acolo”, aşa spune un sfânt vechi, „în zilele acelea, un oblon coborât era firul roşu la fereastră”. Trecătorii ştiau că în casa aceea era ridicat un altar pentru Dumnezeu. Mă tem, că în oraşele noastre sunt multe străzi, pe care poţi să mergi la orice oră din zi, fără să găseşti un indiciu despre o familie care se roagă. Această obişnuinţă este considerată de mulţi, care se consideră că aparţin poporului lui Dumnezeu, ca fiind demodată; ne-am luat rămas bun de la creşterea în evlavie, atâta timp cât nu o vom practica din nou.

   Eu cred că este bine dacă acasă şi la Adunare tragem la acelaşi jug. Dacă credinţa este făcută o chestiune a Adunării, şi nu o chestiune pentru acasă, când te laşi pe seama păstorului în loc să te bazezi pe tata, când bărbaţii nu mai sunt preoţi în casele lor, atunci sunt tăiate arterele temerii de de Dumnezeu. Dacă ar trebui să renunţ la toate serviciile divine din timpul săptămânii şi de duminică până duminică să închid orice loc de adorare din creştinătate, mi-ar fi mai plăcut decât să pierd rugăciunea de dimineaţă şi de seară dintr-o casă sfinţită. Cât de mult datorează Scoţia rugăciunilor din familie! Nu trebuie să vă amintesc de „The Cotter’s Saturday Night”. Este strălucirea acestei ţări, că ei adoră pe Dumnezeu în casele lor. „Este un mare formalism în aceasta”, va striga cineva. Dar a existat vreodată ceva bun care să nu degenereze? Eu am participat de multe ori la rugăciunile cordiale de dimineaţă şi de seară din Nord. Mă întreb, câte din casele voastre ajung la criteriul al treilea al lui Matthew Henry. El spune: „Cei care se roagă, fac bine.” Până aici ajungeţi desigur, sper. „Cei care citesc Scriptura şi se roagă, fac mai bine. Cei care citesc Scriptura, se roagă şi cântă fac cel mai bine.” Cred că este aşa. Acesta este firul roşu triplu şi aş dori ca fiecare casă să agaţe afară acest fir roşu, cu înţelesul: „Această casă aparţine Împăratului Isus. Diavolul nu are ce căuta în această casă, căci acolo unde cel tare păzeşte înarmat casa, averea este în siguranţă.”

   Frumuseţea era, că toţi cei care s-au aflat în casa lui Rahav au fost salvaţi. „Vino înăuntru, mamă dragă”, a zis ea. Cine dintre noi poate să suporte gândul, că mama se va pierde? Ni se rupe inima, dacă ne gândim la aşa ceva. Mama mea s-a pierdut! O, nu, să nu se întâmple aşa ceva! Şi tatăl vostru s-a pierdut! Ah, aveţi un tată nemântuit? Vă implor, nu acordaţi ochilor voştri nici cea mai mică odihnă, până când nu aţi făcut totul, ca să-i prezentaţi drumul păcii, şi nu v-aţi rugat cu toată ardoarea la Dumnezeu pentru el, cu suspine şi lacrimi. Şi apoi ea a zis: „Veniţi înăuntru, fraţi şi surori dragi!” Mă bucur de Rahav, căci îşi iubea casa. Dacă aveţi fraţi şi surori, care nu sunt încă sub protecţia funiei cărămizii, atunci rugaţi-vă la Dumnezeu, ca să-i puteţi lua înăuntru, ca toată casa voastră să fie închinată Celui Preaînalt şi toţi, fără nici o excepţie, să locuiască sub binecuvântatul semn roşu ca sângele, care păzeşte pe toţi care îşi caută protecţia sub el.

   Înainte de a părăsi acest punct, aş vrea să mai spun, că pe lângă rugăciunea în familie mai sunt şi alte lucruri, care trebuie să fie în casă, ca şi funia cărămizie. De exemplu, în fiecare casă creştină ar trebui să fie o funie cărămizie, care se arată în alegerea societăţii familiare. Un creştin trebuie să-şi aleagă cu grijă prietenii şi cunoştinţele. El trebuie să spună: „Mincinoşii nu au ce căuta în prezenţa mea.” În ceea ce priveşte beţivii, pe cei care blastămă şi cei care folosesc expresii murdare, aceştia pot face ce vor, dar ei să nu vină în casele noastre; nu îi vom tolera. Dacă stăm în faţa familiei noastre, căutăm să găsim prieteni pentru copiii noştri, despre care dorim ca ei să fie tovarăşii lor în veşnicie. Unii părinţi fac cunoştinţă copiilor lor cu tineri şi tinere, pe care îi consideră „persoane deosebit de cumsecade”, cu toate că sunt lumeşti şi păcătoşi şi care îi conduc la stricăciune. Nu trebuie să fie aşa. Agăţaţi funia cărămizie deasupra uşii, şi dacă ei nu iubesc această funie roşie, discuţiile despre credinţă vor fi prea fierbinţi pentru ei şi vor pleca de la sine. Dacă vorbiţi frecvent despre Isus, oamenii uşuratici vor pleca.

   Casa unui creştin trebuie să aibă agăţată o funie cărămizie deasupra lecturii sale. Deoarece sunt mii de cărţi bune şi interesante, pare o ruşine, că creştinii irosesc timpul cu cărţi care nu le aduc nici un folos. Măgarii pot să mănânce mărăcini, eu nu-i invidiez. Prin aceasta nu vreau să spun, că oamenii din lume să nu citească astfel de cărţi; ele li se potrivesc, deci să le citească. Eu nu m-am plâns niciodată de un ţăran, care a dat porcilor lui de îngrăşat o amestecătură de tot felul de resturi, atâta timp cât el nu mi-a dat la cină un castron din aceasta. Este în ordine, dacă porcii îşi primesc hrana; există o mulţime de romane de dragoste şi o cantitate imensă de literatură, pe care în zadar încerci s-o reţii oamenilor păcătoşi, căci ea corespunde naturii lor; dar noi nu trebuie s-o luăm în mână.

   Acelaşi lucru este valabil pentru toate distracţiile. Sunt unele, despre care nu putem spune, că sunt rele în ele înşile, dar conduc la rău. Ele sunt pe marginea prăpastiei şi sunt mulţi care trebuie să ajungă numai până la ele, şi au şi căzut în prăpastie. În afară de aceasta ele fac pe creştin să fie asemenea cu omul din lume, aşa că nimeni nu va putea să deosebească, cine este fiecare din cei doi. Agăţaţi funia cărămizie la fereastră. Vreau să mă refer şi la tablourile, care le agăţ în casa mea. Dacă posedaţi un tablou rău, indiferent ce valoare artistică are, atunci ardeţi-l; şi dacă aveţi o carte rea, orice valoare ar avea, nu o vindeţi, ca un altul să o citească, nu, rupeţi-o.

   Creştini, să agăţăm funia cărămizie la fereastră şi fiţi vigilenţi, ca nimeni să nu aibe pagubă spirituală şi corporală prin lucrurile care le tolerează în casa sa. S-ar putea să apar sever, dar dacă ne-ar vorbi acum Domnul meu din cer, nu îmi va socoti El mie păcat, dacă nu vorbesc aşa?; El ar spune mult mai mult, că noi trebuie să fim mult mai exacţi şi mai hotărâţi cu privire la lucrurile rele.

   Deci, faceţi ce vreţi, sunteţi liberi, dar »eu şi casa mea vom sluji Domnului« şi vom agăţa la fereastră funia cărămizie. Îmi aduc aminte, cum ca copil am auzit cum bunicul meu se ruga pentru tatăl meu şi pentru mine. Îmi aduc aminte şi de întoarcerea la Dumnezeu a tatălui meu, ca răspuns la rugăciunile bunicului meu. Şi cum aş putea să uit, cum se lupta în rugăciune tatăl meu înaintea tronului de har. Păzească Dumnezeu, ca mai târziu în casa fiului meu să nu existe nici un altar pentru Dumnezeul meu! Voi renunţa mai degrabă la un cort pentru mine, decât la un altar pentru Domnul meu. Oriunde am fi, trebuie să agăţăm funia cărămizie la fereastră. Altfel nu vom primi nici o binecuvântare. Desigur, nu vorbesc acelora care nu sunt părinţi, sau nu au case. Slujitorii nu pot schimba nimic cu privire la ce se petrece în casă. Subordonaţii, care nu au nici o autoritate, nu pot da dispoziţii, aşa cum vor ei. Vorbesc acelora care se tem de Domnul şi au autoritatea de a porunci. Iubiţilor, închinaţi casele voastre lui Dumnezeu, de la acoperiş şi până în beci. Rânduiţi-vă viaţa în casă în aşa fel ca să puteţi deschide uşa Domnului vostru şi să spuneţi: „Intră şi fii bine venit, Doamne, aici nu este nimic, pe care slujitorul Tău ar vrea să-l ascundă de Tine.”

   Credeţi în Isus, voi, cei care nu-L cunoaşteţi; şi voi, cei care Îl cunoaşteţi, acţionaţi potrivit cu cunoştinţa pe care o aveţi – şi Dumnezeu vă va binecuvânta!

Elementele de bază ale studiului biblic inductiv


Studiul biblic atent şi devotat reprezintă cheia predicării expozitorii. Fiindcă Biblia estre Cuvântul lui Dumnezeu, ea trebuie tratată cu respect şi nu abordată (sau, prezentată) cu uşurinţă şi neseriozitate. Una dintre metodele eficiente de pregătire a unui studiu, sau a unei predici, se bazează pe regulile generale ale metodei inductive. Pentru ca puritatea Bibliei să fie păstrată, mesajul ei bine interpretat, omul lui Dumnezeu trebuie să se angajeze cu toate eforturile în efectuarea următorilor paşi ai studiului biblic inductiv.

Vreau de la bun început să neg orice originalitate a oricăror idei ale studiului biblic inductiv. Cu toate acestea sunt responsabil pentru alcătuirea şi ordonarea ideilor lor. Cu toţii suntem îndatoraţi mulţimii de creştini ce având o dragoste deosebită pentru Cuvântul lui Dumnezeu au dezvoltat şi conceput metode de studiu a Bibliei. Voi cita numele unora, însă dacă voi neglija pe alţii, să mi se ierte.

Responsabilitatea studiului biblic

Obiectiv: de la nişte „ageamii” ai studiului biblic la nişte creştini educaţi/informaţi biblic şi în stare să-i informeze şi pe alţii. Studiul biblic nu este responsabilitatea doar a celor ce eventual predică sau conduc biserica. Nu de multe ori mulţi ajung să devină dezinteresaţi de Biblie din cauză că nu pătrund înţelesul ei dincolo de cititul devoţional sau de programul ei de citire anuală. Biblia trebuie nu doar citită dar, mai ales, şi studiată!!

Faceţi cunoştinţă cu creştinul senzual!

Conform unei definiţii a dicţionarului, senzual înseamnă „extrem de susceptibil influenţării simţurilor”. Astfel creştinul senzual este „cel ce găseşte desfătare doar în obţinerea senzaţiei de plăcere”, etc. Creştinul senzual este cel ce trăieşte după simţurile sale, care depinde de satisfacerea lor şi care nu se călăuzeşte după înţelegerea sa a Cuvântul lui Dumnezeu. Acesta nu poate fi convins să participe la servicii, să se închine, să studieze, să-şi formeze discipline spirituale, şi să slujească decât dacă „simte aşa”. Dacă nu are chef sau nu simte că ar vrea, nu face acele lucruri! Viaţa lui creştină este eficientă atâta vreme cât sentimentele sale sunt intense. Când cunoaşte o euforie spirituală, el este un uragan de activităţi pentru Dumnezeu. Când este deprimat, este un leneş spiritual. În permanenţă acesta caută experienţe noi şi proaspete ale lui Dumnezeu şi le foloseşte pentru a determina care este Cuvântul lui Dumnezeu. Simţămintele sale interioare devin testul final al adevărului.

Creştinul senzual nu are nevoie să studieze Cuvântul lui Dumnezeu pentru că deja el este obişnuit să determine voia lui Dumnezeu după simţămintele sale. El nu doreşte să-l cunoască pe Dumnezeu, ci doreşte să-l experimenteze. Pentru el, credinţa ca a unui copil, ce trebuie arătată, reprezintă echivalentul ignoranţei. Crede că atunci când suntem îndemnaţi să avem o astfel de credinţă, înseamnă să avem o credinţă fără conţinut şi fără pricepere. El nu ştie că Biblia spune, „Fratilor, nu fiţi copii la minte; ci, la răutate, fiţi prunci; iar la minte, fiţi oameni mari” (1 Cor.14:20), sau, „Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunostinţă…” (1 Tes.4:13).

Creştinul senzual îşi continuă fericit viaţa spirituală până ce dau peste el necazurile şi încercările. Atunci nu mai este fericit şi cedează. De regulă, adoptă un fel de teologie sentimentală în care experienţa câştigă întâietate înaintea Cuvântului scris al lui Dumnezeu. Legea supremă a creştinului senzual constă în evitarea cu orice preţ a simţămintelor neplăcute. Stabilitatea acestuia în relaţia cu Dumnezeu se poate obţine doar prin angajarea serioasă a minţii în studiul Cuvântului scris.

În timp ce creştinii se maturizează în înţelegerea doctrinei biblice ei devin mai stabili în gândirea şi experienţa lor care este modelată de neschimbătoarele principii biblice.

R.C. Sproul, „Knowing The Scriptures”

Călăuzire – Credincioşii nu vor fi dezorientaţi. Vor primi călăuzire. Ps.119:105 „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele, şi o lumină pe cărarea mea.”

Maturitate – ştiu deja ce spune Biblia! Nu mai sunt copii aruncaţi încoace şi-n colo de orice vânt de învăţătură: Efes.4:14

Victorie – asaltaţi de duşman: „Este scris!”

Sfinţenie – Ps.119:9-11 „Cum îşi va ţinea tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după Cuvântul Tău…Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta! „

Vreau să studiez biblia dar nu ştiu cum! Acest studiu doreşte să răspundă unei astfel de întrebări prin a-i înzestra pe toţi creştinii cu elementele de bază ale metodei studiului biblic inductiv. De ce aceasta şi nu alta, vom vedea mai încolo.

Studiul biblic începe şi sfârşeşte cu rugăciunea, elementul nelipsit şi căruia îi vom acorda timpul cuvenit. Studiul biblic nu înseamnă doar a cunoaşte şi a stăpâni metode de cercetare a Scripturii, ci a le angaja într-adevăr cu toată seriozitatea în studiul personal al Bibliei, dar nu fără a neglija rugăciunea, singura care poate da viaţă efortului intelectual al celui ce cercetează Cuvântul.

În cuvintele lui E.M.Bounds:

„…O predică adevărată este un lucru ce are viaţă. Este un lucru viu. Ea creşte fiindcă omul creşte. Predica are putere fiindcă omul are putere. Sau, predica este sfântă fiindcă omul este sfânt. Predica este plină de ungere divină pentru că omul este plin de ungere divină. Omul ce propovăduieşte este omul care se roagă. Iar rugăciunea este arma cea mai puternică a predicatorului. Ea, forţa omnipotentă în sine, este cea care dă viaţă şi forţă la tot.

Predica adevărată se ţine în cămăruţa de rugăciune. Omul, omul lui Dumnezeu, acolo este format. Viaţa lui, cele mai profunde convingeri ale lui s-au născut în comuniunea lui tainică cu Dumnezeu. Agonia în lacrimi şi povara spiritului său, cele mai grele şi mai bune mesaje, i-au venit pe când era singur în prezenţa lui Dumnezeu. Omul este format de rugăciune. Rugăciunea, formează predicatorul. Pastorul, este format de rugăciune.

Amvonul zilelor noastre este slab la rugăciune. Mândria învăţăturii se opune umilinţei rugăciunii. Prea de multe ori, rugăciunea amvonului, este doar oficială – o performanţă săvârşită pentru rutina serviciului. Pentru amvonul modern, rugăciunea nu mai este forţa din viaţa lui Pavel sau din lucrarea lui. Orice predicator care nu face din rugăciune un factor primordial al lucrării sale şi al vieţii sale, este un slab slujitor al lucrării lui Dumnezeu şi prea neputincios să ducă mai departe cauza lui Dumnezeu, în această lume.”

Aceasta a fost rugăciunea sfinţilor din Vechiul Testament:

Psalmul 119:18 „Deschide-mi ochii, ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!”

Aceasta a fost rugăciunea apostolului Pavel pentru creştinii din Efes:

Efes.1:17, 18 „Si mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de inţelepciune si de descoperire, în cunoaşterea Lui, si să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi…”

„Studiază până la moarte şi roagă-te apoi să fi înviat.”

Depindem într-adevăr de Dumnezeu pentru iluminarea Cuvântului Său şi pentru descoperirea lui inimilor şi minţilor noastre. Nici un efort intelectual nu poate înlocui revelaţia, iar aceasta se primeşte prin a o cere şi prin a ne apropia de sursa ei, de Dumnezeu. Metodologia şi tehnicile, deşi având rolul lor, sunt inutile, dacă nu suntem învăţaţi de Dumnezeu!

Câteva metode recunoscute de studiu biblic

Ce este metoda inductivă? Scoate în evidenţă ceea ce textul spune.

Ce este metoda deductivă? Impune textului ce să spună. „Debutează” cu o premiză, adică, începe cu o concepţie formulată mai dinainte şi nu formulată în urma confruntării cu Scriptura.

Ce este metoda „trambulinei”? Împărtăşeşte o opinie şi se culeg versetele biblice care să o sprijine. Practic orice nerozie se poate spune aşa. Cu toate acestea, se pot împărtăşi idei foarte bune, dacă este respectat spiritul Scripturii.

Metoda „trambulinei”, a „rampei de lansare”. La urmă oamenii se întreabă, „despre ce a fost studiul?”, „a avut vreo temă?” „Este ea prezentă în textul de bază, de plecare?”. Vorbitorul se ridică în picioare anunţând în introducere ce va face cu textul, dar niciodată nu ajunge tema mult aşteptată!

Mulţi folosesc metoda („C şi D”) absolut superficială de citire a textului şi divagare. Adică, citesc textul, pleacă de la text, se depărtează de textul iniţial, şi nu se întorc niciodată la el. Aceasta este tehnica multora. În felul acesta se pun pe seama Bibliei tot felul de enormităţi care nu se pot deduce din textul de plecare.

Nu se presupune să o studiem, sau să o explicăm aşa! Biblia nu poate fi folosită ca o platformă pentru ideile noastre mai mult sau mai puţin inspirate, ca o carte care să sprijine crezurile noastre preconcepute, sau doctrinele particulare ale bisericii noastre (Danny Bond, numeşte această predicare, „predicarea cosmică”; „rachetă”!!??, în care se poate vorbi despre lucruri adevărate, aspecte biblice, dar care din păcate nu privesc textul ales. Nu asta este predicarea expozitivă bazată pe metoda inductivă!).

Dimpotrivă acestea trebuie deduse prin studiu atent inductiv şi noi trebuie să ne bazăm crezurile pe ea. Pe Biblie. A aborda Scriptura verset cu verset aşa cum a fost aşezată de autorul iniţial în pagină şi a urmări şirul ideilor transmise prin inspiraţie de Duhul, extrăgând din text ideea lui (la urma urmei, ideea lui Dumnezeu), ceea ce el spune, şi nu impunându-i ceea ce noi vrem să spună (aceasta nu se poate face decât cu mare lepădare de sine!). Toate concluziile noastre trebuie să decurgă din text, nu să fie introduse în text, fără ca acesta să le autorizeze. Ori faci/dai dreptate Scripturii, lăsând-o să se exprime, ori o nedreptăţeşti exprimându-te în locul ei!!

Această eroare este întâlnită şi la culte şi secte. Se numeşte „citare selectivă/preferenţială” deoarece se culeg texte biblice, ignorându-se contextul lor, şi se folosesc pentru a sprijini o anumită idee preconcepută, o negare a învăţăturii generale a Scripturilor.

În formularea teologiei cuiva să se înceapă de la scripturi

Este cel mai bine să se înceapă de la Scripturi şi din ele să se formuleze teologia cuiva. Lucrul acesta nu se poate sublinia îndeajuns! Prospeţimea materialului şi răsplata descoperirilor vor depăşi cu mult ceea ce se poate culege din studiul cărţilor de teologie. După ce cineva şi-a făcut studiul său al Bibliei, atunci cărţile de teologie pot deveni o excelentă sursă de întărire şi confirmare a celor crezute.

Predicarea expozitorie se poate rezuma în trei cuvinte de bază:

Predicarea expozitorie este inductivă. Lucru care înseamnă pur şi simplu că abordăm textul pentru a afla ce vrea să spună, lăsându-l să se exprime singur. (Cum facem asta?)

Este opusul metodei deductive, care vine la Scriptură cu o idee preconcepută şi o impune textului. O metodă deductivă poate fi uneori foarte valabilă (îndreptăţită), dar trebuie acordată o atenţie deosebită pentru a fi siguri că pasajul într-adevăr sprijină ideea înainte de a se recurge la ea.

Predicarea expozitorie este exegetică. Cel ce predică expozitoriu trebuie să-şi facă datoria faţă de pasaj înainte să-l predice. Ceea ce înseamnă a urma cu atenţie principiile hermeneutice şi exegetice cuvenite. Un predicator ce predică expozitoriu ar trebui într-adevăr să fie cunoscut ca fiind unul ce „împarte drept Cuvântul adevărului” (2 Tim.3:15).

Predicarea expozitorie este expozitivă. Abordează Cuvântul lui Dumnezeu în mod inductiv, îl studiază exegetic, apoi îl explică oamenilor prin expunere (expoziţional). Predicarea expoziţională va căuta să clarifice ceea ce este greu de înţeles într-un pasaj. Deschide Cuvântul şi-i expune sensurile mai puţin evidente şi aplicaţiile ce le conţine.

Observaţia

Observaţia reprezintă primul pas (pasul iniţial) în studiul biblic. Un interpret trebuie să evite ispita de a sări imediat la interpretarea elementelor specifice ale unui pasaj. Un autor pe nume, Traina, defineşte observaţia ca fiind

în esentă constiinciozitate…rostul general al observării pasajului este a a-l face pe cel ce-l studiază să fie atât de saturat cu detaliile unui pasaj încât acesta să fie pe deplin constient de existenta lor si de nevoia lor de explicatie. Observatia este mijlocul prin care datele unui pasaj devin parte a mentalitătii celui ce-l studiază. Furnizează materia primă pe care mintea să o folosească în procesul interpretational. (Traina, Bible Study, 31-32).

Caracteristicile de bază ale observării

Observaţia ar trebui să fie atentă – Observaţia include a deveni foarte conştient de termenii (cuvintele folosite) folosiţi într-un pasaj, de structura şi forma lui literară. Observarea ar trebui să fie atentă. Adică, să se facă cu atenţie!

Ilustratie: Eminentul William Osler si studentii săi de medicină

Sir William Osler, eminentul doctor a dorit foarte mult să le ofere tinerilor săi studenţi o lecţie privitoare la importanţa observării detaliilor în practica medicală. În timp ce sublinia această idee înaintea unui grup de studenţi, el a ridicat în mână o sticluţă spunând: „Această sticlă conţine o mostră pentru analiză. Testând-o este posibil să se determine boala de care suferă pacientul.” Acestea fiind spuse, şi-a muiat degetul în soluţia din sticluţă şi după aceea l-a pus în gură. Atunci el a continuat spunând: „Acum veţi trece sticla de la unul la altul şi fiecare să gustaţi conţinutul pentru a diagnostica boala”. Sticla a trecut pe la fiecare student, aceştia trebuind cu oroare să-şi înmoaie degetul în soluţie şi cu mare curaj să-i afle gustul. Când în cele din urmă sticla a ajuns înapoi la dr. Osler acesta a declarat: „Domnilor acum mă veţi înţelege ce vreau să spun când vorbesc despre importanta detaliilor. Dacă aţi fi fost atenţi aţi fi observat că mi-am înmuiat degetul arătător în soluţie, dar pe cel mijlociu în gură!” (Robert A.Traina, Bible Study, pag.32-33)

Observaţia trebuie de asemenea să fie sistematică – Observarea trebuie de asemenea să fie sistematică. Martin Luther a asemănat studiul său biblic cu culesul merelor spunând: „întâi, scutur tot copacul, pentru ca să cadă merele cele mai coapte. După aceea mă urc în copac şi scutur fiecare ramură, apoi fiecare creangă, şi în cele din urmă mă uit sub fiecare frunză”. (Citat în Mayhue, How to Interpret, pag. 49)

Observaţia ar trebui să fie insistentă – Deşi risc să mă repet, timpul prelungit în observaţie este obligatoriu pentru cel ce vrea să predice expozitoriu. El trebuie să reziste ispitei de a apela imediat la comentarii şi la alte unelte de studiu. Nimic nu poate înlocui observaţia făcută personal.

Ilustraţia: Studentul, peştele şi Agassiz

Cu mai mult de cincisprezece ani în urmă am păşit în laboratorul profesorului Agassiz anunţându-l că m-am înscris la şcoala lui de ştiinţe naturale pentru a studia biologia. El mi-a pus nişte întrebări cu privire la motivul înscrierii mele, cu privire la trecutul meu, m-a întrebat despre cum doream să-mi folosesc cunoştinţele ce le voi dobândi în clasa lui şi dacă aveam vreo ramură anume pe care doream să o studiez. La ultima i-am răspuns că doream să fiu bine instruit în toate domeniile zoologiei, dar mai târziu dorind să mă devotez îndeosebi studiului insectelor.

– „Când doreşti să începi?” m-a întrebat el de îndată.

– „Acum”, i-am răspuns şi eu grăbit.

Răspunsul acesta se pare că i-a plăcut mult deoarece cu un energic „foarte bine!” a cules de pe raft un borcan uriaş conţinând un specimen de peşte plutind în alcoolul îngălbenit de ani şi a spus: „Ia acest peşte, şi studiază-l. Noi îl numim Haemulon. Ia-l şi priveşte-l cu atenţie şi mai încolo o să-ţi pun întrebări cu privire la ce ai observat”.

Cu aceste spuse, m-a lăsat stând singur acolo cu borcanul în mână. Totuşi după o vreme profesorul a revenit oferindu-mi instrucţiuni precise privind îngrijirea mostrei încredinţate. „Nici un om nu este vrednic să se numească naturalist dacă nu ştie să păstreze mostrele pe care le studiază”.

Astfel, se presupunea ca eu să ţin peştele într-o tăviţă mică, din când în când să umezesc tăviţa cu alcoolul din borcan, asigurându-mă întotdeauna la urmă să pun dopul foarte bine. Acelea nu erau zilele dopurilor fixe de sticlă şi a elegantelor sticle fumurii de mostre. Toţi studenţii de atunci îşi amintesc uriaşele sticle mari fără gât cu un dop de plută izolat cu ceară, mâncat de insecte şi care îngăduia alcoolului să se prelingă pe lângă el. Entomologia era o ştiinţă mai sigură decât ihtiologia însă exemplul profesorului care fără ezitare şi-a băgat mâna până la fundul borcanului pentru a scoate peştele a fost molipsitor, şi deşi „alcoolul era foarte vechi şi avea un puternic miros de peşte” nu am îndrăznit să arăt nici o aversiune faţă de sacrele rămăşiţe ale peştelui tratând alcoolul drept apă pură. Cu toate acestea nu am putut ignora sentimentul trecător de dezamăgire încercat la privirea peştelui şi a faptului că nu mă vedeam un pasionat entomologist. Cei de acasă au fost de asemenea foarte puţin impresionaţi descoperind că nici o cantitate de apă de colonie nu putea să înlăture mireasma care mă însoţea ca o fantomă.

În zece minute am observat cam tot ceea ce putea fi observat la acel peşte şi am pornit în căutarea profesorului care din păcate părăsise clădirea muzeului. La întoarcerea mea acasă specimenul meu se uscase pe de-a întregul în tăviţa lui şi a trebuit să-l stropesc cu alcool în speranţa că va învia din starea lui ca de leşin, aşteptând nerăbdător revenirea acestuia la forma lui iniţială. Fără ca aceasta să se întâmple nu mi-a mai rămas decât să privesc în ochii goi ai tăcutului meu tovarăş. Astfel a trecut o jumătate de oră, apoi, o oră, şi încă o oră, iar peştele arăta tot mai jalnic. L-am întors pe partea cealaltă, apoi pe cealaltă, l-am privit îngrozit din faţă, de dedesubt, de deasupra, din dungă. Eram disperat şi după încă o oră am decis că este timpul pentru prânz. Cu mare uşurare l-am repus cu grijă în borcanul lui şi timp de o oră mi-am luat liber.

La întoarcerea mea, am aflat că profesorul Agassiz a trecut pe la muzeu dar acum era din nou plecat şi nu se întorcea decât după mai multe ore. Colegii mei erau de asemenea prea ocupaţi pentru a-i deranja cu convorbirile mele. Din nou, cu mare oroare am scos hidosul peştele din borcan şi disperat am reînceput din nou să-l privesc. Nu se presupunea să folosesc o lupă. Orice instrumente erau interzise. Am fost lăsat doar cu cele două mâini ale mele, cu ochii mei, şi cu peştele. Mi se părea un câmp de explorare extrem de limitat. La un moment dat i-am băgat degetul în gură pentru a vedea cât de ascuţiţi avea dinţii. După aceea, am început să-i număr solzi după ordinea diferită a şirurilor pe care le avea, până ce am simţit că totul devenea absurd. La urmă mi-a venit o idee strălucită. Voi desena peştele! Spre surpriza mea făcând acest lucru am început să descopăr alte trăsături ale nefericitei creaturi. Tocmai atunci s-a întors şi profesorul.

„Asta e bine”, a început el, „un creion este unul dintre cei mai buni ochi! Mă bucur de asemenea să văd că păstrezi exemplarul umed şi borcanul bine închis.” Pe lângă aceste cuvinte încurajatoare el a mai adăugat:

„Altfel, cum mai este (evident, peştele)?”

A ascultat cu atenţie scurta mea trecere în revistă a structurilor lui şi a părţilor cu nume încă necunoscute mie, arcadele, operculumul mobil, porii capului, branhiile, gura fără buze, ochii fără pleoape, coada bifurcată, trupul arcuit şi îndesat. Când am terminat, acesta părea să aştepte să continui şi într-adevăr cu un aer de dezamăgire a spus:

„Nu l-ai privit cu destulă atenţie” şi continuând profesorul spuse, „de ce nu ai văzut unele dintre cele mai evidente trăsături ale animalului, ce erau atât de clare înaintea ochilor tăi, ca şi bună ziua? Priveşte-l din nou! Uită-te la el cu şi mai mare atenţie!”

Acestea au fost cuvintele care m-au aruncat în disperare. Profesorul m-a uluit, m-a surprins şi m-a şocat. Mă săturasem de hidosul peşte! Însă mi-am reluat îndatorirea cu o mare hotărâre să-l satisfac pe meticulosul meu profesor. Astfel am ajuns să descopăr unul după altul lucruri noi, înţelegând cât de justificată a fost critica profesorului. După-amiaza aceea a trecut cu repeziciune când pe seară profesorul m-a întrebat din nou:

„Nu vezi, încă?”

„Nu”, am răspuns. „Sunt sigur că-mi scapă ceva, dar acum înţeleg cât de puţine am observat înainte”.

„Asta este foarte bine” a răspuns el mai încurajat, „dar nu o să te ascult acum. Acum pune-ţi peştele la loc şi du-te acasă. Poate mâine dimineaţă vei avea un răspuns mai bun. Te voi asculta înainte să studiezi peştele din nou”.

Lucrul acesta a fost absolut deconcertant. Nu numai că trebuia să mă gândesc peste noapte la peşte, studiindu-l în lipsă, la urma urmei un mod foarte straniu de obţinere a observaţiilor, dar în plus fără să-mi recapitulez descoperirile trebuia a doua zi să-mi prezint cu mare exactitate cunoştinţele. Ştiam că am o memorie slabă. Abătut am plecat în drum spre casă, pe lângă Râul Charles, complet absorbit de gânduri şi uluit de paradoxurile studiilor mele.

Primirea cordială de a doua zi dimineaţa a profesorului a fost foarte liniştitoare. Iată un om ce părea foarte nerăbdător să afle de la mine ceea ce cu siguranţă ştia mai bine.

„Vreţi să spuneţi că peştele are două părţi simetrice unde sunt aşezate organele sale?” am întrebat eu mirat. Complet satisfăcut profesorul a spus, „desigur, desigur!” răsplătind orele îndelungate de studiu din noaptea trecută. Astfel după ce profesorul a cuvântat cu mare entuziasm şi satisfacţie asupra importanţei acestei descoperiri, cum de altfel o făcea de fiecare dată, m-am aventurat să-l întreb ce va trebui să fac în continuare.

„Ooo, priveşte la peştele tău! Studiază-l încă odată”, a spus el şi m-a lăsat din nou să-mi văd de treabă. La mai puţin de o oră profesorul s-a întors şi a început să-mi asculte lista noilor mele descoperiri.

„E bine, e bine!” a repetat el, „însă asta nu-i totul. Continuă”. Astfel pentru încă trei zile foarte lungi el a continuat să aşeze peştele înaintea ochilor mei, interzicându-mi să mă uit la altceva, sau să folosesc vreun mijloc artificial de observaţie. „Priveşte-l, priveşte-l, priveşte-l” a răsunat ecoul repetatului său îndemn.

Aceasta a fost cea mai bună lecţie entomologică de care am avut vreodată parte. O lecţie a cărei influenţă şi-a întins ramificaţiile în fiecare domeniu al studiilor mele, o moştenire de o valoare inestimabilă pe care profesorul mi-a lăsat-o, după cum a lăsat-o multor altora, pe care nu o puteam cumpăra şi de care nici nu mă puteam despărţi.

La un an după această întâmplare ne amuzam desenând cu creta animale nefireşti pe tabla muzeului. Am desenat uriaşe stele de mare, broaşte încleştate într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, viermi cu nouă capete, raci gigantici, ce stăteau ridicaţi în coadă şi purtau umbrele colorate, peşti groteşti având gurile deschise şi ochii mari. Imediat ce a venit, profesorul a privit la rându-i amuzat la experimentul nostru. S-a uitat la peşti. Concluzia lui seacă şi resemnată a spus totul:

„Haemuloni, toţi fără unul: haemuloni. Domnul …(şi a spus numele meu!) i-a desenat!” Într-adevăr, până astăzi, dacă încerc să desenez un peşte, nu pot schiţa decât haemuloni!!!

În cea de-a patra zi, un al doilea peşte din aceeaşi grupă a fost aşezat pe masă, alături de primul, i-ar eu am fost rugat să evidenţiez diferenţele şi asemănările dintre cei doi, după care a fost urmat de un altul, şi apoi de un altul, până ce întreaga lor familie s-a perindat înaintea ochilor noştri. O duzină de borcane cu formol ocupa masa şi rafturile din jurul nostru, mirosul devenise un parfum plăcut, şi chiar până azi vederea unui dop de plută lat de 6 inchi şi ros de viermi îmi trezeşte amintiri plăcute!

Atunci a fost recapitulată întreaga specie de haemuloni, şi fie că am fost angajaţi în disecarea unor organe interne sau ale unor părţi ale corpului lor, în pregătirea şi examinarea firavului schelet osos, sau în descrierea diverselor părţi, metoda lui Agassiz de observare a faptelor era întotdeauna însoţită de îndemnul insistent ca niciodată să nu ne mulţumim cu ce-am obţinut.

„Detaliile (datele tehnice; n.tr.) sunt stupide”, spunea el, „până ce nu sunt puse în legătură cu vreo lege generală (asociate unui principiu).” La sfârşitul a opt luni, mi-am părăsit aproape cu şovăire aceşti prieteni ai mei pentru a mă îndrepta spre insecte, însă ce-am dobândit prin această sugestivă experienţă a avut o valoare mai mare chiar şi decât toţi anii de cercetare a animalelor mele preferate.”1

Concluzie: Un mod similar de a cugeta îndelung şi stăruitor asupra Scripturii va produce rezultate bogate, va aduce roade ce vor rămâne pe veşnicie. Aceasta este ilustraţia pe care cineva ar trebui să o aibe în minte atunci când se apropie de Cuvântul lui Dumnezeu. Firea noastră va exaspera, puterile ne vor lăsa şi din pricina păcatului miopia noastră spirituală va împiedica descoperirea detaliilor semnificative. Dar ştiind că însăşi viaţa veşnică depinde de felul în care tratăm şi cercetăm Scriptura, ar trebui să nu ezităm să ne angajăm în observare asemenea studentului de mai sus!

Întrebări ale observării. Ele privesc doar observarea faptelor, a persoanelor, a împrejurărilor, etc. Nu privesc însemnătatea lor. Aceea este treaba interpretării.

– cine este prezent?
– ce se întâmplă? ce s-a întâmplat?
– unde se petrec evenimentele descrise, cuvintele rostite, etc.?
– ce s-a spus în această împrejurare? etc.

Puneţi întrebările de felul, cine? ce? unde? când? Cum? Aceasta este munca de detectiv în care studentul Bibliei trebuie neapărat să se angajeze. Fiecare bun învăţător biblic ar trebui să aibe ceva din flerul şi meticulozitatea unui Shelrock Holmes!!

Interpretarea

După observarea în detaliu a părţilor variate ale pasajului, următorul pas constă în determinarea sensului lor. Acest proces este cunoscut sub numele de interpretare. Observarea răspunde întrebării, „ce spune pasajul?” însă interpretarea răspunde întrebării „ce înseamnă ce spune?” „ce vrea să însemne?”

Interpretarea cuvenită a unui pasaj se efectuează urmând regulile şi metodele „hermeneuticii” şi ale „exegezei” ce vor urma să fie discutate în capitolele următoare. În general, interpretarea se ocupă cu acoperirea lacunelor (golurilor) ce există între autorii biblici şi zilele noastre. Există cel puţin patru astfel de lacune:

1) Lacuna limbajului. Deoarece Biblia a fost scrisă iniţial în ebraică, aramaică sau greacă, pentru a o interpreta corect este necesar ca noi să înţelegem aceste limbi.(!!?) Spre norocul nostru există uneltele ajutătoare celor ce nu stăpânesc aceste limbi, nu au posibilitatea sau capacitatea de a le învăţa, dar care totuşi sunt chemaţi să studieze şi să predice Cuvântul lui Dumnezeu. Numărul mic al acestora în limba română impune încă o condiţie: pentru a se putea folosi aceste lucrări trebuie să se cunoască măcar limba engleză!

Iată câteva dintre aceste cărţi. Întâi, cele din limba engleză:

– Vine’s Expository Dictionary of Biblical Words (OT şi NT)
– The New International Dictionary of New Testament Theology (pt. greacă), de Collin Brown
– Word Studies in The Greek New Testament, de Kenneth Wuest
– Strong’s Concordance

În limba română:

– Analiză Semantică a Unor Termeni din Noul Testament, de William Barclay
– Interliniar Grec-Român Epistola către Romani, Editura Agape
– Etc.

Sărăcia acestor lucrări în limba română pentru o ţară care pretinde o vechime de 2000 de ani de cunoaştere a Scripturilor şi susţinere a credinţei este inadmisibilă. Atât din partea celor de rit vechi bizantin, cât şi a celor aparţinând segmentului protestant sau neo-protestant. Majoritatea lucrărilor se găsesc în seminariile ortodoxe, dar din păcate accesul laicilor la acestea este foarte limitat.

Comentariile sunt de asemenea o sursă utilă de studii ale cuvintelor ambelor testamente. Cu toate acestea, nici un înlocuitor nu se compară cu a fi în stare să înţelegi limbile originale ale testamentelor.

„PC Study Bible 2.1B” dispune de o foarte rapidă unealtă de studiu a limbilor originale bazată pe textele „Nestle” şi „Textus Receptus”, numită „Interliniar Greek-English”.

2) Lacuna culturală. Cadrul cultural în care s-a scris fiecare parte a Bibliei este foarte diferit de cultura secolul în care noi trăim, sau de cultura zonei geografice în care locuim. De aceea pentru a interpreta cum se cuvinte fiecare parte a Bibliei trebuie înţeleasă cultura momentului scrierii pasajului. De exemplu, a înţelege Vechiul Testament este necesar a se cunoaşte cultura Iudaismului antic (străvechi) şi a culturii păgâne, exact aşa cum a înţelege cultura iudaică a primului secol este importantă în interpretarea evangheliilor. În acelaşi fel, cunoaşterea culturii elene şi romane a primului secol ne va ajuta în interpretarea epistolelor Noului Testament.

Câteva lucrări de referinţă în domeniul culturii biblice:

– The Life and Times of Jesus the Messiah, de Alfred Edersheim, o sursă redutabilă de umplere a golului culturii evreieşti din vremea lui Isus.
– The Daily Study Bible Series, de William Barclay, sursă, deşi uneori confuză teologic, plină de referinţe la cultura vremii lui Isus.
– Dicţionarul Biblic, al lui Halley, versiunea românească
– Enciclopedia Bibliei, editura Logos
– Dicţionarul Biblic, etc.

Deşi ne lipsesc încă multe lucrări utile studiului biblic, nouă românilor ni s-a făcut un mare favor traducându-se şi adaptându-se lucrările de mai sus. Nu se mai poate invoca lipsa uneltelor de studiu!

3) Lacuna geografică. A înţelege geografia pământurilor biblice este uneori un aspect esenţial în desluşirea sensului unui pasaj. De exemplu, în 1 Tes.1:8 Pavel scrie: „Într-adevăr, nu numai că de la voi Cuvântul Domnului a răsunat prin Macedonia şi Ahaia, dar vestea despre credinţa voastră în Dumnezeu s-a răspândit pretutindeni, aşa că n-avem nevoie să mai vorbim de ea”

Dificultatea acestei afirmaţii constă în faptul că Pavel tocmai a părăsit Tesalonicul imediat după scrierea primei epistole către Tesaloniceni. Cum a putut mărturia credinţei lor să se răspândească atât de repede în împrejurimi şi mai ales pretutindeni? Astfel un studiu al geografiei regiunii respective revelează faptul că una dintre principalele rute ale Imperiului Roman, Calea Ignatiană, traversa tocmai prin Tesalonic. În felul acesta, călătorii ce treceau pe acolo au putut răspândi cu repeziciune în toată lumea mărturia credinţei tesalonicenilor.

Un bun atlas biblic ar fi:

– The Macmillan Bible Atlas
– Wycliffe Historical Geography of Bible Lands
– Atlasul Studentului Bibliei, de Tim Dowley
– Ghid Biblic al Studentului, de Tim Dowley

Apelând la astfel de lucrări cel ce studiază Biblia va putea înţelege expresii care nu sunt arhaice, ci mai degrabă geografice. Exemple:

Ioan 2:13 „Paştele Iudeilor erau aproape; şi Isus S-a suit la Ierusalim”.

Fapte 8:5 „Filip s-a coborât în cetatea Samariei, şi le-a propovăduit pe Hristos”

Cum a putut Isus să „se suie” în Ierusalim? Expresia nu exprimă deplasarea pe hartă de jos în sus, ci într-adevăr doar privind la o hartă vom ajunge să înţelegem că Ierusalimul este situat pe o colină, pe Mt. Moria, astfel noi putând să descifrăm expresia autorului ca însemnând deplasarea lui Isus în Ierusalim prin urcare. Acelaşi lucru este valabil şi-n cazul „coborârii” lui Filip în cetatea Samariei. Orice hartă fizică vă va arăta că regiunea Samariei se găseşte într-o depresiune.

Pe lângă tipărituri, hărţile digitale asociate unor programe computerizate de studiu a Scripturilor reprezintă o utilă şi foarte accesibilă sursă de umplere a golului geografic în procesul de interpretare biblică. Din păcate, calculatoarele nu sunt şi ele la fel de accesibile modestului student român al Bibliei. Cu toate acestea, cel interesat cred că va ştii în ce direcţie să-şi îndrepte investiţiile materiale şi nu va ezita să-şi procure cele mai bune mijloace.

4) Lacuna istorică. A cunoaşte cadrul istoric al unui pasaj ajută nespus de mult la înţelegerea lui. Un efort considerabil de cercetare depus în vederea aflării contextului istoric al unui pasaj adesea reprezintă principala lui cheie de interpretare. De exemplu, a înţelege fundalul relaţiei lui Pilat cu liderii evrei va contribui la înţelegerea motivului pentru care el a cedat cererii lor de a-l crucifica pe Isus, deşi la început l-a considerat nevinovat. Astfel prin câteva din legile sale Pilat deja îi antagonizase pe iudei iar aceştia îl spuseseră Cezarului. De aceea, Pilat s-a temut că o altă plângere din partea lor îi poate atrage dezavuarea din partea Împăratului. Nu s-a găsit pe poziţia de a le refuza pretenţia.

Câteva dintre lucrările de referinţă pentru completarea cadrului istoric al pasajelor biblice:

– The Zonderan Pictorial Encyclopedia of The Bible
– Baker Encyclopedia of the Bible, etc.
– Studiu al Noului Testament, de Merrill Tenney
– Studiu al Vechiului Testament, de Schultz
– Etc.

Întrebările interpretării

A interpreta înseamnă a determina sensul celor spuse, celor întâmplate, a celor poruncite, etc. Interpretarea este în general caracterizată de întrebări ca:

– de ce a scris (spus) autorul (Isus; Dumnezeu Tatăl) aceste lucruri?
– ce a vrut să spună?
– ce au însemnat aceste lucruri pentru cei ce le-au auzit pentru prima oară?

Aplicaţia

După „observare” şi „interpretare” urmează „aplicaţie”. Studiul biblic nu este complet până ce adevărul descoperit nu este aplicat situaţilor vieţii. Spurgeon obişnuia să spună că „studiul biblic nu începe până la aplicaţie”.

Aplicaţia răspunde întrebării, „În ce fel mă priveşte acest adevăr?” Ce-mi cere să fac?

Următoarele întrebări te vor ajuta să aplici adevărurile descoperite în studiul biblic.

1) Găsesc exemple de urmat?
2) Găsesc porunci de ascultat?
3) Găsesc greşeli ce trebuiesc evitate?
4) Găsesc păcate la care trebuie să renunţ?
5) Găsesc făgăduinţe/promisiuni în care să mă încred?
6) Descopăr ceva nou despre Dumnezeu?
7) Găsesc principii după care să trăiesc?

Temă:

Să se facă următorul exerciţiu de observare. Exerciţiul se intitulează,

„Ce crede Hristos despre biserică?”

În felul acesta să ne intitulăm prima temă. Până acum am tot auzit ce cred bisericile despre Hristos. Este vremea să auzim şi părerea Lui! Pentru aceasta să deschideţi Bibliile la cartea Apocalipsei de la cap.2 la cap.3, tot inclusiv şi citiţi cu mare atenţie. Rugaţi-vă şi citiţi! Rugaţi-vă şi citiţi din nou! Aplicaţi cu atenţie toate aspectele observării : atentă, insistentă, sistematică.

Iată cum vreau să arate exerciţiul vostru de observare a ceea ce Hristos crede despre Biserică:

– sub formă de tabel, pe coloane
– câte biserici sunt menţionate: numărul.
– Unde sunt situate, cetăţile? Numele.
– Care sunt delimitările în versete unde se vorbeşte despre ele?
– Cum este descris Domnul Isus Hristos?
– Ce spune Domnul despre ele?
– De bine?
– De rău?
– Care este judecata cu care le „ameninţă”?
– Ce le porunceşte?
– Ce le promite?

Întrebări suplimentare:

– Care sunt singurele biserici despre care Domnul nu are nimic rău de spus? Numiţi-le.

– Care sunt singurele biserici despre care Domnul nu are nimic bine de spus? Numiţi-le. Sau, numiţi-o!

– Ce oferă tuturor bisericilor, fără excepţie? Judecată, poruncă , etc. Ce?

Observaţie: în temă să se folosească terminologia (expresiile şi limbajul) biblic! Fără materiale ajutătoare, cărţi, comentarii. Numai cu Biblia! Oricum, exerciţiul este de asemenea natură încât trebuie folosită doar Biblia.

Atenţie:

Tabelul este deja completat de mine deşi nu vedeţi literele fiindcă am schimbat culoarea fonturilor în alb! Doresc să faceţi exerciţiul! Când l-aţi făcut, pentru a afla modul în care am completat eu tabelul, puteţi să selectaţi textul de pe coloane şi să alegeţi pentru font o culoare care să-l facă să se evidenţieze!

„Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul”

BISERICA DESCRIEREA DOMNULUI DE BINE DE RĂU JUDECATA PORUNCA FĂGĂDUINŢA
1) Efes(2:1-7) Iată ce zice Cel ce tine cele şapte stele în mâna dreaptă, si Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur Ştiu faptele tale, osteneala ta si răbdarea ta, si că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli…Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui meu, si că n-ai obosit…urăşti faptele Nicolaitilor Ţi-ai părăsit dragostea dintâi voi veni la tine, şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te, si întoarce-te la faptele tale dintâi. îi voi da să mănânce din pomul vieţii
2) Smirna(2:8-11) Iată ce zice Cel dintâi si Cel de pe urmă, Cel ce a murit si a înviat dar eşti bogat…necazul tău si sărăcia ta…batjocurile     Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii…nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte
3)Pergam(2:12-17) Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţita cu două tăişuri Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu ţii Numele Meu, si n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi Tu ai acolo nişte oameni cari ţin de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca să mănânce din lucrurile jertfite idolilor, si să se dedea la curvie…ai câţiva cari, deasemenea, ţin învăţătura Nicolaitilor Altfel, voi veni la tine curând, si Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele Pocăieşte-te dar Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă, si-i voi da o piatră albă; si pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte
4)Tiatira(2:18-29) Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului, si ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă…,,Eu sunt Cel ce cercetez rărunchii si inima… Ştiu faptele tale, dragostea ta, credinţa ta, slujba ta, răbdarea ta si faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi tu laşi ca Iezabela, femeia aceea, care se zice proorocită, să înveţe si să amăgească pe robii Mei să se dedea la curvie, si să mănânce din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de curvia ei! Iată că am s-o arunc bolnavă în pat; si celor ce preacurvesc cu ea, am să le trimet un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele lor…Voi lovi cu moartea pe copiii ei. Nu pun peste voi altă greutate. Numai ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni! …voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele lui…Celui ce va birui si celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste Neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fer, si le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit si Eu putere de la Tatăl Meu. Si-i voi da luceafărul de dimineaţa.
5)Sardes(3:1-6) Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu si cele şapte stele Totuşi ai în Sardes câteva nume, cari nu şi-au mânjit hainele…fiindcă sunt vrednici Ştiu faptele tale: că iţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort….n’am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu Dacă nu veghezi, voi veni ca un hot, si nu vei şti în care ceas voi veni peste tine Veghează si întăreşte ce rămâne…Adu-ţi aminte dar cum ai primit si auzit! Tine, si pocăieşte-te! Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb…Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, si voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu si înaintea îngerilor Lui
6)Filadelfia(3:7-13) Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce tine cheia lui David, Cel ce deschide, si nimeni nu va închide, Cel ce închide, si nimeni nu va deschide iată ţi-am pus înainte o uşa deschisă, pe care nimeni n’o poate închide, căci ai putină putere, si ai păzit Cuvântul Meu, si n’ai tăgăduit Numele Meu…ai păzit cuvântul răbdării Mele     Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa Iată că iţi dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei…îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, si să ştie că te-am iubit Te voi păzi si Eu de ceasul încercării…îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, si nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu si numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim
7)Laodicea(3:14-22) Iată ce zice Cel ce este Amin, Martorul credincios si adevărat, începutul zidirii lui Dumnezeu…Eu mustru si pedepsesc pe toţi aceia pe care-i îi iubesc.   că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Sunt bogat, m’am îmbogăţit, si nu duc lipsă de nimic”, si nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb si gol Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; si haine albe, ca să te îmbraci cu ele, si să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; si doftorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii, si să vezi. .. Fii plin de râvnă dar, si pocăieşte-te! voi intra la el, voi cina cu el, si el cu Mine. Celui ce va birui, îi voi da să sadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie

Este un exerciţiu simplu! Dar util! Printr-o observaţie atentă veţi afla ce crede Hristos despre Biserică. Ascuţiţi-vă spiritul de observaţie pentru a avea toate datele la interpretare şi pentru a nu greşi.

Surse folosite:

„Rediscovering Expository Preaching”, de John F. MacArthur

1 „American Poems”, ediţia a treia, (Boston: Houghton, Osgood, 1879), pag. 450-454, la început publicată sub titlul „În laborator alături de Agassiz: de către un fost elev”), în publicaţia Every Sunday 16 (4 Aprilie 1874), pag. 360-370.

Evanghelia harului este Evanghelia Noului Legământ

 

Această evanghelie este zidită pe Însuși Iisus Hristos, și nu pe o doctrină sau o teologie.

Aproximativ 90% dintre creștini nu sunt familiari cu evanghelia harului. Dacă ar fi să-i întrebi despre har, ei ar spune: „Da, sunt salvat prin har! Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru harul Său!” Însă faptele lor arată că harul lui Dumnezeu nu este suficient. Ei au început în har, dar acum depinde de ei să sfârșească în har. Începând în Duhul, acum ei încearcă să-și atingă scopul prin efort uman (Gal 3:3). În loc să arate ce înseamnă să fie mântuiți ei lucrează din greu pentru a rămâne mântuiți.

Știi tu că ești mântuit prin har șipăstrat prin har?

De aceea, aşa cum L-aţi primit pe Hristos Iisus Domnul, aşa să umblaţi în El(Col 2:6)

Așa cum L-ai primit pe El, în același mod ar trebui să continui a trăi în El – prin credință! Este credința în harul lui Dumnezeu de la început până la sfârșit.

Există un simplu test de a te ajuta în a determina dacă mesajul evangheliei pe care îl crezi este aceeași evanghelie pe care Iisus a revelat-o și pe care Pavel a predicat-o.

Mă face această evanghelie să-mi fixez ochii exclusiv pe Iisus?

Mă face acest mesaj să mă concentrez pe mine sau mă face să-mi fixez ochii pe Autorul și Desăvârșitorul credinței mele? Scoate el în evidență ceea ce fac (sau nu fac), sau scoate în evidență lucrarea Lui încheiată de la cruce? Mă face el introspectiv și îngrijorat sau conștient de Hristos și mulțumitor?

Când Dumnezeu a introdus noul legământ al harului, El L-a trimis pe preaiubitul Său Fiu Iisus și nu un set de porunci. Și fiecare binecuvântare de care vei avea vreodată nevoie este inseparabil de persoana lui Iisus!

Orice ai nevoie, răspunsul tău se găsește în Iisus și lucrarea Lui încheiată. El este Cel care te binecuvântează cu neprihănire, sfințire, succes, victorie, favor, provizie, vindecare, înțelepciune și mult mai mult! (1 Cor 1:30-31). Dumnezeu L-a dat pe Iisus. El Însuși este chiar răspunsul pe care îl cauți la nevoia ta! Iisus Însuși este calea– salvarea ta în orice situație dificilă în care te afli! (Ioan 14:6).

De aceea Pavel a decis să nu știe nimic decât pe „Hristos și El crucificat” (1 Cor 2:2). Orice mesaj care nu-L revelează pe Isus va fi probabil un înlocuitor neputincios și o oportunitate risipită. Iisus este manifestarea supremă a caracterului și scopului lui Dumnezeu. Orice mesaj care Îl reduce pe Iisus insultă Duhul harului. Iisus este inegalabil și nimic nu se compară cu El.

Mă împuternicește această evanghelie să  biruiesc păcatul?

Există două moduri prin care te poți ocupa de păcat: (1) a predica legea sau (2) a revela harul. Un mesaj bazat pe lege va stârni firea pentru o schimbare a comportamentului prin forța umană. Această abordare este în mod inerent insuficientă deoarece scopul legii este de a stârni păcatul (Rom 7:5). Așadar, orice „succes” cu această abordare va duce doar păcate periculoase ca mândria, neprihănirea de sine și păcatul cu adevărat inevitabil al necredinței în harul unui Dumnezeu bun. În cele din urmă, legea este neputincioasă să se ocupe de păcat deoarece lasă inima neatinsă (Col 2:23). Mai rău, declanșează condamnarea și administrează moarte, exact așa cum a fost concepută să facă (2 Cor 3:7,9).

Harul declară că Iisus a biruit toate păcatele pe cruce (Evrei 9:26). Tu nu ești sfânt datorită comportamentului tău, ci a Lui (1 Cor.1:30). Mesajul harului se va ocupa de păcat într-un mod foarte practic prin căutarea de a revela identitatea ta adevărată în Hristos. Tu ești o nouă creație cu o nouă natură. Vechea ta natură a fost pironită pe cruce și tu nu mai ești robul păcatului (Rom.6:6,20). Dorințele tale sunt tratate prin a recunoaște cine ești tu în Hristos și a socoti vechiul tău eu ca și mort. Din nou, concentrarea este pe Iisus, nu pe tine.  Iisus a fost ispitit în toate lucrurile, și cu toate acestea a fost fără păcat. Pe măsură ce te odihnești în El, tu vei găsi har pentru a fi ajutat în vremea ta de nevoie (Evr 4:15-16).

Biblia este foarte clară; legea împuternicește păcatul (1 Cor 15:56) și doar revelația harului lui Dumnezeu ne poate învăța să spunem nu neevlaviei și poftelor lumești (Tit 2:12).

Eliberează această evanghelie pace și bucurie?

Împărăția cerurilor este neprihănire, pace și bucurie în Duhul Sfânt (Rom 14:17). Dacă mesajul la care asculți nu-L revelează pe Iisus și neprihănirea Lui, atunci tu nu vei experimenta niciodată pacea și bucuria care vin împreună cu ea. Într-adevăr, totul este despre Iisus. El a luat păcatul nostru și ne-a dat neprihănirea Lui (2 Cor 5:21). Aceasta este ceea ce evanghelia revelează – o neprihănire de la Dumnezeu care este primită prin credință de la început și până la sfârșit (Rom 1:17). Când tu știi că Dumnezeu te-a făcut la fel de neprihănit ca și Iisus, tu vei fi împuternicit să domnești în viață (Rom 5:17).

Pavel a început fiecare dintre scrisorile lui cu fraza, „ Har și pace vouă de la Dumnezeu Tatăl.” Numai o revelație a favorului lui Dumnezeu poate aduce pace adevărată. Cunoaște harul, cunoști pacea. Pacea lumească este temporară, însă pacea lui Dumnezeu – acel sentiment că totul lucrează împreună pentru bine deoarece tu aparții lui Iisus și favorul Său se odihnește peste tine – întrece orice înțelegere (Fil 4:7). Ea îți consolidează inima și mintea astfel încât în toate circumstanțele tu te vei găsi inundat cu mulțumire (Col 2:7). Indiferent de cât de gravă este încercarea, tu vei capabil să-ți găsești odihna – într-adevăr, chiar și bucuria – în brațele Lui puternice și iubitoare (Fil 4:4).

Dacă poți răspunde pozitiv la aceste întrebări atunci înseamnă că tu trăiești un har pur și nediluat!

Prezentare carte: Bogățiile uitate
Taina lui Dumnezeu în epocile activității sale

SoundWords

https://www.soundwords.de/buchvorstellung-der-vergessene-reichtum-a5305.html

© SoundWords, online din: 7 octombrie 2009, actualizat: 2 mai 2020

În octombrie 2009 a fost publicată cartea noastră The Forgotten Wealth la editura Daniel-Verlag . Subiectul cărții este așa-zisul dispensaționalism sau, altfel spus: căile lui Dumnezeu cu omul în vederea cerului și pământului.

De câțiva ani am devenit din ce în ce mai conștienți de cât de mult ne afectează acest adevăr viața de creștini. În Germania este mult mai mult atacat astăzi decât a fost acum câțiva ani. În multe dintre discuțiile pe care le-am avut despre asta, cel puțin aceasta este impresia noastră, inima adevărului dispensațional a fost adesea neglijată. În disputa despre adevăr, elementele esențiale au căzut adesea pe marginea drumului, iar lucrul mare despre sfatul lui Dumnezeu pentru epoca actuală a fost uneori uitat.

Prin urmare, acum suntem încântați să putem oferi această carte cititorilor noștri.

Numărul paginii poate da impresia că este doar pentru cei interesați de teologie, dar nu este. Limbajul teologic a fost evitat în mod deliberat pentru a prezenta adevărul într-un mod pe înțeles pentru toată lumea.

Salutări din
partea editorilor

Dirk Schürmann și Stephan Isenberg

 

Bogăţiile uitate
Taina lui Dumnezeu în epocile activităţii sale

742 pagini (legat cu copertă cartonată)
24,90 €

Pentru a comanda de la Daniel-Verlag: Faceți clic aici
Pentru a comanda în olandeză: Faceți clic aici

 

De-a lungul veacurilor istoriei omenirii, Dumnezeu a acționat pentru a-și dezvălui gloria. Cu toate acestea, Dumnezeu a rezervat „bogățiile slavei Sale” enorme pentru epoca creștină. Această bogăție a fost ascunsă în epocile anterioare și a fost curând uitată în creștinismul tânăr.

Din păcate, chiar și în zilele noastre, această „bogăție” este adesea puțin sau deloc cunoscută. După ce această comoară a fost din nou „dezgropată” în secolul al XIX-lea, acum pare să se scufunde din nou în marea uitării.

Scopul cărții este de a prezenta această bogăție în așa fel încât să devină clar cât de importantă este pentru mintea și viața unui creștin. Dar abordează și interpretări controversate care au ascuns viziunea asupra acestei bogății și arată diferențele semnificative dintre o chemare pământească și una cerească. Deoarece răspunde și la multe întrebări speciale și conține o serie de ilustrații, este potrivită ca o lucrare de referință pe subiecte dispensaționale.

Werner Mücher

 

Cuprins (PDF) – descărcați aici

Subiectele:

  • Secretele
  • Eterna rezoluție
  • Comunitatea
  • Trupul lui Hristos
  • Răpirea
  • Nunta mielului
  • Venirea Domnului
  • Speranța lui Israel
  • Israelul lui Dumnezeu
  • Oferta imperiului
  • Evanghelia împărăției
  • Noul legământ
  • Împărăția cerurilor
  • Chemarea cerească
  • Învățătura lui Pavel
  • Măslinul
  • Alegerile
  • Promisiunile
  • Împărăția păcii
  • Noul Ierusalim
  • Învierea
  • Cele 70 de săptămâni ale anului
  • Ziua Domnului
  • Testarea omului
  • Hermeneutica

Mântuire chiar şi în cazul unei vieţi trăite în păcat? Extras dintr-o scrisoare veche; de Charles Henry Mackintosh

online seit: 16.08.2021, aktualisiert: 16.08.2021

Versete călăuzitoare: 1Ioan 1.6; 2.19; 5.182. Timotei 2.19

(Extras dintr-o scrisoare veche)

Mă ocup acum cu partea a doua a scrisorii dumneavoastră şi voi încerca să răspund pe scurt la întrebările pe care mi le-aţi pus.

Mai întâi dumneavoastră întrebaţi:

„Va fi mântuit credinciosul chiar şi atunci când el trăieşte şi moare în păcat?”

 Răspunsul meu este: Un credincios adevărat va fi sigur și cu certitudine mântuit. Dar eu cred că mântuirea nu este doar o răscumpărare perfectă de consecințele viitoare ale păcatului, ci ea include în sine și răscumpărarea prezentă de puterea și faptele păcatului. De aceea, când mă întâlnesc cu cineva care trăiește în păcat și totuși se laudă cu certitudinea mântuirii sale, atunci eu îl consider ca fiind unul care acoperă desfrâul cu harul lui Dumnezeu, și nicidecum ca unul care este mântuit.

1Ioan 1.6: Dacă zicem că avem comuniune cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu practicăm adevărul.

Credinciosul se poate poticni, dar va fi ridicat din nou. El poate fi copleșit de păcat, dar el va fi restabilit. El poate greși, dar el va fi restabilit, pentru că Hristos poate să salveze atât de deplin, încât chiar și cel mai mic dintre ai Săi nu poate să piară (vezi Matei 18.14).

A doua întrebare a dumneavoastră:

„Poate locui Duhul Sfânt într-o inimă în care se promovează şi se îngrijesc răutatea şi gânduri murdare?”

Răspunsul meu este: Trupul fiecărui credincios este „templu al Duhului Sfânt” (1. Corinteni 6.19). Acest adevăr important este fundamentul de neclintit, pe care se sprijină orice îndemn la puritate și sfințenie a inimii și a vieții. Cultivarea răutăţii și a gândurilor murdare nu sunt dovada unei umblări evlavioase. Creștinul credincios poate să fie asaltatispitit și chinuit de gânduri rele, dar în acest caz trebuie doar să privească la Hristos pentru a obţine victoria. Umblarea demnă a unui creștin ne este descrisă în mod clar în prima scrisoare a lui Ioan. În 1Ioan 5.18 se spune:

1Ioan 5.18: Ştim că oricine a fost născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, ci acela care a fost născut din Dumnezeu se păzeşte pe el însuşi, şi cel rău [sau: răul] nu-l atinge.

Aceasta este partea divină a întrebării noastre. Din păcate, știm că în privinţa aceasta există și o latură umană, dar noi judecăm umanul prin divin. Nu avem voie să punem gândurile lui Dumnezeu pe același nivel cu gândurile oamenilor; dimpotrivă, privirea noastră trebuie să rămână fixată pe latura divină și nu pe cea omenească a întrebării noastre. Nu trebuie să ne mulțumim cu nimic mai puțin decât ceea ce citim în 1Ioan 5.18. Numai dacă păstrăm în permanență înaintea noastră adevăratul model și exemplu putem ajunge la un nivel moral mai înalt. Afirmația că cineva are Duhul Sfânt, în timp ce permite răutatea și gândurile necurate, este, în opinia noastră, nimic altceva decât o învăţătură a nicolaiţilor sau a celor care acoperă desfrâul cu harul (Apocalipsa 2.6-15).

A treia întrebare a dumneavoastră este:

„Dacă lucrurile stau aşa (şi anume, că mântuirea omului este lucrarea exclusivă a harului lui Dumnezeu liber şi neîngrădit), nu se poate atunci afirma că fiecare ar putea trăi aşa cum îi place?”

Ei bine, cum doresc creștinii credincioşi să trăiască? Cât mai mult posibil ca Hristos, nu-i așa? Cum credeți că ar fi răspuns Pavel, dacă i s-ar fi adresat această întrebare? În 2. Corinteni 5.14,15 și Filipeni 3.7-14 găsim răspunsul său. Este dreptul meu să mă tem că toți cei care pun astfel de întrebări nu știu prea multe despre Hristos. Înţeleg foarte bine că cineva ar putea fi prins în mrejele unui sistem teologic, care privește lucrurile doar dintr-o parte, și poate fi încurcat de doctrinele cele mai contradictorii ale teologiei sistematice. Dar sunt, de asemenea, complet convins că oricine folosește harul gratuit, neîngrădit și veșnic al lui Dumnezeu ca pe un o mantie pentru a trăi în păcat, nu înțelege nimic din creștinism și nu are nici parte, nici soartă în el, ci se află mai degrabă într-o stare periculoasă și teribilă.

În ceea ce privește cazul tânărului care a auzit din gura unui predicator cuvintele: „Dacă ești copil al lui Dumnezeu o dată, ești copil al lui Dumnezeu în toate timpurile”, și care a preluat de aici motivul să se arunce public într-o viață de păcat, acesta este doar un exemplu din mii. Cred că predicatorul a spus adevărul, iar tânărul a făcut o aplicare greșită a cuvintelor sale. Judecarea cuvintelor predicatorului prin faptele omului ar fi o greșeală gravă. Ce-aș putea gândi despre fiul meu dacă ar spune: „De vreme ce sunt fiu, sunt fiu în orice moment, și de aceea pot să sfărâm tot ce este al tatălui meu și să mă dau pe mine însumi la orice rău.” Eu judec după Cuvântul lui Dumnezeu ceea ce a spus predicatorul, și atunci trebuie să mărturisesc că el a spus adevărul. În același mod judec comportamentul tânărului după același standard și îl declar a fi foarte reprobabil. Nimic nu ne oferă motivul să credem că tânărul a gustat vreodată cu adevărat harul lui Dumnezeu, căci dacă ar fi fost așa, el L-ar fi iubit pe Dumnezeu și ar fi urmărit sfințenia. Creștinul credincios trebuie să se considere mort față de păcat, dar a te considera mort față de păcat și a trăi în păcat nu pot merge împreună. În primul caz se poate conta pe puterea și harul lui Dumnezeu, în timp ce în celălalt caz se aduce blasfemie Numele lui Hristos, deoarece un astfel de comportament Îl înjosește pe Hristos până la a fi un slujitor al păcatului.

A vrea să judeci adevărul lui Dumnezeu în funcție de acțiunile oamenilor este, așa cum am spus deja, o eroare gravă. Toți cei care fac acest lucru trebuie să ajungă în mod necesar la o concluzie falsă. Dimpotrivă, pentru a rămâne în adevăr, trebuie să examinăm acțiunile oamenilor în conformitate cu adevărul lui Dumnezeu. În primul rând, însuşeşte-ţi acest adevăr și apoi judecă toate lucrurile după el. Ia etalonul lui Dumnezeu și măsoară toate lucrurile cu el. Ia cântarul sanctuarului și determină cu el greutatea tuturor lucrurilor și a orice. Nu ai voie să reglezi cântarul în funcție de greutatea fiecăruia, ci trebuie să judecați greutatea în funcție de cântar. Chiar dacă zece mii de mărturisitori s-ar dezice de mărturisirea lor, pentru ca să trăiască și să moară în mod public în păcat, acest lucru nu ar duce nicidecum la zguduirea încrederii noastre în doctrina perseverenței până la sfârșit. Același cuvânt, care dovedește adevărul acestei doctrine, dovedește în egală măsură falsitatea mărturisitorilor ei: „Dintre noi au ieşit, dar nu erau dintre noi” (1Ioan 2.19).

„Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu rămâne, având pecetea aceasta: «Domnul îi cunoaşte pe cei care sunt ai Săi» şi: «Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!»” (2. Timotei 2.19).

Nächster Teil 

Pasaje biblice grele referitoare la tema „siguranţa mântuirii”
Extras dintr-o scrisoare veche, de Charles Henry Mackintosh

https://www.soundwords.de/pasaje-biblice-grele-referitoare-la-tema-siguranta-mantuirii-a13580.html

© SoundWords, online seit: 10.08.2021, aktualisiert: 10.08.2021

Versete călăuzitoare: Iacov 2.242. Petru 2.1; 2.20-22Evrei 6.4-6Ioan 15.2,6Matei 12.45Apocalipsa 3.11

(Extras dintr-o scrisoare)

Introducere

Să examinăm acum diferitele pasaje din Scriptură care, așa cum spuneți în scrisoarea dvs., sunt de obicei citate de cei care neagă doctrina perseverenței până la sfârșit. Mai presus de toate, însă, este de mare importanță să punem în lumină un principiu care este, după părerea mea, de cea mai mare importanță pentru explicarea Sfintei Scripturi în general. Acest principiu este următorul: „Nici un pasaj din Scriptură nu poate fi în contradicție cu un altul.” Prin urmare, dacă pare să existe o contradicție, aceasta are doar cauza în lipsa înțelegerii noastre spirituale.

Iacov 2.24

Iacov 2.24: Vedeţi că omul este îndreptăţit din fapte şi nu numai din credinţă.

De exemplu, dacă cineva ar dori să citeze Iacov 2.24 pentru a dovedi îndreptăţirea prin fapte, s-ar putea să mă simt incapabil să-i dau răspunsul corect. Este foarte posibil ca mii de oameni, la fel ca Luther, să fi fost încolțiți de acest pasaj. Pot să am cea mai desăvârşită certitudine în privința îndreptăţirii mele, pot fi deplin convins că nu vreo faptă, pe care am făcut-o, ci simpla credință în Isus Hristos este cauza mântuirii mele, și totuși s-ar putea să nu fiu în stare să explic cuvintele lui Iacov: „Vedeţi că omul este îndreptăţit din fapte şi nu numai din credinţă.” Probabil nu-l înțeleg pe apostolul Iacov și, prin urmare, mă aflu într-o mare nedumerire din cauza contradicțiilor aparente care există între Iacov și Pavel. Ce este de făcut? Nimic altceva decât să aplicăm principiul pe care l-am enunțat mai sus: „Nici un pasaj din Scriptură nu poate fi în contradicție cu un altul.” S-ar putea mai degrabă să te temi de ciocnirea a două corpuri cerești, care se deplasează pe orbita prescrisă pentru ele de Creator, decât ca două pasaje din Scriptură inspirate divin să se contrazică între ele.

Acum citesc în Romani 4.5 următoarele cuvinte foarte clare: „Dar celui care nu lucrează, ci crede în Cel care îl îndreptăţeşte pe cel neevlavios, credința lui i se socoteşte ca dreptate.” Aici acțiunea proprie, ca principiu de îndreptăţire, este exclusă cu desăvârșire și numai credința este recunoscută ca atare. La fel citesc şi în Romani 3.28: „Pentru că noi socotim că omul este îndreptățit prin credință, fără faptele legii.” Și, de asemenea, în Romani 5.1: „Deci, fiind îndreptățiți prin credință, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos.” Același lucru îl găsim în epistola către Galateni, căci acolo citim: „Ştiind că omul nu este îndreptățit din faptele legii, ci prin credința în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim îndreptățiți din credința în Hristos, și nu prin faptele legii; pentru că din faptele legii nimeni nu va fi îndreptățit” (Galateni 2.16).

În toate aceste pasaje și în multe altele, așa cum am menționat deja, lucrările sunt excluse în totalitate ca principiu al îndreptăţirii, iar limbajul acestor pasaje este atât de simplu încât orice om, oricât de neinstruit ar fi, îl poate înțelege. Dacă noi prin urmare, nu putem explica Iacov 2.24, trebuie fie să negăm acest pasaj, fie să ne luăm refugiul la principiul de mai sus, conform căruia niciun pasaj din Scriptură nu poate fi în contradicție cu altul. În acest din urmă caz, ne vom continua drumul cu o încredere neschimbabilă și o liniște desăvârșită, și vom ține cu bucurie doctrina principală a Evangheliei, „îndreptăţirea prin credință fără fapte ale legii”.

Acum că ne-am îndreptat atenția asupra lui Iacov 2.24, este potrivit să facem câteva comentarii pe scurt, care ar putea contribui la promovarea unei înțelegeri corecte a acestui pasaj. În versetul 14 găsim o cuvânt mic și discret care este, ca să spunem așa, cheia pasajului de față. Acolo apostolul întreabă: „Frații mei, ce folos dacă cineva zice că are credință, dar nu are fapte?” (Iacov 2.14). Dacă ar fi întrebat: „La ce bun dacă cineva are credință?”, atunci dificultatea ar fi dificilă. Dar cuvântul scurt „zice” înlătură toate dificultățile și ne arată într-un mod clar ce vrea apostolul să ne învețe. Ne-am putea întreba cu aceeași îndreptăţire: „La ce bun dacă cineva spune că are o sută de mii de euro, dacă nu-i are?” Cu siguranță că nu este de nici un folos pentru cineva dacă doar spune că are credință, ci numai dacă el o are cu adevărat are „folos” de ea atât pentru prezent, cât și pentru veșnicie, prin aceea că credința îl face una cu Hristos și îl plasează în posesia deplină și intactă a tot ceea ce Hristos a făcut pentru noi și a tot ceea ce este El pentru noi înaintea lui Dumnezeu.

Acest lucru îmi dă un motiv să privesc subiectul în cauză dintr-un alt punct de vedere, care elimină complet contradicțiile aparente dintre epistolele lui Pavel și Iacov. Există o mare diferență între faptele Legii și faptele credinței. Pavel le exclude pe primele, în timp ce le impune pe celelalte. Dar repetăm cu toată tăria că Pavel exclude doar faptele Legii și că Iacov impune doar faptele credinței. Faptele lui Avraam și ale lui Rahab nu au fost fapte ale Legii, ci fapte de credință. Ele erau roadele naturale ale credinței, fără de care nu ar fi avut nicio putere de justificare. Iar dacă cineva întreabă care este diferența dintre faptele Legii și faptele credinței, răspunsul este că faptele Legii sunt cele pe care cineva le face pentru a obține viața, în timp ce în faptele credinței se văd roadele naturale ale vieții pe care o are deja. Și ce trebuie să faci pentru a obține viața? Trebuie să crezi în Fiul lui Dumnezeu. „Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu și crede în Cel care M-a trimis are viață eternă” (Ioan 5.24). Înainte de a putea face cel mai mic lucru, trebuie să avem viață, și nu prin faptul că spunem „am credință”, obținem viața, ci prin faptul că credem cu adevărat. Și dacă avem viață, vom aduce și roadele vieții.

După ce am încercat să clarific principiul meu prin exemple, las la latitudinea dvs. aplicarea lui la diferitele dificultăți și contradicții aparente pe care le puteți constata la studiul Cuvântului lui Dumnezeu, în timp ce acum mă voi strădui, cu ajutorul Domnului, să explic pasajele importante din Scriptură, pe care mi le-ați indicat.

2. Petru 2.1

2. Petru 2.1: Dar au fost şi falşi profeţi în popor, după cum şi între voi vor fi falşi învăţători, care vor strecura erezii distrugătoare, tăgăduindu-L şi pe Stăpânul care i-a răscumpărat, aducând asupra lor o grabnică pieire.

Primul din aceste pasaje din Scriptură îl găsim în 2. Petru 2.1. Dificultatea pentru dvs. este în cuvintele: „tăgăduindu-L şi pe Stăpânul care i-a răscumpărat”. Cu toate acestea, aceste cuvinte nu constituie nicio dificultate deosebită. Domnul are un drept dublu asupra tuturor care trăiesc sub cer, bărbați, femei și copii: un drept de Creator și un drept de Răscumpărător. Cuvintele lui Petru se referă la dreptul al doilea. Învățătorii falși au negat nu numai pe Domnul, care i-a creat, dar și pe Stăpânul, care i-a răscumpărat. Este de mare importanță să-ţi îndrepţi atenţia asupra acestui fapt, deoarece prin aceasta se înlătură mai mult decât o greutate. Domnul Isus Şi-a dobândit un drept asupra tuturor membrilor rasei umane. Tatăl I-a dat autoritate peste toată făptura. De aici vine păcatul celor care Îl neagă. Este un păcat să Îl renegi ca și Creator și este un păcat și mai mare să Îl renegi ca Mântuitor. Aici nu este nicidecum vorba de întrebarea referitoare la nașterea din nou. Apostolul nu spune: „Neagă pe Stăpânul care le-a dat viaţa.” Dacă ar fi așa, atunci ar exista cu adevărat o dificultate; dar formularea pasajului lasă neatinsă problema perseverenței până la sfârșit.

2. Petru 2.20-22

2. Petru 2.20-22: Pentru că, dacă, după ce au scăpat de necurăţiile lumii, prin cunoştinţa Domnului şi Mântuitorului Isus Hristos, încurcându-se din nou, sunt învinşi de acestea, starea lor din urmă este mai rea decât cea dintâi. Pentru că ar fi fost mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă dată lor. Dar li s-a întâmplat după proverbul adevărat: „Câinele s-a întors la vărsătura lui, iar scroafa spălată, la tăvălirea în noroi“.

Pasajul al doilea din Scriptură se află la sfârşitul aceluiaşi capitol în versetele 20 până la 22. Răspândirea cunoașterii Scripturii și a luminii Evangheliei poate avea o influență minunată asupra comportamentului și caracterului unei persoane, care încă nu a cunoscut puterea dătătoare de viață, răscumpărătoare și eliberatoare a Evangheliei lui Hristos. Ar fi aproape imposibil ca acolo unde se citește Biblia și se predică Evanghelia harului să nu se vadă consecințe clare, fără ca pentru aceasta să trebuiască să aibă loc o naștere din nou. Prin influența unei cunoașteri clare şi desluşite a „Domnului și Mântuitorului Isus Hristos” se poate renunţa la multe obiceiuri rele și la acțiuni imorale, în timp ce inima nu a experimentat binecuvântarea credinței. Dar se va constata întotdeauna că cei care au fost sub influența Evangheliei (adică, dacă această influență a fost doar asupra comportamentul exterior), de îndată ce se pot elibera de ea se scufundă mult mai adânc în mocirla păcatului și sunt conduși la o desfrânare mult mai mare decât o făceau înainte de a intra sub această influență: „Starea lor din urmă este mai rea decât cea dintâi”. Diavolul își găsește plăcerea în a trage pe fostul mărturisitor într-un noroi mult mai murdar decât cel în care se afla înainte, în care s-a tăvălit înainte în zilele necunoştinţei și ale nebuniei sale nepăsătoare. Prin urmare, cât este de necesar să insistăm asupra unei predări complete a inimii Domnului Isus a tuturor celor cu care intrăm în contact, astfel încât să se producă în ei nu numai o schimbare exterioară, ci pentru ca prin aceasta ei să primească viața – o viață pe care cel care o posedă nu o poate pierde niciodată. Pasajul din Scriptură de mai sus nu conține absolut nimic despre ceea ce ar putea să neliniştească oile lui Hristos, dar conține avertismente foarte serioase pentru cei care, chiar dacă pentru o vreme s-au îmbrăcat în haine de oaie, în realitate niciodată nu s-au diferenţiat de un „câine”sau de o „scroafă”. Același adevăr ne este prezentat sufletelor noastre şi în Evrei 6, căci acolo citim:

Evrei 6.4-6

Evrei 6.4-6: Pentru că este imposibil ca cei odată luminaţi, şi care au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi ai Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul bun al lui Dumnezeu şi lucrările de putere ale veacului viitor, şi au căzut, să fie reînnoiţi, spre pocăinţă, căci ei răstignesc pentru ei înşişi pe Fiul lui Dumnezeu, făcându-L să fie batjocorit.

Aceste cuvinte au derutat deja pe unii. Cu toate acestea, explicarea lor este simplă, de îndată ce ne gândim numai la două persoane din Sfânta Scriptură, care s-au aflat într-o astfel de stare. Ne referim la Saul și la Iuda. Amândoi au fost iluminați, amândoi au gustat din darul ceresc, amândoi au fost făcuți părtași la Duhul Sfânt (ca dar). Saul a profețit prin Duhul Sfânt; Iuda a vestit Evanghelia, a făcut minuni și a scos demoni. Dar nici unul dintre ei nu a fost născut din nou și de aceea au mers în pierzare, atunci când au devenit necredincioşi. La fel pot exista în comunitatea creștină și persoane care se aseamănă cu ei și care, ca și ei, pot deveni apostați sau cad și se pierd. Apoi iese la iveală la sfârșit că ei nu au fost născuți din nou, oricât de multă lumină și de multe daruri ar fi avut. O persoană născută din nou nu poate deveni în acest sens apostat sau să cadă, ci ea va fi păstrată până la sfârșit prin puterea lui Dumnezeu (1. Petru 1.5).

Domnul spune în Ioan 15.2,6:

Ioan 15.2,6

Ioan 15.2,6: Pe orice mlădiţă în Mine care nu aduce rod, o îndepărtează; şi pe oricare aduce rod, o curăţă, ca să aducă mai mult rod. … Dacă cineva nu rămâne în Mine, este aruncat afară ca mlădiţa şi se usucă; şi ei le adună şi le aruncă în foc şi sunt arse.

Pentru a explica aceste cuvinte, este necesar să subliniem diferența dintre ramurile viței de vie și mădularele trupului lui Hristos. Nimeni nu poate fi un mădular din trupul lui Hristos dacă nu este născut din nou. Trebuie să fi murit și înviat cu Hristos pentru a putea fi un mădular al trupului Său. O ramură de viță de vie, dimpotrivă, este oricine are o relație cu Hristos, chiar dacă aceasta este doar printr-o mărturisire exterioară. Ținând cont de acest lucru, explicarea cuvintelor lui Isus nu este dificilă, căci atunci rezultă clar din ele că toți cei care au intrat într-o relație cu Hristos doar printr-o mărturisire exterioară, și care, prin urmare, desigur nu produc niciun fruct, vor fi tăiaţi din viță. În privinţa aceasta să se facă comparaţie cu ceea ce spune Pavel despre măslin în Romani 11.

În evanghelia după Matei 12.45 citim:

Matei 12.45

Matei 12.45: Atunci merge şi ia cu sine alte şapte duhuri mai rele decât el şi, intrând, locuiesc acolo; şi starea din urmă a acelui om devine mai rea decât cea dintâi. Astfel va fi şi cu generaţia aceasta rea.

Ultima propoziție din acest pasaj explică totul. Domnul descrie starea morală a poporul iudeu. Spiritul idolatriei i-a părăsit pe israeliți pentru o vreme, dar numai pentru a se întoarce mai târziu cu ferocitate și violență de șapte ori mai mare, astfel încât starea lor finală va fi semnificativ mai rea decât orice altceva cunoscut în istoria lor până în acel moment. Este clar și evident că aici nu este vorba câtuși de puțin despre credincioșii care cad.

În sfârşit găsim în Apocalipsa 3.11 următoarele cuvinte:

Apocalipsa 3.11

Apocalipsa 3.11: Eu vin curând: ţine cu tărie ceea ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.

În acest pasaj trebuie să ne fixăm privirea asupra a două lucruri: în primul rând, că aici este vorba de o atenţionare adresată unei adunări; și apoi: în acest pasaj nu citim: „Ca nu cumva cineva să-ți ia viața”. Un slujitor își poate pierde răsplata, dar un copil al lui Dumnezeu nu-și poate pierde niciodată viața veșnică. S-ar elimina multe dificultăți dacă ne-am îndrepta atenția asupra acestui punct. Relația unui copil este foarte diferită de cea a unui discipol. Siguranţa în Hristos este cu totul altceva decât mărturia pentru Hristos. Dacă siguranţa noastră ar depinde de mărturia noastră, sau filiația noastră ar depinde de fidelitatea noastră ca discipoli, unde s-ar termina cu noi? Cu siguranță este adevărat că mă bucur cu atât mai mult de relația mea de copil și mărturia mea ca discipol va fi cu atât mai puternică și mai fidelă cu cât înţeleg mai mult siguranţa mea. Cu toate acestea, nu trebuie să confundăm aceste două lucruri.

Cineva ar putea spune: „Toate pasajele care vorbesc despre perseverența până la sfârșit și despre biruinţă par să sugereze că există posibilitatea de a nu persevera și de a nu învinge, deci există și posibilitatea ca în cele din urmă cineva să nu fie salvat.” La aceasta nu pot să vă răspund decât că voi considera întotdeauna că am avut fericirea de a examina împreună cu dumneavoastră toate pasajele la care vă referiți, pentru a vă dovedi, prin harul lui Dumnezeu, că nici unul dintre aceste pasaje din Scriptură nu este în contradicţie cu întrebarea importantă referitoare la perseverarea până la sfârșit, şi că, dimpotrivă, fiecare pasaj, fie în sine, fie în contextul în care se află, dovedește că este în perfectă armonie cu adevărul siguranţei veșnice chiar și a celui mai slab miel care aparține turmei lui Hristos.

Domnul să consolideze sufletele noastre tot mai mult în adevărul Său şi să ne păzească spre glorificarea Numelui Său!

 Vorheriger Teil

Psalmul 51 Pocaitii redescopera pocainta autentica

Ps. 51/ 1Sam.15.24-35

 

Predicata: Biruinta-Arad 4-now’07 p.m.; Alexandria 25-now’07 a.m.

„Noi pocaitii trebuie sa ne pocaim!” spunem adesea. Insa stim cum? Nu demult un pastor a fost acuzat ca nu stie sa se pocaiasca-dupa cum spuneau unii. In biserici insa fenomentul este evident: pocainta inaintea oamenilor, pocainta care se scuza sau pocainta de ochii lumii sunt confundate cu pocainta adevarata primita inaintea Domnului.

Mesajul de fata ne ajuta atat pe noi sa ne pocaim inaintea Domnului, sa ajutam si pe altii sa se pocaiasca dar si sa ne lasam inselati de cei care nu stiu sa se pocaiasca si totusi au pretentii de slujire in biserica compromitand marturia acesteia.

Introducere

Toti oamenii pacatuiesc, dar nu toti se pocaiesc. Multi isi recunosc pacatul, o parte isi marturisesc pacatul dar putini se pocaiesc de pacat. Multi ar vrea sa se pocaiasca de pacat insa putini stiu cum s-o faca.

In cele ce urmeaza ne vom focaliza atentia asupra modului in care trebuie sa ne pocaim privind la modelul regelui David- omul dupa inima lui Dumnezeu. Din cand in cand vom apela si la exemplul negativ al regelui Saul pentru a sublinia prin contrast coordonatele pocaintei adevarate.

Doi regi. Cine au fost Saul si David?  Saul a fost primul rege al lui Israel iar David cel de-al doilea.

Doi pacatosi. Amandoi au pacatuit inaintea lui Dumnezeu. Care a pacatuit mai grav? Inaintea lui Dumnezeu nu exista pacat mic si pacat mare insa noi ca oameni, in functie de consecintele pacatelor credem ca unele sunt mici iar altele mai mari.

Saul- 1Sam.13- Saul dupa sapte zile de asteptare dupa Samuel isi pierde rabdarea si isi aroga dreptul de preot aducand jertfa pe altar de teama ca nu cumva ostirea sa se imprastie de la el. Samuel ii spune-„ai lucrat ca un nebun si n-ai pazit porunca pe care ti-o datuse Domnul…”(13-14)

Saul- 1Sam.15.10-35. Saul din teama fata de popor ingaduie ca acestia sa opreasca din turmele date spre nimicire. Samuel il acuza ca fiind neascultator de Domnul.

David- 2Sam.11 David pacatuieste cu Batseba si apoi ucide pe sotul acesteia.

Daca ar trebui sa evaluam din punct de vedere uman am putea spune ca David a pacatuit mai grav insa cu toate acestea unul dintre regi- Saul este lepadat (1Sam.13.14; 15.26) pe cand David este reabilitat iar dinastia lui David continua si astazi si chiar Insusi Domnul Isus Mesia vine din linia lui David.

Doua feluri de pocainta. Vom vedea ca si Saul a folosit cuvintele „Iarta-ma, am pacatuit…” dar cu toate astea a fost lepadat. Nu oricine zice „iarta-ma” sau recunoaste „am pacatuit” inseamna ca stie sa se pocaiasca.

Regele care stie sa se pocaiasca ramane rege. Regele care nu stie sa se pocaiasca ajunge sa moara pe campul de lupta in dispretul dusmanilor sai. De ce pocainta regeasca a unui rege? Pentru ca in timp ce amandoi au fost regi totusi doar unul a avut o pocainta demna de a fi luata in considerata de Regele Regilor.

“Pocainta regeasca”

1. Se faceInaintea lui Dumnezeu

[La cine ma duc, in fata cui ma pocaiesc?]

Actul pocaintei se consuma sub privirile lui Dumnezeu si inaintea Lui. Intelegerea acesta este foarte importanta intrucat procesul de constiinta (vorbirea cu sine insusi) nu trebuie confundat cu pocainta; nici recunoasterea in fata semenilor (vo rbirea cu altii) nu trebuie considerata pocainta, nici a cere iertare din partea victimei nu este totul ci doar o parte din pocainta. Actul pocaintei se desfasoara doar sub privirile Domnului. Exista cel putin doua motive pentru care trebuie sa facem asa:

-pentru ca orice pacat este comis impotriva Lui

v.4 Impotriva Ta, numai impotriva Ta am pacatuit si am facut ce este rau inaintea Ta…

Orice pacat pe care il facem impotriva oamenilor sau chiar impotriva noastra insine- fiecare dintre aceststea intai de toate este un pacat impotriva lui Dumnezeu.

David a curvit cu Batseba, a ucis pe Urie- in toate acestea a pacatuit impotriva lui Dumnezeu. Orice incalcare a celei de-a doua table a Legilor lui Dumnezeu este o urmare a incalcarii primei table ce are in vedere relatia cu Dumnezeu.

Luca 15 Fiul risipitor spune „… tata am pacatuit impotriva Cerului si impotriva ta…”

Gen.39.9 Iosif -„cum as putea sa fac eu un rau atat de mare si sa pacatuiesc impotriva lui Dumnezeu?”- cand sotia lui potifar l-a chemat sa se culce cu ea.

Obiectie! Atunci nu mai trebuie sa-mi cer iertare de la cel caruia i-am gresit? Ba da! Lucrul acesta trebuie facut neaparat. David n-a mai avut la cine sa mearga intrucat Urie era mort insa Domnul Isus ne invata asta atunci cand spune:

Mat.5. Lasa-ti darul acolo inaintea altarului si du-te de te impaca cu parasul tau…

Nu poti primi iertarea de la Dumnezeu pana nu repari tot ce se mai poate in relatie cu cel caruia i-ai gresit.

Luca 19.8 Zacheu a inteles corect pocainta …”a statut inaintea Domnului si I-a zis: Iata Doamne jumatate din avutia mea o dau saracilor si daca am napastuit pe cineva ii dau inapoi impatrit.”

Legea aceasta este prezenta si in Legea lui Moise cand omul este chemat sa dea inapoi victimei altfel unii ar putea spune „fur acum si apoi ma pocaiesc.” Este o gandire vicleana.

-pentru ca singur poate sa ierte, sa spele, sa stearga si sa curete de pacat

Acesta este al doilea motiv pentru care trebuie sa merg inaintea Domnului la pocainta. Pocainta adevarata trebuie sa cuprinda si iertare. Doar ca imi recunosc vina nu este totul de aceea trebuie sa ma pocaiesc inaintea Domnului pentru ca El imi poate da iertarea.

Saul- pocainta in fata oamenilor

1Sam.15.24 Atunci Saul a zis lui Samuel: Am pacatuit caci am calcat porunca Domnului si n-am ascultat cuvintele tale… acum te rog iarta-mi pacatul…

-a zis lui Samuel si nu Domnului

-crede ca a pacatuit impotriva lui Samuel si nu impotriva Domnului

-cere iertare de la Samuel si nu de la Domnul

2. PrivestePacatul personal

[Ce trebuie sa marturisesc Domnului, despre ce trebuie sa vorbesc?]

-pacat personal si nu al altora

Cu cine a pacatuit David? Cu Batseba! De unde stiti? A spus el ceva despre o Botaseba in rugaciunea lui de pocainta? Nu! Daca nu am sti nimic despre David decat rugaciunea lui de pocainta cu siguranta n-am sti nimic despre alte persoane care si-au dat concursul la pacatul lui.

Astazi– cum se face ca din rugaciunile noastre unii afla mai mult despre pacatele altora iar cei care pretind ca se pocaiesc de fapt apar a fi doar niste victime. [Vezi -Saul care da vina pe tot poporul.]

De aceea, cand voi veni inaintea Domnului in rugaciune de pocainta nu voi aminti nimic de altii si pacatele lor ci doar de mine si pacatul meu caci doar asa voi putea capata iertarea pentru pacatul meu si nu al altuia.

-pacatul propriu-zis

…ai mila de mine… sterge faradelegile mele, nelegiuirea mea, pacatul meu, imi cunosc faradelegile, am pacatuit impotriva Ta, curateste-ma, spala-ma, pacatele mele, nelegiuirile mele…

David nu se teme sa aleaga o terminologie potrivita pentru a arata gravitatea faptelor lui. El nu spune „greseala mea, neatentia mea…” ci pacatul meu, faradelegea, nelegiuirea mea, ba chiar …nelegiuirile mele.

1Ioan 1.9 daca ne marturisim pacatele El este credincios si drept ca sa ne ierte si sa ne curateasca de orice nelegiuire.

Omologeo- a admite, a spune despre pacat ceea ce Dumnezeu spune despre el.

David ne prezinta in rugaciunea lor o constienta deplina a pacatului.

v.3 …imi cunosc bine faradelegile…

David nu vine inaintea Domnului cu indoiala- „poate este sau poate nu este pacat.” Nu lasa la aprecierea lui Dumnezeu sa spuna daca este sau nu pacat ceea ce el a facut ci el insusi a ajuns la concluzia ca faptele lui sunt nelegiuite.

Astazi– rugaciunile noastre de „pocainta” nu doar ca arata indoiala ci chiar mai mult de atat pot fi considerate o insulta la adresa lui Dumnezeu.

Ex- Doamne te rog sa ma ierti DACA Ti-am GRESIT cu ceva…[Cu alte cuvinte- noi de obicei nu gresim sau cel putin nu stim. Dar totusi daca tu consideri ca este ceva GRESIT (de ce nu pacat) te rugam sa ne ierti… oricum nu ma intereseaza prea mult]

Sarcina de a cunoaste bine pacatele noastre este a noastra. Dumnezeu oricum le stie insa este absolut necesar ca si noi sa le stim. De aceea cand voi veni in rugaciune de pocainta trebuie sa ma asigur ca stiu pentru ce vin sa-mi cer iertare fara a mai fi nevoie de a descrie pacatul, de a detalia pacatul ca nu cumva din nou sa trezesc poftele lui.

-in condamn si nu-l justific

In rugaciunea de pocainta atitudinea impotriva pacatului trebuie sa fie intoleranta. Trebuie sa urasc pacatul nu sa il iubesc si nici macar sa il justific ci sa il condamn. Dumnezeu in Hristos nu iarta nici un pacat pe care noi nu-l uram.

Atentie!Nu trebuie sa urasti consecintele ci pacatul!

Ex- doi hoti sunt prinsi de politie. Unul uraste ca a furat celalalt uraste faptul ca a fost prins. Care s-a pocait cu adevarat? Cel ce a urat faptul ca a pacatuit.

Starea provocata de pacat este neplacuta si uram lucrul acesta- nu mai poti privi in ochii oamenilor, simti apasarea vinei…etc. Totusi nu starea asta trebuie s-o uram ci actul pacatului propriu-zis.

Ex- David a urat pacatul sau iar Saul a urat consecintele lui- ca a fost mustrat de Samuel si lepadat de Dumnezeu.

Poate ca nu vei gasi resurse morale puternice sa poti ura pacatul. Te va ajuta insa meditatia cu privire la Domnul Isus, jertfa Lui. Aminteste-ti ca a murit pentru pacat, din cauza pacatului si doar asa vei putea ura pacatul, iubindu-L pe El, crescandu-ti dragostea pentru El.

Saul- pocainta care se scuza

1Sam.15.21 dar poporul a luat din prada oi si boi…ca sa le jertfeasca Domnului Dumnezeului tau. 24 … ma temeam de popor si i-am ascultat glasul

-aduce in discutie o multime de alti vinovati

-cauta justificarea pacatului

-vina personala aparent nici nu mai exista

-asteapta sa i se dea dreptate

3. PretindeEliberarea de povara vinei

[Ce trebuie sa primesc de la Domnul, cu ce trebuie sa ma intorc din prezenta Lui ?]

A merge la Persoana potrivita si a spune lucrurile potrivite nu este suficient. Trebuie sa te asiguri ca pleci cu ceva din prezenta Lui.

Ill- Vamesul si Fariseul [Luca 18.9-14]  Vamesul „s-a coborat acasa socotit neprihanit.” Iata deci ca nu conteaza cum te urci la Templu ci cum te cobori. Este de folos sa ne aducem aminte si de rugaciunile lor: vamesul spune „ai mila de mine pacatosul” pe cand fariseul in rugaciunea lui vorbeste despre altii.

Ps.51.14 …izbaveste-ma de vina sangelui varsat…-spunea David.

Sunt mai multi termeni prin care David isi exprima de fapt cererea sa: spala-ma, curateste-ma, izbaveste-ma. Intr-un cuvant asta este „iertarea.”

In pasajul acesta descoperim si numeroase adevaruri referitoare la doctrina despre pacat:

Pacatul murdareste.

Isaia 1.16 spalativa deci si curatiti-va!…

Zaharia 3 Preotul Iosua este invatisat in haine murdare.

Pacatul de care nu te-ai pocait ramane.

Pacatele pe care le marturisim merg inainte la judecata iar cele nemarturisite vor veni dupa noi in Ziua Judecatii.

Timpul nu rezolva problema pacatului.

Ex- o familie ce traiau izolati la o ferma in SUA au descoperit abia dupa 25 de ani ca necazurile pe care le aveau in viata de familie se datorau si faptei odioase prin care si-au ingropat copilul nou-nascut in partea din spate a curtii.

Ex- David dupa un an de zile…[cel putin 9 luni intrucat copilul se nascuse]

Pacatul netratat cu pocainta aduce altul cu consecinte mai grave

David aminteste de  „..sangele varsat”. Fara indoiala a fost si curvia insa cel ce-a urmat curviei a fost mai dureros, cu consecinte mai grave.

Asigura-te de fiecare data ca ceri de la Domnul ceea ce trebuie- ceri iertare de vina pacatului tau. Nu mergi doar sa-l informezi de pacat ci sa primesti iertarea.

4. Motivata deDorinta de reabilitare in relatia cu Domnul

[Pentru ce iti trebuie iertarea, de ce nu poti fara ea?]

Dorinta credinciosului in mod evident este exprimata sub forma unei obsesii. Dorinta de reabilitarea a relatiei cu Domnul nu este privita ca o alternativa printre multe altele ci ca unica solutie, unica dorinta si chiar obsesie. Cu orice pret am nevoie de reabilitare si nu pot trai fara ea.

Ps.42.1-2 Cum doreste un cerb izvoarele de apa asa Te doreste sufletul meu pe Tine Dumnezeule! Sufletul meu inseteaza dupa Dumnezeu, dupa Dumnezeul cel viu; cand ma voi duce si ma voi arata inaintea lui Dumnezeu?

Ps.32.3-4 cata vreme am tacut mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate caci zi si noapte mana Ta apasa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usuca pamantul de seceta verii…

Cum sa nu fie reabilitarea relatiei cu Domnul o obsesie cand de fapt nu poti trai altfel?!

Atentie! Trebuie sa lamurim ca dorinta de reabilitare a relatiei cu Domnul nu este singura motivatie ce ne poate determina sa „ne pocaim.” Da, pentru pocainta adevarata aceasta este singura motivatie insa pentru ca nu ne lasa inselati de o pocainta falsa trebuie sa amintimsi motivatia gresita– evitarea consecintelor pacatului.

Ill. Un hot se poate pocai in doua feluri:

-ii pare rau ca a fost prins (uraste faptul ca prestigiul lui va fi compromis)

-ii pare rau ca a furat (ceea ce uraste este pacatul comis inaintea lui Dumnezeu)

In primul caz nu se poate vorbi despre pocainta.

Trebuie deci sa ma asigur ca motivatia mea este doar reabilitarea relatiei cu Domnul. Celelalte consecinte sunt mai putin importante. Eu ma voi multumi cu reabilitarea iar celelalte …daca va vrea Domnul.

Daca Domnul m-ar intreba- „pentru ce vrei sa fii iertat?” Doamen vreau sa fiu iertat pentru ca fara iertare uite ca nu mai pot predica, nu mai pot sluji si imi pot pierde „painea.”!  sau ca sa pot canta si eu cu tinerii in formatiile bisericii. -Lucrul acesta ar fi o scarba inaitea Domnului! Singura motivatie corecta pentru a cere iertare de la Domnul este reabilitarea relatiei cu Domnul.

Atentie! Nu exista reabilitare fara iertare. De aceea mai intai am vorbit de iertare. Ciudat faptul ca multi se considera reabilitati inaintea Domnului insa daca-i intrebi daca au pacatele iertate- nu stiu. Ai tu pacatele iertate?

Pacatul poate cauza lepadarea si indepartarea Duhului Sfant de la credincios.

Cu siguranta ca David avea proaspat in mintea lui si „lepadarea lui Saul.” Insa fara indoiala lui David nu i-a pasat ca pierde imparatia ci i-a pasat de relatia cu Dumnezeu. Daca i-ar fi pasat de imparatie l-ar fi omorat pe Saul atunci cand cazuse in mainile lui sau s-ar fi vaitat atunci cand a fost izgonit de Absalom.

A nu avea Duhul Sfant sau a fi lepadat este de fapt unul si acelasi lucru.

Rom.8.9 …daca n-are cineva Duhul lui Hristos nu este al Lui.

Ai tu Duhul Sfant al lui Dumnezeu?

Saul- pocainta de ochii lumii

1Sam.15.25 Acum te rog iarta-mi pacatul, intoarce-te cu mine ca sa ma inchin pana la pamant inaintea Domnului. Samuel a zis lui Saul: „Nu ma voi intoarce cu tine: fiindca …(esti lepadat, Saul insista si rupe pulpana hainei, ca replica ii comunica ruperea imparatiei) …30 Saul a zis iarasi: Am pacatuit. Acum te rog, cinsteste-ma in fata batranilor poporului meu si in fata lui Israel, intoarce-te cu mine ca sa ma inchin inaintea Domnului Dumnezeului tau.”

-este gata sa arate umilinta in inchinare pentru Domnului

-insista pe langa Samuel

-recunoate inca o data pacatul (nu mai cere iertare insa)

-scopul insistentei lui este „cinstirea in fata oamenilor”

-inchinarea inaintea Domnului este folosita in scop „electoral”

-omul Domnului nu incurajeaza implicarea in inchinare a celor ce nu s-au pocait

Pocainta nu este pocainta daca motivatia din spatele ei nu este reabilitarea relatiei cu Domnul ci reabilitarea imaginii in ochii oamenilor. La insistentele lui Saul vedem ca Samuel cedeaza si merge sa se inchine Domnului impreuna cu Saul. Totusi, chiar daca acum Saul se inchina el insa era lepadat.

Candva- ne povesteau batranii ca in bisericile lor banca din spate era pastrata celor disciplinati. Cei disciplinati stateau acolo pana se pocaiau. Astazi- nu mai exista acea banca, astazi nici disciplinati nu mai sunt care sa sufere rusinea in mod individual insa in schimb astazi- biserica intreaga a ajuns sa nu mai fie „cinstita nici de oameni si nici de Dumnezeum”

Astazi- nu mai avem curajul sa disciplinam pentru ca stim ca oamenii sunt tot mai mandrii si nu pot suferi rusinea cu toate ca ar fi trebuit sa sufere rusinea cand au pacatuit si nu cand se pocaiesc. Asa ca astazi cei disciplinati fie se muta la alta biserica fie asemenea lui Saul insista sa se inchinine chiar rupand mantaua lui Samuel daca se poate. Cu ce scop? Pentru ca vor sa se inchine Domnului asa cum spun ei? Asa cum a spus Saul? Nu! De fapt lor le pasa mai mult de imaginea lor inaintea oamenilor. Da, este mai de dorit o imagine a unei persoane care se inchina Domnului in fata norodului si a batranilor tarii decat imaginea unei persoane care sta undeva mai in urma.

Ce are David de spus vis-a-vis de rusine?

2Sam.16.81-8 Simei vorbea astfel cand blestema:”Du-te, du-te om al sangelui, om rau! Domnul face sa cada asupra ta pedeapsa pentru tot sangele casei lui Saul al carui scaun de domnie l-ai luat …iata-te nenorocit caci esti un om al sangelui.” …(Abisai vrea sa ia rusinea de peste David) …10 dar imparatul a zis: Ce aveti voi cu mine fiii Teruiei? Daca blastema inseamna ca Domnul i-a zis”Bleastema pe David!” Cine-i va zice dar „pentru ce faci asa?” (continuare v.11-13)

-David a fost un om caruia nu i-a fost greu sa sufere rusine pe nedrept si cu atat mai mult atunci cand a meritat.

Pocainta pe care o faci doar in fata publicului si de dragul publicului nu este pocainta regeasca, nu primeste iertarea. Pocainta este autentica daca ai face-o chiar si daca ai fi doar tu cu Dumnezeu pe toata planeta Pamant.

5. InvocaHarul lui Dumnezeu

[Pe ce baza indraznesti tu sa ceri iertare sau pe ce baza astepti sa primesti iertarea?]

Este foarte important sa constientizam acest aspect. David cere iertare invocand harul lui Dumnezeu si nu meritele personale. David ar fi avut multe merite si chiar ar fi putut sa spuna „Doamne, nu-Ti mai aduci aminte cand Goliat a aruncat ocara asupra Numelui Tau in fata tuturor…cum eu am fost singurul care desi copil am fost gata sa-mi risc viata pentru Tine… acum are trebui sa ma ierti pentru asta…” Nu! Nu! Nu! David nu aminteste nimic de meritele lui inaintea Domnului caci Domnul nu este dator nimanui cu nimic. De aceea nici prin gand sa nu-ti treaca ceva prin care te astepti ca Dumnezeu iti este dator sa te ierte ci dimpotriva trebuie sa recunosti:

-dreptatea lui Dumnezeu v.4

Dumnezeu ia hotarari impotriva pacatului chiar si la David.

Dumnezeu este drept chiar si atunci cand pedepseste pacatul.

-vinovatia personala v.4

Dragul meu, cand este vorba de pocainta uita de toate realizarile tale pentru gloria lui Dumnezeu. Nu-si au locul intr-o marturisire de pocainta.

-apeleaza la harul lui Dumnezeu

v.7…curateste-ma cu isop…- referire la jertfa.

Dumnezeu este drept si trebuie sa ramana drept. Dumnezeu nu face compromis ci plateste El. Crucea lui Hristos nu este compromisul lui Dumnezeu ci intelepciunea lui Dumnezeu care prin sacrificiu de Sine satisface dreptatea si dragostea lui Dumnezeu.

Dreptatea ar fi putut fi satisfacuta doar prin pedeapsa. Insa prin pocainta credinciosul atrage si dragostea lui Dumnezeu. Acum deci trebuie satisfacuta si dragostea si nu doar dreptatea. Concluzia- Isus Hristos- Mielul de jertfa pentru pacatele credinciosilor.

Exod.12.22 luati un manunchi de isopsi muiati-l in sangele care va fi in vas si stropiti pragul de sus si cei doi usiori ai usii cu sangele care va fi in vas…

Evrei 9.18-19 de aceea nici cel dintai legamant n-a fost sfintit fara sange. Pentru ca dupa ce fiecare porunca potrivit legii a fost rostita de Moise catre tot poporul, dupa ce a luat sangele viteilor si al tapilor cu apa si lana stacojie si isop…

Ill– Un copil din biserica sparge un mare geam de termopan. El este sarac, n-are cu ce plati dar cere iertare si biserica il iarta. Va ramane geamul spart pentru ca a fost iertat? Nu- cineva trebuie sa plateasca unul nou. Baiatul se va grabi sa mai sparga si altul? Nu -pentru ca intelege ca pe cineva il costa.

Tot asa trebuie sa intelegem si noi. Orice pacat trebuie platit. Este o ofensa adusa Gloriei lui Dumnezeu care nu poate ramane patata. Cineva „scoate din buzunar” pentru restaurarea Gloriei lui Dumnezeu. De aceea, harul inteles corect nu poate fi transformat in destrabalare.

Asta arata si pretul …nu isopul spala, nu planta ci este o referire la jertfa, la sangele-    cat costa in realitate o pocainta?

6. Urmata deRecunostinta inaintea Domnului

Pocainta adevarata intotdeauna este urmata de slujire care este de fapt o forma de recunostinta pe care cel iertat o arata fata de Mantuitorul sau.

Pacatul conditioneaza slujirea, inchinarea. v.13-15

Cat timp era in pacat David intelege ca nu poate sa slujeasca Domnului asa cum credea Saul. David spune „atunci voi invata caile Tale pe cei ce le calca…” Este o secventa de timp.

Saul credea ca lui Dumnezeu ii plac „jertfele mai mult decat ascultarea.” David insa crede tocmai invers- Lui Dumnezeu ii place ascultarea si abia apoi primeste si jertfele doar din partea celor ascultatori.

De aceea nu trebuie sa ma grabesc sa slujesc Domnului intr-un fel sau altul pana nu ma asigur ca sunt iertat si ascultator de poruncile Lui.

Pacatosul iertat se va inchina Domnului

Slujesc pentru ca m-am pocait. Nu ma pocaiesc ca sa slujesc (ma pocaiesc ca sa fiu reabilitat.)

Concluzia

Cand regele se pocaieste ramane rege. Cand regele nu se pocaieste devine victima pe campul de batalie si moare in dispret.

Trebuie sa mentionez ca pe langa toate aceste sase aspecte trebuie asistenta Duhul Sfant al lui Dumnezeu insa acesta nu sta in puterea mea sa realizez ci este harul lui Dumnezeu cand venim la El intr-o atitudine de smerenie si dependenta.

Romani 3.21-31 Omul neprihanit- Intelepciunea lui Dumnezeu

  de Calea Domnului

 Schita

Importanta

Introducere

Imaginea

  1. Natura dreptatii lui Dumnezeu (21)

-revelata

-legala

-unica 

  1. Identificarea dreptatii lui Dumnezeu (22-25)

-oferita de Dumnezeu

-independenta de Lege

-confirmata de Scripturi

-universal oferita

-prin credinta primita

-in Hristos eficienta

-gratuita dar nu ieftina

  1. Superioritatea dreptatii lui Dumnezeu (26-31)

-Dreptatea lui Dumnezeu (26)

-Gloria lui Dumnezeu (27-28)

-Impartialitatea lui Dumnezeu (29-30)

-Consecventa lui Dumnezeu (31)  

Importanta.

Intrucat pasajul de fata reprezinta punctul culminant al argumentarii lui Pavel referitor la justificarea prin credinta consider ca este necesar sa subliniem importanta pasajului in conformitate cu logica.

v.21Dar acum s-a aratat o neprihanire pe care o da Dumnezeu…

De ce abia acum? De ce nu de la inceput? Chiar a fost necesar sa ascultam mesajul dur si critic 1.18-3.20? Nu si se poate descoperi neprihanirea oferita de Dumnezeu pana nu esti convins ca tu nu ai o neprihanire a ta, esti in nevoie si ca nu poti sa fii neprihanit inaintea lui Dumnezeu nici prin nastere, nici prin moralitate si nici prin faptele Legii.

Greseala noastra este ca pornim in Evanghelizare cu neprihanirea lui Dumnezeu si asumam ca oamenii sunt convinsi de pacatul si vinovatia lor inaintea lui Dumnezeu.

Ex. Candva un medic oftalmolog american m-a rugat sa-l traduc unor pacienti. In timpul unei probe de ochelari am pus inaintea pacientului foaia dupa care trebuia sa citeasca dar nu i-am spus ca trebuia sa citeasca. Pacientul fiind mai invasrta nu stia ca trebuia sa citeasca asa ca tacea. Medicul s-a uitat la mine si m-a intrebat daca i-am spus pacientului ce trebuia sa faca. I-am raspuns ca nu iar apoi i-am spus „banuiam ca stie ce trebuie sa faca atunci cand vede ca-i pun foaia in fata.” „Nu te baza pe presupuneri!” mi-a spus medicul.

Lucruri care noua ni se par simple si absolut usor de inteles s-ar putea sa fie imposibile pentru altii in lipsa unei indrumari. Lucrul acesta cu mare probabilitate se poate intampla in domeniul spiritual. Sa nu presupunem noi ca oamenii stiu care le este adevarata stare. Pavel nu a presupus nimic, nu a asumat nimic si tot asa trebuie sa facem si noi. Sa le prezentam oamenilor Evanghelia punand bazele credintei prin invatatura despre mania lui Dumnezeu, judecata, condamnarea si sentinta lui Dumnezeu.

Evrei 6. 1 De aceea, să lăsăm adevărurile începătoare ale lui Hristos, şi să mergem spre cele desăvîrşite, fără să mai punem din nou temelia pocăinţei de faptele moarte, şi a credinţei în Dumnezeu, 2 învăţătura despre botezuri, despre punerea mînilor, despre învierea morţilor şi despre judecata vecinică.

Pocainta de faptele moarte si judecata vesnica sunt adevaruri incepatoare ale lui Hristos. Greseala acelor oamenii era ca au ramas la adevarurile incepataoare- fundamentale si nu au continuat. Greseala noastra poate mai grava decat a lor este ca vorbim despre adevarurile avansate pana nu am pus temelia. Parerea mea este ca adevarurile incepatoare sunt fundamentale si acestea le conditioneaza si pe cele mai profunde si avansate.

Ex. Operatiile matematice precum adunarea si scaderea, inmultirea si impartirea- Sunt elementare, unele chiar banale dar nu poti ajunge la radicali si alte operatii mai grele daca nu le stii pe acestea.

Ex. Clasele I-IV se numesc elementare. Asta nu inseamna ca sunt de neglijat sau ca le poti ignora. Fara ele nu ajungi la doctorat.  

In acelasi fel- adevarurile discutate de noi pana aici (mania, judecata, condamnarea si sentinta lui Dumnezeu sunt fundamentale si absolut necesare in prezentarea Evangheliei. Fara intelegerea si acceptarea prin credinta a acestor lucruri omul nu va ajunge niciodata sa cunoasca neprihanirea lui Dumnezeu intrucat omul razvratit isi croieste el singur o neprihanire peronala  si pana nu ii distrugi ceea ce el a cladit nu il poti zidi in neprihanirea lui Hristos.  

Introducere

Pana aici vorbeam despre trei categorii de oameni: pagan, moralist si religios. Fiecareia dintre aceste trei categorii de oameni le-a fost oferita un fel de revelatie si trebuie sa observam ca revelatia a fost una progresiva: Paganul –natura, Moralistul –constiinta, Religiosul –Legea.

Am observat ca in toate aceste cazuri nici una din cele trei revelatii nu le-a fost de folos pentru mantuire dar fiecare dintre ele au fost suficiente pentru condamnarea lor. Cu toate ca si acele revelatii au fost tot de la Dumnezeu (1.19) ele au avut insa rolul sa-i determine pe oameni … să caute pe Dumnezeu, şi să se silească să-L găsească bîjbăind, măcar că nu este departe de fiecare din noi (Fapte.17.27).

Acum apare un al patrulea tip de om: omul nou- omul neprihanit. Si daca tot vorbim de un alt tip de om trebuie sa observam si un alt tip de revelatie, tot de la Dumnezeu (3.21) dar fara revelatia Legii (cu toate ca Legea si profetii vorbeau despre aceasta ultima revelatie Deut.18. 18 Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui, şi el le va spune tot ce-i voi porunci Eu…) –este vorba despre Domnul Isus Hristos.

Evrei 1.1 După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin prooroci, în multe rînduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, 2 la sfîrşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus moştenitor al tuturor lucrurilor, şi prin care a făcut şi veacurile. 3 El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvîntul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte… 

Abia acum vom putea vorbi de al IV-lea tip de om:

 Omul neprihanit/drept  – Intelepciunea lui Dumnezeu 

Am spus „Intelepciunea lui Dumnezeu” pentru ca in timp ce vom cauta sa descoperim „Omul neprihanit” vom descoperi intelepciunea lui Dumnezeu.1Cor.1.7 Noi propovaduim intelepciunea lui Dumnezeu cea tainica si tinuta ascunsa pe care o randuise Dumnezeu spre slava noastra mai intainte de veci… 

Imaginea

De data aceasta avem imaginea unui deal- este dealul Golgota. Acolo putem vedea in noapte crucea dintre cruci unde Domnul Isus era rastignit. Nu stim cum sa ni-L imaginam pe Domnul insa ni-i putem imaginea la poalele crucii pe cei trei oameni aflati cu spatele la Domnul. Pe deoparte omul pagan nu este interesat de o haina curata, moralistul cu degetul condamna in continuare iar omul religios transpira cautandu-si mantuirea prin fapte. Tot aici putem vedea pe Maria Magdalena cea fara de neprihanire inghenunchind la picioarele sangerande ale Domnului Isus. Pe una dintre cruci un talhar, un gunoi al societatii lipsit de orice merit isi indreapta privirea catre Domnul cu pocainta si credinta ca nu va fi uitat cand va intra in Imparatia Sa. Un lucru ciudat se intampla acolo: haina murdara de pacate a Mariei devine alb stralucitoare iar trupul talharului asemenea. „Caci n-am venit sa chem la pocainta pe cei neprihaniti ci pe cei pacatosi”- a spus Domnul Isus (Mat.9.13).   

  1. Natura dreptatii lui Dumnezeu–                     

Revelata

v.21 Dar acum s-a aratat o neprihanire pe care o da Dumnezeu… 

Sa nu uitam ca Evanghelia lui Dumnezeu este o revelatie a lucrarilor lui Dumnezeu. Crestinismul este o religie revelata nu una inventata de om. Evanghelia lui Dumnezeu este galeria de arta a lucrarilor lui Dumnezeu. 

v.21 Dar acum… Intelegem ca intr-adevar revelatia lui Dumnezeu este aceea care imparte veacurile, revelatia lui Dumnezeu face diferenta. Revelatia lui Dumnezeu face diferenta intre „atunci” si „acum.” Pana in momentul acesta toti oamenii se aflau inca in perioada condamnarii lui Dumnezeu. Ei ar fi dorit sa faca diferenta in viata lor dar nu omul face diferenta. Prin neprihanirea procurata de ei in mod personal nici unul dintre cele trei tiprui de oameni nu aveau dreptul legal sa rasufle usurat si sa spuna „am fost condamnat dar acum…” Pentru ei nu era nici un „dar” nici o disjunctie, nici o diferenta. In viata lor nu se petrecuse nici o schimbare in bine.

Dar acum… Salvamarul intervine sa te ajute cand tu nu mai crezi ca te poti ajuta singur. Acesta este si momentul in care Dumnezeu produce schimbarea in viata omului prin revelarea neprihanirii Sale in Hristos. Neprihanirea oferita de Dumnezeu este aceea care face diferenta. Ea este aceea care imparte viata omului in doua. Fara ea nu exista schimbare, omul nu va vedea lumina zilei ci va locui in intuneric asteptand ziua maniei si a aratarii dreptei judecati a lui Dumnezeu. Nu faptele omului fac diferenta ci revelatia lui Dumnezeu. Schimbarea, disjunctia, „dar”-ul in viata cuiva vine doar ptrintr-un DAR: Domnul Isus este darul lui Dumnezeu pentru noi.

-Legala

v.24 si sunt socototi neprihaniti fara plata…

O declaratie, un act nu un proces. Nu exista trepte ale indreptatirii sau ale justificarii. Foarte important este sa intelegem ca „Dumnezeu nu ne face neprihaniti (drepti) ci ne declara neprihaniti. Justificarea este o problema legala. Dumnezeu pune dreptatea lui Hristos in contul nostru in locul pacatoseniei noastre si nimeni nu poate schimba acest lucru.” [1] 

Mantuirea noastra asa cum bine se stie este la trei timpuri: am fost mantuiti la timpul trecut [Justificarea- eliberarea de sub pedeapsa pacatului], suntem mantuiti la timpul prezent [Sfintirea- eliberarea de puterea pacatului] si vom fi mantuiti la timpul viitor [Glorificarea- eliberarea de prezenta pacatului].

Nu trebuie sa confundam justificarea- indreptatirea cu sfintirea. Sfintirea este un proces prin care omul creste in asemanarea cu Hristos pe cand justificarea este un act, o declaratie prin care omul este socotit neprihanit asemenea lui Hristos. Cand credinciosul se increde in Hristos si jerfa Lui, datorita jertfei desavarsite prin care Domnul Isus a purtat toate pacatele credinciosului „Dumnezeu il priveste pe pcatos ca si cand nu ar fi pacatuit niciodata.”[2] 

-Unica-

v.21 …s-a aratat o neprihanire …v.22 …neprihanirea data de Dumnezeu…

Neprihanirea lui Dumnezeu este una singura. Dumnezeu nu are alternative in ce priveste dreptatea. Ea este una singura. Dumnezeu nu este cu doua fete iar dreptatea lui Dumnezeu nu are concurent. Dumnezeu nu este satisfacut decat intr-un singur mod si deci printr-o singura dreptate.

Pentru ca nu este alternativa atunci trebuie sa stim ca noi nu avem de ales. Singura noastra sansa de indreptatire este dreptatea-neprihanirea oferita de Dumnezeu. In afara ei nu exista indreptatire, nu exista justificare si achitare inaintea lui Dumnezeu.  

  1.  Identificarea Neprihanirii care face diferenta

v.21 …o neprihanire pe care …v.22…si anume…

Inteleg de aici ca aceasta neprihanire, aceasta dreptate oferita de Dumnezeu trebuie identificata clar intrucat exista pericolul sa fie confundata cu altele daca nu cunostem caracteristicile ei distinctive. 

  • -oferita de Dumnezeu-

v.21 …pe care o da Dumnezeu…

Dumnezeu este interesat sa ne ajute. Dragostea lui se arata nu in tolerarea pacatului sau in coborarea standardului ci in faptul ca El ne ajuta sa atingem standardul. Unii inteleg gresit dragostea lui Dumnezeu dar noi vedem dragostea Lui prin faptul ca El ne ridica sa atungem standardul. Doar in felul acesta dreptatea si dragostea isi dau mana.

Doar Dumnezeu poate realiza ceva care sa-I satisfaca asteptarile. Dumnezeu nu are asteptari de la oameni ci El Insusi pregateste omului ceea ce trebuie omul sa-I ofere Lui.

Fratilor haideti sa cautam neprihanirea oferita de Dumnezeu si nimic altceva.

Fil.3. 9 şi să fiu găsit în El, nu avînd o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.

Sfanta Scriptura ne aminteste ca unii considera cum ca ar exista mai multe neprihaniri, si intr-adevar mai sunt si eltele insa false:

Rom.10. 2 Le mărturisesc că ei au rîvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: 3 pentrucă, întrucît n-au cunoscut neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi, şi nu s’au supus astfel neprihănirii, pe care o dă Dumnezeu. 4 Căci Hristos este sfîrşitul Legii, pentruca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea.

Ravna nu este suficienta daca nu ai si pricepere. Ravna nu este totdeauna o consecinta a neprihanirii, o confirmare a acesteia. Mai vedem din textul de mai sus ca a nu avea pricepere inseamna sa umbli sa iti faci o neprihanire personala cand Dumnezeu iti ofera neprihanirea Lui. Pot spune chiar ca este o nebunie sa indraznesti sa refuzi ajutorul lui Dumnezeu preferand rezultatul eforturilor umane. 

  • -independenta de Lege-

v.21 …pe care o da Dumnezeu fara Lege…v.28 noi credem ca omul este socotit neprihanit prin credinta, fara faptele Legii.

Neprihanirea oferita de Dumnezeu este independenta de Lege. Ea nu este un produs al Legii si nici nu are nevoie sa fie sprijinita de Lege. Cu alte cuvinta nu trebuie sa fii un implinitor[3] al Legii ca sa ajungi sa primesti neprihanirea lui Dumnezeu. „…o da Dumnezeu fara Lege…” – Dumnezeu o acorda fara sa o conditioneze de implinirea Legii.

Astfel cei care conditioneaza dreptatea lui Dumnezeu de Lege fara indoiala ca nu prezinta nerihanirea lui Dumnezeu ci o inventie personala, o inventie care nu va face diferenta si nu va aduce odihna in viata omului. 

  • -confirmata de Scripturi –

v.21 …despre ea marturisesc Legea si proorocii.

Neprihanirea oferita de Dumnezeu nu este o inovatie de moment a lui Dumnezeu. Nu este ceva ce Dumnezeu a inventat pe moment intrucat ar fi fost luat prin surprindere de falimentul Legii in vietile oamenilor. Aceasta neprihanire, acesta dreptate fara Lege desi nu este un produs al Legii totusi ea este confirmata de Lege si de profeti. Legea si profetii o sustin, o proclama, o anunta. Cu alte cuvinte Legea si proorocii indreptau privirile oamenilor catre aceasta dreptate-neprihanire pe care Dumnezeu avea sa o ofere omului

Evrei 10:1 ‘n adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor,

Col.2. 16 Nimeni dar să nu vă judece cu privire la mîncare sau băutură, sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă, sau cu privire la o zi de Sabat, 17 cari sînt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos.

Fratilor haideti sa ramanem in acord cu Scripturile si sa primim neprihanirea-dreptatea care este in acord cu planul lui Dumnezeu prezentat in Scripturi. Sa nu ne facem o neprihanire inventata de noi si sa nu uitam ca Legea este de partea noastra si ea ne incurajeaza sa primim oferta lui Dumnezeu. 

  • -universal oferita

v.22 …vine prin credinta in Isus Hristos pentru toti si peste toti cei ce cred in El…v.23 caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu.

Oferta lui Dumnezeu nu are preferati. Dreptatea lui Dumnezeu este oferita pentru toti si peste toti… se are in vedere aici nepartinirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este partinitor –spunea Petru lui Corneliu- dreptatea lui este pentru orice om din orice neam din orice semintie si de orice limba.

De ce asa? De ce nu ofera Dumnezeu neprihanirea Sa doar evreilor? De ce?

1)universalitatea pacatului

Pentru ca „toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu,”(3.23) pentru ca „nu este nici o deosebire” (3.22) pentru ca „am dovedit ca toti  fie iudei fie greci sunt sub pacat” (3.9). Iudeii nu sunt mai buni decat paganii de aceea dreptatea lui Dumnezeu este oferita tuturor.

2)universalitatea nevoii

Pentru ca toti au nevoie de ea. Din moment ce toti sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu inseamna ca toti sunt in mare nevoie, toti au nevoie de dreptate. Pacatul aduce saracie spirituala si nu imbogatire. Fara drepate nu omul nu se va bucura de gloria lui Dumnezeu. dreptatea lui Dumnezeu este singura care te califica sa te bucuri in gloria lui Dumnezeu.  

  • -prin credinta primita  

v.22…vine prin credinta in Isus Hristos…peste toti cei ce cred in El.

Oferta prin credinta este opusul faptelor. Natura credintei este harul. Dupa natura, credinta este har.

Efes.2.8 caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta si aceasta nu vine de la voi ci este darul lui Dumnezeu nu prin fapte ca sa nu se laude nimeni

…dupa natura este har. Iar harul nu cere fapte.

Rom.3.24 …sunt socotiti neprihaniti fara plata…

Dragostea lui Dumnezeu fata de om capata doua aspecte distincte: mila-Dumnezeu nu ne da ceea ce meritam. Har- Dumnezeu ne da ceea ce nu meritam.[4] 

Toate ofertele lui Dumnezeu sunt gratis (cu toate ca nu sunt ieftine). Si asta din cel putin doua motive: Dumnezeu nu are nevoie de nimic din partea noastra. Noi avem noevoie de El si de tot ce ne ofera El. Iar in al doilea rand noi oamenii nu suntem capabili sa Ii oferim lui Dumnezeu absolut nimic de care El ar avea nevoie. Pe scurt- bogatia divinitatii Lui si saracia omului justifica faptul ca oferta lui Dumnezeu este prin credinta si nu prin fapte.

Astfel orice dreptate sau neprihanire conditionata de eforturile noastre nu este dreptatea lui Dumnezeu. Nu va inselati Dumnezeu nu face afaceri cu omul, Dumnezeu nu se targuieste cu omul. 

  • in Hristos eficienta

v.22…vine prin credinta in Isus Hristos…peste toti cei ce cred in El v.26…sa socoteasca neprihanit pe cel ce crede in Isus.

Este gresit sa credem ca dreptatea lui Dumnezeu este oferita tuturor oamenilor. Dreptatea lui Dumnezeu este oferita doar celor ce cred in Domnul Isus. Si cine sunt acestia? Cei care au recunoscut ca sunt pacatosi si sunt convinsi de falimentul eforturilor lor personale. Cei care se incred in Hristos sunt de fapt cei care nu mai cred in ei si in puterea lor. Cei care mai cred ca mai este ceva bun in ei, ca mai sunt ceva resurse de dreptate si neprihanire in ei nu vor ajunge niciodata sa-si indrepte privirile catre Dumnezeu intrucat ei mai au inca de facut ceva, mai au inca ceva de demonstrat lui Dumnezeu.

Ioan 3.16

 In ce context este spus versetul acesta? „Dupa cum a inaltat Moise sarpele in pustie tot asa trebuie sa fie inaltat si Fiul Omului pentru ca oricine crede in El sa nu piara ci sa aiba viata vesnica.” Pentru a fi vindecat de muscatura sarpelui evreul trebuia sa indrepte privirea catre sarpele de arama (simbolul Domnului Isus pe cruce). Dar omul nu ar fi facut asta decat in cazul in care era constient ca nu mai are nici o resursa proprie pentru ca ar fi fost o nebunie sa crezi ca doar privind un sarpe de arama te vindecai. Astfel omul ar fi incercat orice alta metoda care ar fi parut pentru el eficienta –nicidecum sa privesti la un sarpe de arama.

Deci frati si surori sa nu ne inselam. Dreptatea lui Dumnezeu este oferita de Dumnezeu nu oricui ci doar acelora care au pus capat pretentiilor personale inaintea lui Dumnezeu si si-au indreptat privirile de la realizarile lor morale catre ceea ce a realizat Dumnezeu pentru noi- Isus Hristos-Dreptatea noastra pentru ziua judecatii.

1Cor.1. 30 Şi voi, prin El, sînteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, 31 pentruca, după cum este scris: ,,Cine se laudă, să se laude în Domnul.„ 

Doar aceasta este neprihanirea care odata primita face diferenta in viata credinciosului. Orice alta neprihanire este fara efect si omul ramane tot cu haina murdara a pacatului, haina care nu ii va da dreptul sa stea in picioare inaintea judecatii lui Dumnezeu.  

  • Gratuita dar nu ieftina

v.24 …sunt socotiti neprihaniti fara plata prin harul Sau, prin rascumpararea care este in Hristos Isus…v.25 Pe El Dumnezeu L-a randuit mai dinainte sa fie … o jertfa de ispasire…

Trebuie sa accentuam un aspect foarte important. Dreptatea lui Dumnezeu este oferita prin har, gratis dar nu este ieftina. Lucrul acesta este foarte important intrucat sunt unii oameni care „calca in picioare sangele cu care au fost rascumparti.” Aceasta este o dovada ca ei nu au primit indreptatirea de la Dumnezeu.

In pasajul nostru se spune  ca noi am fost socotiti neprihaniti „fara plata” insa asta nu inseamna ca neprhanirea nu costa nimic. Ea costa si inca mult; numai ca a platit alticineva in locul nostru.

1Pet.1. ,,Fiţi sfinţi, căci Eu sînt sfînt„. 17 Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre; 18 căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi dela părinţii voştri, 19 ci cu sîngele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană.

Aurul si argintul sunt metale pretioase si pentru faptul ca sunt rare dar sangele Domnului Isus este unic. Ceea ce este unic este extrem de valoros. Totusi sangele Domnului Isus este de pret nu doar pentru ca este unic ci pentru ca apartine Fiului lui Dumnezeu.

In textul nostru (24b-25) sunt trei termeni care arata valoarea indreptatirii noastre:rascumparare (arata clar ca s-a platit un pret chiar daca noua nu ni se cere pretul acesta), sangel (pretul a fost complet- pretul a fost viata) , jertfa de ispasire (satisfacerea standardului lui Dumnezeu de dreptate).

Valoarea sangelui poate fi inteleasa si in lumina lucrurilor realizate de jertfa Domnului Isus dar si prin pedeapsa pe care o vor primi cei ce ignora acesta sange.

Evrei 10. 28 Cine a călcat Legea lui Moise, este omorît fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. 29 Cu cît mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pîngări sîngele legămîntului, cu care a fost sfinţit, şi va batjocori pe Duhul harului? 30 Căci ştim cine este Cel ce a zis: ,,A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti!„ Şi în altă parte: ,,Domnul va judeca pe poporul Său.„ 31 Grozav lucru este să cazi în mînile Dumnezeului celui viu!  

  1. Superioritatea neprihanirii lui Dumnezeu 3.26-31 

v.26 pentru ca in vremea de acum sa-Si arate neprihanirea Lui in asa fel incat…

Versetul acesta semnaleaza un mare pericol. Aici era o problema tare delicata in care era in joc Insusi caracterul lui Dumnezeu. Neprihanirea lui Dumnezeu trebuia sa fie oferita intr-un mod special intrucat din dorinta Lui de a salva pe pacatos exista pericolul ca Insusi caracterul Sau sa fie compromis- adica Dumnezeu sa nu mai fie Dumnezeu- lucru imposibil de inchipuit.

Singura neprihanirea care Il respecta si Il recunoaste pe Dumnezeu ca Dumnezeu este doar neprihanirea oferita de El in Hristos Isus. Toate celelate neprihaniri atenteaza ca caracterul si Persoana lui Dumnezeu. In ciuda faptului ca Dumnezeu nu poate sa nu mai fie Dumnezeu oamenii isi croiesc neprihaniri personale prin care de fapt Il necinstesc pe Dumnezeu, ciuntesc din caracterul Lui si in cele din urma dumnezeul lor este el insusi un dumnezeu fabricat in mintea lor blestemata.  

  • Dreptatea lui Dumnezeu (26)

v.26 …in asa fel incat sa fie neprihanit si totusi sa socoteasca neprihanit pe cel ce crede in Isus.

Prov.17.15 Cel ce iarta pe vinovat si osandeste pe cel nevinovat sunt amandoi o scarba inaintea Domnului.

Neprihanirea prin Hristos este singura neprihanire care sta in picioare si este consistenta cu caracterul lui Dumnezeu. In v.26 observam ca aceasta neprihanire a fost si este singura neprihanire ce poate sa faca pe om drept si in acelasi timp Dumnezeu sa ramana drept. Mai existau si alte posibilitati in afara crucii:

a)omul sa fie condamnat si Dumnezeu sa ramana drept

b)omul sa fie declarat drept dar asta insemna ca Dumnezeu sa nu mai fie drept prin aceea ca ar fi trebuit sa renunte la sfintenia si dreptatea Sa.

Alta cale legala nu exista intrucat plata pacatului este moartea fara drept de apel. Astfel singura cale legala era ca omul sa fie condamnat si Dumnezeu ramanea drept. Acum insa pentru ca Dumnezeu iubea pe pacatos intrucat El este dragoste apeleaza la o alta solutie- dupa ce rosteste sentinta judecatorul se dezbraca de roba sa si imbraca haina acuzatului, accepta sentinta si sufera pedeapsa in locul celor care accepta si recunosc lucrarea Sa.

De observat ca: 1) este o solutie pe care omul nu i-a impus-o lui Dumnezeu si nici nu ar fi avut cum. 2) singurul mod in care Dumnezeu este dragoste pentru omul pacatos este doar in Hristos 3) in afara crucii lui Hristos Dumnezeu este doar dreptate iar omului ii revine doar condamnarea

Dupa cum am spus deja cautati, ganditi-va si veti vedea ca orice alt tip de neprihanire personala a omului ciuntestea dreptatea lui Dumnezeu pentru a iesi el drept. 

  • Gloria lui Dumnezeu (27-28)

v.27 …unde este dar pricina de lauda? S-a dus!

Neprihanirea in Hristos este singura care atribuie toate meritele lui Dumnezeu. Prin aceasta dreptate, in har nu exista lauda pentru „vierme” si daca nu exista atunci toata gloria, toata lauda este a lui Dumnezeu.

1Cor.1. 30 Şi voi, prin El, sînteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, 31 pentruca, după cum este scris: ,,Cine se laudă, să se laude în Domnul.„

Toate celelalte „neprihaniri” ale omului aduc lauda omului ba pana la urma ajung sa Il socoteasca pe Dumnezeu dator. In neprihanirea prin credinta accentul cade pe ce a facut Dumnezeu in Hristos pe cand in cazul neprihanirii prin Lege accentul cade pe ce a reusit sa faca omul prin fapte. 

  • Impartialitatea lui Dumnezeu (29-30)

v.29 …Dumnezeu este numai Dumnezeul Iudeilor? Nu este si al Neamurilor? Da, este si al Neamurilor.

Concluzia este ca Dumnezeu este nu doar al iudeilor ci si al neamurilor. Si asta pentru ca Dumnezeu este unul singur. Unul atat pentru iudei cat si peste neamuri. Si El ii trateaza pe toti egal –Isi arata dreagostea in mod egal precum si harul Sau. Dumnezeu este impartial.

Veti zice -atunci de ce a ales Israelul? Asta este intelepciunea lui Dumnezeu pentru a aduce mantuirea in lume. Eprubeta in care s-a pregatit antidotul pentru intreaba lume. Va aduceti aminte de promisiunea lui Dumnezeu pentru Avraam? …”te voi binecuvanta …si vei fi o binecuvantare,… toate neamurile pamantului vor fi binecuvantate in tine…”Gen.12.2-3 Deci care era intentia? Dumnezeu este impartial.

Cercetati acum celelalte nerpihaniri ale omului si veti vedea ca datorita lor, daca Dumnezeu le-ar accepta (cu toate ca un pacatos nu mai are dreptul sa demonstreze nimic) atunci Dumnezeu ar fi partinitor. Neprihanirea prin fapte- cine are face cine nu are ramane nemantuit. Unii se nasc in familii bogate alti in familii sarace. Unii sanatosi altii handicapati. Unii evrei unii pagani. Cum va ramane Dumnezeu Dumnezeul tuturor caci toti au pacatuit indiferent ca sunt saraci sau bogati, sanatosi sau handicapati? 

  • Consecventa lui Dumnezeu (31)
  1. 31 deci prin credinta desfiintam noi Legea? Nicidecum. Dimpotriva noi intarim Legea.

Dumnezeu nu se schimba ci El ramane consecvent cu cerintele Legii Sale care este sfanta si dreapta. Neprihanirea oferita de Dumnezeu in Hristos este singura neprihanire care implineste asteptarile Legii.

Mat.5. 17 Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc.

Ioan 5.39  Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa vecinică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.

Neprihanirea descoperita de Dumnezeu in Hristos este singura neprihanire atestata de Scripturi. Orice alta neprihanire nu este nimic altceva decat o coborare a standardelor lui Dumnezeu. Omul care coboara stacheta pentru ca nu poate sa o sara.

Fapte.15. 10 Acum dar, de ce ispitiţi pe Dumnezeu, şi puneţi pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinţii noştri, nici noi nu l-am putut purta?

Nimeni nu a putut tine Legea iar textul de mai sus precizeaza lucrul acesta cu toate ca unii pretind ca aici nu este vorba de Legea lui Moise ci doar de taierea imprejur. Totusi, trebuie sa recunoastem ca nu taierea imprejur era greu de purtat ci Legea. Vom intelege insa in capitolul 7 care era si este rolul Legii in planul lui Dumnezeu de mantuire.                                      

In concluzie– orice alta neprihanire este un atentat la caracterul si Persoana lui Dumnezeu. singura dreptate-neprihanire-indreptatire-justificare este in Isus Hristos prin credinta in jertfa Lui. Este singura dreptate care va sta in picioare in fata judecatii lui Dumnezeu si doar in Hristos omul pagan, moralist sau religios poate deveni o faptura cu totul noua(2Cor.5.17), un om nou- Omul neprihanit.

Ill. Se spune ca undeva o tanara a fost adusa in fata judecatorului in tribunal datorita infractiunilor comise in trafic. Judecatorul s-a intamplat sa fie in acelasi timp si tatal fetei. Tatal-judecator se afla in mare dilema: ca judecator trebuia sa reprezinte dreptatea si astfel sa condamne pe fiica sa la inchisoare intrucat nu avea cu ce plati paguba infractiunii; ca tata, isi iubea fiica. Cum sa fii drept si iubitor in acelasi timp? Solutia gasita a fost ca tatal-judecator sa-si dea jos haina de judecator si sa ocupe scaunul acuzatului, al fiicei sale si astfel sa ia asupra lui pedeapsa pe care o hotarase el insusi pentru fiica sa. In felul acesta fiica lui preaiubita si-a recapatat libertatea iar tatal a ramas drept.

Aceasta este si pentru noi singura solutie de neprihanire. Dumnezeu Tatal- Judecatorul ne-a iubit si a venit in lume in Fiul Sau Isus Hritsos ca sa ocupe locul condamnatului. In felul acesta eu si tu sa fim liberi iar El sa poarte pacatul nostru. El a platit iar eu si cu tine care am fost iertati nu mai putem trai cum am trait pana acum; vom fi oameni noi, oameni neprihaniti de dragul Lui. 

[1] Wiersbe  pg.35

[2] Wiersbe pg.36

[3] Nu trebuie sa intram in panica; asta nu inseamna ca harul legifereaza pacatul. Apostolul Pavel lamureste lucrul acesta ceva mai tarziu cand vom vedea ca neprihanirea si harul lui Dumnezeu aduce o sfintire reala si superioara celei pe care Legea –pretind unii- ca o poate aduce.

[4] Wiersbe  pg.37

Si… Alte Beneficii Ale Noului  si Vechiului Legământ

https://grace4all.ro/vechiul-legamant-vs-noul-legamant/

Harul [în limba greacă, favorul nemeritat a] lui Dumnezeu este un legământ

 Când ajungi să înțelegi acest legământ pe care îl ai prin Iisus Hristos, și devii conștient de faptul că favorul Său nemeritat pătrunde în fiecare aspect al vieții tale, vei începe să vezi cum el se manifestă în viața ta de familie, în carieră și în relații.

De-a lungul istoriei, Dumnezeu a încheiat mai multe legăminte cu omul. Printre acestea se numără legământul Adamic, legământul cu Noe și legământul Avraamic. Dar cele două legăminte centrale sunt vechiul legământ al lui Moise și noul legământ al lui Iisus. Când înțelegi aceste două legăminte majore și cunoști diferența clară dintre ele, vei avea o temelie de nezdruncinat pentru credința și încrederea ta în favorul nemeritat al lui Dumnezeu.

S-au folosit diverși termeni pentru descrierea acestor două legăminte. Vechiul legământ este cunoscut drept legământul mozaic (deoarece a fost dat prin Moise), legea Sinaică (pentru că cele 10 Porunci au fost date pe muntele Sinai) și legământul legii (deoarece se bazează pe ținerea legii de către om). Pe de altă parte, noul legământ al lui Iisus, care este legământul în care trăim astăzi, este de asemenea cunoscut drept legământul harului (deoarece se bazează pe favorul lui Dumnezeu nemeritat, necâștigat și nedatorat) și legământul păcii (deoarece exprimă shalom-ul lui Iisus).

Este interesant să observăm că înainte ca legea să fie dată, niciunul dintre copiii lui Israel nu murise ca rezultat al ieșirii din Egipt. Deși se plânseseră și cârtiseră împotriva conducătorului ales de Dumnezeu, nici măcar unul dintre ei nu a murit. Aceasta este o imagine a harului desăvârșit.

Înainte ca legea să fie dată, copiii lui Israel trăiau sub har [favor nemeritat], iar toate binecuvântările și purtarea de grijă pe care o primeau depindeau de bunătatea lui Dumnezeu și nu de ascultarea lor. Domnul nu i-a scos din Egipt datorită bunătății sau comportamentului lor bun. El i-a scos de acolo prin sângele mielului (o imagine a sângelui Mielului lui Dumnezeu) cu care au fost stropite tocurile ușilor în noaptea primului Paște.

Copiii lui Israel depindeau de credincioșia lui Dumnezeu față de legământul Avraamic, la a cărei bază se afla harul Său [favorul Său nemeritat]. Avraam a trăit cu mai mult de 400 de ani înainte ca legea să fie dată, cu mult înainte să existe cele 10 Porunci. Dumnezeu Se relaționase la Avraam pe baza credinței lui Avraam în harul Său și nu pe baza ascultării lui Avraam față de lege. Cuvântul lui Dumnezeu arată clar că Avraam nu a fost îndreptățit prin lege, ci L-a crezut pe Dumnezeu și acest lucru i-a fost considerat neprihănire. (Romani 4:2-3)

Dorința lui Dumnezeu era aceea de a avea o relație cu copiii lui Israel. Așa că atunci când au sosit la Muntele Sinai, Dumnezeu le-a reamintit cu un glas plin de blândețe modul în care îi adusese la El pentru a putea făuri o relație specială cu ei – că favorul Lui nemeritat era cel care îi scosese din Egipt, că favorul Lui nemeritat era cel care făcuse o cale pentru ei atunci când nu era niciuna și că favorul Lui nemeritat era cel care le dăduse mană din cer (Exod 19:4-6).

Acum, ei vroiau să schimbe legământul harului sub care se aflau cu un altfel de legământ. Atunci când Moise le-a spus ce zisese Dumnezeu, aceștia au răspuns cu aroganță (care poate fi observată în sintaxa ebraică), spunând în esență, „Tot ceea ce ne-a poruncit Dumnezeu, suntem foarte capabil să facem!” (Exod 19:8). Cu alte cuvinte, iată ce au spus ei lui Dumnezeu: „Dumnezeule, nu ne mai judeca și nu ne mai binecuvânta pe baza bunătății și credincioșiei Tale. Dă-ne după meritele noastre. Binecuvântează-ne pe baza ascultării noastre, deoarece suntem destul de capabili să facem orice ne ceri Tu!”

Din acea clipă, Dumnezeu Și-a schimbat imediat tonul față de copiii lui Israel. Odată ce harul lui Dumnezeu a fost respins, și oamenii s-au bazat pe propria lor neprihănire și ascultare pentru a-I răspunde, Dumnezeu S-a retras de la ei, și i-a spus lui Moise să poruncească poporului să nu se apropie de Muntele Sinai deoarece muntele era sfânt. (Exod 19:9-13)

Prezența Domnului fusese cu ei la fiecare pas făcut, prin stâlpul de nor în timpul zilei și stâlpul de foc în timpul nopții. El îi condusese prin Marea Roșie și Se îngrijise de nevoile lor. Fusese bun față de ei datorită credincioșiei Lui față de legământul Avraamic bazat pe harul Său [favorul Său nemeritat]. Dar acum, El îi avertiza pe copiii lui Israel să stea departe de prezența Lui! Nu Se mai putea raporta la ei în aceeași manieră pe care o făcuse până atunci după ce aceștia aleseseră să intre sub un alt legământ în ceea ce privea raportarea lor la El – un legământ bazat pe faptele și ascultarea lor, și nu pe bunătatea Lui, ca înainte.

De fapt, chiar la începutul următorului capitol, după ce israeliții spuseseră lui Dumnezeu să îi judece pe baza faptelor lor, Dumnezeu le-a dat cele 10 Porunci și legământul legii a fost instaurat. Dar au fost israeliții capabil să trăiască după cum s-au lăudat că vor face tot ceea ce le poruncește Dumnezeu să facă? Chiar la poalele Muntele Sinai aceștia au făcut un vițel din chiar aurul pe care Dumnezeu li-l dăduse și i s-au închinat drept dumnezeul care i-a scos din țara Egiptului!

 

Condițiile Vechiului Legământ

Deuteronom 28 relatează câteva din minunatele binecuvântări de la Dumnezeu care influențează fiecare domeniu din viețile noastre, inclusiv familiile, carierele și finanțele noastre.

 

Binecuvântat vei fi în cetate și binecuvântat vei fi în câmp. Binecuvântat va fi rodul trupului tău și rodul pământului tău și rodul vitelor tale, fătul vacilor tale și turmele oilor tale. Domnul îți va deschide tezaurul Său bun, cerul să dea ploaie țării tale la timpul ei și să binecuvânteze toată lucrarea mâinii tale, și vei da cu împrumut multor națiuni, dar tu nu vei lua cu împrumut. (Deuteronom 28:3-4,12)

Acestea erau binecuvântări făgăduite sub vechiul legământ al legii. Dar cum aveau să vină aceste binecuvântări asupra ta dacă te aflai sub vechiul legământ? Dumnezeu a răspuns acestei întrebări când a spus, „Și Domnul te va face capul și nu coada…dacă dai ascultare poruncilor Domnului Dumnezeul tău, pe care ți le poruncesc astăzi să iei seama și să le împlinești. Și să nu te abați nici la dreapta nici la stânga, de la niciunul dintre cuvintele pe care ți le poruncesc astăzi, ca să mergi după alți dumnezei să le servești.” (Deuteronom 28:13-14). Cuvântul cheie necesar pentru a ajunge la binecuvântările lui Dumnezeu sub vechiul legământ este un mare „DACĂ” – DACĂ poți ține cu desăvârșire poruncile lui Dumnezeu, atunci te poți bucura de binecuvântările Lui! Aceasta înseamnă de fapt că vechiul legământ al legii era condiționat în întregime de faptele tale și de capacitatea ta de a ține în mod impecabil poruncile lui Dumnezeu. Numai atunci puteai fi binecuvântat! Dar ce se întâmplă DACĂ eșuezi în a ține cu desăvârșire poruncile lui Dumnezeu? Sub acest legământ al legii, Domnul a spus:

 

Dar se va întâmpla, dacă nu vei da ascultare vocii Domnului Dumnezeul tău, ca să iei seama și să împlinești toate poruncile Lui și statutele Lui, pe care ți le poruncesc astăzi, că toate blestemele acestea vor veni peste tine și te vor ajunge. Blestemat vei fi în cetate și blestemat în câmp… Blestemat va fi rodul trupului tău și rodul țării tale, fătul vacilor tale și turmele oilor tale… Domnul va trimite peste tine blestem, chinuire și mustrare, peste orice îți vei pune mâna să faci, până când vei fi nimicit și până când vei pieri repede, din cauza stricăciunii faptelor tale, prin care M-ai părăsit. (Deuteronom 28:15-16,18,20)

Sub vechiul legământ erai binecuvântat dacă țineai într-un mod perfect legea lui Dumnezeu, dar deasemenea atrăgeai blesteme îngrozitoare dacă eșuai! Dumnezeu a vrut să-Și binecuvânteze poporul pe baza favorului Său nemeritat, dar deoarece ei au vrut să fie binecuvântați prin prisma modului în care țineau legea, El a trebuit să le smerească aroganța ce îi mistuia. Le-a arătat standardele Sale perfecte la care niciun om nu s-ar putea ridica vreodată – le-a dat vechiul legământ al legii.

 

Pentru Ce A Fost Dată Legea?

Trebuie să înțelegem că legea nu a fost dată ca să fie ținută. Legea este un standard imposibil și a fost desemnată să reducă la tăcere toate eforturile omenești ce caută să câștige binecuvântările lui Dumnezeu. De aceea au avut nevoie copiii lui Israel de jertfele și arderile de tot potrivite pentru a-i acoperi. Aceștia nu ar fi putut ține niciodată legea cu perfecțiunea cerută de Dumnezeu.

Iisus a venit să arate omului standardul impecabil al legii lui Dumnezeu, care avea în vedere atât interiorul, cât și exteriorul omului (Matei 5:22,28). Fariseii coborâseră standardul legii lui Dumnezeu la un nivel care să poată fi respectat prin propriile lor eforturi, astfel încât să se poată lăuda cu propria lor capacitatea de a ține legea. Dar Iisus a venit pentru a scoate la iveală eșecul lor total și le-a arătat că legea lui Dumnezeu era un standard imposibil de atins pentru om. El a spus, „dacă ochiul tău cel drept te face să păcătuiești, scoate-l și aruncă-l de la tine…Și dacă mâna ta cea dreaptă te face să păcătuiești, taie-o și arunc-o de la tine…” (Matei 5:29-30). Este clar că intenția Lui nu era ca oamenii să ia sensul literal al cuvintelor Sale, deoarece biserica ar arăta ca o uriașă secție de amputare! Nu, Iisus a adus pur și simplu legea la forma ei cea mai pură pentru ca fiecare om să ajungă la capătul puterilor și să își vadă nevoia de Mântuitorul!

 

Nu este niciunul drept, niciunul măcar. Știm însă că oricâte spune legea, le spune celor sub lege; ca fiecare gură să fie astupată și toată lumea să devină vinovată înaintea lui Dumnezeu. De aceea prin faptele legii nicio făptură nu va fi declarată dreaptă înaintea Lui; fiindcă prin lege este cunoștința păcatului. (Romani 3:10, 19-20)

Aceste versete sunt pline de câteva adevăruri. În primul rând, ne spun că legea a fost desemnată să arate „întregii lumi” că este vinovată de păcat înaintea lui Dumnezeu. Nici o fire nu poate fi îndreptățită prin faptele legii. Întreaga omenire are nevoie ca Mântuitorul să o salveze! Acest verset explică de asemenea motivul pentru care a fost dată legea. Dumnezeu a dat legea pentru a expune păcatul omului, „fiindcă prin lege este cunoștința păcatului.”

Dacă poți înțelege această ultimă afirmație, vei înțelege și una dintre cele mai mari neînțelegeri greșite care au loc în biserica de astăzi. Există oameni care cred că unii credincioși se luptă cu păcatul deoarece nu au parte de destulă învățătură cu privire la cele 10 Porunci. Acești oameni au impresia că dacă vor predica cu tenacitate despre lege și despre toate „Să nu”-urile, credincioșii ar fi eliberați de păcat! În toți cei 1500 de ani în care copiii lui Israel s-au aflat sub vechiul legământ al legii, legea nu a oprit păcatul de la a mai avea loc. Există vreo bază scripturală pentru a spune că accentuarea puternică a învățăturii despre cele 10 Porunci va aduce sfințenie și va opri păcatul? Categoric nu, deoarece cele 10 Porunci nu au fost niciodată date pentru a opri păcatul, și ele nu au puterea de a opri păcatul.

Ceea ce face de fapt legea este de a ațâța păcatul (1 Corinteni 15:56). Apostolul Pavel explică acest lucru în Romani 7: „…păcatul nu l-am cunoscut decât prin lege. Fiindcă nu aș fi cunoscut pofta, dacă legea nu ar fi spus: ‘Să nu poftești.’ Dar păcatul, prinzând ocazie prin poruncă, a lucrat în mine tot felul de pofte; fiindcă fără lege păcatul era mort.” (Romani 7:7-8). Deci, legea nu oprește păcatul. Ea ațâță păcatul și produce „tot felul de pofte”! Înclinația noastră umană spre păcat crește atunci când este dată o lege.

Pavel continuă, spunând: „Iar eu odinioară eram viu fără lege; dar când a venit porunca, păcatul a trăit din nou iar eu am murit. Și porunca, cea pentru viață, eu am aflat-o ca fiind pentru moarte.” (Romani 7:9-10). Conform lui Pavel, când este introdusă legea, are loc o TREZIRE A PĂCATULUI! Și aceasta nu e tot. Pe lângă faptul că trezește păcatul, legea de asemenea omoară și aduce moartea!

De aceea aduce dușmanul încontinuu acuzații împotriva ta folosind glasul legalismului. El folosește legea și poruncile pentru a-ți evidenția greșelile, pentru a pune în lumina reflectoarelor faptul că acțiunile tale te-au descalificat de la părtășia cu Dumnezeu și pentru a sublinia în mod constant faptul că nu meriți acceptarea, dragostea și binecuvântările Lui! Dușmanul folosește legea pentru a aduna cât mai multă condamnare împotriva ta și pentru a-ți da sentimentul de vină și depărtare de Dumnezeu. Acesta știe că cu cât simți mai multă condamnare și vină, cu atât ești mai preponderent spre a te simți despărțit de Dumnezeu și a continua în acel păcat.

 

Împlinirea Vechiului Legământ

Pe cruce Mântuitorul fără păcat a îndeplinit toate cerințele drepte ale legii. Vechiul legământ care a fost tratat atât de sărăcăcios de copiii lui Israel a putut fi încheiat acum satisfăcător. Astfel, cu suflarea Sa finală, Iisus a declarat: „S-a terminat” (Ioan 19:30). Vechiul legământ a început când Moise a primit legea; și s-a încheiat când Hristos a împlinit-o.

Căci Hristos este sfârșitul Legii [limita la care încetează să mai fie, căci Legea duce la Cel care este împlinirea tipurilor sale, iar în El se împlinește scopul pe care a fost conceput să-l îndeplinească. Adică, scopul Legii este îndeplinit în El] ca mijloc de neprihănire (relație corectă cu Dumnezeu) pentru toți cei care au încredere și aderă la El și se bazează pe El. (Romani 10:4, AMPC)

 

Este foarte important și vital ca tu să cunoști faptul că te afli sub noul legământ al favorului nemeritat al lui Dumnezeu și nu te mai afli sub lege. Mulți creștini buni, sinceri și bine intenționați  de astăzi sunt doborâți de lipsa de cunoaștere al noului legământ și a tuturor beneficiilor pe care Iisus le-a câștigat pentru ei pe cruce.

Binecuvântează pe Domnul, sufletul meu și tot ce este înăuntrul meu, să binecuvânteze numele Lui sfânt. Binecuvântează pe Domnul, sufletul meu, și nu uita niciunul din beneficiile lui: El, care iartă toate nelegiuirile tale, care vindecă toate bolile tale, care îți răscumpără viața de la groapă, care te încoronează cu bunătate iubitoare și îndurări blânde, care îți satură gura cu bunătăți; așa că tinerețea ta este înnoită precum a acvilei. (Psalm 103:1-5)

Aceasta este inima lui Dumnezeu. El vrea să-ți amintești toate beneficiile pe care Iisus le-a câștigat pentru tine prin sângele Lui! Inima Lui vrea să te vadă bucurându-te de fiecare beneficiu în parte, de fiecare binecuvântare în parte și de fiecare favor în parte care vine de la El prin noul legământ al harului Său. Iertarea de păcate este a ta. Sănătatea este a ta. Protecția divină este a ta. Favorul este al tău. Lucrurile bune și reînnoirea tinereții sunt ale tale! Toate acestea sunt daruri scumpe din partea Domnului pentru tine și Îi face o bucurie de negrăit când vede că te bucuri de aceste daruri și reușești în viață. Dar lipsa de cunoștință cu privire la ceea ce Iisus a împlinit la cruce a furat multor creștini privilegiul de a se bucura de aceste daruri și beneficii bune.

 

Alte Beneficii Ale Noului Legământ

  • Este un legământ al harului

În vechiul legământ bazat pe lege, culegeai ceea ce semănai, dar în noul legământ noi secerăm ceea ce a semănat Hristos. În vechiul, făceai pentru a obține, dar în noul avem pentru că Hristos a făcut totul. Acesta este harul și harul declară că totul este un dar. Fiecare binecuvântare spirituală este a noastră în Iisus Hristos (Efeseni 1:3).

 

  • Este un legământ al odihnei

Sub vechiul legământ era fă, fă, fă; dar în noul legământ este făcut, făcut, făcut. Credința este o odihnă, nu o muncă. Numai atunci când ne odihnim în lucrarea terminată de la cruce, Dumnezeu poate începe lucrarea Lui bună în noi. Și pe măsură ce harul Lui abundă, lucrările bune abundă și ele (2 Corinteni 9:8). Faptele bune nu produc credința, dar credința produce fapte bune.

Vechiul legământ s-a caracterizat printr-un efort continuu în urmărirea cerințelor sfinte care nu au putut fi niciodată îndeplinite, dar noul legământ este caracterizat prin odihna și pacea în Duhul Sfânt. Lucrează pentru a intra în odihna Lui (Evrei 4:11).

 

  • Este un legământ al unei vieți noi

Propovăduirea legământului vechi îți va întări inima față de bunătatea lui Dumnezeu (2 Corinteni 3:14). Dar propovăduirea legământului nou îndepărtează vălul și dezvăluie gloria Domnului. Pe măsură ce Îl vezi, devii ca El, transformat de Duhul Sfânt (2 Corinteni 3:18).

Sub legământul cel vechi, cel mai bun lucru la care puteai spera era îmbunătățirea de sine care nu dura niciodată. Dar, în noul legământ, tu devii nou (2 Corinteni 5:17) – o persoană cu totul nouă, cu o inimă nouă și cu un duh nou. Născut din Duh, tu nu mai ești prizonierul păcatului, ci co-moștenitor cu Hristos.

 

  • Este un legământ al unirii

În vechiul legământ, Dumnezeu locuia într-un templu în care nu puteai intra niciodată, dar în noul legământ tu ești templul Duhului Sfânt (1 Corinteni 3:16). Tu ești una cu Domnul, și așa cum este El – sfânt, neprihănit, desăvârșit pentru totdeauna – tot așa ești și tu în această lume (1 Ioan 4:17).

Tu nu ai nevoie de mai multă credință, mai multă ungere sau mai mult din Dumnezeu. Aceasta este o gândire a vechiului legământ. Tu ești complet în Hristos (Coloseni 2:10). În noul legământ creșterea se întâmplă pe măsură ce recunoaștem fiecare lucru bun care este deja al nostru în Hristos (Filimon 1:6, BTF).

 

  • Este un legământ pe care nu îl poți încălca niciodată

Vechiul legământ a fost subscris de promisiunile noastre fragile către Dumnezeu, dar noul legământ se bazează pe „promisiunile mai bune” ale lui Dumnezeu Însuși (Evrei 8:6). În vechiul legământ, tu Îl iubeai pe Dumnezeu și îi iertai pe ceilalți pentru că ți-a fost poruncit; dar în noul legământ, tu iubești și ierți pentru că El te-a iubit întâi și te-a iertat.

Vechiul legământ a fost între Dumnezeu și Israel, dar noul legământ este între Dumnezeu Tatăl și Dumnezeu Fiul. Dumnezeu ține ambele capete ale acestui aranjament, jură pe El Însuși și ne dă Duhul Său ca și garanție a ceea ce urmează (2 Corinteni 1:22).

Sub vechiul legământ, erai binecuvântat dacă ascultai, dar sub noul ești binecuvântat pentru că Hristos a ascultat. Mântuirea ta este veșnic sigură, deoarece Iisus este Cel care te salvează și te păstrează.

 

Ceea ce avem nevoie astăzi nu sunt mai multe legi care să-i guverneze pe credincioși. Ceea ce avem noi nevoie este o revelație și o apreciere mai mare a lui Iisus și a tot ceea ce a făcut El pentru noi! În Osea 4:6, Dumnezeu spune: “Poporul meu este nimicit din lipsă de cunoaștere…” Nu te număra printre acești oameni. În schimb, fii persoana care sunt plină de cunoașterea lui Iisus, a persoanei Lui, a dragostei Lui și a lucrării Lui terminate. Nu permite ignoranței să te mai fure. Află tot ce este de aflat cu privire la drepturile pe care le ai astăzi în Hristos prin legământ!

Cum Să Omori Păcatul, Partea 3

  • Resource by

Romani 8:10-17

Şi dacă Hristos este în voi, trupul vostru, da, este supus morţii, din pricina păcatului; dar duhul vostru este viu, din pricina neprihănirii. 11 Şi dacă Duhul Celui ce a înviat pe Isus dintre cei morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Isus din morţi, va învia şi trupurile voastre muritoare, din pricina Duhului Său, care locuieşte în voi. 12 Aşadar, fraţilor, noi nu mai datorăm nimic firii pământeşti, ca să trăim după îndemnurile ei. 13 Dacă trăiţi după îndemnurile ei, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. 14 Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu. 15 Şi voi n-aţi primit un duh de robie, ca să mai aveţi frică; ci aţi primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: „Ava! adică: Tată!” 16 Însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu. 17 Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.

Acum trei săptămâni am promis un al treilea mesaj din versetul 13 referitor la cum să omorâm păcatul. “Dacă trăiţi după îndemnurile firii, veţi muri; dar dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.” Am luat expresia “să omori păcatul” din acest verset: “dacă faceţi să moară (=omorâţi) faptele trupului …” Deci acest verset spune că dacă vrei să trăieşti, trebuie să omori. Omoară păcatul sau el te va omorî pe tine.

O VIOLENŢĂ ÎNDREPTATĂ ÎMPOTRIVA FIRII PĂMÂNTEŞTI

 

Exista o trăsătură a răutăţii în viaţa creştină. Există violenţă. Există război. Dar este exact opusul violenţei egoiste îndreptate împotriva semenilor. Este o violenţă îndreptată împotriva “firii pământeşti,” sau împotriva “faptelor trupului” – împotriva firii pământeşti personale, şi împotriva trupului personal. Creştinul nu este agresiv faţă de alţii, ci este agresiv faţă de păcătoşenia lui – faţă de firea lui pământească.

Am văzut înţelesul “firii pământeşti” în Romani 8:7 “… umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.” Firea pământească este ceea ce suntem atunci când vrăjmăşia împotriva lui Dumnezeu şi nesupunerea şi ostilitatea faţă de Dumnezeu ne stăpânesc trupul şi mintea. Aşadar, omori “faptele firii pământeşti” prin strangularea aerului pe care îl respiră faptele păcătoase. Strangulează firea pământească. Taie cordonul ombilical. Strangulează alimentarea cu oxigen. Opreşte alimentarea cu sânge. Faptele păcătoase trebuiesc omorâte înainte ca acestea să fie puse în practică – prin tăierea rădăcinii neîncrederii şi ostilităţii şi nesupunerii faţă de Dumnezeu.

“PRIN DUHUL” ŞI PRIN “LUCRURILE DUHULUI”

 

Aşa că am întrebat, Cum facem lucrul acesta?” Pavel ne spune că “prin Duhul”. Versetul 13b spune “…dacă, prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi.” Dar, ce înseamnă aceasta? Este o cheie a vieţii creştine – să facem să moară faptele trupului “prin Duhul,” să omorâm păcatul “prin Duhul”.

Dar ce este acest lucru? Am argumentat că a omorî păcatul “prin Duhul” este probabil legat de ceea ce spune Romani 8:5 despre “umblarea după lucrurlile Duhului.” “Cei ce trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, umblă după lucrurile firii pământeşti; pe când cei ce trăiesc după îndemnurile Duhului, umblă după îndemnurile Duhului.” Cu alte cuvine o modalitate de a omorî păcatul “prin Duhul” este să umbli după îndemnurile Duhului (să te gândeşti la lucrurile Duhului – traducerea din limba engleză, n.tr.).

Aşadar, am întrebat, Ce sunt “lucrurile Duhului?” Am dat răspunsul din 1 Corinteni 2:13-14 care spune astfel, “Vorbim despre ele nu cu vorbiri învăţate de la înţelepciunea omenească, ci cu vorbiri învăţate de la Duhul Sfânt…. Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” Aici avem aceeaşi expresie care este folosită în Romani 8:5 “lucrurile Duhului.” Ce sunt ele? Sunt cuvintele lui Dumnezeu spuse de apostoli, date ca învăţătură de către Duhul, şi nu de înţelepciunea omenească.

Deci pentru ca să facem să moară faptele trupului “prin Duhul” (aşa cum spune Romani 8:13) trebuie să umblăm după “lucrurile Duhului” (să ne gândim la lucrurile Duhului – traducerea din limba engleză, n.tr.), care am văzut că înseamnă: să umblăm după cuvintele lui Dumnezeu în Scriptură (să ne gândim la cuvintele lui Dumnezeu în Scriptură – traducerea din limba engleză, n.tr.). Lucrul acesta este adeverit şi de Efeseni 6:17 unde Pavel spune că în lupta noastră împotriva răului trebuie să luăm “coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu.”

Din toată armătura spirituală pe care trebuie să o “luăm” pentru războiul spiritual în care ne găsim, există o singură armă ofensivă folosită pentru ucidere – sabia. Şi ce este sabia aceasta? Este descrisă în două feluri care o leagă cu Romani 8:13. 1) Este “sabia Duhului.” Deci dacă e să omorâm faptele trupului “prin Duhul” şi singura armă ucigătoare care este parte a armăturii noastre este sabia şi aceasta este numită “sabia Duhului,” avem suficiente motive să gândim că mijlocul folosit pentru a omorî păcatul “prin Duhul” este această sabie. 2) Ce este această “sabie a Duhului”? Efeseni 6:17 ne spune că este “Cuvântul lui Dumnezeu,” ceea ce confirmă legătura cu 1 Corinteni 2:14. Sabia care omoară păcatul este Cuvântul lui Dumnezeu. Iar modul în care omorâm păcatul “prin Duhul” este să umblăm “după lucrurile Duhului”, adică după cuvântul lui Dumnezeu în Scriptură, care devine sabia Duhului.

PARADOXUL CELUI CARE FACE LUCRAREA

 

Întrebarea pe care o punem şi la care încercăm să dăm un răspuns este aceasta: Ce pot face eu astăzi pentru ca puterea Duhului Sfânt să aibe şi în viaţa mea vigoarea acţiunii de omorâre a păcatului? Pentru că, vedeţi paradoxul în Romani 8:13, nu-i aşa? Pe de o parte Pavel spune că voi trebuie să omorâţi păcatul. Voi trebuie să o faceţi. “[Voi] faceţi să moară faptele trupului.” Însă, pe de altă parte, Pavel spune că trebuie să o faceţi “prin Duhul.” Însă Duhul nu este o unealtă sau o armă. Este o persoană. El este Dumnezeu. Să faceţi să moară faptele trupului prin mijloacele lui Dumnezeu – adică prin Duhul Sfânt. Deci este clar faptul că Duhul este ucigaşul decisiv. Acesta este paradoxul: tu faci lucrarea aceasta de omorâre a păcatului, dar o faci în aşa fel încât Duhul este Cel care o face. Aceasta este diferenţa dintre viaţa creştină şi un program de auto-ajutorare morală.

Este ceea ce spune Pavel în Romani 15:18 “…N-aş îndrăzni să pomenesc niciun lucru, pe care să nu-L fi făcut Hristos prin mine.” Şi ceea ce spune în 1 Corinteni 15:10b: “am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine.” Am lucrat, dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu – Duhul lui Dumnezeu – care este în mine şi cu mine.

Aşadar este legitim să punem o astfel de întrebare: Ce pot face eu astăzi pentru ca puterea Duhului Sfânt să aibe şi în viaţa mea vigoarea acţiunii de omorâre a păcatului? Dacă vrem să trăim o viaţă creştină autentică – nu doar o imitaţie a ei – trebuie să experimentăm Romani 8:13. Trebuie să omorâm păcatul în aşa fel încât Duhul să fie Cel care omoară în mod decisiv păcatul. Slava lui Dumnezeu este în joc aici. Deoarece acela care omoară în mod decisiv păcatul păcatul este acela care primeşte cinstea cea mai mare – tu sau Dumnezeu.

PRIN FAPTELE LEGII SAU PRIN AUZIREA CREDINŢEI?

 

Am încheiat mesajul de data trecută uitându-ne la textul din Galateni 3:5. Aici Pavel răspunde la întrebarea: Cum faci ca Duhul să acţioneze cu vigoare în uciderea păcatului? Pavel întreabă “Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi, le face oare prin faptele Legii sau prin auzirea credinţei?” Cu alte cuvinte el întreabă: Cum lucrează Duhul Sfânt în vieţile noastre cu puterea făcătoare de minuni? Cum ajunge El la acţiunea viguroasă de omorâre a păcatului din vieţile noastre?

Pavel menţionează două căi: prin faptele Legii, sau prin auzirea credinţei. Iar răspunsul pe care îl aşteaptă Pavel este clar: nu prin faptele Legii, ci prin auzirea credinţei. De ce spune el “prin auzirea credinţei” şi nu spune “prin credinţă”? Duhul vine şi lucrează cu putere în vieţile noastre, omorând păcatul, nu doar “prin credinţă” ci prin “auzirea credinţei.” De ce se exprimă Pavel în felul acesta? Deoarece sabia Duhului este Cuvântul lui Dumnezeu, şi este cuvântul pe care îl auzi şi îl crezi. Atunci când Cuvântul lui Dumnezeu – care este sabia Duhului – este auzit şi crezut, Duhul lucrează şi acţionează cu vigoare pentru a omorî păcatul.

Cu alte cuvinte, legătura dintre Duhul Sfânt şi tine este Cuvântul lui Dumnezeu şi credinţa. Ele sunt ca priza şi ştecherul. Atunci când ştecherul credinţei tale intră în priza Cuvântului lui Dumnezeu, Duhul se scurge prin el şi omoară păcatul.

Înainte de a vă da câteva ilustraţii practice cu privire la modul cum lucrează principiul acesta, mai sunt două lucruri importante de menţionat.

** Omorâm păcatul în acelaşi fel cum suntem mântuiţi * *

Primul lucru care trebuie menţionat este acela că poţi vedea că noi omorâm păcatul în acelaşi fel cum suntem mântuiţi. Efeseni 2:8-9 spune: “Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte ca să nu se laude nimeni.” Credinţa, nu faptele este calea prin care suntem îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu; şi tot credinţa, nu faptele este calea prin care angajăm Duhul Sfânt în lucrarea de omorâre a păcatului. Aşadar, dacă te afli aici în dimineaţa aceasta şi nu eşti credincios, ceea ce auzi în predica aceasta nu este o formă avansată şi sofisticată de trăire a vieţii creştine atunci când ajungi la maturitate creştină. Ceea ce auzi este cum să devii creştin şi cum să creşti ca şi creştin.

Pentru ca să devii creştin trebuie să crezi promisiunile lui Dumnezeu, ca de exemplu, “oricine va chema numele Domnului va fi mântuit”(Romani 10:12). Iar pentru ca să lupţi împotriva păcatului ca şi creştin, trebuie să crezi promisiunile lui Dumnezeu, ca de exemplu: “Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi” (Evrei 13:5). Când a murit pentru noi, Hristos a cumpărat cu sângele Lui atât îndreptăţirea cât şi sfinţirea. Şi amândouă sunt obţinute prin credinţă. Acesta este primul lucru care trebuie menţionat. Niciodată nu vom ajunge în punctual în care nu vom mai avea nevoie să trăim prin credinţă. Începem şi terminăm prin a ne încrede în darul neprihănirii imputate şi în puterea harului lui Dumnezeu de a omorî păcatul şi de a ne dărui o neprihănire practică.

** Slava lui Hristos este în joc atunci când trăim astfel **

Al doilea lucru care trebuie menţionat este că slava lui Hristos este în joc atunci când trăim astfel. Viaţa noastră întreagă are menirea de a-L slăvi pe Isus Hristos. Orice facem ar trebui să-L preamărească pe El. Acum întreabă-te: De ce nu putem să aducem puterea Duhului la vigoarea acţiunii de omorâre a păcatului, doar rugându-ne ca lucrul acesta să se întâmple? De ce nu este suficient doar să-i cerem lui Dumnezeu să omoare păcatul în viaţa noastră? “Cereţi şi vi se va da” (Luca 11:9,13).

Într-adevăr, trebuie să cerem lucrul acesta în rugăciune. Rugăciunea este crucială. Dar ea nu însumează tot ceea ce înseamnă cuvintele “faceţi să moară faptele trupului, prin Duhul.“ Pavel spune că Cel care vă dă Duhul şi face minuni în mijlocul vostru, face lucrurile acestea prin auzirea credinţei. Nu numai prin cerere, ci şi prin auzire. Şi nu numai prin auzire, ci prin auzirea cu credinţă. De ce plănuit Dumnezeu victoriile Sale în felul acesta?

Din cauza acesta: dacă Dumnezeu ar omorî pur şi simplu păcatul atunci când îi cerem lucrul acesta, fără să mai facă auzirea şi credinţa parte din procesul acesta, Isus Hristos nu ar primi slava pentru sfinţirea noastră. Isus a spus: “Când va veni … Duhul adevărului … El mă va proslăvi…”(Ioan 16:13-14). Lucrarea prin care Duhul omoară păcatul nostru, trebuie făcută în aşa fel încât să-i aducă slavă lui Isus Hristos. Cum poate să se întâmple lucrul acesta? Se întâmplă deoarece Duhul se mişcă numai prin “auzirea cu credinţă.” Iar ce auzim este de fapt Evanghelia lui Isus Hristos.

Evanghelia include toate făgăduinţele lui Dumnezeu, pentru că, aşa cum se spune în 2 Corinteni 1:20, “… făgăduinţele lui Dumnezeu, oricâte ar fie ele, toate în El sunt “da.” Cu alte cuvinte, Domnul Isus a a plătit pentru fiecare făgăduinţă pentru cei care se încred în El. Deci fiecare făgăduinţă pe care o auzi şi o crezi îi aduce slavă lui Isus Hristos. Dacă doar ne rugăm şi-i cerem lui Dumnezeu să omoare păcatul nostru, fără să auzim şi să credem Evanghelia lui Hristos sau făgăduinţele Lui, Hristos nu este onorat prin sfinţenia noastră. Iar Dumnezeu vrea ca Fiul Său sa fie preamărit în îndreptăţirea şi sfinţirea noastră. De aceea Dumnezeu nu a plănuit ca sfinţirea să aibe loc doar prin rugăciune, ci prin auzirea făgăduinţelor lui Dumnezeu care au fost cumpărate cu sângele lui Hristos şi care Îl preamăresc pe Hristos, şi prin încrederea în făgăduinţele acestea în timp ce îi cerem lui Dumnezeu să omoare păcatul nostru.

Acesta este al doilea lucru care trebuie menţionat. Omorârea păcatului în vieţile noastre trebuie să-L glorifice pe Isus. Iar Domnul Isus este glorificat atunci când omorâm păcatul prin Duhul, adică atunci când auzim şi credem făgăduinţele pe care El le-a cumpărat şi ni le-a asigurat cu sângele Său.

ILUSTRAŢII CARE NE ARATĂ CUM SE FACE LUCRUL ACESTA

 

Doresc să închei cu câteva ilustraţii. Chiar în perioada aceasta trei familii de misionari ai noştri sunt forţate să părăsească Tanzania în decurs de 30 de zile. Una din soţiile acestor misionari a comparat situaţia lor cu cea în care se aflau ucenicii Domnului Isus după moartea Lui şi înainte de înviere: “Stăteau tăcuţi şi inerţi în casă … şi nu ştiau despre învierea care avea să aibă loc. Tot aşa ne simţim şi noi acum: în întuneric şi în aşteptarea unui viitor necunoscut. Dintr-o dată a trebuit să împachetăm şi să părăsim ţara care ne-a fost casă în ultimii 7 ani, singura casă pe care au cunoscut-o copiii noştri.”

Care sunt pericolele păcatului în situaţia aceasta? Care sunt păcatele care trebuiesc omorâte înainte ca ele să pună stăpânire peste ei? Mânia. Disperarea. Mila de ei înşişi. Frica. Nerăbdarea şi iritabilitatea. Cum pui la moarte aceste păcate şi faptele firii care decurg din ele?

Iată răspunsul, luat din aceleşi email trimis de soţia acelui misionar:

“Ne agăţăm de aceste adevăruri: Dumnezeu este bun, El este în control, El ne iubeşte mai mult decât putem înţelege şi are planuri de pace, şi să ne dea o nădejde şi un viitor …(Ieremia 29:11). Starea noastră de spirit este scăzută, şi este de înţeles. Suntem epuizaţi din punct de vedere emoţional fizic. DAR ….” Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă”(Plângeri 3:22-23).

Cu alte cuvinte, ei fac să moară faptele trupului – omoară păcatul – prin Duhul. Aud făgăduinţele lui Dumnezeu şi le cred. Iar prin mijlocul acesta al auzirii şi credinţei Duhul Sfânt curge şi susţine şi sfinţeşte.

Iată o altă ilustraţie. Doi misionari, soţ şi soţie au lucrat împreună cu noi până anul trecut, printre emigranţii de aici din oraş. Acum au plecat împreună cu cei trei copii mici ai lor către o ţară din Africa în care situaţia este atât de periculoasă încât nu au voie nici măcar să pronunţe numele ţării. Scrisoarea pe care au trimis-o în Februarie este unul din cele mai clare exemple pe care le-am văzut cu privire la modul cum să faci să moară păcatul, prin Duhul.

Au enumerate în scrisoarea lor păcatele care îi ameninţă şi apoi au listat făgăduinţele lui Dumnezeu pe care le folosesc ca să omoare păcatele.

“Cu toate că constituţia acestei ţări spune una, Cuvântul lui Dumnezeu spune: “… Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume. (1Ioan 4:4)

Atunci când frica spune: “dar dacă …. se întâmplă …”, credinţa spune “Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare” (Isaia 41:10).

Atunci când apare îngrijorarea, credinţa răspunde “vă las pacea Mea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan 14: 27).

Când îndoiala şi nemulţumirea spun, “Nu se vor schimba niciodată, este o pierdere de vreme!” Domnul Isus ne priveşte direct în ochi şi răspunde: “Lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu; pentru că toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Marcu 10: 27).

Învăţaţi de la misionarii noştri. Învăţaţi de la apostolul Pavel. Faceţi să moară faptele trupului prin Duhul. Nu prin faptele Legii. Omorâţi păcatul prin Duhul. Nu prin faptele Legii. Preamăriţi-L pe Isus Hristos luând sabia Duhului, făgăduinţele lui Dumnezeu cumpărate cu sângele Său şi gândiţi-vă la ele. Bazaţi-vă pe ele. Mulţumiţi-vă cu ele. Puterea păcatului va fi zdrobită. Păcatul nu va mai avea putere asupra voastră. Isus Hristos va fi preamărit în trupul vostru! Amin.

Ce aşteaptă Dumnezeu de la mine?

 

Dacă te asemeni cu mulţi alţi creştini, înseamnă că doreşti ca viaţa ta să Îi fie plăcută lui Dumnezeu. În acelaşi timp, recunoşti cu toată sinceritatea că uneori devii obosit încercând să trăieşti viaţa de creştin. Sunt situaţii în care simţi că asupra ta apasă o povară prea mare.

Pe vremea când eram un ateu, păcatul nu reprezenta o problemă pentru mine. Nu percepeam existenţa lui. Nu m-am simţit niciodată cu adevărat vinovată. Dar când sunt creştină, lucrurile s-au schimbat radical. Mi-am dat seama că în viaţa mea existau lucruri, pe care însă Dumnezeu nu le dorea acolo. De asemenea, am devenit conştientă de nevoia de a-i iubi pe ceilalţi, de a citi Biblia, de a mă ruga, de a mărturisi altor persoane credinţa mea, de a-i ajuta pe alţii să crească spiritual, etc. Iar uneori mă gândeam: „Era cu mult mai uşoară viaţa de ateu.” Din momentul în care mi-am pus încrederea în Dumnezeu, am simţit imensa responsabilitate de a trăi o viaţă care să Îi fie plăcută. Citeam Biblia, întâlneam un îndemn sau o poruncă şi mi se părea că după fiecare verset aş fi putut spune cu sinceritate: „Da, bună idee. Trebuie să împlinesc mai mult ceea ce scrie aici.”

Din fericire, Dumnezeu s-a folosit de Scripturi pentru a mă învăţa un principiu care m-a eliberat în totalitate de această responsabilitate covârşitoare, de această mentalitate preocupată de performanţă. În acest fel, am putut să Îl văd pe Dumnezeu din nou şi să mă bucur pe deplin de relaţia mea cu El. În Scriptură există un principiu important care apare aproape peste tot în Romani, Galateni, Efeseni, 1 şi 2 Corinteni.

Iată principiul: Dumnezeu nu îţi cere să fii perfect. Dumnezeu nu Se aşteaptă ca tu să corespunzi standardelor Sale. Dumnezeu nu a considerat vreodată că tu propriu-zis îţi vei putea trăi viaţa de credinţă, şi nici nu aşteaptă ca tu să poţi atinge nivelul desăvârşirii Sale. Dacă El ar fi crezut că tu poţi face acest lucru, nu ar fi venit pe pământ să moară în locul tău. Dar El a venit.

Iisus a spus mulţimilor: „De aceea, voi trebuie să fiţi sfinţi, după cum şi Tatăl vostru din ceruri este Sfânt.” Este adevărat faptul că legile lui Dumnezeu, poruncile Sale cer desăvârşire. Şi dacă noi am fi fost acceptaţi de Dumnezeu pe baza unei trăiri la nivelul poruncilor Sale, atunci ar fi trebuit să fim perfecţi. Nu este de mirare că Iisus a trebuit să vină să ne salveze de pedeapsa păcatelor noastre!

Dumnezeu este conştient de prăpastia care există între desăvârşirea Lui şi păcătoşenia ta. Chiar creştini fiind, există în noi o tensiune continuă, care se manifestă prin încercarea de a micşora această distanţă, astfel încât să ne simţim mai confortabil, mai aproape de Dumnezeu. Unii vor încerca să facă acest lucru prin tendinţa de a coborî standardele lui Dumnezeu: „Dumnezeu nu spune chiar aşa…” Alţii vor încerca să-l aproprie pe om pe Dumnezeu printr-o preocupare faţă de performanţele lor: „Mă voi strădui mai mult…”

Ce spune Dumnezeu cu privire la această distanţă dintre El şi om? Aceasta este prezentă şi întotdeauna va fi prezentă. Dar tu ţi-ai pus credinţa în Iisus, L-ai primit pe El în viaţa ta, ai fost iertat, eşti declarat drept şi de preţ în ochii Lui; tu eşti ocrotit de El, eşti pe deplin al Lui şi El te iubeşte necondiţionat, în pofida distanţei care separă natura omului de cea a lui Dumnezeu.

„Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos. Lui Îi datorăm faptul că, prin credinţă, am intrat în această stare de har, în care suntem” (Romani 5:1-2).

Cu toate acestea, este foarte probabil că vei ajunge la un moment dat în viaţa ta când vei considera că Dumnezeu, cu siguranţă, doreşte să primească ceva de la tine pentru ceea ce El ţi-a dăruit.

Scopul acestui articol este să te împiedice să cazi în capcana impresiei că trebuie să realizezi ceva pentru Dumnezeu. Scriptura ne avertizează împotriva cestui lucru, pentru că o astfel de atitudine răpeşte bucuria de a-L cunoaşte pe Hristos.

Să ne uităm cu atenţie la ceea ce spune Dumnezeu despre relaţia ta cu El. Vom urmări care sunt principiile fundamentale, ce spune El cu privire la raportarea noastră la El.

Cum ai devenit creştin

Adu-ţi aminte de momentul când ai devenit creştin; aminteşte-ţi cât de mare a fost responsabilitatea lui Dumnezeu în acel proces faţă de contribuţia ta:

-Dumnezeu te-a ales înainte de întemeierea lumii şi te-a chemat să fii al Lui (Efeseni 1:4; 2 Timotei 1:9).

-Dumnezeu a venit pe pământ pentru tine (Ioan 3:16).

-Dumnezeu a murit personal pentru păcatele tale (Romani 5:8).

-Dumnezeu a avut grijă ca cineva să îţi împărtăşească Evanghelia (Efeseni 1:13).

-Dumnezeu s-a oferit să intre în viaţa ta (Apocalipsa 3:20; Ioan 1:12-13).

-Dumnezeu a pus în tine dorinţa de a-L cunoaşte şi de a răspunde chemării Sale (Apocalipsa 3:20).

-Tu te-ai întors la El şi L-ai primit.

-Dumnezeu a intrat în viaţa ta, te-a declarat drept şi iertat, afirmând faptul că de acum înainte tu eşti al Lui (1 Ioan 3:1; Coloseni 1:13-14; Efeseni 1:4; Ioan 1:12).

Ai devenit creştin prin simplul fapt că I-ai răspuns lui Dumnezeu prin credinţă. În acelaşi mod doreşte El ca tu să trăieşti viaţa de credinţă: tot ce trebuie să faci este să-i răspunzi Lui prin credinţă. Povara responsabilităţii (şi totodată puterea) este purtată de Dumnezeu. Ai putea crede: „Pare destul de simplu. Ce este aşa dificil?” Problema constă în faptul că, mai devreme sau mai târziu, aproape fiecare creştin este ispitit de sentimentul datoriei sale faţă de Dumnezeu. De ce?

Este în natura umană să crezi că îi eşti dator lui Dumnezeu pentru ceea ce ţi-a dăruit. De asemeni, stă în natura ta umană să crezi că acum – de vreme ce înţelegi Biblia cât de cât, ştii câte ceva despre rugăciune şi poţi înţelege cam ce înseamnă a vorbi altora despre Dumnezeu – este timpul să-ţi iei în serios responsabilitatea de a fi un „bun creştin”. Nu este nimic altceva care să îţi poată bloca mai repede bucuria cunoaşterii lui Dumnezeu, decât o asemenea atitudine.

S-ar putea să nu ajungi, de unul singur, la această concluzie eronată că este acum rândul tău să faci ceva pentru Dumnezeu. Din nefericire însă, s-ar putea ca alţi creştini să se dovedească foarte pricepuţi în a te face să simţi o doză de vinovăţie, presiune şi aşteptare cu privire la faptul că trebuie să fii mai ascultător de Dumnezeu. Nădăjduiesc că acest articol te va ajuta să înţelegi ce anume spune Scriptura despre modul în care trebuie trăită viaţa de creştin, fără a începe să simţi povara unor false aşteptări de a realiza ceva pentru Dumnezeu. Rândurile care urmează vor încerca să îţi arate cât de mult de iubeşte Dumnezeu şi cum doreşte să te relaţionezi la El.

Caracterul condiţional al relaţiei dintre tine şi Dumnezeu vizează cu precădere implicarea lui Dumnezeu în această relaţie. Aş dori să exemplific acest aspect cu următoarele versete:

Cum suntem acceptaţi de Dumnezeu?

Ai fost declarat iertat prin harul Său (prin bunătatea Sa), datorită morţii lui Iisus pe cruce, pentru tine. Ai primit darul iertării Sale, pe baza credinţei că Iisus a plătit pentru păcatul tău, nu-i aşa? Nu ai făcut ceva care să te îndreptăţească să primeşti iertarea, ci doar L-ai crezut pe Dumnezeu când a spus că El te-a iertat.

„Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui” (Tit 3:4-5). „În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său, pe care l-a răspândit din belşug peste noi” (Efeseni 1:7-8).

Ei bine, acum când eşti creştin se schimbă oare lucrurile? Are acum Dumnezeu pentru tine o listă cu ceea ce El aşteaptă să primească de la tine? Nu. Citind acestea, s-ar putea să reacţionezi, spunând: „Stai puţin. Biblia este PLINĂ de porunci. Nu poţi citi un paragraf fără ca să ţi se spună ce să faci.” Într-adevăr, aşa este. Dar deşi Dumnezeu îţi dă porunci, tot El îţi spune şi că tu nu le poţi împlini întru totul. De fapt, El îţi spune că, cu cât vei fi mai preocupat să le împlineşti, cu atât vei vedea mai mult păcatul tău (Romani 3:20). Astfel, cu cât vei încerca mai mult, cu atât mai mult vei simţi că falimentezi, meritând judecata şi condamnarea divină, şi prin urmare te vei simţi tot mai departe de Dumnezeu.

În scrierea adresată credincioşilor din Roma, apostolul Pavel vorbeşte despre această frustrare pe care la rândul lui a simţit-o. El a privit la legea lui Dumnezeu şi a spus: „…porunca este sfântă, dreaptă şi bună” (Rom. 7:12). Cu toate acestea, oricât de mult a încercat să trăiască la standardul ei, Pavel a continuat să păcătuiască. El mărturiseşte: „…am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac…; răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac” (Rom. 7:18-19). Pavel continuă, arătând şi mai clar frustrarea pe care o trăieşte: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Apostolul însuşi răspunde acestei întrebări, exclamând: „Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos, Domnul nostru!” (Rom. 7:24-25)

Sentimentele de eşec, păcat, condamnare, trebuie să fie confruntate cu învăţătura Scripturii. „Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Iisus” (Rom. 8:1). „Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui” (Rom. 5:8-10).

Aşadar, atunci când priveşti la poruncile lui Dumnezeu, nu încerca să le împlineşti prin propriile tale puteri, ci roagă-te lui Dumnezeu, care locuieşte în tine, să făptuiască împlinirea Legii Sale în tine. Dacă Dumnezeu îţi cere să-ţi iubeşti semenul, El nu aşteaptă de la tine să faci paradă de entuziasm şi sentimentalisme, cu scopul de a-I arăta lui Dumnezeu cât de iubitor eşti. El doreşte mai degrabă ca tu să depinzi de El şi să recunoşti această dependenţă în rugăciune: „Dumnezeule, te rog să locuieşti în inima mea şi să mă faci să văd aceste persoane aşa cum Tu le vezi; pune în inima mea o dragoste care să se asemene cu dragostea pe care Tu o ai faţă de aceşti oameni. Nu-i pot iubi prin propriile mele puteri, dar mă rog ca măreaţa Ta dragoste să se reverse din viaţa mea înspre ei.”

Care este diferenţa?

Este o mare diferenţă între a încerca să acţionezi independent, în Numele lui Dumnezeu şi a depinde de Dumnezeu, punându-ţi încrederea în viaţa pe care El o trăieşte prin tine. Nu ne vom maturiza atâta timp cât încercăm să rămânem independenţi faţă de Dumnezeu. Vom creşte spiritual doar în măsura în care vom recunoaşte mereu faptul că depindem de El – atitudine pe care El Însuşi o cere. El doreşte ca tu să te bucuri de libertatea şi dragostea de a fi în relaţie cu El, încrezându-te în El şi bizuindu-te pe El. Dumnezeu nu se aşteaptă tu să săvârşeşti lucruri despre care a spus că El Însuşi le va face.

În Biblie, „Legea” reprezintă totalitatea poruncilor lui Dumnezeu. Acum, deoarece eşti creştin, tu nu mai eşti sub Lege; altfel spus, tu nu te mai afli sub judecata şi condamnarea lui Dumnezeu, ci ai dobândit iertarea şi viaţa veşnică. Prin Hristos, ai fost eliberat de cerinţele Legii.

Apostolul Pavel afirmă că „totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Iisus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii” (Galateni 2:16).

Cât de mult se focalizează Pavel asupra poruncilor lui Dumnezeu şi asupra încercării de a le împlini? „Căci eu, prin Lege, am murit faţă de Lege, ca să trăiesc pentru Dumnezeu. Am fost răstignit împreună cu Hristos… Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu; căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos.” (Galateni 2:19-21)

Înainte de a-L fi primit pe Iisus, erai depărtat de Dumnezeu, fiind capabil doar să-I cunoşti poruncile, aflându-te însă sub Sa. Dar acum tu Îl cunoşti pe Domnul Hristos, iar Duhul Său locuieşte în tine.

Dumnezeu spune: „Voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor”; iar textul continuă: „nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor” (Evrei 10:16-17). Astfel, în loc ca Legea să mai fie în afara ta, amintindu-ţi mereu cerinţele ei, Dumnezeu a aşezat acum Legea Sa înăuntrul inimii tale. Pe măsură ce Duhul Sfânt produce schimbare în viaţa ta, El îţi dă o dorinţă tot mai mare de a făptui ceea ce Îi este plăcut Lui. Cu trecerea timpului, pe parcursul creşterii tale în relaţia cu Dumnezeu, El va continua să clădească în tine dorinţa şi puterea de a trăi înaintea Sa o viaţă sfântă.

„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:8-10).

Dumnezeu are un plan pentru viaţa ta – El doreşte ca tu să o trăieşti spre folosul altora şi spre slava Sa. Acum tu eşti în relaţie cu Dumnezeu, iar viaţa Lui, trăind în tine, săvârşeşte faptele bune la care ai fost chemat.

Cum te raportezi la problema păcatului?

Acum, permite-mi să îţi pun următoarea întrebare: Ce faci dacă, deşi I-ai cerut lui Dumnezeu să lucreze în viaţa ta într-un anumit fel sau să te elibereze de un anumit păcat, tu continui să te lupţi cu problema respectivă? Dacă vei vedea că şi acum ai izbucniri de mânie sau că nu eşti în mod constant preocupat să îţi cultivi viaţa spirituală prin rugăciune şi cunoaşterea Scripturii? Oare ar trebui atunci să iei asupra ta întreaga responsabilitate a vieţii de creştin şi să o trăieşti prin eforturile proprii? Nicidecum. Cu cât vei încerca mai mult să lucrezi în locul lui Dumnezeu, cu atât vei vedea mai clar eşecul tău, faptul că te depărtezi tot mai mult Dumnezeu şi devii tot mai lipsit de bucuria de a-L cunoaşte.

Pentru un creştin, este ceva firesc să creadă că Dumnezeu răsplăteşte efortul uman – aceasta pentru că întreaga noastră societate este clădită pe acelaşi principiu: acţionează în mod responsabil, munceşte din greu, depune toate eforturile… şi vei fi răsplătit. S-ar putea ca un creştin să analizeze poruncile lui Dumnezeu şi să-şi spună: „Dacă îmi voi da toate silinţele, le voi putea împlini”. Însă curând astfel de creştini ajung să fie copleşiţi de vinovăţie şi frustrare, deoarece Biblia spune că focalizarea asupra Legii realizează un singur lucru: faptul că devii conştient de propriul păcat. Dumnezeu nu a lăsat ca relaţia dintre tine şi El să fie clădită pe ideea de străduinţă şi răsplătire. El te-a aşezat în relaţie cu Sine, deoarece doreşte ca tu să ai încrederea că El va produce în viaţa ta acele roade care Îi sunt plăcute Lui.

Atâta timp cât trăieşti pe acest pământ, vei continua să te confrunţi cu problema păcatului. În această viaţă nu putem atinge desăvârşirea. Nu doar tu eşti conştient de acest fapt, dar şi Dumnezeu îl cunoaşte. Dar dacă sesizezi păcat în viaţa ta, mărturiseşte-l şi crede în promisiunea care ne-a fost lăsată prin Scripturi:

„Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9).

Ai răbdare în a-L lăsa pe Dumnezeu să producă schimbare în viaţa ta

Fii preocupat de a-L cunoaşte mai mult pe Dumnezeu. Urmăreşte să creşti în această cunoaştere prin rugăciune, citirea Bibliei, comuniunea cu alţi credincioşi în ce priveşte viaţa spirituală şi învăţătura creştină. Într-adevăr, toate aceste lucruri sunt bune. Dar credinţa ta nu se întemeiază pe ceea ce faci tu, pe efortul tău, ci pe faptul că Dumnezeu poate să lucreze în viaţa ta. Pentru a ilustra acest adevăr, Iisus s-a folosit de imaginea viţei de vie, cu mlădiţele şi strugurii ei. „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămânea în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi să aduceţi roadă, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (Ioan 15:4-5).

În cadrul aceluiaşi discurs, Iisus afirmă: „Cum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi. Rămâneţi în dragostea Mea” (Ioan 15:9).

Înţelegerea cuvintelor lui Iisus: „Dacă păziţi poruncile Mele…”

Modul corect de a trăi, prin care vei putea avea parte de acea viaţă din abundenţă despre care a vorbit Iisus şi vei deveni tot mai conştient de dragostea Sa pentru tine, constă în a împlini cuvintele Sale. Iisus a spus: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămânea în dragostea Mea, după cum şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu, şi rămân în dragostea Lui. V-am spus aceste lucruri, pentru ca bucuria Mea să rămână în voi, şi bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15:10-11). El doreşte ca tu să trăieşti conform valorilor Sale, să simţi dragostea Sa şi bucuria de a fi creştin. Însă a asculta poruncile Sale înseamnă a te încrede în El în ce priveşte împlinirea acestor porunci.

Astfel, atunci când întâlnesc în Biblie un verset prin care Dumnezeu îţi spune: „Iată ce trebuie să faci:…”, mă rog imediat lui Dumnezeu, spunându-i: „Da, Doamne. Doresc ca viaţa mea să fie plăcută înaintea Ta şi te rog să aşezi această poruncă a Ta în viaţa mea, prin Duhul Tău cel Sfânt. Dăruieşte-mi puterea de a Te asculta şi în această privinţă. Dacă aş crede că pot împlini porunca Ta prin propriile mele puteri, m-aş îndrepta direct spre dezastru. Însă te rog să-mi schimbi gândirea sau să lucrezi în viaţa mea aşa cum doreşti Tu, pentru ca trăirea mea să reflecte împlinirea şi a acestei porunci din Cuvântul Tău.” După ce m-am rugat astfel, nu mai îmi fac griji. S-ar putea să prefer să transcriu versetul respectiv pentru mine, să meditez asupra lui, poate chiar să îl învăţ pe de rost. Dar credinţa mea în ce priveşte împlinirea lui este ancorată în ceea ce Însuşi Dumnezeu săvârşeşte pentru mine.

Dumnezeu te-a eliberat de cerinţele Legii şi aşteaptă ca tu să te odihneşti în El, depinzând întru totul de El; doar astfel Îl vei putea cunoaşte tot mai mult şi te vei putea bucura din plin de intimitatea comuniunii cu El. Epistola lui Pavel către romani oferă o abundenţă de texte care prezintă acelaşi adevăr al importanţei pe care credinţa o are în împlinirea voii lui Dumnezeu:

„Tot astfel, fraţii mei, prin trupul lui Hristos, şi voi aţi murit în ce priveşte Legea, ca să fiţi ai altuia, adică ai Celui ce a înviat din morţi; şi aceasta, ca să aducem roadă pentru Dumnezeu” (Rom. 7:4).

„Dar acum, am fost izbăviţi de Lege… ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou…” (Rom. 7:6).

„Căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru ca oricine crede în El, să poată căpăta neprihănirea” (Rom. 10:4).

„…Celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire” (Rom. 4:5).

Mântuirea prin fapte — o nebunie!

(Galateni 3:1-5)

Phil Johnson

https://www.rcrwebsite.com/studii.htm


Acesta este unul dintre acele locuri din Scriptură pe care traducătorii l-au considerat a fi potrivit pentru o branşă între capitole. Este în mod evident un loc perfect pentru o paranteză. Aici este un punct de cotitură major în Epistolă. Este punctul în care apostolul Pavel ajunge la inima mesajului său. Şi felul în care îşi expune acest mesaj nu este deloc gentil. Acesta este un loc plin de semnificaţie din care să continuăm ceea ce am lăsat data trecută. Dacă acest text te loveşte în inimă sau ţi se pare că Pavel a devenit dintr-odată foarte dur, probabil că în acelaşi mod au recepţionat această scrisoare şi cei cărora le-a fost adresată iniţial. Daţi-mi voie să vă rezum foarte pe scurt conţinutul acestei epistole până în acest punct, pentru ca să puteţi urmări ceea ce spune şi ca să înţelegeţi motivul pentru care rosteşte aceste cuvinte cu atâta înverşunare.

Reţineţi că el adresează această epistolă unui grup de biserici împrăştiate pe tot cuprinsul Galatiei. Aceste biserici îl cunoşteau în mod personal. De fapt, multe dintre ele fuseseră plantate de el şi de asociaţii săi apropiaţi. Erau cu predominenţă biserici ale neamurilor, într-o regiune populată îndeosebi de neamuri. Prin urmare, erau strâns relaţionate cu slujirea personală şi apostolică a lui Pavel, pentru că el era apostol al neamurilor. Astfel, el simţea că are o anumită autoritate părintească, o anumită responsabilitate faţă de aceste biserici. El era tatăl lor spiritual. Chiar la început, a fost mentorul lor în Evanghelie. Dar ulterior a plecat de acolo. A mers mai departe. Slujirea lui misionară l-a purtat, aşa cum citim în Noul Testament, prin toată regiunea Mării Mediteraneene. Şi ţinea legătura cu ei prin scrisori. Ţinea legătura în mod personal cu oamenii pe care îi lăsase ca lideri în acel loc. Ştia ce se petrecea în biserică. Era la curent cu tot ce se petrecea. Aceştia erau copiii lui spirituali. Şi de îndată ce a părăsit zona, nişte bărbaţi cu influenţă, după cum se pare, aparent asociaţi cu biserica din Ierusalim, poate chiar bărbaţi delegaţi oficial şi cu bună credinţă de către liderii bisericii din Ierusalim (aşa încât să vină chiar cu o anumită aureolă de autoritate), au venit în regiunea Galatiei încercând să conformeze aceste biserici dintre neamuri, plantate de Pavel, la cultura iudaică şi la practicile ceremoniale vechi-testamentale, întocmai cum practicau ei în Ierusalim, acolo unde totul se făcea potrivit culturii iudaice. Ei încercau să schimbe cultura religioasă a bisericii, în aceste zone locuite de neamuri. Şi aceşti oameni erau înrădăcinaţi în Legea Vechiului Testament; erau nişte învăţători falşi.

Fapte 15, care vorbeşte despre acelaşi gen de mişcare de iudaizare a Bisericii, spune că în biserica din Ierusalim existau câţiva foşti farisei care Îl îmbrăţişaseră aparent pe Cristos, doar cu numele, fără ca să înţeleagă sau să creadă cu adevărat ceea ce realizase Cristos la cruce. Este posibil ca aceşti bărbaţi veniţi în Galatia să fi fost chiar dintre aceşti foşti farisei, sau cel puţin, ei erau unii care fuseseră puternic influenţaţi de aceşti farisei. Mintea lor era adânc infiltrată de această credinţă potrivit căreia neamurile erau din naştere necurate şi străine şi în afara legământului lui Dumnezeu. Şi astfel, ei urmăreau orice lucru ce ţinea de cultura neamurilor. Se pare că auziseră de aceste biserici din Galatia că erau toate dintre neamuri. Aşa că s-au hotărât să meargă să le înveţe ceremoniile vechi-testamentale. În mintea lor, legământul mântuirii nu semnifica decât identificarea cu Israelul. Şi de aceea au ajuns să îmbrăţişeze această opinie, anume că toate rânduielile ceremoniale, şi mai ales circumcizia, erau semne distinctive pentru cei care făceau parte din oricare dintre legămintele lui Dumnezeu. Acesta era motivul pentru care voiau ei să înveţe aceste neamuri.

Când facem referinţă la aceşti oameni, îi numim iudei, pentru că ei erau convinşi că Isus Cristos, ca Mesia al Israelului, a avut o relaţie unică şi exclusivă cu naţiunea Israel. Astfel că ei s-au gândit că nu poţi fi un urmaş adevărat al lui Isus dacă faci parte dintre neamuri. Erau de acord să primească neamurile în Biserică numai dacă acestea se converteau atât la iudaism, cât şi la creştinism. Ei voiau ca aceşti oameni să devină prozeliţi ai iudaismului. Puneau mare accent pe circumcizie, ca emblemă a participării la legământ. În mod evident, aşa stăteau lucrurile în Vechiul Testament. Vedeţi, accentul care cade pe circumcizie. Însă ei nu au înţeles semnificaţia deplină a Noului Legământ. Şi misiunea lor expresă a fost aceea de a se asigura că Biserica îşi păstrează identitatea iudaică, caracterul cultural iudaic. Mie mi se pare că ei au venit în bisericile din Galatia cu acest scop unic în minte. Voiau ca aceste biserici ale neamurilor să adopte toate simbolurile externe ale vechiului legământ al Israelului. Şi probabil că s-au prezentat ca fiind învăţători şi experţi în Legea biblică. De fapt, dacă erau foşti farisei, cu siguranţă erau mari învăţători ai Legii. Au venit deci cu această idee, că era nevoie de ei pentru a-i învăţa pe bieţii convertiţi dintre neamuri cum să fie nişte creştini mai buni, prin adoptarea tuturor ritualurilor ce ţineau de iudaismul vechi-testamental. Şi acest mesaj a produs confuzie în bisericile Galatiei. Era, cu siguranţă, un mesaj diferit de cel pe care-l auziseră de la apostolul Pavel. El nu le-ar fi predicat aşa ceva niciodată, chiar dacă el însuşi era un fost fariseu. Pavel n-a făcut niciun efort de convertire a neamurilor venite la Cristos, la practicile ceremoniale ale Vechiului Testament. El n-a făcut niciodată acest lucru. Şi aceste biserici ale Neamurilor îl cunoşteau foarte bine. Ştiau că Pavel nu învăţase niciodată aşa ceva. Aşa că, atunci când aceşti bărbaţi au venit şi au început să înveţe aceste lucruri, în mod firesc s-a creat controversă şi confuzie în bisericile Galatiei. Şi neamurile din Galatia au reacţionat la învăţătura iudaică prin sublinierea, probabil pentru început, a faptului că se aducea un mesaj diferit de cel pe care-l auziseră de la Pavel.

Reţineţi că şi Pavel a fost fariseu înainte de convertirea sa. Dar el spune, în Filipeni 3, că la convertire a înţeles că dreptatea lui proprie de fariseu nu era decât gunoi. Acesta este cuvântul pe care-l foloseşte. Era total neputincios în ceea ce priveşte abilitatea lui de a-şi câştiga vreun merit înaintea lui Dumnezeu. Şi astfel, Pavel, în mod personal, a dat deoparte toate acestea. Le-a abandonat. El a ajuns să vadă faptul că dreptatea lui Cristos pe care o primise, era mai bună decât toate acele ceremoniale şi restul. În niciun caz, Pavel nu ar fi irosit timpul învăţând astfel vreo biserică dintre Neamuri, încercând s-o determine să urmărească elementele exterioare ale unei religii legaliste, religie de care el însuşi fusese eliberat atunci când devenise creştin.

Este evident din text şi din tonul acestei cărţi, Galateni, că Iudeii au răspuns la toate criticile ce li s-au adus în Galatia cu o provocare la adresa recomandărilor apostolice ale lui Pavel. De asemenea, ei au pus sub semnul întrebării acurateţea mesajului adus de Pavel galatenilor. S-au ridicat împotriva lui. Pavel nu este un apostol adevărat. ‘Noi reprezentăm adevărata creştinătate. Noi suntem din biserica din Ierusalim, acolo unde S-a născut Biserica. Noi avem recomandările şi cunoştinţa şi acordul indiscutabil al tuturor apostolilor din Ierusalim. Voi trebuie să uitaţi cele ce v-a spus apostolul Pavel şi să ascultaţi de noi.’ Acest gen de mesaj au transmis ei. Înţelegem aceasta din cuprinsul cărţii Galateni. Pentru că primul punct din agenda de lucru a lui Pavel din această epistolă a fost ca el să-şi apere propria apostolie şi să vestească din nou Evanghelia pe care le-o vestise deja. Apărarea lui şi a mesajului său o întâlnim în capitolele 1 şi 2. Aceasta am studiat până acum. Pavel redă istoria convertirii sale. El recapitulează circumstanţele în care a fost făcut apostol şi în care i-a fost dată Evanghelia, aşa cum spune el, printr-o descoperire specială dată lui de Însuşi Cristos. El spune că a primit atât Evanghelia cât şi împuternicirea apostolică în mod personal, de la Cristos Cel înviat, capitolul 1 versetele 11 şi 12. „Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine, nu este de obârşie omenească; pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos.” Îşi revendică dreptul destul de cutezător, nu-i aşa? Dar el îşi întăreşte spusele şi explică cum chiar şi ceilalţi apostoli au recunoscut şi au admis atât mesajul cât şi autoritatea pe care i-a dat-o Cristos spre a fi apostol (de la capitolul 1 versetul 15 până la capitolul 2 versetul 9; aici este descrisă întreaga chestiune). Apoi, la sfârşitul capitolului 2, el descrie un conflict pe care l-a avut cu Petru, conflict în care a trebuit să îl îndrepte pe acest apostol care pornise pe calea compromisului, nu prin învăţătura lui, ci prin faptele lui.

Şi aceasta ne conduce la finalul capitolului 2. În primele două capitole, Pavel descrie totul la un nivel foarte personal. Celălalt loc în care Pavel vorbeşte mai mult despre sine însuşi este în 2Corinteni, loc în care, din nou, el îşi apără recomandările apostolice. Dar acest lucru este neobişnuit pentru Pavel. Lui nu-i face plăcere să vorbească despre sine. El dispreţuieşte ideea de a se mândri. Şi nici măcar nu ştia să se apere cu străşnicie atunci când cineva îl acuza. Însă, de dragul Evangheliei a trebuit să-şi apere apostolia. Aşadar, el face acest lucru atât în 2Corinteni, cât şi în primele două capitole din Galateni. De fapt, el ocupă aceste prime două capitole scurte din Galateni cu apărarea sa. Este o privire retrospectivă minunată, personală şi intimă, în viaţa şi inima apostolului Pavel.

Iată deci, rezumatul celor spuse până acum. Pavel şi-a apărat apostolia. A făcut clar faptul că au existat cel puţin două prilejuri când a trebuit să apere puritatea Evangheliei, împotriva compromisului altor lideri ai bisericii: în cazul cu indivizii din Ierusalim şi în cel cu Petru, în faimosul episod din Antiohia. Iată ce mesaj transmite Pavel: el spune că adevărul Evangheliei are prioritate înaintea oricărei poziţii sau reputaţii personale. Nimeni nu are atâta influenţă încât să compromită Evanghelia. Cu alte cuvinte, primele două capitole din Galateni au constituit un comentariu îndelung al avertizării pe care o rosteşte Pavel în capitolul 1 versetele 8 şi 9 când spune: „Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!” El spune că nu contează cine ar fi. Vreo personalitate din Ierusalim, vreun apostol proeminent precum Petru, un înger din cer sau chiar el însuşi, spune Pavel. Chiar dacă însuşi apostolul Pavel ar aduce un mesaj contrar mesajului pe care l-aţi auzit, trataţi acea persoană ca fiind „anatema”! Adevărul Evangheliei este mai presus de orice. Şi nu uitaţi! Acesta este mesajul din două capitole. Pavel a apărat Evanghelia prin faptul că a apărat recomandările sale apostolice şi prin faptul că a reamintit aceste episoade din experienţa sa, când a trebuit să apere Evanghelia cu mare preţ.

Dar aici avem un punct de cotitură important, capitolul 3 versetul 1. Pavel deviază discuţia de la experienţa sa. El încetează să mai vorbească din propria experienţă şi din propria sa viaţă; în schimb, îndreaptă discuţia spre experienţa galatenilor. Li se adresează în mod direct şi în termeni nu foarte măgulitori. Le reaminteşte cum au fost mântuiţi, experienţa pe care au trăit-o, unde erau odinioară şi face toate acestea pentru a-i aduce în acest punct. Şi el citează toate acele lucruri ca dovadă în favoarea măreţei doctrini a justificării prin credinţă. Aceasta este ceea ce el a început să apere mai devreme, în capitolul 1 — îndreptăţirea prin credinţă. Această doctrină, acest singur adevăr a constituit mesajul principal al epistolei sale pe întreg cuprinsul ei. Îndreptăţirea prin credinţă. Şi tot despre aceasta este vorba şi aici. Dar aici, stilul de apărare pe care îl adoptă se schimbă. Natura argumentelor sale se schimbă. Iar acum este pe cale să apere doctrina justificării într-un mod care este şi mai direct, mai personal, mai polemic, mai biblic, mai doctrinal decât tot ce a spus până acum. Este pe cale să le spună lucrurile verde-n faţă. Din acest motiv, acest pasaj ne duce să vedem temelia teologiei lui Pavel. Acesta este cel mai important adevăr cunoscut de Pavel. Prin urmare, el îl apără cu tărie.

Observaţi schimbarea tonului şi a direcţiei discuţiei, atunci când adresează credincioşilor galateni nişte vorbe şocante şi foarte directe. Capitolul 3, versetele 1-5. „O, galateni nechibzuiţi! Cine v-a fermecat pe voi, înaintea ochilor cărora a fost zugrăvit Isus Cristos ca răstignit? Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin faptele Legii aţi primit voi Duhul, ori prin auzirea credinţei? Sunteţi aşa de nechibzuiţi? După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească? În zadar aţi suferit voi atât de mult? Dacă, în adevăr, e în zadar! Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi, le face oare prin faptele Legii sau prin auzirea credinţei?”

Ne vom restrânge la aceste cinci versete, căci ele formează un întreg. Mai întâi de toate, observaţi că aceste versete cuprind o serie de întrebări, adresate toate galatenilor, într-un mod direct, într-un limbaj brutal, candid, personal. Pavel nu urmăreşte aici să fie diplomat. El vrea ca ei să înţeleagă, indiferent cât de direct trebuia să fie cu ei. Observaţi, fiecare verset din toată această secţiune conţine o întrebare. De fapt, fiecare propoziţie din acest text este o întrebare formulată în aşa fel încât să îi facă să se gândească şi să se cerceteze, să îşi revizuiască istoria lor spirituală şi să reflecte la calea pe care atât de uşor au alunecat, fiind clătinaţi de pe temelia pe care învăţătura curată a lui Pavel o pusese pentru ei.

Încă din cuvintele introductive ale epistolei, capitolul 1, Pavel a încercat să clarifice acest lucru, şi anume că el privea religia reprezentată de Iudei ca pe o religie diferită, străină de creştinismul autentic. Evanghelia propovăduită de aceşti oameni era o evanghelie diferită. Calea de mântuire prezentată de ei era o cale total diferită decât cea pe care o îmbrăţişaseră galatenii atunci când primiseră Evanghelia. Şi cred cu convingere că, în mod dovedit, Pavel a fost singurul din rândul apostolilor care a văzut cu claritate acest lucru. Aceşti bărbaţi, dacă ar fi rămas în Ierusalim şi ar fi crezut ce credeau, ar fi învăţat ce învăţau, n-ar fi fost niciodată identificaţi ca fiind ereticii care erau. Gravitatea erorii lor n-ar fi fost niciodată evidenţiată, n-ar fi fost niciodată arătată. Însă ei erau nişte eretici periculoşi, învăţau o religie care era ceva total diferit de creştinism. Şi dezacordul dintre cele două religii, una învăţată de apostolul Pavel, alta învăţată de Iudei, nu era ceva bătător la ochi. Iudeii, spune Pavel, învăţau o religie total diferită. Nu propovăduiau pur şi simplu un mesaj similar dintr-un alt punct de vedere, sau aceeaşi Evanghelie, dar cu aromă iudaică. Şi, în ciuda a ceea ce susţineau Iudeii, galatenii nu auzeau de la ei despre o cale mai bună de a fi creştin, o cale mai curată, mai apropiată de adevăr. Prin faptul că îi trimiteau pe galateni înapoi la ceremoniile vechi-testamentale nu însemna că făceau din ei nişte creştini mai buni; nu făceau decât să le distrugă complet credinţa.

Aşadar, diplomaţia nu era necesară aici. Îmi place că Pavel nu a încercat să le răspundă acestor iudei făcând apel la ucenicie. Ar fi putut să-i trateze ca şi cum ei erau colegii lui farisei şi astfel să le dea respectul cuvenit. Observaţi că el nu caută să dialogheze cu iudeii. Nu are de gând să facă compromis cu ei. Nu le acoperă eroarea cu vorbe frumoase, să pară ca şi cum nu este aşa de rău, iar ei sunt oameni bine-intenţionaţi. Asemenea unui păstor credincios, el vrea să le arate care este greşeala şi să îşi avertizeze turma să nu îi urmeze pe aceşti lupi. El abordează problema într-un mod total diferit de metoda post-modernistă care este atât de populară astăzi, în care este de aşteptat să spui ce îţi place la fiecare punct de vedere cu care nu eşti de acord. Şi mai întâi de toate, trebuie să subliniezi toate punctele forte. Şi apoi, dar numai apoi, dacă chiar eşti rafinat, trebuie să adresezi doar câteva cuvinte de atenţie, firave, cu privire la lucrurile cu care nu eşti de acord. Aşa se procedează astăzi. La urma urmei, şi Pavel ar fi putut face acest lucru. Ar fi putut spune: ‘Aceşti fraţi sunt bine-intenţionaţi. Sunt reprezentanţi de seamă ai bisericii noastre surori din Ierusalim, colegi farisei şi este bine că ei recunosc autoritatea Vechiului Testament. Ei ne duc cu gândul înapoi ca să ne reamintim un lucru foarte necesar, faptul că creştinismul are rădăcini iudaice.’ El ar fi putut aprecia Iudeii pentru ucenicia lor, pentru râvna lor pentru Lege, pentru cunoştinţa de care ei dispuneau cu privire la istoria Vechiului Testament. Dar Pavel nu a făcut aşa. El a văzut în aceşti oameni şi în doctrina lor un pericol real pentru sănătatea spirituală şi bunăstarea Bisericii. Şi el a accentuat faptul că doctrina lor, prin aceea că anula adevărul central despre îndreptăţirea prin credinţă, de fapt submina chiar temelia Evangheliei. El nu s-a adresat acestor bărbaţi cu apelativul „fraţi”. Şi subliniază acest lucru. Chiar dacă ei susţineau a fi creştini şi, în mod evident, deţineau poziţii de autoritate în biserica din Ierusalim, Pavel i-a respins atât pe ei cât şi doctrina lor, privindu-i drept pericole reale pentru adevărul lui Cristos. Şi a fost foarte tăios în această privinţă.

Este important să înţelegem acest lucru, pentru că este direcţia opusă celei pe care cei mai mulţi din biserică doresc ca noi să mergem astăzi. Doctrina iudaică avea în ea aceeaşi sămânţă de eroare pe care o întâlnim în romano-catolicism, cu accentul pe ritualuri şi ceremonii şi semne exterioare ca instrumente ale îndreptăţirii. Acelaşi lucru pe care-l învăţau şi iudeii. Eroarea lor avea foarte multe în comun cu mişcarea post-modernistă cunoscută sub denumirea O nouă perspectivă asupra lui Pavel, în care îndreptăţirea este zugrăvită adesea ca un proces ce depinde în final de lucrările proprii de dreptate ale credinciosului, pentru îndreptăţirea noastră finală înaintea lui Dumnezeu. În esenţă, este foarte asemănătoare cu ce învăţau aceşti indivizi. Erori similare se întâlnesc, de exemplu, în învăţăturile Adventismului de Ziua a Şaptea. Sunt expresii ale Bisericii Anglicane şi Presbiteriene şi ale luteranismului modern. Şi alte varietăţi de religii legaliste care, mai nou, pătrund în bisericile evanghelice de la bun început. Şi astăzi, toată lumea crede că metoda corectă de a trata aceste lucruri este calea dialogului. Să ne întâlnim cu romano-catolicii şi să purtăm dialog, să aflăm ce anume avem în comun, să declarăm în mod deschis aceasta şi să nu facem mare caz de diferenţele dintre noi. Cred că acelaşi lucru este adevărat şi despre ultima mişcare din rândul evanghelicilor, cunoscută sub denumirea de Emerging Church, în care accentul întregii lor învăţături cade în genere pe ceea ce fac creştinii şi mai puţin pe ce a făcut Cristos în locul nostru. Şi pe măsură ce Evanghelia pierde tot mai mult teren în Biserica vizibilă de astăzi, tot mai mulţi oameni tind să promoveze dialogul. Ei vor o apropiere academică, prietenoasă şi în termeni amiabili atunci când trebuie abordată o eroare, şi cred că exemplul apostolului Pavel este pe aceeaşi undă cu direcţia pe care trebuie să apuce credincioşii veritabili de astăzi, în confruntarea lor cu mişcarea post-modernistă. Aşadar, apreciez francheţea lui Pavel din aceste versete. Şi mă simt încurajat să procedez la fel.

Nu cu mult timp în urmă, cam cu aproximativ 75 de ani, J. Gresham Machen a prins şi el curaj în urma exemplului lui Pavel din Galateni, pe când căuta să răspundă modernismului şi diverselor erori din vremea lui. El a subliniat şi faptul că Epistola către Galateni este inclusă în Canonul Scripturii cu un scop anume. Este adevărat că Pavel se confruntă în această epistolă cu o eroare specifică, care, sub anumite aspecte, era unică şi limitată la perioada respectivă de timp. Iudeii se luptau în mod anume pentru ţinerea în continuare a rânduielilor ceremoniale ale Vechiului Testament, în Biserică, ca mijloc de dobândire a îndreptăţirii. Nimeni nu ar propovădui astăzi această teorie în mod exact. Nimeni nu ar spune că trebuie să fii tăiat împrejur pentru a fi creştin. Unii oameni ar fi inclinaţi chiar să creadă că tot ce s-a petrecut aici în Galateni are foarte puţină relevanţă pentru situaţia noastră de astăzi, pentru că, în Biserică, nu este nicio persoană influentă care să susţină circumcizia ca necesitate pentru mântuire. Machen a spus următoarele: „La o primă vedere, acest fapt ar putea distruge utilitatea epistolei pentru ziua de astăzi; căci noi, astăzi, nu ne aflăm în pericolul de a dori să ţinem sărbătorile şi zilele de post iudaice. Dar puţină considerare va demonstra că lucrurile nu stau nicidecum aşa. Lucrul esenţial cu privire la disputa iudaică nu consta în acele fapte particulare ale Legii pe care ei le impuneau galatenilor ca cerinţă pentru mântuire, din contră, ei nu impuneau deloc fapte de acest gen. Eroarea cu adevărat gravă în care au căzut nu era aceea că ei aduceau legea ceremonială în noua dispensaţiune, ci faptul că ei predicau o religie a meritului omenesc, şi nu o religie a harului divin.” Şi Machen a continuat să arate faptul că, în mod virtual, fiecare eroare pe care a întâmpinat-o Biserica de-a lungul timpului, a avut în miezul ei aceeaşi învăţătură falsă despre îndreptăţirea prin fapte. Fiecare eroare care i-a produs îngrijorare a încercat să strecoare un anume soi de fapte şi a încercat să facă din acestea instrumente ale îndreptăţirii noastre. El a văzut această tendinţă în învăţătura liberalilor care au spus că mai degrabă dragostea şi faptele bune sunt adevărata esenţă a creştinismului, mai puţin doctrina sănătoasă. Persoane similare spun acelaşi lucru astăzi. Machen a văzut acest fapt în variate teorii despre ispăşire; teorii care astăzi au fost trezite la viaţă în anumite cercuri unde oamenii învaţă că moartea lui Cristos pe cruce a fost numai un exemplu de urmat pentru noi, şi nu o pedeapsă substitutivă pentru păcatele noastre. Machen a spus: „Toate acestea sunt doar căi diferite de înălţare a meritului omului faţă de crucea lui Cristos. Toate acestea sunt atacuri la mesajul şi esenţa religiei creştine. Şi împotriva lor se întoarce marea polemică a acestei epistole către Galateni.”

Acesta este un pasaj deosebit de relevant în Scriptură. Şi în el sunt confruntate toate erorile principale ce asaltează astăzi Biserica. Apostolul Pavel a apărat un principiu care este inima creştinismului. Şi ar fi un lucru total nesocotit să spunem că această doctrină este doar un aspect academic al adevărului. Sau să credem că apărarea îndreptăţirii prin credinţă cheamă la un dialog academic, amiabil, neutru, opus unei proclamări vehemente a adevărului. Eu cred că Pavel ne-a dat aici un exemplu pe care să-l urmăm. Principiul apărat de Pavel aici este acelaşi principiu ce a dat naştere Reformei Protestante (îndreptăţirea prin credinţă) — principiul sola fide (doar credinţa). Este acelaşi punct de doctrină pe care Martin Luther l-a numit „articolul pe baza căruia Biserica stă în picioare sau cade”. Este aceeaşi doctrină pe care John Calvin a numit-o „principiul articulaţiei din toată religia.” Este un punct al adevărului care cheamă la o apărare vehementă. Iar cei care cred că nu merită a lupta pentru el (un punct enigmatic al îndreptăţirii) nu au început să guste cu adevărat esenţa mesajului evanghelic.

Pavel ni-l dezvăluie aici printr-o serie de întrebări care duc toate la acelaşi final. Toate aceste întrebări au acelaşi scop. Pavel pune în paralel două evanghelii total diferite una de alta şi care se exclud reciproc. Una promovează o religie a faptelor omeneşti. Cealaltă este un mesaj despre harul divin; şi ea promite îndreptăţirea deplină înaintea tronului de judecată al lui Dumnezeu, pe baza a ceea ce a făcut Cristos pentru noi, şi doar pe această bază. N-are nimic de-a face cu ceea ce facem noi. Şi întrebările pe care le adresează Pavel galatenilor dau naştere la trei contraste. Voi face din aceste trei contraste linia noastră directoare. Aceste două abordări total incompatibile ale religiei sunt diferenţiate în primul rând, prin diferenţa dintre lege şi har. În al doilea rând, prin diferenţa dintre firea pământească şi Duh. Şi în al treilea rând, prin diferenţa dintre fapte şi credinţă. Având acestea drept linie directoare, să ne croim drum prin text.

Mai întâi, observaţi diferenţa pe careo face Pavel între Lege şi Evanghelie. Versetele 1 şi 2. „O, galateni nechibzuiţi! Cine v-a fermecat pe voi, înaintea cărora a fost zugrăvit Isus Cristos ca răstignit? Iată numai ce voiesc să ştiu de la voi: prin faptele Legii aţi primit voi Duhul, ori prin auzirea credinţei?” Daţi-mi voie să spun, mai înainte de toate, că brutalitatea acestui limbaj este uimitoare. El nu îi numeşte fraţi, chiar dacă li se adresase deja în acest fel în capitolul 1 versetul 11. I-a numit o dată fraţi. Urmează să îi mai numească o dată. Deci nu cred că el a presupus neapărat că ei nu ar fi fraţi de credinţă. De fapt, este cert că el îi privea pe aceşti oameni cu căldură, ca pe fraţi ai lui şi ca pe propriii lui copii spirituali. Aceştia erau oi pentru care el personal era responsabil ca păstor. Dar aici, în acest pasaj, toată căldura şi fraternitatea acestei legături lasă loc unui limbaj foarte abrupt şi sever. Şi el începe prin a-i numi practic, nechibzuiţi. „O, galateni nechibzuiţi.” Cuvântul „nechibzuit” vine dintr-o expresie din limba greacă, referitoare la lipsa de înţelegere. Şi ea semnifică insensibilitatea spirituală. Nu este vorba de o insultă personală ieftină, pe care Isus o condamnă în Matei 5:22, unde spune că dacă îl numeşti pe fratele tău „prost” te afli în pericolul de a arde în focul iadului. Aici, Isus a folosit un cu totul alt cuvânt pentru „nechibzuit” – acesta vorbeşte cu adevărat de o persoană lipsită de evlavie. Ideea este aceea a unui prost plin de răutate. Şi El spune, să nu-ţi numeşti fratele în acest fel. El interzice să-ţi numeşti fratele în acest fel într-un moment de furie. De fapt, în Luca 24 versetele 25 şi 26, când Isus S-a arătat acelor ucenici pe drumul către Damasc, după înviere, ei nu ştiau cine era El. Nu L-au recunoscut. Şi se simţeau descurajaţi şi total înfrânţi după răstignire. Şi înainte ca El să li Se descopere Cine era cu adevărat, le-a spus: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeţi tot ce au spus proorocii! Nu trebuia să sufere Cristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?” Şi aici Isus a folosit exact acelaşi cuvânt pe care l-a folosit Pavel în acest text. De fapt, în Luca 24, Isus dă definiţia acestui soi de nechibzuinţă. Nepricepuţi şi zăbavnici cu inima. Inima este înceată când vine vorba să creadă. Acest soi de nechibzuinţă este un fel de insensibilitate spirituală de care te faci vinovat. Aceasta spune Pavel despre galateni. Faptul că s-au lăsat atât de uşor influenţaţi de eroarea Iudeilor a fost cu adevărat un soi de insensibilitate spirituală de neiertat. A fost un lucru nechibzuit.

Pavel spune că erau ca şi cum o vrăjitoare rostise peste ei un blestem. El spune: ” … cine v-a fermecat…” Ce v-a orbit ochii, de pierdeţi din vedere ceva ce ar trebui să fie evident? Desigur, el foloseşte aici o hiperbolă. Nu cred că el credea despre ei c-ar fi sub puterea vreunei magii malefice. Dar, de fapt, el spune franc că aceasta este singura explicaţie plauzibilă pe care o găseşte pentru confuzia lor cu privire la aceste lucruri. Pentru ce alt motiv ar fi atât de împietriţi? Cu siguranţă, ei ar fi trebuit să vadă lucrurile mult mai bine. Pavel însuşi îi învăţase mult mai bine.

Uitaţi-vă la următoarea frază. „…Cine v-a fermecat pe voi, înaintea cărora a fost zugrăvit Isus Cristos ca răstignit?” Aceasta este o expresie interesantă. Pentru că ceea ce le sugereză Pavel aici este faptul că ei sunt asemenea unor martori oculari care, deşi au văzut cu ochii lor, nu cred, întrucât au fost hipnotizaţi. Nu cred că Pavel sugerează în mod literal faptul că vreunul dintre galateni a fost martor ocular la răstignire. Nu la aceasta se referă. Cristos nu fusese răstignit în mod literal şi vizibil înaintea ochilor lor şi în mijlocul lor. Aşadar, ce înseamnă aceasta? Matthew Henry, de cele mai multe ori un comentator de încredere, sugerează că aceasta ar fi fost o referinţă la taina Cinei. Că această rânduială a Mesei Domnului constituia o imagine atât de vie şi de grăitoare, şi amintea atât de bine de lucrarea de ispăşire a lui Cristos, încât, participând la Masa Domnului era ca şi cum ei ar fi fost martori oculari ai răstignirii. Mie mi se pare puţin exagerat. Cu adevărat, nu există nimic în acest context care să sugereze faptul că în acest verset Pavel se gândea la Comuniune. Şi, franc vorbind, în vreme ce Masa Domnului este un memorial şi aminteşte în mod clar şi evident de trupul şi sângele lui Cristos, a lua parte la actul sacru al Comuniunii nu este acelaşi lucru cu a fi martor ocular al răstignirii. Pentru că, deşi elementele Cinei Domnului reprezintă simboluri şi amintesc de trupul şi sângele lui Cristos, frângerea pâinii şi băutul vinului nu constituie cu adevărat acel gen de imagine vie care zugrăveşte actul crucificării. Este un act care aminteşte de răstignire, dar nu este o imagine a răstignirii însăşi. Şi aici, Pavel foloseşte un cuvânt care vorbeşte despre dovada cea mai grăitoare, cea mai vie descriere sau imagine a actului răstignirii. Literal, vorbeşte de zugrăvirea unei imagini de mari dimensiuni, care să-L arate în mijlocul lor, în mod clar, pe Cristos răstignit. Cuvântul din greacă aduce ideea unei ilustraţii vii, de mari dimensiuni, expusă publicului, asemenea unui panou de reclame. Este ca şi cum o pictură de-a lui Cristos pe cruce ar fi fost expusă pe un panou imens sau arătată pe un ecran de cinematograf, înaintea tuturor galatenilor adunaţi laolaltă. Şi nu este expusă doar o dată, ci în mod repetat. Acesta este sensul verbului folosit aici. Şi cred că este simplu. Cred că Pavel face trimitere la predicarea Evangheliei pe care el însuşi a rostit-o în mijlocul lor. Vă aduceţi aminte de cuvintele sale adresate corintenilor. 1Corinteni 2 versetul 2. „Căci n-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Cristos şi pe El răstignit.” Iată cum îşi descrie propria sa propovăduire a Evangheliei. 1Corinteni 1:23. „dar noi propovăduim pe Cristos cel răstignit…” Şi aici, în Galateni, în ultimul capitol, versetul 14, el spune următoarele: „În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos…” Crucea constituia singura ţintă şi esenţa Evangheliei pe care a vestit-o Pavel. Şi sunt convins că atunci când a spus că L-a zugrăvit pe Cristos înaintea lor, nu a vrut să zică faptul că mesajul său de evanghelizare a cuprins doar o descriere narativă a evenimentului răstignire-înviere. Nu cred că aceasta a vrut să zică. El nu spune „întrucât esenţa Evangheliei mele a fost o descriere în culori vii a evenimentului răstignirii” (ea a inclus aceasta); această descriere nu a constituit esenţa Evangheliei. Evanghelia este explicaţia semnificaţiei crucii, dată de Pavel — semnificaţia ispăşirii.

Ascultaţi din nou ce spune Galateni 6:14. De data aceasta să citim în întregime versetul. „În ce mă priveşte, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Cristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu faţă de lume!” Observaţi ideea unui schimb, a unei substituţii? Sau să ne întoarcem la Galateni 2:20 „Am fost răstignit împreună cu Cristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine…” Să mă exprim pe cât de simplu îmi este cu putinţă: esenţa şi inima mesajului Evangheliei lui Pavel a fost aceasta: crucea a fost o substituţie, locul unde Cristos a purtat păcatele noastre şi a plătit întreaga pedeapsă pentru vina noastră, în locul nostru. Şi învierea Lui este dovada că Dumnezeu a acceptat această jertfă ca plată deplină pentru păcatele noastre; astfel că noi, acum, suntem părtaşi la viaţa de înviere a lui Cristos. Îndreptăţirea nu mai este o realitate din viitor, ce atârnă de ceea ce facem în această viaţă. Ci este ceva ce Cristos a îndeplinit deja pentru noi. Pentru credinciosul care este unit cu Cristos, îndreptăţirea este un eveniment ce ţine de trecut, complet şi irevocabil. Este garanţia că viaţa veşnică este posesiunea noastră din prezent, chiar de acum, când privim înainte la desăvârşirea mântuirii noastre. Ne putem odihni cu încredere pe faptul că suntem îndreptăţiţi aici şi acum, datorită a ceea ce Cristos a făcut la cruce. Acesta este mesajul. Şi dacă dai deoparte acest adevăr în favoarea mesajului care vorbeşte despre ceea ce tu trebuie să faci pentru ca să iei parte la legământ, atunci nu faci altceva decât să abandonezi adevărata Evanghelie în favoarea Legii care, oricum, n-a putut niciodată să mântuiască. Acesta este adevărul pe care Pavel l-a afirmat la finele capitolului 2. Se află chiar în contextul de faţă. El explică ceea ce spune. „Nu vreau să fac zadarnic harul lui Dumnezeu, căci dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Cristos.” (v. 21) Cu alte cuvinte, întregul mesaj al Evangheliei vorbeşte despre libertatea desăvârşită a mântuirii în Cristos. Îndreptăţirea nu este ceva ce noi putem câştiga. Nu trebuie să facem ceva anume ca s-o obţinem. Şi din acest motiv, n-are nimic de-a face cu ce facem noi. Iar dacă n-are nimic de-a face cu ce facem noi, atunci n-are nimic în comun cu mesajul Legii, care vorbeşte în întregime despre ceea ce facem. Pavel spune: Nu confundaţi Evanghelia cu Legea. El le spune galatenilor: ‘Aduceţi-vă aminte că aţi fost mântuiţi. Am o întrebare pentru voi. Este tot ce vreau să aflu de la voi. Prin faptele Legii aţi primit voi Duhul su prin auzirea credinţei? Ce aţi crezut la început: Legea sau Evanghelia? Cum se face că aţi primit Duhul Sfânt? Prin supunerea faţă de Lege sau prin credinţa în Evanghelie?’ Este o întrebare fundamentală. Şi ea are rolul de a-i face pe galateni să reflecteze la puterea mesajului care i-a adus la credinţă mai întâi. Întrucât se aflau în pericolul de a uita Evanghelia, în râvna lor de a se adapta acestui nou mesaj, un mesaj diferit, născut din Lege.

Acesta este un punct important pe care trebuie să-l înţelegem înainte de a trece mai departe la următorul. Vreau ca să păstraţi acest lucru în gând cu străşnicie, pe măsură ce vom parcurge restul cărţii Galateni, pentru că, începând de aici şi continuând pe tot cuprinsul cărţii, Pavel ridică această antiteză între Lege şi Evanghelie. Şi este o antiteză crucială. Este important să înţelegem ce spune el. Câteva din tendinţele teologiei de astăzi, care pe mine m-au îngrijorat profund, au acest lucru în comun: toate vor să desfiinţeze linia demarcantă dintre Lege şi Evanghelie. Acest lucru nu este bun. Unii chiar au negat faptul că Pavel ar fi făcut vreo antiteză între Lege şi Evanghelie. Nu văd cum ai putea înţelege acest pasaj dacă nu admiţi această antiteză. Este clară. Şi ea va deveni şi mai clară pe măsură ce ne vom croi drum prin restul epistolei.

Dar observaţi, făcând această antiteză între Lege şi Evanghelie, Pavel nu spune că Legea este categoric rea. El face acest lucru clar în Romani 7, versetul 7. „Deci ce vom zice? Este Legea ceva păcătos? Nicidecum!” Nicidecum. Cu siguranţă, Legea nu este păcat. Legea serveşte unui scop bun. De fapt, serveşte mai multor scopuri bune. Ea elimină orice altă opţiune de mântuire pe care am avea-o, cu excepţia lui Cristos. Şi prin urmare, este un îndrumător spre Cristos. Urmează să vedem aceasta în următorul capitol din Galateni. Pavel spune în Romani 7 că Legea ne învaţă ce este rău, şi de aceea, ea cuprinde precepte morale, diferite de toate lucrurile ceremoniale exterioare din Lege. Conţinutul său moral reprezintă o regulă de viaţă sănătoasă pentru credincios. Şi Pavel afirmă aceasta în Romani 6:14, când spune: „nu mai suntem sub Lege, ci sub har” şi apoi în Galateni 5:18 când spune: „Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege.” El continuă să spună că nu sugerează faptul că Legea ar fi irelevantă pentru felul de vieţuire al creştinilor. El nu neagă faptul că preceptele morale ale Legii ni se aplică, aşa cum ar crede unii despre el. Şi anume că nu contează ce atitudine ia un creştin în faţa celor Zece Porunci. Însă Pavel spune următorul lucru. Este un mesaj bine ţintit şi bine subliniat. El spune că Legea nu este un mijloc de îndreptăţire. Ceremoniile cerute de Lege nu sunt sub nicio formă instrumente prin care să putem intra în legământul lui Dumnezeu sau prin care să putem obţine îndreptăţirea. În acest sens, noi nu ne aflăm sub Lege. În acest sens şi doar în acest sens, Legea se află în antiteză cu Evanghelia. Acesta este deci primul contrast. Este o diferenţiere atentă între Lege şi Evanghelie.

Iată un al doilea contrast pe care trebuie să-l vedeţi. Este diferenţierea între firea pământească şi Duh, versetul 3. Pavel continuă să folosească limbajul extrem de direct, subliniind faptul că ei sunt incredibili şi fără nicio scuză pentru nechibzuinţa lor. „Sunteţi aşa de nechibzuiţi…” spune el iarăşi. „…După ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să sfârşiţi prin firea pământească?” Vedeţi contrastul dintre Duh şi firea pământească? Şi argumentul de aici este foarte simplu. Iată-l. Dacă la început ai dobândit mântuirea prin simpla credinţă, de ce ai abandona simplitatea credinţei în Cristos, cu prima ocazie când vine cineva şi îţi spune că a ta credinţă nu este suficientă? Dacă, după ce ai fost mântuit, începi să adaugi noi cerinţe pentru mântuire, pe lângă Evanghelie, rezultatul va fi abandonul Evangheliei şi adoptarea unui mesaj diferit. Sau, să vorbim în termeni care, cred eu, sunt mai relevanţi pentru unele erori post-moderniste aflate azi peste tot în jurul nostru: dacă credinţa simplă în Cristos este la început instrumentul pentru îndreptăţire, prin ce minte distorsionată ar putea susţine cineva că altceva decât credinţa este necesar pentru îndreptăţirea finală? Dacă ai încredere în Cristos pentru îndreptăţirea ta, dacă la început te încrezi doar în El pentru a fi îndreptăţit, de ce ţi-ai pune încrederea pentru mântuirea viitoare în ceva ce tu faci pentru tine însuţi?

Iată o ilustraţie care te-ar putea ajuta să înţelegi de ce limbajul pe care îl foloseşte Pavel sună atât de aspru. El îi numeşte nechibzuiţi. Spune: ‘Sunteţi nebuni? V-aţi pierdut minţile?’ Daţi-mi voie să vă aduc o ilustraţie care explică aceste cuvinte. Cu doi ani în urmă, soţia mea şi cu mine am plecat cu vaporul de la Seattle în Alaska. Ne-am îmbarcat. Totul era foarte odihnitor, foarte plăcut, până în momentul în care nava a părăsit portul şi a ajuns în largul mării. Şi chiar în acea zi, dintre toate zilele călătoriei, marea a fost atât de agitată încât le-a provocat rău de mare la jumătate dintre călători. Noi pur şi simplu am plecat încrezători că acest vas de croazieră ne va duce la destinaţie, însă, pe drum, a fost atât de agitat, când sus, când jos, încât m-a determinat să cuget la înţelepciunea alegerii făcute, la faptul că m-am încrezut în această carapace imensă de metal că mă va duce tot drumul până în Alaska. Nu sunt predispus la rău de mare, dar această călătorie mi-a distrus nervii. Nu sunt chiar atât de nesăbuit, dar să presupunem — imaginaţi-vă, dacă vreţi — că am decis că această navă nu mai este demnă de încredere pentru a mă duce la destinaţie. Eu vreau să ajung în Alaska şi să-mi împlânt piciorul în pământ uscat. Şi astfel, merg la soţie şi îi spun cu toată seriozitatea că mi-e teamă să mai stau pe această navă zdruncinată. Am de gând să sar peste bord şi să înot până în Alaska. Ce credeţi că mi-ar zice? ‘Ai înnebunit!? Ţi-ai pierdut minţile!? Ce te face să crezi că ai avea puterea şi vigoarea ca să înoţi tot drumul până în Alaska? Este nebunie curată, mai ales în ape învolburate. Ai avut destulă încredere încât să te urci la bordul vasului, nici să nu te gândeşti să-l părăseşti acum. Este sinucidere curată.’

Exact acesta este spiritul mesajului lui Pavel către galateni. El spune: din moment ce aţi primit Duhul lui Dumnezeu prin credinţă şi aţi început viaţa de credinţă pe această bază, de ce aţi vrea să abandonaţi Duhul Sfânt şi să încercaţi în schimb să fabricaţi o dreptate proprie, pe care o dă Legea? Cineva ar putea spune: ‘Ok, n-am să părăsesc vasul complet, dar simt că trebuie să ajut acest vas să îşi atingă destinaţia. Astfel că, voi sări în apă la pupă, mă voi prinde de vas şi voi înota pedalând, îl voi ajuta să ajungă în Alaska.’ ‘Voi continua să mă încred în Cristos. Dar, în caz că voi avea nevoie de ea, voi îndeplini şi partea legalistă.’ Cred că în acest fel vorbeau galatenii. Dar şi aceasta este totală nebunie. Dacă tu crezi că mai este ceva de făcut în plus, pentru ca să adaugi meritul tău la lucrarea terminată a lui Cristos, cu adevărat nu te încrezi deloc în Cristos. Din punct de vedere practic, Duhul Sfânt este pecetea şi garanţia statutului nostru de membri ai legământului Său. În 2Corinteni 5 versetul 5 şi în Efeseni 1 versetul 14, apostolul Pavel vorbeşte de Duhul Sfânt ca fiind „arvuna” – contul nostru de siguranţă şi secundarul mântuirii noastre finale. Sau, dacă folosim cuvintele apostolului Ioan din 1Ioan 3:24. ” …Şi cunoaştem că El rămâne în noi prin Duhul, pe care ni L-a dat.” Pavel a învăţat întotdeauna acest adevăr, anume că Duhul lui Dumnezeu este arvuna, secundarul, contul de siguranţă, acontul pentru finalizarea mântuirii noastre. Şi puteţi fi siguri că în acest mod i-a învăţat şi pe galateni. Astfel că ei săvârşeau o mare greşeală prin faptul că se gândeau să renunţe la încrederea lor în Duhul lui Dumnezeu care este singura garanţie vie a faptului că ne aflăm în legământ. În schimb, au hotărât să depindă de un simbol carnal învechit – circumcizia – simbol al unui legământ învechit.

Aşadar, aici expresiile „fire pământească” şi „Duh” sunt stenograme pentru circumcizie (care este o emblemă firească a vechiului legământ) şi Duhul lui Dumnezeu, care este simbolul spiritual viu al statutului nostru de membri ai Noului Legământ. Nu circumcizia. Aceasta aparţine Vechiului Legământ. Este învechită. De ce, după ce aţi început prin Duhul, vreţi acum să renunţaţi la El şi să preluaţi un simbol ce ţine de firea pământească, dintr-un legământ învechit? E o întrebare bună, nu-i aşa? Şi cred că ei au înţeles foarte bine ce le-a spus Pavel, căci l-au auzit predicând aceste lucruri. Aşadar, avem aceste contraste. Primul este contrastul între Lege şi Evanghelie. Al doilea este contrastul între firea pământească şi Duh.

Cel de-al treilea şi cel mai important dintre toate, întrucât le cuprinde şi le explică şi pe celelalte două, este contrastul între fapte şi credinţă. Acest contrast rezumă adevărul aflat în celelalte două contraste. În versetele 4 şi 5 vedem acest contrast între fapte şi credinţă. Pavel continuă să le pună întrebări. Observaţi, totul este sub formă de întrebări. „În zadar aţi suferit voi atât de mult? Dacă, în adevăr, este în zadar! Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi, le face oare prin faptele Legii sau prin auzirea credinţei?” În versetul 4 sunt două lucruri pline de semnificaţie şi vreau să le explic. Primul lucru are de-a face cu cuvântul „aţi suferit”. Vrea să spună cumva că ei au suferit la propriu, că au fost persecutaţi? Vorbeşte de suferinţă în mod literal? Eu nu cred că Pavel se referă la suferinţă sau persecuţie. Nu este nimic în acest context care să sugereze acest lucru. Dacă el ar vorbi despre încercări, greutăţi, persecuţii, boală, necazuri ce le-au fost cauzate, ca şi cum ei au fost victime reale ale suferinţei de orice fel, dacă Pavel ar face aluzie la acest gen de suferinţă, ar fi total nepotrivit, ţinând cont de caracterul lui Pavel, să omagieze aceste lucruri în contextul în care el îi mustră. Eu cred că foloseşte această expresie în mod idiomatic, pentru a descrie experienţele lor în general. Ar putea fi parafrazat în felul următor. ‘În zadar aţi experimentat voi aşa de multe lucruri?’ Cu alte cuvinte, ‘Toate prin câte aţi trecut de când aţi crezut în Evanghelie, toate sunt în zadar? Toate schimbările din viaţa voastră, toată transformarea dramatică pe care a produs-o Cristos, toate acestea au fost degeaba?’ Îi cheamă să privească în urmă la experienţa lor. El vrea ca ei să îşi aducă aminte de diferenţa dramatică pe care Cristos a produs-o în vieţile lor, numai datorită credinţei lor, fără niciun fel de ascultare faţă de ceremonialele Vechiului Testament.

Un al doilea lucru pe care vreau să îl vedeţi aici este faptul că Pavel nu este ferm convins că totul a fost în zadar. Acest fragment de propoziţie este cu adevărat o idee incidentală pe care Pavel o strecoară aici, cred eu, pentru ca ei să ştie că el nu a renunţat complet la ei. Lui însuşi nu-i vine să creadă că toată slujirea evanghelică, pentru care el se trudise în mijlocul lor, a fost pur şi simplu complet inutilă. De parcă ei nu crezuseră niciodată cu adevărat în Evanghelie. Acest scurt fragment: „Dacă, în adevăr, este în zadar!”, este singura porţine din întregul pasaj care nu este sub formă interogativă. Este menit să îi asigure din nou că nu şi-a pierdut nădejdea cu privire la ei. Şi apoi, versetul 5 este cel care aduce contrastul. „Cel ce vă dă Duhul şi face minuni printre voi, le face oare prin faptele Legii sau prin auzirea credinţei?” Acesta este sensul textului, în termeni simpli. ‘Dumnezeu vă dă Duhul Lui şi lucrează minuni în mijlocul vostru, pentru că ţineţi Legea sau pentru că credeţi ceea ce aţi auzit?’ Iată întrebarea decisivă. Şi este un contrast între credinţă şi fapte. ‘De ce v-a binecuvântat Dumnezeu în primul rând? Pentru că I-aţi câştigat acceptul cu ascultarea voastră faţă de Lege, sau pentru că, prin credinţă v-aţi agăţat de harul Lui?’ Şi oricine a înţeles vreodată cu adevărat Evanghelia ştie că mântuirea este un dar al harului divin. Nu este o răsplată pentru faptele noastre. Este primită prin credinţă, nu prin faptele Legii. Se bazează pe ceea ce Cristos a făcut pentru noi, şi nu pe ceea ce noi facem pentru El. Este o mare diferenţă. Este o diferenţă crucială care trebuie înţeleasă corect, pentru că ea stă la mijloc între adevăratul creştinism şi toate religiile false, inclusiv religia falsă a iudeilor care poartă numele de religie „creştină”. Din acest motiv, doctrina justificării prin credinţă este extrem de importantă şi nu trebuie tratată cu uşurătate. Nu este o problemă măruntă, nesemnificativă din punct de vedere teologic să confrunţi şi să respingi erorile de genul învăţăturii iudaice şi a omoloagelor ei din secolul XXI. Fie ca Dumnezeu să ne dea harul să înţelegem adevărul şi înţelepciune pentru a-l apăra bine. Răzbate clar acest lucru de aici, nu-i aşa? Şi nădăjduiesc că înţelegeţi râvna apostolului Pavel şi motivul pentru care a apărat cu atâta îndrăzneală ceea ce alţii din Biserică vedeau a fi doar o diferenţă minoră de opinie sau o diferenţă de accent. Nu era aşa. Şi nădăjduiesc că împărtăşiţi râvna apostolului Pavel pentru Evanghelie. Fie ca să sfârşim aşa cum am început. Nu prin fapte, ci prin credinţă. Nu în energia eforturilor noastre fireşti, ci prin Duhul. Şi nu prin faptele Legii, ci cu credinţă deplină în Cristos.

Să ne rugăm. Doamne, mărturisim că adevărul Evangheliei este clar în Scriptură, iar eşecul nostru de a-l înţelege se datorează numai împietririi noastre spirituale nechibzuite. Ne rugăm ca, prin har, să ne eliberezi de această tendinţă pe care o avem. Ajută-ne să avem râvnă pentru adevăr, o înţelegere a adevărului, o dorinţă şi o pasiune de a-l cunoaşte şi de a-l păstra curat în inimile şi în minţile noastre, spre slava lui Cristos, în a-L cărui Nume ne rugăm. Amin.

Tradus de Estera Sandau

Fapte moarte – Zac POONEN

 

Fapte moarte

Noul Testament vorbeşte despre faptele firii pământeşti (Gal. 5 :19) şi despre fapte moarte (Evrei 6 :1).

Cei care se dedau la faptele firii pământeşti (imoralitatea, cearta, invidia, mânia) nu vor moşteni în nici un caz Împărăţia lui Dumnezeu. Păcătoşenia acestor fapte este atât de evidentă încât unui creştin i-ar fi greu să cadă în asemenea păcate fără să fie mustrat în cugetul lui.

 

Faptele moarte însă sunt mult mai înşelătoare. Ele sunt fapte bune în exterior, dar provin dintr-o sursă coruptă (căci nimic bun nu locuieşte în firea noastră pământească) şi, de aceea, în ochii lui Dumnezeu, sunt ca o haină mânjită (Rom. 7 :18 ; Isaia 54 :6).

Dumnezeu ne porunceşte să ne pocăim nu numai de păcate, ci şi de faptele moarte. Numai după ce avem această fundaţie solidă putem alerga cu stăruinţă spre desăvârşire (Evr. 6 :1).

Este bine cunoscut între creştini faptul că sângele lui Hristos curăţă orice păcat. Mai puţin cunoscut este însă faptul că înainte de a-L putea sluji pe Dumnezeu aşa cum se cuvine trebuie ca sângele lui Hristos să ne curăţească cugetul de faptele moarte (Evr. 9 :14).

De aceea este esenţial să înţelegem clar în ce constau faptele moarte.

  1. Fapte făcute fără bucurie

Dumnezeu iubeşte pe cel care dă cu bucurie (2 Cor. 9 :7). El iubeşte, de asemenea, pe cel care face voia Lui cu bucurie. El merge înaintea celor care se bucură în neprihănire (Isaia 64 :5). Când israeliţii nu l-au slujit pe Dumnezeu cu bucurie, au primit pedeapsa să fie robi ai vrăjmaşului (Deut. 8 :47-48). Împărăţia lui Dumnezeu constă în neprihănire însoţită de bucuria Duhului Sfânt (Rom. 14 :17). Numai aceia caresunt încântaţi să înfăptuiască voia lui Dumnezeu vor putea aduce bucurie inimii Lui.

Să luăm, spre exemplu, tema zeciuielii. În Vechiul legământ, zeciuiala era o lege. Însă Isus şi apostolii Săi nu poruncesc nimănui să dea zeciuială în Noul Legământ. Totuşi, există nenumăraţi păstori care îşi obligă bisericile să dea zeciuială în mod regulat, fie făcând promisiuni de prosperitate nespusă, fie ameninţând cu judecata divină. Aşa că oamenii dau, dar fără bucurie. Acest mod de a dărui nu este spontan, ci apăsat şi plin de murmure. Pastorii sunt mulţumiţi atunci când colecta este plină, dar nu şi Dumnezeu. Pastorii îi iubesc pe cei care dau mult, însă Dumnezeu iubeşte numai pe cei care dau cu bucurie!

Principiul Noului Legământ NU este să dai cât de mult poţi”, ci “să dai cât de mult poţi cu bucurie”. Dumnezeu nu vrea mai mult de atât. Bineînţeles că vei primi în proporţie cu ceea ce dai (2 Cor. 9 :7 ; Luca 6 :38) – dar aceasta este o altă temă. Dumnezeu nu doreşte nici un dar şi nici o faptă care sunt date de silă. Tot ceea ce facem fără bucurie este o faptă moartă.

  1. Fapte făcute fără iubire

Iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni sunt stâlpii principali pe care sunt clădite celelalte porunci (Matei 22 :40). Dacă dărâmi aceşti stâlpi, totul se năruie. Din acest motiv a fost mustrat liderul bisericii din Efes. Faptele lui nu mai erau motivate de dragostea pentru Dumnezeu şi pentru semeni (Apoc. 2 :2,4). Dacă urmăm poruncile lui Dumnezeu fără a trăi spiritualitatea care le dă viaţă (motivaţii, atitudini, bucurie şi iubire), faptele noastre devin fapte moarte. Dacă vrem ca Dumnezeu să ne facă păstori ai turmei Sale, trebuie să trecem testele Lui (aşa cum a trebuit să treacă şi Petru) ca să se vadă faptul că Îl iubim mai presus de toate lucrurile (Ioan 21:15-17). Dacă nu, slujirea noastră este fără nici o valoare. În acelaşi fel, nu este de ajuns ca doar să-i binecuvântăm pe cei care ne blestemă. Trebuie să-i iubim din toată inima. Altfel trăim doar după slova Cuvântului, nu şi potrivit spiritualităţii Lui. În mod similar, dacă slujim fraţilor sau surorilor din biserică pentru că aşa am fost învăţaţi, dar continuăm să îi criticăm (poate pentru că nu ne-au mulţumit), slujirea noastră devine o grămadă de fapte moarte. Toată jertfirea noastră pentru lucrarea Domnului se transformă în faptă moartă dacă ea nu îşi are rădăcina în iubirea noastră pentru Dumnezeu.

  1. Fapte făcute fără râvnă

Ştiu faptele tale … eşti căldicel, nici rece, nici în clocot … Fii plin de râvnă, deci …” (Apoc. 3:15-19). Faptele făcute cu jumătate de inimă sunt fapte moarte. Trebuie să-L iubim pe Dumnezeu din toată inima, cu tot sufletul, cu tot cugetul şi cu toată puterea noastră (Marcu 12 :30). Lauda şi închinarea noastră trebuie să fie din toată inima, nu să fie lipsite de viaţă. Rugăciunile noastre trebuie să aibă neapărat în ele încărcătura responsabilităţii, iar proorociile noastre trebuie să fie pline de zel. Trebuie să fim “plini de râvnă cu duhul” (Rom. 12:11). Focul trebuie să ardă pe altar tot timpul (Lev. 6:13). Trebuie să ardem mereu, fiind înconjuraţi de flăcările darurilor Duhului pe care le-a pus Dumnezeu în noi – nu să le dispreţuim din cauză că mulţi au abuzat de ele (2 Tim. 1:7). Multe adunări creştine din zilele noastre sunt într-o stare de amorţeală, fără focul Duhului Sfânt. Ei sunt gata să fie respinşi de Domnul (Apoc. 3:16) din cauza lipsei de râvnă. Trebuie să ne pocăim de asemenea fapte moarte.

  1. Fapte făcute fără credinţă

După cum credinţa fără fapte este moartă (Iacov 2:26), tot aşa şi faptele fără credinţă sunt moarte. Multe întâlniri de rugăciune sunt moarte din cauza lipsei de credinţă. Cinci minute de rugăciune plină de credinţă sunt mai puternice, pentru împlinirea voii lui Dumnezeu, decât o noapte de rugăciune fără pasiune. Isus S-a rugat toată noaptea, iar noi trebuie să facem acelaşi lucru când este nevoie – dar, în mod sigur, nu ca o faptă moartă. Credinţa înseamnă de asemenea prezenţa convingerii (încredinţării) personale (Rom. 14:22). Tot ceea ce facem fără convingere personală este o faptă moartă. Doar pentru că vreun mare om al lui Dumnezeu crede şi predică o anumită doctrină, nu înseamnă că noi trebuie să îl imităm. Totuşi, creştinătatea este plină de credincioşi care urmează orbeşte pe alţi oameni, fără nici o convingere proprie. Imitarea duce întotdeauna la moarte. Israeliţii au trecut Marea Roşie prin credinţă. Egiptenii au încercat să-i imite, dar s-au înnecat (Evr. 11:29). Acest fapt e un avertisment pentru noi. Nu imita acţiunile sau slujirile altora. Nu avem voie să imităm nici accentul cu care vorbeşte un om pe parcursul slujirii lui. Această imitare ar fi, de asemenea, o faptă moartă. Trebuie să proorocim doar potrivit cu măsura credinţei noastre (Rom. 12:6). Dumnezeu vrea ca fiecare dintre noi să fim noi înşine, pentru că El vrea ca fiecare dintre noi să îşi aducă aportul unic în Trupul lui Hristos.

  1. Fapte făcute pentru câştigul personal şi pentru cinstirea din partea oamenilor

Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort” (Apoc. 3 :1).

Vedem aici un om care din punct de vedere duhovnicesc era mort, dar care era mulţumit de faptul că îi mergea numele că era viu. El preţuia mai mult părerea oamenilor decât părerea lui Dumnezeu (Ioan 5:44; 12:43); rezultatul a fost că toate faptele lui erau moarte. Tot ceea ce facem ca să-i impresionăm pe oameni sunt fapte moarte. Lucrurile pe care le facem doar ca să putem istorisi altora ce isprăvi am făcut sunt, de asemenea. Fapte moarte (Matei 6:1-18). Faptele vii sunt făcute în taină, numai înaintea Feţei lui Dumnezeu, luând toate măsurile posibile ca ele să rămână ascunse de ochii oamenilor. Atunci când ne mândrim cu tot ce am făcut pentru Dumnezeu, începem să ne “bucurăm de lucrul mâinilor noastre” (Fapte 7:41) şi faptele noastre se transformă instantaneu, în fapte moarte. În acest fel este construit Babilonul, după cum reiese foarte clar din Daniel 4:30.

De îndată ce suntem ispitiţi să ne gândim la părerea altora despre noi sau despre lucrarea noastră, trebuie să aruncăm acele gânduri la gunoi, căci de acolo au venit şi acolo le este locul. Chiar şi părerile pe care le au marii oameni ai lui Dumnezeu despre noi trebuie să le scoatem din mintea noastră şi să le aruncăm la gunoi. Neprihănirea noastră înaintea oamenilor este o urâciune înaintea lui Dumnezeu (Luca 16:15).

Doar cel care este radical are speranţă să scape de faptele moarte. În mod similar, slujirea Domnului făcută pentru un salariu este o faptă moartă. Lucrarea făcută în schimbul banilor nu este o lucrare creştină. Ea este o lucrare făcută în sistemul lumii acesteia, chiar dacă i se atribuie numele de creştină”. Este imposibil să-L slujim pe Dumnezeu având un ochi îndreptat şi înspre lume.

  1. Fapte făcute doar pentru liniştirea conştiinţei

Păgânii sunt îndreptaţi către lucrări ca postul, rugăciunea şi facerea de bine doar din pricina acuzaţiilor aduse de propria lor conştiinţă (Rom. 2 :15).

Este posibil ca şi creştinii să înfăptuiască asemenea lucrări îzvorâte din tendinţa de liniştire a conştiinţei lor. Mulţi citesc Biblia şi se roagă în fiecare zi doar pentru a se despovăra de mustrările cugetului lor. Din acelaşi motiv ei merg la adunare, dau zeciuială, dau bani săracilor, etc. Toate aceste lucrări sunt fapte moarte. Există predicatori care transformă în capital această slăbiciune a creştinilor şi fac presiuni psihologice asupra lor, urgentându-i să facă odată ceva pentru milioanele de oameni care pier “fără Hristos”. Oamenilor li se spune: “ori dăruieşte, ori du-te şi fă ceva”. În consecinţă, unii dau bani, iar alţii se lasă de serviciu şi intră în lucrarea creştină. Însă, datorită faptului că ambele grupuri au acţionat fără călăuzirea Domnului, doar pe baza emoţiilor momentului respectiv, tinzând să scape de sentimentele de vinovăţie, ajung să se învârtă într-un ciclu interminabil de fapte moarte.

  1. Fapte făcute din frica de Judecata Divină

Este bine ca păcatul să fie evitat din cauza fricii de judecata lui Dumnezeu, dar cu siguranţă că nu acesta a fost motivul lui Isus când a evitat păcatul. El a evitat păcatul din cauză că a vrut să facă voia Tatălui. Acesta trebuie să fie şi motivul nostru. Să presupunem pentru o clipă că nu ar exista nici o pedeapsă pentru poftirea după femei, pentru minciună sau pentru mânie. Am comite acele păcate sau am continua să le evităm din dorinţa de a fi plăcuţi înaintea lui Dumnezeu? Fiecare dintre noi trebuie să răspundă în dreptul său la această întrebare şi “să-şi ducă mântuirea până la capăt”, fără fapte moarte, “cu frică şi cutremur”. A ierta pe alţii, doar pentru că nu vrem să fim pedepsiţi de Dumnezeu sau pentru că vrem ca Dumnezeu să ne ierte, este o faptă moartă – pentru că este motivată de frica de judecată. Nici aceia care citesc Biblia şi se roagă în fiecare dimineaţă doar ca să evite vreun accident rău în timpul zilei, nu sunt mai buni! Toate acestea fac parte din categoria celor mai rele superstiţii păgâne!

  1. Fapte făcute pentru obţinerea unui contraserviciu

Deşi este adevărat că Isus va răsplăti pe cei credincioşi (Apoc. 22:12) şi că cel mai important lucru din viaţa noastră este să fim plăcuţi Domnului (2 Cor. 5:9) ca într-o bună zi să putem auzi cuvintele “bine, rob bun şi credincios”, totuşi, Isus ne avertizează să nu lăsăm dorinţa egoistă de a primi o răsplată cerească să ne motiveze jertfele şi slujirea în Numele Lui.

Când Petru s-a comparat cu tânărul bogat (care tocmai plecase de la Isus) şi i-a pus lui Isus întrebarea “Iată că noi am lăsat tot şi Te-am urmat; ce răsplată vom avea?” (Matei 19:27), Isus i-a dat ca răspuns pilda lucrătorilor (Matei 20:1-16). Acolo vedem că cei care au lucrat pentru bani (răsplată) au fost cei din urmă, iar cei care au lucrat fără să se îngrijoreze de bani au ajuns cei dintâi (chiar dacă munca lor a fost mai puţină decât munca celorlalţi).

Ideea călăuzitoare conform căreia “calitatea primează în raport cu cantitatea” exprimă bine diferenţa dintre faptele moarte şi faptele vii. Faptele făcute cu gândul la un contraserviciu, la o poziţie superioară altor creştini în cadrul Miresei lui Hristos, de exemplu, vor fi considerate fapte moarte în Ziua Judecăţii.

Dacă îţi purifici gândirea, faci bine celor din jur, îţi iubeşti soţia sau eşti supusă soţului, doar cu gândul la o răsplată, înseamnă că eul este încă la cârma vieţii tale şi toate faptele tale “bune”, centrate pe tine însuţi, sunt fapte moarte!

Cei care primesc coroane, în slava cerească, le aruncă de îndată la picioarele Domnului, spunând: “numai Tu eşti vrednic” (Apoc. 4:10-11). Numai atunci putem fi eliberaţi de faptele moarte când ne curăţim pe noi înşine de orice altă motivaţie în afară de cea de a-L glorifica pe Dumnezeu. Dacă ţinem, în memoria noastră, o evidenţă a tuturor faptelor bune pe care le-am făcut, acele fapte bune devin fapte moarte.

Isus ne-a dat două imagini despre Ziua Finală a judecăţii – una în care oamenii au înşirat înaintea Domnului toate faptele bune pe care le făcuseră în timpul vieţii lor pământeşti: “Doamne, noi am proorocit în Numele Tău, noi am vindecat bolnavii în Numele Tău” (Matei 7:22-23). Aceştia vor fi respinşi de Domnul. În cealaltă imagine îi găsim pe cei neprihăniţi care sunt foarte surprinşi atunci când Domnul le aminteşte de faptele lor bune pe care le-au înfăptuit de-a lungul vieţii. Ei întreabă plini de surprindere: Doamne, când am făcut noi toate acestea?” (Matei 25:34-40). Ei au uitat de binele pe care l-au făcut de-a lungul vieţii – pentru că morivul lor nu a fost primirea unei răsplăţi. Aici vedem un contrast puternic dintre faptele moarte şi cele vii. În care categorie ne încadrăm noi ?

  1. Fapte făcute fără să purtăm în noi omorârea Domnului Isus

Faptele vii sunt numai acelea care izvorăsc din viaţa lui Isus, din interiorul nostru. Este imposibil să avem această viaţă a lui Isus fără să fi purtat, mai întâi, omorârea Lui – crucea de zi cu zi (2 Cor. 4:10). Dacă doar ne controlăm limba, ca vorbirea să nu ne fie iritată, sau expresia feţei, ca privirea să nu ne fie încruntată, dar fierbem pe dinăuntru, în continuare, de mânie şi de nelinişte, aceasta nu este deloc biruinţă – este doar refulare (înăbuşire). Tehnicile de refulare şi de suprimare sunt din yoga şi n-au nimic în comun cu învăţătura lui Isus Hristos. Isus ne-a spus să ne luăm crucea în fiecare zi. Aceasta înseamnă să dăm în fiecare zi la moarte firea noastră pământească (Gal. 5 :24). Spre deosebire de moartea prin împuşcare sau strangulare,  moartea prin crucificare este un proces de durată. Firea pământească nu poate fi împuşcată sau spânzurată într-o clipită; ea poate fi numai răstignită. Dacă însă suntem credincioşi în a-l ţine răstignit pe cruce pe acest criminal, la un moment dat moartea va surveni – şi, într-o zi, vom înceta să mai păcătuim – chiar şi lăuntric (1 Petru 4:1). Atunci faptele vii ale Duhului vor curge ca râuri de apă vie din fiinţa noastră cea mai profundă (Ioan 7:38). Atunci, atitudinile noastre interioare vor corespunde cu aparenţa exterioară şi cu lucrările noastre, vizibile tuturor celor din jurul nostru. Atunci nu va mai fi nevoie de zâmbete artificiale sau de orice altă formă de pietate exterioară.

  1. Fapte care provin din propria noastră raţiune umană

Lucrarea altruistă şi plină de sacrificiu, pe care a făcut-o Marta pentru Domnul şi pentru ucenicii Săi, este un exemplu grăitor de fapte bune care sunt fapte moarte (Luca 10:38-42). Ea a lucrat numai din cauză că a simţit că aşa se cuvenea. Însă “caracteristica cea mai importantă a unui slujitor este aceea că el face acele lucrări care îi sunt date de către stăpânul său” – nu ceea ce simte el însuşi că ar fi bine (1 Cor. 4:2 – trad. LB). Aşa că Maria fusese mai înţeleaptă fiindcă ea, înainte de toate, s-a aşezat la picioarele lui Isus pentru a asculta voia Lui cu privire la acţiunile ei. Versetele din Evrei 4:10,12 spun că Cuvântul lui Dumnezeu desparte ceea ce este sufletesc de ceea ce este duhovnicesc; şi, în aceeaşi măsură în care suntem chemaţi să încetăm să mai păcătuim, suntem chemaţi şi să încetăm să mai facem propriile noastre lucrări. Faptele sufleteşti sunt fapte moarte. Isus nu a făcut nimic din propria Lui iniţiativă (Ioan 5:30). Dumnezeu nu caută nici astăzi oameni cu idei strălucite despre cum anume ar trebui făcută lucrarea Lui (fiindcă astfel de idei pot produce doar “Ismaeli”), ci caută oameni care sunt îndeajuns de smeriţi pentru a recunoaşte lipsa lor de înţelepciune şi de putere şi care se vor pune la dispoziţia lui Dumnezeu ca El să îi folosească după buna Lui plăcere. Dumnezeu nu caută abilitate, ci disponibilitate.

Acum, că am fost informaţi despre faptele moarte, marele pericol pentru unii dintre noi poate fi ca, bătând în retragere dinaintea prăpastiei “faptelor moarte”, să cădem în prăpastia de la marginea opusă a căii înguste, şi anume: în cea a “Lipsei totale a faptelor”. Această prăbuşire ar fi şi mai rea. Lucrările vii ale Duhului pot fi înfăptuite prin noi, numai în cooperare cu Duhul Sfânt prin trăirea unei vieţi disciplinate – şi aici nu este vorba de lege, ci de disciplină.

Deci haideţi să ne curăţim nu numai de orice întinăciune a cărnii, ci şi de orice întinăciune a duhului (2 Cor. 7:1), pentru ca, în ziua Nunţii Mielului, lucrările noastre înfăptuite în neprihănire să poată deveni haina noastră de nuntă (Apoc. 19:8).

OCCIDENTUL ȘI-A PIERDUT VIRTUȚILE

13/09/2021    |   de Paul Kingsnorth

 
 

În urmă cu un secol, în vremea Marelui Război, Oswald Spengler scria că „lumea occidentală, fără excepție, se află sub influența unei imense iluzii optice”. Declinul Occidentului, marea, ambițioasa și poetica teorie a decăderii apusene – în opinia sa, demult începută la momentul în care el scria – și-a avut adepții, detractorii și imitatorii săi de atunci încoace. În ultimii ani, a cunoscut, de asemenea, o renaștere.

Declinul se simte în aer, unde se amestecă fumul de la pădurile care ard în Grecia și scenele șocante din Afganistan. Mare parte din ceea ce a scris Spengler cu privire la disoluția Occidentului – despre care el a prezis că va deveni complet evidentă în secolul al XXI-lea – s-a dovedit a fi profetic și nici măcar nu auzise de schimbările climatice sau de talibani. Trebuie să ai o voința tare puternică – genul pe care o admira bătrânul Oswald – pentru a nega acest lucru, în timp ce națiunile se dezintegrează mânioase.

Dar ce este „Occidentul”? Depinde ce trib întrebi. Pentru un liberal, Occidentul este „Iluminismul” și tot ceea ce a urmat – democrație, drepturile omului, individualism și duetul dinamic „știință și rațiune”. Pentru un conservator, ar putea însemna un set de valori culturale: atitudinile tradiționale față de viața de familie și identitate națională, și probabil un sprijin consistent pentru piața liberă și capitalism. Pentru genul de stângist postmodern care domină în prezent cultura, Occidentul – presupunând că admite existența lui – este în mare parte o fațadă pentru colonialism, imperialism, rasism și alte grozăvii despre care auzim zilnic pe canalele oficiale.

Toate aceste lucruri ar putea fi adevărate în același timp, dar fiecare este de asemenea ceva destul de recent. Occidentul este mult mai vechi decât liberalismul, stângismul, conservatorismul și imperiul. Este în același timp un amestec mult mai simplu, mai vechi și mult mai complex decât orice ar putea oferi fiecare dintre acestea. Este rezultatul aducerii împreună a oamenilor din întreg continentul, în decursul secolelor, de către o anumită poveste religioasă.

„Nu a existat niciun fel de organizare unitară a culturii apusene cu excepția Bisericii Creștine”, a explicat istoricul medieval Christopher Dawson în „Religia și Ascensiunea Culturii Apusene”, carte scrisă la puțină vreme după cel de-Al Doilea Război Mondial.

„În spatele modelului mereu schimbător al culturii occidentale a existat o credință vie care i-a dat Europei un anumit sentiment de comunitate spirituală, în pofida tuturor conflictelor, diviziunilor și schismelor sociale care i-au marcat istoria.”

Cu alte cuvinte, „Vestul” s-a născut din relatarea acelei povești sfinte – o grădină, un măr, o cădere, o înviere – care a modelat fiecare aspect al vieții: organizarea săptămânii de lucru; ciclul anual al sărbătorilor și zilelor de odihnă; plata taxelor; datoriile morale ale indivizilor; atitudinea față de vecini și străini; obligația milosteniei; structura familiilor; și cel mai important, o imagine cuprinzătoare a universului – structura și înțelesul său și locul nostru în el.

Pe scurt, Vestul era creștinismul. Dar creștinismul a murit. Dacă trăiești acum în Apus, trăiești printre ruinele sale. Multe dintre ele sunt în continuare splendide – catedrale intacte, concerte de Bach – dar până la urmă sunt ruine. Iar când o cultură veche clădită în jurul unei ordini sfinte moare, va urma un cutremur îndelungat în fiecare domeniu social, de la politică până la sufletul omului. Forma oricărui lucru și instituții – familie, muncă, atitudini morale și existența însăși a moralei, conceptele de bine și rău, moravurile sexuale, perspectiva asupra banilor, a odihnei, a muncii, a naturii, a corpului, a neamurilor, a datoriei – vor fi la cheremul oricui. Bine ați venit în 2021.

În urmă cu 40 de ani, filosoful Alasdair Macintyre a susținut în lucrarea devenită clasică „După virtute” că însăși noțiunea de virtute va deveni în cele din urmă de neconceput, odată ce sursa din care a provenit va fi îndepărtată. Dacă viața umană va fi privită ca neavând un sens mai înalt, atunci va fi imposibil să pici de acord asupra înțelesului „virtuții” sau să înțelegi de ce ar trebui să însemne ceva.

Dascălul favorit al lui Macintyre era Aristotel, nu Iisus, dar critica pe care el o face Iluminismului și predicția sa cu privire la eșecul întregului proiect iluminist se baza pe o înțelegere foarte limpede a viziunii mitice a creștinismului medieval – și a umanismului parțial, gol și ultraraționalist cu care filosofii iluminiști au încercat să o înlocuiască. Macintyre credea că acest eșec era deja foarte evident, dar societatea nu-l poate vedea deoarece monumentele vechii ordinii sfinte erau încă în picioare, precum statuile romane, după ce legiunile au plecat.

Pentru a ilustra teza sa, Macintyre a folosit exemplul tabuului. Acest cuvânt a fost pentru prima oară descoperit de europeni în jurnalele Căpitanului Cook, în care povestea despre experiențele sale din Polinezia. Macintyre explică:

„Marinarii englezi au fost uimiți în fața a ceea ce lor li se părea a fi niște moravuri sexuale laxe ale polinezienilor și au fost și mai uimiți să descopere contrastul sever față de prohibiția riguroasă asupra mâncatului împreună a bărbaților și femeilor. Când au întrebat de ce bărbații și femeile nu aveau voie să mănânce împreună, li s-a spus că această practică este tabu. Dar când au persistat și au încercat să afle ce înseamnă tabu, nu au primit mai multe informații.”

Cercetările ulterioare au sugerat că polinezienii înșiși nu știau nici ei prea bine de ce existau aceste prohibiții; și chiar așa, când tabuurile au fost abolite cu totul în anumite părți din Polinezia, câteva decenii mai târziu, nu au urmat imediat niște consecințe evidente. Decurge de aici că erau absurde de la bun început?

Nu chiar. Macintyre ne reamintește că la început tabuurile erau „încastrate într-un context care le dădea inteligibilitate”. Dar odată ce sunt desprinse din acel context „dintr-odată sunt susceptibile să apară ca un set de prohibiții arbitrare”, în special „când acele credințe din spate, în lumina cărora regulile de tabu au fost inițial înțelese, nu doar că au fost abandonate, dar au fost și uitate.” Odată ce societatea atinge acel stadiu în care uită rațiunea pentru care a instituit tabuul, e suficient să cadă o piesă pentru a se dărâma întreg edificiul. Potrivit lui Macintyre, acest stadiu a fost deja atins în Apus.

Când un astfel de aranjament social este distrus, cu ce este înlocuit? Când tabuurile au fost abolite în Polinezia, susține Macintyre, s-a creat un neașteptat „gol moral”, care a ajuns să fie umplut cu „banalitățile misionarilor protestanți din New England”. În cazul acesta, un anumit creștinism și-a făcut locul prin breșa creată de moartea unei povești sacre. Sfârșitul tabuurilor nu a adus vreo „libertate” abstractă; mai degrabă, a eviscerat cultura de inima sa. Acea inimă, dacă e să fim drepți, încetase să mai bată de ceva vreme, dar acum că arhitectura formală a  dispărut, s-a creat un spațiu gol care aștepta să fie umplut – iar natura are oroare de vid.

Îmi pare că noi în Occident am ajuns în acest punct. Începând cel puțin cu anii 60, tabuurile noastre s-au prăbușit, și doar în ultimii ani multe din monumentele care mai supraviețuiau au fost puse – adesea la modul literal – la pământ. Creștinismul a expirat de-a lungul secolelor din cauza unui număr de motive complexe, dar nu a fost distrus de un dușman extern. Nicio armată agresivă nu a pătruns în Europa și ne-a convertit forțat la o credință rivală. Nu. Noi am dezmembrat povestea din interior. Ceea ce a înlocuit-o nu a fost o nouă ordine sfântă, ci o negare a faptului că există așa ceva.

În „După virtute”, Macintyre explică ce a urmat. Proiectul Iluminismului de secol XVIII a fost o încercare de a construi o „moralitate” (cuvânt care nu a existat cu sensul acesta înainte) dezbărată de teologie. Era proiectul de construcție a unei noi ființe umane După Dumnezeu, în care un nou sens, personal – care să nu fie veșnic sau responsabil în fața unei forțe mai înalte – va forma baza culturii și a individului.

A reușit? Pe scurt: nu. „Moralitatea” post iluministă, susține Macintyre, nu a fost un înlocuitor pentru un scop mai înalt sau un sens meta-uman. Dacă drumul corect pentru societate sau individ era bazat pe nimic altceva decât pe judecata personală a individului, atunci cine sau ce va fi arbitrul final?

În fine, fără acel sens mai înalt care să unească societatea, ea va decădea – așa cum s-a întâmplat – în „emotivism”, relativism și, în cele din urmă, se va dezintegra. Dacă orice cultură este clădită în jurul unei ordini sfinte – fie creștină, islamică sau hindusă, venerarea strămoșilor sau închinarea la Odin – atunci prăbușirea acelei ordini va duce la colapsul inevitabil al culturii care se sprijinea pe ea. În centrul fiecărei culturi există un tron, și oricine stă pe acel tron el va fi cel de la care vom lua exemplu. Experimentul modern a reprezentat actul de detronare atât literală cât și filosofică a suveranilor și a reprezentanților ordinii sfinte, și înlocuirea lor cu noțiuni pur umane și abstracte – „poporul”, „libertatea”, „democrația”, „progresul”.

Sunt pentru democrație (cea adevărată, nu simulacrul corporatist care e acum), dar detronarea suveranului – Hristos – care stătea în centrul ordinii sfinte apusene nu a dus la dreptate și egalitate universală. A dus – printr-o scurtătură sângeroasă cu numele Robespierre, Stalin și Hitler – la victoria completă a puterii banilor, care a pulverizat cultura și sufletele noastre într-un milion de cioburi mânioase.

Golul creat de colapsul vechilor tabuuri a fost umplut de gazul otrăvitor al capitalismului consumerist. A pătruns acum în fiecare aspect al vieților noastre, la fel cum demult a pătruns povestea creștină, până într-acolo încât abia ne dăm seama că a colonizat totul – de la felul în care mâncăm până la valorile pe care le predăm copiilor noștri. Eliberați într-un prezent post-modern – fără centru, fără adevăr, fără direcție – nu am devenit cetățeni independenți, responsabili și democrați într-o republică umană. Am devenit robi ai sinelui și ai puterii banului; închinători distruși în fața idolului monstruos al Progresului. „În etica Apusului, totul este direcție, dorință de putere”, scria Spengler.

„După Virtute” se încheie cu autorul declarând că sarcina care ne stă în fața astăzi este similară cu cea a oamenilor care au trăit prăbușirea Romei: nu „de a reface imperiul”, ci de a-l construi din nou. Macintyre e celebru pentru că a susținut că Apusul așteaptă un „nou și fără îndoială foarte diferit Sf. Benedict”. A susținut acest lucru în urmă cu 40 de ani iar noi așteptăm în continuare, însă este o perspectivă solidă de a vedea lucrurile. În pofida tragediei din Afganistan, Apusul post-creștin nu duce lipsă de idei, argumente, insulte, ideologii, stratageme, conflicte sau mașini care să salveze lumea. Dar duce o lipsă acută de sfinți; și cât de tare avem nevoie de iubirea, înțelepciunea, disciplina și pacea lor în haosul vremurilor noastre. Poate că ar fi mai bine să începem să vedem cum am putea dobândi câte ceva din aceste calități noi înșine.

Traducere de la Unherd.com  

PERICOLUL MINȚII DESCHISE

15/09/2021    |   de Chuck Chulberg

 
 

De câte ori ați fost lăudați că aveți o minte deschisă? Destul de des, cred.

De câte ori un astfel de comentariu a trecut a fi drept altceva decât un compliment? Nu la fel de des, intuiesc.

 

La urma urmelor, deschiderea minții în societatea noastră deschisă este văzută ca o însușire de admirat. Într-adevăr, ce ar putea fi mai bun decât a fi deschis la minte? Și ce ar putea fi mai rău decât a fi dogmatic?

G.K. Chesterton a apărat mintea deschisă – până la un punct. A apărat și dogmatismul. Iar acesta era punctul respectiv.

Nedumeriți? Nu este cazul. Chesterton explică cel mai bine: „Prefer să-mi deschid mintea la fel cum fac când îmi deschid gura, adică atât de puțin încât să o pot închide la loc repede – și să revin la ceva solid.”

Chesterton și-a expus punctul de vedere chiar mai clar decât atât într-un eseu intitulat „Despre bunul gust”, care a apărut în London Daily News, în vara anului 1905.  Ceea ce el numea o minte „cu adevărat deschisă” este o „minte goală”. Asta ar trebui să limpezească lucrurile, nu-i așa?

O astfel de minte s-ar putea să fie „ceva foarte încântător”, admite Chesterton, dar nu va rămâne încântătoare, măcar și pentru faptul că nu va rămâne goală. Inevitabil, acea încântătoare minte goală se va umple cu …„lucruri prostești”.

Poate că prostiile sunt mai bune decât nimicul, spune Chesterton, deoarece „acolo unde este nimicul se află Diavolul”. Aici intră în joc ceea ce el a numit dogmă sau doctrină. Dacă mintea umană „nu este hrănită cu nicio doctrină”, ei bine, atunci ea se află la discreția oricui.

Doctrina pe care Chesterton o avea cel mai bine în mine este încapsulată de cele 10 Porunci. Nu se chinuie să le enumere. Face doar o aluzie la ceea ce el numește „legile importante”.

Ce se întâmplă dacă aceste „legi importante” nu ajung într-o minte goală? În absența lor va apărea „o îngrijorare zbuciumată și tiranică” pentru „lucruri prostești” sau pentru „toate ororile păgâne ale artei și igienei”.

Ce suntem sfătuiți să nu facem când vine vorba de acele „legi importante” (cunoscute altfel ca cele 10 Porunci)? Ați ghicit. Ni se recomandă să nu le încălcăm.

Dar ce se întâmplă când aceste „legi importante” sunt încălcate? Sau, mai degrabă, ce nu se întâmplă? „Când încalci legile importante nu vei obține libertate; nu vei obține nici măcar anarhie…”

Dacă nu vei obține nici libertate, nici anarhie, ce vei primi? Chesterton a explicat cum încălcarea „legilor importante” va rezulta invariabil într-o listă nesfârșită de „legi mai puțin importante”.

În loc să ofere o listă lungă de aceste legi „mai puțin importante”, Chesterton a preferat să comenteze pe marginea unei dezbateri parlamentare în care Winston Churchill a fost acuzat de „prost gust”.

Aduceți-vă aminte că titlul eseului său era „Despre bunul gust”. Acuzatorul lui Churchill, un anume Arthur Balfour, a recurs la ceea ce Chesterton a numit „zeul calp al bunului gust”. Nu l-a atacat pe Churchill pentru că nu se comporta ca un cetățean sau ca un creștin, ci pentru că nu se comporta ca un gentleman.

Mai rău, Chesterton se temea că politicienii doreau să fie priviți mai degrabă ca gentlemani, decât ca niște cetățeni sau creștini. Indiferent dacă acesta era cazul lui Winston Churchill sau al lui, să zicem, Donald Trump, reprezintă un cu totul alt subiect.

Acest „zeu calp” era pentru Chesterton „consecința ultimă și cea mai nefastă a ignorării graduale a legilor importante”. Atenția față de aceste legi însemna odată  că problemele morale erau mai importante decât manierele cuiva – sau absența lor. Dar acum? Sau la începutul secolului trecut? Pentru Chesterton, „importanța în declin” a moralei a lăsat locul „importanței crescânde” pentru bune maniere.

Astăzi ne putem lamenta cu privire la declinul atât al moralei cât și al bunelor maniere, în timp ce tânjim spre vremurile lui Chesterton în care manierele încă erau prezente. Astăzi avem experiența unui secol care depune mărturie despre adevărul intuiției lui Chesterton cu privire la consecințele încălcării „legilor importante”. În fapt, avem în față un adevăr pe care nici măcar Chesterton nu l-a prins. În timp ce este adevărat că încălcarea „legilor importante” nu a condus în mod necesar la o libertate mai mare – sau la anarhie – este de asemenea adevărat că proliferarea „legilor mai puțin importante” a redus drastic libertatea, în timp ce a promovat  un tip de anarhie nelegiuită din partea celor care aleg să le încalce pe acestea din urmă.

În atât de multe domenii ale vieții, dictatele acelor legi au condus la un micromanagement al vieții. Poate că libertatea o vor fi avut în minte cei care doreau încălcarea „legilor importante” însă nu acesta a fost rezultatul

Și dacă este să fim onești, sunt acele legi importante atât de restrictive? După cum a remarcat odată Chesterton în felul său paradoxal, deoarece sunt doar 10, înseamnă că doar 10 lucruri au fost interzise.

UN MAESTRU UITAT

16/09/2021    |   de Ninel Ganea

 
 

Poate că exagerez întrucâtva dacă spun că Irving Babbitt este un scriitor care mi-a marcat viața, în măsura în care un autor are această putere, dar nu aș fi foarte departe de adevăr. În urmă cu aproape 15 ani, citind o istorie a culturii apusene scrisă de Jacques Barzun, am dat peste o notă de subsol lapidară care trimitea la lucrarea lui Babbitt despre „Rousseau și mișcarea romantică”. Nu aș putea indica precis ce anume m-a făcut să caut cartea. Pe atunci nu știam nimic nici despre autor, nici despre operă, dar e clar că un instinct binevoitor mi-a stimulat o curiozitate nefirească la prima vedere.

Am cumpărat-o relativ ușor, însă nedumeririle au continuat încă înainte de a deschide volumul. Aveam în față o carte cu o grafică monotonă, copiată la cerere după un vechi volum de bibliotecă, plină de sublinieri și comentarii scrise pe margine. Din fericire, spre deosebire de multe astfel de exemplare, în cazul acesta, așa cum aveam să-mi dau seama mai târziu, lectorul fusese mai mult decât inspirat. Îmi devenise clar de acum, chiar dacă nu citisem nici măcar o pagină, că mă întâlneam cu un autor complet uitat, care nu mai avusese parte de nicio reeditare semnificativă timp de aproape un secol. Așadar, îmi pusesem niște speranțe, nefondate pe nimic altceva decât pe intuiție, într-o carte obnubilată, a unui profesor de literatură comparată la Harvard de la începutul secolului XX. Nu se anunța vreun extaz livresc, așa că mă pregăteam pentru un exercițiu de răbdare.

Din fericire, intuiția originară s-a dovedit mai mult decât fecundă, căci de la primele pagini ale cărții am început să întrevăd și să simt o minte sclipitoare care se mișca prin istoria literaturii și gândirii moderne cu o precizie și o claritate nemaiîntâlnite vreodată. Mă așteptam la tone de referințe obositoare, la argumente alambicate și forțate, la contorsiuni și prețiozități de scientism literar, care de regulă nu fac altceva decât să ascundă absența gândirii și a ideilor. În loc de tot acest balast indigest și comun, am avut sentimentul unei revelații intelectuale. Era ca o lumină puternică și strălucitoare care te izbește după un mers de-o viață printr-o pădure mocirloasă și întunecată, plină de buruieni și arcane imposibil de depășit. Doar că această lumină, în loc să mă orbească, îmi deslușea fiecare naufragiu și ungher în care mă blocasem și, mai important, îmi făcea la fel de limpede tot ceea ce aveam să întâlnesc de acum încolo.

Meritul lui Irving Babbitt nu era și nu este doar acela că îți explica relația dintre cultura modernă și filosofia lui Rousseau, ci acela, mai înalt, că te înarma cu mijloacele de apreciere ale oricărei creații artistice, și anume adevărul ei în raport cu universalul. Toată această revărsare de cunoaștere nu se făcea într-o manieră scolastică și teoretică în care te simți prizonierul unor dictate nemiloase, prinse într-o armătură logică, sufocantă și artificială, ci prin revelarea unui număr impresionant de ilustrări literare clasice și moderne, prin vorbe de duh memorabile, prin citate originale, prin comentarii care își loveau de fiecare dată în plin ținta. Era acea cale regală, ideal situată la mijloc între erudiția debordantă și impresionismul gândirii libere de conformism, însă totul impregnat până în ultimul por de o inteligență fascinantă.

Am luat apoi la rând, nerăbdător, toate cărțile lui Babbitt, iar bucuriile și surprizele s-au ținut lanț, căci nu mă întâlneam cu omul unei singure cărți, ci cu omul unui singur gând – felul în care tradiția clasică a fost distrusă de umanitarismul sentimental și cel pozitivist – pe care îl urmărește neobosit, fără să se repete, în metamorfozele sale culturale, politice și educaționale.

La fel de neașteptat a fost să descopăr că profesorul de la Harvard dovedea o maturitate inegalabilă, indiferent de volum sau de tema abordată, astfel încât cuiva nefamiliarizat cu biografia sa i-ar fi imposibil să distingă între cărțile de tinerețe și cele apărute la apogeul carierei. După cum spunea prietenul său, Paul Elmer Moore, Babbitt părea că s-a născut din capul lui Jupiter precum Minerva, fără să fi trecut prin suferințele dureroase, de cele mai multe ori inevitabile, ale căutărilor de tinerețe: „Cum a ajuns să iubească și să stăpânească poeții greci și latini, nu-mi dau seama. Potrivit propriilor mărturisiri, gustul acesta s-a născut în el. Ceea ce este însă uluitor este că, atunci când privesc înapoi, pare că a apărut întru totul matur și înzestrat”. Așadar, un clasic născut, nu făcut.

Viața lui conține detalii mișcătoare, mai ales dacă o citim, așa cum ar trebui, prin comparație cu omul deplin ce a exasperat intelighenția americană de la începutul secolului (în rândul oponenților săi găsim nume foarte diverse, precum Ernest Hemingway, Albert Jay Nock, Sinclair Lewis, Edmund Wilson, H.L. Mencken ș.a.) prin insistența sa nenegociabilă pentru tradiția clasică, prin critica devastatoare a modernismului cultural și a pustiirilor care i-au urmat. Pe de altă parte, Babbitt nu a dus lipsă de admiratori, T.S. Eliot fiind poate cel mai strălucit și celebru ucenic al său; nu încape îndoială, totuși, că marele critic american a înotat împotriva curentelor dominante în epocă: „Să te lupți cu o generație întreagă nu e ceva de dorit. Am fost nevoit să trăiesc în niște vremuri când toate ideile pe care le consideram fundamentale pentru om au intrat din ce în ce mai mult în declin.”

Irving Babbitt s-a născut în 1865 la Dayton, Ohio, într-o familie nu chiar obișnuită. Mama sa a trecut la cele veșnice pe când copilul avea doar 11 ani, drept pentru care o bună parte din copilărie și-a petrecut-o în varii orașe americane sau la ferme din Ohio și Wyoming. Privind din afară, ar părea mai degrabă o copilărie ce predispunea la romantism. Dacă mai punem la socoteală și preocupările bizare ale tatălui, un fel de escroc spiritist, care vindea cristale prin care, chipurile, puteai afla sexul copilului înainte de a se naște, sau aventurile de cowboy (în sensul de văcar, nu de pistolar) ale lui Babbitt în Vestul nu chiar atât de sălbatic, unde, conform mărturiei unui amic, scotea din vizuini șerpi cu clopoței și-i învârtea în jurul capului, avem motive serioase de mirare și interes.

A ajuns la Harvard ca student în 1885, fiind mai mult decât familiarizat cu literatura clasică. Colegii din facultate îl numeau „asistentul Babbitt” deoarece își sâcâia profesorii cu tot felul de întrebări incomode. Nu făcea parte din boemă, dar nici nu putea fi încadrat în rândul tocilarilor insipizi. Ceea ce ieșea în evidență era o viață interioară adâncă și o căutare a profunzimilor, trăsături care îi dădeau un aer aparte. În timpul petrecut la Harvard a reușit performanța de a fi campion la absențe, ceea ce nu s-ar putea bănui, după cum remarca un fost coleg, de la un avocat atât de consistent al convenției și formei. „Avem parte de două educații”, afirma mai târziu Babbitt, „una care ne este oferită și alta pe care ne-o oferim singuri”, iar comentariul inspirat al cuiva a fost că Babbitt nu a lăsat niciodată ca prima educație să o pună în pericol pe a doua. Același coleg l-a surprins adeseori pe viitorul profesor stând pe podea, întins pe burtă, cu capul în mâini, citind Platon în greacă. Altădată, într-o excursie, a parcurs 800 de pagini din filosoful „Republicii”.

Gusturile sale literare au pentru noi, cei care nu ne putem închipui viața, în cel mai fericit caz, fără literatură de recreere, ceva de-a dreptul ascetic. Singura concesie pe care o făcea beletristicii era lectura „Istoriei lui Pendennis” de Thackeray. În rest, poeți latini și greci, Sofocle și Horațiu, Apolonius din Tyana și Porfirius, Plotin, Confucius și texte budiste clasice, printre care reușeau cumva să se strecoare Goethe („Faust”) și Matthew Arnold („Literatură și dogmă”). Când a descoperit în biblioteca unui prieten mai multe volume de George Sand nu și-a putut stăpâni îngrijorarea cu privire la soarta acelui om. Deși preferințele sale mergeau doar într-o anumită direcție, era un cunoscător avizat al modernilor, putând cita cu ușurință și cu o oarecare plăcere mai ales din Byron sau Shelley; ceea ce nu-l împiedica, pe de altă parte, să facă din poezia și imaginația romantică materialul favorit de disecție. Întrebat fiind de un coleg ce fel de literatură preferă în timpul liber, cunoscută fiind predilecția multor profesori pentru poveștile polițiste, Babbitt a răspuns oarecum surprinzător: „critică literară contemporană”.

Așa cum se poate presupune, dată fiind această educație clasică, Babbitt era o întrupare a cumpătării, care nu excludea, însă, umorul și replicile spumoase, nefiind puțini aceia care afirmă că geniul său se găsea de fapt în conversații. De pildă, unui prieten care și-a manifestat îndoiala față de eficiența morală a budismului în lumea europeană, Babbitt i-a replicat într-o manieră tipic johnsoniană: „Cum așa?! Nu crezi că budismul – o religie cu 14 iaduri – este suficient de bun (pentru europeni)?!”

Fiind în esență un moralist, prieteniile sale, deși se apropiau mult de idealul de generozitate antică, păstrau o severitate care putea fi uneori dificilă pentru cei de lângă. În opinia apropiaților, era în primul rând un filosof și un mentor, poate cam cicălitor. Un prieten trebuie să fie un ghimpe în coasta celor pe care îi iubește, repeta Babbitt. Prin calitățile lui critice neobișnuite, nu-i trebuia prea mult ca să devină un ghimpe în ambele coaste, după cum observa un admirator.

În pofida aparențelor din acest portret sumar, Babbitt nu era un sihastru intelectualist, care să trăiască îngropat în cărți. Lui îi aparține citatul, care ar putea sta la fel de bine în gura oricărui tradiționalist autentic: „rolul cărților este de a învăța să le disprețuim.” Îndrăgea nespus peisajele arcadiene din New England și plimbările lungi în natură, care nu durau aproape niciodată mai puțin de două ore. De la un moment încolo, ca să câștige timp, a devenit alergător, iar la Paris, poliția locală, văzându-l cum aleargă noaptea, l-a luat drept un tâlhar urmărit de victima sa. 

Babbitt a absolvit Harvard în 1889, iar apoi a predat timp de doi ani la Colegiul din Montana. Ulterior a plecat în Franța pentru a aprofunda religiile orientale cu profesorul Sylvain Levy. Filosofiile și religiile orientale vor reprezenta o preocupare constantă în viața sa, un loc privilegiat ocupându-l budismul, pe care l-a opus nu doar o singură dată umanitarismului modern. Într-un eseu caracteristic, remarca:

„Potrivit lui Buddha, cel mai rău dintre vicii e să cedezi în chip leneș pulsiunilor temperamentale (pamāda). Cea mai înaltă virtute (appāmada) o reprezintă opusul, trezirea simțurilor din lene și letargie, exersarea constantă a voinței active. Pe patul de moarte, ultimele cuvinte ale lui Buddha către discipolii săi au fost îndemnul de a practica necontenit această virtute (appāmada sampādetha).”  Poate nu e lipsit de interes să spunem, în context,  că Paul Elmer More vedea în acest fragment cheia de lectură a întregii gândiri a lui Irving Babbitt.

Revenit din Franța, a continuat să urmeze cursuri de filosofie orientală la Harvard, pentru ca ulterior să predea limbile romanice la un colegiu american. La doar cinci ani de la absolvirea universității era primit în rândul profesorilor de la cea mai importantă universitate americană. Cu toate că și-ar fi dorit să predea clasicii antici, a trebuit să se mulțumească cu catedra de literatură comparată. Cursurile ținute acolo aveau să-i aducă în același timp dușmani, dar și un număr considerabil de studenți devotați (o proporție relevantă fiind chinezi). Într-o vreme a fost cât pe ce să fie dat afară din facultate din cauza atmosferei intelectuale nefavorabile ideilor sale, însă în cele din urmă, datorită succesului pe care îl repurtau prelegerile sale în rândul celor mai buni studenți, a rămas la Harvard până când a trecut la cele veșnice, la vârsta de 68 de ani.

Ca profesor preda și discuta cu elevii ca și cum s-ar fi aflat la nivelul său, chiar dacă asta îi făcea pe unii să se comporte mult prea familiar, uneori chiar grosolan. Babbitt dovedea toleranță și generozitate, însușiri firești pentru un gentleman autentic, de unde și eticheta de „Sfântul din New England”. Până și un cinic precum H.L. Mencken se vedea silit a-i recunoște virtuțile. Studenții săi puteau împărtăși orice punct de vedere doreau, clasic, romantic, naturalist, realist, decadent, însă aveau datoria să intre într-o dezbatere în care trebuiau să argumenteze eliberați de capricii personale și impresii subiective. Din (ne)fericire pentru ei, în fața lor se găsea un colos intelectual care putea elabora fără întrerupere argumente imbatabile și explicații copleșitoare.

Măreția gândirii la Babbitt provine dintr-o viziune antropologică în care omul este văzut ca având o voință superioară, înțeleasă ca putere de control asupra dorințelor expansive sau pătimașe. „Nu ezit să afirm că ceea ce este specific omului și, în cele din urmă, reprezintă un atribut divin este o anumită calitate a voinței, o voință care se exercită în relația cu sinele obișnuit ca voință de înfrânare”, spune el undeva.

Pe de altă parte, această voință nu reprezintă doar un ingredient necesar al fericirii pământești, ci și o cale de a cunoaște realitatea, având și o valență epistemologică. Babbitt își desfășoară grila de interpretare culturală plecând de la aceste presupoziții, pe care le vede confirmate din plin de istorie și tradiție. Din acest punct de vedere, lucrările sale constituie o experiență neobișnuită pentru cei mai mulți cititori de comentariu literar. Și asta deoarece profesorul american judecă și analizează creațiile nu prin prisma atributelor exclusiv estetice, ci primordial și de cele mai multe ori, doar prin apropierea lor de un standard al naturii umane, care ia drept incontestabil „războiul civil din peșteră”, adică lupta dintre bine și rău care se desfășoară în inima fiecărui individ. În măsura în care o operă se îndepărtează de acest criteriu sau îl neagă – așa cum fac majoritatea producțiilor moderne – atunci ea se încăpățânează să fugă de adevărul uman și să distorsioneze astfel realitatea: „la urma urmei, o operă de artă ar trebui să fie ceva mai mult decât un triumf al tehnicii”. Pe cale de consecință, pentru Babbitt, literatura nu este „o sursă de efecte liniștitoare și narcotice”, și nici „impresii personale mai mult sau mai puțin agreabile”, ci „sursă a unei legi pentru viață”.

„Literatura comparată se va dovedi un subiect lipsit de importanță dacă nu e studiată în strictă subordonare față de standardele umane. De pildă, relația dintre Petrarca și sonetiștii din Renaștere e interesantă, dar problema mai consistentă e cum se raportează Petrarca și discipolii săi nu unii la alții, ci la mintea permanentă a omului”, scrie Babbitt în „Literatura și titlul de doctor”. 

Desigur că problema identificată de marele profesor american nu se rezumă doar la literatură, ci privește întreaga creație culturală, iar efectele ignorării sau contestării ei au drept rezultat o decadență estetică interminabilă. „A rata buna-cuviință înseamnă a deveni incapabil de ce e mai bun în artă și literatură, ca să nu mai vorbim de viața însăși. Înseamnă a pierde taina selectării și a marilor maniere.”

Babbitt vede rădăcina răului și principala amenințare la adresa omului în filosofia naturalistă, cu cele două curente ale sale: emoțional, reprezentat de Rousseau, și științific, întruchipat de Francisc Bacon.

„Adepții lui Bacon și adepții lui Rousseau, chiar dacă de multe ori își găsesc motive superficiale de conflict, au lucrat împreună la subminarea nu numai a tradiției religioase, ci și a unei tradiții care în Occident își are originile nu în Iudeea, ci în Grecia antică, și care poate fi numită tradiția umanistă.”

Cele două componente cheie pentru înțelegerea gândirii apusene și moderne, care oscilează între un legalism nemilos și o anarhie sentimentală, au fost de altfel identificate și de alți gânditori precum Erik von Kuehnelt-Leddihn într-un eseu despre Rousseau și Calvin.  Mai mult, originile acestor poziții dialectice pot fi descoperite chiar mai devreme, poate chiar imediat după Marea Schismă, în sistemul tomist pe de o parte și programul unui nou creștinism, brevetat de Francisc din Assisi.

Oricum ar sta lucrurile din punct de vedere al genezei ideilor, este indubitabil că un moment de cotitură în degringolada occidentală a fost reprezentat de Rousseau, o adevărată bête noire pentru Babbitt. Rousseau este acela care atacă frontal ideea de natură umană căzută, iar în locul ei postulează arbitrar și în pofida tuturor experiențelor bunătatea înnăscută a omului: „Omul e bun de la natură și numai prin instituțiile noastre oamenii devin răi”, scria autorul Contractului Social.

Potrivit lui Babbitt, noul dualism, între om și societate, nu doar că „înlocuiește teologia cu sociologia”, ci face caduc vechiul conflict din sufletul omului și spulberă orice idee de reformă morală a sinelui. Ceea ce nu înseamnă că dispare confruntarea dintre bine și rău, ci doar că se mută într-un plan mult mai general și mai periculos, și anume între om și instituțiile sale, care devin responsabile pentru orice fel de neajuns. Asta deși, după cum observă Babbitt, „războiul pe care l-a purtat cruciatul rousseauist a fost mai puțin îndreptat împotriva instituțiilor decât împotriva celor care le controlează și le administrează – regii și preoții în etapele incipiente ale mișcării, iar astăzi, capitaliştii.” 

Influența lui Rousseau aproape că nu poate fi exagerată, cu toate că Babbitt, citându-l pe lordul Acton, pare că frizează  hiperbola atunci când aseamănă impactul său cu acela al fondatorilor de religii. Cu toate acestea, observația sa cum că „a te opune lui Rousseau înseamnă a te opune principalelor puncte de vedere contemporane în materie de literatură, politică, educație și, mai cu seamă, religie” rămâne în bună măsură incontestabilă.  

În plan artistic, Rousseau a produs o revoluție a imaginației morale, fiind pe bună dreptate considerat părintele romantismului. Pe urmele sale, remarcă Babbitt, în speranța de a fi creativi, oamenii s-au predat necondiționat spontaneității și fluxului, „sacrificând standardele și controlul conștient de care e nevoie pentru a da creației o semnificație umană reală”.

Pe de altă parte, naturalismul științific al cărui exponent principal este Bacon, cu accentul pus pe eficiență utilitară și pe o imagine exclusiv materialistă a lumii constituie doar la nivelul aparențelor o antiteză la sentimentalismul romantic. La fel ca și școala lui Rousseau, chiar dacă într-un alt sens, dinamitează viziunea tradițională asupra omului,  lipsindu-l pe acesta de orice libertate și demnitate. După cum afirmă, de pildă, Diderot, care reprezintă un studiu de caz pentru îmbinarea celor două tendințe, „nu există libertate, nu există faptă demnă de laudă sau de vină, nici vicii sau virtuți, nimic care să merite răsplătit sau pedepsit… Există numai un anumit fel de cauze despre care putem vorbi cum se cuvine – cauzele fizice…”

Această filosofie ne-a pricopsit în literatură, după cum magistral documentează Babbitt, cu așa numitul realism, care nu este în esență decât o deformare imaginativă a realității de către niște romantici dezabuzați, din care elementele cu adevărat umane sunt epurate. Flaubert, de pildă, își propunea să trateze oamenii „ca pe mastodonți sau crocodili, astfel că din ceea ce a scris a eliminat tocmai gândurile și sentimentele  pe care dorea cel mai arzător să le rostească (…) Parisul lui Balzac, de exemplu, nu e real, ci un vis în culori țipătoare (…) Țăranii lui Zola, din nou, nu sunt reali – sunt coșmaruri naturaliste”.

În registrul politico-social, naturalistul scientist va „încuraja întotdeauna înlocuirea Împărăției tradiționale a lui Dumnezeu cu o împărăție a omului – exaltarea «confortului» material deasupra celui spiritual, glorificarea controlului tot mai mare pe care îl capătă omul asupra forțelor naturii în numele progresului”. Însă, din punct de vedere umanist, ceea ce e important pentru om este puterea de a acționa asupra lui însuși, și nu cea de a transforma lumea.

Consecințele care se desprind de aici sunt incalculabile, iar Babbitt, fără să intre în detalii minuțioase, reușește să schițeze perspectivele unui dezastru moral, educațional și cultural, care abia dacă putea fi întrezărit la acel moment.

„Presupunem că avansăm în toate direcțiile doar pentru că avansăm rapid într-o direcție – și totuși, din ceea ce știm despre om în istorie, ar trebui să presupunem exact opusul. Indiferent de ce e adevărat despre doctrina progresului la nivel abstract, e foarte probabil, după cum se vede la americanul de rând, să se dovedească o pasiune periculoasă. Raționamentul nostru spune că știința trebuie să fi creat un nou rai, pentru că e cât se poate de limpede că a creat un nou pământ. Ajungem astfel să luăm în răspăr cunoașterea despre natura umană pe care o poseda un trecut atât de ignorant față de legile curentului electric, iar între timp suntem orbi cu privire la faptul că avem oameni care cunosc legile curentului electric, dar sunt ignoranți cu privire la legile naturii umane.”

Dialectica surprinsă de Babbitt, între un pol anarhico-sentimental și unul scientist-pozitivist, ne urmărește din nefericire până astăzi, poate chiar mai mult decât în vremea sa, când încă mai putea fi întâlnit idealul lui honnête homme, sau al gentilomului, adică omul care „nu se mândrește cu nimic”. Poate că una din contribuțiile cele mai remarcabile ale profesorului de la Harvard este aceea de a demonstra fără drept de apel fundătura spre care ne-au condus aceste filosofii, ca și identitatea lor de fond. „E mai ușor să fii științific sau erudit sau entuziast decât civilizat”, scria el într-una din multele sale formulări memorabile.

Nu e ușor de sintetizat importanța gândirii lui Babbitt pentru înțelegerea modernității. Pe lângă critica umanitarismului, el reușește să anticipeze în descendența naturalismului pozitivist un triumf al specialistului, al tehnocrației și vulgarității. De asemenea, critica făcută în treacăt capitalismului – Rockefeller este pentru el americanul reprezentativ care a înfăptuit cu supra de măsură ceea ce numeroși afaceriști din vremea lui doar au visat – merge mult mai în profunzime decât ieremiadele socialiste, care nu sunt altceva decât un rousseauism prost deghizat. În același context al plusurilor indubitabile ar trebui amintită și claritatea cristalină în exprimarea unor idei complexe, precum și arta citării, care face ca majoritatea citatelor să arate ca și cum ar fi fost gândite special pentru textele sale.

În altă ordine de idei, spre deosebire de o bună parte din literatura conservatoare, care de cele mai multe ori nu se distinge decât în comentariu negativ, Babbitt oferă un program umanist, în care se pot sesiza pe alocuri semnele unui apofatism care ar merita, cred, un comentariu mai amplu. „Răspunsul final în fața tuturor îndoielilor care chinuie inima omului nu este o anumită teorie a comportamentului, oricât de bună ar fi ea, ci omul de caracter”, afirmă el într-o notă la Dhammapada.

Deși această încercare de construcție a unui stăvilar umanist care să facă față tendințelor centrifuge din modernitate rămâne un eșec, în principal din cauza eludării religiei, după cum punctează T.S. Eliot într-un eseu despre mentorul său, nu putem, totuși, să nu admirăm grandoarea încercării.

Probabil, de fapt este sigur, că apariția primelor eseuri ale lui Irving Babbitt nu va duce la o transformare de perspectivă asupra culturii moderne. Nimeni nu e atât de naiv sau optimist. Însă, nici nu cred că ar trebui să subestimăm puterea ideilor sale. Parafrazând una din vorbele sale de duh, nu este exclus ca, dacă e ca această căutare a noutății cu orice preț să continue, singura cale prin care un om va putea să fie original va fi printr-o reîntoarcere la bunul gust tradițional. Iar dacă așa vor sta lucrurile, ar fi greu de găsit un apologet al sănătății culturale mai convingător și consistent decât Babbitt.

ÎNTREBAȚI-I PE LAȘI!

20/09/2021    |   de Anthony Esolen

 
 
 
În urmă cu 30 de ani, pe când eram un tânăr profesor la Colegiul Providence, pe atunci încă o instituție catolică, a apărut deodată la știri numele fotografului Robert Mapplethorpe. Mapplethorpe era cunoscut pentru fotografiile sale alb-negru cu homosexuali în acte sadice și obscene. El însuși a murit de SIDA în 1989. Galeria de Artă Corcoran Washington DC s-a trezit în mijlocul unei controverse după ce a încercat să facă un vernisaj cu fotografiile lui Mapplethorpe, iar un senator conservator s-a opus. De aici, lucrurile au decurs logic, în sensul în care avangarda celor liberi și curajoși – adică, cei care susțin licența artistică pe banii contribuabililor – s-a ridicat împotriva apărătorilor decenței.

Mai interesant a fost pentru mine ce s-a petrecut la colegiu. Studenții nu au dat o ceapă degerată pe toată chestiunea. Dar anumiții profesori erau foarte îngrijorați. Într-o zi, în timp ce mergeam pe holurile clădirii am văzut pe perete într-o ramă o fotografie mare colorată a unei flori, cu numele „MAPPLETHORPE” scris mare în josul ei. Vai ce profesor curajos! Oamenilor înguști la minte poate nu le dă prin cap să plătească pentru a vedea bărbați care urinează unii pe alții, dar voi îi veți prezenta bigoților, o veți face. Veți arăta pentru toți opera controversatului artist. Veți arăta – o floare.

Iată mintea universitarilor progresiști, în combinația lor ciudată de auto-mulțumire, iresponsabilitate și lașitate. Poluează apa, dar pe ei nu-i deranjează căci pescuiesc în amonte. Dacă unii studenți încurajați de exemplul vostru încep să trăiască viața lui Mapplethorpe, ce-i deranjează pe ei? Ei au casele lor frumoase în cartiere rezidențiale și asigurări solide de sănătate.

Profesorii universitari vorbesc întruna despre revoluție, dar ei nu sunt în pielea unui prăvăliaș care a muncit 12 ore pe zi și care își vede acum magazinul incendiat pentru că a luat-o razna mulțimea. Din spatele porților enclavei rezidențiale râd de poliție.

Mintea detașată de tradiție, neînvățată de lecturile întinse din culturile vechi ale omenirii, și nedisciplinată de exigențele muncii grele, dar deprinsă cu toate indemnizațiile și răsfățurile vieții academice și înclinată să se creadă liderul omenirii în drumul spre un viitor glorios, reprezintă ceva prostesc, dar periculos. O astfel de persoană este izolată confortabil de nenorocirile la care duc ideile sale proaste.

Îmi vine în minte filmul lui Alfred Hitchook „Funia” (1948) în care doi studenți îl strangulează pe un coleg, îi ascund cadavrul într-un dulap, după care îi cheamă la cină pe mama, tatăl și logodnica lui, dar și pe profesorul ale cărui idei le-au pus în practică. „Cei puțini care denotă o superioritate culturală și intelectuală sunt aceia care se situează deasupra conceptelor tradiționale de bine și rău. Bine și rău, corect și greșit, au fost inventate pentru cei obișnuiți, pentru cei inferiori, pentru că ei au nevoie de ele”, susține principalul ucigaș.

Este filosofia lui Nietzsche aici, desigur, dar ideile trebuie judecate și după consecințele lor practice majore. Profesorului din film i-ar plăcea să creadă, în momentul în care descoperă crima, că amoralismul său utilitarist a fost prost înțeles și prost aplicat de studenții săi, și este pe bună dreptate indignat. Dar cu toate acestea există ceva calp în protestul său.

„Din punct de vedere personal, cred că un pui reprezintă un motiv la fel de bun pentru o crimă ca și o blondă, ca și un sac de bani, sau orice alt motiv”. O glumă neinspirată când în dulap se află cadavrul unui om.

Feministele din departamentul nostru de sociologie care trâmbițează dispariția familiei patriarhale – mă întreb cât de des au văzut un copil aflat într-o pușcărie federală, crescut fără tată? fără efortul bărbaților care le protejează zilnic și care au construit și menținut clădirile unde ele își predică eliberarea? – nu ar putea face un pas, și nu cred nicio clipă că ar alege să trăiască în cartierele unde familia tradițională s-a destrămat. Cel mai vocal critic al religiei din departamentul de engleză de la colegiu trăia într-o zonă foarte exclusivistă din oraș, unde nu ești nevoit să-ți duci zilele printre săracii care trag ponoasele ideii că nu există Dumnezeu, deși pe unii dintre ei s-ar putea să-i fi angajat să-i aranjeze peluza.

Ce minunat e să planifici un război de la birou, după care să te duci acasă și să mănânci o masă copioasă, în timp ce alții vânează șobolani și beau apă din canalizare!

„Puneți sub semnul întrebării autoritatea!” ne îndeamnă generalii din universități, dar ferească Dumnezeu să pui sub semnul întrebării autoritatea lor. În momentul acela pun în mișcare toate mașinăriile celor puternici împotriva celor slabi, iar dacă ești un student tânăr care pune sub semnul întrebării o femeie matură – să zicem că te îndoiești de rolul femeii în armată – ea te va considera agresor și va chema administrația în armură strălucitoare pentru ca să se simtă din nou în siguranță.

Dar nu vă faceți griji, și bărbații sunt lași. Din acest motiv îi organizează pe studenți, ca să se ascundă în spatele lor, iar strigătele lor să împiedice pe oricine de la a pune întrebări stingheritoare care le-ar evidenția iraționalitatea sau ignoranța. Nu pentru asta există pioni?

„Dar tu? Cum rămâne cu tine? Tu predai propriile tale idei sociale nefaste, sunt convins”, va spune criticul. Nu, domnule sau doamnă, după caz. Nu fac asta. Am o sarcină mai înaltă și mai umilă. Îi învăț pe tineri cum să citească și să aprecieze poezia lui Homer, Virgil, Dante, Shakespeare, Milton, Goethe, Wordsworth, Keats, Browning, Frost și Eliot. Fac și alte lucruri în teologie, filosofie, literatură și arte, dar în același sens. Îl predau pe Platon pentru că vreau ca studenții mei să știe despre Platon. Le arăt picturi de Caravaggio, deoarece Caravaggio este cel mai dramatic pictor, în opinia mea. Îi pun să asculte Palestrina și Bach.

Toate acestea nu au nevoie de o justificare și nu invită la acțiuni politice. Sunt mult mai umane și, din acest punct de vedere, mult mai valoroase.

 

Romulus Rusan, Recviem pentru țăranul român

https://www.memorialsighet.ro/romulus-rusan-recviem-pentru-taranul-roman/

Au fost mereu pe câmpul de luptă. Au luptat cu tătarii, cu turcii și cu rușii, cu secetele și inundațiile, cu “birăii” și activiștii, cu birurile și cotele. Au fost mereu învinși și învin-gători, căci sacrificiul lor a hrănit continuitatea istoriei.
Lupta cu comuniștii i-a înfrânt însă definitiv, căci le-a distrus nu numai viețile, ci și rădăcinile. Fără pământ, țăranii și-au pierdut definiția. Și-au luat lumea în cap venind la oraș și lăsând pământul și gospodăria pe capul femeilor și copiilor, iar recoltarea în seama studenților și soldaților. Cei rămași la lucrul câmpului au început să “fure” din avutul obștesc (care era de fapt propriul lor avut, luat cu forța).
Astăzi, jertfa țăranilor răsculați în 1949-1950 rămâne un episod romantic. Răzmerițele finale din 1960-1962 seamănă cu asediile medievale. Ziua din aprilie 1962, când a fost decretată colectivizarea, seamănă cu căderea Constantino-polului. Așa cum picturile din Aya Sofia ilustrează o lume străină de cea care urma să vină, țăranii se proiectează în realitatea timpului nostru ca niște martiri fără aureole. Răpuși de glonț sau de ideologie, sunt cele mai numeroase și inocente prăzi ale comunismului.

Romulus Rusan, text introductiv pentru expoziția Țăranii și comunismul. Recviem pentru țăranul român, Centrul internațional de Studii asupra Comunismului, martie 2009

Cornelia Manoliu

 

n. 15.08.1900 din Bârseşti, Vrancea

țărancă

A fost arestată în 25 iulie 1950 în urma revoltei din Bârsești.

Tribunalul Militar Galați a condamnat-o – prin sentința nr. 732/1951 – la 1 an şi 6 luni închisoare pentru “omisiune de denunţ” (la motivul arestării specificându-se “a ştiut de o organizaţie subversivă şi nu a denunţat-o”).

Închisă la Galați, Jilava și Mislea. A fost eliberată în 13 mai 1952.

 

Soțul ei, Constantin Manoliu, membru al organizației Vlad Țepeș II, a fost considerat liderul revoltei din Bârsești. A fost arestat în august 1950. Prin sentinţa nr. 725/18 iulie 1951 a Tribunalului Militar Galaţi a fost condamnat la moarte. A fost executat, alături de fiul său, Victor,  prin împuşcare la 30 ianuarie 1952, în penitenciarul Galaţi.

 

citește și

Familia Manoliu din Bârsești, Vrancea

 

Pericolul minții deschise

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.