MITUL „GENOCIDULUI SÂNGEROS AL LUI STALIN” ÎN UCRAINA – VEDERE ALTERNATIVĂ; Gulagul lui Stalin şi apologeţii britanici de stânga; Alerta! Vreti globalizare fara Dumnezeu? Va dam pe saturate…Şoc geo-politic provocat de declaraţia lui Medvedev privind scopul fundamental al Rusiei: Eurasia de la Lisabona la Vladivostok! Ca si Masacrul de la Fântâna Albă ,din 1 aprilie 1941,criminalii incurabili persista pentru intronarea Imperiului Tarist-Globalist –Satanist …Cine sunt şi pe ce principii şi-au ales victimele măcelarii din oraşul ucrainean Bucea; Rusii nu vor recunoaste genocidul de la Bucha ,asa cum nu au recunoscut nici  masacrul de la Fântâna Albă, cand in aprilie 1941, trupele NKVD au ucis 3.000 de români;  ÎPS Teodosie îi ia apărarea lui Putin. Noua declarație controversată a arhiepiscopului: „Este cel mai mare ctitor la Sfântul Munte şi Ierusalim”; Comentariul 6: Cum a distrus Partidul Comunist Chinez cultura tradiţională; Istoricul Dennis Deletant: Putin a ajuns să semene cu Stalin, „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”;(POTOPISTUL) Patriarul Kiril le cere soldaţilor să apere Rusia, o ţară care „iubeşte pacea”: „Cu siguranţă nu facem ceva care le-ar putea dăuna altora”; Banul face legea jocului (in)justitiar  … Ce procese și condamnări mai are Elena Udrea, care a fugit din țară pentru a doua oară înainte ca instanța să o condamne la închisoare; Colosala avere a Patriarhului rus Kiril. Peste 4 miliarde de dolari din comerț ilegal cu tutun și altele; Fața hâdă a Armatei Ruse ”Eliberatoare”: violuri, crime și torturi inimaginabile în Ucraina ocupată; Eroinele lumii; Fapte: PSD este agentura Moscovei la București. Dacă nici acum nu-i scoatem în afara legii, atunci când? Despre Dughin, dughinism si barocul stalino-fascist; Preot clujean: Pus să aleagă între Putin și Hristos, Kiril a ales Diavolul. Ortodoxia rusă, la fel cum se încearcă și în România, a fost infectată politic…,,Agarici,(detinutul komunistilor…) vânătorul de bolșevici”- Unde sunt, nu doar Salvatorii  Constanței! Cum a murit, la Canal, un erou. „Sari, mă, ca iepurele!” Omul Nou – de la Hitler, Stalin şi globalizare la Iisus Hristos; Lumea noastră e urâtă din cauza omului, nu din cauza Lui Dumnezeu…Iliescu l-a pus premier pe Nastase,pentru a smantani untul tarii, acaparat prin privati-hotie;Tot el a bulversat  tara ca sa poata pescui in ape tulburi,pentru a alunga milioane de tineri incomozi…Ne-a intors la lingura de lemn, pentru a Putiniza Romania etcccccAdrian Năstase: UE a expirat. România trebuie să meargă spre Rusia și ChinaPlante si fructe condimente -medicamente indispensabile; Semne timpurii că ai putea avea probleme la inimă; Sfaturi pentru a scapa rapid de mirosul de Transpiratie; Remedii naturiste pentru tratarea acneei; Ce boli pot ascunde durerile in gat?/ Plante care pot purifica aerul din casa; Ceaiul de scortisoara; Cele mai bune 4 CIORBE tămăduitoare … Cuisoarele – 12 proprietati surprinzatoare descoperite recent; Ceaiul de musetel, proprietati si mod de folosire CORECT; Cercetatorii NASA au stabilit care sunt plantele ce tin la distanta raceala, insomniile si absorb toxicitatea din aer etc

Portretul lui Șadrac, Meșac și Abed Nego (Daniel cap. 3) – în cuptorul aprins- Portretul lui Daniel și al prietenilor săi (Daniel cap. 2); Iochebed – Mama lui Moise; Cum a ajuns Moise cel mai bland om ? Amram şi familia sa; Moise – bâlbâitul binecuvântat; Moise – cel scos ca să scoată; 100 de personaje biblice; Cele 10 Porunci; Carte Audio – Omul Ceresc; Biografia lui Sadhu Sundar Sing (1889-1929)  ; Sadhu Sundar Singh – Cap. 3 Incercari si Persecutii, trad. Avram Cuc; „Omul ceresc: remarcabila poveste a vieţii fratelui Yun din China”; Carti citite; Omul ceresc: remarcabila poveste a vieţii fratelui Yun din China; Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit? Biserica lui Dumnezeu -Biserica este trupul lui Isus Hristos – cel care umple totul în toţi;

Ce inseamna „a fi creştin?” Ați murit cu Hristos; Uniţi cu Hristos în Moarte şi Viaţă, Partea 1; Morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu; EFICIENȚA MORȚII LUI HRISTOS (2 COR. 5:14-15); DIFERENȚE DINTRE BOTEZUL ȘI UMPLEREA CU DUHUL SFÂNT; Morţi faţă de păcat şi îngropaţi împreună cu Hristos prin botez; Triumful învierii Domnului Isus Hristos ; VIAŢA DE DUPĂ MOARTE; 30 versete biblice despre care diavolul nu vrea să știi; Ce spune Biblia despre Satan? Un om în Hristos, de  J. N. Darby; A FI ÎN HRISTOS (I) – TRAIAN DORZ; Ești pregătit să stai înaintea tronului lui Hristos?Unirea cu Hristos; Alerg înainte, ca să-L cunosc pe EL! de Bob Jennings ; Isus a Murit Pentru Mine; Cum Îl Reprezinţi pe Hristos pe Facebook? 

 

 

 

Portretul lui Șadrac, Meșac și Abed Nego (Daniel cap. 3) – în cuptorul aprins- Portretul lui Daniel și al prietenilor săi (Daniel cap. 2); Iochebed – Mama lui Moise; Cum a ajuns Moise cel mai bland om ? Amram şi familia sa; Moise – bâlbâitul binecuvântat; Moise – cel scos ca să scoată; 100 de personaje biblice; Cele 10 Porunci; Carte Audio – Omul Ceresc; Biografia lui Sadhu Sundar Sing (1889-1929)  ; Sadhu Sundar Singh – Cap. 3 Incercari si Persecutii, trad. Avram Cuc; „Omul ceresc: remarcabila poveste a vieţii fratelui Yun din China”; Carti citite; Omul ceresc: remarcabila poveste a vieţii fratelui Yun din China; Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit? Biserica lui Dumnezeu -Biserica este trupul lui Isus Hristos – cel care umple totul în toţi; Ce inseamna „a fi creştin?” Ați murit cu Hristos; Uniţi cu Hristos în Moarte şi Viaţă, Partea 1; Morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu; EFICIENȚA MORȚII LUI HRISTOS (2 COR. 5:14-15); DIFERENȚE DINTRE BOTEZUL ȘI UMPLEREA CU DUHUL SFÂNT; Morţi faţă de păcat şi îngropaţi împreună cu Hristos prin botez; Triumful învierii Domnului Isus Hristos ; VIAŢA DE DUPĂ MOARTE; 30 versete biblice despre care diavolul nu vrea să știi; Ce spune Biblia despre Satan? Un om în Hristos, de  J. N. Darby; A FI ÎN HRISTOS (I) – TRAIAN DORZ; Ești pregătit să stai înaintea tronului lui Hristos?Unirea cu Hristos; Alerg înainte, ca să-L cunosc pe EL! de Bob Jennings ; Isus a Murit Pentru Mine; Cum Îl Reprezinţi pe Hristos pe Facebook? 

 

 

 

 

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

/////////////////////////////////////////////

 

Cum Îl Reprezinţi pe Hristos pe Facebook?

de Tim Conway of Grace Community Church 

 

Categorie: Extrase din Predici, Video

Subiecte: Cercetează-te, Sfințire

Tim îi mustră pe creştinii care nu Îl reprezintă cum trebuie pe Hristos pe Facebook. Bineînţeles, problema de bază nu este contul de Facebook, ci persoana care îl foloseşte şi inima acesteia, asta determină ce va conţine pagina ei de Facebook. Proverbe 20:11 spune – Copilul lasă să se vadă încă din faptele lui dacă purtarea lui va fi curată şi fără prihană. – După ce citim acest verset nu putem spune „Faptele mele nu arată cine sunt eu cu adevărat.” Acel verset ne spune cu claritate ca faptele noastre ne arată cine suntem noi de fapt.

 

Bazându-mă pe cunoştinţele mele ca pastor, care cu siguranţă nu sunt omnisciente, dar, bazându-mă pe cunoştintele mele ca pastor, vreau să fac ceea ce a făcut Pavel. Vreau să vorbesc despre 10 păcate care cred că au devenit o problemă majoră în aceste zile de pe urmă.

 

Vreau să vă sfătuiesc ca pe nişte copii dragi. Primul. Voi probabil consideraţi asta o problemă minoră, dar eu nu cred că este aşa. Facebook. Scriptura are diverse lucruri de spus despre identitatea unei persoane. Fiţi atenţi. Proverbe 20:11 „Copilul lasă să se vadă încă din faptele lui, dacă purtarea lui va fi curată şi fără prihană.” Copilul lasă să se vadă purtarea lui din faptele sale. Într-o miercuri, cineva care a vizitat biserica a recunoscut că există fapte urâte în viaţa lui şi mi-a spus: „Dar, de fapt, eu nu sunt aşa.” Şi eu am zis: „Nu ai dreptate.” Astea sunt faptele mele urâte, dar eu nu sunt aşa de fapt. Domnul nostru Isus nu era de acord cu această logică. Un fermier îţi poate spune despre logica unei plimbări într-o livadă. Dacă pomul are mere, atunci pomul este un măr. Asta spune Scriptura. Eşti cunoscut prin vorbele pe care le spui. Matei 12:37 „Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit.” Dacă mă uit la modul în care vorbeşti în general, pot să îmi dau seama dacă vei merge în cer sau în iad. Exact despre asta vorbeşte acel verset.

 

Exact despre asta. Îţi poţi da seama ce fel de om este cineva dupa vorbele lui, după faptele lui, şi după ce fel de prieteni are. Credeţi că Scriptura vorbeşte despre acest subiect? Proverbe 13:20 „Cine umblă cu înţelepţii se face înţelept, dar cui îi place să se însoţească cu nebunii o duce rău.” Nu fiţi înşelaţi. Pavel spunea celor din Corint „Nu vă înşelaţi: ‘Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune.’” Există o vreme când vorbele tale, faptele tale, şi prietenii tăi erau cunoscuţi doar de familia ta şi de micul tău grup social. Şi celor cărora le scriai scrisori. Apoi a apărut telegraful, apoi telefonul, şi mai apoi computerul şi internetul. Şi email-ul. Şi Facebook-ul şi toate celelalte reţele de socializare. Ştiţi ce? Astăzi, cuvintele tale, faptele tale şi prietenii sunt vizibili întregii lumi. Aceste lucruri nu mai sunt cunoscute doar de câţiva oameni. Cine eşti şi ce eşti este demonstrat întregii lumi prin contul tău de Facebook. Vorbele tale, faptele tale şi prietenii tăi pot fi văzuţi acolo. Cine eşti tu cu adevărat. Îl reprezinţi pe Hristos prin contul tău de Facebook tot la fel de mult ca şi în viaţa de zi cu zi. Numele tău e scris acolo. Îţi arată cine eşti tu. Dacă ai poze acolo care sunt lumeşti, asta îţi arată ce fel de om eşti. Acesta este rodul tău. Prietenii tăi de acolo vorbesc despre tine. Aceia sunt prietenii tăi. Tu le-ai permis să îţi fie prieteni. Tu le-ai permis să posteze pe pagina ta. Dacă vorbele tale sunt murdare, sau dacă permiţi lucruri murdare să apară acolo. Dacă permiţi să apară acolo poze care sunt lumeşti sau pornografice. Asta îţi arată ce fel de om eşti.

 

Şi tu ar trebui să Îl reprezinţi pe Hristos. Dacă aflaţi că persoane din biserica asta au cont pe Facebook care nu Îl reprezintă cum trebuie pe Hristos, duceţi-vă la ei şi spuneţi-le. Dacă nu te ascultă, mai ia doi sau trei cu tine. Dacă nici pe ei nu îi ascultă, vom lua o decizie împreună cu biserica. Vom elimina paginile de pe Facebook care nu Îl reprezintă cum trebuie pe Hristos. Şterge lucrurile acelea murdare şi uită-te la inima ta. Ceea ce permiţi să existe acolo spune totul despre cine eşti. Problema nu e contul de Facebook. Ci tu şi inima ta. Cine eşti şi ce eşti determină ce va conţine contul tău de Facebook. Poate vei spune „Nu pot să controlez ceea ce postează prietenii mei.” Atunci nu le mai fi prieten.

 

Lucrurile astea nu îşi au locul. Limbajul nepotrivit şi murdar. „Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste care nu sunt cuviincioase; ci mai degrabă cuvinte de mulţumire.” (Efeseni 5:4) Lucrurile astea nu îşi au locul. Unii dintre voi puneţi lucruri pe Facebook sau permiteţi altora să posteze lucruri care nu îşi au locul pentru un creştin. Nu se cuvine pentru un sfânt al lui Dumnezeu. E o reprezentare nepotrivită pentru cineva care spune „Uitaţi-vă la mine, sunt un ucenic al lui Isus.” „Uitaţi-vă cum Îl reprezint.” Lucrurile astea nu îşi au locul.

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

Isus a Murit Pentru Mine

 

 

de Tim Conway of Grace Community Church  

Categorie: Fragmente din Predici, Video

Subiecte: Isus Hristos, Evanghelia

Bob Jennings

Către Bisericile Galatiei: har și pace vouă de la Domnul nostru Isus Hristos.. El S-a dat pe Sine Însuși… Pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă, sau să ne izbăvească, din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru și Tatăl. A Lui să fie slava în vecii vecilor! Amin.

 

Tim Conway

Fraților, când acea dragoste te captivează, când realizezi… pentru mine… El a facut asta pentru mine! Atunci aceasta te invadează și te stăpânește. El m-a iubit. S-a dat pe Sine pentru mine. Când cânți „O, adânca dragoste” și nu este doar un lucru vag. Îți devine familiară acea voce a lui Dumnezeu, “Am făcut asta pentru tine”. Fraților, Pavel știe că aceasta îl face pe un bărbat și pe o femeie să dea totul pentru Hristos. Acest lucru este convingător. Este puternic. Nu este un lucru mic. Când cânți sau auzi, și vine direct la inimă, fraților! Direct aici! Păcatul meu nu este în parte, ci întreg răstignit pe cruce și nu îl mai port.

 

Când un om îl contemplă pe Hristos și dintr-o dată Hristos pătrunde și toarnă val după val din realitățile dragostei Lui.. tu nu te scoli și te duci să te culci cu nevasta vecinului tău. Fraților, în asemenea împrejurări trăim noi. Voi spuneți, „Acest lucru este foarte expresiv.” Fraților, este realitatea, aceasta e realitatea și Pavel știe acest lucru. Pavel nu ar spune “Efesenilor, asculta-ți-mă, îmi plec genunchii, aici la capătul acesta, și-L rog ca potrivit cu bogăția slavei Sale, să vă facă să vă întăriți în putere prin Duhul Lui, ca să puteți înțelege cât de imensă este această dragoste pentru voi. Nu stați la capătul celălalt întristând Duhul când eu sunt aici rugându-mă pentru voi”. Pentru că prin acel Duh vine puterea aceea de a realiza dragostea Lui Hristos pentru tine.

 

Fraților, aceasta întrece cu mult doar simplul citit: „Hristos m-a iubit.” Fraților, când acea dragoste te captivează.. când realizezi.. pentru mine! El a făcut asta pentru mine!

 

Bob Jennings

El a făcut totul, totul este pregătit. Ușa este deschisă ca să poarte de grijă problemei tale și ca să rezolve păcatul tău și să te ducă în locul numit cer și să îți dea viață veșnică aici și acum și tu o să spui „Nu!”? O să spui “Eu sunt bine, sunt foarte bine acolo unde vreau să fiu”. Să nu fie niciodată așa. Haide. Pocăiește-te. Părăsește păcatul. Tot păcatul cunoscut lasă-l în urmă. Lasă bunurile și rudele în urmă, această viață pieritoare de asemenea. Și crede în Domnul Isus Hristos. Doamne, cred că sunt un păcătos și merit să merg în iad. Nu am nici un motiv ca Tu să mă duci în cer, dar cred că Tu ai murit pentru păcătoși ca și mine. Cred că ai murit ca să plătești plata păcatului meu. Cred; voi crede că Isus a murit pentru mine, plus nimic altceva. Aceasta era o eroare a galatenilor. Era: Isus plus ceva, iar Evanghelia este: doar Isus.

 

Isus a Murit Pentru Mine

 

////////////////////////////////////////////

Alerg înainte, ca să-L cunosc pe EL!

de Bob Jennings 

 

„Alerg înainte, ca să-L cunosc pe EL.” Pavel așteaptă cu nerăbdare momentul în care Îl va cunoaște pe Domnul cum este el cunoscut, față-n față. Dar oricine are această nădejde în el, face același lucru acum. „Doamne, vreau să Te cunosc tot mai mult, acum.”

 

Vreau să zic, ce femeie, logodită cu un bărbat, nu vrea să-l cunoască mai adânc, acum, înainte de ziua nunții. Ce miner intră într-o mină de aur și este satisfăcut după prima extracție a zilei? Nu! El vrea tot mai mult chiar acum!

 

Pavel spune „Și să-L cunosc pe El.” Acum țineți minte, noi vorbim despre a merge mai departe, de unde? Pavel, nu L-ai cunoscut pe Domnul? „O,da! Dar vreau să-L cunosc mai mult!” Nu ai cunoscut tu puterea învierii? „Ba da, dar vreau mai mult.”

 

Puterea învierii – el vorbea întotdeauna despre această putere. „Împărăția lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere.” (1 Corinteni 4:20) „Lucrez și mă lupt potrivit cu puterea Lui – care lucrează cu tărie în mine.” (Coloseni 1:29) Puterea învierii – de a birui păcatul.

 

Vedeți, când un avion își pierde puterea, începe să coboare, gravitația îl întrece și avionul se duce în jos. Când puterea îi revine, este capabil să învingă forța, atracția gravitațională. La fel este cu păcatul, cu pofta, din cauza acelei vechi depravări care rămâne în noi. Puterea învierii! Pavel spune: „Asta, asta e ce am nevoie! Asta-i ceea ce vreau! Pentru asta alerg înainte. Da. Chiar acum.” Puterea de a spune „da”. Puterea de a spune „nu”. Puterea de a tăcea. Puterea de a nu te răzbuna, de a nu ține în seamă o nedreptate. Puterea de a-mi controla mintea, imaginațiile ei. Puterea de a te scula din pat ca să studiezi Biblia, de a te ridica să te rogi.

 

Știți, este ridicol – nu-i așa? – să ne rugăm: „Doamne, nu mă duce în ispită.” Și apoi să ne întoarcem cu spatele și să ne ducem singuri într-un loc al ispitei! Pavel, în ce fel te lupți tu, cu ce atitudine? „Alerg înainte cu un devotament ferm față de Isus. Socotesc totul gunoi, ca să-L câștig pe Hristos.”

 

Rutherford spune: „Pune o valoare mică pe orice, în afară de Hristos.” Și asta a făcut Pavel. El spune: „Este gunoi, comparat cu această valoare de neîntrecut.” „Socotesc totul ca un gunoi, ca să-L câștig pe Hristos!”

 

Nu lăsa nimic să-ți stea în cale. „Și ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul?” (Matei 16:26) Trebuie să fim cuprinși de realitatea că nu suntem acolo încă! Încă nu am ajuns în cer. Încă avem teren de cucerit. Încă avem o cursă de alergat. Am ajuns până aici, dar nu ne putem uita înapoi la alți alergători. Nu ne putem uita înapoi la terenul străbătut. Sigur vei fi reținut sau distrus. Trebuie să privești drept înainte, grăbind pasul, țintind sărind, alergând, năpustindu-te spre țintă. Tot drumul, până la final.

 

Sau crezi că ai văzut destul de bine tot ceea ce are Dumnezeu pentru tine? Amintește-ți oamenii evlavioși, ca Iov, Daniel, Ezechiel, apostolul Ioan. Când Dumnezeu a venit la ei și li S-a descoperit pe Sine într-un mod mai deplin, ei erau ca morți! Ce am văzut noi din Dumnezeu? Ar putea fi comparat cu un fir de nisip pe o întreagă plajă. Nu am văzut decât fărâme din căile Lui.

 

Mai mare motivație de a zori. Această atitudine, această atitudine de conștientizare a neajunsurilor și imperfecțiunii noastre. Această atitudine, fraților, este perfecțiune. Ce avem aici, în versetul 15 – „Gândul acesta dar să ne însuflețească pe toți care suntem desăvârșiți.” Ce atitudine? Care este această atitudine perfectă? Este atitudinea că trebuie să alerg înainte! Nu are nicio sfințenie cel ce crede că are îndeajuns. Trebuie să luăm atitudinea bătrânului Caleb. Spre finalul vieții, el încă spunea: „Dă-mi această țară muntoasă. Vreau mai mult!”

 

Predică rostită de Bob Jennings în anii ’90

https://illbehonest.com/romana/alerg-inainte-ca-sa-l-cunosc-pe-el-bob-jennings

 

////////////////////////////////////////////////////

Ești pregătit să stai înaintea tronului lui Hristos?

de Tawfiq Cotman-El of Grace Community Church 

 

Categorie: Predici Complete, Video

Subiecte: Cercetează-te

Fie că vei muri, fie că Isus Hristos se va întoarce, un lucru este sigur: vine o zi când vei sta înaintea tronului de judecată a lui Isus Hristos și vei da socoteală de toată viața ta. Ești pregătit să stai înaintea Lui chiar acum?

 

Transcriere

În această dimineață ne vom uita la 3 versete. Primul este Evrei 9:27. Aceste 3 versete vor constitui fundamentul a ceea ce vom vorbi.

 

Evrei 9:27. Spune: „Și, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata,” Versetul 28: „tot așa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară nu în vederea păcatului, ci ca să aducă mântuirea celor ce-L așteaptă.”

 

Următorul verset este Matei 24:36. Spune: „Dar despre ziua aceea și despre ceasul acela, nu știe nimeni: nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl. Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, tot așa se va întâmpla și la venirea Fiului omului. În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau și beau, se însurau și se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie și n-au știut nimic, până când a venit potopul și i-a luat pe toți, tot așa va fi și la venirea Fiului omului. Atunci, din doi bărbați care vor fi la câmp, unul va fi luat și altul va fi lăsat. Din două femei care vor măcina la moară, una va fi luată și alta va fi lăsată. Vegheați dar, pentru că nu știți în ce zi va veni Domnul vostru. Să știți că, dacă ar ști stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoțul, ar veghea și n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea, și voi fiți gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiți.”

 

Și, în fine, Apocalipsa 20:11. „Apoi am văzut un tron mare și alb și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui și nu s-a mai găsit loc pentru ele. Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea tronului. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărțile acelea. Marea a dat înapoi pe morții care erau în ea; Moartea și Locuința morților au dat înapoi pe morții care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Și Moartea și Locuința morților au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieții a fost aruncat în iazul de foc.”

 

Titlul mesajului meu din această dimineață este: „Ești pregătit să stai înaintea tronului lui Hristos?”

 

Toate aceste trei texte au ceva în comun. Prima dată ne-am uitat la Evrei 9:27 unde ni se spune că este rânduit omului să moară o singură dată și apoi vine judecata. În Matei 24:36 ni se spune că trebuie să fim pregătiți. Domnul spune constant în acel verset: fiți treji, nimeni nu știe când va veni El. Dar știm că va fi un moment când El va apărea și toți Îl vom vedea. Iar în Apocalipsa 20, din nou, aceeași idee că există un tron mare și alb și toata umanitatea stă înaintea lui. Există o zi stabilită când fiecare trebuie să moară, apoi vine judecata. Hristos ne spune că El va veni, tu nu ști când, așa că fii gata. Când va veni El, judecata va veni. Și, din nou, Apocalipsa spune că TOATĂ umanitatea va sta înaintea tronului.

 

Cu câteva miercuri în urmă, la întâlnirea de rugăciune, dacă ați fost aici, Tim [Conway] ne-a făcut acel update despre Nicaragua și ne-a povestit despre acel avion în care a fost, și modul în care a aterizat. Și ne spunea că a fost o experiență înfricoșătoare. Avionul mergea în sus și în jos, oamenii vomitau… Chiar a fost o povestire intensă. Și unii râdeau, alții aveau o față rigidă, dar se pare că toată lumea era concentrată pe acea întâmplare. Și în timp ce ne povestea, am remarcat două lucruri mai mult decât orice altceva. El a spus că în timp ce trecea prin acele momente, gândul care i-a venit în minte a fost… nu știu dacă o să te citez exact, frate, dar a fost ceva de genul… „Nu m-am gândit că așa va fi.” Cu alte cuvinte, „Nu m-am gândit că voi muri într-un accident aviatic.” Celălalt lucru pe care l-a spus este că lângă Martha erau două doamne care strigau: „Trebuie să ne pocăim! Trebuie să ne pocăim!” Am văzut aceste două contraste. Un om pregătit de moarte. Pregătit să stea înaintea lui Hristos. Ceilalți, strigând frenetic, căutând o cale de a se pregăti, pentru că știau că nu sunt pregătiți. Toți gândindu-se la același lucru: „Moartea se apropie!” Totuși, două răspunsuri foarte diferite. Unul pregătit, ceilalți, în mod clar, nepregătiți. Și m-a marcat și mi-a rămas în minte.

 

Pe lângă toate acestea, dacă sunteți la curent cu știrile și cu ceea ce se petrece în lume, știți că sunt câteva celebrități care au murit recent. Și apoi, chiar în ultimele luni au mai murit câteva. Iată doar o listă scurtă cu câteva dintre celebritățile care au murit: Prince, Chyna, Phife din trupa „Tribe Called Quest”, Doris Roberts, Patty Duke, Garry Shandling, Nancy Reagan, Abe Vigoda, Alan Rickman, David Bowie. Și sunt mulți, mulți alții. În aceste vremuri, în special când moare o celebritate, știm cu toții ce se întâmplă: peste tot se vorbește despre moarte. Internetul este inundat cu resurse despre moarte. Vineri, fratele nostru Mike Morrow a mers în bucuria Stăpânului nostru. Moarte.

 

În plus, unii dintre voi poate știți, alții poate nu, că bunica mea, singura bunică pe care am cunoscut-o vreodată, este literalmente pe patul de moarte. Și nu este pregătită. Este la câteva momente de mormânt. Și având în vedere toate aceste vorbe despre moarte, despre a muri, mă gândesc de o vreme la realitatea a ceea ce spune Scriptura, pentru că știm că este rânduit oamenilor să moară o singură dată, iar apoi vine judecata.

 

Așa că am început să mă gândesc la realitatea judecății care vine. Și noi toți de aici, ori vom muri ori Hristos se va întoarce, dar rezultatul final va fi același: vom sta înaintea tronului. Vom ajunge acolo ori prin moarte ori prin venirea Domnului. Din nou, cum am văzut în Apocalipsa: „Apoi am văzut un tron mare și alb și pe Cel ce ședea pe el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui și nu s-a mai găsit loc pentru ele.” Și observați: „Am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea tronului. Niște cărți au fost deschise.”

 

Gândește-te la tine. În timp ce evanghelizezi, ce faci? Când vorbești cu oamenii, nu-i așa că îi aduci în mod constant la realitatea că ei vor ajunge la judecată? Nu-i așa că îi aduci în mod constant la realitatea că ei vor sta înaintea lui Dumnezeu și va trebui să dea socoteală? Îi aduci în mod constant la realitatea că există o mânie, există o judecată, există un preț care trebuie plătit, și dacă nu ești pregătit, dacă nu ești în Hristos, ești pierdut. Și noi suntem acolo încercând să scoatem oamenii din foc și să-i aducem într-un loc de siguranță. Îi chemăm insistent: „Fugiți de mânia viitoare! Vine judecata! Vine judecata!” Gândiți-vă la de cartea Călătoria Creștinului. Ce l-a făcut să fugă din Cetatea Pierzării? Evanghelistul. Care era mesajul lui? „Fugi de mânia viitoare.” Judecată. Noi predicăm acest lucru.

 

Gândiți-vă la lucrarea lui Hristos. Dacă ai petrecut cât de puțin timp în Evanghelii, vezi ceva ce face Domnul în mod repetat. Isus, Domnul nostru, a îndreptat oamenii mereu și mereu spre ziua judecății. Fără doar și poate. A continuat să-și aducă ascultătorii la realitatea că vine o zi când ei vor sta înaintea tronului. Nu a contat că era vorba de unul dintre ucenicii Lui, sau de farisei, El a continuat să predice acest mesaj. A făcut aceasta atât prin limbaj clar, cât și prin parabole. Sunt câteva exemple. Nu trebuie să deschideți acolo, dar puteți asculta. În Matei 10:15, când vorbea despre cei ce resping mesajul ucenicilor Săi, El a spus: „Adevărat vă spun că, în ziua judecății, va fi mai ușor pentru ținutul Sodomei și Gomorei, decât pentru cetatea aceea.” În Matei 11:21 El mustră cetățile în care au fost făcute multe dintre minunile Sale. Și ce spune? „Vai de tine, Horazine și vai de tine, Betsaido! Căci, dacă ar fi fost făcute în Tir și Sidon minunile care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit cu sac și cenușă. De aceea vă spun că, în ziua judecății, va fi mai ușor pentru Tir și Sidon decât pentru voi. Și tu, Capernaume, vei fi înălțat oare până la cer? Vei fi coborât până la Locuința morților; căci dacă ar fi fost făcute în Sodoma minunile care au fost făcute în tine, ea ar fi rămas în picioare până în ziua de astăzi. De aceea vă spun că, în ziua judecății, va fi mai ușor pentru ținutul Sodomei decât pentru tine.” De ce face El asta? De ce îi duce la realitatea că ziua judecății se apropie și dacă tu nu te pocăiești, dacă respingi ceea ce am făcut Eu, va fi mai cumplit pentru tine. Acele cetăți Sodoma, Gomora, Tir, Sidon vor avea o pedeapsă mai ușoară în ziua judecății decât vei avea tu. Vedeți, El mereu i-a adus la realitatea zilei judecății. În Matei 12:36 El spune: „Vă spun că, în ziua judecății, oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină și din cuvintele tale vei fi osândit.” Matei 12:41-42: „Bărbații din Ninive se vor scula alături de neamul acesta în ziua judecății și-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; și iată că aici este Unul mai mare decât Iona. Împărăteasa de la Miazăzi se va scula alături de neamul acesta în ziua judecății și-l va osândi, pentru că ea a venit de la marginile pământului ca să audă înțelepciunea lui Solomon; și iată că aici este Unul mai mare decât Solomon.” Dacă te gândești la pilda grâului și a neghinei, la pilda năvodului; dacă te uiți la întreg capitolul 25 din Matei: avem cele zece fecioare, pilda talanților, judecata finală, din nou și din nou și din nou, iar acestea sunt doar câteva instanțe, dacă te uiți în toate Evangheliile, Îl vezi pe Isus Hristos în mod repetat aducând oamenii la realitatea că vine o zi a judecății, vine o zi când vei fi judecat, vine o zi când vei sta în fața tronului. Vine! Vine! Vine! În mod repetat, Domnul nostru a făcut acest lucru.

 

Și nimeni de aici nu va pune la îndoială dacă acest lucru este real. Întrebarea nu este DACĂ vom sta înaintea tronului. Acest lucru se va întâmpla. Întrebarea este: CUM. Nu-i așa? Ori vei ajunge acolo prin moarte, ori prin revenirea Domnului, dar vei ajunge acolo. Vei sta înaintea tronului. Chiar indiferent de ce viziune ai asupra escatologiei, sau asupra vremurilor sfârșitului, noi toți suntem de acord că toți vom sta înaintea tronului mare și alb. Și mai important decât atât, hai să personalizăm. Tu domnule, tu doamnă, tinere, tânără, tu personal vei sta înaintea tronului și vei da socoteală pentru viața ta.

 

Deci iată care este întrebarea majoră, așa cum am spus mai devreme și la care ne vom uita azi: Ești pregătit să stai în fața tronului lui Hristos? Ești pregătit?

 

Dacă Domnul ar lua respirația din plămânii tăi chiar acum, așa cum a făcut-o de milioane de ori în acest an, de peste o sută de mii de ori doar azi… La fiecare 3 secunde, cineva moare. În întreaga lume: copii, bărbați, femei, bogați, săraci, tineri, bătrâni, albi, negri, hispanici, chinezi, africani, nativ americani; oamenii mor peste tot în jurul nostru. În această țară, în acest stat, în acest oraș, în cartierele noastre. Ai fi pregătit? Ești pregătit chiar acum să Îl vezi? Unul după altul, oamenii merg la judecată. Un altul moare, apoi judecata. O altă inimă se oprește, apoi judecata. Un anevrism, judecată. Un accident de mașină, judecată. Glonț fatal, judecată. Atac de cord, judecată. Cancer, judecată. Din nou și din nou. Oamenii merg la judecată. Se întâmplă constant. Chiar acum numerele continuă să crească. Cu fiecare moment, și aceasta este realitatea pe care trebuie să o știi și realitatea de care trebuie să te ții, că vine și numărul tău la rând. Numele tău va fi strigat. Ziua ta se apropie. Iar ziua de azi? Ziua de azi doar te aduce mai aproape de acea ultimă zi. Ești pregătit?

 

Oamenii petrec atât de mult timp pentru a se pregăti pentru atâtea lucruri. Mă gândeam cât de mult timp petrec oamenii pregătindu-se pentru educația copiilor lor. Vor ca copiii lor să fie educați. Părinții cheltuie atât de mulți bani ca să-și dea copiii la cele mai bune școli, ca să cumpere cele mai bune planuri de învățământ la domiciliu. Mulți vor să locuiască în cele mai bune cartiere pentru că acolo se află cele mai bune districte școlare. Pentru că ei vor ca copiii lor să aibă cea mai bună educație și să meargă la cele mai bune facultăți, ca să obțină cele mai bune posturi, ca să aibă cea mai bună viață. Multă pregătire se face pentru atingerea acestui țel. Vor să învețe tot felul de limbi, să citească multe cărți, și să cunoască tot felul de lucruri. Dar, sunt copiii tăi pregătiți să stea înaintea tronului lui Hristos? Ești tu pregătit? Mulți se gândesc mult la căsătorie. Vor să fie pregătiți. Vor să se pregătească să fie soț sau soție. Învață cum să repare mașini și cum să gătească cine, și se pregătesc mult pentru cum arată și cum sunt văzuți… Dar ești pregătit să stai înaintea tronului lui Hristos? Înseamnă că e ceva greșit în a dori să-ți educi copiii? Nu. Este ceva greșit în a vrea să fii pregătit pentru căsătorie? Nu. Acestea sunt lucruri importante. Dar tu știi, la fel cum știu și eu, că nu există absolut nimic mai important decât a fi pregătit pentru aceasta. Nici măcar pe aproape.

 

Imaginează-te acolo, în ziua judecății, înaintea tronului lui Hristos, și tu și cu mine știm că nu va conta câte cărți ai citit, nu va conta câte limbi ai știut, nu va conta câte filme ai văzut sau câtă muzică ai știut, sau cât de la zi ai fost cu ultimele bârfe, singurul lucru care îți va invada mintea, lucrul cel mai important pentru tine va fi: Sunt eu gata? Sunt eu pregătit pentru aceasta? Sunt eu echipat să stau înaintea tronului? Sunt eu în Hristos? Sunt păcatele mele iertate? Acesta este cel mai important lucru! Și noi am spune: „Este adevărat!” Dar ești tu gata pentru aceasta? Ne-am uitat în Matei 24: Isus a vorbit despre venirea Sa. Le-a spus ascultătorilor Lui să fie gata. Uitați-vă din nou, priviți la natura repetitivă, de cât de multe ori spune acest lucru. Și în cât de multe feluri o spune. Matei 24:42: „Vegheați dar, pentru că nu știți în ce zi va veni Domnul vostru.” „Vegheați”. „Nu știți”. „Să știți că, dacă ar ști stăpânul casei la ce strajă din noapte va veni hoțul, ar veghea și n-ar lăsa să-i spargă casa. De aceea, și voi…” Ascultați ce poruncă este aici: „FIȚI GATA; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiți.” „[Trebuie să] fiți gata.” Ești tu gata? El a spus că va veni când nu te gândești.

 

O întrebare cinstită pentru tine: Crezi că El vine astăzi? Gândește-te la noaptea trecută. Ți-ai petrecut noaptea trecută ca și cum El ar fi revenit noaptea trecută? Te-ai trezit în această dimineață și în timp ce te îmbrăcai aveai aceasta în minte: El poate reveni chiar acum! Sau ai petrecut-o certându-te cu soțul sau soția, strigând la copiii tăi, pierzând vremea cu lucrurile lumii, sau doar într-o ceață lumească, total inconștient față de realitatea lui Dumnezeu și venirea Sa iminentă. Când ai venit aici în această dimineață și te-ai așezat pe scaun, era gândul tău la realitatea că Hristos a spus: „Fiți gata”, „Vegheați, căci nu știți când va veni Fiul omului”? Te gândeai tu la ceea ce ne-a spus El chiar aici când a folosit analogia cu Noe în versetul 38: „În adevăr, cum era în zilele dinainte de potop, când mâncau și beau, se însurau și se măritau până în ziua când a intrat Noe în corabie și N-AU ȘTIUT NIMIC, până când a venit potopul și i-a luat pe toți, tot așa va fi și la venirea Fiului omului.” Ce gând! Ce gând înspăimântător! Iată-te cumpărând alimente, uitându-te la telefonul tău, plătind la casă, și deodată… cerul se despică în două și Hristos revine! Iată-te conducând, ascultând cântecul tău preferat, bucurându-te de atmosferă, și… bum! Iată! Trâmbița sună, glasul arhanghelului, iar Hristos coboară victorios. Ai fi pregătit? El a spus că așa se va întâmpla. Ca în zilele lui Noe. Ei nu au știut nimic, cumpărau, vindeau, se însurau și se măritau, pur și simplu se bucurau de viață, iar apoi, ușa corabiei se închide, și ei au fost inconștienți. Și El ne spune că în același fel se va întampla: oamenii vor fi inconștienți. Te întreb: Ești tu inconștient? Sunt copiii tăi inconștienți? Este soțul sau soția ta inconștientă? Este fratele tău sau sora ta inconștientă? Ești tu pregătit? Pentru că acest lucru va avea loc. Și noi, fraților, nu am spune că nu e așa. Noi am spune că credem aceste lucruri. Am spune că știm că se vor întâmpla. Dar cât de mult timp investim în această realitate… Să mă întreb: sunt eu pregătit? Sunt eu pregătit?

 

Amintiți-vă că vom sta înaintea Lui. Fie prin moarte, „După cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”, fie prin a doua Sa venire, „De aceea, fiți gata; căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiți.” Ambele variante ne vor aduce în același loc: fie moartea, fie a doua venire. Ne vor aduce în acest loc: „Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea tronului.” „Cerul a fost strâns ca un sul.” Iar tu vezi groază pe fețele tuturor celor răi din jurul tău. Și tu știi ce se întâmplă. Știi că e prea târziu să te pocăiești. Prea târziu să ștergi mizeriile care sunt pe telefonul tău. Prea târziu să ierți pe sora sau pe fratele acela. Prea târziu să alergi la Isus. Prea târziu să intri în corabie. Ușa a fost închisă, s-a terminat. Timpul a expirat și nu mai există nicio șansă. Timpul pentru milă, har și mântuire s-a dus. Ziua judecății a venit. Vei fi tu gata? Și știm că se va întâmpla. Acei oameni care odată erau văzuți importanți, celebritățile pe care lumea le adoră și le invidiază și le dorește, cei care domină titlurile… Au fotografi care așteaptă la aeroport doar ca să surprindă o imagine cu acești oameni cum se urcă în mașinile lor. Acești oameni care par atât de importanți… „Și am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea tronului.”

 

Păcatul sexual care pare atât de important și că merită atât de mult. Liniile de modă și cântecele și filmele și obiceiurile care par atât de greu de abandonat. Acel prieten sau acea prietenă pe care știi că ar fi trebuit să o părăsești cu mult timp în urmă. Când El va veni, știi bine că vei vedea totul ca pe o mizerie. Vei fi prins în flagrant. Avertizările ți-au fost date ca lui Acan. Ți-a fost dat timp să te pocăiești, dar tu nu te-ai lăsat de acel lucru. Nu i-ai dat drumul, nu te-ai întors de la el. Iar acum judecata a venit. Este peste tine. Și ai fost găsit cu păcat în mijlocul taberei. Ai avut o reputație bună, dar acum, ca pentru urmașii lui Core și Datan, a venit timpul judecății. Dacă El ar veni chiar acum în timp ce predic, ți-ar fi frică? Te-ai teme că nu ești pregătit să te duci? Ai încerca să îți ștergi istoricul? Ai încerca să te muți din apartamentul cuiva în care nu ar trebui să fii? Ai începe să spui: „Acum o să citesc Biblia”, „Acum o să mă rog”, „Acum o să mă pocăiesc așa cum a predicat Tim săptămâna trecută.” Ai lua abia atunci în serios toate avertizările? Ți-ai trage palme pentru că te-ai jucat cu păcatul? Ai regreta toate acele seri? Ai regreta că ți-ai permis să fii atât de aproape de lume? Că ți-ai permis să te joci cu caracterul lumesc? Ai regreta că ai numit sfințenia legalism? Știi că ai regreta. Știi că ai regreta toate acele lucruri dacă El s-ar întoarce și tu nu ai fi pregătit. Ești pregătit să-L vezi? Îl vei vedea. Ascultă! Ascultă! TU ÎL VEI VEDEA. Acest lucru este mai real decât faptul că eu stau în fața ta acum. Este mai sigur, mai adevărat și mai precis. TU VEI STA ÎNAINTEA LUI.

 

Dacă ai fi în acel avion cu Tim, și pare înfricoșător, toată lumea țipă, oamenii se panichează, și vezi că vine sfârșitul, ai fi gata? Sau te-ai putea relaxa într-o oarecare măsură… desigur că ar fi ceva frică din cauza avionului, și toată acea situație e groaznică, dar tu știi, ai o siguranță: „Îl voi vedea. Și mă bucur pentru aceasta. Abia aștept. Nu este nicio frică. Pentru că sunt pregătit.” Sau ți-ai cerceta mintea regretând păcate secrete? Păcate ascunse. Lucruri furate pe care le-ai crezut ascunse, cum a crezut Ghehazi, dar acum au fost descoperite. Acum știi: O nu, iată-L că vine, și eu am acest lucru. Și El mi-a spus că ar trebui să renunț la el, dar nu am renunțat. Ai fi nesigur? Să vezi fața sfântă și aprinsă a Celui care stă pe tronul de judecată. Ești pregătit ca fiecare lucru din viața ta să fie examinat?

 

Spune acolo în Apocalipsa că „Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieții. Și morții au fost judecați după cele ce erau scrise în cărțile acelea, potrivit cu faptele lor.” Isus a spus despre judecată. Ce se va întâmpla? Fiecare cuvând nefolositor. FIECARE CUVÂNT NEFOLOSITOR! Ești gata să dai socoteală pentru fiecare cuvânt nefolositor? Tot ce ai spus vreodată. Fiecare cuvânt care a ieșit vreodată din gura ta, fiecare dată când te-ai mâniat, fiecare cântec pe care l-ai cântat, fiecare vers pe care l-ai recitat vreodată, fiecare cuvânt profan pe care te-ai justificat că îl poți folosi… Știți că sunt oameni în ziua de azi cărora li se dă cuvântul, și care le spun creștinilor că poți folosi limbaj obscen, că e în regulă. Și sunt unii oameni care chiar dau crezare acestei nebunii și scot pe gură limbaj obscen, iar Biblia spune că în ziua judecății vei da socoteală. Tu știi că El știe tot. Cel care a făcut urechea, nu aude? Cel care a făcut ochiul, nu vede? Ești tu pregătit?

 

Poate ai doar o hanină de evlavie și ai înșelat pe toată lumea. O reputație bună între presbiteri, o mărturie bună în biserică, dar în interior ești un mincinos și un hoț, un desfrânat și un idolatru. Și tu știi asta. Și dacă El ar reveni chiar acum, ai fi nepregătit și îngrozit. Dacă cerul s-ar despica, ochii tăi ți-ar ieși din orbite pentru că ai fost descoperit că ești fals. Ești pregătit?

 

Știți că nouă nu ne place să fim luați pe nepregătite. Ne place să fim pregătiți. Știți, oamenii își iau o armă de foc ascunsă, de ce? „În caz de nevoie.” Oamenii își fac asigurare de tornadă, de ce? „În caz de nevoie.” Grindina. Face pagube de peste 1 miliard de dolari. Vedeți ce fac oamenii acum? „În caz de nevoie…” „În caz de nevoie.” Oamenii construiesc buncăre. Oamenii se pregătesc pentru o apocalipsă cu zombie!! Dar nu se gândesc deloc la sufletul lor și la realitatea că vor sta înaintea Domnului și vor da socoteală și că eternitatea le stă înainte. Ești tu pregătit? Ești pregătit?

 

Ce ai spune dacă ai ști… că următoarele 30 de secunde sunt ultimele tale 30 de secunde. Ai pleda pentru mai mult timp? Regina Elisabeta din anii 1700 a spus pe patul de moarte: „Mi-aș da toate averile pentru mai mult timp.” Aceasta a fost o femeie rea, de ce credeți că a avut nevoie de mai mult timp? Nu pentru a strânge mai multe averi, nu ca să dea o îmbrățișare familiei; a vrut mai mult timp ca să se pună în rânduială cu Domnul. Ca să se împace cu acest Dumnezeu care era mânios pe ea. Dar nu a mai primit timp. Ești pregătit?

 

S-ar putea să spui: „Bine, Isus a spus că trebuie să fii pregătit. Dar când vine, ca să pot fi pregătit? Realitatea este că nu ști. De aceea El a spus: „Fiți gata.” Gândiți-vă la cele 5 fecioare neînțelepte, care nu aveau untdelemn. Ele nu au fost pregătite când le-a venit rândul. Nebunul bogat care și-a construit hambare mai mari, n-a fost pregătit și i s-a cerut înapoi sufletul. Gândiți-vă la Anania și Safira. Credeți că ei s-au gândit că vor fi scoși afară de aceiași tineri pe lângă care trecuseră mai devreme?

 

Este ceva adevărat cu privire la lumea aceasta, iată ce anume: Predicile – eu le numesc predici – îți sunt predicate în mod constant de către această lume. Pline de minciuni. PLINE DE MINCIUNI. Un mesaj pe care Hollywoodul a reușit foarte bine să îl predice în mod fals, și a convins pe mulți, este cu privire la moarte. Ei fac moartea să pară plină de farmec. Nu-i așa? O fac să pară chiar distractivă. Romantică. Iau un om rău, complet fără Hristos, și îl arată murind în păcatul lui, cu zâmbetul pe buze, părând atât de plin de pace, atât de calm, pe un fond de muzică lină, totul pare atât de bine. Sau același om rău și nelegiuit, fără nicio evidență a lui Hristos în viața sa, ei iau acest actor și-l arată fugind către un baraj de gloanțe încrezător, curajos, fără nicio teamă, privind moartea în față ca și când i-ar spune: „Vin către tine, nu am nicio frică.”

 

Acesta e mesajul pe care îl predică Hollywoodul. Așa mor într-adevăr cei răi? Când un om știe că urmează să Îl vadă pe Domnul și nu este pregătit, chiar așa se comportă? Este o carte scrisă de S. B. Shaw întitulată „Mărturii ale muribunzilor mântuiți și nemântuiți”. Este o carte care te pune pe gânduri. În această carte sunt relatate, așa cum spune titlul, ultimele momente ale oamenilor pe patul lor de moarte. Ce au spus; ce au făcut. Cei mântuiți și cei nemântuiți. O carte sobră. Ascultați ce au strigat ei. Iată câțiva dintre cei nelegiuiți.

 

Voltaire – nu știu dacă ați mai auzit acest nume. Un faimos ateu. Este numit „Păgânul”. Un necredincios. Iată ce a spus despre creștinism. „Creștinismul este în mod sigur cea mai ridicolă, cea mai absurdă și cea mai sângeroasă religie care a infectat vreodată această lume. Maiestatea voastră va face un serviciu etern rasei umane prin eradicarea acestei superstiții infame.” Asta a spus pe când trăia. Dar iată ce a spus cu ultimele sale cuvinte: „Sunt abandonat de Dumnezeu și de oameni. Voi merge în iad. O, Hristos! O, Isus Hristos!” Nu vă înșelați. Ei spun vorbe mari, dar când stau în fața morții, când privesc spre eternitate, este cu totul altceva.

 

Iată un altul: Francois Newport. El a spus: „O, de aș putea sta o mie de ani în focul care nu se stinge niciodată ca să obțin favoarea lui Dumnezeu și să fiu unit din nou cu El. Dar este o dorință zadarnică. Milioane de milioane de ani nu m-ar aduce cu nimic mai aproape de sfârșitul chinurilor mele, decât cu o biată oră. O, eternitate, eternitate! Pe totdeauna și pe totdeauna! Oh, chinurile insuportabile ale iadului!” Și apoi a mers la judecată. Poți auzi disperarea? Nicio muzică lină, niciun calm, nicio pace.

 

Încă o mărturie din partea celor răi. Un necunoscut. Un om rău, pierdut, care era pe moarte. „Când a fost vizitat de un doctor, el gemea și dădea semne de mare agonie. Doctorul i-a zis: „De ce gemi? Boala ta nu este dureroasă.” „O, doctore”, a spus el, „nu trupul, ci sufletul mă chinue.” În seara morții lui, când au intrat în cameră, oamenii au spus că au simțit că acolo era o prezență îngrozitoare ca și când el se afla lângă tărâmul celor osândiți. Muribundul a strigat: „O, Dumnezeule, izbăvește-mă din acea groapă îngrozitoare!” Aceasta nu era o rugăciune de pocăință ci tânguirea unui suflet pierdut. Cam cu 15 minute înainte de a muri, ceea ce s-a întâmplat la ora 12, el a exclamat: „Sunt în flăcări! Scoateți-mă afară! Scoateți-mă afară!” El a continuat să repete acest lucru până ce respirația l-a părăsit. Pe măsură ce puterea trupului îi slăbea, cuvintele lui au devenit din ce în ce mai stinse. În cele din urmă, domnul N. și-a pus urechea aproape ca să prindă șoaptele sale de plecare. Iar ultimele cuvinte pe care le-a putut auzi au fost acestea: „Scoateți-mă afară! Scoateți-mă afară!””

 

Hollywoodul te-a mințit, media te-a mințit. În spatele tuturor, diavolul te-a mințit. Dacă nu ești pregătit, poți să pretinzi că ești tare, poți să te crezi puternic, dar când vei sta în fața veșniciei, când vei privi fața Mielului de pe tron, toate celelalte vor deveni foarte clare.

 

Ieri. Doar ieri, eram la un eveniment și vorbeam cu niște tipi. Și știți ce îmi spuneau ei? „Suntem dumnezei. Omul negru este dumnezeu.” „Toate acele lucruri în care crezi sunt superstiții.” „Raiul și iadul sunt ceea ce tu le faci să fie.” M-am uitat în ochii lui și i-am zis: „Dar veți muri ca niște oameni.” Și a fost redus la tăcere. Realitatea este aceasta: poți să te numești dumnezeu, poți spune orice vrei, dar când vei sta în fața veșniciei, vei vedea cât de nedumnezeiesc ești. Vei vedea cât de firav și de slab ești. Ești pregătit?

 

Dar apoi auzi cealaltă parte. Auzi despre alții care, când stau față-n față cu moartea, sună cu totul diferit.

 

Este o carte, se numește „Cântând în foc”. Un frate pe nume John Bradford, înainte de a fi ars de viu pentru Hristos, ascultați ce a spus. S-a întors să se adreseze tânărului John Leaf, tovarășul lui de suferință; Cuvintele lui sunt de neuitat: „Încurajează-te, frate, căci vom avea o cină veselă cu Domnul în seara asta.”

 

Iată din nou ceva din cartea lui Shaw. O credincioasă: „Doamna Jewett suferea de cancer la gât și a murit de foame. Am mers să o văd.” – pastorul ei relatează – „Când mi-a auzit vocea, a spus: „Vino la mine.” Și-a aruncat brațele în jurul gâtului meu spunând: „Fratele meu, mi-am dorit atât de mult să te văd. Sunt sfințită. Mi-am păstrat credința. Mor de foame, dar în scurt timp voi lua din rodul pomului vieții.” Și-a întins mâna ca și când deja ar face acest lucru, spunând: „Dulce, o ce dulce!” Apoi, lăsându-și mâna jos, a spus: „Și voi bea din apa vieții chiar acum; la revedere pentru scurt timp.” – și a murit victorios.” Ce contrast!

 

Unul dintre imnurile mele preferate este „Stânca Veacurilor” [Cel ce Te-ai deschis mie], de Augustus Toplady. Ați auzit ce a spus el pe patul de moarte? Este glorios! Dați-mi voie să vă spun ce a zis. „Cu o oră înainte de a muri, părea să se fi trezit dintr-un somn dulce și a exclamat: „O, ce desfătări! Cine-și poate închipui bucuriile celui de-al treilea cer! Ce soare luminos s-a răspândit în jurul meu! Nu am cuvinte să descriu! Știu că de acum nu mai poate fi mult până când Salvatorul meu va veni după mine, deoarece cu siguranță niciun muritor nu poate trăi.” Și spunând aceasta a îzbucnit într-un șuvoi de lacrimi. Apoi a continuat: „După gloriile pe care Dumnezeu le-a manifestat față de sufletul meu, o lumina Lui! Lumină! Lumină! Strălucirea gloriei Lui! O, vino Doamne Isuse, vino, vino degrabă!” „

 

Ce lucru deosebit! Vedeți contrastul? Unul strigă: „Oh, chinurile insuportabile ale iadului!”, celălalt: „Lumină! Lumină! Vino degrabă!” Ce anume le-a dat acestor frați pacea în fața morții? Ce l-a deosebit pe un om de altul? De ce unul a fost pregătit pentru tron, iar celălalt striga în disperare: „Hristos! Hristos!”? Hristos i-a deosebit. Ce anume le-a dat creștinilor din primul secol curajul de a înfrunta leii și tortura și Imperiul Roman? Hristos a fost acela. Ce anume dă fraților din Iran bucurie în ciuda decapitărilor și a violurilor și a Statului Islamic? Hristos. Dacă ați fost la conferința din Denton sau ați ascultat mesajul lui John, ați auzit ce a spus despre acel băiețel. Eu însumi am privit fața acelui băiețel care a fost bătut de oameni maturi, bărbați și femei, din pricina lui Isus Hristos. Și el s-a întors în casă bucurându-se. Și avea de gând să continue să proclame mesajul, deși i se promisese că va fi omorât pentru asta. Ce anume dă o astfel de realitate? Ce anume dă un astfel de răspuns? Ce face pe un om să aibă o asemenea siguranță, să fie atât de pregătit? Hristos. Hristos. Hristos.

 

Are totul de a face cu Isus. Ești tu în Hristos? Te-ai pocăit și continui să te pocăiești de tot păcatul din viața ta? Te-ai agățat și continui să te ții lipit de Isus Hristos pentru mântuire? Este El prețios pentru tine? Este El cu adevărat prețios pentru tine? Nu doar în vorbă, ci este El cu adevărat prețios pentru tine? Îl iubești? Este El speranța ta? Este El totul pentru tine? Este El singura ta comoară? Te vezi pe tine atât de slab și fără El nu ai nimic, așa că stai aproape de El, rămâi în El, ai nevoie de El? Chiar și atunci când cazi, tu știi că El este singura ta speranță și alergi imediat la El. Ești tu un recipient al iertării prin sângele Mielului? Sângele Lui, cum vezi tu sângele Lui? Este el prețios? Vezi acel izvor care curge și spui: „Este pentru mine! Este pentru mine! Mă curăță, mă spală. Acolo găsesc iertarea, în sângele acela care a fost vărsat pentru mine.” Viața este în sânge. Și tu spui: „El Și-a dat viața mentru mine. Acel sânge s-a vărsat pentru mine.”

 

Nu e destul să crezi că Isus a murit pe cruce. Catolicii cred acest lucru. Nu e destul să crezi că Isus a fost fără păcat. Musulmanii cred acest lucru. Nu e destul nici măcar să ai o teologie bună. Demonii cred și tremură. Ei au o teologie perfectă. Ei cunosc tot adevărul. Ei știu că Isus este 100% Dumnezeu și 100% om. Dar nu există nicio mântuire pentru ei. Te încrezi tu în El? Te încrezi în El chiar acum, în prezent, și te pocăiești de tot păcatul?

 

Ieri, în timp ce mă pregăteam pentru această predică, ascultam ultimul mesaj pe care fratele Bob Jennings ni l-a predicat. În timp ce se apropia de moarte, și a spus-o cu atâta… știți Ioan 8:21 – dacă mori în păcatele tale, nu vei merge unde merge El, nu vei merge acolo unde este Hristos. El a spus: „O, dar dacă ești iertat de păcatele tale, atunci vei merge acolo unde este Isus.” Aceasta este speranța! Așa știi că ești pregătit, pentru că păcatele ți-au fost iertate, pentru că ești în Hristos! Ascultam ultimele capitole din Călătoria Creștinului venind pe drum încoace, și era vorba despre Creștinul care trece prin acea prăpastie de apă care separă pământul până ce ajunge la Cetatea Cerească, la porți. Și fără îndoială că există acea frică, n-ai mai trecut pe acolo… Ați auzit chiar și în vocea fratelui Bob când spunea că el n-a mai murit până atunci. Dar a zis: „Ce spune Biblia? Spune că e ca un somn. Am mai dormit până acum, nu e chiar așa de rău. E bine.” Și la fel și în Călătoria Creștinului, era acel frate care îl îndruma cu promisiunile. Te ții de acele promisiuni, te ții de Scriptură, speranța ta e în Hristos și în nimic altceva, niciunde altundeva, în nimeni altul. E toată în Hristos. Aceea e speranța ta, acela e ajutorul tău, aceea e Stânca. Orice alt teren e nisip mișcător. Așa știi că ești pregătit, pentru că ești în Hristos. Îți urăști păcatul, te întorci de la el, Îl vrei pe El, și nu te încrezi în nimic altceva! Sari în eternitate știind că El te va prinde în brațele Lui și niciodată nu te va scăpa. Te încrezi în El și doar în El. Veșnicia ta depinde în totalitate de lucrarea încheiată a lui Isus Hristos, de viața, moartea și învierea Lui.

 

Sau te încrezi tu în vreo faptă de-a ta? În vreo realizare, membralitate într-o biserică sau împărtășanie sau mâncare sau botez, în vreo citire a Bibliei sau ținere a Legii, circumcizie sau normă culturală? Îți pui tu toată credința în Isus Hristos chiar acum? Cei care sunt în Hristos sunt pregătiți. Și dacă ești în Hristos, ești pregătit. Dacă te întorci de la păcatul tău, ești pregătit. Și chiar de ai cădea, cel drept cade de șapte ori și se ridică. Dacă ești în Hristos, ești pregătit. Dar dacă nu ești în Hristos… Dacă nu ești, Îl vei vedea. Și va fi înfricoșător. Dacă ești în Hristos, spui ca și Pavel: „Pentru mine a trăi este Hristos, iar a muri este un câștig.” Dacă ești în Hristos, spui „Amin!” Citești 1 Ioan și vezi acel pasaj în care Ioan vorbește despre faptul că suntem copii ai lui Dumnezeu și spune: „Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că, atunci când Se va arăta El, Îl vom vedea așa cum este. Oricine are nădejdea aceasta se curățește, după cum El este curat.” Privim spre venirea Lui și nădăjduim. Privim la ea cu speranță. Privim la ea cu bucurie. Nu privim la ea cu groază. Și așteptând să-L vedem așa cum este, fiind într-o totală venerație față de realitatea că El va face din oameni ca noi copii ai lui Dumnezeu, ne curățim așa cum El este curat. Umblăm în curăție, umblăm cu o conștiință curată care este controlată de Cuvânt, Umblăm în sfințenie pentru că știm că fără sfințenie – există o sfințenie fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu. Și noi vrem să Îl vedem. Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.

 

Dacă ești în Hristos, chiar și atunci când ești omorât cu pietre ca Ștefan, chiar și atunci când pietrele te lovesc, poți spune: „Iată, văd cerurile deschise, și pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” Dai tu morții tot păcatul tău azi? Acum? Sau ascunzi o parte din el? Ții o parte din el? Îi porți de grijă? Privești tu la lume așa cum spune Biblia? Pofta firii, pofta ochilor, lăudăroșia vieții și toate aceste lucruri trec și lumea trece odată cu ele. Ții lumea aproape de tine? Te apropii cât poți de muchia lumii? Încerci să ai acea moralitate minimă despre care vorbește Piper? Încerci să fii suficient de creștin ca să ajungi în cer, dar ție chiar îți place lumea. Nu ți-ai dori să fii găsit la un loc cu cei necredincioși când El se va întoarce. Nu ți-ai dori să fii în mijlocul rebeliunii când Domnul va spune inimii tale să înceteze să mai bată.

 

Bine, rapid câteva lucruri practice.

 

Unii dintre voi poate știți de Hotărârile lui Jonathan Edwards. Cred că sunt atât de folositoare. Două dintre ele cred că încapsulează întreaga idee pe care încerc să v-o prezint.

 

Din nou spun, fie că vei muri sau Hristos va reveni, important este că vei sta înaintea lui Hristos. Ești pregătit? Dacă nu ești în Hristos, nu ești pregătit. Dacă ești în Hristos, ești pregătit. Deci haideți să trăim ca și când eternitatea chiar se apropie.

 

Iată ce a spus Jonathan Edwards, care a avut siguranță deplină, încredere deplină că era cu adevărat în Domnul. Și totuși, iată hotărârea lui numărul 7: „Sunt hotărât să nu fac niciodată niciun lucru pe care nu l-aș face în ultima oră a vieții mele.” Este acesta modul în care trăiești? Dacă ai ști că seara aceasta, la ora 9 va fi ultima ta oră, te-ai mai uita la acel film? L-ai mai suna pe acel prieten? Te-ai mai duce la acel eveniment? Ai mai vorbi soției în felul acela? Ți-ai mai petrece timpul în felul în care ți-ai plănuit? Cum știi că acea oră 9 nu este ultima ta oră? Cum știi că seara aceasta la ora 9 nu va fi ora la care Domnul se va întoarce? Acum, vrea Isus să ne gândim: „O, voi muri, de aceea trebuie să îmi vând casa și să trăiesc pe stradă pentru că El va veni în orice moment și nu mai pot face nimic”? Nu, deloc. De fapt, trebuie să trăim în așa fel, în timp ce ne ducem viața normală de zi cu zi – „fie că mâncați, fie că beți, să faceți totul pentru slava lui Dumnezeu” – trebuie ca modul nostru de viață să strige la lume și oricăruia care privește: „Hristos este totul pentru mine! El poate veni în orice moment, sau îmi poate lua viața oricând, eu sunt pregătit, pentru că sunt în Hristos. Rămân în El, sunt gata să Îl văd. Mă curățesc așa cum El este curat. Mă lupt cu păcatul meu. Și tot, tot ce sunt este pentru El. Și tot ce fac arată realitatea a ceea ce spun cu gura mea. Chiar și atunci când cad, alerg imediat la El. Nu am nicio speranță, niciun ajutor, nicio salvare, nicio pace, sau bucurie sau promisiune în nicio altă parte și în nimeni altul decât în El.

 

A doua hotărâre: „Sunt hotărât să nu fac niciodată ceva ce mi-ar fi teamă să fac dacă m-aș aștepta să am mai puțin de o oră pănă să aud cea din urmă trâmbiță.” Cu alte cuvinte, același lucru. Dacă într-o oră Domnul Isus ar reveni, gândește-te ce teroare ar fi să te găsească într-o formă sau alta de păcat sexual. Și norii sunt strânși ca un sul… Cum ar fi să te găsească mințind când se întoarce. Sau purtându-te aspru, sau fiind nesupus, și El se întoarce. Neascultător de părinți, și privești în sus și Îl vezi că vine. Sau El se întoarce, iar tu nu ești în Hristos deloc.

 

Imaginați-vă următorul lucru. Și mă apropii de încheiere. Un pompier este instruit în fiecare zi cu privire la incendii, pericolul de inhalare de fum, diverse temperaturi care pot face pe cineva să piară. Repetă mereu unde trebuie să își aibă uniforma pentru a maximiza timpul, cum să aibă mașina pregătită, cum să aibă totul pregătit. A fost instruit. Apoi, într-o zi, pe când stă cu colegii lui pompieri și poartă o discuție bună, începe să sune alarma, iar acum, o nu, fuge să își caute uniforma și nu e acolo unde ar trebui să fie; scormonește, caută să o îmbrace, timpul trece; merge la mașină și mașina nu are combustibil. Acum trebuie să se oprească să alimenteze și se împotmolește în trafic. Când în sfârșit ajunge la locul urgenței, descoperă că un orfelinat plin de copii a ars din temelii și toți au murit. De ce? Pentru că el nu a fost gata, nu a fost pregătit. Gândiți-vă ce ar urma. Investigația. Toată această situație este descoperită. Știm cu toții că oamenii ar fi furioși. I-ar reproșa: „Cum ai putut? Ai fost instruit, trebuia să fii pregătit. Cum ai putut face una ca asta? Din cauză că nu ai fost pregătit, uită-te ce tragedie ai creat! Uită-te ce distrugere! Uită-te ce durere ai generat pentru că NU AI FOST PREGĂTIT! Nu ai nicio scuză! Ar trebui să fii pregătit. E prea mult în joc.”

 

Cu atât mai mult tu, care ai fost avertizat prin predicarea Cuvântului lui Dumnezeu, căruia ți s-a spus și ți s-a dat multă învățătură cu privire la acea zi, instrucțiuni și porunci să te pregătești pocăindu-te de toate păcatele și punându-ți toată credința, încrederea, speranța, sprijinul în Isus Hristos pentru sufletul tău. Să dobândești toată acea informație, iar apoi când vine acea zi, să nu fi gata. Să ți se ofere o asemenea milă și salvare, iar tu să scuipi în fața Tatălui care Își oferă Fiul ca să salveze păcătoși. Să-L dai deoparte pe Fiul care a suferit de bunăvoie mânia Domnului. Să stingi Duhul lui Dumnezeu care te cheamă să te pocăiești. Ar fi o tragedie mult mai mare decât o mie de orfelinate pline de o mie de copii morți. Să fii despărțit de tot harul și de toată mila. Să petreci o veșnicie în plâns și în scrâșnirea dinților.

 

Ascultă! Spun din nou: tu vei sta înaintea Lui. Și ori vei sta înaintea Lui pentru că Isus Hristos se va întoarce, ori vei sta înaintea Lui pentru că El îți va lua viața. Dar noi toți vom sta înaintea Lui. Și singurul loc sigur este în Hristos. Iar dacă nu ești în Hristos, nu ești în siguranță. A te mai gândi la acest lucru, nu este sigur. A dori să vorbești mai târziu cu niște oameni legat de acest lucru, nu e sigur. Singurul loc sigur este în Hristos. Și nu trebuie să aștepți până deseară ca să o faci, nu trebuie să aștepți până mai târziu sau până se va cânta, sau până la rugăciune, sau până după terminarea serviciului, sau până luăm cina; acolo unde stai te poți pocăi. Te poți pocăi și îți poți pune credința în Isus Hristos. Poți să renunți la a-ți mai respecta sinele, poți să-ți iei coroana de pe cap, să te dai jos de pe tronul pe care stăteai, unde erai dumnezeul vieții tale, unde te ascundeai, falsai și erai prefăcut, poți abandona totul și poți veni la Hristos cu adevărat. Cu sinceritate, așa cum ești, cu tot păcatul și murdăria ta. El a venit pentru cei slabi, a venit pentru cei morți. A venit pentru cei pierduți, a venit pentru cei bolnavi. El este Marele Medic. El a venit să salveze păcătoși. Și nu este niciun păcat, nicio rușine, nicio vină, nicio murdărie… Ai putea fi un pedofil sau un violator… Asta nu te ține în afara Împărăției lui Dumnezeu. El te va ierta și te va salva dacă vii cu adevărat. Vino, cât mai este timp. Pentru că nu ști când vei sta înaintea Lui, dar știi că vei sta.

 

Ești pregătit să stai înaintea tronului lui Hristos?

 

Tată… Tată, știu realitatea despre care ai spus că în acea zi mulți vor spune „Doamne, Doamne”. Știu că ai spus despre calea care duce la pierzare că este largă și mulți sunt pe acea cale. Puțini sunt cei care găsesc viața. Puțini care intră pe această cale. Dar, Doamne, Te rog să fii îndurător. Mă gândesc chiar la propria mea bunică și la cei din această sală care nu te cunosc: copii, soți pierduți sau soții pierdute. Tată, Te rog, ai milă. În Numele lui Isus, amin.

Ești pregătit să stai înaintea tronului lui Hristos?

 

////////////////////////////////////////////

 

Unirea cu Hristos

de Michael Horton

Salvador a fost un spion cubanez, infiltrat în Miami pentru a afla secrete militare de la guvernul Statelor Unite. Cu toate acestea, naţionaliştii cubanezi cu care Salvador s-a asociat fără a-şi dezvălui identitatea reală l-au determinat în cele din urmă pe abilul spion să renunţe la loialitatea lui faţă de Castro. Ca urmare, Salvador s-a predat guvernului Statelor Unite iar acesta i-a oferit azil, protecţie şi o nouă identitate. Guvernul a înscenat „uciderea” lui Salvador astfel încât oficialii lui Castro să îşi considere spionul mort, iar odată acest plan îndeplinit lui Salvador i s-au eliberat documente noi, a primit un nume nou şi o nouă viaţă.

 

Pavel face apel la acest gen de limbaj atunci când răspunde la întrebarea: „Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?” cu familiarul său răspuns: „Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui” (Rom. 6:1-5).

Apostolul merge mai departe şi vorbeşte despre răstignirea vechii noastre identităţi şi despre îngroparea acesteia, în timp ce credinciosul e trezit la o nouă viaţă. „Să nu uităm niciodată că vechiul nostru eu a murit împreună cu El pe cruce, astfel încât tirania păcatului asupra noastră să poată fi sfărâmată – pentru că despre un om mort se poate spune pe drept cuvânt că este liber de sub puterea păcatului” (v.7, traducerea Phillips).

 

Israel şi-a căutat multă vreme identitatea prin conformarea la cerinţele Legii. Prin ritualurile exterioare, mulţi credeau că unirea cu Legea şi cu Moise va duce la identitatea ce aduce împlinire, speranţă şi mântuire. Însă numai Hristos a avut în El Însuşi, atât în esenţa Sa cât şi în faptele Sale, neprihănirea pe care Dumnezeu o cere de la omenire. De aceea, doar prin unirea cu Hristos credinciosul poate să se bucure de identitatea celui ce Îi aparţine lui Dumnezeu. „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har” (v.14).

 

Această nouă identitate nu e ceva ce putem obţine prin convertirea noastră sau prin încercarea noastră de a ne-o asuma. Ea ne este dată de Dumnezeu în îndurarea Sa, fără ca noi să avem vreo contribuţie în acest sens şi fără ca ceva din noi să o merite. La fel cum Salvador nu mai putea să se întoarcă vreodată la vechea sa identitate şi era de-acum devotat celor ce i-au dat această nouă identitate, tot aşa „eliberaţi din slujirea păcatului, voi aţi intrat în slujba neprihănirii” (v.19). Înainte, nu am fi răspuns favorabil la nici una din cerinţele neprihănirii, dar acum, pentru că suntem uniţi cu Hristos, sentimente noi şi un devotament nou produc o slujire nouă.

 

Este important să ne dăm seama că Hristos nu vine să îmbunătăţească vechiul eu, să îl călăuzească şi să îl redirecţioneze către o viaţă mai bună; El vine să ne ucidă, ca să ne poată trezi la o viaţă nouă. El nu este prietenul omului cel vechi, bucuros să îl poată ajuta pe acesta. Este duşmanul lui de moarte, care intenţionează să îl înlocuiască cu un om nou. Observaţi că naşterea din nou nu este acelaşi lucru cu îndreptăţirea. Teologul wesleyan contemporan, John Lawson, confundă îndreptăţirea cu naşterea din nou exact în aceeaşi manieră în care au făcut-o învăţaţii medievali: „Îndreptăţirea este etapa iniţială şi esenţială a unei vieţi noi, schimbată în bine în minte şi în inimă, în voinţă şi în faptă.” Mai mult, „regenerarea este un cuvânt care descrie primul pas din viaţa credinţei mântuitoare în Hristos. Termenul legal ‘îndreptăţire’ se referă la acest pas…” (Introducere la doctrina creştină: Zondervan, pag. 226-7).

Noi nu suntem îndreptăţiţi prin convertire; dimpotrivă, convertirea sau naşterea din nou este darul lui Dumnezeu dat celor ce sunt morţi spirituali şi, prin urmare, incapabili să Îl aleagă pe Hristos. În naşterea din nou, Dumnezeu acordă credinţa necesară pentru a răspunde pozitiv şi prin această credinţă, nu prin convertire în ea însăşi, o persoană este acceptată de Dumnezeu.

 

Ce este „unirea cu Hristos”?

Dacă această doctrină este, aşa cum scria John Murray, „adevărul central al întregii doctrine a mântuirii,” ce înseamnă ea şi de ce este atât de importantă?

 

Mai întâi, unirea cu Hristos descrie realitatea despre care scria Pavel în Romani, capitolul şase. Aşa cum soţul şi soţia sunt uniţi prin căsătorie iar părintele şi copilul sunt uniţi prin naştere, tot aşa şi noi suntem uniţi cu Hristos prin botezul Duhului Sfânt. Cei ce sunt familiari cu discursurile istorice (chiar şi contemporane) ale predicării reformate şi luterane vor recunoaşte imediat accentul pus pe lucrarea obiectivă a lui Hristos în istorie. Teme ca alegerea, întruparea, ispăşirea înlocuitoare, ascultarea activă şi pasivă a lui Hristos, îndreptăţirea, înfierea şi aspectul obiectiv al sfinţirii (adică declaraţia că noi suntem deja sfinţi în Hristos), formează dieta predicilor celor mai bune şi mai credincioase Bibliei. Fiecare din aceste teme au rolul să aducă aminte credinciosului că neprihănirea lui sau a ei nu se găseşte înăuntru, ci în afară.

 

Cu toate acestea, există un aspect subiectiv al unirii noastre cu Hristos care primeşte o atenţie egală în Scriptură şi, prin urmare, cere o atenţie egală din partea noastră. Calvin scria, „Trebuie să înţelegem că atât timp cât Hristos rămâne în afara noastră, iar noi suntem despărţiţi de El, tot ce a suferit El şi tot ce a făcut pentru mântuirea rasei umane rămâne în zadar şi fără nici o valoare pentru noi… Tot ce are El nu înseamnă nimic pentru noi până nu creştem într-un singur trup cu El” (Teze, III.i.1).

Toată neprihănirea noastră, toată sfinţenia, răscumpărarea şi binecuvântarea se găseşte în afara noastră – în Persoana şi în lucrarea lui Hristos. Aceasta a fost declaraţia Scripturilor şi, urmând textul sacru, al reformatorilor, în faţa unei neprihăniri subiective ce se găseşte în credincios. Şi totuşi, aşa cum arată Calvin, această „neprihănire străină” care îi aparţine altcuiva din exteriorul nostru nu ar însemna nimic dacă această neprihănire ar rămâne pentru totdeauna în afara noastră. În acest punct ne-ar putea ajuta o ilustraţie. În primul meu an de colegiu, am plecat în Europa cu câţiva prieteni şi am rămas fără bani. Din fericire, părinţii mei au fost de acord să depună suficienţi bani în contul meu pentru a acoperi cheltuielile. Erau acei bani ai mei de-acum? Nu i-am câştigat eu. Nu am lucrat pentru ei. Nu erau ai mei în sensul că am făcut ceva ca să-i obţin. Dar acum erau în contul meu şi puteam să îi consider proprietatea mea.

Deşi nimic din neprihănirea noastră nu e a noastră, Hristos este al nostru! Deşi nimic din sfinţenia noastră nu ne aparţine, putem spune, păstrând respectul cuvenit, că Hristos ne aparţine! Demonii ştiu că Hristos e neprihănit, dar ei nu cred, nu pot să creadă, că El este neprihănirea lor.

 

De aceea, este esenţial să îndreptăm atât privirea necredincioşilor cât şi a credincioşilor spre Hristos în afara propriilor lor experienţe şi fapte subiective, dar asta nu e totul! Hristos, Cel care a făcut tot ce era necesar pentru mântuirea noastră în istorie în afara noastră, acum vine să locuiască în noi în persoana Duhului Său Sfânt. „Dumnezeu a voit să facă cunoscut care este bogăţia slavei tainei acesteia printre neamuri, şi anume: Hristos în voi, nădejdea slavei” (Col. 1:27). Deşi siguranţa noastră este înrădăcinată în lucrarea obiectivă a lui Hristos pentru noi, este în acelaşi timp adevărat faptul că noi „cunoaştem că rămânem în El şi că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său” (1 Ioan 4:13).

 

Ioan foloseşte această expresie a unirii în Evanghelia sa, unde se vorbeşte despre Isus ca fiind viţa, iar credincioşii sunt mlădiţele (Ioan 15). La fel cum mlădiţa e moartă despărţită de hrana dătătoare de viaţă a viţei, tot aşa oamenii sunt morţi spirituali dacă nu sunt legaţi de viţă. În altă parte, „Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el” (Ioan 6:56). După cum botezul este un semn şi o pecete a legării noastre de viţă (începutul unirii noastre), Cina Domnului este un semn şi o pecete a hranei noastre pe care o primim fără întrerupere din viţă.

 

Pavel apelează la această doctrină ca principiu organizator al întregii sale teologii sistematice. Contrastul dintre primul Adam şi al doilea Adam din Romani 5 se bazează pe acest concept. „În Adam” noi avem tot ce are el: păcatul originar, judecata, condamnarea, frica, înstrăinarea; „în Hristos” noi avem parte de toată neprihănirea, sfinţenia, viaţa veşnică, îndreptăţirea, înfierea şi binecuvântarea Sa. Mai mult, „măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus…” (Efes. 2:5). „Am fost răstignit împreună cu Hristos,” declară Pavel, „şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2:20).

 

Astfel, această doctrină este cercul ce uneşte spiţele mântuirii şi le menţine în unghiul potrivit. Expresia „În Hristos” (adică prin unirea cu El) apare, după cum am numărat eu, de nouă ori în primul capitol din Efeseni. Aleşi în Hristos înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu ne-a dat harul să fim acceptaţi „în Prea Iubitul Lui”. El nu ne poate iubi direct din cauza păcătoşeniei noastre, dar ne poate iubi atunci când suntem uniţi cu Hristos, pentru că El este Cel iubit de Tatăl. „În El avem răscumpărarea”; „în El am fost făcuţi moştenitori”, şi aşa mai departe.

 

Unirea cu Hristos şi convertirea

Această doctrină este un alt fel de a spune „Numai Hristos!” Toate binecuvântările spirituale din locurile cereşti se găsesc în El. Chiar şi darurile Duhului Sfânt sunt prin şi pentru slujirea lui Hristos Mijlocitorul. Nimeni nu se botează în Duhul Sfânt, ci este botezat de Duhul Sfânt în Hristos.

Regenerarea, sau naşterea din nou, este începutul acestei uniri. Dumnezeu aduce această legătură şi botezul chiar înainte să existe vreun semn de viaţă – pe când „voi eraţi morţi… Dumnezeu v-a adus la viaţă” (Efes. 2:1). Primul dar al acestei uniri este credinţa, unicul instrument prin care putem trăi şi putem rămâne în această viţă. Dar aceasta e o viţă bogată, plină de sevă hrănitoare ca să producă un rod îmbelşugat. Deşi noi nu suntem legaţi de viţă şi nici nu rămânem în ea din cauza rodului (care mlădiţă depinde de rod?), cei ce sunt cu adevărat mădulare ale lui Hristos în mod inevitabil aduc roadă. Prin unirea cu Hristos noi primim neprihănirea Sa atribuită (îndreptăţirea) precum şi neprihănirea Sa împărtăşită (sfinţirea).

Deci, convertirea la Hristos este un aspect al lucrării anterioare a harului lui Dumnezeu de unire a noastră cu Fiul Său. De aceea, în acest punct este esenţial să raportăm acest lucru la situaţia contemporană.

 

1. O schemă în două etape

Religia centrată pe om a creat întotdeauna două căi către viaţă: una pentru cel înzestrat spiritual şi alta pentru cei ce se mulţumesc cu cerul, dar nu îi preocupă „viaţa din belşug”. Roman-catolicismul (medieval şi modern) a prezentat aceasta prin distincţia dintre preoţime şi alţii din categoria „celor religioşi” pe de o parte, şi „cei laici” pe de altă parte. Mai mult, există cei ce s-au complăcut în păcate scuzabile (cele care întrerup părtăşia cu Dumnezeu) şi păcate de moarte (cele care şterg tabla şi fac o persoană să înceapă din nou de la zero).

 

Evanghelicii au făcut parţial acelaşi lucru, urmărind versiunea „Vieţii Înalte” a convertirii şi a vieţii creştine, în care super-sfinţii (adesea implicaţi în „slujire creştină totală”) sunt „umpluţi de Duhul Sfânt”, în timp ce creştinii normali (adică „fireşti”) reuşesc să ajungă în cer, dar fără să aibă vreunul din darurile Duhului Sfânt.

 

„Duhul Sfânt ne va umple cu puterea Sa în momentul în care ne supunem în totalitate”, declară Bill Bright, fondatorul organizaţiei Campus Crusade for Christ. „Dumnezeu şi-ar încălca propriile legi spirituale dacă l-ar forţa pe om să-I îndeplinească poruncile.” E tragic faptul că „În momentul convertirii voinţa umană se supune temporar în faţa voinţei lui Dumnezeu,” dar „după convertire inima îşi pierde frecvent prima sa dragoste” şi prin urmare ne cere să căutăm o nouă umplere. La fel cum credinciosul medieval se folosea de un anume ritual pentru a umple vasul harului care a început să picure din cauza unui păcat scuzabil, Bill Bright îndeamnă: „Dacă un creştin nu este umplut, el nu ascultă de porunca lui Dumnezeu şi păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu.” Ce se cere este ca acel creştin firesc să urmeze paşii care trebuie să-i fi fost familiari şi călugărului medieval: mai întâi, „meditează”; apoi, „obişnuieşte-te să petreci în fiecare zi un timp bine definit în rugăciune pentru călăuzirea lui Dumnezeu…”; creştinul trebuie de asemenea să îşi mărturisească fiecare păcat, pentru că „păcatul nemărturisit îi împiedică pe mulţi creştini să fie umpluţi cu Duhul Sfânt” (Manual pentru maturitate creştină, CCCI, pag. 133-145).

Charles Finney este citat aprobator de către Bright: „Creştinii sunt la fel de vinovaţi pentru că nu sunt umpluţi cu Duhul Sfânt ca şi păcătoşii pentru că nu se pocăiesc. Sunt chiar mai vinovaţi, pentru că, având mai multă lumină, ei sunt cu atât mai vinovaţi.” Şi Norman B. Harrison este citat: „Viaţa umplută de Duhul Sfânt… este singura viaţă care îi poate fi plăcută lui Dumnezeu.” Desigur, moştenitorii Reformei le răspund moştenitorilor evului mediu din zilele noastre că există o singură viaţă ce Îi poate fi plăcută lui Dumnezeu, şi aceea este viaţa lui Hristos. Pentru că viaţa Sa este acceptată iar noi suntem în El, ascunşi în El într-un fel, noi Îi suntem plăcuţi lui Dumnezeu şi suntem umpluţi de Duhul Sfânt, pentru că fiecare credincios beneficiază de tot ce are şi Hristos.

 

Ce fel de tată se împarte pe sine şi îşi împarte toate averile doar câtorva favoriţi iar celorlalţi le refuză tot ce are mai bun? Poate că unii vor răspunde, „Nu e vorba aici de generozitatea tatălui, ci de consimţământul fiilor de a primi.” Deşi acest lucru are coerenţă logică, el descoperă o perspectivă teologică fundamental diferită. Unirea cu Hristos nu este rezultatul deciziei, strădaniei, căutării, supunerii sau capitulării umane, ci a lui Hristos. Deşi suntem chemaţi să fim „plini de Duh” (Efes. 5:18), e vorba de o figură de stil: „Nu vă îmbătaţi de vin… Dimpotrivă, fiţi plini de Duh.” În alte cuvinte, asiguraţi-vă că sunteţi sub influenţa care trebuie!

 

2. Confundarea indicativului cu imperativul

Peste tot Scripturile ne oferă atât declaraţia a ce suntem noi în Hristos (indicativ) cât şi porunca să răspundem acestei declaraţii într-un anume mod (imperativ). De exemplu, Pavel nu rosteşte pur şi simplu un imperativ de genul, „Renunţă să mai trăieşti cu prietenul tău.” El spune, „Noi, cei ce am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Pavel nu-i cheamă pe oameni să moară faţă de păcat; el nu îi invită să intre într-un nivel mai înalt al vieţii îmbelşugate; nu se face apel la credincios să devină altceva decât ce el este deja. Credinciosul a murit, a fost îngropat, a înviat şi este aşezat împreună cu Hristos în locurile cereşti, şi aşa mai departe. Acestea nu sunt platouri pentru creştinii victorioşi care s-au predat cu totul, ci sunt realităţi pentru fiecare credincios, indiferent de cât de mică i-ar fi credinţa sau cât de slabă i-ar fi pocăinţa.

Astfel, trebuie să încetăm în încercarea noastră de a-i converti pe credincioşi la aceste realităţi prin imperative: „Fă asta”, „Mărturiseşte aceasta”, „Urmează aceşti paşi”, şi aşa mai departe. Unirea cu Hristos ne aduce la convertire iar convertirea ne conduce imediat la toate aceste realităţi astfel încât, aşa cum scrie Sinclair Ferguson, „Factorul determinant al existenţei mele nu mai este trecutul meu. Este trecutul lui Hristos” (Spiritualitatea creştină: cinci puncte de vedere, Zondervan, p. 57).

 

Pentru cei ce vorbesc ca şi cum umplerea cu Duhul Sfânt, darurile Duhului, îndreptăţirea, naşterea din nou şi unirea cu Hristos sunt lucruri ce pot fi obţinute prin ascultare de imperative, Pavel insistă: „Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare, pentru ca, după cum este scris: ‘Cine se laudă, să se laude în Domnul'” (1 Cor. 1:30-31).

 

3. Pasivitate şi legalism

Unii creştini accentuează într-atât o pasivitate de genul „renunţă şi lasă-L pe Dumnezeu să lucreze” încât, chiar şi după convertire, ei se comportă de parcă ar crede că sunt încă „morţi în greşeli şi păcate” şi nu „înţeleg lucrurile Duhului lui Dumnezeu”. Dorind să atribuie totul harului şi lucrării lui Dumnezeu, ei confundă îndreptăţirea şi sfinţirea într-o măsură la fel de mare ca şi cei ce vor să sublinieze implicarea umană. În convertirea noastră iniţială noi suntem pasivi: mai degrabă acţionaţi decât activi, aşa cum spunea Luter. Suntem îndreptăţiţi primind ce altcineva a câştigat în locul nostru. Dar creştem în sfinţire trăind ce altcineva a câştigat pentru noi. Amândouă sunt daruri pe care le moştenim de la altcineva, dar primul este primit în mod pasiv iar al doilea este căutat în mod activ. Dacă aş fi sărac şi un binefăcător mi-ar depune un miliard de dolari în cont, aş fi considerat miliardar; dar ar exista nevoia să împart această nouă bogăţie cu prietenii mei care trăiesc pe stradă. Darul a fost primit în mod pasiv, însă a fost folosit în mod activ pentru a face bine.

Dacă sfinţirea este confundată cu îndreptăţirea, voi pierde încordarea, realismul şi rigurozitatea necesare pentru luptele vieţii creştine; dacă îndreptăţirea este confundată cu sfinţirea, rezultatul nu va avea nici o valoare răscumpărătoare. De aceea, haideţi să facem deosebirea dintre convertire şi îndreptăţire, şi să ne dăm seama de faptul că convertirea iniţială este o primire pasivă a acceptării noastre în Hristos de către Dumnezeu în îndurarea Lui, în timp ce procesul convertirii ce are loc pe toată durata vieţii este o urmărire activă a sfinţeniei şi neprihănirii, exact lucrurile pe care Evanghelia ne promite că le avem deja pe deplin şi în întregime în Hristos.

 

În concluzie, haideţi să medităm la promisiunea minunată că în Hristos noi avem toate bogăţiile Sale, nu doar una sau două dintre ele. Încercăm să Îl imităm? Da – nu doar ca exemplul nostru moral, la fel cum marinarii greci poate că îl venerau pe Neptun sau filozofii greci venerau etica lui Aristotel, ci ca şi Cap ce locuieşte în noi. Aşa cum frăţiorul mai mic îşi priveşte copleşit de respect şi admiraţie fratele mai mare, haideţi să Îl imităm şi noi pe Fratele nostru Mai Mare motivaţi de faptul că prin întruparea, moartea, învierea, înălţarea şi mijlocirea Sa noi suntem trup din trupul Lui şi os din oasele Sale. Căci „Cel ce sfinţeşte şi cei ce sunt sfinţiţi, sunt dintr-unul” (Evr. 2:11).

Prin urmare, chemarea pentru cel convertit nu este „Vino la Hristos; doar El îţi poate da puterea să trăieşti viaţa creştină din belşug!” Ci, mai degrabă, „Vino la Hristos; doar El poate fi belşugul tău”, aşa cum numai Tatăl este Cel „care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos” (Efes. 1:3).

 

Tradus de Florin Vidu

 

https://www.rcrwebsite.com/union.htm

 

////////////////////////////////////////////

 

 

A FI ÎN HRISTOS (I) – TRAIAN DORZ

 

De fapt, a spune că suntem în Hristos și că Îl cunoaștem pe El, dar a nu fi una cu frații și cu Lucrarea în care ne-a chemat Dumnezeu, este o nepotrivire, este o minciună, este o înșelare. Credem că se inșală amar acei care trăiesc în felul acesta. Pentru că a fi una cu Hristos în chip desăvârșit și adevărat înseamnă tot așa de limpede a căuta cu tot sufletul să fii una și cu frații, care sunt mădularele Lui.

Oricine este despărțit de frații între care l-a chemat Dumnezeu, acela este un orb sau un nebun, dacă își închipuie că poate fi una cu Hristos. Cum Îl poate iubi cineva pe Dumnezeu pe Care nu-L vede, când nu-i poate iubi si asculta pe frații lui, care sunt reprezentarea văzută a lui Hristos (I In 4,20-21)? Cum poate zice unul că el stă în Hristos, când nu poate sta între frații săi cu ascultare, cu smerenie, cu sinceritate? Cum poate acesta să-și închipuie că are părtășie desăvârșită cu Hristos, când nu poate avea nicio părtășie, nicio apropiere și nicio iubire cu frații din familia lui? Să nu se inșele nimeni: cine nu ascultă de frați, cine nu are strânsă părtășie și unitate cu frații este un mincinos și un rău lucrător cu frații. Oricine n-are legătură cu mădularele nu poate avea nici cu capul. Pentru ca lumea să-L urmeze pe Hristos, arată-i că tu Îl urmezi iubindu-te și unindu-te cu frații tăi. Iar această iubire și unire a ta cu frații se va vedea prin eforturile, prin răbdarea și prin concesiile pe care tu le vei face față de frați… Și unii altora, în dragoste, spre a ajunge în fața lumii desăvârșit una, fiecare cu fiecare și toți cu toți. Atunci lumea Îl va cunoaște pe Hristos. Și vă va recunoaște și pe voi că sunteți cu adevărat ucenicii Lui.

 

Domnul Iisus Se roagă și vrea ca noi să fim pe totdeauna nedespărțiți nici de El, nici noi unii de alții. Când El stă în rugăciune și când frații tăi sunt la rugăciune, de ce nu ești împreună cu Iisus și împreună cu ei? Când Iisus este între ai Lui, în adunare și în biserică, tu unde ești? Cum vrei tu să fii odată împreună cu Iisus în slava și răsplata Lui, dacă n-ai fost împreună cu El și cu frații tăi în ocara și în răbdarea Sa? În unitatea și în ascultarea lor? Cum vrei tu să fii odată împreună cu frații tăi în fericirea veșnică, dacă n-ai fost acum împreună cu ei în învățătura și în credința dintâi?

 

O, Domnul Iisus vrea cu atâta ardoare să fii și tu împreună cu El și cu ai Lui! Nu vrei și tu să fii odată părtașul fericit al slavei și al bucuriei Sale veșnice împreună cu frații? Condiția acelei fericiri este însă să fii acum împreună cu El și cu ai Lui, oriunde este El și unde sunt ei. Vino la Hristos și rămâi împreună cu El. Și cu frații. Dar lumea nici nu L-a cunoscut pe Tatăl și nici nu L-a recunoscut pe Iisus ca Fiul Tatălui. Lumea a respins astfel viața veșnică ce i se adusese. De aceea nici nu putea lumea să aibă această viață. Ci sfârșitul acestei lumi este hotărât din clipa când L-a respins pe Hristos (In 8, 24). Și oricine va urma neascultarea va moșteni osânda.

 

Dumnezeu a vrut de la început ca tot ce va face El să aibă o durată veșnică, asemenea Lui. Primii oameni erau făcuți să fie nemuritori. Cunoscându-L pe Dumnezeu și trăind permanent în prezența Lui, ei erau în afară de Timp, erau părtași firii Dumnezeiești prin neprihănire și prin ascultare. Dar când s-au lepădat de ascultarea lui Dumnezeu și au căzut din neprihănirea acestei ascultări, ei au pierdut nemurirea și au rămas fără viața veșnică.

Pământul pe care au fost alungați apoi a devenit și el muritor din pricina păcatului celor ce stăpâneau. De aceea a trebuit să vină Hristos, pentru a aduce tuturor prima stare din care căzuseră prin Adam. Hristos venise acum, după făgăduința Tatălui, să-i aducă lumii viața veșnică, descoperindu-i-L pe Tatăl și mântuirea voii Sale. Cu câtă bucurie cântaseră, în noaptea Primei Lui veniri, îngerașii deasupra Betleemului: Osana în înălțimi și pace pe pământ. Vestea cea Bună pe care v-o aducem – au zis ei – este că vi S-a născut un Mântuitor Care este Hristos Domnul.

Ce mare bucurie ar fi trebuit să fie aceasta în tot norodul (Lc 2, 10-14)! Dar n-a fost așa. Așa a dorit Tatăl, ca Fiul să fie o bucurie pentru lume. Așa a dorit Fiul, ca El să aducă bucuria mântuirii tuturor. Așa au crezut îngerașii când au vestit păstorilor. Dar lumea n-a făcut așa. Lucrătorii viei, din clipa când L-au văzut, au zis: Iată, vine Moștenitorul, veniți să-L omorâm (Lc 20, 14). Astfel lumea și-a ales moartea. Ce îngrozitoare și ce cumplită alegere! Cât har i se îmbia și câtă osândă și-a ales! Câtă lumină i se aducea și în ce întuneric s-a aruncat! Ce veșnică i-ar fi fost viața primind cunoașterea lui Dumnezeu, dar ce veșnică îi va fi moartea în care s-a aruncat prin lepădarea de El!

 

Traian Dorz, Mărturisirea strălucită

 

A fi în Hristos (I) – Traian Dorz

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Un om în Hristos, de  J. N. Darby

 

* articol scris în original în franceză (n. ed.)

 

Importanţa anumitor capitole în Scriptură

 

Există, în Scriptură, capitole care conţin o prezentare atât de completă şi de binecuvântată a unui mare adevăr al lui Dumnezeu, încât dobândesc şi păstrează un loc cu totul deosebit în mintea credinciosului. Deşi toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi are aceeaşi autoritate, această impresie excepţională a anumitor pasaje nu poate cu toate acestea să fie blamată, pentru că întotdeauna vom găsi că este produsă de o parte care conţine o descoperire specială a lui Dumnezeu şi a căilor Sale, sau a dragostei lui Hristos faţă de noi. De-abia se poate spune că acest capitol despre care doresc să vorbesc, are acest caracter; totuşi gândesc că anumite dezvoltări practice ale acestei părţi din Scriptură vor putea fi utile. Există în ea o desfăşurare foarte remarcabilă şi completă a măririlor minunate la care se pot ridica sfinţii, şi a deplorabilelor adâncimi în care pot coborî; găsim în ea principiile puternice, fie ale binelui, fie ale răului, principii care sunt la lucru în credincioşii care participă la cele două naturi ale binelui şi răului, în care îi vedem asociaţi, pe de o parte, cu ce este mai înalt şi mai  minunat; pe de altă parte, cu cea mai josnică degradare; în acest capitol vedem şi felul în care harul divin lucrează pentru a face să triumfe binele în noi; el ne dă o vedere clară a întregii lucrări a acestui har pentru a produce rezultatul perfect, în bine şi în binecuvântare, a luptei spirituale în care suntem prin cunoaşterea binelui şi a răului pe care căderea ne-a făcut să o dobândim.

 

Subiectele din 2. Corinteni 12 : Ridicarea în al treila cer – degradarea cărnii – puterea umblării creştinului

 

Este foarte frapant de văzut, în ce fel, în acest singur capitol, găsim starea cea mai glorioasă în care un creştin poate fi ridicat, stare excepţională fără îndoială ca experienţă, şi condiţia cea mai mizerabilă în care poate cădea, ca şi toate principiile practice, după care lucrarea divină lucrează în aceste două extreme. La începutul capitolului, vedem un sfânt în al treilea cer, în paradis, unde carnea nu poate înţelege, nici primi nimic. Pavel nu ştia dacă era acolo în trup sau în afara trupului. Nu mai exista pentru el nicio conştienţă a existenţei omeneşti în carne; de aceea nu a putut exprima ce auzise, când a avut din nou conştienţa existenţei în carne. Astfel este sfântul la începutul acestui capitol. La sfârşit, găsim unul, poate mai mulţi care, căzuţi în curvie, necurăţie şi desfrâu, erau fără pocăinţă cu privire la aceste păcate. Ce contrast între această ridicare în al treilea cer şi această josnică degradare carnală! Şi creştinul este în stare de amândouă! Ce lecţie! Ce avertizare pentru fiecare sfânt, chiar dacă nu va fi nici la una, nici la cealaltă din aceste extreme! Cât de potrivit este aceasta pentru a da conştienţa celor două naturi care sunt la lucru şi a elementelor care se luptă în viaţa spirituală a credinciosului aici jos! O altă parte a acestui capitol ne va arăta unde se găseşte singura putere capabilă să facă un sfânt să meargă de-a lungul umblării lui, în mod consecvent cu binele ceresc la care este chemat.

 

Rolul legii

 

1. a) Legea pentru o creatură pe pământ

 

Când Pavel vorbeşte de răpirea lui în al treilea cer, foloseşte o expresie remarcabilă cu privire la el însuşi: „Ştiu un om în Hristos” (v. 1), spune el. Câteva gânduri preliminare, cu privire la lege, vor uşura înţelegerea acestei expresii. Legea dădea unui om o regulă divină şi desăvârşită pentru purtarea lui pe pământ; dar ea nu l-a introdus niciodată în cer. Fiinţele cereşti, ca îngerii, de exemplu, acţionează după perfecţiunea abstractă a acestei reguli divine, cea pe care a dat-o Domnul Însuşi: Îl iubesc pe Dumnezeu cu toată inima lor şi pe aproapele lor ca pe ei înşişi. Aceasta este perfecţiunea creaturii; dar este natura lor în care i-a păstrat Dumnezeu. A prescrie sentimente şi o purtare prin intermediul unei legi, este cu totul altceva; iată ce uită creştinii atât de des. Tot ce cuprinde lege este desăvârşit la locul său şi în scopul său; ea ne spune care este starea bună a unei creaturi, interzice răul la care este împinsă carnea. Dar de ce să prescrie aceasta? Fără îndoială, ascultarea este o parte a desăvârşirii creaturii. Pentru o fiinţă supusă lui Dumnezeu, a face numai binele nu ajunge ca să umble cu dreptate, pentru că Dumnezeu are o autoritate absolută asupra sa. Astfel poate Dumnezeu prescrie şi prescrie îngerilor anumite acte particulare de slujire, şi ei se supun.

 

1. b) Legea prescrisă din cauza răului care este în natura omului

 

Dar când este prescrisă o stare de suflet, de ce este prescrisă? Pentru că este necesar, din cauza stării persoanei căreia îi este adresată porunca. Ea are dispoziţii care o îndeamnă să facă tocmai contrariul a ceea ce este prescris. A porunci cuiva să facă un lucru, înseamnă a presupune că nu îl face şi că nu îşi propune să îl facă fără o poruncă. Dacă adăugăm că nouă porunci din zece, interzic păcate pozitive şi dispoziţii rele, pentru că oamenii sunt înclinaţi să comită aceste păcate şi au aceste dispoziţii rele (pentru că altminteri nu ar fi fost nevoie să li se interzică), vom găsi că natura însăşi şi existenţa unei legi care, prin autoritatea lui Dumnezeu, prescrie binele, presupune răul în natura omului, care este opusă binelui. Examinaţi cazul sub toate faţetele lui, veţi vedea că este acolo un adevăr deplorabil. Nu puteţi porunci dragostea, adică să o produceţi poruncind-o; şi nici nu puteţi îndepărta poftele interzicându-le unei naturi din care fac parte.

 

Este totuşi ceea ce face legea şi ceea ce trebuie să facă ea, dacă Dumnezeu dă una. Ea demonstrează că ceea ce este interzis, este păcat şi că este în om pentru a fi interzis; dar ea nu înlătură niciodată păcatul. Ea prescrie binele în creatură pe pământ; dar cât de departe este aceasta de a înălţa un om în locurile cereşti! Legea nu poate avea o asemenea pretenţie. Omul are acum, prin cădere, cunoştinţa binelui şi a răului, şi legea acţionează după această uimitoare facultate, despre care Dumnezeu a putut spune: „Omul a ajuns ca unul din Noi, să cunoască binele şi răul” (Genesa 3:22). Dar cum? Omul este sub stăpânirea răului; dar legea cere de la el binele pe care nu-l are, şi îi arată tot răul care este în el. Îi prezintă cu tărie răul care este în el şi consecinţele răului în judecată; şi, cât priveşte binele pe care îl cere de la el, aceasta nu are alt efect decât să-i dea cunoştinţa că nu îl are în el.

 

1. c) Legea, contrar harului, nu prezintă, nici nu produce binele

 

Legea, pe lângă aceasta, nu arată omului niciun bine, ca obiect impus înaintea sufletului său. O repet, pentru a face lucrul clar: legea cere binele în om, să-L iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele lui, de exemplu; dar nu-i prezintă niciun bine. Legea nu descoperă nicio ţintă potrivită pentru a produce binele în om, sau care să poată fi pentru el binele suprem, în puterea vieţii. Astfel legea produce mânie. Unde nu este lege, nu este călcare de lege. Dar harul lucrează într-un mod cu totul diferit; nu cere binele acolo unde nu este, cu toate că îl poate produce. Nu condamnă vinovaţii, ci iartă şi înlătură păcatul lor; ne prezintă o ţintă, Dumnezeu Însuşi, dar Dumnezeu venit lângă noi în dragoste. El face mai mult; comunică ce este bine. Nu este o lege; nu cere binele unde nu este; îl produce. În lupta pe care trebuie să o susţinem între bine şi rău, harul nu lucrează în noi făcându-ne să simţim răul ca o povară de care este imposibil să ne debarasăm, pentru că suntem robii săi, făcându-ne să simţim că suntem sub puterea acestui „trup al morţii” (Romani 8:24 ), vânduţi păcatului. Nu, legea lucrează astfel; şi dacă suntem născuţi din nou, nu simţim decât şi mai profund că ne este imposibil să satisfacem cerinţele ei, astfel încât să fim drepţi prin ele, chiar atunci când am avea, în cel mai înalt grad, voinţa de a face binele. Într-un cuvânt, în cunoştinţa binelui şi răului, cu care are de-a face, harul nu ne duce în luptă, prin sentimentul puterii răului, de care suntem robiţi, nici prin teroarea consecinţelor sale, ci prin posesia unui bine desăvârşit şi divin, prin intermediul căruia suntem înălţaţi mai presus de rău şi îl judecăm; prin posesia unei ţinte desăvârşit de bune, care este plăcerea, ca şi viaţa noastră; prin posesia lui Hristos Însuşi, în care suntem şi care este în noi. „Ştiu”, spune apostolul, „un om în Hristos”.

 

Omul în carne şi dovedirea stării sale în toată istoria lui

 

Această expresie cere câteva explicări amănunţite, pentru că ideea unui om în Hristos este adesea foarte vagă în inima multor creştini. În paradis, fără lege, sub lege, şi când Hristos i-a fost prezentat; în toate aceste poziţii, omul a fost întotdeauna  responsabil de poziţia sa, ca om viu, pentru lucrurile făcute în trup. Era considerat precum un copil al lui Avraam, sau „în carne”; adică se găsea înaintea lui Dumnezeu, în firea în care fusese creat şi, în această fire, responsabil de purtarea lui, responsabil pentru că era în carne. Ori rezultatul a fost că omul a eşuat în fiecare din aceste poziţii diferite; a eşuat în paradis: lăsat fără lege, s-a tăvălit în rău; sub lege, a fost călcător de lege; în sfârşit, ca o culme a răului, când Hristos a venit, omul L-a urât, pe El şi pe Tatăl, şi astfel păcatul omului a fost descoperit în întregime; această ură este ultimul şi principalul subiect al judecăţii: omul era pierdut. Pus la încercare timp de patru mii de ani, pomul s-a arătat rău, cu cât a primit mai multe îngrijiri, cu atât rodul lui a fost mai rău. Orice carne era judecată; pomul nu mai putea aduce pe viitor niciun rod. Nu numai că s-a demonstrat, în toate felurile, că omul este păcătos, dar el a şi respins remediul care îi era oferit în har, pentru că Hristos a venit într-o lume deja plină de păcat şi a fost respins şi dispreţuit de oameni. Nu numai că omul, căzut şi vinovat, a fost alungat din paradis; ci, atât cât depindea de voinţa omului, Hristos, venit în har a fost alungat dintr-o lume aruncată în mizerie de păcat, şi pe care El a vizitat-o din bunătate. Istoria omului era  moralmente închisă. „Acum este judecata lumii acesteia” (Ioan 12:31 ), spune Domnul, când grecii s-au suit pentru a I se închina. De aceea se spune: „Acum la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa” (Evrei 9:26 ).

 

Hristos a purtat păcatul: 2. Corinteni 5:21 ; Romani 6:7 ; 8:3 ; 6:10

 

Dar atunci vine lucrarea lui Dumnezeu pentru păcătos: Cel care nu cunoscuse păcatul a fost făcut păcat pentru noi. Prin har şi de bunăvoie, Hristos a băut paharul care Îi fusese dat să-l bea. Şi-a dat viaţa în care a purtat păcatul, şi totul a luat sfârşit cu ea. Chiar viaţa, în care păcatul nostru era purtat, a fost lăsată pe cruce; sângele lui Hristos a fost vărsat. Prin jertfirea Sa, Hristos a înlăturat păcatul tuturor credincioşilor şi i-a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna. Cel care a murit este achitat de păcat. Ori Hristos a murit: este deci achitat de păcat *. Dar de păcatul cui? De al nostru, al celor care credem în El. Păcatul este înlăturat pe deplin, este înlăturat cu viaţa de care era legat. Moartea lui Hristos a pus capăt, pentru credinţă, existenţei omului vechi, a cărnii, a primului Adam, viaţă în care eram responsabili înaintea lui Dumnezeu, şi în care Hristos, în har, S-a aşezat pentru noi. „Ceea ce legea nu putea să facă, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu, în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne” (Romani 8:3 ). „Pentru că, în ceea ce a murit, a murit faţă de păcat odată pentru totdeauna; iar în ceea ce trăieşte, trăieşte faţă de Dumnezeu” (Romani 6:10 ).

 

* Deşi aceasta este adevărat şi se potriveşte cu textul englez, nu cred că se poate deduce din textul grec. În rest aceasta, nu are nimic de-a face cu întrebările ridicate acum de acuzatorii mei. Dédicaiôtai nu înseamnă „este achitat”, ci „este îndreptăţit”. Murind, Hristos terminase cu păcatul pe care îl purta; terminase cu el, desfiinţându-l prin moarte. Se poate spune că El a fost în mod personal îndreptăţit faţă de păcat, pentru că  nu avea păcat; şi moartea L-a îndreptăţit, pentru că ea a dovedit, prin ascultarea lui Hristos până la moarte, că nicio încercare nu era în stare să-L facă să păcătuiască. Hristos a murit faţă de păcat. Dar pasajul care spune: „Cine a murit a fost îndreptăţit faţă de păcat” (Romani 6:7 ) înseamnă mai degrabă, după părerea mea, că nu se poate acuza un om mort, de păcat, de voia proprie, de poftă. Aceasta este adevărat despre noi, de când am murit. Moartea lui Hristos a dovedit că, în legătură cu El, aceasta a fost întotdeauna şi în mod absolut adevărat. Vechea obiecţie, care s-a făcut la ceea ce am spus mai departe, este o şicană de cuvinte pe cât de dispreţuit, pe atât de superficială. Cuvintele: „viaţa de care el (păcatul) era legat” semnifică viaţa în care Hristos a fost făcut păcat, sau, cum tocmai am spus, viaţa în care a purtat păcatul. A spune că „Hristos a luat înapoi aceeaşi viaţă pe care a pierdut-o”, este o eroare deplină, pentru că, atât cât priveşte viaţa adevărată, esenţială a lui Hristos, El nu a lăsat-o niciodată; şi putem afirma, cu tot atâta adevăr, despre viaţa sufletului nostru, că nu o vom lăsa niciodată. Hristos a fost întotdeauna viu şi „toţi sunt vii pentru El” (Luca 20:38 ).

 

Dar cât priveşte viaţa pe care o avea în această lume, pe aceea a pierdut-o şi nu a mai luat-o niciodată; iată ce înseamnă: a-şi pierde viaţa, adică viaţa în care trăim aici jos. De aceea Scriptura vorbeşte de „zilele întrupării Sale” (Evrei 5:7 ). Viaţa noastră, ca viaţă a sufletului, nu încetează niciodată; cea a lui Hristos încetează şi mai puţin. Dar cât priveşte viaţa, starea ei pământească, existenţa de aici jos, nu o vom lua înapoi; nici Hristos nu a luat-o înapoi niciodată. Că Şi-a pierdut cu adevărat viaţa pe care o avea aici jos, cine ar îndrăzni să nege? Dacă Hristos Şi-a pierdut viaţa pentru a o lua înapoi, aceasta înseamnă pur şi simplu că a murit cu adevărat şi că a trăit din nou cu adevărat, trup şi suflet. Cât despre sufletul meu, eu nu mor niciodată; dar mor în ce priveşte viaţa mea, considerată ca existenţă pământească, şi acea viaţă, viaţă a cărnii şi a sângelui, nu o voi lua înapoi niciodată. Iau înapoi viaţa, dar nu cea în care eram aici jos în slăbiciune şi în mizerie. Cât despre viaţa în care Hristos este pentru totdeauna acelaşi, nu a pierdut-o, nici nu a luat-o înapoi niciodată. Nu a luat deloc înapoi viaţa în care a trăit aici jos în carne şi de care afirm iarăşi, pe bună dreptate, că era legat păcatul. Aceasta nu înseamnă, în nici un caz, că Hristos a avut păcat în El Însuşi, ci că a fost făcut păcat şi că l-a purtat; iată ce am spus. Poate că am insistat prea mult asupra unei obiecţii atât de puerile şi de absurde. Această doctrină este de cea mai mare importanţă; fără ea niciun creştin nu-şi cunoaşte adevăratul loc.

 

Răstignit cu Hristos – Nu putem să-I plăcem lui Dumnezeu în carne

 

Credinţa anticipează judecata cât priveşte omul vechi, cât priveşte carnea şi toate căile ei. Pe principiul responsabilităţii, suntem complet pierduţi. Putem afla acest trist adevăr, în mod experimental, trecând sub lege şi pierzând astfel orice speranţă de a-I plăcea lui Dumnezeu, ca fiind în carne; sau îl putem afişa văzând împotrivirea noastră faţă de Hristos şi nepăsarea noastră faţă de El. Dar pentru credincios, toate acestea au luat sfârşit de la cruce; el este răstignit cu Hristos; cu toate acestea trăieşte, nu el, ci Hristos trăieşte în el. Dacă această cruce a dovedit că în carne, nu este decât păcat şi ură împotriva lui Dumnezeu, ea a îndepărtat şi păcatul pe care îl dovedeşte. Totul este terminat; viaţa este terminată. Dacă un criminal moare în închisoare, ce poate face legea împotriva lui? La fel, în ce ne priveşte pe noi, viaţa în care păcătuiam, a luat sfârşit, pentru că Hristos a murit; de bunăvoie, fără îndoială, dar pentru că Dumnezeu a avut de-a face, în mod judiciar, cu păcatul pe care Hristos l-a purtat pentru noi. Suntem în viaţă acum pe o poziţie cu totul nouă; suntem în viaţă, în Hristos, înaintea lui Dumnezeu: lucrurile vechi au trecut, este o creaţie nouă, suntem creaţi din nou în Isus Hristos.

 

Poziţia omului în Hristos: diversele ei caracteristici

 

Poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, nu mai este în carne; este în Hristos.  Ca om, Hristos a luat o poziţie complet nouă, care nu are nimic comun cu cea a lui Adam nevinovat, sau a lui Adam păcătos. „Haina cea mai bună” (Luca 15:22 ) a fiului risipitor nu făcea deloc parte din prima lui moştenire; era în stăpânirea tatălui şi era un lucru cu totul nou. Hristos a luat această poziţie, ca urmare a lucrării prin care a înlăturat păcatele noastre, lucrare terminată şi care a glorificat pe Dumnezeu cu privire la păcat. El a luat acest lor în dreptate şi în El, omul a dobândit o poziţie nouă în dreptate înaintea lui Dumnezeu. Când este adus la viaţă, este prin viaţa în care trăieşte Hristos, al doilea Adam; şi supunându-se dreptăţii lui Dumnezeu, ştiind că este totalmente pierdut în omul vechi, primul Adam; înclinându-se înaintea acestui adevăr solemn pe care crucea îl învaţă, este pecetluit cu Duhul Sfânt, unit în chip viu cu Domnul, un singur Duh cu el: este „un om în Hristos”.

 

Nu este în carne sau în primul Adam. Toate acestea au luat sfârşit pentru el la cruce, unde Hristos S-a făcut răspunzător pentru el cu privire la omul vechi; Hristos a murit o dată faţă de păcat, şi credinciosul trăieşte pentru Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos. El aparţine unei creaţii noi, având ca viaţă, viaţa Celui care este Capul. A învăţat la cruce, că ceea ce era înainte a fost complet judecat, condamnat şi pus deoparte pentru totdeauna. Crucea este, pentru credincios, această Mare Roşie şi acest Iordan peste care nu se poate trece, dar pe care le-a traversat, eliberat astfel pentru totdeauna de Egipt, şi intrat, în Hristos, în ţara Canaan. Apele Iordanului (puterea morţii) s-au revărsat, chivotul legământului le-a traversat pentru el; ea i-a deschis drumul Canaanului. Ceea ce ar fi fost distrugerea sa, dacă ar fi încercat el însuşi să traverseze apele, ca egiptenii, a fost un zid la dreapta şi la stânga sa, şi a nimicit tot ce era împotriva lui.

 

Altădată în carne, credinciosul a devenit un om în Hristos – 2. Corinteni 12:1

 

Altădată un om în carne, credinciosul a devenit un om în Hristos. Schimbare minunată şi completă a oricărei condiţii şi poziţii în care era, în primul Adam, responsabil de propriile lui păcate; acum el este în Hristos care a purtat, în locul lui, toate consecinţele acestei responsabilităţi şi care, după puterea acestei vieţi, nouă pentru noi, în care a înviat dintre cei morţi, i-a dat un loc în El şi cu El, aşa cum este El acum ca om, înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este poziţia la care face aluzie apostolul; cât despre el, i-a fost dat, în timpul vremii călătoriei Lui pe pământ, să Se bucure un moment, în chip extraordinar, de orice rod şi de orice glorie a acestei poziţii. Limbajul lui, cu privire la adevărul despre care vorbim, este perfect clar şi prin urmare foarte puternic: „Când eram în carne”, spune el. Astfel ne exprimăm pentru a descrie o stare de lucruri trecută, în care nu mai suntem. „Când eram în carne” înseamnă deci că nu mai suntem în aceeaşi poziţie. „Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (Romani 8:9 ). Suntem acum vii în Hristos. „Dacă”, spune el în altă parte, „aţi  murit împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii, pentru ce, ca şi cum aţi fi încă în viaţă în lume, vă supuneţi la rânduieli?” (Coloseni 2:20 ). „Pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi fi arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie” (Coloseni 3:3 – 4).

 

Importanţa de a înţelege ce înseamnă „a fi în carne”, în opoziţie cu „a fi în Hristos”

 

Cititorul mă va ierta de a mă fi oprit atât de mult asupra acestei prime expresii din capitolul nostru: am făcut-o din cauza extremei ei importanţe. Este chiar inima doctrinei lui Pavel, singurul drum adevărat care conduce la o libertate deplină şi divină, la puterea sfinţeniei; pentru că mulţi creştini nu au priceput forţa acestui adevăr, nici nu au înţeles expresiile apostolului, consideră moartea lui Hristos ca un remediu pentru omul vechi, sau pentru că nu văd, cel mult, decât iertarea păcatelor trecute, în loc de a învăţa că, prin această moarte, au ieşit din omul vechi în ce priveşte poziţia lor înaintea lui Dumnezeu, şi că sunt acum în omul nou, după puterea vieţii care este în Hristos.

 

Întrebaţi mai mulţi credincioşi sinceri ce înseamnă: „când eram în carne”, nu vor putea să vă dea un răspuns clar; nu au o idee exactă despre sensul acestor cuvinte. Întrebaţi-i ce înseamnă a fi în Hristos; – răspunsul lor va fi la fel de vag. Un om regenerat poate fi în carne în ceea ce priveşte starea sufletului său, deşi, în ochii lui Dumnezeu, nu este în această poziţie; un asemenea caz este presupus în Romani 7 ; el priveşte la el însuşi ca şi cum ar fi înaintea lui Dumnezeu potrivit cu propria lui responsabilitate, poziţie în care, deşi născut din nou, nu poate niciodată satisface exigenţele lui Dumnezeu, nici să atingă dreptatea Lui. Poate că, după ce a înţeles aceasta, a recurs la sângele lui Hristos pentru a-şi linişti conştiinţa indispusă; va repeta această recurgere la sângele lui Hristos pentru a-şi calma conştiinţa neliniştită, precum un evreu ar fi repetat o jertfă, sau precum un om superstiţios cere din nou iertarea păcatelor; nu are idee că a fost curăţit şi făcut desăvârşit odată pentru totdeauna, că a fost scos în afara poziţiei lui în carne, că a fost spălat şi aşezat, în Hristos, înaintea lui Dumnezeu.

 

Dar dacă suntem în Hristos, drepturile şi privilegiile lui Hristos sunt privilegiile noastre şi drepturile noastre. După hotărârile înţelepciunii şi a dragostei lui Dumnezeu, Pavel a fost făcut capabil să se bucure deplin de minunatele roade a toate acestea, într-un mod special şi extraordinar. Carnea, natura moartă nu are nicio parte acolo şi nu poate avea, deşi noi, vii în Hristos, avem parte acolo, chiar în timpul în care suntem în această fire muritoare, oricare ar fi măsura în care înţelegem această participare.

 

„Viaţa… ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3 ) şi experienţa lui Pavel în 2. Corinteni 12

 

Iată ce i-a fost dat lui Pavel să cunoască, în aşa fel, încât bucurându-se în cel mai înalt grad, în omul nou, în viaţa lui în Hristos , „viaţa ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3 ), „nu … eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20 ), – el nu avea conştienţa celeilalte părţi muritoare care totuşi, chiar prin natura ei (ca şi prin păcat, dacă voinţa este la lucru), atârnă greu asupra omului nou şi ceresc care este în noi. Pavel  nu putea spune dacă era în trup sau în afara trupului, când a fost în al treilea cer; nu avea cunoştinţa despre aceasta; dar întorcându-se în starea lui obişnuită, a avut din nou cunoştinţă că este în trup. Cititorul va remarca şi cu ce grijă apostolul face deosebirea între „un om în Hristos” şi „el însuşi”, aşa cum se cunoştea prin experienţa practică a lui însuşi aici jos; având într-adevăr, viaţa lui Hristos  şi Duhul care îl uneau cu Capul, dar având şi carnea în el, deşi nu era în carne. Pavel nu vroia să se glorifice cu ce era el şi avea conştienţa de a fi aici jos; dar îi fusese dat să se bucure de poziţia lui ca om în Hristos , fără vreo conştienţă că era pe pământ; iată cu ce vroia să se glorifice apostolul.

 

Înţelegerea poziţiei în Hristos este starea care se potriveşte oricărui creştin

 

Dar, deşi noi nu am fost niciodată în al treilea cer pentru a înţelege deplin gloria şi privilegiile poziţiei noastre, totuşi şi noi suntem oameni în Hristos, şi cunoaştem – cel mai slab dintre sfinţi care înţelege poziţia lui în Hristos, cunoaşte destul – cât de binecuvântată este această poziţie, ca să ne putem bucura cu o „bucurie de nespus şi glorioasă” (1. Petru 1:8 ). Pavel se laudă în poziţia de om în Hristos, poziţie care este foarte sigur şi deplin a sa şi că poate şi să înţeleagă, într-un fel care să nu pună la încercare în mod vădit lucrarea păcatului în el, deşi el ştie bine că păcatul este tot acolo. Putem fi umpluţi de Duhul, astfel încât Duhul să fie singura sursă prezentă a gândurilor noastre. Într-adevăr, aceasta este starea care ni se potriveşte, ca şi creştini; nu, este adevărat, că activitatea Duhului, procurând o percepţie sensibilă a gloriei şi lucrurilor lui Hristos, şi înălţând sufletul la ce este sus, este întotdeauna aceeaşi; ci în aşa fel, că nu avem cunoştinţa de a avea, în duhul, cel mai mic lucru care este în contradicţie cu această stare (starea descrisă în Epistola către Filipeni – adevărata stare a creştinului). Este adevărat că şi fără o cunoştinţă a răului, poate exista efectul unei minţi puţin luminate, chiar până în punctul de a implica greşeli, neglijenţă, lipsa unei priviri curate şi lenea spirituală, lucruri care ne îndepărtează de calea pe care o privire curată ne conduce şi care produc fireşte nelinişte în suflet, pentru că Duhul care locuieşte în noi este întristat: el poate, cu aceasta, să nu aibă niciun element prezent de nelinişte în conştiinţă. Este important de remarcat că faptul că păcatul este în carne nu face conştiinţa rea. Dar când păcatul devine o sursă de gândire sau de acţiune, atunci conştiinţa este rea şi comuniunea cu Duhul Sfânt este întreruptă.

 

A fi în al treilea cer nu ne face să ne mândrim, ci faptul de a ne aminti că am fost acolo

 

A fi în al treilea cer, cum spun oamenii, nu este întotdeauna locul şi partea noastră. Este o eroare a crede că aceasta ne-ar face să ne mândrim. Când o creatură este în prezenţa lui Dumnezeu, când Îl are pe Dumnezeu înaintea gândului său, nu este niciodată mândră. Când privirea s-a întors de la El, când ne amintim de a fi fost în al treilea cer şi când nu mai suntem acolo, începe pericolul. Suntem în pericol să ne mândrim de a fi fost în al treilea cer, când am pierdut sentimentul desăvârşirii cu privire la ce este acolo; dar când desăvârşirea lucrurilor cerului ne umple sufletul, pierdem sentimentul eului. Este ceea ce vedem în cazul lui Pavel. Omul în Hristos Îl are pe Hristos ca titlu; astfel are dreptul la toate lucrurile de care Se bucură Hristos: la bucuriile şi la gloriile pe care mintea omenească nu le poate concepe, pe care limbajul omenesc nu le poate exprima, şi care nu ar şti cum să fie comunicate pe tărâmul capacităţilor omului. Ele aparţin unei alte ordini a lucrurilor.

 

Chiar fiind „în Hristos”, trebuie să învăţăm să judecăm răul

 

Dar, oricât de minunată este poziţia în care suntem introduşi în Hristos, importanţa problemei binelui şi a răului, despre care am dobândit cunoştinţă prin cădere, şi de care nu putem să ne debarasăm de atunci (nu ar fi nicidecum dezirabil să căutăm să o facem) este o problemă pe care trebuie să o rezolvăm, în fond prin experienţă. În legătură cu acceptarea, această problemă a binelui şi a răului este rezolvată definitiv şi pentru totdeauna înaintea lui Dumnezeu, prin moartea şi învierea lui Hristos. Dar trebuie să învăţăm să judecăm răul şi să ne bucurăm în bine. Legea, am văzut, face să fie cunoscut răul anunţând pedeapsa. Dar harul ne aşază mai întâi într-o poziţie de binecuvântare desăvârşită în Hristos, şi atunci judecăm ce este contrar acestei pozişii. Aceasta este diferenţa dintre robie şi libertate. Cu toate acestea trebuie să judecăm răul şi să credem în cunoaşterea binelui. Apostolul, chemat să înveţe constant pe alţii, a învăţat aceasta din plin şi prompt printr-un contrast complet.

 

Carnea este incorigibilă, chiar şi în al treilea cer – Să învăţăm să o judecăm chiar fără ca ea să fi fost la lucru

 

Dacă, de fapt, al treilea cer nu a pus carnea deoparte pentru totdeauna, aceasta este destul ca să ne facă să vedem că este nebuneşte de incorigibilă. Ori, aceasta este ceea ce s-a demonstrat. Pavel încape în cer, fără nicio conştienţă a vreunei piedici a trupului; încă mai mult, fără ca această carne să fie la lucru în vreun fel. Dar a trebuit să se întoarcă în starea practică a existenţei în care trebuia să-L slujească pe Hristos, cu conştienţa a ceea ce era el ca Pavel. Aici, singura lucrare a cărnii, singurul fel în care ea ar fi luat cunoştinţă de faptul că Pavel fusese în al treilea cer, singurul folos pe care l-ar fi putut trage de aici, dacă i-ar fi fost îngăduit, ar fi fost să-l facă pe Pavel să se înalţe, din cauza desăvârşirii descoperirilor pe care le primise. Astfel carnea nu era schimbată, nici îndreptată. Pavel a trebuit să înveţe în mod practic, chiar printr-o descoperire în al treilea cer, în loc de a vedea, ca rezultat al acestui privilegiu minunat, carnea pusă deoparte sau desfiinţată.

 

Nu i-a fost îngăduit cărnii să lucreze, dar Pavel a trebuit să înveţe să o judece cu adevărat în el însuşi. Remarcaţi diferenţa. Nu este necesar, când suntem în Hristos, să lucreze carnea ca să învăţăm să o judecăm în noi înşine. Vai! Cel mai adesea în acest fel învăţăm; dar repet că nu este necesar ca ea să lucreze, nici măcar în gând, ca să învăţăm să o judecăm. prin căile lui Dumnezeu şi prin comuniunea cu El, putem învăţa să judecăm răul din noi, din rădăcină, fără să aducă rod. Dacă nu învăţăm să-l judecăm în comuniune cu Dumnezeu, în care poate exista o deprindere reală în această privinţă şi chiar un mare conflict a vieţii împotriva lui Dumnezeu, când răul a atins o anumită măsură, învăţăm prin roadele lui, cedând ispitirilor lui Satan. Când răul nu este judecat, învăţăm, fără îndoială, să cunoaştem răul, deşi nu încă din rădăcina sa; dar atunci Hristos este dezonorat, Duhul Sfânt este întristat şi dacă harul nu ar interveni, păcatul ar avea asupra noastră o funestă putere de amăgire.

 

Există o diferenţă între poziţia în Hristos şi starea noastră actuală

 

În cele precedente, am găsit în 2. Corinteni 12 , trei puncte importante:

 

1. omul în Hristos

 

2. răul ordinar al cărnii, dacă mădularele noastre nu sunt omorâte

 

3. că aceeaşi carne nu este niciodată îndreptată în tendinţele ei, nici chiar de răpirea unui om în al treilea cer, nici de orice altceva.

 

Pavel a avut nevoie de un sol al lui Satan ca să-l pălmuiască, de teamă să nu se înalţe. Există un alt punct de mai mică însemnătate pe care îl voi face să fie remarcat aici, în trecere, şi anume diferenţa dintre poziţia noastră abstractă ca oameni în Hristos (ori noi avem dreptul de a ne considera astfel; este poziţia noastră adevărată ca şi creştini, conform harului), şi starea noastră actuală, cu conştienţa existenţei cărnii şi a tuturor împrejurărilor şi neputinţelor noastre trupeşti aici jos. Acolo trebuie să îl urmăm acum pe Pavel, în acest capitol, pentru a afla unde se găseşte puterea pentru a umbla drept în această stare.

 

Întinderea cunoştinţei, chiar dată de Dumnezeu, nu este niciodată, în sine, puterea spirituală a sufletelor noastre

 

Mai întâi trebuie remarcat că întinderea cunoştinţei, chiar când este dată de Dumnezeu, nu este niciodată, în ea însăşi, puterea spirituală a sufletelor noastre. Minunatele descoperiri pe care le primise Pavel în al treilea cer i-au întărit fără îndoială credinţa; l-au făcut să înţeleagă că într-adevăr merită osteneala de a sacrifica viaţa mizerabilă din această lume pentru gloriile viitoare; ele i-au dat conştienţa de ce lupta, şi un sentiment al lucrurilor divine cu care avea de a face, care negreşit trebuie că a exercitat o influenţă imensă asupra vieţii lui în această lume. Dar în starea amestecată în care se găsea când avea de vorbit despre „eu, Pavel”, nu exista puterea imediată pentru luptă. El trebuia, ca şi noi, să umble prin credinţă şi nu prin vedere. Omul cel mai rău nu ar vrea să păcătuiască, atâta timp cât ar avea, înaintea ochilor, gloria lui Dumnezeu Însuşi; dar aceasta nu ar arăta nicidecum adevărata stare a inimii şi a sentimentelor lui când nu ar mai avea înaintea lui această glorie: ca Balaam, s-ar întoarce la ce a vărsat.

 

Nevoia unei comunicări constante cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus, chiar dacă nu sunt constante comuncările speciale ale gloriei

 

Astfel, de fapt, creştinul, deşi întărit şi înviorat uneori pe drumul său, şi prin ceea ce este aproape vedere pentru el şi prin comunicările dragostei divine cu sufletul său, este chemat totuşi să umble prin credinţă, şi nu întotdeauna în aceste percepţii sensibile ale rezultatelor divine în glorie. Nu că trebuie să umble potrivit cărnii sau să piardă comuniunea; dar el nu este întotdeauna sub puterea comunicărilor speciale ale gloriei care este dobândită pentru el şi a dragostei divine pentru sufletul său. Pavel cunoştea un om care, în urmă cu paisprezece ani, fusese răpit, nu  um om care fusese răpit în fiecare zi. El putea întotdeauna să se bucure în Domnul. Unii creştini confundă cele două lucruri: o bucurie specială şi o comuniune permanentă. Ei presupun că prima neexistând întotdeauna, trebuie neapărat să se concluzioneze că cea din urmă se întrerupe. Este o mare eroare. Cazuri de bucurie deosebită pot fi acordate creştinului; dar o comuniune constantă cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus este singura stare bună a credinciosului, singura stare recunoscută în Scriptură. Suntem chemaţi să ne bucurăm întotdeauna în Domnul; dar carnea şi Satan, nu carnea, caută întotdeauna să ne împiedice. Aici găsim, mai întâi, privilegiul de a avea dreptul de a ne socoti morţi. Nu suntem datori cărnii, ea nu are niciun fel de drept asupra noastră. Nu suntem în carne. Putem socoti că suntem morţi şi că trăim pentru Dumnezeu, şi păcatul nu va stăpâni asupra noastră.

 

Nu este nevoie să umblăm potrivit cărnii, chiar dacă această carne nu este schimbată

 

Este foarte important să reţinem cu tărie acest adevăr. Carnea nu este schimbată, dar nu este nevoie să umblăm potrivit cărnii, nu mai mult în ceea ce priveşte gândurile noastre decât în ce priveşte purtarea noastră exterioară. Legea Duhului de viaţă care este în Isus Hristos m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii; păcatul în carne este condamnat de moartea lui Hristos; puterea pe care o avea asupra noastră, când eram sub lege (dacă nu fără lege), nu o mai are. Când eram în carne, patimile păcatelor, care sunt prin lege, lucrau în mădularele noastre pentru a aduce rod pentru moarte. Dar noi nu suntem în carne, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte totuşi în noi. Suntem eliberaţi de lege, fiind morţi în cele ce eram ţinuţi. Starea noastră întreagă este schimbată. Ce era imposibil pentru lege, pentru că era slabă prin carne, Dumnezeu trimiţând pe propriul Lui Fiu, în asemănare cu carnea păcatului, şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne.

 

Puterea pentru a umbla fără ca această carne să stăpânească

 

Dar dacă nu este schimbată carnea, cum se realizează aceasta în  practică? Este ceea ce aflăm aici. Mai întâi ne este dată conştienţa slăbiciunii şi a nimicniciei cărnii. Aceasta nu este, fără îndoială, puterea; dar este modul practic de a ajunge la ea. Avem dreptul, cât priveşte poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, să ne considerăm morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru; şi conform acestei poziţii, avem şi dreptul, în practică, de a ne socoti ca fiind datori cărnii pentru a trăi potrivit cărnii; păcatul nu va stăpâni peste noi, pentru că nu suntem sub lege, ci sub har. Dar capitolul nostru merge mai departe: ne face să cunoaştem puterea pentru a umbla astfel. Carnea este atunci practic supusă potrivit măsurii care este prezentată de apostol: „purtând întotdeauna în trup omorârea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru” (2. Corinteni 4:10 ). El nu avea ca ţintă dobândirea vieţii: o avea în Hristos; dar ţinea orice mişcare, orice gând şi orice voinţă a cărnii sub judecata crucii, şi de aceea viaţa lui Isus putea să lucreze liber. Aceasta este calea noastră. Primiţi chiar în prezenţa lui Dumnezeu, în locul preasfânt, prin sângele lui Isus; în comuniune cu El, potrivit harului Său nemărginit, judecăm până la rădăcină, tot ce nu este de la Hristos în noi; şi harul pe care îl întâlnim şi la care suntem făcuţi să luăm parte în această comuniune, ne conduce de-a lungul drumului, în smerenie şi în dragoste.

 

Tendinţele noastre carnale nu sunt astfel decât un prilej de a primi harul care ne păzeşte de puterea lor. Pot să fiu mai smerit decât oamenii obişnuiţi, dacă am avut de-a face cu Dumnezeu cu privire la mândria mea; şi la fel pentru fiecare pornire rea. Puterea prezentă a lui Hristos îndepărtează răul din gândurile noastre. Dumnezeu a fost primit în viaţa noastră în această privinţă. Aceasta nu este numai absenţa, comparativ vorbind, a unui anumit caracter al răului. Carnea, răul, este judecat potrivit lui Dumnezeu, şi sunt smerit în suh, umblu liniştit şi plin de siguranţă. Când sunt pericole reale, Dumnezeu este acolo pentru a ne ajuta. Nu numai că purtăm întotdeauna moartea Domnului, dar noi care trăim, suntem întotdeauna daţi morţii pentru dragostea lui Isus. Dumnezeu lucrează; vreun sol al lui Satan este trimis; nu păcatul, departe de aceasta, Dumnezeu nu îl poate trimite; dar trimite o încercare umilitoare, care împiedică păcatul şi mândria de a lucra, – neplăcută inimii omeneşti, dar necesară ei. Orice lucrare proprie a cărnii este păcat; trupul este mort din cauza păcatului. Trupul meu nu este socotit ca viu, şi nu trebuie să fie în voia lui. Ceea ce este voia mea şi firea mea, de la mine, ca om viu, ca şi copil al lui Adam în această lume, este desfiinţat sau nu este decât o piedică; aceasta nu are nicio legătură cu Dumnezeu, un om în carne nu poate să placă lui Dumnezeu. „Am fost răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20 ).

 

Dumnezeu ajută la nimicirea cărnii

 

Găsim în Filipeni, încrederea în carne (nu poftele stricate) judecată de apostol: el respingea tot ce-i putea da importanţă faţă de el însuşi sau faţă de alţii. Dacă nu ar fi făcut-o, ar fi avut încrederea în carne. Partea noastră este de a fi în prezenţa lui Dumnezeu, pentru că tot ce este de la eu să fie judecat. Dar Dumnezeu, cum am spus, ne ajută. Belşugul şi importanţa descoperirilor pe care Pavel le primise de la Dumnezeu era un prilej de care carnea putea profita. Dar Dumnezeu în harul Său, îngrijeşte de acest pericol, de care Pavel desigur nu ar fi putut, nici nu ar fi vrut să îngrijească el însuşi cum se cuvine; pentru că Dumnezeu nu întristează cu plăcere. El lasă asupra lui Pavel acest sol al lui Satan, dar pentru a face propria Lui lucrare, ca în cazul lui Iov. Pavel avea o oarecare slăbiciune care tindea să îl facă de dispreţuit când predica. „N-aţi dispreţuit, nici n-aţi respins cu dezgust ispita mea, care era în carnea mea” (Galateni 4:14 ), le spune galatenilor. Era o contragreutate naturală la belşugul descoperirilor care îi fuseseră date. Carnea l-ar fi cruţat pe Pavel de ceea ce părea a fi o piedică pentru el. Dar trebuia ca Pavel să fie ţinut în smerenie – adevăr înspăimântător pentru noi! Pentru a fi folosiţi şi binecuvântaţi, trebuie să fim făcuţi slabi în noi înşine. Trebuie deoarece, viermi mizerabili ce suntem, ne expunem pericolului de a ne sprijini pe tăria şi eficacitatea cărnii. Dumnezeu Însuşi este Cel care face lucrările pe pământ, şi mai ales lucrarea spirituală. El dă creşterea.

 

Dacă într-un anume sens, El pune în pericol bietul vas, dacă în multe cazuri, vasul se pune el însuşi în pericol, Dumnezeu îngrijeşte de pericol lovind chiar la rădăcina  eului pe care îl nimiceşte. El face incapacitatea totală a firii nu numai evidentă, ci evidentă pentru noi înşine, şi aceasta este ceea ce avem nevoie. Este o lucrare cu adevărat divină că simţim că nu suntem nimic şi că eul nu este decât o piedică. Dar mijlocul de care Se foloseşte poate fi mizerabil şi de puţin preţ, cum se cuvine pentru a nimici carnea. Este o ruşine pentru un om care a fost în al treilea cer, să se creadă ceva pentru aceasta: dar carnea este incorigibilă. Dacă moartea este eliberarea noastră de orice păcat, trebuie să o gustăm, pentru eliberarea noastră practică. Când apele sărate ale Mării Roşii ne-au salvat pentru totdeauna din Egipt, trebuie să gustăm apele amare de la Mara. Puneţi în aceste ape lemnul crucii lui Hristos în crucea noastră, şi amărăciunea va fi schimbată în dulceaţă. „A fi răstignit” este un lucru teribil; a fi răstignit cu Hristos, înseamnă bucuria şi eliberarea; ocara este crudă; ocara lui Hristos, este o comoară mai mare decât bogăţiile Egiptului.

 

Trebuie să simţim neputinţa cărnii, opoziţia pe care o provoacă

 

Sunt cazuri când este vorba de voinţa cărnii şi de repulsia ei firească faţă de suferinţă; sunt şi cazuri care sunt caracterizate de pericolul unui rău pozitiv, ca mândria şi vanitatea în cazul lui Pavel. În toate aceste cazuri, trebuie să gustăm moartea. Trebuie să simţim nimicnicia şi neputinţa cărnii, acolo unde ar fi dispusă să fie competentă. Când carnea are pretenţii, sau ar vrea să aibă, trebuie ca ele să fie puse deoparte şi oprite; trebuie ca această carne să aibă conştienţa slăbiciunii şi neputinţei sale, acolo unde ar putea spera să fie tare sau capabilă de ceva. Cu privire la toate lucrurile pe care eul ar vrea să se sprijine, trebuie ca el să descopere că această carne nu este decât un obstacol, acolo unde pretinde că este un ajutor. Eul, sau carnea, nu este cu adevărat nimic în lucrarea şi calea lui Dumnezeu; şi când vrea neapărat să fie ceva, trebuie să ajungă să recunoască faptul că nu este decât o opoziţie sau piedică pozitivă. Aceasta nu este ţinta, ci mijlocul.

 

Carnea trebuie să fie nimicită pentru ca să existe binecuvântare

 

Când nu suntem smeriţi sau chiar când suntem în pericol să nu fim, trebuie să fim umiliţi; această lucrare se poate face pentru a preveni răul. Dar carnea trebuie să fie nimicită, pentru ca să existe binecuvântare şi pentru ca omul nou, care este mulţumit că Dumnezeu este totul şi care ştie că singura lui tărie este în Hristos, să poată fi liber, fericit şi pentru ca potrivit dorinţei sale, Dumnezeu să fie glorificat. Puterea lui Satan şi puterea morţii conlucrează pentru a ne face folositori în Hristos, fiindcă Satan mânuieşte această putere pentru a omorî practic carnea, şi pentru ca noi să avem o altă viaţă care trăieşte în Hristos şi pentru Hristos. Cum am văzut, această problemă este mai întâi rezolvată în ce priveşte dreptatea. Suntem morţi şi înviaţi; dar ea trebuie să fie rezolvată şi în mod practic, în ce priveşte viaţa şi puterea umblării. De aceea putem spune, în mica noastră măsură: „Pentru mine, a trăi este Hristos” (Filipeni 1:21 ).

 

Puterea pozitivă în dependenţa şi ascultarea de Hristos

 

Dar faptul că astfel carnea este practic omorâtă nu este, în el însuşi, puterea; trebuie să fim absolut dependenţi de un Altul, şi suntem fericiţi să fim, dacă inima noastră este în slujba lui Hristos şi dacă învăţăm că numai ajutorul Lui ne poate face în stare să-I slujim. A-L avea pe Hristos este o bucurie în orice caz. De aceea se spune apoi: „Mă voi lăuda mai degrabă în slăbiciunile mele”; nu în păcat, ci în ceea ce zdrobeşte voinţa cărnii şi opreşte păcatul, „ca să locuiască peste mine puterea lui Hristos” (2. Corinteni 12:9 ). Iată puterea pozitivă care ne face în stare de orice, pe calea ascultării; spun: în ascultare, pentru că această putere nu se exercită, nu se comunică în afara acestei căi; ci ne face în stare să împlinim toată tăria dragostei în ascultare. Pentru că umblarea creştină nu este o simplă ascultare legală, supunându-se unei voinţe care o opreşte şi o înfrânează pe a noastră; ci este o ascultare care foloseşte, cu bucurie, în dragoste, ascultarea în care dragostea este în mod activ, în mod pozitiv şi cu energie, făcând binele. Această umblare este hotărâtă de voia Domnului, şi se împlineşte prin puterea Lui; dar această putere nu poate avea niciun ajutor care să ţină de un altul. Trebuie să fie în noi tăria unei firi dependente. În aceasta constă adevărata stare a creaturii: în ascultarea de Cel care numai El are dreptul la laude, şi în dependenţa bucuroasă de Cel care ne iubeşte şi a cărui dragoste ne susţine.

 

Energia dragostei lui Hristos îndeamnă la slujire

 

Energia dragostei lui Hristos ne îndeamnă pe calea slujirii, puterea Lui ne sprijină pe ea şi ne face în stare să slujim. Carnea, care nu este decât o piedică pentru această slujire, trebuie să fie supusă şi practic desfiinţată, pentru ca Hristos să poată lucra liber în noi, după binecuvântarea dragostei Lui. De aceea spunem că dragostea lui Hristos ne îndeamnă. Primesc în Hristos tot ce mă întăreşte.

 

Pentru cei mici şi pentru cei mari, lucrarea lui Dumnezeu este de a smeri carnea zdrobind-o

 

Aceasta este adevărata stare a creştinului, fie că este copilaş, fie că este părinte în Hristos, numai că, dacă eşti tată sau copil, poţi avea lucruri diferite de făcut, şi de asemenea ispite diferite. În toate cazurile, Dumnezeu este credincios şi nu va îngădui să fim ispitiţi dincolo de puterile noastre. Când deci un om este în Hristos, răscumpărat, însufleţit, unit cu Capul şi acceptat în Cel Preaiubit, atunci lucrarea lui Dumnezeu în ce priveşte puterea, este de a smeri carnea şi de a-i da conştienţa nimicniciei ei; nu îndreptând-o, îmbunătăţind-o, folosind-o, ci zdrobind-o, dacă vrea să fie ceva, şi chiar făcând din ea un obstacol sensibil la acţiunea capacităţilor omeneşti. Iată tot ce face Dumnezeu din om, în ce priveşte carnea şi competenţa cărnii. Pe lângă faptul că aceasta este calea puterii ca sursă, există în aceasta o lecţie profundă şi binecuvântată. Suntem debarasaţi de eu; şi Hristos, adică puritatea, dragostea, binecuvântarea, Dumnezeu cunoscut în har, devine totul pentru noi, bucuria simplă şi fără piedică a sufletului nostru; devenim, în practică, asemenea lui Isus.

 

Diferite feluri de a face slujba lui Hristos – Hristos, tăria noastră

 

Atunci devenim vădit dependenţi şi Hristos devine tăria noastră, nu spun în mod vădit tăria noastră; pentru că deşi poate exista conştienţa tăriei lui Hristos, slujirea şi lucrarea se facă fără o tărie de care suntem conştienţi. Lucrarea poate fi făcută cu bucurie, în comuniunea cu Hristos, şi astfel suntem fericiţi în slujirea însăşi. Ea poate fi făcută cu teamă şi cutremur, şi prin urmare fără bucurie, deşi cu încredere. Depinde mult până în ce punct avem de-a face cu puterea duşmanului; întotdeauna în slăbiciune în ce ne priveşte, întotdeauna în încredere în ce Îl priveşte pe Hristos, în încredere că este lucrarea Lui, că El este Cel care o face, deşi ne poate folosi ca unelte.

 

Puterea lui Hristos odihnindu-se asupra omului eliberat de eu

 

Această lucrare nu este pur şi simplu un efect în noi, deşi există unul, ci este puterea pozitivă a lui Hristos, o acţiune reală a puterii Lui, în vederea căreia smerirea cărnii nu este decât lucrarea pregătitoare, pentru ca să fie cunoscut de toţi că nu este puterea cărnii şi pentru ca în mintea noastră, să nu existe confunzie între puterea lui Hristos şi energia cărnii. Prin acţiunea puterii lui Hristos, carnea slăbeşte. Această putere se odihneşte peste noi, astfel încât este o bucurie pentru sufletul nostru să ştie că El ne foloseştem ne leagă de El Însuşi, ca să zicem aşa, binevoind să facă din noi unelte şi slujitori bucuroşi şi voluntari ai acestei puteri. Este puterea Lui, omul în Hristos, ci Hristos cu omul; puterea Lui odihnindu-se peste el, în timp ce este eliberat de eu.

 

Calea tăriei este simţirea slăbiciunii

 

Astfel calea tăriei înseamnă să cunoaştem şi să simţim propria noastră slăbiciune, pentru ca tăria divină să se poată produce, ceea ce nu va fi niciodată un supliment la cea a cărnii, există astfel o dependenţă deplină şi intervenţia pozitivă a puterii lui Hristos, ca să lucreze prin noi. Dacă prezenţa trupească a lui Pavel şi cuvântul lui erau slabe (sau era în el ceva care tindea să-l facă de dispreţuit), prin ce putere atâtea binecuvântări au fost răspândite în toate părţile, în lumea întreagă, de la Ierusalim şi ţinuturile din împrejurimi, până în Iliria?

 

Diversele înaintări datorate smeririi cărnii – Este bine să ne lăudăm cu poziţia noastră în Hristos

 

Încă una sau două remarci, şi voi termina imperfectele mele cugetări asupra acestui capitol. Remarcaţi mai întâi că smerirea trimisă lui Pavel nu avea ca scop să-l priveze de belşugul descoperirilor, nici să slăbească acea cunoştinţă pe care o avea de a fi un om în Hristos. Era o pierdere pozitivă. El păstra deplin aceste lucruri şi se lăuda cu ele. Felul în care carnea ar fi vrut să se folosească de descoperiri, când Pavel a avut din nou cunoştinţa de a fi aici jos, în trup, a fost contrabalansată de smerirea cărnii înseşi. Remarcaţi apoi că nu numai puterea o dobândim în acest fel; deosebirea binelui şi a răului în caracterele sale cele mai subtile, creşte considerabil; judecata cărnii şi cunoaşterea a ceea ce este ea, devin mai ferme şi mai profunde. Libertatea omului nou cu Dumnezeu, încrederea în El, sentimentul interesului iubitor pe care ni-l poartă, relaţiile bazate pe această intimitate, sunt considerabil dezvoltate. Remarcaţi, pe lângă aceasta, că atunci când avem de-a face cu eul, propria noastră stare spirituală este secretul puterii, şi  nu numărul descoperirilor divine pe care le-am putea comunica, oricât de valabil ar fi acest lucru, la locul său.

 

Dacă ar fi vorba de putere, Pavel ar avea de-a face cu propriul lui suflet, propriile lui pericole şi propria lui stare, şi atunci puterea lui Hristos s-ar odihni peste el. În sfârşit, este bine să ne lăudăm cu poziţia noastră în Hristos. „Cu unul ca acesta mă voi lăuda, dar, cu mine însumi, nu mă voi lăuda decât în slăbiciunile mele” (2. Corinteni 12:5 ). Când mă gândesc la poziţia mea în Hristos, „la omul în Hristos”, trebuie să mă laud cu un asemenea om. Aceasta nu este îngâmfare. Nu poate fi altfel, îndată ce ştim că suntem în Hristos. Gândiţi că pot face altceva decât să mă laud că sunt în Hristos, şi ca Hristos în glorie? Mă voi lăuda că sunt un asemenea om! Nicio pretinsă smerire să nu împiedice pe niciun credincios să se laude astfel! Această smerire ar fi legalism cu mine însumi, cu ceea ce am cunoştinţa că sunt ca om trăind aici jos, nu mă pot lăuda, în afară de aceste suferinţe pentru Hristos, în afară de aceste slăbiciuni, oricare ar fi ele, care au ca scop smerirea cărnii, pentru ca puterea lui Hristos să se odihnească peste mine.

 

Disciplina se poate uni cu suferinţele pentru Hristos şi poate fi schimbată în ele

 

Voi adăuga că Domnul poate uni disciplina cu suferinţele pentru Hristos, deşi cele două lucruri sunt într-adevăr distincte. Când Pavel era expus dispreţului în predicarea sa, suferea pentru dragostea lui Hristos; totuşi, după cum am văzut, această suferinţă purta caracterul unei discipline, pentru a-l împiedica să se îngâmfe. Putem vedea această doctrină expusă în Evrei 12:2 – 11. În versetele 2 – 4, vedem suferinţele cu Hristos, luptând împotriva păcatului, chiar până la martiriu şi moarte. În versetele 5 – 11, găsim disciplina Domnului, pentru a ne face participanţi la sfinţenia Lui. Ce înţelepte şi pline de har sunt căile Domnului! El converteşte disciplina de care avem nevoie, într-un privilegiu: acela de a suferi pentru dragostea lui Hristos, astfel încât să ne putem lăuda în slăbiciunile noastre. Dar pedeapsa nu are acest caracter; este dată pentru un rău pozitiv deşi, şi acolo, trebuie, fără îndoială, să aducem mulţumiri lui Dumnezeu.

 

Poziţia „omului în Hristos” este baza umblării, dar pentru putere, trebuie dependenţă şi carnea practic desfiinţată

 

În sfârşit, înaintea lui Dumnezeu, avem „omul în Hristos”, poziţia binecuvântată care este desăvârşirea de care avem nevoie; şi cât priveşte poziţia noastră înaintea oamenilor, pe lângă Hristos în noi, ca viaţă, avem puterea lui Hristos care ne este necesară pentru practică, în umblare şi slujire; ea se odihneşte peste noi care nu suntem, prin noi înşine, decât slăbiciune şi imperfecţiune. Omul în Hristos este baza întregii noastre umblări, dar aceasta nu ajunge pentru putere. Aceasta nu se dobândeşte decât umblând într-o dependenţă constantă, smeriţi în noi înşine, pentru ca Hristos să fie glorificat, şi carnea, practic desfiinţată.

 

https://comori.org/viata-de-credinta/un-om-in-hristos/

 

////////////////////////////////////////////

Ce spune Biblia despre Satan?

  CreștinismActiv 

Satan este o creatură oribilă. El este respingător la vedere, are coarne, coadă, o furcă, etc. Aceasta este imaginea cu care toți suntem obișnuiți. Dacă ne uităm în ce spune Biblia despre el, vedem că suntem foarte departe de adevăr.

 

De fapt asta este o interpretare greșită și periculoasă a lui Satan. În Ezechiel 28:12-19 avem imaginea lui Satan. „Ajunseseşi la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe… Erai un heruvim ocrotitor cu aripile întinse; Eu te-am întemeiat… Ai fost desăvârșit în căile tale, din ziua când ai fost făcut.”

 

Asta nu sună deloc ca imaginea tipică a lui Satan pe care mulți oameni o au. El era de fapt un heruvim ocrotitor, unul dintre cele mai înalte rancuri de îngeri. El era pus în ceruri, fiind la cel mai înalt nivel și într-o poziție ridicată. Creat de Dumnezeu ca „pecetea desăvârșirii.”

 

Căderea lui Satan

Dar Satan și-a întors ochii de la Creatorul lui și a început să admire creația – pe el însuși. „Ți-ai stricat înţelepciunea de dragul strălucirii tale.” (Ezechiel 28:17) El a devenit mândru și s-a înălțat singur; s-a născut o dorință de a stăpâni în el. El a dorit să se pună în locul lui Dumnezeu. A împrăștiat minciuni până a atras o treime din îngeri de partea sa.

 

„Cum ai căzut din cer, luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Preaînalt.” (Isaia 14:12-15)

 

Problema a început cu acest „eu voi”. Satan s-a întors de la a mai asculta vocea lui Dumnezeu și a început să-și caute voia lui proprie. Când pui o altă voie peste voia lui Dumnezeu este același lucru cu a spune că a Lui nu este desăvârșită. Când Satan a spus „eu voi”, a început păcatul. Dumnezeu se numește pe nume spunând „EU SUNT” (Exodul 3:14). El nu își dă numele întreg nimănui. Cel care vrea să fie ceva însuși este de aceea în conflict cu Dumnezeu și este aruncat.

 

„Şi în cer s-a făcut un război. Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui; şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui.” (Apocalipsa 12:7-9)

 

Satan ca stăpânitorul acestei lumi

Deci Satan a fost aruncat din cer, iar acum bunătatea, înțelepciunea și dragostea absolute ale lui Dumnezeu nu mai trebuie puse sub semnul întrebării. Trebuie să fie dovedit că voia lui Dumnezeu este singura cale bună și desăvârșită. Deci Satan a primit stăpânire peste această lume și scopul lui a fost ca să se declare dumnezeu pe pământ. Lumea nu este sub control direct al lui Dumnezeu, ci sub Satan, care, practic, a primit mână liberă de a face ce dorește. Isus îl numește pe Satan „stăpânitorul acestei lumi” (Ioan 12:31) Apostolul Pavel îl numește „dumnezeul acestui timp” (2 Corinteni 4:4) Acesta este planul lui Dumnezeu de a aduce dovadă totală a înșelăciunii păcatului. Trebuie să fie dovedit dincolo de orice umbră de îndoială că calea lui Satan duce doar la moarte și distrugere.

 

El se folosește de mândria lor moștenită pentru a-i ocupa cu ei înșiși și măreția lor.

 

Majoritatea lumii nu este conștientă că ei de fapt „zac în cel rău” (1 Ioan 5:19) El se folosește de mândria lor moștenită pentru a-i ocupa cu ei înșiși și măreția lor, când de fapt aceasta a afectat toată umanitatea în toate aspectele ei. Scopul lui pentru omenire este ca să se asigure că abilitățile lor să îi împiedice să aibă nevoie de Dumnezeu. El nu este interesat să facă lumea rea, ci numai să îi aducă pe toți să zacă sub el. El încă își șoptește minciunile în toate urechile, semănând mândrie și îndoială, lucru care l-a făcut și în cer.

 

Împotrivitorii lui Satan

Totuși, Dumnezeu încă își întinde mâna Lui și îl încurcă pe Satan să-și îndeplinească planul complet. El L-a trimis pe Isus ca să deschidă o nouă cale pentru omenire, pe care ei s-o urmeze. Pe pământ sunt acei care și-au predat voia proprie ca să urmeze pe Mântuitorul lor, iar ei cred în voia desăvârșită a lui Dumnezeu împreună, aceste suflete credincioase formează Biserica lui Dumnezeu. Acest grup este spinul din coasta lui Satan. El lucrează ca să introducă îndoială, mândrie, despărțire, sau orice ar fi ca să întoarcă inimile oamenilor de la Dumnezeu.

 

„Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită.” (1 Petru 5:8) El caută furios, el vrea să aibă control total asupra acestui pământ și va ataca oriunde poate ca să își ducă planul la înfăptuire. Dar pentru cei care au o inimă pentru Dumnezeu, este posibil să i se împotrivească.

 

„Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. De aceea, luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi să rămâneţi în picioare, după ce veţi fi biruit totul.” (Efeseni 6:10-17)

 

Aceștia sunt acei care dovedesc prin credincioșia lor că direcția și calea lui Dumnezeu sunt desăvârșite.

 

Pentru că această putere este disponibilă, sunt acei care merg prin această lume și se împotrivesc înșelăciunii lui Satan, biruie păcatul și luminează ca o lumină în întuneric și în această lume rea. Aceștia sunt acei care dovedesc prin credincioșia lor că direcția și calea lui Dumnezeu sunt desăvârșite în timp ce restul omenii dovedește că direcția și calea lui Satan, acest mândru „eu vreau”, conduce doar la distrugere. Când această lume va fi trecut, va fi doar voia lui Dumnezeu care va rămâne veșnic. Satan, marele înșelător, va fi aruncat în lacul de foc pentru totdeauna. (Apocalipsa 20:10)

https://crestinismactiv.ro/ce-spune-biblia-despre-satan

 

///////////////////////////////////////////

30 versete biblice despre care diavolul nu vrea să știi

 

Aici este un arsenal de versete care îl va expedia pe Satan de fiecare dată când va încerca să vină cu minciuni și decepție.

  CreștinismActiv

 

Am dat următoarea provocare urmăritorilor noștri pe facebook: „Numiți un verset despre care Diavolul nu vrea să știți.”

 

Răspunsul a fost foarte copleșitor! Noi suntem familiari cu trucurile lui Satan și știm că Cuvântul lui Dumnezeu este calea de a-l birui de fiecare dată. Armura, puterea și tăria dată de Cuvântul lui Dumnezeu sunt neprețuite! El nu ne-a lăsat singuri să biruim „viclenia diavolului,” ci ne-a echipat în totalitate. Diavolul nu se poate împotrivi Cuvântului lui Dumnezeu.

 

Putem spune că este o întrebare care ne pune pe gânduri, pentru că știm că Satan cu plăcere ar vrea să desconsiderăm Cuvântul lui Dumnezeu în totalitate. Nu există niciun verset din biblie de care ar fi bucuros dacă-l cunoaștem. Dar oricum este un exercițiu bun să te gândești la acest lucru – la versete care pot fi o armă potrivită pentru noi.

 

Aici sunt câteva din versetele numite pe facebook.

 

Ne urmărești pe facebook? Accesează pagina noastră!

 

Diavolul nu vrea să știm adevărul despre el

„Supuneţi-vă, dar, lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi.” Iacov 4:7.

 

„Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre. Harul Domnului nostru Isus Hristos să fie cu voi! Amin.” Romani 16:20.

 

„Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” Ioan 10:10.

 

„Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui. Şi am auzit în cer un glas tare, care zicea: „Acum a venit mântuirea, puterea şi împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Lui; pentru că pârâşul fraţilor noştri, care zi şi noaptea îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit prin sângele Mielului şi prin cuvântul mărturisirii lor, şi nu şi-au iubit viaţa chiar până la moarte.” Apocalipsa 12:11.

 

„Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi.” 1 Petru 5:8-9.

 

„Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume.” 1 Ioan 4:4.

 

„Cine păcătuieşte este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului.” 1 Ioan 3:8.

 

Satan nu vrea să știe că nu avem nimic de care să ne temem

„Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare.” Isaia 41:10.

 

„Iată că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpioni şi peste toată puterea vrăjmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma.” Luca 10:19.

 

„Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă.” 2 Timotei 1:7.

 

Nu vrea să știm puterea la care avem acces

„Deci ce vom zice noi în faţa tuturor acestor lucruri? Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” Romani 8:31.

 

„Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită.” Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări, pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare.” 2 Corinteni 12:9-10.

 

„Pot totul în Hristos care mă întăreşte.” Filipeni 4:13.

 

„Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” 1 Corinteni 10:13.

 

Diavolul nu vrea să știm despre promisiunile pe care le avem în Hristos

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” Ioan 3:16.

 

„El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor.” Coloseni 1:13-14.

 

„Acum, dar, nu este nicio osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii. Căci – lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului, pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” Romani 8:1-4.

 

„Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” Galateni 2:20.

 

„Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.” Romani 10:9-10.

 

„Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” Romans 5:8.

 

„…cât este de departe răsăritul de apus, atât de mult depărtează El fărădelegile noastre de la noi.” Psalm 103:12.

 

Citește mai mult despre făgăduința făcută nouă de către Dumnezeu

 

Satan nu vrea ca noi să știm că sunt condiții

„Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” Matei 7:21.

 

„Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelându-vă singuri.” Iacov 1:22.

 

„Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.” Fapte 5:32.

 

Nu vrea să știe că vom secera ceea ce semănăm

„Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul va secera din Duhul viaţa veşnică. Galateni 6:7-8

 

„Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea.” Iacov 1:15.

 

„Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” Matei 16:26.

 

Diavolul nu vrea să știm viitorul

„Nu te bucura de mine, vrăjmaşă, căci, chiar dacă am căzut, mă voi scula iarăşi, chiar dacă stau în întuneric, totuşi Domnul este lumina mea!” Mica 7:8.

 

„Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” Filipeni 1:6.

 

„Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde.” Ieremia 29:11.¨

 

Înarmat pentru a birui! Cuvântul lui Dumnezeu ne oferă toate armele de care avem nevoie pentru a ne împotrivi lui Satan și a-i distruge planurile. Nu-i de mirare că diavolul nu vrea să știm aceste versete. Dacă ne-am dedicat în slujba lui Dumnezeu, vom observa că diavolul rage ca un leu, dar noi putem fi curajoși să ripostăm, pentru că avem promisiunea victoriei de fiecare dată! Rezultatul va fi încredere, odihnă și pace în duhul nostru, iar roadele Duhului se vor manifesta în viața noastră și noi primim viață veșnică!

https://crestinismactiv.ro/30-versete-despre-care-diavolul-nu-vrea-sa-afli

////////////////////////////////////////////

 

 

VIAŢA DE DUPĂ MOARTE

Capitolul douăzeci şi şapte

 

 

Majoritatea creştinilor ştiu că, atunci când mor, oamenii ajung fie în Rai, fie în Iad. Totuşi, nu toţi conştientizează că Raiul nu este locuinţa finală a neprihăniţilor şi că Iadul nu este locuinţa finală a celor nelegiuiţi.

 

Când mor urmaşii lui Hristos, duhul/sufletul lor merge imediat în Rai, unde locuieşte Dumnezeu (vezi 2 Cor. 5:6-8; Fil. 1:21-23; 1 Tes. 4:14). Totuşi, cândva, în viitor, Dumnezeu va crea un cer nou şi un pământ nou, iar noul Ierusalim va veni din cer pe pământ (vezi 2 Pet. 3:13; Apoc. 21:1-2). Acolo, cei neprihăniţi vor trăi pentru totdeauna.

 

Când mor cei nelegiuiţi, aceştia se duc imediat în Locuinţa morţilor, dar acesta este doar un loc temporar unde vor aştepta ca trupurile lor să fie înviate. Când va veni acea zi, ei vor sta în faţa tronului de judecată al lui Dumnezeu şi vor fi apoi aruncaţi în iazul cu foc şi pucioasă numit în Biblie Gheena. Vom detalia acest subiect pe baza Scripturii.

 

Când mor cei nelegiuţi

Pentru a înţelege mai bine ce se întâmplă cu cei nelegiuiţi după moarte, trebuie să studiem un cuvânt ebraic din Vechiul Testament şi trei cuvinte greceşti din Noul Testament. Deşi aceste cuvinte ebraice şi greceşti descriu de fapt trei locuri diferite, toate trei sunt de obicei traduse cu Iad în anumite versiuni din limba engleză, ceea ce poate induce în eroare cititorii.

 

În primul rând, haide să analizăm cuvântul ebraic Sheol.

 

Cuvântul Sheol este menţionat de peste şaizeci de ori în Vechiul Testament. În mod cert, se referă la viaţa de după moarte a celor nelegiuiţi. De exemplu, când Core şi urmaşii lui s-au răzvrătit împotriva lui Moise în pustie, Dumnezeu i-a pedepsit deschizând pământul, care i-a înghiţit pe ei şi averile lor. Scriptura spune că au căzut în Sheol:

 

Şi s-au pogorât astfel de vii în locuinţa morţilor [Sheol], ei şi tot ce aveau; pământul i-a acoperit de tot, şi au pierit din mijlocul adunării (Num. 16:33; subliniere personală).

 

Mai târziu în istoria Israelului, Dumnezeu i-a avertizat că mânia Lui aprinde un foc care arde până în Sheol:

 

Căci focul mâniei Mele s-a aprins, şi va arde până în fundul locuinţei morţilor [Sheol], va nimici pământul şi roadele lui, va arde temeliile munţilor (Deut. 32:22; subliniere personală).

 

Regele David a declarat că:

 

Cei răi se întorc la locuinţa morţilor [Sheol]: toate neamurile care uită pe Dumnezeu (Ps. 9:17; subliniere personală).

 

Şi s-a rugat împotriva celor nelegiuiţi spunând:

 

Să vină moartea peste ei, şi să se pogoare de vii în locuinţa morţilor [Sheol]! Căci răutatea este în locuinţa lor, în inima lor (Ps. 55:15; subliniere personală).

 

Avertizându-i pe bărbaţii tineri de şiretlicurile prostituatelor, înţeleptul Solomon a scris:

 

Casa ei este drumul spre locuinţa morţilor [Sheol], drumul care pogoară spre locaşurile morţii…. El nu ştie că acolo sunt morţii şi că oaspeţii ei sunt în văile locuinţei morţilor [Sheol] (Prov. 7:27; 9:18; subliniere personală).

 

Solomon a scris şi alte proverbe care ne determină să credem că, în mod cert, în Sheol nu va ajunge cel neprihănit:

 

Pentru cel înţelept cărarea vieţii duce în sus, ca să-l abată de la locuinţa morţilor [Sheol], care este jos (Prov. 15:24; subliniere personală).

 

Lovindu-l cu nuiaua [pe copil], îi scoţi sufletul din locuinţa morţilor [Sheol] (Prov. 23:14; subliniere personală).

 

În final, în întâmpinarea descrierii lui Isus despre Iad, Isaia i-a profeţit regelui din Babilon care se ridicase pe sine însuşi că urma să fie aruncat în Sheol:

 

Locuinţa morţilor [Sheol] se mişcă până în adâncimile ei, ca să te primească la sosire, ea trezeşte înaintea ta umbrele, pe toţi mai marii pământului, scoală de pe scaunele lor de domnie pe toţi împăraţii neamurilor. Toţi iau cuvântul ca să-ţi spună: „Şi tu ai ajuns fără putere ca noi, şi tu ai ajuns ca noi!“ Strălucirea ta s-a pogorât şi ea în locuinţa morţilor [Sheol], cu sunetul alăutelor tale; aşternut de viermi vei avea, şi viermii te vor acoperi. Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.“ Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor [Sheol], în adâncimile mormântului! Cei ce te văd se uită ţintă miraţi la tine, te privesc cu luare aminte şi zic: „Acesta este omul care făcea să se cutremure pământul, şi zguduia împărăţiile, care prefăcea lumea în pustie, nimicea cetăţile şi nu dădea drumul prinşilor săi de război?“ (Isaia 14:9-17; subliniere personală).

 

Aceste pasaje biblice şi altele asemănătoare ne îndreptăţesc să credem că Sheol a fost şi va fi întotdeauna locul tulburător în care cei nelegiuţi sunt încarceraţi după ce mor. Şi există şi mai multe dovezi în privinţa aceasta.

 

Hades

Este foarte clar că termenul grecesc Hades folosit în Noul Testament se referă la acelaşi loc la care se referă şi cuvântul ebraic Sheol. Pentru a dovedi acest lucru, tot ce avem de făcut este să comparăm Psalmul 16:10 cu Fapte 2:27 unde este citat:

 

Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor [Sheol], nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea (Ps. 16:10, subliniere pesonală).

 

„Căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuinţa morţilor [Hades], şi nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea“ (Fapte 2:27; subliniere personală).

 

Aşa stând lucrurile, este interesant că în toate cele zece menţionări din Noul Tesatament cuvântul Hades este folosit în sens negativ şi deseori descris ca un loc tulburător în care cei răi sunt încarceraţi după moarte (vezi Mat. 11:23; 16:18; Luca 10:15; 16:23; Fapte 2:27; 2:31; Apoc. 1:18; 6:8; 20:13-14). Din nou, toate acestea indică faptul că Sheol/Hades este şi va fi locul în care vor suferi cei nelegiuţi după moarte, un loc al chinurilor.[1]

 

A fost Isus în Sheol/Hades?

Să analizăm în continuare Psalmul 16:10 şi citarea lui de către Petru în Fapte 2:27, două versete care arată că Sheol şi Hades sunt unul şi acelaşi loc. Conform predicii lui Petru din ziua Cincizecimii, David nu vorbea despre el în Psalmul 16:10, ci profeţea despre Isus, având în vedere că trupul lui David, spre deosebire de cel al lui Hristos, a suferit putrezirea (vezi Fapte 2:29-31). În acest caz, înţelegem că în Psalmul 16:10 Cel care vorbea era Isus şi Se adresa Tatălui, declarând credinţa că Tatăl Său nu Îi va abandona sufletul în Sheol şi nici nu va îngădui ca trupul Lui să cunoască puterezirea.

 

Unii interpretează această declaraţie a lui Isus ca o dovadă că sufletul Său a stat în Sheol/Hades în timpul celor trei zile dintre moarte şi înviere. Totuşi, acest lucru nu este subînţeles. Observă încă o dată că Isus I-a spus Tatălui Său:

 

Căci nu vei lăsa sufletul meu în locuinţa morţilor [Sheol], nu vei îngădui ca prea iubitul Tău să vadă putrezirea (Ps. 16:10).

 

Isus nu i-a spus Tatălui Său „Ştiu că sufletul Meu va petrece câteva zile în Sheol/Hades, dar am încredere că nu Mă vei abandona acolo“. Din contră, El a spus: „Cred că atunci când voi muri nu voi fi tratat ca cei nelegiuiţi şi sufletul Meu nu va fi abandonat în Sheol/Hades. Nu voi petrece nici măcar un minut acolo. Nu! Cred că planul Tău este acela de a Mă învia în trei zile şi că nici măcar nu vei permite ca trupul Meu să cunoască putrezirea“.

 

Această interpretare este cu siguranţă valabilă. Când Isus a spus: „nu vei îngădui ca Sfântul Tău să cunoască putrezire“ nu trebuie să interpretăm că trupul lui Hristos a decăzut progresiv timp de trei zile până când a fost restaurat prin înviere. Îl interpretăm mai degrabă ca semnificând că trupul Său nu a cunoscut nici-o degradare de orice natură în perioada dintre moartea şi învierea Lui.

 

Tot aşa, afirmaţia că sufletul Său nu va fi lăsat în Locuinţa morţilor nu trebuie interpretat că a stat în Sheol/Hades pentru câteva zile, după care nu a fost abandonat.[2] Îl interpretăm mai degrabă ca semnificând că sufletul Său nu va fi tratat ca sufletul celor nelegiuiţi care era abandonat în Sheol/Hades; că sufletul Său nu va petrece nici măcar un minut acolo. Mai observă că Isus a spus „căci nu vei lăsa sufletul Meu să ajungă (conform versiunii din limba engleză, n. t.) în Locuinţa morţilor [Sheol]” în loc de „căci nu vei lăsa sufletul Meu să rămână în Locuinţa morţilor”.

 

 

 

Unde a fost sufletul lui Isus în intervalul de trei zile

Aminteşte-ţi că Isus le-a spus ucenicilor că va petrece trei zile şi trei nopţi în inima pământului (vezi Mat. 12:40). Aceasta nu pare a fi o referire la trupul care va fi înmormântat timp de trei zile într-un mormânt care cu greu ar fi putut fi considerat „inima pământului“. Isus vorbea mai degrabă despre duhul/sufletul Lui. De aceea, putem conclude că duhul/sufletul nu era în Cer în timpul dintre moarte şi înviere. Isus a afirmat acest lucru la învierea Sa când i-a spus Mariei că încă nu Se urcase la Tatăl (vezi Ioan 20:17).

 

Ţine minte că Isus i-a spus, de asemenea, tâlharului pocăit de pe cruce că va fi cu El în Paradis[3] chiar în acea zi (Luca 23:43). Punând toate aceste fapte laolaltă, ştim că duhul/sufletul lui Isus a petrecut trei zile şi trei nopţi în inima pământului şi că cel puţin o parte din acel timp l-a petrecut în „Paradis“, ceea ce nu pare a fi sinonimul acceptabil al locului de chin numit Sheol/Hades!

 

Toate acestea mă determină să cred că există un loc în inima pământului în afară de Sheol/Hades, un loc numit Paradis. Această idee este în mod sigur susţinută de una dintre poveştile lui Isus despre doi oameni care au murit – bogatul şi Lazăr. Să citim povestea lor:

 

„Era un om bogat, care se îmbrăca în porfiră şi in subţire; şi în fiecare zi ducea o viaţă plină de veselie şi strălucire. La uşa lui, zăcea un sărac, numit Lazăr, plin de bube. Şi dorea mult să se sature cu fărămiturile, care cădeau de la masa bogatului; până şi cânii veneau şi-i lingeau bubele. Cu vremea, săracul a murit; şi a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul, şi l-au îngropat. Pe când era el în Locuinţa morţilor [Hades], în chinuri, şi-a ridicat ochii în sus, a văzut de departe pe Avraam, şi pe Lazăr în sânul lui, şi a strigat: «Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine, şi trimite pe Lazăr să-şi moaie vârful degetului în apă, şi să-mi răcorească limba; căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta.» «Fiule», i-a răspuns Avraam, «adu-ţi aminte, că în viaţa ta, tu ţi-ai luat lucrurile bune, şi Lazăr şi-a luat pe cele rele; acum aici, el este mângîiat, iar tu eşti chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi şi între voi este o prăpastie mare, aşa că cei ce ar vrea să treacă de aici la voi, sau de acolo la noi, să nu poată» (Luca 16:19-26; subliniere personală).

 

Unde era Lazăr?

Observă că bogatul s-a trezit în Locuinţa morţilor, dar îl putea vedea pe Lazăr în alt loc stând cu Avraam. De fapt, despre Lazăr se spune că era „în sânul lui Avraam“ ceea ce nu reprezenta numele locului, ci era probabil o referinţă la confortul pe care îl primea Lazăr de la Avraam odată cu sosirea în locul respectiv.

 

Cât de mare era distanţa dintre bogat şi Lazăr după ce au murit?

 

Scriptura ne spune că bogatul l-a văzut pe Lazăr „de departe“ şi ni se spune că exista „o prăpastie mare“ între ei. Astfel, distanţa dintre ei nu poate fi decât speculată. Pare totuşi rezonabil să credem că distanţa dintre ei nu era atât de mare ca distanţa dintre inima pământului şi cer. Altfel ar părea destul de imposibil ca bogatul să fi fost în stare să îl vadă pe Lazăr (altfel decât cu ajutor divin) şi nici nu ar fi avut nici un rost să fie menţionată „prăpastia mare“ dintre cele două locaţii, prăpastie folosită în mod specific pentru a împiedica trecerea dintr-o parte într-alta. Mai mult, bogatul „a strigat“ la Avraam şi Avraam i-a răspuns. Aceasta ne-ar induce să credem că erau destul de aproape unul de celălalt, având în vedere că se puteau auzi peste „prăpastia mare“.

 

Toate aceste lucruri mă determină să cred că Lazăr nu era în ceea ce numim noi cer, ci mai degrabă într-un compartiment separat din interiorul pământului.[4] Trebuie să fi fost locul pe care Isus l-a numit Paradis în replica dată tâlharului pocăit. După moartea lor, neprihăniţii din Vechiul Testament mergeau în Paradisul din inima pământului. Tot acolo au mers şi Lazăr şi Isus şi tâlharul pocăit.

 

Se pare că tot acolo a fost trimis şi profetul Samuel, după ce a murit. În 1 Samuel 28 citim că Dumnezeu a permis duhului profetului mort Samuel să apară şi să-i profeţească lui Saul. Vrăjitoarea din En-Dor l-a descris pe Samuel lui Saul astfel: „Văd o fiinţă dumnezeiască sculându-se din pământ.“ (1 Sam. 28:13; subliniere personală) Samuel însuşi i-a zis lui Saul: „Pentru ce m-ai tulburat, chemându-mă [sus]?“ (1 Sam. 28:15; subliniere personală). Se pare că duhul/sufletul lui Samuel fusese în Paradis, în inima pământului.

 

Scriptura pare să sprijinească faptul că, la învierea lui Isus, Paradisul a fost golit, iar cei neprihăniţi care au murit în timpul Vechiului Testament au mers în cer cu Isus. Biblia spune că atunci când Isus S-a ridicat la cer din cele mai adânci părţi ale pământului „a luat prinşi de război“ (vezi Efes. 4:8-9; Ps. 68:18). Presupun că aceşti captivi au fost toţi cei care trăiau în Paradis. Cu siguranţă că Isus nu a eliberat oameni din Sheol/Hades.[5]

 

Isus le-a predicat sufletelor din închisoare

Scriptura ne spune, de asemenea, că Isus a propovăduit unui grup de oameni, duhuri fără trup, cândva între moartea şi învierea Sa. În 1 Petru 3 citim:

 

Hristos, de asemenea, a suferit odată pentru păcate, El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh, în care S-a dus să propovăduiască duhurilor din închisoare, care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, şi anume opt (1 Petru 3:18-20).

 

Acest pasaj biblic trezeşte desigur anumite întrebări la care nu am nici un răspuns. De ce ar merge Isus să propovăduiască unor oameni neascultători care au murit în vremea potopului lui Noe? Ce le-a spus?

 

În orice caz, Scriptura pare să susţină faptul că Isus nu Şi-a petrecut în Paradis toate cele trei zile şi nopţi dintre moartea şi învierea Lui.

 

Gheena

Astăzi, când mor trupurile celor neprihăniţi, duhul/sufletul lor merge imediat în Rai (vezi 2 Cor. 5:6-8; Fil. 1:21-23; 1 Tes. 4:14).

 

Cei nelegiuiţi încă se duc în Locuinţa morţilor (Sheol/Hades) unde sunt chinuiţi şi aşteaptă învierea trupurilor pentru judecata finală şi pentru a fi aruncaţi în „iazul de foc“, un loc care este diferit de Sheol/Hades.

 

Acest iaz de foc este descris de un al treilea cuvânt tradus uneori cu Iad, cuvântul grecesc fiind Gehenna. Acest cuvânt a fost derivat din numele dat unui morman de gunoi aflat în afara Ierusalimului, în valea Hinom, o movilă de putreziciuni, infestată cu viermi şi larve, din care ieşea în continuu foc şi fum.

 

Când a vorbit Isus despre Gheena, S-a referit ca fiind un loc în care oamenii vor fi aruncaţi cu trupul. De exemplu, în Evanghelia după Matei a spus:

 

„Dacă mâna ta cea dreaptă te face să cazi în păcat, taie-o şi leapădă-o de la tine; căci este spre folosul tău să piară unul din mădularele tale, şi să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă….Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă“ (Mat. 5:30, 10:28; subliniere personală).

 

Gheena şi Hades nu ar putea fi unul şi acelaşi loc deoarece Scriptura spune că cei nelegiuiţi sunt trimişi în Hades fără trup, doar duhul/sufletul lor. Numai după domnia de o mie de ani a lui Hristos cei nelegiuţi vor fi înviaţi şi judecaţi înaintea lui Dumnezeu, pentru ca apoi să fie aruncaţi în iazul de foc sau Gheena (vezi Apoc. 20:5, 11-15). Mai mult, într-o zi, Locuinţa morţilor însăşi (Hades) va fi aruncat în acest iaz de foc (vezi Apoc. 20:14), aşa că aceasta nu poate fi decât un loc diferit de iazul de foc.

 

Tartaros

Cel de al patrulea cuvânt tradus în engleză cu Iad este grecescul tartaros. Acesta se găseşte doar într-un singur loc în Noul Testament:

 

Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc [tartaros], unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată (2 Petru 2:4).

 

Tartaros este în mod normal considerat o închisoare specială pentru îngerii care au păcătuit; de aceea, acesta nu este nici Sheol/Hades, nici Gheena. Iuda a scris, de asemenea, despre îngerii care sunt închişi:

 

El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa (Iuda 6).

 

Terorile Iadului

De îndată ce moare o persoană nepocăită, acesteia nu i se mai dă nici o posibilitate de a se pocăi. Soarta ei este pecetluită. Biblia spune: „…oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata“ (Evrei 9:27).

 

Iadul este etern, iar cei care sunt duşi acolo nu mai au nici o speranţă de scăpare. Vorbind despre condamnarea celor nelegiuţi, Isus a spus: „Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică“ (Mat. 25:46; subliniere personală). Pedeapsa celor nelegiuiţi în Iad este la fel de eternă ca şi viaţa celor neprihăniţi.

 

De asemenea, Pavel a scris:

 

Fiindcă Dumnezeu găseşte că este drept să dea întristare celor ce vă întristează, şi să vă dea odihnă atât vouă, care sunteţi întristaţi, cât şi nouă, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu şi pe cei ce nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică, de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui (2 Tes. 1:6-9; subliniere personală).

 

Iadul este un loc de o agonie nedescrisă, deoarece el va constitui o pedeapsă fără-sfârşit. Închis acolo pentru totdeauna, cel nelegiuit va suporta vina eternă şi va suferi mânia lui Dumnezeu într-un foc care nu se va stinge.

 

Isus a descris Iadul ca pe „întunericul de afară“ unde va fi „plânsul şi scrâşnirea dinţilor“ şi unde „viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge“ (Mat. 22:13; Marcu 9:44). O, cât de mult este nevoie să avertizăm oamenii de acest loc şi să le spunem despre mântuirea oferită doar prin Hristos!

 

Una dintre denominaţii propagă conceptul purgatoriului, un loc în care credincioşii vor suferi pentru un timp pentru a fi purificaţi de păcatele lor pentru a deveni astfel demni de Rai. Totuşi, această idee nu apare niciunde în Biblie.

 

Neprihăniţii după moarte

După ce moare un credincios, duhul lui merge imediat în Rai pentru a fi cu Domnul. Pavel a clarificat acest lucru când a scris despre propria lui moarte:

 

Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig. Dar dacă trebuie să mai trăiesc în trup, face să trăiesc; şi nu ştiu ce trebuie să aleg. Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine (Fil. 1:21-23; subliniere personală).

 

Observă că Pavel a spus că dorea să plece şi că, dacă pleca într-adevăr, atunci urma să fie cu Hristos. Duhul lui nu ar fi intrat într-o stare inconştientă, aşteptând învierea (aşa cum cred, din nefericire, unii).

 

De asemenea, observă că Pavel a spus că pentru el a muri era un câştig. Acest lucru ar fi fost adevărat numai dacă mergea în Rai după ce murea.

 

Pavel a declarat, de asemenea, în a doua scrisoare către Corinteni că, dacă duhul unui credincios părăseşte trupul, atunci se duce „acasă la Domnul“:

 

Aşadar, noi întotdeauna suntem plini de încredere; căci ştim că, dacă suntem acasă în trup, pribegim departe de Domnul, pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere. Da, suntem plini de încredere, şi ne place mult mai mult să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul (2 Cor. 5:6-8).

 

Pentru a întări această idee, Pavel a mai adăugat:

 

Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, care n-au nădejde. Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El (1 Tes. 4:13-14).

 

Dacă, la întoarcerea Sa, Isus îi va aduce înapoi împreună cu El pe cei ce „au adormit în El“, atunci înseamnă că aceştia sunt acum cu El în cer.

 

Anticiparea Raiului

Cum este Raiul? Nu vom putea niciodată cuprinde pe deplin în mintea noastră finită măcar o fărâmă din gloria ce ne aşteaptă acolo, iar Biblia ne dă doar o idee despre aceasta. Pentru creştini, cel mai incitant fapt despre Rai este acela că Îl vom vedea pe Domnul şi Mântuitorul nostru, pe Isus, şi pe Dumnezeu, Tatăl nostru, faţă în faţă. Vom trăi în „casa Tatălui“:

 

„În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi“ (Ioan 14:2-3).

 

Când vom ajunge în Rai, multe dintre misterele pe care mintea noastră nu le poate înţelege acum se vor elucida. Pavel a scris:

 

Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos; dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte; dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin (1 Cor. 13:12).

 

Cartea Apocalipsa ne dă cea mai bună imagine despre cum va fi în Rai. Descris ca un loc cu o activitate intensă, de o frumuseţe extraordinară, de o variaţie nelimitată şi de o bucurie inexprimabilă, Raiul nu va fi un loc în care oamenii doar stau pe nori şi cântă din harfă toată ziua!

 

Ioan, căruia i s-a dat la un moment dat o viziune despre Rai, a observat mai întâi tronul lui Dumnezeu, în centrul universului:

 

Numaidecât am fost răpit în Duhul. Şi iată că în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva. Cel ce şedea pe el, avea înfăţişarea unei pietre de iaspis şi de sardiu; şi scaunul de domnie era înconjurat cu un curcubeu ca o piatră de smarald la vedere. Împrejurul scaunului de domnie stăteau douăzeci şi patru de scaune de domnie; şi pe aceste scaune de domnie stăteau douăzeci şi patru de bătrâni, îmbrăcaţi în haine albe; şi pe capete aveau cununi din aur. Din scaunul de domnie ieşeau fulgere, glasuri şi tunete. Înaintea scaunului de domnie ardeau şapte lămpi de foc, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu. În faţa scaunului de domnie, mai este un fel de mare de sticlă, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi pe dinainte şi pe dinapoi. Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. Fiecare din aceste patru făpturi vii avea câte şase aripi, şi erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinăuntru. Zi şi noapte, ziceau fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!“ Când aceste făpturi vii aduceau slavă, cinste şi mulţumiri Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi care este viu în vecii vecilor, cei douăzeci şi patru de bătrâni cădeau înaintea Celui ce şedea pe scaunul de domnie, şi se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor, îşi aruncau cununile înaintea scaunului de domnie, şi ziceau: „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!“ (Apoc. 4:2-11).

 

Ioan şi-a dat toată silinţa pentru a descrie în termeni pământeşti ceea ce cu greu ar putea fi comparat cu lucrurile de pe pământ. Desigur, nu vom putea înţelege tot ceea ce a văzut el până când nu vom vedea cu ochii noştri. Dar cu siguranţă această este o lectură sugestivă.

 

Cele mai inspirante pasaje despre Rai se găsesc în Apocalipsa capitolele 21 şi 22, unde Ioan a descris noul Ierusalim care în prezent este în ceruri, dar care va coborâ pe pământ după domnia de o mie de ani a lui Hristos:

 

Şi m-a dus, în Duhul, pe un munte mare şi înalt. Şi mi-a arătat cetatea sfântă, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul. Era înconjurată cu un zid mare şi înalt. Avea douăsprezece porţi, şi la porţi, doisprezece îngeri. Şi pe ele erau scrise nişte nume: numele celor douăsprezece seminţii ale fiilor lui Israel. Spre răsărit erau trei porţi; spre miazănoapte, trei porţi; spre miazăzi, trei porţi; şi spre apus trei porţi. Zidul cetăţii avea douăsprezece temelii, şi pe ele erau cele douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului. Îngerul, care vorbea cu mine, avea ca măsurătoare o trestie din aur, ca să măsoare cetatea, porţile şi zidul ei. Cetatea era în patru colţuri, şi lungimea ei era cât lărgimea. A măsurat cetatea cu trestia, şi a găsit aproape douăsprezece mii de prăjini. Lungimea, lărgimea şi înalţimea erau deopotrivă. I-a măsurat şi zidul, şi a găsit o sută patruzeci şi patru de coţi, după măsura oamenilor, căci cu măsura aceasta măsura îngerul. Zidul era zidit de iaspis, şi cetatea era din aur curat, ca sticla curată. Temeliile zidului cetăţii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia de halchedon; a patra, de smarald; a cincea de sardonix: a şasea, de sardiu; a şaptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopraz; a unsprezecea, de iacint; a douăsprezecea, de ametist. Cele douăsprezece porţi erau douăsprezece mărgăritare. Fiecare poartă era dintr-un singur mărgăritar. Uliţa cetăţii era din aur curat, ca sticla străvezie. În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul. Neamurile vor umbla în lumina ei, şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea. Porţile ei nu se vor închide ziua, fiindcă în ea nu va mai fi noapte. În ea vor aduce slava şi cinstea Neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăieşte în spurcăciune şi în minciună; ci numai cei scrişi în cartea vieţii Mielului. Şi mi-a arătat un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul, care ieşea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului. În mijlocul pieţii cetăţii, şi pe cele două maluri ale râului, era pomul vieţii, rodind douăsprezece feluri de rod, şi dând rod în fiecare lună; şi frunzele pomului slujesc la vindecarea Neamurilor. Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Şi vor împărăţi în vecii vecilor (Apoc. 21:10-22:5).

 

Fiecare urmaş al lui Isus poate aştepta cu nerăbdare aceste minunăţii, atâta vreme cât continuă să meargă prin credinţă. Fără îndoială că ne vom petrece primele zile în ceruri întrebându-ne unii pe alţii: „Uau! Deci asta încerca Ioan să descrie în Apocalipsa!?“

 

 

 

[1] Unii încearcă să îşi susţină cauza folosind câteva pasaje biblice precum Gen. 37:35, Iov 14:13, Ps. 89:48, Ecles. 9:10 şi Isaia 38:9-10, spunând că Sheol era un loc în care ajungeau şi cei neprihăniţi după ce mureau. Dovezile biblice în favoarea acestei idei nu sunt convingătoare. Dacă Sheol era un loc în care mergeau atât cei nelegiuţi, cât şi cei neprihăniţi, atunci Sheol trebuia să fie alcătuit din două compartimente diferite, unul un iad şi altul un paradis, lucru asupra cărora cei care promovează această variantă nu cad de acord.

 

[2] Cei care subscriu acestei interpretări particulare trebuie să subscrie şi altor două interpretări. Una este teoria că Sheol/Hades era numele dat locului în care se ducea cei nelegiuiţi şi cei neprihăniţi după moarte, loc divizat în două compartimente: unul pentru chin şi unul pentru Rai, unde a mers şi Isus. Cealaltă teorie este aceea că Isus a îndurat chinurile celor condamnaţi timp de trei zile şi trei nopţi în focul din Sheol/Hades şi a suferit până la maxim pedeapsa păcatului în locul nostru. Aceste două teorii sunt greu de dovedit din punct de vedere biblic şi nici una dintre ele nu este necesară dacă Isus nu a petrecut deloc timp în Sheol/Hades. Iată ce înseamnă de fapt declaraţia Lui. Referitor la a doua teorie, Isus nu a suferit chinurile celor condamnaţi în cele trei zile şi trei nopţi dintre moartea şi învierea Sa, deoarece mântuirea noastră a fost cumpărată prin suferinţele de pe cruce (vezi Col. 1:22), şi nu prin pretinsele suferinţe din Sheol/Hades.

 

[3] În toate traducerile din limba engleză, Isus îi spune tâlharului că va fi cu El în Paradis. Termenul grecesc paradeisos tradus cu „Rai“ în versiunea Cornilescu a Evangheliei după Luca 23:43, în engleză este tradus întotdeauna cu „paradis“. Nu este cuvântul ouranos, echivalentul grec al cuvântului „Rai“. Astfel, cititorii români ar trebui să conştientizeze că traducerea română este deficitară în acest caz. Cuvântul grec paradeisos nu ar trebui tradus cu „Rai“, deoarece este clar că Isus nu a mers în Rai în acea zi. El nu a ajuns în Rai decât după înviere, trei zile mai târziu, conform mărturiei Sale.

 

[4] Obervă de asemenea că atât Lazăr, cât şi bogatul, deşi separaţi de trupurile lor, aceştia eru conştienţi şi posedau toate simţurile precum văzul, auzul, simţul tactil. Ei puteau simţi durerea şi confortul şi îşi puteau aminti experienţe trecute. Acest fapt anulează teoria „adormirii sufletului“ – ideea că oameni intră într-o stare inconştientă când mor, aşteptând să-şi recapete cunoştinţa la învierea trupurilor.

 

[5] Unii afirmă, şi poate sunt îndreptăţiţi, că aceşti captivi despre care se vorbeşte în Efeseni 4:8-9 ne reprezintă pe noi, care eram captivi păcatului şi acum suntem eliberaţi prin învierea lui Hristos.

 

https://www.davidservant.com/other_languages/romanian/tdmm/tdmm_romanian_27

 

/////////////////////////////////////////////

 

Triumful învierii Domnului Isus Hristos

 

 

Cu siguranţă că pentru fiecare din noi învierea Domnului Isus Hristos este o mare biruinţă. Este un triumf pe care îl realizăm doar atunci când îl înţelegem cu mintea şi îl trăim cu inima noastră, cu întreaga noastră fiinţă. Şi în dimineaţa aceasta aş vrea să vedem asupra căror aspecte din viaţa noastră a adus biruinţă învierea Domnului Isus Hristos.

 

Biruinţa asupra păcatului.

 

Aproape toate înfrângerile din viaţa noastră sunt rezultatul păcatului nemărturisit înaintea lui Dumnezeu. De multe ori ne punem întrebarea: De ce anume eu? Oare eu sunt cel mai păcătos om dintre toţi? Sfintele Scripturi ne spun că: nu este nici unul care să facă binele ci toţi sunt sub păcat, sunt robi păcatului.

 

„Adevărat, adevărat vă spun”, le-a răspuns Isus, „că oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului. (Ioan 8:34)

 

Păcatul este ca un zid de desparţire dintre mine şi Dumnezeu şi care mă lipseşte de a fi în prezenţa lui Dumnezeu. Prin moartea şi învierea Sa Domnul Isus Hristos a murit pentru păcatele noastre ca prin credinţă în El să primim iertare şi făgăduinţa vieţii veşnice.

 

Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El, după ce ne-a iertat toate greşelile. A şters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră şi ne era potrivnic, şi l-a nimicit, pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile şi stăpânirile şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce. (Coloseni 2:13-15)

 

Domnul Isus Hristos prin moartea Sa pe cruce a dezbrăcat domniile şi stăpânirile întunericului de puterea şi autoritatea ce o aveau asupra noastră apăsându-ne şi rodindu-ne prin puterea morţii. El ne-a izbăvit din robia diavolului care ne asuprea şi ne-a osândit la moarte.

 

Astfel, dar, deoarece copiii sunt părtaşi sângelui şi cărnii, tot aşa şi El însuşi a fost deopotrivă părtaş la ele, pentru ca, prin moarte, să nimicească pe cel ce are puterea morţii, adică pe diavolul, şi să izbăvească pe toţi aceia care, prin frica morţii, erau supuşi robiei toată viaţa lor. (Evrei 2:14-15)

 

Domnul Isus Hristos a fost pironit pe cruce din cauza păcatelor noastre ca prin jertfa Sa desăvârşită să pună pe mulţi într-o stare după voia lui Dumnezeu. Biruinţa în viaţa noastră vine o dată cu mărturisirea păcatului şi acceptarea Domnului Isus prin credinţă ca Domn şi Mântuitor al vieţii noastre. Doar atunci putem vorbi despre o biruinţă adevărată în viaţa noastră. Doar atunci când ne mărturisim păcatul putem vorbi despre o biruinţă adevărată pentrucă Domnul Isus a ieşit biruitor asupra domniilor întunericului şi a păcatului prin moartea şi învierea Sa.

 

 

Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. (Efeseni 2:1-7)

 

Prin moartea şi învierea Sa am fost strămutaţi şi puşi în locuri cereşti. Dacă până la întâlnirea noastră cu Hristos eram morţi în greşalele noastre şi ascultam de poftele firii noastre pământeşti atunci când am crezut în Domnul Isus Hristos am primit iertarea păcatelor, am fost eliberaţi de sub puterea întunericului şi prin credinţă şi prin harul lui Dumnezeu suntem socotiţi biruitori împreună cu Hristos.

 

 

Biruinţa asupra morţii.

 

Cel de-al doilea aspect asupra căruia Domnul Isus a ieşit biruitor prin moartea şi învierea Sa este „moartea”. Moartea este consecinţa neascultării omului faţă de porunca lui Dumnezeu.

 

 

De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit… (Romani 5:12)

 

 

Prin neacultarea noastră ne-am făcut vinoveţi de încălcarea poruncii lui Dumnezeu şi prin păcat a intrat moartea care s-a răspândit asupra tuturor oamenilor. Prin greşeala unuia singur toţi am fost loviţi cu moartea, care domneşte în viaţa omului din cauza păcatului său. Aşa cum Adam a fost alungat din grădina Edenului, din prezenţa lui Dumnezeu tot aşa omul a fost lipsit de slava lui Dumnezeu. Cuvântul „moarte” înseamnă despărţire fizică şi spirtuală. Cuvântul „moarte” nu se referă doar la despărţirea noastră fizică de trupul pe care îl avem dar şi la despărţirea sufletului de slava şi prezenţa lui Dumnezeu din cauza păcatului nostru. Fiecare din noi este dator cu o moarte pentrucă:

 

Fiindcă plata păcatului este moartea, (Romani 6:23)

 

Dar slăvit să fie Dumnezeu pentrucă prin Domnul Isus Hristos moartea a fost învinsă o dată şi pentru totdeauna.

 

 

Când trupul acesta, supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?” Boldul morţii este păcatul; şi puterea păcatului este Legea. Dar mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Hristos! (1 Corinteni 15:54-57)

 

Prin moartea Domnului Isus Hristos moartea a fost înghiţită de biruinţă. Acum moartea nu mai are nici o putere asupra noastră ci Hristos stăpâneşte asupra morţii, mai mult decât atât Domnul Isus stăpâneşte şi peste cei vii şi peste cei morţi. În ziua hotărâtă de Dumnezeu vom învia din morţi şi trupurile noastre spuse putrezirii vor fi îmbrăcate în neputrezire. Dar până atunci trebuie să ne trăim viaţa noastră pentru Domnul Isus Hristos în ascultare de Cuvântul Său.

 

Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei. (2 Corinteni 5:15)

 

Prin credinţă în Domnul Isus Hristos am fost înviaţi la o viaţă nouă ca să nu mai trăim pentru păcat ci să trăim viaţa în ascultare de dreptarul învăţăturii sănătoase, de Cuvântul lui Dumnezeu.

 

Moartea însă şi Locuinţa morţilor vor fi aruncate în iazul cu foc şi cu pucioasă aşa cum este scris în Apocalipsa 20:14:

 

Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. (Apocalipsa 20:14)

 

 

Biruinţa asupra inimii umane.

 

Cel de-al treilea aspect asupra căruia Domnul Isus Hristos a ieşit biruitor prin învierea Sa este inima umană. Doar Domnul Isus Hristos poate să ne schimbe inima de piatră, de amărăciune, păcat şi răutate într-o inimă de carne, într-o inimă curată şi plăcută lui Dumnezeu. Prin credinţă din inimă în Domnul Isus Hristos putem căpăta mântuirea. Inima noastră necesită o schimbare pentrucă nu putem cu o inimă plină de amărăciune şi răutate să ne închinăm unui Dumnezeu sfânt. De aceea Domnul Isus Hristos a murit şi înviat ca prin credinţă în El să ne curăţească inima noastră fără de care nu vom putea vedea pe Dumnezeu.

 

Astfel, dar, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o intrare slobodă în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său, şi, fiindcă avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţate de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată. (Evrei 10:19-22)

 

Nu ne putem apropia de Dumnezeu decât cu o inimă curată, cu credinţă şi cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău. Tocmai pentru aceasta a murit Domnul Isus Hristos ca să ne schimbe inima şi viaţa noastră.

 

Toate străduinţele omului de a fi mai bun au ieşuat şi astăzi nimeni nu poate pretinde că poate fi socotit nevinovat prin faptele sale proprii înaintea lui Dumnezeu.

 

Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. (Efeseni 2:8-9)

 

Nu este meritul nostru că am fost născuţi din nou prin învierea Domnului Isus Hristos ci este meritul lui Dumnezeu care L-a dat pe singurul Său Fiu ca să moară pentru păcatele noastre. Şi dacă nu este meritul nostrum atunci cum trebuie să arăte viaţa noastră şi pentru cine trebuie să ne-o trăim acum. Iată ce spune Romani 6:6-13:

 

Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, o dată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. (Romani 6:6-13)

 

Împreună cu învierea Domnului Isus Hristos am fost înviaţi la o viaţă nouă ca să trăim în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu şi nu de poftele firii pământeşti de care am fost robiţi altădată. Dacă trăiesc pentru Dumnezeu şi Domnul Isus Hristos atunci dorinţele mele vor fi dorinţele Domnului Isus Hristos, alegerile mele vor corespunde cu alegerile Domnului Isus, faptele mele vor fi faptele Domnului Isus. Viaţa mea nu mai este a mea ci este o viaţă dedicată Domnului şi Mântuitorului meu.

 

Dragul meu cititor, crezi tu că Hristos prin învierea Sa din morţi a biruit păcatul, moartea şi doar El are puterea să-ţi schimbe inima de piatră într-o inimă de carne?

 

Fie ca cuvintele: „Hristos a înviat!” în aceste zile de paşte să fie rostite dintr-o inimă curată şi plină de biruinţa învierii Domnului Isus Hristos.

 

Hristos a înviat!!!

Triumful învierii Domnului Isus Hristos

/////////////////////////////////////////////

 

 

Morţi faţă de păcat şi îngropaţi împreună cu Hristos prin botez

Capitolul 6

1. N. Darby

Dar, din nefericire, perversitatea cărnii poate găsi ocazie pentru păcatul pe care îl iubeşte, chiar şi în această slăvită răscumpărare împlinită prin har, care pune dreptatea lui Dumnezeu şi persoana ultimului Adam în locul păcatului şi a persoanei primului. Dacă prin ascultarea Unuia singur am fost făcuţi drepţi şi fiindcă harul s-a înmulţit, atunci să păcătuim, ca să se înmulţească harul, căci aceasta nu va afecta dreptatea, ci doar va proslăvi acest belşug de har. Este aceasta învăţătura apostolului? Sau o consecinţă legitimă a ei? Nicidecum! Învăţătura este că noi suntem aduşi în prezenţa lui Dumnezeu prin moarte, în virtutea lucrării pe care Hristos a împlinit-o şi prin faptul că avem parte în această moarte. Putem trăi în păcatul faţă de care am murit? Ar însemna să ne contrazicem singuri. Nu, ci, fiind botezat pentru (către) Hristos (în numele Lui, ca să am parte cu El, potrivit cu adevărul conţinut în descoperirea pe care o avem despre El), sunt botezat pentru (către) a avea parte în moartea Lui, căci prin aceasta posed dreptatea în care El este înfăţişat înaintea lui Dumnezeu, şi eu în El. Însă El a murit pentru păcat. A sfârşit-o cu el pentru totdeauna. Când a murit, El, Cel care n-a cunoscut păcatul, a ieşit din starea caracterizată de carne şi sânge, căreia în noi îi era ataşat păcatul şi în care noi ne aflam ca păcătoşi; în această stare, separată însă de păcat, Cel fără păcat, în asemănarea cărnii păcătoase şi ca jertfă pentru păcat, a fost făcut păcat pentru noi1. Prin urmare, noi am fost îngropaţi cu El prin botezul pentru moarte (versetul 4), intrând în ea prin botezul care o reprezintă, cu scopul ca, aşa cum Hristos a fost înviat dintre cei morţi prin slava Tatălui, noi să umblăm în înnoire de viaţă. Într-un cuvânt, beneficiez de această dreptate divină şi perfectă prin faptul că am parte de moartea faţă de păcat; prin urmare, este imposibil să trăiesc în el. Aici nu se vorbeşte despre îndatorire, ci despre natura lucrului în sine. Nu pot muri faţă de un lucru, ca să trăiesc în el. Învăţătura însăşi respinge ca pe un nonsens absolut acest argument al cărnii, care sub pretenţia dreptăţii nu recunoaşte nevoia noastră de har2.

 

1 Acest aspect nu face referire la purtarea păcatelor; acela este subiectul primei părţi a epistolei. Starea în care cu toţii ne aflam, ca rasă, era aceea a lui Adam căzut. Hristos, Cel fără păcat, a stat înaintea lui Dumnezeu pentru noi, ca Înlocuitor, şi de asemenea pentru slava lui Dumnezeu, revendicând-o în întregime; cu alte cuvinte, ca jertfă, El a fost făcut păcat, a suferit părăsirea de către Dumnezeu şi, proslăvindu-L, a murit faţă de întreaga stare în care ne aflam şi în care, făcut păcat, El a stat pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Această lucrare, deşi făcută pentru om, nu mă îndoiesc că merge mai departe de mântuirea noastră. El S-a arătat să înlăture păcatul jertfindu-Se pe Sine. El ridică, ca Miel al lui Dumnezeu, păcatul lumii. Jertfa Sa este temelia stării cerului şi a pământului nou în care locuieşte dreptatea.

 

2 Remarcaţi că aici nu suntem văzuţi ca înviaţi împreună cu Hristos; faptul că cel credincios este văzut în această epistolă ca aflându-se pe acest pământ, deşi viu în Hristos şi îndreptăţit, este folosit ca temei pentru practică şi umblare.

 

Învierea lui Hristos; caracterul vieţii noi prin El

 

Caracterul acestei vieţi noi, în care ne-a adus învierea lui Hristos, este prezentat aici într-un fel izbitor. Hristos Îl proslăvise în mod desăvârşit pe Dumnezeu prin moartea Sa; de asemenea, chiar în evenimentul morţii, El a fost Fiul Dumnezeului celui viu. Deci nu numai că El nu a putut fi ţinut de moarte din pricina a ceea ce reprezenta Persoana Lui, dar învierea Sa a fost de asemenea o necesitate a slavei lui Dumnezeu Tatăl. Dumnezeu a fost obligat, ca să zicem aşa, de însăşi slava Lui să facă acest lucru (să-L învie pe Hristos), exact aşa cum Hristos proslăvise totul: dreptatea Lui, dragostea Lui, adevărul Lui şi puterea Lui. Slava Sa cerea ca Cel care fusese credincios să nu fie stăpânit de moarte, în timp ce calitatea Lui de Tată nu putea îngădui ca Fiul să rămână în robia plăţii păcatului şi a puterii vrăjmaşului. Strălucirea slavei lui Dumnezeu în om a fost, ca să zicem aşa, datoria lui Dumnezeu faţă de Hristos şi de asemenea cerinţa slavei Sale ca Dumnezeu şi Tată. Hristos a fost înviat dintre cei morţi prin slava Tatălui. A fost implicat aici tot ceea ce reprezintă Tatăl, care a intervenit pentru a-I oferi lui Isus triumful învierii, al biruinţei asupra morţii, conferind astfel actului învierii strălucirea propriei Sale slave. După ce am intrat în această nouă poziţie, acesta este modelul – caracterul – acestei vieţi pe care o trăim înaintea lui Dumnezeu*.

 

* Într-adevăr, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au fost cu toţii angajaţi în învierea lui Hristos. Domnul a ridicat templul trupului Său în trei zile, a fost adus la viaţă prin Duhul şi a fost înviat prin slava Tatălui.

 

Fără această manifestare în Hristos, Dumnezeu, deşi dăduse mărturii despre puterea şi bunătatea Lui, ar fi rămas acoperit de văl şi ascuns. În Hristos cel proslăvit acum, Centrul tuturor planurilor lui Dumnezeu, putem privi slava Domnului cu faţa descoperită, iar orice gură a celor ai Lui mărturiseşte că El este Domn spre slava lui Dumnezeu şi Tatăl.

 

Viaţa noastră trebuie să fie reflectarea practică a acestei slave a Domnului din cer. Puterea care ne aduce în unire cu El în acest loc, şi care lucrează în noi, este arătată la sfârşitul primului capitol din Efeseni. Acolo însă se introduce învierea noastră cu Hristos. Aici este vorba de învierea lui Hristos, de doctrina despre ea, de ea în sine însăşi şi de consecinţele şi aportul ei moral în ce priveşte trăirea individuală pe acest pământ, cu privire la relaţia credinciosului, ca persoană responsabilă, cu Dumnezeu. Este o viaţă cu totul nouă. Noi suntem vii pentru Dumnezeu prin El.

 

Învierea este consecinţa morţii împreună cu Hristos

 

Identificaţi fiind astfel cu El în asemănarea morţii Sale, vom intra de asemenea şi în cea a învierii Lui. Vedem aici că învierea este o consecinţă pe care apostolul o deduce ca pe un fapt, nu ca pe o participare mistică în lucrul respectiv; ştiind acest lucru mai întâi (care reprezintă temelia pentru tot), anume că omul nostru cel vechi este răstignit cu Hristos, astfel încât trupul păcatului să fie nimicit, ca să nu mai fim robiţi păcatului. El priveşte totalitatea şi sistemul păcatului într-un om ca pe un trup ce este anihilat prin moarte; voinţa lui este judecată şi nu mai are stăpânire peste noi. Căci cine a murit este eliberat* de păcat. Păcatul nu-i mai poate fi imputat ca un lucru care există într-un om viu şi responsabil. Prin urmare, fiind astfel morţi împreună cu Hristos – în ce priveşte mărturisirea, prin botez; în ce priveşte realitatea, prin faptul că Îl avem ca viaţă pe Cel care a murit – credem că vom şi trăi împreună cu El; noi aparţinem celeilalte lumi, acolo unde El trăieşte în înviere. Avem parte de energia vieţii în care El trăieşte; credem aceasta, ştiind că Hristos, fiind înviat dintre cei morţi, nu mai moare. Biruinţa Lui asupra morţii este completă şi finală; moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Acesta este motivul pentru care noi suntem siguri că vom fi înviaţi, anume biruinţa Sa completă asupra morţii, moarte în care El a intrat în har pentru noi. Prin credinţă noi am intrat în ea împreună cu El, avându-ne partea în ea potrivit cu a Lui. Puterea vieţii de dragoste a fost aceea care L-a dus acolo. Murind, El a murit pentru (faţă de) păcat. A ales să coboare chiar în moarte pentru a putea satisface slava lui Dumnezeu. Până la moarte, şi chiar în moarte, El a avut de-a face cu păcatul – deşi aşa ceva nu a existat în El – şi cu ispita; însă la cruce a terminat cu el pentru totdeauna. Noi murim faţă de păcat participând în moartea Sa. Consecinţa – prin slava Tatălui – este învierea. Acum deci, „în ce a murit, el a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna; iar în ce trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu“.

 

* Cuvântul este „îndreptăţit“. Aici vedem cu claritate diferenţa importantă dintre păcat şi păcate: nu poţi acuza de păcat pe un om mort. El nu mai are voinţă stricată, nici pofte rele. Se poate ca el să fi comis multe păcate câtă vreme a fost în viaţă, de care poate fi sau nu îndreptăţit. Însă nu-l poţi acuza de păcat. Şi, aşa cum am văzut, de la Romani 5:12 avem de-a face cu păcatul – cu starea omului – nu cu păcatele.

 

Vii pentru Dumnezeu prin Cel care a înviat

 

Astfel El nu mai are nimic de-a face cu păcatul. El trăieşte fără ca viaţa Lui să facă referire la altceva, decât la Dumnezeu. În ce trăieşte, viaţa Sa este în relaţie doar cu Dumnezeu*. Prin urmare, şi noi trebuie să ne socotim – fiindcă este prin credinţă! – morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, neavând niciun alt obiect în viaţă decât Dumnezeu, în Hristos Isus. Trebuie să mă consider mort, am dreptul să fac aşa, fiindcă Hristos a murit pentru mine. Şi, fiind acum viu pentru totdeauna faţă de Dumnezeu, trebuie să mă consider ca ieşit, prin viaţa pe care o trăiesc prin El, din păcatul faţă de care am murit. Fiindcă Acesta este Hristosul pe care eu Îl cunosc, nu un Hristos viu pe acest pământ şi în legătură cu mine potrivit naturii în care trăiesc aici. În această natură sunt dovedit a fi păcătos şi incapabil de o relaţie adevărată cu El. Hristos a murit pentru mine ieşind din viaţa pe care a trăit-o pe acest pământ şi a intrat, prin înviere, într-o stare nouă de viaţă, aflată în afara celei dintâi. În acea stare nouă Îl cunosc acum, şi nu-L pot cunoaşte astfel decât fiind credincios. Am parte în moarte şi în viaţă prin Acela care este înviat. Beneficiez de îndreptăţire prin credinţă, acea îndreptăţire care vine în urma faptului că am parte cu Hristos mort şi înviat, fiind deci prin credinţă mort faţă de păcat.

 

* Aceasta este o expresie minunată. În ce priveşte credincioşia, viaţa Sa a fost cheltuită pentru Dumnezeu, El a trăit pentru Dumnezeu. Însă acum viaţa Lui nu cunoaşte nimic altceva decât Dumnezeu.

 

A te socoti mort şi consecinţele acestui fapt

 

În aceasta constă diferenţa esenţială cuprinsă în această parte a epistolei. Nu că Hristos Şi-a vărsat sângele pentru păcatele noastre, ci că am murit împreună cu El. Există un sfârşit, pentru credinţă, al stării şi poziţiei noastre în carne. Hristosul care a devenit viaţa noastră a murit şi, fiind vii prin El, ceea ce El a realizat ne aparţine nouă; deci trebuie să accept că şi eu am murit. Mă socotesc mort*. Apostolul trage apoi concluzia evidentă: „Deci păcatul să nu domnească în trupul vostru muritor“. Nu mai oferiţi mădularele voastre ca unelte ale păcatului faţă de care sunteţi morţi prin Hristos, ci, ca vii din morţi, daţi mădularele voastre ca unelte ale dreptăţii lui Dumnezeu faţă de care sunteţi vii. Trupul constituie acum doar unealta vieţii divine, iar noi suntem liberi să-l folosim ca atare. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra noastră, deoarece nu suntem sub lege, ci sub har. Aici nu este vorba de principiu, ci de putere. În principiu suntem morţi faţă de păcat, potrivit credinţei; în practică el nu are nicio putere asupra noastră. Observaţi de asemenea că izvorul puterii practice de a birui păcatul nu se află în lege, ci în har.

 

* Să notăm aici că în Epistola către Romani nu se spune că suntem înviaţi împreună cu Hristos. Învierea împreună cu Hristos conduce în mod necesar la unirea cu El, care reprezintă caracteristica epistolei către Efeseni. Trebuie însă să remarcăm că moartea şi învierea nu au niciodată aplicaţie la starea cerească, ci reprezintă starea subiectivă, experimentală. În Efeseni, fiind morţi în păcate, suntem luaţi, aduşi la viaţă şi aşezaţi în Hristos, aşa cum El Însuşi a fost înviat şi aşezat în slavă mai presus de ceruri; avem în mod simplu doar lucrarea lui Dumnezeu. Aici, în Romani, problema se pune în mod individual: suntem vii în El. Vom avea parte în învierea Sa, în timp ce acum umblăm în noutatea vieţii. Totul este personal şi practic; omul, aşa cum am văzut, este privit ca trăind pe acest pământ.

 

Dreptatea practică; eliberaţi de păcat şi făcuţi robi ai lui Dumnezeu

 

Acum este adevărat că, nemaifiind sub lege, regula sub care ne aflăm nu mai este cea a imputării păcatului, ci a neimputării lui. Este acesta un motiv ca să păcătuim? Nu! În spatele acestor lucruri există o realitate. Noi suntem robi lucrului de care ascultăm. Păcatul conduce la moarte; ascultarea, la dreptate practică. Beneficiem acum de principiul mai larg al unei noi naturi şi al harului, nu de aplicarea unei reguli exterioare la o natură care nu era, şi nu putea fi, supusă ei. Iar acum romanii, care se aflaseră în acea stare, dădeau mărturie despre justeţea argumentului apostolului prin faptul că umblau în adevăr. Eliberaţi de sclavia păcatului, ei deveniseră (ca să folosim limbajul omenesc) sclavi ai dreptăţii, iar acest lucru nu se termina aici; dreptatea practică se desfăşura prin punerea deoparte a întregii lor fiinţe pentru Dumnezeu, înaintând tot mereu în înţelegerea acestui act. Ei erau ascultători în diverse lucruri, însă roada era sfinţirea, o capacitate spirituală prin care erau separaţi de rău către o tot mai profundă cunoaştere a lui Dumnezeu1. Păcatul nu producea nicio roadă de acest gen, ci se sfârşea cu moartea; însă acum, fiind eliberaţi de el şi devenind robi ai lui Dumnezeu – adevărata dreptate a ascultării, ca cea a lui Hristos Însuşi – ei aveau ca rod sfinţenia, iar ca sfârşit, viaţa veşnică. Căci plata păcatului era moartea, însă darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru. Această viaţă însemna trăirea pentru Dumnezeu, iar aşa ceva nu poate însemna păcat; totuşi înseamnă har. Aici apostolul, al cărui subiect este dreptatea juridică înaintea lui Dumnezeu, se apropie de felul în care apostolul Ioan prezintă lucrurile şi îşi leagă doctrina de cea din prima epistolă a acestuia, care se ocupă acolo de învăţătura despre ispăşire şi acceptare când vorbeşte despre comunicarea vieţii. Apelul este cu totul minunat pentru un om eliberat cu adevărat, care se bucură de acea libertate a harului, fiind mort faţă de păcat. El este complet pus în libertate prin moarte. Cui i se va da rob acum? Căci acum este liber; se va da el rob păcatului? Apelul este cu adevărat nobil2.

 

1 Compară cu Exod 33:13 .

 

2 Să notăm că acest apel nu este către păcătoşi, aşa cum este folosit câteodată, ci către cei deja eliberaţi.

 

https://comori.org/noul-testament/romani/epistola-catre-romani/capitolul-6-8

////////////////////////////////////////////

DIFERENȚE DINTRE BOTEZUL ȘI UMPLEREA CU DUHUL SFÂNT

 

 

Înainte de a dezvolta acest aspect, trebuie să lămurim că botezul cu Duhul Sfânt nu este similar cu nașterea din nou, cu umplerea Duhului și nici cu primirea Duhului. Deși botezul vine împreună cu primirea Duhului și nașterea din nou, totuși, este diferit de celelalte două.

 

Pentru a le diferenția, le voi explica sumar:

 

1. a) Nașterea din nou este lucrarea pe care o face Duhul prin care tran-sformă inima omului;

 

1. b) Primirea Duhului este intrarea Duhului în inima transformată pentru a locui acolo.

 

1. c) Botezul Duhului este adăugarea/alipirea credinciosului nou năs-cut de trupul Domnului Isus.

 

1. d) Umplerea Duhului este o manifestare a Duhului Sfânt care este deja în credincios, în vederea sfințirii sau slujirii.

 

Nașterea din nou și botezul cu Duhul Sfânt

Botezul cu Duhul Sfânt nu este nașterea din nou. Voi sumariza câteva dovezi în sprijinul acestei afirmații, fără a uita să menționez că deși cele două experiențe sunt diferite, totuși ele au loc în același eveniment al mântuirii/convertirii.

 

În primul rând, pentru că apostolii își puneau mâinile peste alții ca să primească Duhul Sfânt, dar nicăieri în Biblie nu se afirmă că cineva putea fi născut din nou prin punerea mâinilor.

 

În al doilea rând, pentru că primirea Duhului este o consecință a credinței, în timp ce în Scriptură se afirmă că nașterea din nou produce credința.

 

În al treilea rând, pentru că nașterea din nou nu a fost identificată prin semne exterioare asemenea botezuluiDuhului.

 

În al patrulea rând, Isus le spune ucenicilor să aștepte botezul Duhului, însă niciodată nu le cere să aștepte să fie născuți din nou.

 

În al cincilea rând, pentru că efectul umplerii este puterea pentru mărturie, dar niciodată nașterea din nou nu este legată de aceasta.

 

În al șaselea rând, Luca și Petru spun că a fi botezat cu Duhul este o împlinire a profeției lui Ioel care promitea o putere profetică și nu o regenerare ca cea profețită de Ezechiel (11:19 și 36:26).

 

Umplerea și botezul cu Duhul Sfânt

Motivul principal pentru care trebuie să fim convinși de diferențele dintre aceste două experiențe este faptul că ulterioritatea botezului cu Duhul Sfânt este stabilită și prin faptul că umplerea este ulterioară nașterii din nou. Asemănând umplerea cu botezul se poate ajunge ușor la concluzia că ea este ulterioară convertirii.

 

1. Repetabilitate – unicitate

 

Umplerea cu Duhul este repetabilă. Ucenicii și biserica primară au parte de ea la Cincizecime (2:4) și apoi la scurt timp (4:31). Petru o experimentează individual (4:8), pe lângă cele două umpleri expe-rimentate colectiv. Pavel, la fel, o experimentează de două ori: oda-tăimediat după convertire (9:17) și ulterior convertirii sale în mod spontan (13:9).

 

Botezul cu Duhul Sfânt este irepetabil. Nu știu pe cineva care să nu fie de acord cu această afirmație. Mă folosesc de acest exemplu pentru a arăta că folosesc un „argument al tăcerii”, deoarece nică-ieri în Biblie nu se spune că ucenicii nu au mai fost botezați încă odată cu Duhul. Totuși, acest argument al tăcerii are putere, deoa-rece noi ne lăsăm călăuziți de ceea ce spune clar Scriptura și nu de ceea ce nu spune. Biblia spune că au fost botezați o dată cu Duhul și noi acceptăm doar atât.

 

2. Prezența în Vechiul Legământ/Vechiul Testament

 

Umplerea cu Duhul este prezentă în Vechiul Legământ. Ioan (Lu-ca 1:15), Zaharia (Luca 1:67) și Elisaveta (Luca 1:41) sunt umpluți cu Duhul Sfânt. Vă rog să remarcați că Luca este singurul autor biblic care vorbește despre umplerea cu Duhul folosind exact același termen (grecescul plḗthōsau pimplēmi) și când se referă la toate umplerile după Cincizecime.

 

Botezul cu Duhul este absent în Vechiul Legământ și promis pentru Noul Legământ (2:5). Despre botezul cu Duhul Sfânt se vor-bește întotdeauna în Evanghelii la timpul viitor (Marcu 1:8; Fapte 1:5, Luca 3:16; Matei 3:11; Ioan 1:33). Despre umplerea cu Duhul a ucenicilor se vorbește la timpul viitor, dar există experiențe trecute ale acesteia.

 

3. Momentul experimentării

 

Umplerea cu Duhul are loc, de obicei, după convertire. Zaharia și Elisaveta erau oamenii lui Dumnezeu. Ucenicii erau convertiți deja în a doua experiență de umplere (4:31). Petru (4.8) și Pavel (9:17) de asemenea. Se poate obiecta că există umpleri și în momentul convertirii (2:4), însă acest exemplu este irelevant deoarece avem de-a face cu apostolii care au experimentat pogorârea Duhului și formarea Bisericii în actul unic și irepetabil al Cincizecimii. Ei au fost împuterniciți chiar în acea zi pentru propovăduirea Evangheliei. Nu vreau să spun deloc că cineva nu poate fi umplut cu Du-hul în momentul convertirii ci doar fac observații textuale.

 

Botezul cu Duhul are loc la convertire (sau, ar spune atât penticostalii cât și carismaticii valul 4, așa ar fi normal). Cazurile care sunt excepții fac parte din acea perioadă tranzitorie și fiecare în parte își are o explicație logică și ancorată foarte bine în contextul secolului 1.

 

4. Semnul distinctiv

 

Umplerea cu Duhul aduce cuvânt profetic (Zaharia și Elisaveta –Luca 1:67, 1:41-42) și putere/autoritate în evanghelizare (4:8; 4:31; 9:17-20; 13:9). Nicăieri umplerea cu Duhul Sfânt nu are vreun alt rol. Este oare de mirat că Luca afirmă în 24:49 că umplerea înseamnă a fi „îmbrăcat cu putere de sus” iar în 1:8 că este „o putere …. și-Mi veți fi martori”? Cu siguranță nu este o coincidență nici faptul că nicăieri aceste lucruri nu sunt atribuite botezului cu Duhul.

 

Botezul cu Duhul Sfânt este semnalat deprofeție și vorbire în alte limbi, dar nicăieri nu avem de-a face cu un rol evanghelistic. La Cincizecime Petru este cel care evanghelizează, nu cei care vorbeau în alte limbi. În casa lui Corneliu tot Petru evanghelizează și cei ca-re vorbesc în alte limbi sunt cei evanghelizați. Ucenicii din Efes vorbesc în alte limbi, însă ei sunt evanghelizați de Pavel și nu invers. Nicăieri rolul vorbirii în alte limbi sau al profeției, în cazul botezurilor în Duhul, nu au scop evanghelistic ci, mai degrabă, simbolic și doxologic.

 

5. Felul primirii

 

Umplerea cu Duhul este primită fie spontan (Petru –4:8; Pavel –13:9), deoarece contextul nu permitea rugăciune pentru ea, fie du-pă rugăciune personală (4:31; 9:17). În fiecare caz unde este vorba de rugăciune, ei se rugau pentru ei înșiși ca să fie umpluți. Nu gă-sim vreun caz în care altcineva se roagă pentru vreun individ ca să fie umplut cu Duhul. Singurul caz special este când Anania își pu-ne mâinile peste Pavel pentru a fi vindecat și umplut, însă tot în urma rugăciunii acestuia.

 

Botezul cu Duhul nu este primit niciodată în urma rugăciunii personale – adică când un individ sau un grup stăruie ca să primească. În toate cazurile îi avem pe apostoli care fie își pun mâinile (Pavel, Fapte 19), fie își pun mâinile și se roagă (Fapte 8). În Fapte 2 (evreii) și 10 (neamurile) botezul este spontan.

 

6. Beneficiarii

 

Umplerea cu Duhul este deseori oferită individual (Zaharia, Elisaveta, Ioan, Petru o dată și Pavel de două ori). Deodată ce se are în vedere o lucrare personală este normal ca această umplere să poată fi oferită individual.

 

Botezul cu Duhul nu este oferit niciodată unui individ ci doar corporativ. Nu vreau să afirm că Dumnezeu nu botează cu Duhul decât corporativ ci vreau să fac o observație pe textul Scripturii. Dumnezeua botezat în Duhul categorii și grupuri de oameni pentru a arăta și forma unitatea Bisericii.

 

7. Direcția

 

Umplerea este îndreptată întotdeauna spre exterior (Petru – 4:8, biserica – 4:31; Pavel – 9:17,20; 13:9) pentru mărturisirea lui Hris-tos așa cum El promisese (Luca 24:48-49; Fapte 1:8). În ambele ca-zuri, Luca prezintă umplerea în contextul proiectului de evanghe-lizare globală.

 

Botezul în Duhul îi are întotdeauna în vedere pe oamenii care sunt credincioși și care ei înșiși primesc botezul Duhului după ce sunt evanghelizați (evreii – 2:38; samaritenii – Fapte 8, Corneliu și casa lui – Fapte 10, ucenicii din Efes – Fapte 19).

 

8. Scopul

 

Umplerea cu Duhul are în vedere împuternicirea pentru mărturi-sirea lui Hristos. Nu există nici o excepție în cartea Faptelor (sin-gura carte în care apare acest termen, cu excepția Evangheliei după Luca).

 

Botezul cu Duhul are scopul bine definit de încorporare în trupul lui Hristos a diferitelor categorii de oameni care se convertesc la creștinism (Fapte 2 – evrei, Fapte 8 – samariteni, Fapte 10 –prozeliți dintre neamuri; Fapte 19 – ucenici de la „marginile pământu-lui”).

 

https://sf3.ro/diferente-dintre-botezul-si-umplerea-cu-duhul-sfant/

 

///////////////////////////////////////////

EFICIENȚA MORȚII LUI HRISTOS (2 COR. 5:14-15)

 Andrei Croitoru

Corinteni, Hristos, Jertfa lui Hristos

 

2 Corinteni 5:14-15 „Căci dragostea lui Hristos ne strânge, fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit. Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei. „

 

Eficiența și extensia jertfei lui Hristos

 

Un lucru fantastic pe care îl observăm atunci când studiem despre moartea Domnului Isus este eficiența ei. Iar textul acesta face o legătură între eficența acestei jertfe și extensia ei. Nu este lipsit de importanță aspectul extensiei deoarece este important să știu dacă eu sunt unul dintre aceia pentru care murit Hristos. Știu însă că El a murit pentru mine dacă jertfa Lui a fost eficientă în mine.

 

Să observăm logica pasajului! Apostolul spune două afirmații: Isus a murit pentru toți și, de aceea, rezultă că toți au murit. Dar noi știm că această moarte spirituală nu o experimentează decât cei născuți din nou. De aceea, toți aceștia sunt toți cei credincioși, nu toți oamenii de pe planetă.

 

Unii vor obiecta și vor spune: faptul că Isus a murit pentru toți cei regenerați nu înseamnă că a murit doar pentru ei. Din punct de vedere omenesc ai putea gândi așa însă logica divină este altfel. Pavel spune că extensia jertfei lui Hristos se manifestă în eficiența ei. Așadar, Isus a murit doar pentru aceia în care se vede moartea față de păcat, moartea împreună cu Hristos.

 

Cine sunt toți pentru care a murit Hristos?

 

Primul meu argument a fost deja prezentat adineauri: Pavel spune că cei pentru care a murit Hristos sunt cei care au murit și ei. Noi știm însă că oamenii sunt întâi morți în păcat, nu morți față de păcat împreună cu Hristos, de aceea – oamenii la care el face referire aici sunt credincioșii.

 

Acest lucru este întărit de versetul următor care arată cum jertfa lui Hristos produce nu doar moartea față de păcat, ci și viața nouă: Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei.

 

Pentru a înțelege că acești toți sunt doar cei regenerați Pavel în numește făpturi noi în Hristos. Pavel nu a schimbat tema pasajului – el vorbește despre efectele jertfei lui Hristos în toți iar acești toți sunt făpturile noi: 16. Aşa că, de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii; şi chiar dacă am cunoscut pe Hristos în felul lumii, totuş acum nu-L mai cunoaştem în felul acesta. 17. Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.

 

Această mărturie este constantă în epistolele lui Pavel. El nu se poate contrazice pe sine când spune în Romani 6 doar despre credincioși că au murit și au înviat împreună cu Hristos: Romani 6:8 „Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El”.

 

Pavel nu spune că Isus a murit pentru toți oamenii deoarece lucrul acesta ar fi creat probabil o confuzie. Și chiar dacă ar fi spus acest lucru, în acest context este evident că se referă la toți cei care au murit și au înviat spiritual (nașterea din nou – vezi detalii în Romani 6).

 

Dacă Isus a murit pentru fiecare individ de pe planetă, inclusiv pentru milioanele care merg în iad, în ce fel este justificat Pavel să spună că jertfa lui Hristos este eficientă în a oferi această viață nouă când noi vedem clar că în cele mai multe cazuri nu este eficientă?

 

Eficiența jertfei lui Hristos

 

În mintea apostolului Pavel nu există posibilitatea să fi murit împreună cu Hristos și tu să fii încă necredincios. Nici vorbă! Moartea Domnului Isus garantează și produce moartea noastră față de păcat și învierea la o viață nouă. Aceasta este mărturia Sfintei Scripturi în ce ne privește pe noi cei credincioși. Avem dreptul câștigat prin jertfă de a trăi izbăviți de păcat și de a trăi o viață nouă.

 

Așadar, cunoaștem că Isus a murit pentru cineva dacă acel om ajunge să fie născut din nou. Desigur, Biblia face afirmații generale cum că Isus a murit pentru toți oamenii dar pasajul acesta ne lasă un model de interpretare arătându-ne clar că există o legătură între moartea lui Hristos și regenerarea celor pentru care a murit. La mijloc nu poate fi nici o interferență!

 

 

https://sf3.ro/eficienta-mortii-lui-hristos/

 

////////////////////////////////////////////

 

Morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu

(Ezechiel 11:16-21, Romani 6:1-14)

Dr. Kim Riddlebarger

Pavel a clarificat deja lucrurile cât de bine putea. Dumnezeu îndreptăţeşte păcătoşii prin credinţa în Isus Hristos. Motivul, sau baza pentru îndreptăţirea noastră nu stă în propriile noastre fapte ci în meritele lui Isus Hristos, inclusiv în moartea Lui pentru păcatele noastre – actul Său de ascultare, despre care am citit data trecută, prin care mulţi au fost făcuţi sau au fost socotiţi neprihăniţi – neprihănirea fiind primită doar prin credinţă. Prin urmare, în nici un fel noi nu suntem îndreptăţiţi datorită lucrării lui Dumnezeu în noi. Dimpotrivă, suntem îndreptăţiţi datorită lucrării lui Dumnezeu pentru noi.

 

Însă începând cu Romani 6 versetul 1 şi până la sfârşitul capitolului 8 din Romani, Pavel va explica acum adevărul foarte important că toţi cei îndreptăţiţi vor fi şi sfinţiţi. Apostolul nu poate concepe ca cineva, care este îndreptăţit în mod gratuit şi instantaneu prin meritele lui Hristos, să nu treacă în acelaşi timp prin procesul sfinţirii. Aşa cum am văzut în săptămânile anterioare, pivotul literar care face legătura dintre discuţiile lui Pavel despre îndreptăţire şi sfinţire în Romani se găseşte în capitolul 5, în special în versetele 12-21. Pentru că în ultimele 10 versete din Romani 5 Pavel prezintă o panoramă, descriind în termeni foarte generali cele două figuri centrale din istoria răscumpărării şi cele două legăminte cu care sunt acestea identificate. Vorbesc desigur despre Adam şi despre Isus, despre modul în care aceste două personaje sunt prezentate în contrast. Adam este capul biologic şi federal al rasei umane, iar sub termenii legământului faptelor (faceţi aşa şi veţi trăi), Adam este reprezentantul întregii rase umane. Din cauza actului de neascultare al lui Adam, spune Pavel, întreaga rasă umană este considerată vinovată, intră sub blestemul păcatului, care este moartea. Astfel Pavel poate spune că în Adam noi toţi păcătuim şi în Adam noi toţi murim.

Însă Isus Hristos, al doilea Adam, reprezintă capul legământului harului. Prin actul Său de ascultare, care este într-un contrast evident cu actul de neascultare al lui Adam, toţi cei pe care Isus îi reprezintă sunt socotiţi, consideraţi, creditaţi, priviţi ca neprihăniţi. „După cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” După cum în Adam am fost făcuţi păcătoşi şi supuşi morţii, la fel în Hristos suntem consideraţi neprihăniţi, eliberaţi de-acum de tirania păcatului şi a morţii, astfel ca în Hristos să putem trăi. După cum spune Pavel, „unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult.”

 

Analogia dintre Adam şi Hristos, căpeteniile federale sau reprezentative ale legământului faptelor şi legământului harului, devine baza pentru înţelegerea discuţiei lui Pavel despre sfinţire. În tot pasajul din Romani 6 până la 8 vom căuta cele două categorii – cei ce sunt în Adam, despre care ni se spune că sunt sub domnia păcatului, a Legii şi a morţii; însă despre cei ce sunt în Hristos, pe de altă parte, ni se spune că sunt eliberaţi de sub domnia păcatului şi a Legii, iar acum trăiesc în Hristos. Astfel, analogia prezentată de Pavel în Romani capitolul 5, între ce a adus căderea lui Adam şi ce a anulat ascultarea lui Hristos, devine cheia pentru înţelegerea tuturor celor spuse de Pavel cu privire la sfinţire.

Un scriitor spune că ar trebui să încadrăm aceste lucruri în termeni escatologici, sau în termenii zilelor din urmă, şi sunt pe deplin de acord cu aceasta, pentru că, atunci când Pavel vorbeşte despre Adam şi despre Hristos, el vorbeşte despre două căpetenii reprezentative pentru două împărăţii sau două domenii. Astfel, atunci când suntem duşi de la Adam la Hristos, noi suntem transferaţi, într-un sens, într-o nouă împărăţie. Acest lucru se potriveşte perfect cu mai vechea structură a aşa-numitei teologii federale sau a legământului. Sub împărăţia sau domeniul lui Adam noi suntem condamnaţi, pentru că Adam este reprezentantul nostru sub legământul faptelor. Suntem îndreptăţiţi, deci, atunci când suntem mutaţi sau transferaţi prin harul lui Dumnezeu din împărăţia lui Adam în împărăţia sau domeniul lui Hristos, pentru că acum noi suntem sub legământul harului. În lumina acestui transfer, un comentator spunea astfel: „Partea din Romani de care ne ocupăm acum discută felul în care cel neprihănit prin credinţă va trăi. Cel ce crede în Hristos a intrat, prin El, într-o nouă eră şi acum îşi trăieşte viaţa în Hristos.”

 

Însă ce înseamnă mai exact acest lucru? Ei bine, Pavel ne spune imediat. Ne putem doar imagina, pe baza experienţelor personale, întrebările pastorale care s-au ridicat imediat în biserica din Roma odată cu sublinierea de către Pavel a îndreptăţirii gratuite, prin har, bazată pe meritele lui Hristos şi primită doar prin credinţă. Acest subiect e foarte bine formulat de Leon Morris: „Învăţătura lui Pavel că mântuirea este un dar de la Dumnezeu, că ea este rezultatul morţii lui Hristos şi nu al realizărilor noastre, că noi ajungem la ea prin credinţă şi nu prin propriile noastre eforturi, a marcat o revoluţie. Ea a ridicat tot felul de întrebări care nu ar fi apărut câtă vreme se susţinea că Legea era într-un fel poarta către sfinţenie.” Astfel, dacă nu suntem îndreptăţiţi ca rezultat al propriei noastre ascultări faţă de Lege, atunci ce rol mai are Legea în ce priveşte îndreptăţirea noastră? Dacă nu suntem îndreptăţiţi pentru că ţinem Legea, mai trebuie să o ţinem?

 

Într-adevăr, odată ce Pavel a început să răspundă la această întrebare, „Cum sunt mântuit, cum sunt eliberat de această mânie escatologică a lui Dumnezeu, care urmează să vină, de iad şi de judecată?”, şi odată ce a răspuns la această întrebare afirmând că îndreptăţirea este prin neprihănirea lui Hristos ce îmi este atribuită doar prin credinţă, Apostolul se întoarce acum la cealaltă întrebare, necesară şi care este legată de prima. Acum că sunt mântuit prin meritele lui Hristos, cum trebuie să trăiesc în Hristos? În mod clar, centrul atenţiei se mută acum de la îndreptăţire, un act declarativ odată pentru totdeauna, înspre sfinţire, care este atât un act declarativ cât şi un proces care durează întreaga viaţă. Pavel va prezenta modul în care aceste două lucruri sunt legate în mod necesar atunci când el ne porunceşte să ne considerăm morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu. Nimeni altul decât John Calvin este cel care ne aminteşte: „În tot acest capitol Apostolul susţine că cei ce îşi închipuie că Hristos ne acordă în mod gratuit îndreptăţirea fără să ne dea şi o viaţă nouă îl împart fără ruşine pe Hristos în două părţi.” Calvin declară explicit: „Nu putem primi neprihănirea în Hristos fără să primim în acelaşi timp şi sfinţirea.”

 

Aceasta descrie exact cele prezentate în această secţiune a epistolei lui Pavel. Pentru că, despre toţi cei ce sunt îndreptăţiţi doar prin har, doar prin credinţă, doar datorită lui Hristos, se spune că sunt în procesul de sfinţire doar prin har, doar prin credinţă, doar datorită lucrării Duhului Sfânt. Haideţi să fim cât se poate de clari aici. Biblia nu concepe ca un păcătos îndreptăţit să nu fie în proces de sfinţire. În această secţiune din Romani, care ne va purta până la sfârşitul capitolului 8 din Romani, Pavel pune mai multe întrebări retorice foarte directe, la care tot el va răspunde – întrebări care foarte probabil indică frământările din cadrul bisericii din Roma. Aceste întrebări puse de Pavel le auzim puse şi de contemporanii noştri. Dacă totul e prin har, atunci să păcătuim ca harul să crească? Dacă totul e prin har, să păcătuim şi mai mult ca harul să fie şi mai îmbelşugat? Răspunsul lui Pavel din nou şi din nou la aceste întrebări din cartea Romani este un răsunător „NU! Nicidecum!” Este foarte categoric în greacă. „Nu asta vreau să spun. Nu la asta mă refer.”

 

Pentru a răspunde la aceste întrebări, Pavel gândeşte în felul următor. Voi acoperi toate aceste lucruri începând cu Romani 6 şi până în capitolul 8, tratându-le în detaliu pe măsură ce ajungem la ele. Trebuie să începem însă cu o privire de ansamblu. Mai întâi, în Romani 6:1-11, Pavel se ocupă de problema abuzului de har, de ceea ce noi numim antinomismul (împotriva legii) şi va prezenta distincţia dintre indicativ (ce suntem în Hristos) şi imperativ (ce facem în Hristos). Pavel îşi va prezenta aici doctrina sa despre botez, învăţătura sa despre unirea cu Hristos şi conceptul său că păcătoşii îndreptăţiţi sunt acum morţi faţă de păcat, morţi faţă de vinovăţia păcatului şi morţi faţă de puterea păcatului. Toate acestea au o mare semnificaţie pentru noi, dacă vrem să înţelegem doctrina lui Pavel cu privire la viaţa creştină.

Apoi, în Romani 6:12-23 Pavel merge mai departe şi dă păcătoşilor îndreptăţiţi o serie de imperative – o serie de porunci. De fapt, el defineşte şi prezintă aici ceea ce catehismul nostru numeşte „regula recunoştinţei”. Aici găsim rolul Legii în viaţa creştină. Aceasta este aşa numita „a treia întrebuinţare a Legii”. Păcătoşii îndreptăţiţi nu mai sunt sclavii Legii însă sunt de-acum sclavii neprihănirii şi trebuie să se comporte ca atare. Creştinii trebuie să-şi trăiască îndreptăţirea refuzând să-şi mai ofere trupurile ca instrumente ale păcatului.

În al treilea rând, în Romani 7, primele 6 versete, Pavel va folosi o ilustraţie din sfera căsătoriei pentru a arăta cum se face că noi suntem morţi faţă de Lege, nu mai suntem controlaţi de natura păcătoasă, fiind de-acum liberi să slujim în felul Duhului Sfânt. Aici introduce Pavel pentru prima oară conceptul că Duhul Sfânt este agentul sfinţirii noastre.

Apoi, în a patra secţiune, Romani 7:7-12, Pavel trebuie să se ocupe de întrebarea: Cum se face că, deşi Legea e sfântă, neprihănită şi bună, cu toate acestea Legea slujeşte, în mod inevitabil, la dezvăluirea păcatului nostru şi la stârnirea acestuia în şi mai mare măsură. Răspunsul este că, deşi poruncile sunt sfinte, neprihănite şi bune, noi suntem păcătoşi. Prin urmare, poruncile lui Dumnezeu, care sunt bune, aduc de fapt moartea. De ce e aşa? Pavel va localiza problema în firea pământească, nu în Lege.

În al cincilea rând, Pavel merge mai departe şi se ocupă de lupta cu păcatul, care caracterizează viaţa creştină normală şi sănătoasă, în Romani 7, versetele 13-25, care este probabil cel mai disputat pasaj din tot Noul Testament. Cum se face că, deşi noi vrem să ascultăm de Legea lui Dumnezeu, deşi dorim să facem binele, până la urmă ajungem să păcătuim? Cum se face că Legea, deşi e bună, duce numai la moartea noastră? De ce oare Apostolul se lamentează la sfârşit: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?”

Iar apoi, în al şaselea rând, în Romani 8 Pavel trece la antiteza dintre firea pământească şi Duhul, în versetele 1-11. Necreştinul trăieşte doar în firea pământească, în timp ce creştinul îşi trăieşte acum viaţa în Duhul. Într-adevăr, viaţa în Duhul este caracteristica fiecărui creştin. În tot acest capitol, în mod surprinzător, nu există nici un imperativ, sunt doar indicative. Pavel nu ne spune să umblăm după îndemnurile Duhului; el descrie ce înseamnă să umbli în Duhul. În versetele 12-17 Pavel vorbeşte despre faptul că păcătosul îndreptăţit nu este doar în procesul de sfinţire, ci el este adoptat în familia lui Dumnezeu şi acum se bucură de o relaţie intimă cu Dumnezeu. Apoi, în versetele 18-27 Pavel ne aminteşte că Duhul Sfânt mijloceşte pentru credincioşi atunci când ei se roagă şi că Însuşi Dumnezeu va elibera într-o zi întreaga creaţie din robia stricăciunii, pentru că păcătoşenia umană este de fapt aceea care supune întreaga creaţie acestei stricăciuni. Mai departe, în versetele 28-30 Pavel vorbeşte despre scopul suveran al lui Dumnezeu. Cei ce sunt cunoscuţi mai dinainte sunt şi predestinaţi. Cei predestinaţi sunt şi chemaţi. Cei chemaţi sunt şi îndreptăţiţi. Cei îndreptăţiţi sunt şi proslăviţi. În final, acest capitol glorios culminează în ceea ce este cunoscută drept cântarea de triumf din versetele 31-38, în care păcătosul care se zbătea în Romani capitolul 7 se va bucura cu toate acestea de victoria completă în Hristos şi are promisiunea lui Dumnezeu că, în ciuda luptelor cu păcatul, fiecare păcătos îndreptăţit este mai mult decât biruitor în Isus Hristos. Pentru poporul lui Dumnezeu, harul triumfă asupra păcatului.

 

Şi astfel, având această măreaţă imagine înaintea noastră, haideţi să ne întoarcem la textul nostru din Romani 6, versetele 1-14. Primul verset ne arată că ceea ce urmează este rezultatul faptului că în Adam noi toţi murim, în timp ce în Hristos suntem aduşi la viaţă. Pentru că aşa stau lucrurile, se ridică întrebarea: „Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?” Această întrebare se ridică din cauza faptului că noi suntem socotiţi neprihăniţi datorită actului de ascultare al lui Hristos, iar fără îndoială unii se întrebau: „Foarte bine, dacă acest lucru e adevărat, atunci ce rost mai are propria mea ascultare, din moment ce sunt îndreptăţit datorită ascultării altcuiva?” E foarte probabil că unii din biserica din Roma au ajuns la concluzia greşită şi periculoasă că, din moment ce păcatul s-a înmulţit iar harul s-a înmulţit şi mai mult, nu e nevoie ca păcătosul îndreptăţit să înceteze activitatea păcătoasă, pentru că această activitate păcătoasă produce har din belşug.

 

După cum citim în versetul 2, răspunsul lui Pavel pentru o astfel de gândire este cât se poate de clar: „Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Acest emfatic „me genoito” din greacă înseamnă „Nici pomeneală, nici gând de aşa ceva!” Motivul pentru care nu putem continua să păcătuim este explicat clar. Noi am murit faţă de păcat. Verbul este la timpul aorist. Veţi auzi de multe ori acest cuvânt. Înseamnă că e ceva deja încheiat, terminat. Pavel spune că, atunci când am fost mutaţi de sub autoritatea federală a lui Adam sub cea a lui Isus Hristos, în urma trecerii dintr-o împărăţie în alta, noi am murit faţă de păcat. Când am venit la credinţa în Isus Hristos a avut loc un eveniment definitiv. Am murit faţă de păcat înainte să fim înviaţi pentru viaţă. În toată această secţiune din Romani, Pavel va vorbi despre această moarte şi înviere cu Hristos în patru feluri distincte dar la fel de importante. Primul fel este că, atunci când Hristos a murit pe cruce şi apoi a fost înviat din morţi, noi am murit împreună cu Hristos. Am fost înviaţi din morţi împreună cu Hristos. Astfel, în primul caz avem referinţa istorică obiectivă la Hristos. Însă în versetul următor Pavel va vorbi despre această moarte şi înviere făcând legătura cu botezul. El va mai vorbi despre această moarte şi înviere şi ca imperativ, o poruncă pe care toţi creştinii trebuie să o practice zilnic. Trebuie să murim zilnic faţă de păcat şi să înviem zilnic la o viaţă nouă. Iar apoi, în final, Pavel va vorbi despre acest lucru într-un sens escatologic. Deşi noi am murit fizic din cauza păcatului, într-o zi vom fi cu toţii înviaţi în trup împreună cu Hristos. Astfel, asta înseamnă că modelul pentru viaţa creştină, modelul pe care trebuie să îl urmăm cu toţii este modelul lui Hristos – viaţa Lui urmată de moarte, urmată de înviere. Acesta este modelul pentru sfinţirea noastră. În Hristos am murit faţă de păcat. În Hristos înviem la o viaţă nouă.

 

În versetul 3 Pavel introduce subiectul botezului, spunând: „Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui?” Deşi introducerea botezului ar putea fi o surpriză pentru unii, dacă ne gândim puţin n-ar trebui să fim surprinşi. Dacă Pavel le poate spune membrilor unei biserici pe care n-a vizitat-o niciodată, „nu ştiţi că botezul în Isus Hristos înseamnă botezul în moartea Lui”, înseamnă că probabil aceste cuvinte au făcut parte din formula de botez folosită în toate bisericile apostolice. Romanii au auzit deja aceste cuvinte în legătură cu botezul lor şi al copiilor lor. Pavel invocă acum aceste cuvinte cu scopul de a le aminti romanilor faptul că, atunci când ei au fost botezaţi, asupra lor au fost pronunţate aceste cuvinte. A fi botezat în Hristos înseamnă a fi botezat în moartea Lui. Imaginea folosită este clară. Creştinii sunt oameni care au murit deja faţă de vechiul fel de viaţă. De aceea, noi nu mai putem continua să trăim în păcat. Însă a fi botezat în Hristos înseamnă să fii botezat în Hristos şi în moartea Lui. Botezul ne uneşte cu Hristos ca semn şi sigiliu al acelei uniri pe care o avem cu Hristos prin credinţă.

Botezul în Hristos este un fel de vorbire foarte caracteristic pentru Pavel. În Galateni 3:27 Pavel spune: „Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos.” Apoi, în 1Corinteni 12, versetul 13, citim: „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.” Ideea subliniată aici în Romani 6 este că botezul ne uneşte în Hristos, mai specific în moartea Lui. După ce am fost transferaţi prin credinţă din împărăţia lui Adam în împărăţia lui Hristos, noi am murit faţă de păcat iar semnul şi sigiliul acelei morţi este botezul nostru în Hristos. Cuvintele folosite de Pavel aici ne amintesc de cuvintele Domnului nostru consemnate în Marcu 10:38, unde Isus vorbeşte despre moartea Lui ca despre un astfel de botez. „Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu sau să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?”, a întrebat Isus.

 

Că aşa stau lucrurile vedem clar în versetul 4. „Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă.” Pavel spune că noi nu doar am murit împreună cu Hristos, ci am fost şi îngropaţi împreună cu Hristos. Aşa cum spunea un scriitor (şi cred că e absolut corect), „În botez, într-un mod simbolic şi retoric noi suntem îngropaţi împreună cu Hristos în mormânt.” Această idee a fost inclusă şi în crezul creştin, pentru că accentuează finalitatea morţii lui Hristos. Pentru că Isus a murit cu adevărat, El a fost îngropat. Tot aşa şi noi – suntem îngropaţi atunci când suntem botezaţi în Hristos.

Însă moartea şi îngroparea lui Hristos nu reprezintă sfârşitul, pentru că Isus a înviat din nou din morţi. Aşa cum moartea Lui a fost urmată de un triumf glorios în învierea Lui, tot aşa şi unirea noastră cu Hristos nu se termină odată cu botezul nostru în moartea Lui. Aşa cum suntem îngropaţi cu Hristos şi înmormântaţi împreună cu el, tot aşa şi înviem împreună cu El. Pavel ne spune că învierea lui Hristos a fost spre slava Tatălui, cel mai probabil o referinţă la faptul că Dumnezeu a adus această nouă eră a mântuirii odată ce Hristos a biruit moartea şi blestemul adus asupra noastră de Adam. Atunci când Dumnezeu, prin marea Sa putere, L-a înviat pe Isus din morţi, în acel moment a început o nouă creaţie. Pavel explică acest lucru foarte clar în 2Corinteni 5:17-6:2, unde ne spune că noua creaţie constituie această nouă zi a mântuirii. Prin urmare, atunci când Isus a fost înviat din morţi de către Tatăl, domnia, împărăţia şi tirania morţii au fost distruse.

 

Pentru că Isus Hristos a distrus împărăţia morţii, după ce am murit şi am fost îngropaţi împreună cu El, noi vom şi învia la o viaţă nouă – ideea prezentată de Pavel în versetul 5. ” În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.” A fi în Hristos înseamnă să fii unit cu El în moartea Lui şi în învierea Lui. În Adam noi eram sclavii păcatului şi ai morţii. În Hristos suntem eliberaţi de păcate şi de moarte. În Hristos am murit şi în Hristos trăim.

 

Din acest motiv în versetele 6 şi 7 Pavel reia aceeaşi idee, de data asta însă aprofundând-o ceva mai mult. „Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat.” Pentru că suntem uniţi cu Hristos, omul nostru cel vechi (o expresie tipic paulină folosită în Efeseni 4 şi Coloseni 3), vechiul nostru om a fost omorât împreună cu Hristos atunci când El a murit pe cruce. Cuvântul „răstignit” de aici este din nou la timpul aorist, indicând o moarte decisivă, un sfârşit definitiv al omului vechi. El e mort. Ea e moartă. Vechiul eu, ce eram în Adam, nu mai domneşte. Haideţi să fim clari aici. Deşi moartea omului vechi este definitivă, asta nu înseamnă sfârşitul oricărei lupte cu păcatul. De fapt, Pavel ne învaţă clar în toată această secţiune că obiceiurile păcătoase, păcatul dinăuntrul nostru rămâne şi ne opune o rezistenţă îndârjită până murim. Dar, dacă odată păcatul ne era caracteristic pe când eram sub domnia sau sub împărăţia lui Adam, acum că suntem în Hristos păcatul nu ne mai este caracteristic. Păcatul era regula. Acum păcatul e excepţia. Nu putem trăi împreună cu el acum că suntem în Hristos. Pentru că omul cel vechi a fost ţintuit pe cruce împreună cu Hristos, am terminat cu trupul păcatului, acesta a fost lăsat fără putere. Deşi un număr de comentatori înţeleg că Pavel vorbeşte aici despre trupul fizic, în sensul că, fiind căzuţi, noi suntem în mod inerent supuşi poftelor şi pasiunilor trupeşti, cuvântul soma sau trup se poate referi şi la persoană în întregul ei. Dacă luăm cuvântul cu sensul acesta, Pavel ne spune că persoanele noastre au fost eliberate de sub domnia păcatului – altfel spus, ce eram în Adam – ca să nu mai fim sclavii lui. În virtutea unirii noastre cu Hristos în moartea şi învierea Lui, noi am fost eliberaţi din această împărăţie. Ceea ce eram în Adam nu ne mai înrobeşte, acum că am fost uniţi cu Hristos. Omul cel vechi e mort. A fost răstignit. A fost îngropat împreună cu Hristos în botez. Iar noi am fost făcuţi făpturi noi.

 

Ideea pe care am prezentat-o mai devreme este declarată aici în mod explicit de către Pavel în versetul 8. Mă refer la faptul că îndreptăţirea şi sfinţirea sunt legate în mod inseparabil. Pavel scrie: „Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El.” Am murit împreună cu Hristos. Din nou timpul aorist, un act încheiat care se referă la natura definitivă a morţii. Însă pentru toţi cei ce sunt în Hristos, moartea nu reprezintă niciodată sfârşitul. Pe baza lucrării făcute de Dumnezeu în Isus Hristos, prin credinţă noi credem că şi noi vom trăi împreună cu Hristos. Deşi Pavel foloseşte aici timpul viitor, în sensul că se referă la sfârşitul veacului, atunci când Dumnezeu va învia trupurile noastre muritoare, asta nu înseamnă că aceste cuvinte nu au ramificaţii şi în prezent. Pentru că Hristos a murit (un act definitiv), noi acum trăim. Iar într-o zi, la fel cum Isus a fost înviat, şi noi vom fi înviaţi din morţi. Pentru că învierea noastră în trup este un lucru sigur, viaţa noastră din prezent trebuie să fie transformată. Trebuie să trăim acum în lumina lucrării făcute de Dumnezeu în Hristos şi în lumina lucrării pe care Dumnezeu urmează să o facă în Hristos.

 

În versetele 9-10 Pavel face încă o dată apel la cunoştinţele generale ale cititorilor săi. „Întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu.” Înţelegerea noastră cu privire la îndreptăţire şi sfinţire se bazează pe ce a făcut Dumnezeu în Isus Hristos ca să ne mântuiască de păcate. Este un punct foarte important şi sper că îl înţelegeţi toţi. E foarte semnificativ faptul că Pavel nu îşi începe discuţia despre sfinţire cu o listă de lucruri pe care trebuie să le evităm şi o listă de lucruri pe care trebuie să le facem. La aşa ceva ne-am fi aşteptat. Asta vor să ne facă să credem fundamentaliştii şi moraliştii. Dimpotrivă, Pavel vorbeşte despre obiectivitatea lucrării făcute de Dumnezeu. El foloseşte aici în mod repetat timpul aorist, foloseşte în mod repetat actul încheiat ca bază pentru noua viaţă în Hristos. Hristos a murit – e un act încheiat. Iar noi am înviat împreună cu El. După ce Hristos a înviat (un act încheiat), El nu mai poate muri încă o dată. Moartea nu mai are putere asupra Lui. Isus a învins moartea odată pentru totdeauna. Moartea Lui a împlinit tot ce a intenţionat Dumnezeu. Astfel, după ce a fost înviat din morţi, viaţa Lui este devotată în totalitate lui Dumnezeu, aşa cum dovedesc spusele lui Pavel din Filipeni, capitolul 2, versetele 8-11. „La înfăţişare [Isus] a fost găsit ca un om, s-a smerit şi s-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult şi I-a dat Numele, care este mai presus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul.”

 

Astfel, consecinţele morţii şi învierii lui Hristos pentru sfinţirea noastră sunt clarificate acum de Pavel în versetul 11. Pentru că Isus a fost răstignit, pentru că El a murit, pentru că a fost îngropat, pentru că a fost înviat din morţi şi pentru că noi suntem uniţi cu El prin botez atât în moartea Lui cât şi în învierea Lui, există anumite consecinţe. E tipic pentru scrierile lui Pavel faptul că indicativul (ce suntem) precede imperativul (ce facem). E vital să notăm că primul imperativ pe care ni-l dă Pavel atunci când vorbeşte despre sfinţire este o declaraţie categorică, o poruncă accentuată pentru creştini să-şi amintească, să recunoască faptul că Hristos a murit, că Hristos a înviat şi că fiecare dintre noi am fost botezaţi în moartea şi învierea lui Hristos; de aceea, fiecare trebuie să tragem de aici concluziile cuvenite. Pavel ne porunceşte în versetul 11: „Tot aşa [în acelaşi fel în care Hristos a murit şi a fost înviat] şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru.” La fel cum Hristos a murit şi la fel cum Hristos a fost înviat, şi creştinii trebuie să se socotească morţi faţă de păcat în ce priveşte vinovăţia şi puterea acestuia, dar vii pentru Dumnezeu, eliberaţi de păcat şi eliberaţi de moarte. În alte cuvinte, Pavel spune: „fiţi ceea ce sunteţi.” Acum că aţi fost eliberaţi de păcat şi moarte, nu mai trăiţi ca sclavi. Purtaţi-vă ca nişte bărbaţi şi femei liberi.

 

Datorită unor declaraţii ca aceasta, protestanţii au vorbit despre sfinţire ca incluzând două părţi – mortificarea, un cuvânt vechi care înseamnă omorârea vechiului eu, şi vivificarea, care este întărirea vieţii noi ce ne-a fost dată în Hristos. Vom reveni la această idee data viitoare, însă atunci când versetul 12 începe cu cuvântul „Deci”, acesta ar trebui să fie un indiciu pentru noi că ceea ce urmează este o concluzie a cuvintelor pe care Pavel tocmai le-a rostit. Deoarece ne socotim morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, asta înseamnă în mod necesar câteva lucruri. Primul dintre acestea este prezentat în versetul 12: „Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.” Pentru că am murit şi pentru că am fost înviaţi în Hristos, ni se spune acum că nu mai suntem în Adam ci suntem în Hristos. Deoarece Adam nu mai domneşte, nici păcatul nu mai domneşte. Pentru că aşa stau lucrurile, Pavel ne spune să încetăm să ne mai purtăm ca şi cum păcatul încă ar mai domni, fiindcă domnia lui asupra noastră a fost înlăturată, noi fiind de-acum în Hristos. Această referire de aici la trupurile noastre muritoare ar putea indica faptul că trupurile noastre sunt supuse pasiunilor păcătoase. De aceea, noi nu trebuie să ascultăm de dorinţele şi poftele lor păcătoase, care sunt stârnite datorită existenţei noastre căzute. Există un adevăr aici. Însă în mod clar este vorba aici şi de o latură escatologică. Accentul pus asupra caracterului muritor al trupurilor noastre (Pavel nu spune aici: natura păcătoasă a trupurilor noastre. El vorbeşte în primul rând despre caracterul muritor al trupurilor noastre) înseamnă că încă trăim într-un veac păcătos şi suntem supuşi la tot felul de lucruri care au legătură cu acest veac păcătos. Trebuie să ne dăm seama că acum suntem în Hristos şi trăim în lumina veacului viitor, nu în lumina acestui veac păcătos din prezent. De aceea, noi ne considerăm sub domnia lui Hristos. Ne dăm seama că suntem îmbrăcaţi cu neprihănirea desăvârşită a lui Hristos. Pentru că acest lucru e adevărat, noi nu mai trebuie să ne trăim vieţile doar ca să ne satisfacem pasiunile păcătoase. Am murit faţă de toate acestea.

 

Al doilea lucru pe care ni-l porunceşte Pavel se găseşte în versetul 13. „Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii.” Deoarece nu mai suntem sub domnia lui Adam, în împărăţia lui, ci suntem de-acum sub domnia împărăţiei lui Hristos, în loc să mai trăim pentru satisfacerea pasiunilor păcătoase ale firii pământeşti noi trebuie să renunţăm la astfel de păcate şi să ne dăruim în mod continuu lui Dumnezeu. Facem acest lucru ca să putem trăi în neprihănire, folosindu-ne de trupurile noastre ca să-I aducem slavă şi onoare lui Dumnezeu, în loc să aducem dezonoarea asupra noastră. Aşa cum Hristos S-a da pe Sine Însuşi pentru păcatele noastre, şi noi trebuie să ne dăm lui Dumnezeu pentru slava Lui. Vom reveni data viitoare la versetele 12-14 şi vom vorbi despre modul în care aceste versete sunt atât de greşit interpretate.

 

Pavel face acum o declaraţie remarcabilă în versetul 14, în încheiere, atunci când spune, „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.” Acum că am fost transferaţi din împărăţia lui Adam în împărăţia lui Hristos, păcatul nu mai este stăpânul nostru. Am fost eliberaţi de sub tirania lui şi a Legii care ne condamnă, care ne dă păcatele în vileag şi care ne stârneşte şi mai mult păcătoşenia. Legea nu mai are stăpânire asupra noastră. Pentru că în Hristos harul este principiul conducător, nu Legea şi condamnarea. Prin urmare, pentru toţi cei ce sunt în Hristos, Evanghelia, ce a făcut Dumnezeu pentru noi, şi nu Legea, ce trebuie să facem noi, are ultimul cuvânt.

Aşa cum am văzut în lecţia noastră din Vechiul Testament pentru această dimineaţă (vom reveni la ea data viitoare), profetul Ezechiel, în capitolul 11, şi Ieremia, în capitolul 31 al profeţiei sale, au prevestit că era Mesianică va fi una în care Legea va fi scrisă în inimile noastre. Asta datorită faptului că nu mai suntem sub domnia lui Adam şi nu mai suntem legaţi de tablele Legii, nişte table de piatră. Suntem acum sub domnia lui Hristos, domnia harului. Pentru că suntem în împărăţia lui Hristos, vieţile noastre vor aduce roade – roade care nu pot fi aduse prin Lege ci roade aduse prin Duhul Sfânt.

 

În concluzie, cele spuse de Pavel aici sunt foarte clare. Păcatul nu mai este stăpânul nostru. Suntem bărbaţi şi femei liberi care vom aduce roadele Duhului şi care vom omorî roadele firii pământeşti. Toate acestea datorită faptului că Hristos a murit pentru păcatele noastre. El a fost înviat pentru îndreptăţirea noastră. Noi toţi am fost botezaţi în moartea şi învierea lui Hristos, astfel încât omul nostru cel vechi, vechiul nostru eu este mort – răstignit împreună cu Hristos, înecat în apa botezului, îngropat în mormânt împreună cu Hristos, ca să putem fi înviaţi ca oameni noi, bărbaţi şi femei noi care sunt cu adevărat liberi de acum să asculte poruncile lui Dumnezeu cu inimi recunoscătoare pentru tot ce a făcut Dumnezeu pentru noi în Hristos. Fiindcă am murit împreună cu Hristos şi fiindcă am fost înviaţi la această viaţă nouă glorioasă, haideţi să nu mai lăsăm ca păcatul să domnească în trupurile noastre muritoare. Socotiţi-vă morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu. Aduceţi toată slava lui Dumnezeu care ne-a eliberat în Isus Hristos de sub tirania păcatului, de sub tirania Legii, de sub blestemul morţii, prin moartea, îngroparea şi învierea lui Isus Hristos. Amin.

 

Tradus de Florin Vidu

https://www.rcrwebsite.com/romans13.htm

////////////////////////////////////////////

Uniţi cu Hristos în Moarte şi Viaţă, Partea 1

Resource by John Piper

Scripture: Romans 6:1–14     

 

 

Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? 2 Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat? 3 Nu ştiţi că toţi câţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui? 4 Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentru ca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă. 5 În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui. 6 Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului; 7 căci cine a murit, de drept, este izbăvit de păcat. 8 Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El, 9 întrucât ştim că Hristosul înviat din morţi, nu mai moare: moartea nu mai are nici o stăpânire asupra Lui. 10 Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viaţa pe care o trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu. 11 Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. 12 Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor, şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. 13 Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. 14 Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.

 

Dacă mesajul de săptămâna trecută vi s-a părut practic şi de ajutor pentru a pregăti supă pentru cei în nevoi în loc de mese îmbelşugate şi fripturi, sau pentru a împinge maşinile cărora le-au murit bateriiile, sau pentru a nu vă purta cu ipocrizie în grupurile mici, atunci gândiţi-vă la mesajul de astăzi ca la o reîntoarcere la capitolul 6 pentru a vedea temelia acestor aplicaţii pe care le-am văzut în capitolul 12. Capitolul 6 se referă la modul cum să deveniţi acel fel de oameni autentici, asemenea lui Hristos. Dar Pavel pune nişte temelii foarte adânci pentru vieţile noastre. El nu zideşte pe nisip. Vă rog să învăţaţi de la el.

 

PRAGMATICII ŞI PURITANII

Noi americanii suntem pragmatici până la culme. Vrem rezultate. Şi le vrem ieri. Le vrem pur şi simplu. Le vrem fără să ne gândim prea mult şi fără prea multă durere. Şi în biserică, am dezvoltat tot felul de remedii poleite cu numele lui Hristos care sunt superficiale şi de scurtă durată. Noi nu suntem, în mare măsură, sfinţii aceia înrădăcinaţi în Biblie aşa cum erau parte din înaintaşii noştri.

 

J.I. Packer îi compară pe vechii puritani englezi care au trăit şi au suferit între 1550 şi 1700 cu copacii seqoia ai Californiei. Ei erau nişte giganţi cu rădăcini incredibil de adânc ancorate în Biblie, şi ale căror ramuri ajungeau până la ceruri, şi ale căror trunchiuri erau aşa de puternice şi durabile încât puteau să treacă prin focuri care să le lase semne dar care să nu-i omoare. Dar apoi Packer se uită la peisajul pragmatic American cu toate soluţiile instantanee oferite spre rezolvarea problemelor noastre şi la nerăbdarea noastră în ce priveşte profunzimea, complexitatea şi durerea, şi spune, “Se pare că de o generaţie încoace bogăţia a făcut nişte pitici şi înceţi la minte din noi toţi.”1

 

Iată care este diferenţa dintre pragmatici şi Puritani: pragmaticii nu au răbdarea să-şi ancoreze rădăcinile ospitalităţii, bunătăţii frăţeşti şi a dragostei autentice în stânca profundă din Romani 6-8. Noi vrem să sărim direct de la îndreptăţire la aplicaţia practică a capitolului 12. Dă-ne doar o listă. Spune-ne ce trebuie să facem. Rezolvă problema la nivelul superficial, ca să scăpăm de ea. Însă Puritanii erau diferiţi. Ei au privit la cartea Romani şi au văzut că viaţa este construită altfel. Nu se ajunge repede sau uşor la statura unui arobore seqoia care este de neclătinat în vreme de furtună şi de folos în vremuri de suferinţă inimaginabilă. Cartea Romani nu are doar 2 capitole. Are 16 capitole. Nu sare de la capitolul 5 la 12. Ne călăzeşte în profunzime la rădăcinile evlaviei, pentru ca atunci când ieşim la suprafaţă, să nu fim oameni cu liste, ci oameni cu o viaţă de neclintit, cu tărie, sfinţenie, înţelepciune şi dragoste.

 

Acum parcurgeţi alături de mine Romani 6 preţ de câteva săptămâni.

 

SĂ PĂCĂTUIM CA SĂ SE ÎNMULŢEASCĂ HARUL?

Versetul 1: “Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?” Adică, să continuăm în obiceiul păcatului pentru că ne este garantată iertarea şi avem o poziţie corectă înaintea lui Dumnezeu doar prin credinţă? Răspunsul pe care-l dă în versetul 2 este “Nicidecum!” Absolut că nu! Nu continuaţi să păcătuiţi pentru ca harul să se înmulţească.

 

De ce nu? Răspunsul lui vine sub forma unei întrebări (versetul 2b): “Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Adică, din moment ce ai murit faţă de păcat, nu mai poţi continua să trăieşti în păcat. Acest răspuns ridică două întrebări la care vreau să răspund în această dimineaţă. 1) Ce înseamnă “Am murit faţă de păcat”? 2) Ce înseamnă “nu mai poţi trăi în păcat”? Sau ca să punem întrebările altfel, 1) În ce sens am murit? 2) În ce sens am depăşit noi faza trăirii în păcat? Noi am murit. Şi de aceea nu putem continua să trăim în păcat. Ce înseamnă aceste două afirmaţii incredibile?

 

Aveţi grijă aici să nu care cumva să începeţi să vă gândiţi în altă parte, crezând că subiectul acesta este prea greu, prea profund, prea complicat. Poate că spui: viaţa mea nu se regăseşte aici. Spune-mi doar despre supa săracilor, despre bateria maşinii şi despre bunătatea frăţească. Deoarece cred că sunt pur şi simplu un om pragmatic. La care eu vin şi spun: Nu lăsa să te definească zece sau douăzeci sau cincizeci de ani de auto-evaluare. Lasă Biblia să te definească. Pavel se află pe drumul către Romani 12 – supa, bateria, şi bunătatea frăţească, dar el nu va sări peste capitolul 6. Dacă încerci ca mai întâi să pui lucrurile în practică, ştii ce faci? Alegi să fii un stuf în mlaştină în loc să fii un seqoia plantat pe malul oceanului. De ce sunt aşa de puţini seqoia – înţelepţi – în bisericile noastre? Pentru că suntem aşa de nerăbdători cu Romani 6.

 

DACĂ SUNTEŢI GATA SĂ CREŞTEŢI NIŞTE RĂDĂCINI, SUNT ŞI EU GATA. SĂ ÎNCERCĂM.

Prima întrebare este aceasta: Ce vrea Pavel să spună în versetul 2 prin “noi am murit faţă de păcat”? Acest “noi” de aici, sunt creştinii – adică, credincioşii. Ştim aceasta pentru că în versetul 3 “noi” sunt aceia care au fost “botezaţi în Hristos Isus.” Botezul este experienţa prin care treci atunci când devii creştin, aşadar el vorbeşte despre creştini, despre credincioşi, în versetul 2: “Noi [credincioşii botezaţi], care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (Vom vorbi mai mult despre înţelesul şi rolul botezului săptămâna viitoare).

 

NOI AM MURIT FAŢĂ DE PĂCAT

Deci întrebarea noastră este: Ce înseamnă că toţi credincioşii au murit faţă de păcat?

 

Probabil că cel mai important verset care explică întrebarea aceasta este versetul 5: “În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui, vom fi una cu El şi printr-o înviere asemănătoare cu a Lui.” Ceea ce spune Pavel aici se poate să fie în afara categoriilor noastre cognitive. Aşadar, haideţi să adăugăm o categorie. Ceea ce spune el este faptul că pentru credincioşi există o uniune cu Hristos – remarcaţi cuvintele, “În adevăr, dacă ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui.” Există o uniune între Hristos şi creştini astfel încât ceea ce I s-a întâmplat lui Hristos Dumnezeu socoteşte ca şi cum ni s-a întâmplat nouă. Moartea Sa este moartea noastră. Dumnezeu stabileşte această uniune. 1 Corinteni 1:30 spune, “Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus.” Dumnezeu stabileşte o uniune între credincioşi şi Hristos, în aşa fel încât să fie potrivit pentru El să socotească moartea lui Hristos ca fiind a noastră.

 

Deci atunci când versetul 2 întreabă, “Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” acesta se referă la moartea noastră cu Hristos atunci când a murit Hristos. Această moarte este una istorică şi care a avut loc o dată pentru totdeauna. Ni se aplică nouă prin credinţă, dar din moment ce Hristos a murit în istorie o singură dată, şi versetul 5 spune că noi am fost uniţi cu moartea aceea, din perspectiva lui Dumnezeu moartea noastră a avut loc în ziua în care a murit Hristos.

 

Acum haideţi să confirmăm lucrul acesta cu alte câteva versete. Versetul 6: “Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El.” Acesta este un alt fel de a spune că noi am murit (versetul 2) sau că “ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui” (versetul 5). Remarcaţi că în timp ce versetul 6 spune “omul nostru cel vechi” a fost răstignit, versetele 2 şi 5 spun că “noi am murit” şi că “noi ne-am făcut una cu El, printr-o moarte asemănătoare cu a Lui.” Eu cred că aceasta înseamnă că “omul cel vechi” sunt eu – dar diferit de ceea ce am devenit. “Omul cel vechi” sunt eu cel care eram revoltat împotriva lui Dumnezeu, nesupus legii lui Dumnezeu, orb faţă de slava lui Dumnezeu, şi necredincios faţă de promisiunile Lui. Versetul 6 spune că “omul cel vechi” a fost răstignit împreună cu Hristos. (Vedeţi Galateni 2:20). Când Hristos a murit, Dumnezeu a socotit că eu omul cel vechi şi păcătos am murit împreună cu el.

 

Pentru o altă confirmare să ne uităm la versetul 8: “Acum, dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi trăi împreună cu El.” Deci aici din nou Pavel spune clar că moartea de care am murit în versetul 2 este o moarte împreună cu Hristos. “Noi am murit împreună cu Hristos.” (Vedeţi de asemenea Romani 7:4 şi 2 Corinteni 5:14).

 

Aşadar învăţătura de bază a acestor versete este aceea că există o uniune între credincioşi şi Hristos. Acesta este înţelesul versetului 5. Lucrul acesta ar trebui să vă fie familiar dacă aţi fost cu noi la cele şase mesaje din Romani 5:12-21. Acolo am văzut că Dumnezeu stabileşte o uniune între Adam şi urmaşii săi, şi o uniune paralelă între Hristos şi urmaşii săi. Condamnarea a venit prin uniunea noastră cu Adam. Îndreptăţirea vine prin uniunea noastră cu Hristos (Romani 5:18). Acum în Romani 6:5, Pavel explică această uniune şi o relaţionează la sfinţire cât şi la îndreptăţire.

 

Acesta este răspunsul lui Pavel la prima întrebare: La ce moarte se referă Pavel atunci când spune în versetul 2, “Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Era moartea noastră cu Hristos datorită uniunii noastre cu El.

 

NU MAI POŢI TRĂI ÎN PĂCAT

Acum a doua întrebare este: Ce înţelege Pavel prin “noi nu mai putem trăi în păcat”? Versetul 2: “Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” Adică, dacă ai murit faţă de păcat, nu mai poţi trăi în păcat. În ce sens am depăşit noi faza trăirii în păcat? Noi am murit. Şi de aceea nu mai putem trăi în păcat. Ce înseamnă această afirmaţie uimitoare? Este Pavel avocatul perfecţionismului – adică din moment ce ai devenit creştin nu mai păcătuieşti deloc?

 

Sunt mai multe motive din context care mă fac să gândesc că Pavel nu vrea să spună lucrul acesta.

 

1) Remarcaţi că ceea ce neagă Pavel nu este faptul că nu vei mai comite niciodată un păcat, ci că nu mai poţi “trăi în el.” “Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” “A trăi în el” corespunde întrebării din versetul 1: “Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul?” Ideea din aceste două fraze, “să păcătuim mereu” (versetul 1) şi “să trăim în păcat” (versetul 2) se referă la faptul că din momentul când am fost uniţi cu Hristos în moartea Sa, noi nu mai putem continua să trăim cu acelaşi stil de viaţă păcătos neschimbat.

 

2) Un alt indiciu care susţine poziţia lui Pavel (şi nu poziţia perfecţionistă) se găseşte în versetul 6, “Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului.” Aici efectul uniunii noastre cu Hristos este acela că noi nu mai suntem “robi ai păcatului.” Este posibil să cădem în atitudini şi acţiuni păcătoase fără ca păcatul să fie stăpânul nostru. Aşa cum spune versetul 14, “Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.” A fi eliberat de stăpânirea, robia sau domnia păcatului nu este acelaşi lucru cu a fi perfect şi fără de păcat.

 

3) Al treilea indiciu care susţine această poziţie (şi anume că Pavel nu promovează perfecţionismul) vine din poruncile din versetele 11, 12 şi 13. În versetul 11 el spune, “Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat.” În versetul 12 el spune, “Deci, păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor.” În versetul 13 el spune, “Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii.” Dacă nu există o bătălie continuă cu păcatul în viaţa creştină, atunci ce rost mai au aceste porunci? Eu cred că ele implică clar faptul că, chiar dacă am murit faţă de păcat, şi de aceea nu mai putem “să trăim” sau “să continuăm” în păcat, putem totuşi păcătui, şi într-adevăr păcătuim, dar trebuie să fim încredinţaţi de realitatea a ceea ce ni s-a întâmplat în uniunea noastră cu Hristos şi să confirmăm această realitate în vieţile noastre de zi cu zi. “Socotiţi-vă morţi … Nu lăsaţi păcatul să mai domnească … Nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre.”

 

MOARTEA NOASTRĂ ÎMPREUNĂ CU HRISTOS, ELIBERAREA NOASTRĂ DE PĂCAT

Iată care este concluzia mea asupra acestor două puncte: moartea noastră cu Hristos şi eliberarea noastră de păcat.

 

1) În Hristos – adică, în uniunea noastră cu Hristos pe care a hotărât-o Dumnezeu, în concordanţă cu versetul 5 – noi suntem morţi faţă de păcat, adică: În poziţia noastră cea mai adevărată şi în identitatea noastră cea mai adevărată suntem pe deplin şi definitiv morţi faţă de păcat – atât faţă de vina cât şi faţă de puterea acestuia. Adevărul aceasta este hotărâtor, de nerepetat, şi de neschimbat. Aceasta este temelia pentru toată lupta noastră spirituală cu păcatul, şi pentru toată înaintarea noastră în sfinţenie.

 

2) Viaţa creştină este o experienţă deja existentă dar şi*o experienţă neîmplinită pe deplin a acestei poziţii şi identităţi fără de păcat în uniunea noastră cu Hristos. Ceea ce s-a întâmplat cu Isus Hristos istoric şi definitiv şi fără putinţă de schimbare – şi deasemeni ceea ce ni s-a întâmplat nouă în El – nu ni se aplică deodată şi pe deplin, ci parte ni se aplică acum în mod complet, şi parte ni se aplică acum în mod progresiv, şi totul ni se aplică în mod complet abia în veacul care vine. Noi suntem *déjà pe deplin iertaţi, achitaţi si socotiţi neprihăniţi şi îndreptăţiţi în uniunea noastră cu Hristos, doar prin credinţă. Şi suntem déjà eliberaţi de sub robia păcatului, adică de sub puterea păcatului ca şi dătătoare de direcţie pentru vieţile noastre. Şi suntem déjà capabili prin credinţă să creştem mai mult şi tot mai mult triumfători în lupta cu păcatul în vieţile noastre de zi cu zi.

 

Dar noi nu suntem déjà perfecţi în vieţile de zi cu zi, în experienţa de pe acest pământ. Noi trebuie să luptăm lupta credinţei şi să devenim în experienţă, prin credinţă, ceea ce suntem pe deplin în uniunea noastră cu Hristos. Pavel a spus astfel în Filipeni 3:12, “Nu că am şi câştigat premiul, sau că am şi ajuns desăvârşit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât şi eu am fost apucat de Hristos Isus.” Vedeţi aici acest deja existent dar nu existent pe deplin. Hristos l-a apucat pe Pavel în vederea perfecţiunii şi binecuvântării veşnice. Aceasta îi dă siguranţă lui Pavel. Acum Pavel confirmă marea lucrare a lui Dumnezeu în Hristos apuncând premiul pentru care a fost apucat de Hristos.

 

Concluzie: În spatele chemării şi libertăţii de a fi ospitalieri faţă de oameni oferindu-le câte un bol de supă, sau de a împinge maşina în pană a unui prieten, şi de a fi reali unii cu alţii în grupurile mici – şi în spatele oricărui lucru frumos care-L reflectă pe Hristos – stă o temelie profundă şi glorioasă a ceea ce s-a întâmplat odată pentru totdeauna pentru tine*atunci când a murit Hristos, şi aceea ce se întâmplă în mod progresiv *în tine prin credinţă.

 

În încheiere: Dacă eşti creştin, Dumnezeu a creat o uniune între tine şi Hristos, aşa cum spune versetul 5. Ca urmare a acestei uniuni, tu ai murit împreună cu Hristos, atunci când El a murit. Ca urmare a faptului că ai murit, eşti acum în identitatea ta cea mai deplină şi adevărată, adică, în uniunea ta cu Hristos, liber de vina şi puterea păcatului. Şi din cauza acestei identităţi şi poziţii de nezdruncinat, eşti deja îndreptăţit, şi eşti cu siguranţă în procesul de sfinţire, dar nu eşti încă desăvârşit. De aceea, confirmă această mare schimbare socotindu-te a fi ceea ce eşti cu adevărat în Hristos.

 

Săptămâna viitoare vom vedea cum faci lucrul acesta.

 

1J.I. Packer, În căutarea sfinţeniei (Wheaton: Crossway Books, 1990), p. 11-12.

 

John Piper (@JohnPiper) is founder and teacher of desiringGod.org and chancellor of Bethlehem College & Seminary. For 33 years, he served as pastor of Bethlehem Baptist Church, Minneapolis, Minnesota. He is author of more than 50 books, including Desiring God: Meditations of a Christian Hedonist and most recently Providence.

https://www.desiringgod.org/messages/united-with-christ-in-death-and-life-part-1?lang=ro

////////////////////////////////////////////

Ați murit cu Hristos

Autor: Maria Nechita   

    Romani 6:5,8, 10,1.

 

   ”În adevăr, dacă ne-am făcut una cu EL, printr-o moarte semănătoare cu a LUI, vom fi una cu El și printr-o înviere asemănătoare cu a LUI. Acum dacă am murit  împreună cu Hristos, credem că vom și trăi împreună cu EL. Fiindcă prin moartea de care a murit, El a murit pentru păcat, odată pentru totdeauna; iar prin viața pe care o trăiește, trăiește pentru Dumnezeu. Tot așa și voi înșivă, socotiți-vă morți față de păcat și vii pentru Dumnezeu.”

 

   Coloseni 2:20-23.

 

   Dacă ați murit împreună cu Hristos față de învățăturile începătoare ale lumii, de ce, ca și cum ați trăi încă în lume, vă supune-ți la porunci ca acestea: ”Nu lua, nu gusta, nu atinge cutare lucru!” Toate aceste lucruri, care pier odată cu întrebuințarea lor și sunt întemeiate pe porunci și învățături omenești, au, în adevăr, o înfățișare de înțelepciune, într-o închinare voită, o smerenie și asprime față de trup, dar nu sunt de nici un preț împotriva gâdilări firii pământești.”

 

   Efeseni 2:1. zice: ”Voi erați morți în greșelile și în păcatele voastre… ” Eram morți -ÎN- păcat. Însă este o înviere din păcat, atunci când prin credință, ești născut din nou la o viața împreună cu Hristos și devii mort -FAȚĂ- de păcat și nu mort-ÎN- păcat, pentru că Isus a luat păcatul odată pentru totdeauna și a adus viața odată pentru totdeauna, iar noi suntem învățați să credem acest mare adevăr, că dacă am murit cu El vom și trăi împreună cu El. Și vom trăi biruitori în Hristos, -FAȚĂ- de păcat și toate consecințele lui. Deci noi credem și ne socotim morți –FAȚĂ- de păcat și vii pentru Dumnezeu. Cum vii, pentru Dumnezeu? vii pentru ce zice El să facem, vii pentru cine zice El că suntem, vii pentru a sta la dispoziția LUI iar față de păcat ne socotim morți. Crezând acest lucru cu toată credința și convingerea și declarând acestă biruință în viața noastră, vom observa chiar în vizibil biruința, nu vom mai fi predispuși să facem răul și nu vom putea să-l facem, pentru că a biruit Hristos, în viața noastră. Pavel ne mai atenționează de un lucru, că poți să mori împreună cu Hristos, față de păcat, să fii un copil de Dumnezeu și să nu-ți cunoști identitatea în Hristos și să trăiești înfrânt și robit de învățăturile lumii și nu după Hristos. Să te supui la porunci care trec odată cu întrebuințarea lor. Ai avut o biruință că nu ai făcut răul, nu ai luat, nu ai atins un lucru, dar, ai făcut altele fără control. Sunt lucruri și învățături omenești, după tradiția religiei x sau y, te închini voit, sună înțelept, te vezi smerit că ai reușit să faci, ți-ai supus trupul disciplinei, dar firea pământească nici măcar nu se gâdilă, de cum să moară.

 

   Avem dar SABIA Duhului, Cuvântul LUI cu care vom birui să nu mai domnească păcatul în viața noastră. Cea mai sigură armă CUVÂNTUL lui Dumnezeu. Exemplu când un nou născut spiritual este atacat cu păcatul și pofta, poți spune: ”Este scris: ”Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne desbrăcăm de faptele întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să trăim frumos ca în timpul zilei, nu în chefuri și beții, nu în curvii și fapte de rușine; nu în certuri și în pizmă, ci îmbrăcați-vă în Domnul Isus Hristos și nu purtați grijă de firea pământească ca să-i treziți poftele. Crede-L și rosteșt-L din nou pentru tine” Astfel rostirea Cuvântului ne va elibera de faptele moarte, în orice situație am fi și vom descoperi cine suntem în Hristos.

https://www.resursecrestine.ro/devotionale/176129/ati-murit-cu-hristos

/////////////////////////////////////////////

Ce inseamna „a fi creştin?”

 

 

Există doar mântuirea în Hristos şi prin Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu propune pentru om  o cale ambitioasa din punct de vedere spiritual – pentru a ajunge un nivel divin, sa faca parte din familia lui Dumnezeu, să fie fraţi cu Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos.

 

Planul de mântuire proiectat de Dumnezeu, Hristos este prezent de la început, de-a lungul călătoriei şi a încheierii acesteia.

 

Hristos este uşa:

7Isus le-a mai zis: „Adevărat, adevărat, vă spun că Eu sunt uşa oilor.

8Toţi cei ce au venit înainte de Mine, sunt hoţi şi tâlhari; dar oile n-au ascultat de ei.

9Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi, şi va găsi păşune.Ioan 10:7-9

 

                                                     Hristos este Calea:

6Isus i-a zis: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. (Ioan 14:6)

 

Hristos este obiectivul:

13până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos; (Efeseni 4:13)

 

Dumnezeu este totul în toate:

1În ce priveşte darurile duhovniceşti, fraţilor, nu voiesc să fiţi în necunoştinţă.

2Când eraţi păgâni, ştiţi că vă duceaţi la idolii cei muţi, după cum eraţi călăuziţi.

3De aceea vă spun că nimeni, dacă vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu, nu zice: „Isus să fie anatema!” Şi nimeni nu poate zice: „Isus este Domnul”, decât prin Duhul Sfânt.

4Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh;

5sunt felurite slujbe, dar este acelaşi Domn;

6sunt felurite lucrări, dar este acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi.

7Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. (1 Corinteni 12:1-7)

 

În procesul de mântuire, este important să facem diferenţa, în trei concepte, care caracterizează pe adevăratul credincios şi Biserica lui Dumnezeu:

 

 

• Pocainta şi iertarea păcatelor: este forma care ne împaca cu Dumnezeu şi ne scapa complet de pedeapsa cu moartea castigata prin păcat. Acest lucru poate fi realizat doar numai prin acceptarea lui Isus Hristos ca Mântuitor. Pocainta, duce inevitabil la o cale de sfinţire.

 

• Sfinţirea: inseamna achiziţionarea de caracteristici divine, în întreaga noastră fiinţă (corp, minte si spirit). Este un proces de creştere progresivă, determinată de dragostea noastră pentru Dumnezeu, şi pentru ce a făcut pentru noi în Isus Hristos. Prezenţa Duhului Sfânt în credincios, provoaca o predispoziţie pentru lucruri, gânduri şi acţiuni care sunt din Dumnezeu, şi o respingere a ceea ce Dumnezeu urăşte. Scopul de sfinţire este perfecţiunea totala, ca Dumnezeu însuşi. Sfinţirea este posibilă, numai prin viaţa lui Isus, în fiecare persoană, şi în cele din urmă, Isus „îndeplineşte”, ceea ce noi nu putem . Cu toate acestea, toate scripturile citate, arată că trebuie să existe un efort din partea noastră, ca şi cum ar fi munca noastra, care îmbunătăţeşte, dar adevărul este că mântuirea (îndreptăţirea şi sfinţirea) constă într-o colaborare de către credincios şi Dumnezeu. Procesul funcţionează în sfinţirea credinciosului, dar Dumnezeu îi dă puterea.

 

12Astfel dar, preaiubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea.

13Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea. (Filipeni 2:12,13)

 

• Dragostea, iertarea şi împăcarea: Adevărata Biserică se extinde în toată lumea, prin dragostea pentru Dumnezeu şi de aproapele. Biserica nu ar trebui să fie un instrument de judecata sau de condamnare a omenirii, ci un far care permite altora, pentru a vedea singura cale, spre mântuire.

 

13Voi sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară, şi călcată în picioare de oameni.

14Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă.

15Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă.

16Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.( Matei 5:13-16)

 

Scopul  de acţiune al Bisericii si al credinciosului este de a combate păcatul si nu pacatosul . Exemplul lui Isus, este testul suprem,  modul în care ne ghidam, si comportamentul nostru în lumea în care trăim:

 

„Dumnezeu a iubit atât de mult omenirea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în Fiul lui Dumnezeu,sa nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Nu a dorit să condamne lumea, pe care  a trimis pe Fiul Său, ci pentru a o salva. Oricine crede în El nu este condamnat, dar cei ce nu cred sunt deja condamnati, pentru că ei nu vor să creadă în Fiul lui Dumnezeu. Condamnarea consta in aceasta: Dumnezeu a trimis lumină in lume, dar lumea a preferat întunericul, pentru că faptele lumii erau rele. Cei care fac rău urăsc lumina, şi fug de ea, pentru ca faptele lor rele sa nu fie descoperite. Dar cei care umbla in adevăr, sunt mai aproape de lumina şi faptele lor publice, sunt făcute în conformitate cu voia lui Dumnezeu. 

 

16Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.

17Dumnezeu, în adevăr, n-a trimis pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El.

18Oricine crede în El, nu este judecat; dar cine nu crede, a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.

19Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.

20Căci oricine face răul, urăşte lumina, şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.

21Dar cine lucrează după adevăr, vine la lumină, pentru ca să i se arate faptele, fiindcă sunt făcute în Dumnezeu.” (Ioan 3:16-21)

 

 

Credincioşii şi organizaţiile creştine (biserici), mai degrabă, decât a încerca să se impună ca singura biserică adevărată şi salvata, ca în timpul lui Isus, Ei ar trebui să  caute, o prezenţă completă a lui Dumnezeu în viaţa lor, justificata prin Hristos, sfinţi în Hristos şi iubitori ca Hristos.

 

„Ioan a umblat de-a lungul râului Iordan şi a predicat oamenilor astfel:” Întoarceţi-va de la rău şi  primiti botezul lui Dumnezeu ca sa vi se ierte păcatele „.

 

 Acest lucru sa întâmplat cum profetul Isaia a scris în cartea sa: Isaia 40:3-5

 

3Un glas strigă: „Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru!

4Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii, şi strâmtorile în vâlcele!

5Atunci se va descoperi slava Domnului, şi în clipa aceea orice făptură o va vedea; căci gura Domnului a vorbit.

 Ioan le-a spus mulţimilor care veneau la el să fie botezaţi: Matei 3:7-10

 

7Dar când a văzut pe mulţi din Farisei şi din Saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare?

8Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră.

9Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: ,Avem ca tată pe Avraam!’ Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam.

10Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci, orice pom, care nu face rod bun, va fi tăiat şi aruncat în foc.

 

Oamenii l-au intrebat pe Ioan Botezătorul: „Ce să facem?” Iar el a răspuns: „Cel ce are două cămăşi trebuie să-i dea celui ce nu are nici una, daca ai de mancare, imparte-o cu ceilalţi.” De asemenea,au fost si colectorii de impozite, veneau să fie botezaţi si al intrebau pe Ioan :Mestere noi ce trebuie să facem” Iar el a răspuns: „Nu luati mai mult de cat vi se cere.” Au fost, de asemenea, si soldaţi care l-au întrebat: „Şi noi,  ce ar trebui să facem” Ioan l-ea  răspuns, „Nu furati pe  nimeni folosind forţa, sau sa  faceti acuzaţii false, fiti mulţumiţi cu ceea ce  câştigati.” Oamenii au început să bănuiască, şi toată lumea se întreba, dacă Ioan este sau nu ar fi Mesia. Dar el a explicat la toata lumea: „Eu vă botez cu apă, dar cine vine dupa mine ,are mai multă autoritate decât mine, de care eu nici măcar nu sunt vrednic ,să dezleg cureaua  de la sandalele lui, El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc. In mana are lopata pentru a separa,  graul de neghina. Va salva  grâul în hambarul lui şi va arde paiele cu un foc care nu se stinge.. ” Au fost aceste îndemnuri şi alte, despre care a predicat Ioan Botezătorul  Vestea Bună la oameni „

 

3Şi Ioan a venit prin tot ţinutul din împrejurimile Iordanului, şi propovăduia botezul pocăinţei, pentru iertarea păcatelor,

4după cum este scris în cartea cuvintelor proorocului Isaia: „Iată glasul celui ce strigă în pustie: ,Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările.

5Orice vale va fi astupată, orice munte şi orice deal va fi prefăcut în loc neted; căile strâmbe vor fi îndreptate, şi drumurile zgrunţuroase vor fi netezite.

6Şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu.”

  (Luca 3.3-18.)

 

                           Amin !!!         

https://israelshabbatschalom.wordpress.com/category/hristos/

///////////////////////////////////////////

 

Biserica lui Dumnezeu -Biserica este trupul lui Isus Hristos – cel care umple totul în toţi

 

Biblia – Sfanta Scriptura

 Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui,şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi,şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui,pe care a desfăşurat -o în Hristos, prin faptul că L -a înviat din morţi, şi L -a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti,mai pe sus de orice domnie, de orice stăpînire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.El I -a pus totul supt picioare, şi L -a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii,care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi.(Efés. 1:17-23)

 

Biserica este „zidită pe temelia Apostolilor şi a Proorocilor, piatra din capul unghiului clădirii fiind Isus Hristos”

Aşa dar, voi nu mai sînteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sînteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu,fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.(Efés. 2:19-20)

 

Biserica nu este o instituţie umana, ci a lui Dumnezeu, pentru ca Hristos, a edificato prin el insusi

 El este ,piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului.`

În nimeni altul nu este mîntuire: căci nu este supt cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mîntuiţi.`(Fapte 4:11-12)

Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu.Şi voi, ca nişte pietre vii, sînteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfîntă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos.(1 Petru 2:4-5).

 

Biserica nu e ca o organizatie, ci ca un organism viu, în care fiecare membru are un rol de jucat, în conformitate cu darul său

În ce priveşte darurile duhovniceşti, fraţilor, nu voiesc să fiţi în necunoştinţă.

Cînd eraţi păgîni, ştiţi că vă duceaţi la idolii cei muţi, după cum eraţi călăuziţi.

De aceea vă spun că nimeni, dacă vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu, nu zice: ,,Isus să fie anatema!„ Şi nimeni nu poate zice: ,,Isus este Domnul„, decît prin Duhul Sfînt.

Sînt felurite daruri, dar este acelaş Duh;sînt felurite slujbe, dar este acelaş Domn;sînt felurite lucrări, dar este acelaş Dumnezeu, care lucrează totul în toţi.

Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora.(1 Corinteni 12.1-31)

 

Biserica prin membrii sai are obligaţia de a participa activ la lucrarea Domnului

Apoi le -a zis: ,,Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.

Cine va crede şi se va boteza, va fi mîntuit; dar cine nu va crede, va fi osîndit.(Marcu 16:15,16)

Dacă vestesc Evanghelia, nu este pentru mine o pricină de laudă, căci trebuie s’o vestesc; şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia!(1 Corinteni 9.16).

 

Biserica are un aspect şi o viaţă universala, având în vedere că in toată lumea aceasta este înrădăcinată în sufletele care au o dorinţa sincera de a servi lui Hristos şi de a fi părtaşi de mântuirea lui

tot aşa, Hristos, după ce S’a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mîntuirea celor ce -L aşteaptă.(Evrei 9:28)

 După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s’o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mîni;(Apoc. 7:9)

 

Atentie acest verset e foarte clar,gloata mare este reprezentata de :din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă,,,,,,,,dar nu din orice religie.

 

Biserica are ca o regulă unica de credinţă, de orientare şi revelaţie,  – Sfânta Scriptură – excluzand orice altă literatură.

Căci Cuvîntul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decît orice sabie cu două tăişuri: pătrunde pînă acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gîndurile inimii.(Evrei 4:12)

Tu să rămîi în lucrurile, pe cari le-ai învăţat şi de cari eşti deplin încredinţat, căci ştii dela cine le-ai învăţat:

din pruncie cunoşti Sfintele Scripturi, cari pot să-ţi dea înţelepciunea care duce la mîntuire, prin credinţa în Hristos Isus.

Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire,pentruca omul lui Dumnezeu să fie desăvîrşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună. (Timotei 3:14-17)

Cercetaţi Scripturile, pentru că socotiţi că în ele aveţi viaţa vecinică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine.(Ioan 5:39)

Sfinţeşte -i prin adevărul Tău: Cuvîntul Tău este adevărul. (Ioan 17:17)

Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentruca, prin răbdarea şi nu prin mîngîierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde.(Romani 15:4)

Şi avem cuvîntul proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într’un loc întunecos, pînă se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre.

Fiindcă mai întîi de toate, să ştiţi că nicio proorocie din Scriptură nu se tîlcuieşte singură.

Căci nici o proorocie n’a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit dela Dumnezeu, mînaţi de Duhul Sfînt. (2 Petru 1:19-21).

 

    Biserica are nădejdea că va moşteni viaţa veşnică în ceruri împreună cu Domnul Isus, membrii ei fiind consideraţi încă de acum „cetăţeni ai cerului”

 

Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mîntuitor pe Domnul Isus Hristos.

El va schimba trupul stării noastre smerite, şi -l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.(Filipeni 3:20, 21).

 

Biserica adevărată este identificata în Biblie ,de cei care au credinţă în Isus şi păzesc(pastreaza) poruncile lui Dumnezeu

 

Aici este răbdarea sfinţilor, cari păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.(Apoc. 14:12)

 

    Biserica lui Dumnezeu se deosebeşte de toate celelalte  prin sfinţenie şi curăţie.

 

Tu ai dat poruncile Tale ca să fie păzite cu sfinţenie.(Ps 119:4)

 

Dumnezeu se face cunoscut Bisericii tocmai prin poruncile Sale

 

El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregei lumi.

Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui.(1 Ioan2: 2,3);

 

 omul care pretinde că cunoaste pe Domnul ,si care nu împlineşte poruncile Sale, este un mincinos, şi nu deţine adevărul

 

Cine zice: ,,Îl cunosc„, şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el.(1 Ioan2: 4);

 

    Dragostea de Dumnezeu constă în păzirea poruncilor Lui şi acestea nu sunt grele

 

Cunoaştem că iubim pe copiii lui Dumnezeu prin aceea că iubim pe Dumnezeu şi păzim poruncile Lui.

Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Şi poruncile Lui nu sînt grele;(1 Ioan 5:2,3)

 

    Biserica lui Dumnezeu a fost, este şi va fi prigonită din pricina  păzirii poruncilor lui

 

Şi balaurul, mîniat pe femeie, s’a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, cari păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos.(Apoc 12:17)

 

Biserica lui Dumnezeu are marea bucurie de a i se face parte de întâia înviere, la revenirea Domnului Isus Hristos pe norii cerului

 

 Nu voim, fraţilor, să fiţi în necunoştinţă despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristaţi ca ceilalţi, cari n’au nădejde.

Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El.

Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvîntul Domnului: noi cei vii, cari vom rămînea pînă la venirea Domnului, nu vom lua -o înaintea celor adormiţi.

Căci însuş Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trîmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întîi vor învia cei morţi în Hristos.

Apoi, noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întîmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.

Mîngîiaţi-vă dar unii pe alţii cu aceste cuvinte.(1 Tesal. 4:13-18).

 

    Biserica va împărăţi cu Hristos o mie de ani ca mireasă aflată la „nunta Mielului” şi apoi o veşnicie în Împărăţia lui Dumnezeu

 

.Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celorce au şezut pe ele, li s’a dat judecata. Şi am văzut sufletele celorce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvîntului lui Dumnezeu, şi ale celorce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mînă. Ei au înviat, şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. ( Apoc 20:4)      Amin !!!

https://israelshabbatschalom.wordpress.com/category/hristos/

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?

 

 

Temnicerul din Filipi (Macedonia) a întrebat pe Pavel și pe Sila: …„Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit? (Fapte 16:30), iar în vrs. 31 Pavel şi Sila i-au răspuns: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.”

 

Aceasta este ceea ce trebuie să faci ca să fii mântuit, credință în Fiul lui Dumnezeu (Ioan 3:16-18, 36; Romani 5:1). Pentru că Scriptura spune: Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Romani 3:23), şi Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar (Romani 3:10).

 

Isaia 53:6 spune: Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor, şi în capitolul 64, versetul 5, găsim scris: Te-ai mâniat, pentru că am păcătuit: vom suferi noi veșnic sau putem fi mântuiţi?

 

Fiecare dintre noi are nevoie de mântuire, fiindcă Biblia spune că toţi au păcătuit şi s-au abătut de la adevăr. Astfel, la Romani 3:12 este scris: Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar, şi pentru că nu au ascultat de adevăr, Dumnezeu, a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi…” (Fapte 17:31).

 

Astfel că, Dumnezeu va judeca lumea, şi fiecare va fi judecat după faptele lui, (Romani 2:6) iar toţi cei ce nu sunt mântuiţi vor fi aruncaţi în gheenă (iazul de foc) Apocalipsa 20:11-15, acolo vor fi munciţi zi şi noapte (Isaia 66:24 şi Marcu 9:43-48). Adevărul este că fiecare persoană are nevoie de mântuire.

 

Dar nu toţi vor fi mântuiţi, după cum este arătat în capitolul 9 din Romani:

 

Isaia, de altă parte, strigă cu privire la Israel: „Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa va fi mântuită. Căci Domnul va împlini pe deplin şi repede pe pământ cuvântul Lui. (Romani 9:27-28)

Acest lucru este adevărat nu numai pentru Israel, ci pentru întreaga omenire:

 

Cineva I-a zis: „Doamne, oare puţini Sunt cei ce Sunt pe calea mântuirii?” El le-a răspuns: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Căci vă spun, că mulţi vor căuta să intre, şi nu vor putea, (Luca 13:23)

şi tot astfel în Matei:

 

Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi Sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini Sunt cei ce o află. (Matei 7:13-14)

Deci, aşa cum s-a arătat mai sus, poate că aţi mai auzit (sau citit) despre aceste lucruri, dar trebuie bine înţeles, şi nimic din Cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie luat cu uşurinţă, căci sunt mulţi învăţători mincinoşi şi lideri religioşi care nu vorbesc adevărul ci dimpotrivă duc oamenii în rătăcire cu învăţăturile lor false. Iată, de exemplu, ce ne este arătat la 2 Petru 2:1

 

„În norod s-au ridicat şi prooroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul, care i-a răscumpărat, şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică.”

Astfel că trebuie să cerem duh de discernământ, ca să putem vede bine ce este de la Dumnezeu şi ce nu. Cel rău caută să-i ţină pe oameni în ignoranţă prin schimbarea sau înăduşirea adevărului ca să nu vină la Dumnezeu și să fie mântuiţi. De aceea: „mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor.” (Romani 1:18)

 

Ce îngrozitor va fi atunci când în ziua morţii cei mulţi, care credeau că sunt mântuiți şi sperau că vor venii în prezența lui Dumnezeu, vor afla surpriza . . . că vor fi aruncaţi în iazul de foc. Luca 13:24-27 o arată foarte bine, iar în vs 28 este scris cum va fi acolo: Va fi plânsul şi scrâșnirea dinţilor, când veţi vedea pe Avraam, pe Isaac şi pe Iacov, şi pe toţi proorocii în Împărăţia lui Dumnezeu, iar pe voi scoşi afară.

 

În general, creştinii falşi sunt oamenii care merg pe această cale lată („lată este calea”) și sunt pierduţi deoarece sunt departe de ceea ce este nevoie pentru a fi mântuiţi. Ei vor da un răspuns răstălmăcit la întrebarea de mai sus, „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Pentru că, ei sunt cei ce strecoară erezii nimicitoare (2 Petru 2:1) şi înşelătoare. Totuși, răspunsul poate fi în cuvântul identic cu cel din Faptele Apostolilor 16:31, dar ceea ce se înţelege prin răspunsurile lor este în general foarte diferit decât este în adevăr.

 

1. Credinţă adevărată

 

Am văzut din cele de mai sus că trebuie să crezi în Isus Hristos. Ce înseamnă aceasta?

 

Înseamnă să crezi în El, adică să ai încredere în El, să nădăjduieşti în El, să depinzi de El.

 

Psalmi 2:12 spune: Daţi cinste Fiului, ca să nu Se mânie, şi să nu pieriţi pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă! Ferice de toţi câți se încred în El!

 

Iar la 1 Petru 3:15, găsim scris: Ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn . . .

 

Adevărata credinţă este o încredere totală în Dumnezeu (Isus Hristos), încredere şi nădejde în harul şi mila Lui. (Ps.52:8;147:11) ştiind că nimic bun nu este în mine sau în tine (Isaia 57:15; 66:2) şi Ps 16:1.

 

La Romani 7:18, este spus: Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, . . .

 

El ne mântuieşte, nu prin faptele noastre (Tit 3:5), ci numai prin încrederea în Dumnezeu, încredere ce a fost arătată prin credinţa în Isus Hristos.

 

Filipeni 3:9, spune: şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.

 

Şi cum se manifestă această credinţă în Isus Hristos?

 

Prin: faptele credinţei, aşa cum vedem în Iacov 2:14-26. Fraţii mei, ce-i folosește cuiva să spună că are credinţă, dacă n-are fapte? Poate oare credinţa aceasta să-l mântuiască?…..

 

Mântuirea nu se moşteneşte, aşa cum greșit cred unii, ba chiar alţii sunt mulţumiţi să spună că ei s-au născut într-o familie de pocăiţi, iar aceasta cred ei, că este suficient. Este clar că această învățătură nu vine de la Dumnezeu ci de la diavol, deoarece Biblia spune în Ezechiel 18:20 „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el.”

 

Acum trebuie să înţelegi că nu se poate să ai credinţă şi să nu ai fapte, altminteri eşti un nesocotit, vers 20 o spune foarte clar, deci nu poţi spune că tu crezi în Dumnezeu fără să ai o viaţă sfântă (curată).

 

Iată câte ceva despre fapte bune: 1Corinteni 6:9; Tit 2:11-14; Efeseni 2:10

 

Căci noi Suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.

Adevărata credinţă se trăieşte în neprihănire Romani 10:10 Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire, iar Romani 3:22 spune: Şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. De aici se înţelege că neprihănirea lui Dumnezeu este peste cei ce trăiesc în neprihănire. Şi cei ce răspund chemării lui Isus, care ascultă de El prin credinţă şi se botează (Marcu 16:16), după cum tot la fel a fost cu cei ce au crezut în Domnul Isus prin predica lui Petru: Fapte 2:38 „Pocăiţi-vă” le-a zis Petru „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh.

 

Cei ce nesocotesc această poruncă a botezului, se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu (Proverbe 17:11), după cum este arătat şi în 2 Tesaloniceni 1:8, astfel că ei nu vor primi iertarea păcatelor, ci osânda lui Dumnezeu. Nu, că apa ar mântui pe cineva, ci cufundarea în Isus Hristos şi mărturia unui cuget curat, aşa cum este arătat în 1 Petru 3:21, anume: Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos.

 

Aceasta deci, se face prin credinţă iar cel ce se botează o face din încredinţare, şi astfel el o face în ascultare de poruncile lui Dumnezeu.

 

Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuți Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută. ( Evrei 11:6)

2. Mântuirea nu o avem decât prin Isus Hristos; adevăratul Isus Hristos

 

Ioan 14:6 Isus i-a zis: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.

 

Deci, credinţa trebuie să fie în Domnul Isus Hristos (Fapte 16:31), adevăratul Hristos (Unsul-Mesia) şi nimeni altul, cum ar fi de exemplu Isus zis Iust: (Coloseni 4:11), chiar dacă şi el era lucrător pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Deci, în nimeni altcineva, oricine ar fi el.

 

În 2 Corinteni 11:4, Pavel vorbeşte despre uşurinţa cu care cei ce practică religii (ca de ex. mormonii, martorii lui Iehova, budiştii, hinduiştii, ateiştii, etc, şi chiar din numărul celor ce-şi zic creştini dar care practică un „creştinism fals”, acceptă un alt Isus) aşa cum este arătat clar în 2 Timotei 3:1-5.

 

Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţămitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânați, neîmblânziți, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfați; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia.

Prin urmare, este de înțeles că de astfel de oameni trebuie să te depărtezi şi să nu ai de-a face cu ei. Trebuie să înţelegem de asemeni, că nici-o religie nu mântuieşte, ci numai Isus; deoarece în Fapte 4:12, este scris:

 

În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.”

 

Iar în 2 Timotei 4:3 este scris,

 

Căci va veni vremea când oamenii nu vor putea să sufere învăţătura sănătoasă; ci îi vor gâdila urechile să audă lucruri plăcute, şi îşi vor da învăţători după poftele lor. Îşi vor întoarce urechea de la adevăr, şi se vor îndrepta spre istorisiri închipuite. (citeşte şi 2 Petru 2:1)

Toţi aceştia rostesc numele Isus Hristos şi vorbesc de el, dar nu de Cel adevărat. Deci, dacă cineva crede în „Isus”, dar nu în Domnul Isus Hristos (Mântuitorul) din Biblie, nu este mântuit (Ioan 14:6; Fapte 4:12).

 

Domnul Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi înseamnă că este deopotrivă cu Dumnezeu (Ioan 5:18, înseamnă de asemeni că El este Dumnezeu (Ioan 1:1;18; Filipeni 2:6; Tit 2:13; 1Ioan 2:23). El este „om” (1Timotei 2:5; Luca 24:39) şi desigur . . . unul din cei doi oameni (Ioan 8:17-18).

 

El deci, este Dumnezeu şi om (Coloseni 2:9; 2 Ioan7). Adevăratul Isus Hristos este „adevărul” (Ioan 14:6) şi „înţelepciunea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1:24, 30; Luca 11:49; Matei 23:34) şi El este „cuvântul lui Dumnezeu (Logos) Ioan 1:1, 14; Apocalipsa 19:13; Luca 5:1; 8:11; etc.

 

În 1 Petru 1:23-25, găsim scris că El este şi logos şi rema. Isus este Dumnezeu, El este Cuvântul lui Dumnezeu; deci Cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu (Evrei 4:12). Prin urmare, dacă Domnul Isus este Cuvântul lui Dumnezeu, adică „Scriptura” (Galateni 3:8), putem spune că cei ce cred în El cred în Scriptură (Biblie), şi spunând: Crede în Domnul Isus (Fapte 16:31) este la fel cu a spune: „Crede în cuvântul lui Dumnezeu,” deoarece cuvântul lui Dumnezeu mântuieşte (Mat 4:4; Iacov 1:21; 1 Petru 1:22-23).

 

Astfel că, mântuirea vine prin credinţă în Domnul Isus Hristos, care este cuvântul lui Dumnezeu.

 

Adică ceea ce spune Dumnezeu; Romani 4:3 zice, Căci ce zice Scriptura? „Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire.”

 

Deci, lui Avram i s-a socotit ca neprihănire, deoarece a crezut pe Dumnezeu; prin urmare se poate spune că el a fost mântuit pentru că a crezut ceea ce Dumnezeu a zis: Geneza 15:5 Şi, după ce l-a dus afară, i-a zis: „Uită-te spre cer şi numără stelele, dacă poţi să le numeri”. Şi i-a zis: „Aşa va fi sămânţa ta.” Avram a crezut pe Domnul şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.

 

Avraam a crezut chiar dacă părea absolut imposibil (Romani 4:18-22), iar în Luca 1:37 găsim scris întărirea celor spuse: Căci nici un cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.Avraam, crezând pe Dumnezeu a crezut în Hristos pentru că El este cuvântul lui Dumnezeu. Deci, cel mântuit trăieşte prin credinţă şi umblă prin credinţă.

 

Pentru că noi nu ne uităm la lucrurile care se văd, ci la cele ce nu se văd; căci lucrurile care se văd, Sunt trecătoare, pe când cele ce nu se văd, Sunt veşnice. (2 Corinteni 4:18)

3. Adevărata mântuire

 

După ce este mântuit, credinciosul trăieşte o viaţă curată în neprihănire şi nu păcătuieşte (Ioan 8:31-36 ;1 Ioan 1:5-6; 2:3-5)

 

Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege. Şi ştiţi că El S-a arătat ca să ia păcatele; şi în El nu este păcat. Oricine rămâne în El, nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte, nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut. Copilaşilor, nimeni să nu vă înşele! Cine trăieşte în neprihănire, este neprihănit, cum El însuşi este neprihănit. Cine păcătuieşte, este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului. Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu. (1 Ioan 3:4-9)

 

Se poate vedea bine, că nu este ca şi având o asigurare ci se înţelege clar că el are păcatele iertate şi că a scăpat de plata păcatului care este moartea (Romani 6:14), fiindcă este salvat de sub puterea lui Satan (Fapte 26:18; Efeseni 2:1-5; Coloseni 1:13). Însă, asta nu înseamnă că el este fără păcat (1 Ioan 1:7-10), dar, că nu mai trăieşte ca mai înainte după cum vroia sau gândea el, ci după adevăr, adică după „cuvântul lui Dumnezeu”, aşa cum a spus Isus: Cine este din Dumnezeu, ascultă cuvintele lui Dumnezeu, voi de aceea n-ascultaţi, pentru că nu Sunteţi din Dumnezeu. (Ioan 8:47 şi Matei 7:21-27).

 

Adevărata mântuire înseamnă să fii mântuit de păcat şi de orice greşeală, iar aceasta nu numai în viaţa care are să vină ci chiar aici şi acum. Cei ce învaţă pe alţii diferit, schimbă în desfrânare harul lui Dumnezeu (Iuda 4 şi în 1 Timotei 6:3).

 

Iată dar ce mai găsim scris la 1 Ioan 5:4,

 

pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea, şi cel rău nu se atinge de el, vs.18.

Astfel că este ne-adevărat şi stupid să se înveţe că cineva poate fi salvat de sub puterea păcatului şi de Satana şi totuşi să mai fie prins în capcana păcatului şi a Satanei. Evlavia este o putere în viaţa unui credincios adevărat, pentru a depăşi păcatul şi înşelăciunea Satanei.

 

1 Ioan 5:4, spune: „pentru că oricine este născut din Dumnezeu, biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii, este credinţa noastră.” şi de asemeni la 1 Ioan 5:18 este zis: „…Dumnezeu îl păzeşte, şi cel rău nu se atinge de el.”

 

Mântuirea deci, face o făptură nouă (2 Corinteni 5:17; Galateni 6:15), iar cei ce cred, sunt născuţi din nou (Ioan 3:3-6; 1 Petru 1:3), adică născuţi din Dumnezeu (Ioan 1:12-13; 1 Ioan 3:9; 5:4).

 

Deci, aceasta este transformarea din moarte spirituală în viaţa spirituală, după cum este scris la Efeseni 2:1-5,

 

Voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre, în care trăiaţi odinioară, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării. Între ei eram şi noi toţi odinioară, când trăiam în poftele firii noastre pământeşti, când făceam voile firii pământeşti şi ale gândurilor noastre, şi eram din fire copii ai mâniei, ca şi ceilalţi. Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, cu toate că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har Sunteţi mântuiţi).

4. Care a fost preţul? Ce a costat?

 

Mântuirea, a costat viaţa Domnului Isus:

 

Căci, pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită a murit pentru cei nelegiuiţi. (Romani 5:6-10, şi 1 Corinteni 15:3).

El a vărsat sângele Său Însuşi (Coloseni 1:20) şi a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire (1 Petru 2:24 ), şi mai este zis:

 

Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El. (2 Corinteni 5:21)

Hristos deci, a plătit preţul răscumpărării (1 Petru 1:18). Prin urmare, cei ce cred în El, sunt „socotiţi neprihăniţi, fără plată” (Romani 3:24).

 

În Efeseni 2:8-9, găsim scris: ”Căci prin har ati fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.”

 

Vedem deci, că, chiar şi credinţa de a crede în Hristos este „darul lui Dumnezeu”.

 

Şi putem înţelege clar că viaţa veşnică este darul lui Dumnezeu (Romani 5:15-18; 6:23), şi că nu este primit pentru merite şi nici ca o răsplată pentru care am lucrat (Efeseni 2:1-9; Romani 4:1-5).

 

În realitate mântuirea nu este din voinţa omului, ci a lui Dumnezeu, deoarece am primit o naştere nouă: născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. (Ioan 1:13)

 

Toţi cei ce învaţă că omul l-a ales pe Dumnezeu prin însuşi voia lui, şi că omul s-a întors la Dumnezeu şi nu că Dumnezeu a făcut aceasta (Proverbe 16:9; 20:24); învaţă sau predică o altă evanghelie, evanghelia faptelor care este contrar cu Romani 9:11-16; şi Efeseni 2:1-10.

 

Acum, dacă înţelegem că Hristos a plătit preţul şi că viaţa veşnică este un dar, că nu se primeşte prin fapte, ca să nu se laude nimeni, înseamnă oare că pe credincios nu-l costă nimic?

 

Ba, dimpotrivă … căci, dacă într-adevăr înţelegem că am fost cumpăraţi cu un preţ prin Hristos, se înţelege că cel mântuit (credinciosul) a predat totul lui Hristos (Filipeni 3:8), chiar şi trupul său. Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu Sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, deci, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care Sunt ale lui Dumnezeu. (1 Cor. 6:19)

 

Şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc, să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei. (2 Cor. 5:15) Căci, El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi. (1 Petru 2:24) Iar în următorul pasaj din Luca, Isus îndeamnă mulţimea ce venea după El, să ştie bine ce-i va costa dacă vor să-L urmeze:

 

„Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mamă-sa, pe nevastă-sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu. Şi oricine nu-şi poartă crucea, şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu. Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârșească? Pentru ca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârşi, şi toţi cei ce-l vor vedea, să înceapă să râdă de el, şi să zică: „Omul acesta a început să zidească, şi n-a putut isprăvi.” Sau care împărat, când merge să se bată în război cu un alt împărat, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă va putea merge cu zece mii de oameni înaintea celui ce vine împotriva lui cu douăzeci de mii? Altfel, pe când celălalt împărat este încă departe, îi trimite o solie să ceară pace. Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu. (Luca 14:26-33)

 

Înţelegem dar, că este un preţ, pentru toţi cei ce-L urmează pe Domnul Isus Hristos. Deci, ce-i costă …?

 

Totul, tot ce au, după cum este scris în Filipeni 3:8 Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos, citeşte şi Matei 13:44-46.

 

Tot astfel, Isus a zis în Marcu 8:34-36

 

„Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea, şi să Mă urmeze. Căci oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui. Şi ce foloseşte unui om să câștige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Citeşte şi Luca 23-25.

  Putem vedea astfel, că sunt mai multe moduri de a răspunde la întrebarea: Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?

 

Asta nu înseamnă că sunt mai multe căi de mântuire (Ioan 14:6), dar Scriptura răspunde la această întrebare în diferite feluri.

 

De exemplu în Psalmul 15, se pune aceiaşi întrebare, dar într-un mod diferit. Psalmi 15:1 (Un psalm al lui David.)

 

Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel Sfânt? Altfel spus, cine va locui cu Dumnezeu?… Sau, cine va merge în rai?…

 

  Răspunsul? Psalmi 15:2

 

-Cel ce umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu, şi spune adevărul din inimă. Acela nu cleveteşte cu limba lui, nu face rău semenului său, şi nu aruncă ocara asupra aproapelui său. El priveşte cu dispreţ pe cel vrednic de dispreţuit, dar cinsteşte pe cei ce se tem de Domnul. El nu-şi ia vorba înapoi, dacă face un jurământ în paguba lui. El nu-şi dă banii cu dobândă, şi nu ia mită împotriva celui nevinovat. Cel ce se poartă aşa, nu se clatină niciodată.

  Tot astfel găsim scris în Psalmi 24:3 Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la locul Lui cel Sfânt?

 

  Răspunsul? Cel ce are mâinile nevinovate şi inima curată, cel ce nu-şi dedă sufletul la minciună, şi nu jură ca să înşele (Psalmul 24:4). Un astfel de om (femeie) poate să meargă în rai, căci în Psalmul 24 se arată că neprihănirea lui Dumnezeu, o are: „cel ce are mâinile nevinovate şi inima curată” Acela va căpăta binecuvântarea Domnului, starea după voia Lui dată de Dumnezeul mântuirii lui. Iată partea de moştenire a celor ce-L cheamă, a celor ce caută Faţa Ta, Dumnezeul lui Iacov. (Psalmi 24:5)

 

 De asemeni, un alt răspuns îl găsim şi în Noul Testament: 1 Corinteni 6:9 Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu?

 

 Şi-n Isaia 55:6-7 găsim un răspuns la „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?”

 

„Căutaţi pe Domnul câtă vreme se poate găsi; chemaţi-L, câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând”. Este exact ca şi cum s-ar fi spus „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” (Fapte 16:31), deoarece un credincios adevărat va căuta pe Domnul câtă vreme se poate găsi, şi-L va chema, câtă vreme este aproape.

 

Şi-n Evrei 11:6 de asemenea găsim răspuns la „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.

 

Ce ne învaţă acest verset de mai sus?

 

Că Dumnezeu, trebuie căutat cu stăruinţă, după cum ne este arătat în Proverbe 2:1-5,

 

Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine învăţăturile mele, dacă vei lua aminte la înţelepciune, şi dacă-ţi vei pleca inima la pricepere; dacă vei cere înţelepciune, şi dacă te vei ruga pentru pricepere, dacă o vei căuta ca argintul, şi vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înţelege frica de Domnul, şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu.

  A găsii „Cunoştinţa lui Dumnezeu”, înseamnă a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi este egal cu a avea viaţa veşnică (Ioan 17:3). Iar ce-i scris în Isaia 55:6-7, este pus în lumină în Proverbe 2:1-5.

 

Cu alte cuvinte, este nevoie să înţelegi că trebuie să cauţi stăruitor înţelepciunea ca să fii mântuit, căci Domnul este înţelepciune (1 Corinteni 1:24, 30). Acesta este motivul pentru care Dumnezeu a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului şi le-a aşezat vremi şi a pus anumite hotare locuinţei lor „ca ei să caute pe Dumnezeu, şi să se silească să-L găsească bâjbâind, cu toate că nu este departe de fiecare din noi”. (Fapte 17:27)

 

Dar, cei ce nu caută înţelepciunea vor fi omorâţi, şi nebunia lor îi va pierde (Proverbe 1:32).

 

De altfel şi 1 Petru 3:10-11, dă răspuns la „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” „Căci cine iubeşte viaţa, şi vrea să vadă zile bune, să-şi înfrâneze limba de la rău, şi buzele de la cuvinte înşelătoare. Să se depărteze de rău şi să facă binele, să caute pacea, şi s-o urmărească. Căci ochii Domnului Sunt peste cei neprihăniţi, şi urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor. Dar Faţa Domnului este împotriva celor ce fac răul.”

 

Cei ce fac răul vor merge în iad (Psalmi 11:6; Apocalipsa 21:8). Prin urmare, trebuie să ne înfrânăm limba de la rău şi buzele de la cuvinte înşelătoare, trebuie să ne depărtam de rău şi să facem binele.

 

Tot astfel apostolul Pavel i-a explicat împăratului Agripa cu privire la neamuri; că trebuie, să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi să facă fapte vrednice de pocăinţa lor. (Fapte 26:20)

 

Şi Romani 10:9-10, răspunde la întrebare: Dacă mărturiseşti, deci, cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire.

 

Mărturisirea, că î-L faci Domn al tău pe Isus este chiar „Domnul Isus”. Cu alte cuvinte, supunerea o faci către singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, după cum este scris în; 1 Timotei 6:15.

 

O astfel de trăire nu mai este în vrăjmășie cu Dumnezeu, (Coloseni 1:21) căci trăim pentru Domnul, iar rezultatul duce la mântuire.

 

În adevăr, nici unul din noi nu trăieşte pentru sine, şi nici unul din noi nu moare pentru sine. Căci dacă trăim, pentru Domnul trăim; şi dacă murim, pentru Domnul murim. Deci, fie că trăim, fie că murim, noi Suntem ai Domnului. (Romani 14:7)

Cei ce nu trăiesc pentru Dumnezeu vor merge în iad, după cum este arătat în Romani 2:8-9

 

… şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. Necaz şi strâmtorare va veni peste orice suflet omenesc care face răul: întâi peste Iudeu, apoi peste Grec.

Ca să fii mântuit, trebuie să trăieşti pentru Hristos şi nu pentru tine, şi să asculţi de adevăr (Romani 2:8; Ioan 14:6).

 

La fel şi în 2 Tesaloniceni 2:10, este arătat ce trebuie făcut ca să fii mântuit. Acolo, este scris că unii sunt pe calea pierzării fiindcă n-au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiţi.

 

Deci, în primul rând trebuie să asculţi de adevăr, apoi nu numai să asculţi ci să-l şi iubeşti (Marcu 12:30; Ioan 14:6). În Evrei 12:14 scrie: Urmăriţi pacea cu toţi şi sfinţirea, fără care nimeni nu va vedea pe Domnul.

 

Dacă, nu ai pacea şi sfinţirea, nu-L poţi vedea pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, viaţa ta trebuie să fie sfântă şi curată, dacă vrei să fii mântuit (1 Timotei 1:9; 2 Timotei 3:2; 1 Corinteni 6:9).

 

Matei 6:14-15, arată că trebuie să fim iertători,

 

Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. (şi Matei 18:21-35; Marcu 11:25-26)

Este descoperit de asemeni în Evanghelia veşnică; că trebuie să ne temem de Dumnezeu, Lui să-I dăm slavă şi numai Lui să ne închinăm: Apocalipsa 14:6 Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod. El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu, şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor!”

 

Tot astfel în Apocalipsa 14:12, ne este arătat că sfinţii trebuie să păzească poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus şi să se curățe-ască: Ferice de cei ce îşi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate! Afară Sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii, închinătorii la idoli, şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună! (Apocalipsa 22:14)

 

O altă traducere spune: „Ferice de cei ce împlinesc poruncile ca să aibă drept la pomul vieţii, şi să intre pe porţi în cetate!…”

 

De asemeni găsim şi-n Psalmi 103:17-18,

 

Dar bunătatea Domnului ţine în veci pentru cei ce se tem de El, şi îndurarea Lui pentru copiii copiilor lor, pentru cei ce păzesc legământul Lui, şi îşi aduc aminte de poruncile Lui, ca să le împlinească.

 

În sfârşit, se poate adăuga, că trebuie să păstrezi credinţa până la sfârșit, altfel mergi în iad.

 

Isus spune în Matei 24:13, Dar cine va răbda până la sfârșit, va fi mântuit.

 

Evrei 3:6 Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Şi casa Lui Suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm.

 

Apoi la Evrei 3:12-14, este zis: Şi, Luaţi seama, deci, fraţilor, ca nici unul dintre voi să n-aibă o inimă rea şi necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul cel viu. Ci îndemnaţi-vă unii pe alţii în fiecare zi, câtă vreme se zice: „Astăzi” pentru ca nici unul din voi să nu se împietrească prin înşelăciunea păcatului. Căci ne-am făcut părtaşi ai lui Hristos, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită de la început.

 

Putem găsii referinţe şi la 1 Corinteni 15:1-2 şi Coloseni 1:21-23. Toate acestea (păstrarea credinţei, sfinţenia, trăirea pentru Dumnezeu, etc.) sunt faptele pe care trebuie să le avem, iar ele sunt rezultatul credinţei în Hristos (Iacov 2:14-26).

 

Astfel credincioşii lucrează (duc) până la sfârșit mântuirea, cu frică şi cutremur (Filipeni 2:12), dar nu pentru că ei se încred în neprihănirea lor, ci în a lui Dumnezeu: Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea, după cum este arătat în Filipeni 2:13.

 

Iar în Romani 3:22 scrie despre „neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos. Deci, cei mântuiţi nu ascultă de străini ci numai de Isus Hristos, aşa că ei: Nu merg deloc după un străin; ci fug de el, pentru că nu cunosc glasul străinilor. (Ioan 10:5)

 

Credinţa şi ascultarea merg mână în mână, aşa cum vedem în Evrei 3:18-19.

 

Concluzia?

 

Trebuie să-L crezi pe Dumnezeu, altfel Îl faci mincinos.

 

1 Ioan 5:10 Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are mărturisirea aceasta în el; cine nu crede pe Dumnezeu, Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său.

 

Tradus din cartea „Not taught” by Darwin Fish

 

Vasile Sanda

https://sites.google.com/site/crestinadevarat/mantuire/ce-trebuie-sa-fac-ca-sa-fiu-mantuit

 

////////////////////////////////////////////

 

Omul ceresc: remarcabila poveste a vieţii fratelui Yun din China

OMUL CERESC

 

Începând cu anul 1949, când a început persecuţia asupra creştinilor, bisericile au suferit din cauza multor atacuri. Astfel, până în anul 1958 guvernul a închis toate bisericile oficiale. Soţia şefului de stat Mao, pe nume Jiang Qing, le spunea vizitatorilor străini: „În China creştinismul a fost redus la secţiunea de istorie a muzeelor. Este mort şi îngropat.” În anii 1970, o delegaţie creştină care a venit în vizită din Statele Unite ale Americii a raportat că „în China nu a mai rămas nici măcar un creştin”. În anii 1970 biserica chineză a început să se deschidă asemenea unui boboc de trandafir, care a fost închis pentru multă vreme, şi să-şi arate din nou viaţa şi frumuseţea lumii întregi. În acea perioadă, un tânăr din partea de sud a provinciei Henan L-a întâlnit pe Domnul Isus Cristos şi şi-a dedicat viaţa Lui, urmându-L ca Domn şi Stăpân. Dumnezeu a pus stăpânire pe viaţa sa într-un mod remarcabil.

Fratele Yun a văzut pe tot parcursul celor treizeci de ani de încercări harul lui Dumnezeu din plin în viaţa sa, revărsându-se ca o binecuvântare pentru mulţi. El este unul dintre liderii aleşi de Dumnezeu pentru această generaţie, un luptător puternic şi lucrător credincios. Lucrarea sa a fost urmată de multe semne şi minuni, demonstrând că este un apostol al credinţei. Mărturisesc că toate povestirile din această carte sunt adevărate. Am fost martorul multor evenimente descrise pe aceste pagini. Mă simt foarte onorat că sunt prietenul cel mai apropiat şi conlucrătorul fratelui Yun. El m-a respectat întotdeauna ca îndrumător spiritual şi pastor, respectul fiind reciproc. Când m-am căsătorit l-am rugat pe fratele Yun să conducă serviciul de căsătorie şi să ne dea binecuvântarea. Am citit această carte plin de recunoştinţă la adresa lui Dumnezeu şi o recomand în mod sincer ca o mărturie adevărată a lucrurilor măreţe făcute de Dumnezeu în biserica din China.

Xu Yongze

Preşedintele Asociaţiei liderilor bisericilor de casă Frăţia „Sinim” din China

https://www.liferomania.ro/omul-ceresc

 

////////////////////////////////////////////

http://informatii-agrorurale.ro/category/intoarceti-va-la-mine-cu-toata-inima-cu-post-cu-planset-si-bocet-ioel-212/

 

////////////////////////////////////////////

 

Carti citite

 

2. Esther Gulshan – Valul rupt, este cartea pe care am pus ochii din a doua marti cand am calcat in Betel (27.03.2012), Domnul mi-a aratat-o, dar pe atunci nu as fi dat banii pe o carte. Am primit-o cadou de ziua mea si ca niciodata am terminat cartea in o singura zi, pur si simplu nu am mai putut s-o las jos.

 

3. Gheorghe Gafencu – Lucrarile Duhului Sfant, este o carte frumoasa care explica cum a lucrat Dumnezeu in viata unui om care nu-L cunostea si era un ateu. Dumnezeul meu este un Dumnezeu care poate.

 

4. Randy Carlson – Tanjirea dupa afectiune, o carte care mi-a fost randuita inainte de a ma naste din nou, cand cel care mi-a daruit-o stia de la Domnul ce problema aveam. M-am apucat s-o citesc dupa ce L-am cunoscut pe Dumnezeu, si a fost doar o citire beletristica, am vrut s-o citesc, fiindca am inceput-o. Pentru un copil de Dumnezeu nu este nici un secret cum trebuie traita o viata de casnicie, pe noi Dumnezeu ne invata, dar pentru cineva care nu Il cunoaste este o carte foarte buna care ar putea sa salveze casnicii.

 

5. Oana Ghilea – Ceasul de aur, carte primita cu ocazia botezului in apa, este viata unei fete de religie ortodoxa, care Il cauta pe Dumnezeu si vrea sa i se descopere in toata puterea Sa, ii pune semne, si El o conduce si la biserica unde a crescut-o. Domnul lucreaza minunat in viata celor care Il cauta.

 

6. Fratele Yun si Paut Hattaway – Omul ceresc, este viata unui chinez, care din copilarie (16 ani) l-a descoperit pe Dumnezeu, intr-o tara, in care credinciosii simt ce inseamna sa fii a lui Hristos, descrie minunile pe care le-a facut Dumnezeu, chinurile din inchisoare, si cum Domnul l-a tras cu funii de dragoste atunci cand cazuse si se indepartase de la planul Lui. Pana sa citesc aceasta carte nici nu-mi imaginasem ca exista crestini in China, cel putin nu asa de multi, si cat Har se revarsa asupra lor. Ei chiar fac ceva pentru Domnul, dar noi?

 

7. Naomi Rosenberry – Carmi din Iudeea – este viata traita de evrei, descrisa pe intelesul nostru, dinainte de nasterea Domnului. Este o poveste fascinanta si usor de citit/inteles pentru toate varstele.

 

8. Tom Hess – Strajerii – carte pe care am primit-o chiar inainte de a intra in lucrare, de a face prima mijlocire. Este o carte care te invata cum ar trebui sa te rogi cand mijlocesti pentru o tara, pentru o biserica, pentru o cauza, ce anume ii place Domnului si cum revarsa El Harul Postului peste cei care il cer. A fost mai anevoios de citit, este un cuvant tare pentru mine, dar „am rontait” mai mult si m-a intarit ca este voia Lui ceea ce fac.

 

9. Florence M.Kingsley – Triumful crucii – Este istoria unui nazirean, care a trait fara tata, de la nastere a fost pregatit pentru o viata in templu. S-a nascut undeva dupa 60 de ani de la nasterea Mantuitorului. Un eveniment i-a schimbat copilaria: a intalnit pe unul din pastorii care au urmat steaua Domnului la nasterea Sa. De atunci s-a intrebat daca Domnul Isus a fost sau nu Mesia. Mai departe veti descoperi in carte ce s-a intamplat.

 

10. Richard Wurmbrand – Cu Dumnezeu in subterana – cand mi-a povestit cineva despre Wurmbrand nici prin gand nu-mi trecea sa fi fost altceva in afara de penticostal. Auzisem doar ca suferise in inchisoare pentru Hristos, nu stiam daca mai traia sau nu, la o predica a fost amintit cand el a vorbit la noi in Betel. Toate indiciile pareau ca ideea pe care o credeam sa fie veridica. M-am apucat s-o citesc, mare mi-a mai fost mirarea sa vad ca ma inselasem, ca a fost un pastor luteran, am vazut relatia pe care a avut-o cu Domnul, cum a cerut sa poarte o cruce si cum a venit imediat raspunsul si a ajuns in puscarie. Eu stau linistita si in timp ce citeam ma gandeam oare eu as fi in stare sa rezist prin ceea ce a trecut acest martir, oare eu as avea acest curaj sa-i cer Domnului o cruce. Toti purtam o cruce. Am vazut cum a fost inchegata povestea de dragoste si credinciosie dintre el si sotia lui, care n-a crezut atatia ani ceea ce i se spusese, s-ancrezut in Domnul Isus. Chiar si in fata ultimei ispite, foarte tentante, a reusit sa stea drept si sa spele obrazul de rusine al Mantuitorului. Merita citita. Am invatat sa multumesc mai mult pentru ceea ce am, oricum ceea ce am e mult mai mult decat a avut R.W. in puscarie.

 

11. Leonard Ravenhill – Rugaciunea pentru trezire – carte care descrie cum s-au rugat cativa oameni, e interesanta, dar am citit-o ca si beletristica, numai Dumnezeu iti poate insufla duhul rugaciunii, El este cel care iti spune cum sa te rogi. Pentru cineva la inceput de drum e buna.

 

12. David Wilkerson – Crucea si pumnalul – povestea vietii lui Wilkerson, cum a lucrat Dumnezeu cu semne si minuni, cum a reusit Dumnezeu sa transforme niste zone rau famate din SUA pline de bande, toxicomani, prostituate minore, hoti, criminali in niste copii de Dumnezeu. Primul semn interesant a fost privind televizorul: obisnuia sa-si petreaca doua ore pe zi uitandu-se la el, a pus un semn Doamne daca vrei sa nu ma mai uit la tv fa ca in jumatate de ora de cand apare anuntul de vanzare in ziar sa mi-l cumpere, si cum minunile sunt facute de El in minutul 29 a sunat telefonul.

 

13. Tony Anthony si Angela Little – Imblanzirea tigrului – viata unui om pe jumatate chinez pe jumatate italian cu profunde traditii. La varsta de 4 ani este luat de langa parintii lui si dus de bunicul lui in China, un loc unde a fost strain nestiind limba si obiceiurile, fiind urat cum era „ochi rotunzi”. Este initiat si devine pe parcursul multor ani de chinuri maestru Kung Fu si imbratiseaza credinta lor. Ajuns in inchisoare se intalneste cu Domnul Isus, care i se descopera. Mai departe aflati cum a transformat Dumnezeu un om fara mila, criminal, insetat de sange intr-un pastor.

 

14. Dorcas Hoover – In asteptarea zorilor – o povestire reala din Guatemala, o familie de misionari a fost atacata in miez de noapte de teroristi. O carte usor de citit, din care am avea de invatat, cum sa intoarcem si celalalt obraz, cum sa iubim pe cei ce ne-au facut rau.

 

15. Ap Verwaijen – Arta de a fi casatorit, carte primita cadou de ziua mea. Casatoria si tot ce tine de ea privita din punct de vedere biblic, cat si al autorului. Nu impartasesc toate ideile personale ale autorului, dar in mare e buna cartea. Oricum baza este biblia. Ce mi-a placut din carte: „O pereche se poate considera cu adevarat un cuplu atunci cand e formata din…trei persoane: el, ea si Dumnezeu”.

 

https://lord1st.wordpress.com/2012/07/30/carti-citite-7/

 

//////////////////////////////////////////

Preţ(uit)

 

de danasisoev

 

 

„Omul ceresc: remarcabila poveste a vieţii fratelui Yun din China”, scrisă de însuşi Fratele Yun şi Paul Hattaway, va da impresia oricărui cititor, fără îndoială, că parcurge o versiune modernă a cărţii Faptele Apostolilor din Noul Testament. Eu am citit-o plângând (doar ştiţi că sunt o plângăcioasă) iar Dora, de când o parcurge, se roagă în fiecare seară pentru acest frate mai mare, care a trezit în noi dorinţa pentru o viaţă… altfel (iar mă întorc la termenul ăsta)!

 

Convertirea, chemarea în lucrare, viziunile şi călăuzirea clară pe care o primeşte, dragostea neprefăcută pentru Cristos, lacrimile şi postul prelungit, umilinţa şi chiar bucuria (da, chiar aşa!) cu care îndură persecuţia, bătăile, închisoarea – toate poartă pecetea autenticităţii. Simplitatea şi sinceritatea cu care primeşte învăţăturile Scripturii, determinarea de a memora cât mai mult şi de a trăi întocmai, pocăinţa cu care se întoarce la dragostea dintâi, îndrăzneala (iată un om curajos!) şi dedicarea cu care merge înainte fără să se abată din drumul care i-a fost arătat… of, dar sună atât de sec înşiruirea asta, deşi nu e nici o exagerare şi nici un cuvânt nepotrivit!

 

Chemarea lui Dumnezeu aminteşte de experienţa lui Samuel, crezând că cei din casă îl strigaseră merge de două ori la mama sa. O alta evocă trimiterea lui Petru în casa lui Corneliu, apoi minunea prin care acelaşi apostol a fost eliberat din închisoare. Unul din capitole poartă titlul: „Dumnezeul lui Petru este şi Dumnezeul tău”, acestea fiind cuvintele prin care Duhul Sfânt l-a călăuzit spre prima evadare din închisoare. Cartea abundă de versete biblice, care-i ghidează drumul la orice pas şi-l ţin mereu la înălţime.

 

A ajuns să poarte porecla „omul ceresc” după una din multele arestări în care, forţat să arate locul de întâlnire al credincioşilor de care tocmai se despărţise, se hotărâse a-i avertiza cu privire la pericolul în care se aflau. Împins pe stradă de ofiţerii care-l ameninţau în fel şi chip, el strigă: „Am fost arestat de Securitate! Nu ştiu unde s-au ţinut întâlnirile pentru că sunt un om ceresc! Nu sunt de pe acest pământ!” Semnalul de alarmă a fost înţeles, deşi fraţii păreau mai îngrijoraţi pentru el decât pentru propria lor siguranţă şi la început au ieşit din casă şi l-au urmărit de la o anumită distanţă.

 

Mă tem că dacă aş intra în amănunte şi v-aş istorisi câteva din faptele concrete despre care se depun mărturie în carte, v-ar fi greu să le credeţi. Lectura cărţii însă e foarte convingătoare. Asta pentru că noi toţi, cei L-am cunoscut pe Cristos, ştim că El e viu şi lucrează cu putere prin oameni! Şi relatarea ne tulbură pentru că ştim că acesta e modul de trăire pe care Dumnezeu îl aşteaptă de la noi: dragoste fierbinte, pasiune pentru salvarea oamenilor, curaj, smerenie… iar încep cu înşiruirile.

 

Sigur, noi nu suntem persecutaţi şi nu toţi sunt chemaţi la lucrarea de misiune în alte ţări. Cu atât mai mult ar trebui, nu-i aşa, să îndrăznim în a mărturisi, să spunem „nu” oricărui compromis (care ne-ar putea aduce neplăceri, e adevărat, dar nicidecum suferinţele îndurate de fratele Yun), să… dar iar devin plictisitoare! Cred că aţi prins ideea!

 

Despre misiunea „înapoi la Ierusalim” şi planurile de a trimite misionari peste hotarele Chinei, aflăm în ultimele capitole ale cărţii. Şi de data aceasta am să citez câteva fragmente de text:

 

„Mişcarea misionară <Înapoi la Ierusalim> nu este o armată cu puşti sau arme omeneşti. Nu este nici măcar un grup de profesionişti îndemânatici şi bine îmbrăcaţi. Este o armată de bărbaţi şi femei de naţionalitate chineză, cu inimi frânte, pe care Dumnezeu i-a curăţit printr-un foc puternic şi care au trecut deja prin ani de suferinţe şi privaţiuni de dragul Evangheliei.” (p. 276)

 

Biserica rămâne vie şi puternică, afirmă Fratele Yun, atunci când rămâne orientată spre misiune şi evanghelizarea naţiunilor lumii întregi. Şi afirmaţia care îmi tot sună în urechi: „Biserica chineză este gata să plătească preţul.” Şi câte ceva despre preţ:

 

„Există puţine lucruri care ni s-ar putea întâmpla în ţările musulmane, budiste sau hinduse pe care să nu le fi experimentat deja în China. Cel mai rău lucru pe care îl pot face este să ne omoare, dar asta înseamnă că ne vom petrece eternitatea în prezenţa Domnului nostru!”

 

Biserica chineză este gata să plătească preţul. Oare biserica română este? Oare eu sunt? Oare tu eşti? Un preţ tot vom plăti! Oare viaţa măruntă, lipsită de pasiuni şi bucurii adevărate, lipsită de fapte de curaj şi prezenţa tulburătoare a Celui care lucrează cot la cot cu tine – oare nu e un preţ prea mare pentru neascultare şi dis-preţuirea Cuvântului? Plătim un preţ şi pentru ce nu este de preţ, nu-i aşa?

 

Preţ(uit)

////////////////////////////////////////////

 

Sadhu Sundar Singh – Cap. 3 Incercari si Persecutii, trad. Avram Cuc

 

 

Cu doua saptamini in urma am postat Capitolul 2, In Cautarea Pacii, si in prima postare am postat Capitolul 1, si Introducerea de Avram Cuc. Aici gasiti Biografia lui Sadhu Sundar Singh (1889-1929).

 

 

 

Capitolul 3 – INCERCARI si PERSECUTII.

 

Sundar Singh priveste convertirea sa, ca un lucru hotarit si supranatural, o minune in toata puterea cuvintului; un dar curat al gratiei lui Dumnezeu.

 

-„Religia hindusa,” zice el,”Invata ca exista un cer si in fiecare lucru sa vad vointa lui Dumnezeu si eu am facut toate eforturile pentru a ma elibera de pacat. O cit de mult am studiat cartile noastre sfinte, cit de mult am luptat, m-am luptat si am cautat pacea sufletului meu! Am incercat sa ma mintui pe mine insumi- prin fapte bune, ceea ce mi-a fost imposibil. Eram mindru de religia si de filozofia hindusa, dar filozofia niciodata nu a mintuit pe nimeni. In disperare de cauza, am implorat pe Dumnezeu sa-mi arate calea salvarii. Ca raspuns la rugaciune, am vazut pe Domnul si El mi-a descoperit ceea ce eram eu insusi”.

 

Sundar niciodata nu s-a indoit de realitatea aparitiei Dumnezeirii, acea vedenie n-a fost o imagine, nici un vis. Ca nu se viseaza dupa ce ai facut o baie rece. Unii au putut sa o puna la indoiala, s-o considere halucinatie. Pentru el insa a fost o certitudine neclintita. Cu proprii sai ochi a vazut pe Hristos viu, cu propriile sale urechi L-a auzit vorbind in hindustana, limba sa materna. In momentul acela el a devenit un om nou, o creatura noua in Hristos. Mai inainte el ura pe Hristos, acum era gata sa sufere si chiar sa-si dea viata pentru El. Un dusman al lui Isus a fost schimbat intr-un apostol al Evangheliei. „Lucrurile vechi au trecut, iata toate lucrurile au devenit noi”. Tulburarea inimii sale s-a sters ca un vis.

 

„Acolo,” spune el, ” Hristos mi-a dat pacea, acea pace care depaseste orice intelegere, nu pentru citeva clipe, ci pentru totdeauna. Nu exista cuvinte in limbaj omenesc sa descrie bucuria incomparabila care a umplut inima mea, ci numai marturisesc realitatea ei; este cerul pe pamint”.

 

Sundar separa limpede, frecventele sale viziuni ce le avea  in meditatie si contemplatie interioara, de aceasta aparitie cu totul neasteptata a lui Hristos. El a declarat absoluta deosebirea intre o revelatie spirituala si aceasta aparitie: „Eu am vazut numeroase viziuni dar de Isus nu L-am vazut decit odata”.

 

Sundar niciodata nu s-a falit de aceasta manifestare a lui Hristos ca de un subiect de glorie personala. El s-a smerit in fundul inimii, in sentimentul nimicniciei sale si pentru revolta sa din trecut. El urise pe Hristos, combatuse credinta crestina, arsese Biblia inaintea tuturor si si cu toate acestea, in timp ce era animat de acest spirit de ura, fusese cucerit de  iubirea care iarta. „Cind Hristos mi S-a descoperit, atunci am vazut ca eram un pacatos si ca El era Mintuitorul”.

 

Sundar a cunoscut fundamental intreg harul lui Dumnezeu revelat prin moartea lui Hristos pe cruce, inutilitatea eforturilor proprii in mintuire. Prin aceasta apartine liniei apostolului Pavel si Luter, precum si liniei oricarui suflet, pentru care chestiunea pacatului si gratiei este problema centrala a vietii. „Exista fericiti”, spunea el,”care n-au pacatuit ca mine si nu s-au impotrivit pe fata lui Isus Hristos. Exista altii care din copilarie au trait cu Hristos si n-au avut nevoie de o marturie exterioara pentru ceea ce au avut de primit interior. In toata umilinta Sundar se considera nedemn de dragostea pe care Dumnezeu i-a  aratat-o.

 

„O revelatie exterioara nu este esentiala”, zice el:”cunoasterea harului lui Dumnezeu este la fel de importanta fara sa fie insotita de miracole: Fericiti sint cei  care M-au vazut si au crezut”. Sundar insa era convins ca in situatia lui personala, n-ar fi gasit niciodata mintuirea fara aceasta directa revelatie. Intocmai ca Toma, a fost neincrezator si greoi la credinta- motiv pentru care, spunea el, va fi pe ultimul loc in imparatia lui Dumnezeu.”

 

„Aceste miini” a spus el cu umilinta,”au ars Cuvintul lui Dumnezeu si l-a transformat in cenusa. Sint miinile unui pacatos pe care numai dragostea lui Dumnezeu le-a rascumparat. Unica baza a iertarii mele este crucea lui Isus Hristos-Mintuitorul meu. Faptul de a fi dusman a lui Isus ramine ca o aschie in carnea mea; gindul acesta ma smereste pina in pulbere.” Si, pentru ca el era atit de sigur de dragostea lui Hristos si iertarea Sa, socotea imposibil sa se ierte singur.

 

Parca il auzim spunind impreuna cu Pavel: Eu nu sunt vrednic sa fiu numit apostol, pentru ca am persecutat biserica lui Dumnezeu”, sau inca „Isus Hristos a venit in lume pentru a mintui pacatosi, dintre care primul eu sint”. De aici inainte, Sundar Singh era unit cu Hristos pentru totdeauna. „Departe de mine gindul sa ma laud cu alt lucru decit cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care, lumea imi este rastignita, precum si eu sint pentru lume”.

 

„Dupa convertirea mea”, spunea el, am petrecut intr-un loc singuratic trei zile in rugaciune, pentru a cere iertare si a-mi marturisi pacatul. Eu ziceam lui Dumnezeu: „Iarta-ma ca am fost orb spiritual de nu intelegeam Cuvintul Tau. Acolo am primit asigurarea iertarii”.

 

‘Tu erai orb, dar acum ti-am deschis ochii si vei merge sa depui marturie”.

 

„Dupa aceia am anuntat familiei mele ceea ce vazusem si ca eram crestin. Unii gindira ca inebunisem, altii ca visasem, cind insa au vazut ca nu puteau sa ma clinteasca, au inceput sa ma persecute, dar toate acestea nu se comparau cu starea nenorocita in care eram mai inainte.”

 

Cam tot in vremea aceia trei tineri au voit sa devina crestini. Doi dintre ei au renuntat la acest lucru din cauza pedepselor la care parintii lor i-au supus. Al treilea a fost botezat. Tatal sau insa pretextind o grava boala a mamei, l-a facut sa vina acasa, unse in scurt timp a murit, fara indoiala otravit.

 

Timp de noua luni Sundar nu a parasit casa parinteasca. El trebui sa indure neputinta de pricepere, impotrivirea si persecutia.

 

La inceput tatal i-a vorbit cu dragoste, rugindu-l sa nu dezonoreze familia. Cum se putea ca un sikh dintr-o ramura simpla si influenta sa faca parte din aceasta secta a crestinilor si sa renunte la viitorul care deschidea inaintea lui, onoruri, bogatii, situatie stralucita? A fost pentru Sundar o mare ispita, fiindca ideea ca atragea defaimarea celor pe care ii iubea, il zdruncina. Dar el a auzit vocea lui Isus:”Acela care iubeste pe tatal sau si pe mama sa mai mult decit pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Inima sa se sfisia vazind lacrimile tatalui sau; totusi el nu s-a putut sustrage din viziunea cereasca si din chemarea lui la Hristos.

 

Un unchi, demnitar si foarte bogat, incerca la rindu-i sa-l abata de la credinta. El l-a dus in splendida sa locuinta si l-a facut sa coboare intr-o cripta a carei usa o incuie. Dezchizind marea lada de fier ii arata nepotului uluit bogatii nemaipomenite, bijuterii de mare valoare, pietre pretioase, bilete de banca, aur si argint in mare cantitate. „Toate cele sunt ale tale, daca renunti sa devii crestin si nu dezonorezi numele nostru”.

 

 

Palatul din Shimla – 130 km de la Rampur . Bogatiile unchiului sau nu l-au convins pe Sundar Singh sa renunte la Hristos.

 

Inaintea atitor splendori, Sundar se simti un moment clatinat, miscat de asemeni si de duioasele rugaminti ale veneratului sau unchi. In acel momentinsa inima lui a fost umpluta de o atita iubire pentru Hristos si de un sentiment atit de viu ca este primit de El(Hristos), incit nu i-a fost greu sa inlature ispitirea.

 

Nu avea atunci decit cincisprezece ani. El stia bine ca pentru un baiat de virsta sa, a se declara crestin insemna o neiertata insulta pentru rude si ca acest act naruia marea autoritate a tatalui sau ca sef al familiei. El era singur. Nimeni care sa-l inteleaga sau sa-i dea un sfat; nici o simpatie pentru el, ci numai o crincena dusmanie, cei mai buni prieteni il chinuiau si populatia orasului se ridica contra lui cu indignare.

 

Directorul misiunii prezbiteriene a fost acuzat ca a exercitat presiune asupra elevilor sai pentru a-i face crestini. Sundar insa si un amic sikh – care s-a convertit de asemenea in acea perioada – au depus marturie inaintea magistratilor despre nevinovatia profesorului lor. In timpul acesta ca urmare a tuturor agitatiilor, mai multi crestini au trebuit sa paraseasca orasul si curind insusi misiunea n-a mai fost tolerata si a trebuit sa-si inchida portile.  Sundar, a carui viata era in pericol, a inteles ca nu era posibil sa ramina mult in casa parinteasca. El parasi Rampurul si se refugie la scoala misiunii prezbiteriene americane din Ludiana. Aici, misionarii l-au primit cu mare bunatate, dar cum spune el, „am fost surprins si scandalizat de felul de viata al unor baieti. Eu aveam ideia ca cei care urmau pe Hristos trebuiau toti sa fie sfinti; in aceasta, cu tristete m-am inselat. Daca nu as fi avut acea aparitie a lui Hristos si primit de la El o viata noua, poate m-as fi reintors si as fi ramas dusman al crestinismului”.

 

Sundar se hotari sa paraseasca aceasta scoala si pe acei crestini cu numele pentru a se reintoarce la ai sai. Familia revazindu-l, gindea ca lepada-se ideile sale stranii, dar cind au vazut ca era mai hotarit ca oricind, asuprirea deveni mai violenta inca.

 

Mai intii au cautat sa-l convinga a deveni crestin in secret, fara a marturisi deschis credinta sa. Aceasta a fost o adevarata ispita, ca puteau si invocate unele ratiuni plauzibile; el nu avea inca virsta legala ca sa faca ce vrea, nu putea oare sa astepte majoratul? Vocea interioara insa era hotaritoare:”Acela care Ma va marturisi inaintea Tatalui Meu care este in ceruri”.

 

A fost condus apoi la maharadjah, care cunostea istoria sa. Acesta il duse inaintea „Durbarului”- adunarea de stat, unde i s-a cerut sa isi explice atitudinea. I s-a oferit din nou bogatie, situatie frumoasa, maharadjahul facu apel la orgoliul rasei; nu era el oare un sikh, un leu si vroia intr-adevar sa cada atit de jos, s-ajunga un crestin, adica un ciine? Nimic din toate acestea nu au putut sa-l clatine. El a facut un pas in plus si a rupt ultimile legaturi, care puteau inca sa-l tina alipit de credinta poporului; isi taie parul lung, de care sikh-ii sint atit de mindrii.

 

Atunci, acest curajos martor al lui Isus a fost tinta celor mai crude persecutii, tratat ca o lepadatura, un paria, unul de neatins. El a trebuit sa-si procure hrana singur si sa doarma afara din casa ca un lepros.

 

„Imi amintesc”, scrie el mai tirziu,”de seara cind am fost alungat de acasa. Nu voi uita acea noapte petrecuta sub un arbore, pe un timp friguros. La o asemenea proba numai fusesem supus. Gindeam: nu mai edparte decit ieri, traiam inconjurat de tot luxul casei; astazi insa tremur de frig, mi-e foame, mi-e sete, sint fara adapost, lipsit de vestmint cald, si de hrana. Am ramas toata vara sub acel arbore si o bucurie si o pace miraculoasa imi potolea sufletul; simteam prezenta Mintuitorului meu. Tineam Noul Testament in mina si aceasta a fost ca prima noapte petrecuta in cer. Comparam fericit starea mea prezenta cu viata luxoasa de altadata. In mijlocul belsugului si confortului nu putusem gasi pacea; astazi prezenta Mintuitorului imi schimba suferinta in veselie. De atunci am simtit continuu prezenta Lui”.

 

Urit de tatal sau, el trebui sa paraseasca definitiv casa. Pleca numai cu vestmintele usoare ce le avea pe el si cu atitia bani cit costa trenul pina la statia vecina. In suferinta isi aminti ca la Ropur traiau crestinii ce au trebuit sa fuga de persecutii si sa paraseasca Rampurul. El se duse acolo si se indrepta spre casa unui pastor hindus, si a sotiei sale. Abia sosit, sarmanul baiat cazu grav bolnav. Un medic chemat declara ca Sundar fusese otravit. Era clar ca otrava fusese amestecata in hrana preparata anterior plecarii sale in speranta ca el ar muri pe drum inainte de a atinge tinta calatoriei sale. Era preferabil mai degraba sa moara decit sa dezonoreze familia.

 

Sotia pastorului a stat tot timpul la capul patului. Doctorul declarind starea disperata, a promis sa revina a doua zi pentru funeralii. Sundar suferea crud, insa cu toat extrema sa slabiciune, era convins ca Dumnezeu nu-l va lasa sa moara mai inainte ca sa poata face ceva pentru cauza Mintuitorului. El ceru doctorului sa-i citeasca povestirea invierii lui Isus dupa Evanghelia lui Marcu. Medicul care nu era crestin isi batu joc de absurditatea acestei istorisiri.

 

Cum s-a facut dimineata, Sundar se simti atit de bine ca s-a sculat si a iesit la soare in fata casei. Medicul stupefiat de a-l regasi traind in ciuda pronosticului sau, facu stinga imprejur fara a-i mai spune un cuvint. Citiva ani mai tirziu, atunci cind Sundar lucra in Burma, cineva veni la el:”Ma recunosti?” -„Da, raspunse Sundar, ultima data cind v-am vazut eram la portile mortii.” Atunci doctorul ii povesti ca miraculoasa lui vindecare facuse atit de mare impresie asupra sa ca a cumparat o Biblie si a inceput sa o citeasca. El deveni crestin, fusese botezat si intreprinse o lucrare misionara in Burma.

 

Cind Sundar s-a restabilit, se duse la amicii saide la misiunea americana din Ludiana. Parintii facura mai multe incercari sa-l rapeasca cu forta. Tentativa cea mai dureroasa pentru Sundar a fost acea a tatalui sau, venit sa-i adreseze un suprem apel. El nu putea sa-si retina lacrimile vazind durerea tatalui, care revasit de mihnire si vorbindu-i cu emotie de iubirea mamei sale, de fericirea vietii de familie, il ruga fierbinte sa revina acasa. A trebuit sa retina si aceasta lupta mai grea inca decit persecutia.

 

Ultimul sacrificiu era facut si Sundar se gasi iar singur, demostenit, de tot, renegat de ai sai, insa unit cu o dragoste insdisolubila de Mintuitorul sau”-Pentru dragostea Lui, el a vrut totul sa piarda.

 

Cu scopu de a-l feri de atacurile perfide ale dusmanilor sai,a fost trimis la Sabathu, o  mica localitate nu departe de Simla, unde locuia reverendul Redman, un crestin virstnic, care i-a fost ca un tata si a carei casa ii era deschisa ori de cite ori trecea prin Simla. Reverendul Redman era directorul lui „Church Missionary Society”. El il examina cu grija  si a fost izbit de cunoasterea lui extraordinara in ce priveste viata si invataturile lui Isus, precum si de experientele lui personale. Sundar i-a spus ca este sigur ca Hristos il chemase sa fie martor, si ca botezat sau nu, el trebuie sa predice Evanghelia.

 

 

Botez in apa.

 

In ziua de Duminica- 3 Septembrie 1905, la virsta de saisprezece ani, Sundar Singh a fost botezat de Reverend Redman la Simla, dupa ritul bisericii anglicane. Primul verset din Psalmul 23, citit in timpul serviciului divin, i-a constituit motto-ul vietii ce trebuia sa traiasca: „Domnul este pastorul meu, nu voi duce lipsa de nimic”. Acest psalm al bunului pastor ca si capitolul 53 din Isaia au fost pasajele favorite ale lui Sundar. Ele i-au format viata.

 

A doua zi dupa botez, el se reintoarse la Sabathu, cu inima revarsata de bucurie. Toate luptele si suferintele trecute se risipira ca fumul inaintea marii bucurii de a purta numele lui Hristos si a-i apartine pentru totdeauna.

 

 

Sadhu Sundar Singh – Cap. 3 Incercari si Persecutii, Trad. Avram Cuc

 

////////////////////////////////////////////

 

Biografia lui Sadhu Sundar Sing (1889-1929) 

 

de la ViataVesnica.Ro

 

1889 – S-a nascut in Rampur, Punjab

1903 – Convertirea

1904 – Alungat de acasa

1905 – Botezat in Simla; incepe viata de sadhu

1907 – Lucreaza in spitalul pentru leprosi in Sabathu

1908 – Prima vizita in Tibet

1909 – Intra la colegiul din Lahore pentru a se pregati pentru lucrare

1911 – Returneaza licenta de predicator; se intoarce la viata de sadhu

1912 – Calatoreste prin nordul Indiei si prin statele budiste din muntii Himalaya

1918 – 1922 – Calatoreste prin lume

1923 – S-a intors din Tibet

1925 – 1927 – Isi petrece timpul scriind in liniste

1927 – Pleaca spre Tibet dar se intoarce datorita bolii

1929 – Incearca sa ajuga in Tibet si dispareScurta biografie

Sadhu Sundar Singh a disparut undeva pe colinele de la poalele muntilor Himalaya in 1929. Fiind un martor crestin a fost in aceeasi masura bine primit, persecutat si chiar lasat sa moara. Multi misionari si chiar lideri crestini indieni l-au considerat ca fiind un convertit foarte excentric deoarece umbla in roba lui galbena si cu turban, nefiind in pas cu crestinismul contemporan. Si totusi, chiar daca nu auzise de cuvantul „indigenizare”, in prima jumatate a secolului al XX-lea el a facut mai mult decat oricare alt om pentru a stabili ca „Isus apartine Indiei.” El a aratat ca crestinismul nu este ceva de import, strain, vreo religie indepartata ci este indigen nevoilor, aspiratiilor si credintei indiene. Ramane unul dintre figurile importante ale crestinismului indian.

 

Sundar Singh s-a nascut in 1889 intr-o importanta familie sikh, ce detinea pamant, in statul Patiala, in nordul Indiei. Adeptii sikhismului, respingand politeismul hindus si intoleranta musulmana, au devenit o natiune importanta cu religie proprie. Mama lui Sundar Singh il ducea in fiecare saptamana sa stea la picioarele unui sadhu, un ascet sfant, care traia undeva in jungla la cativa kilometri departare, dar in acelasi timp il trimitea la o scoala de misiune crestina unde putea sa invete limba engleza. Moartea mamei lui la varsta de patrusprezece ani l-a aruncat intr-o stare de violenta si disperare. S-a intors impotriva crestinilor, i-a persecutat pe noii convertiti la crestinism si a ridiculizat credinta lor. Ca ultima sfidare a cumparat o Biblie si a ars-o fila cu fila la el acasa in timp ce prietenii lui stateau si il priveau. In aceeasi noapte s-a dus in camera lui decis sa se sinucida pe o sina de tren.

 

Totusi, inainte de rasarit, si-a trezit tatal spunandu-i ca L-a vazut pe Isus Hristos intr-o viziune si I-a auzit vocea. A declarat ca incepand cu acel moment il va urma pe Isus Hristos. Desi nu avea mai mult de cincisprezece ani era complet dedicat lui Hristos si in cei douazeci si cinci de ani cat a mai trait a fost un martor eroic al Domnului sau. Ucenicirea adolescentului a fost imediat testata atunci cand tatal lui i-a cerut cu insistenta sa renunte la aceasta absurda „convertire.” Cand a refuzat, Sher Singh a dat un banchet de adio in onoarea lui, apoi l-a denuntat si l-a dat afara din familie. Cateva ore mai tarziu, Sundar si-a dat seama ca mancarea lui fusese otravita, iar viata lui a fost salvata doar cu ajutorul unei comunitati crestine din apropiere.

 

Cand a implinit saisprezece ani a fost botezat ca si crestin la biserica din Simla, un oras sus de la poalele Himalayei. Cu ceva timp inainte de botez a locuit la Caminul Crestin pentru leprosi (Christian Leprosy Home) in Sabathu, aproape de Simla, slujind pacientilor leprosi de acolo. A ramas unul din cele mai iubite locuri pentru el, locul in care s-a intors dupa botez. Apoi, in octombrie 1906, a plecat de acolo pe o noua cale. Era un adolescent inalt, puternic si frumos, imbracat in roba galbena si cu turban. Toti il priveau insistent cand trecea pe langa ei. Roba galbena era „uniforma” unui sadhu hindus. Conform traditiei un sadhu hindus era un ascet devotat zeilor si care pe drumurile pe care le facea prin sate si orase fie cersea fie statea deoparte, in liniste, de multe ori era murdar si medita in jungla sau in vreun loc pustiu. Tanarul Sundar Singh alesese si el calea sadhu-ului, dar urma sa fie un sadhu care actiona.

 

„Nu sunt vrednic sa calc pe urmele Domnului meu”, spunea el, „dar, ca si El, nu vreau casa nici bunuri. Ca si El voi apartine drumului, voi impartasi durerea poporului meu, voi manca cu cei care imi vor da adapost, si voi spune tuturor oamenilor despre dragostea lui Dumnezeu.”

 

Si-a testat imediat vocatia intorcandu-se in satul sau natal, Rampur, unde a fost primit foarte calduros. Aceasta era o pregatire slaba pentru lunile care aveau sa urmeze. Foarte putin pregatit sa indure greutati fizice, sadhu-ul de saisprezece ani a mers in nord prin Punjab, a trecut dincolo de trecatoarea Bannihal in Kahsmir, si apoi inapoi prin Afganistan-ul plin de musulmani fanatici si in Frontiera Nord-Vest infestata de talhari si in Baluchistan. Roba lui galbena si subtire nu prea l-a protejat de zapezi iar picioarele lui au fost pline de rani din cauza drumurilor pietroase. Nu trecusera prea multe luni iar micile comunitati crestine din nord il numeau „apostolul cu picioarele sangerande.” Acest inceput i-a aratat la ce anume sa se astepte in viitor. S-au aruncat cu pietre in el, a fost arestat, a fost vizitat de un pastor cu care a vorbit, acesta avand o foarte ciudata apropiere de Isus, si dupa aceea a disparut, si a fost lasat sa doarma intr-o coliba de la marginea drumului in neasteptata companie a unei cobre. Intalniri de natura mistica si fizica, persecutii si primiri calduroase, vor caracteriza experientele sale in urmatorii ani. Din satele de pe dealurile Simlei se vedea in departare linia lunga de zapada a muntilor Himalaya impreuna cu varful rozaliu Nanga Parbat. Peste acestia era Tibetul, un teren budist inchis unde misionarii incercasera sa patrunda cu Evanghelia dar esuasera. Inca de cand se botezase, Sundar simtea ca Tibetul il chema, iar in 1908, la varsta de nouasprezece ani i-a trecut granitele pentru prima data. Orice strain care intra in acest teritoriu inchis si fanatic, dominat de budism si inchinare celui rau, risca atat teroare cat si moarte. Singh a primit acest risc cu ochii si cu inima larg deschise. Starea poporului l-a ingrozit. Locuintele lor lipsite de aer, ca si ei de altfel, erau mizerabile. Chiar si el a fost batut cu pietre pe cand se spala in apa rece deoarece ei credeau ca „oamenii sfinti nu se spala niciodata.” Hrana se putea obtine cu mare greutate, iar el a trait cu orz tare si uscat. Ostilitatea era peste tot. Si toate astea se intamplau doar in „Tibetul de jos” aproape de granita. Sundar s-a intors in Subathu hotarat sa revina in urmatorul an.

 

A avut o dorinta mare: sa viziteze Palestina si sa retraiasca unele dintre intamplarile din viata lui Isus. In 1908 s-a dus la Bombay, sperand sa se urce pe un vapor potrivit. Dar spre marea lui dezamagire guvernul a refuzat sa ii acorde autorizatie si a fost nevoit sa se intoarca in nord. In timpul acestei calatorii si-a dat dintr-o data seama de existenta unei dileme fundamentale a misiunii crestine in India. Un brahman lesinase in caruta aglomerata si sufocanta iar la urmatoarea statie, seful de statie de origine Anglo-Indiana, a venit repede cu un pahar cu apa. Brahmanul – dintr-o casta inalta hindusa – a aruncat-o cu oroare. Avea nevoie de apa dar o putea primi doar daca era din propriul vas de baut. Cand acest vas i-a fost adus a baut si si-a revenit. Sundar Singh si-a dat seama ca in acelasi fel India nu va accepta Evanghelia lui Isus oferita intr-o infatisare (forma) occidentala. Si-a dat seama ca din cauza robei sale sadhu multi raspundeau mesajelor sale.

 

Insa avea sa urmeze o dezamagire si mai mare. In 1909 a fost convins sa inceapa pregatirea pentru lucrarea crestina la colegiul anglican din Lahore. De la bun inceput a fost chinuit de colegii lui pentru ca era „diferit” si fara indoiala prea arogant. Aceasta perioada a incetat cand capul razvratitilor impotriva lui Sundar, l-a auzit pe acesta rugandu-se incet pentru el, cu dragoste in voce si cuvinte. Insa alte tensiuni au continuat. Multe din cursurile de la colegiu pareau irelevante in ceea ce privea nevoia Indiei de a auzi Evanghelia, si apoi, pe masura ce cursul se apropia de final, directorul i-a spus ca acum trebuia sa renunte la roba de sadhu si sa poarte imbracamintea clericala europeana care era „respectabila”; trebuia sa foloseasca o forma de inchinare anglicana; sa cante imnuri englezesti; si sa nu predice niciodata in afara parohiei fara o permisiune speciala. „Sa nu mai vizitez niciodata Tibetul?”, a intrebat. Pentru el aceasta era o respingere de neconceput a chemarii lui Dumnezeu. Cu mare tristete in inima a parasit colegiul, imbracat tot in roba lui galbena, iar in 1912 si-a inceput calatoria anuala in Tibet pe cand zapezile incepeau sa se topeasca pe cararile si trecatorile din Himalaya.

 

Povestirile din acei ani sunt uimitoare si uneori de-a dreptul incredibile. Intr-adevar au fost oameni care au insistat ca acele intamplari au fost mai degraba mistice decat reale. In acel prim an, 1912, s-a intors cu o extraordinara relatare legata de faptul ca gasise intr-o pestera intr-un munte – Maharishi din Kailas – un pustnic crestin in varsta de 300 de ani, cu care petrecuse cateva saptamani in partasie. Alte povestiri erau mai credibile, desi mai teribile. Fusese cusut intr-o piele uda de iac si lasat sa fie omorat pe masura ce aceasta se micsora sub soarele dogorator … fusese legat in materiale in care se aflau lipitori si scorpioni pentru a-l impunge si a-i suge sangele … fusese legat de un pom ca momeala pentru animale salbatice. Cu ocazia acestor intamplari si a altora el fusese salvat de membri ai „Misiunii Sunnyasi” – ucenici secreti ai lui Isus care purtau semnele hinduse, oameni pe care el sustinea ca ii intalnise peste tot in India.

 

Nu se stie daca el a castigat multi ucenici ai lui Hristos cu ocazia acestor calatorii in Tibet pline de hazard. Pentru tibetani era ori budismul ori nimic. Sa-L recunoasca pe Isus Hristos insemna sa ceri moarte. Dar modul curajos de predicare al Sadhu-ului nu se poate sa fi ramas fara efecte.

 

Pe masura ce inainta in varsta (in perioada cand avea intre 20-30 ani) lucrarea lui crescuse mult, si cu mult inainte sa implineasca treizeci de ani numele si infatisarea lui erau cunoscute in toata lumea crestina. Pentru a-si mentine smerenia, a descris in termenii unei viziuni lupta sa cu Diavolul dar de fapt a fost mereu uman, abordabil si umil, cu simtul umorului si cu mare iubire pentru natura. Aceasta, impreuna cu „ilustratiile” sale din viata de zi cu zi, a avut un mare impact asupra celor carora s-a adresat. Multi oameni au zis: „Nu doar seamana cu Isus, chiar vorbeste cum probabil Isus a vorbit.” Si totusi vorbele lui si discursurile proveneau dintr-o meditatie profunda pe care o facea dis de dimineata asupra Evangheliei. In 1918 a pornit intr-o calatorie lunga in sudul Indiei si Ceylon, iar anul urmator a fost invitat in Burma, Malaya (Malaezia?), China si Japonia. Cateva dintre povestirile lui din aceste calatorii erau la fel de ciudate ca cele din aventurile sale tibetane. Avea putere asupra animalelor salbatice, asa cum a avut asupra leopardului care s-a furisat langa el in timp ce el se ruga si s-a ghemuit langa el in timp ce Sundar il mangaia pe cap. Avea putere asupra raului, de pilda cu vrajitorul care a incercat sa il hipnotizeze cand erau intr-un vagon si a invinuit Biblia din buzunarul sadhu-ului pentru esecul de a-l hipnotiza. Avea putere asupra bolii si neputintei, desi nu a permis niciodata ca darurile sale de vindecare sa fie cunoscute public.

 

De mult Sundar Singh dorea sa viziteze Anglia iar oportunitatea a aparut in momentul in care Sher Singh, tatal lui, a venit la el si i-a zis ca si el devenise crestin si dorea sa ii dea bani pentru calatoria sa in Anglia. A vizitat Occidentul de doua ori, a mers in Anglia, Statele Unite si Australia in 1920 si din nou in Europa in 1922. A fost primit de crestini de orice fel iar cuvintele lui cercetau inimile oamenilor care acum aveau de-a face cu urmarile Primului Razboi Mondial iar acestia aveau o atitudine superficiala in ceea ce privea viata. Sundar a fost ingrozit de materialismul, goliciunea si lipsa religiei pe care a gasit-o peste tot, punand-o in contrast cu constientizarea lui Dumnezeu a Asiei, oricat de limitata era ea. Odata intors in India si-a continuat lucrarea, desi era evident ca era tot mai slabit din punct de vedere fizic.

 

Darurile lui, farmecul lui personal (forta lui), relevanta lui Hristos asa cum el a prezentat-o indienilor i-ar fi putut conferi lui Sundar Singh pozitia de lider intr-o biserica indiana. Dar pana la sfarsitul vietii sale a ramas omul care nu cauta nimic spre propriul bine, ci doar oportunitatea de a-L oferi pe Hristos tuturor. Nu a apartinut nici unei denominatiuni, si nu a incercat sa inceapa una, desi a avut partasie cu crestini de tot felul. El a trait (ca sa folosesc o expresie mai recenta) pentru a face cunoscut poporului sau pe „Isus al drumului indian.”

 

In vara din 1923 a facut ultima din calatoriile sale regulate in Tibet si s-a intors epuizat. Zilele in care mergea din loc in loc sa predice erau in mod evident pe sfarsit, iar in urmatorii ani, in propria sa casa sau in cele ale prietenilor de pe dealurile Simlei, s-a dedicat meditatiei, partasiei si a scris unele lucruri pe care avusese ocazia sa le predice.

 

In 1929, impotriva tuturor sfaturilor prietenilor sai, Sundar s-a hotarat sa mai faca o ultima calatorie in Tibet. In aprilie a ajuns la Kalka, un mic oras mai jos de Simla, era un barbat prematur imbatranit in roba galbena printre pelerini si sfinti care isi incepeau propria lor calatorie spre unul din locurile sfinte hinduse la ceva kilometri departare. Unde a mers dupa aceea nu se stie. Fie ca a cazut in vreo prapastie, a murit de oboseala, sau a ajuns in munti, va ramane un mister. Sundar Singh fusese vazut pentru ultima oara. Dar a ramas mai mult decat amintirea sa si a ramas unul dintre persoanele cele mai pretuite si creatoare din istoria si dezvoltarea bisericii lui Hristos in India.

 

 

Biografia lui Sadhu Sundar Sing (1889-1929)

 

////////////////////////////////////////////

Carte Audio – Omul Ceresc (14 ore de ascultare aici)

 

29 de capitole / fisiere video = 14 1/2 ore ascultare

 

O inspirationala si eroica opera a unei credinte radicale in bisericile de casa din China. Cartea aceasta da impresia ca ai citi o versiune moderna a cartii Faptele Apostolilor. Pregateste-te sa fii profund incurajat, precum si zdruncinat. O absoluta necesitate pentru bisericile adormite din Occident. Mark Stibbe, autor al cartii Thinking Clearly about Revival. (Poza via Facebook)

 

Omul ceresc este istoria dramatica a felului in care Dumnezeu a luat un baietel lihnit de foame dintr-un satuc modest din provincia Henan si l-a folosit cu putere sa predice Evanghelia, in ciuda opozitiei ingrozitoare.

 

Fratele Yun este unul dintre liderii bisericilor de casa din China, un om care, in ciuda varstei lui tinere, a avut de suferit tortura si inchisoarea pentru credinta lui. Relatarea lui rastoarna orice complacere cu privire la situatia din China, unde investitiile economiei internationale ignora realitatea cruda a faptului ca persecutia crestina este inca o realitate zilnica pentru milioane de oameni. In loc sa se concentreze pe multele miracole si experiente ale suferintei, Yun prefera sa puna accentul pe caracterul si pe frumusetea lui Isus.

 

Aceasta carte uimitoare va insemna un moment hotarator in viata ta spirituala.

 

Povestea persecutiei si intemnitarii fratelui Yun este sfasietoare. Este  provocare mareata pentru fiecare dintre noi ca sa primim crucea si sa-l urmam pe Isus. Consider aceasta carte profund miscatoare.

Rob Frost, evanghelist si crainic radio

 

Fratele Yun calatoreste foarte mult din Germania, unde locuieste momentan. Paul Hattaway, un expert privind Biserica chineza, este autorul cartii Operation China, iar in prezent locuieste in Tailanda.

 

VEZI si mesajul Fratelui Yun din Oradea, mai 2013 aici – Fratele Yun la Oradea (VIDEO)

 

VIDEOS by Alex Dumitru Playlist by RodiAgnusDei

 https://rodiagnusdei.wordpress.com/2013/05/13/cartea-audio-omul-ceresc/

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Cele 10 Porunci

Legea lui Dumnezeu este cuprinsă în cele Zece Porunci.

 

Este scris în Biblie: Exodul 20:1-17. “Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte şi a zis: “Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei. (1) Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine.

 

(2) Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor şi să nu le slujeşti; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc neleguirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, şi Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele.

 

(3) Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.

 

(4) Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea s-a odihnit: de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o.

 

(5) Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara, pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău.

 

(6) Să nu ucizi.

 

(7) Să nu preacurveşti.

 

(8) Să nu furi.

 

(9) Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.

 

(10) Să nu pofteşti casa aproapelui tău; să nu pofteşti nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru, care este al aproapelui tău.”

 

Care este principiul de bază al Legii lui Dumnezeu?

 

Este scris în Biblie: Romani 13:10. “Dragostea nu face rău aproapelui: dragostea deci este împlinirea Legii.”

 

Legea lui Dumnezeu este cuprinsă în dragoste.

 

Este scris în Biblie: Matei 22:37-40. “Isus i-a răspuns: “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.” “Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemena ei, este: “Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” În aceste două porunci se cuprinde toată Legea şi proorocii.”

 

Prin Isus este clarificată relaţia noastră cu Legea lui Dumnezeu.

 

Este scris în Biblie: Matei 5:17-18. “Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.”

 

Legea lui Dumnezeu ne oferă direcţie, nu îndreptăţire.

 

Este scris în Biblie: Galateni 2:15-16. “Noi suntem Iudei din fire, iar nu păcătoşi dintre Neamuri. Totuşi, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa in Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii.

 

Datoria noastră este să ascultăm de Legea lui Dumnezeu.

 

Este scris în Biblie: Eclesiastul 12:13. “Să ascultăm dar încheierea tuturor învăţăturilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om.

 

Care este legătura dintre lege şi păcat?

 

Este scris în Biblie: 1Ioan 3:4. “Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.”

 

Este oare necesar să ţinem toate poruncile?

 

Este scris în Biblie: Iacov 2:10-11. “Căci cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă, se face vinovat de toate. Căci, Cel ce a zis: “Să nu preacurveşti”, a zis şi: “Să nu ucizi”. Acum, dacă nu preacurveşti dar ucizi, te faci călcător al Legii.”

 

Putem oare să cunoaştem pe Dumnezeu fără să ţinem poruncile?

 

Este scris în Biblie: 1Ioan 2:4-6. “Cine zice: “Îl cunosc”, şi nu păzeşte poruncile Lui este un mincinos şi adevărul nu este în el, dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El. Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.

 

Care e scopul Legii?

 

Este scris în Biblie: Romani 3:20. “Prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului.”

 

Suntem oare mântuiţi prin ţinerea Legii?

 

Este scris în Biblie: Romani 3:27-31. “Unde este dar pricina de laudă? S-a dus. Prin ce fel de lege? A faptelor? Nu; ci prin legea credinţei. Pentru că noi credem că omul este socotit neprihănit prin credinţă, fără faptele Legii. Sau, poate, Dumnezeu este numai Dumnezeul Iudeilor? Nu este şi al Neamurilor? Da, este şi al Neamurilor; deoarece Dumnezeu este unul singur şi El va socoti neprihăniţi, prin credinţă, pe cei tăiaţi împrejur şi tot prin credinţă şi pe cei netăiaţi împrejur. Deci, prin credinţă desfiinţăm noi Legea? Nicidecum. Dimpotrivă, noi întărim Legea.”

https://www.bibleinfo.com/ro/topics/cele-zece-porunci

////////////////////////////////////////////

 

 

100 de personaje biblice

 

ABSALON  

 

Ogorul sau era chiar lânga cel al lui Ioab. # 2 Samuel 14:30 

Continua sa fure inimile barba-tilor din Israel. # 2 Sam. 15:6

El a spus: ,,Sfatul lui Husai este mai bun.” # 2 Sam. 17:14

 

L-a numit peste armata pe Amasa în locul lui Ioab. # 2 Sam. 17:25

 

A fost ucis de Ioab în timp ce atârna intr-un copac. # 2 Sam. 18:14

 

Îsi tundea parul la sfârsitul fiecarui an. # 2 Sam.14:26

 

Niciun om din Israel nu era atât de frumos ca el. # 2 Sam. 14:25

 

Parul capului sau s-a agatat de crengile unui copac mare. # 2 Sam. 18:9

 

David a plâns dupa el: ,,O, de-as fi murit eu în locul tau! # 2 Sam. 21521q166v 18:33

 

A fost fiul lui David care s-a ridicat împotriva sa. #Ps. 3(antet)

 

 

 

 

AARON  

 

S-a nascut în 1597 î.e.n., parintii sai fiind Amram si Iochebed. # Ex. 6:20

 

Fiul sau, Eleazar, l-a succedat ca preot în Israel. # Num. 20:28

 

A vorbit împotriva lui Moise, când acesta s-a casatorit cu o cusita. # Num. 12:1,2

 

Fii sai, Nadab si Abihu, au fost ucisi de Iehova. # Lev. 10:1,2

 

Toiagul sau a înflorit, ca dovada ca Iehova l-a ales pentru a sluji ca preot. # Num. 17:8

 

Toiagul sau s-a transformat într-un sarpe. # Ex. 7:9-12

 

Când l-a atins cu toiagul sau, Nilul s-a transformat în sânge. # Ex. 7:19-21

 

A slujit ca purtator de cuvânt al lui Moise. # Ex. 4:10-17,30

 

Primul mare preot al Israelului. # Ex. 28

 

Sora sa a fost Miriam iar fratele sau a fost Moise. # Ex.15:20

 

 

 

ABEL  

 

Sângele lui Isus vorbeste mai bine decât sângele lui. # Evrei 12:24

 

El era pastor, în timp ce fratele sau se ocupa cu cultivarea pa-mântului. # Gen. 4:2

 

Isus a spus despre el ca a trait ,,la întemeierea lumii.” # Luca 11:50,51

 

S-a spus despre el ca ,,vorbeste înca, desi a murit”. # Evrei 11:4

 

Sângele lui striga din pamânt la Dumnezeu. # Gen. 4:10

 

El i-a oferit lui Iehova ,,o jertfa mai valoroasa.” # Evrei 11:4

 

A fost prima persoana care a primit marturia ca era drept. # Evrei 11:4

 

A fost primul om laudat ca a avut lucrari bune. # 1 Ioan 3:12

 

A fost primul exemplu de credin-ta mentionat de Pavel.-Evrei 11:4

 

A fost al doilea fiu al lui Adam si al Evei. # Gen. 4:2

 

 

 

AVRAAM  

 

A fost prima persoana despre care s-a spus ca era ,,evreu”. # Gen 14:13

 

A construit un altar pentru Ieho-va la Betel. # Gen 12:8

 

Sotia sa Chetura i-a nascut sase fii. # Gen. 25:1,2

 

si-a trimis slujitorul sa gaseasca o sotie pentru fiul sau. # Gen. 24:1-4,10

 

I s-a nascut un fiu la vârsta de 100 de ani. # Gen 21:5

 

A fost numit ,,tatal tuturor celor ce au credinta. # Romani 4:11

 

,,L-a oferit drept jertfa” lui Iehova pe fiul sau. # Evrei 11:17

 

A cumparat un teren la Macpela pentru a-si înmormânta sotia. # Gen. 23:17,18

 

A fost numit ,,prietenul lui Iehova.” # Iacov 2:23

 

Una dintre sotiile sale a fost Sara. # Gen. 17:15

 

 

 

 

ADAM

 

El nu a fost amagit. # 1 Tim. 2:14

 

Dupa el, al saptelea pe linia sa genealogica a fost Enoh.-Iuda 14

 

Moartea a domnit ca un rege de la el pâna la Moise. # Rom. 5:14

 

Prin el toti mor. # 1 Cor.15:22

 

El a fost facut primul. # 1 Tim 2:13

 

A trait 930 de ani. # Gen. 5:5

 

A spus: ,,Aceasta este, în sfârsit, os din oasele mele si carne din carnea mea!” # Gen. 2:23

 

El le-a dat nume tuturor anima-lelor domestice, creaturilor zbu-ratoare ale cerurilor si tuturor animalelor salbatice ale câmpu-lui. # Gen. 2:19,20

 

El s-a ascuns dinaintea fetei lui Iehova. # Gen. 3:8

 

El a fost primul om care a deve-nit un suflet viu si care a fost creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. # 1 Cor. 15:45 ; Gen. 1:27

 

 

 

AMOS  

 

A vorbit despre un car ,,încarcat cu cereale proaspat taiate”. # Amos 2:13

 

A spus ca Iehova va scutura Israelul asa cum se scutura sita. # Amos 9:9

 

A spus: ,,Merg doi oameni împre-una fara sa se fi întâlnit asa cum s-au înteles?” # Amos 3:3

 

Amatia, preotul din Betel, l-a a-cuzat de conspiratie. # Amos 7:10-13

 

A spus ca samaritenii vor fi dusi în exil dincolo de Damasc. # Amos 5:27

 

A spus ca Iehova nu face nimic înainte sa le dezvaluie slujitorilor sai lucrarile lui. # Amos 3:7

 

A profetit cu ,,doi ani înainte de cutremur.” # Amos 1:1

 

A profetit din Tecoa. # Amos 1:1

 

A fost pastor si întepator de smochine. # Amos 7:14,15

 

A spus ca Iehova va trimite foamete în tara. # Amos 8:11

……..

https://www.scritub.com/diverse/de-personaje-biblice165211664.php

 

/////////////////////////////////////////////

Moise – bâlbâitul binecuvântat; Moise – cel scos ca să scoată

 

 

 

Jocul de cuvinte din titlu ,,scoate“ în evidență providența divină. Aruncat în apele Nilului, Moise a fost scos de fata lui faraon și crescut la palat ca un fel de fiu adoptat. Prin aceasta însă, Dumnezeu l-a salvat ca să ajungă cel ce-a scos poporul evreu din greaua robie egipteană.

 

1. Moise este instrumentul lui Dumnezeu pentru o vreme de criză.

Peste un milion de urmași ai lui Avraam, Isaac și Israel se aflau în condiții foarte grele în Egipt. Erau acolo de 430 de ani (Exodul 12:40). Prin comparație, evreii din Babilon au stat acolo numai 70 de ani. În această scurtă captivitate, ei s-au înstrăinat de viața de închinare către Iehova și au trebuit să

 

 

fie reeducați prin cărturarul Ezra și reformați prin preoția lui Iosua și administrația lui Neemia. Vă dați seama ce s-a întâmplat cu urmașii celor 60 de suflete din familia lui Iacov care au stat în Egipt peste 400 de ani! Nu este de mirare că atunci când s-a prezentat că vine din partea lui Dumnezeu, israeliții l-au întrebat: ,,Cine este acest Dumnezeu? Care este Numele Lui?“

 

,,Moise a zis lui Dumnezeu: „Iată, când mă voi duce la copiii lui Israel şi le voi spune: ,,Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi“ şi mă vor întreba: ,,Care este Numele Lui?“ Ce le voi răspunde?”

Dumnezeu a zis lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt.” Şi a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: ,,Cel ce se numeşte Eu sunt m-a trimis la voi.”

Dumnezeu a mai zis lui Moise: „Aşa să vorbeşti copiilor lui Israel: ,,Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov, m-a trimis la voi. Acesta este Numele Meu pentru veşnicie, acesta este Numele Meu din neam în neam“ (Exodul 3:13-15).

 

Din episodul acesta s-a născut numele ,,Iehova“ (,,Eu sunt Cel ce sunt“) prin care Elohim se identifică în relația Sa cu poporul Israel.

 

Părinții lui Moise și-au manifestat credința chiar și sub această vreme de criză. Când egiptenii au dat poruncă pruncuciderii tuturor băieților născuți în familiile israeliților, Amram și Iochebed, nu s-au supus. Ei și-au ascuns pruncul trei luni (Fapte 7:20) și nu l-au predat egiptenilor. Când a trebuit să se despartă de el, părinții au preferat să-l încredințeze lui Dumnezeu, punându-l într-un sicriu (același cuvânt ca pentru chivot și arcă) lăsat să plutească pe apele Nilului (Exod 2:1-3). Gestul lor exprima simbolic repetarea experienței celor izbăviți de Dumnezeu din apele potopului prin arca construită de Noe. Familia lui Noe se ruga și anticipa o minune. Acesta este motivul pentru care sora mai mare a pruncului veghea să vadă ce avea să se întâmple:

 

,,Sora copilului pândea la o depărtare oarecare, ca să vadă ce are să i se întâmple.

Fata lui Faraon s-a pogorât la râu să se scalde, şi fetele care o însoţeau se plimbau pe marginea râului. Ea a zărit sicriaşul în mijlocul trestiilor şi a trimis pe roaba ei să-l ia. L-a deschis şi a văzut copilul: era un băieţaş care plângea. I-a fost milă de el şi a zis: „Este un copil de al evreilor!”

Atunci, sora copilului a zis fetei lui Faraon: „Să mă duc să-ţi chem o doică dintre femeile evreilor ca să-ţi alăpteze copilul?”

„Du-te”, i-a răspuns fata lui Faraon. Şi fata s-a dus şi a chemat pe mama copilului. Fata lui Faraon i-a zis:

„Ia copilul acesta, alăptează-mi-l şi îţi voi plăti.”

Femeia a luat copilul şi l-a alăptat. Copilul a crescut şi ea l-a adus fetei lui Faraon, şi el i-a fost fiu. I-a pus numele Moise (Scos), „căci”, a zis ea, „l-am scos din ape” (Exodul 2:4-10).

 

Vă imaginați ce mult i-a întărit în credință această izbăvire pe cei din familia lui Moise. Iochebed a ajuns astfel să fie prima mamă plătită de alții ca să-și crească propriul copil!

 

2. Moise – un impuls necontrolat

Nu este suficient să vrei bine, trebuie să și înfăptuiești bine, iar aceasta este legat de timp, condiții și proceduri corecte. O decizie bună a lui Moise era cât pe ce să-l coste viața.

 

Moise învățase despre Dumnezeul părinților lui de la mama lui care a ajuns providențial să-l crească. Peste aceste cunoștințe despre Dumnezeu s-au adăugat însă cunoștințele acumulate de Moise la curtea împărătească prin procesul de educare al prinților egipteni. Putem spune pe drept cuvânt că Moise a fost pe jumătate egiptean și pe jumătate israelit. Biblia ne spune că jumătatea israelită a biruit atunci când situația i-a cerut lui Moise să aleagă. Momentul s-a ivit atunci când un egiptean îl snopea în bătaie pe un israelit. În clipa aceea, Moise a făcut o decizie personală care i-a determinat tot restul vieții.

 

,,În vremea aceea, Moise, crescând mare, a ieşit (din palatul regal –  n.a.) pe la fraţii săi şi a fost martor la muncile lor grele. A văzut pe un egiptean care bătea pe un evreu, unul dintre fraţii lui. S-a uitat în toate părţile şi, văzând că nu este nimeni, a omorât pe egiptean şi l-a ascuns în nisip.

A ieşit şi în ziua următoare şi iată că doi evrei se certau. A zis celui ce n-avea dreptate: „Pentru ce loveşti pe semenul tău?” Şi omul acela a răspuns: „Cine te-a pus pe tine mai-mare şi judecător peste noi? Nu cumva ai de gând să mă omori şi pe mine cum ai omorât pe egipteanul acela?” Moise s-a temut şi a zis: „Nu mai încape îndoială că faptul este cunoscut.” Faraon a aflat ce se petrecuse şi căuta să-l omoare pe Moise. Dar Moise a fugit dinaintea lui Faraon şi a locuit în ţara Madian. A şezut lângă o fântână“ (Exodul 2:11-15).

 

Ideea a fost bună, dar realizarea a fost rea. Singurele fapte bune sunt acelea care originează în inițiativele lui Dumnezeu, nu ale noastre. Totuși, decizia prin care Moise a ales să se identifice cu poporul lui Dumnezeu este lăudabilă:

 

,,Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că avea ochii pironiţi spre răsplătire“ (Evrei 11:24-26).

 

3. Moise – un lider pregătit la oi

La 40 de ani, după tentativa eșuată, Moise s-a separat de poporul lui Dumnezeu, a fugit în Madian și a ajuns cioban la oi. A stat acolo timp de alți 40 de ani, în care a devenit ginerele preotului local și i-a îngrijit oile (Exod 2:16-22). Moise a devenit astfel un ,,apatrid“, un om cu o identitate străină de locul în care se afla. Sentimentul acesta lăuntric s-a văzut atunci când, probabil spre nemulțumirea soției și socrului său, i-a dat primului său născut numele ,,Gherșom“ (Sunt străin aici) ,,căci“, a zis el, ,,locuiesc ca străin într-o țară străină“ (Exodul 2:22). Caractristica aceasta este subliniată indirect în text, atunci când ni se spune că ,,Moise păștea turma socrului său Ietro, preotul Madianului“ (Exodul 3:1). În doar 14 ani, străbunicul său Iacov a reușit să-i fure majoritatea turmelor socrului său Laban, dar Moise n-a avut turmele sale, ci le-a păscut pe cele care erau ale altuia.

 

Moise a trebuit să-și dea doctoratul ,,de la coada oilor“, după ce absolvise toate școlile înalte ale Egiptului. În singurătatea pustiului și sub bolta înstelată, Moise a avut timp să se gândească îndelung și să mediteze la propria lui valoare. A trăit cu oile, a mâncat cu oile, a dormit cu oile și a ajuns să miroasă ca oile. Simbolismul este puternic, subliniind starea semerită. Peste ani, Dumnezeu avea să-i spună lui David: ,,Te-am luat de la oi, dinapoia oilor …“ (2 Sam. 7:8; 1 Cronici 17:7).

 

4. Moise – un ales al harului

Când Dumnezeu i s-a arătat la tufișul aprins ca să-l trimită înaintea lui Faraon și să-i scoată pe israeliți din Egipt, Moise a refuzat. Acel ,,trimite pe cine vei vrea“ din finalul tărguirii lui cu Dumnezeu a fost echivalentul unui refuz. În esență, Moise i-a spus lui Dumnezeu ,,Nu vreau! Caută pe altul!“

 

,,Moise a zis: „Ah, Doamne, trimite pe cine vei vrea să trimiţi!” (Exodul 4:13).

 

De ce a insistat Dumnezeu? La urma urmei, avea o mulțime de alți israeliți în Egipt, n-avea nevoie de unul din Madian! Printre ei se afla și acel Aaron, fratele lui Moise, un om ,,cu vorbirea ușoară“ (un alt fel de  aspune că era un bun orator). Orice președite american este foarte atent pe cine alege drept purtător de cuvânt. Este în joc imaginea lui. Orice împărat își alege cu grujă purtătorul de cuvânt. Dumnezeul, împăratul cerurilor, l-a vrut neapărat ca purtător de cuvânt pe … Moise.

 

,,Iată că te fac Dumnezeu pentru faraon; iar fratele tău Aaron va fi proorocul tău. Tu vei spune tot ce-ți voi porunci Eu, iar fratele tău Aaron va vorbi lui faraon“ (Exodul 7:1-2).

 

Ce paradox! De ce a avut Dumnezeu neapărată nevoie de un purtător de cuvânt bâlbâit?

 

Nu există decât un singur răspuns posibil: Dumnezeu a ales să se proslăvească pe Sine prin Moise. Creatorul este cu atât mai proslăvit cu cât creatura prin care lucrează este mai smerită, mai neputincioasă. Principiul acesta a fost și rămâne valabil:

 

,,Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari“ (1 Corinteni 1:27).

 

Dumnezeu l-a ales pe bâlbâitul Moise, nu pe Aaron, fratele lui ,,care vorbea ușor“ (Exodul 4:14). Dumnezeu are nevoie de un ,,handicap“ ca să-și arate superioritatea. Prin Moise, criza israeliților din Egipt se va accentua teribil. În loc să fie izbăvit, poporul lui Dumnezeu a ajuns să fie înrobit și mai tare. Căpeteniile au ajuns să-l învinovățească pe Moise pentru că le-a vândut iluzii. Moise însuși, împreună cu Aaron îl vor întreba pe Dumnezeu de ce zăbovește să-și izbăvească poporul (Exodul 5:15-23).

 

Izbăvirea va veni în ceasul cel mai adânc al suferinței, pentru ca cei izbăviți să nu uite să-i prețuiască valoarea. Exodul israeliților din Egipt nu va da doar titlul uneia dintre cărțile Bibliei, ci a devenit geneza unui calendar nou, un calendar al harului, care va urma un program al harului cu acest popor ,,ales“:

 

„Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului. …

 

Şi când te va întreba fiul tău într-o zi: ,,Ce înseamnă lucrul acesta?“ să-i răspunzi: ,,Prin mâna Lui cea atotputernică, Domnul ne-a scos din Egipt, din casa robiei; şi, fiindcă Faraon se încăpăţâna şi nu voia să ne lase să plecăm, Domnul a omorât pe toţi întâii născuţi din ţara Egiptului, de la întâii născuţi ai oamenilor până la întâii născuţi ai dobitoacelor. Iată de ce aduc jertfă Domnului pe orice întâi născut de parte bărbătească, şi răscumpăr pe orice întâi născut dintre fiii mei. Să-ţi fie ca un semn pe mână şi ca un semn de aducere-aminte pe frunte, între ochi, căci prin mâna Lui atotputernică ne-a scos Domnul din Egipt” (Exodul 12:1; 13:14-16).

 

Bâlbâitul Moise a fost binecuvântat atăta vreme cât a stat smerit la umbra Celui Atotputernic. Până la 120 de ani, încă 40 de ani după scoaterea israeliților din Egipt, Moise a condus poporul Domnului. La 120 de ani ,,vederea nu-i slăbise și puterea nu-i trecuse“ (Deuteronom 31:2: 34:7). Când s-a semețit și a lovit stânca a doua oară ca să dea apă în pustie poporului, Dumnezeu l-a pus sub blestem. Moise n-a intrat în țara făgăduinței din cauza aceasta (Deuteronom 32:49-52).

 

A intrat însă, prin har, în ,,țara tuturor făgăduințelor“ din cer. După ce l-a îngropat pe pământ, Dumnezeu l-a pus la treabă și în cer. Moise a apărut pe ,,Muntele schimbării la față“ unde, împreună cu Ilie a stat de vorbă cu Domnul Isus ,,despre sfârșitul (exodul) pe care avea să-L aibe la Ierusalim“:

 

,,Pe când Se ruga, I s-a schimbat înfăţişarea feţei, şi îmbrăcămintea I s-a făcut albă strălucitoare. Şi iată că stăteau de vorbă cu El doi bărbaţi: erau Moise şi Ilie, care se arătaseră în slavă, şi vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l aibă în Ierusalim“ (Luca 9:29-31).

 

+++

 

Cum să prinzi în câteva cuvinte statice viața unui om? Iată o încercare, zic eu reușită, făcută de I.M. Haldeman, când a scris despre Moise:

 

„Viața lui Moise prezintă o serie de antiteze șocante: A fost copilul unei sclave (dar) și fiul unei prințese. S-a născut într-o colibă (dar) și a atrăit într-un palat. A moștenit sărăcie (dar) și a a avut la dispoziție bogății nelimitate. A condus armate (dar) și a condus turme de oi. A fost războinic de temut (dar) și cel mai blând om de pe fața pământului. A fost educat la curtea împărătească și a trăit în pustie. A avut înțelepciunea Egiptului și credința unui copil. A fost crescut pentru viața de la palat (dar) și a rătăcit ani de zile prin deșert. A fost ispitit cu plăcerile de o clipă ale păcatului și a răbdat înfrânările virtuții. A fost un om cu vorbirea greoaie (bâlbâit), și a stat de vorbă cu Dumnezeu. N-a avut ca armă decât un toiag și a pus în mișcare puterea Infinitului. A fost fugar de la faraon și ambasador al cerului. Prin el ni s-a dat Legea și a prevestit venirea harului. A murit parcă pedepsit de Dumnezeu pe muntele Nebo din Moab și a avut cinstea să apară împreună cu Christos pe muntele Iudeii. Nimeni n-a fost la înmormântarea lui, deși Dumnezeu însuși l-a îngropat. (citat în „Gleanings in Exodus, de A.W Pink, p.16).

 

Care vi se par mai surprinzătoare dintre aceste antiteze?

 

Pentru a fi studiată, viața lui Moise se poate împărți în câteva perioade distincte.

 

Cronologic, unii au împărțit viața lui Moise în trei perioade de autobiografie:

 

– primii 40 de ani, când Moise s-a crezut ceva

– următorii 40 de ani, petrecuți la oile din Madian, când Dumnezeu l-a convins că nu este nimic

– ultimii 40 de ani, când Dumnezeu i-a arătat ce poate face El cu cineva care se crede nimic.

 

Tematic, viața lui Moise se poate studia după lucrările caracteristice pe care le-a făcut Dumnezeu prin el:

 

– Moise – copilul cu dublă cetățenie

– Moise – eliberatorul

– Moise – legiuitorul

– Moise – conducătorul

– Moise – profetul

Moise – bâlbâitul binecuvântat

 

Amram şi familia sa

 Harm Wilts

 

„Şi un om din casa lui Levi s-a dus şi a luat pe o fiică a lui Levi. Şi femeia a rămas însărcinată şi a născut un fiu. Şi l-a văzut că era frumos şi l-a ascuns trei luni. Şi, când n-a mai putut să-l ascundă, a luat pentru el un coşuleţ de papură şi l-a uns cu bitum şi cu smoală şi a pus copilaşul în el şi l-a pus între trestii, pe malul râului. Şi sora lui stătea departe, să vadă ce se va face cu el. Şi fiica lui Faraon a coborât să se scalde în râu; şi slujnicele ei se plimbau pe marginea râului. Şi a văzut coşuleţul în mijlocul trestiilor; şi a trimis pe slujnica ei şi l-a adus. Şi a deschis şi a văzut copilul şi, iată, băiatul plângea. Şi, făcându-i-se milă, a zis: «Acesta este unul dintre copiii evreilor». Şi sora lui a zis fiicei lui Faraon: «Să mă duc şi să chem o doică dintre femeile evreice ca să alăpteze copilul pentru tine?» Şi fiica lui Faraon i-a zis: «Du-te». Şi fecioara s-a dus şi a chemat pe mama copilului. Şi fiica lui Faraon i-a zis: «Ia copilul acesta şi alăptează-mi-l, şi îţi voi plăti». Şi femeia a luat copilul şi l-a alăptat. Şi, după ce a crescut copilul, l-a adus fiicei lui Faraon, şi el a ajuns fiul ei. Şi ea i-a pus numele Moise şi a zis: «Pentru că l-am scos din ap㻓 (Exod 2:1-10 ).

 

Acesta este începutul istoriei lui Moise. Apoi, perechea aceasta dispare cu totul în plan secund şi nu mai auzim despre ea. Ştefan rezumă această istorie în vorbirea sa în faţa sinedriului în următoarele cuvinte: „În timpul acela s-a născut Moise şi era frumos înaintea lui Dumnezeu. El a crescut trei luni în casa tatălui său. Şi, când a fost aruncat, fiica lui Faraon l-a luat şi l-a crescut ca fiu al ei“ (Fapte 7:20,21 ). În Evrei 11:23 citim: „Prin credinţă, Moise, după ce s-a născut, a fost ascuns trei luni de părinţii lui, pentru că au văzut că era frumos copilaşul, şi nu s-au temut de porunca împăratului.“

 

În totalitate nu ni se spun multe lucruri deosebite despre această pereche de oameni. Dar ceea ce ni se spune este de o mare impor-tanţă şi merită să fie cercetat îndeaproape.

 

Amram şi Iochebed erau una în credinţa lor în Dumnezeu. Aceasta este baza pentru o căsnicie bună. Ei erau oameni care se rugau, care se lăsau conduşi de Dumnezeu şi de Cuvântul Său în deciziile lor. Amram, levitul, s-a căsătorit cu o femeie din seminţia lui Levi: aceasta era partenera dată de Dumnezeu, care, după cum se va vedea, i se potrivea.

 

Pentru a găsi soţia potrivită, pentru fiecare tânăr este necesară dependenţa în rugăciune de Domnul. Aşteptarea călăuzirii lui Dumnezeu este indispensabilă. Cred că în niciun alt domeniu nu există mai multe dorinţe ca în acest domeniu. Ceea ce ne place nouă foarte mult considerăm adesea a fi călăuzirea lui Dumnezeu.

 

Am cunoscut un tânăr care s-a îndrăgostit de o fată şi a întrebat-o dacă vrea să-i devină soţie. Ea a reacţionat altfel decât s-a aşteptat el şi a cerut timp pentru a gândi în rugăciune, dacă aceasta este voia lui Dumnezeu pentru ea. Ea a rămas tare în acest mod de gândire, chiar şi când el a insistat, motivând că el este foarte sigur că este călăuzirea Domnului că s-au întâlnit şi că sunt făcuţi unul pentru altul. Trei luni mai târziu avea o legătură cu o altă fată.

 

Înţeleptul Solomon a spus: „Cine poate găsi o femeie virtuoasă?“ (Proverbe 31:10 ). „Farmecul este înşelător şi frumuseţea este deşar-tă; femeia temătoare de Domnul – aceea va fi lăudată“ (Proverbe 31:30 ). Expresia că ai siguranţa că mâna lui Dumnezeu v-a condus unul spre altul, nu trebuie să fie o frază goală.

 

Unitatea în credinţă s-a dovedit a fi adevărată la Amram şi Iochebed, când au fost nevoiţi să reziste încercării grele. „În timpul acela s-a născut Moise“ (Fapte 7:20 ). Părinţii lui Moise cunoşteau porunca lui Faraon, că toţi băieţii evrei trebuiau să fie aruncaţi în Nil. Cu siguranţă, acesta nu era un timp în care să rişti să aduci pe lume copii! Aveau deja doi copii, o fiică şi un fiu. Nu era suficient?

 

În timpul nostru sunt aduse adesea argumente mult mai puţin importante pentru a dovedi că familia este în număr complet. Oare vreau să spun prin aceasta, că fiecare pereche de oameni trebuie să aducă pe lume cât mai mulţi copii posibil? Desigur, nu! În primul capitol am răspuns deja la această întrebare şi mă limitez aici doar să indic spre ceea ce am spus acolo.

 

În zilele lor se ştia deja cum poate fi prevenită o sarcină. Dar aceşti părinţi au primit în credinţă o nouă binecuvântare printr-un copil. Şi ce binecuvântare! Moise a devenit bărbatul care a trebuit să conducă poporul din robie în ţara promisă. „Prin credinţă, Moise, după ce s-a născut, a fost ascuns trei luni de părinţii lui“ (Evrei 11:23 ). În relatarea din Exod 2 citim numai despre activitatea mamei, mai târziu fiind sprijinită de fiica ei. Tatăl rămâne în plan secund. În Epistola către Evrei se vorbeşte despre credinţa părinţilor.

 

În familia lui Isaac şi a Rebecăi a trebuit, din nefericire, să constatăm că tatăl şi mama aveu păreri diferite despre educaţia copiilor şi au acţionat ca atare. Urmările au apărut atât pentru ei, cât şi pentru copii.

 

Mă tem că acest rău îl putem constata prea des în vremea noastră. Mulţi copii află că au un tată şi o mamă, dar nu află că au părinţi. Ei nu pot vedea că tatăl şi mama sunt uniţi în dragoste şi că formează o unitate. Acolo unde nu există acest raport, nu rămâne ascuns copiilor. Ochiul copilului vede foarte bine, iar inima copilului simte foarte clar situaţia. Şmecheraşii ştiu să abuzeze cu iscusinţă de această situaţie, pentru a-şi atinge scopul. Câteodată încearcă să înhame înaintea carului pe tatăl, în alte cazuri se îndreaptă spre mama. Este foarte rău când ştiu să transforme cu succes un „nu“ al tatălui într-un „da“ al mamei, sau invers. Aceasta acţionează rău asupra unităţii familiei şi asupra educaţiei copiilor. Copiii nu au nevoie numai de un tată şi de o mamă, ci au nevoie de părinţi cu aceeaşi gândire!

 

Miriam, Aaron şi Moise au primit binecuvântarea unor părinţi buni şi a unei educaţii bune în frica Domnului, iar aceasta s-a văzut în viaţa lor.

 

Faptul că la începutul acestei relatări apare activ mama în prim-plan, este de la sine înţeles. La îngrijirea unui bebeluş, tatăl constată adesea că este stângaci. Prima perioadă a îngrijirii o lasă cu plăcere în seama soţiei sale. Mai târziu, el poate să apară tot mai mult în prim-plan. Numai de ar face acest lucru! Totuşi, este bine dacă şi tatăl învaţă să schimbe bebeluşul şi să spele vasele. Atunci va înţelege mai bine faptul că soţia lui poate fi câteodată obosită de grijile şi ostenelile din gospodărie la fel ca şi el de activitatea de la serviciu.

 

Orice ţară democrată are un consiliu de miniştri care stabileşte directivele. Fiecare minister în parte, sub conducerea unui ministru, trebuie să respecte acestea în timpul mandatului. Dacă nu ar fi aşa, ar rezulta anarhie. Din nefericire, în unele familii se poate vorbi de anarhie (adică lipsă de conducere, dezordine), pentru că ori lipsesc „directivele“, ori nu se acţionează conform lor.

 

Odinioară, din cauza călătoriilor misionare, lipseam adesea luni de zile de acasă, iar soţia mea purta practic singură toată răspunderea pentru familie. Câteodată trebuia să luăm o decizie, fără să putem gândi împreună la ea. Dar aceasta nu a ridicat probleme. Ne cunoşteam şi aveam încredere unul în altul, cunoşteam şi „directivele“ noastre şi acţionam în acest sens.

 

Se pare că Iochebed a acţionat independent, dar a făcut-o conform „directivelor“ pe care le-au stabilit împreună în ascultarea credinţei faţă de Dumnezeu. Aşa trebuie să fie în orice familie creştină. Probabil, părinţii au inclus-o şi pe fiica lor Miriam în realizarea planurilor lor. Ei trebuiau să aşeze bebeluşul lor în Nil cât mai protejat posibil. Parcă îi văd pe aceşti trei (Aaron era prea mic) cugetând împreună şi îngenunchind împreună, cerându-i lui Dumnezeu ca totul să se desfăşoare bine.

 

Apoi, prin călăuzirea lui Dumnezeu, părinţii au avut posibilitatea de a-l lua pe micuţ din nou în casa lor. Iochebed a putut să alăpteze bebeluşul ei. Dar putem fi convinşi că ea a „folosit“ aceşti ani nu doar pentru a-l hrăni pe fiul ei, ci şi pentru a-l creşte în „frica de Domnul“, aşa cum spune Biblia.

 

Nu ştim cât timp a durat această perioadă. Biblia spune doar: „Şi, după ce a crescut copilul, l-a adus fiicei lui Faraon“. Cu siguranţă, această perioadă a fost amânată cât mai mult posil şi a fost folosită cât mai bine posibil.

 

Profesorul Waterink relatează într-o carte despre o discuţie între mame cu privire la educaţia şi influenţa din exterior. Deodată o mamă tânără exclamă: „Ce puţin timp avem să ne educăm copiii!“ Celelalte au izbucnit în râs auzind această exclamaţie alarmantă. Dar Waterink continuă: „Aş dori să cred că toate mamele sunt conştiente cât de puţin timp au pentru educarea copiilor lor.“

 

El avea dreptate. Vă aduceţi aminte când băiatul vostru a folosit acasă expresii de care v-aţi speriat? De unde le avea? Strada îşi are un cuvânt de spus în acest sens. Apoi şcoala! Cea mai mare influenţă vine de la profesorii şi elevii care sunt acolo. Să nu ne aşteptăm la prea mult! Pentru părinţii credincioşi este necesar să fie conştienţi şi să acţioneze având în vedere această influenţă.

 

Din nefericire, mulţi părinţi nu ştiu căror influenţe sunt expuşi copiii lor. Ştim ce lectură iau în mână? Pentru unii vine apoi perioada când sunt „instruiţi în toată înţelepciunea egiptenilor“ – universitatea.

 

În general, tinerii noştri trebuie să primească această putere de împotrivire printr-o educaţie biblică sănătoasă acasă.

 

Cuvintele lui Solomon din Proverbe 22:6 sunt mereu importante: „Creşte-l pe copil după rânduială pe calea sa şi, când va fi bătrân, nu se va abate de la ea.“ Această lecţie s-a adeverit şi în viaţa lui Moise. Instruirea în toată înţelepciunea Egiptului l-a lăsat rece. Îndrăznesc să mă îndoiesc că a avut mult câştig din aceasta pentru îndeplinirea lucrărilor sale. Unii cred că da. Ei sunt de părere că Moise a împrumutat mult în regulamentele sale din înţelepciunea Egiptului. Dar este scris foarte clar în Biblie că Moise a poruncit cortul întâlnirii şi întreaga lucrare de acolo conform imaginii pe care i-a arătat-o Dumnezeu pe munte.

 

Legile referitoare la mâncare şi legile care privesc igiena întrec cu mult cele ce pot fi găsite în scrierile egiptene; şi medicii din zilele noastre recunosc marea lor valoare. Medicul american dr. S.I.Mc. Millan scrie în cartea sa „Boli evitabile“, că a fost foarte mişcat de faptul că Moise a prescris ca tăierea împrejur să se facă în ziua a opta. S-a descoperit că tocmai în această zi apare cea mai mică pierdere de sânge. Nici această înţelepciune nu a avut-o de la egipteni. Era înţelepciune de sus, inspiraţie prin Duhul Sfânt. Prin aceasta nu doresc să afirm că o şcoală bună, o pregătire de specialitate sau o universita-te ar fi fără valoare. Nici nu se poate aştepta să afirme aşa ceva un fost profesor!

 

În Evrei 11:24 citim: „Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, a refuzat să fie numit fiu al fiicei lui Faraon, alegând mai degrabă să sufere răul cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă plăcerea trecătoare a păcatului, socotind ocara lui Hristos mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, pentru că privea spre răsplătire.“

 

Nu ştim la ce vârstă a ajuns la această decizie. Cu siguranţă, educaţia de acasă a avut influenţă în acest sens. Viaţa din Egipt şi poziţia pe care o deţinea au fost o tentaţie pentru tânărul bărbat. Pentru a te putea împotrivi corespunzător nu este suficientă puterea unei bune educaţii de acasă. Trebuie să se ajungă la o decizie personală şi la alegerea credinţei. Atât părinţii, cât şi copiii maturi trebuie să gândească la aceasta. Cele mai multe decizii pentru credinţă se iau înainte de 20 de ani. Mai târziu este tot mai greu să te predai Domnului şi să o rupi cu păcatul. Schimbarea interioară din Moise nu a rămas neobservată de părinţi.

 

Şi astăzi, cea mai mare bucurie a părinţilor credincioşi este să vadă pe copiii lor venind la Domnul Isus şi la credinţă. Aceasta va fi totodată subiectul rugăciunilor lor.

 

Un poet a spus odată: „Un talent se formează în linişte, un caracter în curentul vieţii.“ Însuşirile prezentate de Moise la prima sa „intrare în scenă“ în Egipt (Exod 2:11 ) îl făceau incapabil pentru chemarea sa. El nu s-a înşelat în chemare, dar nu a aşteptat timpul potrivit. Dumnezeu a trebuit să-l ducă mai întâi în linişte, în Madian. Acolo, la oi, a învăţat ceea ce nu a reuşit întreaga înţelepciune a Egiptului: răbdare şi blândeţe, condiţii necesare pentru a conduce un popor atât de mare şi dificil prin pustiul mare şi înfricoşător. Aceste lucruri le-a învăţat în a doua perioadă de 40 de ani. Nu citim că Moise ar fi avut contact în aceşti 40 de ani petrecuţi în Madian cu poporul său. Dar Dumnezeu nu l-a pierdut din vedere pe acest popor în tot acest timp. Când a considerat că este timpul potrivit, i s-a arătat lui Moise într-un rug aprins şi i-a spus: „Am văzut într-adevăr întristarea poporului Meu care este în Egipt şi le-am auzit strigătul din cauza supraveghetorilor lor; pentru că le cunosc durerile… Şi acum, vino, şi te voi trimite la Faraon, ca să scoţi din Egipt pe poporul Meu, pe fiii lui Israel“ (Exod 3:7,10 ).

 

Când Moise s-a considerat incapabil de această lucrare, Dumnezeu i-a spus: „Eu voi fi cu tine“. Această promisiune ar fi trebuit să fie suficientă, dar Moise a ridicat alte obiecţii, în total cinci. Dumnezeu l-a întâmpinat în toate cu răbdare şi har. Când Moise a dorit să fie complet eliberat de această lucrare, Dumnezeu i-a promis că-l va trimite pe fratele său Aaron, care va fi alături de el şi va vorbi pentru el.

 

Atunci Moise s-a întors împreună cu soţia şi fiii săi în Egipt, pentru a îndeplini acolo lucrarea sa de eliberare a poporului. Cu patruzeci de ani înainte a încercat acest lucru fără să aibă o chemare în acest sens şi în propria putere, dar fără succes. El n-a putut suporta poziţia respingătoare a poporului său, s-a temut de mânia lui Faraon şi a fugit în Madian. Acum însă putea ieşi la capăt cu reacţia deznădăjduită a poporului şi nu se mai temea de mânia împăratului, pentru că a rămas neclintit de parcă l-ar fi văzut pe Cel nevăzut. El putea face aceasta numai prin credinţa în Cel care l-a chemat şi trimis (Evrei 11:27 ).

 

În Numeri 12:3 ni se spune despre el: „Şi bărbatul Moise era foarte blând, mai mult decât toţi oamenii care erau pe faţa pământului.“ Cine s-ar fi putut gândi la aşa ceva după prima sa „intrare în scenă“, când impulsiv şi plin de mânie l-a omorât pe egiptean? O lecţie pentru noi: un credincios nu trebuie niciodată să se scuze invocând însuşirile lui rele: aşa sunt eu, irascibil… Fiecare poate adăuga restul pentru sine însuşi.

 

Biblia ne învaţă că putem menţine sub control în puterea Duhului Sfânt toate însuşirile rele ale vechii naturi. Dar să nu gândească nimeni că această natură veche poate fi îmbunătăţită, că poate fi înnobilat caracterul ei. Acest lucru nu s-a întâmplat nici la Moise, în ciuda acestei mărturii minunate. Aproape la sfârşitul călătoriei, el a permis ca natura sa veche să fie iritată de poporul îndărătnic. În loc să vorbească stâncii, aşa cum îi poruncise Domnul, a lovit-o de două ori. Prin harul lui Dumnezeu a ieşit apă din stâncă, dar Moise a pierdut, ca pedeapsă pentru neascultarea sa, dreptul de a introduce el personal poporul în ţara promisă (Numeri 20:7-13 ).

 

Iar Aaron, fratele său, care a fost şi el vinovat de această neascultare, a trebuit să sufere aceeaşi pedeapsă. Despre acest Aaron citim mai întâi în Exod 4:14 . Când a sosit timpul lui Dumnezeu, Moise a primit misiunea de a merge la Faraon pentru a scoate din Egipt poporul. El a ridicat tot felul de obiecţii, pe care Dumnezeu le-a combătut pas cu pas. Când a dorit să fie eliberat de această misiune, Dumnezeu i-a promis că îi va trimite pe Aaron ca ajutor. Slujba lor pentru popor este rezumată în cuvintele din Exod 6:26,27 .

 

Apoi mai era fiica cea mai mare, Miriam. Şi ea a ieşit din Egipt. La malul Mării Roşii a cântat o cântare de laudă din tamburină cu celelalte femei: „Cântaţi Domnului, pentru că este foarte înălţat“ (Exod 15:21 ). Ca şi proorociţă, a ocupat un loc important în mijlocul poporului. Dar nici ea nu a fost desăvârşită, la fel ca fraţii ei. Mânată de invidie, l-a determinat pe Aaron să se revolte împotriva conducerii lui Moise şi a fost pedepsită cu lepră. Dar Moise s-a arătat dispus să ierte. El s-a rugat o scurtă rugăciune: „Dumnezeule, Te rog, vindec-o!“ Această rugăciune a fost ascultată. După o săptămână de separare în afara taberei, ea şi-a putut ocupa din nou locul în mijlocul poporului (Numeri 12 ).

 

Aceasta este pe scurt ceea ce ni se relatează despre copiii lui Amram şi ai lui Iochebed. Ce loc binecuvântat au ocupat în mijlocul poporului! De ar fi putut părinţii să vadă toate acestea! Dar şi pentru ei este valabil cuvântul: „ca să se odihnească de ostenelile lor, pentru că lucrările lor îi urmează“ (Apocalipsa 14:13 ). Putem privi acum la aceşti părinţi fideli, care au crescut spre onoarea lui Dumnezeu copilul încredinţat lor în împrejurări grele.

https://comori.org/casatorie-si-familie/amram-si-familia-sa/

 

////////////////////////////////////////////

Cum a ajuns Moise cel mai bland om ?

 

După zeci de ani de slujire publică în condiţii de hărţuială şi ameninţare permanentă, Moise este uimit de propriul său calm şi afirmă fără falsă modestie că nu cunoaşte un om mai liniştit şi mai stăpân pe sine decât el însuşi.

Să fim serioşi, (ar putea să-i dea cineva replica fără drept de apel) cum de era el aşa de calm, cand în faţa stâncii s-a pierdut cu firea în aşa hal în cât a devenit proverbial prin  eroarea care l-a costat nu numai dreptul de a păşi dincolo de Iordan, ci chiar viaţa.

Ei bine! Unei asemenea acuzaţii aş răspunde foarte liniştit făcând câteva remarci.

În primul rând, Moise nu afirmă despre sine că este absolut perfect, ci doar că dintre oamenii pe care-i ştie el de pe toată faţa pământului, nu este nimeni aşa de blând ca el. Deci să nu-i atribuim lui Moise că ar fi spus despre sine ceea ce n-a spus. Dacă dintr-o mie de provocări, Moise îşi pierde controlul o singură dată, procentul de 1/1000 sau 0,1% mi se pare o reală performanţă.

De unde scoţi matale o mie de provocări, (s-ar putea ţine scai avocatul răului)?

Hai să socotim, (zic eu ştiind mai dinainte cât va fi scorul). Înmulţim 40 de ani cu 365 de zile şi avem un total de 1460 de zile. Nu se poate ca Moise să nu fi fost provocat mai puţin  de căteva ori pe zi aşa că matematica ne scoate din impas.

Eliberat din chingile criticii, imi continui pledoaria nestingherit.

În al doile rând, greşeala fatală pare să fie foarte bine pregătită de Satana, din moment ce eceasta devine argumentul suprem pentru a preveni învierea lui Moise. Cuvântul de mustrare din partea Domnului este relevant în ceea ce priveşte bunăvoinţa divină. Eu zic că din moment ce Dumnezeu este dispus să-i treacă cu vederea păcatul, după ce-l pune să plătească paguba, şi noi să facem la fel şi să ne întoarcem la chestiunea principală. Deci: Cum a ajuns Moise cel mai blând om al generaţiei sale?

Trebuie să fim de acord ca Moise nu a primit în şcoală o educaţie a blândeţii şi a bunăvoinţei. Cu toate se ocupa şcoala egipteană de toate gradele, numai cu aceste trăsătuior de caracter străine puternicilor zilei, nu avea timp să-şi piardă timpul.

Atunci trebuie să căutăm sursa nobleţii sale în altă parte. Să începem de exemplu cu influenţa primită de la mama sa. (Atacantul se repede să spună că a fost prea scurtă perioada celor trei luni după naştere, dar îi fac semn să aibă răbdare şi să adauge câţiva ani buni cât Iochebet la dădăcit pe Moise la palat. Procurorul de ocazie se înmoaie şi închide gura înainte de a scoate vreun sunet strident, aşteptând o ocazie mai bună de atac.)

Deci influenţa unei mame care a învăţat să supravieţuiască în condiţii de nesiguranţă extremă, aşează în sufletul lui Moise primele noţiuni de blândeţe. Oricum, Mântuitorul subliniază că blândeţea porumbelului şi înţelepciunea şarpelui sunt cam singurele tehnici de supravieţuire a minoritâţii în faţa majorităţii opresoare.

Dar cursurile cele mai extinse pentru dobândirea răbdării au fost luate de Moise în cei 40 de ani de pastoraţie naturală. Turmele socrului au funcţionat ca cel mai bun material inductiv, iar grija faţă de ele, a fost cel mai eficient exerciţiu.

Cursurile intensive de bunătate şi îndurare au fost petrecute în cele 40 de zile cât a stat Moise cu Yahwe pe Sinai. Acolo a auzit el în mod explicit că Dumnezeu se îndură până la al miilea neam de cei ce Îl iubesc şi păzesc poruncile Sale, şi că El este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, care Îşi ţine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea şi păcatul, dar nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat. (Exod 34,6.7)

În prezenţa divină slava caracterului divin s-a imprimat nu numai pe faţa sa care nu mai putea fi suportată de popor, ci şi inima sa a fost profund transformata în vederea împlinirii slujbei sale unice de conducător spiritual. Cea mai eficientă lecţie de bunătate din viaţa lui Moise, aparţine acestei perioade intensive.

Am mai putea enumera încă două surse de bunătate pentru Moise. Una este legătura sa personală cu Dumnezeu după Sinai, şi alta este exerciţiul zilnic a bunătăţii divine în condiţii de stres si permanentă provocare. Deci, am enumerat cel puţin cinci surse clare şi verificate: mama, pustia, Sinaiul, devoţiunea permamemtă şi exerciţiul continuu. Iată deci cum a ajuns Moise cel mai blând om de pe pământ. (Prietenul meu pus pe harţă se pare că a obosit de aşteptare, aşa că s-a retras deja înainte să-mi termin de enumerat ideile.)

Aşa că rămas singur mă pot bucura de liniştea necesară pentru a identifica şi adăuga încă două surse de maturizare spirituală a lui Moise. Mă gândesc la stresul din timpul plăgilor şi negocierilor cu faraon şi la consilierea lui Ietro care-l încurajază să-şi organizeze astfel munca şi să delege responsabilitaţile pentru a putea conduce poporul în mod confortabil şi eficient. Oricine poate şti că munca sistematică te face calm şi încrezător, liniştit şi disponibil. Aşa dar şapte izvoare de  bunătate care pot fi încercate de oricine este interesat de subiect.

În concluzie: Şapte factori care au influenţat pozitiv caracterul lui Moise

1. Influenţa maternă în copilăria timpurie
2. Anii petrecuţi în Madian ca pastor al turmelor lui Ietro
3. Stresul negocierilor cu faraon şi cele zece plăgi
4. Perioada intensivă de 40 de zile petrecută pe Sinai
5. Devoţiunea continuă care a urmat în toţi anii pustiei
6. Exerciţiul permanent de rabdare în relaţiile publice
7. Organizarea eficientă a muncii personale, sugerată de Ietro

Ion Buciuman

Cum a ajuns Moise cel mai bland om ?

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Iochebed – Mama lui Moise

Evr 11,23

 

Paul Black:” Cu excepţia puterii Duhului Sfant nu există pe pământ o altă putere mai mare decât a unei mame care se roagă. Mamele care s-au rugat au mutat mai mulţi munţi decât buldozerele. „

Lordul Shaftesbury :”Daţi-mi o generaţie de mame creştine şi garantez că în 12 luni voi schimba faţa societăţii.”

Chuck Swindoll:’’Dacă ai fost binecuvântat cu o mamă bună, vei beneficia de asta tot restul zilelor… ”

Când ne gândim la mulţi bărbaţi sau femei cu o credinţă remarcabilă, vom descoperi că undeva în umbra anturajului lor este o influienţă bună a unei mame care a avut o relaţie strânsă cu Dumnezeu. Mamele scriu în inimile copiilor lor, ceea ce mâna aspră a lumii nu poate şterge.

Susannah Wesley, mama lui John Wesley petrecea o oră în fiecare zi în rugăciune pt cei 17 copii ai săi. În plus ea lua fiecare copil alături câte o oră în fiecare săptămânăpt a discuta cu el lucruri spirituale

Mergem în Exod 1,6-16. Copiii lui Israel trăiau în Egipt deşi li se promisese ţara Canaan. Ei veniseră din cauza foametei .  Iosif nu intenţionase să-i stabilească definitiv aici. „luaţi şi oasele mele de aici” Este aici ceva curios: ei ştiau că nu Egiptul era ţara promisă, şi totuşi încă erau aici. Ei ştiau că foametea a trecut demult.

Totuşi, de ce erau încă aici? Nu voiau să coboare din barcă. Nilul oferea siguranţă, abundenţă. Faraon îi aşezase în cel mai bun ţinut. Iar ei au ţinut mai mult la confort decât la ascultare de Dumnezeu. Au rămas în Egipt. Numai că rămânând acolo şi-au pierdut libertatea, au devenit sclavi.

Un principiu: Dumnezeu nu ne va binecuvânta atâta timp cât punem confortul înaintea ascultării.

Revenim la mama lui Moise. Trei caracteristici ale lui Iochebed, care o fac erou al credinţei:

1. O mamă credincioasă vede ceea ce este cel mai bun în copilul ei.

Ex 2,1-2. Cine credeţi că a stabilit că Moise era „frumos” ? Fără îndoială, mama lui Moise. Nu concepea, ca acest copil să fie aruncat în Nil. Ea şi soţul ei se gândeau că cine ştie dacă nu chiar prin acest copil Dumnezeu va aduce eliberarea.

1. O mamă credincioasă îşi încredin-ţează copilul în mâna lui Dumnezeu.

V3-6. Imaginaţi-vă. Să pui un copil de trei luni într-un sicriaş, sa-l pui pe apa unui fluviu şi să pleci de acolo.

De unde ştia că mica bărcuţă nu se va răsturna? Sau că vreun animal nu ar fi atacat? De unde putea să ştie cine îl va găsi?

Chiar dacă ar fi fost sigură că îl va găsi fata lui Faraon, ar fi fost liniştită?

Păi nu Faraon dăduse porunca? E adevărat că sora lui era prin apropiere, dar ce putea să facă ea? Cel mai rau ce putea face ar fi fost să intervină cumva…

Iochebed şi-a lăsat băieţelul de 3 luni încredinţându-l lui Dumnezeu. Prin credinţă a făcut ea acest lucru, şi de aceea este menţionat în Evr 11. Părinţii lui Moise au spus:”Copilul acesta nu ne mai aparţine, el aparţine lui Dumnezeu.”

O mamă credincioasă îşi încredinţează copilul în braţul Domnului.

III. Credinţa unei mame credincioase este onorată. V7-10.

Este incredibil; parcă e ca-n filme. „Viaţa bate filmul” Cine putea să-l găsească pe Moise şi sa nu-l ucidă. Numai cineva care avea acces la putere. (Toţi băieţii evrei erau condamnaţi la moarte)

Minunea se întâmplă: dă peste el chiar fiica lui Faraon. Exact omul potrivit la locul şi timpul potrivit. Iochebed putea să meargă acum liniştită acasă şi să aducă slavă lui Dumnezeu.  Fiul ei de 3 luni nu mai trebuie să moară, ba încă nici nu trebuie să se despartă de el. Cel puţin o perioadă.

Dumnezeu ascultase rugăciunile mamei; credinţa ei fusese răsplătită. Cu profundă recunoştinţă , ea şi-a luat în serios rolul. Era conştientă acum că Dumnezeu are un plan special cu Moise. Ştia că timpul său alături de Moise nu va fi prea lung. (aprox până la 12 ani).

Cu credincioşie a folosit timpul de a semăna şi a inocula adevărul cu privire la Dumnezeu şi făgăduinţele Sale. Ştia că încurând va intra sub influenţa celor de la curtea lui Faraon, influenţă care va încerca să-l depărteze de Dumnezeu. Ea i-a prezentat nebunia idolatriei şi l-a învăţat de mic să se plece şi să se închine viului Dumnezeu. A venit vremea despărţirii; dus la curte, trecut prin cele mai înalte şcoli.

Dar lecţiile învăţate de la mama sa n-au putut fi şterse.  Întregul viitor al vieţii lui Moise, marea misiune pe care el a adus-o la îndeplinire în calitate de conducător al lui Israel, dau mărturie despre importanţa lucrării unei mame credincioase. Nu există o altă lucare care să-i poată sta alături. Într-o foarte mare măsură, mama ţine îm mâinile sale destinul copiilor ei. Ea se ocupă cu dezvoltarea minţii şi a caracterului, lucrând nu numai pt prezent, ci şi pt veşnicie. Ea seamănă seminţe ce vor răsări şi vor aduce roade fie spre bine fie spre rău. Lucrarea ei nu este aceea de a picta pe pânză un chip frumos, sau a-l dăltui în marmură, ci de a imprima într-un suflet omenesc chipul divin…

Fiecare mamă trebuie să fie conştientă că clipele ei sunt foarte preţioase… Nu numai că Moise avea să trăiască, dar ea primeşte din partea Domnului ocazia de a-l educa. ( şi încă contra cost). Taţi şi mame, dacă nu veţi uita niciodată că ei, copiii voştri aparţin Domnului, şi veţi accepta asta, Dumnezeu va onora această credinţă aşa cum a onorat-o pe a lui Iochebed. Dumnezeu i-a dat ceea ce ea îşi dorea cel mai mult: viaţa fiului său. Dar i-a dat mult mai multe binecuvântări decât şi-ar fi imaginat.

Taţi şi mame, aveţi destulă credinţă ;

-să vedeţi ce este mai bun în copiii voştrii ?

-Să-i încredinţaţi în mâna D-lui ?

Dacă da, fiţi siguri că Dumnezeu va onora credinţa voastră. John Killinger: „ Eu cred în dragostea tuturor mamelor, şi în importanţa ei în viaţa copiilor lor. Ea este mai tare ca oţelul, mai fină decât puful. Şi mult mai mai elastică decât cea mai verde mlădiţă. Ea vindecă răni, risipeşte dezamăgiri, şi face în stare pe cel mai slab copil să stea în picioare şi să facă faţă problemelor vieţii…

Şi cred că una din cele mai mari minuni din lume este o mamă care-şi revarsă dragostea peste copilul ei binecuvântând lumea cu gingăşia atingerii ei şi cu lacrimile bucuriei ei.

Ioan Sturz

Sursa: www.cercetatiscripturile.org

 

 

/////////////////////////////////////////// 

Portretul lui Daniel și al prietenilor săi (Daniel cap. 1)

 

Autor: AdevărulAzi

daniel-friends01

 

Acest articol este primul dintr-o serie în care voi vorbi despre caracterul lui Daniel și al prietenilor săi și pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, o voi realiza în săptămânile sau chiar lunile următoare.

 

Daniel a fost un profet și slujitor al lui Dumnezeu care a trăit în Babilon ajungând acolo ca și captiv împreună cu cei din poporul evreu din care făcea parte. Din punct de vedere spiritual, știm că Babilonul reprezintă această lume și sistemul ei, astfel că Daniel ne servește ca exemplu pentru toți acei credincioși adevărați care trăim în această lume plină de păcat și idolatrie, dar mai ales pentru aceia dintre credincioșii lui Isus care au un loc de muncă în mijlocul acestei lumi, precum și pentru aceia care își desfășoară activitatea în domeniul public sau chiar politic. Putem spune că Daniel a fost și un om politic prin funcțiile administrative pe care le-a deținut în împărăția Babilonului.

 

Capitolul 1 din titlu arată faptul că în articolul de față ne vom concentra pe primul capitol al cărții Daniel observând ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu ne arată despre acesta, precum și despre cei trei prieteni ai săi, Hanania, Mișael și Azaria.

 

Din primele șapte versete aflăm că Daniel și cei trei prieteni ai săi erau pricepuți în orice ramură a științei ceea ce înseamnă că aveau cunoștințe vaste și erau bine informați. Totodată, Biblia ne arată că cei trei aveau mintea ageră și pricepere, adică erau înzestrați cu înțelegere și discernământ, cu o judecată sănătoasă. Cum aveau ei discernământ și judecată sănătoasă? Ne arată tot Cuvântul lui Dumnezeu în Psalmul 111:10 – prin teamă de Dumnezeu și păzirea poruncilor Lui. Daniel, Hanania, Mișael și Azaria aveau discernământ și o judecată sănătoasă pentru că se temeau cu adevărat de Dumnezeu și pentru că îi erau loiali Lui păzind poruncile Sale cu credincioșie după cum ne arată și Biblia despre ei.

 

Daniel și cei trei fuseseră aleși să fie printre cei care trebuiau să slujească împăratului, iar pentru aceasta era nevoie ca acești tineri să fie crescuți timp de 3 ani în care urmau să învețe scrierea și limba caldeenilor (babilonienilor) fiind hrăniți în tot acest timp cu o parte din hrana împărătească (vezi versetul 5). Totuși, Daniel a hotărât să nu se întineze cu bucatele împăratului (versetul 8). De ce s-ar fi întinat dacă le mânca? Din cel puțin două motive: primul era acela că acea hrană era mai întâi închinată idolilor. Al doilea era acela că puteau proveni de la animale necurate din punct de vedere al Legii (să nu uităm că Daniel a trăit într-o perioadă când Legea era încă în vigoare). Prin urmare, Daniel nu accepta compromisul chiar dacă era periculos să facă asta. Pentru el era mai important să rămână curat și credincios înaintea lui Dumnezeu. Era mai important să-i facă Domnului pe plac. Chiar dacă se afla într-o poziție privilegiată fiind ales să slujească împăratului, el nu s-a compromis căci Dumnezeu era cu adevărat pe primul loc în viața lui.

 

De asemenea, în versetul 8 mai observăm ceva despre Daniel. În urma deciziei de a nu se întina cu hrana împăratului, Daniel A RUGAT pe căpetenia demnitarilor să nu-l oblige să se întineze. Vedem că l-a rugat. Nu s-a împotrivit cu superioritate, mândrie și aroganță, ci a avut o atitudine smerită și respectuoasă. Daniel era un om smerit. Unele versiuni în engleză spun că a cerut permisiunea. Daniel se supunea stăpânirii, așa cum ne învață și Scriptura (vezi Romania 13:1-7 sau 1 Petru 2:13-17).

 

Mergând mai departe la versetul 9, Biblia ne arată că Dumnezeu nu l-a lăsat pe Daniel și drept răsplată pentru credincioșia lui a făcut să găsească îndurare și bunăvoință la căpetenia demnitarilor. De aici și din versetele următoare putem înțelege că acesta din urmă a acceptat rugămintea lui Daniel. Daniel a primit favoare de la Dumnezeu pentru că a refuzat să se compromită și să încalce porunca Domnului și pentru că a avut o atitudine smerită demnă de un copil al lui Dumnezeu.

 

În versetele 11-14 îl vedem pe Daniel plin de credință în Dumnezeu. Căpetenia demnitarilor se temea ca nu cumva refuzând hrana împăratului, cei patru tineri iudei să aibă fețele mai posomorâte decât ale celorlalți tineri (probabil mai slăbite din cauza lipsei de hrană consistentă) și astfel să își riște viața înaintea împăratului. Dar Daniel, plin de credință, i-a zis îngrijitorului desemnat de această căpetenie să-i supravegheze pe ei patru să-i pună 10 zile la încercare primind doar legume și apă ca mâncare.

 

Domnul Dumnezeu a răsplătit credința lui Daniel și a celorlalți trei și la finalul celor 10 zile arătau mai bine și erau mai plini la trup decât ceilalți tineri care mâncau din hrana împăratului. Daniel era plăcut lui Dumnezeu având credință căci Biblia spune că fără credință nu putem fi plăcuți lui Dumnezeu (Evrei 11:6) și refuzase să facă compromis. De asemenea, el nu se temea de oameni, ci doar de Dumnezeu (versetele 15-16).

 

Dumnezeu a binecuvântat pe Daniel și pe ceilalți trei cu știință și pricepere în orice fel de scriere și înțelepciune. Totodată, Daniel putea să înțeleagă orice fel de vise și viziuni. Dumnezeu îi dăduse acest dar și toată știința și priceperea lor de la El venea (versetul 17). În ultimele patru versete ale primului capitol putem vedea răsplata credinței lui Daniel, Hanania, Mișael și Azaria și a refuzului lor de a se compromite, precum și favoarea lui Dumnezeu care era peste ei. Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu? Că dintre toți tinerii, nu a fost găsit niciunul ca cei patru. Astfel, ei au rămas în slujba împăratului, dar nu doar atât, ci în orice problemă în care era nevoie de înțelepciune și pricepere, ei se dovedeau de zece ori mai destoinici decât toți vrăjitorii Babilonului. Înțelepciunea lui Dumnezeu se odihnea peste ei și înțelepciunea lui Dumnezeu este supremă și o face de rușine pe cea a lumii.

 

Dar cum erau ei în același timp? Curați, integri, fără compromis și plini de credință – înțelepciunea lui Dumnezeu nu se odihnește peste cineva în a cărui viață există compromis (de orice fel) cu lumea. Acolo nu poate exista înțelepciunea lui Dumnezeu. Probabil că deja ați observat că pe lângă credință, loialitate, credincioșie și păzirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu, tema principală care iese în evidență din primul capitol al cărții Daniel este lipsa de compromis cu Babilonul (lumea și sistemul ei).

 

Am insistat pe lipsa de compromis pentru că am observat că este ceva ce lipsește tot mai mult în rândul celor ce își spun creștini astăzi și aici mă îndrept mai mult spre cei ce fac parte din culte evanghelice despre care se presupune că cunosc Cuvântul lui Dumnezeu mai profund. Oricât de ironic sună, lipsește lipsa de compromis, ceea ce înseamnă că există compromis cu lumea și în mijlocul creștinilor și în mijlocul bisericilor care au introdus lumea și gândirea ei în adunările lor. Sunt creștini evanghelici în România (sau pocăiți) care înșală statul prin evaziune fiscală, care fug și își închid prăvăliile când se anunță controale din partea autorităților statului, care fac tot felul de șmecherii, care dau mită, care participă la evenimentele și distracțiile acestei lumi unde se petrec lucruri scârboase și abominabile, care sunt prieteni cu lumea și se fac dușmani ai lui Dumnezeu. Daniel a avut o poziție înaltă în administrația Babilonului și vom vedea mai departe cum Biblia spune că în el nu s-a găsit nimic corupt (Daniel 6:4). Nimic. Absolut nimic. Pentru că deși el trăia în Babilon, inima lui era credincioasă lui Dumnezeu și nu Babilonului. El căuta voia lui Dumnezeu și nu plăcerile Babilonului.

 

Amin!

 

///////////////////////////////////////////

Portretul lui Daniel și al prietenilor săi (Daniel cap. 2)

Autor: AdevărulAzi

Daniel-cap-2

 

În articolul precedent al seriei despre Daniel și prietenii săi am scos în evidență lipsa de compromis a acestuia, caracteristică care va mai ieși în evidență și în capitolele următoare din acțiunile pe care Daniel le întreprinde. În articolul de față vom vedea ceea ce capitolul 2 al cărții Daniel ne arată despre acesta și despre cei trei prieteni ai săi.

 

În primele 13 versete ale capitolului aflăm contextul în care se desfășoară întâmplarea și anume acela că împăratul Babilonului, Nebucadnețar, a avut un vis care l-a tulburat foarte tare și se mâniase puternic din cauza faptului că magicienii, descântătorii, vrăjitorii și caldeii nu-i puteau spune ce a visat și nici interpreta visul, astfel că a poruncit ca toți înțelepții Babilonului să fie omorâți, iar asta îi includea și pe Daniel și prietenii lui chiar dacă ei nu fuseseră chemați înaintea împăratului atunci când acesta a cerut cele amintite mai sus înțelepților Babilonului. Nu are sens să ne concentrăm pe visul lui Nebucadnețar pentru că aceasta face parte dintr-un alt subiect, ci doar pe ceea ce Scriptura ne arată despre Daniel și prietenii săi în acest capitol.

 

În versetul 14 vedem cum Daniel a aflat de la Ariok, cel trimis să-i omoare pe înțelepți, de ce a decretat împăratul așa ceva apropiindu-se de el cu prudență și discreție după cum ne spune traducerea NTR. Alte traduceri spun ”cu minte și judecată” (VDC – versiunea Dumitru Cornilescu), ”cu sfat și înțelepciune”, ”cu discreție și discernământ” sau alte combinații între acestea. Ideea principală e că s-a apropiat de Ariok cu înțelepciunea lui Dumnezeu care locuia în el, iar înțelepciunea lui Dumnezeu este și prudentă și discretă și plină de discernământ. Un om înțelept în felul lui Dumnezeu este prudent și discret. Un om gălăgios și lipsit de discreție nu are cum să fie înțelept.

 

Versetul 16 ni-l arată pe Daniel care a rugat pe împărat să-i dea timp. De aici reiese atitudinea plină de respect a lui Daniel față de o autoritate civilă. El nu era cu nasul pe sus pentru că făcea parte din poporul ales sau că îl cunoștea pe Dumnezeu, ba chiar știa că Domnul este Cel care răstoarnă și ridică împărați (vezi versetul 21), deci Nebucadnețar era acolo prin îngăduința lui Dumnezeu. Daniel reacționa mânat de înțelepciunea lui Dumnezeu.

 

Din următoarele 3 versete (17-19) observăm că Daniel, Hanania, Mișael și Azaria nu s-au bazat pe înțelepciunea proprie, ci au cerut milă de la Dumnezeu căci știau că El este Singurul care poate descoperi misterele. Dumnezeu s-a îndurat de ei și i-a descoperit lui Daniel misterul. Ce a făcut Daniel apoi? L-a binecuvântat pe Dumnezeul cerurilor. Mai departe, versetul 20 ne arată din nou că Daniel nu se baza pe înțelepciunea proprie și nici nu se mândrea cu cea pe care i-o dăruise Dumnezeu, ci Îl binecuvântează pe Dumnezeu și recunoaște că a Lui este puterea și înțelepciunea. Și din nou, în versetul imediat următor, Daniel admite că Dumnezeu este sursa înțelepciunii înțelepților și a cunoștinței celor pricepuți. Fără Dumnezeu, aceștia nu ar mai fi nici înțelepți, nici pricepuți. În continuare (v. 22), Daniel Îl recunoaște pe Dumnezeu ca Cel care descoperă lucrurile adânci și ascunse (misterele) și nu consideră că ar fi el ceva, ci Îi dă toată lauda Domnului de la care a primit aceste lucruri și interpretări. Slavă Dumnezeului Sfânt și Adevărat în veci! Amin!

 

În finalul rugăciunii sale de binecuvântare a Domnului (v. 23), Daniel mulțumește lui Dumnezeu și-L laudă pentru înțelepciunea și puterea ce I-a dat-o și pentru că le-a descoperit ce le cerea împăratul, adică visul avut și interpretarea lui. Așa cum am mai amintit, Daniel nu considera că ar fi fost el ceva, ci recunoștea că înțelepciunea din el aparținea lui Dumnezeu. El recunoștea astfel că era doar un vas prin care Dumnezeu lucra cu puterea și înțelepciunea Sa, prin urmare mulțumirile și laudele lui Daniel mergeau doar către Dumnezeu. Daniel avea o smerenie reală izvorâtă dintr-o credință adevărată și sinceră în Dumnezeu.

 

Apoi, Daniel a fost dus înaintea împăratului pentru a-i relata visul și a-i oferi interpretarea (v. 24-28). Acolo, el recunoaște public puterea și măreția lui Dumnezeu și admite înaintea împăratului că Dumnezeu este Cel care dezvăluie misterele și nu el însuși. Daniel i-a dat laudă lui Dumnezeu în public înaintea împăratului. Imediat, înainte să înceapă relatarea interpretării, acesta amintește din nou împăratului că Dumnezeu este Cel ce i-a făcut cunoscută interpretarea prin el (v. 29). Observăm că Daniel apăsa în a scoate în evidență pe Dumnezeu și nu pe el însuși. El era un om cu adevărat smerit și versetul 30 ne arată asta – Daniel știe că toată înțelepciunea din el e a lui Dumnezeu și nu a lui însuși.

 

Între versetele 31-45 Daniel îi relatează împăratului visul și îi dă interpretarea, iar după ce termină ce a avut de spus, îl scoate din nou în evidență pe Dumnezeu spunând că Dumnezeul Cel Mare a făcut cunoscut ce va fi în viitor și că interpretarea visului este demnă de încredere. De ce? Pentru că venea de la Dumnezeu care este Însuși Adevărul. Tot timpul cât a stat înaintea lui Nebucadnețar în această situație, Daniel l-a lăudat public pe Dumnezeu dându-I slava.

 

În versetul 46 vedem cum ca urmare a atitudinii sincer smerite și plină de credință a lui Daniel, Dumnezeu a făcut ca însuși împăratul Babilonului să se plece înaintea lui și l-a înălțat înaintea acestuia. Prin Daniel, Dumnezeu a fost înălțat și onorat în mod public cu prilejul acestei întâmplări, iar la rândul Lui, Dumnezeu L-a răsplătit pe Daniel făcând ca acesta să ajungă conducător peste toată provincia Babilonului, înalt demnitar și primind autoritate peste toți înțelepții Babilonului. Dumnezeu a fost slăvit și onorat prin Daniel și prin purtarea lui neprihănită și fără compromis.

 

În final (versetul 49), Biblia ne arată cum Daniel nu i-a uitat pe prietenii săi credincioși și a cerut împăratului să-i facă administratori ai provinciei Babilonului. Probabil că aceștia lucrau împreună cu Daniel (nu neapărat fizic în același loc) odată ce el fusese pus conducător al provinciei. Chiar și în slujba aceasta ce ține de viața de pe acest pământ Daniel a căutat să se înconjoare cu oameni neprihăniți care trăiau vieți lipsite de compromis. De asemenea, fiind oameni neprihăniți și lipsiți de compromis, erau cei mai potriviți să facă acest lucru, iar înțelepciunea lui Dumnezeu se odihnea peste ei.

 

După cum probabil ați observat, pe lângă alte caracteristici nobile și divine care reies din atitudinea lui Daniel și a prietenilor săi, în capitolul 2 iese foarte mult în evidență faptul că în urma descoperirii primite, Daniel nu se folosește de asta pentru a căuta înălțarea proprie înaintea împăratului, ci declară public că nu el însuși a descoperit misterul care l-a tulburat atât de tare pe Nebucadnețar, ci Dumnezeul Cel Adevărat. Mai mult, am văzut cum Daniel insistă să-l facă pe împărat să înțeleagă că Dumnezeu a făcut asta repetând de mai multe ori acest lucru. Daniel avea o smerenie sinceră pentru că el Îl urma cu adevărat pe Dumnezeu în ascultare și neprihănire.

 

Amin!

Portretul lui Daniel și al prietenilor săi (Daniel cap. 2)

/////////////////////////////////////////////

 

Portretul lui Șadrac, Meșac și Abed Nego (Daniel cap. 3) – în cuptorul aprins

 

 

Autor: AdevărulAzi

Daniel-cap-3

 

Cu ajutorul lui Dumnezeu, continuăm seria portretelor din cartea Daniel și astăzi ne oprim la capitolul 3 unde personajele principale sunt cei trei prieteni ai lui Daniel, Șadrac, Meșac și Abed Nego, după numele care le-au fost date în Babilon. Numele lor ebraice erau Hanania, Mișael și Azaria. Pe parcursul acestui articol vom vedea cum ies în evidență lipsa de compromis și credincioșia celor trei evrei.

 

Primele 7 versete ale capitolului ne arată contextul în care au avut loc întâmplările descrise. După ce în capitolul 2 recunoscuse că Dumnezeul Cel Adevărat este Dumnezeul dumnezeilor și Domnul împăraților, Nebucadnețar a continuat să se închine la idolii lui și a făcut o statuie mare de aur cerând popoarelor, neamurilor și oamenilor de orice limbă, inclusiv satrapii, demnitarii, guvernatorii, sfetnicii, vistiernicii, judecătorii, magistrații și toți ceilalți conducători ai provinciei să se închine acelei statui. Ne amintim din capitolul anterior că cei trei iudei fuseseră numiți administratori ai provinciei Babilonului.

 

Următoarele 5 versete (v. 8-12) ne arată ce au făcut Șadrac, Meșac și Abed Nego în acest caz. Astfel, fiind oameni cu adevărat credincioși lui Dumnezeu și lipsiți de orice fel de compromis în viața lor, au refuzat să-L trădeze pe Dumnezeul Cel Adevărat și nu s-au închinat acelei statui. Prin urmare, niște astrologi (persoane care se ocupau cu cunoașterea voii zeilor și prezicerea viitorului, pornind în special de la observarea astrelor), deci niște păgâni necredincioși, oamenii ai lumii, i-au pârât pe cei trei lui Nebucadnețar. Interesant este faptul că traducerile NTR (Noua Traducere Românească) și VDC (Versiunea Dumitru Cornliescu) spun că astrologii au făcut asta ”cu prilejul acesta” ceea ce ne arată că îi urau de dinainte și probabil căutau motiv să le facă rău, iar acum găsiseră momentul.

 

De ce îi urau? Pentru că trăiau vieți sfinte, neprihănite, lipsite de amestec și compromis și erau cu adevărat credincioși Dumnezeului Cel Adevărat (Singurul). Dacă nu ar fi dorit să le facă rău, nu i-ar fi pârât căci se pare că împăratul nu observase refuzul lor de a se închina statuii. Ceva asemănător a pățit și Daniel în capitolul 6, dar vom vorbi mai târziu despre asta dacă Dumnezeu va vrea. Când trăiești o viață cu adevărat neprihănită și evlavioasă, lumea te va urî și te va persecuta, ba chiar și creștinii falși iubitori de plăceri și compromiși cu lumea vor face asta (vezi 2 Timotei 3:12). Pe mulți dintre așa-zișii creștini de astăzi nu-i urăște lumea pentru că ei fac multe din lucrurile pe care le face și lumea și pentru că nu condamnă păcatul lumii, ei înșiși trăind în păcat. Acești astrologi nu numai că i-au spus împăratului că cei trei iudei nu slujesc dumnezeilor săi și nu se închină statuii de aur, ci au vrut să-l ațâțe tare pe Nebucadnețar împotriva lor adăugând că ei nu țin seama deloc de el vrând să accentueze decizia celor trei de a nu se compromite ca pe o sfindare la adresa împăratului. Bineînțeles, scopul principal al celor trei nu era acela de a sfida autoritatea, căci Biblia ne învață să ne supunem autorităților civile, ci de a nu-L trăda pe Dumnezeu căruia îi slujeau cu adevărat, iar dacă asta nu se putea fără sfidarea deciziei împăratului, atunci au ales să plătească prețul.

 

În versetele 13-15 observăm cum Nebucadnețar s-a aprins de mânie și a poruncit celor trei evrei să se închine statuii pe care a făcut-o, în caz contrar urmând să fie aruncați într-un cuptor aprins. De asemenea, putem vedea că Nebucadnețar a uitat de măreția Dumnezeului lui Israel pe care o recunoscuse în capitolul anterior întrebând plin de mândrie că cine este dumnezeul acela care îi va izbăvi din mâna lui. Aici, în mândria lui, ori se credea mai puternic decât Dumnezeu, ori credea că idolul lui de aur era cel mai puternic. Orice ar fi fost, urma să fie smerit și făcut de rușine.

 

Versetele 16-18 ne arată cum Șadrac, Meșac și Abed Nego au rămas fermi pe poziții și plini de credință în Dumnezeu. Nu au cedat amenințărilor împăratului și nu s-au lăsat intimidați de ele. În primul rând, i-au spus că nu au nevoie să-i răspundă în această privință, adică nu au nevoie să se apere cumva înaintea lui Nebucadnețar. De ce? Pentru că aveau credință în Dumnezeul Cel Adevărat căruia Îi slujeau că poate să îi scape și din cuptor și din mâna împăratului. Apoi, au adăugat că chiar dacă nu va fi așa, tot nu vor sluji idolilor lui Nebucadnețar și nici nu se vor închina statuii de aur. Cei trei au ales să plătească prețul decât să se compromită și să-L trădeze pe Dumnezeu. Erau dispuși chiar și să-și sacrifice viața decât să se închine idolilor știind că vor merge la Dumnezeu.

 

Ei nu au ținut de poziția înaltă pe care o aveau în provincie și nu s-au compromis ca să o păstreze cum fac unii. Nu poziția de administratori era desfătarea lor, ci Dumnezeul Cel Adevărat. Desfătarea inimii lor era să păzească poruncile lui Dumnezeu, una din ele fiind aceea să nu se închine altui dumnezeu. Poziția era ceva ce tot Dumnezeu le oferise. Nu erau legați de lucrurile pământești, ci doar de Dumnezeu pe care Îl slujeau în neprihănire și curăție de inimă. De asemenea, atunci când Dumnezeu te înalță vei avea și dușmani care vor unelti împotriva ta și vor căuta să te doboare la fel cum au pățit cei trei și Daniel în capitolul 6, dar Dumnezeu i-a scăpat și le-a răsplătit credincioșia.

 

Mai departe (v. 19-23), observăm cum în urma declarației de credință a lui Șadrac, Meșac și Abed Nego, Nebucadnețar s-a umplut de mânie și a poruncit ca cuptorul să fie încins la maxim, iar unii din cei mai puternici bărbați din armata lui urmau să-i arunce în cuptor. Cei trei aleseseră să plătească prețul decât să se compromită și să-L trădeze pe Dumnezeu. Nebucadnețar a fost atât de turbat de mânie încât acei oameni puternici din armata lui au fost omorâți de flacăra cuptorului încins peste măsură. Împăratul și-a pierdut efectiv cei mai puternici oameni din armată încercând să-i distrugă pe neprihăniții lui Dumnezeu. Chiar și așa, nu a reușit.

 

Dumnezeu a răsplătit din nou credința celor trei (v. 24-25) iar focul, deși la capacitate maximă, nu i-a atins în niciun fel. Nebucadnețar era umilit de Dumnezeul Preaînalt în care Hanania, Mișael și Azaria s-au încrezut. Ba chiar acesta era înspăimântat de ceea ce vedea căci îngerul Domnului venise între acești evrei și umblau liberi și nevătămați în mijlocul focului. Cei trei iudei au refuzat orice urmă de compromis cu lumea și Dumnezeul Cel Adevărat a fost slăvit, înălțat și onorat prin ei. Singurul Dumnezeu adevărat și-a făcut Numele de slavă și i-a umilit pe Nebucadnețar care se mândrea atât de tare încât nu credea că există un dumnezeu care să-i poată scăpa din mâna lui, pe idolii lui și pe statuia lui de aur moartă și fără putere. Șadrac, Meșac și Abed Nego au preferat să piardă poziția privilegiată în provincie decât să se compromită și să-L trădeze pe Dumnezeu.

 

Împăratul i-a chemat afară pe cei trei numindu-i ”slujitori ai Dumnezeului Cel Preaînalt” (v. 26-27). El mai recunoscuse și în capitolul 2 măreția lui Dumnezeu, dar nu se pocăise de nelegiuirile, păcatul, răutatea și idolatria lui. Când au ieșit, el, precum și toți satrapii, demnitarii, guvernatorii și sfetnicii lui au văzut nu doar că erau nevătămați și că focul nu avusese nicio putere asupra lor, ci și că părul capului lor nu se pârlise, mantiile lor rămăseseră neschimbate și nici măcar miros de fum nu se prinsese de ei. Dumnezeul Cel Adevărat era înălțat și toți dușmanii Lui umiliți și umpluți de rușine. Aleluia!

 

Umilit, Nebucadnețar a recunoscut din nou măreția lui Dumnezeu și l-a binecuvântat admițând că El este Cel care i-a salvat pe Șadrac, Meșac și Abed Nego (v. 28). Ba chiar i-a lăudat pentru că s-au încrezut în Dumnezeu, că au desconsiderat porunca lui preferând să își dea trupurile decât să slujească sau să se închine altui dumnezeu. Înțelepciunea lui Dumnezeu a făcut de rușine înțelepciunea lumii și dumnezeii ei falși. Domnul Cel Adevărat a fost înălțat prin lipsa de compromis și credința jertfitoare a celor trei. Ei aveau o credință de nezguduit în mijlocul Babilonului murdar.

 

În urma acestei minuni, împăratul a dat ordin ca oricine va vorbi de rău pe Dumnezeu să fie omorât și casa lui distrusă spunând că nu există un alt Dumnezeu care să poată izbăvi în felul acesta (v. 29). Totuși, nu vedem că Nebucadnețar recunoaște că Dumnezeul lui Israel este Singurul Dumnezeu adevărat și că nu există altul în afară de El. Împăratul a dat laudă lui Dumnezeu, dar nu s-a pocăit de păcatele sale după cum vedem în capitolul următor. Astfel, avem toate motivele să credem că laudele lui Nebucadnețar nu au fost primite de Dumnezeu.

 

După toate acestea, Șadrac, Meșac și Abed Nego au fost promovați de împărat în provincia Babilonului (v. 30). Din nou, Dumnezeu a răsplătit credința și loialitatea jertfitoare a celor trei față de El. Ei nu au ținut de poziția de administratori ai provinciei ci au preferat să o piardă și să-și jertfească propriile vieți decât să-L trădeze pe Dumnezeul Cel Adevărat, dar Dumnezeu nu doar i-a salvat, ci i-a și promovat în Babilon; le-a dat mai mult decât au gândit ei. Dumnezeu i-a găsit vrednici să le încredințeze mai mult. Ei nu au avut dorința expresă de a fi promovați, dar Dumnezeu i-a găsit vrednici de acest lucru datorită neprihănirii, smereniei, loialității și credincioșiei lor. Au fost credincioși în ceea ce Dumnezeu le-a încredințat și nu s-au compromis cu lumea, iar El le-a încredințat apoi și mai mult.

 

Amin!

 

Portretul lui Șadrac, Meșac și Abed Nego (Daniel cap. 3) – în cuptorul aprins

 

////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

MITUL „GENOCIDULUI SÂNGEROS AL LUI STALIN” ÎN UCRAINA – VEDERE ALTERNATIVĂ; Gulagul lui Stalin şi apologeţii britanici de stânga; Alerta! Vreti globalizare fara Dumnezeu? Va dam pe saturate…Şoc geo-politic provocat de declaraţia lui Medvedev privind scopul fundamental al Rusiei: Eurasia de la Lisabona la Vladivostok! Ca si Masacrul de la Fântâna Albă ,din 1 aprilie 1941,criminalii incurabili persista pentru intronarea Imperiului Tarist-Globalist –Satanist …Cine sunt şi pe ce principii şi-au ales victimele măcelarii din oraşul ucrainean Bucea; Rusii nu vor recunoaste genocidul de la Bucha ,asa cum nu au recunoscut nici  masacrul de la Fântâna Albă, cand in aprilie 1941, trupele NKVD au ucis 3.000 de români;  ÎPS Teodosie îi ia apărarea lui Putin. Noua declarație controversată a arhiepiscopului: „Este cel mai mare ctitor la Sfântul Munte şi Ierusalim”; Comentariul 6: Cum a distrus Partidul Comunist Chinez cultura tradiţională; Istoricul Dennis Deletant: Putin a ajuns să semene cu Stalin, „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”; (POTOPISTUL) Patriarul Kiril le cere soldaţilor să apere Rusia, o ţară care „iubeşte pacea”: „Cu siguranţă nu facem ceva care le-ar putea dăuna altora”; Banul face legea jocului (in)justitiar  … Ce procese și condamnări mai are Elena Udrea, care a fugit din țară pentru a doua oară înainte ca instanța să o condamne la închisoare; Colosala avere a Patriarhului rus Kiril. Peste 4 miliarde de dolari din comerț ilegal cu tutun și altele; Fața hâdă a Armatei Ruse ”Eliberatoare”: violuri, crime și torturi inimaginabile în Ucraina ocupată; Eroinele lumii; Fapte: PSD este agentura Moscovei la București. Dacă nici acum nu-i scoatem în afara legii, atunci când? Despre Dughin, dughinism si barocul stalino-fascist; Preot clujean: Pus să aleagă între Putin și Hristos, Kiril a ales Diavolul. Ortodoxia rusă, la fel cum se încearcă și în România, a fost infectată politic…,,Agarici,(detinutul komunistilor…) vânătorul de bolșevici”- Unde sunt, nu doar Salvatorii  Constanței! Cum a murit, la Canal, un erou. „Sari, mă, ca iepurele!” Omul Nou – de la Hitler, Stalin şi globalizare la Iisus Hristos; Lumea noastră e urâtă din cauza omului, nu din cauza Lui Dumnezeu…

 

 

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

Lumea noastră e urâtă din cauza omului, nu din cauza Lui Dumnezeu

 

Omul nou nu are întrebări, pentru că nu are nevoie de răspunsuri.

 

El are certitudini.

 

El este certitudinea.

 

Omul nou nu are mamă și nici tată. El nu a fost creat, pentru că el însuși este creație și creator.

 

Omul nou nu are nevoie de cărți. El are îndrumători, care au citit de pe google și care îi fac câte un rezumat.

 

Omul nou nu știe că este doar un biet epigon.

 

Tot ce face și ce spune a mai fost făcut. A mai fost spus.

 

Omul nou a fost dorit și de Hitler. Și de Ceaușescu.

 

Oamenii lor, cei noi, erau inculți și agresivi. Atotștiutori. Rasă pură, superioară. Rezolvau totul prin cătușe și arestări, prin deportări și muncă silnică.

 

Urau buna cuviință și cartea, munca onestă și gândirea liberă.

 

Aveau compozitori preferați și compozitori ce trebuiau executați. Aveau scriitori agreați și scriitori închiși. Aveau un om bun la toate, care verifica textele pieselor de teatru, ca nu cumva un sunet nedorit de omul nou să se facă auzit.

 

Aveau filme permise și filme interzise. Aveau alimente pe care ni le băgau pe gât și mâncare pe care doar ei o puteau consuma.

 

Oamenii de rând aveau voie să se îmbrace în salopete gri sau negre; să asculte supuși; să tacă; li se luau pământul și casa pentru a trăi la comun, într-un haos menit să îi reducă la simple numere în statistici.

 

Nu aveau voie să gândească, gândea partidul și conducătorul pentru ei.

 

Și, mai ales, omul nou din timpul lui Hitler și Stalin și Ceaușescu avea ordin să urască. Și, încet, încet, a început să îi placă.

 

Moștenirea ironică, peste timp, a dat roade amare.

 

Omul nou asta știe să facă cel mai bine: să urască.

 

Cu toată ființa lui, fără reținere.

 

Omul nou se naște nedorit, trăiește ca să urască și moare frustrat că nu a reușit să urască atât cât ar fi vrut.

 

Ura îi este motor și combustibil, este rațiunea lui de a exista.

 

Urăște oamenii senini și smeriți. Urăște simplitatea născătoare de bine și frumos. Urăște tot ce nu înțelege. Iar el nu înțelege mai nimic.

 

De fapt, omul nou este un mic și penibil lucifer a cărui unică, neprețuită, devoratoare dorință este să Îl umilească pe Dumnezeu.

 

Să Îl ucidă ar fi simplu și un pic periculos….S-ar putea întoarce.

 

Umilința e mult mai satisfăcătoare.

 

Ce nu înțelege omul nou, pentru că nu poate, este că Dumnezeu nu se teme să fie umil.

 

Nu se teme să fie dat la o parte.

 

Nu se vrea în prime time.

 

Amprenta Lui e impregnată pe inima fiecărui om născut vreodată.

 

Cu ea ne naștem, cu ea trăim, cu ea murim.

 

Pentru noi, har, pentru omul nou, stigmat.

 

Oricât își dorește să scape de ea, nu poate.

 

O va putea înnegri, arde, ciopârți. Urma ei rămâne.

 

Așa cum rămâne copleșitorul șuvoi de iubire care curge la nesfârșit de pe Cruce, încercând să acopere și dâra de ură pe care o lasă omul nou în urma lui.

 

Lumea noastră e urâtă din cauza omului, nu din cauza Lui Dumnezeu.

 

Și doar un imens Potop ne mai poate curăța.

 

Autor: Adriana Stoicescu

 

Lumea noastră e urâtă din cauza omului, nu din cauza Lui Dumnezeu

 

////////////////////////////////////////////

Omul Nou – de la Hitler, Stalin şi globalizare la Iisus Hristos

 

Omul Nou, propovăduit de comunism și nazism, avea misiunea de a-l înlocui pe Dumnezeu. Comunismul și nazismul au fost înfrânte de istorie (nu și eradicate!), dar fantoma Omului Nou este mai vioaie ca oricând.

 

Omului contemporan i se bagă în cap pe toate canalele că nu are nevoie de Dumnezeu, că-și poate croi singur soarta, că poate întoarce societatea pe dos după bunul plac. Eșecurile tot mai dese, poticnelile tot mai evidente sunt acoperite de o formidabilă mașinărie de propagandă hedonistă: „Fă ce vrei!” și „Trăiește-ți clipa” sunt cele două lozinci cu care este dopat sistematic omul modern. Și acesta, ca o muscă fără cap, continuă să alerge nebunește spre nicăieri.

 

„Doamne, toată noaptea ne-am trudit și nimic n-am prins”, se plânge Petru în episodul din Evanghelie, intitulat „Pescuirea minunată”, care se citește duminica aceasta, a XVIII-a după Rusalii. Este replica pe care apostolul i-o dă lui Iisus, când Acesta îi cere să arunce din nou năvoadele, după o noapte întreagă de pescuit steril. Este în același timp strigătul disperat al omului contemporan, care se luptă cu poverile și obstacolele acestei vieți agitate și serbede, observă IPS Teofan.

 

Însă, spre deosebire de omul de azi, Petru făcea acum 2000 de ani o adăugire fundamentală: „…dar, la porunca Ta, voi arunca mreaja”. În ciuda cererii aparent absurde (tocmai se întorseseră de la pescuit cu corabia goală), el decide să asculte de Dumnezeu.

 

Abia desprinsă de la țărm („Depărteaz-o la adânc!”, poruncise Mântuitorul), barca se umple de atâta pește încât amenință să rupă mrejele. Ascultarea a făcut posibilă minunea. Încă o dată, spre deosebire de omul contemporan, insensibil și opac la orice teofanie, Petru cade la picioarele lui Iisus, recunoscându-și micimea: „Du-Te de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos!”

 

Așadar, pentru a-L reactiva pe Dumnezeu, pentru a reintra pe frecvența Lui și a-L auzi este nevoie de „îndepărtarea de țărm” (zgomotul și frământările acestei lumi), de puterea de a spune NU superficialității și amăgirilor de moment. Și, mai ales de smerenie. Pentru că adevăratul Om Nou este Hristos

 

Preluare: evz.ro / Autor: Adrian Pătruşcă

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

Cum a murit, la Canal, un erou. „Sari, mă, ca iepurele!”

 

 

Emil Pălăngeanu a fost unul dintre marii noştri atleţi. Deţinător de recorduri naţionale, fondator de organisme sportive, evidenţiat pe front, preşedinte de federaţie. A fost ucis la Capul Midia, de brutari care, ştiindu-i trecutul de „sportsman”, îşi băteau joc de el în faţa tuturor

 

Cum a murit, la Canal, un erou. „Sari, mă, ca iepurele!”

 

Albon, colonelul din Turda, ăl de punea amărâţii să găurească, la «11 Stâncă», cu gamelele, părea că mai avea un dram de omenie pe fundul inimii. Dar Borcea, finul lui, brutar la bază, cu doar patru clase la bord, urla şi suduia: „Bandiţilor, aruncaţi mâncarea în WC ca să slăbiţi, să nu mai munciţi, să sabotaţi construirea acestei măreţe artere prin care partidul a înţeles să vă ofere reabilitarea!”.

 

„Opera” era Canalul, „acest al patrulea braţ al scumpei noastre Dunări”. Câinii dispăreau. Cei care mâncau peşte nespălat, sărat şi beau apă din Taşaul mureau în câteva zile.

 

I-au adus de Sfânta Mărie cea Mare, 1952. Îi încărcaseră ca pe cartofi, claie peste grămadă: „Lasă, mă, că nu crapă până acolo! Avem nevoie de braţe de muncă!”. Trei dintre ei fuseseră traşi mai într-o parte. «Terminus Paradis» plus «Cel mai iubit dintre pământeni» într-o singură secvenţă… „Pălăgeanu Emil! Ce-ai fost, mă?”. „General!”. „Aha, general! De ce nu spui, mă, aghiotant regal, educator al fostului rege? Lasă că te aranjăm noi! La roabă!”.

 

Record neegalat vreodată!

 

Sufletul acesta de 60 de ani, demn, fusese o instituţie. Un „sportsman” adevărat, nu făcut din toc şi din călimară. Prin 1913, împreună cu al său frate, Nicolae, fuseseră trimişi în Suedia, la „specializare”, parte a primei unităţi de schiori şi trupe mobile de munte.

 

Peste trei ani, la Campionatele Naţionale de Atletism din 22-23 mai, de la Bucureşti, locotenentul Emil Pălăngeanu devine campion al ţării la toate cele patru probe clasice de aruncări: greutate, disc, ciocan şi suliţă!

 

De atunci, de mai bine de un secol, niciun alt sportiv nu a reuşit să-l egaleze… Patria intră în război. E erou la trecătorile din Carpaţi. „Pentru vitejia şi avântul cu care a comandat compania în luptele din 1916, la Boldogvaros. La sita Buzăului şi la Gura Siriului, unde, atacând la baionetă o companie inamică a distrus-o luându-i un rest de 40 de oameni prizonieri. Tot astfel a luptat la Mălaia împotriva unor forţe duşmane covârşitoare”.

 

Instruieşte prima unitate de Vânători de Munte din Armata Română, luptă pe fronturile din 1917. 1922 îl găseşte la Stockholm, chemat de cei de acolo pentru cursurile Institutului Regal Central de Gimnastică. E una dintre piesele de bază la fondarea faimosului O.N.E.F.. Nu stă-n birou. Coordonează atletismul, schiul, gimnastica şi înotul, povăţuieşte echipa noastră participantă la proba de patrulă militară, precursoarea biatlonului, la Jocurile Olimpice de Iarnă din 1928, de la St. Moritz. Apoi este chemat să preia conducerea Institutului Militar de Educaţie Fizică.

 

Profesorul lui Mihai I

 

În 1932, devine aghiotant regal şi profesor de educaţiune fizică la Clasa Palatină a Marelui Voievod de Alba Iulia, viitorul Rege Mihai I. Nu uită prima iubire. E preşedinte, în două rânduri, al Federaţiei Române de Atletism, devine general de brigadă.

 

În martie 1945, suferă prima umilinţă. Este trecut în rezervă. Primeşte un document cu „personal activ al armatei care prisoseşte peste nevoile de încadrare”. E săltat în vara lui 1952. „Activitate duşmănosă împotriva regimului democrat”.

 

A doua umilinţă. Primeşte cinci ani. Capul Midia. Toamna, grea, iarna, şi mai grea. Când li se dau macaroane – da, minune! – e pedepsit pentru că nu vrea să muncească. Nu le mai primeşte! Borcea, brutarul, află de trecutul de sportiv. Îl scoate la careu şi-l pune să „sară ca iepurele”. Câtă suferinţă poate îndura un singur om? Cedează, treptat. Nu se mai poate mişca. Nu mai intră în baracă.

 

Doctorul Jovin îi ia pulsul, cere să fie dus la… Degeaba… Marele Emil I. Pălăngeanu decedase. Data nu-i sigură. Undeva între 23 ianuarie şi 4 februarie 1953. Trupul unuia dintre cei mai mari atleţi ai noştri ajunge în stiva de schelete din magazia de stuf de la Midia, aşteptând medicul civil, unicul care avea dreptul să confirme moartea „bandiţilor” exterminaţi prin muncă forţată.

 

Preluare: «Morminte fără cruce», Cicerone Ion

 

Emil Pălăngeanu s-a născut pe 31 ianuarie 1891, în Adjud, județul Vrancea, și a decedat între 23 ianuarie și 4 februarie 1953, Capul Midia. A fost un general român, decedat în închisorile comuniste.

 

A absolvit Școala Militară de Ofițeri în 1911. În anul 1913, fiind un tânăr ofițer, a fost selecționat, împreună cu fratele său, Nicolae, pentru a face parte din primele unități românești de schiori și trupe mobile de munte, foarte necesare, având în vedere în apropierea izbucnirii Primului Război Mondial. Frații Pălăngeanu au fost trimiși în Suedia, la pregătire, iar când au revenit în țară au format nucleul viitorului Regiment de Vânători de Munte, a cărui eficacitate avea să se confirme în timpul războiului și ulterior. Pentru meritele lor din război, cei doi frați au fost decorați cu Ordinul Mihai Viteazul.

 

A fost decorat cu Ordinul «Mihai Viteazul», clasa III, pentru modul cum și-a condus compania din Regimentul 3 Vânători în timpul Operației de apărare a trecătorilor din Munții Carpați, din toamna anului 1916.

 

„Pentru vitejia și avântul cu care a comandat compania în luptele din 1916, la Boldogvaros, la sita Buzăului și la Gura Siriului, unde atacând la baionetă o companie inamică a distrus-o luîndu-i un rest de 40 de oameni prizonieri. Tot astfel a luptat la Mălaia impotriva unor forțe dușmane covârșitoare” – Înalt Decret no. 611 din 21 iulie 1917: p. 87.

 

În perioada interbelică, cei doi s-au dedicat instruirii tineretului românesc, prin educație fizică. În acest scop, Emil Pălăngeanu împreună cu Nicolae Pălăngeanu și Victor Bădulescu au înființat pe 17 iunie 1923 Oficiul Național pentru Educație Fizică. De asemenea, Emil Pălăngeanu a fost președinte al Federației Române de Atletism în anii 1933 – 1935 și 1939 – 1940.

 

Emil Pălăngeanu a fost aghiotant regal și profesor la clasa specială a Marelui Voievod de Alba-Iulia, viitorul Rege Mihai I, cu care ținea orele de educație fizică. În același timp, era și cadru didactic la Institutul Militar de Educație Fizică. A fost înaintat la gradul de colonel la 10 mai 1934 și la gradul de general de brigadă la 10 mai 1941.

 

Generalul adjutant Emil Pălăngeanu a fost numit la 23 decembrie 1941 în funcția de comandant al organizației Munca Tineretului Român.

 

În perioada 1941-1944 Emil Pălăngeanu a condus organizația Munca Tineretului Român,  iar în 1944 a fost numit inspector cu pregătirea premilitară.

 

Cariera militară

 

La 31 martie 1929 a fost înaintat la gradul de locotenent-colonel.

 

La 10 mai 1934 a fost înaintat la gradul de colonel.

 

La 10 mai 1941 a fost înaintat la gradul de general de brigadă.

 

După instalarea guvernului Petru Groza generalul de brigadă Emil Pălăngeanu a fost trecut din oficiu în poziția de rezervă, alături de alți generali, prin decretul nr. 860 din 24 martie 1945, invocându-se legea nr. 166, adoptată prin decretul nr. 768 din 19 martie 1945, pentru „trecerea din oficiu în rezervă a personalului activ al armatei care prisosește peste nevoile de încadrare”.

 

Condamnarea

 

Generalul de divizie, Emil Pălăngeanu, a fost arestat la 15 august 1952, în vârstă de 61 de ani și a fost condamnat la 60 de luni de muncă forțată, sub acuzația de „activitate dușmănoasă împotriva regimului democrat”. A fost deținut în lagărul de la Capul Midia, unde a decedat după Crăciunul lui 1952, se pare că între 23 ianuarie și 4 februarie 1953. Trupul neînsuflețit i-a fost aruncat în stiva de schelete din magazia de stuf a Midiei, unde cadavrele așteptau examenul medicului civil, care trebuia să confirme moartea celor exterminați prin muncă forțată.

Cum a murit, la Canal, un erou. „Sari, mă, ca iepurele!”

 

////////////////////////////////////////////

,,Agarici,(detinutul komunistilor…) vânătorul de bolșevici”- Unde sunt, nu doar Salvatorii  Constanței!

 

De către Anonimus  

 

El este pilotul Horia Agarici, supranumit „Agarici, vânătorul de bolșevici” salvatorul Constanței, pe 23 iunie 1941, când a oprit un atac aerian rusesc de unul singur, doborând trei bombardiere și punându-le pe celelalte pe fugă. Agarici zbura pe avionul englezesc «Hurricane», același tip care a salvat Marea Britanie în Bătălia Angliei, provocând 80% din pierderile germanilor. Coechipierii din escadrila lui Agarici au doborât într-o zi 10 avioane rusești fără nicio pierdere. Pentru faptele sale de arme a fost răsplătit după război prin condamnarea la muncă silnică pe viață, deoarece a luptat contra Rusiei, însă, după 9 ani de temniță, este eliberat și apoi reabilitat. A murit în 1982 și a fost înmormântat la Constanța, orașul pe care l-a salvat de bombardament, cu onoruri militare.

 

Născut la 6 aprilie 1911 la Lausanne în Elveția, Horia Agarici și-a petrecut copilăria la Iași. După începerea cursurilor liceale în acest oraș, familia s-a mutat la Brașov, unde Horia a terminat studiile liceale la Liceul «Doctor Ioan Meșotă». După un an de studii la Politehnica din Timișoara, a decis să devină ofițer de aviație, urmând cursurile Școlii de aviație militară de la Cotroceni. După obținerea brevetului de pilot de război, la 16 aprilie 1934, proaspătul aviator militar va activa în cadrul mai multor escadrile, zburând pe diferite tipuri de avioane. A fost înaintat la gradul de locotenent aviator pe 6 iunie 1937. A participat, cu gradul de locotenent aviator, la manevrele regale din anul 1938.

 

La 22 iunie 1941, la ordinul conducătorului statului, Ion Antonescu, trupele române au trecut Prutul. Începea o lungă campanie, al cărei obiectiv era eliberarea teritoriilor românești ocupate de Uniunea Sovietică.

 

Primii care au intrat în luptă au fost, în ambele tabere, aviatorii. Formațiunile de bombardament au survolat linia frontului, în căutarea unor ținte care să afecteze decisiv puterea de luptă și economică a inamicului. Astfel, în primele ore de dimineață, o formație de șase bombardiere sovietice s-au apropiat, peste Marea Neagră, de instalațiile portuare ale Constanței. Escadrila 53, afectată apărării litoralului, era plecată în misiune. Numai locotenentul Horia Agarici, cu rezervoarele de carburant perforate, a rămas pe aerodromul Mamaia. Totuși, conjunctura a făcut din Agarici un adevărat simbol al aviației de vânătoare.

 

Doborârea a trei bombardiere

 

 

În 1941, el primește comanda escadrilei 53, dislocată pe aerodromul Mamaia, afectată apărării litoralului. Unitatea era dotată cu avioane Hurricane. În dimineața de 23 iunie 1941, piloții escadrilei au primit ordinul de a însoți o formațiune de bombardiere. Horia Agarici a decolat în fruntea escadrilei, dar, din cauza unor scurgeri de combustibil a fost nevoit să revină la bază și, imediat, tehnicienii au încercat să remedieze defecțiunea.

 

La ora 12:00 s-a dat alarma: au fost semnalate bombardiere sovietice, care, după toate aparențele, se îndreptau spre Constanța, cu misiunea probabilă de a ataca portul. În ciuda tuturor regulamentelor, Agarici decolează fără ordin, fără coechipier, cu un singur rezervor plin, pornind „la vânătoare”. Norocul și simțul său de orientare îl ajută și, în curând apare în fața sa, zburând la altitudinea de 600 de metri, un grup de cinci avioane de bombardament, neînsoțite (lipsă de orientare strategică? Dispreț pentru capacitatea de reacție a românilor?) de vânătoare. Profitând de poziția favorabilă (deasupra și în spatele țintei), Agarici atacă. Întâi trage în bombardierul din capul formației. Îl lovește decisiv. Avionul sovietic cade în mare și explodează odată cu bombele pe care le transporta. Printr-o ranversare și un semitonou, Agarici revine la atac, trăgând în avionul din dreapta, care cade. Apoi atacă și al treilea inamic, care se îndreaptă spre sol, deși nu are incendiu la bord. Probabil că echipajul a ales prizonieratul… În acel moment, al doilea avion lovit de Agarici este luat în primire și de artileria antiaeriană română.

 

Celelalte două avioane sovietice au dispărut în acest timp, abandonând misiunea, iar Agarici a revenit pe Mamaia, în limită de benzină. Rezultatul primei lupte aeriene din acest război a fost: trei bombardiere sovietice doborâte, dintre care două atribuite locotenentului Horia Agarici și al treilea, în comun, aviatorului și artileriei antiaeriene.

 

Pilotul rus

 

Oricum, pentru o cercetare critică merită să semnalăm şi mărturia – ca istorie orală, desigur – a fiului său, Paul Agarici. Acesta povesteşte că într-o zi a anului 1949, un general rus l-a căutat pe tatăl său şi i-a spus cu vocea sugrumată de emoţie: „Am învăţat româneşte ca să vin să-ţi mulţumesc pentru că nu m-ai atacat atunci când rămăsesem fără muniţie şi nu puteam să-ţi răspund“. Ce se întâmplase? Într-o luptă aeriană, Agarici a rămas în duel aerian cu un singur avion inamic. Pilotul sovietic a rămas fără muniţie şi i-a transmis prin semne românului că nu mai are cu ce să lupte şi că acceptă să se predea. Atunci, Agarici i-a transmis tot prin semne că va amâna duelul aerian pentru altă dată, pentru că nu este bărbăteşte să dobori pe cineva care nu are cum să se apere.

 

Distincții

 

 

La revenirea la sol, Agarici a fost felicitat de comandantul flotilei, ca și de camarazii săi. Unii dintre ei, ca de pildă veteranul de război Traian Moraru, își amintesc și povestesc cu emoție acest episod remarcabil de la începutul războiului.

 

Remarcabila victorie a fost citată prin ordin de zi pe armată, fiind apoi preluată și amplificată de ziare și de Radio România. Celebritatea lui Agarici a fost asigurată și prin versurile lui Păstorel Teodoreanu, puse pe note de Gherase Dendrino pentru un șlagăr la modă în vara lui 1941.

 

„A plecat la vânătoare Agarici

A plecat ca să vâneze bolșevici … ”

 

Veteranii din al doilea Război Mondial (chiar și din trupele terestre) își amintesc cum îl fredonau atunci când avioanele cu cocardă tricoloră survolau linia frontului.

 

Din păcate, probabil ca urmare a invidiei unor superiori, la 3 august 1941 Horia Agarici a fost mutat de la Escadrila 53 la I.A.R. Brașov, ca pilot essayeur, deși între timp fusese decorat cu: Medalia «Virtutea Aeronautică» clasa a treia, Ordinul «Coroana României» cu spade și cu spade și panglica Medaliei «Virtutea Militară» clasa a cincea și cu Crucea de Fier germană. A fost înaintat la gradul de căpitan aviator pe 24 ianuarie 1942. Mai târziu a revenit în luptă, reușind ca, până la sfârșitul războiului, să mai doboare încă trei avioane inamice, cu toate că firea lui poetică și nostalgică îl arăta superiorilor ca pe un tip incapabil să lupte.

 

Închis la Aiud

 

 

După război, căpitanul aviator Horia Agarici este trecut în rezervă, pentru a presta diferite activități fără nicio legătură cu meseria și pasiunea lui, zborul. Ca o consecință a servitudinii față de Moscova a regimului comunist din România, în 1955 el este degradat, ca și alți aviatori care se distinseseră pe frontul de est. A fost întemnițat la Aiud ca deținut politic, fiind condamnat la 25 de ani de muncă silnică și eliberat prin grațierea generală din 1964.

 

Aş fi încercat să dobor orice avion inamic, indiferent dacă ar fi fost rusesc, american sau german, atâta vreme cât îmi ameninţa ţara”, ar fi spus pilotul la procesul din 1955, potrivit fiului său, Paul Agarici.

 

A fost reabilitat și i-a fost redat gradul de căpitan în 1965.

 

A murit în 1982 la Constanța fiind înmormântat cu onoruri militare.

 

Poetul Agarici

 

Horia Agarici este amintit și de istoria literaturii române. A publicat mai multe cărți, printre care volumul de versuri «Acorduri și nuanțe», cel de nuvele «Șoimanu Furtună», precum și tratatele de specialitate «Aviația de vânătoare» și «Lupta în cer».

 

Poate că versurile lui nu îl ridică la valoarea unui mare poet, dar pasiunea care le-a inspirat este remarcabilă, pentru că este aceeași care l-a călăuzit în luptă:

 

„Pe zarea mării, case sclipesc în alb de viață?

Și moartea se apropie pe aripi de păgân…

Dar iată-un fulger rece, avânt fără stăpân,

Un șoim de fier și flăcări, pierind în dimineață”.

«Încăierare în văduh»

 

Horia Agarici a avut mai mulţi copii. Paul Agarici s-a născut pe 4 iulie 1947. Imediat, nou-născutul a fost luat de stat din braţele mamei, moaşă la un spital, şi trimis la casa de copii, fiind considerat fiu de criminal de război, întrucât tatăl său doborâse mai multe avioane sovietice în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. În cei 14 ani cât a stat la casa de copii «Victoria» din Bucureşti, Paul Agarici şi-a văzut tatăl de maximum zece ori: „Mai venea el la mine sau eu mai săream gardul şi mergeam să-l văd. De multe ori îl întrebam: ‘De ce nu mă iei acasă?’. Şi atunci el ofta şi nu ştia cum să-mi explice ca să înţeleg”.

 

,,Agarici, vânătorul de bolșevici”

 

////////////////////////////////////////////

 

Preot clujean: Pus să aleagă între Putin și Hristos, Kiril a ales Diavolul. Ortodoxia rusă, la fel cum se încearcă și în România, a fost infectată politic

 

 

 

 

Preotul și antreprenorul clujean Dinu Criste, fost om de televiziune, a scris câteva rânduri în care face analiza alegerilor făcute de Patriarhul Rusiei, între Putin și Hristos. Acesta spune că Patriarhul Kiril l-a ales pe Putin.

 

”PUTIN VS. HRISTOS

 

Aparent e patriarhul Kiril al Rusiei. În realitate însă e un slujitor “acoperit” al regimului dictatorial al lui Putin. Pus să aleagă între Putin și Hristos, Kiril l-a ales pe primul. Între război (Putin) și pace (Hristos), Kiril e pentru război. Pentru fostul agent KGB și actualul Patriarh (Kiril a avut mereu atribuții de politică externă a bisericii ruse) drepturile și libertățile individuale au fost mereu o erezie. Democrația, chiar dacă e compatibilă cu creștinismul, nu este deloc compatibilă cu ortodoxia rusă. De fapt ortodoxia rusă, la fel cum se încearcă de către unii și în România, a fost infectată politic iar apoi deturnată într-o formă de naționalism religios. Ascultarea necondiționată promovată în Ortodoxia prost înțeleasă a facilitat derapajele de tip autoritarist. Hristos e folosit pe post de agent de influență politică.

Hristos a devenit un brav ostaș cu sabia în mână luptând pentru visul Marii Lumi Ruse. Așa a fost ilustrat Hristos în mozaicul din Marea Catedrală a Armatei Ruse. Tot în aceasta Catedrală Maica Domnului nu stă nici ea deoparte și devine suporter al “visului rus”.

În loc să-și acordeze tonul după evanghelia păcii, Kiril preferă “simfonia” cu Putin. În loc să mijlocească pentru îndurare, el sugerează o minimalizare a pierderilor de vieți omenești. În cel în care o lume întreagă vede un terorist, el vedea cu vreme în urmă un “miracol al lui Dumnezeu”. Mai erau unii și pe la noi care, afectați de briza mării, îl vedeau ca pe un mare binefăcător al Ortodoxiei

Kiril e un dezertor moral în fața întregii lumi, un trădător al Evangheliei iubirii, un sabotor dinăuntru al Ortodoxiei.

 

După acest război numărul celor neafiliați religios în Rusia va crește enorm.

 

Dumnezeu să-l ierte!”, a spus preotul Dinu Criste.

 

Un preot clujean critică faptele Arhiepiscopului Tomisului, ÎPS Teodosie: Diavolul se-mbracă de la Prada, Teodosie se încalță de la Prada

 

https://www.stiridecluj.ro/politic/preot-clujean-pus-sa-aleaga-intre-putin-si-hristos-kiril-a-ales-diavolul-ortodoxia-rusa-la-fel-cum-se-incearca-si-in-romania-a-fost-infectata-politic

 

////////////////////////////////////////////

Despre Dughin, dughinism si barocul stalino-fascist

Vladimir Tismaneanu • Contributors.ro

 

Motto: “Întrebarea crucială de care dughiniștii și putiniștii fug speriați, precum gândacii de bucătărie, este următoarea: de două ori Rusia a promis să salveze lumea și a reușit doar să o facă mai asemănătoare cu iadul. E cazul să o investim cu un nou capital de încredere ca să o facă și a treia oară?”–Olavo de Carvalho

 

 

Vladimir Tismaneanu

 

Discutiile actuale despre legaturile posibile ale lui Alekesandr Dughin in Romania (si nu doar acolo) fac necesara, cred, republicarea unui text aparut in urma cu cateva luni, aici, pe Contributors (26 iunie 2014). Dughin nu este un personaj oarecare, ci unul dintre cei mai influenti ganditori din zona panslavismului ortodoxist, a fundamentalimsului anti-capitalist si anti-liberal. In gandirea lui, se intalneste eurasianismul radical cu national-bolsevismul rezidual. Este vorba de ceea ce numesc barocul stalino-fascist. Dughinismul este un mit politic redemptiv, una din expresiile cele mai virulente si potential explozive ale fantasmelor salvarii. Nu este de mirare ca stangistii fanatici si dreptacii exaltati se gasesc pe lista de potentiali sustinatori ai acestui tip de proiect politic. Dupa cum nu este de mirare ca figureaza acolo FSN-isti, protocronisti, anti-globalisti si diversi iluzionisti anti-anticomunisti.

 

 

https://www.facebook.com/Cristian.Ghinea.CRPE/posts/749648855127736

 

“Vizita ideologului pseudo-conservator, in fapt profetul imperialismului velicorus Aleksandr Dughin in Romania, in plina ofensiva pesedist-penelista pentru demisia lui Traian Basescu, nu poate sa nu genereze legitime intrebari. Dughin nu este un universitar oarecare, ci ideologul din umbra al strategiei putiniste de resurectie a Maicii Rusii sub semnul sintezei fascisto-comunista. Este doctrinarul unui nou totalitarism in statu nascendi, un conglomerat deliberat baroc, un panslavism ortodoxist impregnat cu nostalgii staliniste cu certe si deloc secrete ambitii expansioniste. Este un adversar visceral al valorilor liberale. Traian Basescu simbolizeaza optiunea indefectibila a Romaniei pentru NATO si UE. Decredibilizarea sa este clar legata, prin fire bine camuflate dar nu imposibil de decelat, de interesele Rusiei putiniste.

 

Reiau aici un articol de acum cateva luni (martie 2014) care s-a dovedit, iata, premonitoriu. Ceea ce dezvaluie acum Robert Turcescu pe blogul sau mi se pare deopotriva revelator ai alarmant. Dughin nu se ocupa cu turismul spiritual. Vizitele sale in Romania (care, totusi, nu este Muntele Athos) si nu doar acolo sunt expresia unei agende geopolitice. Este interesant cine a participat la mesele in onoarea lui Dughin. Intre acestia, graficianul ex-peremist Eugen Mihaescu, fost consilier personal al lui Ion Iliescu, care si-a construit “cariera politica” pe post de vasal al lui Corneliu Vadim Tudor in cea mai neagra perioada a acestuia. In trecutul recent, Dughin s-a intalnit cu Ioan Talpes si cu Adrian Nastase. Nu mai vorbesc de diverse personaje stranii care apar si dispar in functie de o meteorologie politica adeseori naucitoare. Mircea Popa, cu ale sale propensiuni rusofile stiute de decenii, este doar unul dintre acestea.

 

 

 

“Cine vrea sa inteleaga mentalul Kremlinului, himerele dominante la ceasul dictaturii FSB, ar face bine sa asculte cantecele Jannei Bicevskaia, fosta voce a protestului, un fel de Joan Baez a vremurilor lui Brejnev si Andropov, devenita una a resurectiei simbolice a unui trecut fetisizat, romantizat si mitizat. Sunt cantece care aduc aminte deopotriva de miturile bolsevice si de acelea ale Garzii Albe, de cultul lui Nikolai al II-lea si de acela al lui Iosif Djugasvili, zis Stalin, intr-o combinatie pe cat de eterogena, pe atat de inselatoare. O combinatie letala pentru tot ce inseamna libertatea individului. ”Marsurile, imnurile si simbolurile vagi sunt materia prima a a oricarei dictaturi”, scria Mihail Sebastian in “Cum am devenit huligan” (citez din memorie). Ingrediente folosite din plin de regimul Putin.

 

Mistuit de anxietati inavuabile si de nesabuite aspiratii de a reconstitui Imperiul Rus, Vladimir Putin mizeaza pe ceea ce numesc fantasmele salvarii. S-a scris mult, in anii 90, despre sindromul Rusiei weimariene si despre riscul ascensiunii fascismului. Iata-l acum implinit. Un fascism modernizat, desigur, dar tot fascism: imperialist, militarist, nationalist, dictatorial, anti-liberal si anti-pluralist. Pe scurt, gangsterismul pseudo-mesianic ridicat la nivel de politica de stat. Ideile doar aparent delirante ale lui Aleksandr Dughin au inspirat si continua sa inspire pariul lui Putin si al camarilei sale. Printre cei care il frecventeaza pe Dughin se numara Gabor Vona, liderul formatiunii extremiste Jobbik din Ungaria.

 

Este vorba de un proiect geopolitic cu aspiratii planetare, anti-occidental, xenofob, autoritar si anti-liberal. Timp in care Putin si megafoanele sale calomniaza revolutia ucrainiana despre “lovitura de stat fascista” de la Kiev. Iata un pasaj simptomatic dintr-o carte programatica a lui Dughin: “Suveranitatea Ucrainei reprezintă un factor extrem de negativ pentru geopolitica Rusiei şi poate conduce, în principiu, foarte uşor la un conflict militar. […] Ucraina ca stat independent cu anumite ambiții teritoriale constituie o amenințare enormă pentru întreaga Eurasia și, fără o soluționare a problemei ucrainene, este lipsit de sens să vorbim despre geopolitica continentală. [ … ] Avînd în vedere faptul că o simplă integrare a Moscovei şi Kievului este imposibilă și nu va duce la o structură geopolitică stabilă […], Moscova va trebui să se implice în mod activ în reorganizarea spațiului Ucrainei în conformitate cu singurul model geopolitic logic şi natural.”

 

Citeste intreg articolul si comenteaza peContributors.ro

 

 

/////////////////////////////////////////////////////////

Eroinele lumii

 

Lumea e plină de eroi. Cărţile de istorie sunt pline de eroi, bărbaţi puternici care prin lupte crâncene au cucerit lumea. Parcurile, bulevardele, oraşele sunt pline de statui reprezentând bărbaţi glorioşi care prin faptele lor remarcabile au contribuit la bunăstarea omenirii. În umbra acestora, timide, retrase şi umile sunt femeile, eroinele lumii, despre care se vorbeşte puţin sau nu se vorbeşte deloc. Dedic acest articol femeilor, tuturor femeilor, dar în special celor care au merite dosebite în schimbarea lumii.

 

Cu toate că de-a lungul istoriei femeile nu aveau aceleași drepturi ca și bărbații, au existat niște excepții, care au schimbat total cursul istoriei și percepției femeii în societate.

 

Personalități feminine care au dărămat miturile cu privire la implicarea sexului frumos în politică, au existat încă din anii 50 Î.Hr.

 

Una dintre acestea a fost Cleopatra, născută în anul 69 î.Hr. în Alexandria, regina Egiptului, ultimul faraon al Egiptului. Cleopatra a fost o femeie ambițioasă, puternică și dornică de lucruri mărețe pentru poporul ei. A devenit regină la doar 17 ani, vorbea nouă limbi străine și era o femeie carismatică, seducătoare și îi încânta pe toți cei din jur prin vocea ei melodioasă.

Printre realizările ei semnificative se enumeră următoarele:

A fost una dintre puținele femei care deținea o astfel de putere.

A fost unul dintre cei mai mari conducători ai Egiptului.

A fugit și a format o armată proprie în Siria, pe care o obișnuise să o învingă pe fratele ei.

A înălțat și a folosit în avantajul său doi dintre cei mai puternici împărați romani, Mark Antony și Julius Caesar.

 

O altă femeie renumită, care, peste noapte, a trebuit să fie în fruntea democrației celui mai mare popor din lume, este Indira Gandhi. Ea a devenit un simbol cel puțin al libertații femeilor din India, dacă nu din întreaga lume. În timp, a demonstrat puterea perseverenței și a dat dovada de o gândire educată bine folosită și bine intenționată.

În anul 1947 Indira Gandhi este implicată în organizarea de tabere pentru refugiați, aceștia fiind victime ale conflictului statului indian cu Pakistanul.

Unul dintre meritele aduse premierului Indira Gandhi constă în faptul că rezolvarea problemelor cauzate de lipsa hranei, ce au dus la foamete și subnutriție. Astfel, au fost organizate două programe, «Revoluția Verde», ce urmărea o creștere a producției de grâu, bumbac și orez, și «Revoluția Albă», care consta în sporirea producției de lapte. Prin aceste măsuri a fost posibilă o producere mult mai mare de alimente, permițându-i Indiei să devină o țară exportatoare de alimente. Industrializarea Indiei este unul dintre cele mai importante realizări ale premierului indian.

 

Cu siguranță, una dintre cele mai apreciate prezențe feminine ale României este Regina Maria, o personalitate cu un spirit luptător, înnobilat de bunătate și diplomație. În timpul Primul Război Mondial, Regina Maria rămâne aproape de oameni și de nevoile lor. Acordă îngrijiri soldaților răniți, îi ajută pe bolnavii de tifos și holeră. Între timp, se ocupă și de dezvoltarea sistemului de sănătate. În acest sens, coordonează colaborarea cu Crucea Roșie, organizează spitale de campanie și strânge fonduri pentru serviciul de ambulanță.

 

România are şi o serie de pioniere, care prin exemplul dat generaţiilor viitoare au schimbat România în bine:

 

Elena Caragiani Stoenescu – prima femeie aviator

Elena Văcărescu – prima româncă membră a Academiei Franceze

Elena Ghica – prințesă, prima femeie alpinistă româncă care a escaladat Alpii Elvețieni

Sarmiza Bilcescu – prima femeie avocat din Europa și prima femeie care și-a luat doctoratul în Drept

Vera Atkins – cea mai importantă femeie-spion din cel de-al Doilea Război Mondial, născută la Galați

Virginia Andreescu Haret – prima femeie arhitect din România și a zecea din lume.

Elisabeta Rizea – a luptat împotriva regimului comunist și a stat în închisori mai bine de treizeci de ani

Ana Aslan – specialist în gerontologie, a descoperit importanța procainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă și creatoarea tratamentului Gerovital

Cecilia Cutescu-Storck – prima profesoară româncă la o universitate de artă din Europa

Irina Burnaia – prima femeie pilot care a zburat peste Carpaţi

Smaranda Brăescu – prima aviatoare care a doborât recordul mondial pentru paraşutismul practicat de femei printr-un salt de 6.000 de metri

Hariclea Darclee – prima soprană care a avut vreodată un rol principal într-un spectacol

Sofia Nădejde – publicistă, romancieră şi activistă

Florica Bagdasar – prima femeie ministru din România.

„Nu ştim ce ne rezervă viitorul, dar am convingerea că orice s-ar abate asupra omenirii, femeile vor juca un rol determinant în provocările secolelor viitoare”.

 

Ecaterina Teodoroiu – cercetașă și participantă la Primul Război Mondial, unde a murit la sfârșitul bătăliei de la Mărășești luptând în fruntea unui pluton de infanterie al Armatei Române

 

Sofia Ionescu-Ogrezeanu, prima femeie neurochirurg din lume și membră a primei echipe de neurochirurgie din țara noastră.

 

Sprijinită de mama sa, devine studentă a Facultății de Medicină din București. Deși explorează diferite specializări, ajunge, într-un final, să facă un stagiu la Spitalul Nr.9. Aici va și efectua prima sa intervenție neurochirurgicală, operând pe creier, în 1944, un copil rănit în primul bombardament asupra orașului:

 

„În copilărie şi chiar mai târziu, când cântam la pian, îmi era teamă să nu mă vadă cineva că tremur. Atunci, la prima operaţie, m-am simţit copilul de altădată în faţa pianului. Dar din dorinţa de a nu-mi vedea nimeni teama, m-am lăsat copleşită de o linişte binefăcătoare. Apoi, toată viaţa, la operaţiile cele mai dificile, am simţit că sufletul îmi este stăpânit de pace. Este o stare minunată, de comunicare cu Dumnezeu” – Sofia Ionescu în Enciclopedia Personalităților Feminine din România.

 

Eroinele lumii

 

/////////////////////

Fapte: PSD este agentura Moscovei la București. Dacă nici acum nu-i scoatem în afara legii, atunci când?

 

Editorial

 George Mioc   

 

Mai întâi faptele:

 

1)Deputatul PSD Dumitru Coarnă, fost polițist, acum pensionar special, s-a alăturat unui grup de foști parlamentari AUR și s-a dus la Ambasada Rusiei, anunțând că susține “neutralitatea României“. El cerea ca România să nu mai ajute Ucraina. În fața uriașului scandal din presă, se pare că va fi dat afară din partid.

 

2)Deputatul PSD Daniel Ghiță – clientul familiei Firea-Pandele – a anunțat că va boicota discursul lui Volodimir Zelenski în plenul Parlamentului României.

 

 

 

3)Deputatul penal Dan Tudorache – fost primar al Sectorului 1, trimis în judecată de DNA – a cerut, în plenul Parlamentului, ca România să nu mai ajute Ucraina.

 

4)PSD îl trimite la ANRE pe Iulian Iancu, “omul Gazprom“.

 

5)Cu puțin înainte ca Rusia să atace Ucraina, ministrul PSD al Apărării, Vasile Dîncu, spunea: “Trebuie sa revenim la valorile de acum 30 de ani, în momentul în care gândeam securitatea alături de Rusia, nu împotriva Rusiei“. Securitatea României, regândită alături de Rusia lui Putin??? Ulterior, după ce a văzut reacțiile negative, domnul Dîncu a susținut că l-a citat pe președintele Franței, Emanuel Macron – un oportunist ieftin, care nu pricepe nimic din amenințarea rusă, fiindcă nu are Armata a XIV-a la graniță – dar citatul era inexact.

 

Acestea sunt faptele. Partidul lui Ion Iliescu nu s-a desprins nici o clipă de Moscova (nici de Beijing, dar vom purta separat această discuție).

 

 

 

Evident, era previzibil ceea ce se petrece acum. Banda coruptă din Ciuma Roșie ar vinde orice, oricui. Lui Putin, Chinei comuniste, insulei Tuvalu, bani să fie! Un regim de inspirație putinistă ar fi perfect pentru Firea, Ciolacu și restul găștii. Credeți că ei nu privesc cu invidie la oligarhii lui Putin, care au furat fără să-i deranjeze nici un DNA și acum au iahturi? Boierimea PSD s-ar închina acum, pe loc, lui Putin, dacă, în schimb, i-ar lăsa să fure așa cum fură nomenklatura rusă.

 

În Ucraina, președintele Zelenski a interzis partidele pro-ruse. Eu spun că noi nu trebuie să așteptăm ca Putin să intre cu tancul în sufrageria noastră ca să facem curățenie. Știu că asta nu se va întâmpla câtă vreme președintele de la Grivco îi protejează. Dar eu mă bat de ani întregi pentru acest obiectiv și o spun din nou: PSD trebuie scos în afara legii pentru că este o grupare infracțională care își vinde țara și neamul pentru suma potrivită.

 

https://podul.ro/articol/17479/fapte-psd-este-agentura-moscovei-la-bucureti-dac-nici-acum-nu-i-scoatem-in-afara-legii-atunci-cand

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Fața hâdă a Armatei Ruse ”Eliberatoare”: violuri, crime și torturi inimaginabile în Ucraina ocupată

 

 Eugen Cișmașu  

Fața hâdă a Armatei Ruse ”Eliberatoare”: violuri, crime și torturi inimaginabile în Ucraina ocupată

 

Încă din primele săptămâni scurse de la invadarea Ucrainei, autoritățile ucrainene au raportat „numeroase cazuri” de femei violate de armata rusă. Primele dovezi ale victimelor au apărut deja în mass-media. Unele cazuri sunt recunoscute de organizațiile internaționale pentru drepturile omului.

 

Primele acuzații aduse armatei ruse în privința violenței sexuale au început să se audă la începutul lunii martie. Oficialii ucraineni au vorbit despre acest lucru în diferite grade de detaliu. Unul dintre primii care a vorbit public despre acest lucru a fost ministrul Afacerilor Externe al Ucrainei Dmitri Kuleba. „Când bombele cad asupra orașelor, când soldații ruși violează femei în orașele ucrainene, atunci, desigur, este dificil să vorbim despre eficiența dreptului internațional”, a spus oficialul pe 4 martie.

 

 

 

Ulterior, Procurorul general al Ucrainei, Irina Venediktova, a scris pe 22 martie, pe pagina sa de Facebook, că procuratura „primește informații despre crimele sexuale ale armatei ruse din teritoriile ocupate”. Venediktova a dat detalii doar despre unul dintre presupusele cazuri în care suspectul a fost identificat. Potrivit Venediktova, în districtul Brovarsky din regiunea Kiev, un militar rus „a ucis un bărbat neînarmat și i-a violat în mod repetat soția”. „Acest monstru a pătruns într-o casă privată și l-a împușcat pe proprietar. După aceea, ocupantul beat, împreună cu colegul său, au violat în mod repetat soția civilului ucis, în timp ce o amenințau cu violența și cu armele. Ei au amenințat chiar și copilul care se afla împreună cu victima ”, a scris Venediktova.

 

Reprezentantul Radei ucrainene, Maria Mezentseva, a detaliat pe 31 martie, într-un interviu pentru Sky News, povestea unei femei care, potrivit acesteia, a fost supusă violenței sexuale. Deputatul a declarat că astfel de „victime sunt de fapt mult mai multe”. Mezentseva nu a spus cum a aflat despre celelalte victime. Dar ea a promis că în curând vor fi oferite mai multe date.

 

Activiștii ucraineni pentru drepturile omului au vorbit și ei despre violuri, torturi și crime în teritoriile ocupate. Pe 9 martie, directorul executiv al Centrului de Acțiune Anticorupție din Kiev, Daria Kaleniuk, a postat pe Twitter informații despre două violuri în regiunea Kiev. „Prietenele mele, două fete tinere, au fost capturate, torturate, violate și apoi ucise. Una dintre ele este un medic strălucit, cealaltă a fost doctorand”, a citat activistul pentru drepturile omului, mărturia prietenei sale.

 

Președintele La Strada Ucraina, Katerina Cherepakha, a declarat că, printre mărturiile culese de personalul ONGului său, se numără și declarații privind cazuri de viol în grup, agresiune sub amenințarea armei și viol comis în fața copiilor.

 

 

 

„Linia noastră fierbinte a primit mai multe apeluri de la femei și fete care caută ajutor, dar în cele mai multe cazuri este imposibil din punct de vedere fizic să le ajutăm. Nu am putut ajunge la ele din cauza luptei”, a spus Katerina, adăugând: „Mă tem că ceea ce aflăm este doar vârful aisbergului”.

 

Cazuri de viol în teritoriile ocupate au fost, de asemenea, raportate jurnaliştilor de către locuitorii diverselor așezări ocupate vremelnic de armata rusă. Pe 4 martie, o locuitoare din Herson, Svetlana Zorina, a declarat pentru postul american de televiziune CNN că armata rusă ar fi violat femei ucrainene: „Au început deja să ne violeze femeile. Au existat informații de la oameni pe care îi cunosc personal despre o tânără de 17 ani. I s-a întâmplat și apoi au ucis-o”, a spus Zorina.

 

Ziarul britanic The Times a publicat pe 28 martie povestea unei femei care, potrivit acesteia, a fost supusă violenței sexuale. Jurnaliștii britanici au menționat faptul că femeia a fost de acord cu interviul cu un singur scop: acela de a înlătura ideea că „rapoartele de viol sunt prea șocante pentru a fi adevărate”.

 

 

 

Folosind pseudonimul Natalya, femeia a povestit a spus unui reporter că se afla în casa ei, într-un sat de lângă Kiev, când a auzit pași în afara casei și a sunat o împușcătură. O clipă mai târziu, soțul ei zăcea mort. Doi soldați ruși au intrat în casă, s-au apropiat de ea, unul i-a pus un pistol la cap și a anunțat-o: „L-am împușcat pe soțul tău pentru că era nazist”. După aceea, doi soldați au violat-o în mod repetat, în timp ce fiul ei de 4 ani plângea în camera alăturată, potrivit The Times. „Aș fi putut să tac, dar când am ajuns la poliție, sora soțului meu m-a forțat să vorbesc și nu a mai existat cale întoarcere”, a mai precizat Natalya, adăugând: „Înțeleg că mulți oameni care au fost răniți continuă să tacă pentru că le este frică. Mulți oameni nu cred că se întâmplă lucruri atât de groaznice”.

 

Amnesty International a raportat că până la 17 martie nu existau informații despre cazuri verificate de viol asupra cetățenilor ucraineni de către armata rusă. O altă organizație internațională Human Rights Watch, care investighează încălcările drepturilor omului în peste 70 de țări ale lumii, a documentat până la 3 aprilie mai multe cazuri de „crime de război comise de armata rusă pe teritoriul pe care l-a ocupat”. „Cazurile pe care le-am documentat reprezintă o brutalitate și violență deliberată fără precedent împotriva civililor ucraineni”, a declarat Hugh Williamson, directorul Human Rights Watch în Europa și Asia Centrală. Printre aceștia există și un caz de viol repetat în regiunea Harkov. Organizația a oferit o descriere detaliată a acestei infracțiuni:

 

Pe 13 martie, un soldat rus a bătut și a violat în mod repetat o femeie de 31 de ani în satul Malaya Rogan, regiunea Harkiv, aflat atunci sub controlul trupelor ruse. Femeia a spus că trupele ruse au intrat în sat pe 25 februarie. Din acel moment, localnicii – în mare parte femei și fete – s-au refugiat în subsolul școlii din localitate. Femeia, la care se face referire în raport cu numele fals Olga, se afla acolo cu fiica ei de 5 ani, mama ei, sora de 13 ani și fratele de 24 de ani. Pe la miezul nopții de 13 martie, un soldat rus a spart o sticlă, a intrat în subsol și a ordonat tuturor să se alinieze. Femeia stătea în picioare ținându-și fiica adormită în brațe. I-a spus să-i dea fata, dar ea a refuzat (…) Apoi militarul i-a spus Olgăi să-l urmeze. A dus-o într-o sală de clasă de la etajul doi. 

„Mi-a spus să-i fac sex oral. În tot acest timp a ținut pistolul la tâmplă sau mi-a pus-o la față. A tras de două ori în tavan și a spus că este pentru a-mi oferi mai multă „motivare””, a spus victima. „În timp ce mă îmbrăcam, soldatul mi-a spus că este rus, avea 20 de ani și se numește … . A spus că îi amintesc de fata cu care a mers la școală”, a mai declarat victima violului. Soldatul i-a spus să meargă la pivniță și să-și ia lucrurile pentru a putea rămâne în clasă cu el, dar ea a refuzat. După aceea, el a scos un cuțit și i-a spus să facă ceea ce i-a cerut dacă vrea să-și vadă copilul din nou. Soldatul a violat-o din nou, i-a pus un cuțit la gât și i-a tăiat pielea de pe gât, pe obraz și i-a tăiat o parte din păr, după care a lovit-o în față cu o carte și a pălmuit-o de mai multe ori.

 

Fotografiile pe care le-a distribuit Human Rights Watch pe 19 și 20 martie arată urme de tăieturi și vânătăi pe gât și pe față. De menționat că organizația Human Rights Watch a monitorizat anterior ceea ce se întâmplă pe teritoriul Ucrainei. De exemplu, în 2014, după începutul conflictului din Donbass, Human Rights Watch a raportat că trupele ucrainene au folosit bombe cu dispersie interzise pentru a bombarda Donețk. Și un raport din 2016 a analizat modul în care atât trupele ucrainene, cât și cele ruse au efectuat atacuri nediscriminatorii sau deliberate asupra școlilor din estul Ucrainei.

 

Kremlinul a negat în mod repetat toate astfel de acuzații împotriva armatei ruse. Deja la 1 martie, secretarul de presă al președintelui Rusiei, Dmitri Peskov, a negat implicarea soldaților ruși în crime de război de pe teritoriul Ucrainei.

 

„Respingem categoric acest lucru”, a spus Peskov ca răspuns la o întrebare a jurnaliştilor, spunând că datele privind victimele civile în Ucraina ar putea fi „o consecință a acțiunilor naționaliștilor ucraineni”.

 

 

 

În același mod, pe 5 aprilie, Peskov a negat acuzațiile privind implicarea soldaților ruși în crimele de la Bucha, în regiunea Kiev. Pe lângă faptul că după plecarea armatei ruse au apărut fotografii cu cadavrele civililor uciși pe străzile orașului, în presa ucraineană au fost publicate și noi acuzații de viol.

 

„Insistăm în continuare că orice acuzație împotriva părții ruse, împotriva armatei ruse, nu este doar nefondată, dar acesta este un spectacol bine regizat, nimic mai mult decât un spectacol tragic”, a spus Peskov, comentând despre ceea ce s-a întâmplat la Bucha.

 

Violența sexuală a însoțit adesea diverse războaie și conflicte în istorie și, conform dreptului internațional modern, este considerată o crimă de război. Informațiile despre astfel de incidente sunt incluse în rapoartele privind respectarea drepturilor omului în timpul conflictelor.

 

Problema violenței sexuale în timpul conflictelor militare a fost deja ridicată în Consiliul de Securitate al ONU. În aprilie 2019, consiliul a adoptat o rezoluție pentru combaterea violenței sexuale în războaie. 13 țări membre ale Consiliului de Securitate au votat pentru, în timp ce Rusia și China s-au abținut.

 

Rezoluția subliniază necesitatea de a investiga astfel de crime și de a oferi sprijin și asistență cuprinzătoare femeilor și fetelor afectate. În același timp, la insistențele Rusiei, din document a fost exclusă clauza privind acordarea oportunității de a avorta femeilor care au rămas însărcinate ca urmare a violului. În caz contrar, Rusia a amenințat că va bloca rezoluția.

https://podul.ro/articol/17497/faa-had-a-armatei-ruse-eliberatoare-violuri-crime-i-torturi-inimaginabile-in-ucraina-ocupat

///////////////////////////////////////////

Colosala avere a Patriarhului rus Kiril. Peste 4 miliarde de dolari din comerț ilegal cu tutun și altele

 

 Alex Miclovan  

 Peste 4 miliarde de dolari din comerț ilegal cu tutun și altele

 

Occidentalii cunosc foarte puține lucruri despre noul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse, Kiril. Mulți ruși îl cunosc ca fiind un mare orator și gazda unui emisiuni TV săptămânale „Cuvântul pastorului”, scrie canal24.info care preia o anchetă a thebell.io.

 

Totuși, foarte puțini știu că Patriarhul (Vladimir Gundyaev în pașaport), un miliardar și un fost agent KGB, a făcut avere din vânzări de tutun, alcool și carburanți. Din cauza activităților sale organizațiile non-profit au fost scutite de plata taxelor la stat. Noul lider ortodox este pasionat de jocuri cu stocuri, curse auto, schi alpin și de reproducerea a rase exclusive de câini. El deține vile în Elveția și un penthouse, cu vedere la Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova, scrie canal24.  

După ce Patriarhul Aleksii al II-lea a murit, Sinodul ortodox, format din lideri spirituali, de afaceri și sociali, a ales un nou lider. După ce Mitropolits Filaret și Kliment și-au retras candidaturile, Kirill a câștigat poziția. Când a devenit prea evident că Aleksii își trăiește ultimele zile, Mitropolit Mephody, considerat cel mai puternic candidat pentru postul de Patriarh, a fost trimis pentru a conduce Biserica Ortodoxă din Kazahstan. Ar putea fi doar o coincidență, dar zvonurile și articolele din ziarele locale au sugerat un alt scenariu.

 

Kiril a absolvit cu onoruri Academia spirituală de la Leningrad în 1969. În 1970, a obținut diploma de master și după mai multe poziții minore a fost numit secretar personal al Mitropolitului Nicodim, șeful de Relații Externe. Începând cu acel moment, Kiril a devenit fața Bisericii Ortodoxe în toate călătoriile din Europa de Vest. Potrivit site-ului vlasti.net, colegii și concurenții lui Kiril au făcut conexiunea între călătoriile sale cu munca sa în cadrul KGB-ul sovietic, unde a fost cunoscut sub porecla „Mihailov”. Începând din 1972, Kiril/Gundyaev/Mihailov a devenit mult mai implicat în relația cu țările din Orientul Mijlociu. În 1975, la un forum în Nairobi, a apărat Uniunea Sovietică și a blamat scrisorile disidenților, făcând declarații istorice precum că oamenii de credință nu au fost niciodată persecutați și nu au existat abuzuri ale drepturilor omului bazate pe religie în Uniunea Sovietică.

 

Kiril este progresiv, vorbește limbi străine, a lucrat în domeniul de dezarmare a URSS și SUA. În 1991, anul în care Uniunea Sovietică s-a destrămat, a câștigat titlul de Mitropolit. Noua eră a capitalismului a adus noi realizări în viața Mitropolitului Kiril. În 1996, el a devenit un membru al consiliului de administrație al băncii „Peresvet”, care este responsabil pentru deservirea intereselor financiare ale Bisericii Ortodoxe Ruse. Problema din septembrie 1996 din Moscow News raportează că Kiril, acum doi ani, organiza importuri de produse foarte impozabile, cea mai mare parte fiind de tutun, sub acoperirea unui banner non-profit a Bisericii Ortodoxe care îi scutea de taxe. Știrea a fost confirmată și susținută și de Moscovschii Comsomoleț. 

Kiril a confirmat importul de produse „extrem de necreștine”, însă în 1997, el a admis iarăși importul de alcool și tutun, dar a susținut că Biserica Ortodoxă Rusă nu a putut refuza „ajutorul umanitar”. Biserica Ortodoxă Rusă și fundația privată „Nika” a lui Kiril, organizații non-profit, doar în 1996 au importat opt miliarde de țigări în Rusia. „Biserica-afacere” a lui Kiril a decolat ca un bulgăre de zăpadă, astfel încât concurenții săi care respectau legislația nu au putut concura cu prețurile sale reduse la tutun și alcool. Importatorii au fost în mod natural împinși de pe piață, deoarece acestea nu ar putea egala prețurile lui Kiril după achitarea taxelor necesare.

 

În 2001, Kiril și-a cumpărat un penthouse în Moscova, iar oameni familiari cu această problemă afirmau că interesele sale s-au ridicat la imobiliare, carburanți și stocuri. Conform studiului realizat de Universitatea de Stat umanitar rusesc în 2004, despre economia subterană a Rusiei, averea lui Kiril ajungea la patru miliarde de dolari SUA.

 

 

 

Sper că darurile de conducere și abilitățile bune de comunicare ale Tatălui Kiril vor contribui la consolidarea Bisericii Ortodoxe și la simplificarea problemelor din interiorul acestei structuri gigantice și complicate. Cu toate acestea, nu ar trebui conducerea creștină să înceapă cu credință și nu cu tehnici semi-criminale și viclene de a face bani?

 

https://podul.ro/articol/14299/video-colosala-avere-a-patriarhului-rus-kiril-peste-4-miliarde-de-dolari-din-comer-ilegal-cu-tutun-i-altele

 

////////////////////////////////////////////

 

Banul face legea jocului (in)justitiar  … Ce procese și condamnări mai are Elena Udrea, care a fugit din țară pentru a doua oară înainte ca instanța să o condamne la închisoare

 

Elena Udrea – unul dintre cei mai puternici oameni de la vârful statului în mandatul de președinte al lui Traian Băsescu – mai are pe rolul instanțelor două dosare. Într-unul dintre procese – privind finanțarea campaniei electorale de la alegerile din 2009 – a fost condamnată în martie 2021, în prima instanță, la 8 ani de închisoare, alături de Ioana Băsescu, fiica fostului președinte Traian Băsescu.

 

 

Elena Udrea la Curtea de Apel

 

Reamintim că joi Elena Udrea a fost condamnată definitiv de instanța supremă la 6 ani de închisoare în dosarul Gala Bute, decizie dată după 7 ani de procese, timp în care Udrea a folosit toate căile extraordinare de atac. Înainte de pronunțarea instanței, Udrea a plecat însă din țară, neavând nicio interdicție. Este pentru a doua oară cînd se întâmplă asta. Ea a fugit din țară, în Costa Rica, și în 2018, înainte ca instanța să o condamne la închisoare.

 

Gala Bute nu este însă singurul dosar în care este judecată Elena Udrea, fost consilier prezidențial al lui Traian Băsescu, șef al cancelariei prezidențiale, fost deputat, ministru al turismului și ministru al dezvoltării regionale și turismului . Ea mai are pe rolul instanțelor încă două procese, iar într-unul dintre ele are o condamnare în prima instanță.

 

Dosarul finanțării ilegale a campaniei electorale de la alegerile din 2009

În 2 martie 2021, Elena Udrea a fost condamnată la 8 ani de închisoare în dosarul în care este acuzată de instigare la luare de mită şi spălare a banilor privind finanţarea campaniei electorale din 2009. Ioana Băsescu, fiica fostului președinte Traian Băsescu, a primit o pedeapsă de 5 ani de închisoare. Decizia Curții de Apel București nu este definitivă.

 

În acest dosar, Elena Udrea a primit mai multe pedepse cu închisoarea între 3 şi 6 ani pentru instigare la luare de mită şi spălare a banilor. Instanţa le-a contopit, iar la condamnarea cea mai grea, de 6 ani de închisoare, a fost adăugat un spor. Astfel, în final a rezultat o pedeapsă de 8 ani de închisoare cu executare pentru Elena Udrea. De asemenea, instanţa a dispus confiscarea sumei de aproximativ un milion de lei de la Elena Udrea.

 

Ioana Băsescu, fiica fostului preşedinte Traian Băsescu, a fost condamnată la 5 ani închisoare cu executare pentru instigare la delapidare şi instigare la spălarea banilor. Ea a primit 3 ani pentru instigare la delapidare şi două pedepse pentru instigare la spălarea banilor, de 3 şi 5 ani. Pedepsele au fost contopite, rezultând o condamnare finală de 5 ani de închisoare cu executare.

 

Dan Andronic a fost achitat pentru infracțiunile de mărturie mincinoasă şi favorizarea făptuitorului. Este singurul inculpat în acest dosar în cazul căruia instanța a dispus achitarea.

 

La ultimul termen din proces, procurorul DNA ceruse pentru Elena Udrea o pedeapsă de până la 12 ani, pentru Ioana Băsescu până la 15 ani, iar în cazul lui Dan Andronic, condamnare cu executare.

 

Acuzațiile pe care DNA i le aduce Elena Udrea în dosarul campaniei electorale a alegerilor din 2009

Procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA) i-au trimis în judecată în 2017 pe Elena Udrea, la data faptelor ministru al Dezvoltării Regionale şi Turismului, pentru instigare la luare de mită, spălare a banilor, pe Gheorghe Nastasia, la data faptei secretar general al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, pentru luare de mită, pe Victor Tarhon, la data faptei preşedintele Consiliului Judeţean Tulcea, tot pentru luare de mită, pe Ioana Băsescu, notar public, fiica preşedintelui României în funcţie la acel moment, pentru instigare la delapidare, instigare la spălarea banilor, pe Silviu Wagner, la data faptei director general al unei societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, pentru delapidare şi pe Dan Andronic, pentru mărturie mincinoasă şi favorizarea făptuitorului.

 

„În cursul anului 2009, în contextul campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale, au fost colectate sume de bani provenite din infracţiuni de corupţie, delapidare şi evaziune fiscală care au fost folosite, ulterior, pentru plata unor servicii prestate în campania electorală. Legătura dintre persoanele care obţineau banii pe cale nelegală şi prestatorii de servicii legate de campanie era realizată de inculpata Udrea Elena Gabriela. Aceasta conducea un staff de campanie informal al unuia dintre candidaţi şi, din această poziţie, coordona atât achiziţiile de servicii de campanie, cât şi persoanele care au acţionat ca intermediari pentru plăţile realizate, astfel încât sumele de bani să ajungă la societăţile prestatoare”, arăta DNA într-un comunicat de presă.

 

Procurorii spun că remiterea foloaselor infracţionale a fost ascunsă prin contracte fictive încheiate cu firme care prestau în realitate servicii în cadrul campaniei electorale, respectiv publicitate stradală, tipărire de afişe, reclame publicate în mass media, realizarea unor pagini de internet, monitorizarea presei, organizarea de spectacole şi prestarea de servicii de consultanţă.

 

Elena Udrea, pe atunci ministru al Dezvoltării Regionale şi Turismului, este acuzată că, în perioada octombrie – noiembrie 2009, l-a determinat pe Gheoghe Nastasia, la acea vreme secretarul general al ministerului, să ceară şi să primească suma de aproape un milion de lei de la un om de afaceri, în schimbul asigurării plăţii unor contracte pe care societatea respectivă le avea în derulare.

 

Contractele, în valoare de aproape 50 de milioane de euro, fuseseră încheiate cu autorităţi locale finanţate de Ministerul Turismului privind construirea de domenii schiabile şi telegondole, în cadrul programului “Schi in România”.

 

„Udrea Elena Gabriela i-a indicat inculpatului Nastasia Gheorghe atât suma pe care urma să o solicite de la reprezentantul societăţii comerciale în schimbul asigurării finanţării ce urma să fie aprobată de către minister în contul unor lucrări deja executate de societate, cât şi denumirea firmei către care urma să se realizeze plata foloaselor pretinse (a mitei). În perioada 27 noiembrie – 21 decembrie 2009, omul de afaceri a virat în contul firmei indicate, în două tranşe, suma de 918.864 lei, în baza unui contract fictiv ce avea ca obiect prestarea unor servicii de publicitate, deşi societăţile administrate de omul de afaceri nu aveau nevoie de o campanie naţională de publicitate pentru promovarea unor proiecte locale”, arată DNA.

 

În realitate însă, banii ar fi fost folosiţi pentru plata unor servicii de publicitate stradală pentru campania electorală a unuia dintre candidaţi.

 

Dosarul Hidrolectrica

Pe rolul Curții de Apel București, Elena Udrea are și dosarul în care a fost trimisă în judecată de DNA în urmă cu 5 ani pentru că ar fi acceptat o mită de aproape 5 milioane de dolari de la „băiatul deștept” Bogdan Buzăianu pentru a interveni în sensul păstrării condițiilor negociate la o serie de contracte cu Hidroelectrica.

 

Acest dosar este rejudecat. În iulie 2020, instanța supremă a decis că procesul Hidroelectrica, în care Elena Udrea este acuzată de trafic de influență și de spălare a banilor, iar Dan Andronic de mărturie mincinoasă, poate începe. Primul termen al acestui proces de la Curtea de Apel București a fost în octombrie 2021, când Udrea a mers la instanță, dar nu a intrat în sală, pe motiv că nu este vaccinată anti-COVID.

 

Acuzațiile pe care DNA i le aduce Elenei Udrea în dosarul Hidolectrica

Elena Udrea și Dan Andronic au fost trimiși în judecată de procurorii DNA în decembrie 2017, în dosarul în care fostul ministru al Dezvoltării este acuzată că a acceptat o mită de aproape 5 milioane de dolari de la „băiatul deștept” Bogdan Buzăianu pentru a interveni în sensul păstrării condițiilor negociate la o serie de contracte cu Hidroelectrica.

 

Procurorii susțin că Elena Udrea „a acceptat promisiunea făcută de un om de afaceri, prin intermediari, de a primi suma de 5.000.000 de dolari pentru a-și exercita influența asupra factorilor de decizie din cadrul Ministerului Economiei și a celor din cadrul SC Hidroelectrica SA, în vederea menținerii, în condițiile deja negociate (preț și cantitate de energie furnizată), contractelor pe care societatea omului de afaceri le încheiase cu SC Hidroelectrica SA”. Este vorba de Bogdan Buzăianu, considerat cel mai puternic „băiat deștept” din energie.

 

Din această sumă, Udrea ar fi primit, în noiembrie 2011, prin intermediari, 3.800.000 de dolari, și o creanță de 900.000 de euro, respectiv „o sumă pe care o firmă a omului de afaceri o împrumutase unui terț și care era garantată cu părți sociale ale unei societăți comerciale care deținea două publicații”. Dan Andronic era patronul Evenimentului Zilei.

 

Potrivit procurorilor, pentru a ascunde că era beneficiara reală a creanței de 900.000 euro (care i-ar fi conferit pe cale de consecință și puterea de a influența activitatea societății cu activitate media – Evenimentul Zilei, n.r.), Elena Udrea „a preluat creanța de la firma controlată de omul de afaceri, prin interpunerea unei alte firme paravan, aparținând unei cunoștințe”.

https://www.hotnews.ro/stiri-esential-25484808-procese-condamnari-mai-are-elena-udrea-care-fugit-din-tara-pentru-doua-oara-inainte-instanta-condamne-inchisoare.htm

 

////////////////////////////////////////////

(POTOPISTUL) Patriarul Kiril le cere soldaţilor să apere Rusia, o ţară care „iubeşte pacea”: „Cu siguranţă nu facem ceva care le-ar putea dăuna altora”

 

Șeful Bisericii Ortodoxe Ruse, patriarhul Kiril, – un apropiat al preşedintelui Vladimir Putin – a oficiat duminică o slujbă pentru soldaţii ruși care au invadat Ucraina, cerându-le să îşi apere ţara „aşa cum numai ruşii pot” să o facă și susținând că Rusia este o ţară care „iubeşte pacea”, scrie Reuters.

 

 

Patriarhul Kirill al Rusiei

 

La slujba de la Catedrala Forţelor Armate, deschisă în urmă cu doi ani la Kubinka, în apropierea Moscovei, patriarhul Kiril le-a spus unor militari, bărbaţi şi femei, că Rusia este o ţară care „iubeşte pacea” şi care a suferit mult din cauza războiului.

 

„Cu siguranţă nu căutăm războiul sau să facem ceva care le-ar putea dăuna altora.

Însă am fost crescuţi de-a lungul istoriei să ne iubim patria. Şi vom fi pregătiţi să o apărăm, aşa cum numai ruşii pot să îşi apere ţara”, a susținut liderul Bisericii Ortodoxe Ruse.

În vârstă de 75 de ani, Patriarhul Kiril a mai făcut declaraţii de susţinere a invaziei Rusiei în Ucraina şi consideră războiul un mijloc de apărare împotriva culturii liberale occidentale, pe care o descrie drept decadentă, în special din cauza acceptării homosexualităţii.

 

Sprijinul său pentru ofensiva militară, în care au murit mii de soldaţi şi civili ucraineni, i-a deranjat pe mulţi membri ai Bisericii Ortodoxe din ţară, dar şi din biserici din străinătate subordonate Patriarhiei Moscovei.

 

Urmăriți LIVETEXT pe HotNews.ro principalele evoluții ale războiului din Ucraina, ziua 39

 

https://www.hotnews.ro/stiri-razboi_ucraina-25475033-patriarul-kiril-cere-soldatilor-apere-rusia-tara-care-iubeste-pacea-siguranta-nu-facem-ceva-care-putea-dauna-altora.htm

 

////////////////////////////////////////////

Istoricul Dennis Deletant: Putin a ajuns să semene cu Stalin, „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”

 

 

 

 

EXCLUSIV. L-am întâlnit pe istoricul britanic Dennis Deletant la workshop-ul dedicat jurnalismului de investigație organizat recent de Fundația Rațiu la Turda. Fusese invitat de Nicolae și Indrei, fiii lui Ion Rațiu. Deletant este o somitate a studiilor românești, un istoric care vine în România de zeci de ani și care a publicat cărți fundamentale despre al doilea război mondial, Securitate și regimul comunist. Urmează să-i apară memoriile la editura Humanitas.

 

Am discutat cu acesta despre relațiile românilor cu rușii de-a lungul timpului, despre regimul comunism, România, Cluj-Napoca și Invazia Federației Ruse în Ucraina. Concluzia lui Deletant e una pesimistă dar vă invităm să o citiți mai jos:

 

Clujul Cultural: Domnule Deletant, sunteți unul dintre cei mai respectați istorici internaționali care au scris temeinic despre România. Cum ați caracteriza, în câteva fraze, relațiile dintre țările românești și Rusia, de la Cantemir și Petru cel Mare la Iohannis și Vladimir Putin?

 

Aceste relații sunt dictate de poziția geografică a României față de Rusia. În primul rând, față de românii de astăzi sigur că în amintirea lor este ocupația sovietică de după 23 august 1944 și consecințele acesteia, adică impunerea comunismului, care a dictat viața omului de rând român până în 1989. Această amprentă are caracteristicile ei care sunt determinare de evoluția politicii Partidului Comunist Român, mai ales la sfârșitul anilor 50, când Gheorghe Gheorghiu Dej (dictatorul comunist de atunci al României n.r.) s-a distanțat de Moscova. Sigur că principiile marxist-leniniste au rămas în timp, au fost aplicate aici, dar după ce a adoptat cursa depărtării de Moscova, Dej a încercat să dezvolte relațiile cu Occidentul și să dezvolte economia românească, să nu mai fie așa de dependentă de Uniunea Sovietică, mai ales de importuri. Acesta relații au și un aspect pozitiv. Poate că descrierea mea îi va surprinde pe cititori, se uită deseori că în 1829, când armata rusă a venit în Principatele Române, generalul Pavel Kiseleff, guvernatorul rus a încercat să introducă o reformă a birocrației și a încercat să introducă o formă de sistem de sănătate. Iar aceste lucruri au fost apreciate drept dovadă avem la București o șosea cu numele lui. Desigur că acest aspect pozitiv este oarecum uitat din cauză că sovieticii au impus modelul lor, mai ales Stalin a impus o perioadă de teroare în România care sigur că a influențat viața multor cetățeni.

 

C.C.: În general, privim spre perioada interbelică ca o „epocă de aur” a democrației românești. Perioada actuală este plină de probleme, mari și reale, ale societății. Totuși, din multe perspective, România nu a avut o perioadă mai bună. Cum se compară epoca de azi cu perioada interbelică?

 

D.D: În primul rînd nu trebuie uitat faptul că România Mare a fost produsul Primului război mondial și crearea ei a întâmpinat multe dificultăți, asemănătoare cu cele create pentru Polonia, cea nouă, după 1989, dificultăți create noului stat iugoslav, cehoslovac. Și care au fost aceste probleme? Unele au fost create de faptul că în componența noilor state create după 1918 au intrat multe minorități etnice, și atunci statul nou creat, amplificat, a avut de confruntat probleme de integrare a minorităților. Statul creat în același timp era un stat foarte nou, nesigur, si deci intrarea noilor minoritati în România, ruși, ucraineni, maghiari, evrei, sași, romi, armeni, turci, crearea unui stat multietnic a dus la probleme reale de consolidare si guvernele nu au avut timp destul în perioada interbelică sa integreze aceste minorități, având în vedere că contextul internațional era așa de nesigur, și a avut de luptat cu aceste probleme și nu a avut cum să le rezolve serios. Din deceniul anilor 30 am văzut cum au crecut două sisteme dictatoriale, nazismul și comunismul, care au prin în clește România. Și într-un fel România a fost împinsă spre sfârșitul anilor 30 spre o alianță cu Germania nazistă.

 

C.C.: Despre comunism se spune că a fost, în general, un lucru rău, dar „s-au și făcut lucruri bune”. E plauzibil să credem că acele lucruri bune – de exemplu urbanizarea și modernizarea generală a societății – ar fi avut loc și în absența comunismului?

 

D.D.: Eu cred că da, pentru că dacă ne uităm la Grecia, ca stat, care binențeles că nu a fost comunizat, nu au venit rușii peste Grecia, dacă comparăm stadiul de dezvoltare al acesteia din 1938, avem cifrele de la Liga Națiunilor și cu stadiul de dezvoltare al Regatului României și le comparăm aceste cifre cu anul 1983, de exemplu, atunci se vede că dezvoltarea Greciei era de trei ori mai mare ca a României comuniste. Deci sistemul capitalist a fost clar mai eficace ca cel comunist..

 

C.C.: Ceea ce noi aveam, capitalism, în interbelic, suprimat de comuniști….

 

D.D.: Da, absolut. Având în vedere că sistemul comunist a fost impus..Sigur că au fost îmbunătățiri, recunosc asta, și economia a crescut dar cu ce preț, câți ani au suferit, din cauza dictaturii comuniste, regimului de teroare, multe vieți distruse…. Când mi se cere o astfel de comparație, relev unele aspecte pozitive ale regimului comunist, dar compar cu ceea ce a fost stadiul de dezvoltare dintr-un stat asemănător cu România, cu stadiul din anii 30, Grecia ca exemplu. Și nu iese bine pentru România.

 

 

C.C.: Să trecem un pic la Cluj si la actualitate. Veniți din 1965 în România. Ați venit și revenit frecvent în România și la Cluj. Ce anume vi se pare cea mai spectaculoasă schimbare pe care ați sesizat-o în toți acești ani?

 

D.D.: A fost dezvoltarea orașului Cluj, și asta s-a văzut încă din numărul de apartamente construite din anii 60, venirea multor români din afara orașului în Cluj. Caracterul lui s-a schimbat, s-a schimbat numărul oamenilor, un mic nucleu de maghiari a rămas în centrul Clujului, cu venirea românilor de afară s-a schimbat aspectul demografic al orașului. Mai ales în anii 70 a fost o înflorire culturală, mă duceam la concerte, la operă, faptul că au existat trupe rock, în sala Filarmonicii erau ceaiurile dansante pe care le-am frecventat. Aspectul acesta e relevant, aveai senzația că oamenii s-au conformat unei vieți cotidiene în comunism. A fost și o relaxare apoi a venit dictatura, mai ales anii 80 au fost grei, cu lipsuri la alimente si intruziunea tot mai mare a regimului in viata oamenilor, care s-a resimțit…

 

C.C.: V-a fost frică că sunteți urmărit, spionat?

 

D.D.: Nu frică, nu mi-a fost…să nu se uite că eram totuși un istoric străin, că unii securiști se comportau cu mănuși, eu știam că sunt ofițeri de securitate, i-am mirosit, eram în relații de respect și ei tot îmi spuneau că mă consideră un prieten al României dar nu neapărat al… României socialiste. Eram supravegheat, știam asta…Am depășit cu bine acea perioadă.

 

C.C.: Dar România ce înseamnă pentru dvs, un istoric englez dedicat studiilor românești de atâția zeci de ani?

 

D.D: România înseamnă viața mea matură, înseamnă în mare parte fericire, pentru că am cunoscut-o pe soția mea (e româncă n.m.), dar înseamnă și că am înțeles că destinul oamenilor oamenilor depinde de un accident politic dacă vreți, adică accident de naștere, eu sigur că mă bucur că m-am născut la Londra, în libertate. A fost și un prilej să mă interoghez pentru că în perioada comunistă îmi puneam mereu întrebarea ce aș fi făcut eu dacă eram român, în stalinism, în comunism? Cum aș fi reacționat în dictatură? Îi fac pe studenții mei să își pună această întrebare, majoritatea sunt occcidentali, să se bucure, să realizeze ce înseamnă că s-au născut în libertate…

 

 

C.C: Cu privire la ce se petrece acum în Ucraina, ce credeți că ar trebui să învățăm din istorie, ca să revină pacea?

 

D.D.: Este o întrebare extrem de grea. Cred că președintele Franței, Macron, a dat o explicație convingătoare, în sensul său că a comparat vizita sa recentă și discuțiile recente cu Putin, când a spus că l-a găsit pe Putin alt om, nu era același de acum 3 ani de exemplu. Și asta ne face să ne gândim că e o schimbare de mentalitate a lui Putin pe care nu o putem explica, de ce limbajul care seamnă cu cel al lui Stalin din anii 30 când acesta justifica înființarea Comintenului, și după izbucnirea celui de al doilea război mondial, cum privea acesta scena internațională, nevoia lui Stalin de a crea un fel de zonă tampon aici în Europa de Est. Este interesant de urmărit în cazul impunerii comunismului în România, în 1948 când s-a făcut reforma învățământului, unele cărți au fost puse la index ca fasciste. Justificarea dată de autorități publicată atunci au fost că ele încurajează fascismul și nazismul. Și între acestea erau discursurile lui Churchill, lui De Gaulle, lui Roosevelt, al fostilor aliati!. Ce reiese din această interdicție era că oricine nu era comunist era fascist și oarecum limbajul de acum al lui Putin are un ecou al mentalității acesteia: dacă nu ești cu noi ești împotriva noastră.

 

C.C.: Vă mulțumesc!

 

DENNIS DELETANT s‑a născut la Norfolk (Anglia) în 1946; este profesor invitat al Catedrei de studii românești „Ion Raţiu“ de la Georgetown University, Washington, DC, și profesor emerit la School of Slavonic and East European Studies, University College, London. Primul contact cu România l‑a avut în 1965, când a urmat cursurile școlii de vară de la Sinaia organizate de Universitatea București. A studiat în România în cadrul unei burse postuniversitare acordate de British Council în 1969 și a vizitat apoi frecvent țara până în 1988, când a fost declarat persona non grata ca urmare a comentariilor nefavorabile la adresa regimului Ceaușescu pe care le‑a făcut în presa britanică. La sfârșitul lui decembrie 1989, a revenit la București în calitate de consultant al televiziunii BBC în perioada revoluției române. În 1990, a fost invitat să facă parte din comitetul consultativ al British Government’s Know‑How Fund, implicându‑se activ în aspectele românești ale activității acestuia; pentru această contribuție i s‑a decernat Order of the British Empire (OBE) în 1995. Cele mai importante lucrări publicate de Dennis Deletant sunt: Historians as Nation Builders. Central and South‑East Europe (coeditor alături de H. Hanak), Macmillan, London/New York, 1988; Studies in Romanian History, Editura Enciclopedică, București, 1991; Ceausescu and the Securitate: Coercion and Dissent in Romania, 1965–1989, Hurst & Co, London, 1995 (Ceaușescu și Securitatea, Humanitas, București, 1998); România sub regimul comunist, Fundația Academia Civică, București, 1997; Communist Terror in Romania: Gheorghiu‑Dej and the Police State, 1948–1965, St. Martin’s Press, New York, 1999 (Teroarea comunistă în România: Gheorghe Gheorghiu‑Dej și statul polițienesc, 1948–1965, Polirom, Iași, 2001); Security Intelligence Services in New Democracies: The Czech Republic, Slovakia and Romania (împreună cu Kieran Williams), Palgrave, London, 2001; Romania and the Warsaw Pact: 1955–1989 (ed. în colab. cu Mihail E. Ionescu), Politeia, SNSPA, București, 2004; Hitler’s Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940–1944, Palgrave Macmillan, London, 2006 (Aliatul uitat al lui Hitler: Ion Antonescu și regimul său, Humanitas, București, 2008); British Clandestine Activities in Romania during the Second World War, Palgrave, London, 2016 (Activități clandestine în România în timpul celui de-al doilea război mondial, Humanitas 2020); Witnessing Romania’s Century of Turmoil. Memoirs of a Political Prisoner. Nicolae Mărgineanu (ed.), University of Rochester Press, Rochester NY, 2017; Romania under Communism: Paradox and Degeneration, Abingdon, UK/Routledge, New York, 2019, Regimul comunist în România, Fundația Academia Civică Sigher dar si alte volume de documente scrise impreuna cu istorici romani despre Iuliu Maniu.

 

Istoricul Dennis Deletant: Putin a ajuns să semene cu Stalin, „cine nu e cu noi, e împotriva noastră”

////////////////////////////////////////////

 

Comentariul 6: Cum a distrus Partidul Comunist Chinez cultura tradiţională

 

Cuvânt înainte

 

Cultura este sufletul unei naţiuni. Acest factor spiritual este la fel de important pentru umanitate ca şi factorii fizici, precum rasa şi locul geografic.

 

Evoluţia culturii defineşte istoria civilizaţiei unui popor. Distrugerea completă a unei culturi naţionale duce la sfârşitul naţiunii respective. Popoarele antice, care au creat civilizaţii glorioase, au fost considerate dispărute atunci când le-au dispărut culturile – chiar dacă popoarele în sine au supravieţuit. China este singura ţară din lume a cărei civilizaţie antică a fost transmisă timp de peste 5.000 de ani. Distrugerea culturii sale tradiţionale este o crimă de neiertat.

 

Cultura chineză, despre care se crede că a fost transmisă de zei, a început cu mituri precum cel al Creării Cerului şi Pământului de către Pangu[1], crearea umanităţii de către Nüwa[2], identificarea, de către Shennong[3], a sute de plante medicinale şi inventarea literelor chinezeşti de către Cangjie[4]. „Omul urmează Pământul, Pământul urmează Cerul, Cerul urmează Calea şi Calea îşi urmează natura”[5] . Înţelepciunea taoistă a unităţii Cerului şi umanităţii a curs prin venele culturii chineze. „Marile învăţături promovează cultivarea virtuţii”[6]. Cu peste 2.000 de ani în urmă, Confucius deschidea o şcoală, transmiţând societăţii ideile confucianiste reprezentate de cele cinci virtuţi esenţiale: bunăvoinţă, dreptate, corectitudine, înţelepciune şi credinţă. În secolul I, budismul lui Shakyamuni s-a răspândit în est, în China; punea accent pe compasiune şi pe salvarea tuturor fiinţelor. Cultura chineză a devenit mai cuprinzătoare şi mai profundă. Mai apoi confucianismul, budismul şi taoismul au devenit credinţe complementare în societatea chineză, aducând dinastia Tang (618-907 d.C.) pe culmea gloriei şi prosperităţii, lucru binecunoscut.

 

Deşi naţiunea chineză a suferit în decursul istoriei multe invazii şi atacuri, cultura chineză a dat dovadă de mare rezistenţă şi vitalitate, esenţa ei fiind transmisă neîntrerupt. Unitatea cerului şi a umanităţii reprezintă cosmologia strămoşilor noştri. O judecată sănătoasă afirmă că bunătatea va fi răsplătită şi răutatea pedepsită. A nu face altora ceea ce nu doreşti să ţi se facă ţie este o virtute elementară. Loialitatea, respectul pentru părinţi, demnitatea şi justiţia, au stabilit standardele sociale, şi, împreună cu cele cinci virtuţi cardinale ale lui Confucius, au pus temelia moralităţii sociale şi personale. Cu aceste principii, cultura chineză a promovat cinstea, bunătatea, armonia şi toleranţa. Ceremoniile de comemorare a morţilor în China arătau respect „Cerului, Pământului, Regelui, părinţilor şi profesorilor”. Aceasta este o expresie culturală a tradiţiilor chineze adânc înrădăcinate, care includ venerarea Divinităţii (Cerul şi Pământul), loialitatea faţă de ţară (rege), faţă de valorile familiei (părinţi) şi respectul pentru profesori. Cultura tradiţională chineză a căutat armonia dintre om şi univers şi a pus accentul pe etica şi moralitatea individului. S-a bazat pe credinţele practicilor de cultivare din confucianism, budism şi taoism şi a dat poporului chinez toleranţă şi progres social, constituind protecţia moralităţii umane şi a dreptei credinţe.

 

Spre deosebire de sistemul de legi, care prescrie reguli dure, cultura acţionează ca o constrângere blândă. Legea impune pedeapsa după comiterea crimei, în timp ce cultura, prin hrănirea moralităţii, pune accent pe prevenirea crimei. Moralitatea unei societăţi este deseori întrupată în cultura sa.

 

În istoria chineză, cultura tradiţională şi-a atins apogeul în timpul prosperei dinastii Tang, moment care a coincis cu punctul de maxim al puterii naţiunii chineze. Ştiinţa era şi ea avansată, iar China se bucura de o reputaţie specială printre celelalte naţiuni. Cărturari din Europa, Orientul Mijlociu şi Japonia veneau să studieze în Chang’an, capitala dinastiei Tang. Ţări învecinate Chinei o considerau statul lor suveran. „Zeci de mii de provincii veneau să plătească tribut Chinei, chiar dacă aveau nevoie de mulţi traducători şi treceau prin vămi succesive”[7].

 

După dinastia Qin (221-207 î.C.) China a fost deseori ocupată de grupuri minoritare. Aceasta s-a întâmplat în timpul dinastiilor Sui (581-618 d.C.), Tang (618-907 d.C.), Yuan (1271-1361 d.C.) şi Qing (1644-1911 d.C.), precum şi în alte perioade când minorităţi etnice şi-au fondat regimuri proprii. Totuşi, aproape toate aceste grupuri etnice au fost asimilate la cultura chineză. Aceasta demonstrează marea putere de integrare a culturii tradiţionale chineze. După cum spunea Confucius: „dacă străinii nu vă respectă, câştigaţi-i de partea voastră prin cultivarea culturii şi virtuţilor (voastre)”[8].

 

De la acapararea puterii în 1949, PCC a folosit resursele naţiunii pentru a distruge bogata cultură tradiţională a Chinei. Această intenţie bolnavă n-a venit din fanatismul PCC pentru industrializare, nici din absurda venerare a civilizaţiei vestice, ci mai degrabă din opoziţia ideologică înnăscută a PCC faţă de cultura tradiţională chineză. Aşa că distrugerea culturii chineze de către PCC a fost planificată, bine organizată şi sistematică, fiind sprijinită de uzul violenţei din partea statului. De la fondarea sa, PCC n-a încetat niciodată sǎ „revoluţioneze“ cultura chinezǎ în încercarea sa de distrugere completă a spiritului acesteia.

 

Un lucru chiar mai condamnabil decât distrugerea culturii tradiţionale este faptul că PCC a abuzat de ea în mod intenţionat şi a modificat-o fără pic de onestitate. PCC a scos în relief părţile ruşinoase ale istoriei Chinei, lucruri care au apărut ori de câte ori oamenii au deviat de la valorile tradiţionale, cum ar fi luptele interne pentru putere în interiorul familiei regale, folosirea tacticilor şi conspiraţiei şi exercitarea dictaturii şi despotismului. A folosit aceste exemple din istorie pentru a ajuta la crearea propriului set de standarde morale, moduri de gândire şi sistem de discursuri. Procedând astfel, PCC a dat impresia falsă că „natura de Partid” este într-adevăr o continuare a culturii tradiţionale chineze. PCC chiar a profitat de aversiunea pe care mulţi o au faţă de natura de Partid pentru a incita la abandonarea autenticei tradiţii chineze într-o măsură mai mare.

 

Distrugerea culturii tradiţionale de către PCC a adus Chinei consecinţe dezastruoase. Oamenii nu şi-au pierdut numai sprijinul moral, ci au fost şi îndoctrinaţi forţat cu teoriile malefice ale PCC.

 

1. De ce a urmărit PCC sabotarea culturii tradiţionale?

 

Îndelungata tradiţie a culturii chineze: bazată pe credinţă şi venerarea virtuţii

 

Cultura autentică a naţiunii chineze a început acum cca. 5.000 de ani cu legendarul împărat Huang, care este considerat primul strămoş al civilizaţiei chineze. De fapt împăratul Huang a fost considerat şi fondator al taoismului – care a fost numit de asemenea “şcoala de gândire a lui Huang-Lao” (Lao Tze). Profunda influenţă a taoismului asupra confucianismului poate fi observată în proverbe confucianiste precum: „Aspiră către Cale, aliniază-te cu virtutea, rămâi fidel bunătăţii şi scufundă-te în artă” şi „Dacă cineva aude Calea dimineaţa, el poate muri împăcat seara”[9]. Cartea schimbărilor (I Ching) – o înregistrare a Cerului şi a Pământului, a polarităţilor yin şi yang, a schimbărilor cosmice, a creşterilor şi declinurilor sociale şi a legilor vieţii umane – a fost privită de Confucius ca „numărul unu printre operele clasice chineze“. Puterea profetică a cărţii a depăşit cu mult ceea ce poate concepe ştiinţa modernă. Pe lângă taoism şi confucianism, budismul, în special budismul Zen, a avut o influenţă subtilă dar profundă asupra intelectualilor chinezi.

 

Confucianismul este o parte a culturii tradiţionale chineze, care s-a concentrat pe „intrarea în lumea pământească”. A pus accent pe etica de familie, în care respectul copiilor faţă de părinţi a jucat un rol extrem de important, susţinând că „toată bunătatea începe cu pietatea filială”. Confucius a sprijinit „bunăvoinţa, dreptatea, corectitudinea, înţelepciunea şi credinţa”, dar a mai spus: „Nu sunt pietatea filială şi dragostea frăţească rădăcinile bunăvoinţei?”

 

Etica de familie poate fi extinsă în mod natural pentru a ghida moralitatea socială. Pietatea filială poate fi extinsă la loialitatea supuşilor faţă de rege. Se spune că „este improbabil ca o persoană cu pietate filială şi dragoste frăţească să fie înclinată să-i ofenseze pe cei de deasupra”[10]. Dragostea frăţească, relaţia dintre fraţi, poate fi extinsă mai departe la dreptate şi justiţie între prieteni. Confucius preda că, într-o familie, un tată trebuie să fie blând, un fiu ascultător, un frate mai mare prietenos şi un frate mai tânăr respectuos. Aici bunătatea tatălui poate fi mai departe extinsă la bunăvoinţa regelui faţă de supuşii săi. Atâta timp cât se pot menţine tradiţiile de familie, moralitatea socială poate fi şi ea menţinută în mod natural. „Se cultivă pe sine, pune ordine în familie, guvernează drept statul şi face întregul regat liniştit şi fericit“[11].

 

Budismul şi taoismul sunt părţi ale culturii chineze care se concentrează pe „părăsirea lumii pământene”. Putem constata că influenţa budismului şi a taoismului a impregnat toate aspectele vieţii oamenilor obişnuiţi. Practicile adânc înrădăcinate în taoism cuprind medicina chineză, qigong, geomanţie (Feng Shui) şi ghicit. Aceste practici, ca şi conceptele budiste referitoare la un regat ceresc şi un iad, răsplata karmică a binelui şi retribuţia pentru răul făcut, au format împreună cu etica lui Confucius nucleul culturii tradiţionale chineze.

 

Credinţele confucianiste, budiste şi taoiste au oferit chinezilor un sistem moral foarte stabil, imuabil, viabil „atât timp cât va dăinui Cerul”[12]. Acest sistem etic a oferit baza pentru continuitate, pace şi armonie în societate.

 

Moralitatea aparţine tărâmului spiritual, astfel încât este în mod substanţial un concept. Cultura reuşeşte sǎ exprime acest concept abstract prin intermediul unui limbaj care poate fi înţeles cu uşurinţǎ.

 

Să luăm, de exemplu, cele patru opere clasice chinezeşti, cele mai cunoscute patru romane din cultura chineză. Călătorie spre Vest[13] este o povestire mitică. Un vis al camerei roşii[14] începe cu un dialog între o piatră însufleţită, Zeitatea-Spaţiului-Infinit şi Tao-al-Timpului-Nemărginit la Stânca-Fără-Temelie-a-Marelui-Munte-Pustiit. Acest dialog dă cheia enigmei pentru drama umană care se desfăşoară în roman. Proscrişii din mlaştină[15] începe cu o poveste în care premierul Hong, însărcinat cu afaceri militare, eliberează în mod accidental 108 demoni. Această legendă explică originea celor „108 proscrişi militanţi ai curajului”. Cele Trei Regate[16] începe cu o avertizare cerească asupra unui dezastru şi se termină inevitabil după voinţa zeilor: „Problemele lumeşti năvălesc ca un fluviu fără sfârşit; un destin fixat de cer, de întindere infinită, le hotărăşte pe toate”. Alte poveşti binecunoscute, precum Romanul lui Zhou din Est[17] şi Povestea completă a lui Yue Fei[18] încep cu legende asemănătoare.

 

Folosirea de către romancieri a miturilor n-a fost o coincidenţă, ci reflectarea unei filozofii de bază a intelectualilor chinezi, orientată spre natură şi umanitate. Aceste romane au avut o profundă influenţă asupra minţii chineze. Când se vorbeşte despre „dreptate”, oamenii se gândesc mai degrabă la Guan Yu (160-219 d.C.) din Cele Trei Regate decât la conceptul însuşi – despre cum dreptatea faţă de prietenii lui a trecut peste nori şi a ajuns la Cer; cum, prin loialitatea de nezdruncinat faţă de superiorul său şi faţă de fratele său de cruce, Liu Bei a câştigat respect chiar din partea duşmanilor săi; cum curajul său în bătălie a triumfat în cele mai cumplite situaţii, înfrângerea sa finală în bătălia de lângă Turnul lui Mai; şi în final, discuţia lui, ca zeitate, cu fiul său. Când se vorbeşte despre „loialitate” chinezii se gândesc în mod natural la Yue Fei (1103-1141 d.C.), general al dinastiei Song, care şi-a servit ţara cu integritate şi loialitate sinceră, şi la Zhuge Liang (181-234 d.C.), prim-ministru al statului Shu în timpul perioadei celor Trei Regate care „a dat tot ce a avut, până când inima a încetat să-i bată”.

 

Elogierea loialităţii şi a dreptăţii în cultura tradiţională chineză a fost dezvoltată pe deplin în aceste povestiri colorate. Principiile morale abstracte pe care le-au ilustrat au fost specificate şi exprimate în forme culturale.

 

Taoismul pune accent pe adevăr, budismul pe compasiune, iar confucianismul pune preţ pe loialitate, toleranţă, bunăvoinţă şi dreptate. „Formele lor diferă, dar scopurile lor sunt aceleaşi … ele toate inspiră oamenii să se reîntoarcă la bunătate”[19]. Acestea sunt aspectele cele mai valoroase ale culturii tradiţionale chineze, o cultură bazată pe credinţele confucianiste, budiste şi taoiste.

 

Cultura tradiţională chineză este plină de concepte şi principii precum Cerul, Tao, Zei, buddha, destin, predestinare, bunăvoinţă, dreptate, corectitudine, înţelepciune, credinţă, onestitate, pudoare, loialitate, pietate filială, demnitate, etc. Mulţi chinezi pot fi analfabeţi, dar piesele şi operele tradiţionale le sunt încă bine cunoscute. Aceste forme culturale au constituit căi importante prin care oamenii obişnuiţi au învăţat morala tradiţională. Astfel că distrugerea culturii tradiţionale chineze de către PCC este un atac direct împotriva moralităţii chineze şi subminează baza necesară păcii şi armoniei în societate.

 

Teoria comunistă malefică se opune culturii tradiţionale

 

„Filozofia” Partidului Comunist contrazice în mod absolut cultura autentică tradiţională chineză. Cultura tradiţională respectă poruncile cerului, aşa cum spunea Confucius: „Viaţa şi moartea sunt predestinate, iar bogăţia şi poziţia sunt determinate de Cer”[20]. Atât budismul cât şi taoismul sunt forme ale teismului şi cred în ciclul reîncarnării, al vieţii şi morţii şi în cauzalitatea karmică a binelui şi răului. Partidul Comunist – din contrǎ – nu numai că este ateu, dar mai mult – nu are nici o limită atunci când sfidează Calea şi atacă principiile cereşti. Confucianismul pune preţ pe familie, dar Manifestul Comunist promovează deschis abolirea familiei. Cultura tradiţională diferenţiază chinezii de străini, dar Manifestul Comunist sprijină în mod clar sfârşitul naţiunilor. Cultura confucianistă promovează bunătatea faţă de ceilalţi, dar Partidul Comunist încurajează lupta de clasă. Confucianismul încurajează loialitatea faţă de rege şi dragostea pentru naţiune. Manifestul Comunist promovează eliminarea naţiunilor.

 

Pentru câştigarea şi menţinerea puterii în China, Partidul Comunist a trebuit în primul rând să-şi planteze gândurile imorale în solul chinez. Mao Zedong spunea: „Dacă vrem să răsturnăm o autoritate, trebuie mai întâi să facem propagandă şi să muncim în zona ideologiei”[21]. PCC a înţeles că teoria comunistă, violentă, susţinută cu armele, este gunoiul ideologiilor occidentale şi că n-ar putea rezista în fata istoriei culturale profunde a Chinei, veche de 5.000 de ani. Aşa că PCC a trebuit să distrugă complet cultura tradiţională chineză, pentru ca marxismul şi leninismul să poată prelua scena politică a Chinei.

 

Cultura tradiţională este un obstacol pentru dictatura PCC

 

Mao Zedong a spus pe bună dreptate că nu urmează nici Calea, nici Cerul[22]. Cultura tradiţională chineză a acţionat fără îndoială ca un obstacol uriaş în înfruntarea Căii de către PCC şi în lupta acestuia cu Cerul.

 

Loialitatea în cultura tradiţională chineză nu însemna devotament orb. În ochii oamenilor, împăratul este un „fiu al Cerului” – cu Cerul deasupra sa. Împăratul nu poate fi tot timpul corect. De aceea era nevoie de observatori pentru a scoate mereu în relief greşelile împăratului. Existau scriitori care înregistrau fiecare cuvânt şi fiecare faptă a împăraţilor în cronicile chineze. Învăţaţii oficiali puteau deveni profesorii regilor lor înţelepţi, iar comportamentul împăratului era judecat de lucrările confucianiste clasice. Dacă împăratul era imoral – neiluminat la Cale – oamenii se puteau ridica pentru a-l răsturna, aşa cum a fost cazul când Chengtang l-a atacat pe Jie, sau când regele Wu l-a înlocuit pe Zhou[23]. Aceste răscoale, judecate prin prisma culturii tradiţionale, n-au fost considerate încălcări ale loialităţii sau ale Căii. Au fost văzute mai degrabă ca aplicări ale Căii în numele Cerului. Când Wen Tianxiang (1236-1283 d.C.)[24], binecunoscut comandant militar al dinastiei Song, a fost luat prizonier, el a refuzat să se predea invadatorilor mongoli, chiar şi atunci când împăratul a încercat să-l convingă să se predea. Aceasta deoarece, fiind confucianist, credea că „oamenii sunt cei mai importanţi; naţiunea vine după aceea; regele vine la urmă”[25].

 

Partidul Comunist, dictatorial, n-a putut accepta nicicum asemenea credinţe tradiţionale. PCC a vrut să-şi canonizeze liderii şi să promoveze un cult al personalităţii, aşa că n-a permis ca asemenea concepte îndelung menţinute, precum Cerul, Calea şi zeii, să guverneze de deasupra. PCC ştia că acest lucru era considerat cea mai odioasă şi enormă crimă împotriva Cerului şi a Căii, dacă era măsurată cu standardele culturii tradiţionale. Ştia că atâta timp cât exista cultură tradiţională, oamenii n-ar fi elogiat PCC ca fiind „mare, glorios şi corect”. Învăţaţii ar fi continuat tradiţia „riscându-şi vieţile pentru a atrage atenţia regelui”, „menţinând justiţia cu preţul vieţilor lor”[26] şi ar fi aşezat în continuare oamenii deasupra conducătorilor. Astfel, oamenii n-ar fi putut deveni marionete ale PCC, iar acesta n-ar fi putut impune cu forţa „gândirea standard” maselor.

 

Respectul culturii tradiţionale pentru Cer, Pământ şi Natură a devenit un obstacol în calea „bătăliei cu natura” dusă de PCC în efortul de a „transforma Cerul şi Pământul”. Cultura tradiţională preţuieşte viaţa umană, afirmând că „orice situaţie care implică o viaţă omenească trebuie tratată cu grijă maximă”. O asemenea percepţie a fost un obstacol pentru genocidul în masă iniţiat de PCC şi pentru conducerea prin teroare. „Calea cerească”, standard moral fundamental al culturii tradiţionale, interfera cu manipularea principiilor morale de către PCC. Din aceste motive PCC a considerat cultura tradiţională drept inamic, în încercarea lui de a-şi întǎri controlul.

 

Cultura tradiţională pune sub semnul întrebării legitimitatea guvernării PCC

 

Cultura tradiţională chineză crede în zei şi în poruncile cereşti. Acceptarea poruncilor Cerului presupune că cei care conduc sunt înţelepţi, şi că trebuie să urmeze Calea şi să fie aleşi conform destinului. Acceptarea credinţei în zei implică acceptarea faptului că autoritatea asupra umanităţii este fixată în Cer.

 

Principiul conducător al PCC se rezumă astfel:

 

„Niciodată lanţul tradiţiei nu ne va mai lega,

 

Nu vor mai apărea robi şi sclavie.

 

Pământul se va înălţa pe fundaţii noi

 

Am fost nimic, vom fi totul”[27].

 

PCC promovează materialismul istoric, consideră comunismul drept un paradis pământesc, iar pe drumul către acest paradis eşti condus de proletarii pionieri – cu alte cuvinte de către Partidul Comunist. Astfel, credinţa în zei a pus în mod direct sub semnul întrebării legitimitatea guvernării PCC.

 

1. Cum sabotează Partidul Comunist cultura tradiţională

 

Tot ceea ce face PCC are un scop politic. Pentru a-şi impune, menţine şi consolida tirania, PCC trebuie să înlocuiască natura umană cu natura lui malefică şi cultura tradiţională chineză cu cultura lui de Partid, bazată pe minciună, răutate şi violenţă. Această distrugere şi substituire cuprinde relicve culturale, aşezări istorice şi cărţi antice, care constituie lucruri tangibile, dar şi lucruri intangibile precum concepţia tradiţională despre moralitate, viaţă şi lume. Sunt implicate toate aspectele vieţii oamenilor, incluzând acţiunile lor, gândurile şi stilul lor de viaţă. În acelaşi timp, PCC priveşte manifestările culturale superficiale şi lipsite de semnificaţie, ca „esenţă”, le reţine şi apoi pune această „esenţă” ca faţadă. În timp ce păstrează aparenţa tradiţiei, Partidul înlocuieşte adevărata tradiţie cu cultura de Partid. Apoi înşeală oamenii şi comunitatea internaţională sub faţada „continuării şi dezvoltării” culturii tradiţionale chineze.

 

Distrugerea simultană a celor trei religii

 

Deoarece cultura tradiţională este înrădăcinată în confucianism, budism şi taoism, primul pas al PCC în distrugerea acesteia a fost năruirea manifestărilor principiilor divine în lumea umană prin distrugerea celor trei religii care întrupau aceste principii.

 

Toate cele trei mari religii – confucianismul, budismul şi taoismul – s-au confruntat cu distrugeri în decursul diferitelor perioade istorice. Să luăm ca exemplu budismul. Acesta a suferit patru persecuţii majore în decursul istoriei, cunoscute sub numele de cele „trei Wu şi un Zong” – persecuţia adepţilor budişti de către patru împăraţi chinezi. Împăratul Taiwu[28] al dinastiei Wei de Nord (386-534 d.C.) şi împăratul Wuzong[29] al dinastiei Tang (618 – 907 d.C.) au încercat să năruie budismul pentru a face să triumfe taoismul. Împăratul Wu[30] al dinastiei Zhou de Nord (557-581 d.C.) a încercat să distrugă simultan budismul şi taoismul, venerând confucianismul. Împăratul Shizong[31] al dinastiei Zhou Târzii (951-960 d.C.) a încercat să năruie budismul pur şi simplu în scopul de a folosi statuile Buddha pentru a bate monezi; dar nu s-a atins de taoism sau confucianism.

 

PCC este singurul regim care a încercat distrugerea simultană a celor trei religii. Imediat după ce ajuns la putere, PCC a început distrugerea templelor, arderea scripturilor şi a forţat călugării şi călugăriţele budiste să se reîntoarcă la viaţa seculară. Nici cu locurile religioase nu s-a purtat cu blindeţe. În anii ‘60 cu greu mai puteai găsi aşezări religioase rămase în China. Marea Revoluţie Culturală a adus catastrofe şi mai mari religiei şi culturii în timpul campaniei de „înlăturare a celor Patru Lucruri Vechi”[32] ideile vechi, cultura veche, datinile vechi şi obiceiurile vechi.

 

De exemplu, primul templu budist din China a fost Templul Calului Alb (Bai Ma)[33] construit la începutul dinastiei Han de Est (25-220 d.C.) în afara oraşului Luoyang, provincia Henan. Templul era venerat ca „leagănul budismului în China” şi „Casa fondatorului”. În timpul „înlăturării celor Patru Lucruri Vechi”, Templul Calului Alb desigur că n-a reuşit sǎ se salveze de distrugere şi jaf.

 

Lângă Templul Calului Alb exista o brigadă de producţie. Secretarul organizaţiei de Partid a incitat ţăranii să distrugă templul în numele „revoluţiei”. Au fost distruse statuile din argilă ale celor 18 Arhaţi, vechi de peste 1.000 de ani, create în timpul dinastiei Liao (916-1125 d.C.). Scripturile Beiye[34] ce fuseserǎ aduse în China de un eminent călugăr indian cu 2.000 de ani în urmă, au fost arse. Calul de Jad, o comoară rară, a fost zdrobit în bucăţi. Câţiva ani mai târziu regele Cambogiei în exil, Norodom Sihanouk, a cerut în mod special să se acorde respectul cuvenit Templului Calului Alb. Zhou Enlai, premierul chinez din acea vreme a ordonat transportul pe furiş, către Luoyang, a scripturilor Beiye pǎstrate în Palatul Imperial din Beijing şi a statuilor celor 18 Arhaţi, create în timpul dinastiei Qing, de la templul Norilor de Azur (Biyun) din parcul Xiangshan[35], de la periferia Beijing-ului. Prin această înlocuire fictivă a fost „rezolvată” o problemă diplomatică[36].

 

Revoluţia Culturală a început în mai 1966. A fost în realitate „revoluţionarizarea” culturii chineze într-un mod distructiv. Începând cu august 1966, iureşul „înlăturării celor Patru Lucruri Vechi” pârjolea întregul teritoriu al Chinei. Privite ca relicve ale „feudalismului, capitalismului şi revizionismului”, templele budiste şi taoiste, statuile buddha, locurile istorice şi teatrele, scrierile caligrafice, picturile şi antichităţile au devenit ţinte principale ale distrugerii Gărzilor Roşii[37]. Să luăm ca exemplu statuile buddha. În vârful Dealului Longevităţii în Palatul de Vară[38] din Beijing existau 1.000 de statui buddha colorate, smălţuite în relief. După campania de „înlăturare a celor Patru Lucruri Vechi”, toate au fost deteriorate şi niciuneia nu i-au fost lǎsate intacte cele cinci organe de simţ.

 

Aşa stăteau lucrurile în capitală şi tot aşa a fost şi în restul ţării. N-au scăpat nici chiar aşezările izolate din ţară.

 

În districtul Dai din provincia Shanxi exista un templu numit Tiantai. A fost construit în perioada Taiyan din timpul dinastiei Wei de Nord, în urmă cu 1.600 ani, şi avea statui şi fresce preţioase. Cu toate că era situat pe o colinǎ, destul de departe de reşedinţa districtului, în ciuda greutăţilor, cei care au participat la „înlăturarea celor Patru Lucruri Vechi” au curǎţat locul de toate statuile şi toate frescele.… Templul Louguan[39] unde Lao Tze şi-a rostit faimosul sǎu discurs şi unde şi-a lăsat Tao-te Ching în urmă cu 2.500 de ani, este situat în districtul Zhouzhi al provinciei Shaanxi. Situate în jurul platformei unde Lao Tze şi-a ţinut lecţiile, pe o rază de 10 li[40], există peste 50 de locuri istorice, inclusiv Templul Venerării Înţeleptului (Zhongsheng Gong), pe care împăratul Tang Gaozu Li Yuan[41] l-a construit cu peste 1.300 ani în urmă pentru a-şi arăta respectul faţă de Lao Tze. Acum Templul Louguan şi alte locuri istorice au fost distruse şi toţi preoţii taoişti au fost forţaţi să plece. Conform canonului taoist, după ce o persoană devine preot taoist nu-şi mai poate rade barba sau tăia părul. Însă în zilele noastre preoţii taoişti sunt forţaţi să-şi taie părul, să-şi scoată roba taoistă şi să devină membri ai comunităţii[42]. Unii dintre ei s-au căsătorit cu fiicele ţăranilor locali… La locurile sacre taoiste de pe Muntele Laoshan, în provincia Shandong, Templul Păcii Supreme, Templul Clarităţii Supreme, Templul Doumu, Mânăstirea de Călugăriţe Huayan, Templul Ningzhen, Templul lui Guan Yu, statuile Divinităţii, vasele de sacrificiu, pergamentele sutrelor budiste, relicvele culturale şi plăcile din temple au fost toate fǎcute mii de bucǎţi şi arse. Templul Literaturii din provincia Jilin este unul dintre cele patru temple vestite ale lui Confucius în China. În timpul „înlăturării celor Patru Lucruri Vechi” a fost grav deteriorat[43].

 

Un mod special de a distruge religia

 

Lenin spunea: „cel mai uşor mod de a captura o cetate este din interior”. Ca urmaşi ai marxism-leninismului, membrii PCC nu au nicio dificultate în a înţelege aceastǎ afirmaţie.

 

În sutra „Mahayana Mahaparinirvana”[44], Shakyamuni a prezis că după ce va intra în Nirvana, demoni vor fi reîncarnaţi în călugări, călugăriţe şi budişti laici, bărbaţi şi femei, pentru a submina Dharma. Desigur, nu putem şti precis la ce s-a referit Shakyamuni. Însă distrugerea budismului de către PCC a început într-adevăr cu formarea unui „front unit” cu câţiva budişti. PCC a trimis chiar membrii ai Partidului Comunist pe ascuns pentru a se infiltra direct în religie şi a o submina din interior. Într-o şedinţă de analiză critică în timpul Revoluţiei Culturale, Zhao Puchu, vicepreşedintele Asociaţiei Budiste Chineze din acea vreme, a fost întrebat: „tu eşti membru al Partidului Comunist, de ce crezi în budism?”.

 

Shakyamuni a ajuns la iluminarea supremă şi completă prin „precept, concentrare, înţelepciune”. Aşa că înainte de nirvana sa, el şi-a îndrumat discipolii să „susţină şi să respecte Preceptele. Să nu le abandoneze şi să nu le încalce”. El a mai avertizat că „Cei care încalcă preceptele sunt detestaţi de cer, dragoni, spirite şi zei. Proasta lor reputaţie se răspândeşte departe şi pretutindeni… Când vieţile lor se vor termina, vor suferi în iad pentru karma lor şi îşi vor întâlni soarta necruţătoare. Apoi vor ieşi de acolo. Vor continua să sufere purtând corpuri de fantome înfometate şi animale. Vor suferi la nesfârşit[45] într-un astfel de ciclu, fără a fi eliberaţi vreodată”.

 

Călugării budişti politici au fost surzi la avertismentele lui Buddha. În 1952 PCC şi-a trimis reprezentanţi la întâlnirea inaugurală a Asociaţiei Budiste Chineze. La întâlnire mulţi budişti din asociaţie au propus abolirea perceptelor budiste. Au susţinut că aceste discipline au cauzat moartea multor tineri. Unii chiar au pledat în favoarea ideii că „oamenii ar trebui să fie liberi să creadă în orice religie. Călugării şi călugăriţele ar trebui să fie liberi să se căsătorească, să bea alcool şi să mănânce carne. Nimeni n-ar trebui să intervină în legătură cu aceasta”. În acel timp, maestrul Xuyun prezent la întrunire a văzut că budismul se confrunta cu pericolul dispariţiei în China. El a păşit înainte, opunându-se propunerilor şi a cerut menţinerea preceptelor şi costumelor budiste. Ca urmare, maestrul Xuyun a fost calomniat şi etichetat drept „contra-revoluţionar”. A fost deţinut în camera stareţului şi nu i s-a dat nici să mănânce şi nici să bea. Nu i s-a permis să iasă afară din cameră nici măcar pentru a folosi toaleta. I s-a mai ordonat să predea aurul, argintul şi armele de foc pe care le avea. Când Xuyun a răspuns că nu are aşa ceva, a fost bătut atât de tare încât craniul i-a fost fracturat şi coastele i-au fost rupte. În acel moment maestrul Xuyun avea aproape 112 ani. Poliţia militară l-a împins de pe pat pe podea. Când s-au întors a doua zi şi l-au găsit pe Xuyun încă viu, l-au bătut din nou cu brutalitate.

 

Asociaţia Budistă Chineză, fondată în 1952, şi Asociaţia Taoistă Chineză, fondată în 1957, au declarat clar în statutul lor de întemeiere că se află „sub conducerea guvernului poporului”. În realitate se află sub conducerea ateistă a PCC. Ambele asociaţii au menţionat că vor participa în mod activ la activităţile de producţie şi construcţii şi vor pune în aplicare politicile guvernamentale. Au fost complet transformate în organizaţii seculare. Budiştii şi taoiştii devotaţi care au rămas fideli preceptelor, au fost etichetaţi drept contra-revoluţionari, sau membri ai „sectelor superstiţioase” şi societăţilor secrete. Sub lozinca revoluţionară „purificarea budiştilor şi a taoiştilor”, aceştia au fost încarceraţi, forţaţi să se „reformeze prin muncă” sau chiar executaţi. N-au fost cruţate nici religiile venite din Vest, Biserica Catolică şi cea Protestantă.

 

Pe baza statisticilor din cartea Persecutarea creştinilor de către Partidul Comunist Chinez, publicată în 1958, chiar numărul limitat de documente făcute publice relevă faptul că, dintre clericii acuzaţi drept „aristocraţi” sau „despoţi locali”, un număr de 8.840 au fost ucişi şi 39.200 au fost trimişi în lagăre de muncă. Dintre clericii etichetaţi drept „contra-revoluţionari”, 2.450 au fost ucişi şi 24.800 trimişi în lagăre de muncă[46].

 

Religiile sunt căi prin care oamenii se ridică din lumea seculară şi se cultivă pe sine. Ele pun accentul pe „celălalt mal” (ţărmul iluminării perfecte) şi pe „Cer”. Shakyamuni a fost un prinţ indian. Pentru a căuta mukti[47], o stare în care se poate obţine pacea minţii, înţelepciune mai înaltă, iluminare totală şi Nirvana[48], a renunţat la tron, plecând în munţii împăduriţi pentru a cultiva prin greutăţi şi chinuri. Înainte ca Iisus să devină iluminat, Satan l-a dus pe vârful unui munte şi i-a arătat regatele lumii în toată splendoarea lor. Satan a spus: “Dacă mi te închini şi mă venerezi, îţi voi da toate acestea”. Dar Iisus n-a putut fi ispitit. Însă călugării politici şi pastorii care au format fronturi unite cu PCC, au aranjat o serie de înşelăciuni şi minciuni precum: „budismul lumii umane” şi „religia este adevărul, aşa cum este şi socialismul”. Ei au susţinut că „nu există contradicţii între malul acesta şi celălalt”. I-au încurajat pe budişti şi taoişti să caute fericirea, gloria, splendoarea, bogăţia şi rangul în această viaţă şi au modificat doctrinele religioase şi înţelesul lor.

 

Budismul interzice omorul. PCC a omorât oamenii ca pe muşte în timpul „suprimării contra-revoluţionarilor”[49]. Dar călugării politici au justificat acest lucru spunând că „omorârea contra-revoluţionarilor este o compasiune şi mai mare”. În timpul „războiului de rezistenţă contra agresiunii SUA şi de sprijin pentru Coreea”[50] (1950-1953), călugării au fost trimişi direct chiar pe front, cu scopul precis de a ucide.

 

Să luăm un alt exemplu din creştinism. În 1950, Wu Yaozong[51] a format „Biserica Patriotică”, sau a „Celor Trei” care urmează principiile: auto-administrare, auto-sprijinire şi auto-propagare. Susţinea că astfel vor scăpa de „imperialism” şi se vor alătura în mod activ „războiului de rezistenţă contra agresiunii SUA şi de sprijin pentru Coreea”. Un bun prieten de-al lui a fost încarcerat timp de peste 20 de ani, pentru că a refuzat să se alăture „Bisericii Patriotice” şi a suferit tot felul de torturi şi umilinţe. Când l-a întrebat pe Wu Yaozong: „Cum priveşti miracolele pe care le-a făcut Iisus?”, Wu a răspuns: „Eu m-am lepădat de toate”.

 

Nerecunoaşterea miracolelor lui Iisus echivalează cu nerecunoaşterea Paradisului lui Iisus. Cum poate fi cineva considerat creştin când nu recunoaşte nici măcar Paradisul unde s-a ridicat Iisus? Oricum, în calitate de fondator al „Bisericii Patriotice”, Wu Yaozong a devenit membru al Comitetului Permanent al Conferinţei Consultative Politice. Când a păşit în Marea Sală a Poporului[52], probabil că uitase complet cuvintele lui Iisus „Iubeşte-l pe Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este prima şi cea mai mare poruncă.” (Matei, 22:37-38). „Dă-i Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu”. (Matei, 22:21)

 

Partidul Comunist Chinez a confiscat proprietăţile templelor, a forţat călugării şi călugăriţele să studieze marxism-leninism pentru a le spăla creierul şi chiar i-a dus la muncă forţată. De exemplu, în oraşul Ningbo, provincia Zhejiang exista un „atelier budist”. Peste 25.000 de călugări şi călugăriţe au fost forţaţi să muncească acolo. Mai absurd este că PCC, pentru a dezintegra budismul, a încurajat călugării şi călugăriţele să se căsătorească. De exemplu, chiar înainte de 8 martie, Ziua Femeii, în 1951, Federaţia Femeilor din oraşul Changsha, provincia Hunan a ordonat tuturor călugăriţelor din provincie să se hotărască să se căsătorească în câteva zile. În plus, călugării tineri şi viguroşi au fost forţaţi să intre în armată şi au fost trimişi pe câmpul de luptă drept carne de tun[53].

 

Diverse grupuri religioase din China, împreunǎ cu adevǎrata elită a budismului şi taoismului, au fost desfiinţate de violenţa PCC. Dintre cei rămaşi, mulţi s-au reîntors la viaţa seculară, iar alţii au devenit agenţi secreţi ai Partidului Comunist, îmbrăcând sutana[54], roba taoistă, sau roba lungă de pastor, pentru a deforma scripturile budiste, Canonul taoist şi Sfânta Biblie şi pentru a justifica mişcările PCC folosind aceste doctrine.

 

Distrugerea relicvelor culturale

 

Ruinarea relicvelor culturale este o parte importantă a distrugerii culturii tradiţionale de către PCC. În campania de „înlăturare a celor Patru Lucruri Vechi”, multe cărţi unicat, scrieri caligrafice şi picturi colecţionate de intelectuali au fost arse sau făcute bucăţi, ajungând pastă pentru hârtie. Zhang Bojun[55] avea o colecţie de familie care număra peste 10.000 de cărţi. Conducătorii Gărzilor Roşii au pus o parte dintre ele pe foc pentru a se încălzi. Ce a rămas a fost trimis la fabricile de hârtie şi tocat pentru pastă de hârtie.

 

Hong Qiusheng, specialist în restaurări de scrieri caligrafice şi picturi, era un om mai în vârstă, căruia i se spunea şi „doctorul miraculos” al scrierilor caligrafice şi al picturilor antice. El a asamblat nenumărate capodopere de talie mondială de exemplu picturile de decor ale împăratului Huizong, al dinastiei Song[56], picturile pe bambus ale lui Su Dongpuo[57], şi picturile lui Wen Zhengming[58] şi Tang Bohu[59]. Majoritatea sutelor de scrieri caligrafice şi picturi antice pe care le-a salvat de-a lungul deceniilor deveniseră o colecţie naţională de primă clasă. Scrierile caligrafice şi picturile, pe care le-a colecţionat cu mari eforturi, au fost etichetate ca aparţinând celor „Patru Lucruri Vechi”, şi arse. Mai târziu Hong a mărturisit printre lacrimi: „Peste 100 jin[60] (50 kg) de scrieri caligrafice şi picturi; le-a luat mult timp să le ardă !”[61].

 

“În timp ce problemele lumeşti apar şi dispar,

 

Antic, modern, încolo şi încoace,

 

Râurile, munţii rămân neschimbaţi în gloria lor

 

Şi pot fi văzuţi de pe această cărare…”[62]

 

În cazul în care chinezii de azi şi-ar mai aminti ceva din istoria lor, s-ar simţi probabil diferit atunci când ar recita acest poem al lui Meng Haoran. Locurile istorice ale vestitului munte şi ale vestitului râu au fost distruse şi au dispărut în furtuna „înlăturării celor Patru Lucruri Vechi”. A fost distrus nu numai Pavilionul Orhideei, unde Wang Xizhi[63] a scris faimosul „Prolog la colecţia de poeme compuse la Pavilionul Orhideei”[64], ci şi mormântul lui Wang Xizhi. Fosta reşedinţă a lui Wu Chen`en[65] din provincia Jiangsu a fost demolată, ultima reşedinţă a lui Wu Jingzi[66] din provincia Anhui a fost şi ea distrusă, tabletele de piatră pe care Su Dongpo a scris de mână articolul „Coliba bătrânului beţiv de la marginea drumului”[67] a fost răsturnată de tinerii revoluţionari[68] şi literele de pe tableta de piatră au fost rase.

 

Esenţa culturii chineze a fost moştenită şi acumulată în mii de ani. Dacă este distrusă, nu mai poate fi restaurată. Cu toate acestea, PCC a distrus-o în mod barbar în numele „revoluţiei”, fără pic de regret sau ruşine. Când toţi plângeam după Vechiul Palat de Vară, cunoscut ca „palat al palatelor”, care a fost ars de forţele aliate ale Marii Britanii şi Franţei, când oftam după monumentala lucrare a Enciclopediei Yongle[69], distrusă de flăcările invadatorilor în timpul războiului, am fi putut oare anticipa că distrugerea cauzată de PCC va fi de o amploare mult mai mare, mai îndelungată şi mai completă decât cea cauzată de oricare alt invadator?

 

Distrugerea credinţelor spirituale

 

Pe lângă distrugerea formelor fizice ale religiei şi culturii, PCC şi-a folosit capacitatea supremă de care dispunea şi pentru a distruge identitatea spirituală a oamenilor, formată din credinţă şi cultură.

 

Să analizăm de exemplu felul în care PCC a tratat credinţele etnice. PCC a considerat că tradiţiile grupului musulman Hui fac parte din cele „Patru Lucruri Vechi” – gândire, cultură, tradiţie, obiceiuri vechi. I-a forţat pe cei din grupul etnic Hui să mănânce carne de porc. Ţăranilor musulmani şi moscheelor li s-a cerut să crească porci, iar fiecare gospodărie trebuia să dea 2 porci pe an pentru ţară. Gărzile Roşii chiar l-au forţat să mănânce excremente umane pe Panchen Lama, al doilea (ierarhic) buddha în viaţă. Unor trei călugări de la Templul Supremei Fericiri, cel mai mare templu budist construit în timpurile moderne (1921), situat în oraşul Harbin, provincia Heilongjiang, le-a fost ordonat să afişeze un poster mare pe care scria „În iad cu sutrele – sunt pline de rahat”.

 

În 1971 Lin Biao, vicepreşedinte al Comitetului Central al PCC, a încercat să fugă din China, dar a fost ucis când avionul său s-a prăbuşit în Undurkhan, Mongolia. Mai târziu, la reşedinţa Maojiawan din Beijing a lui Lin, au fost găsite câteva citate confucianiste. Drept urmare PCC a pornit o campanie nebună de „critică a lui Confucius”. Un scriitor numit Liang Xiao[70] a publicat un articol în Steagul Roşu – revistă reprezentativă a PCC – intitulat „Cine este Confucius?”. Articolul îl descria pe Confucius drept „un nebun care dorea să întoarcă istoria înapoi“ şi un „demagog înşelător şi viclean”. Au urmat benzi desenate şi cântece care-l demonizau pe Confucius.

 

Aşa au fost distruse complet demnitatea şi sacralitatea religiei şi a culturii.

 

Distrugere fără de sfârşit, fără limite

 

În China antică, guvernul central îşi extindea conducerea numai până la nivelul de judeţ; sub acest nivel clanurile patriarhale îşi menţineau controlul autonom. Aşa că, de-a lungul istoriei, distrugeri precum „arderea cărţilor şi îngroparea învăţaţilor confucianişti” de către împăratul Qin Shi Huang[71] din dinastia Qin (221-207 î.C.) precum şi cele patru campanii de eliminare a budismului între secolele V şi X de către cei „trei Wu şi un Zong”, au fost toate impuse de la vârf la bază, şi n-au putut elimina în nici un chip cultura. Operele clasice şi ideile confucianiste şi budiste au continuat să supravieţuiască în vastele domenii ale societăţii. Prin contrast, campania de înlăturare a celor „Patru Lucruri Vechi” de către tinerii studenţi incitaţi de PCC a fost o mişcare naţională pornită de jos, de „entuziasm spontan”. Extinderea PCC în fiecare sat prin organizaţiile rurale de Partid a dus la un control atât de strâns asupra societăţii, încât mişcarea „revoluţionară” a PCC s-a extins fără sfârşit şi a afectat fiecare persoană de pe fiecare petec de pământ din China.

 

Niciodată în decursul istoriei, nici un împărat n-a eradicat din minţile oamenilor lucrurile considerate ca fiind cele mai sacre şi frumoase, aşa cum a procedat PCC, folosind propaganda bazată pe calomnie şi insultă, la care s-a adăugat violenţa. Eliminarea credinţei poate fi deseori mai eficientă şi efectul ei de mai lungă durată decât distrugerea lucrurilor fizice.

 

Reformarea intelectualilor

 

Caracterele chinezeşti reprezintă esenţa celor 5.000 de ani de civilizaţie. Forma şi pronunţia fiecărui caracter, dialectele şi implicaţiile literare formate din combinaţii ale caracterelor exprimă sensuri culturale profunde. PCC nu numai că a simplificat caracterele chinezeşti, dar a mai şi încercat să le înlocuiască cu caracterele pinyin romanizate, fapt care ar fi dus la eliminarea tuturor tradiţiilor culturale ale caracterelor chinezeşti şi ale limbii. Dar planul de înlocuire a eşuat, evitându-se degradări ulterioare ale limbii chineze. Însă intelectualii chinezi care au moştenit această cultură tradiţională, n-au avut norocul de a fi scutiţi de distrugere.

 

Înainte de 1949 China avea două milioane de intelectuali. Deşi unii studiaseră în Vest, ei moşteniseră unele idei confucianiste. PCC desigur nu putea slăbi controlul asupra lor, deoarece, ca membri ai clasei „intelectual-aristocrate” tradiţionale, modurile lor de gândire jucau roluri importante în modelarea gândirii oamenilor obişnuiţi.

 

În septembrie 1951 PCC iniţia o „mişcare de reformă a gândirii” pe scară largă, începând din mijlocul intelectualilor de la Universitatea din Beijing. Intelectualii (în mijlocul lor fiind profesori din colegii, licee şi şcoli primare şi studenţii din colegii) au fost fortati „să-şi mărturisească greşelile de-a lungul propriei istorii, cu loialitate şi în mod onest”, astfel încât să fie curăţate orice elemente contra-revoluţionare[72].

 

Lui Mao Zedong nu i-au plăcut niciodată intelectualii. El afirma: „Ei (intelectualii) trebuie să fie conştienţi de un adevăr, anume că mulţi aşa-numiţi intelectuali – relativ vorbind – sunt complet ignoranţi, iar muncitorii şi fermierii ştiu uneori mai mult decât ei”[73]. Comparativ cu muncitorii şi ţăranii, intelectualii nereformaţi nu erau „curaţi” şi, analizând lucrurile până la capăt, muncitorii şi ţăranii erau cei mai „curaţi” oameni, chiar dacă mâinile lor erau murdare şi picioarele mânjite cu bălegar de vacă…[74]

 

Persecuţia intelectualilor de către PCC a început cu diverse forme de acuzare, începând în 1951 cu criticarea lui Wu Xun[75] pentru „şcolile care funcţionau cu bani cerşiţi”, până la atacul lui Mao Zedong împotriva scriitorului Hu Feng[76], care a fost etichetat drept contra-revoluţionar în 1955. La început intelectualii nu erau clasificaţi drept reacţionari, dar începând cu 1957, după ce mai multe grupuri religioase importante au cedat alǎturându-se mişcǎrii „frontului unit”, PCC şi-a putut focaliza energia asupra intelectualilor. Astfel a fost lansată mişcarea împotriva „exponenţilor dreptei”.

 

Spre sfârşitul lui februarie 1957, susţinând că „lasă o sută de flori să înflorească şi o sută de şcoli de gândire să concureze”, PCC a cerut intelectualilor să-şi exprime sugestiile şi criticile faţă de Partid, promiţând că nu vor exista represalii. Intelectualii erau de mult nemulţumiţi de rolul conducător pe care şi-l asumase PCC în toate domeniile, deşi Partidul nu era expert în aceste domenii, şi de uciderea de către PCC a oamenilor nevinovaţi în timpul campaniilor de „reprimare a contra-revoluţionarilor” din 1950-1953 şi de „eliminare a contra-revoluţionarilor” din 1955-1957. Şi-au închipuit că PCC devenise în sfârşit mai liberal. Aşa că au început să vorbească deschis despre adevăratele lor sentimente şi critica lor a devenit din ce în ce mai intensă.

 

La mulţi ani după aceste întâmplări mai există încă oameni care cred că Mao Zedong a început să atace intelectualii numai după ce s-a enervat din cauza criticilor lor excesiv de aspre. Adevărul este însă altul.

 

Pe 15 mai 1957 Mao Zedong scria un articol intitulat „Lucrurile încep să se schimbe”, articol care a circulat printre oficialii superiori ai PCC. Articolul spunea: „Recent, cei de dreapta s-au arătat a fi cei mai hotărâţi şi cei mai înverşunaţi… Cei cu vederi de dreapta, anti-comunişti, încearcă cu disperare să stârnească un uragan de gradul şapte în China … şi au o puternică tendinţă de a distruge Partidul Comunist”[77]. După aceasta, oficialii care fuseseră indiferenţi la campania „Celor o sutǎ de flori care să înflorească şi o sutǎ de şcoli de gândire care să se întreacă”, au devenit deodată entuziaşti şi „plini de zel”. În memoriile ei intitulate Trecutul nu dispare ca fumul, fiica lui Zhang Bojun povestea:

 

„Li Weihan, ministru al Departamentului Frontului Unit de Muncă, l-a sunat personal pe Zhang Bojun pentru a-l invita la o întâlnire clarificatoare şi a-i expune opinia despre PCC. A fost aranjat ca Zhang să stea pe o canapea pe un rând din faţă. Neştiind că era o cursă, Zhang şi-a rostit în mod clar dezaprobarea faţă de PCC. Pe toată durata derulării scenariului, Li Weihan părea relaxat. Zhang probabil gândea că Li este de acord cu ce spunea el. Nu ştia că lui Li îi făcea plăcere să vadă cum prada îi cădea în capcană”.

 

După întâlnire, Zhang a fost clasificat ca numărul unu printre persoanele cu vederi de dreapta din China.

 

Putem găsi mai multe momente din 1957 când au avut loc propuneri sau discursuri rostite de intelectuali care ofereau critici şi sugestii: „Institutul de proiecte politice” al lui Zhang Bojun, din 21 mai; „Vederi absurde anti-sovietice” al lui Long Yun din 22 mai; „Comitetul pentru redresare” al lui Luo Longji din 22 mai; discursul referitor la „Critica socialismului feudal al PCC”, la Universitatea din Beijing, al lui Lin Xiling pe 30 mai; „Partidul ar trebui să renunţe la conducerea artelor” al lui Wu Zuguang din 31 mai şi „Partidul domină lumea” al lui Chu Anping din 1 iunie. Toate aceste propuneri şi discursuri au fost solicitate şi prezentate după ce Mao Zedong îşi ascuţise cuţitul de măcelar.

 

Toţi aceşti intelectuali, după cum se poate bănui, au fost mai apoi etichetaţi ca având vederi de dreapta. În întreaga ţară existau mai mult de 550.000 asemenea persoane cu vederi de dreapta.

 

Tradiţia chineză spunea că „învăţaţii pot fi ucişi, dar nu umiliţi”. PCC, în schimb, a fost capabil sǎ umileascǎ intelectualii, negându-le dreptul la supravieţuire (la mâncare) şi ajungând sǎ le ameninţe familiile atunci când nu acceptau aceastǎ umilire. Mulţi intelectuali au cedat, iar alţii au plătit altfel pentru a se salva, prin aceasta inimile multora fiind adânc rănite. Cei care nu s-au supus umilinţelor au fost ucişi – servind astfel ca exemplu pentru ceilalţi intelectuali.

 

Tradiţionala „clasă intelectualǎ”, exemplu de moralitate socială, a fost astfel distrusă.

 

Mao Zedong spunea:

 

“Cu ce se poate lăuda împăratul Qin Shi Huang? A ucis doar 460 de învăţaţi confucianişti; dar noi am ucis 46.000 de intelectuali. Când am suprimat contra-revoluţionarii n-am ucis noi la fel de bine şi ceva intelectuali? Cei cu vederi pro-democratice ne-au acuzat că am acţionat ca împăratul Qin Shi Huang. Eu nu sunt de acord. Noi l-am întrecut de o sută de ori”[78].

 

Într-adevăr, Mao Zedong nu numai că a ucis intelectualii. Mai trist, le-a distrus minţile şi inimile.

 

Crearea unei culturi aparente păstrând aparenţa tradiţiei dar înlocuind conţinutul

 

După ce PCC a adoptat reforma economică şi politica uşilor deschise, a renovat multe biserici şi multe temple budiste şi taoiste. A organizat multe expoziţii în templele chineze şi la multe târguri culturale din afara Chinei. Acesta este ultimul efort prin care PCC foloseşte şi distruge ce a mai rămas din cultura tradiţională. Există două motive pentru care PCC procedează astfel. Pe de o parte, bunătatea inerentă a naturii umane, pe care PCC n-ar fi putut-o elimina în nici un fel, ar fi dus la distrugerea culturii de Partid. Pe de altă parte, intenţia PCC a fost de a folosi cultura tradiţională drept cosmetică pe care s-o aplice pe adevărata sa faţă, pentru a-şi acoperi natura malefică, ce poate fi caracterizată prin „minciună, ură şi violenţă”.

 

Esenţa culturii stǎ în semnificaţia sa moralǎ lăuntricǎ, în timp ce formele culturale superficiale au numai o valoare de divertisment. PCC a restaurat elementele superficiale ale culturii, care satisfac nevoia de spectacol, pentru a-şi ascunde adevăratul scop – de distrugere a moralităţii. Indiferent câte expoziţii de artă şi scrieri caligrafice a organizat PCC, indiferent câte festivaluri de cultură cu dansuri de dragoni şi lei au fost puse în scenă, indiferent câte festivaluri gastronomice a găzduit şi indiferent cât de multă arhitectură clasică a fost construită, Partidul nu restaurează decât înfăţişarea superficială, nu şi esenţa culturii. Între timp, PCC îşi promovează propriile manifestări culturale atât în interiorul cât şi în afara Chinei, singurul scop fiind în esenţă menţinerea puterii sale politice.

 

Încă o dată, templele constituie un exemplu. Prin temple se înţeleg acele locuri unde oamenii pot cultiva ascultând clopote dimineaţa şi toaca la asfinţit, venerându-l pe Buddha sub candele. Cei din societatea umană obişnuită se pot de asemenea spovedi şi închina acolo. Cultivarea necesită o inimă curată, care nu urmăreşte nimic. Spovedania şi venerarea necesită un mediu serios şi solemn. Însă templele au fost transformate în atracţii turistice de dragul profitului economic. Dintre cei care efectiv viziteazǎ azi templele din China, câţi dintre ei s-au dus pentru a reflecta asupra greşelilor lor cu o inimǎ sincerǎ şi plinǎ de respect faţǎ de Buddha, dupǎ ce s-au spǎlat şi si-au schimbat cǎmaşa?

 

Restaurarea aparenţei, însoţită de distrugerea semnificaţiei profunde a culturii tradiţionale este tactica pe care PCC a adoptat-o pentru a zăpăci oamenii, aceştia trăind în confuzie. Fie că este vorba de budism sau de alte religii, sau forme culturale derivate din acestea, PCC le degradeazǎ în mod deliberat în acest fel.

 

III. Cultura de Partid

 

În paralel cu distrugerea culturii tradiţionale semi-divine, PCC punea pe tăcute bazele propriei „culturi de Partid” prin repetate mişcări politice. Cultura de Partid a transformat generaţia mai veche, a otrăvit generaţia mai tânǎrǎ, şi a avut impact chiar şi asupra copiilor. Influenţa sa a fost extrem de profundă şi vastă. Chiar şi atunci când mulţi au încercat să expună ticăloşia PCC, n-au putut-o face decât adoptând modul de judecare a binelui şi răului, modul de analiză şi vocabularul dezvoltat de PCC, acţiuni care purtau în mod inevitabil amprenta culturii de Partid.

 

Cultura de Partid n-a moştenit numai esenţa ticăloşiei culturii marxist-leniniste născute în străinătate, ci a mai şi combinat cu îndemânare toate elementele negative acumulate în mii de ani de cultură chineză cu revoluţia violentă şi cu filozofia luptei din propaganda de Partid. Aceste componente negative includ luptele interne pentru putere din interiorul familiei regale, formarea de clici pentru a urmări interese meschine, jocuri politice menite să-i facă pe alţii să sufere, tactici murdare şi conspiraţie. În decadele din perioada luptei PCC pentru supravieţuire, caracteristica sa de „minciună, ură şi violenţă” a fost îmbogăţită, hrănită şi extinsă.

 

Natura culturii de Partid este formată din despotism şi dictatură. Această cultură serveşte Partidului în lupta sa politică şi în luptele de clasă. Există patru aspecte care pot ajuta la înţelegerea modului în care se formează mediul „umanist” de teroare şi despotism al Partidului.

 

Aspectul de dominare şi control

 

1. Cultura izolării

 

Cultura Partidului Comunist este un monopol „izolat”, fără libertate de gândire, vorbire, asociere sau credinţă. Mecanismul dominaţiei Partidului seamănă cu un sistem hidraulic care se bazează pe presiune înaltă şi izolare pentru a menţine starea de control. Chiar şi o spărtură minusculă poate cauza prăbuşirea sistemului. De exemplu, Partidul a refuzat dialogul cu studenţii în timpul mişcării studenţeşti din 4 iunie[79], temându-se că dacă ar lua naştere această spărtură, muncitorii, ţăranii, intelectualii şi militarii ar cere şi ei dialog. Ca urmare, China s-ar fi mişcat către democraţie şi dictatura unui singur Partid ar fi fost pusă sub semnul întrebării. Aşa că au ales să comită crime mai degrabă decât să dea curs cererilor studenţilor. Astăzi PCC are zeci de mii de poliţişti de internet, pentru a monitoriza Internetul şi a bloca paginile de web neaprobate de PCC.

 

1. Cultura terorii

 

În ultimii 55 de ani PCC a folosit teroarea pentru a suprima gândirea chinezilor. A mânuit biciul şi cuţitele sale de măcelar pentru a forţa oamenii să se conformeze – poporul nu are nicio idee când îl va lovi un nou dezastru. Trăind în frică, oamenii au devenit ascultători. Adepţii democraţiei, gânditorii independenţi, scepticii din interiorul sistemului (PCC) precum şi membrii diverselor grupuri spirituale au devenit ţintele crimelor, iar uciderea lor era constant manevratǎ pentru a teroriza oamenii. Partidul doreşte să suprime orice opoziţie de la rǎdǎcinǎ.

 

1. O cultură a reţelei de control

 

PCC exercitǎ un control total asupra societǎţii. Există un sistem de înregistrare a gospodăriei, un sistem de comitete de vecinătate şi diferite niveluri ale structurii comitetelor de Partid. „Sunt înfiinţate organizaţii de Partid la nivel de întreprindere”, „Fiecare sat are propria sa organizaţie de Partid”. Membrii Partidului şi Ligii Tineretului Comunist au activităţi regulate. În consecinţă PCC a adoptat şi o serie de lozinci. Câteva exemple: „Apără-ţi propria uşă şi urmăreşte oamenii din apropierea ta.”, „Nu lăsa oamenii să trimită apeluri la guvern”, „Implementează cu hotărâre sistemul de taxare, garantează îndeplinirea sarcinilor şi constată unde zace responsabilitatea. Fii vigilent şi controlează strict. Fii sever în ceea ce priveşte disciplina şi regulile şi garantează măsuri de control preventive şi constante”. „Biroul 610[80] va forma un comitet de supraveghere pentru a inspecta şi monitoriza activităţile din fiecare regiune şi unitate de lucru la intervale neregulate”.

 

1. Cultura de incriminare

 

PCC a ignorat complet principiile guvernării prin lege în societatea modernă şi a promovat în mod viguros politica tragerii la răspundere. Şi-a folosit puterea absolută pentru a pedepsi rudele celor care erau etichetaţi ca „aristocraţi”, „bogaţi”, „reacţionari”, „elemente rele” şi „persoane cu vederi de dreapta”. A promovat teoria „originii de clasă”[81].

 

Astăzi, PCC „trage la răspundere liderii principali”, pe care îi mustră în public dacă eşuează – în rolurile lor de lideri – şi nu iau măsuri adecvate pentru a-i împiedica pe practicanţii Falun Gong să meargă la Beijing să „creeze probleme”. Pentru cazurile serioase sunt luate acţiuni disciplinare. „Dacă cineva practică Falun Gong, fiecare membru al familiei sale va fi concediat”. „Dacă un salariat practică Falun Gong, toată lumea din întreprindere rămâne fără prime”. PCC a mai promulgat şi discriminare, clasificând copiii în 2 grupe: „cei care pot fi educaţi şi transformaţi” sau „cele cinci clase negre” (proprietari de pământ, fermieri bogaţi, reacţionari, elemente rele şi persoane cu vederi de dreapta). Partidul a promovat supunerea faţă de Partid şi „loialitatea faţă de Partid mai presus de loialitatea familialǎ”. Pentru a asigura aplicarea politicilor sale au fost înfiinţate diverse sisteme: de exemplu sistemul de arhive personale şi organizatorice şi sistemul detaşărilor, cadrele putând fi mutate spontan in orice alt loc. Oamenii au fost încurajaţi să se acuze şi să se dea în vileag unii pe alţii, fiind recompensaţi pentru contribuţiile aduse Partidului.

 

Aspecte ale Propagandei

 

1. O culturǎ unei singure voci

 

În timpul Revoluţiei Culturale, China a fost umplută de lozinci precum: „instrucţiuni supreme”, „o frază (a lui Mao) face cât zece mii de propoziţii, fiecare fiind adevărul”. Toată mass media a fost îndemnată să cânte laude şi să sprijine colectiv Partidul. Când era nevoie, lideri de la orice nivel al Partidului, guvern, armată, muncitori, liga tineretului şi organizaţii ale femeilor, erau chemaţi pentru a-şi exprima sprijinul faţǎ de partid. Fiecare trebuia sǎ se supunǎ acestor teste dureroase.

 

1. O cultură ce promoveazǎ violenţa

 

Mao Zedong spunea: „Într-o ţară cu 800 de milioane de oameni, cum poate să funcţioneze fǎrǎ luptă?”. În persecuţia Falun Gong, Jiang Zemin îi încuraja pe poliţişti spunând: „Cei care îi omoară în bătaie pe practicanţii Falun Gong nu sunt pedepsiţi”. PCC a fost adeptul „războiului total”; „bomba atomică este doar un tigru din hârtie…chiar dacă moare jumătate din populaţie, cealaltă jumătate rămasă tot ar reconstrui patria noastrǎ din ruine”.

 

1. O cultură care incită la ură

 

O politicǎ naţionalǎ fundamentalǎ a fost: „Nu uita niciodatǎ suferinţa claselor (sărace) şi aminteşte-ţi întotdeauna de duşmănia în lacrimi şi sânge”. Cruzimea faţă de clasa inamică a fost elogiatǎ ca o virtute. Învăţătura PCC era „Ţine în tine ura, mestec-o şi înghite-o. Plantează-ţi ura în inimă, astfel încât să înmugurească”[82].

 

1. O cultură a înşelǎciunii şi a minciunii

 

Câteva exemple ale minciunilor PCC: „Recolta pe fiecare mu[83] este de peste zece mii jin”, în timpul Marelui Salt Înainte (1958). „Nici măcar o singură persoană n-a fost ucisă în Piaţa Tiananmen”, în timpul masacrului din 4 iunie 1989. „Virusul SARS este sub control”, în 2003. „În prezent situaţia drepturilor omului în China este cea mai bună din istorie”, şi teoria celor „Trei Reprezentări”[84].

 

1. Cultura spălării creierului

 

Câteva lozinci inventate de PCC pentru spălarea creierului oamenilor: „Nu ar exista nicio nouǎ Chinǎ fără Partidul Comunist”, „Forţa care duce mai departe cauza noastră este PCC, şi baza teoretică ce ne ghideazǎ gândirea este marxism-leninismul”[85]. „Aliniazǎ-te în totalitate Comitetului Central al Partidului” şi „Executǎ ordinele Partidului dacă le înţelegi, şi dacǎ nu le înţelegi executǎ-le oricum; înţelegerea ta va creşte pe mǎsurǎ ce le execuţi”.

 

1. Cultura venerării

 

„Cerul şi Pământul sunt mari, dar mai mare este bunătatea Partidului”, „Datorăm toate realizările noastre Partidului”, „Consider Partidul drept propria mamă”, „Folosesc propria-mi viaţǎ pentru a apǎra Comitetul Central al Partidului”, „Un Partid mare, glorios şi corect”, „Un Partid de neînvins”, etc.

 

1. Cultura afectării

 

Partidul a stabilit modele de urmat şi a încercat sǎ impunǎ exemple. Unul după altul, a lansat „progresul socialist ideologic şi etic” şi campania de „educaţie ideologică”. Dar, pânǎ la urmă, oamenii continuau să facă ceea ce făceau şi înainte de fiecare campanie. Toate lecţiile publice şi schimbul de experienţǎ erau în realitate simple „demonstraţii exterioare şi superficiale” şi standardul moral al societăţii a continuat în schimb să facă mari salturi înapoi.

 

Aspectul relaţiilor interpersonale

 

1. Cultura invidiei

 

Partidul a promovat „egalitarismul absolut”, ceea ce îneamnǎ că „oricine este diferit de ceilalţi devine ţinta unui atac”. Oamenii sunt invidioşi pe cei care au puteri mai mari şi pe cei care sunt mai bogaţi – aşa-numitul „Sindrom al Ochiului Roşu”[86].

 

1. Cultura oamenilor care se calcă în picioare

 

PCC a promovat „lupta pe faţă şi delaţiunea în spate”. Spionarea propriilor colaboratori, fabricarea de documente scrise pentru a-i acuza pe nedrept, inventarea de fapte şi exagerarea greşelilor lor – aceste comportamente deviante au fost folosite pentru a măsura apropierea faţă de Partid şi dorinţa de avansare a oamenilor.

 

Influenţele subtile asupra psihicului şi comportamentului oamenilor

 

1. O cultură care transformă fiinţele umane în maşini

 

Partidul doreşte ca oamenii să fie „şurubul care nu rugineşte niciodată al maşinii revoluţionare”, să fie „uneltele supuse ale Partidului” sau „să atace în orice direcţie îi îndrumǎ Partidul”. „Soldaţii preşedintelui Mao ascultă cel mai mult de Partid; merg oriunde este nevoie de ei şi se stabilesc oriunde existǎ dificultǎţi”.

 

1. O cultură care confundă ceea ce este corect cu ceea ce este greşit

 

În timpul Revoluţiei Culturale, PCC „mai degrabă ar mânca buruienile socialiste decât recoltele capitaliste”. Armatei i s-a ordonat să tragă şi să ucidă în timpul masacrului din 4 iunie „în schimbul a 20 de ani de stabilitate”. PCC, cu o cultură a standardelor duble, comite asupra altora lucruri pe care nu ar vrea să le încerce pe propria piele.

 

1. O cultură a spălării autoimpuse a creierului şi a supunerii necondiţionate

 

„Rangurile inferioare ascultă ordinele rangurilor superioare şi întregul Partid ascultă de Comitetul Central al Partidului”, „Luptǎ fără milă pentru eliminarea oricărui gând egoist care îţi trece prin minte”, „Dezlǎnţuie o revoluţie în adâncul sufletului tău”, „Aliniazǎ-te total Comitetului Central al Partidului”, „Uniţi-vă minţile, uniţi-vă paşii, uniţi-vă disciplina şi uniţi-vă comenzile”.

 

1. O cultură care transformă oamenii în sclavi

 

„China ar fi în haos fără Partidul Comunist”, „China este atât de vastă! Cine altcineva o poate conduce dacǎ nu Partidul Comunist?”, „Dacă se prăbuşeşte China, ar fi un dezastru mondial, aşa că va trebui să ajutăm PCC să rǎmânǎ la guvernare”. Din cauza fricii şi a nevoii de a se proteja, PCC a suprimat şi alte grupuri de stânga.

 

Există multe alte exemple ca acestea. Fiecare cititor chinez ar putea identifica, probabil, diferitele elemente ale culturii Partidului în experienţa sa personală.

 

Cei care au trǎit Revoluţia Culturală poate că mai păstrează încă o amintire vie a „piesei model”, a operelor moderne, a cântecelor având ca versuri cuvintele lui Mao Zedong, şi a „Dansului Loialităţii”. Mulţi îşi amintesc încă dialogurile din „Fata cu părul alb”, „Strategia tunelului”[87] şi „Războiul Minelor”[88]. Cu aceste opere literare PCC a spălat creierele oamenilor, umplându-le forţat mintea cu mesaje precum: „cât de strălucitor şi mare” este Partidul; cât de „energic şi vitejeşte” a luptat Partidul împotriva inamicului; cât de „total devotaţi Partidului” sunt soldaţii Partidului; cât de doritori sunt ei să se sacrifice pentru Partid; şi cât de stupizi şi vicioşi sunt inamicii. Zi de zi, maşina de propagandă a PCC injectează forţat în fiecare individ credinţele de care are nevoie Partidul Comunist. Astăzi, dacă cineva s-ar întoarce în timp, pentru a urmări „poemul epic” de dans şi muzică „Estul este roşu”, şi-ar da seama că întreaga temă şi stilul spectacolului este despre „a ucide, a ucide, a ucide tot mai mult”.

 

În acelaşi timp, PCC şi-a creat un sistem de limbaj şi discursuri: limbajul plin de insulte tipic criticii în masă, vorbele măgulitoare folosite pentru a cânta ode închinate Partidului, şi formalităţile oficiale banale, similare „eseului în opt părţi”[89]. Oamenii sunt făcuţi să vorbească inconştient, urmând şabloane de gândire care promovează conceptul „luptei de clasă” şi „preaslăvirea Partidului”, şi folosesc un limbaj autoritar în locul judecăţii calme şi raţionale. În plus PCC foloseşte în mod abuziv vocabularul religios deformându-i conţinutul.

 

Exagerarea principiilor adevărate duce la greşeli. Cultura de Partid a PCC abuzează, într-un anumit mod, şi de moralitatea tradiţională. De exemplu, una din valorile culturii tradiţionale este „credinţa”. Şi Partidul Comunist pune preţ pe „credinţă” promovând „credinţa şi onestitatea faţă de Partid”. Cultura tradiţională pune accent pe „pietatea filială”. PCC aruncă oamenii în puşcărie dacă n-au grijă de părinţii lor, dar face asta pur şi simplu pentru că altfel, aceşti părinţi ar deveni o „povară” pentru guvern. Când este vorba de satisfacerea nevoilor Partidului, copiilor li se cere să tragă o linie clară pentru a se separa de pǎrinţii lor. Cultura tradiţională pune accent pe „loialitate”, şi cu toate acestea, „oamenii sunt de o importanţă supremă; urmează apoi naţiunea, iar pe ultimul loc vine regele”. „Loialitatea” preferată de PCC este în schimb înţeleasǎ ca „devotament orb” – complet orb, astfel încât oamenilor li se cere să creadă necondiţionat în PCC şi să-l asculte mai presus de orice, fǎrǎ a pune întrebǎri.

 

Cuvintele folosite frecvent de PCC sunt înşelǎtoare. De exemplu, războiul civil dintre KMT şi comunişti este numit „Războiul de eliberare”, ca şi cum oamenii s-ar fi „eliberat” de sub opresiune. PCC face referire la perioada de dupǎ 1949 ca şi cum ar fi perioada de „După Întemeierea Naţiunii”, când în realitate, China exista cu mult timp înainte – PCC a instalat numai un nou regim politic. Marea Foamete care a durat trei ani[90] a fost definitǎ drept „trei ani de dezastru natural”, când de fapt n-a fost deloc un dezastru natural, ci dimpotrivǎ, o calamitate provocată în totalitate de om. Totuşi, auzind aceste vorbe folosite în viaţa de zi cu zi şi fiind imperceptibil influenţaţi de ele, oamenii acceptă în mod inconştient ideologia pe care PCC încearcă s-o inoculeze.

 

În cultura tradiţională, muzica este folosită ca mijloc ce permite controlarea dorinţelor umane. În Cartea Cântecului (Yue Shu), Volumul 24 din Cronicile Istoricului (Shi Ji), Sima Qian (145-85 î.C.)[91] spunea că natura omului este paşnică; senzaţiile generate de materia externă afectează emoţiile individului şi stârnesc sentimente de dragoste sau ură, bazate pe caracterul şi înţelepciunea persoanei. Dacă aceste sentimente nu sunt ţinute sub control, persoana care le are va fi sedusǎ permanent de tentaţiile externe fără de sfârşit şi va fi împinsǎ de sentimentele sale sǎ comitǎ multe fapte rele. În acest fel – spunea Sima Qian – împăraţii din trecut foloseau ritualuri şi muzică pentru a ţine sub control emotiile poporului. Cântecele trebuiau să fie „voioase, dar nu obscene; melancolice, dar să nu producă prea multă suferinţă”. Trebuiau să exprime sentimente şi dorinţe, dar în acelaşi timp să aibă control asupra lor. Confucius spunea în Analecte: „Cele trei sute de versuri ale Odelor (una dintre cele şase opere clasice redactate şi publicate de Confucius) pot fi rezumate într-o singură propoziţie: Elibereazǎ-te de rǎu”.

 

Însă un lucru atât de frumos precum muzica este folosit de PCC ca metodă de spălare a creierului. Cântece precum „Socialismul este bun”, „Nu ar exista China Nouă fără Partidul Comunist” şi multe altele de acest fel au fost cântate de la grădiniţă până la universitate. Cântând aceste cântece, oamenii au acceptat inconştient semnificaţia versurilor. În plus, PCC a furat acordurile celor mai melodioase cântece populare şi le-a transpus pe versuri care preamăreau Partidul. Aceasta a avut ca scop pe de o parte distrugerea culturii tradiţionale, iar de cealaltă parte promovarea Partidului însuşi.

 

În calitate de document clasic al PCC, „Discursul lui Mao Zedong la Forumul Yan`an asupra literaturii şi artei”[92] considera eforturile culturale şi cele militare ca fiind „cele două fronturi de bătălie”. El afirma că nu este suficient să ai militari înarmaţi, ci este nevoie şi de o „armată a artelor literare”. A stipulat că „artele literare ar trebui să servească politicii” şi că „artele literare ale clasei proletare … sunt ‘angrenajele şi şuruburile’ maşinii revoluţiei”. De la acest concept a fost dezvoltat apoi un sistem complet al culturii de Partid, având ca nucleu ateismul şi lupta de clasă. Acest sistem, în mod firesc, a fost total împotriva culturii tradiţionale.

 

„Cultura de Partid” a adus un serviciu foarte important PCC-ului, ajutându-l să îşi sporeascǎ puterea şi controlul asupra societăţii. La fel ca armata, închisorile şi forţele de poliţie, cultura de Partid este şi ea o maşină a violenţei, care exprimǎ un alt tip de brutalitate – „brutalitatea culturală”. Această brutalitate culturală, distrugând 5.000 de ani de cultură tradiţională, a redus la minim voinţa oamenilor şi a subminat coeziunea ce stǎ la baza identitǎţii naţionale.

 

Astăzi, mulţi chinezi ignorǎ complet esenţa culturii tradiţionale. Unii pun chiar pe picior de egalitate cei 50 de ani de cultură de Partid cu cei 5.000 de ani de cultură tradiţională chineză. Acesta este un lucru trist pentru poporul chinez. Mulţi nu realizează că atunci când se opun aşa-numitei culturi tradiţionale, ei sunt de fapt împotriva culturii de Partid a PCC, şi nu împotriva adevăratei culturi tradiţionale chineze.

 

Mulţi îşi pun speranţe în înlocuirea actualului sistem chinezesc cu sistemul democratic occidental. În realitate, democraţia vestică a fost şi ea întemeiată pe o bază culturală remarcabilă, aceea a creştinismului, care considera că „toţi sunt egali în faţa lui Dumnezeu”, respectând astfel natura umană şi opţiunile umane. Cum ar putea despotica şi inumana cultură de Partid a PCC să fie folosită drept fundament al unui sistem democratic de tip occidental?

 

Concluzii

 

China a început să devieze de la cultura tradiţională de pe vremea dinastiei Song (960-1279 d.C.), trăind din acel moment experienţa unei constante devastări. După mişcarea din „4 mai” 1919, unii intelectuali dornici de succes rapid şi beneficiu imediat au încercat găsirea unei căi pentru China, prin renegarea culturii tradiţionale şi orientarea către civilizaţia occidentală. În orice caz, conflictele şi discuţiile privind cultura s-au desfăşurat în interiorul mediului academic, fără implicarea forţelor de stat. Când, în schimb, a fost fondat PCC, conflictele culturale au fost aduse la rangul de luptă pe viaţă şi pe moarte pentru Partid. Astfel PCC a început lansarea unui atac direct împotriva culturii tradiţionale, folosind orice mijloc şi abuzând de asemenea indirect, acceptând parţile ei superficiale, dar înlăturându-i esenţa.

 

Distrugerea culturii naţionale a fost şi ea parte din procesul de întemeiere a culturii de Partid. PCC a subminat conştiinţa umană şi judecata morală, îndrumând astfel oamenii să întoarcă spatele culturii tradiţionale. Când cultura unei naţiuni este complet distrusă, se pierde esenţa naţiunii însǎşi, care rǎmâne numai un „nume”, gol şi nesemnificativ.

 

În acelaşi timp, distrugerea culturii tradiţionale a adus cu ea şi pagube fizice neaşteptate.

 

Douǎ dintre valorile fundamentale ale culturii tradiţionale sunt unitatea dintre Cer şi fiinţele umane şi coexistenţa armonioasǎ dintre fiinţele umane şi natură. PCC în schimb, a declarat cǎ simte o bucurie infinitǎ în „lupta împotriva Cerului şi Pământului”. Această idee a PCC a dus la grava degradare a mediului înconjurător ce afectează China de astǎzi. Să luǎm spre exemplu resursele de apă: poporul chinez, abandonând valorile tradiţionale care spuneau că „un nobil preţuieşte bogăţia, dar face avere într-un mod decent”, au devastat şi poluat în mod deliberat mediul natural. În prezent, mai mult de 75% din cei 50.000 de km de râuri din China sunt necorespunzătoare pentru habitatul piscicol. Peste o treime din pânza freatică a fost poluată încă de acum un deceniu şi situaţia continuă să se înrăutăţească. Un „spectacol” straniu s-a petrecut pe râul Huaihe: un copil mic, jucându-se în râul plin de petrol, a creat o scânteie, care a atins suprafaţa râului şi a aprins o flacără înaltă de 5 metri. Focul s-a ridicat în aer, aprinzând mai mult de zece sălcii din vecinătate[93]. Este uşor, deci, de înţeles cum oamenii care beau aceastǎ apă, se îmbolnǎvesc necruţǎtor de cancer sau de alte boli ciudate. Alte probleme de mediu, cum ar fi deşertificările şi salinizările din nord-vestul Chinei, precum şi poluarea industrială din regiunile dezvoltate, toate sunt legate de pierderea respectului societăţii faţǎ de natură.

 

Cultura tradiţională respectă viaţa. PCC declarǎ în schimb, că „revolta este justificată” şi „lupta împotriva fiinţelor umane este plină de bucurie”. În numele revoluţiei, Partidul a fost în stare să ucidă şi să omoare prin înfometare zeci de milioane de oameni. PCC i-a îndrumat pe oameni să acorde mai puţinǎ importanţǎ vieţii, fapt care a dezlanţuit la rândul sǎu proliferarea produselor toxice şi alterate pe piaţă. În oraşul Fuyang din provincia Anhui, de exemplu, mulţi copii sănătoşi au crescut cu picioare sau mâini scurte, cu corpuri slabe şi lipsite de vlagă, iar capetele li s-au mărit în timpul perioadei de alăptare. Opt copii au murit din cauza acestei boli ciudate. După investigare, s-a constatat că boala a fost cauzată de laptele praf otrăvitor produs de un fabricant fǎrǎ scrupule. Unii oameni hrănesc crabii, şerpii şi broaştele ţestoase cu hormoni şi antibiotice, amestecă alcoolul industrial cu vinul de masǎ, dau lustru orezului folosind grăsimi industriale, şi albesc făina cu agenţi înǎlbitori industriali. Timp de opt ani, un fabricant din provincia Henan a produs mii de tone de ulei de gătit, folosind materii prime ce conţineau substanţe cancerigene: ulei uzat, ulei extras din resturi de mâncare sau din deşeuri de argilă. Producerea de alimente otrăvite nu este un fenomen local sau limitat, ci este rǎspândit în întreaga China. Toate acestea se datoreazǎ în totalitate cǎutǎrii frenetice de câştig material, nǎscutǎ din cenuşa distrugerii culturii şi a degenerării în consecinţǎ a moralităţii sociale.

 

Spre deosebire de monopolul absolut exercitat de Cultura de Partid, cultura tradiţională are o capacitate integrativǎ extraordinarǎ. În timpul prosperei dinastii Tang, învăţăturile budiste, creştinismul, precum şi alte religii vestice coexistau în mod armonios cu ideile taoiste şi confucianiste. Cultura chineză autentică şi tradiţională ar fi menţinut o atitudine deschisă şi tolerantă faţă de civilizaţia modernă din Occident. Cei patru „tigri” ai Asiei (Singapore, Taiwan, Coreea de Sud şi Hong Kong) au creat o identitate culturală „neo-confucianistă”. Economiile lor foarte puternice au demonstrat că tradiţia nu este un obstacol în calea dezvoltării sociale.

 

În acelaşi timp, cultura tradiţională autentică măsoară calitatea vieţii umane pe baza fericirii interioare şi nu a confortului material. „Aş dori mai degrabă să nu mă vorbească nimeni de rău pe la spate, decât să mă laude cineva pe faţă; aş prefera sǎ am mai degrabă pace în minte, decât confort în corp”[94]. Tao Yuanming (365-427 d.C.)[95] a trăit în sărăcie, dar şi-a păstrat spiritul vesel şi se bucura „adunând gândăceii de ochiul-boului de sub gardul de la răsărit şi uitându-se îndelung la Muntele Sudic din depărtare”.

 

Cultura nu oferă răspunsuri la probleme de genul dezvoltării producţiei industriale, nu spune ce sisteme sociale trebuiesc adoptate. Joacă însǎ un rol important în furnizarea unei orientǎri morale. Adevărata restaurare a culturii tradiţionale va purta cu ea o smerenie redobânditǎ faţă de Cer, Pământ şi natură, un respect pentru viaţă şi o teamǎ respectuoasǎ faţă de Dumnezeu. Aceasta va permite omenirii să trăiască în armonie cu Cerul şi Pământul, şi să se bucure de o viaţǎ binecuvântatǎ de Cer.

 

 

[1] Pangu este considerat în mitologia chineză prima fiinţă vie şi creatorul tuturor lucrurilor.

 

[2] Nuwa, în mitologia chineză, a fost zeiţa mamă care a creat umanitatea.

 

[3] Shennong (literar, „Fermierul Ceresc”) este o figură legendară în mitologia chineză, care a trăit cu aproximativ 5.000 de ani în urmă. I-a învăţat pe antici să practice agricultura. Se crede de asemenea că şi-a riscat viaţa pentru a identifica sute de ierburi şi plante medicinale (şi otrăvitoare), care au fost cruciale pentru dezvoltarea medicinei tradiţionale chineze.

 

[4] Cangjie sau Cang Jie este o figură legendară din China antică; se spune că ar fi fost istoricul oficial al Împăratului Galben şi inventatorul caracterelor chinezeşti. Metoda Cangjie de scriere pe computer îi poartă numele.

 

[5] Din Tao-te-Ching sau Dao De Jing, unul dintre cele mai importante texte taoiste, scris de Lao Tze.

 

[6] Prologul din Marea Învăţătură a lui Confucius.

 

[7] Din Înregistrările Istoricului (Shi Ji, tradusă şi ca Înregistrarea Marelui Scrib) de Sima Qian (145-85 î.C.), primul mare istoric chinez. El a documentat istoria Chinei şi a ţărilor vecine, din antichitate până în timpul său. Modelul lucrării istoriografice a lui Sima Qian a fost unic şi a servit ca model pentru istoriile oficiale standard ale dinastiilor imperiale pentru următorii 2000 de ani.

 

[8] Din Analectele lui Confucius.

 

[9] Din Analectele lui Confucius.

 

[10] Din Analectele lui Confucius.

 

[11] În Marea Învăţătură, Confucius scria „Dacǎ persoanele sunt cultivate, familiile lor vor fi puse în ordine. Dacǎ familiile lor sunt puse în ordine, statele lor vor fi guvernate în mod drept. Statele lor fiind guvernate drept, întregul regat trǎieşte în pace şi armonie”.

 

[12] Dong Zhongshu (aprox.179-104 i.C) gânditor confucianist din timpul dinastiei Han spunea în tratatul Trei Căi de a armoniza oamenii cu Cerul (Tian Ren San Ce), „dacă Cerul rămâne, Calea nu se schimbă”.

 

[13] Călătorie spre Vest, cunoscută occidentalilor sub titlul de Regele Maimuţă, scrisă de Wu Cheng`en (1506?-1582?), este unul dintre romanele clasice chinezeşti. Este bazat pe o poveste reală a unui vestit călugăr chinez din timpul dinastiei Tang, un anume Xuan Zang (602-664), care a călătorit pe jos spre India, locul unde s-a născut Budismul, pentru a merge în cǎutarea Scripturilor (Sutre). În roman, Buda a stabilit că Regele Maimuţă, Râtanu şi Nisipilǎ devin discipolii lui Xuan Zang şi îl escortează în cǎlatoria sa spre Vest pentru a lua Scripturile. Au trecut prin 81 de pericole şi greutăţi înainte de a ajunge în Vest şi de a obţine Dreapta Realizare.

 

[14] Un vis al casei roşii, (Hung Lou Meng tradusă de asemenea ca Visul Camerei Roşii) scrisă de Cao Xueqin (sau Tsao Hsueh-Chin) (1715?-1763) în timpul dinastiei Qing. Este o poveste de dragoste tragică desfăşurată pe fundalul declinului unei familii aristocratice. Având în centru această temă, romanul dezvăluie o vastă şi emoţionantă panoramă a istoriei sociale. Are o colecţie memorabilă şi strălucitoare de personaje, în centru fiind Jia Baoyu şi Lin Daiyu. Structura sa de mare întindere şi meticulozitate şi valoarea sa literară exprimată cu un limbaj de mare fineţe, fac din aceasta operǎ exemplul cel mai înalt al romanului clasic chinez.

 

[15] Proscrişii din mlaştină (tradus şi ca Eroii de la Marginea Apei), unul dintre marile romane clasice ale Chinei, scris în secolul al 14-lea de Shi Nai’an. O sută opt bărbaţi şi femei adunaţi împreună pentru a fi proscrişi ai mlaştinii. Intrigă, aventură, crimă, război şi poveşti romantice sunt povestite într-o manieră plină de suspans a povestitorului tradiţional.

 

[16] Trei Regate, unul dintre cele mai vestite romane clasice Chineze scris de Luo Guanzhong (1330?-1400?), bazat pe istoria perioadei Celor Trei Regate (220 d.C.-280 d.C.). Descrie luptele complicate şi încordate pentru tron, la care participă trei forţe politice puternice: Liu Bei, Cao Cao şi Sun Quan. Descrie diferitele talente şi strategii îndrăzneţe ale vremii.

 

[17] Romanul cavaleresc al lui Zhou din Est, un roman scris iniţial de Yu Shaoyu în timpul dinastiei Ming, revizuit şi rescris de Feng Menglong la sfârşitul dinastiei Ming, revizuit ulterior de Cai Yuanfang în timpul dinastiei Qing. Acţiunea se desfăşoară pe parcursul a peste 500 de ani din timpul perioadei de Primăvară şi Toamnă (770-476 î.C.), până în perioada statelor beligerante (475-221 î.C.).

 

[18] Povestea completă a lui Yue Fei, a fost scrisă de Qian Cai în timpul dinastiei Qing. Descrie viaţa lui Yue Fei 1103-1142) din dinastia Song de Sud, unul dintre cei mai vestiţi generali şi eroi patrioţi din istoria Chinei. Generalul Yue Fei s-a distins în bătăliile împotriva invadatorilor nordici de naţionalitate Jin. A fost acuzat pe nedrept pentru crime pe care nu le-a comis, trimis la închisoare şi executat, deoarece primul ministru Qin Hui a încercat să elimine detaşamentul de război. Yue Fei a fost mai târziu reabilitat şi acuzaţiile neîntemeiate au fost retrase, iar în memoria lui a fost ridicat un templu. Pentru monumentul său funerar au fost create patru statui de fontă. Cu pieptul gol şi mâinile legate la spate şi stând în genunchi înaintea lui, ele îi reprezintă pe cei responsabili de uciderea lui Yue Fei. În cultura chineză Yue Fei a devenit model de loialitate faţă de ţară.

 

[19] Citat din Rezumat al Scripturilor Taoiste Complete (Dao Cang Ji Yao), redactate în timpul dinastiei Qing.

 

[20] Din Analectele lui Confucius.

 

[21] Din discursul lui Mao Zedong la Sesiunea a Opta a celei de-a Zecea Plenare a PCC.

 

[22]Fraza originală a lui Mao Zedong în chineză a fost un joc de cuvinte: „Eu sunt ca un călugăr ţinând o umbrelă – nu există nici Tao (sau Fa, joc de cuvinte pentru „păr”), nici Rai (joc de cuvinte pentru „Cer”)”.

 

[23] Jie este numele ultimului domnitor al dinastiei Xia (aprox. 21-16 î.C.) şi Zhou este numele ultimului domnitor al dinastiei Shang (aprox. 16-11 î.C.). Ambii sunt cunoscuţi ca tirani.

 

[24] Wen Tianxiang (1236-1283 d.C.), comandant militar care a luptat împotriva trupelor mongole pentru a proteja integritatea dinastiei Song de Sud. A fost ucis la 9 ianuarie 1283, pentru că a refuzat să se predea mongolilor după ce a fost luat prizonier.

 

[25] Din Mencius.

 

[26] Dintr-o vestită zicală a lui Mencius, „Viaţa este dorinţa mea: justiţia este de asemenea dorinţa mea. Când nu le pot avea pe amândouă în acelaşi timp, voi menţine justiţia cu preţul vieţii”.

 

[27] Din imnul Internaţionala Comunistă. În traducere literară chineză înseamnă: „N-a existat niciodată vreun Mântuitor, iar noi nici nu ne-am bizuit pe Dumnezeu; pentru a crea fericirea umană, noi ne bazăm în întregime pe noi înşine”.

 

[28] Împăratul Taiwu al dinastiei Wei de Nord, alias Tuo Tao (aprox. 424-452 d.C.).

 

[29] Împăratul Wuzong al dinastiei Tang, alias Li Yan (aprox. 840-846 d.C.).

 

[30] Împăratul Wu al Dinastiei Zhou de Nord, alias Yu Yong (aprox. 561-579 d.C.).

 

[31] Împăratul Shizong al Dinastiei Zhou Târzii, alias Chairong (aprox. 954-959 d.C.).

 

[32] Lozincă folosită la jumătatea anilor ‘60 în timpul Revoluţiei Culturale.

 

[33] Templul Calului Alb, prima mânăstire Budistă din China, a fost construită în anul 68 d.C., al unsprezecelea an al lui Yong Ping din dinastia Han de Est (25-220 d.C.).

 

[34] În limba Dai, Scripturile Beiye se pronunţă Tanlan. Beiye este o plantă subtropicală aparţinând familiei palmierilor. Este un soi de pom înalt cu frunze dese, care se folosesc împotriva moliilor şi care se usucă foarte greu. În antichitate, când încă nu fusese inventată hârtia, strămoşii Dai imprimau scrisori sau articole pe frunze. Scrisorile gravate pe frunze sunt numite corespondenţă Beiye, iar scripturile de pe ele, Tanlan (scripturi Beiye).

 

[35] Parcul Xiangshan numit şi Parcul Colinelor Înmiresmate, este situat la 28 de km nord-vest de partea comercială a oraşului Beijing. Construit iniţial în 1186 în timpul dinastiei Jin, a devenit staţiunea de vară pentru familiile imperiale din timpul dinastiilor Yuan, Ming şi Qing.

 

[36] Din Cât de multe relicve culturale au fost încredinţate flăcărilor de Ding Shu.

 

[37] Gărzile Roşii se referă la civilii care au pus în aplicare Marea Revoluţie Culturală, în linia întâi. Cei mai mulţi erau adolescenţi de vârstă medie.

 

[38] Palatul de Vară situat la 15 km de Beijing este cea mai întinsă şi bine păstrată grădină regală din China, având o istorie de peste 800 ani.

 

[39] Templul Louguan este un faimos loc sfânt taoist din China. Este venerat ca fiind „primul pământ binecuvântat sub Cer”. Templul este situat pe panta nordică a Munţilor Zhongnan, la 15 km sud-est de districtul Zhouzhi şi la 70 km de oraşul Xi`an.

 

[40] li este o unitate chineză de lungime (1 li echivalează cu 0,5 km).

 

[41] Împăratul Gaozu al dinastiei Tang, alias Li Yuan, (aprox. 618-626 d.C.), primul împărat al dinastiei Tang.

 

[42] Comunele populare (Renmin Gongshe) au fost pe vremuri cele mai înalte dintre cele trei niveluri administrative din regiunile rurale, în perioada cuprinsă între 1958 şi 1982 în Republica Populară Chineză. Comunele aveau funcţii guvernamentale, politice şi economice. Erau cele mai mari unităţi colective şi erau la rândul lor împărţite în brigăzi de producţie şi echipe de producţie. După 1982 au fost înlocuite de comitete orăşeneşti.

 

[43] Din Cât de multe relicve culturale au fost încredinţate flăcărilor de Ding Shu.

 

[44] Se afirmă că scriptura Mahayana Mahaparinirvana ar fi scriptura finală Mahayana a lui Buda, oferită în ultima zi a vieţii sale pământeşti. Se pretinde că constituie chintesenţa tuturor sutrelor Mahayana.

 

[45] Din Taisho Tripitaka Vol. T01, Nr.7, Sutra Mahayana Mahaparinirvana. Traducere provizorie sub rezerva îmbunătăţirilor.

 

[46] Din Teoria şi practica reprimării religiilor de către Partidul Comunist Chinez de Bai Zhi. Website: http://www.dajiyuan.com/gb/3/4/15/n300731.htm (în chineză).

 

[47] Mukti înseamnă Prima Dharmă sau prima expunere sau transmitere a Legii. Termenul mukti poate fi tradus de asemenea ca „dezlegare, izbăvire, eliberare, decuplare, emancipare; eliberarea din legături şi obţinerea libertăţii, eliberare din transmigrare, din karma, din iluzie, din suferinţă”; denotǎ Nirvana şi de asemenea libertatea obţinută în Dhyāna (meditaţie). Este pentru ieşirea din Samsara (ciclul reîncarnărilor).

 

[48] Nirvana, în budism sau hinduism este o stare de pace fericită şi armonie dincolo de suferinţele şi pasiunile existenţei individuale; o stare de uniune cu spiritul etern.

 

[49] O campanie de reprimare a contrarevoluţionarilor în care foştii membri ai societăţilor secrete, ai asociaţiilor religioase şi KMT au fost trataţi cu violenţă (la începutul lui 1951).

 

[50] „Războiul de rezistenţă contra agresiunii SUA şi de sprijin pentru Coreea”, aşa cum a fost denumit de PCC, a izbucnit în 1950. În Vest este cunoscut în mod obişnuit ca „războiul Coreean”.

 

[51] Wu Yaozong (1893-1975 d.C.) şi alţii au publicat aşa numitele „Căi prin care creştinătatea chineză să depună eforturi în construirea Chinei Noi”, numite de asemenea „Manifestul inovator al propriei treimi” în 1950 şi au format ulterior „Biserica Patriotică”, sau a „Celor Trei”.

 

[52] Marea Sală a Poporului, construită în 1959, este situată în partea de vest a Pieţei Tiananmen. Este locul în care se ţine Congresul Naţional al Poporului din China.

 

[53] Din Teoria şi practica reprimării religiilor de către Partidul Comunist Chinez de Bai Zhi. Website: http://www.dajiyuan.com/gb/3/4/15/n300731.htm (în chineză).

 

[54] Roba Kesa, roba călugărului, sau sutana.

 

[55] Zhang Bojun (1895-1969 d.C.) a fost unul dintre întemeietorii „Ligii Democrate Chineze”, un Partid democratic din China. În 1957 a fost clasificat de Mao Zedong ca reacţionarul numărul 1, fiind unul dintre puţinii oameni „cu vederi de dreapta”, care n-au fost reabilitaţi după Revoluţia Culturală.

 

[56] Împăratul Huizong al dinastiei Song, alias Zhao Ji (r. 1100-1126 d.C.).

 

[57] Su Dongpo (1036-1101 d.C.), renumit poet şi scriitor chinez al dinastiei Song. Unul dintre cei „Opt Mari Maeştri ai prozei din dinastiile Tang şi Song”.

 

[58] Wen Zhengming (1470-1559 d.C.) pictor chinez al dinastiei Ming.

 

[59] Tang Bohu (1470-1523) celebru învăţat, pictor şi poet chinez din dinastia Ming.

 

[60] Jin-ul este o unitate de greutate folosită în China. Un Jin are 0,5 kg sau aprox. 1,1 lb.

 

[61] Din Cât de multe relicve culturale au fost încredinţate flăcărilor de Ding Shu.

 

[62] Dintr-un poem al lui Meng Haoran (689-740 d.C.), poet bine-cunoscut al dinastiei Tang.

 

[63] Wang Xi Zhi (321-379 d.C.), cel mai renumit caligraf din istorie, din timpul dinastiei Tang.

 

[64] Prologul Original Lan Ting, scris probabil de Wang Xi Zhi în prima parte a carierei sale de caligraf (la vârsta de 51 ani, 353 d.C.), este universal recunoscut ca fiind cea mai importantă piesă din istoria caligrafiei chineze

 

[65] Wu Cheng`en (1506?-1582? d.C.) romancier şi poet chinez al dinastiei Ming, autor al romanului Călătorie spre Vest, unul dintre cele mai binecunoscute romane chinezeşti.

 

[66] Wu Jingzi (1701-1754 d.C.), un scriitor rafinat al dinastiei Qing, autor al Învăţaţilor (Rulin Waishi, cunoscut de asemenea ca Istoria neoficială a învăţaţilor).

 

[67] Proza scrisă de Ouyang Xiu (1007-1072 d.C.), alt scriitor din cei „Opt mari maeştri ai prozei din dinastiile Tang şi Song”. Ouyang Xiu se autodenumea „bătrânul beţiv”.

 

[68] Nume alternativ pentru Gărzile Roşii.

 

[69] Enciclopedia Yongle sau Yongle Dadian a fost autorizată de Împăratul Yongle al dinastiei Ming în 1403. Este considerată cea mai timpurie şi mai mare enciclopedie din lume. Două mii de învăţaţi au lucrat la acest proiect, incorporând 8.000 de texte din vremurile antice până la dinastia Ming timpurie. Enciclopedia, terminată în 1408 cuprindea peste 22.000 de volume manuscrise, ocupând 40 metri cubi.

 

[70] „Liang Xiao” este un grup de scriitori, printre care se număra şi Zhou Yiliang, a cărui implicare în grupul de scriitori a determinat un prieten să scrie o scrisoare anonimă care se referea la “extrema neruşinare”.

 

[71] Împăratul Qin Shi Huang (259-210 i.C.), alias Ying Zheng, a fost primul împărat din istoria Chinei unificate. A standardizat codurile legale, limba scrisă, moneda, greutatea şi măsurile şi a ordonat construirea Marelui Zid. Toate aceste măsuri au avut o mare şi profundă influenţă asupra istoriei şi culturii chineze. A ordonat să fie arse cărţi din diferite şcoli, incluzându-le pe unele din confucianism şi taoism, iar la un moment dat a ordonat să fie îngropaţi de vii 460 de învăţaţi confucianişti. Aceste evenimente au fost mai târziu numite în istorie „arderea cărţilor şi îngroparea învăţaţilor confucianişti”. Şi-a construit un uriaş mausoleu, iar armata din teracotǎ a mormântului împăratului Qin a devenit cunoscută ca fiind cea de-a Opta Minune a Lumii.

 

[72] Din Scrierile lui Mao Zedong 1949-1976 (Vol.2).

 

[73] Din Rectificarea stilului de lucru al Partidului a lui Mao Zedong (1942).

 

[74] Din Discursul lui Mao Zedong la Forumul Yan`an despre literatură şi artă (1942).

 

[75] Wu Xun (1838-1896 d.C.), al cărui nume original era Wu Qi, s-a născut în Tangyi din Shandong. Pierzându-şi tatăl la o vârstă fragedă, familia sa a sărăcit. A trebuit să cerşească mâncare pentru a-şi hrăni mama şi a devenit cunoscut ca cerşetorul din pietate filială. După moartea mamei sale, cerşitul a devenit unicul său mijloc de trai. Cu banii strânşi din cerşit a deschis şcoli gratuite.

 

[76] Hu Feng (1902-1985), învăţat şi critic literar, s-a opus politicii literaturii doctrinare a PCC. În 1955 a fost expulzat din Partid şi condamnat la 14 ani închisoare.

 

[77] Din Operele alese ale lui Mao Zedong (Vol.5), „Lucrurile încep să se schimbe”(1957).

 

[78] Bocheng Cultura orientală, a patra ediţie (2000).

 

[79] Mişcarea studenţească din 4 iunie a fost iniţiată de studenţii universitari care pledau în favoarea reformelor democratice în China, între 15 aprilie şi 4 iunie 1989. Mişcarea a fost reprimată de Armata de Eliberare a Poporului, fiind denumită de comunitatea internaţională ca „Ziua Masacrului din 4 iunie”.

 

[80] Agenţie creată în mod special pentru a persecuta Falun Gong, cu putere absolută peste fiecare nivel al administraţiei Partidului şi peste celelalte sisteme politice şi juridice.

 

[81] Teoria „Originii de clasă” (sau a liniei de sânge sau a descendenţei) susţine că natura individului este determinată de clasa cǎreia aparţine familia în care s-a născut.

 

[82] Din cântecul operei moderne „Legenda Lanternei Roşii” – „piesă model” populară oficială – născută în timpul „Marii Revoluţii Culturale” (1966-76).

 

[83] Mu este o unitate de suprafaţă folosită în China. 1 mu echivalează cu 0,165 acri.

 

[84] Teoria celor „Trei Reprezentări” susţine că Partidul trebuie să reprezinte întotdeauna direcţia dezvoltării forţelor de producţie de frunte din China, orientarea culturii de frunte a Chinei şi interesele fundamentale ale majorităţii copleşitoare a poporului chinez.

 

[85] Discursul de deschidere la Prima Sesiune a Primului Congres Naţional al Poporului al Republicii Populare Chineze (15 septembrie 1954).

 

[86] „Sindromul ochiului roşu”, echivalentul expresiei „a deveni verde de invidie”, şi este folosit aici pentru a descrie o persoană care, atunci când vede alte persoane cu realizări mai mari, se simte inferioarǎ şi inconfortabil şi face totul pentru a putea pentru a fi ea cea care reuşeşte mai bine.

 

[87] „Strategia tunelului” (Didao Zhan) un film alb-negru din 1965, în care PCC pretinde că gherila sa din centrul Chinei a luptat împotriva invadatorilor japonezi prin diferite tunele subterane în anii ‘40.

 

[88] „Războiul Minelor” (Dilei Zhan), un film alb-negru din 1962, în care PCC pretinde că gherila sa din provincia Hebei a luptat împotriva invadatorilor japonezi cu mine artizanale în anii ‘40.

 

[89] O compunere literară recomandată pentru examenele serviciului civil imperial, cunoscută pentru rigiditatea formei şi sărăcia ideilor sale.

 

[90] Marea Foamete din anii 1959-1961 în China este cea mai mare foamete din istoria omenirii. Numărul estimat al „morţilor nenaturale” în timpul foametei este între 18 şi 43 milioane.

 

[91] Din Înregistrările Istoricului (Shi Ji, tradusă şi ca Înregistrarea Marelui Scrib) de Sima Qian (145-85 î.C.), primul mare istoric chinez. El a documentat istoria Chinei şi a ţărilor vecine, din antichitate până în timpul său. Modelul lucrării istoriografice a lui Sima Qian a fost unic şi a servit ca model pentru istoriile oficiale standard ale dinastiilor imperiale pentru următorii 2000 de ani.

 

[92] Mao Zedong (1942).

 

[93] Chen Guili, Avertismentul Râului Huaihe (1995).

 

[94] Din Prolog pentru a-l vedea pe Li Yuan reîntorcându-se la Pangu de Han Yu (768-824 d.C.), unul din cei „Opt mari maeştri ai prozei din dinastiile Tang şi Song”.

 

[95] Yuanming (365-427 d.C.), cunoscut de asemenea ca Tao Qian, un mare poet chinez.

 

https://epochtimes-romania.com/news/comentariul-6-cum-a-distrus-partidul-comunist-chinez-cultura-traditionala—6

////////////////////////////////////////////

 

 

  ÎPS Teodosie îi ia apărarea lui Putin. Noua declarație controversată a arhiepiscopului: „Este cel mai mare ctitor la Sfântul Munte şi Ierusalim”

ÎPS Teodosie îi ia apărarea lui Putin. Noua declarație controversată a arhiepiscopului: „Este cel mai mare ctitor la Sfântul Munte şi Ierusalim”

 

De Cristina Plesoianu.

 

 

O nouă declarație controversată a lui ÎPS Teodosie îl are în prim-plan pe liderul și mai controversat al Rusiei, Vladimir Putin. Într-un interviu acordat unui post de radio, arhiepiscopul Tomisului, i-a luat apărarea președintelui rus, în contextul conflictului dintre Rusia și Ucraina.

 

 

ÎPS Teodosie îl apără pe Vladimir Putin în cel mai recent interviu acordat unui post de radio. Arhiepiscolul Tomisului susţine că liderul Rusiei este cel mai mare ctitor la Sfântul Munte Athos şi la Ierusalim, iar românii îl văd ca „răufăcător”, când el, de fapt, „nu-i negru” așa cum este prezentat. Iată noua declarație controversată a reprezentantului Bisericii!

 

„Domnul Putin, care este atât de vehiculat în zilele acestea şi văzut atât de negru, nu-i negru cum îl prezintă toată lumea. Am spus-o şi o spun fără frică şi fără nicio ezitare. Este cel mai mare ctitor la Sfântul Munte şi la Ierusalim. În ţara sa, şi Putin, şi Medvedev, sunt ctitori. Şi am fost pe urmele lor în excursie şi m-am minunat câtă jertfă au făcut. Şi noi îi judecăm ca pe nişte răufăcători. Sigur că au păcatele lor. Ei nu răspund pentru păcatele înaintaşilor care au adus comunismul. Dar nu l-au adus ei. Cei care au adus comunismul, cei din vest, ei au plantat comunismul. Că Marx şi Engels nu sunt din Rusia. Sunt de altă origine”, a declarat ÎPS Teodosie, într-o emisiune la Radio Dobrogea.

Reacția BOR cu privire la declarațiile controversate

Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al BOR, a oferit o poziție oficială cu privire la delarațiile arhiepiscopului. Reprezentantul a ținut să sublinieze că ÎPS Teodosie nu vorbește în numele Bisericii Ortodoxe Române.

 

„Așa cum deja se ştie, arhiepiscopul Teodosie obişnuieşte sa se pronunţe „sui generis” inclusiv pe unele teme extrabisericeşti. În virtutea autonomiei eparhiale pe care alege să o folosească uneori în mod original, are desigur dreptul să se exprime public pe orice temă, fără ca asta să însemne că se exprimă în numele BOR, ci în nume strict personal. BOR comunică public în plan decizional şi pe teme fundamentale doar prin Sfântul Sinod şi prin Cancelaria acestuia, nu printr-un anumit ierarh”, a precizat Vasile Bănescu, purtător de cuvânt al BOR, pentru Adevărul.

După interviul arhiepiscopului, o variantă mai scurtă a afirmaţiilor lui a circulat pe unele grupuri de Facebook. Un astfel de video a fost publicat și de Alexandru-Viorel Bolfă, simpatizant AUR, care a adăugat și un mesaj de apreciere a celor spuse de ÎPS Teodosie, iar marţi seară avea 922 de share-uri.

https://spynews.ro/actualitate/stiri-interne/ips-teodosie-ii-ia-apararea-lui-putin-noua-declaratie-controversata-a-arhiepiscopului-este-cel-mai-mare-ctitor-la-sfantul-munte-si-ierusalim-271605.html

 

////////////////////////////////////////////

 

Rusii nu vor recunoaste genocidul de la Bucha ,asa cum nu au recunoscut nici  masacrul de la Fântâna Albă,cant in aprilie 1941, trupele NKVD au ucis 3.000 de români

 

Mărturii terifiante despre masacrul din Bucha

Tânărul suspectat că i-a ucis pe cei doi studenți din Iași a fost prins în Italia

Principalul suspect în cazul dublei crimei de la Iași, dat în urmărire internațională

Cristian Diaconescu: Vladimir Putin trebuia să se uite în alt sertar

Metodele îngrozitoare ale mafiei nigeriene din Italia

Fragmente de oase posibil umane, găsite pe un câmp în Bragadiru

Crimă Giurgiu. Psihiatru: Asasinul este chinuit de frică

Crimă oribilă în Giurgiu

Turcia. Violența împotriva femeilor, justificată de cei loiali regimului

 

În 1940, România a fost forțată să cedeze Uniunii Sovietice Basarabia și Bucovina de Nord. Fântâna Albă este localitatea de frontieră în care în ziua de 1 aprilie 1941 trupele NKVD au masacrat aproape 3000 de oameni. Aveau o singură vină: erau români și își doreau să treacă și să trăiască în România.

 

 

„Aici dorm părinții și buneii noștri și lucrul acesta trebuie știut. Ei au avut un singur țel, să trăiască liberi. Nu porneau spre frontieră dacă atmosfera nu era îngrozitoare”, spune Petru Grior, președintele Societății „Golgiota” din Cernăuți.

 

Au trecut 72 de ani de la masacrul de la Fântâna Albă. Gheorghe Sidoreac trăiește în Ucraina și este unul dintre ultimii supraviețuitori ai măcelului din poiana Varniței. Până la dezmembrarea URSS nu a povestit nimănui nimic, de teamă să nu fie arestat. Avea doar 17 ani când a văzut cum mii de români de pe Valea Siretului au fost executați. Bătrâni, tineri, femei, copii.

 

„Erau copii, copii erau pe brațe și în traistă, cum zicem noi.. I-au împușcat. Cine a avut atunci milă de noi? Împușcat, și care a căzut, a căzut, care a scăpat și au fugit, pe unii i-au prins și i-au dus la închisoare”, povestește Gheorghe Sidoreac.

 

 

În 1941, agitatorii sovietici au răspândit zvonul că se deschide frontiera. Era de fapt o capcană, un test de loialitate față de Uniunea Sovietică. Un test pe care românii nu l-au trecut. Astfel, o coloană de aproape trei mii de bucovineni îmbrăcați în alb, cu preoți în față, cu icoane și steaguri a pornit spre graniță. La doi kilometri de frontieră îi așteptau mitralierele NKVD.

 

„Au căzut primele victime, majoritatea au încercat să fugă înspre pădure, doar că erau flancați de unitățile de grăniceri, iar în spate de o unitate de cavalerie”, spune Radu Bruja, de la Universitatea Ștefan cel Mare din Suceava. „Era și un bătrân cu barba albă, deci un fel de apostol pe care-l duceau în față ca să arate că merg pașnic, că este o mișcare pașnică”, subliniază Ștefan Broască, jurnalist din Cernăuți.

 

„Am fost rănit apoi, strigau agitatorii Ridicați mâinile sus, luați batiste și ridicați mâinile sus și nu vă vom împușca. Când au tras cu mitraliere, primii noi am fost, au tras în jos și prin pântece, a fost mare tragedie. M-am sculat și am văzut mâinile acelea și capetele acelea și cum se trăgeau oamenii cu mâinile, fiecare se trăgea la viață. Când am căzut, un ofițer cu revolver împușca, nu era departe, la mitraliere. Împușca în mine ca într-un animal”, povestește Gheorghe Sidoreac.

 

Gheorghe Sidoreac a fost rănit și, cu ultimele puteri, a fugit în pădure. „Săream, ca să nu calc pe oameni, că erau morți și înca vii”. Întrebat de ce doreau oamenii să ajungă în România, el răspunde: „Asta era țara noastră”.

 

Gheorghe Sidoreac visează și acum la țara lui, România în care nu a mai ajuns niciodată. „Este țara mea, eu m-am născut acolo și am crescut”, subliniază el. Niciodată nu va uita ce a văzut acolo, grămezile de oameni secerați de mitraliere. „Erau movile de oameni, patru sau șase metri, erau patru movile. Erau răniți care i-o tras cu mitraliera, i-o trecut gloanțele”, își amintește el.

 

Sovieticii nu au recunoscut niciodată ce s-a întâmplat la Fântâna Albă. Nici după 1990 nimeni nu a încercat să lămurească situația. Doar o troiță ridicată în 2003 amintește de tragedia din ziua de 1 aprilie 1941.

 

„Nimeni nu și-a asumat vreo responsabilitate pentru actul, pentru crima care s-a petrecut acolo, de aceea numesc masacrul de la Fântâna Albă un Katyn românesc. Dacă Polonia are propria dramă, și a noastră se înscrie în același lanț de crime ale Uniunii Sovietice împotriva populațiilor din Europa Centrală”, explică profesorul Radu Bruja.

 

Cei care au murit privindu-și țara de la graniță nu au morminte. Despre sfârșitul lor cumplit nu se vorbește la școală, la ora de istorie.

 

„Societatea noastră păcătuiește foarte mult că nu vrea să lase adevarul să iasă la suprafață, ca toate aceste evenimente să fie cunoscute, fiindcă se știe că cei care le-au făcut nu pot fi pedepsiți. Noi nu putem cere reparații, singurul lucru pe care-l putem face este să prezentam adevărul așa cum este el, fără să-l înfrumusețăm, să prezentăm adevărul indiferent că este dureros sau nu”, spune Franz Pieszoch, profesor de istorie.

 

 Mircea Druc: O tragedie despre care în familii se discuta codificat, prin semne

Masacrul de la Fântâna Albă a fost o tragedie despre care, până în 1990, nu se putea discuta în spațiul public, ci doar în familie, codificat, a spus, la Digi24, Mircea Druc, fost premier al Republicii Moldova.

 

„În familii se discuta: Știi ce a fost, unchiul acolo a murit, la Fântâna Albă. Acolo s-a prăpădit. Era prin semne, era codificat. După 1990 s-a putut vorbi”, a spus Mircea Druc.

 

 

„Specificul tragediei de la Fântana Albă constă în aceea că nimeni nu s-a așteptat ca imperiul bolșevic să fie atât de pervers în teritoriile ocupate, să amăgească oamenii”, a explicat fostul șef la Guvernului de la Chișinău din perioada mai 1990-mai 1991.

 

Discuția cu Mircea Druc poate fi urmărită integral în fișierul video atașat.

 

https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/23-august/masacrul-de-la-fantana-alba-in-aprilie-1941-trupele-nkvd-au-ucis-3-000-de-romani-107970

 

////////////////////////////////////////////

Ca si Masacrul de la Fântâna Albă din

1 aprilie 1941,criminalii incurabili persista pentru intronarea Imperiului Tarist-Globalist –Satanist …Cine sunt şi pe ce principii şi-au ales victimele măcelarii din oraşul ucrainean Bucea

 

 

           Persoane special desemnate din a 64-a brigadă motorizată a armatei ruse au întocmit listele cu persoanele cu pregătire militară sau care au participat în trecut la luptele din provinciile separatiste şi au trecut la depistarea şi, în final, suprimarea lor. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ SUA anunţă că vor acorda un ajutor suplimentar de securitate de 100 de… Punctele-cheie din intervenţia lui Zelenski în Parlamentul României: c… Aproximativ 5.000 de crime de război comise de ruşi sunt investigate î… Serviciul ucrainean de informaţii militare a publicat, pe pagina sa web, datele personale ale circa 1.600 de soldaţi ruşi care au acţionat în localitatea Bucha din apropiere de Kiev, cu nume, prenume, data naşterii şi gradul militar. Ei s-ar face vinovaţi de măcelul din oraşul în care, după retragerea ruşilor, ucrainenii au găsit sute de civili executaţi cu sânge rece de invadatori.    Concret, lista cuprinde datele soldaţilor din a 64-a brigadă motorizată a armatei ruse, acuzată de Kiev că este implicată în uciderea a peste 340 de civili în oraşul Bucha. Unitatea rusă din componenţa fostei Armate Roşii este comandată de locotenent-colonelul Omurekov Azatbek Asanbekovich, potrivit serviciilor de informaţii militare ucrainene.   Brigada a sosit în Ucraina din satul Knyaze-Volkonskoye, regiunea Habarovsk, de la graniţa Rusiei cu China şi Coreea de Nord. Unitatea, care are numărul 51460, a fost staţionată în Bucha, fapt confirmat şi activiştii de la proiectul InformNapalm, care au publicat şi ei datele personale ale comandantului şi ale „soldaţilor săi asasini şi violatori”.    Experienţă acumulată în Primul Război Cecen  În imaginile postate online, câţiva soldaţi ai batalionului flutură un steag al republicii Sacha –sau Yakutia – care se află în estul Siberiei. „Am reuşit să găsim şi adresa de domiciliu a călăului rus”, au scris activiştii InformNapalm, dezvăluind adresa acestuia de email – din care s-a dedus că Omurbekov are 40 de ani – şi numărul său de telefon.    Pe de altă parte, în localitatea Bucha au mai fost staţionaţi pentru scurt timp şi soldaţi dintr-o brigadă aeropurtată, dar aceşti au degajat rapid zona şi nu ar fi participat la atrocităţi.    Trebuie precizat că a 64-a brigadă motorizată a armatei ruse are experienţă în astfel de operaţiuni după ce a participat la Primul Război Cecen, care a fost purtat între forţele separatiste cecene şi trupele Federaţiei Ruse, practic, un război de gherilă pentru afirmarea independenţei Ceceniei. Cu peste 50.000 de civili morţi, Primul Război Cecen este considerat unul dintre cele mai distrugatoare conflicte ale epocii moderne.    Modul de lucru, identic cu cel al Gestapo  Fost director al Serviciului Român de Informaţii, Costin Georgescu spune că masacrul de la Bucha nu este unic şi că pe măsură ce ruşii se vor retrage se vor mai descoperi astfel de tragedii. „Vorbim de o tehnică veche a ruşilor în teritoriile ocupate. Militarii sunt lăsaţi să jefuiască şi să violeze, iar oameni special desemnaţi se ocupă de depistarea sau chiar suprimarea persoanelor care prezintă un potenţial risc. Sunt căutaţi poliţiştii, militarii, oameni cu pregătire militară şi, posibil în acest caz, chiar patrioţii care au luptat în trecut în zonele separatiste. Demersul este facil pentru că mai peste tot au localnici de origine rusă dispuşi să spună despre ce persoane este vorba. După ce lista este întocmită se trece la fapte, se depistează persoanele care pun probleme cum spun ei. De aici până la execuţie mai e numai un pas. Practic, acele celule din Armata Rusă funcţionează în teritoriile ocupate precum teribilul Gestapo în trecut. Aşa au acţionat şi în Basarabia la un moment dat, singura diferenţă fiind că militarii şi alte persoane care ar fi putut pune probleme nu au fost executate pe loc, ci au fost trimse în Siberia ca să se stingă acolo, în marea lor majoritate. Repet ce s-a întâmplat în Bucha, genocidul de acolo nu este unicul. Cu siguranţă serviciile secrete ucrainene vor descoperi rapid, punctual, persoanele vinovate” a precizat fostul director al Serviciului Român de Informaţii.     Anonymous vrea judecarea tuturor militarilor ruşi din invazie  Anonymous a publicat o listă a tuturor soldaţilor ruşi care luptă în Ucraina. Ar fi vorba despre datele personale ale celor 120.000 de soldaţi ruşi trimişi pe frontul din Ucraina de Vladimir Putin în aşa-zisa „operaţiune militară specială”. În ultimele zile au început să apară tot mai multe dovezi ale execuţiilor comise de trupele ruseşti în rândul civililor, fiind vorba inclusiv de copii, bătrâni şi femei.   Organizaţia spune că toţi trebuie să fie judecaţi. „Toţi soldaţii care au participat la invadarea Ucrainei ar trebui să fie judecaţi de un tribunal pentru crime de război”, arată Anonymous.    În jur de 18.000 de soldaţi ruşi au fost ucişi de la declanşarea războiului de către Vladimir Putin, potrivit ultimului bilanţ publicat duminică de Armata Ucrainei.

 

https://adevarul.ro/news/eveniment/cine-e-principii-si-au-ales-victimele-macelarii-orasul-ucrainean-bucea-1_624c68a65163ec42710e651d/index.html

////////////////////////////////////////////

 

Alerta! Vreti globalizare fara Dumnezeu? Va dam pe saturate…Şoc geo-politic provocat de declaraţia lui Medvedev privind scopul fundamental al Rusiei: Eurasia de la Lisabona la Vladivostok!

 

Aşa ceva nu s-a mai spus niciodată la modul deschis. Niciodată vreo ţară nu şi-a precizat cu atâta nonşalanţă şi precizie obiectivul său imperial. Seamănă, de foarte departe, cu ceva care s-ar fi putut naşte din imaginea celebră, evident în linia retoricii franceze, folosită de Generalul de Gaulle atunci când, în noiembrie 1959, invoca un vis al Europei Unite, cea care să meargă de la DE ACELASI AUTOR Blocul 5 de sancţiuni europene împotriva Rusiei agresoare a fost adop… Urmează anunţarea valului 5 de sancţiuni împotriva Rusiei. În ce clima… Acuzaţii de crime de război şi crime împotriva umanităţii la adresa lu… Atlantic la Urali, acea Europă care să „decidă asupra destinului lumii”. Poetic, frumos spus îndemn care, cel mult, avea să inspire începutul construcţiei edificiului european şi avea să fie reluat mai târziu ca argument pentru cei care susţineau aderarea noilor state din centrul şi estul contnentului nostru, eliberate din coşmarul comunismului. Dar numai atât, exact la nivelul influenţei franceze asupra extinderii UE şi NATO.      Dar de Gaulle, nu a invocat niciodată recurgerea la acţiuni militare pentru realizarea obiectivului său, nu a imaginat vreodată ca totul să fi putut începe cu o eventuală invazie a teritoriilor „în care a înflorit civilizaţia modernă” şi unitatea noului imperiu să fie impusă prin crime de război, genocid şi crime împotriva umanităţii. Doar cu foarte puţin timp înainte, Germania nazistă fusese înfrântă în lupta prin care încercase să impună celorlalte state europene al Treilea Rech care urma să dureze 1000 de ani, folosind procedele teribile, niciodată pomenite în istorie, pe baza justificărilor care au permis Holocaustul şi toate ororile teribile de acum consemnate în manuale.    De aici şocul electric de mare intensitate care a cutremurat cancelariile lumii civilizate la auzul declaraţiei (a cărei autenticitate a fost verificată şi reverificată) făcute de Dimitri Medvedev, fost preşedinte al Federaţiei Ruse, fost prim ministru, actualmente vice-preşedinte al Consiliului de Securitate al Rusiei care a spus că obiectivul ţării sale este „să clădească o Eurasie deschisă de la Lisabona la Vladivostock”:       Într-un mesaj trnsmis pe reţeaua Telegram, Medvedv a repetat faptul că „preşedintele rus Vladimir Putin a fixat în mod ferm obiectivul de demilitarizare şi denazificare a Ucrainei…sarcini complexe care nu se realizează de pe o zi pe alta şi nu se vor împlini numai pe câmpul de luptă…cel mai important lucru fiind de a schimba conştiinţa sângeroasă şi plină de mituri false a ucrainienilor de azi…Obiectivul este pacea pentru generaţiile viitoare de ucrainieni înşişi şi posibilitatea de a construi în fine o Eurasie dechisă, de la Lisabona la Vladivostok”.     Adică, scuzaţi dar aşa ar arăta imaginea coşmarului viitor cu capitala la Moscova:      Mare tulburare şi emoţie în rândul occidentalilor, luaţi acum prin suprindere de aceste afirmaţii care, la modul brutal şi având argumentul de credibilitate al invaziei Ucrainei, par să înţeleagă că rău au făcut că, de ani de zile, au ignorat mesajele ruseşti, absolut oficiale, privind nu numai intenţia de întări modelul existent al Eurasiei, ci şi de a trece la un moment dat la etapa superioară, cea la care se referă acum şi Medvedev, adică Marea Eurasie.  Iată ce spunea Vladimir Putin într-un articol publicat în Die Zeit pe 22 iunie 2021 sub titlul „Europa de la Atlantic la Pacific”, cu prilejul aniversării ofensivei germane din 1941 împotriva URSS:    „Sperăm ca sfârşitul Războiului Rece va fi sinonim cu victoria pentru ansamblul europenilor. Se pare cătr-o perioadă scurtă de timp visul Generalului de Gaulle asupra unui continent unit va deveni realitate, nu atât pe plan geografic, de la Atlantic la Urali, cât pe un plan cultural şi de civilizaţie, de la Lisabona la Vladivostock”.     Pledoarie care, cum spune Pierre-Emmanuel Thomann, a deschis ceva speranţe şi ferestre de cooperare: astfel „după Războiul Rece, Germania a propus Rusiei în 2007 un parteneriat economic în cadrul viziunii sale asupra „unei Europe de la Lisabona la Vladivostok”. Mai recent, Medvedev a invocat posibilitatea unui tratat de securitate între Europa şi Rusia imediat după războiul Rusiei cu Georgia din 2008 şi obţinuse susţinea (declarată) a lui Sarkozy. În fine, Emmanuel Macron a propus în 2018 o nouă arhitectură europeană de securitate cu Rusia”. Chiar Angela Merkel spunea odată că nutrea speranţa ca „Rusia să-şi dezvolte treptat legăturile cu zona economică europeană, rezultatul fiind o zonă comună economică de la Lisabona la Vladivostok”. Viziuni pacifiste şi tip umanist pe care ruşii le-au înţeles şi folosit în sprijinul propriilor interese, dovadă ce s-a petrecut în ultima perioadă când au abndonat acest tip discurs ca pe o inutilitate de tip democratic, complet anacronică într-un regim cu adevărat dspotic cu perspectivă europeano-asiatică.    Acum ruşii trec la nivelul rumător de ambiţie şi deplasează axa priectului, centând totul nu pe cooperarea eventuală cu Europa, ci, direct, fără ezitări sau interpretări posibile, pe tema Marii Eurasii , dezvoltare uriaşă a vechiului vis imperial al Rusii, extrapolat acum la dimensiuni geo-politice colosale, totul pornind de la tipul de intervenţie militară demonstrat în Ucraina.     Problema nu este atât dacă Rusia poate sau nu să facă asta. Esenţial, din punctul meu de vedere, este că acesta este obiectivul acţiunilor de acum şi asta dă sens nu numai la ce se petrece acum în teren, în imediata noastră apropiere, ci la modul în care Rusia a gânit mereu relaţiile cu toate statele cu care a format alianţe. CAER şi Tratatul de Varşovia, cu relaţiile de subordonare stabilite contractual, se mai pot repeta la cu totul altă scară şi acesta este, în esenţă, raţionamentul de putere care stă în spatele nostalgiei lui Putin după URSS.       De data asta, coşmarul este extrem de real şi poartă greutatea argumentaţiei militare şi a lipsei de măsură a Rusiei în acţiunea militară neprovocată împotriva unui stat european pe care, cu forţa, vrea să-l izbăvească de păcate şi să-l aducă pe calea cea draptă, evident folosind orice procedeu imaginabil.     Ce-a spus acum Dimitri Medvedev este de o gravitate extraordinară, este o confesiune politică făcută la rece, în deplină cunoştinţă de cauză. Poate tocmai de asta înspăimântă şi arată ce stă cu adevărat la poarta Europei. 

 

 

 

https://adevarul.ro/international/europa/Soc-geo-politic-provocat-declaratia-medvedev-privind-scopul-fundamental-rusiei-eurasia-lisabona-vladivostok-1_624da46c5163ec4271175ac2/index.html

////////////////////////////////////////////

Gulagul lui Stalin şi apologeţii britanici de stânga

 

(Andrei Popescu / Epoch Times Romania)

 

 

Gulagurile din Uniunea Sovietică au constituit esenţa întregului sistem sovietic de muncă forţată, un regim care a atins apogeul său criminal sub conducerea despotică a lui Stalin şi în cadrul căruia milioane de persoane au fost trimise Siberia şi alte avanposturi a imperiului roşu. Potrivit cercetătoarei americane Anne Applebaum, cel puţin 2.750.000 de persoane au murit în gulag. Lagărele au fost însă doar unul dintre aspectele unui sistem socialist tiranic care, de la începutul revoluţiei ruse din 1917, sub Lenin, s-a bazat pe violenţa extremă pentru a ‘curăţa’ societatea sovietică de duşmanii săi ‘de clasă’. Un astfel de sistem – al cărui obiectiv a fost ‘dreptatea socială ‘ – s-a bazat pe un număr de apologeţi occidentali care să nege ceea ce alţii au experimentat direct, scrie Michael Burleigh, autorul cărţii ‘Etică şi exterminare: reflecţii asupra genocidului nazist’, în paginile Daily Mail.

Mulţi dintre aceşti apologeţi au fost universitari, intelectuali şi jurnalişti britanici. Printre ei s-au numărat şi Sidney şi Beatrice Webb – fondatorii London School of Economics.

 

Potrivit lui Burleigh, atunci când Stalin a decis să elimine pături întregi ale partidului comunist la mijlocul anilor ’30 – decizie soldată cu torturarea şi moartea a circa 600.000 de persoane – apologeţii occidentali s-au aliniat pentru a scuza acţiunile, motivate de invidia, paranoia, ura şi răutatea lui Stalin.

 

Faptul că răzbunarea s-a extins asupra familiilor şi copiilor victimelor măcelarului sovietic şi a afectat vieţile altora din generaţie în generaţie nu a constituit niciun obstacol pentru a da o aparenţă plăcută uciderii în masă.

 

Stalin a înfiinţat câteva închisori-model, special create pentru a fi arătate occidentalilor creduli aflaţi în vizită, cum ar fi Harold Laski, mentorul gânditorului marxist Ralph Miliband (tatăl actualului lider laburist, David Miliband) la LSE şi preşedinte al Partidului Laburist.

 

Laski, care aparent nu a fost şocat de faptul că prizonierilor li se zdrobeau dinţii cu bare de fier, relata despre călătoria sa în Uniunea Sovietică, că ‘practic, nu se observă o diferenţă între caracterul general al unui proces în Rusia şi în această ţară (Marea Britanie, n.red.)’.

 

Printre simpatizanţii occidentali socialişti ai sovieticilor s-a aflat şi prietenul lui Ralph Miliband, istoricul marxist Eric Hobsbawm, care a pretins inamicul real este de fapt capitalismul, nu cei doi criminali din Berlin şi Moscova.

 

Desigur, scrie Burleigh, fiecare organizaţie revoluţionară are nevoie de persoane din mediul academic bine-intenţionate, un gen de oameni pe care Lenin i-a numit ‘idioţi folositori’.

 

Ironia este că aceşti intelectuali occidentali de stânga ar fi trebuit să fie exact cele mai circumspecte persoane faţă de acest tip de putere faţişă.

 

De fapt, de multe ori, aceştia au demonstrat o naivitate şocantă, sau, mai rău, un amoralism înfricoşător, demn de însuşi Stalin, scrie Burleigh.

 

În ceea ce-l priveşte pe Hobsbawm, acesta a rămas un susţinător puternic al stalinismului până în ziua morţii sale.

 

El a susţinut că, în pofida milioanelor de crime la care a condus stalinismul, Revoluţia rusă din 1917 a fost o cauză măreaţă faţă de care este justificat să rămână loial.

 

Acesta este omul care este încă apreciat în cercurile Noilor Laburişti. Mai mult, la moartea sa, anul trecut, Ed Miliband l-a descris pe Hobsbawm drept ‘un om pasionat de politica sa şi un mare prieten al familiei mele’.

 

Potrivit lui Burleigh, deşi Ed Miliband se simte nedreptăţit azi de portretul făcut tatălui său în Daily Mail (aluzie la un articol recent publicat de Daily Mail, ‘A man that hated Britain’, n.red.), el ar trebui să înţeleagă că mulţi britanici nu privesc ce s-a întâmplat cu milioane de oameni sub comunism ca pe un joc de salon, ci au sentimente la fel de puternice faţă de aceste evenimente ca şi faţă de un Holocaust, care a afectat puternic partea belgiană a familiei Miliband.

 

https://epochtimes-romania.com/news/gulagul-lui-stalin-si-apologetii-britanici-de-stanga—203368

 

////////////////////////////////////////////

MITUL „GENOCIDULUI SÂNGEROS AL LUI STALIN” ÎN UCRAINA – VEDERE ALTERNATIVĂ

  

Unul dintre cele mai cumplite și distructive mituri despre Uniunea Sovietică este minciuna despre „regimul sângeros” al lui Stalin, care ar fi distrus zeci de milioane de oameni nevinovați. Puțini oameni știu că acest mit a fost creat în Germania nazistă și abia mai târziu a fost folosit de Statele Unite într-un război de informații împotriva civilizației sovietice.

 

 

În ciuda mai multor studii fundamentale bazate pe materiale factuale din arhive care arătau inconsecvența acuzațiilor lui Joseph Stalin despre represiune în masă și teroare, falsul mit, susținut de calomnii precum Solzhenitsyn, Radzinsky, Suvorov-Rezun, continuă să domine câmpul informațional al Rusiei și al comunității mondiale. Lucrarea murdară de denigrare a istoriei rusești și sovietice continuă, în cadrul confruntării istorice și informaționale globale dintre civilizația rusă (Rus) și Occident. Cetățenii Rusiei (în special tinerii), ca să nu mai vorbim de Ucraina și alte republici post-sovietice, continuă să fie umplute cu povești de groază despre moarte și omor în lagărele de muncă ale GULAG (Direcția principală a taberelor și a centrelor de detenție), povești ale milioanelor care au murit de foame și au fost exterminate în mod deliberat în URSS.despre presupusa premeditare a Holodomorului în Ucraina, despre cruzimea inumană a sistemului punitiv sovietic, „cel mai sângeros din lume”. Represiunile împotriva kulak-urilor și „a cincea coloană” dobândesc un personaj absolut fantastic în aceste povești, iar Stalin devine un ticălos de literalmente o scară galactică. Toate acestea sunt suprapuse imaginii URSS-Rusia în lume – ca „imperiu al răului” și „Mordor rusesc”, unde locuiesc moscoviți „înverșunați”, jachete cu șosete matlasate, gata la prima ocazie de a îneca în sânge toți disidenții din Rusia, precum și de a conduce la „lagărul tău de concentrare” și la popoarele din jur.Toate acestea sunt suprapuse imaginii URSS-Rusia în lume – ca „imperiu al răului” și „Mordor rusesc”, unde locuiesc moscoviți „înverșunați”, jachete cu șosete matlasate, gata la prima ocazie de a îneca în sânge toți disidenții din Rusia, precum și de a conduce la „lagărul tău de concentrare” și la popoarele din jur.Toate acestea sunt suprapuse imaginii URSS-Rusia în lume – ca „imperiu al răului” și „Mordor rusesc”, unde locuiesc moscoviți „înverșunați”, jachete cu șosete matlasate, gata la prima ocazie de a îneca în sânge toți disidenții din Rusia, precum și de a conduce la „lagărul tău de concentrare” și la popoarele din jur.

 

 

Mitul „sângerosului regim stalinist” a fost creat în Germania nazistă. După ce naziștii au ajuns la putere în Germania, au folosit informații și psihoterapie pentru procesarea corectă a populației. Ministrul propagandei a fost Joseph Goebbels, care a insuflat vise asupra unui popor rasial care trăiește în Marea Grecie, un imperiu cu un spațiu de locuit vast. Acest spațiu de locuit a cuprins teritoriul la estul Germaniei, ținuturile rusești, inclusiv Mica Rusia-Ucraina. Cucerirea spațiului de locuit a însemnat un război mare, un război cu URSS. Prin urmare, ministerul de propagandă nazist, condus de Goebbels, a lansat o campanie de informare în jurul presupusului genocid organizat de comuniștii din Ucraina, foametea cumplită (Holodomor), organizată personal de Stalin.Scopul propagandei naziste a fost pregătirea comunității mondiale pentru „eliberarea” Ucrainei de către trupele germane din „sângeroasa jug bolșevică”. Mai târziu, aceeași minciună despre foametea artificială a fost folosită de naziștii ucraineni (Bandera) pentru a sta pe gâtul Marii Rusii-Ucraina.

 

 

În Statele Unite, aceeași campanie de informare împotriva socialismului, URSS și Stalin personal au fost conduse de cel mai mare magnat al mass-media, fondator al holdingului Hearst Corporation, principalul editor de ziar William Randolph Hirst. El a creat industria știrilor și a venit cu ideea de a câștiga bani din bârfe și scandaluri (așa-numita „presă galbenă”). Hirst a devenit unul dintre cei mai bogați oameni de pe planetă și una dintre cele mai influente personalități. Astfel, în anii 1940, Hirst deținea 25 de ziare zilnice, 24 de ziare săptămânale, 12 posturi de radio, 2 agenții de știri mondiale, o întreprindere care produce subiecte noi pentru filme, studioul de film Cosmopolitan, etc. Ziarele sale erau vândute în milioane de exemplare zilnic. … El a format opinia a zeci de milioane de americani. In afara de asta,milioane de oameni din întreaga lume au primit informații de la presa Hirst prin reportaje, filme și ziare, care au fost traduse și tipărite în cantități uriașe în întreaga lume.

 

 

În 1934, Hirst a călătorit în Germania, unde a fost primit de Hitler ca oaspete și prieten. După această vizită, ziarele americane au fost pline de povești de groază care au loc în Uniunea Sovietică – omor, tortură, genocid, sclavie și foame în rândul oamenilor. Una dintre primele campanii ale industriei informaționale Hirst împotriva Uniunii Sovietice a fost problema constant ridicată a milioanelor care au murit de înfometare în Ucraina. Presa americană a anunțat că 6 milioane de oameni au murit de foame în URSS. 

De fapt, o tragedie teribilă a avut loc în URSS la începutul anilor 1930, asociată cu întrebarea țărănească din Imperiul Rus, evenimentele Revoluției și Războiul Civil, războiul țărănesc în timpul agitației din 1917-1920. și bătălia de clasă din Rusia sovietică. Acest lucru a dus la instabilitatea producției agricole (plus greșeli și, eventual, sabotarea unor manageri trotskiți, dușmani ascunși ai lui Stalin și proiectul său) și o reducere a producției alimentare într-o serie de regiuni ale URSS, inclusiv Ucraina. Lipsa alimentelor a slăbit oamenii, care la rândul lor au provocat epidemii. Merită să ne amintim că bolile de masă erau răspândite atunci. Deci, în 1918 – 1920. o epidemie de gripă spaniolă, care a fost suprapusă epuizării oamenilor în timpul războiului mondial, condiții nesănătoase, aglomerație în condițiile lagărelor militare și a taberelor de refugiați,a dus la infecția a mai mult de jumătate de miliard de oameni și la moartea a 50-100 de milioane de oameni (2,7-5,3% din populația lumii).

 

Drept urmare, odată cu depunerea regimului nazist în Germania, s-a creat un mit uriaș pe lume că bolșevicii au distrus în mod deliberat milioane de oameni, i-au murit de foame și chiar la nivel național – ar fi murit de foame în mare parte „ucraineni”. În urma campaniei dezlănțuite de presă împotriva „foamei organizate de comuniști”, nimeni nu a fost interesat în special de contraargumentele Moscovei și de expunerea minciunilor.

 

Nimic nu sa schimbat în această metodă de război informațional și în lumea modernă. De exemplu, cazul Skripals. Evident, Occidentul minte. Versiunea autorităților britanice s-a prăbușit aproape imediat. Cu toate acestea, raționamentul de la Moscova nu este interesant pentru nimeni. Stăpânii de la Londra și Washington controlează principalele mass-media mondiale și pot crea o imagine de informare pentru majoritatea occidentalilor și a întregii comunități mondiale. Și toate scuzele Moscovei sunt în zadar – victima a fost deja numită. Încă un pietricel în mozaicul general – „Rusia – imperiul răului”, „Mordorul rus”.

 

 

Таким образом, США оказывали не только материальную, финансово-экономическую, технологическую поддержку нацистскому режиму в Германии, но и информационную. При полной поддержке Вашингтона и Лондона проект «Гитлер» набрал силу в Германии, подчинил себе большую часть Европы, чтобы затем пойти «крестовым походом» на СССР. На Западе создали миф о «красной чуме», якобы готовящей удар по Европе и уничтожающей народ на подчиненных территориях миллионами, десятками миллионов. Так, хозяева Запада старались сохранить господство на большей части планеты, и собственную людоедскую, хищнически-паразитарную сущность. Нацистский режим в это время получил колоссальную информационную поддержку, сам Гитлер был популярнейшей личностью. И всё для того, чтобы очернить советский проект развития по созданию «солнечной цивилизации», общества будущего и натравить на него тогдашнее «мировое сообщество».

 

Merită să ne amintim că, în ciuda falsă propagandă mondială care blamează totul asupra pierderilor războiului mondial Germania și Japonia, Statele Unite și Anglia au sponsorizat naziștii în Germania, i-au ajutat să vină la putere, au ajutat financiar la crearea unui complex militar-industrial puternic, Acordul de la Munchen a lăsat clar lui Hitler că Europa la dispoziția sa completă și că drumul spre Est este deschis. Lui Hitler i s-a permis să formeze o puternică coaliție împotriva comunismului și a URSS. Statele Unite și Marea Britanie au permis lui Hitler să înceapă măcelul mondial. Iar adevărații stăpâni ai Franței, cunoscând perfect alinierea și sarcinile unui nou război mondial, s-au predat Germaniei aproape fără luptă, după așa-numitul. „Război ciudat”, oferind celui de-al treilea Reich spate din oțel pentru agresiune împotriva Rusiei-URSS. Anglia, pe de altă parte, a promis că nu va deschide un „al doilea front” (misiunea lui R. Hess) în timp ce Hitler lupta în Est.

 

 

Astfel, trebuie să ne amintim întotdeauna că Anglia și Statele Unite au declanșat cel de-al Doilea Război Mondial (ca și înainte, și Primul Război Mondial, și zeci de alte mici și mari războaie, revolte, lovituri și revoluții în jurul planetei), un război mortal pentru distrugerea completă a rusului civilizație și super-etno rus. Că exact Londra și Washingtonul au fost și sunt încă principalii noștri dușmani. Germania, la fel ca Japonia, nu făceau decât să „bată cudele” în mâinile lor. Rusia, Germania și Japonia nu au contradicții fundamentale, alianța lor strategică ar putea opri agresiunea și aspirațiile prădătoare ale caracatiței anglo-americane. Prin urmare, Londra și Washingtonul încearcă cu toată puterea să-i determine pe rusi, germani și japonezi în contradicție, să-i adune unul împotriva celuilalt, primind o mulțime de beneficii din acest lucru și principalul premiu – dominația pe planetă.

 

Minciuna despre „foametea organizată de bolșevici” a durat până în anii ’80, când a luat o nouă respirație. Câteva generații de oameni din Occident au crescut pe această minciună, având o viziune negativă asupra socialismului și a Uniunii Sovietice. În anii 1980, s-a decis soarta Occidentului și a Statelor Unite. Proiectul occidental, un sistem de capitalism, bazat pe extinderea constantă a spațiului de locuit pentru jefuire și suptul resurselor, a fost în pragul morții. Occidentul a murit, deoarece tabăra socialistă nu le-a permis occidentalilor să aspire resurse și energie din ea. URSS se afla la apogeul puterii sale spațiale militare, era imposibil de învins prin mijloace militare. Populația URSS a fost stabilă din punct de vedere moral, economia în ansamblu a fost autosuficientă. Singura cale către victorie a fost în dezintegrarea, „re-codificarea” elitei sovietice, astfel încât aceasta să distrugă singur proiectul și civilizația sovietică.Prin urmare, Occidentul a lansat o nouă campanie de informare pe scară largă împotriva „imperiului răului” rus. Această nouă „cruciadă” a fost condusă de președintele american Ronald Reagan.

 

 

Începe o nouă perioadă de instigare la Russofobie. Unul dintre cei mai populari autori americani care au descris teroarea în masă în URSS a fost Robert Conquest. Reagan l-a însărcinat chiar în 1984 să scrie material pentru campania sa prezidențială pentru „pregătirea poporului american pentru invazia sovietică”. Textul a fost intitulat „Ce să fac când vin rușii? Ghid de supraviețuire „. Fost ofițer de informații și diplomat, Conquest a fost un propagandist profesionist. A lucrat în Departamentul de Cercetare Informațională al Oficiului de Externe, creat pentru a combate propaganda sovietică, apoi a devenit un scriitor și istoric „liber”, dar a continuat să lucreze în aceeași direcție anti-sovietică. A devenit celebru după publicarea în 1968 a cărții „Marea Teroare: Pururile lui Stalin din anii 30”. Lucrarea s-a bazat în principal pe informații,promulgată în timpul Tărușului Hrușciov (când a început dezestalinizarea în URSS sub Hrușciov), a conținut și informații primite de la emigranții și exilii sovietici, inclusiv naziști ucraineni fugari și criminali de război. Conquest estimează că foametea și epurările staliniste au dus la moartea a 15 până la 20 de milioane de oameni. În 1986, Conquest a publicat The Harvest of Sorrow: Collectivization Soviet and Terror by Hunger, dedicat foametei din Ucraina și din alte părți ale URSS. Lucrarea a declarat că milioane de țărani au murit din cauza înfometării, deportărilor în lagărele de muncă și execuții.Foametea și epurările lui Stalin au dus la moartea a 15-20 de milioane de oameni. În 1986, Conquest a publicat The Harvest of Sorrow: Collectivization Soviet and Terror by Hunger, dedicat foametei din Ucraina și din alte părți ale URSS. Lucrarea a declarat că milioane de țărani au murit din cauza înfometării, deportărilor în lagărele de muncă și execuții.Foametea și epurările lui Stalin au dus la moartea a 15-20 de milioane de oameni. În 1986, Conquest a publicat The Harvest of Sorrow: Collectivization Soviet and Terror by Hunger, dedicat foametei din Ucraina și din alte părți ale URSS. Lucrarea a declarat că milioane de țărani au murit din cauza înfometării, deportărilor în lagărele de muncă și execuții.

 

 

Înșelăciunea lui Conquest a fost descoperită ulterior. Astfel, jurnalistul canadian Douglas Tottle a expus falsificările unui oficial britanic de informații și propagandist profesionist în cartea „Frauda, ​​foamea și fascismul. Mitul genocidului din Ucraina de la Hitler la Harvard. ” Această carte a fost publicată în Toronto în 1987. În ea, Tottle a subliniat că fotografiile înspăimântătoare ale copiilor flămândi au fost făcute în timpul foametei în războiul civil. Un alt exemplu, expunând minciunile lui Conquest, a fost faptul că Thomas Walker, un jurnalist care a furnizat istoricului american fotografii și rapoarte din regiunile flămânde ale Ucrainei, nu a fost niciodată în Ucraina însuși.

 

Astfel, minciuna despre numeroasele milioane care au murit din cauza foametei „special organizate de Stalin” a fost expusă în Occident. Dar fapta era deja făcută, adevărata poveste nu se putea sparge prin marea minciunii. În Occident, au purtat un război informațional împotriva URSS și au folosit falsuri inventate în al treilea Reich.

 

 

https://ro.greatplainsparanormal.com/6472340-the-myth-of-the-bloody-genocide-of-stalin-in-ukraine-alternative-view

 

/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Iliescu l-a pus premier pe Nastase,pentru a smantani untul tarii, acaparat prin privati-hotie;Tot el a bulversat  tara ca sa poata pescui in ape tulburi,pentru a alunga milioane de tineri incomozi…Ne-a intors la lingura de lemn, pentru a Putiniza Romania etccccc Adrian Năstase: UE a expirat. România trebuie să meargă spre Rusia și China

 

 

https://inliniedreapta.net/monitorul-neoficial/adrian-nastase-ue-expirat-romania-trebuie-sa-priveasca-spre-rusia-si-china/

 

 

 

 

 

 

 

 

Plante si fructe condimente -medicamente indispensabile; Semne timpurii că ai putea avea probleme la inimă; Sfaturi pentru a scapa rapid de mirosul de Transpiratie; Remedii naturiste pentru tratarea acneei; Ce boli pot ascunde durerile in gat?/ Plante care pot purifica aerul din casa; Ceaiul de scortisoara; Cele mai bune 4 CIORBE tămăduitoare … Cuisoarele – 12 proprietati surprinzatoare descoperite recent; Ceaiul de musetel, proprietati si mod de folosire CORECT; Cercetatorii NASA au stabilit care sunt plantele ce tin la distanta raceala, insomniile si absorb toxicitatea din aer etc

 

 

 

Plante si fructe condimente -medicamente indispensabile- 

PIPERUL
Indiferent de culoarea sa, negru, alb, verde sau rosu, piperul poate revendica titlul de “rege” al condimentelor, pentru ca ma indoiesc ca exista cineva care sa nu-l fi folosit in bucataria sa.

Din hrana fiecaruia nu trebuie sa lipseasca piper, boia de ardei iute, cimbru, usturoi, scortisoara, foi de dafin,dar si telina, pastarnacul, patrunjelul, mararul, leusteanul ,ghimbirul, chimenul, susanul, sofranul

Isi gaseste cu nonsalanta locul in aproape orice fel de mancare. Eu cu siguranta il folosesc de fiecare data cand gatesc.

Cu aproximativ un an in urma am inceput sa folosesc piperul si in baile de aburi pe care le fac copiilor cand sunt raciti, alaturi de soc, musetel, patlagina, tei, cimbru si coada soricelului, in diverse combinatii.

Este foarte util contra bronsitei, laringitei si a racealii. Iata o reteta de sorginte franceza utila mai cu seama pentru gripa in faza incipienta: peste 2 varfuri de cutit de piper negru, unul de cuisoare si doua de scortisoara pune la 250 ml de apa fiarta si lasa la infuzat zece minute. Filtreaza si bea cat mai fierbinte posibil.

Daca suferi de tuse (uscata si iritativa) trateaz-o cu un amestec din doua varfuri de cutit de piper, patru lingurite cu miere si putina zeama de lamiae, amestec pe care trebuie sa-l iei, cu inghitituri mici, pe parcursul a doua ore. Piperul este leac si pentru  tusea convulsiva caz in care este nevoie sa pui la macerat pentru sapte zile, cinci linguri de piper negru si o lingura de cuisoare macinate. Cu amestecul filtrate si diluat, faci gargara pana simptomele dispar.

Pentru durerile de gat este recomandat ceaiul din piper macinat care decongestioneaza instantaneu gatul si desfunda nasul . Ca sa-l prepari pune 20 de boabe de piper macinate in 250 ml apa fiarta si lasa la infuzat. Indulceste-l cu miere si bea de trei ori pe zi.

Piperul este un bun detoxifiant deoarece mareste productia de urina si faciliteaza transpiratia prin marirea calibrului vaselor capilare de la suprafata pielii. Un mod la indemana pentru a obtine aceste efecte este sa adaugi doua varfuri de cutit de piper negru intr-o cana cu ceai fierbinte de busuioc, menta sau cimbrisor si sa bei lichidul cu inghitituri mici.

Datorita proprietatilor tonifiante si a actiunii vasodilatatoare, piperul este util si pentrustimularea apetitului sexual. Iata o reteta utila in acest caz:

• 6 boabe de piper (cu proprietatile enuntate mai sus),
• 4 boabe de migdale( afrodisiace datorita argininei, un aminoacid implicat in mecanismul erectiei) si
• un pahar cu lapte (afrodiasiac recunoscut datorita continutului de peptide care stimuleaza productia de endorfine).

De asemeni, piperul reduce fermentatia din stomac ceea ce-l face un remediu eficace pentrubalonare.

ARDEIUL IUTE
Este condimentul preferat al sotului meu. Il foloseste cu generozitate la fiecare masa. Il adaug si eu in sosuri, dar nu-l pot manca proaspat datorita gustului prea iute.

Pentru iuteala sa este responsabila capsaicina ce se regaseste din abundenta in compozitia fructului, alaturi de vitamin A (carotenoizi pro-vitamina A, inclusive beta-caroten).

Capsaicina este utilizata pe scara larga pentru reducerea durerii, pentru beneficiile cardiovasculare precum si pentru capacitatea sa de a preveni cancerul. Are , de asemenea, un rol foarte important in deschiderea si drenarea pasajelor nazale congestionate.

Reduce greutatea corporala prin marirea consumului de energie si diminuarea poftei de mancare.

Beta-carotenul din ardeiul iute este transformat in organism in vitamin A care este esentiala pentru sanatatea tesuturilor epiteliale care captusesc toate cavitatile corpului, inclusiv tractul respirator, gastro-intestinal si tractul reproductiv.

Beta-carotenul poate fi util in reducerea simptomelor astmului, osteoartritei si artritei reumatoide. Are si o actiune preventive pentru ca datorita calitatilor sale antioxidante contribuie la prevenirea daunelor radicalilor liberi (cei care pot cauza boli precum ateroscleroza, cancer de colon, diabet zaharat, leziuni ale nervilor si bolile de inima).

Avand in vedere ca bolile cardiovasculare se afla in fruntea cauzelor de mortalitate in randul romanilor, poate ca este bine ca ardeiul iute sa-si gaseasca locul in bucataria romanilor!

In doze mici, ardeiul iute stimuleaza digestia. Este recomandat consumul a 0,1-0,3 grame de ardei proaspat sau uscat si maruntit. Peste doza recomandata, ardeiul iute are efecte purgative.

Ardeiul rosu are efecte antispastice motiv pentru care se recomanda folosirea lui pentrucalmarea spasmelor musculare, in special la umar, brat sau coloana.

Calmeaza durerea si accelereaza vindecarea- sub forma de cataplasma: da in clocot 1/4 cana cu otet. Adauga suficient praf de ardei pentru a obtine o pasta. Inainte de a folosi aceasta cataplasma aplica pe piele ulei de masline. Intinde pasta pe un pansament si aplica-l pe zona afectata. Lasa sa stea 2 ore.

Ardeiul iute este unul dintre cele mai importante remedii in caz de  ranu muscate de ciine Aplicat aplicat sub forma de praf imediat pe rana neutralizeaza virusul. Rana nu se infecteaza si se vindeca rapid. Acest remediu este foarte dureros, iar durerea poate provoca soc!

Uleiul de ardei iute este util pentru combaterea celulitei. Ca sa obtii uleiul, pui intr-un borcan un pahar de ulei de masline si un sfert de pahar de ardei iute tocat foarte fin. Se inchide borcanul ermetic si se lasa continutul la macerat vreme de 14 zile, dupa care se filtreaza si se trage intr-o sticla inchisa la culoare. Uleiul astfel obtinut se foloseste ca solutie de masaj contra celulitei.

USTUROIUL 
Studiile au confirmat ca alicina (substanta responsabila pentru mirosul tipic care reprezinta si mecanismul de aparare al usturoiului impotriva atacului daunatorilor) are un efect inhibitor asupra Helicobacter pylori, o bacterie responsabila cu dezvoltareaulcerului gastric. Aceasta substanta se activeaza atunci cand usturioul este taiat sau mestecat si protejeaza corpul de infectii bacteriene si scade nivelul colesterolului din sange.

Recent s-a descoperit faptul ca alicina este eficienta in lupa impotriva a doua tulpini bacteriologice: Enterococi si Staphilococi.

Se poate folosi cu success in     infectii de natura bacteriana sau fungica.

Studiile au aratat ca usturoiul este indicat atat in prevenirea cat si in tratarea cancerului.

Intr-un studiu efectuat pe un numar de femei din Iowa, SUA, cele ce introdusesera usturoiul in dieta lor ca si aliment uzual, au prezentat cu circa 32 % mai putine sanse de a dezvolta cancer de colon. Un alt studiu al Institutului National de Cancer din SUA afirma ca usturoiul poate incetini dezvoltarea celulelor maligne cat si auto-distrugerea celulelor canceroase.

Pentru ca actioneaza ca o bariera ce creste nivelul colesterolului bun ( LDL- colesterol de densitate mica) si reduce vascozitatea sangelui, usturoiul este un remediu pentru bolile cardiovasculare.

Conform institutului National pentru sanatate din SUA, dozele recomandate sunt:

a)pentru administrare orala:
– Pentru tensiunii arteriale:
• Usturoiul extract 600-1200 mg- doza trebuie divizata si administrata de trei ori pe zi.
• usturoi proaspat 4 grame (aproximativ un catel) o data pe zi.

– Pentru prevenirea cancerului de colon, rect, cancerul de stomac se administreaza usturoi proaspat sau fiert intre  3.5-29 grame pe saptamana.

1. b) Aplicate pe piele:
   Pentru infectii ale pielii cu ciuperci se recomanda creme cu crema 0,4%, 0,6% extract de usturoi sau  gel 1%, aplicat de doua ori pe zi, timp de o saptamana.

 CIMBRUL

In scop terapeutic, cimbrul face parte din plantele pe care le folosesc ca sa fac bai de aburi copiilor atunci cand sunt raciti. Uneori il adaug si in infuzie, dar am grija sa-l combin cu alte plante pentru ca este foarte aromat si este mai greu acceptat de catre acestia.

Studiile au demonstrat ca uleiurile volatile din cimbru distrug  bacteriile atacandu-le membrana celulara reducandu-i permeabilitatea.

Mai mult, s-a demonstrat ca bacteriile nu pot dezvolta rezistenta la uleiul de cimbru, asa cum o fac in cazul antibioticelor de sinteza, deoarece acest ulei are componente atat de multe si de variate, incat face imposibila o adaptare a microorganismelor.

De asesmenea, uleiul de cimbru potenteaza activitatea unor antibiotice. In multe cazuri de infectii bacteriene, o corelare a tratamentului alopat cu cel natural, cu cimbru, va face sa fie evitate cazurile foarte periculoase de rezistenta a bacteriilor la tratament sau de recidiva a infectiei.

Infuzia preparata prin oparirea unei lingurite de pulbere de cimbru cu o cana de apa si lasata la infuzat 10-15 minute se administreaza in caz de bronsita cronica, tuse convulsiva, tuse productiva , are efecte bronhodilatatoare, expectorante si calmante rapide.

Tinctura  este utila in caz de rani, ulcere pe piele, arsuri  ( pentru prevenirea infectarii acestor leziuni se fac spalaturi cu tinctura sau cu infuzie combinata de cimbru) dar si in micoze (se pune o compresa cu tinctura de cimbru pe zona afectata care se inveleste apoi in nailon, pentru a se evita evaporarea, si se tine vreme de 1-2 ore, daca este vorba de unghii, sau peste noapte, daca este vorba de boala piciorului de atlet).

Ca sa prepare in casa tinctura, ai nevoie de 15 linguri de pulbere de cimbru, de 400 ml de alcool alimentar de 40 de grade si un recipient cu capac. Cand intreaga masa de pulbere a fost acoperita, se inchide borcanul ermetic si se lasa continutul la macerat vreme de 12 zile.

Apoi preparatul se strecoara, se adauga 10 picaturi de ulei volatil de cimbru, se agita bine, iar extractul astfel obtinut se pune in sticlute mici, inchise la culoare.

Daca suferi de colita, enterocolita, colon iritabil, colon spastic, ia 1/2 lingurita rasa de pulbere de cimbru, de patru ori pe zi timp de 21 de zile, putand fi reluat de cate ori este nevoie.Durerile de dinti,cariile  gingivita  pot fi tratate cu cinci picaturi de ulei volatil de cimbru dizolvate intr-un litru de infuzie combinata. Se fac de trei ori pe zi, timp de 5 minute, clatiri ale gurii, de preferinta dupa mesele principale.

SCORTISOARA

Studiile releva faptul ca scortisoara este o foarte bogata sursa de antioxidanti si stimuleaza buna functionare a creierului. Ea are si proprietati antimicrobiene, stopand dezvoltarea bacteriilor si a ciupercilor. Este antiinflamator si anticoagulant.

Adesea, scortisoara este utilizata si ca antidot pentru diaree sau alt tip de disconfort gastric.

Scortisoara ajuta la scaderea glucozei, trigliceridelor si colesterolului LDL, chiar si in cazul pacientilor cu diabet zaharat de tip II si previne rezistenta la insulina la persoanele care au o dieta bogata in fructoza.

Scortisoara este utila in caz de raceala. In copilaria mama ne dadea in fiecare dimineata o lingurita de miere amestecata cu pudra de scortisoara si zeama de lamaie ca sa ne pazeasca de raceli.  Imi amintesc cu siguranta gustul sau delicios si foarte vag sa fi fost racita

Scortisoara este remediu eficient in in tratarea starilor de greata, situatie in care este suficienta administrarea unui varf de lingurita de pudra.

Daca simti tensiune nervoasa inainte de culcare, poti apela cu incredere tot la scortisoara. Ia pudra de scortisoara atat cat poti apuca cu degetele, amesteca cu miere si consuma inainte de culcare.

Daca faci gargara cu sirop de scortisoara poti trata gingivita. Sirop se prepara astfel: se fierbe o lingurita de scortisoara intr-o cana cu apa, la foc mic, pana scade la jumatate. Se strecoara, se adauga miere si se bea cald.

Daca esti proaspata mamica si vrei sa stimulezi lactatia, consuma zilnic cate o lingurita de scortisoara, amestecata cu apa calda, cu lapte sau ca atare.

Uleiul volatil este eficace impotriva durerilor de dinti. Se pun doua picaturi de ulei de scortisoara pe o bucatica de vata si se aplica in jurul dintelui.

Ceaiul de scortisoara

Scortisoara este un condiment extrem de popular, originar din Sri Lanka si sudul Indiei. Ea contine diverse componente active, precum uleiurile esentiale, taninele si carbohidratii.
Scortisoara are efecte anticancerigene, scazand cantitatea de sange care ajunge la tumori, astfel ca celulele bolnave mor. Studiile pe soareci arata ca mirodenia reduce riscul de limfom, melanom, cancer cervical si colorectal, dar si alte forme ale acestei boli. Scortisoara reduce semnificativ nivelul de lipide din sange, mai ales in cazul persoanelor cu diabet de tip 2. In cadrul unui studiu, participantilor le-au fost administrate 1, 3 sau 6 grame de scortisoara pe zi, timp de 40 de zile. In randul celor 60 de voluntari, trigliceridele au fost reduse intre 23 si 30%, iar colesterolul rau cu 7-27%. Colesterolul total a fost redus cu 12-26 de procente.

Scortisoara reduce rezistenta la insulina si glucoza, dupa cum arata un studiu realizat pe soareci. Aceasta activeaza niste receptori cu rol in mentinerea greutatii. In cadrul unui studiu publicat in jurnalul “Biochimie” s-a testat abilitatea scortisoarei de a regla cantitatea de zahar din sange, concluzionandu-se ca substanta activa continuta de mirodenie are doua efecte directe asupra glucozei. Ii stimuleaza asimilarea si ajuta la o mai buna absorbtie la nivelul celulelor. Cinamaldehida (substanta activa) are un efect incredibil de puternic in ceea ce priveste prevenirea diabetului.
Acesti compusi, care ajung in organism daca bei ceai de scortisoara, au beneficii surprinzatoare asupra sanatatii, avand efect antioxidant, antimicrobial, antiinflamator, antidiabetic si anti-tumoral, potrivit LiveStrong.

Ceaiul de scortisoara este bautura perfecta care creeaza o stare de spirit buna si intareste sistemul de aparare al organismului. Scortisoara este utilizata in toata lumea, este renumita pentru aroma sa deosebita de neuitat si folosita atat sub forma de condiment pentru gatit dar si in diferite bauturi.
Ceaiul de scortisoara este benefic pentru sanatatea organismului – amelioreaza simptomele de gripa si raceala, imbunatateste circulatia sangelui, vindeca indigestia si incalzeste corpul – este recomandat in timpul iernii cand temperaturile sunt scazute.

Ceai de scortisoara – Mod de preparare

Ceaiul de scortisoara cu portocale – Se utilizeaza 2 lingurite de ceai negru, putina coaja de portocala, 1 baton de scortisoara, 600 ml apa fierbinte. Se lasa la infuzat batonul de scortisoara in apa timp de 10 minute, apoi se adauga coaja de portocala care in prealabil a fost taiata in spirala cu un cutit. Se pune ceaiul negru si se lasa la infuzat timp de 3 minute. Se filtreaza si se bea eventual indulcit cu 2 lingurite de zahar.

Ceai de scortisoara si menta

Ceaiul de scortisoara cu menta – Ingrediente: o lingurita de frunze de menta, o jumatate de baton de scortisoara si 250 ml apa fierbinte. Se infuzeaza timp de 7 minute scortisoara si menta in apa, se filtreaza, eventual se indulceste cu miere de albine si se bea. Acest preparat ajuta la calmarea sistemului nervos.
Ceaiul de scortisoara cu miere de albine – Se foloseste o lingura de scortisoara, 2 linguri de miere de albine si 1 litru apa fierbinte. Se fierbe apa, se adauga scortisoara si se lasa la infuzat timp de 30 minute, se filtreaza, se lasa putin la racit, se adauga mierea de albine si se bea. Acest preparat – miere cu scortisoara – ajuta in tratarea bolilor cardiovasculare, la normalizarea metabolismului, in scaderea in greutate si reducerea colesterolului. Daca se bea seara inainte de culcare are efect in curatarea organismului de toxine. Pentru usurarea digestiei se bea cate o cana de ceai de scortisoara inainte de fiecare masa.

Elena Badea

Cele mai bune 4 CIORBE tămăduitoare pentru iarna

 

Supele şi ciorbele calde te încălzesc când afară e frig, dar te şi vindecă atunci când eşti răcit. Dar asta nu e tot. Iată ce nu ştii despre cele mai cunoscute mâncăruri din bucătăria noastră.

TREI beneficii uimitoare ale COJILOR de ouă pentru sanatate

 

Cuisoarele – 12 proprietati surprinzatoare descoperite recent

 

Semne timpurii că ai putea avea probleme la inimă

Sfaturi pentru a scapa rapid de mirosul de Transpiratie!

Ceaiul de musetel, proprietati si mod de folosire CORECT

 

Plante care pot purifica aerul din casa

Cercetatorii NASA au stabilit care sunt plantele ce tin la distanta raceala, insomniile si absorb toxicitatea din aer