Publicat la:
Septembrie 12, 2021
Tara „construita” de Ceausescu: la scoala iti era spalat creierul cu minciunile bolsevice …„Asistăm la un reviriment al ideilor totalitare și comuniste“ – interviu cu Cristian GHINEA… Tara „construita” de Ceausescu: 10 reguli aberante in Romania comunista, colhozul lui Ceasca… Listă de victime ale regimului comunist din România… Ei sunt eroii neamului…Fotografiile săptămânii. Lumea Europa Liberă în imagini… OMS SPULBERĂ eficiența vaccinurilor anti-covid: Imunizarea este… ILUZORIE; Maia Sandu reformează Moldova cu viteza fulgerului: Parlamentul a adoptat deja și legea controlului averilor pentru părinții, socrii și copiii demnitarilor
Principalele rase de iepuri; Determinarea sexului la iepuri; Aprecierea şi valorificarea principalelor producţii ale iepurilor
Versete biblice care îți dau putere să reziști în ispită… Ce înseamnă să umbli în Duhul…Tu poți totul în Hristos care te întărește…Al ÎNCREDERE IN HRISTOS!… A cere în Numele Său, de Christian Briem… Un om în Hristos, de J. N. Darby… Voi aveţi totul deplin în El… Plinătatea în Cristos… Cristos: Capul Bisericii… „Rămâneţi în Mine” (Ioan 15,4) – Hamilton Smith… Ce înseamnă să aduci multă roadă? Izvorul puterii: tari în Domnul- E. A. Bremicker… Condiţii pentru luptă, de E. A. Bremicker
Încrederea în Dumnezeu chiar și când viața aduce suferință- de Jerry Bridges … Baraca – WM. Paul Young… “Torturat pentru Hristos” si…Cu Dumnezeu in subterana ,de Richard Wurmbrand… Cum s-a „răzbunat“ Richard Wurmbrand pe torţionarii săi… Sabina Wurmbrand – discreția slujirii și noblețea suferinței
Versete biblice care îți dau putere să reziști în ispită
https://crestinismactiv.ro/29-versete-biblice-care-iti-dau-putere-sa-rezisti-in-ispita
Aceste versete biblice îți dau uneltele necesare pentru a birui în fiecare ispită. Ispita nu trebuie niciodată să rezulte în păcat!
Ispita este o parte din viață. Până în ziua în care nu vom mai avea un trup al păcatului, vom fi ispitiți să facem faptele firii pământești. Dar, în realitate, fiecare ispită este o oportunitate de a obține biruință asupra păcatului! Cu Cuvântul lui Dumnezeu ca armă noi putem întotdeauna rezista ispitei!
Aici este o selecție de versete despre ispite, care ne arată cum să biruim dar și care ne descriu făgăduințele pe care le primim ca rezultat al biruinței asupra ispitei!
Crede că Dumnezeu are o ieșire pentru tine. Ispita nu devine păcat înainte ca tu să fii de acord cu ea, de aceea, dacă vrei să reziști în ispită, tu trebuie să cauți ieșirea. Împotrivește-te ispitei ca să fii biruitor!
„Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul, odată făptuit, aduce moartea.” Iacov 1:14-15.
„Nu v-a ajuns nicio ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” 1 Corinteni10:13.
Folosește puterea Duhului Sfânt – ea este puterea de care ai nevoie pentru a te împotrivi ispitei până la capăt:
„Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi.” Galateni 5:16-17.
„Căci armele cu care ne luptăm noi nu sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu ca să surpe întăriturile.” 2 Corinteni 10:4.
Ia Cuvântul lui Dumnezeu în inima ta înainte să fii ispitit, ca să îl ai atunci când ai nevoie de el:
„Strâng cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” Psalm 119:11.
„Încolo, fraţilor, întăriţi-vă în Domnul şi în puterea tăriei Lui. Îmbrăcaţi-vă cu toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţine piept împotriva uneltirilor diavolului.” Efeseni 6:10-11.
„Cum îşi va ţine tânărul curată cărarea? Îndreptându-se după cuvântul Tău.” Psalm 119:9.
Amintește-ți pactul cu Dumnezeu:
„Cum aş putea să fac eu un rău atât de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” Geneza 39:9.
„Făcusem un legământ cu ochii mei şi nu mi-aş fi oprit privirile asupra unei fecioare.” Iov 31:1.
Iubește-l pe Isus mai mult decât poftele tale:
„Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele.” Ioan 14:15.
„Ba încă şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos.” Filipeni 3:8.
Iubește dreptatea:
„Iar tu, om al lui Dumnezeu, fugi de aceste lucruri, şi caută neprihănirea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea.” 1 Timotei 6:11.
„Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi!” Matei 5:6.
Privește păcatul la care ești ispitit ca fără valoare, urât și în cale afară de păcătos:
„Din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării.” Coloseni 3:6.
„Urâţi răul, cei ce iubiţi pe Domnul! El păzeşte sufletele credincioşilor Lui şi-i izbăveşte din mâna celor răi.” Psalm 97:10.
Împotrivește-te lui Satan în momentul ispitei. Isus ne arată cum putem face asta: folosind Cuvântul lui Dumnezeu:
„Supuneţi-vă, dar, lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă diavolului, şi el va fugi de la voi.” Iacov 4:7.
„’Pleacă, Satano’, i-a răspuns Isus. ‘Căci este scris: ‘Domnului Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.””Matei 4:10.
Stai aproape de Isus:
„…Şi, prin faptul că El însuşi a fost ispitit în ceea ce a suferit, poate să vină în ajutorul celor ce sunt ispitiţi.” Evrei 2:14-18.
„Pot totul în Hristos care mă întăreşte.” Filipeni 4:13.
Ține minte faptul că Hristos trăiește în tine, iar tu ești deja mort față de păcat! Păcatul nu mai stăpânește asupra ta:
„Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui.” Romani 6:11-12.
“Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” Galateni 2:20.
„Voi, copilaşilor, sunteţi din Dumnezeu; şi i-aţi biruit, pentru că Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume.” 1 Ioan 4:4.
Roagă-te! Mergi la tronul de har pentru a primi ajutor (putere de a birui) atunci când ești în nevoie – când ești ispitit:
„Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.” Romani 6:14.
„Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har, pentru ca să fim ajutaţi la vreme de nevoie.” Evrei 4:16.
Urmează exemplul lui Isus:
„El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui...” Evrei 5:7.
Fii conștient de faptul că lupta este deja câștigată dacă reziști ispitei până la capăt:
„Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” Filipeni 1:6.
„Ferice de cel ce rabdă ispita. Căci, după ce a fost găsit bun, va primi cununa vieţii pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce-L iubesc.” Iacov 1:12.
Gândește-te că biruința asupra păcatului te duce către o părtășie mai adâncă cu alți credincioși. Noi luptăm unul pentru altul, astfel încât trupul lui Hristos să fie zidit:
„Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi.” 1 Petru 5:8-9.
“… ci a vrut mai bine să sufere împreună cu poporul lui Dumnezeu decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale păcatului.” Evrei 11:25.
Al ÎNCREDERE IN HRISTOS!
“Pot totul în Hristos, care mă întărește”(Filipeni 4:13)
Biblia spune: “Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul, și a cărui nădejde este Domnul” (leremia 17:7). Pentru a reuși în lucrul pe care te-a chemat Dumnezeu să-l faci, trebuie să înveți să ai încredere – nu în tine însuți, ci în Hristos.
Pavel a fost un om special al lui Dumnezeu, dar el a spus: “Pot totul în Hristos”. Domnul Isus a spus: “despărțiți de Mine, nu puteți face nimic” (loan 15:5). Se pare că ne ia o viată întreagă pentru a învăța acest adevăr. O mare parte din frustrarea noastră vine din faptul ca ne-am pus încrederea în lucruri greșite. Pavel spune: “nu ne punem încrederea în lucrurile pământești.” (Filipeni 3:3). El nu a spus că nu trebuie sa ai încredere în nimeni, ci a spus că dacă le dai altora sau ție însuți încrederea care îi aparține numai lui Dumnezeu, nu vei avea izbândă. El nu te va lăsa!
Pentru a avea parte de biruință, trebuie să ai încredere, dar să fie încredere în Dumnezeu. Trebuie să crezi că El dorește ca tu să reușești. Poate vei cădea pe drumul tău, dar dacă te încrezi în Dumnezeu, El îți va lua greșelile si le va face să lucreze spre binele tău (vezi Romani 8:28). Uneori încrederea ne este zguduită când apar necazurile, mai ales dacă sunt de lungă durată. Când se întâmplă lucrul acesta, trebuie să faci ceea ce a făcut și David: “s-a îmbărbătat, sprijinindu-se pe Domnul” (1 Samuel 30:6). Când David nu mai avea pe nimeni care să creadă în el, s-a încrezut în abilitatea lui Dumnezeu de a lucra prin el. Un învățător biblic spune: “Domnul mi-a spus că dacă nu cred în mine însumi, nu cred, de fapt, cu adevărat în El. Dumnezeu a spus: “Eu sunt în tine, dar nu pot face prin tine decât ceea ce crezi că pot face”. Gândește-te la asta!
Pot totul în Hristos ~ Florin Ianovici
Pot să îndur totul. Hristos a plecat de pe pământ străpuns în mâini și picioare, însângerat, părăsit de toți. Fără rănile Lui de mult m-aș fi prăbușit la picioarele deznădejdii.
Pot să rabd totul. Când paharul plin de amărăciune i-a fost întins, El l-a acceptat din iubire față de Dumnezeu și față de noi. De n-ar fi băut El paharul din Ghetimani, de mult aș fi aruncat cu pietre în cei ce mă lovesc.
Pot să iubesc pe toți. Când privirile dușmănoase l-au țintuit pe cruce, El a strigat: ,,Tată, iartă-i, că nu știu ce fac’’. Fără acest strigăt de mult s-ar fi răcit iubirea față de semeni.
Pot să nădăjduiesc totul. Hristos a călcat cu moartea pe moarte, S-a înălțat la cer și șade la drepta lui Dumnezeu. În învierea Lui, e învierea mea. În înălțarea Lui, e înălțarea mea. Prin El voi trăi, prin El voi nădăjdui pururea.
Pot merge până la capăt. Zi după zi, ceas după ceas voi privi spre Hristos, căci El e ancora sufletului nostru.
Nu voi lăsa sufletul să fie întemnițat de deznădejde, grabă, resentimente sau renunțare, pentru că pot totul în Hristos care mă întărește.
Pot să îndur totul. Hristos a plecat de pe pământ străpuns în mâini și picioare, însângerat, părăsit de toți. Fără rănile Lui de mult aș m-aș fi prăbușit la picioarele deznădejdii.
Pot să rabd totul. Când paharul plin de amărăciune i-a fost întins, El l-a acceptat din iubire față de Dumnezeu și față de noi. De n-ar fi băut El paharul din Ghetimani, de mult aș fi aruncat cu pietre în cei ce mă lovesc.
Pot să iubesc pe toți. Când privirile dușmănoase l-au țintuit pe cruce, El a strigat: ,,Tată, iartă-i, că nu știu ce fac’’. Fără acest strigăt de mult s-ar fi răcit iubirea față de semeni.
Pot să nădăjduiesc totul. Hristos a călcat cu moartea pe moarte, S-a înălțat la cer și șade la drepta lui Dumnezeu. În învierea Lui, e învierea mea. În înălțarea Lui, e înălțarea mea. Prin El voi trăi, prin El voi nădăjdui pururea.
Pot merge până la capăt. Zi după zi, ceas după ceas voi privi spre Hristos, căci El e ancora sufletului nostru.
Nu voi lăsa sufletul să fie întemnițat de deznădejde, grabă, resentimente sau renunțare, pentru că pot totul în Hristos care mă întărește.
Încrederea în Dumnezeu chiar și când viața aduce suferință- de Jerry Bridges
Gânduri printre rânduri
De-a lungul vieții, cu toții trecem prin diverse necazuri, în diferite moduri. Și tocmai prin aceste necazuri, Dumnezeu dorește să avem încredere în El, chiar dacă este un proces anevoios. Și care nu se va termina.
El dorește să învățăm că este Stăpân peste orice situație.
Suntem bombardați cu tot felul de gânduri, întrebări etc. Căci, dacă nu am pune întrebări, atunci nu vom putea primi răspunsuri, nu- i așa?
El știe dinainte prin ce experiențe vom trece, ce încercări avem de trecut sau prin ce vale ajungem… El știe TOTUL și nimic nu îl ia prin surprindere. Pe noi, în schimb, da, ne ia pe nepregătite.
Timpul meu și al tău sunt în Mâinile Lui. Iar fiecare suflare a noastră, este un dar pe care l- am primit din partea Lui. Fiecare zi, cu provocările ei, pe care o trăim este hotărâtă de El.
” Nu se vând oare două vrăbii la un ban? Totuși, nici una din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până și perii din cap, toți vă sunt numărați . Deci să nu va temeți, voi sunteți mai de preț decât multe vrăbii.
Matei 10: 29- 31
În aceste versete vedem exercitată Suveranitatea Domnului Isus, atunci când trecem prin evenimente. Suferința noastră are sens și rost în planul veșnic al lui Dumnezeu. El permite în viața noastră numai ceea ce este spre slava Sa și spre binele nostru.
El îngăduie să cunoaștem durerea trecând prin ea. Durerea este reală. Suferim. Însă, în mijlocul suferinței trebuie să credem că Dumnezeu este Stăpân pe situație.
” Suveranitatea lui Dumnezeu este singura stâncă invincibilă de care trebuie să se agațe inima umană în suferință. Împrejurările vieții noastre nu sunt defel întâmplătoare: poate că sunt lucrarea răului, dar răul acela este ținut bine în mâna cea tare a Dumnezeului nostru suveran. “
Margaret Clarkson
De reținut este faptul că Dumnezeu orchestrează în mod suveran toate evenimentele din viața noastră pentru un și mai mare bine pentru noi, copiii Lui. Și nu se confirmă aceasta în cartea Romani 8: 28 :
” De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume, spre binele celor ce sunt chemați după planul Său. “
Dumnezeu nu este doar suveran, ci este și desăvârșit în dragoste și infinit în înțelepciune.
Dumnezeu are un plan pentru tine. Pentru mine. Nimeni nu poate zădărnicii acest plan, chiar dacă vedem viața marcată de un șir de evenimente și întâmplări neprevăzute. Putem avea încredere în El, pentru că este vrednic de încredere.
Baraca – WM. Paul Young
Gânduri printre rânduri
“ Dintre noi unii trăiesc, alții mor;
Într- o zi Dumnezeu ne va spune de ce.
Deschide- ți inima și crești odată cu viața,
Ne- om întâlni din nou la sărbătoarea prietenilor. ( Bruce Cockburn)
“ Baraca” este o carte de excepție. Citind- o, ai sentimentul că te afli în prezența lui Dumnezeu. Nu este un roman ușor de citit. Cere multă concentrare, pentru că deschide ușa spre inima și natura lui Dumnezeu, spre cine este El.
Mackenzie – personajul principal al romanului, trece printr- o suferință agonizantă pierzându- și cel de- al treilea copil – micuța Missy.
În mijlocul acestei agonii, Mack Îl descoperă pe Dumnezeu în cel mai mic detaliu. În mijlocul acestei suferințe, se naște o frumoasă și nouă călătorie cu Dumnezeu.
Chiar dacă Mack făcea parte dintr- o familie creștină, el niciodată nu a gustat din dragostea tatălui său pământesc. Ba, dimpotrivă, a fost respins, decepționat, dezamăgit, trădat de cei dragi, dar și de el însuși.
Citește această carte cu ochii inimii. Lasă- te purtat pe valurile oceanului și insipiră adânc umplându- ți plămânii cu puritate. Nu ignora harul care te poate transforma.
Aruncă haina murdară a trecutului, îmbâcsită de religiozitate; amintirile vechi ale trecutului; traumele făcute de cei dragi.
“…. gaura de ciot sunt rănile sufletești, durerea, preocuparea exclusivă pentru propria persoană, puterea duă care alergați și convingerea că ați fost abandonați, că sunteți lipsiți de orice importanță. Toate astea sunt minciuni.” ( pg. 114)
Dumnezeu dorește să ne abandonăm cu totul Lui, pentru că El este Dumnezeul milei și- a dragostei, în care găsim speranță și vindecare. El dorește să Îi cunoaștem inima, îndepărtând perdeaua care ne separă, de cele mai multe ori, de El.
“ Trebuie să renunți la dreptul de- a hotărî ce e bine și rău în termenii tăi. E o pilulă care se înghite greu; să alegi să trăiești numai în Mine. Pentru a face asta trebuie să Mă cunoști suficient de bine încât să te încrezi în Mine și să înveți să te odihnești în bunătatea Mea inerentă.” ( pg.123)
Pe fiecare filă a acestui roman, descoperi într- o altă lumină pe Tatăl, Fiul și pe Duhul Sfânt.
Acest roman este foarte bine scris și plin de suspans. Ajută pe oricine a trecut printr- o tragedie, să Îl poată percepe pe Dumnezeu așa cum este și să Îi înțeleagă planul; să fie copleșit de mireasma Lui.
Trecând prin suferință Îi poți simți prezența dragostei, acea dragoste caldă, primitoare, în văluitoare.
“ Împreună, tu și cu Mine, lucrăm la inima ta cu un scop. O inimă sălbatică, frumoasă, la care se lucrează din plin.
… Eu văd un tipar desăvârșit care se naște, se dezvoltă și prinde tot mai multă viață – un fractal viu.” ( pg.125)
Așa că, pe măsură ce Îl descoperim și creștem în relația cu El, tot ceea ce vom face va reflecta ceea ce suntem.
Ce înseamnă să umbli în Duhul
Este ușor să ne scuzăm cu «suntem doar oameni», dar în Biblie scrie că prin a umbla în Duhul, nu împlinim pofta firii. Ce înseamnă de fapt aceasta?
Pavel scrie în Gal. 5:16: Zic, dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul şi nu veți împliniţi poftele firii pământeşti. (tr. n.) Ceea ce Biblia numește fire, este locul unde se găsesc toate lucrurile din om care se împotrivesc lui Dumnezeu și voii Lui.
Ego-ul nostru este centrala principală de unde se trimit semnale și acțiuni ce constau în a se proteja, a se cruța, a aduna cinste și admirație către sine, în a se înălța pe sine pe costul celorlalți. Aceasta este pofta firii, care nu are sfârșit la cererile și așteptările ei. Noi de obicei o putem controla într-un anumit grad, în orice caz, acolo unde nu este profitabil pentru propriul ego. De altfel, noi suntem supuși acestor puteri. De aceea, când aceste însușiri negative care sunt moștenite de-a lungul generațiilor ies în evidență, auzim deseori: «Suntem doar oameni».
Dar totuși, Pavel spune că prin a umbla în Duhul, noi nu trebuie să îndeplinim aceste pofte. Atunci gândești și acționezi diferit față de ceilalți în situațiile diferite ale vieții.
«Umblați în Duhul!»
Când umbli în Duhul, tu înaintezi, tu mergi de la punctul A la B, dar ca să umbli în Duhul, tu trebuie mai întâi să primești Duhul, iar acest Duh este Duhul Sfânt. Duhul Sfânt este o putere reală, la fel de reală ca o macara care ridică un container dintr-o barcă și îl pune pe port. Dacă primești această putere în viața ta, atunci începe o zi nouă; un capitol nou și foarte interesant tocmai a început în viața ta.
Se pare, însă, că majoritatea care primesc acest Duh, vor mai degrabă să profite de el și să se simtă confortabili ca un copil care vrea doar să se joace. Dar Duhul Sfânt nu este o jucărie. El este un ajutor pentru cel care vrea să aibă rezultate în viața lui de creștin. Duhul Sfânt are toate însușirile bune la care te poți gândi. El îți dă putere să porți cele mai mari poveri și împotriviri. El este totodată și ghid. El cunoaște calea pe care Isus a creat-o când a fost aici pe pământ. Aceasta este o cale care te duce departe de tot ce este dăunător și negativ, și te duce la ceea ce este folositor și bun pentru aproapele tău, te umple cu bucurie și împlinire.Tu devii pur și simplu fericit, iar cei din jur observă asta.
Duhul ne va aminti și ne va da putere
Împotrivirile vieții ne întâlnesc pe toți. Cine nu a avut momente de genul: «ceea ce se întâmplă acum este extrem de trist și fără sens»? Tu poate ți-ai pierdut telefonul mobil sau banii tăi sau poate un prieten bun. Poate cineva te-a bârfit la servici. Ai depus CV pentru un job, dar nu ai fost acceptat. Exemplele sunt multe. Dar ce se întâmplă dacă umbli în Duhul? Isus spune că Duhul ne va aminti de toate lucrurile pe care El ni le-a spus. Dar ce a spus Isus? Citește de exemplu în Mat. 6:34: Nu vă îngrijorați pentru ziua de mâine. A te îngrijora nu este același lucru cu a-ți planifica ziua de mâine, ci îngrijorarea este aceea care te apasă în jos, care îți ia energia și bucuria.
Duhul amintește și de ce spune Pavel: Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi. 1. Pet. 5:7. Când tu umbli în Duhul atunci vin aceste cuvinte în inima și gândirea ta ca o putere pe care o porți, iar tu zici «nu» tuturor gândurilor care apar și care vor să te facă neliniștit. Duhul dă putere, la fel ca acea macara care ridică multe tone de marfă din barcă pe port.
Umblare în ascultare
A umbla în Duhul înseamnă a fi ascultător de el, de legile și poruncile lui Dumnezeu pe care Duhul le amintește când apar diferite ispite. A fi ispitit nu este același lucru cu a păcătui, ci prin ispită ești adus în fața alegerii. Când cineva îți spune ceva dezgustător și grosolan, atunci toți știu ce fel de ispită vine: să răspunzi, să te răzbuni într-un mod sau altul. Dacă faci asta, atunci tu încalci porunca lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă să păcătuiești. Dar ce spune Duhul Sfânt: Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine. Dacă tu umbli în acest Duh, atunci tu biruiești în situație. Atunci tu dezlegi situația într-un fel care crează o atmosferă bună, care îți dă bucurie în locul unui efect de domino într-o direcție distructivă.
Fructe din această umblare
Prin umblarea în Duhul, se întâmplă ceva minunat: ceea ce Biblia numește fructele Duhului încep să crească în viața ta. Printre altele: pace, bucurie, dragoste, credincioșie, bunătate. Gal. 5:22. Tu care înainte erai neliniștit, agitat și cu perioade de cădere, primești o «stare de sănătate» mai bună. Devii statornic și ești în stare să creezi pace în jurul tău. Primești bucurie, iar aceasta devine o parte naturală din viața ta. Termini cu a fi invidios pe ceilalți, dimpotrivă, te poți bucura cu cei bucuroși. Dragostea face ca gândurile să fie eliberate din ciclul fără sfârșit al ego-ului, și să fie preocupate cu ceilalți și cu ce poate fi bun pentru ei. Credincioșia devine o parte din personalitatea ta. Tu devii o persoană de încredere în tot ceea ce spui și faci. Tu ai devenit un om nou. Nu se mai potrivește replica: «Suntem doar oameni». Este ceva total nou în viața ta, în așa fel că tu te gândești și acționezi altfel față de cum acționai înainte.
Aceasta te face un câștigător. Toate aceste calități se dezvoltă prin a umbla în Duhul, iar tu ajungi la partea strălucitoare a vieții.
Aceasta este viața pe care Isus a trăit-o pe pământ și pe care tu o poți trăi fiind ucenicul Lui. A umbla în Duhul este o exersare. Uneori poți aluneca, mai ales la începutul vieții de creștin, dar aceasta nu trebuie să-ți ia curajul și să te facă să te gândești că nu are sens. Duhul este numit «Mângâietorul». El ne mângâie și ne dă curaj mai mult când avem nevoie. El ne urmărește în călătoria noastră și ne dă vitaminele necesare când avem nevoie de ele, atâta timp cât iubim adevărul.
Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă, scrie în Biblie, 2. Tim. 1:7. Umblă în acest Duh. Atunci tu ajungi la o viață cu rezultate bune. Aceasta nu este filozofie și teorie.
Sunt mulți care trăiesc acum și care au experimentat aceasta, iar cei din jurul lor pot confirma că este adevărat. Nu rezolvă nici o problemă aceasta să fii numit creștin, să fii membru la o biserică, religie sau un partid religios, umblarea în Duhul rezolvă atât conflictele interioare, cât și cele dintre oameni. O viață și o ofertă mai bună nu există.
A cere în Numele Său, deChristian Briem
Întrebare:
Ce înseamnă în Ioan 14:13-14, „veţi cere în Numele Meu”?
Răspuns:
Domnul Isus spusese că ei (apostolii) vor face lucrări mai mari decât El, pentru că El Se ducea la Tatăl (Ioan 14:12). De această promisiune, El leagă acum promisiunea împlinirii rugăciunii în Numele Său: „Şi orice veţi cere în Numele Meu, aceea voi face, ca Tatăl să fie glorificat în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, Euvoi face” (Ioan 14:13,14).
Era o mângâiere în plus pentru ucenicii Lui pe care în curând avea să îi părăsească. El era pe punctul de a Se duce în casa Tatălui Său, pentru a le pregăti un loc. Şi acum le dă promisiunea că tot ce vor cere Tatălui în Numele Lui, El (Hristos) va face. Le dăduse mai înainte ceea ce se numeşte „Tatăl nostru”, dar aceasta nu era o rugăciune în Numele Lui, pentru că Numele Lui nu este nici măcar menţionat în această rugăciune, şi, pe de altă parte, El spune în Ioan 16:24: „Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu”. Dar acum El introduce rugăciunea în Numele Meu prin anticiparea lucrării ispăşitoare pe care avea s-o împlinească, a învierii, a înălţării şi a şederii Lui la dreapta lui Dumnezeu.
Ce înseamnă deci „a cere în Numele Său”? Desigur, înseamnă mai mult decât simpla menţionare a Numelui Său în rugăciune. Pentru a se putea ruga în Numele Său, este necesar ca cel care se roagă să fie una în El şi cu El. În Noul Testament în general, expresia „în Numele” înseamnă reprezentarea persoanei al cărei nume este folosit: se vorbeşte şi se acţionează în locul ei, se împlineşte în voia ei şi intenţiile ei, şi astfel se manifestă viaţa şi gloria ei. De aceea a ne ruga în Numele Său implică a înţelege poziţia noastră în Hristos şi unirea noastră cu El, şi a căuta să-L glorificăm. Dacă nu avem conştienţa de a fi una cu El, şi dacă cererile noastre nu sunt pătrunse de scopul de a-L glorifica, atunci simpla menţionare a Numelui Său nu slujeşte la nimic, nu este o rugăciune în Numele Său. O rugăciune în Numele Său înseamnă deci că este de acord cu tot ce ţine de Numele Său.
Este de asemenea caracteristic faptul că Domnul Isus nu spune cui trebuie să fie adresate rugăciunile în Numele Său. În această privinţă, este poate interesant de ştiut că cele mai bune manuscrise vechi spun în versetul 14: „Dacă Îmi cereţi ceva în Numele Meu…”. Rugăciunea noastră se adresează lui Dumnezeu, şi Tatăl şi Fiul sunt atât de absolut una, încât ceea ce Îl priveşte pe Tatăl Îl priveşte şi pe Fiul. Domnul Isus este Dumnezeu, El este Dumnezeu Fiul. Dacă ne rugăm Tatălui sau Fiului, ne rugăm lui Dumnezeu. Şi când spune: „voi face”, aceasta nu este decât o dovadă suplimentară a Divinităţii Lui în această evanghelie, a unităţii Lui depline cu Tatăl. Cât de scumpă este siguranţa conţinută în aceste cuvinte ale Domnului pentru noi, dacă cerem în Numele Său urmărind interesele Lui: EL va face!
“Pe orice mlădiţă care este în Mine, şi n-aduce rod, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă, ca să aducă şi mai mult rod.” Ioan, 15.2 “Eu sunt adevărata Viţă, şi Tatăl Meu este Fermierul.“ Evanghelia lui Ioan,15.1. ADEVĂRATA VIȚĂ
https://zdocs.ro/doc/pe-orice-mladia-care-este-n-minedocx-mpvvd4mreqp3
“Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.“
CARE ESTE POZIȚIA TA? Domnul Isus e Cel care aduce această imagine extraordinară înaintea ucenicilor Săi. Totul este atât de clar pentru oricine. Însă putem medita și a ne adânci privirile, mai mult, să vedem ce învățături am putea lua, pentru a aduce roadă Stăpânului nostru. Isus este vița, iar Dumnezeu este Stăpânul viei Sale. Domnul Isus pare a comprima întreaga existență prin această pildă, parafrazată de apostolul Pavel în epistola sa către Romani: “Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile.” (11.36) Pilda viței și a mlădițelor ne conduce spre scopul fundamental gândit de Dumnezeu pentru om, acela de a aduce rod; omul trebuie să fie roditor, aducând roade bune ale viței – Isus. Și, astfel, Tatăl – Stăpânul – va fi proslăvit, iar noi vom fi ucenici destoinici pentru o lucrare bună încredințată de Domnul. Aceasta vorbește despre o relație intimă, adâncă, dintre Dumnezeu și om, mult mai intimă și vitală decât orice alte relații. O mlădiță izolată de viță nu poate face nimic, ba mai mult, ea este supusă morții și aruncării în foc. Numai rămânând în viță, legată de ea, trăiește și poate aduce rod. Dacă dorim și vrem să rămânem în dragostea Lui, nu putem fi neroditori, căci atunci vom fi tăiați de la viță, de la sursa vieții, separați, condamnați la moarte. Rămâneți în Mine! Se repetă această dorință/condiție, o necesitate vitală pentru orice mlădiță. Înțelegem că Dumnezeu se așteaptă ca noi să vedem că un creștin este dependent de Domnul Isus, de Dumnezeu Însuși. Trebuie să înțelegem că nu mlădița face lucrarea principală, vița lucrează, mlădița primește seva de la viță. Mlădița este moartă, fără a fi în viță. Omul însă vine și zice “eu am făcut”, “eu am dat”, “eu am lucrat”, nu realizează că realitatea este alta, căci “despărțiți de Mine, nu puteți face nimic”, căci în El avem viața, mișcarea și ființa.(Fapte, 17.28) Pare o lecție grea, aceea de a recunoaște că ceea ce facem, nu este meritul nostru, ci rezultatul relației noastre cu vița, de unde și primim seva Duhului Sfânt. Dacă eu sunt ceva, atunci El nu este totul; dacă însă eu sunt nimic, El este totul. Aici este bătălia de dus; noi să ne micim tot mai mult, pentru ca El să crească în noi prin seva Duhului. Căci atunci când sunt slab, sunt tare, căci sunt în totalitate dependent de Dumnezeu.
Un bebeluș abandonat, cât timp mai poate trăi? Foarte puțin; tot așa și creștinul, cel care nu rămâne în viță, în Isus, va muri cât de curând. Odihna mlădiței! Creștinul este dependent de Dumnezeu. O mlădiță aflată în viță are odihnă, stă liniștită căci Altcineva duce povara. E liniștită, și în pace, căci nu are răspunderea pe umerii ei; vița face totul, ea își trage apa și hrana din adânc, iar mlădița le primește gata proporționate și prelucrate. Nu pot aduce eu rod, ca mlădița, singură, deconectată de la sursă.
Sunt oameni care evită să zică că Dumnezeu face cutare sau cutare lucru. Asta pentru că, zic ei, astfel ar deveni leneși. Dar cine este plin de Duhul, este plin de râvnă, el nu este nici leneș, nici neroditor. Oricine este legat de viță și are Duhul sfânt în venele lui, are viață, lucrare și activitate și aduce rod. Pavel a spus că el a lucrat mai mult decât toți ceilalți, dar, completează îndată, de fapt nu el, ci harul lui Dumnezeu a lucrat prin el. Mlădița aflată în viță trăiește o odihnă care întrece orice pricepere, are o pace adâncă ca și Marea, o pace deplină în El (Cînt.715). Asta fiindcă nu purtăm noi povară, toate sunt aruncate asupra Viței, ea le poartă pe toate. Și noi, deci, trebuie să aruncăm asupra Lui toate poverile și îngrijorările noastre (“ Şi aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El însuşi îngrijeşte de voi.” – 1 Petru 5.7) Legătura, rămânerii în Viță, în pace și în armonie, are ca și consecință aducerea de rod. Și are loc un proces în desfășurare; de a aduce rod, tot mai mult rod. O rodire bogată și de calitate! Sunt două caracteristici ale rodirii, în ceea ce privește calitatea și cantitatea. Dumnezeu vrea calitate, și aceasta vine negreșit dacă ca mlădiță, rămâi în El, adevărata Viță. Calitatea o dă Vița. În agricultură, sunt mai multe soiuri de viță. Te aștepți ca strugurii să fie din soiul viței pe care ai sădit-o. Vița Isus a fost sădită, cum zice cuvântul, asemeni bobului de grâu. Noi suntem mlădițe în Vița Isus, căci, am murit prin îngropare la botez și am fost înviați împreună cu El. Tatăl, Stăpânul, se așteaptă ca și noi să aducem aceleași roduri, bune – bunătatea, răbdarea, bucuria, iubirea, pacea, răbdarea. Stăpânul se așteaptă ca strugurii să fie buni, nu stricați, depreciați, putrezi. În paranteză fie spus, vinul este rezultatul fermentării-putrezirii strugurilor. Roada bună, s-a contaminat și a fost adusă în starea de putrezire. Ce văd oamenii astăzi în biserică? Adesea văd un rod stricat, de un gust îndoielnic, de o calitate slabă care nu-ți produce bucurie și nu-ți aduce pacea. Însă, roada trebuie să fie cerească, venită prin Duhul Sfânt. Dacă este așa, Glorie Domnului! Nu folosește la nimic rodurile pământești din biserici, căci Mirele dorește ca mireasa Sa să fie fără nici o pată sau zbârcitură. Dumnezeu (Stăpânul) și Domnul Isus (Vița) sunt interesați de viața noastră; Dumnezeu lucrează în viața noastră pentru ca rezultatul lucrării Lui să fie un rod ceresc. Căci El însuși curăță mlădițele roditoare, ca să aducă și mai mult rod
Cum suntem noi pentru cei din jurul nostru? Ce “struguri” facem? Îi săturăm pe cei flămânși și însetați după neprihănire? Găsesc ei rodul duhovnicesc căutat în mlădițele aflate în Biserica Domnului? Ce facem ca să aducem mai mult rod? Căci asta dorește Dumnezeu, să aducem mult rod, pentru ca Dumnezeu să fie proslăvit și onorat prin rodul din viața mea. O mlădiță sănătoasă, un creștin sănătos aflat în adevărata Viță, se află într-o odihnă profundă, și va aduce mul rod. “Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.“ Este vorba despre o părtășie ascunsă, nevăzută. Seva Duhului nu se vede și nu se oprește, ea curge ca un râu. E adevărat că mintea noastră mai lucrează și pentru pâinea trupului pământesc, dar el rămâne permanent în părtășie intimă cu Stăpânul său, prin seva cea sfântă. Creștinul nu face, el însuși, nimic pentru Dumnezeu; el stă într-o relație intimă cu el, astfel va aduce un rod de calitate. Nimic nu împidecă mlădița să aibă o relație bună cu vița, decât paraziții care caută s-o împresoare și să-i omoare viața și rodirea. Însă, pe mlădița roditoare El o curățește ca să aducă și mai mult rod. Prin curățire ea se întărește, este tot mai plină de sevă, de viață. Iar rodirea este nu doar motivul ci și cheia rămânerii în viță, dar și în viață! Creștinul, ca și mlădița trebuie să se predea întru-totul în mâna lui Isus-Domnul. Să nu trăim pentru noi înșine, pentru a împlini voia noastră și plăcerile noastre. Căci atunci vom fi în postura mlădiței neroditoare de roduri bune, pentru Stăpânul; și atunci ne va tăia și îndepărta din viță, nefiind buni la nimic și aruncați afară, în foc. Dacă suntem separați de Dumnezeu, prin dorințe, gânduri și fapte, nu suntem buni pentru nimic, planului Său, iar atunci Stăpânul va zice “aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.” (Matei, 25) Ce înseamnă să fii o mlădiță predată voii Lui? Trebuie să renunți la voia ta, la planurile tale, la idealurile tale. Creștinul trebuue să renuțe la păcat și la plăcerile care îl stăpânesc; el trebuie să se abandoneze în mâna și în voia Tatălui, Stăpânului Suveran peste viața sa. Trebuie să renunțăm și la lucrurile “bune”, de dragul lui Dumnezeu. Căci nimic nu este mai măreț și mai important decât a trăi pentru a onora voia Lui Dumnezeu. Renunț la voia mea și îmbrățișez voia lui Dumnezeu, astfel încât “orice gând îl fac rob ascultării de Hristos” (2 Corint. 10.5) Să gândm ca Domnul Isus, să facem ce a făcut El: “Eu nu pot face nimic de la Mine însumi: judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis.” (Ioan, 5.30) Domnul Isus a venit în lumea nostră nu să facă voia Sa, ci voia Tatălui; El face ceea ce L-a văzut pe Tătăl că face. Creștinii trebuie să-și schimbe atitudinea, gândirea și voia. Omuluiu firesc respinge a dori să fie un rob (sclav), o vede poate cumva ca pe un blestem. Însă creștinul devine rob, nu ca o povară, ci ca o binecuvântare și o onoare, pentru a fi într-o relație de rodire și de dependentă de Atotputernicul Stăpân. Mlădița din viță este pasionată în a aduce un rod cât mai bogat și de calitate, deși nu ea este lăudată și onorată cu medalii și imnuri de slavă, ci doar Vița.
Trebuie să acceptăm din iubire să fim robi dependenți de Stăpân; să dorim împlinirea cuvintelor Sale: ”… sa-i gauresti urechea de ușă și să îți fie rob pentru totdeuna”, chiar și atunci când de fapt ai dreptul de a fi liber. (Deuteronom, 15:17) Ce fel de rob ești? Slujești de frică? Fățărnicia își are rădăcina în frica de oameni. Să nu fim robi, de frica Stăpânului, ci din dragoste pentru El. E adevărat, noi îl iubim căci El ne-a iubit mai întâi. Dar “Îl iubiţi fără să-L fi văzut, credeţi în El fără să-L vedeţi şi vă bucuraţi cu o bucurie negrăită şi strălucită, pentru că veţi dobândi, ca sfârşit al credinţei voastre, mântuirea sufletelor voastre.” (1 Petru, 1.8-9) Să fim ca acei copii iubitori de părinți, care oriunde ar merge, orice ar face, ei nu-și dezonorează părinții. Să nu avem mentalitatea de a-L cinsti de frica pedepsei, ci pentru că acesta e scopul și țelul vieții noastre. Cum sunt – îl onorez pe Stăpânul? Îl cinstesc cu viața mea pe Dumnezeu? E viața mea, bucurie și plăcere de a-L proslăvi pe El? Cum e relația mea cu Dumnezeu – aduce roduri bune, bucurie, pace, iubire? Căci asta este în cele din urmă o problemă de viață și de moarte. “V-am spus aceste lucruri ca să știți, cine Îl are pe Fiul în viața Sa, are viața“, o viață roditoare care aduce bucurie Stăpânului Său. De unde îmi iau gloria – De unde îmi iau seva? Pot cânta cuvintele cântării “Voia Ta, voia Ta, Doamne-n veci voia Ta, să mă umple deplin, pe mine… Amin!” sau sunt doar o aramă zângănitoare ]n gura mea? Doamne, Te rog, ajută-mă să fiu o mlădiță sănătoasă, în Tine! Doamne, Ajută-mă să aduc un rod bun și bogat pentru proslăvirea Numelui Tău! Amin.
Condiţii pentru luptă, de E. A. Bremicker
În Iosua 4 şi 5, poporul a sosit în ţară. El era pe malul celălalt al Iordanului; totuşi, lupta nu a început. Erau multe pregătiri până să înceapă. Aceste pregătiri au pentru noi o semnificaţie spirituală profundă, care trebuie să o înţelegem şi să o punem în practică înainte de a intra în luptă. Dacă vom îndeplini aceste condiţii, vom vedea că lupta nu este aşa de grea, deoarece de partea noastră este Domnul şi tăria puterii Lui. Victoria Israelului împotriva Ierihonului a fost mare, însă a fost o victorie la care poporul nu a putut contribui cu nimic şi nici nu a trebuit să contribuie.
În Iosua 4 şi 5, poporul se găsea la Ghilgal. Acolo era pregătit de Dumnezeu pentru război:
a) Pietre în mijlocul Iordanului – pietre pe malul Iordanului
La porunca lui Dumnezeu, poporul Israel trebuia să scoată pietre din mijlocul râului şi să le pună pe mal. Aceste pietre aveau să fie un semn pentru generaţiile viitoare ca amintire (Iosua 4:1-8 ). Fiecare din Israel putea să-şi amintească ce s-a întâmplat acolo şi cum l-a ajutat Dumnezeu pe poporul Său. Apoi Iosua a luat douăsprezece pietre şi le-a ridicat în mijlocul Iordanului, în locul unde au stat picioarele preoţilor care au purtat chivotul (Iosua 4:9 ). Aceste pietre nu au mai fost văzute în momentul când Iordanul a început să curgă din nou.
Ne-am amintit că Iordanul este o imagine a morţii Domnului nostru. El a murit, dar nu a rămas în moarte. El a înviat. Moartea şi învierea Sa nu au fost numai pentru noi ca să ne mântuiască, ci noi suntem morţi şi înviaţi împreună cu El. Acest adevăr este foarte important pentru fiecare copil al lui Dumnezeu, dar întrebarea se pune cât de mult am înţeles acest adevăr în mod practic şi în ce măsură îl realizăm. Lupta din Efeseni 6 o putem duce numai dacă am înţeles acest adevăr şi trăim ca atare, şi anume morţi împreună cu Hristos şi înviaţi împreună cu El. Dacă ştim că poziţia Sa este poziţia noastră, putem lupta împotriva puterilor răutăţii din locurile cereşti.
Copiii lui Israel puteau să meargă oricând la Iordan şi să vadă pietrele. În gândurile noastre putem să ne îndreptăm mereu spre Golgota şi să ne amintim ce a însemnat moartea şi biruinţa Sa pentru noi. Moartea Sa a fost necesară; acum ştim că noi am murit împreună cu El. Domnul Isus a obţinut vic-toria Sa. El a înviat. Puterea tăriei lui Dumnezeu a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi (Efeseni 1:19-20 ). Aceeaşi putere a folosit-o Dumnezeu pentru învierea noastră. Poziţia noastră este acolo unde este Domnul acum.
b) Circumcizia
Ajuns pe malul celălalt al Iordanului, poporul a poposit la Ghilgal. Nici acum nu începuse lupta. Iosua a primit porunca de a face circumcizia. În loc să lupte, au devenit incapabili de luptă. Omeneşte vorbind, se pare că nu era momentul potrivit să i se provoace acestui popor, care trebuia să lupte, astfel de dureri, ca să nu poată lupta. Dar aşa lucrează Dumnezeu. Dispreţul Egiptului, care nu a fost posibil să fie îndepărtat în pustie, trebuia să fie îndepărtat acum; iar acest lucru se făcea prin circumcizie (Iosua 5 ).
Din Noul Testament înţelegem că circumcizia are o însemnătate spirituală, şi anume o însemnătate principială şi una practică. La fel ca şi Iordanul, circumcizia este o imagine a morţii Domnului pe cruce. În Coloseni 2:11 citim despre o „circumcizie nefăcută de mână“ şi ea ne aminteşte de „circumcizia lui Hristos“. Din acest context deducem că nu este vorba despre circumcizia Sa ca şi copil în a opta zi, ci se referă la moartea Sa pe cruce. Această circumcizie ne este atribuită şi nouă. Noi nu suntem numai morţi şi înviaţi împreună cu Hristos, ci şi circumcişi în El. Hristos a fost circumcis când a fost judecat pentru păcatele noastre pe cruce. Păcatele noastre sunt judecate şi sentinţa de moarte asupra păcatului a fost executată asupra Lui. Acest adevăr este principial pentru fiecare credincios.
Dar ni se pune din nou întrebarea – şi acesta este gândul din Iosua 5 – dacă transpunem în practica vieţii acest adevăr, dacă suntem în concordanţă cu el din punct de vedere spiritual. Dacă nu suntem în concordanţă cu acest adevăr, nu putem lupta contra puterilor spirituale ale răutăţii. De aceea, după învăţătura din Coloseni 2 urmează îndemnul: „Omorâţi deci mădularele voastre, cele de pe pământ“ (Coloseni 3:5 ). Deşi suntem morţi împreună cu Hristos, mai avem ceva de omorât. Tocmai aceasta este diferenţa dintre ceea ce este adevărat principial şi ceea ce trebuie să facem în fiecare zi. Ceea ce trebuie să omorâm mereu sunt mădularele de pe pământ. Acestea sunt vlăstarii care vin din natura veche. Coloseni 3 ne aminteşte câţiva: „curvie, necurăţie, patimă, poftă rea şi lăcomie“. Ceea ce vine din natura veche (numită şi carne sau păcat) trebuie să fie judecat zilnic de noi. Ne amintim că moartea lui Hristos a fost necesară şi că în moartea Sa, totul este rezolvat. Aceasta este traducerea în practică a circumciziei de la Ghilgal. Nimeni nu se poate pocăi de două ori; totuşi, moartea Domnului Isus poate fi aplicată mereu la carnea noastră. Dacă nu facem acest lucru, nu suntem gata şi destoinici să luptăm în ţară. Faptul că Ghilgal este amintit de zece ori, are să ne spună ceva. Poporul trebuia să se întoarcă mereu la acest loc.
c) Hrană în ţară
După ce tot poporul a fost circumcis, au sărbătorit în primul rând Paştele într-un mod cu totul diferit. Până în acel moment, mielul pascal a fost înjunghiat o dată în Egipt, apoi au sărbătorit Paştele în pustie. Aceste lucruri erau acum în urma lor. Acum ţineau sărbătoarea în câmpiile Ierihonului în prezenţa duşmanilor lor. În al doilea rând, a doua zi au mâncat din roadele ţării: azime şi boabe prăjite. În ziua aceea, hrana pustiei (mana) a încetat (Iosua 5:10-12 ).
Paştele în Egipt a fost temelia salvării din ţara robiei. Pentru noi, temelia mântuirii este Hristos, care a murit pentru noi, pentru a ne proteja de judecata care o meritam şi pentru a ne elibera de sub puterea diavolului. Paştele în pustie ne arată că lucrarea Domnului este şi temelia pentru conducerea şi păzirea noastră prin pustie. Paştele în ţară ne arată crucea lui Hristos ca fiind temelia pentru orice binecuvântare. În Efeseni 1:7 se vorbeşte despre adevărul mântuirii noastre prin sângele lui Hristos. Fără amintirea şi hrănirea cu jertfa Domnului nostru nu vom fi capabili să luptăm.
Apoi vin roadele ţării. În pustie, copiii lui Israel au mâncat mana. Mana este hrana din cer şi ea ne aminteşte de Domnul Isus care a trăit ca Om pe pământ şi ne-a lăsat un exemplu. Despre acest adevăr vorbeşte epistola către Filipeni (o epistolă a pustiei): „Pentru ca acest gând să fie în voi, care era şi în Hristos Isus“ (Filipeni 2:5 ). În ţară, hrana era cu totul alta. Pe de o parte ne hrănim cu Hristos (Paştele), iar pe de altă parte ne hrănim cu ceea ce ne dă ţara: Hristos în glorie. Este aceeaşi Persoană ca şi la mană, dar privită din alt unghi. Este vorba despre Omul ceresc, care nu numai că a intrat în cer, dar şi este acasă acolo.
Noi putem duce lupta în ţară numai dacă ne hrănim cu Hristos, ceea ce înseamnă că ne preocupăm zilnic cu El. Fără Hristos, putem cel mult să înţele-gem la nivel intelectual binecuvântările din locurile cereşti. Dar aceasta nu este o hrană. Un chimist poate să analizeze pâinea; dar dacă nu o mănâncă, nu este o hrană pentru el. Noi savurăm binecuvântările cereşti numai dacă ne preocupăm cu Hristos proslăvit în cer.
d) Căpetenia oştirii Domnului
Abia acum – la scurt timp înainte de începerea luptei împotriva Ierihonului – Iosua a avut o întâlnire uimitoare: în faţa lui stătea un om cu sabia scoasă în mână. Era Căpetenia oştirii Domnului, nimeni altul decât Domnul Isus în persoană. El nu a venit mai devreme; nu a venit nici în pustie, nici la Iordan, nici la Ghilgal, nici înainte de sărbătoarea Paştelui şi nici înainte de a mânca roadele ţării. Dar acum, poporul era pregătit să înceapă lupta ca oştire a Domnului. Însă înainte de începerea luptei, Însăşi Căpetenia oştirii Domnului a venit la Iosua ca să-l încurajeze (Iosua 5:13-15 ).
Acum a sosit timpul pentru luptă. La Marea Roşie nu a fost luptă. Acolo au auzit cuvintele: „Staţi pe loc şi veţi vedea salvarea Domnului, pe care o va lucra astăzi pentru voi“ (Exod 14:13 ). Dar aici era altceva. Când este vorba de eliberarea noastră, nu putem să ne aducem contribuţia. Domnul a făcut totul pentru noi. Însă când vorbim despre savurarea binecuvântărilor ţării, atunci este amintită lupta. Dar nu suntem singuri în această luptă. Domnul preia conducerea şi ne dăruieşte puterea de care avem nevoie încurajându-ne.
„Iosua a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat şi I-a zis: Ce spune Domnul meu robului Său?“ (Iosua 5:14 ). În faţa Persoanei Domnului este nevoie de o ţinută solemnă, supusă, respect şi o sfinţenie practică. De aceea şi Iosua a fost invitat să-şi descalţe încălţămintea, aşa cum a făcut şi Moise în faţa rugului aprins. Pentru cucerirea ţării, sfinţenia este foarte necesară. Trebuie să trăim într-o comuniune practică cu Domnul.
Nu sunt trupe de elită
E. A. Bremicker
„Încolo fraţilor fiţi tari în Domnul.“ Cu această expresie, apostolul schimbă tematica. În alineatul precedent s-a adresat foarte concret diferitelor grupe de persoane. Cuvântul „fraţilor“ include de fapt şi pe surori. Lupta creştinilor nu este doar problema unei anumite trupe de elită. Lupta nu este numai pentru credincioşi maturi sau fraţi foarte talentaţi. Lupta este partea tuturor creştinilor, tineri şi vârstnici, fraţi şi surori. Fiecare credincios, care se bucură de poziţia sa în Hristos şi încearcă să umble în chip vrednic de chemarea la care a fost chemat, trebuie să lupte.
Să nu ne retragem de la această luptă! Ca un exemplu de avertizare, psalmistul Asaf ne arată oştenii lui Efraim: „Fiii lui Efraim, înarmaţi, trăgând cu arcul, au dat înapoi în ziua luptei“ (Psalm 78:9).
Există mulţi credincioşi care nu cunosc această luptă. Acest lucru este foarte trist: fie nu-şi cunosc poziţia, fie nu sunt gata să o pună în practică. Fiecare copil al lui Dumnezeu are de luptat în împrejurările vieţii sale – unul mai mult, altul mai puţin. Dar luptăm şi lupta din Efeseni 6 ? Pe un creştin lumesc, diavolul îl lasă în pace. Ce poate un astfel de creştin să piardă, dacă este indiferent faţă de binecuvântările cereşti?
Să ne întrebăm încă o dată în mod serios, în ce măsură ne preocupă aceste adevăruri minunate din epistola către Efeseni, dar nu din punct de vedere intelectual, ci în profunzimea inimii. Nu ar trebui oare să ne pară rău că alte lucruri ne sunt mai importante şi astfel nu suntem un exemplu pentru generaţia tânără? De aceea să ne încurajăm unii pe alţii, să gustăm tot mai mult binecuvântările noastre duhovniceşti în locurile cereşti şi apoi să luptăm.
Izvorul puterii: tari în Domnul- E. A. Bremicker
Pentru luptă avem nevoie de putere. Acest adevăr doresc să-l prezint acum. De unde vine puterea? Din noi înşine? Nu, în noi înşine nu există putere. În puterea proprie suntem învinşi de duşman. Trebuie să învăţăm că despărţiţi de Domnul nu putem face nimic (Ioan 15:5 ). Viclenia diavolului este mare, dar tăria puterii Domnului nostru este mai puternică decât duşmanul.
Apostolul Pavel a înţeles bine acest adevăr. El a auzit glasul Domnului: „Harul Meu îţi este de ajuns; pentru că puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.“ Din această afirmaţie a tras concluzia: „ …deoarece când sunt slab, atunci sunt în putere“ (2. Corinteni 12:9-10 ). Filipenilor, apostolul le-a scris: „Am putere pentru toate, în El, care mă întăreşte“ (Filipeni 4:13 ). Despre eroii credinţei din Vechiul Testament se spune că ei „au fost întăriţi în slăbiciune, au fost puternici în război“ (Evrei 11:34 ).
Tăria noastră vine numai din puterea divină. În Efeseni 1:19 ne este prezentată nemărginita putere divină, care acţionează în noi. Este aceeaşi putere care a lucrat în momentul învierii din morţi a lui Hristos. Aceasta a fost cea mai mare revelare a puterii divine. În Efeseni 3:20 citim despre puterea divină, care lucrează în noi. Numai într-o astfel de stare putem să înţelegem planul lui Dumnezeu în legătură cu Hristos şi Adunarea Sa. În capitolul de care ne ocupăm, citim despre puterea divină, care este gata să ne facă biruitori în lupta împotriva duşmanului. Puterea există, dar noi trebuie să o folosim.
Putem fi tari în Domnul şi în tăria puterii Lui. Puterea Domnului este mai tare decât orice putere care s-ar pune împotrivă. Tăria este acea putere care este în Domnul nostru. Aceasta este partea divină, partea harului. În noi nu este putere. Noi suntem dependenţi de puterea Domnului nostru. Deoarece El este cu noi, vom fi victorioşi. Dar în acelaşi timp este amintită şi responsabilitatea noastră. Puterea este prezentă, dar trebuie să ne folosim de ea, să o administrăm. Este responsabilitatea noastră să fim tari în Domnul. Izvorul puterii noastre este în Domnul aflat în cer.
Oare nu simţim în vieţile noastre adesea o lipsă de putere? Cauza poate fi o încredere prea mare în noi înşine şi faptul că apelăm prea puţin la sursele de ajutor care ne stau la dispoziţie. Puterea noastră nu stă în ceea ce putem noi să facem sau în înţelepciunea şi cunoştinţele noastre. Nici mulţimea fraţilor destoinici nu este un izvor de putere pentru noi. Nici viaţa veşnică din noi, nici natura nouă care o avem, nu este puterea noastră. Puterea noastră este puterea Duhului şi o găsim numai în Domnul. Dacă ne încredem în noi înşine, vom fi biruiţi. Însă dacă ne bizuim pe Domnul, vom fi biruitori.
Ca exemplu de avertizare poate să ne fie istoria poporului Israel şi înfrângerea în cetatea Ai (Iosua 7 ). Prin încrederea în tăria puterii Dumnezeului lor au obţinut o victorie copleşitoare faţă de cetatea Ierihonului. Dar în momentul în care s-au încrezut în forţa lor, au avut un mare eşec în faţa cetăţii Ai. Poporul a trebuit să înveţe ce înseamnă a porni la luptă cu încredere în forţele proprii.
Un exemplu care ne poate încuraja îl găsim la Ghedeon. Îngerul Domnului a venit la el cu cuvintele: „Domnul este cu tine războinic viteaz! … Mergi cu această putere a ta şi vei salva pe Israel din mâna lui Madian.“ Ghedeon a răspuns fiind conştient de slăbiciunea sa personală: „Ah, Doamne, prin ce voi salva pe Israel? Iată familia mea este cea mai săracă (cea mai mică) în Manase şi eu sunt cel mai mic în casa tatălui meu.“ Dar cu încurajarea Domnului: „Eu voi fi negreşit cu tine“, el a obţinut o mare victorie pentru Dumnezeu şi pentru poporul său (Judecători 6:12-16 ).
Ionatan, fiul lui Saul, a înţeles de asemenea că poate fi biruitor numai prin puterea Domnului. Când Ionatan a intrat împreună cu tânărul care îi purta armele în straja duşmanilor, a zis: „Poate Domnul va lucra pentru noi; pentru că pe Domnul nimic nu-L împiedică să salveze prin mulţi sau puţini“ (1. Samuel 14:6 ). Cineva a spus odată în acest context: „Un om împreună cu Dumnezeu formează întotdeuna majoritatea.“
Putem trage învăţătură din viaţa şafanilor. „Şafanii sunt doar un popor slab, totuşi îşi fac casa în stâncă“ (Proverbe 30:26 ). Această stâncă este pentru noi Domnul nostru. Puterea noastră se bizuie pe Stânca veşniciei.
„Nu cunoşti? N-ai auzit că Dumnezeul cel etern, Domnul, Creatorul marginilor pământului, nu oboseşte, nici nu-Şi poate pierde priceperea? Priceperea Lui nu poate fi pătrunsă. El dă tărie celui obosit şi măreşte puterea celui lipsit de putere. Tinerii vor fi storşi de putere şi vor obosi şi bărbaţii tineri se vor împiedica şi vor cădea, dar cei ce se sprijină pe Domnul îşi vor înnoi puterea; se vor înălţa pe aripi ca vulturii; vor alerga şi nu-şi vor pierde puterea; vor umbla şi nu vor obosi“ (Isaia 40:28-31 ).
Ce înseamnă să aduci multă roadă?
Pilda din Ioan 15 poate părea abstractă. Isus este vița, noi suntem mlădițele, iar Dumnezeu este Vierul. Ce înseamnă toate acestea?
„Eu sunt adevărata Viţă, şi Tatăl Meu este Vierul. Pe orice mlădiţă care este în Mine, şi n-aduce rod, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă, ca să aducă şi mai mult rod. Acum voi sunteţi curaţi, din pricina Cuvântului pe care vi l-am spus. Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic. Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă; apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc, şi ard. Dacă rămâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da. Dacă aduceţi mult rod, prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit; şi voi veţi fi astfel ucenicii Mei.” Ioan 15:1-8.
Unii oameni se gândesc că roadele la care se face aici referire sunt darurile Duhului, adică mulțimea oamenilor pe care i-am câștigat pentru Hristos, cât am profețit în numele Lui și eventual și alte fapte îndeplinite prin darurile Duhului. Dar Isus avertizează că sunt mulți care-I spun „Doamne, Doamne” și fac multe fapte bune sau care manifestă darurile Duhului, dar totuși pe care El nu i-a cunoscut niciodată. (Matei 7:21-23). Când Isus vorbește despre a aduce roadă, dacă rămânem în El, se referă la roada Duhului care vine din viețile noastre – a celor care umblă în Duhul.
Ce înseamnă să rămâi în El?
A aduce multă roadă a Duhului poate avea loc doar prin a rămâne în Isus și a umbla în Duhul. A rămâne în Isus este un stil de viață foarte activ! Înseamnă să trăiești în așa fel încât mereu sunt găsit în El, și mereu merg mână în mână cu El, trăind Cuvântului lui Dumnezeu. „Dacă rămâneți în Mine și cuvintele Mele rămân în voi …” Este clar că a rămâne în Isus are de-a face cu păstrarea și păzirea cuvintelor lui Isus în inima și mintea mea – adică să le fac loc și să le las să lucreze în interiorul meu. Când cuvintele lui Isus rămân și au putere în inima și gândirea mea, astfel încât eu le ascult prin puterea Duhului Sfânt, atunci roadele Duhului, virtuțile lui Hristos, vor ieși din viața mea.
Ce înseamnă să porți roadă
Este clar că a purta roadă – roadele Duhului – este chemarea fiecărui creștin: „Eu sunt adevărata Viţă, şi Tatăl Meu este Vierul. Pe orice mlădiţă care este în Mine, şi n-aduce rod, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţă, ca să aducă şi mai mult rod.” Ioan 15:1-2.
A purta roadă, într-o viață de creștin, nu este un lucru opțional. Roadele sunt un rezultat al ascultării de Cuvântul lui Dumnezeu și poruncilor Duhului Sfânt. Indiferența și neascultarea voită de voia lui Dumnezeu dovedește că nu sunt un creștin cu adevărat (un urmaș al lui Hristos), și asta presupune că nu pot avea părtășie cu Isus Hristos și Tatăl. (Ioan 14:15-17; Ioan 14:21, 23-24; 1 Ioan 1:6-7). Isus însuși spune că fiecare mlădiță care nu aduce rod este înlăturată de Tatăl. Un astfel de gând ar fi trebuit să-mi fi dat seriozitate, dar nu să mă descurajeze sau să mă împovăreze, ci să mă inspire ca să aduc mai multă roadă și să am părtășie cu El!
Așadar, cum pot purta foadă? Roada Duhului poate ieși la suprafață doar prin puterea Duhului. Nicio cantitate de efort personal nu va aduce fructe spirituale. Este nevoie de o predare totală a voii proprii lui Dumnezeu ca să pot asculta cuvintele lui Isus în situațiile zilnice din viață – pentru ca fructele Duhului să vină la suprafață din natura mea. O astfel de predare totală are loc atunci când Isus este prima mea dragoste și domnește în inima și gândirea mea. Atunci voia Lui – Cuvântul Lui – se înfăptuiește în viața mea, și nu voia mea proprie. Atunci pot purta foarte natural și vine de la sine să port roade când sunt ascutător de aceste cuvinte ale lui Isus.
Ce înseamnă să fiu altoit?
Crengile care aduc fructe sunt altoite ca să aducă și mai mult fruct. Dacă aceste crengi ar putea simți și ai întreba pe o astfel de creangă cum se simte în timpul altoirii, cu siguranță ar răspunde: „Foarte dureros!”
Uneori și noi ne putem simți la fel, cei care trăim cu toată inima pentru Dumnezeu, și care umblăm în Duhul cât de bine putem, după abilitățile și cunoștința noastră. Fructul Duhului se manifestă, dar pot fi zone unde roadele sunt necoapte și sfrijite. Grădinarul vine să altoiască și taie acea parte slabă din creangă, în speranța că aceasta va aduce mai multă roadă – roade care devin perfecte și sunt din abundență, datorită altoirii și trecerii timpului. Aceasta se numește pedeapsa lui Dumnezeu, sau tratamentul Lui cu noi. (Evrei 12:5-11)
Tatăl este grădinarul și El execută altoirea. El permite uneori unor circumstanțe și situații dificile să vină peste noi: situație financiară slabă, sănătate precară, împotrivire, neînțelegere, o relație dificilă, etc. Astfel de încercări ne aduc la sfârșitul puterilor, domeniu după domeniu, dar în special în domenii în care nu știam că acționează puterea proprie și nu puterea Duhului.
Noi ne vedem lipsa roadelor, iar acest lucru trezește în noi o nevoie pentru o predare mai profundă lui Isus și o ascultare mai adâncă de Cuvântul Lui. Este scris: „… Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu Îl dă celor ce-L ascultă.” Fapte 5:32.
O ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu care este în creștere – umblarea în Duhul – aduce o putere crescândă în Duhul, iar roadele Duhului pot fi manifestate în viețile noastre într-un grad tot mai înalt.
A aduce multă roadă
Bucuria și satisfacția care merg mână în mână cu nașterea acestor roade perfecte și abundente, nu sunt păstrate doar pentru grădinar, ci sunt împărtășite și de crengi. Creanga împărtășește bucuria cu grădinarul pentru că dorința ei este să aducă tot mai multă roadă bună și din belșug, ca grădinarul să fie slăvit. Tocmai de aceea, ea poate suporta durerea din timpul altoirii, exact cum Isus a putut purta durerea de pe cruce: „…care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea …” Evrei 12:2.
Chemarea și promisiunea lui Dumnezeu fiecărui credincios este de a purta fructe din abundență, fructe ale Duhului! Și prin harul lui Dumnezeu este posibil și pentru tine! Prin acest lucru Tatăl este slăvit și Isus spune: “… astfel sunteți ucenicii Mei.”
„Rămâneţi în Mine” (Ioan 15,4) – Hamilton Smith
În această scenă impresionantă, în care Domnul Isus este numai cu ucenicii Săi şi le dă cuvintele Sale de despărţire mângâietoare, El accentuează mereu necesitatea stringentă de a rămâne în El, dar totodată şi binecuvântarea care rezultă din această rămânere. Noi Îl auzim spunând: „Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa şi voi nu puteţi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic. … Dacă rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.” (Ioan 15,4-7).
Şi acelaşi apostol, care a auzit aceste cuvinte de despărţire din gura Domnului, le dă mai departe credincioşilor prin scrierile sale. Acolo citim: „Cine zice că rămâne în El, trebuie să umble şi el cum a umblat Isus. … Şi acum, copiilor, rămâneţi în El, pentru ca, atunci când El Se va arăta, să avem îndrăzneală şi, la venirea Lui, să nu rămânem de ruşine înaintea Lui. … Oricine rămâne în El nu păcătuieşte” (1 Ioan 2,6+28; 3,6).
Dacă aceste versete ne prezintă binecuvântarea rămânerii în Hristos, atunci ar trebui să ne oprim, ca să ne informăm ce se înţelege prin cuvintele Domnului „Rămâneţi în Mine”. Nu conţin ele o viaţă trăită într-o aşa apropiere de Hristos, că sufletul îşi găseşte bucuria în frumuseţea Sa şi în calităţile Sale morale şi vede în El ţinta sa şi modelul desăvârşit?
Nu presupune rămânerea în Hristos şi o inimă, care este în părtăşie cu Hristos, care se încrede pe deplin în El şi învaţă de la El?
Nu include rămânerea în Hristos, înainte de toate, o viaţă trăită sub influenţa Sa, urmare prezenţei Sale trăită prin credinţă? Dacă ne-ar vizita un om al lui Dumnezeu sfânt şi asemănător cu Hristos, nu ar avea prezenţa lui o influenţă care impune respect şi reţinere pentru toţi cei din casa noastră? Probabil vom fi mai prudenţi ca de obicei în alegerea cuvintelor şi activităţilor noastre. Dacă aceasta este influenţa prezenţei unui om asemenea nouă, ce ar trebui să fie atunci prezenţa trăită a lui Hristos Însuşi! Au avut loc unele scene triste, chiar şi în poporul lui Dumnezeu, şi probabil şi noi am avut contribuţia noastră regretabilă la ele, când invidia şi cearta au domnit şi credincioşii în chip nechibzuit, sau chiar rău intenţionaţi, s-au rănit reciproc cu cuvinte amare şi jignitoare. Probabil încercăm să scuzăm cuvintele noastre aspre. Dar nu am face noi bine, să ne întrebăm, ce s-ar întâmpla, dacă Domnul ar păşi în linişte dar vizibil în mijlocul nostru? Nu trebuie noi să mărturisim, că sub influenţa prezenţei Sale unele cuvinte amare şi jignitoare niciodată nu ar fi fost rostite?
Ce bine ar fi, dacă noi mereu ne-am aminti, că Domnul, chiar dacă nu-L putem vedea cu ochii noştri, aude şi vede totuşi. Psalmistul întreabă pe drept: „Cel ce a sădit urechea să n-audă? Cel ce a întocmit ochiul oare să nu vadă?” (Psalm 94,9).
Să trăieşti conştient că El aude cuvintele noastre şi vede faptele noastre şi citeşte gândurile noastre, înseamnă să trăieşti sub influenţa prezenţei Sale şi aşa să rămâi în El.
În afară de aceasta, acest loc din Scriptură, care ne îndeamnă să rămânem în Hristos, ne arată şi binecuvântarea, pe care noi o vom savura, dacă rămânem în El.
În primul rând învăţăm, că noi, dacă rămânem în Hristos, aducem roadă. Importanţa acestui lucru se impune pentru noi prin aceea, că rămânerea este formulată atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ. Ni se spune, că noi, dacă nu rămânem în Hristos, nu vom aduce roadă. Apoi se spune, că noi, dacă rămânem în Hristos şi El rămâne în noi, vom aduce multă roadă. Dintr-un alt loc din Scriptură învăţăm, că „roada Duhului este: dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, stăpânire de sine” (Galateni 5,22). Ce altceva sunt toate aceste însuşiri plăcute, decât o descriere a Fiinţei minunate a lui Hristos? Am putea spune chiar, că roada, despre care Domnul vorbeşte aici, este reflectarea Fiinţei Sale în viaţa credincioşilor.
Roada în acest loc din Scriptură nu este slujirea sau practicarea unui dar, oricât de important ar fi aceasta la locul ei. Darurile sunt în mod necesar limitate la puţine persoane; dar este valabil pentru toţi, tineri şi bătrâni, să arate în viaţa lor ceva din frumuseţile lui Hristos. Cea mai mică prezentare a frumuseţilor lui Hristos se înalţă spre Tatăl ca roadă şi se arată lumii ca mărturie. Acesta este scopul mare, pentru care noi am fost lăsaţi încă în această lume întunecată: ca să luminăm ca lumini, prin aceea că prezentăm ceva din trăsăturile caracteristice frumoase ale lui Hristos. Niciodată noi nu vom prezenta Fiinţa lui Hristos, numai dacă vom încerca să ne asemănăm cu El. Dar dacă vom căuta părtăşia cu El şi stăm sub influenţa Lui, prin aceea că rămânem în El, noi vom fi transformaţi după chipul Lui, din slavă în slavă.
În al doilea rând, cuvintele Domnului ne arată clar, că, dacă noi rămânem în Hristos, rugăciunile noastre vor primi răspuns. Sub influenţa prezenţei Sale, având cuvintele Sale în inimile noastre, gândurile noastre vor fi formate prin gândurile Sale şi rugăciunile noastre vor fi în concordanţă cu gândurile Sale.
În al treilea rând, apostolul Ioan ne arată în scrisoarea sa, că „rămânerea în El” ne face capabili „să umblăm, aşa cum a umblat El” (1 Ioan 2,6). Cum a umblat Hristos? Noi citim despre El, „Hristos nu Şi-a plăcut Lui Însuşi” (Romani 15,3). Şi cu privire la Tatăl, Domnul Însuşi a putut spune, că El a făcut „totdeauna ce-I este plăcut” (Ioan 8,29). Acesta este modelul perfect pentru umblarea credinciosului, căci apostolul Pavel vorbeşte despre felul „cum să ne purtăm şi să fim plăcuţi lui Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 4,1). Şi în alt loc acelaşi apostol ne îndeamnă: „Umblaţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit” (Efeseni 5,2).
Nu putem noi de aceea spune, că însuşirile ieşite în relief ale drumului Domnului erau lipsa totală a egoismului în facerea voii Tatălui şi a slujirea pentru alţii în dragoste? Noi putem merge pe un astfel de drum al desăvârşirii numai până la un anumit nivel, dacă rămânem în Hristos. Ce bine este, că noi, ca Maria atunci, stăm la picioarele Sale şi putem auzi cuvintele Sale. Sub influenţa Sa ne amintim de drumul Său, urmărim paşii Lui, auzim cuvintele Lui de dragoste şi har, vedem mâna Lui întinsă să binecuvânteze, şi înapoia desăvârşirii Sale în purtare, umblare şi vorbire recunoaştem felul de gândire al Unuia care a renunţat la orice gând cu privire la Sine Însuşi, ca să slujească în dragoste altora.
Noi putem cunoaşte toate învăţăturile creştinismului, putem preţui adevărurile de bază mari ale credinţei, dar, aşa cum a spus cineva, „nu mărimea cunoaşterii noastre, oricât de corectă ar fi ea, nu mărimea inteligenţei noastre, oricât de exactă ar fi ea, va pune pe sufletul tău pecetea felului de gândire al Domnului Isus Hristos.” Dacă vrem să purtăm chipul lui Hristos, dacă vrem să avem pe drumul nostru ceva din felul Său de gândire, atunci trebuie să stăm în părtăşie cu El şi să trăim împreună cu El. Fiecare om va fi marcat de mediul în care trăieşte. Noi vom reflecta caracterul acelora cu care trăim împreună. Noi trebuie să rămânem în Hristos şi să trăim cu El, dacă vrem să fim asemenea Lui şi vrem să umblăm, aşa cum a umblat El.
În al patrulea rând, apostolul Ioan ne spune, că, dacă rămânem în Hristos, umblarea noastră va fi aşa fel, că nu vom fi daţi de ruşine înaintea Lui la venirea Sa. Deseori sunt multe lucruri în umblarea noastră, care pot fi valabile înaintea oamenilor şi chiar în poporul lui Dumnezeu, şi asupra cărora după etaloanele omeneşti noi putem rosti o sentinţă blândă. Dar dacă noi ne-am analiza pe noi înşine, cuvintele şi căile noastre în lumina slăvii care va veni la venirea lui Hristos, atunci nu vom găsi noi multe lucruri, pe care ar trebui să le condamnăm şi să le mărturisim cu ruşine, că sunt mult departe de etalonul slavei?
Numai dacă rămânem în Hristos, sub influenţa prezenţei Sale, şi astfel trăim în judecarea de sine, vom rămâne păziţi de tot ce în ziua slavei ar putea fi spre ruşinarea noastră.
În al cincilea rând ni se aminteşte prin apostolul Ioan, că acela, care rămâne în El, nu păcătuieşte (1 Ioan 3,6). Din versetele anterioare învăţăm ce înţelege Duhul lui Dumnezeu prin păcat, căci noi citim în versetul 4, „păcatul este fărădelege”. Natura păcatului este facerea voii proprii prin desconsiderarea lui Dumnezeu şi a celorlalţi oameni. Lumea din jurul nostru este caracterizată din ce în ce mai mult prin fărădelege – fiecare face ce este drept în ochii lui. Rezultatul este, cu toată civilizaţia, educaţia şi legislaţia, un sistem lumesc, care se prăbuşeşte în sine şi o societate şi o naţiune care decad tot mai mult. Pretutindeni, unde domină duhul fărădelegii, urmează decăderea, atât în lume, cât şi în poporul lui Dumnezeu. Ca credincioşi, stăm totdeauna în pericol să fim influenţaţi de duhul lumii acesteia. Aşa s-a ajuns că prin lipsa de veghere, că aceleaşi principii ale fărădelegii, care duc la prăbuşirea sistemului lumesc, au adus sciziunea şi împrăştierea şi în poporul lui Dumnezeu.
Dacă într-o şcoală fiecare elev ar putea face şi nu face ce vrea el, inevitabil şcoala se va prăbuşi. Dacă fiecare membru al familiei ar face voia lui proprie, familia se va dezorganiza, şi dacă într-o grupă de credincioşi fiecare urmăreşte voia lui proprie, rezultatul va fi fărâmiţarea. Duhul fărădelegii, indiferent în ce domeniu se arată el, conduce la prăbuşire. Şi cu cât mai hotărâţi sunt aceia care urmăresc voia proprie, cu atât mai mare este paguba, pe care o produc. Nu este o cauză mai mare a distrugerii poporului lui Dumnezeu ca egoismul neşovăitor al unui om hotărât.
Dar cum putem scăpa de principiul rău al fărădelegii sau al egoismului? Numai rămânând în Hristos, aşa cum spune apostolul, „oricine rămâne în El nu păcătuieşte”. Numai când noi rămânem sub influenţa Aceluia care a putut spune, „Eu vin, nu ca să fac voia Mea, ci voia Aceluia care M-a trimis”, vom scăpa de egoismul care de fapt este fiinţa propriu-zisă a păcatului.
Acestea sunt deci rezultatele binecuvântate ale rămânerii în Hristos, aşa cum ele ne sunt prezentate în Scriptură. Dacă respectăm cuvintele Domnului şi năzuim să rămânem în El, atunci
– viaţa noastră va aduce roadă, prin aceea că noi vom prezenta ceva din însuşirile de caracter plăcute ale lui Hristos,
– rugăciunea noastră va primi răspuns, deoarece ea corespunde gândurilor Sale,
– drumul nostru va fi în concordanţă cu slava care va veni a lui Hristos,
– umblarea noastră va fi păzită, să nu aibă parte de fărădelegea cărnii, a cărei origine este în diavolul, şi este rădăcina ruinării omului şi suferinţei lumii.
Cât de bine este deci, să respectăm cuvintele Domnului, „Rămâneţi în Mine … căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic.” S-ar putea ca noi să fim talentaţi şi să avem orice cunoştinţă şi râvnă, s-ar putea să avem ani mulţi de experienţă, dar totdeauna rămâne valabil, că noi fără Hristos nu putem face nimic. Talentul, cunoaşterea şi râvna sunt fără putere. Toate acestea nu ne vor face capabili să biruim carnea, să respingem lumea, sau să scăpăm de cursele diavolului. Putem avea toate aceste lucruri, dar fără Hristos probabil vom cădea la cea mai mică ispită şi vom cădea în cele mai mari păcate.
Deci dacă noi nu putem face nimic fără Hristos, atunci să năzuim să rămânem în El şi să nu cutezăm să mergem nici măcar o zi mai departe, sau să facem un pas, fără El.
Hristos, Capul bisericii
În Noul Testament, relaţia dintre Hristos şi biserica Sa este ilustrată printr-o metaforă – biserica este trupul lui Hristos. Biserica depinde de El pentru însăşi existenţa ei. El este Capul (Coloseni 1:18, Efeseni 1:22) şi Sursa ei de viaţă. Fără El, ea nu ar exista. Biserica îşi trage identitatea din Hristos, deoarece El este Temelia, Căpetenia şi Desăvârşitorul credinţei şi al învăţăturilor ei. Hristos şi Cuvântul Său descoperit în Scriptură îi determină identitatea.
1. Ce altă metaforă foloseşte Pavel când vorbeşte despre relaţia dintre Hristos şi biserica Sa? Care sunt caracteris cile acestei relaţii?
Efeseni 5:23-27
23. căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este Capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului.
24. Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile.
25. Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea,
26, ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă prin Cuvânt,
27. ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.
Poate că avem reţineri faţă de ideea de supunere, din cauza abuzurilor la care s-au pretat conducătorii din secolele trecute. Şi totuşi biserica trebuie să se supună Capului, lui Hristos, şi este supusă autorităţii Lui. Când Îl recunoaştem drept Cap al bisericii, ne aducem aminte că Lui şi numai Lui Îi datorăm credinţă supremă. Biserica trebuie să se organizeze, însă organizaţia trebuie să se supună permanent autorităţii Lui, adevăratul Conducător al bisericii.
„Biserica este clădită pe Hristos, ca temelie a ei; ea trebuie să asculte de Hristos, Capul ei. Nu trebuie să fie stăpânită de om şi nici să depindă de om. Mulţi pretind că un anumit loc în biserică le dă autoritatea de a dicta ce trebuie să creadă şi ce trebuie să facă ceilalţi oameni. Dumnezeu nu aprobă această pretenţie. Mântuitorul declară: «Voi toţi sunteţi fraţi.» Toţi suntem expuşi ispitei şi supuşi greşelii. Nu ne putem încrede în nicio fiinţă mărginită pentru a ne conduce. Temelia credinţei este prezenţa vie a lui Hristos în biserică. În aceasta poate să se încreadă şi cel mai slab, iar aceia care se socotesc cei mai tari se vor dovedi cei mai slabi, dacă nu fac din Hristos ajutorul lor.” – Ellen G. White, Viaţa lui Isus, ed. 2015, p. 357
De ce depindem de Hristos și nu de vreo ființă limitată?
Cristos: Capul Bisericii
,,El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.” (Col. 1:18)
După ce Pavel Îl prezintă pe Cristos în relaţie cu Tatăl şi cu creaţia, ni-L descoperă pe Fiul lui Dumnezeu şi în relaţie cu Biserica. Pe lângă ,,Chipul Dumnezeului nevăzut” şi ,,Mijlocitorul creaţiei” El este şi ,,Capul Bisericii”. Pe lângă relaţia Sa unică cu Tatăl, şi rolul Său unic în cadrul creaţiei, Cristos S-a unit în mod tainic cu Biserica, născută din dragoste şi jertfă de Sine şi destinată spre a-I fi mireasă. În cele ce urmează aş dori să descoperim care sunt adevărurile pe care a intenţionat Pavel să ni le comunice despre Cristos prin această expresie, şi care sunt implicaţiile practice care decurg din ele.
1. El este capul de serie al noii creaţii, respectiv al Bisericii.
În mesajul intitulat: ,,Cristos mijlocitorul creaţiei” am descoperit că Cristos nu este doar autorul, autoritatea, scopul şi susţinătorul creaţiei ci şi răscumpărătorul ei. Încă înainte de întemeierea lumii, Dumnezeu a avut în vedere atât căderea cât şi restaurarea. Prin moartea şi învierea Sa, Cristos devine capul de serie al noii creaţii, dupăcum spune tot Pavel în 2 Corinteni 5:17: ,,Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” El este Cel întâi născut din această nouă creaţie, sau în limbaj tehnic, piesa de referinţă a începutului de lot. Ca unul care lucrez în producţie, la începutul unui lot, trebuie să execut piesa de referinţă, care va constitui modelul pentru toate celelalte. Toate piesele care urmează a fi fabricate, trebuie să fie identice cu piesa de referinţă. Fără a avea pretenţia că paralela este perfectă, expresia: ,,Cel întâi născut din toată zidirea”, semnifică faptul că Cristos este piesa de referinţă a noii creaţii. El este începutul de lot şi modelul a ceea ce trebuie să fim. Deci imaginea creaţiei, folosită de Pavel în Coloseni, ne arată că expresia ,,Cristos Capul Bisericii” se referă la rolul Său de Pârgă şi Model al noii creaţii adică Biserica: ,,şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou, care se înoieşte spre cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a făcut.” (3:10)
Dacă Cristos este Capul Bisericii, înseamnă că noi trebuie să ţintim a fi ca El. Însuşirea modului Său de a gândi, vorbi, simţi şi acţiona trebuie să fie principala noastră preocupare. Privirea noastră trebuie să fie aţintită mereu la El, spre a putea observa cum se comportă în diferitele situaţii cu care se confruntă. Am observat deja, că Pavel insistă mult, în epistolă, asupra necesităţii cunoaşterii lui Cristos, pentru ca în felul acesta să devenim ca El. Lucrul acesta reiese foarte clar din modul în care îşi prezintă scopul lucrării sale: ,,Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.” Dar mai multe despre aceste versete vom vedea în mesajul următor.
2. El este sursa vieţii Bisericii.
În Coloseni, nu întâlnim numai imaginea creaţiei, pentru a descrie relaţia lui Cristos cu Biserica, ci şi imaginea trupului. Iată ce scrie în 2:18-19: ,,Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti, şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu.” Din experienţa vieţii de zi cu zi, ştim că un mădular care pierde legătura cu capul se îmbolnăveşte foarte grav sau moare. Fiecare funcţie a mădularelor trupului este comandată şi dirijată de la creier. Când între creier şi un anumit mădular se rupe legătura, mădularul respectiv rămâne inert şi absolut nefolositor. Viaţa şi sănătatea trupului implică o bună legătură cu capul. Viaţa vine din cap. Fără o mână sau fără un picior se mai poate trăi, dar fără cap în nici un caz. Un trup fără cap este un cadavru. Tot aşa stau lucrurile şi din punct de vedere spiritual. Viaţa şi sănătatea unui creştin implică o bună legătură cu Cristos. Un creştin despărţit de Cristos este mort. O biserică locală despărţită de Cristos este moartă. O biserică ce şi-a ales un alt cap decât pe Cristos, nu mai este a Lui.
Dacă Cristos este Capul Bisericii, atunci relaţia personală cu El trebuie să fie prioritatea numărul zero a fiecărui creştin. Preocuparea noastră de căpătâi trebuie să fie îmbunătăţirea continuă a legăturii cu Cristos, deoarece pe această cale curge viaţa din Dumnezeu spre noi. Această relaţie cu Cristos, conform epistolei către Coloseni, presupune două etape: a-L primi pe Cristos şi a umbla cu El: ,,Astfel, deci, după cum aţi primit pe Hristos Isus, Domnul, aşa să şi umblaţi în El,” (2:6) În capitolul 2:11-23 Pavel ne spune cum L-am primit pe Cristos, iar în capitolul 3:1-4:6 ne spune cum trebuie să umblăm cu El. Mai multe despre aceste două aspecte ale relaţiei noastre cu Cristos, vom vedea în mesajele viitoare.
3. El este Mirele Bisericii.
Chiar dacă ideea că Biserica este Mireasa lui Cristos nu apare explicit în Coloseni, ea apare implicit atunci când ni se spune: ,,Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, El v-a împăcat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă facă să vă înfăţişaţi înaintea Lui sfinţi, fără prihană şi fără vină;” (1:19-22) Acest text seamănă mult cu Efeseni 5:27 unde ni se spune că ceea ce Cristos vrea să înfăţişeze înaintea Tatălui fără pată şi fără zbârcitură este Mireasa Sa. De fapt ideea că am fost creaţi pentru Cristos este foarte prezentă în Coloseni. Deci Pavel când spune că Cristos este Capul Bisericii, afirmă că El este Mirele ei, Cel care s-a dat pe Sine pentru ea, Cel care o iubeşte şi doreşte să o aibă alături toată veşnicia.
Dacă Cristos este capul Bisericii, atunci trebuie să rămânem credincioşi Mirelui nostru. Cunoaşterea dragostei lui Cristos şi creşterea în dragoste pentru Cristos trebuie să fie scopul principal al vieţii noastre. A ne dărui păcatului, lumii şi diavolului reprezintă curvie spirituală, şi conduce la distrugerea relaţiei noastre cu Cristos. În sensul acesta îndemnurile lui Pavel din capitolele 3 şi 4 sunt esenţiale.
4. El este Împăratul Bisericii.
Pe lângă imaginea creaţiei, trupului şi familiei, în Coloseni avem şi imaginea împărăţiei, pentru a descrie relaţia Bisericii cu Cristos: ,,El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui,” (1:13), ,,Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.” (2:10), ,,A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.” (2:15), ,,Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu.” (3:1), ,,Stăpânilor, daţi robilor voştri ce le datoraţi, şi ce li se cuvine, căci ştiţi că şi voi aveţi un Stăpân în cer.” (4:1) Iată cât de prezentă este imaginea împărăţiei în Coloseni. Expresia ,,Cristos Capul Bisericii” trebuie înţeleasă în sens de autoritate. Cristos este Împăratul Bisericii.
Dacă Cristos este Capul Bisericii, atunci trebuie să ascultăm de El. Lucrul acesta sună foarte frumos, însă de multe ori riscă să rămână doar o vorbă goală. În încheiere, propun să observăm practic, ce înseamnă la nivel de biserică locală a asculta de Cristos?
4.1. A asculta de Cristos, presupune ca toate învăţăturile care se dau în biserică să vină de la Domnul. De la amvon trebuie să se predice Cuvântul clar şi curat al lui Dumnezeu. Biserica n-a început cu noi şi nici nu se va termina cu noi. Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac, şi în veac vor rămâne toţi cei ce se ancorează în El. Cei care răstoarnă Cuvântul lui Dumnezeu vor trece şi li se va şterge pentru totdeauna urma.
4.2. Biserica trebuie să accepte doar pe acei predicatori care predică Cuvântul curat al lui Dumnezeu. Biserica are obligaţia să cerceteze ceea ce li se predică, la fel ca Bereenii. Ea trebuie să promoveze doar pe acei predicatori care rămân fideli Scripturii şi să oprească pe toţi cei care propovăduiesc învăţături greşite. Scriptura vorbeşte de nişte vremuri în care oamenii îşi vor da învăţători după poftele lor. Adunarea care procedează în felul acesta, a încetat a mai fi biserica lui Cristos.
4.3. Adunarea generală sau comitetul bisericii nu au dreptul să voteze Biblia, chiar dacă ar avea o majoritate covârşitoare de voturi. La adunările generale putem să votăm proiecte de investiţii financiare, şi aspecte care ţin de organizarea lucrării bisericii, iar votul majorităţii este cel care decide. Însă votul majorităţii nu poate decide dacă beţia sau divorţul sunt păcate. Aceste lucruri au fost votate într-un for superior nouă. Datoria noastră este să ne supunem Bibliei nu să o supunem la vot. Dacă majoritatea unei biserici ajunge să voteze împotriva vreunui principiu biblic, atunci minoritatea, chiar dacă ar fi compusă dintr-o singură persoană, are obligaţia să se ridice şi să apere Scriptura chiar cu preţul vieţii.
Plinătatea în Cristos
,,Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.” (Col.2:10)
Aş vrea să mai zăbovim puţin asupra acestui verset, deoarece el reprezintă versetul cheie al epistolei, şi este unul din versetele cheie ale Scripturii.
Expresia: ,,Voi aveţi totul deplin în El”, înseamnă mai mult decât că în Cristos avem resurse la toate problemele şi nevoile cu care ne confruntăm. Ea înseamnă că aceste resurse ne sunt date într-un mod deplin sau plenar. Noi, nu doar că avem totul în El, ci avem totul la modul deplin în El. Dumnezeu nu face nimic pe jumătate. Domnul Isus a spus: ,,Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.” (Ioan 10:10)
Când am înţeles acest lucru, m-am rugat lui Dumnezeu astfel: ,,Doamne, Tu îmi spui că în Cristos, eu am totul la modul deplin, plenar şi din belşug. Prin urmare nu vreau să-mi mai trăiesc viaţa creştină cu jumătăţi de măsură, târându-mă de pe o zi pe alta. Eu vreau să experimentez din plin această plinătate în Cristos, şi aceasta pentru simplul fapt că tu mi-ai dat-o. Dacă Tu mi-ai dat Har în Cristos, atunci vreau să am Har din belşug, nu cu ţârăita. Dacă Tu mi-ai dat pace în Cristos, atunci vreau ca ea, să nu fie ca pacea lumii care tulbură şi înspăimântă, ci să întreacă orice pricepere şi să-mi păzească toate gândurile şi inima. (Ioan 14:29, Filipeni 4:8) Dacă Cristos a fost făcut pentru mine sfinţire, (1Cor.1:30) atunci vreau să fiu desăvârşit dupăcum şi Tatăl meu este desăvârşit. (Matei 5:48) Nu mai vreau să fiu îngenunchiat, în fiecare zi, de tot felul de pofte şi ispite. Dacă în Cristos, mi-ai dat putere pentru trăire şi lucrare, atunci vreau s-o am din belşug, în a mă împotrivi până la sânge împotriva păcatului, în a-l birui pe cel rău şi în a propovădui Evanghelia. Nu mai vreau să cad neputincios sub povara ispitelor sau a greutăţilor lucrării. Dacă Cristos a fost făcut pentru mine înţelepciune (1 Cor.1:30), atunci o vreau din belşug. Nu mai vreau să fiu în criză de viziune, în pană de idei şi făcând tot felul de prostii din pricina propriei mele ignoranţe. Dacă în Cristos am asigurată biruinţa, atunci o vreau deplină, nu discutabilă. Vreau să domnesc în viaţă împreună cu Cristos, peste firea mea pământească, peste păcat şi peste lumea spirituală din locurile cereşti. Dacă în Cristos am primit Duhul Sfânt, atunci doresc plinătatea Duhului. Vreau ca El să se manifeste liber în mine, cu toată forţa, în ce priveşte roada, darurile, puterea şi călăuzirea în lucrare. Vreau ca manifestarea Duhului în mine, să fie comparabilă cu manifestarea Lui în perioada bisericii primare, ca în Petru, Pavel sau în Domnul Isus. Dacă în Cristos am primit bucurie, atunci vreau ca aceasta să fie atât de puternică încât să nu mi-o poată tulbura nici cele mai cumplite necazuri sau încercări. Dacă în Cristos am un Logodnic desăvârşit, atunci vreau ca dragostea dintre noi să fie la cele mai înalte cote. Vreau ca toată forţa minţii, aspiraţiilor, trăirilor şi sentimentelor mele să ţintească numai spre El, aşa încât să-I pot rămâne fidel în ciuda tuturor provocărilor ademenitoare ale lumii acesteia. Dacă în Cristos am un prieten minunat, atunci vreau să-mi fie cel mai apropiat. Vreau să-i pot împărtăşi chiar cele mai adânci trăiri ale sufletului meu, şi să rămân statornic şi echilibrat chiar dacă toţi ceilalţi prieteni m-ar părăsi. Dacă în Cristos am asigurată destoinicia în lucrare, atunci o vreau din belşug. Nu vreau să fiu un lucrător de mâna a doua ci de mâna întâi. Dacă în Cristos am o familie minunată, părtăşie cu fraţi preaiubiţi, unitate şi slujire în dragoste, atunci vreau să am aceste lucruri pe deplin. Vreau să se termine odată cu intrigile, măştile şi cu scopurile ascunse.”
Aceasta este rugăciunea mea, şi vreau să continui să mă rog în felul acesta, cu referire la toate cele peste 150 de lucruri, pe care am descoperit că le avem în Cristos, şi din care am prezentat 75 în mesajul intitulat: ,,Voi aveţi totul deplin în El” Dacă eu beneficiez de aceste lucruri în Cristos, atunci le vreau din belşug, şi asta nu pentru că aşa îmi place mie ci pentru că aşa mi le-a promis Dumnezeu.
Dar întrebarea este următoarea: ,,De ce anume depinde măsura plinătăţii în care voi avea aceste lucruri în viaţa mea? Care este factorul de care depinde abundenţa sau sărăcia în care aceste lucruri vor fi în mine?” Singurul răspuns biblic care poate fi dat, este format dintr-un singur cuvânt, şi anume: credinţa. În 2:5 Pavel vorbeşte despre tăria credinţei iar în 2:7 spune că noi suntem întăriţi prin credinţă. Deci o credinţă slabă va produce oameni slabi iar o credinţă tare va produce oameni tari. Intensitatea credinţei, determină intensitatea plinătăţii noastre în Cristos. Dar marea întrebare abia acum urmează să fie pusă: ,,Ce înseamnă în mod concret şi practic a crede în Isus?” Pentru mulţi creştini, credinţa este un lucru atât de teoretic şi de ambiguu încât nu mai reprezintă nimic. De aceea este absolut esenţial să definim ce înseamnă practic a crede în Isus. Deci:
Cum se manifestă în mod practic credinţa în Isus, în vederea beneficierii din belşug de lucrurile pe care le avem în El? Pentru cine este plinătatea în Cristos?
1. Plinătatea lui Cristos este pentru cei care se ţin strâns de Capul Cristos.
,,Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti, şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu.” (2:18-19) Lucrurile pe care le avem în Cristos, din 2:10, le găsim prezente şi în v 19, în expresia: ,,creşterea pe care i-o dă Dumnezeu”. În acest verset, Pavel ne prezintă scopul pentru care noi am primit totul în Cristos. De ce ne-a dat Dumnezeu totul în Cristos? Cu ce scop? Ca să risipim în poftele şi plăcerile noastre? Nu , ci pentru creştere. Scopul pentru care noi avem totul în Cristos este creşterea noastră şi creşterea altora. Din context, a ne ţine strâns de capul Cristos, înseamnă a avea pentru viaţa noastră acelaşi scop pe care îl are şi Dumnezeu. Pavel şi-a definit scopul vieţii sale în 1:28-29: ,,Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus. Iată la ce lucrez eu, şi mă lupt după lucrarea puterii Lui, care lucrează cu tărie în mine.” Prin această aliniere a sa la voia lui Dumnezeu, Pavel s-a ţinut strâns de Cristos. Versetele 18 şi 19 din capitolul 2, prezintă nişte învăţători falşi care nu urmăreau voia lui Dumnezeu ci urmăreau planurile şi scopurile lor personale, de a se scoate pe ei în evidenţă şi a câştiga popularitate printre credincioşi, mânaţi de o mândrie deşartă. Despre aceştia Pavel afirmă că nu se ţin strâns de Capul Cristos.
Noi nu primim nimic de la Dumnezeu pentru a deveni vedete sau celebrităţi, nici pentru a risipi în poftele şi plăcerile noastre, însă dacă dorim să creştem sau să îi ajutăm pe alţii să crească în Cristos, atunci noi avem totul deplin în El.
Prin urmare, dacă constatăm că viaţa noastră spirituală este caracterizată de sărăcie, lipsuri sau neajunsuri, este timpul să ne cercetăm mai bine motivaţiile şi scopurile vieţii. Căutăm noi cu adevărat să-L proslăvim pe Cristos, lăsându-L să-şi facă lucrarea Lui în noi şi prin noi, sau urmărim o slavă deşartă? În Ioan 14:13 Domnul Isus ne promite că doar la acele rugăciuni va răspunde care fac ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Pericolul mândriei este foarte suptil, şi foarte adesea vine pe fondul unei false smerenii.
2. Plinătatea lui Cristos, este pentru cei care se ţin strâns de Trupul lui Cristos:Biserica.
Recitim 2:18-19, şi ne punem întrebarea: ,,Cu ajutorul a ce, dă Dumnezeu creşterea?, sau care este mijlocul prin care noi ajungem să avem totul deplin în El?” ,,Nimeni să nu vă răpească premiul alergării, făcându-şi voia lui însuşi printr-o smerenie şi închinare la îngeri, amestecându-se în lucruri pe care nu le-a văzut, umflat de o mândrie deşartă, prin gândurile firii lui pământeşti, şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu.” (2:18-19) Deci: noi avem totul deplin în El prin Trupul lui Cristos care este Biserica. Credincioşii uniţi în dragoste, sunt metoda lui Dumnezeu prin care noi primim totul deplin în Cristos. Măsura plinătăţii mele în Cristos, depinde de măsura unităţii mele cu Biserica.
Dar ce se întâmplă dacă eu mă izolez de biserică? Îmi pare rău dacă dezamăgesc pe cineva, nu-mi pot permite să ofer nădejdi înşelătoare, dar dacă mă izolez de biserică, mor. Ştiu că sună revoltător şi în totală contradicţie cu individualismul, spiritul de independenţă şi răzvrătire la tot ce înseamnă autoritate, a societăţii nihiliste postmoderne în care trăim, dar Dumnezeu nu-şi schimbă metodele şi planurile în funcţie de tendinţele vremii. Singurul mod prin care cineva îşi primeşte creşterea, este prin slujirea acelor fraţi şi surori imperfecţi şi cu slăbiciuni. La fel stau lucrurile şi în trupul fizic: După mii de ani de la creerea omului, obrajii sunt spălaţi tot de mâini chiar dacă şi-au pierdut vreo două degete într-un accident, stomacul este hrănit tot de gură chiar dacă între timp şi-a pierdut câţiva dinţi, iar picioare sunt călăuzite tot de ochi chiar dacă au cataractă şi văd în ceaţă. Mădularele separate de trup, sunt în viziunea lui Ezechiel, şi nu au viaţă în ele, ci acolo domneşte moartea şi uscăciunea. Când apare viaţa, mădularele se adună, interacţionează unele cu altele formând un trup.
Plinătatea în Cristos, este pentru cei care rămân în Biserica lui Cristos, în ciuda imperfecţiunilor ei şi a tendinelor vremii. A pleca din biserică înseamnă a ieşi din trup. Aceasta este echivalentul amputării şi conduce spre moarte.
3. Plinătatea lui Cristos este pentru cei care umblă şi se gândesc la lucrurile de sus nu la cele de pe pământ.
,,Dacă, deci, aţi înviat împreună cu Hristos, să umblaţi după lucrurile de sus, unde Hristos şade la dreapta lui Dumnezeu. Gândiţi-vă la lucrurile de sus, nu la cele de pe pământ.” (3:1-2) Întrebarea este: Care sunt lucrurile de sus şi care sunt lucrurile de pe pământ? Conform textului, lucrurile de sus sunt lucrurile lui Cristos, sau cu alte cuvinte lucrurile pe care le avem în El, lista cu cele peste 150 lucruri pe care le avem în El. Conform versetelor 5, 8-9, lucrurile de pe pământ sunt: curvia, necurăţia, pofta rea, lăcomia, mânia, răutatea, clevetirea, minciuna şi aşa mai departe.
De plinătatea în Cristos beneficiază doar cei care umblă şi se gândesc la lucrurile lui Cristos. De fapt, cum şi-ar putea închipui cineva, că va avea pace deplină în Cristos, în timp ce nici măcar nu ştie unde scrie: ,,Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri. Şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, vă va păzi inimile şi gândurile în Hristos Isus.” (Filip.4:6-7), decum să mai vorbim de lupta împotriva îngrijorărilor şi discutarea tuturor problemelor, în rugăciune cu Dumnezeu. Cum îşi imaginează cineva că va fi desăvârşit, în timp ce toată ziua şi-o petrece la televizor şi în compania unor prieteni care-l îndeamnă la rău. Cum îşi închipuie cineva că va primi înţelepciune de sus, în timp ce el se întâlneşte cu Biblia din an în paşti. Cum îşi imaginează cineva că va fi plin de Duhul Sfânt în timp ce în trupul său are un spaţiu destinat şi pentru alcool. Am putea continua mult cu astfel de întrebări.
Este aici un lucru esenţial pe care trebuie să-l înţelegem: Dumnezeu nu ne dă lucruri pe care nu ni le dorim, la care nu ne gândim şi după care nu umblăm. Dumnezeu nu aleargă după noi ca distribuitorii de reclame publicitare. El nu face risipă. El nu aruncă mărgăritare înaintea porcilor. El ne spune: ,,Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Căci ori şi cine cere, capătă; cine caută, găseşte; şi celui ce bate, i se deschide. Cine este omul acela dintre voi, care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră? Sau, dacă-i cere un peşte, să-i dea un şarpe? Deci, dacă voi, care Sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru, care este în ceruri, va da lucruri bune celor ce I le cer!” (Mat.7:7-11) Împărăţia lui Dumnezeu este ca o comoară ascunsă ce trebuie căutată, şi acela o dobândeşte care este dispus să vândă pentru ea tot ce are.
Plinătatea în Cristos este pentru cei care o caută şi se gândesc la ea. Ce înseamnă practic acest lucru. Aceasta înseamnă să luăm pe rând toate lucrurile pe care le avem în Cristos, să ne gândim la ele, să ni le dorim şi să facem tot ce ne îndeamnă Scriptura pentru a creşte în ele. Vrem sfinţenia lui Cristos, s-o rupem cu păcatul. Vrem înţelepciunea lui Cristos, să ne împrietenim cu Scriptura, şi aşa mai departe.
În concluzie:
Asta înseamnă practic a crede în Isus: A avea pentru viaţa mea scopul pe care El îl are pentru mine, adică creşterea mea în Cristos, şi să-i ajut şi pe alţii la aceasta. A crede în Isus înseamnă a mă ţine strâns de biserica Sa, în ciuda slăbiciunilor şi imperfecţiunilor ei. A crede în Isus înseamnă a umbla şi a mă gândi la lucrurile Sale. De fapt este logic: Cred în acele lucruri după care umblu şi la care mă gândesc. Umblu toată ziua după bani şi mă gândesc tot timpul la bani, înseamnă că cred în valoarea acestora. Mă gândesc necurmat la Cuvântul lui Dumnezeu şi umblu în aşa fel încât să-l împlinesc, înseamnă că cred în valoarea lui.
Plinătatea lui Cristos se dobândeşte prin credinţă, iar credinţă înseamnă a-mi alinia viaţa scopurilor lui Dumnezeu pentru mine, a mă ţine strâns de biserică, a umbla şi a mă gândi la lucrurile de sus nu la cele de pe pământ.
Voi aveţi totul deplin în El
,,Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.”(Col.2:10)
Provocat de acest verset, cu câţiva ani în urmă, am făcut un tur de forţă prin Noul Testament, în special prin epistolele lui Pavel, cu scopul de a sonda puţin bogăţiile pe care le avem în Cristos. Spre marea mea mirare, am descoperit peste 150 de lucruri distincte, pe care Scriptura spune că le avem în El, şi vă mărturisesc că nu am pretenţia că lista este exhaustivă.
În această zi, propun să părăsim puţin contextul cărţii Coloseni, şi să privim în Noul Testament, în special în epistolele lui Pavel, spre o parte din lucrurile pe care le avem în Cristos. Miezul teologiei lui Pavel, poate fi redat prin expresia: ,,În Cristos”. Pavel, nu numai că explică ce înseamnă ,,în Cristos” şi cum se poate ajunge acolo, dar ne şi prezintă comorile pe care le avem în El. Lista care urmează, poate constitui un punct de plecare în meditaţie în vederea reconsiderării imenselor bogăţii de care avem parte în Cristos, pentru încurajarea noastră şi beneficierea de ele prin credinţă. În acest mesaj, nu îmi propun să explic termenii teologici implicaţi, ci să vă ofer un punct de plecare în studiu şi câteva referinţe biblice. Ordinea aşezării lor în listă nu este neapărat foarte importantă.
Lucruri de care avem parte în Cristos:
1. Alegere. ,,În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui,” (Efes.1:4)
2. Har. ,,căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.” (Ioan1:17)
3. Pace. ,,Căci El este pacea noastră, care din doi a făcut unul, şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea, şi, în trupul Lui, a înlăturat vrăjmăşia dintre ei, Legea poruncilor, în orânduirile ei, ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace;” (Efes.2:14-15)
4. Evanghelie. ,,Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia pe care v-am propovăduit-o pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care Sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi;” (1Cor.15:1-4)
5. Neprihănire. ,,Dar acum s-a arătat o neprihănire (Greceşte: dreptate) pe care o dă Dumnezeu, fără lege-despre ea mărturisesc Legea şi proorocii- şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire.” (Rom.3:21-22)
6. Răscumpărare. ,,Şi Sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus.” (Rom.3:24)
7. Ispăşire. ,,Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea în delungei răbdări a lui Dumnezeu;” (Rom.3:25)
8. Împăcare. ,,Şi toate lucrurile acestea Sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi, deci, Suntem trimeşi împuterniciţi ai lui Hristos; şi, ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2Cor.5:18-20)
9. Iertare. ,,El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor.” (Col.1:13-14)
10. Răstignirea omului vechi. ,,Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Gal.2:20)
11. Izbăvire de legea păcatului şi a morţii. ,,Acum, deci, nu este nici o osîndire pentru cei ce Sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă în Hristos Isus, m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii.” (Rom.8:1-2)
12. Izbăvire de osândă. Rom.8:1-2
13. Naştere din nou ,,Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie,” (1Pet.1:3)
14. Strămutarea din împărăţia întunericului în Împărăţia Fiului dragostei Sale. ,,El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor.” (Col.1:13-14)
15. Slobozenia. ,,Căci robul chemat în Domnul, este un slobozit al Domnului. Tot aşa, cel slobod, care a fost chemat, este un rob al lui Hristos” (1Cor.7:22)
16. Dezbrăcarea domniilor şi stăpânirilor care ne-au ţinut robi. ,,A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce.” (Col.2:15)
17. Răscumpărarea din blestemul Legii. ,,Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: Blestemat e oricine este atîrnat pe lemn” (Gal.3:13)
18. Mijlocire. ,,cine-i va osîndi? Hristos a murit! Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu, şi mijloceşte pentru noi!” (Rom.8:34)
19. Sfinţire. ,,Şi voi, prin El, Sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare,” (1Cor.1:30)
20. Binecuvântare. ,,Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos” (Efes.1:3)
21. Putere. ,,…, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.” (Efes.1:17-21)
22. Înţelepciune. ,,Şi voi, prin El, Sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare,” (1Cor.1:30)
23. Îndepărtarea mahramei Vechi-Testamentale de pe ochii noştri. ,,Dar ori de câte ori vreunul se întoarce la Domnul, marama este luată.” (1Cor.3:16)
24. O nouă gândire. ,,Căci „cine a cunoscut gândul Domnului, ca să-I poată da învăţătură?” Noi însă avem gândul lui Hristos.” (1Cor.2:16)
25. Biruinţă. ,,Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui.” (2Cor.2:14)
26. Mângâiere. ,,Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mângîiere.” (2Cor.1:5)
27. Duhul Sfânt. ,,Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” (Rom.8:9)
28. Roada Duhului Sfânt. ,,Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţa, înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. Cei ce Sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei.” (Gal.5:22-24)
29. Statutul de fii ai lui Dumnezeu. ,,Căci toţi Sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus.” (Gal.3:26)
30. Părtăşie cu El. ,,Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru.” (1Cor.1:9)
31. Statutul de sămânţă a lui Avraam. ,,Şi dacă Sunteţi ai lui Hristos, Sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă” (Gal.3:29)
32. Cetăţenie cerească. ,,Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus Hristos.” (Filip.3:20)
33. Domnie cu Cristos în locurile cereşti. ,,El ne-a înviat împreună, şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus,” (Ef.2:6)
34. Fapte bune pregătite de Dumnezeu în care să umblăm. ,,Căci noi Suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” (Ef.2:10)
35. Creştere. ,,Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceiace dă fiecare încheitură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste.” (Ef.2:16)
36. Hrană. ,,şi nu se ţine strâns de Capul din care tot trupul, hrănit şi bine închegat, cu ajutorul încheieturilor şi legăturilor, îşi primeşte creşterea pe care i-o dă Dumnezeu.” (Col.2:19)
37. Bogăţie. ,,Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos. El, cu toate că era bogat, s-a făcut sărac pentru voi, pentru ca prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogăţiţi.” (2Cor.8:9)
38. Bucurie ,,Şi nu numai atât, dar ne şi bucurăm în Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin care am căpătat împăcarea.” (Rom.5:11)
39. Plinătate. ,,Căci în El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii. Voi aveţi totul deplin în El, care este Capul oricărei domnii şi stăpâniri.” (Col.2:9-10)
40. Schimbarea răului în bine. ,,De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său.” (Rom.8:28)
41. Scop în viaţă. ,,Căci pentru mine a trăi este Hristos…” (Filip.1:21)
42. Posibilitatea ajungerii la desăvârşire. ,,Pe El Îl propovăduim noi, şi sfătuim pe orice om, şi învăţăm pe orice om în toată înţelepciunea, ca să înfăţişăm pe orice om, desăvârşit în Hristos Isus.” (Col.1:28)
43. Posibilitatea de a vedea slava lui Dumnezeu. ,,Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi Suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” (2Cor.3:18)
44. Transformarea vieţii după Chipul Lui. 2Cor.3:18
45. Viaţa Lui în noi. ,,Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Gal.2:20)
46. Un nou mod de a-i vedea pe oameni. ,,Aşa că, de acum încolo, nu mai cunoaştem pe nimeni în felul lumii;” (2Cor.5:16)
47. Înnoirea tuturor lucrurilor. ,,Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi.” (2Cor.5:17)
48. Făgăduinţe minunate. ,,Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit tot ce priveşte viaţa şi evlavia, prin cunoaşterea Celui ce ne-a chemat prin slava şi puterea Lui, prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte.” (2Pet.1:3-4)
49. Un prieten. ,,Voi Sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă poruncesc Eu.” (Ioan15:14)
50. Un logodnic. ,,Căci Sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată.” (2Cor.11:2)
51. Un stăpân. ,,şi voi Sunteţi ai lui Hristos, iar Hristos este al lui Dumnezeu.” (1Cor.3:23)
52. Pildă de urmat. ,,Dumnezeul răbdării şi al mângîierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţiminte, unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Isus;” (Rom.15:5)
53. O nouă familie. ,,Aşa dar, voi nu mai Sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci Sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu,” (Efes.2:19)
54. Aşezarea în Trupul lui Cristos. ,,tot aşa, şi noi, care Suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, Suntem mădulare unii altora.” (Rom.12:5)
55. Fraţi preaiubiţi. ,,Noi însă, fraţi prea iubiţi de Domnul, trebuie să mulţumim totdeauna lui Dumnezeu pentru voi, căci de la început Dumnezeu v-a ales pentru mântuire, în sfinţirea Duhului şi credinţa adevărului.” (2Tes.2:13)
56. Părinţi. ,,Căci chiar dacă aţi avea zece mii de învăţători în Hristos, totuşi n-aveţi mai mulţi părinţi; pentru că eu v-am născut în Hristos Isus, prin Evanghelie.” (1Cor.4:15)
57. Tovarăşi de lucru. ,Spuneţi sănătate Priscilei şi lui Acuila, tovarăşii mei de lucru în Hristos Isus,” (Rom.16:3)
58. Statutul de slujitor. ,,Iată cum trebuie să fim priviţi noi: ca nişte slujitori ai lui Hristos, şi ca nişte ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu.” (1Cor.4:1)
59. Părtăşia cu fraţii. ,,deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.” (1Ioan1:3)
60. Părtăşia cu suferinţele Lui. ,,Căci, după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa, prin Hristos avem parte din belşug şi de mângîiere” (2Cor.1:5)
61. Posibilitatea de a răspândi mireasma cunoştinţei Lui. ,,Mulţămiri fie aduse lui Dumnezeu, care ne poartă totdeauna cu carul Lui de biruinţă în Hristos, şi care răspândeşte prin noi în orice loc mireasma cunoştinţei Lui.” (2Cor.2:14)
62. Posibilitatea de a fi epistola Lui. ,,Voi Sunteţi arătaţi ca fiind epistola lui Hristos, scrisă de noi, ca slujitori ai Lui, nu cu cerneală, ci cu Duhul Dumnezeului celui viu; nu pe nişte table din piatră, ci pe nişte table care Sunt inimi de carne.” (2Cor.3:3)
63. Destoinicie în lucrare. ,,Avem încrederea aceasta tare în Dumnezeu, prin Hristos. Nu că noi prin noi înşine Suntem în stare să gândim ceva ca venind de la noi. Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu,” (2Cor.3:4-5)
64. Încredinţarea slujbei împăcării. ,,Şi toate lucrurile acestea Sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării;” (2Cor.5:18)
65. Egalitatea credincioşilor. ,,Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi Sunteţi una în Hristos Isus” (Gal.3:28)
66. Unitatea credincioşilor. ,,În El toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un Templu Sfânt în Domnul. Şi prin El şi voi Sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul.” (Efes.2:21-22)
67. Daruri spirituale pentru slujire. ,,De aceea este zis: S-a suit sus, a luat robia roabă, şi a dat daruri oamenilor.” (Efes.4:8)
68. Moştenire. ,,Şi, dacă Suntem copii, Suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” (Rom.8:17)
69. O nouă perspectivă asupra morţii. ,,Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig” (Filip.1:21)
70. Nimicirea morţii. ,,Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea.” (1Cor.15:25-26)
71. Proslăvirea trupului nostru. ,,El va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile.” (Filip.3:21)
72. Înviere. ,,Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos;” (1Cor.15:22)
73. Proslăvire. ,,Şi, dacă Suntem copii, Suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” (Rom.8:17)
74. Răsplată. ,,alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.” (Fil.3:14)
75. Toate lucrurile. ,,El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Rom.8:32)
Descriere
https://www.emag.ro/cu-dumnezeu-in-subterana-richard-wurmbrand-bh0166/pd/D0S6NJBBM/
Richard Wurmbrand
Richard Wurmbrand s-a născut în martie 1909, la București, într-o familie de evrei. A fost cel mai mic dintre cei 4 copii ai familiei, care vreme de câțiva ani, a locuit la Istanbul, unde tatăl lui Wurmbrand și-a deschis un cabinet de stomatologic. Richard Wurmbrand a rămas orfan de tată pe când avea 9 ani și prin urmare, familia a trebuit să revină la București. În adolescență, a intrat în contact cu primele organizații comuniste din România și până la un punct, a crezut cu tărie în această ideologie.
Chiar a fost trimis la studii politice la Moscova, și extrem de important pentru ce a urmat, Richard Wurmbrand era pe atunci ateu. Mai mult, a făcut închisoare în numele Partidului Comunist, aflat pe atunci în ilegalitate, și pe când era în detenție la Doftanta, a cunoscut mai mulți lideri comuniști, inclusiv pe Gheorghe Ghiorgiu Dej. Din discuțiile cu aceștia ar fi realizat că idealurile comuniste sunt cel puțin utopice. După acea prima detenție, Wurmbrand s-a îmbolnăvit de tuberculoză și pe când se afla în convalescență, a primit o Biblie de la un tâmplar sas în casa căruia a fost găzduit. Acela a fost momentul în care Wurmbrand, născut evreu și devenit ulterior ateu, a ales creștinismul. Mai mult, în anii care au urmat a devenit pastor luteran.
După al Doilea Război Mondial, comuniștii abia instalați au preferat să folosească religia, în loc să o interzică pur și simplu. Prin umare, în 1945, a fost convocat un Congres al Cultelor, în ceea ce astăzi este clădirea Patriarhiei. Au participat 2.000 de preoți, pastori, rabini sau imami și deasupra scenei trona un portret al lui Stalin.
Pe scurt, prim-ministrul Petru Groza le-a cerut celor prezenți să coopereze cu regimul comunist, propunerea sa fiind primită cu ropote de aplauze. Singurul care s-a opus a fost Richard Wurmbrand, care a și luat cuvântul. E drept că nu a apucat să zică prea multe, pentru că microfonul i-a fost tăiat rapid. Din acel moment, pentru Wurmbrand a început coșmarul. A fost arestat într-o dimineață de duminică, pe când mergea la biserică.
Cu totul, a petrecut 14 ani în închisorile comuniste, timp care a fost supus la chinuri pe care le-a descris în cărțile sale. Soția sa a fost trimisă la Canal și pe perioada detenției, Wurmbrand, și-a văzut fiul o singură dată. Întâlnirea nu a durat mai mult de câteva minute și a fost întreruptă de țipetele gardienilor. Wurmbrand era bolnav de tuberculoză și a primit de la fiul său câteva fiole de streptominicină, pe care a ales să i le dea altui deținut, aflat într-o situație mai gravă. Wurmbrand si-a petrecut o bună parte din detenție sigur, în celule întunecate, fără ferestre, din care era scos doar pentru a fi torturat și interogat. Pentru a nu-și pierde mințile în perioada de izolare totală, ținea predici în fața unui public imaginar.
Când i s-a permis să intre în contact cu alți deținuți, a convertit la creștinism mulți atei declarați. Încă și mai mulți au fost cei aflați pe moarte, care au găsit alinare în vorbele lui Wurmbrand. Potrivit celor care i-au fost colegi de suferință, Richard Wurmdrand obișnuia să se roage pentru torționarii săi. Îi îndemna și pe ceilalți deținuți să facă la fel.
“Când am fost întrebat cu ce scop am descris atrocităţile comunismului, am căutat în interiorul meu motivul real care m-a determinat să fac lucrul acesta. Ei bine, trebuie să o ştiţi: îndeosebi pentru a stârni mila dumneavoastră faţă de comunişti, care-şi împovărează sărmanele lor conştiinţe cu sângele atâtor victime”, scria Richard Wurmbrand în memoriile sale.
A fost eliberat în 1965 și un an mai târziu, a fost răscumpărat de o organizație creștină din Norvegia pentru suma de 10.000 de dolari. S-a stabilit în Statele Unite, unde a înființat “Vocea martirilor”, o organizație care lupta împotriva persecuției creștinilor .
În 1966 a ținut un discurs în fața Comisiei pentru Securitate a Senatului American, unde a povestit atrocitățile regimului comunist din România. Privit cu îndoială , Wurmbrand le-a arătat senatorilor cele 18 cicatri de pe trupul său.
În ciuda chinurilor groaznice prin care a trecut, Richard Wurmbrand a trăit 92 de ani. S-a stins în 2001, în Statele Unite ale Americii, dar înainte să moară a apucat să revină în România, pentru a depune flori la mormintele celor care l-au torturat.
Cum s-a „răzbunat“ Richard Wurmbrand pe torţionarii săi
Întors după un îndelungat exil în SUA, care a venit după 14 ani în temniţele comuniste, pastorul luteran Richard Wurmbrand a pus flori pe mormintele torţionarilor săi.
În contextul în care torţionari securişti, precum Alexandru Vişinescu, înjură de Cristos şi încearcă să îi lovească pe jurnaliştii care încearcă să-l filmeze, iar alţi ofiţeri de Securitate mint şi încearcă să acrediteze ideea că deţinuţii politici ar fi avut parte de un tratament sever.
Dar corect în temniţele bolşevice, „România liberă“ continuă să prezinte mărturii cutremurătoare ale unor mari figuri ale creştinismului secolului XX. După mărturiile monseniorului greco-catolic Tertulian Langa şi cele ale călugărului ortodox Nicolae Steinhardt, azi publicăm mărturia pastorului lutheran Richard Wurmbrand.
Biografia unui martir
Richard Wurmbrand a avut o viaţă demnă de un roman. El s-a născut în anul 1909, la Bucureşti, într-o familie de evrei săraci. La scurtă vreme, familia sa s-a mutat la Istanbul, unde tatăl său şi-a deschis un cabinet stomatologic.
Însă Richard Wurmbrand a rămas orfan la 9 ani. După alţi 6 ani, familia sa s-a întors în ţară. Lipsit de îndrumarea tatălui său, Richard Wurmbrand a aderat la Partidul Comunist Român. Între 1927 şi 1929, el a urmat cursurile unei şcoli politice la Moscova.
Întors în ţară, el a fost arestat pentru propagandă bolşevică şi închis la Doftana, alături de alţi lideri comunişti. În închisoare, el s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Pus în libertate, Richard Wurmbrand a primit misiunea de a organiza filiala clandestină a PCR din Deva. Însă, în 1936, el a cunoscut-o pe Sabina Oster, o tânără evreică ce studiase chimia la Sorbona.
Richard Wurmbrand a descoperit, tot în aceeaşi perioadă, creştinismul, după ce un tâmplar i-a dat o Biblie, pe când tânărul comunist evreu se trata de turberculoză în zona Braşovului. Viaţa i s-a schimbat radical.
Richard Wurmbrand s-a alăturat Misiunii Anglicane pentru Evrei şi a devenit un predicator ascultat. Datorită predicilor sale, zeci de evrei au devenit creştini. În anul 1941, când România a intrat în război împotriva Marii Britanii, iar Misiunea Anglicană de la Bucureşti a fost nevoită să îşi închidă porţile, Richard Wurmbrand s-a alăturat unei misiuni a Bisericii Luterane a Norvegiei, care a continuat să activeze în timpul celui de-al doilea război mondial.
Richard Wurmbrand a fost persecutat din cauza originii sale evreieşti, în timpul regimului legionar şi apoi în timpul dictaturii militare a mareşalului Ion Antonescu. Rudele Sabinei Wurmbrand au fost deportate în lagărele morţii din Transnistria, unde au pierit din cauza odiosului regim de exterminare organizat de unii criminali români, asistaţi de ”specialiştii” de la SS.
Persecuţia lui Richard Wurmbrandt nu a luat sfârşit o dată cu răsturnarea lui Ion Antonescu. El a avut curajul să i se opună deschis lui Petru Groza, premierul instalat de comunişti, care dorea să subordoneze cultele religioase statului comunist. Richard Wurmbrand a intrat din nou în închisoare.
El a petrecut 14 ani în temniţele bolşevice. Pastorul luteran a lăsat mărturii dure despre experienţele trăite în temniţele comuniste.
O mărturie zguduitoare
Una dintre aceste mărturii este relatată în volumul său, ”Dacă zidurile ar putea vorbi”. Richard Wurmbrandt relatează o confruntare cu securiştii. “Anchetatorul s-a arătat astăzi mai bine dispus, iar lucrul acesta putea fi constatat, cu uşurinţă, chiar de la început. Nu avea intenţia de a mă bate, ci tot ce voia el era să se amuze printr-o conversaţie agreabilă.
– Crezi că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Lui? m-a întrebat el.
– Cu siguranţă, i-am răspuns eu.
– Şi crezi că dumneata porţi chipul lui Dumnezeu?
– Bineînţeles.
Atunci el a scos din buzunar o oglindă şi, întinzându-mi-o, a zis:
– Priveşte-ţi chipul în oglinda aceasta şi vezi cât eşti de urât. Vezi, la ochi ai cearcăne negre. Nu eşti decât piele şi oase şi ai expresia rătăcită a unui om nebun. Dacă dumneata porţi chipul lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu trebuie să fie la fel de urât. Astfel că mă întreb: de ce-L mai adori pe un asemenea Dumnezeu atât de urât ?
De când mă aflam în închisoare, eu am mai avut prilejul să-mi văd chipul odată într-o oglindă şi ştiam că eram înspăimântător de urât, deşi altădată eram considerat un om plăcut şi cu o înfăţişare atrăgătoare. Mă îngrozisem să mă văd într-o asemenea stare şi iată că sluţenia mea se transformase acum într-o chestiune teologică. Din fericire, creştinii nu au nevoie să gândească mai dinainte ce vor răspunde. Cuvintele trebuincioase le sunt date la momentul potrivit.
– Da, zic eu, Dumnezeul meu are un chip urât ca al meu, o faţă lipsită de frumuseţe ca a mea. În ebraică, nu există cuvântul faţă; nu se poate spune decât „feţe” = panim. Cuvântul respectiv nu are formă pentru singular, iar asta are o semnificaţie aparte: nici un om nu are o singură faţă. Cineva adoptă o anumită înfăţişare când vorbeşte unui superior şi are o altă alură când se adresează unui subordonat; tot aşa expresia feţei noastre este diferită când suntem cuprinşi de o anumită bucurie de momentul când trecem printr-o durere sufletească.
Şi Dumnezeu prezintă atitudini diverse: o dată, Faţa Lui reflectă o seninătate deplină, exprimând liniştea unei Fiinţe care a rânduit mai dinainte toate lucrurile şi care poate vedea, din capul locului, o ieşire corespunzătoare dintr-o situaţie confuză.
El are o faţă strălucitoare, participând la bucuria celor care se bucură, inclusiv la bucuria unei fetiţe care a primit o păpuşă nouă. El adoptă şi o altă înfăţişare, care exprimă o suferinţă mai profundă ca a mea, sub imaginea unei feţe mai umbrite de mâhnire, mai urâtă decât faţa mea. Or, această faţă noi am văzut-o pe Golgota. Părul capului Său era răvăşit, fruntea desfigurată din pricina rănilor sângerânde.
Scuipatul batjocoritorilor şi propriul Său sânge se amestecau pe faţa Lui, împrejurul ochilor aflându-se cearcăne negre. „Nu avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile” (Isaia 53:2).
Chipul meu este, aşadar, oglindirea uneia dintre feţele lui Dumnezeu şi lui Cristos nu-i este ruşine să mă numească fratele Lui”, scria pastorul luteran.
Răscumpărat precum un sclav
Richard Wurmbrandt a fost răscumpărat, în anul 1965, de către o organizaţie creştină norvegiană, care a plătit comuniştilor suma de 10.000 de dolari americani ca să permită pastorului luteran să iasă din ţară. Richard Wurmbrand s-a stabilit, din 1966, în Statele Unite ale Americii.
Acolo, el a întemeiat organizaţia ”Vocea martirilor” pentru a-i ajuta pe cei persecutaţi în ţările comuniste. După căderea comunismului, Richard Wurmbrand s-a întors în ţară. Unul dintre gesturile şocante ale pastorului creştin a fost acela de a merge la mormintele torţionarilor săi, unde a depus flori. Richard Wurmbrand a trecut la Domnul în anul 2001, în Statele Unite ale Americii.
de Claudiu Padurean
“Torturat pentru Hristos”: povestea pastorului Richard Wurmbrand a devenit film
Un film american despre viaţa pastorului luteran Richard Wurmbrand a avut premiera în peste 700 de cinematografe din Statele Unite și urmează să fie difuzat și în România începând din 15 martie.
Intitulat „Torturat pentru Hristos”, filmul marchează împlinirea a 50 de ani de la apariţia, în 1967, a cărţii omonime. A fost turnat integral în România, anul trecut, fiind finanţat de organizația religioasă „The Voice of the Martyrs” (Vocea Martirilor), înființată de Wurmbrand după emigrarea sa în America.
Distribuţia este formată aproape exclusiv din actori români. Protagonişti sunt Emil Măndănac (40 ani), în rolul lui Richard Wurmbrand, şi Raluca Botez (37 ani), care o interpretează pe soția acestuia, Sabina Wurmbrand.
Născut în 1909 într-o familie de evrei din Bucureşti, Richard Wurmbrand a fost atras de comunism în adolescență, dar s-a convertit la creștinism și a devenit predicator înainte de a împlini 30 de ani.
Din cauza convingerilor și a activității sale misionare, a făcut peste 14 ani de pușcărie (1948-1956 și 1959-1964). Și soția sa, Sabina, a petrecut trei ani de zile după gratii și în lagărul de muncă forţată de la Canal.
În 1965 a fost răscumpărat de o organizaţie creştină din Norvegia, iar un an mai târziu s-a stabilit, împreună cu familia, în Statele Unite, unde s-a străduit să facă publice atrocitățile comunismului.
A rămas legendară audierea sa din comisia pentru securitate internă a Senatului american, în fața căreia și-a arătat cele 18 cicatrici rămase de la torturile din detenție.
Până la sfârșitul vieții sale, în 2001, a luptat pentru drepturile creștinilor persecutați din întreaga lume. În 2006, a fost una dintre personalitățile care au strâns cele mai multe voturi la concursul „Mari români”, organizat de TVR.
„Nu eşti decât piele şi oase şi ai expresia rătăcită a unui om nebun”
Anchetatorul s-a arătat astăzi mai bine dispus, iar lucrul acesta putea fi constatat, cu uşurinţă, chiar de la început. Nu avea intenţia de a mă bate, ci tot ce voia el era să se amuze printr-o conversaţie agreabilă.
Citiți mai mult accesând:
https://pressone.ro/torturat-pentru-hristos-povestea-pastorului-richard-wurmbrand-a-devenit-film/
„Torturat pentru Hristos”: povestea pastorului Richard Wurmbrand a devenit film
Un film american despre viaţa pastorului luteran Richard Wurmbrand a avut premiera în peste 700 de cinematografe din Statele Unite și urmează să fie difuzat și în România începând din 15 martie.
Intitulat „Torturat pentru Hristos”, filmul marchează împlinirea a 50 de ani de la apariţia, în 1967, a cărţii omonime. A fost turnat integral în România, anul trecut, fiind finanţat de organizația religioasă „The Voice of the Martyrs” (Vocea Martirilor), înființată de Wurmbrand după emigrarea sa în America.
Distribuţia este formată aproape exclusiv din actori români. Protagonişti sunt Emil Măndănac (40 ani), în rolul lui Richard Wurmbrand, şi Raluca Botez (37 ani), care o interpretează pe soția acestuia, Sabina Wurmbrand.
Născut în 1909 într-o familie de evrei din Bucureşti, Richard Wurmbrand a fost atras de comunism în adolescență, dar s-a convertit la creștinism și a devenit predicator înainte de a împlini 30 de ani.
Din cauza convingerilor și a activității sale misionare, a făcut peste 14 ani de pușcărie (1948-1956 și 1959-1964). Și soția sa, Sabina, a petrecut trei ani de zile după gratii și în lagărul de muncă forţată de la Canal.
În 1965 a fost răscumpărat de o organizaţie creştină din Norvegia, iar un an mai târziu s-a stabilit, împreună cu familia, în Statele Unite, unde s-a străduit să facă publice atrocitățile comunismului.
A rămas legendară audierea sa din comisia pentru securitate internă a Senatului american, în fața căreia și-a arătat cele 18 cicatrici rămase de la torturile din detenție.
Până la sfârșitul vieții sale, în 2001, a luptat pentru drepturile creștinilor persecutați din întreaga lume. În 2006, a fost una dintre personalitățile care au strâns cele mai multe voturi la concursul „Mari români”, organizat de TVR.
„Nu eşti decât piele şi oase şi ai expresia rătăcită a unui om nebun”
Anchetatorul s-a arătat astăzi mai bine dispus, iar lucrul acesta putea fi constatat, cu uşurinţă, chiar de la început. Nu avea intenţia de a mă bate, ci tot ce voia el era să se amuze printr-o conversaţie agreabilă.
— Crezi că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Lui?, m-a întrebat el.
— Cu siguranţă, i-am răspuns eu.
— Şi crezi că dumneata porţi chipul lui Dumnezeu?
— Bineînţeles.
Atunci el a scos din buzunar o oglindă şi, întinzându-mi-o, a zis:
— Priveşte-ţi chipul în oglinda aceasta şi vezi cât eşti de urât. Vezi, la ochi ai cearcăne negre. Nu eşti decât piele şi oase şi ai expresia rătăcită a unui om nebun. Dacă dumneata porţi chipul lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu trebuie să fie la fel de urât.
(Fragment din cartea „Dacă zidurile ar putea vorbi”,
de Richard Wurmbrand)
„Ceea ce mi se pare aproape miraculos este că a reușit să-și ierte torționarii”
PressOne a stat de vorbă cu cei doi actori principali ai filmului „Torturat pentru Hristos” − turnat inclusiv la penitenciarul Jilava, în celule prin care a trecut Richard Wurmbrand.
Amândoi au mărturisit că nu știau povestea pastorului.
„Am început să-l cunosc, într-o oarecare măsură, în timpul pregătirilor pentru rol. Am citit în primul rând cartea care stă la baza filmului și am urmărit înregistrări ale predicilor pe care le-a ținut mai ales în ultimii ani de viață”, ne-a spus Emil Măndănac.
Raluca Botez a avut un șoc când a văzut pentru prima dată o fotografie a Sabinei Wurmbrand: soția pastorului semăna izbitor cu bunica ei de la Bacău.
„Avea același zâmbet, aceeași privire. Poate asta m-a făcut să fiu mai personală și mai implicată”, spune actriţa.
Ea recunoaşte că, la prima citire a scenariului, s-a întrebat dacă astăzi ar mai fi posibil un astfel de sacrificiu în numele credinței:
„Oamenii ăștia au avut niște valori pe care și le-au apărat cu prețul vieții.
Au lăsat un copil singur, pe străzi. Eu nu știu dacă aș fi în stare să fac așa ceva”.
La rândul său, Emil Măndănac este impresionat de puterea lui Wurmbrand de a ierta, în ciuda torturilor şi a faptului că i s-au furat atâţia ani din viaţă:
„Nu am încercat «să fiu» Richard Wurmbrand. Cred că nu ai cum să înțelegi cu adevărat prin ce a trecut în 14 ani de detenție.
Ceea ce mi se pare aproape miraculos este că a reușit să-și ierte torționarii și să îi vadă și pe ei ca victime ale sistemului pe care îl apărau”.
Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.
Sunt curios„Mi-am zis: «Femeia asta a îndurat mult mai mult. Hai să nu mă mai plâng atâta»”
Raluca Botez spune că s-a „lipit” de rol nu doar pentru că Sabina Wurmbrand i-a amintit de bunica din partea tatălui, dar şi fiindcă povestea personajului seamănă cu cea a mamei sale.
„Mama avea un an și 8 luni, iar fratele ei avea 5 ani când au fost deportați în Bărăgan. Bunica mea a plecat cu doi copii mici în Bărăgan. I-au luat noaptea și i-au pus într-un tren de marfă.
Unul dintre securiști a fost amabil și i-a zis: «Luați-vă vaca. Mergem în câmp, doamnă. Văd că aveți copii mici. Luați vaca».
Pe platou, erau în mine toate astea: și istoria familiei mele, și faptul că Sabina semăna cu bunica ailaltă”.
Unul dintre cele mai grele momente de la filmări a fost scena în care, aflată în lagărul de la Canal, Sabina Wurmbrand este forțată să sară în apa rece.
„Nu puteam să ies din apă. Odată ce am intrat, zeghea de pe mine s-a făcut de vreo 30 de kilograme şi n-am putut decât să mă târăsc.
La un moment dat, eram în câmp şi mă durea foarte tare capul de frig. Şi-atunci mi-am zis: «Femeia asta a îndurat mult mai mult. Eu am o zi în care stau în câmp. Hai să nu mă mai plâng atâta». Şi acest gând m-a ajutat să mă montez”, a povestit actriţa.
Chiar și așa, nu aceea a fost cea mai dificilă scenă pentru Raluca Botez, ci una în care Sabina Wurmbrand este arestată de Securitate și nevoită să îşi părăsească fiul.
„A fost foarte violent, prin prisma faptului că se întâmplă în fața copilului.
Ca orice mamă, vrei să-ți protejezi puiul.
Eram cu ăla mic, ne pusesem amândoi în aceeași situație, și nu ai cum…”
„Azi-dimineaţă, anchetatorul mi-a cerut să deschid gura. Este un lucru care ni se cere să-l facem destul de des, pentru ca autorităţile să se convingă dacă nu cumva vreun deţinut a ascuns în gură o otravă. Însă, de data aceasta, când eu am deschis gura, ofiţerul mi-a scuipat în ea şi eu am înghiţit scuipatul său”.
(Fragment din cartea „Dacă zidurile ar putea vorbi”,
de Richard Wurmbrand)
„Era fascinant cum reușea să explice concepte teologice complicate într-o manieră clară”
După acest rol, actorul Emil Măndănac spune că a înțeles de ce Richard Wurmbrand nu a renunţat la credință: „I-a fost singurul sprijin, mai ales în perioada în care a stat la carceră”.
În viziunea sa, pastorul Wurmbrand a fost mai mult decat un simplu predicator.
„Era fascinant cum reușea să explice concepte teologice complicate într-o manieră clară pentru toată lumea.
Era un om cald și totodată ferm, dar lipsit de gravitate și dramatism, chiar și când vorbea despre perioada cumplită petrecută în închisori”.
„Când am fost întrebat cu ce scop am descris atrocităţile comunismului, am căutat în interiorul meu motivul real care m-a determinat să fac lucrul acesta. Ei bine, trebuie să o ştiţi: îndeosebi pentru a stârni mila dumneavoastră faţă de comunişti, care-şi împovărează sărmanele lor conştiinţe cu sângele atâtor victime”.
(Fragment din cartea
„Dacă zidurile ar putea vorbi”)
„Vreau să aud despre Iisus”
Ken Churchill este un american care i-a cunoscut pe Sabina şi pe Richard Wurmbrand. Familia sa i-a găzduit pe ce doi soţi prin 1974, când Ken avea 17 ani.
„După predică, Richard s-a aplecat spre mine și m-a rugat să îl duc acasă, deoarece se simțea slăbit. Când am ajuns acasă, mi-a zis că vrea să se întindă, dar că îi e foame.
Mama pusese o friptură la cuptor, iar timer-ul urma să se oprească la momentul potrivit. Dar eu nu știam nimic despre gătit, așa că i-am făcut un sandviș cu gem şi cu unt de arahide și gem.
L-a mâncat pe tot și s-a culcat. Când a venit acasă, mama a zâmbit gândindu-se cum i se schimbaseră planurile pentru masa de prânz”, a povestit Ken Churchill.
Tot el ne-a relatat că, în America, despre Richard Wurmbrand circulă, printre alte amintiri, povestea unei întâmplări petrecute la New York, într-o dimineaţă de duminică.
„Richard a intrat singur într-o biserică, s-a așezat și a ascultat primele părți ale predicii. La un moment dat, s-a ridicat în picioare.
Iniţial, predicatorul a încercat să îl ignore, dar, până la urmă, i-a cerut să se așeze. Dar el a continuat să stea în picioare. Câteva minute mai târziu, predicatorul i-a spus, deranjat: «Așază-te… Ce vrei?». Wurmbrand i-a răspuns: «Vreau să aud despre Iisus».
«Aceasta este biserica mea. Voi vorbi despre ce vreau eu!», a continuat predicatorul.
Dar Richard i-a replicat: «Am pus bani în tipsia cu donații și am venit să aud vorbindu-se despre Hristos»”.
„Cu ce aş putea compara celula mea singuratică? Ea se poate asemăna unei minunate păduri pline de mireasma tuturor florilor. Nu există copac în pădure care să poată degaja o mireasmă mai delicată ca lemnul aceluia din care sunt făcute crucile.
Dumnezeu, îngerii, demonii, sfinţii, strămoşii, prietenii şi vrăjmaşii mei, toate generaţiile viitoare, într-un cuvânt întregul Univers împreună cu Creatorul său se află aici”.
(Fragment din cartea „Dacă zidurile ar putea vorbi”)
https://pressone.ro/torturat-pentru-hristos-povestea-pastorului-richard-wurmbrand-a-devenit-film
Dacă zidurile ar putea vorbi Colecţia ANALELE PĂTIMIRII
https://qdoc.tips/richard-wurmbrand-daca-zidurile-ar-putea-vorbi-pdf-free.html
Richard Wurmbrand
Daca zidurile ar putea vorbi Traducere din limba franceză: CONSTANTIN MOISA EDITURA ^ STEPHANUS Bucureşti, 1995 1
Consilier editorial: CONSTANTIN MOISA Coperta: FLORIN CREANGĂ Titlul original în limba engleză: IF PRISON WALLS COULD SPEAK. Cartea a fost editată, în anul 1972, de Edition Hodder and Stoughton. Titlul cărţii după care s-a făcut traducerea de faţă: SI LES MURS POUVAIENT PARLER,
Apostolat des Editions, Paris & Editions Paulines, Sherbrooke, Canada, 1975 Copyright 1995 Editura Stephanus, Bucureşti. Toate drepturile rezervate ISBN 973-9174-38-8 PREFĂ ŢA
Aruncaţi un creştin în râu, şi el va ieşi de acolo cu un peşte în gură. Eu nu am cunoscut nici măcar un singur creştin care, după ce a trecut prin încercări şi a rămas statornic sau care a ieşit biruitor, în urma unor straşnice lupte lăuntrice, să nu fi acumulat nişte bogăţii spirituale, necunoscute lui până atunci. Părăsind închisoarea în care am fost izolat de restul lumii, aduceam cu mine comoara hărăzită de Dumnezeu, şi anume 356 de poeme care erau, de fapt, însăşi esenţa acelor predici pe care le rostisem în singurătatea temniţei mele. Am publicat câteva dintre acestea în cartea mea intitulată „PREDICI ÎN CELULA SINGURATICĂ”. Ele s-au bucurat de o reacţie favorabilă din partea cititorilor: multe persoane mi-au scris pentru #-mi vorbi despre binecuvântarea dobândită prin lectura lor. Or, aceasta m-a încurajat să public un al doilea volum cu aceste predici, compuse atunci când nu a veam nici toc, nici hârtie, şi pronunţate în prezenţa unui public nevăzut. Mă aflam într-o celulă subpământeană, şi singurele persoane pe care eu le vedeam erau gardienii şi organele de anchetă. Rosteam mesajul meu în auzul îngerilor nevăzuţi. Ca fiinţe înaripate, ei erau în stare să transmită cuvintele rostite de mine, fraţilor şi surorilor mele de credinţă. Şi iată că îngerii – aşa cum se întâmplă de Secare
dată în asemenea situaţii – au făcut mai mult decât îmi închipuisem sau le cerusem. Ei m-au scos din închisoare, m-au dus în lumea liberă şi mi-au dat ocazia să public, în mai multe limbi, experienţele mele de Jntemniţat al lui Cristos.” Dar, aş dori să fiu bine înţeles: în realitate, eu nu public aceste experienţe, ci cu vintele care le exprimă – ceea ce este cu totul altceva. Când Palton a început să traducă Noul Testament pentru locuitorii din Noile Hebride, el a trebuit să constate că, în limbajul lor, nu exista un cuvânt care să exprime noţiunea de credinţă. Şi atunci, el s-a folosit de un termen care, literal, înseamnă: „a se odihni pe iarbă în cea mai deplină linişte”. Astfel că toţi cei care citesc textul din Ioan 3:16 în Noile Hebride înţeleg că un om care se odihneşte foarte degajat, fără nici o umbră de nelinişte, pe faptul că Dumnezeu L-a dat pe singurul Lui Fiu pentru sine însuşi va avea viaţa veşnică. în Africa centrală, alţi traducători au întrebuinţat un cuvânt care are semnificaţia de „a asculta şi a face”; or, aceasta este exact opusul a ceea ce s-a mai spus înainte. Cuvântul ebraic care indică acţiunea de a crede – emunah – precum şi cel de care se folosesc vorbitorii limbii hause – amince – au aceeaşi semnificaţie: „a zice amin „. Când eu citesc, în ebraică, cuvântul kadosh = sfânt, eu ştiu că el are aceeaşi rădăcină cu cuvântul prostituată, ceea ce mă ajută să înţeleg că un sfânt este o persoană care se oferă, spiritualiceşte, lumii întregi şi care îmbrăţişează, în dragostea sa, pe toţi oamenii, indiferent de vârstă, calităţi fizice sau morale, rasă sau con vingeri. Când eu citesc cuvântul grecesc aghios care, literal, vrea să spună: „nu pământului” (ghea), îmi dau seama că un sfânt este un om detaşat de lucrurile pământeşti. Se poate constata astfel că, în limbi diverse, cuvintele traduc sentimente diferite. De o parte se află experienţele dumneavoastră, iar de cealaltă tentativa precară care constă în a traduce aceste experienţe în cuvinte concepute de oameni ale căror experienţe au fost total diferite de acelea ale dumneavoastră. Pentru a prezenta o relatare veridică a experienţelor mele, specifice unui om torturat, luat în bătaie de joc şi drogat într-o celulă singuratică, ar trebui să creez nişte cuvinte care să poată reproduce fidel trăirile mele, dar atunci orice comunicare între mine şi dumneavoastră ar fi total imposibilă. Ca oameni, noi nu trăim, în exclusivitate, în sfera cuvintelor. Sf. apostol Ioan spune că, pe insula Patmos, el a văzut. Or, noi putem reda în cuvintele noastre ceea ce a văzut el exact în aceeaşi măsură în care i s-ar putea descrie unui orb Pieta lui
Michelangelo sau Gioconda lui Leonardo da Vinci. Moody a spus odată că un creştin aflat pe genunchi vede mai mult decât un filozof care stă în picioare sau care se înalţă în vârful degetelor. Dacă doriţi să ştiţi ceea ce au suferit şi continuă să sufere, în închisorile comuniste, sute de creştini, nu văgrăbiţi să citiţi aceste predici, ci aruncaţi- vă pe genunchi înaintea Domnului şi cereţi-Isă vă acorde privilegiul de a fi părtaşi suferinţelor victimelor şi a vă aduce aminte de ei ca şi cum v-aţi afla dumneavoastră înşivă legaţi în lanţuri. Dar să nu vă rezumaţi la a împărtăşi, la a înţelege suferinţele lor fizice, exterioare: foamea, torturile, ci căutaţi să pătrundeţi în furtunile lor interioare, în zbuciumul fiinţei lor lăuntrice, să deveniţi părtaşi îndoielilor şi să vă confruntaţi, în imaginaţia dumnea voastră, cu momentele lor de disperare. în sfârşit, aceste predici nu sunt ceea ce se înţelege, de regulă, prin cuvântul predică – adică proclamarea adevărurilor divine – ci mai curând încercarea de a face şi pe alţii în stare să resimtă furtunile şi vijeliile de îndoieli – uneori chiar o anumită atitudine de revoltă la adresa lui Dumnezeu care se năpustesc asupra unui întemniţat aflat în asemenea condiţii. Cu astfel de stări sufleteşti s-a confruntat însuşi Ioan Botezătorul, acest om de mare valoare, când a aflat că Isus, deşi locuia nu departe de temniţa sa, nu venise să-1 viziteze măcar o singură dată!!! Un asemenea zbucium sufletesc, o astfel de furtună lăuntrică L-a constrâns pe Cristos însuşi să-L întrebe pe Dumnezeu când Se afla pe cruce: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Tatăl L-a părăsit pe Fiul! în nişte împrejurări normale, ar constitui o blasfemie faptul de a sugera că Tatăl ceresc ar putea părăsi o Gintă neprihănită. Dar Isus aflat pe Golgota nu predica, aşa cum o fac toţi predicatorii de la înălţimea amvonului. El îndura suferinţa – această nespus de mare taină a creaţiei unui Dumnezeu bun şi atotputernic – şi El exprima ceea ce resimţea în momentul când a strigat: ,J)umnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Nu există pe pământ atâtea lopeţi care să Se în măsură să înmormânteze adevărul. Nu există atâtea dureri care să poată împiedica triumful adevărului, credinţei şi dragostei, nici chiar atunci când cei în cauză trebuie să treacă prin cele mai cumplite ispite. Şi eu am cunoscut îndoiala, şi eu am traversat momente de deznădejde dar, slavă Domnului, din toate am ieşit biruitor. Predicile de faţă se termină pe un ton optimist, cu un strigăt victorios. Când am ieşit din închisoare nu eram mai puţin creştin decât în clipa când am fost adus acolo. Eu am fost pus în libertate, alţii însă au rămas pe
mai departe întemniţaţi. Watchman Nee şi WangMin-Dao se găsesc în închisorile din China de peste 19 ani, iar Hrapov este întemniţat în Uniunea So vietică de peste 30 de ani. (Notă. Pentru a păstra intactă valoarea documentară a cărţii, s-a tradus ad-literam după ediţia franceză din anul 1975. N. tr.).
Numeroase alte persoane au intrat în închisoare după punerea mea în libertate. Citind aceste predici, vă veţi putea face o idee despre ceea ce se petrece în sufletele lor. Veţi putea plânge cu ei, dar vă veţi putea bucura, de asemenea, împreună cu ei, izbutind să ajungeţi astfel la o anume înţelegere a problemelor cu care se confruntă cei aflaţi în suferinţă. Trebuie reţinut faptul că, prin publicarea acestor predici, nu am urmărit deloc să ajut pe cititori să-şi dea seama ce este creştinismul. Este de datoria pastorilor să conducă oamenii la o asemenea înţelegere. Scopul meu a fost să arăt, în această carte, impactul pe care-1 pot avea, în mintea şi în credinţa unui creştin, închisoarea şi torturile comuniste. Evangheliştii au considerat că era necesar să fie dezvăluite îndoielile care i-au asaltat inima lui Ioan Botezătorul în temniţă, precum şi cumplitele suferinţe sufleteşti prin canea trecut Mântuitorul în Ghetsimani şi pe Golgota. Or, scopul evangheliştilor nu a fost nicidecum acela de a ne sugera că ar fi cazul să punem sub semnul întrebării mesianitatea lui Isus sau că ar trebui să ne socotim abandonaţi de Dumnezeu atunci când ne este dat să suferim pe nedrept. Dar este foarte important pentru un ucenic al marelui în văţător să ştie că asemenea îndoieli sunt inevitabile şi că nu trebuie să se teamă deloc atunci când acestea îi asaltează sufletul. îmi dau perfect de bine seama că unele dintre ideile exprimate în cartea aceasta se opun felului în care mulţi creştini înţeleg Sf. Scriptură. însă pe vremea când au fost compuse aceste predici şi viaţa mea se afla în contradicţie cu stilul de viaţă al creştinilor occidentali. Eu nu aveam în închisoare nici Biblia, nici cărţi de teologie, nici nu mă bucuram de compania unor creştini iubitori şi devotaţi care să-mi fi permis verificarea gândurilor mele sub aspectul justeţei. Vă rog să nu comparaţi gândurile caremi-au trecut în singurătatea unei celule de închisoare cu gândurile pe care le a veţi dutnnea voastră în 10 timp ce sunteţi aşezaţi confortabil pe un scaun într-un birou somptuos sau într-un fotoliu din salonul dumneavoastră. încercaţi mai degrabă să vă imaginaţi ce au gândit şi ce gândesc marile mulţimi de creştini din închisorile comuniste, pradă unor cumplite lupte sufleteşti. Am compus aceste predici aflându-mă adesea în pragul nebuniei, pe punctul de a-mi pierde minţile,
în Uniunea Sovietică, numeroşi creştini sunt internaţi în spitale psihiatrice unde, după câtva timp, unii dintre ei ajung de-a dreptul nebuni. Oare ideile avute de oamenii aceştia, în ziua premergătoare ieşirii lor din minţi, nu sunt şi ele o comoară a Bisericii universale, unul din lucrurile acelea de preţ care se cer păstrate cu respectul datorat lucrurilor sacre, chiar în pofida opiniilor împărtăşite de cei ce nu s-au aflat niciodată într-o cămaşă de forţăpentiv a fi reduşi la tăcere? Eu socotesc că până şi nişte cititori foarte rafinaţi Sub aspect teologic, dacă vor cu tot dinadinsul să plângă cu cei ce plâng, în loc să-i condamne sub motiv că suspinele lor nu sunt suficient de „ortodoxe”, ar trebui să fie receptivi la glasul care se vrea a fi ecoul unor amare strigăte de suferinţă. Samariteanul milostiv nu a pus la îndoială cucernicia omului bătut de tâlhari: pur şi simplu el i-a venit în ajutor. Or, tocmai aici se ascunde un lucru esenţial, fundamental, o dovadă vie a adevăratei credinţe creştine, şi nu în faptul de a păstra o tăcere aparent nepăsătoare şi a suspecta nişte oameni care, în vâltoarea unor grozave suferinţe, nu spun întru totul ceea ce ar trebui să spună. 11 Sănu-şi închipuie cineva că aş căuta în vreun fel uzurparea, lezarea drepturilor pastorilor care au o mare răspundere pentru oile lor înaintea lui Dumnezeu. Da, tocmai pastorului dumneavoastră îi revine sarcina de a vă învăţa adevărurile fundamentale ale credinţei. Doresc doar să vă îndemn să vă aduceţi aminte de fraţii şi surorile dumnea voastră de credinţă care sunt supuşi unor rigori extreme, unor suferinţe denedescris, în închisorile comuniste. Nu numai trupurile lor sunt rănite şi lovite de mari suferinţe, dar înseşi minţile lor sunt afectate profund, în momentul de faţă, scriind aceste predici, păstrate în memoria mea ani în şir, realizez că uneori acestea se contrazic în anumite privinţe, dar le las aşa cum sunt pentru că cine este omul să nu fi cunoscut contradicţii şi frământări interioare? Şi atunci de ce aş încerca să le dau, în întregime, o ţinută logică? Noi suntem aceia care căutăm să interpretăm slovele Scripturii prin filtrul logicii noastre, dar autorii săi erau prea mari pentru a-şi pierde timpul cu o astfel de preocupare. Ei iubeau pe Dumnezeu cu ţoală inima lor, chiar dacă atâtea nuanţe amestecate, contradictorii transpar din scrierile lor, lăsând să fie toate exprimate spre a-L glorifica pe Dumnezeu. Şi El a îngăduit o asemenea exprimare, îngăduind ca psalmi imprecatorii şi vindicativi ai Vechiului Testament, precum şi strigătele din cartea Apocalipsei care cer măsuri divine represive să fie incluse în aceeaşi carte cu poemul de dragoste din cap. 13 al primei Epistole către Corinteni. în aceste predici apar şi gânduri care, cu siguranţă,
nu i-ar trece prin minte unui creştin din lumea liberă. 12 Dar oare gândurile lui nu s-ar schimba în momentul când în patria lui s-ar instaura un regim dictatorial? Bonhofer a fost un pastor evanghelic, însă când ţara sa a ajuns sub cizma hitleristă, el a devenit un agent al serviciului de informaţii şi contrainformaţii al armatei germane (Abwehr). Această instituţie i-a ordonat să spioneze mişcarea ecumenică şi, în acest scop, el a fost autorizat să intre în contact cu conducătorii ecleziastici ai ţărilor care luptau contra Germaniei. Utilizând aceste contacte, el a servit cauzei lui Cristos aducând la cunoştinţa conducătorilor Bisericilor din străinătate atrocităţile nazismului şi indicând măsurile care trebuia să fie luate pentru distrugerea acestuia. Apoi, el a revenit asupra celor spuse, prezentând un raport disimulat. Prin acest joc dublu, singurul său obiectiv era promovarea cauzei lui Dumnezeu şi a libertăţii. în cele din urmă, el a fost condamnat şi întemniţat pentru con vingerile sale religioase şi a murit ca martir. Toţi aceia care nu au lucrat într-o Biserică secretă trebuie să admită că asemenea lucruri se pot întâmpla, şi să nu le judece cu asprime: Când însăşi Biserica lor va deveni secretă, ei vor fi nevoiţi să procedeze la fel. Gândurile conţinute în aceste predici nu pot lua naştere în mintea unui creştin occidental deoarece el nu a cunoscut niciodată, din proprie experienţă, ce înseamnă să petreci câţiva ani într-o celulă singuratică a unei închisori comuniste. Şederea într-o celulă solitară sub regim comunist, cu tot cortegiul de torturi, droguri şi spălare a creierului, prilejuieşte experienţe cu totul aparte.
13 Citind prima cartea lui Samuel, aflăm că profetul provenea din seminţia lui Efraim şi că el a avut o experinţă rară. Dumnezeu i-a vorbit pe vremea când el nu era decât un băieţaş. Dumnezeu, care este suveran, 1-a investit în slujba de preot, slujbă rezervată, de regulă, seminţiei lui Levi. Această schimbare a statutului social nu 1-a vizat numai pe Samuel. în I Cr. 6:34-35, încă cinci strămoşi ai lui Samuel sunt pomeniţi, dar nu ca fiind efraimiţi. Cum Samuel a fost alipit seminţiei lui Levi printr-o poruncă a lui Dumnezeu, şi seminţia strămoşilor săi este schimbată pană la a cincea generaţie. De acum încolo, aceşti cinci strămoşi ai lui Samuel sunt număraţi printre Ieviţi, la fel ca urmaşul lor. Iată, aşadar, un eveniment excepţional: convorbirea dintre un băiat şi Dumnezeu a dat naştere unor schimbări extraordinare, nu numai pentru el, dar şi pentru alte persoane din familia sa. Deşi nu mă consider nici pe departe un om de talia lui Samuel, totuşi am a vut eu însumi o experienţă asemănătoare cu Dumnezeu în împrejurări excepţionale. Rezultatul
a fost o schimbare radicală a felului meu de gândire, a sentimentelor mele, precum şi a relaţiilor mele cu ceilalţi oameni. Poate că experienţa mea a schimbat şi starea unora dintre rudele mele apropiate. însă această experinţă a atras după sine o serie de atacuri furioase din partea Satanei, precum şi numeroase tentative violente de a-mi sugera nişte gânduri diabolice deghizate sub aspectul unei revelaţii divine. Trebuie acum săpun totul pe hârtie: ce venea de la Dumnezeu, de la Diavolul, de la mine însumi. Aşadar, trebuie să înţelegeţi ce luptă teribilă se dă în mintea 14 unuia care suferă pentru Cristos în vremea aceasta. Pentru mulţi creştini, întemniţaţi sub regim comunist, tortura fizică este mai uşor de suportat decât conflictul intelectual. Dostoievski, care s-a aflat şi el în închisoare, a scris: „Credinţa şi mărturia mea despre Cristos nu sunt ca ale unui copil. închinarea mea izvorăşte din cuptorul îndoielii.” Pentru Samuel, schimbarea a fost permanentă; ■ el a rămas levitpânăla capătul vieţii sale. Eu m-am întors la o viaţă normală, am adoptat un mod de gândire normal. Astăzi, am aceeaşi convingere liniştită pe care o împărtăşesc toţi creştinii. Evocând gândurile care mi-au trecut prin minte în singurătatea închisorii de altădată, sunt pur şi simplu uimit de anumite idei pe care le-am îmbrăţişat acolo. Acum mă aflu la adăpost într-un loc sigur. însă o adevărată comuniune cu ceilalţi copii ai lui Dumnezeu este posibilă numai atunci când devenim părtaşi furtunilor de îndoieli şi atacurilor diabolice îndurate de fraţii noştri aflaţi în închisori. în scrierile mele „TorturedforCnrist”(apărută, în rom., subtitlul „Strigătul Bisericii prigonite”, N. tr.), „The Soviet Saints”şi „If that were Christ wouldyougivehim your blanket?” şi în alte publicaţii, am făcut o descoperire a suferinţelor fizice îndurate de mădularele Trupului lui Cristos în ţările comuniste. Acum însă trebuiesă vorbesc de un alt aspect, şi anume să prezint pagini din istoria violenţelor şi tensiunilor mentale. Este necesar să fie cunoscută starea de spirit a acelor oameni a căror raţiune şovăie ca urmare a presiunilor la care sunt supuşi în închisorile comuniste.
15 Cartea aceasta trebuie să fie citită cu toată dragostea de care sunt vrednici cei ale căror suferinţe nu pot G redate în cuvinte, şi nu comparând afirmaţiile cuprinse în ea cu versete biblice. în închisoare, noi nu aveam Biblia şi uitasem teologia.
1 CUM SE FORMEAZĂ UN MESAGER Iubiţi fraţi şi surori,
Cu ce aş putea compara celula mea singuratică? Ea se poate asemăna unei minunate păduri pline de mireasma tuturor florilor. Nu există copac în pădure care să poată degaja o mireasmă mai delicată ca lemnul aceluia din care sunt făcute crucile. Dumnezeu, îngerii, demonii, sfinţii, strămoşii, prietenii şi vrăjmaşii mei, toate generaţiile viitoare, într-un cuvânt întregul Univers împreună cu Creatorul său se află aici. Nu există nici măcar o singură bucurie ^pe care să nu o pot gusta, iar pentru aceasta folosesc simpla metodă biblică: „Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură… „Astfel, pot însoţi pe turişti în minunatele lor călătorii, pot trăi emoţiile de care sunt cuprinşi cei ce se roagă într-o biserică sau mă pot bucura cu cei aflaţi înaintea unei mese încărcate cu tot felul de bunătăţi. Pot să mă bucur împreună cu mamele care se apleacă spre leagănul în care dorm odraslele lor. Mă pot bucura cu tinerii, împărtăşind entuziasmul specific vârstei lor şi, de asemenea, pot plânge împreună cu cei ce plâng. Aici, în celula aceasta, eu am la dispoziţie tot ce mi-aş putea dori: teologie, filozofie, 2 – Dacă zidurile ar putea vorbi
17 politică, jocuri distractive şi proiecte serioase, virtuţi şi vicii. Aş putea compara celula mea cu un cinematograf. „ Vechol baam roim ct hakolot” „ …şi tot poporul vedea glasurile” (Ex. 20:18, text original). în împrejurări excepţionale, aşa cum a fost momentul înspăimântător când Dumnezeu Şi-a făcut apariţia pe muntele Sinai, este posibil să fie văzute şi vocile. Pe când mă aflam în libertate, am cugetat adesea la acest verset. Evreii erau obişnuiţi să asculte şi, din nefericire, pentru mulţi creştini auzirea Cuvântului lui Dumnezeu a devenit un obicei, o obişnuinţă. Dar este necesar ca creştinii să fie nişte bărbaţi şi femei care VAD, cel puţin ca într-o oglindă, potrivit cu II Cor. 3.18: ,JVoi toţi plivim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, sla va Domnului… „Aici, în celula mea, eu văd trecându-mi pe dinaintea ochilor filme fantastice: unele redau scene de groază, într-adevăr, dar altele sunt de o frumuseţe de nedescris, oferindu-mi privelişti necunoscute mie până atunci. însă ceea ce văd eu nu se reduce la nişte imagini. Ceea ce, în mod normal, ar fi nişte voci care exprimă, cu claritate, nişte propoziţii cu conţinut filozofic, teologic sau social, devine imagine. Sunt atâtea lucruri de văzut într-o celulă solitară! Este foarte adevărat că cineva nu este niciodată mai puţin singur ca atunci când rămâne singur! Dar eu aş mai vrea să compar celula mea cu atelierul unui sculptor. Michelangelo se uita cu băgare de seamă la un bloc de marmură şi vedea în el un înger. Nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să dea la o parte materialul care era în plus. Eu cred că
18 închisoarea este locul unde marele Sculptor îi fasonează pe viitorii Săi mesageri. Presupunând că El va face şi din mine unul dintre solii Săi, cu cine mă voi asemăna eu oare? Acest gând devine o imagine şi eu mă văd deja cum voi fi atunci. Da, mă văd ca fiind o întruchipare a personajului evocat în poemul lui Kipling, „profetul absurdului absolut” care, atunci când survine ceea ce părea că nu s-ar putea întâmpla îşi ia exact timpul necesar pentru a-şi schimba picioarele şi porneşte iarăşi la drum. în timpul torturilor, nimeni nu se gândeşte la asta, dar acum când îmi aduc aminte de lucrurile acestea, descopăr aici un simbolism aparte. Imaginaţi-vă că aţi avea cătuşe pe mâini şi, la un moment dat, cu ajutorul unei frânghii trecute peste cătuşe aţi fi ridicat în aer aşa încât să nu mai atingeţi pământul decât cu vârful picioarelor. Oţelul cătuşelor vă taie la încheietura mâinilor. Multă vreme după această dureroasă experienţă veţi simţi furnicături în tălpi, dar aţi fost ridicat mai sus decât oricine. Poziţia absolut absurdă ca şi vocaţia profetică! Presupunând, Dumnezeul meu, că aş deveni un mesager, lucrul acesta va constitui pentru mine o sursă de bucurie sau de durere? Va trebui să primesc mesaje din partea Ta. Daniel, tremura când primea o revelaţie de la Gabriel, această fiinţă misterioasă care era, în acelaşi timp, om (Dan. 9:21) şi înger (Le. 1:11). Ioan, ucenicul preaiubit, a căzut ca mort la vederea lui Cristos cel proslăvit (Ap. 1:17). Eu simt că înnebunesc numai la gândul de a primi, direct din partea Ta, nişte mesaje destinate poporului. 19 De obicei, predicatorii îşi iau mesajele din cărţile pe care le-au citit, cărţi care au reprodus gândurile altor scriitori, inspiraţi, la rândul lor, dintr-o veche predică a lui Spurgeon care a recunoscut că s-a inspirat şi el de la Calvin; iar acesta a fost puternic marcat de Sf. Ioan Gură-de-Aur care, la rândul său, a învăţat de la generaţiile precedente să interpreteze un mesaj primit de către un apostol din partea lui Dumnezeu. Acesta este lanţul de aur al unei tradiţii prin intermediul căreia ne-a fost transmis adevărul. Biserica dispune de o bogăţie acumulată de-a lungul veacurilor şi la care predicatorii sunt deplin îndreptăţiţi să recurgă. Dar un mesager al lui Dumnezeu este un fenomen foarte rar. Este imposibil să spunem că Sf. ATANASIE nu era absolut absurd în timp ce învăţătura lui Anus, ereticul, este atât de limpede şi atât de uşor de acceptat în mintea omenească. Crezul lui Atanasie face să tremure raţiunea omenească: „Cine vrea să fie mântuit trebuie neapărat, înainte de toate, să ţină credinţa catolică, iar cine nu păzeşte această Credinţă deplină
şi curată va pieri, cu siguranţă, pentru vecii vecilor…” în ce va consta absurditatea mesajului meu? Când eu mă văd în postura de mesager al lui Dumnezeu, disting doi potenţiali Wurmbrand. Unul dintre aceştia va trebui să joace un rol asemănător cu ale iui Ieremia şi Ghedalia (II împ. 25:22), spunându-le creştinilor ceea ce probabil că ei nu vor accepta niciodată, cel puţin nu din toată inima, şi anume faptul de a se supune asupritorilor comunişti tot aşa cum evreii au fost sfătuiţi să se supună Babilonului şi să urmărească pacea cu cei care i-au învins cu mare violenţă. Practic 20 evreii, nu aveau de ales. Dacă ei ar fi încercat să schiţeze o brumă de rezistenţă, babilonienii i-ar fi şters de pe faţa pământului. Care creştini nu ar trebui să se supună, la rândul lor, şi să accepte această stare de lucruri? Dacă ei ar fi procedat astfel, multe suferinţe ar fi fost evitate. Comuniştii mi-au propus să joc un rol asemănător cu acela al lui Ieremia. Babilonienii m-ar fi protejat. La fel ca lui Ieremia, şi mie mi-a fost ruşine să primesc avansurile sau favorurile lor. Fraţii mei ar fi spus despre mine că sunt un trădător. Şi totuşi eu aş fi avut certitudinea că eram un mesager al lui Dumnezeu. Ieremia nu s-a îndoit nici o clipă cu privire la vocaţia sa, deşi aceasta ar fi însemnat altceva decât înaltă trădare în accepţiunea oricărei curţi marţiale, precum şi propagandă făcută în timp de război incitând Ia capitulare în faţa inamicului. Apoi, eu văd alt Wurmbrand care organizează lupta creştinilor contra comunismului, fie în interiorul României, fie în afara graniţelor sale – lucru de asemenea posibil, căci culmea absurdului poate caracteriza pe un mesager. Aceşti doi ţipi sunt contradictorii. Eu văd, aşadar, doi Wurmbrand care sunt purtătorii a două mesaje contradictorii. Incarnate separat, aceste două personaje vor trebui, în mod inevitabil, să se certe în public. Nici unul dintre cei doi inşi nu-şi va putea îndeplini misiunea fără ca celălalt să nu-1 denunţe ca răufăcător. Şi totuşi există un nivel mult mai înalt,, un plan spiritual unde cei doi sunt una. Potrivit Talmudului, un animal este considerat necurat din punct de vedere ritual dacă rinichii săi 21
conţin calculi. „Ce mărime trebuie să aibă piatra pentru a face un animal necurat?’ a întrebat odată un rabin. La care un altul a răspuns: „Pietrele trebuie să fie de mărimea unui sâmbure de măslină într-un rinichi şi tot demărimea unui sâmbure demăslinăîn
celălalt. Primul rabin a exclamat: „M/ încape îndoiala că dumneavoastră îmi ascundeţi ceva. Nu de pietrele care se găsesc în rinichi doriţi să-mi vorbiţi ci de o altă taină foarte profundă”. „Aţi ghicit, răspunse celălalt. Voiam să spun că, dacă s-ar
dezlănţui o prigoană contra religiei noastre, rabinii trebuie să se împartă în două tabere. Unii trebuie să refuze, chiar cu riscul vieţii, cea mai mică schimbare în felul nostru de a fi ca evrei, să nu accepte nici schimbarea modului de a ne lega şireturile încălţămintelor. Cealaltă grupă trebuie să încheie pact cu duşmanul, să devină prietenă cu tiranul şi să facă, până la un asemenea punct, compromisuri încât să poată obţine măcar câteva concesii. Şi martirajul celor care vor să creeze impresia că sunt de acord cu ucigaşii evreilor nu va fi deloc inferior martirajului celor se se sacrifică pentru chestiuni de principiu. Aceasta este semnificaţia dimensiunii pietrelor în rinichii unui animal.” Dumnezeu Se uită la inimă şi cei doi Wurmbrand pot avea dreptate. A spune că nu există decât un singur adevăr echivalează cu a nega existenţa electricităţii pozitive şi negative. Aceasta înseamnă să nu înţelegi noţiunea de „unicitate” care nu se poate defini decât ca o sinteză a unor forţe contradictorii. Este tocmai ceea ce trebuie înţeles pnntr-UN atom sau printr-UN om. Acesta este sensul cuvântului UNU, chiar când el se referă la Dumnezeu. 22 Un Fiu care Se roagă plin de amărăciune, cerând să treacă de la El paharul suferinţelor şi un Tată care spune NU Fiului Său ajuns în agonia Ghetsimanilor sunt un singur Dumnezeu. De aceea Biblia numeşte pe Dumnezeu cu ajutorul termenului ebraic EHAD, care înseamnă: o unitate compusă, şi niciodată folosind cuvântul IAHID, care este unicitatea absolută. De fapt, unu absolut nici nu există. Sculptorul divin ştie foarte bine ce va face din blocul de piatră pe care-1 păstrează în această închisoare. Eu pot vedea frumuseţea evidentă a unei capodopere şi frumuseţea voalată a alteia. Aceasta din urmă se aseamănă unui obiect de artă suprarealistă pe care numai iniţiaţii o pot înţelege. Dar survine o a treia imagine pe care eu o prefer celorlalte. Aceasta este imaginea unui Wurmbrand, care nu practică o politică abilă, care nu este nici măcar un războinic, ci o persoană care zâmbeşte. Timp de secole întregi, Gioconda lui Leonardo da Vinci nu a făcut nimic altceva decât să zâmbească şi să-i determine a fi un pic mai fericiţi pe toţi aceia care au contemplat-o. Isac Feinstein, omul care a jucat un important rol în convertirea mea şi care, mai târziu avea să fie ucis într-un pogrom, a primit acest mesaj de la Dumnezeu. La câţiva ani după moartea sa, o persoană căreia îi vorbeam despre el mi-a declarat că nimeni nu ar putea uita vreodată surâsul lui. A zâmbit el astfel până în ultimul ceas al vieţii sale? Cel mai mare predicator din ţara noastră era fratele Paulini, preşedintele Convenţiei Adventiştilor de Ziua a Şaptea. Mesajul său era un surâs care inunda toată faţa sa printr-o strălucire aparte. Asemenea
23 mesageri îndeplinesc ceea ce zicea Sf. Ioan al Crucii: „Unde nu există dragoste, puneţi dragoste, şi dragostea va înflori.” S-ar putea ca Dumnezeu, asemenea oricărui sculptor celebru, să aibă mai multe proiecte, iar imaginile care-mi apar cu mine însumi să nu fie decât nişte schiţe provizorii ale posibilelor Sale intenţii. Sau poate că va trebui să mor în închisoare şi să merg la Dumnezeu ca mesager al neamului omenesc pentru a-I aduce la cunoştinţă că acesta este mult prea nefericit pentru a putea fi considerat vinovat. în familia noastră, obişnuiam să citim zilnic băieţaşului nostru Mihai un pasaj din Sf. Scriptură şi o pagină din viaţa unui sfânt. Toate acestea mi-au rămas şi mie în memorie. îmi aduc aminte de nişte creştini care au fost aduşi înaintea proconsulului roman Saturninus. Sf. Speratus i-a zis: ,JHu nu-i recunosc pe guvernanţii veacului acestuia ci slujesc lui Dumnezeu care nu a fost văzut vreodată de ochiul omenesc şi pe care nici un muritor nu-L poate privi.” Sf. Vestia a declarat simplu: ,Jiu sunt creştin. „Proconsulul intenţionase să le acorde un răgaz pentru a-şi reconsidera atitudinea, la care Sf. Speratus a răspuns: pentru o cauză atât de dreaptă nu este nevoie de reflecţii. „Au fost decapitaţi amândoi, iar acum ei slujesc zi şi noapte lui Dumnezeu în templul Lui (Ap. 7:15). în ce constă această slujire dacă nu tocmai în a-I spune lui Dumnezeu cât de invincibilă era ignoranţa prigonitorului lor şi cât de imensă mizeria omenirii? Ei nu au vorbit lui Dumnezeu despre Sine însuşi, căci El Se cunoaşte pe Sine în chip desăvârşit. Mi-ar plăcea 24
să fiu un mesager al omenirii înaintea lui Dumnezeu tot aşa cum îmi place să fiu un mesager al lui Dumnezeu înaintea oamenilor. îi voi lăsa lui Dumnezeu grija de a alege ce fel de mesager trebuie să fiu. Fraţii mei şi surori. Dumneavoastră trebuie să credeţi că vieţile vă sunt lutul pe care-1 prelucrează minunatul Sculptor Dumnezeu – care nu poate greşi niciodată. Dacă uneori vi se pare că El acţionează cu duritate faţă de dumneavoastră, trebuie să ştiţi că un asemenea tratament urmăreşte obţinerea a ceea ce am putea numi nişte succese negative. Pentru a câştiga o partidă de şah, El pierde un pion. Pierde o bătălie pentru a câştiga un război. El îngăduie să sufere Fiului Său pentru a mântui o lume. Fiţi încrezători şi nu trăiţi după mesajele altora, ci urmăriţi să identificaţi mesajul ce urmează a fi transmis prin formarea dumneavoastră înşivă. Amin.
STRIGAŢI CĂTRE DOMNUL
CU STRIGĂTE DE BUCURIE Misteriosule Suveran, astăzi îmi pare un lucru atât de zadarnic să-Ţi vorbesc! Umilirea distruge un suilet mult mai lesne decât tortura. Azi-dimineaţă, anchetatorul mi-a cerut să deschid gura. Este un lucru care ni se cere să-1 facem destul de des pentru ca autorităţile să se convingă dacă nu cumva vreun deţinut a ascuns în gură o otravă. însă de data aceasta, când eu am deschis gura, ofiţerul mi-a scuipat în ea şi eu am înghiţit scuipatul său. Apoi, mi-a poruncit să îngenunchez. Urina lui caldă mi-a curs pe faţă. Oricât de stupid ar putea să i se pară cititorului, primul verset care mi-a venit în minte atunci a fost cel din Ps. 133:2: „Este ca undelemnul de preţ care, turnat pe capul lui, se pogoară pe barba lui Aaron.” Şi, acum, iată că mă întorc în celula mea. Ce să fac? Să mă rog? într-adevăr, Iacov spune: „Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage!” (5:13). Dar cum să te rogi Unuia care a aranjat mai dinainte toate lucrurile, care este atotputernic în cer şi pe pământ şi în lumea Căruia cineva urinează pe capul tău?
26 Mă întreb: oare de ce am înghiţit scuipatul anchetatorului şi nu l-am scuipat la rândul meu? Desigur că eu nu mă gândisem la ceea ce făceam, dar noi suntem înconjuraţi de sfinţii cu care ne aflăm în comuniune. Ei nu se află în vreun cer foarte îndepărtat. Sf. Catherina era cu mine când anchetatorul mi-a scuipat în gură. Ea fusese o prinţesă care acorda îngrijiri medicale bolnavilor. Unul dintre aceştia era atât de plin de păduchi încât, foarte dezgustată, ea se afla pe punctul să-1 abandoneze fără a-i acorda vreun ajutor. Deodată, i-a venit în minte să înghită un păduche. Gestul acesta a ajutat-o să biruiască tentaţia, întotdeauna am admirat această creştină pentru gestul ei şi poate că astăzi ea m-a învăţat să fac numaidecât ceva asemănător. Dar urina pe capul meu, aceasta este deja prea mult! O, Dumnezeule, pur şi simplu nu am nimic a Vă spune referitor la cele îmtâmplate: nici reproşuri, nici cuvinte de mulţumire. Şi nu vreau să Vă produc o jenă, punându-Vă această întrebare indiscretă: ,J?e ce?” Poate că n-aţi cunoaşte răspunsul. Şi atunci, ce-mi rămâne de făcut este să mă-nvârt în interiorul celulei meler făcând un zgomot pe care-1 calific drept expresia bucuriei. Tra-la-la-tumtum-te-tum-tra-la. Sau poate că, în realitate, aceasta înseamnă, nu veselie ci plâns? Cuvântul ebraic „NUD” înseamnă, deopotrivă, a geme şi a sări de bucurie, iar Dumneavoastră ne-aţi cerut următoarele: „Strigaţi către Domnul cu strigăte de bucurie, toţi locuitorii pământului! Chiuiţi, strigaţi şi cântaţi
laude!” (Ps. 98:4). Ei bine, iată că fac lucrul acesta: pom-pom-tara-pom-tara! Când am depăşit orice 27 posibilitate de a înţelege lucrurile, mă pot bucura de minunea prqpriei mele voci. Voi înceta câteva clipe a face gălăgie, pentru a putea gândi, şi mă întreb: oare de ce aveţi nevoie de strigăte de bucurie? Eu prefer tăcerea, liniştea. Poate că sunteţi pradă unei profunde suferinţe sufleteşti a cărei vindecare depinde de noi, oamenii, aşa cum altădată David trebuia să alunge melancolia lui Saul cântând cu harfa. Poate că vă asemănaţi vechilor regi ai Persiei de palatul cărora nu avea voie să se apropie nici un bocitor. Un rege are nevoie de linişte şi de sânge rece pentru a conduce o ţară. Nimeni nu are dreptul să-1 derajeze pe un chirurg, aducându-i o veste proastă despre familia lui în timp ce el efectuează o operaţie. Cu atât mai mult, Dumnezeu nu trebuie să fie obosit de nişte chirurgi omeneşti trecători, pentru a Se putea concentra în vederea smulgerii răului din împărăţia Sa. însă oamenii nu încetează să Vă implore în necazurile şi greutăţile lor. Şi atunci, probabil că este nevoie de strigătele de veselie ale credincioşilor care să înăbuşe aceste cereri pentru a lăsa să se instaleze în fiinţa lui Dumnezeu acea bună dispoziţie necesară continuării lucrării Sale. Probabil că tocmai de aceea şi îngerii cântă, fără încetare, aceeaşi cântare
monotonă: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor!” (îs. 6:3). Biserica repetă la fel aceste cuvinte care nu înseamnă nimic: „Glorie Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt, cum era. la început, acum şi în toată veşnicia „, căci nimeni nu doreşte cu adevărat ca gloria lui 28
Dumnezeu să fie pentru eternitate ceea ce este acum. Ar fi un lucru atât de trist! Dar, cum aceste cântări se repetă fără încetare, Dumnezeu nici nu mai este atent la conţinutul lor. Ele nu mai constituie decât o gălăgie voioasă, un fond sonor care-I permite să-Şi continue propriile Sale gânduri. Aşadar, misiunea noastră este de a ridica de jurîmprejurul Dumnevoastră o barieră de zgomote astfel ca strigătele disperate ale oamenilor să nu Vă poată distrage atenţia de la lucrarea Dumneavoastră şi care ar fi singura în stare să distrugă rădăcina tuturor disperărilor. Dumneavoastră trebuie să fiţi foarte trist deoarece consider că Vă aflaţi într-una din următoarele patru situaţii: 1. Fie că, după învăţătura lui Origen, lucraţi cu o materie necreată, care există din toată veşnicia, în care se ascunde un rău intrinsec pe care trebuie să-1 învingeţi.
2. Fie că aţi rânduit mai dinainte Dumneavoastră înşivă toate suferinţele din lume, inclusiv această urină pe capul meu, cu un scop bine definit şi pozitiv. Acesta este un concept protestant. Când au fost redactate Mărturisirile de credinţă de la Augsburg şi Westminster, Dumneavoastră nu aţi fost consultat. Oricum, trebuie să fie un lucru teribil pentru Dumneavoastră, faptul de a vedea suferinţele pe care un Dumnezeu, bun prin excelenţă, le-a rânduit mai dinainte. 3. Fie că omul dispune de o voinţă libfră şi suferinţele sale sunt un rezultat al răzvrătirii sale contra Dumneavoastră. într-un asemenea caz,
29 tristeţea Dumneavoastră trebuie să fie asemănătoare cu aceea resimţită de un tată ai cărui copii se poartă ca vrăjmaşi ai săi. 4. Fie Zoroastru avea dreptate, şi atunci Dumneavoastră aveţi un mare adversar pe care Vă este imposibil să-1 biruiţi. Este de resortul Dumneavoastră să alegeţi una dintre soluţiile propuse şi să nu îmi cereţi să rezolv eu nişte probleme teologice cu capul meu pe care comuniştii l-au insultat. Eu mă rezum la a face o larmă plină de voioşie: tom…tom…ti…tom… Fără cuvinte, fără melodie, fără ritm. Nu căutaţi să daţi o semnificaţie gestului meu. Ocupaţi-Vă de problemele Dumneavoastră: întemeierea unei noi împărăţii. Locurile unde am experimentat liniştea cea mai profundă au fost sinagogile hasidice evreieşti sau adunările creştinilor penticostali unde toată lumea strigă, în acelaşi timp, într-un concert de voci discordante fiecare spunând un lucru diferit de ceilalţi. Această gălăgie de neînţeles îmi dădea o senzaţie de seninătate lăuntrică. Isus, pe crucea Golgotei, după ce a rostit cele şapte cuvinte, a făcut lucrul cel mai frumos dintre toate: ,Jila strigat iarăşi cu glas tare” (Mt. 27:50). Isus a scos un strigăt puternic, şi ce a strigat El? Cred că nimic altceva decât un strigăt de veselie: „Tra…la…la… Tra…la… O, Tată, continuă liniştit lucrarea pe care ai început-o. Eu Mi-o fac pe a Mea. Eu am îndurat toate batjocurile şi am răbdat toate durerile. Nu-Mi mai rămâne de făcut decât un singur lucru: să scot un strigăt de bucurie. Ei, da, atunci voi scoate un strigăt foarte puternic. „Abia acum înţeleg 30 eu versetul acesta. Strigătul respectiv valorează mai mult decât toate teoriile lui Origen, Luther, Spurgeon etc. Dacă ar trebui să mor astăzi, mi-ar plăcea ca ultimul meu suspin să nu fie o rugăciune sau o cântare de laudă ci doar un strigăt de veselie. Strigătul acesta – Tra…la…la… – ar putea fi vesel deoarece nu-i deloc exclus să întâlnesc în cer pe omul
care m-a umilit. El are aceleaşi şanse ca şi mine de a fi mântuit. Eu am fost întotdeauna impresionat de ritualul din Ziua Ispăşirii, aşa cum este el descris în Lev. 16. Marele preot trebuia să aleagă prin sorţ, din doi ţapi, unul pentru Domnul şi un ţap emisar destinat lui Azazel, spiritul răului. Dacă legea ar fi prevăzut 100 de ofrande pentru Domnul şi una pentru Diavolul, nimeni nu ar fi obiectat, dar Dumnezeu este absolut imparţial. O singură ofrandă pentru El şi o alta pentru celălalt. Fiul Său S-a născut într-un staul, asemenea multor copii săraci. Fiul Său a luat parte la ospeţe oferite de vameşi bogaţi, lucru pe care l-au făcut mulţi alţi oameni. Fiul Său a murit pe o cruce, la fel ca mulţi tâlhari. Fiul Său a înviat din morţi, aşa cum o vor face, într-o zi, milioane de oameni. El nu vrea să păstreze numai pentru Sine însuşi nici un privilegiu. El este glorificat, şi atunci când Se va arăta în glorie, noi vom fi ca El (I Ioan 3:2). Da, chiar noi care am fost vrăşmaşii Lui. Vom sta cu El pe scaunul Lui de domnie noi, cei care am fost ucigaşi, mincinoşi, adulteri, calomniatori, necredincioşi. O parte pentru Dumnezeu şi una pentru ţapul ispăşitor: o egalitate de şanse! 31 Prin urmare, şansele pe care le are anchetatorul meu de a merge în cer sunt egale cu ale mele. Nu-mi pot închipui ce discuţie aş putea purta cu el într-o asemenea eventualitate. Desigur că va fi foarte dificil pentru el să-mi ceară iertare şi nu va fi în stare să-mi explice sau să-mi justifice fapta sa. Eu voi fi incapabil să rostesc nişte cuvinte pline de dragoste. Noi ne vom strânge mâinile cu cea mai mare simplitate şi, extaziaţi, vom scoate nişte strigăte extraordinare, doar nişte strigăte nearticulate. Tra…la…ti…tom… Ce interesant este să fac turul celulei mele şi să scot strigăte de bucurie, producând o mare gălăgie! însă, din nefericire, strigătele acestea nu pot fi prea puternice. Gardienii nu vor fi nicidecum de acord cu una ca asta. Poate că zarva făcută de mine va fi acceptată doar ca o rugăciune. Protestanţii le reproşează catolicilor că se roagă înaintea unor statui ale sfinţilor. Dar pentru mine o asemenea rugăciune este mai acceptabilă decât aceea în cursul căreia cineva îşi ţine ochii îndreptaţi numai către sine însuşi, fiind preocupat de remuşcările, dificultăţile, dorinţele, ambiţiile, nevoile sale, precum şi de ridicula amintire a unei persoane care 1-a jignit. Oare nu ar fi mai indicat să se mărginească la a scoate nişte strigăte de veselie? Fără îndoială că ceea ce mi-a făcut anchetatorul meu era un lucru demn de dispreţ, dar ,J)unwezeu a
ales lucrurile dispreţuite ale lumii” (I Cor. 1:28). Eu vreau să mă gândesc la ofiţerul acesta ca la viitorul
meu însoţitor în corul ceresc care va scoate strigăte de bucurie la adresa Domnului. Tra…la…la…la. Acum sunt foarte calm. Totul s-a sfârşit. 32 Ca păstor proaspăt, eu mi-am început prima predică printr-o istorioară. Regele David a chemat la el într-o zi un giuvaergiu şi i-a dat următoarea poruncă: — Fă-mi un inel care să fie în stare a schimba proasta mea dispoziţie în bună dispoziţie şi invers ori de câte ori voi privi spre el. Dacă-1 vei face în timp de o săptămână, te voi compensa împărăteşte; în caz contrar, îţi voi tăia capul. Giuvaergiul a ieşit din palatul regal profund consternat. Era conştient că s-a terminat cu viaţa lui. în curtea palatului, micul Solomon care se juca liniştit, remarcă tristeţea giuvaergiului şi dori să afle pricina ei. Când sărmanul om îi povesti cele întâmplate, Solomon izbucni în râs: — Este destul să-i faci un banal inel de cositor, gravând pe el cuvintele următoare: „Gam zeiavo”„Şi asta va trece.” Numai atât. Dacă tatăl meu va vedea inelul când va fi bine dispus, el va deveni îndată serios, iar dacă este neliniştit, o singură privire fixată asupra inelului va face să dispară supărarea de pe faţa lui. Gam zeia vo! Atâtea evenimente teribile au trecut în viaţa mea. Şi acesta este deja de domeniul trecutului. Cu Isus întruparea a trecut, răstignirea a trecut. Totul trece. Parcă nici nu mi s-a întâmplat nimic deosebit astăzi. O, Dumnezeul meu preaiubit, să pornim iarăşi unul în compania celuilalt! Amin. 3 – Dacă zidurile ar putea vorbi
CHIPUL MEU Iubiţi fraţi şi surori, Anchetatorul s-a arătat astăzi mai bine dispus, iar lucrul acesta putea fi constatat, cu uşurinţă, chiar de la început. Nu avea intenţia de a mă bate ci tot ce voia el era să se amuze printr-o conversaţie agreabilă. — Crezi că Dumnezeu 1-a creat pe om după chipul Lui? m-a întrebat el. — Cu siguranţă, i-am răspuns eu. — Şi crezi că dumneata porţi chipul lui Dumnezeu? — Bineînţeles. Atunci el a scos din buzunar o oglindă şi, întinzându-mi-o, a zis: — Priveşte-ţi chipul în oglinda aceasta şi vezi cât eşti de urât. Vezi, la ochi ai cearcăne negre. Nu eşti decât piele şi oase şi ai expresia rătăcită a unui om nebun. Dacă dumneata porţi chipul lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu trebuie să fie la fel de urât. Astfel că mă întreb: de ce-L mai adori pe un asemenea Dumnezeu atât de urât? De când mă aflam în închisoare, eu am mai avut
prilejul să-mi văd chipul odată într-o oglindă şi ştiam că eram înspăimântător de urât, deşi altădată eram 34 considerat un om plăcut şi cu o înfăţişare atrăgătoare. Mă îngrozisem să mă văd într-o asemenea stare şi iată că sluţenia mea se transformase acum într-o chestiune teologică. Din fericire, creştinii nu au nevoie să gândească mai dinainte ce vor răspunde. Cuvintele trebuincioase le sunt date la momentul potrivit. — Da, zic eu, Dumnezeul meu are un chip urât ca al meu, o faţă lipsită de frumuseţe ca a mea. în ebraică, nu există cuvântul faţă; nu se poate spune decât „feţe” = panim. Cuvântul respectiv nu are formă pentru singular, iar asta are o semnificaţie aparte: nici un om nu are o singură faţă. Cineva adoptă o anumită înfăţişare când vorbeşte unui superior şi are o altă alură când se adresează unui subordonat; tot aşa expresia feţei noastre este diferită când suntem cuprinşi de o anumită bucurie de momentul când trecem printr-o durere sufletească. Şi Dumnezeu prezintă atitudini diverse: odată, Faţa Lui reflectă o seninătate deplină, exprimând liniştea unei Fiinţe care a rânduit mai dinainte toate lucrurile şi care poate vedea, din capul locului, o ieşire corespunzătoare dintr-o situaţie confuză. El are o faţă strălucitoare, participând la bucuria celor care se bucură, inclusiv la bucuria unei fetiţe care a primit o păpuşă nouă. El adoptă şi o altă înfăţişare care exprimă o suferinţă mai profundă ca a mea, sub imaginea unei feţe mai umbrite de mâhnire, mai urâtă decât faţa mea. Or, această faţă noi am văzut-o pe Golgota. Părul capului Său era răvăşit, fruntea desfigurată din pricina rănilor sângerânde. Scuipatul batjocoritorilor şi propriul Său sânge se amestecau pe faţa Lui, împre-
35 jurul ochilor aflându-se cearcăne negre. „A/-a vea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile” (îs. 53:2). Chipul meu este, aşadar, oglindirea uneia dintre feţele lui Dumnezeu şi lui Cristos nu-I este ruşine să mă numească fratele Lui. Sper că funcţionarul comunist a putut să înţeleagă ceva din spusele mele. întors în celula mea, gândurile mele nefiind distrase de noi întâmplări – lucru care s-ar fi produs, cu siguranţă, dacă m-aş fi aflat în libertate – au continuat să se învârtească împrejurul întrebării ce-mi fusese adresată. Toţi cei ce sufăr poartă chipul lui Dumnezeu care a devenit „ omul durerii şi obişnuit cu suferinţa ” (îs. 53:3). Dar cum stau lucrurile cu sufletul meu? Şi Dumnezeu are un suflet (îs. 42:2 şi Zah. 11:8). Sufletul Lui, la fel ca al meu, poate fi asemănat cu o pasăre care nu încetează să zboare dintr-un loc în altul, de la gândurile cele mai urâte la gândurile cele mai înalte pentru a se întoarce la cele dintâi,
busculat, în toate părţile, de pasiuni reprezentând un amestec de sfinţenie şi atracţie pentru plăcerile lumeşti? Oare este sufletul meu, poluat prin păcat, imagine a sufletului lui Dumnezeu tot aşa cum faţa mea, desfigurată de suferinţe, constituie, în mod sigur, o oglindire a Feţei Domnului sau a chipului divin, în înfăţişarea sa cea mai perfectă, aceea a unui Dumnezeu care Se sacrifică pe Sine însuşi? Oare Dumnezeu are un suflet urât ca al meu însumi? Dar, mai întâi, de unde ştiu eu că am un suflet urât? Cum de unde: prin cercetare de sine. J voi înşivă încercaţi-vă”, zice Sf. Scriptură (II Cor.
13:5). „Cunoaşte-te pe tine însuţi”, recomanda Socrate. Dar este posibilă această cunoaştere de sine? Când eu mă gândesc la persoana mea, indiferent ce aspect abordez, fac lucrul acesta cu ajutorul cuvintelor. Şi limba română pare să conţină vreo 200 000 de cuvinte. Prin urmare, nu este posibil să dăm un nume celor cea 30 de miliarde de stele care se găsesc numai în galaxia noastră, nici octilioanelor de atomi care alcătuiesc trupul meu. Prin urmare, instrumentul folosit de mintea mea este unul extrem de limitat! Care să fie acea parte a sufletului meu care reprezintă exclusiv Eul meu şi care partea ce mi-a fost transmisă de către strămoşii mei? Ce procent din fiinţa mea reprezintă influenţele telepatice care mă afectează, pornind de la rugăciunile sau de la blestemele semenilor mei? Dacă Iuda Iscarioteanul s-ar fi cercetat pe sine însuşi, în modul cel mai sincer, ar fi ajuns la concluzia că el era un autentic discipol al lui Isus, un om care vânduse tot ce posedase altădată pentru a se alătura cetei apostolice, că prin propovăduirea sa fuseseră convertiţi oameni şi că, la fel ca ceilalţi apostoli, el se dedicase unei activităţi salutare, vindecând bolnavii şi alungând demonii. Locuia în el doar un păcat oarecare, tot aşa cum şi tovarăşii săi erau biruiţi de una sau alta din aceste rele: irascibilitate, mândrie sau laşitate. Păcatul lui Iuda era o atitudine de necinste în sfera unor lucruri de mică importanţă. Dar nu există nici un păcătos căruia Isus să nu-i poată acorda iertarea Sa. De unde ar fi putut şti Iuda că Satan pusese în inima lui gândul de a-L vinde sau de a-L 36 37 trăda pe învăţătorul? Ce pot şti eu despre influenţa imperceptibilă pe care îngerii sau demonii o au asupra inimii mele? Influenţa aceasta are o lungă perioadă de incubaţie, asemenea unor anumite boli, şi adesea nu iese la iveală decât după câţiva ani, anume în momentul când se exteriorizează, deschis şi pe neaşteptate, printr-o faptă oarecare. Toţi psihanaliştii sunt de părere că o autoexaminare completă şi obiectivă este practic imposibilă,
iar aceasta datorită faptului că eu sunt, în acelaţi timp, examinatorul şi examinatul. Subiectele examinării sunt alese de mine, profesorul, şi sunt cunoscute mie, elevul. în chipul acesta, examinatorul nu poate fi imparţial. Instrumentul cu ajutorul căruia mă autoexaminez nu-mi este exterior mie, ci sunt eu însumi. Aşa fiind, nu dispun nici de cea mai slabă şansă de a obţine un rezultat obiectiv. Un fariseu care se va cerceta pe sine însuşi, va ajunge la concluzia că este un om drept, neprihănit, aşa cum s-a întâmplat cu fariseul din pilda Mântuitorului. Dar acesta se înşela amarnic. Lângă el, un vameş se examina, la rândul său, descoperind că era un om pierdut. Şi acesta se înşela, fiind incapabil să înţeleagă că, în realitate, era un om îndreptăţit. Parabola lui Isus evită sistematic să ne spună că omul acesta a încetat să fie un vameş după ce şi-a recunoscut şi şi-a mărturisit starea de vinovăţie. Eu nu am prea multe motive să cred că Zacheu şi-a îndeplinit promisiunea de a restitui celor înşelaţi tot ce le furase. Cercetarea de sine poate conduce pe cineva la nişte decizii măreţe, dar ea nu-i dă şi puterea necesară punerii lor în aplicare. Biblia nu ne spune
38 că el a restituit realmente banii însuşiţi prin fraudă. De cele mai multe ori, noi ne mărginim la cercetare, într-un mod foarte superficial a Eului nostru, fără a ne coborî până în adâncul fiinţei noastre. Legea lui Moise ne-a fost dată nu pentru a o împlini, ci pentru a constata tocmai incapacitatea noastră de a face lucrul acesta. Tot aşa Sf. Scriptură ne recomandă să ne examinăm pe noi înşine cu scopul de a ne face conştienţi de imposibilitatea acestei cercetări de sine. Persoana care gândeşte, subiectul gândirii sale şi acţiunea de a gândi sunt unul şi acelaşi lucru, tot astfel cum Dumnezeu este unul. Ce mă face să cred că Dumnezeu este unul şi nu doi, aşa cum susţine Zoroastru, sau un număr multiplu ca în cazul hinduismului? Cifra l(unu) prezintă o serie de particularităţi: este singura cifră care rămâne invariabilă când se înmulţeşte cu ea însăşi. Dumnezeu poate să se multiplice: El poate avea un Fiu, Duhul Sfânt poate să purceadă de la El, numeroşi copii pot să se nască din El şi să fie adăugaţi Trupului spiritual al lui Cristos. Ei devin părtaşi firii dumnezeieşti; totuşi Unu rămâne unu. Unu (1) este singura cifră a cărei rădăcină pătrată este egală cu ea însăşi. Dacă se extrage” rădăcina Divinităţii, un dulgher ne va spune: „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 14:9). Nu descoperim nici o deosebire dacă privim la Creatorul galaxiilor şi al întregii omeniri şi la Dulgherul care locuia într-o singură încăpere şi care avea să fie răstignit peste puţină vreme. Rădăcina este egală cu cifra întreagă.
Eu pot fi, ca rădăcină a. Aceluia care este Unu, o
39 cantitate neglijabilă – echivalentul meu valone ar putea fi, de exemplu, o milionime; d bine, « » mân, totuşi, unu, fără a avea loc nici cea mu mică diminuare. . . ţ Fiecare număr reprezintă o anumită cant tate in raport cu cifra 1 (unu) care este fundamentu tu urc lucrurilor. De aceea Dumnezeu este Unu, Cnstos este Unu, iar sunt acestUnu. Luther zicea: ^reştin^ Cristosul. ” Credinţa este una singură. Nu există nimeni care să se poată examina pe sine msuşi nu există nici analist şi nici analizat in domeniul credinţei, ci acolo există numai Dumnezei, unic «i care noi trăim, acţionăm şi existăm, Dumnezeu Unu în care avem viaţa, fiinţa şi «uscarea Noi aparţinem unei lumi interioare, lumea sufletului umc o lume plină de frumuseţi. Ceea ce apare in ogknda deformatoare a minţii mele ca ceva urat este m realitate, splendoarea dragostei Sale: care înţelege totul, care iartă totul. Mintea mea blestema ă^mă socoteşte o fiinţă urâtă, dar ochii Durnnezeulu un c care judecă lucrurile cu înţelepciune desăvârşită, eu sunt plăcut, atrăgător. • eiinrpn1« Se produce o mare minune. Frumuseţea suprema Divinitatea sporeşte, creşte, se ampUfieă atunci când se oglindeşte în sufletul unei mirese a lui Cnstos care asemenea Măriei din Betania, rămâne liniştită la picioarele lui Isus, în loc să se chinuiască pnntr-o cercetare de sine obositoare şi care ar putea starşi ne în orgoliu, fie în descurajare. Nu la noi înşine trebuie să privim ci la „şarpele de aramă”. Credinţa este aceea care aduce vindecare (Num. 21:9). Vindecarea nu survine ca urmare 40 stabilirii numărului şi gravităţii rănilor produse de şerpii înfocaţi. întoarceţi-vă privirile de la „puroi” şi de la „sânge” şi concentraţi-vă asupra unicului Mântuitor care a venit să locuiască în fiinţa noastră ca să vă facă să deveniţi un unicat: una cu El şi una cu voi înşivă. Nu există frumuseţe mai sublimă ca aceea a unităţii, a identificării! Eu am această frumuseţe; da, sufletul meu reflectă chipul Lui. Toate lucrurile lucrează spre bine (Rom. 8:28); Sf. Augustin adaugă la această afirmaţie următoarele cuvinte: „chiar şi păcatele mele”. Păcatele Măriei Magdalina au fost materia primă din care a fost ţesută ulterior credincioşia sa. Crimele comise în tinereţe de Saul din Tars au devenit elementele constitutive ale celui mai zelos dintre apostolii Domnului. Unii oameni trebuie să-şi aleagă ei înşişi calea vieţii lor. Avraam a fost privilegiat, căci este scris despre el că Dumnezeu era cu Avraam în tot ce făcea el. Bucură-te, suflete al meu, căci tu porţi chipul
minunat al lui Dumnezeu, tot aşa cum Dumnezeu a luat chipul tău înspăimântător în zilele pătimirii Sale pământeşti. Nu vă examinaţi pe dumneavoastră înşivă, fraţii mei, după criterii alese de dumneavoastră, cu ajutorul unei cărţi pe care o consideraţi sfântă (alţi oameni fac la fel cu Talmudul, Coranul sau Vedele), după o interpretare a acestei cărţi pe care aţi ales-o dumneavoastră sau pe temeiul unor principii morale care se schimbă când treceţi peste graniţă sau pe măsura scurgerii timpului. Credeţi că Dumnezeu vă binecuvântează în ceea ce faceţi. Biserica a avut 41 nevoie, de-a lungul secolelor, de intransigenţa unui Pavel apostolul, de curajul primilor martiri, de compromisul cu statul intervenit pe vremea lui Constantin cel Mare, de spiritul bătăios al lui Luther, de calmul lui Melanchton, de neutralitatea unui Erasm, de costisitoarea dragoste pentru arte din partea unor papi fără care nu ar fi avut loc vânzarea indulgenţelor şi astfel nu ar fi luat naştere operele lui Michelangelo, Rafael, Leonardo da Vinci. Biserica are nevoie de oameni care aleg calea martirajului, sub regimul comunist, precum şi de conducători ecleziastici oficiali care, cu aceeaşi bunăcredinţă, slujesc aceluiaşi Domn prin acceptarea limitelor şi îngrădirilor impuse de dictatori. Bucuraţi-vă din pricină că Dumnezeu v-a ales pentru a purta, în sufletele dumneavoastră, chipul Lui! Fiţi recunoscători pentru acest dar al libertăţii şi încetaţi a vă mai judeca pe dumneavoastră înşivă sau a judeca pe alţii. Rabinul Sasover a dat, într-o bună zi, ultimii săi bani unui om de tristă reputaţie. Ucenicii lui i-au solicitat o explicaţie pentru gestul său. — Oare ar trebui să mă arăt mai exigent, în alegerea mea, decât Dumnezeu care a găsit cu cale să-mi dea mie aceşti bani? a răspuns el. Dumnezeu a ales să vă facă după chipul şi asemănarea Sa fără nici un merit din partea dumneavoastră. în consecinţă, aveţi datoria de a iubi pe ceilalţi oameni fără a ţine seama de starea lor morală şi spirituală. Da, domnule locotenent, noi, nişte întemniţaţi, înspăimântaţi şi cu un aer de fiinţe buimăcite, suntem după chipul lui Dumnezeu! Amin.
A ASCULTA Şl A VEDEA Dragi fraţi şi surori, Mesajul principal al religiei mozaice începe cu cuvintele: Ascultă Tsraele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn!” (Dt.6:4). în religia evreiască, anumite personalităţi excepţionale, ca de pildă Moise şi îsaia, vedeau, însă cât priveşte poporul, acesta trebuia să asculte şi să pună în practică ceea ce auzise.
Cristos a spus primilor Săi ucenici: „ Veniţi şi vedeţi” (Ioan 1:39). Se trece de la a asculta la a vedea. Domnul i-a zis Martei: ,JVu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” (Ioan 11:40). Şi Apocalipsa este o carte referitoare la ceea ce apostolul Ioan a văzut realmente. Cel mai mare exerciţiu spiritual al evreilor constă în a medita asupra Cuvântului lui Dumnezeu. Creştinii cunosc o treaptă superioară: contemplarea. Ei au capacitatea de a vizualiza, a face vizibile lucrurile. Starea de singurătate a unei persoane aflate într-o celulă de închisoare este asemănătoare cu aceea a unui pustnic care trăieşte într-un loc izolat şi privat de multe lucruri de strictă necesitate. în asemenea condiţii, viziunea devine atât de reală încât cel în 43 cauză întâmpină dificultăţi în încercarea de a se convinge că ceea ce vede se petrece la nivelul minţii sale şi nu în cadrul lumii materiale. Această îmi aminteşte de două vechi legende chinezeşti. Cât de adevărate pot fi uneori şi legendele! Se istoriseşte că, odată, un pictor celebru a zugrăvit pe un perete un peisaj magnific care cuprindea şi o peşteră. Când el a terminat pictura respectivă, a intrat în peşteră fără să se mai fi auzit vreodată ceva despre omul acesta. O altă legendă evocă un artist care pictase un lac cu trestii, în mijlocul cărora a pus un peştişor. Acest peştişor a început să înoate în lac, tot aşa de plin de viaţă şi voioşie ca ceilalţi confraţi ai lui. Tot ce se creează sau se evocă în gândirea cuiva, poate deveni o realitate în care, la un moment dat, persoana respectivă intră, trăieşte şi dispare. Tot inventarul celulei mele se reduce la un pat, o saltea de paie şi o pătură. într-un colţ se află o găleată. Pe lângă toate acestea, mai dispun de un pahar. Lipsit de alte bunuri pământeşti, eu trăiesc în lumea promisiunilor lui Dumnezeu, şi credinţa mea le vede deja ca nişte făgăduinţe împlinite.
„Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu’ (Ap. 2:7). Sub nazişti mi s-a întâmplat, într-o zi, să scap chiar din ghiarele morţii. Aflându-mă încă sub efectul unei mari emoţii, am istorisit cele întâmplate unui pastor bătrân. Când am terminat relatarea, el mi-a spus că, după ce am trăit aceste lucruri, aş face bine să mănânc ceva şi i-a spus soţiei sale să-mi aducă nişte peşte fript. Tot aşa şi Isus, când noi îl vom întâlni şi-I vom istorisi toate necazurile prin care am trecut pe pământ, va zice: ,JEi bine, să începem să mâncăm1.” Eu îl văd deja conducându-mă spre pomul vieţii care nu este altceva decât viaţa însăşi. Un orb pe care-1 vindecase El a văzut nişte oameni care semănau cu nişte copaci. în realitate, noi suntem aşa ceva. Vieţile noastre sunt nişte „pomi roditori care
fac rod după soiul lor, şi care au în ei sămânţa lor”
(Gen. 1:11). Şi acum eu sunt întins la umbra pomului vieţii. Domnul Isus culege rodul a tot ceea ce am făcut eu bun până acum. Eu îl văd aplecat spre mine şi dându-mi să mănânc. Este scris nu că noi vom mânca, ci că ni se va da să mâncăm. Eu sunt o preaiubită mireasă şi Mirele meu mă place. El culege pentru mine fructul şi mi-1 aduce la gură. Omul va culege ceea ce a semănat. El se bucură astăzi şi apoi toată veşnicia de roadele vieţii sale de
credinţă. „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă” (Ap. 2:17). Cuvântul mană înseamnă: „ce este aceasta?”Este întrebarea formulată de evrei nu numai în pustie când au văzut mana pentru prima dată, dar şi în momentul când L-au văzut pe Domnul Isus alungând un duh necurat din sinagoga Capemaumului. Cuvintele acestea exprimă stupefacţia. La rândul meu, şi eu văd atâtea lucruri uluitoare, producătoare de stupefacţie, în ceruri. Dumnezeu rezervă atâtea surprize copiilor Săi. Acolo va fi mult mai multă bucurie decât m-aş fi aşteptat eu vreodată, precum şi o mai mare capacitate de a te bucura, în acelaşi timp, de numeroase plăceri, în arta indienilor, Krishna este prezentat ca un personaj cu numeroase braţe. El este un arhetip fundamental al sufletului omenesc. Sunt necesare 44
45 numeroase mâini într-o Iunie unde sunt atâtea lucruri de primit. Majoritatea celor ce se aflăîmprejurul meu au mai multe braţe. Şi iată însă că eu resimt o milă cu atât mai profundă pentru cei ce se află, în comparaţie cu mine, deja în cer. Ei au partea lor de bucurie, însă mie mi se pare un lucru tragic ca ei să se afle în cer cu o singură mână din pricină că ei au ascultat de Isus şi şi-au tăiat mâna care le pricinuise probleme. Ar fi fost cu mult mai simplu pentru oamenii aceştia să-şi rectifice întreaga lor viaţă aşa încât să-şi împiedice braţele respective să le creeze greutăţi. Eu nu aş îndrăzni să vă spun pe cine am văzut în rai, pentru că nimeni nu va voi să mă creadă. Tot ceea ce vă pot spune este că există acolo mai mulţi oameni decât admite creştinul de rând. — Eu văd ceva care seamănă cu o biserică ortodoxă – este cea mai bună comparaţie pe care o pot face, însă este vorba de ceva cu totul diferit. Printre credincioşi, eu văd un anume protestant care nu ar fi intrat niciodată într-o biserică ortodoxă în timpul vieţii sale pământeşti. Şi-1 întreb cum se face că el se găseşte acolo. — în cer, îmi răspunde el, sunt multe locaşuri. Noi, protestanţii stricţi, avem propria noastră locuinţă, însă nouă ne place să vizităm pe alţii. „îi voi da o piatră albă”, zice Domnul. Eu am şi primit-o. „Şi pe piatra aceasta este scris un nume nou” (Ap. 2:17).
Comuniştii m-au băgat la închisoare sub numele fals de Vasile Georgescu şi mi-au interzis să dezvălui cuiva adevărata mea identitate. Dar ei nu sunt singurii care dau nume noi, căci lucrul acesta îl face
46 Dumnezeu însuşi. Dumnezeu nu era mulţumit de numele lui Avram, El dorea ca pronunţarea să fie mai lungă şi, în chipul acesta, a adăugat o silabă. Noi nu am fi crezut niciodată că Dumnezeu ar fi dispus să Se arate unui om numai pentru a-i acorda un nume mai plăcut şi mai semnificativ. Dar nemulţumit după ce a făcut lucrul acesta, El a modificat şi numele soţiei lui Avraam, care avea să se cheme, de acum încolo, nu Sărai ci Sarah, nume evreiesc care înseamnă „prinţesă”. în ochii Săi, ea era o prinţesă. Isus a schimbat numele lui Simon în acela de Chifa (Ioan 1:42), forma simplificată pentru Caiafa (mare preot în slujbă pe vremea aceea), pentru a-i arăta că acest păcătos ignorant era adevăratul mare preot în Numele Domnului, şi nu omul îmbrăcat în hainele nespus de scumpe. Şi eu însumi am primit de la Cristos un nume nou. El a fost schimbat după circa un an. Nu numai că L-am auzit rostind acest nume nou, dar I-am văzut faţa şi mişcarea când îl pronunţa. Apoi, numele şi-a pierdut pentru mine orice importanţă. înainte de a-1 fi rostit, El a manifestat dorinţa să-mi acorde numele respectiv. De fapt, numele acesta nu era unul propriuzis nou – fiind un nume biblic, noutatea a constat în aceea că numele respectiv mi-a fost aplicat mie. în mintea Lui a avut loc o comparaţie între mine şi persoanele care purtaseră numele acesta şi mai înainte. Acolo se afla izvorul minunat de unde au luat naştere aceste gânduri, eu atinsesem profunzimile şi noul nume nu era decât un semn sau un semnal care mă invita spre aceste profunzimi. Când Domnul Isus a suflat asupra apostolilor şi le -a zis: ,JLuaţi Duh Sfânt!” (Ioan 20:22), aceştia 47 au simţit mai degrabă suflarea Sa caldă decât au recepţionat cuvintele Sale. Percepând această suflare calmă, liniştită primeşte cineva Duhul Sfânt. „Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste Neamuri” (Ap. 2:26). Eu mă văd deja pe un scaun de domnie. La urma urmei, de ce ar trebui neapărat ca un tron să fie făcut din aur şi catifea? Nu s-ar putea tot aşa de bine ca un scaun de domnie să fie confecţionat din câteva scânduri care alcătuiesc patul unui deţinut? Oamenii au dat denumirea de tron unui scaun de un anumit tip; dar şi eu pot, după bunul meu plac, să pun numele acesta la oricare alt obiect. De la înălţimea a ceea ce este scaunul meu de domnie, eu decid soarta naţiunilor. Creştinii nu sunt singurii oameni care urmează
să fie mântuiţi. Dacă ei deţin monopolul mântuirii, peste cine vor domni aceştia şi în ce mod va fi adusă la îndeplinire promisiunea de a i se da robului credincios stăpânire peste 10 şi, respectiv, 5 cetăţi (Le. 19:17,19)? Ce plăcere ar fi în faptul de a domni peste nişte cetăţi lipsite de locuitori? Cetăţile respective vor fi populate de cei ce nu au fost nişte slujitori buni; noi ceilalţi creştini, ne vom afla în Ierusalimul ceresc, dar alte naţiuni vor umbla în lumina sa (Ap. 21:24). Frunzele pomului vieţii vor servi la vindecarea păgânilor (Ap. 22:2), ceea ce înseamnă că vor exista, în viaţa cealaltă, suflete care vor avea nevoie de vindecare. Aşadar, iată-mă stând pe un tron şi dispunând de puterea de a face bine unor mulţimi de oameni. Eu pot trimite mesageri care- să le aducă lumina şi 48 vindecarea. Mi se prezintă dări de seamă privind evoluţia unor cazuri dificile. Trebuie să reflectez asupra lor. în cer nu există trândăvie, inactivitate: cerul este locul celei mai fe”brile activităţi pe care o cunosc. Eu mă văd îmbrăcat în haine albe (Ap. 3:5). I-am citit promisiunea aceasta fiului meu Mihai pe când acesta era doar un copil. Foarte tulburat, el m-a întrebat imediat ce se va întâmpla dacă Domnul Isus nu va avea haine şi pentru nişte copii ca fiul meu. Şi a trebuit să-i dau asigurări că Domnul dispune de haine albe de toate taliile, pentru uriaşi, pitici şi prunci. El are, de asemenea, veşminte corespunzătoare pentru cei ce sunt mici la trup şi în credinţă. Sf. apostol Petru le scria unor creştini foarte simpli următoarele cuvinte: „ voi care aţi primit o credinţă de acelaşi preţ cu a noastră” (II Pet. 1:1). Un căţel poate fi privit cu dispreţ de un câine mare dar dulăul respectiv trebuie să recunoască faptul că şi căţeluşul aparţine neamului câinilor şi nu aceluia al pisicilor. Eu sunt îmbrăcat cu haine albe, mă aflu într-o lumină extraordinară ca, de altfel, şi toţi cei ce mă înconjoară. Noi umblăm cu Domnul Isus. Ce privilegiu era să umbli cu El pe plaiurile pământului! Păsările cântau atunci mai frumos ca niciodată. Crinii înfloreau şi răspândeau miresme necunoscute până atunci. Dar acum noi umblăm cu El pe străzile de aur ale cetăţii cereşti. O veche carte evreiască, Sefer Ierahmeel, spune c ă, în viaţa viitoare, ziua este împărţită în patru secţiuni: în cea dintâi, vom fi ca nişte copii şi vom cunoaşte toate bucuriile copilăriei; în al doilea sfert i.
Dacă zidurile ar putea vorbi
49 al zilei, vom fi tineri şi vom cunoaşte toate bucuriile tinereţii; în a treia parte a zilei, vom cunoaşte toate
bucuriile maturităţii, iar în ultima parte, bucuriile specifice bătrâneţii. în ziua următoare, ciclul bucuriilor va fi luat de la capăt. Chiar aşa se petrec lucrurile cu mine acum, căci eu merg din bucurie în bucurie. Asemenea pictorului chinez despre care v-am vorbit mai înainte, eu pătrund în această peşteră zugrăvită odinioară de apostolul Ioan, din partea lui Dumnezeu, şi acum din nou de mine însumi. La fel ca peştele pictat, eu înot în apele bucuriei şi încrederii în Dumnezeu. De altfel, nimeni nu poate deveni un cetăţean al cerului fără să petreacă, încă de pe acum, multe ceasuri în atmosfera cerească. De aceea am şi primit noi capacitatea de a ne aşeza acolo, de pe acum, prin Duhul. Nici sărăcia, nici boala, nici tragediile din interiorul sau din exteriorul nostru, nici temniţa, nici lanţurile şi cătuşele nu pot împiedica această înălţare. Din contră, ele constituie nişte aripi care ne înlesnesc această ascensiune. O, scumpii mei fraţi şi surori, de ce am căuta noi oare, să rămânem în aceste ţinuturi înfricoşătoare? Mai bine să umblăm după cele de sus, să evocăm cerurile şi să pătrundem acolo pentru totdeauna. Dar atunci care este rostul morţii? Zohar, cartea antică a misticismului evreiesc se exprimă astfel: „Când un asemenea suflet părăseşte această lume, curat, strălucitor şi fără pată, Cel Unic, binecuvântat fie El, îl face să strălucească, în fiecare zi, pn’ntr-o mulţime de raze şi proclamă: «fată sufletul cutărui Hu al Meu. Să He păstrat pentru corpul pe care 1-a părăsit!»” „Iacov a sărutat pe Rahela” (Gen. 29:11) Cuvintele acestea au şi semnificaţia că Domnul distinge sufletele tuturor sfinţilor Săi şi că, luându-i pe rând pe fiecare în parte, îi îmbrăţişează şi-i mângâie. A muri înseamnă a ajunge în braţele Lui Amin.
50
CHINURILE IMAGINAŢIEI EROTICE Dragi fraţi şi surori, Nu prea îmi dau seama ce se întâmplă cu mine în prezent. Microbul tuberculozei a invadat întreg corpul meu. Am ajuns să scuip sânge. în acele zone ale trupului unde am fost cel mai mult lovit, s-a instalat o tuberculoză osoasă. Am citit undeva că secreţiile microbilor de tuberculoză excită în mod deosebit glandele sexuale, ceea ce dă naştere unor imagini erotice foarte intense. Posibil ca aceasta să se datoreze unor substanţe afrodiziace care ni se pun în mâncare! într-o celulă vecină, i s-a impus unui pastor să se culce în acelaşi pat cu o deţinută, cu singurul scop de a fi chinuiţi şi unul şi cealaltă.
Fapt este că eu nu izbutesc să mă sustrag unor fantezii erotice. Voi, tinerilor, când sunteţi ispitiţi în chipul acesta, vă puteţi găsi refugiul, de pildă în citirea unei cărţi, ascultând muzică sau ieşind la plimbare. Dar eu, stau întins pe patul meu şi-mi trec prin minte, ceasuri întregi, tot felul de scene sexuale deşănţate, dezlănţuite, la care am impresia că iau parte. Nu mă pot consacra aici altei activităţi care să-mi permită 52 să mă sustrag acestei torturi psihice. Şi eu am o reacţie de profund dezgust faţă de mine însumi după ce am fost unit în imaginaţie, ore în şir, cu fete şi femei care erau până de curând membre ale Bisericii pe care o păstorisem; la întoarcerea la Dumnezeu a unora dintre ele contribuisem eu însumi. Dar şi o asemenea cruce trebuie să fie purtată. Sufletul este supus unor legi obiective, la fel cum se petrec lucrurile în lumea materială. Pentru un anumit tip de oameni, în astfel de condiţii, asemenea gânduri se semnalează în mod inevitabil. După opinia mea, apariţia gândurilor respective nu constituie o stare de vinovăţie. Ne putem strădui să procedăm cât mai bine cu putinţă, chiar atunci când imagini obscene caută să se impună minţii noastre. Iată vă văd pe dumneavoastră, Elena, cum vă dăruiţi lui Richard Wurmbrand! Numele dumneavoastră îmi aduce aminte de multe lucruri. Frumoasa Elena a fost cauza războiului Troiei unde şi-au găsit moartea atâţia bărbaţi foarte viteji. O frumoasă Elena trebuie să constituie o mare valoare. Bine aţi venit! Pe la începutul sec. IV d.Cr., sub domnia împăratului roman Diocleţian, numeroşi creştini erau aruncaţi pradă fiarelor sălbatice. Un servitor creştin de la curtea împărătesei Elena a reuşit s-o convertească pe regină. Ea 1-a înduplecat pe fiul său, Constantin cel Mare, să acorde libertate religioasă creştinilor. Aşa a început civilizaţia noastră creştină. Iată ce a reuşit să facă o femeie cu numele Elena! înainte de căsătoria sa, viitorul ei soţ Constanţius a putut s-o viseze cu ochii deschişi. în aceste visuri, ea a putut să-i apară goală şi să i se ofere. Dar să lăsăm 53 deoparte aspectul acesta. Eşti binevenită, Elena! Din pricina Elenei, soţia sa, numele lui Constanţius şi a lui Constantin, fiul lor, care este şi mai faimos, au intrat în istorie. Şi ce dacă, sub influenţa unor droguri, sau poate doar datorită unei lungi abstinenţe sexuale, te văd, . draga mea Elena, în nişte poze provocatoare? Oare asta diminuează cu ceva propria dumitale valoare? Ce luptă a trebuit să duc pentru a vă câştiga pentru Cristos! Eraţi dintr-o familie de comunişti şi nu voiaţi cu nici un chip să veniţi la biserică. Odată aţi ajuns să vă exprimaţi astfel: ,JDacă pastorul Wurmbrand doreşte ca eu să devin creştină, va trebui să vină la
noi în fiecare duminică seară ca să repete, fa prezenţa mea, predica sa de dimineaţă.” Şi eu am consimţit. Duminică de duminică am făcut lucrul acesta, venind în casa dumneavoastră, chiar şi atunci când eram foarte obosit. Am venit şi în cursul unor seri friguroase de iarnă, ba chiar şi o dată când aveam febră. De obicei, preoţii şi pastorii nu se simt obligaţi să lupte pentru sufletele oamenilor. O familie catolică are un copil, predestinat chiar de la naşterea sa, să fie enoriaşul preotului catolic. Copilul respectiv este dus la botez şi preotul, fără nici un alt efort, numără un membru în plus în biserica sa. La fel stau lucrurile în majoritatea principalelor denominaţiuni protestante. Când cineva nu este determinat să lupte pentru câştigarea sufletelor nici nu le acordă atâta valoare. Nu le iubeşte atât de mult. Nu toţi preoţii plâng când se pierde un suflet şi nici nu se duc să-1 caute când se rătăceşte. Eu mă întreb dacă sufletele acestea sunt obiectul fanteziei lor erotice.
54 Eu am luptat pentru dumneavoastă, Elena, Măria şi Florica. Eraţi odinioară o sarcină pe inima mea şi vă purtam, în rugăciunile mele, în fiecare seară. Şi atunci de ce m-aş mira că sunteţi acum obiectul obsesiilor mele? Trebuie ca eu să învăţ să accept chiar şi aceste imagini erotice. Acum când mintea şi memoria mea se deteriorează tot mai mult sub influenţa drogurilor şi a foamei pe care o îndur, aceste imagini ar putea foarte bine să fie mijlocul prin care Dumnezeu mă face să-mi aduc aminte de dumneavoastră şi de toate celelalte suflete care, lipsite de pastorul lor, trebuie să înfrunte o luptă înverşunată. Cine cunoaşte toate legile minţii? Poate că ceea ce-mi apare în conştiinţa mea ca o obscuritate dezgustătoare nu este decât o imagine deformată a unirii sufletelor noastre în lupta îndreptată contra forţelor răului, împotriva puterilor întunericului. Dumneata, Măria, nu aveai decât o singură fată care era cardiacă. Fiica aceasta a dorit să nu fie operată, dar dumneata ai decis altfel, şi atunci ea s-a supus voinţei mamei sale. Şi a murit sub anestezie. Ce a putut însemna pentru dumneata această situaţie disperată! Dar desele mele vizite te reconfortau şi dumneata mă întrebai, de fiecare dată, ce făcea fata aceasta în paradis şi te simţeai tare uşurată atunci când eu răspundeam: ,J5a încă doarme, iar îngerii lucrează asupra sufletului ei spre a-1 pregăti pentru Şocul resimţit în clipa când ea va deschide ochii într-o lume nouă şi necunoscută. în aşteptarea acestei clipe glorioase, ea încă doarme.”
55 Şi acum, Măria, o închipuire erotică te-a adus iarăşi în memoria mea. Noi nu vedem lucrurile aşa cum sunt şi eu nu văd probabil ceea ce se petrece
acum în realitate între noi. Ceea ce aş putea considera drept o obscenitate ar putea fi o imagine, desigur falsificată de experienţa groaznică a închisorii, a unei minunate realităţi, a unei sfinte uniri a sufletelor noastre. De asemenea, ar putea fi o imagine defor- \ mată, a mea şi a dumitale în timp ce stăm aplecaţi asupra sufletului fiicei iubite, Ivona. Somnul său de iniţiere ar putea să se aproprie de sfârşit. Fără îndoială că ea se va trezi în curând pentru a se bucura de cer. Poate că Domnul Isus deja Se apropie de ea pentru a-i zice: „ Talîta cumi”, ceea ce înseamnă: ,J?etiţo,
scoală-te, îţi zic!” (Mc. 5:41). ,£)e altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”, zice Sf. Scriptură (Rom. 8:28). Şi fericitul Augustin adaugă: „chiar şi păcatele”. Poate că aşa stau lucrurile şi cu imaginile mele obsedante, în definitiv, nu suntem noi chemaţi la părtaşia cu suferinţele Omului durerii? Chinurile tuturor celor ce sufăr nu sunt şi ale Lui însuşi? Ce-i de făcut cu chinurile pricinuite de dorinţe sexuale nesatisfăcute? Aici se ascunde una dintre cele mai mari suferinţe ale omenirii. Dacă nu puţine sunt sufletele frumoase care nu-şi pot găsi partenerul potrivit, altele sunt bolnave; în sfârşit, pentru alţii constituie o piedică în acest sens extrema sărăcie sau carenţele de educaţie. Mulţi oameni sunt nefericiţi pentru că nu au reuşit să se căsătorească sau din pricină că au făcut o proastă alegere. Obsesia sexuală este una din marile 56 tragedii ale omenirii. Domnul Isus Cristos, luând asupra Lui păcatele noastre, S-a făcut părtaş şi al acestei tragedii, astfel că inima Lui este deschisă faţă de cei ce sufăr ca nişte obsedaţi sexuali. Dacă Cristos trăieşte în mine, suferinţa lumii este o povară pe care trebuie s-o port şi eu însumi. Dumnezeu fiind în mine, toate responsabilităţile Sale, în această privinţă, trec şi asupra mea. Ucenicii lui Isus au primit puterea să acorde iertare pentru păcate sau să le reţină (Ioan 20:23). Dar pentru a putea să folosească cum se cuvine această putere, ei trebuie să cunoască ispita sub toate aspectele sale. Tot ce vine asupra mea are ca scop şi propria mea educaţie. încercările şi ispitele prin care trec au pentru mine şi o valoare educativă, în chipul acesta îşi formează Dumnezeu proprii Săi slujitori. O, fraţii mei, dumneavoastră trebuie să ştiţi că toate suferinţele cu care vă confruntaţi în domeniul sexual au semnificaţia lor, au valoarea lor. Ele vă ajută să-i înţelegeţi pe oameni, să-i iubiţi aşa cum sunt, trebuie să faceţi tot ce vă stă în putinţă pentru instaurarea unui climat de neprihănire, de dreptate în domeniul relaţiilor sexuale, tot aşa cum creştinul adevărat are datoria de a lupta pentru stabilirea dreptăţii în politică şi economie.
Domnul Isus a zis că va veni o lume în care oamenii nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita (Mt. 22:30). Dacă rupeţi nişte flori şi le puneţi într-o vază, ele devin proprietatea dumneavoastră. Putem dezrădăcina o plantă pentru a o pune într-un vas, astfel că ea va deveni proprietatea noastră. Dar de ce nu am lăsa toate florile să crească în grădină pentru ca 57 toţi să se bucure împreună de frumuseţea lor şi să inhaleze mireasma lor, fără să fie vorba de proprietate? Dumnezeu va fi, într-o zi totul în toţi. Eliberaţi de orice legături, noi ne vom întâlni, ne vom regăsi cu toţii în El. Fiecare va fi pe deplin unit cu ceilalţi şi, de asemenea, fiecare va fi cum este Cristos însuşi: splendid, strălucitor, plin de virtuţi şi desăvârşit în toate privinţele. De aceea nimeni nu va mai avea trebuinţă să se însoare sau să se mărite. De ce să privim doar la aspectele negative ale imaginaţiei erotice? Poate că imaginile erotice sunt o presimţire confuză a stării prezise de Domnul Isus când toţi cei ce se numesc Richard, George, Ştefan etc. şi toate cele ce poartă numele de- Elena, Măria, Florica etc, deveniţi trupuri proslăvite, vor trăi o viaţă care va fi o continuă îmbrăţişare a tuturor cu Dumnezeu, o viaţă de voluptate crescândă în duhul şi în corpurile glorificate. Prin urmare, să ne păstrăm liniştea şi seninătatea, chiar atunci când în mintea unora dintre noi vin gânduri şi închipuiri chinuitoare. în ciuda gândurilor urâte care-ţrtrec prin minte, aminteşte-ţi că Domnul Isus a promis: „Şi iată că Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului.” Da, Cristos este întotdeauna cu noi. Comuniştii au pierdut bătălia când au căutat să ne drogheze cu substanţe afrodiziace. Bucuraţi-vă, fraţii şi surorile mele tinere! Cristos a biruit ispita aceasta. Amin.
MĂRIA VEDE TOTUL Dragi fraţi şi surori, Eu nu am aici nici o carte, nu vorbesc niciodată cu nimeni şi a trecut deja o bună bucată de vreme de când am fost anchetat pentru ultima dată. Şi totuşi, trăiesc, în sfera intelectuală, gânduri care îmi trec. prin minte. Uneori, am senzaţia chiar că-mi aud gândurile. Acum câteva zile – şi anume în Vinerea Mare am auzit clar un glas care zicea: ,JWaria vede totul.” Dar această afirmaţie contrazicea tot ce gândisem eu până atunci despre maica Domnului. Din- ziua când am devenit creştin, eu- am avut mereu o atitudine de profund respect faţă de ea. O femeie nu devine evreică dând naştere unui evreu, ci ea naşte un evreu pentru că este o evreică. Astfel că Măria nu a devenit maica Domnului dând naştere
Domnului Isus ci ea L-a născut pe Cristos din pricină că era, esenţialmente, o purtătoare a lui Dumnezeu. Acest potenţial exista în fiinţa sa înaintea întâlnirii cu arhanghelul Gabriel. Ea a zis: „ToateNeamurile îmi vor zice fericită” (Le. 1:48). Şi să ştiţi că eu am numit-o întotdeauna pe Fecioara Măria preafericită,
59 oricât de straniu ar părea lucrul acesta pentru un protestant. însă eu nu pot fi de acord cu practica de a i se adresa rugăciuni căci, pentru a le auzi, ea ar trebui să posede atributul divin al omniprezenţei. Ea nu este omniprezentă, nu se află pretutindeni în acelaşi timp. Măria este o făptură omenească. Ea aparţine, fără îndoială, cetei sfinţilor proslăviţi, dar chiar şi aceştia au limitele lor, pentru că ei sunt creaturi şi nu Creatorul. Am discutat adesea pe tema aceasta cu prieteni ortodocşi şi catolici. S-ar părea că ei uită uneori că Fecioara Măria se simţea nespus de mică şi de nevrednică atunci când ţinea în braţe pe Pruncul Isus. Ei ar trebui neapărat să-şi amintească ce zice chiar un imn al lor. în bisericile ortodoxe, se cântă de fiecare dată la Vinerea Mare un imn magnific în cuvintele căruia Fecioara apare exprimându-şi respectul amestecat cu teama pe care i-o inspiră Fiul ei: „O, Fiule, Fiul meu, cum Te voi îmbrăca eu pe Tine, învelindu-Te în scutecele acestea? Cum să-Ţi dau eu lapte Ţie, care saturi toată creaţia Ta? Cum Te voi ţine în braţele mele pe Tine, Cel care ţii toate lucrurile? Cum să Te privesc fără teamă pe Tine, Cel către care heru vimii, cu mulţimea lor de ochi, nu îndrăznesc să-şi îndrepte privirile?” Şi acum ce să cred eu despre acest glas necunoscut care-mi spune că Mana vede totul? Dar, lucru curios, departe de a mă scandaliza, eu am un sentiment de bucurie ştiind că lucrurile stau astfel. Timp de câteva zile nu am încetat să-mi repet că Măria ştie totul. Asta mă face tare fericit şi constituie pentru mine un reconfortant. Nu am nici cea mai mică dorinţă să trec mai departe la un alt gând. îmi aduc aminte de un rabin care a fpst văzut citind o pagină din Biblie. Câteva ceasuri mai târziu, el medita încă asupra paginii respective. Au mai trecut câteva ore şi el nu întorsese foaia. Când a fost întrebat de ce nu-şi continuă lectura, rabinul a răspuns: „Pagina aceasta este atât de frumoasă! De ce aş merge mai departe?1′ ,JWaria vede totul.” Rugăciunea Sf. Francisc era: ,JDumnezeul meu şi Totul meu.” Dumnezeu este totul pentru el sau TOTUL său. Pentru preafericita Fecioară Mana, Fiul ei sfânt este TOTUL. Eu nu pot să spun că El este şi pentru mine totul, în sensul
absolut al cuvântului, pentru că, în afară de El, eu mai iubesc şi alte persoane. Pentru Măria, Isus era totul şi este totul. Ea nu-L vede decât pe El. Ea nu vede pe alţii decât prin El, este ca şi cum ar vedea lucrurile cu ochii Lui. Măria are o viziune unică. într-o seară, Iosif a manifestat faţă de Măria o atitudine de răceală. Ea a ghicit că el voia s-o părăsească din pricină că era însărcinată. Dar ea nu vede nici un păcat în bănuiala lui; ea nu încearcă să-i povestească ce s-a întâmplat şi nu schiţează nici cel mai mic gest de a-şi lua apărarea. Privind spre Totul ei, Măria era foarte liniştită. Ce conta pentru ea că tosif o socotea întinată? Câteva secole mai târziu, Domnul i-a zis Sf.
ia: „Numele umilinţei este Măria. ” Este unposibil să poţi insulta umilinţa. Smerenia nu poate fi umilită. Rudele lui Isus ziceau despre El: „Şi-a 60 61 ieşit din minţi” (Mc. 3:21). Preafericita Măria privea Totul şi nu se certa cu cei ce-L insultau, fiind convinsa că El Se află mai presus de orice insultă. Ea nu vede niciodată o altă persoană în afară de Isus. Ea îi vedea pe cei ce-şi băteau joc de El aşa cum îi vedea El însuşi, şi anume cu o dragoste care şterge păcatul. fraţii lui Isus nu credeau în El” (Ioan 7:5). Şi Măria nu-i invită să creadă. Ea este sigură că, într-o bună zi, ei vor face lucrul acesta. Ba chiar ea nici nu remarcă necredinţa lor, o socoteşte ceva trecător, într-adevăr, mai târziu unul dintre aceşti fraţi ai Domnului avea să devină un apostol şi să moară moarte de martir, Când stătea la piciorul crucii, maica Domnului I nu s-a plâns de faptul că ucenicii L-au părăsit pe învăţătorul lor. După înviere, El nu .i S-a arătat « Măriei. Nu a fost necesar lucrul acesta. Ea îl ved pe El, TOTUL ei, chiar şi atunci când El nu Se afla înaintea ochilor săi. Mai târziu, stând liniştită printre credincioşii din Ierusalim, ea participa la serviciile conduse de un apostol care fugise şi se ascunsese în] întunericul nopţii părăsindu-şi învăţătorul, dacă] nu chiar de Petru care-şi tăgăduise Stăpânul. însă Măria nu vedea în toţi aceştia nici un păcat. Ea era esenţialmente maica Domnului şi participa, în acest sens, la firea divină, era părtaşă naturnj dumnezeieşti. Ea avea aceeaşi natură cu Acela cârd ,jiu vede nici o fărădelege în Iacov, nu vedeniei* răutate în Israel” (Num. 23:21). ,JDumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată erau foarte bune” (Gen. 1:31). Totul este foarteb\ Numai atunci când lucrurile sunt privite izolat unei de altele pot să pară uneori bune şi alteori rele. „Totulmeu.”Venim Fecioara Măria, Isus era TOTUL; tot ce vede ea prin El este bun. Şi Măria vede totul.
O, dă-mi şi mie, Doamne, nişte ochi de porumbiţă ca ai Măriei! în F.A. 22, ni se spune că, pe când apostolul Pavel a avut o răpire sufletească în curtea Templului, i S-a arătat Domnul ca să-i spună unde trebuia să meargă, însă Pavel îi aminteşte lui Cristos: „Doamne, ei ştiu că eu băgăm în temniţă şi băteam prin sinagogi pe cei ce cred în Tine; şi că, atunci când se vărsa sângele lui Ştefan, martorul Tău, eram şi eu de faţă, îmi uneam încuviinţarea mea cu a celorlalţi, şi păzeam hainele celor ce-1 omorau.” (F.A. 22: 19-20). Domnul dorea să-i vorbească lui Pavel despre un viitor măreţ, despre un timp glorios de slujire şi sacrificii încoronat cu moartea sa ca martir. Iar Pavel răspundea prin a evoca trecutul. El ştia că păcatul atrage după sine blestemul, lucru cu totul adevărat. Totuşi, cuvintele de care Se serveşte Domnul nu au acelaşi sens când se aplică oamenilor. Când cineva blesteamă un om, îl urăşte şi doreşte să i se întâmple lucruri rele. însă la Dumnezeu lucrurile stau altfel. El a blestemat şarpele să se hrănească cu ţărână, mâncare pe care acesta o găseşte pretutindeni. El a blestemat femeia şi, totuşi toţi oamenii o iubesc! El a blestemat pământul, iar acesta produce tulipe şi grâu. El a blestemat pe Ham, iar urmaşii acestuia au construit civilizaţii înfloritoare şi au jucat un rol de seamă m edificarea Americii.
62 63 Domnul chiar a refuzat să vorbească cu Pavel despre un subiect pe care El 1-a considerat lipsit de interes înaintea Lui, şi anume faptele rele comise de Pavel în trecut. Când dumneavoastră vorbiţi în prezenţa Domnului de păcatele săvârşite altădată, El ] nu înţelege limbajul acesta şi nu Se angajează într-o I asemenea discuţie. Numai prezentul şi viitorul 1 prezintă importanţă pentru Dumnezeu. Am pierdut atâta timp, în singurătatea celulei j mele, pentru a-mi aduce aminte de trecutul meu 1 păcătos. Am fost un copil foarte rău. La vârsta de 6 3 ani, am aruncat un cuţit asupra mamei mele, dovedind j astfel înclinaţii spre crimă-. Pe la 15 ani eram mai ] periculos ca temnicerii mei care, cel puţin cunosc o j anumită disciplină. Nivelul meu moral era inferior aceluia al torţionarilor mei: am fost şi am rămas, până j în momentul întoarcerii mele la Dumnezeu, uni element anarhic, capabil de toate relele pentru sau contra cauzei revoluţiei. îl uram pe Dumnezeu, îmi 1 băteam joc de El în public şi căutam să conving pe 3 orice om să-L urască. Dacă îi iubeam pe Marx, Bakunin şi Kropotkin, aceasta nu era din pricina doctrinelor lor politice sau economice, ci îndeosebi datorită sentimentelor lor antireligioase. Eu am comis I crime. Am sânge pe conştiinţa mea. Am mărturisit
lucrul acesta lui Isus şi nu numai o dată. însă din partea Lui nu mi-a venit nici un răspuns cu privire la asta: El ştersese de multă vreme fărădelegile mele şij nu mai înţelegea nimic cu privire la lucrurile despre care căutam să-I vorbesc. Dumnezeu care îl pusese deoparte pe Pavel dini pântecele maicii sale (Gal. 1:15) m-a ales şi pe mine 64 înainte de întemeierea lumii. Ce alegere stranie, dacă El nu ar fi rânduit mai dinainte toate demersurile mele, toţi paşii mei! în planurile Sale minunate, El a ţinut seama şi de păcatele pe care eu aveam să le săvârşesc. Dumnezeu a căutat să facă din toate acestea ceva mai alb decât zăpada. Singura materie primă din care poate realiza El o asemenea albitură este păcatul grozav de care omul se pocăieşte. Căderea omului în păcat are o profundă semnificaţie. în cartea
lui, Daniel spune că „şi dintre cei înţelepţi mulţi vor cădea, ca să Ge încercaţi, curăţiţi şi albiţi” (Dan. 11:35). Aşadar, vechile dumneavoastră păcate, dacă vă pocăiţi de ele, vă fac să deveniţi nespus de albi înaintea lui Dumnezeu. Păcatele au făcut din David un mare psalmist, o ucenică credincioasă din curtezana Magdalina, un apostol zelos din prigonitorul Saul. Eu m-am bucurat de multă apreciere ca predicator şi ca scriitor. Predicile şi cărţile mele însă nu ar fi avut aceeaşi calitate dacă nu ar fi existat trecutul meu de anarhie, de vicii şi ateism violent. O, dar acum ce pace profundă îmi umple sufletul! Măria cea preaiubită vede totul. Ea vede simultan trecutul înspăimântător, starea de har actuală şi un viitor de glorie iminent. Ea vede întregul tablou care se caracterizează printr-o ascensiune vizibilă. O asemenea viziune este aceea a lui Cristos însuşi. Când apostolul Pavel a abordat chestiunea vechilor sale păcate, Domnul nu a avut nici o reacţie c i a continuat să dea directive privind viitorul. Pentru El, era ca şi cum Pavel nu ar fi spus nimic în legătură cu trecutul său. Şi, într-adevăr, nu este vorba de nimic 5Dacă zidurile ar putea vorbi
65 atunci când sunt pomenite greşelile trecutului. Unde sunt oare acestea? Ele există în egală măsură ca zăpada de anul trecut. Poruncile şi judecăţile lui Dumnnezeu au menirea ca oamenii să trăiască prin i ele şi nu pentru ca ei să sufere un proces lent de tortură a conştiinţei încât să ajungă să-şi dea sufletul ca urmare a unor remuşcări nimicitoare. Isus nu vede în mine nici un păcat. Toate au fost iertate şi acoperite. El este Dumnezeu, dar mai există ‘ o creatură omenească, Măria, o fiinţă atât de curată i care, văzând tabloul întreg, nu reproşează niciodată ! şi nu face decât să manifeste înţelegere, să iubească
şi să ajute. Doamne, îţi făgăduiesc – şi Te rog să-mi ajuţi s să-mi pot ţine promisiunea – în cazul că aş fi silit să mi-o încalc – îţi făgăduiesc să nu mai pomenesc niciodată păcatele trecutului meu, nici înaintea Ta, ] nici înaintea oamenilor. Păcatele acestea au fost j transformate în paşi către sfinţenie. Pentru numeroşi sfinţi, păcatele lor de altădată au constituit rădăcinile care au determinat apariţia unor flori magnifice. Eu nu voi mai trăi decât în contextul prezentului şi viitorului, învăţând de la Măria să nu văd doar ] nişte fragmente izolate şi lipsite de semnificaţie ci să privesc întotdeauna la MARELE şi MINUNATUL TOT, ISUS CRISTOS. Salutare, Mario care vezi totul! Amin.
CEEA CE RĂMÂNE DIN CREDINŢA MEA Dragi fraţi şi surori, O credinţă susceptibilă să fie distrusă prin suferinţe nu este o credinţă veritabilă. Eu am citit despre numeroase persoane care au fost supuse unor dureri extraordinare dar care au rămas statornice în credinţă până la capăt. Printre acestea s-au numărat martiri şi misionari care au rezistat cu eroism până la ultima suflare. Astfel, episcopul Hannington din Uganda a trebuit să predice canibalilor o credinţă care se menţine intactă de-a lungul oricăror suferinţe. După care ei l-au înşfăcat, voind să-1 mănânce. Pe când îl duceau la locul unde urma să-i taie trupul în bucăţi, el îşi repeta mereu: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştrii… rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc” (Mt. 5:44). Toate aceste lucruri le-au fost povestite fiilor săi când aceştia au venit să ia locul tatălui lor ca misionari şi au reuşit să-i întoarcă la Dumnezeu pe ucigaşii episcopului. Astfel a păstrat el credinţa sa până la capăt. Este normal ca cineva să rămână neclintit în convingerile lui chiar în faţa morţii. Orice om renunţă doar la o închipuire, la ceva care i s-apărut a fi o credinţă.
67 Astăzi am avut un răstimp de linişte care mi-a permis a reflecta mai profund la ceea ce am păstrat realmente din credo-ul meu. Relaţiile dintre trup şi suflet sunt ceva foarte curios. Sufletul nu-i întotdeauna legat de trup. După arestarea mea, au trecut câteva săptămâni în care aveam impresia că sufletul meu a rămas acasă. Asta a durat până în clipa când, acceptând noua situaţie creată, sufletul meu i s-a alăturat trupului şi a început să funcţioneze normal ca sufletul unui deţinut. Ortodocşii spun că, timp de 40 de zile după moartea unui om, sufletul său rămâne în preajma vechiului său cămin împreună cu cei pe care i-a iubit. Abia după cele 40 de zile care corespund intervalului cât
Isus a rămas pe pământ după învierea Sa, sufletul se duce la locul său. Este ceva vrednic de crezare în toate acestea? Sufletul nu urmează trupul în mod automatic. După o şedinţă de cumplite torturi, sufletul meu nu se afl? în celulă ci, obsedat de ceea oe a îndurat el însuşi, rămas la locul de tortură. Torţionarii nu mai sunt acolo şi ei au încetat să se ocupe de mine, dar eu văd şi revăd fără încetare chinurile îndurate încât orr impresia că ele se multiplică la nesfârşit. Dar iată că sufletul meu a revenit; durerile ai slăbit în mare măsură aşa încât pot cugeta acur liniştit la credinţa mea. Fără îndoială că eu cred c Dumnezeu este Creatorul cerului şi pământului. Altfel, nu mi-aş putea explica existenţa Universului. Este vorba de ceea ce se numeşte teism. însă, în fond nu mă interesează prea mult felul în care a apăru Universul. Dumnezeu 1-a făcut, pur şi simplu. Pâ aici totul este bine. Raţiunea mea este pe deplin mulţumită. Dar mai departe? Mintea mea refuză să admită că Dumnezeu este dragoste. Ea mi se adresează astfel: organele de anchetă te-au aşezat pe un scaun. Capul ţi-a fost ras şi, la interval de un minut, pic-pic-pic, o picătură de apă cădea pe creştetul tău, de fiecare dată în acelaşi punct. Iar asta a avut loc într-o lume condusă de Dumnezeul dragostei! Luther zicea despre raţiune că ea ar fi un animal feroce, o bestie, deoarece îi aducea argumente contra credinţei. în ce mă priveşte, eu socotesc raţiunea ca o fiară atunci când ea îmi avansează nişte argumente pentru a mă convinge de justeţea credinţei. Raţiunea îmi şopteşte poveşti de natură să mă încânte cum că eu am o voinţă liberă şi că eu împreună cu alţii am ales păcatul, alegere urmată de toate nenorocirile. Suferinţa este inevitabilul rezultat al păcatului. (Ceva inevitabil în universul unui Dumnezeu atotputernic! Lăsaţi-mă să râd). Dar bebeluşii atunci de ce sufăr? De ce păcate s-au făcut ei vinovaţi? Oamenii sunt făcuţi bucăţi de fiarele sălbatice, otrăviţi de veninul reptilelor, ucişi de microbi şi viruşi. Oare este corect lucrul acesta? Cum se face că Dumnezeul dragostei a pregătit viruşii cu multă vreme înainte, în eventualitatea că omul ar păcătui? Şi-L mai întreb pe Creator: de ce mor atâţia prunci nevinovaţi? Din cauza păcatului lui Adam şi al Evei? Dar nu cumva moartea a existat în natură înainte de căderea omului? Mi se pare că da, pentru că atunci când Dumnezeu i-a spus lui Adam: „Sănu mâncaţi
din toţi pomii din grădină… Să nu mănânci din 68 69 pomul cunoştinţei binelui şi răului, căci în ziua când vei mânca din el vei muţi negreşit” (Gen.
3:3; 2:17), cuvintele acestea i-ar fi fost cu totul de neînţeles dacă Adam nu ar fi cunoscut fenomenul morţii. Or, el ştia ce înseamnă moartea. Şi Eva, deoarece când şarpele i-a spus că nu va muri ea nu s-a arătat nedumerită. Probabil că ea a văzut animale murind. De acord că moartea este, în cazul omului, plata păcatului, însă problema este de ce chiar şi în paradis animalele mureau? De ce peştii şi crabii sufăr în adâncimile mării? Ei nu au văzut niciodată oameni şi ar fi curată nebunie să credem că peştii se mănâncă între ei din pricină că un om a păcătuit. EU tresar de fiecare dată când rostesc cuvântul nebunie, pentru că se pare că, în mod inevitabil, acolo voi ajunge. (încă ceva care este inevitabil în universul unui Dumnezeu atotputernic). Eu lupt contra nebuniei şi mă agăţ cu disperare de raţiune. Dar Luther de ce nu s-a cramponat de raţiune? De ce a numit-o el fiară? El însuşi a avut parte de suferinţe înnebunitoare. Uneori i s-a întâmplat să fie la fel de furios ca un nebun. Şi văzându-se împins către nebunie, pur şi simplu el s-a aruncat cu încredere în braţele ei. , întreaga istorie despre un Dumnezeu al dragostei este curată nebunie. într-adevăr, este o nebunie faptul că Dumnezeu poate iubi nu numai pe oamenii cinstiţi, dar şi pe aceia care recurg la supliciul chinezesc al picăturii de apă căzute pe creştetul victimei şi glumesc pe seama celui ce suferă astfel. Şi cum poate să iubească El pe dictatorul care stă liniştit în cabinetul său, fără să atingă vreodată pe cineva, dar porunceşte să se aplice asemenea chinuri? La fel de nechibzuită 70 este această istorie a răscumpărării prin sângele lui Cristos. Raţiunea mea o repudiază şi dacă nu voi avea grijă să-mi menajez judecata sănătoasă, atunci comuniştii îşi vor atinge scopul cu privire la mine. Voi începe să urlu şi să bat cu pumnii în uşă iar ei mă vor pune într-o cămaşă de forţă pentru a mă trimite s-o sfârşesc într-un ospiciu. Dar nu ar fi posibil oare să ajung nebun de o manieră rezonabilă? în conflictul intervenit între Galilei şi inchizitorii săi, raţiunea a fost de partea acestora din urmă. Era, evident, un simplu fapt dovedit cu ajutorul simţurilor, de când exista lumea, că soarele se mişcă împrejurul pământului. Afirmaţia lui Galilei era o nebunie. însă au urmat experienţe, observaţii şi caloule care au făcut ca ceea ce era o nebunie să devină rezonabil. Galilei a fost un nebun rezonabil. Este o nebunie rezonabilă să cred că eu sunt înconjurat nu de nişte ziduri puternice ci de nişte vârtejuri de electroni separaţi între ei cu ajutorul unor spaţii enorme. Şi atunci, dacă pământul se învârteşte nebuneşte şi fără nici o raţiune împrejurul său, dacă el s-a jucat atâta timp cu simţurile noastre şi dacă nişte particule elementare execută pretutindeni un dans la fel de
imprevizibil ca acela unor oameni nebuni, ultimul adevăr în materie de religie este exprimat de o manieră stranie în Biblie. în timp ce alte scrieri religioase H flatează pe Dumnezeu şi vorbesc despre El cu cea mai profundă reverenţă, Biblia se exprimă cu privire la nebunia lui Dumnezeu (I Cor. 1:25). Poate că El iubeşte într-adevăr, dar în felul unei fiinţe raţionale. El iubeşte până la nebunie în sensul cel mai exact al
71 acestui cuvânt. Este imposibil cu supliciul picăturii chinezeşti să se fi născut din dragostea unui Dumnezeu cu judecată. Darpoate că şi ea îşi are locul ei în planul nebuniei divine sau, tot aşa de bine, ar putea fi expresia slăbiciunii unui Dumnezeu al dragostei supreme. Sf. apostol Pavel vorbeşte în acelaşi verset despre nebunia şi slăbiciunea lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este atotputernic, El trebuie să fie capabil, de asemenea, de slăbiciune şi nebunie. Pentru El, nimic nu este imposibil, nici chiar lucrurile acestea. Noi socotim pe Iov şi pe David ca nişte oameni sfinţi, însă amândoi au rostit la adresa lui Dumnezeu cuvinte dintre cele mai hulitoare. Isus însuşi a acuzat pe cruce pe un Dumnezeu despre care a proclamat că este dragoste de a-Şi fi părăsit pe singurul Lui Fiu, lăsându-L pradă suferinţei. Oricare ar fi fost motivul, nu poate fi vorba de o atitudine care să-L avantajeze. Eu am obişnuit o bucată de vreme a mă prosterna înaintea lui Dumnezeu, dar a reproşa o lipsă de dragoste sau cel puţin un punct slab al unei iubiri normale din partea lui Dumnezeu mi se pare că face parte to f din religie. Othello iubea, şi el a ucis din pricină că iubea: nu era vorba acolo de dragoste? Desdemona 1acceptat ca atare şi 1-a iubit, la rândul ei, până 1 capătul vieţii pe acela care a strangulat-o. Nebuni acela a avut o soţie onestă. De o stare de spirit asemănătoare era animat Iov când a zis: ,JDa, mă r ucide: n-am nimic de nădăjduit, dar îmi voi apă purtarea în faţa Lui’ (Iov 13:15). Există în Dumnezeu o nebunie căreia îi corespunde o nebunie din partea sfinţilor Lui. Dar raţiunea mea se opreşte pur şi simplu la teism. Einstein cerea să abandonăm convingerile care se înrădăcinaseră atât de profund în mintea noastră încât au devenit sinonime cu bunul simţ, constituind o a doua natură. Eu vreau, de asemenea, să abandonez bunul simţ în materie de religie. Dacă Einstein a aruncat la foc legile clasice ale fizicii, şi noi trebuie să procedăm la fel cu noţiunea clasică despre dragoste. Dumnezeu iubeşte cu o dragoste care diferă de concepţia noastră generală despre dragoste. în ceea ce mă priveşte pe mine, dragostea mea nebună nu vrea să se oprească acolo unde mi se opreşte raţiunea. Dumnezeu ne-a iubit fără cel mai mic merit din partea
noastră. Eu vreau să-L iubesc şi să cred în El şi în planul Său de răscumpărare, fără nici un raţionament logic, pur şi simplu doar pentru că Lui îi place lucrul acesta. Şi din momentul când eu am abandonat orice raţionament, voi merge până la capătul nebuniei. îi voi iubi chiar şi pe torţionarii mei, deşi aceasta înseamnă curată nebunie. Iar când Tu, Isuse, vei veni să mă iei la Tine, eu nu-Ţi voi da concursul în privinţa aceasta şi voi refuza să Te urmez. Voi ţine strâns în braţele mele pe cel mai oribil dintre călăii mei şi-Ţi voi zice: ,^u nu mă duc în cer dacă nu-1 vei lua şi pe el acolo!” Şi Tu, Doamne, va trebui să accepţi dorinţa mea. Cât despre tine, Satano, te-am recunoscut acum. ^e la tine a provenit îndoiala care îmi cuprinsese sufletul. 72 73 în cursul primelor zile după întoarcerea mea la Dumnezeu, eu am fost mereu asaltat de o anumită tentaţie. Cerând sfatul unui preot catolic armean, un om foarte înţelept, acesta mi-a spus: „Tratează-1 cu dispreţ pe Diavolul!” Şi Thomas More a zis: ,J?ia voiul este un duh mândru şi el nu poate suferi ca cineva să-şi bată joc de el.” Am găsit mai târziu acelaşi gând şi la Luther. El spunea: „Cel mai bun mod de a-î alunga pe Satan, dacă observăm că el nu vrea să cedeze la textele Scripturii, este să ne batem joc de el şi să-1 sfidăm, căci el nu poate suferi dispreţul. „• Diavol stupid, el speră să măture credinţa mea cu argumentele raţiunii! Dar argumentele nu sunt la fel de dureroase ca ciomăgeala şi chinul produs de lortura picăturii chinezeşti. Dacă credinţa mea nu a fost distrusă prin toate acestea, ar trebui s-o lepăd doar faptului că raţiunea ruinată de mintea mea mărginită găseşte motive de critică? Raţiune sărmană, eu renunţ la tine, întorc spatele Diavolului care caută să te manipuleze şi vreau să rămân alipit nebuneşte de nebunia lui Dumnezeu care este mai înţeleaptă decât oamenii şi ataşat de slăbiciunea Lui care es*mai puternică decât oamenii. Amin.
8 MAMA Mamă, Isus m-a condus la ape de odihnă şi linişte. Anchetarea cazului meu s-a terminat şi în scurt timp va trebui să compar înaintea tribunalului. Eu nu m-am apărat înaintea ofiţerilor care m-au supus unor lungi şi chinuitoare interogatorii, şi cu atât mai puţin am de gând să mă apăr înaintea judecătorilor. LaoTse a avut dreptate când a spus că „cei ce se străduiesc să convingă pe alţii nu o pot face apărându-se.” Eu
am recunoscut şi am semnat tot ce mi-au cerut să semnez contra mea însă am refuzat categoric să acuz alte persoane. In definitiv, de ce ar trebui să mă justific înaintea comuniştilor? Eu sunt pe deplin convins de justeţea atitudinii pe care am adoptat-o faţă de ei. Dar este imposibil să am dreptate într-o privinţă fără a nu avea dreptate în altă privinţă., frumosul este urât, urâtul este frumos”, zic ghicitorii în „Macbeth” a lui Shakespeare. A crede că aş putea avea pe deplin dreptate fără să nu am dreptate în acelaşi timp este ^ şi cum aş susţine că cineva are faţă fără să aibă s pate. Eu detest comunismul iar comuniştii trebuie
75 să se apere contra mea tot aşa cum apăr eu în faţa lor cauza Bisericii. Capitolul instrumentării cazului meu s-a încheiat. Torturile care au însoţit anchetarea mea au luat sfârşit. Apele au devenit liniştite în relaţiile mele cu Dumnezeu. Totul este de o limpezime cerească. Un Dumnezeu de care m-aş putea despărţi, care m-ar lăsa să plec de la El, care nu m-ar păzi şi nu m-ar ocroti până la capătul vieţii mele nu ar fi fost niciodată adevăratul Dumnezeu. Dar eu mă pot odihni într-o linişte absolută căci Dumnezeul adevărat mă va susţine. Am traversat o perioadă de regrete pentru vechile mele păcate şi, de asemenea, o perioadă de perplexitate morală referitor la a minţi sau a nu minţi în cursul interogatoriilor. Eu am cunoştinţă de răul şi binele care se află în mine. Pot să le folosesc şi pe unul şi pe celălalt. Domnul a zis: „Să iubeşti pe
Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta ” (Dt. 6:5). Cum poate iubi un om pe Dumnezeu cu toată inima lui când în inima aceasta există atâtea pasiuni murdare, rele? Răspunsul Kabalei este că trebuie să-L iubeşti pe Dumnezeu şi cu partea negativă care se află în inima ta. Pe când eram copii, obişnuiam să ne jucăm pe plajă cu o minge pe care o aruncam de la unul la altul. Mingea plutea când pe coama unui val, când pe scobitura lui? Tot aşa se întâmplă şi cu un suflet j credincios până în momentul în care el încetează si se mai judece pe sine însuşi. Nu există flori bune şi flori rele ci, pur şi simplu flori. Una dintre acestea este o lalea, alta un trandaf şi o alta o violetă. Unele răspândesc un anumit miros, altele nu au parfum. Unele au culori splendide, altele sunt modeste. Tot astfel şi sufletele noastre sunt aşa cum le-a creat Dumnezeu. Unii munţi sunt mai înalţi, dar nu este necesar să fii un Everest pentru a fi numit munte. La fel, nu trebuie să fii un ascent sau un erou al credinţei pentru a fi un creştin. Eu nu înţeleg de ce sunt canonizaţi unii oameni pentru a trece în rândul sfinţilor. A avea întotdeauna
înaintea ochilor fiinţe excepţionale cum ar fi Sf. Francisc de Assisi sau Sf. Tereza de Lisieux este suficient pentru a vă conduce la disperare. Aceasta face greu de crezut faptul că o fiinţă obişnuită, dotată cu un bun apetit, cu instincte sexuale normale şi cu simţul umorului, poate fi un adevărat sfânt spălat în sângele lui Cristos, în sângele Aceluia Căruia însăşi Fecioara Măria îi datorează starea sa de sfinţenie. Toate conflictele mele lăuntrice s-au stins. Eu nu mai încerc să mă compar cu nimeni. Eu sunt ceea ce sunt şi, conştient de lucrul acesta, mă pot odihni în păşuni verzi unde mă duce bunul meu Păstor. Eu nu trăiesc o viaţă deplină din amintirile trecutului sau din speratele viitorului, dar chiar în momentul de faţă – între libertatea avută în trecut şi visul unei revederi fericite cu cei pe care-i iubesc – eu mă bucur de viaţa din Dumnezeu. Sunt ferm convins că împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul meu chiar acum şi chiar aici. Am cunoscut foarte puţin pe tatăl meu care a murit pe când aveam doar 9 ani. Era un om atât de tăcut încât nu-mi aduc aminte să-1 fi auzit vorbind. El se mulţumea să mă privească cu multă băgare de 76 77 seamă. M-am dus să-1 văd la spital în dimineaţa zilei când a murit şi nici chiar atunci el nu mi-a spus nimic. El avea unele cunoştinţe evanghelice dar probabil nu putea să comunice prin cuvinte ceea ce ştia. El era un tip silenţios. (De altfel, Noul Testament nu citează niciodată măcar un singur cuvânt rostH de Iosif, bărbatul Măriei). în după-amiaza aceea, mamă, ţi-am ieşit înainte pe când dumneata te întorceai de la spital şi, cu ochii plini de lacrimi, ne-ai spus că noi vom fi de atunci înainte orfani. îmi aduc aminte cât am plâns. Apoi a urmat înmormântarea, ceremonie foarte simplă pentru un om sărac. Sicriul era făcut din câteva scânduri care nu au fost nici măcar vopsite în negru. Un evreu bătrân cu barbă şi cu moaţe a recitat rugăciunea ,JEl Mole Rahainim’\ adică ,£)umnezeu plin de îndurare”. Nici unul dintre noi nu a înţeles cuvintele pe care le psalmodiase bătrânul. Când ne-am întors acasă, j dumneata, mamă, ai leşinat. Până astăzi, chipul tatălui j meu nu mi-a mai răsărit niciodată în minte. Treizeci j de ani au trecut astfel. în cursul nopţii, simt prezenţa lui în celula mea şi am impresia că-1 văd înaintea ochilor mei. Ca de fiecare dată el este şi acum tăcut.] Numai ochii săi vorbesc, iar ochii aceştia mă fac să i înţeleg de ce 1-a întrebat Domnul pe Petru după ce acesta a păcătuit: „Simone, fiul lui Iona, Măiubeşm tu…?” (Ioan 21:15). De ce i-a amintit Isus de tatăl| său abia atunci şi numai atunci? Pentru că în lumea cealaltă părinţii noştri participă la viaţa noastră. Noi îi îndurerăm profund atunci când păcătuim şi lq
suntem foarte utili atunci când umblăm în neprihănire. Eu nu am putut discerne pe chipul tatălui meiii 78 nici reproş, nici încuviinţare. El aştepta terminarea luptei. Oare locul său în veşnicie va fi influenţat de biruinţa sau de înfrângerea mea? Eu nu l-am cunoscut pe tata, dar pe dumneata, mamă, te-am cunoscut. Cât de mult regret că am fost un copil atât de rău! Când eram mic, îţi întorceam manivela maşinii de cusut în timp ce dumneata lucrai. Adesea îmi cântai, însă întotdeauna numai două şi aceleaşi cântece. Unul era despre un călugăr care, fiind întrebat ce 1-a determinat să aleagă viaţa de mănăstire, a răspuns: ,JDoi ochi albaştri.” Când eu am văzut aceşti doi ochi albaştri care pătrund până în adâncul sufletului şi când am devenit creştin, dumneata nu m-ai înţeles. Ţi-am citit, într-o seară, povestirea legată de Patimile Mântuitorului şi dumneata ai plâns dar nu ai mai suflat nici o vorbă cu privire la aceasta după aceea. îmi aduc aminte şi de al doilea cântec pe care mi-1 cântai, intitulat: ,JVoapteliniştita*’. De unde ai învăţat dumneata, o evreică, această cântare? Şi de ce o cântai mereu? Pentru dumneata, mamă, a însemnat o lovitură de moarte trecerea mea prin „noaptea liniştită” tând Isus S-a născut şi în inima mea. Oare unde te afli acum, mamă? Ce faci, plângi? într-o celulă vecină mi se pare că se află o femeie între două vârste şi fata ei este, de asemenea, închisă pentru că atunci când este dusă în dreptul unei anumite celule, mama începe să strige: „Ioana! Ioana!” Şi-i roagă pe gardieni să-i dea voie să-şi vadă fiica. »Am să vă sărut mâinile”, zice ea, ,jnâinile care au Iovi t-o pe fata mea, numai lăsaţi-mă s-o văd\ ” 79
Gardienii izbucnesc în râs, zicând: „Preferăm sărutările ei sărutului tău.'”şi trec mai departe. Apoi, majna începe să strige cu putere şi loveşte disperată cu pumnii în uşă. Deodată se aşterne liniştea: probabil c£ i s-a pus căluşul în gură sau i s-a administrat o injecţie. Ce s-a petrecut în sufletul Fecioarei Măria când Fiul ei era dus spre locul unde avea să fie răstignit? jZahela îşi jalea copiii şi nu voia să fie mângâiată” (<.2:18). Dar astăzi oare există tineva, mama Domnului . meu, care să te poată mângâia pentru atâtea suferinţe îndurate de către ucenicii Fiului tău? Oare mai plângi tu şi acum? Majoritatea statuilor tale aflate în biserici nu corespund deloc imaginii pe care mi-am fâcut-o eu cu privire la tine. Statuile respective te prezintă sub înfăţişarea unei călugăriţe care are un şir de mătănii în mână. Zâmbetul tău este blând şi senin. Dar că-
lugăriţele nu au copii, iar tu ai. Chipul tău nu a putut fi redat în mod corect. Se relatează că artistul care a făcut pentru primai dată o statuie lui Buda a dispărut îndată. Devenise el însuşi statuia lui Buda. Dar chiar aşa fiind, el era o statuie neterminată. Michelangelo şi Rafael au rămas cu viaţă după ce au creat capodoperele lor. însă tu, inaica Domnului, eşti diferită de tot ce au pictat sau au sculptat artiştii. Tu încă aştepţi ca vreun sculptor să facă din tine o statuie transparentă care să poată evoca nu numai înfăţişarea ta exterioară ci, mai profund: curăţia şi durerea ta de nedescris. Tu trebuie să fi fost devastată de valurile durerii ca mama 80 întemniţată în apropierea mea. Oare vei fi tu gata să săruţi mâna unui comunist pentru a-mi putea veni în ajutor? Gânduri nechibzuite… A trecut deja multă vreme de când eu nu mai sunt o fiinţă normală. Sf. loan spune că te-a văzut învăluită în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de 12 stele pe cap (Ap. 12:1). Imposibil ca tu să te poţi prosterna înaintea unui comunist. Dar dumneata, mamă, vei avea oare posibilitatea să vii ca să-1 vezi din nou pe fiul dumitale Richard, pe cel mai tânăr fiu al dumitale? îmi aduc aminte de eroismul şi sacrificiile care te-au caracterizat. Rămasă văduvă, cu patru copii minori, a trebuit sa ne creşti pentru a face din noi oameni. Văd şi acum chipul dumitale plin de frumuseţe. Aveai peste 70 de ani când m-au arestat, însă păreai încă tânără şi proaspătă, cu o faţă aproape lipsită de
riduri. Oare anii care au trecut ţi-au întunecat frumuseţea? Sau poate că ai murit, dispărând pentru totdeauna. Şi asta înseamnă că nu ne vom mai revedea niciodată? Dumneata nu erai creştină. Când am intrat într-o biserică pentru prima dată, mi s-a parat că aceasta avea aripi. Oare aripile Bisericii vii nu vor fi destul de puternice încât să te poată lua şi pe dumneata, în vârtejul lor, pentru a te duce în cer? Această mamă care se află închisă în apropiere de celula mea este o pricină de râs pentru comunişti. Dar Isus nu-Şi poate bate joc de sentimentele mele, nici de dragostea pe care ţi-o păstrez, mamă. Eu voi fi mântuit, dar nu numai eu ci şi casa mea. Şi, mamă, dumneata faci parte din casa mea! – Dacă zidurile ar putea vorbi
81 Dumneata vei fi mântuită, mamă. Vei cunoaşte în cer a dumitale şoapte liniştită”. Vei privi în aceşti doi ochi albaştri şi, de dragul lor, vei părăsi totul, cum a făcut-o călugărul din cântecul dumitale. Iartă-mă, te rog, mamă. Eu mă voi sfinţi pentru dumneata. Când Isus îmi va zice: „Este totul bine!”.
El mă va numi „Richard, fiul lui Henric şi al Amaliei”, după cum a zis „Simone, fiul lui lom’\ când cu păcatul lui Petru. Şi dacă Richard, fiul lui Henric şi al Amaliei, trebuie să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, este imposibil ca părinţii lui să fie excluşi din împărăţia sa. Cunosc o parabolă care vorbeşte despre un tânăr care a ajuns să iubească la nebunie o fată. într-o seară, el nu a putut suporta chinurile dragostei. Şi atunci a bătut la poarta fetei: — Deschide-mi, te rog! a implorat-o el. Trebuie să rămân în casa ta. ™ — Dar cine este? a întrebat tânăra. — Eu sunt, preaiubitul tău, răspunse băiatul. — Dar camera mea este mică şi patul îngust. Nu am loc pentru tine, i-a replicat tânăra. Zdrobit de durere, tânărul a făcut cale întoarsă şi a pribegit prin lume câţiva ani fără să-şi poată explica motivul pentru care a fost respins. El crezuse zadarnic că şi fata îl iubise. Deodată însă în mintea lui s-a făcut lumină şi el s-a întors spre casa fetei ca săbată la poartă. — Cine-i? a întrebat ea şi de data aceasta. — Tu eşti, răspunse el. Poarta i-a fost deschisă şi, îmbrăţişându-1, fata i-a spus că aşteptase momentul acesta ani în şir. 82 Cerul, mamă, este un loc închis, strâmt. Nu este loc acolo decât pentru unul singur, şi sufletul care doreşte să intre acolo trebuie să poată spune la poartă: „Tueşti, Cristosul.” Va fi un lucru greu pentru dumneata, mamă, care nu L-ai cunoscut pe Cristos, dar dacă vei spune: ,Jiste mama lui Richard”, vei fi primită cu dragoste. David a întrebat: ,^A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?” (II Sam. 9:1), şi el s-a arătat binevoitor faţă de un om nevrednic, Mefiboşet, din pricina dragostei prietenului său. Isus m-a numit şi pe mine prietenul Lui. Or, El este mult mai generos decât David. Nu numai eu singur, dar toată casa mea va fi mântuită, şi dumneata aparţii casei mele, mamă. La fel tatăl meu şi mica mea surioară Măria după care îmi pare atât de rău. Eu nu am văzut-o niciodată deoarece ea a murit înainte de a mă naşte eu, dar în celula aceasta eu simt o dorinţă arzătoare de a fi odată împreună cu ea. Noi vom fi cu toţii laolaltă şi nu va mai fi Richard acela care te-a făcut să plângi de atâtea ori, mamă. Toate lucrurile vor fi noi. Nu mai plânge, mamă! îţi spun „noapte bună” până în clipa revederii noastre. îngerii şi dumneata, de asemenea, trebuie să vă înclinaţi înaintea a ceea ce „este scris”. Sf. Scriptură spune că „atunci când Se va arăta El, vom fi ca Bl” (I Ioan 3:2). El este împreună cu mama Lui. Dorinţa mea este să mă aseamăn Lui şi în această
Privinţă. O, îngerii Domnului, faceţi să se întâmple astfel! Amin.
GÂNDIREA IMPRECISĂ Iubită adunare a Domnului, în fiecare zi eu îmi spun mie însumi cel puţin o nouă istorie hazlie. Iat-o pe aceea al cărei rând a venit astăzi. Cineva se plângea unui prieten cu privire la medici şi a spus: ,JBi scriu de o manieră aproape indescifrabilă. Nu crezi că ar trebui să se dea o lege prin care să fie obligaţi să scrie în aşa fel încât să înţeleagă toată lumea ce au scris ei?”„O, /7u/răspunse prietenul. Ferească Dumnezeu! Eu am avut din partea unui medic o reţetă perfect indescifrabilă. Datorită acesteia am trecut prin diverse puncte vamale fără nici o dificultate. Am călătorit în mod gratuit pe căile ferate şi chiar am fost scutit de impozite.” Eu am râs cu deferentă, apoi am cugetat astfel: atâţia oameni se plâng că Biblia ar fi plină de contradicţii, de pasaje misterioase şi de neînţeles. Oare lucrul acesta nu a fost anume rânduit de Dumnezeu? Nu este în aceasta ceva intenţionat de El însuşi? Nu din motivul acesta, timp de veacuri oamenii cu tot felul de convingeri religioase, oameni de diferite niveluri intelectuale, proprietari de sclavi şi sclavi, moşieri şi revoluţionari, socialişti şi capitalişti, şcolari
84 şi savanţi eminenţi au trecut fără piedici prin birourile vamale ale vieţii, având Biblia ca ghid? Fapt este că ebraica şi greaca sunt pline de cuvinte şi expresii cu dublu sens şi susceptibile de traduceri diferite şi legitime. Are oare valoare ceea ce este imprecis şi vag? Prima mea reacţie ar fi să răspund cu un „nu” hotărât la această întrebare. Nu există decât un singur lucru pe care eu îl detest mai mult decât comunismul, şi anume: lipsa de precizie în gândire. Orice gând greşit sau imprecis face să apară ca îndoielnică însăşi operaţiunea sau actul de a gândi. Şi rezultatul este că oamenii sunt împinşi la o serie de acţiuni necugetate asupra cărora nu au reflectat destul. Gândirea imprecisă îi face să cadă pradă drogurilor, alcoolului şi altor abuzuri, tot atâtea mijloace de a se sustrage raţiunii care, aparent, dau rezultate negative. în realitate, motivul pentru care urăsc eu comunismul nu este atât caracterul său brutal cât mai ales lipsa de precizie a gândirii sale. Un bun muzician resimte ceva asemănător unei dureri fizice la auzirea unei note false. Şi eu am impresia că fac infarct când îmi este dat să aud exprimându-se gânduri lipsite de o precizie matematică. Se povesteşte că, într-o zi, un agitator de stânga a sosit cu bicicleta la Hyde Park din Londra. Lăsându-şi mijlocul de locomoţie într-un loc anume amenajat în acest sens, el s-a adresat mulţimii prin următoarele cuvinte:
— Proprietatea înseamnă furt. Toţi descindem din Adam şi Eva sau dintr-o pereche de maimuţe. La început nu existau nici bogaţi, nici săraci. Cum se
85 face câ astăzi există atâţia bogaţi? Păi l-au furat pe aproapele. Luând bunuri materiale de la bogaţi înseamnă să le luaţi de la proprietarii lor. A lua înapoi ceea ce vi s-a furat nu înseamnă furt. Aşa că, dacă aveţi nevoie de un lucru oarecare, aveţi pur şi simplu dreptul să vi-1 luaţi. Nici un poliţist din lume nu are dreptul să vă împiedice s-o faceţi. Totul aparţine tuturor. Mulţimea 1-a aplaudat, însă când a vrut să se întoarcă acasă, a observat că bicicleta sa dispăruse, îndată, el a început să strige: „Să vină poliţia! Mi s-a furat bicicleta!” Comuniştii au o gândire greşită, ceea ce constituie o crimă mai gravă decât violenţa. Este un păcat contra raţiunii! Dar există domenii în care se manifestă ambiguitate şi mister, domenii faţă de care gândirea noastră devine mai precisă pe măsură ce lucrurile par sâ fie şi mai neclare. în aceste domenii, obiectul gândirii este în sine lipsit de precizii. Un sistem iniţiat de mintea mea este introdus în acele domenii, având ca efect falsificarea realităţii. Toate definiţiile referitoare la Sfânta Treime, la împărăţia lui Dumnezeu, la viaţa veşnică trebuie să fie false. Aici avem de a face cu elemente misterioase. Dumnezeul dragostei şi Dumnezeul răzbunărilor care alcătuiesc unul şi acelaşi Dumnezeu unic reprezintă un Dumnezeu ambiguu. Numai o gândire ambiguă poate reflecta realitatea Lui. Avem de a face cu un mister pe care gândirea noastră îl abordează mai eficient în misterul şi confuzia subconştientului decât în definiţiile riguroase ale savanţilor.
86 Să nu ne lăsăm induşi în eroare de simplicitatea unor declaraţii biblice cum ar fi aceea că „Dumnezeu este dragoste” (I Ioan 4:8). Când Da vid Livingstone a pătruns pentru prima dată la triburile înapoiate din Africa centrală, i-a fost imposibil să ia acest verset ca fundament al propovăduirii sale căci limba lor nu cunoştea cuvântul dragoste. El i-a întrebat care este lucrul la care ţineau cel mai mult. „Unboi”, au răspuns ei. Este numele dat de aceştia cărnii afumate provenite din braţul unui bărbat. ,JVu există pe lume ceva mai bun decât un UNBOI”, au adăugat canibalii. Atunci Livingstone a rostit faimoasa lui predică pe tema: ,JDumnezeu este cel mai bun UNBOI” şi cu aceasta a putut atinge inimile acestei populaţii primitive. S-ar putea crede că ar fi vorba de o blasfemie când este comparat Dumnezeu cu carnea afumată provenită dintr-un braţ de bărbat. Dar oare nu face
apostolul Ioan acelaşi lucru afirmând că Dumnezeu este dragoste? Dragostea este un sentiment omenesc, o afecţiune îndreptată spre o persoană care ne atrage într-un mod deosebit. Dar şi animalele cele mai dezvoltate cunosc această afecţiune. Oare va crede cineva că Dumnezeu este o afecţiune împărtăşită de oameni şi de animale? însă dragostea era lucrul cel mai de preţ cunoscut de contemporanii iudei şi greci ai apostolului, tot aşa cum un „unboi” era lucrul cel mai valoros cunoscut canibanilor africani. Aşa că Dumnezeu spune că Dumnezeu este dragoste. în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, El este ceea ce este, adică nici carne afumată, nici o afecţiune. El este un mister care nu poate fi exprimat în cuvinte. Cel ce gândeşte despre Dumnezeu în termeni precişi este imprecis în 87 gândirea lui. Pe plan divin, doar lipsa de precizie este ceva precis. Creştinismul meu este nedogmatic. Dogmele sunt ceva prea definit, prea limpezi şi clare. Când fiul meu Mihai era mic, cărţile lui favorite din Biblie erau Neemia (pe care o pronunţa „Nehembiah”) şi Apocalipsa; prima, din pricină că Neemia nu s-a limitat la a-i ucide pe unii pe care nu-i agrea, dar le-a smuls şi părul (Nem. 13:25). (A trebuit să-i explic în detaliu cum s-au petrecut lucrurile şi dacă le-a smuls părul fir cu fir sau cu pumnul). Cât despre cealaltă carte, el o îndrăgea din pricina mulţimii de animale, balauri şi făpturi cu patru capete. Preferinţele sale m-au silit să citesc şi să recitesc cartea lui Neemia de la un capăt la altul, lucru pe care mi-1 amintesc foarte bine. Neemia spune despre Creator că El este ,jnare, puternic şi înfricoşat” (Nem. 9:32). în Talmudul babilonian, rabinul Mathana zice, referitor la acest verset, că el a învăţat de la rabinul Jehoshua ben Levi că scribii din vremea celui de al doilea Templu erau numiţi „oameniimarelui sinod”, deoarece ei i-au restaurat suveranitatea legitimă. Moise a zis: ,J)umnezeul cel mare, puternic şi înfricoşat” (Dt. 10:17). Apoi a urmat Ieremia care a zis: geamurile au jeluit Templul Unde este acum Dumnezeu cel înfricoşat?”, dar în rugăciunea sa (Ier. 32:18), el omite cuvântul Jnfricoşat. Mai târziu, Daniel zice: „Neamurile asupresc pe copiii Săi. Unde este biruinţa?” De aceea, în rugăciunea sa (Dan. 9:4), el omite cuvântul „puternic” (biruitor). Au urmat bărbaţii marelui sinod care au declarat: «8
„Dimpotrivă, biruinţa Lui constă tocmai în puterea de a-Şi stăpâni mânia şi în a-Şi exprima îndelunga răbdare faţă de cei ce-L supără, Prin această atitudine arată El cât de înfricoşat este căci, dacă Dumnezeu unic, binecuvântat Se Numele Lui, nu era astfel, cum ar mai S putut supravieţui poporul nostru printre
celelalte naţiuni ale lumii?” Dumnezeu este puternic şi înfricoşat în felul Lui. Cuvintele care 1 se aplică nu au aceeaşi semnificaţie decât atunci când r,e sunt explicate. El are puterea biruitoare de a Se neglija pe Sine, a uita de El însuşi, şi de a-L da pe singurul Lui Fiu pentru a veni în ajutorul unor fiinţe infinite aflate în pericol de moarte. Ce om şi-ar întrebuinţa puterea pentru a ajuta unei furnici să iasă dinîr-o dificultate oarecare? Dumnezeu este puternic şi înfricoşat într-o accepţiune unică a acestor cuvinte. Noi mai facem unele păcate şi după ce am devenit copii ai lui Dumnezeu. Şi păcătuim înaintea ochilor Lui, dar El îşi întoarce privirile de la greşelile noastre păstrând amintirea dulce a momentului convertirii noastre. Atribuiţi-î lui Dumnezeu acest calificativ de „înfricoşător”dacă. vreţi, dar acest „caracter teribil” este cu totul aparte şi nu suferă vreo comparaţie. Cum poate fi înspăimântător un Dumnezeu care-Şi scoate hainele şi-Şi dezgoleşte spinarea în momentul când ostaşii romani, înarmaţi cu bice, îi poruncesc să facă lucrul acesta? El S-a dezbrăcat nu numai de veşmintele Sale, dar şi de puterea de a face minuni; a dezbrăcat natura Sa umană imaculată, de nemurirea ei. Un asemenea Dumnezeu nu poate fi exprimat cu ajutorul unor cuvinte omeneşti. Noi 89 putem doar să fim transformaţi după chipul * asemănarea Lui şi atunci, privind la noi, oamenii vor crede în acest Dumnezeu straniu. în cursul unui interogatoriu, un funcţionar comunist 1-a întrebat pe un creştin: _ Unde este Dumnezeul tău? De ce nu face El acum o minune? – Dumneavoastră aveţi înaintea ochilor o mare minune, răspunse fratele nostru, dar sunteţi orb şi de aceea nu o vedeţi. într-adevăr dumneavos ră mă batjocoriţi, mă bateţi şi eu, totuşi, vă privesc cu dra goste. Este o minune mai mare decât aceasta? Aşa trebuie să le vorbim comuniştilor şi asta poate contribui chiar la convertirea lor. Insă noi nu suntem mulţumiţi cu atâta şi am don mai degrabă o altă minune: încetarea loviturilor şi suferinţelor. Uar Dumnezeu este ceea ce este şi nu ceea ce vrem noi să fie. Şi de aceea spunem despre Cel Preaiubit că este înfricoşat. a^sta Amspusînlegăturăcucreştimsmulmeucăacesm estenedoUtic-Amfolosituncuvântomene^ ar putea să inducă pe cineva în eroare. Creştinismul nu ar mai putea continua să existe în lipsa unor dor me, tot aşa cum nu ar putea ştiinţele naturale Tară anumite legi. .. „„t;,mea însă în numeroase discipline ştiinjfice noţiunea de lege naturală a suferit o seamă de mod^fi^** StiinţI a încetat să fie consecventă. Atomu1 este
considerat, în funcţie de nevoile ^anurmte, cx periente, ca o particulă sau ca o unda. Nimeni nu la văzut şi el nu poate fi localizat. Aceasta nu face Liniei o diferenţă. Pe de altă parte, încercaţi să 90 vă imaginaţi ceea ce înţelege geometria printr-un punct, adică o entitate fără dimensiune: aşa ceva este absolut imposibil. Sau, dacă doriţi, luaţi-1 pe Max Planck. El spune că materia nu există „per se”, ci materia apare şi subzistă doar datorită unei anumite energii care aduce particulele atomului pe orbită. Energia aceasta este baza ultimă a materiei. Aceasta presupune că un savant trebuie să trăiască pe mai multe planuri. El are în casa lui un obiect pe care-1 poate manipula şi pe care se poate aşeza: îi spune scaun. Când însă vrea să vorbească despre scaunul acesta în laboratorul său, el ştie că acesta este un vârtej de particule elementare. Când formulează nişte concluzii filozofice, pornind de la cunoştinţele sale ştiinţifice, scaunul devine un obiect ireal. Planck spune că nu materia văzută şi trecătoare are o existenţă reală, veritabilă, ci energia invizibilă şi nepieritoare fără care materia nu ar putea să existe. Şi zicând toate acestea, el se aşază pe un scaun, cu toată încrederea: pe plan practic, el ştie ce este materia. La fel trebuie să trăim viaţa noastră cu Dumnezeu pe diferite planuri. Există o relaţie practică, în cadrul căreia Dumnezeu este foarte asemănător omului: El are ochi care ne privesc, îşi poate întinde mâna pentru a ne ajuta, ne vorbeşte pe limba noastră, Se bucură de cântările şi de rugăciunile noastre. însă când noi medităm cu privire la Dumnezeu, toate aceste lucruri dispar, căci nu există cuvinte omeneşti care să-L poată exprima şi explica. Francezii zic că „un Dumnezeu definit este un Dumnezeu finit.” Este imposibil să definim imaginea Lui. Da, noi avem un creştinism dogmatic, dar dogmele acestea sunt inconsecvente, vagi, con91 tradictorii. Dumnezeu este lumină. Fizicienii vă vor spune că lumina se comportă în mod inconsecvent şi contradictoriu. Imprecizia este singurul mod precis de a gândi despre Dumnezeu şi poruncile Lui. Săritura prin credinţă este o săritură în gol, în nedefinit, în echivoc, în nesigur şi în nedeterminat. „El spânzură pământul pe nimic” (Iov 26:7). Sprijiniţi şi credinţa voastră pe nimic. Isus „esteacela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrimi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte” (Evr. 5:7), dar el nu a scăpat de la moarte ci a trebuit să guste moartea de cruce. Şi acolo pe Golgota El a întrebat zadarnic: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu pentru ce M-ai părăsit?” (Mt. 27:46). Nici un
răspuns nici un ajutor din partea lui Dumnezeu ci doar alte hohote de râs şi batjocuri din partea oamenilor. Apoi, Acestui Dumnezeu misterios şi înfricoşat El îi spufle: „Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul” (Le. 23:46). Ultima predică pe care am ţinut-o înaintea arestării mele a avut ca temă caracterul înspăimântător al lui Dumnezeu. Biserica mea nu a înţeles mare lucru din ceea ce le-am spus atunci. Nici eu nu m-am prea întrebat ce am vrut să spun cu asta. Astăzi însă încep să-mi dau tot mai mult seama de aceste lucruri căci realizez din ce în ce mai mult ceea ce face Dumnezeu cu mine. Ce frumoasă este Mireasa lui Cristos când, în loc să se străduiască a-L înţelege pe Cel Neînţeles, îl urmează orbeşte şi-L înlănţuie cu dragoste! Amin.
92
10 RELIGIA EXOTERICĂ Dragi fraţi şi surori, „Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om, şi a patra seamănă cu un vultur care zboară. „(Ap. 4:7). Pastorul creştin al zilelor noastre are nevoie de o serie de calităţi însemnate: trebuie să fie dotat cu o doză mare de misticism; trebuie să fie un strateg abil pentru a ieşi victorios în luptele pe care le are de dat; trebuie să dispună de capacitatea practică în vederea unei bune organizări; trebuie să fie un revoluţionar pentru a pregăti sec. XXI ca să devină împărăţia lui Cristos.. Religia prezintă două aspecte: există religia ezoterică, nume care provine de la cuvântul grecesc ezos = interior. Religia aceasta a misterelor susţine că tainele adânci ale lui Dumnezeu sunt rezervate unui mic număr de persoane iniţiate. Apoi, există religia exoterică, de la cuvântul grecesc exos — exterior, care practic este, din zi în zi, religia majorităţii oamenilor. în Biblie, cartea Esterei oferă prototipul religiei exoterice, o religie care se opreşte la omul exterior şi se preocupă de destinul naţional. Tocmai de aceea
93 cartea aceasta nu menţionează niciodată Numele lui Dumnezeu. însă cartea aceasta de politică pură face parte din Sf. Scriptură şi îşi are locul ei de onoare, pe picior de egalitate, cu Cântarea Cântărilor, care este o carte de pur misticism. Religiile exoterică şi ezoterică trebuie să meargă împreună. Noi am auzit recent de la un nou deţinut care ne-a transmis această informaţie bătând în perete alfabetul Morse că Tibetul ar fi fost invadat de comuniştii chinezi. Tibetanii aveau o religie pur mistică şi care nu-i pregătea pentru diplomaţie şi lupte poli-
tice. Acum, politica va eradica misticismul. Aceasta este soarta misticismului când el nu se aliază cu o justă gândire politică. Cei pregătiţi să înţeleagă tainele împărăţiei lui Dumnezeu sunt puţini. Dacă ceilalţi creştini vor fi orientaţi spre o activitate politică de natură să contribuie la gloria împărăţiei lui Dumnezeu, atunci misticii, asemenea apostolilor de odinioară, vor renunţa să slujească la mese şi vor accede în lumea spirituală. Ei vor trăi numai pe planul adevărului, fără a mai fi distraşi de nişte probleme materiale, angajament care poate fi cauza multor dificultăţi, atât pentru ei cât şi pentru lumea materială. Căderea lui Adam a constituit o iniţiere prematură în domeniul misterelor. Nu se pot culege dintr-un pom planurile adânci ale lui Dumnezeu; omul trebuie să înveţe mai întâi, timp îndelungat, să pună deoparte interesele sale egoiste, acelea ale grupului imediat de care aparţine, slava deşartă, pasiunile sale şi judecata la adresa pasiunilor altuia, prejudecăţile, 94 păcatele şi meritele personale. Numai un om sfânt poate cunoaşte tot adevărul accesibil întregii omeniri. Un om este pregătit pentru iniţierea cea mai înaltă numai atunci când este capabil să moară răstignit pe o cruce cu următoarele cuvinte pe buze: „Tată,
iartă-i căci nu ştiu ce fac!” Toţi ceilalţi trebuie să rămână pe planuri inferioare în domeniul exoteric, dar cât de utili pot fi ei în acele domenii! Dacă nu ar fi existat o Esteră, neamul evreiesc ar fi dispărut, nu am fi avut un Isus şi nici o civilizaţie creştină, iar porţile cerului ar fi rămas închise pentru mult timp. Cei care, asemenea Esterei, nu au câtuşi de puţin cuvântul Dumnezeu în gura lor, dar luptă pentru a permite lumii să primească libertatea Evangheliei, pentru a o elibera de dominaţia comunismului şi de teroarea păgână, sunt oamenii extrem de importanţi ai timpurilor noastre. Mai multe persoane se amuzau într-o zi punându-şi întrebarea ce carte le-ar plăcea să aibă cu ele dacă s-ar afla pe o insulă pustie. Un preot a ales Biblia. Un alt bărbat s-a decis pentru teatrul lui Sheakespeare, un altul şi-a exprimat preferinţa pentru o culegere de povestiri hazlii care să-1 distreze. „în ce mă priveşte – a spus un om înţelept – eu aş lua cu mine o carte din care să pot învăţa cum să-mi contruiesc o barcă cu ajutorul căreia să mă pot întoarce pe continent şi, odată ajuns acolo, voi decide ce trebuie să citesc: Biblia, o literatură bună sau pornografia. Dar înainte de orice, eu am nevoie de libertate.” într-adevăr, oamenii trebuie să fie liberi. Isus ne învaţă că numai adevărul ne poate face liberi. Dar şi 95 reciproca este adevărată: numai libertatea ne dă
adevărul. într-un regim dictatorial, adevărul este inaccesibil. Cei ce luptă pentru libertate luptă pentru adevăr şi, deci pentru Dumnezeu. Luptătorii lui Cyrus, care nu se închinau lui lehova, sunt desemnaţi în Biblie sub denumirea de oştire sfântă deoarece ei au eliberat din captivitatea Babilonului pe iudeii care erau depozitari ai adevărului. în Le. 6:1, întâlnim un straniu termen grecesc care a fost numit Hapax, cuvânt care apare doar o singură dată în Biblie. în majoritatea traducerilor se spune: „al doilea sabat după primul”, ceea ce nu are sens. Cuvântul respectiv este „deuteropmtos’^caie, literal, înseamnă „al doilea primul.” Traducătorii nu ştiau ce să facă cu acest cuvânt astfel că până şi Sf. Ieronim aprecia, pe un ton nu tocmai respectos, ca ar fi vorba pur şi simplu de un nonsens. însă termenul respectiv are o semnificaţie profundă. Omul trebuie să caute mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi, numai după aceea, să se gândească la pântecele său. Dar există şi momente când lucrurile secundare trec pe primul loc, momente de deutewprotos. Dacă în ziua sabatului sunteţi atât de flămânzi încât trebuie să smulgeţi spice de grâu şi să le mâncaţi după ce le-aţi frecat în mâinile voastre (sau dacă trebuie să vă ocupaţi de familia voastră înfometată), lucrurile secundare, lucrurile de mâna a doua, trec pe primul plan. Trebuie să ne ocupăm mai întâi de hrana trupului şi apoi de sfinţirea sabatului. Este tocmai ceea ce ne învaţă Evanghelia la cap. 6 din Luca. Există în viaţă numeroase lucruri care
96 au, într-adevăr, o importanţă secundară, dar care ne pot supune, la un moment dat, unei presiuni atât de puternice încât trebuie să fie tratate în mod prioritar. Aşa stau lucrurile cu chestiunea libertăţii. Lăsaţi deoparte misticismul. Marea majoritate dintre voi nu sunteţi destinaţi pentru asta (cei făcuţi pentru misticism nu vor ţine seama de părerea mea), de aceea vă propun să deveniţi combatanţi politici contra opresiunii comuniste. Este ceva din ceea ce a făcut Jeanne d’Arc şi care a fost considerată, în final, o sfântă. Sunt speranţe să vedeţi triumful luptei voastre? Raţiunea spune că nu. Bolşevismul domneşte în Rusia de zeci de ani fără să fi fost vreun pic deranjat de ceva sau de cineva; el a cucerit o jumătate din Europa şi s-a infiltrat, de asemenea, în cealaltă jumătate a continentului nostru. Raţiunea vă spune că lupta voastră este zadarnică, tot aşa cum raţiunea îi sugera lui David că el nu-1 va putea învinge pe Goliat. Este o caracteristică a creştinilor faptul de a accepta lucrurile care par absurde în lumina raţiunii. De altfel raţiunea crezând că pământul se învârte în jurul soarelui, crede ceea ce este absurd pentru simţurile noastre. De ce nu am
trece dincolo de limitele naţiunii? Mintea omenească a înnebunit, astfel că realitatea nu poate fi atinsă decât depăşind raţiunea.
,J^iul omului va veni în ceasul în care au vă gândiţi’ (Mt. 24:44). Atunci când orice gând despre victorie va fi abandonat, Domnul Isus va veni şi vă va face să ieşiţi biruitori. Nu fiţi preocupaţi de şansele 7 – Dacă zidurile ar putea vorbi
97 unor succese imediate ci continuaţi, cu îndârjire, lupta pentru cauza libertăţii. Există şi un alt mod de cunoştere decât aceea provenită pe o cale raţională. Dragostea dispune de o cunoaştere mult mai profundă decât logica. Cuvântul ebraic iada (a cunoaşte) şi cuvântul grecesc gnosis (cunoştinţă) sunt înrudite cu noţiunea de unire sexuală: ,jidam a cunoscut-o pe Eva” (Gen. 4:1). Aici, pentru relaţia intimă este folosit termenul iada. Omul care se uneşte printr-o dragoste mistuitoare cu lumea copleşită de apăsarea sclaviei cunoaşte despre aceasta mai multe lucruri decât strategii şi politicienii. El ştie că Dumnezeu care nu a îngăduit ca evreii să fie la nesfârşit sclavii egiptenilor a rămas acelaşi. El detestă robia impusă astăzi de regimul comunist totalitar la sute de milioane de ruşi, români, polonezi etc. El detestă orice formă de sclavie şi toate nedreptăţile sociale. în preambulul celor zece porunci, Dumnezeu nu zice: ,Jîu sunt Domnul Dumnezeul vostru, care a făcut cerurile şi pământul” ci: ,JEu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei” (Ex. 20:2). A elibera sclavii este pentru El o mai mare onoare decât a fi Creatorul Universului. încredeţi-vă în El, odihniţi-vâ pe puterea Lui şi porniţi la luptă! Luptaţi, mai întâi, pe planul nevoilor materiale. „ V-am vorbit despre lucruri pământeşti” (Ioan 3:12) zice Domnul Isus. Şi eu vă vorbesc astăzi despre lucruri pământeşti. Luptaţi pentru eradicarea comunismului. Dacă cei ce mă ascultaţi vă aflaţi în regiuni şi mai îndepărtate, luptaţi pentru a învinge 98 teroarea pagânismului, luptaţi contra urii rasiale şi a tuturor conducătorilor răi care nu-L iubesc pe Dumnezeu. Daniel vorbeşte de patru regi şi, fără să se teamă că s-ar face vinovat de crima de lezmajestate, îi tratează pe toţi ca pe nişte fiare sălbatice. Nu vă sfiiţi să-i priviţi din perspectiva aceasta pe toţi dictatorii şi nici a-i trata ca atare. Amin.
11 PROBLEMELE BISERICII SUBTERANE Dragi fraţi şi surori, Unii dintre dumneavoastră au întâlnit combatanţi
ai Bisericii subterane din Uniunea Sovietică. Ce frumuseţe de caracter manifestau ei, dar cât de zguduitoare şi impresionante erau relatările despre existenţa lor! La ora actuală, cei mai buni dintre dumneavoastră, care vă aflaţi în afara închisorilor nu aveţi o alternativă: va trebui să organizaţi o activitate secretă. Bisericile oficiale fie vor fi închise, fie vor accepta limitele impuse de comunişti în legătură cu propovăduirea Evangheliei. Minimele posibilităţi legale care vor rămâne vor trebui • folosite la maximum. însă noi nu vom accepta fărâmele de libertate oferite de autorităţi decât cu suliţa în coastă. Trebuie să luptăm pentru a putea proclama o Evanghelie întreagă, ceea ce nu va fi posibil decât într-o Biserică asemănătoare aceleia care a existat în catacombele Romei. însă condiţiile de viaţă moderne, perfecţiunea metodelor şi echipamentului aflat la dispoziţia organelor de poliţie ne vor face misiunea cu atât mai dificilă. 100 Logic, nu ar trebui să fim tentaţi a întreprinde ceva pentru care nu există posibilitatea de a-1 aduce la îndeplinire. Creştinii din Uniunea Sovietică au reuşit să organizeze o Biserică subterană, ceea ce presupune că şi noi putem face lucrul acesta. Dar eu nu sunt de acord cu tot ce ne-au relatat fraţii noştri ruşi. Povestirile lor despre eroismul martirilor ne-au cutremurat şi ne-au inspirat. Dar cea mai bună Biserică subterană este, cu siguranţă, aceea care are cel mai mic număr de martiri, tot aşa cum cea mai bună organizaţie de spionaj este aceea care rămâne secretă pentru totdeauna. Nu de martiri avem noi trebuinţă, ci de victorie, de triumful cauzei Evangheliei. Fiţi foarte atenţi când primiţi noi membri în Biserica dumneavoastră secretă. Pentru a fi primit ca membru al unei Biserici obişnuite, trebuie să întruneşti nişte condiţii obligatorii: să crezi şi să te botezi. Cele mai mari Biserici îi consideră pe cei botezaţi ca membri chiar dacă nu cred. Armata Mântuirii a renunţat şi la botez. Dar intrarea în Biserica subterană te face părtaş unor secrete. Ajungi să cunoşti locurile de întrunire secrete şi pe pastorii căutaţi de poliţie. Dacă cineva cedează sub presiunea torturii, poate contribui la distrugerea unei întregi organizaţii. A fi botezat nu-i de ajuns. Sf. Pavel nu era convertit decât de 3 zile şi încă nu fusese botezat, dar a trebuit să audă impunându-i-se o condiţie suplimentară: Ji voi arata tot ce trebuie să sufere pentru Numele Meu ” (F.A. 9:16). Capacitatea de a suferi este o condiţie indispensabilă, absolut necesară, pentru a fi membru al Bisericii subterane. Trebuie să înveţi, din capul 101 locului, pe cei convertiţi să se asemene Manei, sfânta
mamă a Domnului, care şi-a dat inima pentru a fi străpunsă de o sabie şi pe Fiul ei spre a fi răstignit pentru mântuirea lumii. Va trebui să suporţi acest tip de dureri cu resemnare, bucurie şi recunoştinţă, însă nu numai pentru a îndura tortura trebuie să fie pregătiţi noii convertiţi. Bătăile şi unele torturi pot fi suportate de orice creştin bine pregătit care a primit botezul Duhului Sfânt. Dar, după cum arma nucleară este absolută şi irezistibilă, tot aşa există şi o metodă de tortură absolută căreia nici un om de pe pământ nu-i poate rezista. Savonarola şi-a retractat declaraţiile când a fost supus acestei torturi. Curajul lui Cranmer 1-a părăsit şi el a ajuns să-şi repudieze propriile scrieri. Pradă unei asemenea torturi, Thomas Miinzer s-a dezis, tot aşa cum o făcuseră numeroşi eroi catolici torturaţi de protestanţi. Chiar şi în închisoarea în care mă aflu acum sunt comise uneori cruzimile cele mai rafinate. în cadrul restrâns unde noi comunicăm cu ajutorul sistemului Morse, eu nu cunosc decât una sau două persoane care nu au făcut mărturisiri după ce au fost supuse unor astfel de presiuni şi nu-mi dau seama ce s-ar fi întâmplat cu mine însumi dacă torţionarii ar fi continuat să mă chinuiască. însă, din fericire, aceste mari suplicii sunt foarte rare, pentru că nici chiar torţionarii nu le pot suporta. Omul nu este făcut- pentru a putea provoca agonia aproapelui său. Şi călăii au mame, soţii sau copii religioşi care le reproşează ceea ce.fac. Nu există criminali perfecţi şi nici torţionari desăvârşiţi. Munca lor îi oboseşte teribil. 102 Creştinii ruşi ne-au relatat că, în Uniunea Sovietică, regimul comunist a reuşit, după încercări care au durat 30 de ani, să creeze „anti-omul”, capabil să aplice, câţiva ani la rând, torturi extreme fără să şovăie. Naziştii au creat şi ei o asemenea specie de călăi. în România încă nu s-a ajuns atât de departe. Totuşi, trebuie să fim pregătiţi şi pentru ceva mai rău. Cei proaspăt convertiţi trebuie să fie informaţi nu numai că ar putea avea de îndurat teribile dureri fizice dar şi că ar putea deveni trădători după ce au suferit de o asemenea manieră pentru Cristos. Nu trebuie să-i înfricoşăm, însă nici nu-i putem înşela ascunzându-le aceste lucruri. Trebuie ca ei să cunoască toate riscurile pe care şi le asumă. Convertitul trebuie să abandoneze orice vis romantic. El trebuie să fie conştietizat de faptul că se consacră unei iniţiative temerare, că-şi asumă o sarcină supraomenească. Se relatează că Hudson Taylor, fondatorul Misiunii pentru China Interioară, invitat să formeze un comitet în absenţa căruia ar fi fost lipsit de cele necesare existenţei într-o ţară atât de îndepărtată, ar fi răspuns: „Nu mi-i greu să-mi amintesc că copii mei au nevoie de hrană, dimineaţa şi seara şi atunci
ne-am putea închipui că Tatăl nostru ceresc ar putea manifesta mai puţină tandreţe şi grijă faţă de copiii Lui decât pentru mine însumi?” Sentiment magnific dar romantic. Eu riu am primit micul dejun timp de doi ani, ci numai cina. Mă îndoiesc că Hudson Taylor ar fi numit ceea ce mi se dădea în închisoare masa de seară. Un convertit trebuie să ştie că Dumnezeu nu Se angajează să-i asigure mesele de dimineaţă şi de
103 prânz; trebuie să ştie, de asemenea, că ar putea să moară de foame în închisoare fără ca o mână venită din cer să-i întindă o bucată de pâine. Dumnezeu trebuie să fie slujit în orice condiţii. Şi ceea ce vă va da drept recompensă, când va găsi cu cale să facă lucrul acesta, va fi incalculabil. Trebuie să revizuiţi, de asemenea, atitudinea dumneavoastră faţă de problema sinuciderii. Chestiunea care se pune este nu dacă sinuciderea este conformă cu morala ci dacă se poate recurge la ea în anumite circumstanţe. Trebuie pur şi simplu să nu te ocupi de morală şi să recurgi la sinucidere dacă, procedând astfel, trădarea aproapelui poate fi evitată. Dacă se declanşează o discuţie interioară pentru a decide dacă lucrul acesta este sau nu îngăduit, persoana vizată va fi trădată înainte de a se fi luat decizia în acest sens, de vreme ce argumentele pro şi contra sunt atât de numeroase. Dacă poate fi vorba de păcat în sinuciderea rezultată ca urmare a unui interogatoriu „presant”, acesta nu este păcatul tău ci al persoanei care constituie autorul moral al faptei. Pentru a proteja Biserica de acţiunile poliţiei secrete, va trebui să te infiltrezi în sânul acesteia. Şi nu vei putea face lucrul acesta decât prin înşelăciune, disimulare şi acceptarea nevoii de a minţi. Aceasta nu trebui să fie o chestiune de morală. Creştinii care sunt agenţi secreţi în ţările democratice procedează la fel când se infiltrează în cercurile crimei organizate şi spionajului în serviciul patriei lor şi a cauzei ordinii social-politice. De ce nu s-ar proceda la fel în beneficiul Bisericii subterane? 104
Potrivit unei legende, când Irod a dar ordin să fie omorâţi toţi pruncii din Betleem, Măria şi Iosif au încercat să fugă cu Pruncul. Dar santinelele plasate la poarta cetăţii i-au oprit şi au întrebat-o pe Măria ce ducea în braţele sale. „Un buchet de crini”, a răspuns ea. ,J)esfaceţi pachetul şi arătaţi-mi florile”, a insistat santinela. Ea 1-a desfăcut cu toată încrederea, iar santinelele nu au văzut decât nişte crini şi i-au dat voie să treacă. Oare minţise Măria? A dat Dumnezeu substanţă unei minciuni recurgând la o minune? Sau chiar a transformat El, în momentul respectiv, Pruncul într-un buchet de crini? A nădăjduit Măria că Dumnezeu va produce soldaţilor o iluzie optică? Poate că vă întrebaţi de ce pun nişte întrebări atât de
serioase din perspectiva unei legende, dar cei ce mă cunoaşteţi ştiţi bine că lumea legendei şi a mitului este o realitate în opinia mea. Creatorul ne arată întreaga creaţie total diferită de cum este ea în realitate. Au trebuit să treacă mii de ani până când oamenii au putut descoperi că pământul se învârtea în jurul soarelui şi că întreaga noastră lume materială este doar un vârtej de particule elementare. Se pare că Dumnezeu nu arde de nerăbdare să ne comunice întregul adevăr. Şi atunci de ce i-aş spune eu tot adevărul unui funcţionar comunist? Este de datoria creştinilor să descopere realităţile divine. Atunci de ce să nu se trudească şi comuniştii încercând să descopere organizaţia noastră? Nu este treaba mea să-i ajut să se documenteze. Biserica subterană din Rusia, aşa cum ne-a fost ea zugrăvită de membrii şi conducătorii săi nu este destul de complicată. Ei nu au meditat la toate 105 chestiunile acestea şi tocmai de aceea au atâtea victime. Un pastor „deschis şi franc” într-o Biserică subterană este tot atât de potrivit ca aratul în timpul iernii sau ca lutul amestecat cu fierul. în corespondenţa lor, astfel de pastori nu au folosit codurile, iar cei ce au recurs, totuşi, la un anumit cifru au procedat foarte stângaci, alegând simboluri uşor de descifrat. Problemele se înmulţesc de la o zi la alta. Şi atunci va trebui, fie să renunţăm la ideea unei Biserici subterane bine organizate, caz în care nu vom face decât să punem la dispoziţia poliţiei secrete din ce în ce mai multe victime; fie să ne punem de acord în vederea folosirii de pseudonime şi documente false în ideea tăinuirii şi distorsionaţii faptelor. Dar o asemenea metodă este istovitoare pentru oamenii care vor să spună tot adevărul şi evită orice compromis. Comuniştii au» lucrat în secret cu mult succes, dat pentru ei minciuna era elementul de bază. Creştinii obosesc foarte repede când este vorba de compromisuri şi de îndată ce ei vor accepta să nu spună întotdeauna adevărul, aşa cum au fost învăţaţi, vor fi gata pentru un compromis şi mai dăunător: şi atunci de ce să nu se recurgă la un aranjament cu poliţia secretă, jucând un rol dublu? Avem nevoie de oameni de fier. Dar măsura de energie spirituală de care dispune un om la un moment dat fiind limitată, trebuie sâ ne descotorosim de orice controversă ideologică ce ne consumă energia pentru a ne crea rezervele necesare de tărie spirituală spre a putea înfrunta ispitele şi încercările deosebit de grele. 106 Trebuie să ne specializăm în a identifica spionii comunişti infiltraţi printre noi. Uneori, lucrul acesta decurge foarte simplu. Este suficient să-i vorbeşti celui suspectat de delaţiune despre desfăşurarea unei
întruniri importante a principalilor conducători într-un anumit loc. Reuniunea respectivă nu este obligatorie, însă trebuie neapărat să fie aleasă o adresă care să permită supravegherea în secret a casei indicate pentru a stabili dacă aceasta se află în atenţia poliţiei. După aceea, nu ai decât să-ţi ceri scuze din partea turnătorului pentru a-i furniza nişte informaţii eronate. Odată, descoperit, un delator trebuie menţinut în Biserică: un informator cunoscut este un capital excelent. Urmărindu-1, pot fi descoperiţi agenţii poliţiei secrete cu care este el în legătură şi apoi, datorită acestora, pot fi identificaţi şi alţi spioni. Nu trebuie să fie pedepsiţi prea devreme. O Biserică subterană bine organizată are nevoie de resurse financiare. Ea are trebuinţă de tipografii clandestine, de staţii de radiodifuziune secrete al căror amplasament va fi schimbat în permanenţă spre a se evita reperarea lor; va trebui să fie în stare să creeze şi să menţină o reţea de personal prin intermediul căreia să poată fi avertizată de arestările iminente. La toate acestea, se vor adăuga numeroase alte cheltuieli. Pe vremea când nu erau decât un organism secret, comuniştii obişnuiau să comită numeroase furturi pentru a-şi asigura fondurile necesare susţinerii partidului. Stalin a ajuns în închisoare pentru a fi săvârşit un asemenea furt. De asemenea, ei falsificau bancnote. Oare fraţii noştri din străinătate ne furnizează ajutoare materiale? Eu sper că vor face lucrul 107 acesta, însă ei nu acordă nici un ajutor Bisericii subterane din Rusia. . x Trăia odată o credincioasă catolică lazanstă care îngrijea de un bătrân bolnav şi singur Casa acestuia era plină de obiecte de aur şi argint lipsite de once utiUtatepractică.Eaaînceputsăiaastăziunu,mame altul şi banii obţinuţi din vânzarea lor i-a dat săracilor, ţinând o evidenţă foarte strictă a tot ceea ce flcea. După ce a fost arestată, ea s-a văzut achitată de un tribunal francez. Cugetul nostru ar trebui oare să ne achite pentru nişte acţiuni similare? Napoleon a spus că. pentru câştigarea unui război este nevoie de 3 lucruri: bani, Ui şi iarăşi bani. Eu cred că «ce»* declaraţie este tot atât de valabilă cu privire lalupta pe care o duce Biserica subterană, deşi banii singuri nu pot asigura victoria într-un asemenea război. P oblemelevorfinumeroase.Aşacă,lucruvalabi pentru Biserică în general, femeile vor avea de jucrtimfol din ce în ce mai important în sânul Bisericii subterana Unii conducători vor fi forţaţi de împrejurări să aibă o serie de întâlniri cu femei creştine şi să fie adesea singuri împreună, la ore târzii şi fără martori- Lucru acesta nu se va întâmpla în mod excepţional c aproape de o manieră generală. Vor surveni tentaşi care vor deveni cu atât mai puternice cu cat cei ce lucrează în secret vor fi supuşi, în mod inevitabil
unor tensiuni emotive şi nervoase penuanente care generează o creştere a dorinţelor sexuale, despre care ne-au relatat fraţii noştri ruşi. scris Bisericii subterane din Corint: JDm l
se spune că între voi este curvie”{\ Cor acest păcat ar fi devenit comun, el nu a propus să fie 108 a expulzată din Biserică decât o singură persoană, cel care comisese un incest. Pavel ştia cât de greu era să duci o viaţă pe deplin curată din punct de vedere sexual într-o lume de clandestinitate. Soţii ale căror soţi se află în închisori de ani de zile vor trebui să aibă anumite întâlniri cu noii pastori ai Bisericilor subterane. Se vor semnala o seamă de pericole cărora va trebui să li se facă faţă cu brio. Lucrătorii clandestini trebuind să se deplaseze dintr-un loc în altul, vor întâlni, în particular, femei tinere, întâlniri care vor avea ca rezultat inevitabile gelozii ce ar putea degenera în denunţuri. De aceea este necesară, în acest domeniu, o deosebită prudenţă. Sf. Iacov, scriind Bisericilor clandestine, îi numeşte de mai multe ori pe membrii lor „fraţii mei’\ apoi izbucneşte pe neaşteptate: „suflete prea curvaw” (Iacov 4:4). Fiecare membru al Bisericii subterane trebuie să asculte de conştiinţa lui şi de pastorul său mai mult decât de autorităţile Statului. Pastorul trebuie să fie ascultat la fel de strict ca un gradat în armată. Nu este timp pentru discuţii. Eu sunt departe de dumneavoastră, singursingurel în celula unei închisori. Dumnezeu să vă dea înţelepciunea necesară în vederea organizării unei Biserici secrete puternice şi bine conduse! Amin.
12 VOI VEŢI STA ÎN PARTEA DREAPTĂ Iubită adunare, dragi fraţi şisurori, Astăzi mi s-a întâmplat un lucru pe care l-aş fi crezut, la un moment dat, aproape imposibil. Ofiţerul de serviciu a venit în celula mea, ţinând în mână un vas cu miere. — Aceasta, a zis el, a fost adusă de fratele dumitale Herescu, un tip foarte îndrăzneţ. Apoi funcţionarul a ieşit, trăgând zăvorul în urma lui. Nu am nici pâine, nici lingură, dar cred că voi scoate eu mierea în vreun fel. Cât despre Herescu, el şi-a riscat libertatea aducându-mi un dar, iar ofiţerul a riscat şi mai mult. Ei vor sta la dreapta lui Isus în ziua judecăţii. Eu mă aflam în temniţă, şi ei au venit să mă vadă. Va mai sta la dreapta Domnului Isus gardianul care scapă uneori un cuvânt despre mine familiei mele şi viceversa. Soţia mea va fi de aceeaşi parte împreună
cu alte două surori. înainte de a fi fost adus aici, în această închisoare subterană, mă aflasem într-o celulă de unde se putea vedea intrarea principală a închisorii. într-o zi, pradă unui acces de deprimare, L-am întrebat pe Dumnezeu: 110 — Unde eşti Tu, Doamne? Oare nu cumva m-ai abandonat? Dar în aceeaşi clipă le-am văzut intrând în curtea închisorii pe soţia mea, pe Bianca şi Alice, toate cele trei femei venite pentru a se informa cu privire la starea mea. De atunci, de fiecare dată când zic ,.Doamne”, am impresia că le văd pe cele trei femei, iar când mă gândesc la ele, îl văd pe Domnul. Da, pentru că îl identific pe Cristos cu aceste suflete credincioase Lui însuşi. Toate aceste trei fiinţe vor sta, într-o zi, la dreapta Lui. Dar ce se va întâmpla cu alţii care nu au îndrăznit şi cu toţi aceia care nu au dorit nici măcar să ridice vreun deget pentru apărarea noastră, cu milioanele de creştini care nu se sinchisesc deloc cu privire la suferinţele fraţilor lor în Cristos? Care va fi soarta lor? Noi petrecem aproape 2/3 din viaţa noastră în stare de veghe şi o altă 1/3 dormind şi visând. Ce ne face să credem că Dumnezeu nu-i va judeca pe oameni decât după ceea ce fac ei în starea de veghe? Dacă viaţa întregă trebuie să fie examinată, de ce ar fi exceptate visurile? Când adorm, eu mă văd înconjurat cu atâta dragoste! Oameni pe care i-am cunoscut ca fiind cei mai egoişti şi mai indiferenţi, uneori chiar călăii mei, se apleacă cu tandreţe asupra mea, îmi dau să beau şi să mănânc şi-mi aduc buchete de flori. Toţi oamenii aceştia m-au vizitat în închisoare, deşi nu au făcut lucrul acesta decât în visurile mele. Dar aceasta nu înseamnă chiar nimic? Dacă ceea ce se petrece în vis 111 nu are nici o valoare, de ce este redat un vis chiar începând cu prima pagină a Noului Testament? Şi, fără îndoială, nu numai în visurile mele oamenii aceştia sunt drăguţi şi binevoitori. Unii oameni răi sunt adesea foarte buni în ceea ce experimentează în propriile lor visuri. Ani în şir eu am fost atent la ceea ce mi-a fost dat să văd în somnul meu, iar aceasta deoarece cred că Talmudul are dreptate când spune că un vis care a rămas neînţeles este asemănător unei scrisori pe care nu ai deschis-o. Eu nu sunt nicidecum de acord cu Freud când acesta declară că numai impulsurile noastre josnice şi rele sunt exprimate în visurile noastre. Dacă afirmaţia aceasta ar fi adevărată, ar trebui să aruncăm Biblia la gunoi, căci ea ne învaţă exact contrariul. Am cunoscut evrei habotnici care urau până şi
Numele lui Isus din pricină că el evoca pentru ei nişte creştini antisemiţi, dar care avuseseră visuri cu El şi gustaseră atunci o bucurie aparte. în Vechiul Testament, Iosif s-a văzut stăpânitor într-un vis, dar asta nu era nicidecum expresia unei ambiţii omeneşti. Ceea ce s-a întâmplat mai târziu avea să arate că semnificaţia pe care o avea pentru el cuvântul de stăpânitor era aceea de binefăcător. în visul lui, el întocmise vaste planuri de binefacere care includeau întreaga sa familie şi, de asemenea, popoare întregi toate acestea fiind lucruri care nu-i trecuseră prin minte când era treaz. Seria substanţelor chimice derivate din benzen a fost descoperită în cursul unui vis. Astfel, savantul care a descoperit substanţele respective era mai avizat 112 în timpul somnului decât în cursul zilei când căutase zadarnic formula chimică. Dacă un om rău visează că vizitează pe nişte deţinuţi, că le dă să mănânce, îi spală şi-i îmbărbătează, oare asta nu are nici o valoare înaintea lui Dumnezeu? Care este personalitatea reală a unui om? — Noaptea trecută, spunea un poet chinez, am visat că eram un fluturaş şi acum nu ştiu sigur dacă sunt un om care a visat că era fluturaş sau un fluture care visează că este om. De ce aş spune despre cineva că este un om rău când aş putea să-1 numesc, tot atât de bine, un visător amabil? O bună parte dintre marii artişti au avut o viaţă stricată din punct de vedere moral. Ce putem spune despre Oscar Wilde, despre Guy de Maupassant, despre Richard Wagner? Noi îi judecăm după cărţile lor şi după muzica lor care sunt atât de diferite de modul lor de viaţă. Oare Dumnezeu îi judecă pe oameni mai degrabă după visurile lor frumoase decât după felul în care ne neglijează când sunt treji? în condiţii primitive cum sunt cele în care se desfăşoară viaţa mea în prezent, este posibil ca mintea mea să fi revenit foarte simplu la nişte idei primitive, în Africa nişte triburi înapoiate care pretind că, dacă un bărbat are, în vis, raporturi sexuale cu nevasta unui alt bărbat, el trebuie să plătească amenda practicată în mod obişnuit pentru adulter, deoarece sufletul lui şi acela al femeii respective au întreţinut nişte legături. Şi cine reflectă mai bine chipul şi asemănarea lui Dumnezeu: intelectualul european, care şi-a pierdut candoarea, sau primitivul candid? – Dacă zidurile ar putea vorbi
113 Nişte fapte bune săvârşite în vis sunt pur şi simplu nişte fapte burte. Biblia ne spune că îngerul Domnului s-a arătat în vis logodnicului Măriei (Mt. 1:20), dar nu se pre-
cizează cine a visat visul respectiv. Este cert că asta s-a petrecut într-un vis al lui Iosif, pentru că acţiunea pe care a săvârşit-o el după aceea a fost determinată de acest vis. Dar oare este exclus ca îngerul să fi apărut în propriul său vis? îngerii dorm? Au loc comunicări telepatice între două fiinţe adormite? (Vă rog să mă scuzaţi. Eu nu sunt un om perfect normal. De aceea să nu vă aşteptaţi să rostesc nişte predici absolut normale). îngerii dorm? Dar ce se întâmplă cu credincioşii care au intrat în viaţa veşnică? Ei sunt treji în paradis sau toată veşnicia lor nu-i decât vis frumos? De altfel, Isus a zis despre Lazăr: -,JE1 doarme; Mă duc să-1 trezesc din somn” (Ioan 11:11). Orice alt evreu ar fi spus: ,J31 se plimbă aciim prin paradis şi-L adoră peDumnezeu. „Altădată, Domnul Isus spunea despre fiica lui Iair că aceasta adormise. Cât despre mine, eu ştiu bine că în celula aceasta, paradisul meu este somnul. Imediat dispar zidurile cenuşii cu toată brutalitatea lor: totul devine frumos, până şi gardienii care mi se par asemenea unor îngeri păzitori. La scaunul Său de judecată, Dumnezeu va ţine seama şi de binele pe care noi îl facem în vis. ,JDomnul nostru Isus Cristos a murit pentru noi ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El”(l Tes. 5:10). Eu vă mulţumesc, dumneavoastră tuturor care, în timpul somnului dumneavoastră, veniţi să ne vizitaţi în celulele 114 noastre. Şi dumneavoastră veţi auzi odată aceste cuvinte ale Mântuitorului: „ Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Mt. 25:34). Isus care a preferat lumea fantastică a somnului realităţilor brutale şi atât de violente ale unei mări dezlănţuite de furtună, trebuie să iubească, în mod sigur, pe cei ce visează visuri frumoase. Biserica, coptă cinsteşte pe Ponţiu Pilat ca pe un sfânt, ceea ce nouă ni se pare foarte straniu din pricină că noi nu-I permitem lui Dumnezeu să uite crima acestui dregător roman. Noi I-o reamintim ori de câte ori recităm Crezul. (Eu îmi pun întrebarea de ce tocmai acest singur om a fost ales pentru a fi condamnat de posteritate). Trebuie să se fi găsit ceva sfânt la Pilat. El a procedat foarte rău. L-a dat pe Isus să fie biciuit şi apoi răstignit. însă el a spus şi ceva extraordinar: „Eu nu găsesc nici o vină în omul acesta”‘(Le. 23:4). Eu îi înţeleg pe criminali, pentru că există, în propria mea natură, şi un element criminal şi din pricină că eu însumi am comis cele mai grele fărădelegi. Criminalii visează adeseori că fac lucrurile cele mai minunate. Remuşcările lui Pilat au putut să-1 determine să viseze că-L mângâia pe Isus. Poate că Biserica, coptă l-a judecat din această perspectivă! Ierusalimul a fost numit „sfânta cetate’
(Mt. 27:53) după ce L-a răstignit pe Domnul Isus. Ucigaşii care au cerut sângele Lui au devenit ceea ce trebuia să fie timp de milenii: Ahasuerus, evreul rătăcitor, incapabil să moară, sfâşiat între ura sa faţă de Isus şi atracţia spre Acela care i-a iubit atât de mult pe ucigaşii Săi încât ultimele Sale cuvinte au 115 constituit o rugăciune de iertare. Când un evreu sau un păgân îi spun: „Nu!” lui Isus, nu luaţi în considerare numai atitudinea lor conştientă. Dacă Dumnezeu este Creatorul tuturor lucrurilor „văzute şi nevăzute”, oare nu este El şi Creatorul subconştientului omenesc? S-a întâmplat că într-o zi o imagine a lui Isus a ţâşnit din subconştientul meu şi eu am început să-L ador. Imaginea aceasta era acolo de multă vreme. Sf. Pavel a ucis numeroşi creştini. Asta o ştiau oamenii despre dânsul. Dar exista în fiinţa lui şi o altă parte de care el nu era conştient: din pântecele maicii sale, el fusese pus deoparte (Gal. 1:15) pentru a sluji lui Dumnezeu. Vocaţia se afla în adâncul subconştientului său şi, într-o bună zi, subconştientul a devenit conştient. Dumnezeu a găsit cu cale să i-L descopere pe Fiul Său. Saul cel rău sau Pavel cel sfânt? Aceasta depinde de perspectiva din care se privesc lucrurile, dacă se judecă după nişte impresii superficiale sau recurgând la psihologie. Ce predică nechibzuită! Niciodată nu aş fi rostit-o într-o biserică. Dar vă invit să nu vedeţi în aceasta decât unul dintre visele mele în care mi-am închipuit că până şi nişte călăi, nişte torţionari pot avea ceva bun înăuntrul lor, cel puţin când dorm şi când vor fi cu noi în rai; da, eu am visat că un om poate fi spălat în sângele lui Cristos fără să fie conştient de lucrul acesta. Visurile sunt o nebunie şi de aceea eu predic astăzi aşa cum aţi văzut că am făcut-o. Dar m-aş bucura atât de mult să-i văd mântuiţi chiar şi pe executorii noştri! Şi amintiţi-vă că Vechiul Testament îl laudă pe Iosif nu atât ca pe un om care şi-ar trăi cu intensitate 116 o viaţă reală cât ca pe un visător de vise. Dacă privesc pofticios o femeie, mă întinez chiar fără să mă fi atins de trupul ei. Dar ce se întâmplă dacă eu mă uit Ia o femeie cu dorinţa de a-i face bine, chiar dacă nu fac apoi binele respectiv? Dreptatea cere ca dorinţa mea să fie taxată ca o faptă reală. Şi unde s-ar putea găsi o fiinţă atât de mizerabilă care să nu fi avut măcar o singură dată o bună intenţie, în gânduri, în priviri, în visuri? Lăsaţi-mă pe mine cu ideile mele nebune. Eu nu voi înceta să nădăjduiesc pentru voi cei care ne-aţi abandonat, care nu ne-aţi vizitat în închisoare atunci când eraţi treji. Şi voi veţi fi la dreapta Tatălui. Amin.
1111 13 ADEVĂRATUL ÎNVĂŢĂTOR AL BISERICII Dragi fraţi şi surori, Eu nu admit să existe franctirori în creştinism. Creştinii sunt nişte ostaşi care aparţin unei armate. Ei au superiori de care trebuie să asculte. Cristos însuşi „a dat pe unii apostoli… păstori şi învăţători” (Ef. 4:11). Nimeni nu poate fi creştin şi să declare, în acelaşi timp, că Domnul Isus este singurul lui păstor după cum nici un soldat nu poate să asculte de general fără a se supune căpitanului sau chiar sergentului, deşi aceştia sunt mai puţin pregătiţi, din punct de vedere militar, decât comandantul suprem. Noi ne-am obişnuit să trăim într-un sistem de liberă iniţiativă şi am aplicat Bisericilor noastre principii şi idei specifice acestui sistem. Dar creştinismul nu este originar din lumea aceasta şi, de aceea, el nu cunoaşte principiul liberei iniţiative. Caracteristicile sale sunt: organizarea, ierarhia şi, repet, ascultarea. Nu numai o ascultare faţă de Dumnezeu dar şi faţă de fraţii săi creştini pe care Biblia îi numeşte ,jnai-mari” sau căpetenii (Evr. 13:7). Credincioşii protestanţi consideră că nu au nevoie de nimeni să-i conducă în materie de credinţă. Ei l-au respins pe papa pentru că fiecare dintre ei se 118
consideră un papă. O asemenea atitudine nu este nici biblică, nici creştinească. Dar, odată pusă problema, avem dreptul să ne întrebăm: care este pastorul în care să avem încredere? Sarcina lui este de a mă aduce la perfecţiune până la sfinţenie, dar există atâţia şarlatani şi impostori. Unii oameni care sunt numiţi pastori nu au măcar intenţia de a conduce pe alţii la sfinţenie. Iar mulţi dintre cei ce cred că au vocaţia aceasta spun atâtea lucruri ciudate şi dau, prin viaţa lor, exemple contradictorii încât rămâi blocat şi perplex văzându-i şi ascultându-i. Care este adevăratul învăţător? Aici este o problemă care vă frământă nu numai pe dumneavoastră, dar şi pe Cristos însuşi când El întreabă: „Care este robul credincios şi înţelept pe care 1-a pus stăpânul său peste ceata slugilor sale, ca sale dea hrana la vremea hotărâtă?” (Mt. 24:45). Avem aici un mare semn de întrebare. Şi Domnul nu adaugă nimic, nu dă răspunsul. El nu a dat indicaţii precise cu privire la locul unde se află adevăratul pastor. El nu a spus că ar fi destul să te încredinţezi Bibliei pentru ca Biblia însăşi ne învaţă că există robi credincioşi care ne vor aduce Cuvântul lui Dumnezeu. A da oamenilor Biblia şi a-i asigura că
ea singură îi va conduce, fiind singurul lor ghid, este ca şi cum am pune în mâna unor şcolari toate manualele fără să le asigurăm şi profesorii care să-i înveţe. Nevoile lor nu pot fi acoperite numai prin intermediul cărţilor, ei au trebuinţă şi de profesori. Dar ce ne-a descoperit Domnul Isus Cristos cu privire la adevăratul învăţător? Revelaţia lui este pur şi simplu o întrebare, una din multele întrebări 119 formulate în Biblie. Vreţi să ştiţi cine este adevărata mireasă a lui Cristos? Uitaţi-vă în Sf. Scriptură şi veţi găsi răspunsul satisfăcător. „Cine este aceea (după textul original) care se suie din pustie ca un stâlp de fum, în mijlocul aburilor de mir şi de tămâie, înconjurată de toate miresmele exotice?” (Cânt. 3:6). Să observăm cu grijă că răspunsul este tocmai un semn de întrebare. Semnele de întrebare sunt singurele revelaţii ale lui Dumnezeu cu privire la problemele fundamentale ale vieţii creştine: cum găsim adevăratul pastor şi cine este adevărata Mireasă a lui Cristos. în textul original, şi semnul de întrebare lipseşte. Nu există decât un spaţiu gol care are rolul de a stimula gândirea. Dumnezeu doreşte să găsim noi înşine răspunsul la asemenea întrebări. Noi ne aflăm într-o postură paradoxală deoarece trebuie să învăţăm principiile şi bazele credinţei de la învăţători încuviinţaţi de Dumnezeu şi, în acelaşi timp, trebuie să cunoaştem atât de bine aceste probleme încât să fim capabili a alege noi înşine învăţătorul cel bun dintre sutele de persoane care se oferă să ne călăuzească. Aici se află un paradox asemănător multelor paradoxuri ale vieţii. Pentru a extrage minereul de fier, avem nevoie de unelte de fier. Pentru a dispune de unelte de fier, trebuie să extragem minereul de fier din mine, lucru care nu se poate realiza fără unelte de fier adecvate. Teoretic, extragerea fierului este o imposibilitate, dar viaţa s-a dovedit a fi mai puternică decât teoria. La fel stau lucrurile şi în cazul nostru. Trebuie pornit de la unelte primitive, adică de la nişte criterii 120 foarte simple. Cu ajutorul lor se pot face primii paşi în vederea descoperirii învăţătorului cel biin. După ce l-am găsit, vom putea merge mai departe, împreună cu el, căci şi el nu este decât un om, dar vom face lucrul acesta conduşi de dânsul. Unul dintre primele criterii cu ajutorul cărora îl putem descoperi pe învăţătorul competent este să ne informăm în legătură cu timpul cât el a rămas în tăcere. Sufletul nu părăseşte un anumit loc cu aceeaşi viteză ca trupul. Un sol al lui Dumnezeu nu poate transmite un mesaj din prima lovitură. Mintea lui continuă să rămână multă vreme în sferele cereşti
unde a primit mesajul din partea Domnului. După arestarea mea, s-a scurs mult timp înainte ca mintea mea să mi se alăture în închisoare. La început, ea a rămas la mine acasă. Au trebuit să treacă 30 de ani pentru ca Duhul Sfânt să-L atingă pe Isus. Abilitat prin pogorârea Duhului Sfânt asupra Lui, El a putut atunci să-Şi proclame mesajul Său. Şi Ioan Botezătorul a trebuit să aştepte 30 de ani înainte de a-şi începe lucrarea publică. Sf. Pavel, după ce L-a văzut şi L-a auzit vorbind pe Isus şi după ce a primit instruirea necesară de la un pastor numit Anania, s-a dus în Arabia pentru a cugeta în singurătate. El nu era încă apt pentru a fi un mesager al lui Dumnezeu. Sufletul său continua să fie tulburat de valuri şi să se menţină în vechiul cadru fariseic. Abia după câţiva ani sufletul lui a înţeles ceea ce urechile şi ochii săi percepuseră. în cele din urmă, el s-a dovedit a fi în stare să devină un apostol al Domnului. 121 A fi încet la mânie este o trăsătură generală a fiecărui creştin (Iac. 1:19) şi o caracteristică specială, obligatorie, a unui adevărat învăţător. Bărbatul care nu a trăit timp de câţiva ani într-o meditaţie liniştită poate fi capabil să dea o interpretare utilă unor mesaje aduse altădată de alte personaje, dar el nu este un învăţător care prezintă siguranţă. De ce ar trebui să primească el mesaje de la a doua mână şi nu direct de la sursă? Cât timp a rămas în tăcere pretinsul învăţător? Puneţi-i întrebarea aceasta. întrebaţi-l cât timp a rămas inexistent, fără să urce o singură treaptă în viaţa spirituală. Aici se află singura garanţie contra orgoliului. Cel ce nu se află pe o înălţime nu are de unde să cadă. O a doua caracteristică a adevăratului învăţător este aceea că el se foloseşte de un limbaj de o calitate aparte. Gărzile care au mers să-1 aresteze pe Isus s-au întors la marii preoţi zicând: Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” (Ioan 7:46). Fără îndoială că numeroase elemente din învăţătura lui Isus au fost întâlnite în Vechiul Testament, în tradiţia evreiască, în Vedele, la MengTse şi Lao-Tse. Cele spuse de El se asemănau şi cu învăţăturile rabinului Hillel. Isus folosea cuvinte comune religiei şi misticismului tuturor timpurilor. Altfel nu L-ar fi înţeles nimeni. însă pe lângă toate acestea, mesajul lui conţinea elemente unice de natură să uimească pe oameni, oricine ar fi fost şi la ce nivel spiritual s-ar fi aflat ei ori de câte ori au mai întâlnit un prooroc al lui Dumnezeu. 122 Ceea ce are de spus despre Divinitate un adevărat învăţător nu se poate descrie cu ajutorul unor idei comune, pentru că gândurile lui Dumnezeu nu sunt
gândurile noastre, ale oamenilor. Limbajul şi ideile noastre s-au constituit începând cu vremurile preistorice ca urmare a nevoii oamenilor de a comunica între ei la vânătoare, la pescuit, în legătură cu pregătirea hranei şi a relaţiilor lor personale. Unde s-ar putea găsi cuvintele care să permită transmiterea unui mesaj divin? Goethe cunoştea pe Satan, şi în opera sa intitulată „Faust”, el pune în gura lui Mefistofeles următoarele cuvinte adresate unui tânăr student: folosiţi timpul care ne scapă atât de repede! Folosind o metodă bună, veţi reuşi să-1 câştigaţi, înainte de toate, dragă prietene, te sfătuiesc să faci un curs de logică. Concentrându-te asupra acestui curs, te vei încălţa cu nişte silenţioase cizmuliţe spaniole, pentru a înainta prudent pe drumul rutinei, şi nu şerpuind ca o flacără zglobie din eroare în eroare. Apoi, vei învăţa, pe tot parcursul zilei, că, atât ceea ce faci într-o clipă, cât şi pentru activităţi de durată, este necesară o anumită spontaneitate. Mintea, fabrica de gânduri, se aseamănă cu meseria de ţesător în cazul căreia o simplă mişcare cu piciorul acţionează mii de fire, unde suveica se mişcă fără încetare, unde firele alunecă fără să le poţi urmări, unde o mie de nodum se leagă dintr-o singură lovitură. Apoi, intră filozoful care vă demonstrează cum trebuie să decurgă totul: primul este acesta, al doilea este acela, iar al treilea şi al patrulea le deducem; el îţi mai .arată că, dacă nu existau primul şi al doilea, nu ar R existat 123 nici al treilea şi al patrulea. Studenţii de pretutindeni iau de bun un asemenea raţionament, fără ca vreunul dintre ei să devină ţesător. Cine vrea să identifice şi să nimicească o făptură omenească începe prin a alunga sufletul; astfel, a rămas cu o viaţă transformată în fragmente, o puzderie de erori, fără puntea intelectuală.” Logica este o subtilă ţesătură de gânduri, dar acestea nu-s decât gânduri şi vor rămâne în stadiul acesta. Potrivit cu Ef. 4:11-12, pastorii trebuie să fie făcători de sfinţi şi nu de sisteme logice, construite solid. Un limbaj obişnuit nu este de ajuns pentru mesagerii lui Dumnezeu. De aceea David şi Debora se serveau de cântări, muzica lor însoţind cuvintele. De aceea, primii creştini obişnuiau să danseze, dacă sunt vrednici de încredere sursele gnostice. în sfârşit, din cauza aceasta Biserica şi-a exprimat întotdeauna mesajul prin intermediul sculpturii, picturii şi ritualurilor. Dar nici acestea nu sunt suficiente. Observaţi în ce măsură S-a exprimat Domnul Isus fără folosirea cuvintelor. Evangheliile remarcă mereu că ,£lŞi-a ridicat ochii”, „Şi-a ridicat mâna ” J-a atins „. El nu Se exprima doar prin vorbe ci şi prin gesturi şi îndeosebi prin expresia feţei. Uitaţi-vă cu atenţie la
tabloul lui Rubens, „Isus izgonind vânzătorii din Templu”, şi vă veţi da seama cât de expresivă era Faţa Lui. într-un veritabil mesaj din partea lui Dumnezeu, şi tăcerea semnificativă are de jucat un rol extraordinar. 124
Mulţi afirmă că ei cred în Biblie ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Dar dacă îi examinăm îndeaproape, vom constata că de fapt lucrurile nu stau tocmai aşa. Biblia este făcută din foi de hârtie albă (iniţial din pergament) pe care sunt aşternute litere negre. Aproape toţi creştinii cred că literele negre sunt Cuvântul lui Dumnezeu, dar paginile albe nu au nici un rost în credinţa lor. Şi, totuşi, acestea au o uriaşă însemnătate. Evanghelistul Luca spune că la vârsta de 12 ani Isus Se afla în Templu şi că toţi cei ce-L ascultau rămâneau uimiţi de răspunsurile Lui (Le. 2:47). Zadarnic vom căuta aceste răspunsuri în literele negre ale Bibliei, căci ele se află în spaţiile albe. „Măria s-a aşezat la picioarele Domnului şi asculta cuvintele Lui… Măria şi-a ales partea cea bună” (Le. 10:39,42). Asta poate părea foarte interesant, dar eu aş prefera să ştiu care au fost cuvintele pe care le ascultase ea. Ele au fost înregistrate în Biblie, dat nu sub forma unor litere negre. Tot în spaţiile albe ale Scripturii vom găsi răspunsul la întrebarea: ce a făcut Isus de la vârsta de 12 ani până Şi-a început lucrarea publică la 30 de ani? Biblia este mesajul lui Dumnezeu, şi ea se exprimă nu doar prin cuvintele cât şi prin tăcerea ei. Frumuseţea muzicii nu constă numai în sunetele ei, dar şi în pauzele dintre note. Căutaţi să înţelegeţi tăcerea mesagerilor lui Dumnezeu. Cu cât un mesager este mai autentic, cu atât mai misterioase sunt tăcerile lui. El vorbeşte adesea din abundenţă pentru a disimula tăcerea asupra subiectelor celor mai profunde. Trebuie să mergi mai 125 departe decât cuvintele lui pentru a putea descoperi adevărul pe care el intenţionează să-1 aducă. Percepeţi misterul aflat dincolo de mesager şi veţi descoperi mesajul lui Dumnezeu. Şi dacă este imposibil să găsiţi un învăţător care să întrunească trăsăturile despre care v-am vorbit, ce-i de făcut? Ei bine, s-ar putea să fie el însuşi un bun învăţător în formare. Puteţi evoca aceste lucruri în auzul pastorului dumneavoastră deoarece ele ar putea să-i fie de un real folos. Relaţia dintre pastor şi un membru al turmei este paradoxală: aceasta din urmă primeşte învăţătură de la pastor, dar tot atât de adevărat este că enoriaşul contribuie la formarea conducătorului său spiritual. în tot ceea ce faceţi, începeţi prin acceptarea
acestor criterii. Eu sunt mâhnit din pricină că nu am fost până în prezent un bun învăţător creştin. Nu am avut niciodată timp pentru Vrabia”. Astăzi trăiesc într-o tăcere absolută şi într-o singurătate totală. Gardienii poartă încălţăminte de fetru, astfel că nici nu-i aud când se apropie de celula mea. Ei îmi aduc mâncarea fără să spună un singur cuvânt. Vocile lăuntrice au încetat şi ele. Se scurg atunci perioade lungi de timp când nici Dumnezeu nu-mi mai vorbeşte şi când însăşi conştiinţa mea tace. Poate că Dumnezeu mă corijează astfel pentru a face din mine, în viitor un bun învăţător. Rugaţi-vă să fie astfel! Amin.
14 SAREA ESTE BUNĂ Dragi fraţi şi surori, Evreii când se scoală dimineaţa, încep ziua prin a se spăla. îndată după aceea se roagă, lucru care durează cel puţin un ceas. Cât despre creştini, aceştia încep cu citirea Bibliei şi numai după aceea prind să £e roage. De ce? Rabinul David Talner, contrar obiceiului general al evreilor, îşi începea ziua prin citirea corespondenţei. Numai după ce termina de citit scrisorile mergea la rugăciune. Când a fost întrebat de ce face lucrul acesta, el a răspuns astfel: — Cu cât un om este mai vestit, cu atât îi este mai greu să se scuture de gândurile rele care îl năpădesc atunci când vrea să se roage. Şi atunci, eu încep întotdeauna prin a-mi citi scrisorile. în general, oamenii mă tratează ca pe un rabin integru, un bun învăţător, un ghid înţelept, un om sfânt şi alte titluri flatante. Şi eu îmi încep atunci rugăciunea zicând Domnului: „Tu, Doamne, ştii că eu nu merit toate aceste titluri de onoare, dar din pricină că atâţia oameni cred in mod sincer că eu sunt aşa ceva, Te rog să nu-i decepţionezi şi să face ca eu să devin ceea ce ei cred că eu sunt deja.” Iată de ce noi citim 127 Biblia înainte de a ne ruga. Prin intermediul Scripturii, nu nişte oameni ci Dumnezeu însuşi este Acela care ne adresează cuvintele cele mai frumoase şi mai nemeritate: „ Voi sunteţi sarea pământului” (Mt. 5:13), „voi sunteţi lumina lumii” (Mt. 5:14), „ voi toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu ” (Gal. 3:26), „părtaţi firii dumnezeieşti” (II Pet. 1:4) ^ostenitoriai luiDumnezeu”(Rom. 8:17), „teiubesccu o iubire veşnică” (Ier. 31:3). Toate aceste cuvinte şi altele asemenea lor ne incită să ne rugăm pentru a putea deveni ceea ce Dumnezeu doreşte să fim. însă, la fel ca în ,JFurtuna „lui Shakespeare, unde Antonio, un uzurpator, „îşi consideră păcătoasă memoria pentru a-şi susţine propria minciună” – el
credea că, într-adevăr, era ducele – şi nouă ne este % uşor să luăm drept realităţi nişte complimente făcute de o inimă plină de dragoste şi care ne incită să facem ce este bine. Este lesne să credem o minciună, nu ne este greu să credem că reputaţia noastră este autentică, fără să facem vreun efort pentru a poseda calităţile corespunzătoare acestor titluri. Noi suntem sarea pământului. „Sarea este bună” (Mc. 9:50). Suntem şi noi buni? Oare asanăm noi hrana altora? Dăm şi noi un gust şi un sens vieţii altora? Sau îi lăsăm pe oameni fără sare aşa cum suntem noi, deţinuţii? Numai faptul că Biblia ne numeşte „sarea pământului”nu este suficient. Un prieten al meu, care era profesor, avea un elev foarte capabil dar extrem de leneş. El a prezentat într-o zi o temă proastă. Profesorul 1-a mustrat, însă i-a dat nota maximă, zicându-i că, după ce a obţinut nota aceasta, ar trebui în viitor, să se arate vrednic de ea. 128 Dar cum devenim noi buni? Condiţiile nu prea ne favorizează. Iniţial, eu nu am existat. Apoi, am fost făcut pornind tocmai de la elementele care alcătuiesc ţărâna pământului. în curând, eu mă voi întoarce în ţărână. Sufletul meu este păcătos prin moştenire. Ntf există nici o şansă să devin mai bun prin eforturile iniţiate de voinţa mea. Voinţa mea nu este în stare nici să mă facă să rămân bun dacă aş ajunge vreodată aşa ceva. De aceea, noi suntem siliţi să ne bizuim numai pe harul lui Dumnezeu. A devenit bun numai acela care a făcut descoperirea colosală că nu este nimic bun în sine însuşi şi că nici nu poate deveni bun prin el însuşi. Şi atunci L-a rugat pe Dumnezeu să-1 facă El în stare să devină bun. Rezultatul este că omul acesta moare şi devine o altă făptură. Tu devii EL. Toate meritele LUI sunt acum ale noastre, fără excepţii şi fără rezerve. Sunteţi la fel de îndreptăţiţi să vă declaraţi posesorii meritelor şi bunătăţii lui Cristos pe cât de îndreptăţiţi sunteţi să vă consideraţi proprietarii unor bunuri pe care le-aţi dobândit, în mod legal, printr-un act de moştenire. Din două, una: sau toţi misticii creştini au fost nebuni, sau un creştin poate, pe drept să-I spună lui Isus ca Sf. Gertruda: „Tu eşti eu.'”sau ca Luther în comentariul Epistolei către Galateni: „un creştin este Cristosul”. însuşindu-vă personalitatea lui Cristos, aşa încât
să puteţi spune: „nu mai trăiesc eu, ei Cristos trăieşte în mine”(Gal. 2:20), dumneavoastră sunteţi sarea pământului, sunteţi buni şi aşa veţi rămâne pentru totdeauna. întrebarea: „dacă sarea îşi pierde puterea de a săra, cu ce îi veţi da înapoi puterea 9 – Dacă zidurile ar putea vorbi
129 aceasta?”(Mc. 9:50) devine pur teoretică, deoarece cu privire la dumneavoastră nu se va întâmpla
niciodată ca sarea să-şi piardă salinitatea. Dumneavoastră vă puteţi pierde natura divină în aceeaşi măsură în care Cristos încetează să fie Cristosul. Dar cum trebuie să procedez, în mod practic, pentru a nu mai fi EU ci EL? Biblia vorbeşte despre nebunia crucii (I Cor. 1:18) şi chiar despre nebunia lui Dumnezeu (I Cor. 1:25). Atunci, haideţi să căutăm o explicaţie privind către oamenii nebuni. Există nebuni care se cred Napoleon, alţii Sf. Franciscde Assisi sau Winston Churchill. Toţi aceştia se comportă potrivit cu ceea ce cred că sunt. Cel ce se dă drept Napoleon îşi va pune un tricorn, îşi va pune mâna în vestă, va discuta probleme de strategie militară, se va făli cu Austerlitz sau îi va blestema pe englezi pentru a-1 fi bătut la Waterloo. Cel ce crede că este Sf. Francisc de Assisi va purta roba şi cingătoarea răsucită a unui călugăr franciscan, va posti, se va ruga mult şi va rosti cuvinte pioase, chiar dacă, în cazul lui, ele nu au nici o valoare reală. Omul care se dă drept Churchill se va deplasa pretutindeni cu o lulea groasă în gură şi va aborda mereu chestiuni de ordin politic. Ceea ce crezi îţi determină şi comportamentul. începeţi cu nebunia aceasta. Consideraţi-vă asemenea Sf. Gertruda şi altor sfinţi care au procedat astfel: EU sunt EL. Această presupunere nebună va avea acelaşi rezultat ca în cazul altor nebuni: veţi ajunge să vă comportaţi ca Cristos din ce în ce mai mult. 130 Şi totuşi există o anumită diferenţă între cele două feluri de nebunie. Dacă cineva se crede Churchill, se va comporta ca Churchill, dar nu va fi Churchill însuşi. Dar dacă eu cred că sunt EL, o părticică din Trupul Său duhovnicesc (tot aşa cum inima mea este EU, creierul meu este EU, glandele mele sufletul meu, mintea mea şi ochii mei sunt EU şi după cum fiecare mădular al trupului Său este EL) şi dacă credinţa aceasta produce în mine, încetul cu încetul, schimbări corespunzătoare, eu voi fi, în adevăr,, EL.
Cuvintele Bibliei: „Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta” (I Ioan 4:17) şi-au găsit atunci împlinirea în viaţa noastră. Când eşti un păcătos, ai nevoie de credinţă pentru a putea crede că eşti EL. Dar oare ce ştim noi, în definitiv, despre viaţa proorocilor, de la Isaia până la Maleahi? Ne sunt cunoscute, profeţiile lor, dar nu şi virtuţile sau defectele lor. Cineva devine copil al lui Dumnezeu prin credinţă, nu prin virtuţi şi fapte bune. Să aveţi credinţa aceasta şi veţi fi din temelie buni, având o bunătate care nu se poate altera. De atunci, sarea nu-şi poate pierde gustul. Cutare sau cutare grăunte de sare poate s-o piardă, dar sarea, formula chimică sarea, noţiunea de sare în esenţa ei, nu va putea înceta niciodată să fie sare. Dumnea-
voastră veţi deveni formula inalterabilă a „bunătăţii”. încetaţi definitiv a vă mai trăi viaţa dumneavoastră înşivă. Negaţi EUL dumneavoastră. încetaţi practicarea virtuţilor Eului, precum şi alimentarea senzaţiilor sale. Dumneavoastră aţi fost răstigniţi împreună cu Cristos şi aţi îndurat soarta tututor celor crucificaţi. Aţi murit, dar acum existaţi. Deoarece 131 existaţi după ce aţi experimentat moartea, înseamnă că a trebuit să trăiţi naşterea din nou a cărei bază este nu o unire pământească, ci una cerească: acum nu aţi fost concepuţi în păcat ci aţi fost născuţi din Dumnezeu. Aţi devenit iarăşi nişte copii, nişte îngeri. (Potrivit Talmudului, etimologia cuvântului heruvim este Kerabja = ca un copil, pentru că la Babilon un copil era numit rabja). V-aţi născut din nou, fiind dotaţi cu un caracter nou, angelic, divin. Trebuie să credeţi lucrul acesta. Nu vă neliniştiţi dacă mai descoperiţi lucruri rele în fiinţa dumneavoastră. Copiii îşi imaginează multe lucruri fanteziste. Lumea lor este populată cu numeroase produse ale imaginaţiei lor. Credeţi mai degrabă cuvintele lui Dumnezeu: ,Jn zilele acelea, în vremea aceea, se va căuta nelegiuirea lui Israel, şi nu va mai fi, şi păcatul lui Iuda, şi nu se va mai găsi” (Ier. 50:20). Profeţia aceasta se referă la vremea când evreii s-au întors din robia babilonică. Considerate din perspectivă omenească, păcatele lor erau multe, şi Neemia chiar i-a pedepsit pe unii dintre ei pentru vina lor. Dar, privind lucrurile din perspectivă divină, cum este acum cazul cu dumneavoastră, nu se mai vedea nici un păcat. Autodiagnosticarea nu este un lucru pozitiv. De aceea, nu vă judecaţi singuri, mărginiţi-vă la a crede cu fermitate că nu mai trăiţi dumneavoastră, ci Cristos trăieşte în fiinţa dumneavoastră. Persistaţi a crede lucrul acesta la fel ca nebunul care se crede a fi Napoleon, deşi toată lumea afirmă contrariul cu privire la el, şi veţi reuşi. Veţi atinge „bunătatea” care nu este trecătoare. Amin.
15 CREDEŢI ÎN CEEA CE VINE DIN INIMĂ Dragi fraţi şi surori, Cum porunceşte Dumnezeu, în chip practic, unuia dintre copiii Săi ce trebuie să spună? în diferite moduri. în primul rând, El poate să facă lucrul acesta prin intermediul unui vis. Mi s-a întâmplat să visez, de la un capăt la altul, un articol pentru o revistă. Acest viş mi-a produs o asemenea impresie încât m-am sculat şi am scris, în plină noapte, acest articol care a fost considerat unul dintre cele mai bune articole ale mele. El conţinea şi o prezicere clară referitor la evoluţia mea spirituală viitoare, fără ca, to-
tuşi, eu s-o fi înţeles la acea dată. Altădată, am visat o predică întreagă, începând cu preaiubiţii mei fraţi” şi sfârşind cu ,rAmin”-vi final. De asemenea, am scris în timpul nopţii. (Niciodată nu mă culcam fără a-mi pune în apropierea patului toc şi hârtie. „Eu dorm, dar inima mea veghează”, zice Mireasa în Cânt. 5:2. Ea nu încetează să aştepte un semnal din partea Mirelui). Predica aceasta mi-a părut atât de fantastică încât nu am rostit-o niciodată. însă în închisoare, mi-am dat seama că ea ar fi putut determina evitarea multor suferinţe 133 în sânul Bisericii mele şi ar fi putut opri pe unii membri să ajungă trădători, panta pe care ei se angajaseră ceva mai înainte de asta. Dumnezeu nu vorbeşte numai în visuri. Mi s-a întâmplat odată, în plin centru comercial, în Bucureşti, să mă văd obligat a lua creion şi hârtie pentru a scrie ceea ce avea să-mi fie inspirat. Am fixat hârtia pe vitrina unui „Boutique” şi, într-o jumătate de oră, toată schiţa unei broşuri mi-a fost dictată realmente. Cărticica aceasta este cunoscută sub titlul de „Oglinda sufletului omenesc”şi trece drept cel mai bun lucru pe care l-am putut scrie. Nu şovăiesc a reaminti această apreciere din pricină că eu nu am contribuit deloc la alcătuirea acestei lucrări. îmi imaginez că numeroşi copii ai lui Dumnezeu au avut experienţe asemănătoare, fie în stare de veghe, fie în somnul lor. Alteori, Dumnezeu vorbeşte printr-un verset din Sf. Scriptură, printr-o predică, printr-o carte sau în cadrul unei conversaţii. Dar modul cel mai obişnuit prin care vorbeşte unuia dintre copiii Lui constă din a Se introduce El însuşi în gândurile noastre. El mă controlează, servindu-Se de caracterul meu. Eu cred că gândurille mele sunt ale Sale, chiar dacă ele mi se pot părea stranii. Multe din gândurile exprimate în Psalmii lui David sau în profeţiile lui Ieremia sau Ezechiel şi care îi sunt atribuite lui Dumnezeu au trebuit să li se pară foarte ciudate proorocilor. Poate că Petru şi Pavel şi-au pus întrebarea (deşi ei erau convinşi că sunt inspiraţi de Duhul Sfânt) de ce i-au calificat pe unii creştini drept câini sau scroafe (II Petru 2:22) şi de ce au rostit cuvinte de blestem contra unui număr mare dintre aceştia. Dar dumnea134 voastră înşivă spuneţi ceea ce gândiţi şi, dacă aţi devenit, prin credinţă, copii ai lui Dumnezeu, puteţi fi convinşi că aţi spus ceea ce Dumnezeu v-a poruncit să ziceţi. Dacă nu El, atunci cine altul? El a putut transforma blestemele lui Balaam în binecuvântări, contrar voinţei falsului prooroc (Num. 23:25; 24). Prin urmare, El poate să transforme şi cuvintele mele, chiar înainte ca eu să le fi pronunţat. Şi cum El nu intervine în acest sens, trebuie că doreşte să mă audă
zicând tocmai cuvintele pe care le spun eu. Aveţi cumva impresia că unele cuvinte ale dumneavoastră au avut o nuanţă seducătoare? Acesta nu trebuie nicidecum să alimenteze teama că ele nu au venit din partea lui Dumnezeu. Domnul trimite uneori „un duh de minciună” (II Cr. 18:18-21). Poate că El vrea să nimicească vreun Ahab care merită asemenea soartă şi voieşte să vă folosească drept instrumente în acest sens. Preferaţi cumva să fiţi folosiţi numai în scopuri pozitive? Dar societatea are nevoie de dame parfumate şi, totodată, de tăbăcari prin activitatea cărora rezultă mirosuri mai puţin atrăgătoare. De ce ar fi un altul tăbăcar iar dumneavoastră cel care răspândeşte miresme îmbătătoare? Puneţi-vă dar la dispoziţia lui Dumnezeu. Fiţi purtătorul Său de cuvânt, glasul Lui, cum a fost Ioan Botezătorul; nimic mai mult decât o voce, iar El să fie mintea care decide ceea ce trebuie să spună glasul respectiv. Ioan Botezătorul, glasul din pustie, a declarat că Isus ţine în mână lopata de vânturat şi că El aruncă pleava în focul care nu se stinge (Mt. 3:12). Aceeaşi minte divină care s-a servit mai târziu de aceeaşi voce a vestit că Acela pe care-L descrisese cu atâta duritate era JMielul lui
135 Dumnezeu care ridică păcatul lumii”(Ioan 1:29). Ioan Botezătorul nu era preocupat să stabilească până la ce punct aceste două declaraţii erau concordante. El a spus simplu ceea ce i-a trecut prin minte, o minte care era în întregime supusă lui Dumnezeu. Dumneavoastră trebuie să procedaţi la fel. St.Bonaventure zice că Diavolul procedează faţă de dumneavoastră ca un general care porneşte să cucerească un oraş: el caută punctul său cel mai slab şi acolo atacă. Punctul nostru cel mai slab este să nu credem că Dumnezeu îşi exprimă voia Sa, că El vorbeşte şi lucrează servindu-Se de noi. în a Ii-a carte a Cronicilor (18:30) este scris că Jmpăratul Siriei dăduse următoarea poruncă maimarilorpeste carele lui: «Să nu vă luptaţi nici cu cel mic, nici cu cel mai mare, ci să vă luptaţi numai cu împăratul lui Israel.»”!^, fel este şi strategia Satanei: caracteristica noastră cea mai regală, într-adevăr, şi anume deplina certitudine că suntem îndreptăţiţi să acţionăm şi să ne prezentăm aşa cum o facem este tocmai ţinta pe care o vizează el. Şi aşa se naşte îndoiala în mintea noastră şi a celor ce ne ascultă, îndoiala de a fi îndrăznit să credem că noi am vorbit în Numele lui Dumnezeu atunci când El nu ne-ar fi poruncit s-o facem. Da, în chipul acesta survin haosul şi confuzia. Isus ştia că El este adevărul. El ştia că tot ce spunea era exact ceea ce Dumnezeu voia să fie spus şi, de asemenea, modul în care trebuia să fie zis. El nu avea nici cea mai mică îndoială în privinţa aceasta. Cum putea să Se îndoiască Cel ce declara
categoric: ,JEu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14:6)? Isus a zis: „Eu sunt adevărul”. Luând acest text ca bază, Biserica nu a încetat să afirme de aproape 2000 de ani că El este Adevărul. Dar Cristos nu a proclamat niciodată că El, Isus, considerat ca a treia persoană, este Adevărul, ci a spus limpede: EU (adică persoana întâi) SUNT ADEVĂRUL. Eu sunt aşa ceva de vreme ce sunt EU, adică persoana întâi. Un Isus care este EL, un om care a trăit acum 2000 de ani în Palestina, nu poate fi Adevărul. El nu Şi-a exprimat niciodată opiniile cu privire la numeroase chestiuni ale epocii moderne cum ar fi: teoria relativităţii, viaţa actuală, lumea tehnicii, lumea politică a zilelor noastre, problemele nazismului, bolşevismului şi imperialismului ş.a.m.d. Numai un Isus care este un EU, un EU VIU, poate rezolva.problemele vieţii de fiecare zi. La profetul autentic, şi chiar la cel mai modest martor al adevărului, se poate constata existenţa unui EU. El trăieşte, prin martorii Săi, cu toată puterea adevărului Lui, la persoana întâi, şî-i dă ucenicului Său încrederea totală în tot ce zice şi ce face. Unele lucruri spuse de martorul lui Cristos pot fi greşite din punct de vedere omenesc, dar cuvintele acestea au fost voite de Dumnezeu însuşi. Un jucător de şah poate sacrifica un pion pentru a câştiga o partidă. Pionul îşi poate reproşa că s-a lăsat să fie luat, dar el nu ştie ce rol poate juca, în planul strategic al stăpânului, această pierdere aparentă. Dumnezeu a putut porunci lui Şimei să-1 blesteme pe David (II Sam. 16:5). El a vrut ca marele preot Caiafa şi dregătorul Pilat să procedeze cu Isus exact aşa cum au făcut-o. Apostolii au spus despre liga pe care au fondat-o vrăjmaşii lui Isus următoarele cuvinte: „în adevăr, împotriva Robului Tău cplui 137 sfânt, Isus, pe care L-ai uns Tu, s-au însoţit în cetatea aceasta (lit. : «au făcut o ligă», N. tr.) Irod şi Pilat din Pont cu Neamurile şi cu noroadele lui Israel ca să facă tot ce hotărâse mai dinainte mâna Ta şi sfatul Tău.” (F.A. 4:27-28). Din punct de vedere omenesc, ei ar fi comis o crimă evitând să-L răstignească pe Isus Cristos, înpiedicând astfel răscumpărarea omenirii, iar aceasta în virtutea presupunerii nefondate că ei ar fi avut libertatea voinţei şi ar fi putut acţiona altfel de cum au făcut-o. Eu ştiu că vă şochez vorbind astfel, dar chiar lucrul acesta îl intenţionez. Surzenia’ poate fi vindecată prin şocuri. O uriaşă posibilitate vă stă în faţă şi anume: a trăi eliberaţi de orice îndoială, scutiţi de teama de a face sau a spune ceva care să fie contrar poruncilor lui Dumnezeu, iar toate acestea sunt posibile pentru că Isus, adevărul, a devenit „ETJ” în fiinţa dumneavoastră prin credinţă.
Credeţi oare că sunteţi Templul Duhului Sfânt? Dacă da, fiind convinşi că Duhul Sfânt este Dumnezeu, fiţi siguri, de asemenea, că El nu va îngădui să înlocuiască ceva rău în această frumoasă locuinţă care îi aparţine. Sf. Ioan le scrie credincioşilor în prima sa epistolă: „ Voi aţi primit ungerea din partea Celui Sfânt şi ştiţi orice lucru ” (I Ioan 2:20). Ieremia vorbeşte despre Noul Legământ astfel: ,JVici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: «Cunoaştepe Domnul!» ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul.” (Ier. 31:34). Un creştin adevărat este convins de justeţea cunoaşterii sale. El nu are nevoie să se gândească la ceea ce trebuie să 138 spună: „căci ce veţi a vea de spus vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi”(Mt. 10:19-20). Dar este imposibil să nu comiţi niciodată vreo greşeală? Doctorul Erlich a făcut 665 de experienţe negative înainte de a descoperi remediul contra sifilisului, remediu care a fost numit, în consecinţă, 666. Oare cele 665 de experienţe negative au fost nişte erori? Le-am putea considera astfel, însă am putea spune tot aşa de bine că acestea au fost 665 de trepte urcate spre adevăr. Numai în sensul acesta poate comite erori un creştin. Fiecare eroare din partea sa constituie un pas necesar şi inevitabil în direcţia Adevărului Ultim care rămâne în el şi care aşteaptă doar ca creştinul să sape destul de adânc pentru a-1 descoperi. Atunci este imposibil ca el să fie un prooroc mincinos. Eu am tranversat o teribilă perioadă de îndoieli. Timp de săptămâni în şir, Diavolul m-a chinuit zi şi noapte, spunându-mi că eu am fost un prooroc mincinos şi că fusesem pedepsit pentru asta. într-o noapte, am luat hotărârea ca să mă întorc la credinţa evreiască. Altădată, am resimţit o puternică atracţie spre Biserica romano-catolică. Şi atunci mi-am pus întrebarea: dar dacă adventiştii au dreptate? Biblia ne porunceşte, de sute de ori, să păzim sabatul. A şti că Isus este Adevărul nu-mi era, în momentele respective, de nici un ajutor. Şi nu mi-am recăpătat liniştea şi seninătatea decât zicându-i Satanei care mă ispitea: ,fiu sunt Adevărul”. Eu cred în ceea ce gândesc. Căci eu EUL cel sfinţit de Isus – eu cred astfel. Aceasta este realitatea. Amin. 139
16 GENEALOGII SUMBRE, PLICTISITOARE Fraţi şi surori preaiubiţi, Acele pasaje biblice care ne apar drept nişte genealogii plictisitoare sau ca nişte însuşiri de lo-
calităţi în cursul unei călătorii au, în realitate, o semnificaţie profundă. Aproape Ură excepţie numele localităţilor şi substantivele proprii în general au, în ebraică, o semnificaţie aparte. Prin urmare, este posibil să citim, în textul original, unele versete ca o simplă însuşire de nume sau ca nişte propoziţii unde fiecare cuvânt are semnificaţia lui proprie. Aşa stau lucrurile, de exemplu, cu Talmudul babilonian comentând pasajul din Num. 21:18-20 : ,J)in pustia aceasta s-au dus la Matana; din Matana, la Nahaliel; din Nahaliel, la Bamot; din Bamot la valea din câmpia Moabului”. Şi comentariul talmudic spune: ,JDacă aţi devenit asemenea nisipului pustiei pe care oricine îl poate călca în picioare, mergeţi la MATTANAH (în ebr. : dar), adică primiţi darul Legii. De acolo mergeţi la NAHALI-EL («moştenirea mea este Dumnezeu»). Dumnezeu devine moştenirea voastră. De aici veţi pleca la BAMOTH ^ceea ce vrea să spună: înălţime). Dar, dacă odată ajunşi acolo, 140 deveniţi mândri, va trebui să coborâţi iarăşi de pe culmi în vale.” Eu mi-am adus aminte de acest pasaj al Talmudului atunci când mi s-a poruncit să mă întind la pământ pentru ca torţionarii mei să meargă pe trupul meu. Aceasta era drumul care duce la MATTANAH. Multe versete ale Bibliei capătă o semnificaţie nouă atunci, când sunt cunoscute sub forma lor originală. Pastorii şi preoţii ar trebui neapărat să studieze aceste texte în original. Când nişte populaţii de naţionalităţi diferite se ajută reciproc, de obicei învaţă fiecare limba celeilalte. Şi atunci oare de ce copiii lui Dumnezeu, şi în special cei cultivaţi, nu ar trebui să înveţe limba originală a Bibliei? Eu am fost foarte impresionat citind, cu mulţi ani în urmă, despre un misionar care a intrat în prăvălia unui creştin chinez într-un moment când nu se afla nici un client acolo. El stătea la tejghea şi studia Noul Testament în greacă. Foarte surprins, misionarul 1-a întrebat pe comerciant cum a ajuns să înveţe limba greacă. Chinezul a răspuns: ,JDin respect pentru Cuvântul lui Dumnezeu.” în cartea lui Neemia, avem un pasaj (12.10) al cărui sens este mult mai profund decât s-ar părea la prima vedere: ,Josua a născut pe Ioiachim; Ioiachim a născut pe Eliaşib; Eliaşib a născut pe Ioiada.” Iosua este prima verigă a acestui lanţ genealogic, în ebraică, Iosua este numele Mântuitorului, este echivalentul pentru Isus şi înseamnă mântuire. Noi considerăm, de obicei, că Isus nu ne mântuieşte decât de o pedeapsă cuvenită pentru păcatele noastre. Ne asemănăm, într-o anumită măsură, unei tinere catolice care se ruga în faţa statuii Fecioarei Măria şi-i zicea ■ 141
astfel: ,j\jută-mă să păcătuiesc fără a procrea după cum tu ai procreat fără să păcătuieşti!” Nouă ne-ar plăcea să înfăptuim un păcat care, totuşi, să nu ne ducă în iad, rezultat absolut inevitabil. însă Domnul Isus ne mântuieşte nu numai de pierzarea veşnică, de flăcările iadului, dar şi de puterea păcatului, precum şi de multe alte lucruri. El ne mântuieşte de eroare, de posibilitatea de a comite erori. Fiul lui Dumnezeu a fost făcut pentru noi nu numai neprihănire şi răscumpărare dar şi înţelepciune. El ne mântuieşte de o viaţă lipsită de semnificaţie, de o viaţă fără scop şi fără viziune. El ne mântuieşte de meschinărie. Pentru Peer Gynt din Ibsen, EUL său însemna „o mulţime d6 dorinţe, de pasiuni şi de pofte”. Era suma capriciilor şi a tuturor pretenţiilor, pe scurt „a tot ceea ce-mi aparţine numai mie însumi şi serveşte manifestării propriului meu fel de a fi”. El se considera suficient lui însuşi, uitând că provenea dintr-o persoană şi că viaţa sa depindea de alţii. Isuse, Jeshua, mântuieşte-ne de acest EU minuscul! în vreme ce Peer Gynt îşi petrecea viaţa cutreierând lumea, ca un beţiv, magician, prooroc mincinos şi negustor de sclavi, adevăratul său EU trăia în credinţa, speranţa şi dragostea lui Solveig care-1 aştepta cu credincioşie. Isus ne dăruieşte EUL Lui pentru ca El să devină al nostru. Ce mare bucurie pentru El a fost şi este faptul de a fi suferit pentru noi, de a Se fi făcut părtaş tuturor nedesăvârşirilor noastre, tuturor defectelor noastre şi incapacităţii noastre de a ne ridica mai presus de noi înşine! Da, pentru că, drept rezultat al 142 suferinţelor Sale, El ne poate mântui la cel mai înalt nivel, în sensul cel mai profund al cuvântului. Acest Jeshua (mântuire) zămisleşte în noi pe Ioiachim (Joiakim) care înseamnă ,JDumnezeu ne înalţă”. Noi devenim astfel apţi pentru a fi ridicaţi pe culmi nesăbuite. Nu mai suntem zdrobiţi de povara păcatelor noastre, căci am fost mântuiţi de ataşamentul faţă de lucrurile trecătoare. La rândul lui, Ioaichim naşte pe Eliaşib care semnifică: ,JDumnezeu Se întorce spre noi.” Glorie lui Dumnezeu mai presus de înălţimea cerurilor! Nu este drept ca Dumnezeu să Se coboare mereu până la nivelul mizeriei noastre omeneşti. Planul Lui este să ne facă în stare să ne ridicăm şi noi acolo unde se află tronul Lui pentru a vedea minunile împărăţiei Lui. Cristos a cinat cu noi şi acum este rândul nostru să intrăm în părtăşie cu El, să împărtăşim gândurile Lui divine şi să-I dăm concursul spre a-Şi îndeplini misiunea Sa divină. Eliaşib 1-a născut pe Ioiada, nume care vrea să spună: „a cunoaşte pe Dumnezeu”. înainte de a trece prin toate aceste stadii, noi am putut cunoşte multe
lucruri despre Dumnezeu. Acum însă îl cunoaştem pe El însuşi. Termenul grecesc pentru cunoştere ca şi echivalentul său în ebraică evocă ideea unirii intime între soţ şi soţia sa. >rAdam a cunoscut-o pe nevastă-sa Eva” (Gen. 4:1). A venit acum momentul căsătoriei mistice, al unirii spirituale, al nunţii Mielului. Fecioarele înţelepte au pătruns cu Elin odaia de nuntă. O stare de dragoste face loc alteia, o etapă de creştere spirituală dă naştere alteia, tot aşa un tată 143 zămisleşte un fiu. Aici se află sensul profund al acestui verset şi al multora care i se aseamănă. Smulgeţi măştile şi faceţi să iasă la iveală falsitatea care se deghizează în adevăr. Părăsiţi pe toţi conducătorii religioşi care ignoră această veche cale pe care au mers sfinţii din trecut, călăuze care nu caută să umble, la rândul lor, pe drumul acesta! Există multe magazine unde se vând ,jninciuni religioase”. Unii oameni pot îmbrăca veşminte sacerdotale pot disimula aceste minciuni în fumul de tămâie, le pot acompania cu muzica impresionantă a unor instrumente sofisticate şi le pot împacheta în afirmaţii teologice vechi sau noi. Adevărul trebuie căutat în altă parte. El trece de la starea de mântuire deplină la starea unde, înălţat pe culmile cereşti Dumnezeu Se întoarce spre noi plin de dragoste şi Se uneşte cu noi, printr-o relaţie personală şi intimă, îmbrăţişându-ne cu căldură şi sărutându-ne cu foc. Lucrul acesta poate avea loc nu numai în cursul unei splendide ceremonii religioase ci şi în interiorul unei modeste capele, precum şi în interiorul unei colibe sau în întunericul şi singurătatea unei celule de închisoare. Dar tocmai aceasta constituie esenţa religiei: să-L iubeşti pe Dumnezeu, fără nici o rezervă, şi să nu te odihneşti înainte de a fi devenit în mod desăvârşit una cu El pentru toată veşnicia. Cu cât este mai mare o suferinţă pe care o îndurăm, cu atât mai greu ni se pare că ne trece timpul. De aceea Dumnezeu este veşnic, în vreme ce noi suntem trecători. El are de suportat o durere atât de mare pe care noi nu putem nici măcar s-o înţelegem. 144 Suferinţa Lui face ca timpul Său să nu se sfârşească niciodată. în Talmud stă scris: ,JVoaptea se împarte în trei străji. La fiecare strajă, Cel Atotputernic, binecuvântat fie Numele Lui, Se aşază şi răcneşte ca un leu, zicând: Vai, EuMi-am distrus casa!Mi-am ars Templul şi i-am risipit pe copiii Mei printre naţiuni… vai de tatăl care şi-a lepădat copiii şi vai de copiii care au fost izgoniţi de la masa tatălui lor.” Trebuie să facem să înceteze suferinţa inimii lui
Dumnezeu, iar asta nu o putem realiza decât înlăturând cauza care a produs-o, şi anume despărţirea noastră de El. Trebuie să plecăm de la Jeshua, trecând prin etapele intermediare până ajungem la loiada, experimentând o unire cu Dumnezeu tot aşa de deplină ca aceea dintre un soţ şi soţia lui care au devenit un singur trup. Atunci Dumnezeu, nemaitrebuind să sufere şi simţind o bucurie desăvârşită, timpul se va scurge rapid pentru El tot aşa cum trece pentru cei pe deplin fericiţi. Timpul va trece alât de repede încât va dispărea complet, va înceta să mai existe. Şi când trecerea aceasta de la mântuire la unirea cu Dumnezeu se va fi produs pentru toate creaturile, Dumnezeu va fi totul în toţi. Toate creaturile Lui vor fi divinizate. Noi vom şedea cu El pe un tron ceresc (Ap. 3:21). Cuvintele lui Isus: „ Voi sunteţi dumnezei” (loan 10:34) se vor fi împlinit. Dumnezeu fiind totul în toţi, nu va mai fi Dumnezeul nimănui. Noi vom fi pătruns în Dumnezeire. Distanţa între închinător şi Cel căruia I se închină el va fi dispărut, scopul creaţiei va fi fost atins. Moştenitorii lui Dumnezeu îşi vor 10 – Dacă zidurile ar putea vorbi
145
l lua în stăpânire moştenirea, vechiul mit al lui Brahma care adoarme îşi va fi găsit împlinirea. Noi încercăm numeroase remuşcări pentru tot felul de păcate mici. în momentul când va avea loc criza decisivă a vieţii noastre, cel mai mare regret pe care-1 vom resimţi nu va viza păcatele noastre ci faptul că pietatea şi credinţa noastră nu au atins treapta finală: a trece prin mântuirea deplină, a recunoaşte înălţarea şi a-L vedea pe Domnul întorcându-Se către noi într-o unire indisolubilă cu El. t St. Bonaventure zice că un slujitor al lui Dumnezeu trebuie să se cerceteze de şapte ori pe zi. Facem noi lucrul acesta? Oare ne cercetăm noi cu privire la punctul cel mai important, în materie de religie – unirea noastră mistică, spirituală cu Divinitatea? Aceasta este prefigurată în actul Frângerii pâinii unde noi ne unim cu Dumnezeirea în persoana lui Cristos. Noi suntem una cu El. El devine carne din carnea noastră şi sânge din sângele nostru. înainte de a se prezenta în faţa lui Ahaşveroş, tinerele fecioare trebuiau să .se curăţească, timp de 6 luni, cu undelemn de mirt şi alte 6 luni cu balsam şi miresme femeieşti specifice îngrijirii frumuseţii lor (Est. 2:12). Şi noi ar trebui să ne curăţim cu atât mai mult şi să ne ungem cu ceea ce este cu mult mai bun înainte de a ne uni cu El în sfânta împărtăşanie. Acolo, din nou Jeshua zămisleşte pe Eliaşib care-1 zămisleşte pe Ioiada. Şi atunci deveniţi un palat pentru Dumnezeu. Vi se pot aplica, pe bună dreptate, cu-
vintele rostite de David: „lucrarea este însemnată, căci casa aceasta nu este pentru un om ci este pentru Domnul, Dumnezeu’ (I Cr. 29:1). David nu s-a apucat să construiască la voia întâmplării ci el a început prin a aduna o anumită cantitate de aur, argint şi pietre scumpe. Construcţia a cunoscut numeroase faze înainte ca slava lui Dumnezeu să vină şi să locuiască în templul respectiv. Singurul dumneavoastră prieten adevărat este acela care, după ce v-a arătat calea aceasta, merge pe ea el însuşi, alături de dumneavoastră şi vă ajută în cursul călătoriei. Care dintre simţurile noastre ne-ar putea avertiza că o omidă este pe punctul de a deveni fluture sau că un ou urât va lăsa să apară pe lume un păun minunat? Cu ajutorul simţurilor noastre, noi percepem lucrurile de o manieră statică, adică aşa cum sunt ele la un moment dat, şi nu sub un aspect dinamic, ca un proces evolutiv. Astfel, păcătoşii care vi se confesează nu sunt numai ceea ce îi percep simţurile dumneavoastră. Un om rău poate fi izbăvit de tendinţele sale criminale şi un melancolic poate fi eliberat de grijile şi neliniştea sa. Isus poate mântui pe orice om în sensul cel mai deplin al cuvântului, ridicându-1 pe cea mai înaltă treaptă a perfecţiunii. Toate sufletele pot trece de la Iosua (Jeshua), prin Ioiachim şi Eliaşib, la Ioiada, pentru a se mişca şi a trăi de acum încolo în sânul Dumnezeirii cu care sunt indisolubil unite. Când noi vedem astfel de persoane care s-au angajat pe un asemenea drum ne este din ce în ce mai uşor să învingem înclinaţiile noastre spre senzualitate. Atunci Duhul Sfânt ne pune în mişcare şi biruinţa ne este asigurată. Amin. 146
17 DUMNEZEU ESTE PASIUNEA MEA Iubită A dunăre, Mă întreb dacă un bogat fermier creştin din Vest, unde mai pot exista asemenea oameni bogaţi, ar mai da astăzi de bună voie, pentru religia sa, marele număr de boi, miei, berbeci şi însemnatele cantităţi de făină, untelemn şi vin, fără a mai socoti zeciuielile obligatorii, pe care evreii le dădeau ca ofradă. Israeliţii aduceau daruri însemnate, cu largă inimă, deşi ei erau oameni săraci. Palestina a putut fi un pământ binecuvântat, dar evreii acelor vremuri ignorau posibilităţile largi ale economiei rurale. Venitul lor nu putea fi comparat nici pe departe cu acela al unui fermier occidental din zilele noastre. Cu toate acestea, ei au dat de o asemenea manieră încât a venit un moment când Moise a trebuit să-i oblige să se modereze, zicându-le: ,JDestul!” Pentru israeliţi, religia era ceea ce ea ar trebui să
fiu pentru orice creştin: pasiunea lor dominantă. Omul care are o pasiune reală, fie că aceasta este jocul, băutura, femeile, orgoliul sau drogurile, va da tot ce are pentru satisfacerea ei: bani, onoare, sănătate, interesele familiei. Aşa stau lucrurile cu cei care se consacră artelor, ştiinţei sau politicii. Nansen, 148 pasionat de cunoaşterea secretelor Polului Nord, a trăit timp de 3 ani printre urşii polari. Există oameni care vor accepta moartea pe eşafod pentru idealul lor revoluţionar sau reacţionar. Omul sacrifică totul de dragul unei pasiuni puternice. Şi religia este o pasiune. Ea apelează la sublimarea tuturor poftelor rele şi la utilizarea energiei şi darurilor omeneşti pentru Dumnezeu şi nu pentru lumea de acum. Când cineva este tânăr şi are primăvara în sânge, el nu ţine seama de sacrificiile pe care le cere pasiunea sa. Tot astfel evreii nu ţineau socoteala exactă a zeciuielilor lor. în afară de ofrandele prescrise prin lege – şi acestea nu erau deloc neglijabile – existau darurile spontane. Unele erau rezultatul unor juruinţe formulate în împrejurări dificile, altele pur şi simplu ca o expresie a unei dragoste debordante pentru Dumnezeu. Religia este starea de inimă a celor care, mai mult decât lumea întreagă, îl iubesc şi-L onorează pe Dumnezeu. Omul nu poate decide, pe temeiul voinţei sale, dacă va avea sau nu pasiune. Nimeni nu este beţiv sau fumător înrăit pentru că a luat hotărârea să devină astfel. Un om ajunge pasionat de ceva rău sau pătimaş numai după o lentă şi îndelungată alunecare în păcat. Nu se ştie din capul locului unde va ajunge o fiinţă care se dedică unei pasiuni oarecare. La fel stau lucrurile şi în domeniul religios. Se poate începe printr-o simplă curiozitate legitimă şi printr-o experienţă pe care o facem asemenea celui care gustă, pentru prima dată, dintr-un narcotic. Dintr-o practică ocazională, poate rezulta o obişnuinţă pornind de la care se dezvoltă o pasiune irezistibilă. 149 Cei pentru care religia nu este o pasiune pentru Dumnezeu nu sunt, totuşi, excluşi religiei. Ei pot fi slujitorii celor ce cunosc pasiunea. Există mulţi oameni care lucrează în braserii sau în industria tutunului, în cinematografie, în tipografiile care scot literatură pornografică sau care sunt traficanţi de droguri şi care, fără să se consacre ei înşişi pasiunilor corespunzătoare, îi ajută pe alţii să-şi satisfacă dorinţele. Dacă nu-L iubeşti pe Dumnezeu cu pasiune, poţi iubi cu pasiune această pasiune pentru Dumnezeu pe care nu o experimentezi. Poţi fi un slujitor al Miresei lui Cristos. Isus a zis: „Şi oricine va da de
băut numai un pahar de apă rece unuia din aceşti micuţi, în numele unui ucenic… nu-şi va pierde răsplata.” QAt. 10:42). Răsplata dumneavoastră va
fi tocmai cunoaşterea devoţiunii religioase pe care aţi dorit-o atât de mult. Veţi cunoaşte, în sfârşit, pasiunea pentru Domnul. Dar această pasiune este superficială atâta vreme cât ea nu este o pasiune pentru altcineva. La începutul piesei „Romeo şi Julieta”, Romeo o iubeşte la nebunie pe Rosalina. Dar este suficient ca el să vadă la un bal o altă tânără pentru ca pasiunea lui să-şi schimbe obiectul. Din fericire, după puţin timp Romeo şi Julieta mor, altfel el ar fi putut să-şi mai schimbe obiectul dragostei sale. Dar ţine de însăşi natura pasiunii ca cineva să-şi poată schimba obiectul marii sale iubiri. Pot fi văzuţi mereu oameni care trec de la un ideal la altul. Isus a zis că un om nu poate să-şi iubească, cu adevărat, aproapele decât dacă se iubeşte pe sine însuşi. Cu cât EUL este mai zeificat, cu atât mai mult vei deveni capabil să-L iubeşti pe^ 150 Dumnezeu. Cu cât cineva este mai asemănător cu Cristos, cu atât mai mult Cristos va deveni pasiunea sa, pentru că astfel Cristos va fi devenit realmente el însuşi. Creştinii aproape au uitat învăţătura ortodoxă potrivit căreia ei sunt transformaţi în chipul lui Dumnezeu chiar în timpul vieţii lor pământeşti. Sf. Augustin relatează că a auzit vocea lui Cristos care-i zicea:, Jiu sunt hrana oamenilor adulţi; să devii om şi te vei hrăni din Mine; dar nu voi deveni eu parte din tine cum mâncarea se transformă în carnea trupului tău ci tu vei deveni parte din Mine.” Thomas d’Aquino a zis că este în natura sacramentului Sfintei Euharistii să transforme omul în Dumnezeu şi să-1 facă pe om asemenea Lui. Căci dacă focul are puterea de a schimba toate lucrurile în el însuşi şi, după ce a distrus în ele tot ce este contrar naturii sale, de a opera strămutarea lor în propria sa formă şi perfecţiune, cu cât mai mult focul mistuitor al Divinităţii va distruge toate necurăţiile pe care le-ar găsi în sufletele noastre pentru a ne transforma după chipul şi asemănarea Lui! Dumnezeu, Acela pentru care creştinii încearcă o pasiune atât de intensă nu este numai o fiinţă exterioară foarte îndepărtată. Pasiunea mea pentru EL este o pasiune pentru mine însumi, la cel mai înalt nivel posibil. „Sunteţi dumnezei”, a zis Isus. Astfel, pasiunea mea pentru Dumnezeu este şi o pasiune pentru ceea ce este divin în mine. Această descoperire în mine a unui giuvaer divin preface fiecare zi a vieţii mele într-o zi de sărbătoare. Majoritatea oamenilor sunt mai generoşi duminica decât în celelalte zile. 151 Aceasta este ziua când ei cheltuiesc cel mai mult pentru satisfacerea plăcerilor lor, De acum încolo, aflându-vă într-o nesfârşită sărbătoare, dumneavoastră veţi cheltui pentru Dumnezeu energia, timpul,
libertatea şi viaţa dumneavoastră. Odată făcută această descoperire, vechea noastră natură dispare. Ea moare de sărăcie, nemaiavând vreodată ceva important în viaţa noastră. Morţii nu mai pot fi traşi la răspundere pentru datoriile lor. Mintea nu mai este zdrobită de aducerea aminte a vechilor păcate: acestea nu vă mai aparţin dumneavoastră, ci sunt puse pe seama altei fiinţe care a dispărut. Se poate vorbi despre aceste păcate tot aşa ca şi cum am discuta despre o crimă comisă de un asasin acum 300 de ani. Nu mai eşti tu autorul păcatelor de altădată, mintea îţi este liberă şi acum ai posibilitatea să judeci înainte de a acţiona în vreun fel. Şi astfel vei vedea mântuirea Domnului. Ne-a rămas de la greci legenda lui Prometeu care, după ce a furat focul zeilor pentru a-1 da oamenilor, a făcut posibil progresul omenirii. Prometeu înseamnă „cel ce gândeşte în perspectivă”. Asemenea persoane sunt foarte rare. Majoritatea oamenilor sunt nu Pro-metei ci Epi-metei, adică „cei ce gândesc după”, nu înainte. Ei acţionează sub forţa unor impulsuri; sunt împinşi de complexe psihologice, de teamă, de anxietate ş.a.m.d., toate acestea provenind din vechile păcate. După ce au reacţionat, încep şi ei să-şi pună mintea la contribuţie, iar atunci mintea lor se aseamănă unei cicălitoare mame vitrege care nu mai conteneşte să-i acuze. Dar descoperirea că divinul giuvaer, Cristosul, nădejdea slavei aflate în adâncul inimii dumnea152 voastră este însăşi esenţa personalităţii dumneavoastră, vă eliberează de tristele experienţe pomenite mai sus. Pentru prima dată puteţi începe acum să răspundeţi poruncii divine de a sluji lui Dumnezeu cu toată mentalitatea dumneavoastră. Aţi devenit un adevărat Prometeu. Toate faptele pe care le săvârşiţi sunt de acum încolo acţiuni cugetate. Ele izbândesc tot aşa cum Dumnezeu reuşeşte de fiecare dată. Da, El reuşeşte chiar şi atunci când s-ar părea că a eşuat, cum a fost cazul Goîgotei. O asemenea viaţă de izbândă şi biruinţă merită a fi trăită. Ne vom sacrifica pentru ea cu bucurie şi generozitate nu cum am fi facut-o până atunci: de voie – de nevoie. Nu nişte acţiuni extraordinare – cum ar fi, de exemplu, a merge ca misionar într-o ţară străină fac din noi nişte creştini veritabili, ci sacrificiile zilnice şi abundenţa darurilor noastre de bunăvoie. A fi creştini înseamnă a ne consacra, în modul cel mai natural, gândurile, timpul,, energia, esenţa fiinţei noastre cauzei lui Dumnezeu care nu este altceva decât însăşi cauza noastră, deoarece noi am devenit părtaşi firii dumnezeieşti. Iată ce este adevăratul creştinism. Dumnezeu S-a unit cu un trup omenesc şi Şi-a asumat o viaţă de om. Tot astfel, sunteţi invitaţi şi
dumneavoastră să vă uniţi cu Divinitatea. Viaţa lui Dumnezeu este adevărata dumneavoastră viaţă, o viaţă obişnuită, o viaţă de toate zilele. A fi un om nu a fost pentru Isus o acţiune excepţională. El a fost, de la o zi la alta: un prunc fără putere, un şcolar sârguincios, un fiu ascultător, un dulgher conştiincios, un propovăduitor şi un tămăduitor fidel, un martir, o 153 fiinţă cuprinsă de slăbiciune, disperare şi, în sfârşit, unul care a coborât în infern. Zi de zi, El a cunoscut toate aspectele vieţii omeneşti, inclusiv ispitele. în mod asemănător, copiii lui Dumnezeu sunt părtaşi la totalitatea aspectelor vieţii divine. în cadrul ocupaţiilor lor zilnice, acasă, la atelier, într-un laborator ştiinţific, confruntaţi cu slăbiciunile inevitabile ale cărnii, ei se comportă aşa cum ar face-o un dumnezeu, căci Dumnezeu este o pasiune de dragul căreia ei sacrifică totul. Da, Dumnezeu a devenit adevărata lor identitate. închisorile sunt pline de oameni care sufăr din cauza unor pasiuni ca: jocurile de noroc, hoţia sau sexualitatea. De ce nu am suferi şi noi, creştinii, cu bucurie, pentru pasiunile noastre? AMIN.
18 RUGĂCIUNE PENTRU CEI MORŢI Dragi fraţi şi surori, A trecut o buna bucată de vreme de când nu am mai predicat pentru dumneavoastră. Am trecut prin momente deosebit de grele, pentru că gardienii noştri au fost mai agresivi ca oricând. Ei ne-au umplut pântecele cu apă şi apoi au sărit pe corpurile noastre. Pe unii dintre noi ne-au spânzurat, legându-ne de degetele mari de la mâini şi picioare. Ne-au legat cu braţele încrucişate între doi stâlpi şi ne-au biciuit până ne-am pierdut cunoştinţa. De ce ne-au legat mâinile în felul acesta? Pentru că, având braţele în această poziţie a binecuvântat Iacov pe nepoţii săi. Dumnezeu devine, potrivit voii Sale, tot mai puţin inteligibil. ,JDomnula zis ci vrea silocuiască în întuneric!” (l împ. 8:12). Nu am nimic împotrivă ca această dorinţă a Lui să fie împlinită. îl las în pace şi nu-L voi deranja cu pretenţiile mele. Am ceva mai bun de făcut: mă voi pregăti pentru întâlnirea cu El. Dacă lucrurile continuă astfel, nu voi mai rămâne aici prea multă vreme. Voi muri în curând şi ei vor îngropa cadavrul meu. Călugării trapişti se salută între ei cu aceste cuvinte: ,Memento mori „adică: ,Adu-ţiaminte că 155 trebuie să mori!” Ca un exerciţiu spiritual, eu obişnuiam cândva, înainte de a fi arestat, să spun
serviciul funebru care era în uz în Biserica noastră, imaginându-mi că eu eram cel căruia i se aplica. în final, cântam „Dies irae” al lui Mozart, cântec compus în nişte circumstanţe macabre. Legenda spune că, înainte de a-1 scrie, a fost vizitat de un străin misterios care avea înfăţişarea unui schelet. Catolicii îl cântă la înmormântări. Ce timp de groază! Zi de scrum! Un ceas profetic bate-acum: Pământu-i foc, cenuşă, fum… Cum tremuri tu, om păcătos, Când vezi venind, cu pas tăios, Judecătorul drept, Cristos!.. Pe tron Se-aşază El curând Şi fine-n palmă faptă, gând Dreptate tuturor făcând… împovărat de-un greu trecut, De chinuri ars, de groază mut, Pe cine voi lua ca scut?… Sunt un om fragil, nu brav strateg: Ce dezvinovăţiri să-ncbeg? Pe cine-apărător s-aleg?… O, Doamne-n Faţa Ta mă-nchin. SGnţeşte-mi viaţa pe deplin Când mor, în Raiul Tău să vin!..
156 Eu am continuat practica aceasta în celula mea singuratică, deşi mintea mea era adesea în plină confuzie şi-mi era greu să-mi amintesc exact cuvintele respective. Există un element unic într-un serviciu funebru, îmi pot imagina că am devenit rege (Napoleon a început prin a fi caporal şi a ajuns împărat), sau episcop (Sf. Ambrozie a fost ales ca episcop înainte de a fi fost botezat), sau milionar (numeroşi săraci au ajuns bogaţi) sau un om liber. Asemenea eventualităţi sunt întru totul posibile şi de aceea ni le putem imagina. Dar pentru sufletul omenesc nu este posibil să fie mort. încerc să evoc moartea mea: mă văd cu ochii închişi, nemişcat şi rece într-un sicriu. Dar faptul că mă văd într-o asemenea postură şi că pot chiar să-mi ţin propriul serviciu funebru arată că nu sunt cu adevărat mort. în cursul exerciţiilor spirituale, trebuia să fiu serios, dar uneori izbucneam în râs. Eu nu sunt mort şi nici nu voi fi vreodată. „Oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată”, a spus Isus (loan 11:26). Dar iată că eu nu mai sunt un om normal. Mă opresc deodată din râs şi încep să plâng în hohote din cauză că cuvintele lui Isus aparţin misteriosului domeniu al adevărului de neînţeles. Ele nu corespund realităţii. Fapt este că creştinii mor, văd moartea. Creştini fără număr au murit în timpul torturilor sau în alte condiţii de-a lungul veacurilor. Probabil că şi eu voi muri în curând. în clipele acestea, mulţi oameni se roagă pentru
mine. Sunt convins de lucrul acesta. Oare vor înceta 157 ei să se mai roage pentru mine tocmai în clipa când am cea mai mare trebuinţă de rugăciunile lor? în trecut, eu am luat parte la multe discuţii menite să stabilească dacă creştinii trebuie să se roage pentru cei morţi. în cursul dezbaterilor, oamenii zâmbeau, nici unul dintre ei nea vând prezent în minte momentul morţii sale. Dar când moartea vă ameninţă, vedeţi lucrurile în mod diferit. Oare de ce să fiu lăsat fără rugăciune imediat după moartea mea? Din pricină că rugăciunea pentru morţi nu este prevăzută în Scriptură? Multe alte lucruri care nu figurează în Biblie sunt, totuşi, excelente. Nu veţi găsi acolo, de exemplu, nici o menţiune cu privire la rugăciunea familială. Şi atunci ar putea spune că această practică este rea? Biblia nu vorbeşte de Biserici decât în oraşe. Bisericile de la sate par să nu fie conforme cu Scriptura. Oare n-ar trebui ca acestea să existe? Sau este potrivit Scripturii să fii luteran, baptist, catolic sau ortodox? în definitiv, este lucru dovedit că rugăciunea pentru morţi nu-i în armonie cu Sf. Scriptură? Eu îmi aduc aminte de o rugăciune din cartea lui Neemia la care am recurs adesea: „…nupriviţi ca puţin lucru toate suferinţele prin care am trecut noi, împăraţii noştri… şi tot poporul Tău, din vremea împăraţilor Asirieipână în ziua de azi” (Nem. 9:32). Evreii nu aveau împărat pe vremea lui Neemia. El se roagă deci pentru împăraţi şi pentru strămoşii evreilor morţi de multă vreme. în orice caz, sentimentele mele nu ar fi altele chiar dacă ar exista nişte versete care ar părea să contrazică această concepţie. Adevărata interpretare a tuturor 158 versetelor biblice este dragostea. Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi ci al celor vii. El este Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov (Ex. 3:6). în ebraică şi cu mai multă claritate în greacă este scris: ,JBu sunt Dumnezeul Avraam, Dumnezeul Isaac şi Dumnezeul Iacov.” El este identificat cu aceşti morţi vii. A-i abandona pe ei înseamnă a-L părăsi pe Dumnezeu însuşi. Eu nu ştiu ce se va întâmpla cu alţii, dar când va fi să mor eu voi avea nevoie de rugăciunile dumneavoastră. Eu sunt mântuit, cu siguranţă, dar şi copiii lui Dumnezeu vor veni înaintea scaunului de judecată. Ei vor trebui să răspundă nu numai pentru orice acţiune rea dar chiar pentru orice cuvânt nefolositor. Noi nu vom fi trimişi în iad din pricina acestor păcate, dar Dumnezeu aplică pedepse şi copiilor Lui. Sf. Măria Magdalina a fost mântuită, dar ce pedeapsă a fost pentru ea să stea la piciorul crucii şi să-L audă pe Isus strigând: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Mt.
27:46). în acel moment, Isus nu ştia răspunsul la această întrebare, dar Magdalina îl cunoştea: El era părăsit de Dumnezeu din pricină că ea, Mana Magdalina, păcătuise. Şi ea nu putea să facă nimic pentru a-I veni în ajutor. Isus avea de trecut prin întuneric şi moarte din pricina vieţii destrăbălate pe care o trăise Magdalina. Sf. Petru şi-a văzut iertată lepădarea sa repetată de învăţătorul său, dar el a trebuit să îndure o grea pedeapsă. Domnul 1-a întrebat de 3 ori: ,M& iubeşti tu ?” (Ioan 21:17). Petru nu a fost crezut după primul său răspuns. Ce pedeapsă mai cumplită ca aceasta pentru o inimă iubitoare! 159 Eu am păcătuit mult chiar după ce am devenit creştin şi chiar pastor! Şi am nevoie de rugăciunile dumneavoastră. Am nevoie de rugăciunile sfinţilor glorificaţi. Oare judecata nu ar fi deloc influenţată dacă eu ar trebui să compar înaintea Domnului înconjurat de rugăciunile miilor de copii ai lui Dumnezeu care s-ar declara solidari cu mine şi ar implora milă pentru slăbiciunile mele? Indiferent ce gândiţi despre rugăciunea pentru cei morţi, rugaţivă pentru mine! Aşa cum Neemia s-a rugat pentru regii iudei şi pentru strămoşii săi morţi de multă vreme, rugaţi-vă şi dumneavoastră astfel: ,J)oamne, nu privi ca puţin lucru toate nenorocirile prin care a trecut Richard! Este adevărat că Richard a păcătuit mult, dar el a cunoscut şi o viaţă plină de suferinţe şi nenorociri. El a suferit mult. O, am dori ca suferinţele sale să fie considerate cu dreptate şi nenorocirile sale să fie cântărite împreună cu ele în cumpăna dreptăţii Tale, căci «ar fi mai grele decât nisipul mării» (Iov 6:2-3). «Nelegiuirea lui este ispăşită şi el a primit din mâna Domnului o îndoită pedeapsă pentru toate crimele sale» (îs. 40:2). Păcatul lui să fie mic înaintea ochilor Tăi şi mari să socoteşti nenorocirile lui! Pentru dragostea lui Isus, iartă-1, Doamne!” Dumnezeu este suveran şi numai de El depinde de a vedea un lucru ca fiind însemnat sau mai puţin important. Sf. Pavel a fost convins că necazurile lui cumplite (închisoare, bătăi, împroşcări cu pietre) îi pregăteau o „greutate veşnică de slavă” (II Cor. 4:17). Dacă noi putem considera suferinţele noastre pentru Dumnezeu ca o slavă nu poate El, în mod reciproc, să considere ca o slavă păcatele celor care au suferit? 160 Când eu sunt copleşit de grijuri, încep să fluier foarte liniştit. Oare de ce Dumnezeu ar trebui să gândească amănunţit la păcatele mele? O simplă întoarcere a capului şi El nu le mai vede. Atunci o rugăciune din partea dumneavoastră I-ar putea distrage atenţia de la păcatele mele şi L-aţi putea face să-Şi întoarcă Faţa spre dumneavoastră. în chipul
acesta, păcatele mele nu ar mai fi observate. încercaţi să trăiţi, măcar o dată, cu anticipaţie, propriul dumneavoastră serviciu funebru, chiar dacă nu-1 puteţi recita în nişte condiţii ameninţătoare, asemănătoare celor în care ne aflăm noi acum. Şi după aceea nu veţi mai putea filozofa cu privire la rugăciunea pentru cei morţi. „Sărmanulom”, veţi gândi dumneavoastră, „el a murit. Poarte că chiar acum se prezintă înaintea scaunului de judecată. Să facem o încercare disperatăpentru a-i veni în ajutor. S-ar putea să fie în zadar, dar rugăciunea noastră nu poate, în nici un caz, să-i aducă vreun prejudiciu.” Fraţi şi surori, moartea este gata să mă înhaţe. Rugaţi-vă pentru mine! Pastorul Blumhardt, un luteran german, afirmă că a văzut sufletele morţilor in Biserică implorând rugăciunea şi solidaritatea celor vii. Poate că eu nu mai sunt un om normal, dar am aceeaşi idee. Eu văd, în celula mea singuratică, nişte morţi care-mi cer să mă rog pentru ei. Luther dezaproba rugăciunile publice pentru cei morţi numai din pricina abuzurilor pe care le antrenau ele şi a falselor nădejdi pe care ar fi putut să le inspire, dar el nu s-a ridicat contra rugăciunii pentru defuncţi făcută în particular. Rugaţi-vă pentru mine! Aduceţi-vă aminte de cuvintele lui Boaz: „Numele mortului să nu fie şters dintre fraţii lui” (Rut 4:10). Amin. ‘ 1 – Dacă zidurile ar putea vorbi
19 A DEVENI NEBUN Preaiubiţi fraţi şi surori, Biblia vorbeşte despre nebunia lui Dumnezeu” (I Cor. 1:25). Sensul cuvântului grecesc original se apropie mai degrabă de „stupiditate”. Acesta nebunie a lui Dumnezeu mă atrage mai mult decât înţelepciunea Lui. Şi aş dori să pun o întrebare care ar putea părea foarte nelegiuită: Dumnezeu a fost întotdeauna nebun în felul acesta, sau a devenit astfel din pricină că a îndurat prea multe suferinţe? Nebunia Lui este vindecabilă? ,J)ar – veţi spune dumneavoastră – acestea sunt nişte întrebări nechibzuite.” Sunt perfect de acord cu dumneavoastră. Este imposibil să mă înşel: încetul cu încetul eu devin nebun. Altfel cum se explică faptul că pun asemenea întrebări care sunt curată nebunie? Ei bine, dacă şi aşa sunt nebun şi ştiu lucrul acesta, de ce nu rămân liniştit în loc să mai pun astfel de întrebări? Pentru că şi Dumnezeu, deşi îşi cunoaşte nebunia Sa, continuă să ne pună întrebări şi să ne ofere revelaţii. Eu vreau să cunosc, totuşi, nebunia Lui deoarece nebunia a devenit partea mea de moştenire. Printre bolnavii mintali se află un procentaj ridicat de evrei. Ca pastoral unei Biserici iudeo-creştine, eu am avut 162
de-a face cu mulţi asemenea bolnavi cu mintea. Soţia mea a îngrijit de persoane schizofrenice. Am citit şi cărţi în legătură cu maladia respectivă şi nu ignor ceea ce se petrece la nivelul intelectului meu. Schizofrenicii se retrag din sfera realului, interiorizându-se, şi singurele lor preocupări au ca obiect nişte viziuni lăuntrice fantastice. Ei bine, toţi întemniţaţii, închişi în singurătatea celulelor închisorilor, constată apariţia acestor caracteristici în fiinţa lor. Noi pierdem contactul cu lumea înconjurătoare. Noi trăim la nivelul imaginaţiei noastre care este total diferită de imaginaţia oamenilor care duc o viaţă normală. Dar ce se întâmplă cu Dumnezeu? Este El AGHIOS, cuvânt grecesc pe care noi îl traducem prin SFÂNT, dar care literal înseamnă ,jiu din pământ” (ghea)? Este un mod de a spune că Dumnezeu nu are contact cu realităţile acestui pământ. în ce priveşte gândurile Sale, El însuşi spune că acestea nu sunt gândurile noastre. Iată deci că chiar devenind nebun, eu mă apropii de chipul Lui. Cât de adevărat este că un creştin poate observa că se află pe punctul de a-şi pierde mintea! Reacţiile mele au devenit atenuate, tocite. Gardienii vociferează. Mi se întâmplă uneori, nu prea des, să aud strigătele deţinuţilor care bat cu pumnii în uşile celulelor. Fără să mă sinchisesc, eu continui să rămân captivat de propriile mele gânduri. A trecut vremea când eu reacţionam la aceste lucruri bătând în uşă sau chiar izbucnind în hohote de plâns. De la înălţimea cerurilor, Dumnezeu vede cum sunt torturaţi copiii Săi. El le aude strigătele şi nu reacţionează în nici un fel. Ce atitudine incoerentă din 163 partea unui Dumnezeu, aşa cum şi-L închipuie oamenii, dacă ei nu cred în revelaţia făcută de El însuşi cu privire la nebunia Sa! Mâinile mele tremură tot timpul şi eu nu văd de ce. Presupun că aceasta este o imagine a mâinilor lui Dumnezeu care tremură atunci când El ar trebui să pedepsească lumea, căci El îl iubeşte pe păcătos şi nu suportă să-1 vadă distrus. Urmărit, în permanenţă, de informatori, nu-i de mirare că am dezvoltat un complex de persecuţie. Mi-i teamă să mă ating de mâncarea care mi se pune înainte, considerând că aceasta ar putea conţine narcotice sau otravă. Isus a zis, de o manieră neaşteptată, iudeilor care crezuseră în El: „ voi căutaţi să Mă omorâţi” (Ioan 8:37). Aceasta seamănă cu o manie a pesecuţiei. Dar, lucru serios, aceşti iudei care crezuseră în El şi pe care, aparent, El îi acuza pe nedrept că alimentează în inima lor intenţii ucigaşe, au luat într-adevăr pietre ca să arunce în El. Iată deci că, în aceeaşi inimă, pot coexista credinţa în Isus şi dorinţa de a ucide. Şi nebunia lui Dumnezeu care dă în vileag această ultimă dorinţă la cei care crezuseră,
poate fi mai înţeleaptă decât înţelepciunea oamenilor. Poate că propria mea manie a persecuţiei este şi ea bine fondată şi procedez corect când manifest neîncredere faţă de oameni. Excesul de persecuţii şi imaginaţia mea bolnavă, care mă face să exagerez pericolul real, provoacă în fiinţa mea o anumită reacţie. De ce ar trebui să fiu persecutat, încarcerat, torturat dacă nu sunt o persoană cât de cât importantă? Iată că văd acum născându-se în mine iluzii de grandoare. Aud voci care mă în164 dreptăţesc să am asemenea iluzii. în ce măsură era convins Isus că era Mesia, ştiind că în trecut şi alţii, nu puţini la număr, s-au crezut, pe nedrept, a fi aşa ceva! Dacă El nu era Mesia, de ce a încercat Irod să-L ucidă pe când nu era decât un Prunc în braţele mamei Sale? Cum se justifica această furibundă mânie contra Lui atunci când vorbea şi chiar atunci când tămăduia bolnavii? Eu însumi cred cu tărie în propriile mele iluzii de grandoare. Sf. Augustin a zis: „MM suntem Cristosul. „Aş putea eu să fiu mai mult cu atâta? Este, fără îndoială, un gest de amabilitate din partea mea că mi-am închipuit uneori că nu sunt decât un neînsemnat conducător pământesc sau un papă. O, nu! Eu nu am nişte simple iluzii de grandoare, ci eu sunt cu adevărat mare. Eu pot muri astăzi în această celulă de închisoare şi să văd, pe neaşteptate, lucrurile minunate ale lui Dumnezeu strălucind asupra mea. Una dintre aceste minunăţii va fi legătura Sa de rudenie cu mine. chiar atunci când eu am ajuns nebun. Gardienii mă batjocoresc şi râd de mine. Ei mă socotesc drept „Hamlet în mizerie”. Ei bine, Hamlet era un prinţ, chiar dacă ajunsese nebun. Zi de TI oamenii participă la tragedia şi la nebunia lui şi învaţă astfel să fie mai buni. Cine-şi mai aduce aminte de numele unui singur gardian din acea vreme? Nu face nimic dacă ajung nebun şi puţin contează pentru Dumnezeu a-Şi vedea nebunia Sa proclamată. Nici un tratat de teologie sistematică nu o citează printre atributele Lui. Este ceva contrar raţiunii să crezi într-un Dumnezeu nebun, dar un simplu pasaj 165 preţuieşte mai mult decât o mie de raţiuni. Iată textul acesta: „nebunia lui Dumnezeu.” Eu însumi devin nebun aici. Trebuie să fii cel puţin nebun pentru a crede într-un Dumnezeu nebun, dar aceasta este tocmai proba definitivă a credinţei. O femeia canaaneancă apelase la Isus pentru a-i vindeca fiica bolnavă. El a refuzat-o, motivând că nu fusese trimis decât la oile pierdute. Cum ea insista, El o pune în rândul câinilor, zicând: „Nu este bine
să iei pâinea copiilor şi s-o arunci la căţei” (Mt.
15:26). Când am citit, pentru prima dată, acest text, am fost pur şi simplu revoltat. Un vindecător care practică discriminarea rasială între nişte bolnavi nu este vrednic de titlul de vindecător. Nu numai că nu este un gest divin, dar nici măcar unul uman. Este o ruşine să consideri pe cineva câine doar pentru faptul că aparţine altei naţiuni decât aceea din care provii. Mi-au trebui| ani spre a înţelege că Isus nu întrebuinţa cuvântul câine ca o insultă. Lucrurile apar sub acest aspect numai din perspectiva noastră. Orientalii nu aveau faţă de animale aceeaşi atitudine pe care o au occidentalii. La noi, cineva s-ar simţi foarte penibil dacă tatăl său l-ar numi măgar. Dar Iacov, lăudând pe fiul său Isahar, 1-a calificat drept un „măgar osos”, adică viguros. Şi Isus aduce un mare elogiu acestei femei, numind-o aşa cum a numit-o. Domnul Isus a constatat cu durere că israeliţii erau nişte oi pierdute, în timp ce femeia aceasta era fidelă ca un câine. El era gata să facă nişjte minuni pentru cei ce erau pierduţi. Dar un câine credincios, un suflet atât de ataşat de El cum era canaaneancă 166 aceasta, o persoană care străpunsese bariera rasială şi făcuse apel la El, care era evreu, nu ar fi trebuit să ceară o minune (chiar şi astăzi brahmanii din India ar prefera să-şi vadă murind fiul decât să facă apel la un medic din casta celor numiţi paria). Femeia aceasta ar fi trebuit să suporte liniştită tragedia existenţei. Minunile sunt pâine pentru copii şi nu-i bine să fie luate de la ei pentru a le da celor care au deja credinţă şi care ar trebui să creadă fără să vadă minuni. Cuvântul „câine” este un compliment pe buzele lui Isus. Dar femeia continuă să insiste pentru a obţine tămăduirea fiicei sale, şi Domnul ştiind că unele cruci sunt prea grele chiar pentru cei credincioşi, vindecă fetiţa bolnavă. A fi ca un câine înseamnă a fi credincios. Un câine nu se ocupă de caracterul stăpânului său. Acesta poate fi un geniu sau un idiot, un om înţelept sau unul nebun, un hoţ sau un sfânt, îşi poate trata câinele cu bunătate sau cu brutalitate: câinele va continua să-i păzească stăpânului său casa, să se năpustească asupra oricărei persoane care l-ar agresa pe acesta şi nu va înceta niciodată să fie un tovarăş credincios. Să admitem că copiii lui Israel ar avea reţineri pentru a crede într-un Dumnezeu care-Şi recunoşte propria Sa nebunie. Câinii îl iubesc pe Dumnezeu foarte simplu, orice ar fi El şi orice ar face. Acest comportament al câinilor nu este rezonabil în ochii oamenilor. Aceştia din urmă spun că creştinii sunt nebuni, şi au dreptate. Noi am ajuns nebuni şi ne cufundăm tot mai adânc în nebunie, ştiind că Dumnezeu a ales ceea ce este nebun în ochii lumii. Deşi suntem nebuni şi înaintăm vizibil în nebunie, 167
nu disperăm nicidecum. Aceasta constituie pentru noi încă un semn sigur că am fost aleşi de Dumnezeu pentru mântuire. Dumnezeu a suferit teribil din pricina răzvrătirii copiilor Lui. Şi asta L-a condus la soluţia nebunească de a-Şi sacrifica preaiubitul Său Fiu pentru nişte păcătoşi netrebnici. El a făcut lucrul acesta din dragoste pentru noi, dar această dragoste este soră cu nebunia. O astfel de nebunie însă este vindecabilă. Ea va fi tămăduită atunci când zidul de despărţire ridicat de păcat va fi dispărut şi când El va fi totul în toţi, şi când în creaţia Lui va fi iarăşi pace, şi când împărăţia Lui se va întinde de la un capăt la celălalt al Universului. Până atunci eu voi accepta bucuros această nebunie care pune tot mai mult stăpânire pe fiinţa mea. S-ar putea să fiu nebun, dar sunt al Lui. Amin.
20 El NU AU MAI VĂZUT PE NIMENI DECÂT PE ISUS SINGUR Dragi fraţi şi surori, „Ei au ridicat ochii, şi n-au mai văzut pe nimeni, decât pe Isus singur.” (Mt.l7:8). Lucrurile pot fi considerate pe diferite planuri. Să presupunem că eu privesc spre o oglindă bună. Ce se întâmplă? Mă văd exact aşa cum sunt. Dar dacă eu mă uit într-o oglindă care măreşte, îmi voi vedea chipul deformat. Schimbând oglinzile şi folosind pe acelea care măresc din ce în ce mai mult, voi ajunge momentul când să privesc ceva care seamănă cu o enormă lentilă. De atunci înainte, eu nu mai văd chipul meu ci doar moleculele care alcătuiesc faţa mea. De data aceasta, mă văd din nou nedeformat, dar pe un alt plan, planul molecular. Aş putea urmări această operaţiune până la a vedea moleculele compuse din atomi, apoi atomii compuşi din particule elementare. Or, în sens contrar, eu pot privi un om. care stă în picioare în mijlocul unei mulţimi în timp ce mă înalţ cu avionul. Mulţimea respectivă va deveni din ce în ce mai mică până acolo că, la un moment dat, sutele de persoane se vor reduce la un singur punct. Toţi oamenii aceia au devenit o simplă unitate. 12 – Dacă zidirule ar putea vorbi
169 Pe plan pământesc, pe muntele Tabor se găseau 6 bărbaţi: Isus, Moise, Ilie şi cei trei ucenici. Ei puteau fi priviţi ca nişte persoane distincte. Dar dacă se priveşte de sus, din planul spiritualităţii, se văd toţi acei indivizi unificaţi în Cristos. Aşa au văzut apostolii pe Isus singur, nu pe puternicii profeţi, nici pe însoţitorii lor, nici pe ei înşişi ci numai pe Isus, Acela în care trăim cu toţii.
Ovulul Fecioarei Măria din care S-a născut Isus fusese mai întâi materie anorganică. Apoi, aceasta s-a sintetizat în materie organică. La anunţul arhanghelului Gabriel, a fost fecundat de sămânţa cerească. „Lucrul sfânt” (Le. 1:35, după original) a luat viaţă. Isus a început prin a nu fi decât un singur lucru. Embrionul respectiv s-a dezvoltat ca oricare alt embrion, trecând prin diferitele faze ale vieţii animale, până în momentul când a luat chip omenesc. Dar el era încarnarea pre-existentului Fiu al lui Dumnezeu. Astfel că în El puteau fi văzute ca fiind unite toate lucrurile: materia anorganică, forma organică, lumea animală, lumea omenească şi Divinitatea. El era Marele Preot şi, totodată, jerfa adusă de preot. El era Mielul lui Dumnezeu şi Leul din seminţia lui Iuda. El era Sfântul sfinţilor şi a fost făcut păcat. îngerii se suiau şi se coborau peste El, dar El purta numele feminin de Ieşua (Jeshuah). Era un om al durerii, şi totuşi participase bucuros la ospeţe de nuntă cu un profund caracter terestru, oferite de vameşi şi păcătoşi altor vameşi şi altor păcătoşi. El era un evreu al cărui inimă era deschisă către indivizi aparţinând naţiunilor şi care avea mai multă stimă pentru un samaritean milostiv decât pentru un preot neglijent aparţinând propriului Său neam. 170 Peer Gynt al lui Ibsen, trezindu-se dintr-o întreagă viaţă de slăbiciuni şi înfrângeri, a realizat că el nu fusese niciodată el însuşi decât în inima şi în visun»e acestei Solveig care-1 iubise şi-1 aşteptase ^ m sirNoi trăim în sfera iluziilor dacă trăim viat a EU-lui nostru meschin. Cum să izolăm EUL? Trupul dumneavoastră este constituit şi în permanenţa reînnoit prin intermediul unor vegetale, al unor anii114’6 Ş1 al unor creaturi, altele decât EUL dumneavoastră. Gândiţi într-o limbă formată de alţii cu mult timp înainte de naşterea dumneavoastră şi potri vlt unor legi de logică stabilite de Aristotel. Mintea ne este plină cu ceea ce am învăţat, în timpul şco^1. de la alţii, cu ceea ce am acumulat din ziare, cărţi’ predici, convorbiri particulare etc. Până la ce punct sunt oare gândurile noastre originale? Tu te-ai putut naşte ca un original, dar acum eşti o copie, un reprezentant al unei clase sociale. Gândurile tale reflectă ceea ce gândeşte naţiunea căreia îi aparţii, clasa sociaiâ din care provii, neamul, sexul, religia ta etc, C&c ^onn\e sau gânduri sunt ale tale însuţi? Trăieşti v*aţa tTe~ cătoare a unui om aparţinând unei anumite categorii sociale şi psihologice într-un timp dat. Adevăratul nostru EU, identitatea noastră reală, ne aşteaptă în gândurile şi aspiraţiile pe care Isus, cel mai bun Prieten al nostru, le are cu privire la noi. Eleste Acela în care noi, cei atât de împărţiţi, ca efect al atâtor tendinţe contradictorii, devenim una. Un creştin nu vede decât Unicitatea. Pe ^ papi™
apocrif, descoperit la Oxyrrhinchus, Isus este citat a fi rostit următoarele cuvinte: „Sfărâmă piatra V M{ vei găsi în miezul ei. Taie lemnul şi vei observa ca 171 Eu sunt acolo.” Din partea Lui îşi primeşte natura marea ei frumuseţe. El este scopul suprem al omenirii, împăratul pe care-L cântă corurile îngereşti, Preaiubitul Tatălui ceresc. în El, Dumnezeu Creatorul şi creatura Lui devin una. Se povesteşte că, la un moment dat, japonezii doreau să găsească o piaţă de desfacere pentru oţelul lor care era de calitate inferioară celui obţinut de suedezi. Şi ei au dat oraşului unde era concentrată industria oţelului japonez numele „Suedia”, astfel că puteau indica, fără mustrări de conştiinţă, pe toate produsele lor „made in Suedia”. Falsul nostru EU tinde să facă acelaşi lucru: el îşi dă un nume nou, devine un EU religios, un EU spiritual, un EU fidel lui Isus Cristos, în loc să se lepede de sine, să renunţe total la sine însuşi şi să nu mai vadă decât pe „Isus singur”. Da, Isus în mine însumi, Isus în aproapele meu, Isus acţionând în torţionarul care mă bate, Isus în Moise şi în Ilie, Isus în cei ce vor mai veni, Isus în natură, Isus în toate lucrurile! în timpul războiului, soţia mea era plecată într-o altă ţară unde avea de dus la îndeplinire o misiune foarte primejdioasă. Nu era nici o posibilitate de comunicaţie între noi doi. Tot timpul cât ea a lipsit de acasă, eu nu am putut citi nimic. Vedeam chipul ei în coloanele ziarelor sau pe paginile cărţilor. Când umblam, mă pomeneam rostindu-i numele. Când o ramură de copac, clătinată de vânt, a lovit în fereastra mea în timpul nopţii, am avut impresia că venise soţia mea şi mişca poarta casei noastre. Chipul ei persista pe retina ochilor mei. Este ceva care li se 172 întâmplă şi creştinilor, ei văd la păcătoşi ca şi la sfinţi numai ceea ce vine din partea lui Isus. Asemenea lui Abbot Zosima în , fraţii Karamazov”, ei se vor înclina înaintea criminalilor care a devenit asemănător lui Cristos ca urmare a pedepselor şi chinurilor pe care şi le-a asigurat el însuşi prin răutatea sa. Nu există nici un loc pe pământ unde să nu fi fost presărate „scântei” din fiinţa lui Isus Cristos. Prospero al lui Shakespeare îi zice lui Miranda că retrăgându-se din lume, el a trezit natura răutăcioasă a fratelui său: ,ffeglijând orice goană după cele lumeşti… am stârnit în ipocritul de frate-meu o natură răutăcioasă, şi încrederea mea va naşte în fiinţa sa o mare viclenie.” Noi îi criticăm pe episcopii noştri, pe preoţii şi pe pastorii noştri, fără să ne întrebăm dacă nu cumva tocmai timiditatea şi încrederea pe care le-am acordat-o au dat naştere lipsei lor de sinceritate.
Am spus mai înainte că există un fel de a privi lucrurile care permite, deşi sunt prezente 6 persoane, să fie văzut numai Isus singur. De ce le-aţi permis preoţilor şi pastorilor să vă dea mai puţin decât lucrul acesta? De ce l-aţi acceptat ca ghid spiritual pe cineva care nu-L vede pe Cel ce este singurul Unic, pe cineva care nu-i în stare să vă dirijeze privirile în aşa fel încât să nu mai puteţi vedea pe altul în afară de Acel singurul Unic? Când ajungeţi să nu mai vedeţi în fiecare persoană decât pe singurul Unic, „adevărata Lumină care luminează pe orice om” (Ioan 1:9), nu mai dispreţuiţi nici un om. 173 Cărturarii evrei de odinioară tratau cu dispreţ poporul de rând. Talmudul relatează că rabinul Eleazar ar fi spus următoarele: ,Jiste îngăduit să ucizi un om de rând, chiar în Ziua ispăşirii care cade într-un sabat”. Rabinul Saţnuel Ben Nahmani a declarat: ,Jiste corect să zdrobeşti un om de rând cum ai face-o cu o vietate oarecare.”‘ Isus Cristos a luat din aceşti oameni de rând păcătoşi, prostituate, vameşi, făcând din ei sfinţi şi eroi învăţându-i marea taină a unităţii. Dumnezeu este UNUL. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, Unul singur care trebuie văzut, Unul singur care trebuie admirat. Nemaiprivind la mulţimea de şerpi care se târau împrejurul lor şi îndreptându-şi ochii numai spre şarpele de aramă au putut fi vindecaţi israeliţii muşcaţi de şerpii înfocaţi (Num. 21:9). Atâta vreme cât veţi vedea o mulţime de oameni şi de lucruri, veţi fi mereu înspăimântaţi şi tulburaţi din pricina marelui lor număr. Dar Măria şi-a ales partea cea bună când s-a aşezat la picioarele Celui Unic, Acel Unic în care trăiau cei 12 apostoli, Unicul care era adevăratul EU al celor 12 apostoli (Le. 10:42). Ea nu a privit decât spre El şi nu L-a mai ascultat decât pe El singur. Aceasta este partea cea bună care nu-i poate fi răpită nici unuia dintre noi. în uriaşa mulţime de lucruri noi şi de oameni noi care apar şi dispar în fiecare clipă, Unul singur rămâne: Cel Unic, care este veşnic. Uniţi cu Cel ce este Unicul, dumneavoastră înşivă puteţi fi veşnici. Nici măcar o singură clipă fără singurul Unic! El este viaţa noastră! El nu va trăi nici o clipă fără noi înşine. Noi purtăm Numele Lui, astfel 174 că mulţi oameni cred că suntem creştini. Să nu-i dezamăgim niciodată pe cei ce şi-au manifestat încrederea faţă de noi, ci să fim ceea ce vrea să spună acest cuvânt – creştin – adică un Cristos în miniatură, părticele vii din singurul mare Trup duhovnicesc al cărui Cap este Isus Cristos şi ale cărui mădulare suntem noi înşine. în tot timpul acela când eu am fost înconjurat de
mulţimi am fost prea slab pentru a atinge această stare. El însă mi-a acordat privilegiul să fiu surghiunit în singurătatea unei închisori. Cel puţin acolo am putut învăţa un lucru pe care toţi creştinii trebuie să-1 înveţe chiar şi atunci când sunt înconjuraţi de mulţimi de oameni: să nu mai vadă pe nimeni, DECÂT PE ISUS SINGUR. Amin.
21 EPILOG Catolicii au o cântare: „O, fetix culpa” – „O, preafericită greşeală carene-a dat un Mântuitor.” Unii cred că eu sunt un anticomunist în sensul vulgar politic al acestui termen. însă, dimpotrivă, eu sunt înclinat să cânt: „O, binecuvântaţi comunişti, care ne-aţi dat ceasuri de intimitate delicioasă cu Mirele nostru ceresc, o privire de ansamblu a realităţilor cereşti de dimensiuni necunoscute nouă până atunci şi de victorii ale credinţei, nu numai în condiţii exterioare dificile, dar chiar şi de-a lungul unor vijelii lăuntrice.” Mii şi mii de oameni se află astăzi în închisori, din cauza lui Cristos, în ţările comuniste. Problema care se pune nu este doar a te afla fizic în închisoare, dar este vorba şi de ruşine. în Vechiul Testament, Iosif, din pricină că a derit să-şi păstreze curăţia, a trebuit să suporte umilinţa de a se vedea întemniţat sub acuzaţia nedreaptă de adulter. în lagărul comunist, creştinii sunt acuzaţi de furt, de trădare, de spionaj, de trafic de valută şi chiar de crime săvârşite din raţiuni rituale. Rugămintea mea este însă aceasta: ,JVu-i compătimiţi pe creştini?’ Nu vă înduioşaţi şi nu o plângeţi pe mireasa care a venit la ospăţul nunţii 176 sprijinită de braţul Mirelui ei. Mirele îndrăgea crucea; mireasa împărtăşea cu mirele bucuria crucii. Suferinţele se amestecă pentru cei doi miri iubitori de cruce. Dar nu sunt motive să plângeţi pentru ea. Când am fost întrebat cu ce scop am descris atrocităţile comunismului, am căutat în interiorul meu motivul real care m-a determinat să fac lucrul acesta. Ei bine, trebuie s-o ştiţi: îndeosebi pentru a stârni mila dumneavoastră faţă de comunişti care-şi împovărează sărmanele lor conştiinţe cu sângele atâtor victime. Dorinţa mea este să provoc rugăciunile dumneavoastră pentru ei şi să chem Bisericile să întreprindă acţiuni menite să pună în funcţiune o reţea de distribuire, printre comunişti, a Evangheliei care dă viaţa. Bineînţeles că am în vedere şi celălalt aspect al problemei şi anume: creştinii de pretutindeni trebuie să se roage pentru Biserica tăcerii prigonită şi să-i vină în ajutor. Cele peste un milion de scrisori pline de entuziasm în această privinţă şi crearea unor misiuni pentru lumea comunistă în peste cincizeci de ţări, pe parcursul a numai 6 ani, sunt o mărturie
elocventă că membri de rând ai denominaţiunilor creştine sunt alături de noi. Există şi conducători creştini care ne susţin, dar numărul acestora este însă destul de mic. Oare de ce se manifestă o atitudine ostilă sau cel puţin o anumită apatie din partea unora? Consider, în primul rând, că cei ce adoptă o asemenea poziţie sunt teologii. Teologia este punerea la o parte a lui THEOS, Dumnezeu însuşi (care Se interesează mai puţin de doctrine şi doreşte mai mult dragostea inimilor noastre), pentru a diseca logosul, adică cele câteva 177 sute de milioane de cuvinte care au fost scrise cu privire la singurul cuvânt al Dumnezeului cel viu: „ Uniţi-văîn Mine prin dragoste şi uitaţi cuvintele în realitatea îmbrăţişării Mele.” THEOS, Dumnezeu vă face să iubiţi, în timp ce teologia a dat naştere luptelor fratricide, urii şi chiar vărsărilor de sânge, în al doilea rând, din pricină că oamenii aceştia poartă răspunderea vastelor organizaţii ecleziastice care nu pot subzista ca atare decât ajustându-se regimurilor politice succesive. A fost o vreme când fotografia lui Hitler se afla pe altarele unora dintre bisericile evanghelice germane şi când unii pastori catolici şi protestanţi germani purtau uniforma cu zvastică pentru a nu fi aruncaţi în închisori sau a fi omorâţi, în ţările comuniste, numeroşi teologi au trebuit să-1 aplaude pe Stalin şi să laude regimul sovietic. Este o mare diferenţă între ceea ce un pastor baptist american predică în Sud şi ceea ce spune el în Nord, în Statele Unite, atunci când este vorba de probleme rasiale. Am auzit cu urechile mele un pastor foarte cunoscut spunând două lucruri diferite, în funcţie de atitudinea auditoriului său, care era, într-un stat, în favoarea segregaţiei rasiale, şi opus în altul. Fără astfel de adaptări, marile organizaţii religioase nu şi-ar putea menţine existenţa, lucru care se înţelege de la sine. Dar problema care se pune acum este aceasta: de ce ar trebui oare să existe nişte mari organizaţii religioase? Sf. Atanasie poseda adevărul cu privire la doctrina Sfintei Treimi. Un sinod ecumenic 1-a dezavuat şi el a fost expulzat din Biserică sub acuzaţia, în întregime inventată, de a fi asasinat un episcop şi a fi violat o fecioară. I s-a adus la cunoştinţă că lumea întreagă se afla împotriva lui, la care el a 178 răspuns că el însuşi era împotriva lumii întregi. Numai oamenii de acest calibru au fost canonizaţi; numai astfel de persoane au fost considerate eroi ai creştinismului. Din fericire, Biserica tăcerii nu dispune de mari structuri care trebuie să fie păstrate. Când cineva este singur-singurel într-o celulă nu-şi mai face griji cu privire la construirea de edificii, probleme financiare sau alegerea de comitete. Acolo, contează numai ade-
vărul şi toată lupta are ca scop descoperirea lui. Se spune că un mikado (împărat al Japoniei, N. tr.) îşi anunţase intenţia de a merge să vadă o faimoasă grădină cu orhidee. La data fixată, gazda sa îl aştepta la poartă şi cu un gest de profundă reverenţă i-a zis: „l-ar faceplăcereMajestăţii Sale să meargă mai întâi în grădină? Ceaiul se va servi după aceea.” Ei au intrat în grădină, dar pământul fusese arat şi nivelat. Nu se vedea nicăieri nici o floare, împăratul nu a zis nici un cuvânt. Apoi, a fost invitat în casă. Pe masa unde urma să servească ceaiul se afla un vas care conţinea o singură orhidee de o frumuseţe fără seamăn. Gazda a spus: , Am păstrat floarea cea mai frumoasă pentru cel mai mare dintre împăraţi. Celelalte flori nu meritau să trăiască.” în Biserica tăcerii nu supravieţuieşte decât adevărul ultim şi veşnic. Toate celelalte consideraţii care scot în relief interesele trecătoare ale Bisericii au dispărut. întinzând mâna către Biserica tăcerii, creştinătatea din lumea liberă va beneficia de un flux de adevăr, de caritate şi de eroism. Aceasta este o problemă de viaţă şi de moarte pentru creştinii din ţările care nu se află încă sub jugul ideologiei comuniste. 179 acestei cărţi – ca, de altfel, al tuturor celorlalte cărţi ale mele – a fost familiarizarea copiilor lui Durnnezeu din lumea liberă cu ceea ce li s-ar putea întâmpla în scurt timp (dacă ofensiva comunismului va continua în ritmul său actual) şi încercarea de a-i face să pătrundă în atmosfera sfântă a celor care continuă să creadă şi atunci când credinţa a dispărut, care spera şi atunci când pasărea neagră a disperării îşi fâlfâie vertiginos aripile de gheaţă, care iubesc si atunci când se răzvrătesc şi care proclamă că Dumnezeu este împărat de la înălţimea scaunului de domnie al Satanei! Oare veţi voi dumneavoastră înşivă sa lăsaţi raţiunea deoparte şi să ne urmaţi în împărăţia nebuniei lui Dumnezeu, nebunie căreia i-au devenit părtaşi aceşti împovăraţi copii ai Săi, nebunie care este mai înţeleaptă decât oamenii? ]ylâ întreb dacă sunteţi în dezacord cu numeroase gânduri exprimate în cartea aceasta. Cât despre mine, eu nu sunt de acord cu unele dintre acestea. V-am relatat ceea ce gândeam atunci, nu ceea ce gândesc acum. Dar am făcut-o din pricină că acest „atunci” al meu este un „astăzi” pentru milioane de bărbaţi şi femei întemniţaţi în prezent în ţările comuniste din pricina credinţei lor în Dumnezeu. Dumneavoastră nu puteţi împărtăşi suferinţele lor decât luând cunoştinţă despre chinurile pe care le îndură. Cât despre mine, eu mi-am îndeplinit misiunea. Este responsabilitatea dumneavoastră să decideţi ce atitudine veţi adopta: judecată, contrazicere sau ajutor.
De asemenea, sunt bucuros că le-am putut face un serviciu adversarilor mei şi celor care se opun lucrării mele misionare. 180 Unul dintre bărbaţii pentru care am cel mai mare respect este un episcop catolic cu care m-am aflat împreună în închisoare. El mi-a zis într-o zi: JDoresc să vă ofer în dar un argument foarte puternic de care vă veţi putea servi contra Bisericii mele. Cristos ne-a învăţat că, atunci când cineva a păcătuit, trebuie să spunem: «şi ne iartă nouă păcatele noastre», în timp ce, potrivit doctrinei noastre, El ar fi trebuit să spună păcătosului să meargă la un preot şi să se mărturisească înaintea acestuia.” Episcopul mi-a spus lucrul acesta numai din pricina dragostei sale pentru protestanţi. Vă rog să vă aruncaţi asupra acestei cărţi toţi cei ce-mi sunteţi vrăjmaşi şi toţi cei ce vă opuneţi misiunii noastre. Iată că vă ofer aici un dar bogat şi vă pun la dispoziţie îmbelşugate argumente prin care să puteţi dovedi că sunt un eretic, un nebun sau orice altceva care vă va plăcea. Folosiţi-vă din plin de toate acestea. în ce mă priveşte, nu pot decât să vă răspund cu dragoste. Eu vă iubesc: de ce atunci să nu vă fac o bucurie? Dumneavoastră nu cunoaşteţi frumuseţea îmbrăţişărilor Mirelui ceresc. De aceea vă las măcar bucuria de a mă ataca. Cât despre copiii lui Dumnezeu, aceştia mă vor înţelege cu siguranţă. Aceasta va fi ca şi cum ei înşişi ar experimenta acum aceste înspăimântătoare su-
ferinţe. Biblia spune: trAduceţi-văaminte de cei ce sunt în lanţuri, ca şi cum aţi fi şi voi legaţi cu ei.” (Evr. 13:3). Cătuşele nu rănesc numai încheietura mâinii ci şi sufletul. Dacă această carte 1-a putut determina pe cineva să verse o lacrimă, să rostească o rugăciune şi să acorde un ajutor practic martirilor, scopul meu a fost atins. CUPRINS Prefaţă/5 1. Cum se formează un mesager / 17 2. Strigaţi către Domnul cu strigăte de bucurie / 26 3 Chipul meu/34 4. A asculta şi a vedea / 43 5. Chinurile imaginaţiei erotice / 52 6. Măria vede totul / 59 7. Ceea ce rămâne prin credinţa mea / 67 8. Mama / 75 9. Gândirea imprecisă / 84 10 Religia exoterică / 93 11. Problemele bisericii subterane / 100 12. Voi veţi sta în partea dreaptă / 110 13. Adevăratul învăţător al bisericii / 118 14. Sarea este bună / 127 15. Credeţi în ceea ce vine din inimă / 133 16. Genealogi sumbre, plictisitoare / 140 17. Dumnezeu este pasiunea mea / 148
18. Rugăciune pentru cei morţi / 155 19. A deveni nebun / 162 20. Ei nu au mai văzut pe nimeni decât pe Isus singurul / 169 • 21. Epilog/176 Redactor CONSTANTIN MOISA Tehnoredactor MĂRIA NICOLAE Culegere şi pagini pe calculator MIHAELA BOUR Foto-raontaj: OLGA CHIBICI şi JENIŢA MIHALACHE * Bun de tipar 30.03.1995. Apărut 1995. Coli de tipar 11 ‘/2 * Tiparul executat sub comanda nr.6/1995 la Tipografia STEPHANUS, Str. Bibescu Vodă nr.l Bucureşti ROMÂNIA
Pentru îmbărbătarea inimilor descurajate, pentru mângâierea sufletelor adormite şi îndurerate, pentru înviorarea râvnei adormite, pentru înflăcărarea dorului după culmile cereşti, Societatea STEPHANUS pune la dispoziţie cărţi creştine conţinând: meditaţii şi eseuri, mărturii personale şi biografii, comentarii biblice, pagini documente, poezii cu o tematică foarte vastă. Vă aşteptăm la adresa: Str.Bibescu Vodă nr.l, sector 4, Bucureşti, cod 70521 Tel. 615 65 74, 631 1197. CĂRŢI APĂRUTE R.Wurmbrand – Oglinda sufletului omenesc R.Wurmbrand – Cristospe uliţa evreiască R.Wurmbrand – Predici în celula singuratică Octavian Latiş – La izvorul de sub stâncă (versuri) Ethel Daniels Hubbard – Ana din A va * * * Flaşneta lui moş Dumitrache CĂRŢI ÎN CURS DE APARIŢIE * * * Dicţionar biblic R.Wurmbrand – Cele şapte cuvinte de pe cruce (reeditare) R.Wurmbrand – Dovezi ale existenţei lui Dumnezeu Alfred Kuen – Trebuie să vănaşteţi din nou John Bunyan – Războiul sfânt
„F’ărâsînd închisoarea în care am stat izolat de restul lumii, aduceam cu mine 3S6 de poeme pe care le-am predicat în singurătatea celulei mele. Am publicat câteva din acestea în cartea «Predici în celuia singuratică.» Ele au fost atât de bine primite încât am considerat necesar să ofer o nouă culegere din aceste întreţineri pe care le-am încredinţat în exclusivitate îngerilor. Dar puteţi snerge alături de iwne? Nu trebuie să comparaţi gândurile unui captiv imobilizat, într-o celulă întunecoasă si infectă, ani in şir, cu acelea care vă trec prin minte stând în apartamentul dumneavoastră confortabil sau într-o adunare creştină plină de viaţă- încercaţi mai degrabă să înţelegeţi ceea ce gândesc milioanele de creştini din închisorile comuniste când sunt asaltaţi de
.îndoieli, de disperare, ca să nu mai vorbim de boli şi torturi. Citiţi cartea aceasta cu dragoste faţă de cei ce se confruntă cu suferinţe de nedescris, fără a încerca s-o comparaţi cu un corp de doctrină. Noi nu aveam în închisoare Biblia şi uitasem teologia.” RICHARD WURMBRAND ISBN 973 -9174-38-8
Sabina Wurmbrand
n. 16 iulie 1913, la Cernăuţi – 20 august 2000, Torrance
soţia pastorului Richard Wurmbrand
Arestată în ianuarie 1951, este condamnată la 2 ani închisoare corecţională.
De la Jilava, ajunge în lagărul de triere de la Ghencea de unde este mutată la Canal, iar apoi la Târgşor.
A fost eliberată abia după trei ani.
„Marşul către locurile de muncă se făcea pe un vânt tăios care venea dinspre mare. Gardienii îşi frecau mâinile să şi le încălzească, vădit nemulţumiţi că sunt siliţi să iasă pe frigul acela din barăcile lor încălzite. Ei îşi făceau simţită frustrarea lovindu-ne şi înjurându-ne birjăreşte după obiceiul lor la cea mai mică mişcare sau gest neaşteptat în rândurile noastre. La poartă, sub controlul turnului de pază, şeful gardienilor striga în fiecare zi, la sosire şi plecare, raportul: „Azi sunt scoşi la muncă două mii de bandiţi, criminali şi contrarevoluţionari.”
Vântul ne biciuia obrajii şi ne smulgea hainele de pe noi. Coloana părea fără de sfârşit. Înaintea noastră, rânduri-rânduri de deţinuţi, escortaţi de ambele părţi de gardieni înarmaţi. În spate (când îndrăzneam să ne uităm puţin înapoi, ceea ce era interzis) lunga coloană se întindea hăt-departe, ca un animal preistoric de proporţii uriaşe, cu multe mâini şi picioare, orb, neavând alt scop decât a munci până la extenuare. Mi-au venit atunci în minte străvechii mei strămoşi, sclavii israeliţi din vechime, muncind ca robi pentru a construi uriaşele piramide ale lui Faraon.”
Sabina Wurmbrand, „Nobleţea suferinţei” (Ed. Stephanus)
Sabina Wurmbrand – discreția slujirii și noblețea suferinței
Scena Canalului
Pușcăria o poți părăsi la un moment dat, însă ea rămâne agățată de tine ca scaiul, pentru restul vieții. O duci cu tine, pe oriunde ai umbla, mai ales când ai conștiința că ai fost întemnițat pe nedrept.
Și într-adevăr, Sabina Wurmbrand, cea care a spus cuvintele de mai sus, a cărat după sine, precum un melc cochilia, și Jilava și Canalul și temnița de maximă securitate de la Târgșor. În plus, a cărat cu sine o grămadă de ani de nesiguranță și frică. Iar anii aceștia sumbri au căzut deodată, grămadă, pe capul acestei ființe mărunte, fragile și timide, dar care ascundea o forță interioară greu de bănuit.
Sabina a dus mereu cu sine și amintirea sinistră de pe vremea când, prin ceva suceală aiurită a sorții, ajunsese să fie numită dușmancă a poporului, contrarevoluționară, deși numai la revoluții nu-i stătea ei mintea. La poartă, sub controlul turnului de pază de la Canal, şeful gardienilor striga în fiecare zi, la sosire şi plecare, raportul: „Azi sunt scoşi la muncă două mii de bandiţi, criminali şi contrarevoluţionari”.
Uneori, spre amuzamentul gardienilor, era aruncată în Dunărea rece, iar zeghea plină de apă o trăgea în jos, la fund, ca un bolovan. Se târa cu chiu cu vai afară din apă, agățându-se de pietrele de mal, doar ca să fie aruncată din nou, precum o jucărie stricată, un ciudat antidot împotriva plictiselii torționarilor. Numai că, indiferent de surprizele sorții, micuța bandită a știut mereu cum se iese la mal.
Pentru tânăra Sabina Oster născută în 1913 la Cernăuți într-o familie respectabilă de evrei, viața din anii ’30 părea mai parfumată și mai plină de promisiuni ca o floare de câmp în momentul ei de maximă inflorescență. Totul era deschis, posibilitățile păreau infinite, iar viața – un buchet de fericiri strânse-n pumn. Nimeni pe atunci nu-și imagina că va veni ziua coasei, ziua necazului, ziua când toate florile câmpului vor deveni o masă informă de fân cenușiu, adunată grămadă într-o căpiță anonimă. Răul adus de cei care predicau bunăstarea, pacea și egalitatea era pur și simplu, de neimaginat.
Peste mulți ani, privind înapoi la toate răsturnările istoriei și nebunia lumii, Sabina avea să concluzioneze cu amărăciune: „Nimeni nu poate trece prin Valea Plângerii fără să plătească un tribut al lacrimilor, o taxă a jelaniei”. A plătit impozitul cu vârf și-ndesat, apoi și-a continuat mersul înainte cu o seninătate de invidiat, neprivind nicicând înapoi cu mânie, fiindcă a crezut mereu în iubire, a crezut că totul are un sens și că, atunci când va veni vremea recapitulărilor finale, nimic nu se va dovedi a fi fost doar simplă întâmplare.
Există la evrei o lungă tradiție a robiei și persecuției, o conștiință acută a pericolului. Pentru Sabina nu a fost așadar o surpriză când colegele ei de clasă o numeau pe față ‘jidoavcă jegoasă’. N-a tresărit nici când au apărut ghetourile, iar la urechile ei a ajuns nu doar zvonul deportărilor, ci și vestea pogromului de la Iași. N-a fost privit nici ca pe ceva nemaiîntânit faptul că părinții ei, împreună cu două surori și un frate aveau să nu se mai întoarcă în veci din lagărul nazist din Transnistria.
Despre aventura ei de rob la Canal avea să-și amintească așadar, cu un soi de seninătate stranie, ca despre o prelungire oarecum firească a istoriei unui popor veșnic rătăcitor:
„Vântul ne biciuia obrajii şi ne smulgea hainele de pe noi. Coloana părea fără de sfârşit. Înaintea noastră, rânduri-rânduri de deţinuţi, escortaţi de ambele părţi de gardieni înarmaţi. În spate (când îndrăzneam să ne uităm puţin înapoi, ceea ce era interzis) lunga coloană se întindea hăt-departe, ca un animal preistoric de proporţii uriaşe, cu multe mâini şi picioare, orb, neavând alt scop decât a munci până la extenuare. Mi-au venit atunci în minte străvechii mei strămoşi, sclavii israeliţi din vechime, muncind ca robi pentru a construi uriaşele piramide ale lui Faraon.”
Dar cum a ajuns Sabina dintr-o talentată profesoară de limbi străine și o promițătoare studentă în chimie la Sorbona o sclavă a construirii socialismului la Canal, o deținută politică oarecare, printre atâția mii de dușmani ai poporului? Printr-o seamă de surprinzătoare întorsături ale sorții, care numai pure întâmplări nu ar putea fi numite. În viața ei fericită și oarecum previzibilă și-a făcut loc miraculosul, dând strașnic din coate.
Totul avea să se dea rău de tot peste cap în clipa când tăciunii din ochii ei mici, de vietate a pădurii, s-au oglindit în cei mai azurii și mai adânci decât marea, ai lui Richard Wurmbrand, un tânăr înalt și fermecător privind-o semeț, de sus, din balconul unei vechi case boierești bucureștene.
Scena Balconului
Normal, amândoi protagoniștii au perspective ușor diferite asupra întâmplării respective, fapt care întărește veridicitatea poveștii. Cu amintirile puternice e greu – prin repetiție mai toate derapează ușor, în timp, în nuanțe adaptate celui care le redă – ba un om excesiv de realist, ba unul prea romantic. Nici măcar cei patru evangheliști n-au cunoscut decât arareori concordanțe perfecte în redarea anumitor întâmplări, darmite oamenii simpli?
Într-o predică având ca temă „Nebunia dragostei”, Richard Wurmbrand rememorează scena balconului cam așa: Stăteam într-o zi însorită în balconul casei noastre când văd că trece pe drum o fată cu un chip senin și frumos, exact genul meu. Alerg imediat după ea și îmi cer iertare pentru necuviință, dar îi spun direct cât de mult îmi place de ea, ba chiar o invit înăuntru să i-o prezint mamei mele. Fără prea multe ocolișuri, o cer de soție. Ei bine, așa arată, dragii mei, nebunia dragostei. De fapt, așa arată cred, dragostea la prima vedere.
Pentru Sabina perspectiva de jos, din stradă, e oarecum diferită. Mergea cu un unchi de-al ei în vizită la o familie prietenă, când deodată zărește în balconul casei respective un tânăr mânios, care trece imediat la confesiune neașteptată. Cică mama lui și-ar dori pentru el o căsătorie aranjată cu o tânără de familie bună, cu promisiunea unei zestre promițătoare, constând într-o sumă mare de bani, doar că băiatului nu-i place nici ideea, nici fata respectivă. Ca să-și limpezească mințile, iată, a ieșit la aer și tocmai ce a zărit-o pe ea.
Mai în glumă, mai în serios, îi spune: „M-am gândit că, dacă aș putea găsi o fată ca dumneata care să-mi fie soție, aș renunța să mă mai gândesc la milionul celeilalte”. Tot dragoste la prima vedere se cheamă, privită însă puțin dintr-un alt unghi.
Pe scurt, cei doi se îndrăgostesc, dar nu oricum – cu termene și condiții. Numele de alint al Sabinei va deveni, pentru tot restul vieții , Binți. Doar că alintul vine cu o avertizare din partea lui Richard: „Vreau să știi că nu sunt om ușor de mulțumit și că nu vei avea o viață prea ușoară cu mine”.
Dar cum dragostea e oarbă, Sabina acceptă orice, renunță chiar la Sorbona și Paris, apoi își leagă viața de el, total. Doar că acest tânăr fermecător e și un om al extremelor. E impetuos, imprevizibil, e năvalnic și pasional în tot ce face. Are anvergură și nu-i plac jumătățile de măsură. Nu e defel ușor de mulțumit. Ia uneori o viteză atât de mare, încât are nevoie de cineva care să-l mai tempereze, să-l încetinească. Răbdarea și liniștea interioară ale Sabinei vor fi contrapunctul vital, atât de necesar în viața lui.
Scena Convertirii
La început, Richard e doar un om de lume, adorator de petreceri, dornic să facă mulți bani. Apoi cade într-o altă extremă – devine comunist ilegalist, școlit la Moscova, plătit tot de acolo. La întoarcerea în țară e urmărit de serviciile secrete, drept urmare sfârșește pentru o scurtă perioadă la închisoarea Doftana. De acolo se alege cu o frumoasă tuberculoză, precum și cu mari îndoieli cum că această ideologie comunistă bazată pe lupta de clasă ar putea fi idealul său suprem în viață.
Până una alta, împins de îngrijorata Sabina, pleacă într-un sanatoriu din munți să se trateze. Nu știe că acolo, pe propriul său drum al Damascului, va avea loc o întâlnire misterioasă, care-i va schimba cursul vieții pentru totdeauna. Dintr-un ateu comunist, spre șocul tuturor, Richard va deveni un creștin militant, la fel cum Saul, viitorul Apostol Pavel a devenit dintr-un persecutor al urmașilor lui Hristos, un misionar de prima mână.
Aceasta este metanoia în toată splendoarea ei, cuvânt care în grecește înseamnă schimbarea radicală a inimii sau, în limbajul Evangheliei, nașterea de Sus. Cum de s-a îndrăgostit iremediabil acest tânăr evreu promițător tocmai de tâmplarul obscur din Nazaret, pe care ai săi conaționali l-au condamnat la moarte? Richard este găzduit o vreme la Christian Wölfkes, care este și el un tâmplar credincios, dintr-un sat oarecare de pe lângă Făgăraș. Iar acesta, alături de soția sa, obișnuia să se roage așa:
„Doamne, ți-am slujit pe pământ și aș vrea să am parte de răsplata Ta, atât în cer, cât și pe pământ. Iar răsplata mea să fie aceea de a nu muri înainte de a reuși să aduc un evreu la credința în Isus Hristos, pentru că Isus a făcut parte din acest popor. Dar sunt sărac, bătrân și bolnav. Nu mă pot duce să caut un evreu, iar în satul meu nu sunt evrei deloc. Așa că, fă cumva și adu Tu un evreu la mine, iar eu am să fac tot ce-mi stă în putință pentru a-l aduce la Hristos”.
Curtat de tâmplar mai asiduu decât o fată frumoasă de un tânăr îndrăgostit până-n vârful urechilor, Richard cedează avansurilor și devine, peste noapte, un paradox – un evreu creștin. Primește în dar Biblia familiei Wölfkes, o citește avid și descoperă că are în sfârșit o cauză pentru care e cu adevărat gata să-și dea viața. Fiindcă principiul său călăuzitor este următorul:
„Un om nu crede cu adevărat în ceva recitat mecanic, ci doar în lucrurile pentru care este gata să moară”.
Deși în familia tradițională a Sabinei recomandarea era să se privească în altă parte atunci când treceau pe lângă o biserică, iar pronunțarea acestui nume de „Hristos” era complet interzisă, nu va trece mult și un complex întreg de împrejurări va conduce și la convertirea Sabinei.
Cot la cot, cei doi soți încep să muncească în echipă cu un zel misionar demn de Biserica Primară, drept urmare împart clandestin sute de mii de Biblii, convertind pe bandă rulantă sute și sute de oameni de tot felul: evrei, intelectuali, țărani, comuniști, ofițeri ruși amatori de ceasuri și vodcă sau simpli prieteni în căutarea unui sens.
După ce a lucrat o vreme la Misiunea Anglicană pentru Evrei, Richard a devenit oficial pastor lutheran. Va trăi de aici înainte cu convingerea că lumea e însetată după har și dragoste, așa că nu va înceta să-i iubească tot restul vieții pe comuniști, urând însă, din tot sufletul, ideologia și sistemul.
Scena Congresului
În 1939 li se naște singurul lor fiu, Mihai. Peste ani vor adopta un copil orfan, pe Sandu. Sabina își descoperă, pe lângă talentul de a-și ține soțul în echilibru, daruri neștiute de orator și de organizator de tabere, seminarii sau întâlniri clandestine de închinare. Face naveta la Budapesta ocupându-se de refugiați. Își ajută, atât cât poate, semenii evrei persecutați. Se ocupă de un sistem de trimitere a lor din Israel iar, imediat după război, organizează o cantină a sărmanilor hrănind o mie de persoane zilnic.
Multe întâmplări mici și mari i-ar fi putut zdruncina credința pe parcurs, dar ea a rămas tare ca o stâncă. A rămas în picioare chiar și atunci când s-a petrecut o mare tragedie în viața ei. Cu chiu cu vai, organizase scoaterea din țară a unor evrei, printre care și câțiva copii orfani, pe care-i iubea mult. Doar că vaporul cu care părăsiseră România lovește o mină în largul mării și se scufundă, cu toți oamenii la bord.
Între timp, Richard ține să dovedească cu orice preț, oricui și oriunde că, de fapt, creștinismul nu e altceva decât o religie a curajului. Riscă enorm făcând misiune în cazărmile soldaților ruși pretextând că vrea să cumpere ceasuri furate. Organizează o Biserică Subterană, paralelă cu activitățile lui la vedere, distribuie pasaje din Scriptură deghizate în cărțulii roșii, cu mutra lui Marx pe copertă. De fapt, parcă își pregătește, cu mare zel, propria arestare.
Un anume fapt excepțional va accelera lucrurile – Congresul Cultelor. E încununarea unui lung proces tipic sovietic de a seduce Biserica și de a o anihila, printr-un control strict. Iar procesul începe cu coruperea liderilor religioși, transformați pe rând în informatori și securiști. Între clerici începe un straniu concurs – cine e mai loial partidului comunist și ce metode creative să folosească pentru a-l integra cumva pe Hristos în noua ideologie.
Un newsletter pentru cititori curioși și inteligenți.
Sunt curiosDrept urmare, un anume preot își brodează pe robă secera și ciocanul. Altul își roagă enoriașii să renunțe la apelativul Sfinția Sa și să-l numească simplu, Tovarășul Episcop. Iar un altul ține prelegeri teologice, în care explică cele trei revelații ale lui Dumnezeu: prin Moise, Hristos și Stalin.
Congresul începe cu o slujbă religioasă la Patriarhie, iar liderii, în frunte cu primul ministru Petru Groza sărută mâna patriarhului și fac zeloși semnul crucii. În Palatul Parlamentului, stau adunați ciopor peste 4000 de preoți, pastori și misionari din toate confesiunile. Iar oamenii lui Dumnezeu vin cu o idee de-a dreptul trăznită – să-l aleagă ca președinte de onoare pe tovarășul Iosif Stalin, cel mai de temut serial killer de creștini cunoscut vreodată.
Transmisiunea e live la radio, pe postul național, și o țară întreagă ascultă siderată ploconeala jenantă de la microfon a clericilor, perindându-se slugarnic prin fața noii puteri. Iar puterea le promite, la schimb, libertate religioasă, asta dacă ei sunt gata să ofere supușenie totală.
În sală se află și familia Wurmbrand. Richard devenise între timp un fel de star, acum fiind reprezentantul Consiliului Mondial al Bisericilor. Asistând la fățărnicia nemăsurată a preoților, Sabina începe să se foiască și să fiarbă de indignare. La fel Richard. De această dată, nu mai există nici o neconcordanță între cei doi privind desfășurarea evenimentelor. La un moment dat, Sabina își cotește soțul, iar între ei se naște acest dialog absolut istoric:
– Richard, n-ai vrea să iei și tu cuvântul, ca să speli rușinea asta de pe fața lui Hristos? Privește cum îl scuipă în față…
– Dacă fac asta, tu n-o să mai ai soț, sper că îți dai seama.
– Un soț laș nici nu-mi doresc, să știi.
Sabina avea să spună peste ani că acel impuls curajos inexplicabil nu-i aparținea, ci venise de undeva de Sus, cu un scop precis – ca măcar pentru câteva clipe, adevărul să biruie minciuna. Richard se înscrie deci la cuvânt și își începe discursul amintind cuvintele Scripturii:
„Atunci când copiii lui Dumnezeu se întrunesc laolaltă și îngerii din cer sunt prezenți ca să învețe, prin ei, înțelepciunea lui Dumnezeu. De aceea, datoria noastră ca slujitori ai Săi este aceea de a preamări pe Creatorul și Mântuitorul nostru, nu puteri pământene, care sunt trecătoare. Numai lui Hristos i se cuvin cinstea și gloria, fiindcă a murit pentru păcatele noastre, ale tuturor”…
În sală se creează o rumoare ciudată. Parcă treziți dintr-un somn adânc, clericii încep să-și amintească de misiunea lor sacră pe pământ, să-și dea seama de falsul grosolan care-și făcuse cuib în sufletele lor. Încep prin urmare să aplaude, să strige: „Pastorul! Să ne mai vorbească pastorul!” Burducea, ministrul de atunci al cultelor se apucă să urle, cu ochii injectați: „Microfonul! Tăiați microfonul! Dreptul la cuvânt e anulat!”
Richard și-a continuat impasibil predica până la întreruperea transmisiei ascultată de o națiune întreagă, nevenindu-i să-și creadă urechilor. Porecla „Pastorul” a rămas de atunci lipită de el. Ajunși acasă, bătrâna lui mamă îl privește pe Richard cu mirare: „Cum? Ați scăpat? Credeam că v-au arestat atunci pe loc, pe amândoi”. Arestarea și persecuția erau însă, doar niște chestiuni de timp.
Scena Senatului
Ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat, ca la manualul oricărui Gulag. Richard e săltat de pe stradă și dus direct la pușcărie, cu o cagulă neagră pe cap. În mașină îi întreabă pe securiști ce dată e. E 29 februarie 1948.
Își amintește că îndemnul „Nu vă temeți!” apare în Scriptură de 366 de ori, nu de 365, adică și pentru anul bisect, cel în care tocmai se află. Cu curajul său caracteristic, în ciuda torturilor, Richard nu semnează nimic, nu trădează pe nimeni, nu recunoaște nici o uneltire împotriva statului.
Nu se așteaptă însă la ce urmează: teroarea prin suspendare senzorială. Vreme de 3 ani e abandonat în izolator, complet singur, fără lumină, într-o liniște desăvârșită, gardienii purtând pâslari, ca să nu li se audă pașii. Ceea ce nu au reușit cuștile de lemn cu cuie în care era ferecat sau bătăile cu vergele la tălpi, a reușit liniștea izolatorului – să aștearnă, ca o plapumă groasă, uitarea peste fosta lui viață.
În plus, periodic i se administrează halucinogene în mâncare, prin urmare devine atât de confuz, încât din toată rugăciunea „Tatăl Nostru” nu mai ține minte decât titlul. Așadar, bălmăjește același lucru, în buclă: „Tatăl nostru… iartă-mă că ți-am uitat rugăciunea, dar pun pariu că Tu o știi pe dinafară”. Uită și toată teologia, doar numele abstract lui Hristos îl repetă la infinit, în așteptarea unui răspuns care întârzie să sosească.
În tot acest răstimp, Sabina suferă, pe lângă teroarea de a nu ști absolut nimic despre soțul ei, amenințări și presiuni imense: ba să renunțe la credință, ba să divorțeze. Diversiunea merge până acolo încât, la un moment dat, o vizitează niște securiști deghizați în foști pușcăriași, încercând să o convingă că au asistat personal la moartea și îngroparea lui Richard. Nimic însă nu reușește să o facă să-și piardă două lucruri: încrederea în Dumnezeu și nădejdea revederii.
În cele din urmă, se petrece al doilea inevitabil. Într-o noapte, oamenii Securității dau năvală în casă și încep o percheziție în căutare de presupuse arme. La un moment dat, Sabina ia de sub bocancii lor Biblia și spune: „Uite, poate pe asta o căutați. E singura armă din casă”. E dusă direct la Jilava, iar bietul Mihai rămâne ani de zile pribeag, în grija vecinilor și cunoscuților, fără să aibă vreo veste de la părinții lui.
Ieșit de la izolator, Richard revine în forță la viață și pierde orice inhibiție în fața torționarilor săi, cărora le ține niște fermecătoare prelegeri despre bunătate și iertare, de parcă ar fi fost ceva îngeri. De fapt, stabilește cu ei o convenție tacită: el predică, iar ei îl bat. Face fiecare ce știe mai bine. Le repetă mereu următoarele vorbe de neînțeles:
„Comuniștii îi pot ucide pe creștini, dar nu le pot astâmpăra, cu un drum, și dragostea pentru ucigașii lor”.
Nu de puține ori, după ce e bătut bine, se întoarce plin de sânge în celulă și își continuă impasibil predica, exact de unde o lăsase. Peste tot pe unde este întemnițat, răspândește o bună dispoziție contaminantă și un umor discret, ca un parfum bun. Nici urmă de jale și depresie la el, chiar din contră: se poartă cu entuziasmul unui sfânt nebun, îndrăgostit iremediabil de Hristos.
În ’56 e eliberat. Predică peste tot, dezvoltă Biserica Subterană, se poartă de parcă s-ar cere înapoi la pușcărie. În ’59 e încarcerat iar și primește 25 de ani. De pe scări, în drum spre duba miliției, îi flutură mâna Sabinei, zâmbind larg: „Transmite-i toată dragostea mea pastorului, care m-a trădat”.
După 14 ani de temniță, din care primii trei complet rupt de lume, Occidentul hotărăște răscumpărarea lui Richard contra unei sume imense pentru acea vreme – 10.000 de dolari. După un periplu prin Europa, cei trei ajung cu bine în Statele Unite. Imediat, Richard se apucă de dictat o carte-mărturie, care va zgudui lumea prin simplitatea și directețea ei: „Torturat pentru Hristos”. De fapt, întreaga lor viață de acum încolo va deveni o lungă mărturie.
În mai 1966, soții Wurmbrand sunt invitați să depună o mărturie înaintea unui subcomitet al Senatului american despre teroarea nebănuită, ce înflorește dincolo de Cortina de fier. Aflată, ca mai mereu, în planul al doilea, Sabina nu urcă la prezidiu, ci alege să rămână în banca ei, susținându-și soțul din umbră. Celor prezenți nu le vine să creadă ce le povestește Richard, iar unii mai neîncrezători, la fel ca Apostolul Toma, cer o dovadă.
Spontan, omul acesta ciudat de expansiv și cu o retorică cuceritoare, se dezbracă până la brâu și se apucă să-și descrie cicatricile spunând: „Nu mă mândresc deloc cu rănile mele, ci vreau doar vă arăt cât este de schilodit trupul Bisericii și al țării mele”.
În tot acest timp, pe fața Sabinei curg șiroaie de lacrimi amare. Richard avea să-i spună acasă: „Să știi că lacrimile tale au produs o impresie mai puternică asupra celor prezenți decât rănile mele”. Aceasta a fost și va rămâne mereu marca familiei Wurmbrand – noblețea suferinței, o împletire de răni și lacrimi, iscată, paradoxal, dintr-o credință de neclintit și o iubire nemăsurată pentru toți oamenii.
Sabina Wurmbrand e genul de luptătoare tăcută, care a ales deliberat rolul omului de pe locul doi. Datorită slujirii ei discrete, a înțelepciunii și echilibrului ei, Richard a strălucit mereu, în lumina tuturor reflectoarelor. În timp, el a scris mai bine de 15 cărți, unele devenite clasice, a schimbat nenumărate vieți predicând mulțimilor. Sabina s-a mulțumit să scrie acum 50 de ani o singură carte, cu un titlu extrem de sugestiv: „The Pastor’s Wife”.
Imediat după ’89, cei doi s-au întors în țară și au depus flori la mormintele torționarilor și securiștilor. Împreună au fondat o misiune, au călătorit în toată lumea și au fost militanți activi în ajutorarea Bisericii Subterane, până au părăsit această Vale a Plângerii, în anul milenului, la scurtă vreme unul de celălalt.
Acest material este un tribut adus forței, discreției și curajului unui om care a ales mereu să stea în penumbră, a ales culisele în locul scenei, strana în locul amvonului și tăcerea în locul microfonului. Fără această minunată Sabina, destinul excepțional al unui om ca Richard Wurmbrand ar fi fost, poate, altul.
Surse bibliografice:
Sabina Wurmbrand – „Noblețea suferinței”, Editura Stephanus, București, 2007
Richard Wurmbrand – „Cu Dumnezeu în subterană”, Editura Stephanus, București, 2007
Richard Wurmbrand – „Tortured for Christ”, Hayfield Publishing, UK, 1967
Torturat pentru Hristos, filmul
Un om în Hristos, de J. N. Darby
https://comori.org/viata-de-credinta/un-om-in-hristos/
* articol scris în original în franceză (n. ed.)
Importanţa anumitor capitole în Scriptură
Există, în Scriptură, capitole care conţin o prezentare atât de completă şi de binecuvântată a unui mare adevăr al lui Dumnezeu, încât dobândesc şi păstrează un loc cu totul deosebit în mintea credinciosului. Deşi toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu şi are aceeaşi autoritate, această impresie excepţională a anumitor pasaje nu poate cu toate acestea să fie blamată, pentru că întotdeauna vom găsi că este produsă de o parte care conţine o descoperire specială a lui Dumnezeu şi a căilor Sale, sau a dragostei lui Hristos faţă de noi. De-abia se poate spune că acest capitol despre care doresc să vorbesc, are acest caracter; totuşi gândesc că anumite dezvoltări practice ale acestei părţi din Scriptură vor putea fi utile. Există în ea o desfăşurare foarte remarcabilă şi completă a măririlor minunate la care se pot ridica sfinţii, şi a deplorabilelor adâncimi în care pot coborî; găsim în ea principiile puternice, fie ale binelui, fie ale răului, principii care sunt la lucru în credincioşii care participă la cele două naturi ale binelui şi răului, în care îi vedem asociaţi, pe de o parte, cu ce este mai înalt şi mai minunat; pe de altă parte, cu cea mai josnică degradare; în acest capitol vedem şi felul în care harul divin lucrează pentru a face să triumfe binele în noi; el ne dă o vedere clară a întregii lucrări a acestui har pentru a produce rezultatul perfect, în bine şi în binecuvântare, a luptei spirituale în care suntem prin cunoaşterea binelui şi a răului pe care căderea ne-a făcut să o dobândim.
Subiectele din 2. Corinteni 12: Ridicarea în al treila cer – degradarea cărnii – puterea umblării creştinului
Este foarte frapant de văzut, în ce fel, în acest singur capitol, găsim starea cea mai glorioasă în care un creştin poate fi ridicat, stare excepţională fără îndoială ca experienţă, şi condiţia cea mai mizerabilă în care poate cădea, ca şi toate principiile practice, după care lucrarea divină lucrează în aceste două extreme. La începutul capitolului, vedem un sfânt în al treilea cer, în paradis, unde carnea nu poate înţelege, nici primi nimic. Pavel nu ştia dacă era acolo în trup sau în afara trupului. Nu mai exista pentru el nicio conştienţă a existenţei omeneşti în carne; de aceea nu a putut exprima ce auzise, când a avut din nou conştienţa existenţei în carne. Astfel este sfântul la începutul acestui capitol. La sfârşit, găsim unul, poate mai mulţi care, căzuţi în curvie, necurăţie şi desfrâu, erau fără pocăinţă cu privire la aceste păcate. Ce contrast între această ridicare în al treilea cer şi această josnică degradare carnală! Şi creştinul este în stare de amândouă! Ce lecţie! Ce avertizare pentru fiecare sfânt, chiar dacă nu va fi nici la una, nici la cealaltă din aceste extreme! Cât de potrivit este aceasta pentru a da conştienţa celor două naturi care sunt la lucru şi a elementelor care se luptă în viaţa spirituală a credinciosului aici jos! O altă parte a acestui capitol ne va arăta unde se găseşte singura putere capabilă să facă un sfânt să meargă de-a lungul umblării lui, în mod consecvent cu binele ceresc la care este chemat.
Rolul legii
a) Legea pentru o creatură pe pământ
Când Pavel vorbeşte de răpirea lui în al treilea cer, foloseşte o expresie remarcabilă cu privire la el însuşi: „Ştiu un om în Hristos” (v. 1), spune el. Câteva gânduri preliminare, cu privire la lege, vor uşura înţelegerea acestei expresii. Legea dădea unui om o regulă divină şi desăvârşită pentru purtarea lui pe pământ; dar ea nu l-a introdus niciodată în cer. Fiinţele cereşti, ca îngerii, de exemplu, acţionează după perfecţiunea abstractă a acestei reguli divine, cea pe care a dat-o Domnul Însuşi: Îl iubesc pe Dumnezeu cu toată inima lor şi pe aproapele lor ca pe ei înşişi. Aceasta este perfecţiunea creaturii; dar este natura lor în care i-a păstrat Dumnezeu. A prescrie sentimente şi o purtare prin intermediul unei legi, este cu totul altceva; iată ce uită creştinii atât de des. Tot ce cuprinde lege este desăvârşit la locul său şi în scopul său; ea ne spune care este starea bună a unei creaturi, interzice răul la care este împinsă carnea. Dar de ce să prescrie aceasta? Fără îndoială, ascultarea este o parte a desăvârşirii creaturii. Pentru o fiinţă supusă lui Dumnezeu, a face numai binele nu ajunge ca să umble cu dreptate, pentru că Dumnezeu are o autoritate absolută asupra sa. Astfel poate Dumnezeu prescrie şi prescrie îngerilor anumite acte particulare de slujire, şi ei se supun.
b) Legea prescrisă din cauza răului care este în natura omului
Dar când este prescrisă o stare de suflet, de ce este prescrisă? Pentru că este necesar, din cauza stării persoanei căreia îi este adresată porunca. Ea are dispoziţii care o îndeamnă să facă tocmai contrariul a ceea ce este prescris. A porunci cuiva să facă un lucru, înseamnă a presupune că nu îl face şi că nu îşi propune să îl facă fără o poruncă. Dacă adăugăm că nouă porunci din zece, interzic păcate pozitive şi dispoziţii rele, pentru că oamenii sunt înclinaţi să comită aceste păcate şi au aceste dispoziţii rele (pentru că altminteri nu ar fi fost nevoie să li se interzică), vom găsi că natura însăşi şi existenţa unei legi care, prin autoritatea lui Dumnezeu, prescrie binele, presupune răul în natura omului, care este opusă binelui. Examinaţi cazul sub toate faţetele lui, veţi vedea că este acolo un adevăr deplorabil. Nu puteţi porunci dragostea, adică să o produceţi poruncind-o; şi nici nu puteţi îndepărta poftele interzicându-le unei naturi din care fac parte.
Este totuşi ceea ce face legea şi ceea ce trebuie să facă ea, dacă Dumnezeu dă una. Ea demonstrează că ceea ce este interzis, este păcat şi că este în om pentru a fi interzis; dar ea nu înlătură niciodată păcatul. Ea prescrie binele în creatură pe pământ; dar cât de departe este aceasta de a înălţa un om în locurile cereşti! Legea nu poate avea o asemenea pretenţie. Omul are acum, prin cădere, cunoştinţa binelui şi a răului, şi legea acţionează după această uimitoare facultate, despre care Dumnezeu a putut spune: „Omul a ajuns ca unul din Noi, să cunoască binele şi răul” (Genesa 3:22). Dar cum? Omul este sub stăpânirea răului; dar legea cere de la el binele pe care nu-l are, şi îi arată tot răul care este în el. Îi prezintă cu tărie răul care este în el şi consecinţele răului în judecată; şi, cât priveşte binele pe care îl cere de la el, aceasta nu are alt efect decât să-i dea cunoştinţa că nu îl are în el.
c) Legea, contrar harului, nu prezintă, nici nu produce binele
Legea, pe lângă aceasta, nu arată omului niciun bine, ca obiect impus înaintea sufletului său. O repet, pentru a face lucrul clar: legea cere binele în om, să-L iubească pe Dumnezeu şi pe aproapele lui, de exemplu; dar nu-i prezintă niciun bine. Legea nu descoperă nicio ţintă potrivită pentru a produce binele în om, sau care să poată fi pentru el binele suprem, în puterea vieţii. Astfel legea produce mânie. Unde nu este lege, nu este călcare de lege. Dar harul lucrează într-un mod cu totul diferit; nu cere binele acolo unde nu este, cu toate că îl poate produce. Nu condamnă vinovaţii, ci iartă şi înlătură păcatul lor; ne prezintă o ţintă, Dumnezeu Însuşi, dar Dumnezeu venit lângă noi în dragoste. El face mai mult; comunică ce este bine. Nu este o lege; nu cere binele unde nu este; îl produce. În lupta pe care trebuie să o susţinem între bine şi rău, harul nu lucrează în noi făcându-ne să simţim răul ca o povară de care este imposibil să ne debarasăm, pentru că suntem robii săi, făcându-ne să simţim că suntem sub puterea acestui „trup al morţii” (Romani 8:24), vânduţi păcatului. Nu, legea lucrează astfel; şi dacă suntem născuţi din nou, nu simţim decât şi mai profund că ne este imposibil să satisfacem cerinţele ei, astfel încât să fim drepţi prin ele, chiar atunci când am avea, în cel mai înalt grad, voinţa de a face binele. Într-un cuvânt, în cunoştinţa binelui şi răului, cu care are de-a face, harul nu ne duce în luptă, prin sentimentul puterii răului, de care suntem robiţi, nici prin teroarea consecinţelor sale, ci prin posesia unui bine desăvârşit şi divin, prin intermediul căruia suntem înălţaţi mai presus de rău şi îl judecăm; prin posesia unei ţinte desăvârşit de bune, care este plăcerea, ca şi viaţa noastră; prin posesia lui Hristos Însuşi, în care suntem şi care este în noi. „Ştiu”, spune apostolul, „un om în Hristos”.
Omul în carne şi dovedirea stării sale în toată istoria lui
Această expresie cere câteva explicări amănunţite, pentru că ideea unui om în Hristos este adesea foarte vagă în inima multor creştini. În paradis, fără lege, sub lege, şi când Hristos i-a fost prezentat; în toate aceste poziţii, omul a fost întotdeauna responsabil de poziţia sa, ca om viu, pentru lucrurile făcute în trup. Era considerat precum un copil al lui Avraam, sau „în carne”; adică se găsea înaintea lui Dumnezeu, în firea în care fusese creat şi, în această fire, responsabil de purtarea lui, responsabil pentru că era în carne. Ori rezultatul a fost că omul a eşuat în fiecare din aceste poziţii diferite; a eşuat în paradis: lăsat fără lege, s-a tăvălit în rău; sub lege, a fost călcător de lege; în sfârşit, ca o culme a răului, când Hristos a venit, omul L-a urât, pe El şi pe Tatăl, şi astfel păcatul omului a fost descoperit în întregime; această ură este ultimul şi principalul subiect al judecăţii: omul era pierdut. Pus la încercare timp de patru mii de ani, pomul s-a arătat rău, cu cât a primit mai multe îngrijiri, cu atât rodul lui a fost mai rău. Orice carne era judecată; pomul nu mai putea aduce pe viitor niciun rod. Nu numai că s-a demonstrat, în toate felurile, că omul este păcătos, dar el a şi respins remediul care îi era oferit în har, pentru că Hristos a venit într-o lume deja plină de păcat şi a fost respins şi dispreţuit de oameni. Nu numai că omul, căzut şi vinovat, a fost alungat din paradis; ci, atât cât depindea de voinţa omului, Hristos, venit în har a fost alungat dintr-o lume aruncată în mizerie de păcat, şi pe care El a vizitat-o din bunătate. Istoria omului era moralmente închisă. „Acum este judecata lumii acesteia” (Ioan 12:31), spune Domnul, când grecii s-au suit pentru a I se închina. De aceea se spune: „Acum la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa” (Evrei 9:26).
Hristos a purtat păcatul: 2. Corinteni 5:21; Romani 6:7; 8:3; 6:10
Dar atunci vine lucrarea lui Dumnezeu pentru păcătos: Cel care nu cunoscuse păcatul a fost făcut păcat pentru noi. Prin har şi de bunăvoie, Hristos a băut paharul care Îi fusese dat să-l bea. Şi-a dat viaţa în care a purtat păcatul, şi totul a luat sfârşit cu ea. Chiar viaţa, în care păcatul nostru era purtat, a fost lăsată pe cruce; sângele lui Hristos a fost vărsat. Prin jertfirea Sa, Hristos a înlăturat păcatul tuturor credincioşilor şi i-a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna. Cel care a murit este achitat de păcat. Ori Hristos a murit: este deci achitat de păcat *. Dar de păcatul cui? De al nostru, al celor care credem în El. Păcatul este înlăturat pe deplin, este înlăturat cu viaţa de care era legat. Moartea lui Hristos a pus capăt, pentru credinţă, existenţei omului vechi, a cărnii, a primului Adam, viaţă în care eram responsabili înaintea lui Dumnezeu, şi în care Hristos, în har, S-a aşezat pentru noi. „Ceea ce legea nu putea să facă, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimiţând pe propriul Său Fiu, în asemănare cu carnea păcatului şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne” (Romani 8:3). „Pentru că, în ceea ce a murit, a murit faţă de păcat odată pentru totdeauna; iar în ceea ce trăieşte, trăieşte faţă de Dumnezeu” (Romani 6:10).
* Deşi aceasta este adevărat şi se potriveşte cu textul englez, nu cred că se poate deduce din textul grec. În rest aceasta, nu are nimic de-a face cu întrebările ridicate acum de acuzatorii mei. Dédicaiôtai nu înseamnă „este achitat”, ci „este îndreptăţit”. Murind, Hristos terminase cu păcatul pe care îl purta; terminase cu el, desfiinţându-l prin moarte. Se poate spune că El a fost în mod personal îndreptăţit faţă de păcat, pentru că nu avea păcat; şi moartea L-a îndreptăţit, pentru că ea a dovedit, prin ascultarea lui Hristos până la moarte, că nicio încercare nu era în stare să-L facă să păcătuiască. Hristos a murit faţă de păcat. Dar pasajul care spune: „Cine a murit a fost îndreptăţit faţă de păcat” (Romani 6:7) înseamnă mai degrabă, după părerea mea, că nu se poate acuza un om mort, de păcat, de voia proprie, de poftă. Aceasta este adevărat despre noi, de când am murit. Moartea lui Hristos a dovedit că, în legătură cu El, aceasta a fost întotdeauna şi în mod absolut adevărat. Vechea obiecţie, care s-a făcut la ceea ce am spus mai departe, este o şicană de cuvinte pe cât de dispreţuit, pe atât de superficială. Cuvintele: „viaţa de care el (păcatul) era legat” semnifică viaţa în care Hristos a fost făcut păcat, sau, cum tocmai am spus, viaţa în care a purtat păcatul. A spune că „Hristos a luat înapoi aceeaşi viaţă pe care a pierdut-o”, este o eroare deplină, pentru că, atât cât priveşte viaţa adevărată, esenţială a lui Hristos, El nu a lăsat-o niciodată; şi putem afirma, cu tot atâta adevăr, despre viaţa sufletului nostru, că nu o vom lăsa niciodată. Hristos a fost întotdeauna viu şi „toţi sunt vii pentru El” (Luca 20:38).
Dar cât priveşte viaţa pe care o avea în această lume, pe aceea a pierdut-o şi nu a mai luat-o niciodată; iată ce înseamnă: a-şi pierde viaţa, adică viaţa în care trăim aici jos. De aceea Scriptura vorbeşte de „zilele întrupării Sale” (Evrei 5:7). Viaţa noastră, ca viaţă a sufletului, nu încetează niciodată; cea a lui Hristos încetează şi mai puţin. Dar cât priveşte viaţa, starea ei pământească, existenţa de aici jos, nu o vom lua înapoi; nici Hristos nu a luat-o înapoi niciodată. Că Şi-a pierdut cu adevărat viaţa pe care o avea aici jos, cine ar îndrăzni să nege? Dacă Hristos Şi-a pierdut viaţa pentru a o lua înapoi, aceasta înseamnă pur şi simplu că a murit cu adevărat şi că a trăit din nou cu adevărat, trup şi suflet. Cât despre sufletul meu, eu nu mor niciodată; dar mor în ce priveşte viaţa mea, considerată ca existenţă pământească, şi acea viaţă, viaţă a cărnii şi a sângelui, nu o voi lua înapoi niciodată. Iau înapoi viaţa, dar nu cea în care eram aici jos în slăbiciune şi în mizerie. Cât despre viaţa în care Hristos este pentru totdeauna acelaşi, nu a pierdut-o, nici nu a luat-o înapoi niciodată. Nu a luat deloc înapoi viaţa în care a trăit aici jos în carne şi de care afirm iarăşi, pe bună dreptate, că era legat păcatul. Aceasta nu înseamnă, în nici un caz, că Hristos a avut păcat în El Însuşi, ci că a fost făcut păcat şi că l-a purtat; iată ce am spus. Poate că am insistat prea mult asupra unei obiecţii atât de puerile şi de absurde. Această doctrină este de cea mai mare importanţă; fără ea niciun creştin nu-şi cunoaşte adevăratul loc.
Răstignit cu Hristos – Nu putem să-I plăcem lui Dumnezeu în carne
Credinţa anticipează judecata cât priveşte omul vechi, cât priveşte carnea şi toate căile ei. Pe principiul responsabilităţii, suntem complet pierduţi. Putem afla acest trist adevăr, în mod experimental, trecând sub lege şi pierzând astfel orice speranţă de a-I plăcea lui Dumnezeu, ca fiind în carne; sau îl putem afişa văzând împotrivirea noastră faţă de Hristos şi nepăsarea noastră faţă de El. Dar pentru credincios, toate acestea au luat sfârşit de la cruce; el este răstignit cu Hristos; cu toate acestea trăieşte, nu el, ci Hristos trăieşte în el. Dacă această cruce a dovedit că în carne, nu este decât păcat şi ură împotriva lui Dumnezeu, ea a îndepărtat şi păcatul pe care îl dovedeşte. Totul este terminat; viaţa este terminată. Dacă un criminal moare în închisoare, ce poate face legea împotriva lui? La fel, în ce ne priveşte pe noi, viaţa în care păcătuiam, a luat sfârşit, pentru că Hristos a murit; de bunăvoie, fără îndoială, dar pentru că Dumnezeu a avut de-a face, în mod judiciar, cu păcatul pe care Hristos l-a purtat pentru noi. Suntem în viaţă acum pe o poziţie cu totul nouă; suntem în viaţă, în Hristos, înaintea lui Dumnezeu: lucrurile vechi au trecut, este o creaţie nouă, suntem creaţi din nou în Isus Hristos.
Poziţia omului în Hristos: diversele ei caracteristici
Poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, nu mai este în carne; este în Hristos. Ca om, Hristos a luat o poziţie complet nouă, care nu are nimic comun cu cea a lui Adam nevinovat, sau a lui Adam păcătos. „Haina cea mai bună” (Luca 15:22) a fiului risipitor nu făcea deloc parte din prima lui moştenire; era în stăpânirea tatălui şi era un lucru cu totul nou. Hristos a luat această poziţie, ca urmare a lucrării prin care a înlăturat păcatele noastre, lucrare terminată şi care a glorificat pe Dumnezeu cu privire la păcat. El a luat acest lor în dreptate şi în El, omul a dobândit o poziţie nouă în dreptate înaintea lui Dumnezeu. Când este adus la viaţă, este prin viaţa în care trăieşte Hristos, al doilea Adam; şi supunându-se dreptăţii lui Dumnezeu, ştiind că este totalmente pierdut în omul vechi, primul Adam; înclinându-se înaintea acestui adevăr solemn pe care crucea îl învaţă, este pecetluit cu Duhul Sfânt, unit în chip viu cu Domnul, un singur Duh cu el: este „un om în Hristos”.
Nu este în carne sau în primul Adam. Toate acestea au luat sfârşit pentru el la cruce, unde Hristos S-a făcut răspunzător pentru el cu privire la omul vechi; Hristos a murit o dată faţă de păcat, şi credinciosul trăieşte pentru Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos. El aparţine unei creaţii noi, având ca viaţă, viaţa Celui care este Capul. A învăţat la cruce, că ceea ce era înainte a fost complet judecat, condamnat şi pus deoparte pentru totdeauna. Crucea este, pentru credincios, această Mare Roşie şi acest Iordan peste care nu se poate trece, dar pe care le-a traversat, eliberat astfel pentru totdeauna de Egipt, şi intrat, în Hristos, în ţara Canaan. Apele Iordanului (puterea morţii) s-au revărsat, chivotul legământului le-a traversat pentru el; ea i-a deschis drumul Canaanului. Ceea ce ar fi fost distrugerea sa, dacă ar fi încercat el însuşi să traverseze apele, ca egiptenii, a fost un zid la dreapta şi la stânga sa, şi a nimicit tot ce era împotriva lui.
Altădată în carne, credinciosul a devenit un om în Hristos – 2. Corinteni 12:1
Altădată un om în carne, credinciosul a devenit un om în Hristos. Schimbare minunată şi completă a oricărei condiţii şi poziţii în care era, în primul Adam, responsabil de propriile lui păcate; acum el este în Hristos care a purtat, în locul lui, toate consecinţele acestei responsabilităţi şi care, după puterea acestei vieţi, nouă pentru noi, în care a înviat dintre cei morţi, i-a dat un loc în El şi cu El, aşa cum este El acum ca om, înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este poziţia la care face aluzie apostolul; cât despre el, i-a fost dat, în timpul vremii călătoriei Lui pe pământ, să Se bucure un moment, în chip extraordinar, de orice rod şi de orice glorie a acestei poziţii. Limbajul lui, cu privire la adevărul despre care vorbim, este perfect clar şi prin urmare foarte puternic: „Când eram în carne”, spune el. Astfel ne exprimăm pentru a descrie o stare de lucruri trecută, în care nu mai suntem. „Când eram în carne” înseamnă deci că nu mai suntem în aceeaşi poziţie. „Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă, în adevăr, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi” (Romani 8:9). Suntem acum vii în Hristos. „Dacă”, spune el în altă parte, „aţi murit împreună cu Hristos faţă de cunoştinţele elementare ale lumii, pentru ce, ca şi cum aţi fi încă în viaţă în lume, vă supuneţi la rânduieli?” (Coloseni 2:20). „Pentru că voi aţi murit şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când Se va arăta Hristos, care este viaţa noastră, atunci veţi fi arătaţi şi voi, împreună cu El, în glorie” (Coloseni 3:3– 4).
Importanţa de a înţelege ce înseamnă „a fi în carne”, în opoziţie cu „a fi în Hristos”
Cititorul mă va ierta de a mă fi oprit atât de mult asupra acestei prime expresii din capitolul nostru: am făcut-o din cauza extremei ei importanţe. Este chiar inima doctrinei lui Pavel, singurul drum adevărat care conduce la o libertate deplină şi divină, la puterea sfinţeniei; pentru că mulţi creştini nu au priceput forţa acestui adevăr, nici nu au înţeles expresiile apostolului, consideră moartea lui Hristos ca un remediu pentru omul vechi, sau pentru că nu văd, cel mult, decât iertarea păcatelor trecute, în loc de a învăţa că, prin această moarte, au ieşit din omul vechi în ce priveşte poziţia lor înaintea lui Dumnezeu, şi că sunt acum în omul nou, după puterea vieţii care este în Hristos.
Întrebaţi mai mulţi credincioşi sinceri ce înseamnă: „când eram în carne”, nu vor putea să vă dea un răspuns clar; nu au o idee exactă despre sensul acestor cuvinte. Întrebaţi-i ce înseamnă a fi în Hristos; – răspunsul lor va fi la fel de vag. Un om regenerat poate fi în carne în ceea ce priveşte starea sufletului său, deşi, în ochii lui Dumnezeu, nu este în această poziţie; un asemenea caz este presupus în Romani 7; el priveşte la el însuşi ca şi cum ar fi înaintea lui Dumnezeu potrivit cu propria lui responsabilitate, poziţie în care, deşi născut din nou, nu poate niciodată satisface exigenţele lui Dumnezeu, nici să atingă dreptatea Lui. Poate că, după ce a înţeles aceasta, a recurs la sângele lui Hristos pentru a-şi linişti conştiinţa indispusă; va repeta această recurgere la sângele lui Hristos pentru a-şi calma conştiinţa neliniştită, precum un evreu ar fi repetat o jertfă, sau precum un om superstiţios cere din nou iertarea păcatelor; nu are idee că a fost curăţit şi făcut desăvârşit odată pentru totdeauna, că a fost scos în afara poziţiei lui în carne, că a fost spălat şi aşezat, în Hristos, înaintea lui Dumnezeu.
Dar dacă suntem în Hristos, drepturile şi privilegiile lui Hristos sunt privilegiile noastre şi drepturile noastre. După hotărârile înţelepciunii şi a dragostei lui Dumnezeu, Pavel a fost făcut capabil să se bucure deplin de minunatele roade a toate acestea, într-un mod special şi extraordinar. Carnea, natura moartă nu are nicio parte acolo şi nu poate avea, deşi noi, vii în Hristos, avem parte acolo, chiar în timpul în care suntem în această fire muritoare, oricare ar fi măsura în care înţelegem această participare.
„Viaţa… ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3) şi experienţa lui Pavel în 2. Corinteni 12
Iată ce i-a fost dat lui Pavel să cunoască, în aşa fel, încât bucurându-se în cel mai înalt grad, în omul nou, în viaţa lui în Hristos , „viaţa ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 3:3), „nu … eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20), – el nu avea conştienţa celeilalte părţi muritoare care totuşi, chiar prin natura ei (ca şi prin păcat, dacă voinţa este la lucru), atârnă greu asupra omului nou şi ceresc care este în noi. Pavel nu putea spune dacă era în trup sau în afara trupului, când a fost în al treilea cer; nu avea cunoştinţa despre aceasta; dar întorcându-se în starea lui obişnuită, a avut din nou cunoştinţă că este în trup. Cititorul va remarca şi cu ce grijă apostolul face deosebirea între „un om în Hristos” şi „el însuşi”, aşa cum se cunoştea prin experienţa practică a lui însuşi aici jos; având într-adevăr, viaţa lui Hristos şi Duhul care îl uneau cu Capul, dar având şi carnea în el, deşi nu era în carne. Pavel nu vroia să se glorifice cu ce era el şi avea conştienţa de a fi aici jos; dar îi fusese dat să se bucure de poziţia lui ca om în Hristos , fără vreo conştienţă că era pe pământ; iată cu ce vroia să se glorifice apostolul.
Înţelegerea poziţiei în Hristos este starea care se potriveşte oricărui creştin
Dar, deşi noi nu am fost niciodată în al treilea cer pentru a înţelege deplin gloria şi privilegiile poziţiei noastre, totuşi şi noi suntem oameni în Hristos, şi cunoaştem – cel mai slab dintre sfinţi care înţelege poziţia lui în Hristos, cunoaşte destul – cât de binecuvântată este această poziţie, ca să ne putem bucura cu o „bucurie de nespus şi glorioasă” (1. Petru 1:8). Pavel se laudă în poziţia de om în Hristos, poziţie care este foarte sigur şi deplin a sa şi că poate şi să înţeleagă, într-un fel care să nu pună la încercare în mod vădit lucrarea păcatului în el, deşi el ştie bine că păcatul este tot acolo. Putem fi umpluţi de Duhul, astfel încât Duhul să fie singura sursă prezentă a gândurilor noastre. Într-adevăr, aceasta este starea care ni se potriveşte, ca şi creştini; nu, este adevărat, că activitatea Duhului, procurând o percepţie sensibilă a gloriei şi lucrurilor lui Hristos, şi înălţând sufletul la ce este sus, este întotdeauna aceeaşi; ci în aşa fel, că nu avem cunoştinţa de a avea, în duhul, cel mai mic lucru care este în contradicţie cu această stare (starea descrisă în Epistola către Filipeni – adevărata stare a creştinului). Este adevărat că şi fără o cunoştinţă a răului, poate exista efectul unei minţi puţin luminate, chiar până în punctul de a implica greşeli, neglijenţă, lipsa unei priviri curate şi lenea spirituală, lucruri care ne îndepărtează de calea pe care o privire curată ne conduce şi care produc fireşte nelinişte în suflet, pentru că Duhul care locuieşte în noi este întristat: el poate, cu aceasta, să nu aibă niciun element prezent de nelinişte în conştiinţă. Este important de remarcat că faptul că păcatul este în carne nu face conştiinţa rea. Dar când păcatul devine o sursă de gândire sau de acţiune, atunci conştiinţa este rea şi comuniunea cu Duhul Sfânt este întreruptă.
A fi în al treilea cer nu ne face să ne mândrim, ci faptul de a ne aminti că am fost acolo
A fi în al treilea cer, cum spun oamenii, nu este întotdeauna locul şi partea noastră. Este o eroare a crede că aceasta ne-ar face să ne mândrim. Când o creatură este în prezenţa lui Dumnezeu, când Îl are pe Dumnezeu înaintea gândului său, nu este niciodată mândră. Când privirea s-a întors de la El, când ne amintim de a fi fost în al treilea cer şi când nu mai suntem acolo, începe pericolul. Suntem în pericol să ne mândrim de a fi fost în al treilea cer, când am pierdut sentimentul desăvârşirii cu privire la ce este acolo; dar când desăvârşirea lucrurilor cerului ne umple sufletul, pierdem sentimentul eului. Este ceea ce vedem în cazul lui Pavel. Omul în Hristos Îl are pe Hristos ca titlu; astfel are dreptul la toate lucrurile de care Se bucură Hristos: la bucuriile şi la gloriile pe care mintea omenească nu le poate concepe, pe care limbajul omenesc nu le poate exprima, şi care nu ar şti cum să fie comunicate pe tărâmul capacităţilor omului. Ele aparţin unei alte ordini a lucrurilor.
Chiar fiind „în Hristos”, trebuie să învăţăm să judecăm răul
Dar, oricât de minunată este poziţia în care suntem introduşi în Hristos, importanţa problemei binelui şi a răului, despre care am dobândit cunoştinţă prin cădere, şi de care nu putem să ne debarasăm de atunci (nu ar fi nicidecum dezirabil să căutăm să o facem) este o problemă pe care trebuie să o rezolvăm, în fond prin experienţă. În legătură cu acceptarea, această problemă a binelui şi a răului este rezolvată definitiv şi pentru totdeauna înaintea lui Dumnezeu, prin moartea şi învierea lui Hristos. Dar trebuie să învăţăm să judecăm răul şi să ne bucurăm în bine. Legea, am văzut, face să fie cunoscut răul anunţând pedeapsa. Dar harul ne aşază mai întâi într-o poziţie de binecuvântare desăvârşită în Hristos, şi atunci judecăm ce este contrar acestei pozişii. Aceasta este diferenţa dintre robie şi libertate. Cu toate acestea trebuie să judecăm răul şi să credem în cunoaşterea binelui. Apostolul, chemat să înveţe constant pe alţii, a învăţat aceasta din plin şi prompt printr-un contrast complet.
Carnea este incorigibilă, chiar şi în al treilea cer – Să învăţăm să o judecăm chiar fără ca ea să fi fost la lucru
Dacă, de fapt, al treilea cer nu a pus carnea deoparte pentru totdeauna, aceasta este destul ca să ne facă să vedem că este nebuneşte de incorigibilă. Ori, aceasta este ceea ce s-a demonstrat. Pavel încape în cer, fără nicio conştienţă a vreunei piedici a trupului; încă mai mult, fără ca această carne să fie la lucru în vreun fel. Dar a trebuit să se întoarcă în starea practică a existenţei în care trebuia să-L slujească pe Hristos, cu conştienţa a ceea ce era el ca Pavel. Aici, singura lucrare a cărnii, singurul fel în care ea ar fi luat cunoştinţă de faptul că Pavel fusese în al treilea cer, singurul folos pe care l-ar fi putut trage de aici, dacă i-ar fi fost îngăduit, ar fi fost să-l facă pe Pavel să se înalţe, din cauza desăvârşirii descoperirilor pe care le primise. Astfel carnea nu era schimbată, nici îndreptată. Pavel a trebuit să înveţe în mod practic, chiar printr-o descoperire în al treilea cer, în loc de a vedea, ca rezultat al acestui privilegiu minunat, carnea pusă deoparte sau desfiinţată.
Nu i-a fost îngăduit cărnii să lucreze, dar Pavel a trebuit să înveţe să o judece cu adevărat în el însuşi. Remarcaţi diferenţa. Nu este necesar, când suntem în Hristos, să lucreze carnea ca să învăţăm să o judecăm în noi înşine. Vai! Cel mai adesea în acest fel învăţăm; dar repet că nu este necesar ca ea să lucreze, nici măcar în gând, ca să învăţăm să o judecăm. prin căile lui Dumnezeu şi prin comuniunea cu El, putem învăţa să judecăm răul din noi, din rădăcină, fără să aducă rod. Dacă nu învăţăm să-l judecăm în comuniune cu Dumnezeu, în care poate exista o deprindere reală în această privinţă şi chiar un mare conflict a vieţii împotriva lui Dumnezeu, când răul a atins o anumită măsură, învăţăm prin roadele lui, cedând ispitirilor lui Satan. Când răul nu este judecat, învăţăm, fără îndoială, să cunoaştem răul, deşi nu încă din rădăcina sa; dar atunci Hristos este dezonorat, Duhul Sfânt este întristat şi dacă harul nu ar interveni, păcatul ar avea asupra noastră o funestă putere de amăgire.
Există o diferenţă între poziţia în Hristos şi starea noastră actuală
În cele precedente, am găsit în 2. Corinteni 12, trei puncte importante:
1. omul în Hristos
2. răul ordinar al cărnii, dacă mădularele noastre nu sunt omorâte
3. că aceeaşi carne nu este niciodată îndreptată în tendinţele ei, nici chiar de răpirea unui om în al treilea cer, nici de orice altceva.
Pavel a avut nevoie de un sol al lui Satan ca să-l pălmuiască, de teamă să nu se înalţe. Există un alt punct de mai mică însemnătate pe care îl voi face să fie remarcat aici, în trecere, şi anume diferenţa dintre poziţia noastră abstractă ca oameni în Hristos (ori noi avem dreptul de a ne considera astfel; este poziţia noastră adevărată ca şi creştini, conform harului), şi starea noastră actuală, cu conştienţa existenţei cărnii şi a tuturor împrejurărilor şi neputinţelor noastre trupeşti aici jos. Acolo trebuie să îl urmăm acum pe Pavel, în acest capitol, pentru a afla unde se găseşte puterea pentru a umbla drept în această stare.
Întinderea cunoştinţei, chiar dată de Dumnezeu, nu este niciodată, în sine, puterea spirituală a sufletelor noastre
Mai întâi trebuie remarcat că întinderea cunoştinţei, chiar când este dată de Dumnezeu, nu este niciodată, în ea însăşi, puterea spirituală a sufletelor noastre. Minunatele descoperiri pe care le primise Pavel în al treilea cer i-au întărit fără îndoială credinţa; l-au făcut să înţeleagă că într-adevăr merită osteneala de a sacrifica viaţa mizerabilă din această lume pentru gloriile viitoare; ele i-au dat conştienţa de ce lupta, şi un sentiment al lucrurilor divine cu care avea de a face, care negreşit trebuie că a exercitat o influenţă imensă asupra vieţii lui în această lume. Dar în starea amestecată în care se găsea când avea de vorbit despre „eu, Pavel”, nu exista puterea imediată pentru luptă. El trebuia, ca şi noi, să umble prin credinţă şi nu prin vedere. Omul cel mai rău nu ar vrea să păcătuiască, atâta timp cât ar avea, înaintea ochilor, gloria lui Dumnezeu Însuşi; dar aceasta nu ar arăta nicidecum adevărata stare a inimii şi a sentimentelor lui când nu ar mai avea înaintea lui această glorie: ca Balaam, s-ar întoarce la ce a vărsat.
Nevoia unei comunicări constante cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus, chiar dacă nu sunt constante comuncările speciale ale gloriei
Astfel, de fapt, creştinul, deşi întărit şi înviorat uneori pe drumul său, şi prin ceea ce este aproape vedere pentru el şi prin comunicările dragostei divine cu sufletul său, este chemat totuşi să umble prin credinţă, şi nu întotdeauna în aceste percepţii sensibile ale rezultatelor divine în glorie. Nu că trebuie să umble potrivit cărnii sau să piardă comuniunea; dar el nu este întotdeauna sub puterea comunicărilor speciale ale gloriei care este dobândită pentru el şi a dragostei divine pentru sufletul său. Pavel cunoştea un om care, în urmă cu paisprezece ani, fusese răpit, nu um om care fusese răpit în fiecare zi. El putea întotdeauna să se bucure în Domnul. Unii creştini confundă cele două lucruri: o bucurie specială şi o comuniune permanentă. Ei presupun că prima neexistând întotdeauna, trebuie neapărat să se concluzioneze că cea din urmă se întrerupe. Este o mare eroare. Cazuri de bucurie deosebită pot fi acordate creştinului; dar o comuniune constantă cu Dumnezeu şi cu Domnul Isus este singura stare bună a credinciosului, singura stare recunoscută în Scriptură. Suntem chemaţi să ne bucurăm întotdeauna în Domnul; dar carnea şi Satan, nu carnea, caută întotdeauna să ne împiedice. Aici găsim, mai întâi, privilegiul de a avea dreptul de a ne socoti morţi. Nu suntem datori cărnii, ea nu are niciun fel de drept asupra noastră. Nu suntem în carne. Putem socoti că suntem morţi şi că trăim pentru Dumnezeu, şi păcatul nu va stăpâni asupra noastră.
Nu este nevoie să umblăm potrivit cărnii, chiar dacă această carne nu este schimbată
Este foarte important să reţinem cu tărie acest adevăr. Carnea nu este schimbată, dar nu este nevoie să umblăm potrivit cărnii, nu mai mult în ceea ce priveşte gândurile noastre decât în ce priveşte purtarea noastră exterioară. Legea Duhului de viaţă care este în Isus Hristos m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii; păcatul în carne este condamnat de moartea lui Hristos; puterea pe care o avea asupra noastră, când eram sub lege (dacă nu fără lege), nu o mai are. Când eram în carne, patimile păcatelor, care sunt prin lege, lucrau în mădularele noastre pentru a aduce rod pentru moarte. Dar noi nu suntem în carne, ci în Duhul, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte totuşi în noi. Suntem eliberaţi de lege, fiind morţi în cele ce eram ţinuţi. Starea noastră întreagă este schimbată. Ce era imposibil pentru lege, pentru că era slabă prin carne, Dumnezeu trimiţând pe propriul Lui Fiu, în asemănare cu carnea păcatului, şi pentru păcat, a condamnat păcatul în carne.
Puterea pentru a umbla fără ca această carne să stăpânească
Dar dacă nu este schimbată carnea, cum se realizează aceasta în practică? Este ceea ce aflăm aici. Mai întâi ne este dată conştienţa slăbiciunii şi a nimicniciei cărnii. Aceasta nu este, fără îndoială, puterea; dar este modul practic de a ajunge la ea. Avem dreptul, cât priveşte poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu, să ne considerăm morţi faţă de păcat şi vii faţă de Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru; şi conform acestei poziţii, avem şi dreptul, în practică, de a ne socoti ca fiind datori cărnii pentru a trăi potrivit cărnii; păcatul nu va stăpâni peste noi, pentru că nu suntem sub lege, ci sub har. Dar capitolul nostru merge mai departe: ne face să cunoaştem puterea pentru a umbla astfel. Carnea este atunci practic supusă potrivit măsurii care este prezentată de apostol: „purtând întotdeauna în trup omorârea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru” (2. Corinteni 4:10). El nu avea ca ţintă dobândirea vieţii: o avea în Hristos; dar ţinea orice mişcare, orice gând şi orice voinţă a cărnii sub judecata crucii, şi de aceea viaţa lui Isus putea să lucreze liber. Aceasta este calea noastră. Primiţi chiar în prezenţa lui Dumnezeu, în locul preasfânt, prin sângele lui Isus; în comuniune cu El, potrivit harului Său nemărginit, judecăm până la rădăcină, tot ce nu este de la Hristos în noi; şi harul pe care îl întâlnim şi la care suntem făcuţi să luăm parte în această comuniune, ne conduce de-a lungul drumului, în smerenie şi în dragoste.
Tendinţele noastre carnale nu sunt astfel decât un prilej de a primi harul care ne păzeşte de puterea lor. Pot să fiu mai smerit decât oamenii obişnuiţi, dacă am avut de-a face cu Dumnezeu cu privire la mândria mea; şi la fel pentru fiecare pornire rea. Puterea prezentă a lui Hristos îndepărtează răul din gândurile noastre. Dumnezeu a fost primit în viaţa noastră în această privinţă. Aceasta nu este numai absenţa, comparativ vorbind, a unui anumit caracter al răului. Carnea, răul, este judecat potrivit lui Dumnezeu, şi sunt smerit în suh, umblu liniştit şi plin de siguranţă. Când sunt pericole reale, Dumnezeu este acolo pentru a ne ajuta. Nu numai că purtăm întotdeauna moartea Domnului, dar noi care trăim, suntem întotdeauna daţi morţii pentru dragostea lui Isus. Dumnezeu lucrează; vreun sol al lui Satan este trimis; nu păcatul, departe de aceasta, Dumnezeu nu îl poate trimite; dar trimite o încercare umilitoare, care împiedică păcatul şi mândria de a lucra, – neplăcută inimii omeneşti, dar necesară ei. Orice lucrare proprie a cărnii este păcat; trupul este mort din cauza păcatului. Trupul meu nu este socotit ca viu, şi nu trebuie să fie în voia lui. Ceea ce este voia mea şi firea mea, de la mine, ca om viu, ca şi copil al lui Adam în această lume, este desfiinţat sau nu este decât o piedică; aceasta nu are nicio legătură cu Dumnezeu, un om în carne nu poate să placă lui Dumnezeu. „Am fost răstignit cu Hristos şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20).
Dumnezeu ajută la nimicirea cărnii
Găsim în Filipeni, încrederea în carne (nu poftele stricate) judecată de apostol: el respingea tot ce-i putea da importanţă faţă de el însuşi sau faţă de alţii. Dacă nu ar fi făcut-o, ar fi avut încrederea în carne. Partea noastră este de a fi în prezenţa lui Dumnezeu, pentru că tot ce este de la eu să fie judecat. Dar Dumnezeu, cum am spus, ne ajută. Belşugul şi importanţa descoperirilor pe care Pavel le primise de la Dumnezeu era un prilej de care carnea putea profita. Dar Dumnezeu în harul Său, îngrijeşte de acest pericol, de care Pavel desigur nu ar fi putut, nici nu ar fi vrut să îngrijească el însuşi cum se cuvine; pentru că Dumnezeu nu întristează cu plăcere. El lasă asupra lui Pavel acest sol al lui Satan, dar pentru a face propria Lui lucrare, ca în cazul lui Iov. Pavel avea o oarecare slăbiciune care tindea să îl facă de dispreţuit când predica. „N-aţi dispreţuit, nici n-aţi respins cu dezgust ispita mea, care era în carnea mea” (Galateni 4:14), le spune galatenilor. Era o contragreutate naturală la belşugul descoperirilor care îi fuseseră date. Carnea l-ar fi cruţat pe Pavel de ceea ce părea a fi o piedică pentru el. Dar trebuia ca Pavel să fie ţinut în smerenie – adevăr înspăimântător pentru noi! Pentru a fi folosiţi şi binecuvântaţi, trebuie să fim făcuţi slabi în noi înşine. Trebuie deoarece, viermi mizerabili ce suntem, ne expunem pericolului de a ne sprijini pe tăria şi eficacitatea cărnii. Dumnezeu Însuşi este Cel care face lucrările pe pământ, şi mai ales lucrarea spirituală. El dă creşterea.
Dacă într-un anume sens, El pune în pericol bietul vas, dacă în multe cazuri, vasul se pune el însuşi în pericol, Dumnezeu îngrijeşte de pericol lovind chiar la rădăcina eului pe care îl nimiceşte. El face incapacitatea totală a firii nu numai evidentă, ci evidentă pentru noi înşine, şi aceasta este ceea ce avem nevoie. Este o lucrare cu adevărat divină că simţim că nu suntem nimic şi că eul nu este decât o piedică. Dar mijlocul de care Se foloseşte poate fi mizerabil şi de puţin preţ, cum se cuvine pentru a nimici carnea. Este o ruşine pentru un om care a fost în al treilea cer, să se creadă ceva pentru aceasta: dar carnea este incorigibilă. Dacă moartea este eliberarea noastră de orice păcat, trebuie să o gustăm, pentru eliberarea noastră practică. Când apele sărate ale Mării Roşii ne-au salvat pentru totdeauna din Egipt, trebuie să gustăm apele amare de la Mara. Puneţi în aceste ape lemnul crucii lui Hristos în crucea noastră, şi amărăciunea va fi schimbată în dulceaţă. „A fi răstignit” este un lucru teribil; a fi răstignit cu Hristos, înseamnă bucuria şi eliberarea; ocara este crudă; ocara lui Hristos, este o comoară mai mare decât bogăţiile Egiptului.
Trebuie să simţim neputinţa cărnii, opoziţia pe care o provoacă
Sunt cazuri când este vorba de voinţa cărnii şi de repulsia ei firească faţă de suferinţă; sunt şi cazuri care sunt caracterizate de pericolul unui rău pozitiv, ca mândria şi vanitatea în cazul lui Pavel. În toate aceste cazuri, trebuie să gustăm moartea. Trebuie să simţim nimicnicia şi neputinţa cărnii, acolo unde ar fi dispusă să fie competentă. Când carnea are pretenţii, sau ar vrea să aibă, trebuie ca ele să fie puse deoparte şi oprite; trebuie ca această carne să aibă conştienţa slăbiciunii şi neputinţei sale, acolo unde ar putea spera să fie tare sau capabilă de ceva. Cu privire la toate lucrurile pe care eul ar vrea să se sprijine, trebuie ca el să descopere că această carne nu este decât un obstacol, acolo unde pretinde că este un ajutor. Eul, sau carnea, nu este cu adevărat nimic în lucrarea şi calea lui Dumnezeu; şi când vrea neapărat să fie ceva, trebuie să ajungă să recunoască faptul că nu este decât o opoziţie sau piedică pozitivă. Aceasta nu este ţinta, ci mijlocul.
Carnea trebuie să fie nimicită pentru ca să existe binecuvântare
Când nu suntem smeriţi sau chiar când suntem în pericol să nu fim, trebuie să fim umiliţi; această lucrare se poate face pentru a preveni răul. Dar carnea trebuie să fie nimicită, pentru ca să existe binecuvântare şi pentru ca omul nou, care este mulţumit că Dumnezeu este totul şi care ştie că singura lui tărie este în Hristos, să poată fi liber, fericit şi pentru ca potrivit dorinţei sale, Dumnezeu să fie glorificat. Puterea lui Satan şi puterea morţii conlucrează pentru a ne face folositori în Hristos, fiindcă Satan mânuieşte această putere pentru a omorî practic carnea, şi pentru ca noi să avem o altă viaţă care trăieşte în Hristos şi pentru Hristos. Cum am văzut, această problemă este mai întâi rezolvată în ce priveşte dreptatea. Suntem morţi şi înviaţi; dar ea trebuie să fie rezolvată şi în mod practic, în ce priveşte viaţa şi puterea umblării. De aceea putem spune, în mica noastră măsură: „Pentru mine, a trăi este Hristos” (Filipeni 1:21).
Puterea pozitivă în dependenţa şi ascultarea de Hristos
Dar faptul că astfel carnea este practic omorâtă nu este, în el însuşi, puterea; trebuie să fim absolut dependenţi de un Altul, şi suntem fericiţi să fim, dacă inima noastră este în slujba lui Hristos şi dacă învăţăm că numai ajutorul Lui ne poate face în stare să-I slujim. A-L avea pe Hristos este o bucurie în orice caz. De aceea se spune apoi: „Mă voi lăuda mai degrabă în slăbiciunile mele”; nu în păcat, ci în ceea ce zdrobeşte voinţa cărnii şi opreşte păcatul, „ca să locuiască peste mine puterea lui Hristos” (2. Corinteni 12:9). Iată puterea pozitivă care ne face în stare de orice, pe calea ascultării; spun: în ascultare, pentru că această putere nu se exercită, nu se comunică în afara acestei căi; ci ne face în stare să împlinim toată tăria dragostei în ascultare. Pentru că umblarea creştină nu este o simplă ascultare legală, supunându-se unei voinţe care o opreşte şi o înfrânează pe a noastră; ci este o ascultare care foloseşte, cu bucurie, în dragoste, ascultarea în care dragostea este în mod activ, în mod pozitiv şi cu energie, făcând binele. Această umblare este hotărâtă de voia Domnului, şi se împlineşte prin puterea Lui; dar această putere nu poate avea niciun ajutor care să ţină de un altul. Trebuie să fie în noi tăria unei firi dependente. În aceasta constă adevărata stare a creaturii: în ascultarea de Cel care numai El are dreptul la laude, şi în dependenţa bucuroasă de Cel care ne iubeşte şi a cărui dragoste ne susţine.
Energia dragostei lui Hristos îndeamnă la slujire
Energia dragostei lui Hristos ne îndeamnă pe calea slujirii, puterea Lui ne sprijină pe ea şi ne face în stare să slujim. Carnea, care nu este decât o piedică pentru această slujire, trebuie să fie supusă şi practic desfiinţată, pentru ca Hristos să poată lucra liber în noi, după binecuvântarea dragostei Lui. De aceea spunem că dragostea lui Hristos ne îndeamnă. Primesc în Hristos tot ce mă întăreşte.
Pentru cei mici şi pentru cei mari, lucrarea lui Dumnezeu este de a smeri carnea zdrobind-o
Aceasta este adevărata stare a creştinului, fie că este copilaş, fie că este părinte în Hristos, numai că, dacă eşti tată sau copil, poţi avea lucruri diferite de făcut, şi de asemenea ispite diferite. În toate cazurile, Dumnezeu este credincios şi nu va îngădui să fim ispitiţi dincolo de puterile noastre. Când deci un om este în Hristos, răscumpărat, însufleţit, unit cu Capul şi acceptat în Cel Preaiubit, atunci lucrarea lui Dumnezeu în ce priveşte puterea, este de a smeri carnea şi de a-i da conştienţa nimicniciei ei; nu îndreptând-o, îmbunătăţind-o, folosind-o, ci zdrobind-o, dacă vrea să fie ceva, şi chiar făcând din ea un obstacol sensibil la acţiunea capacităţilor omeneşti. Iată tot ce face Dumnezeu din om, în ce priveşte carnea şi competenţa cărnii. Pe lângă faptul că aceasta este calea puterii ca sursă, există în aceasta o lecţie profundă şi binecuvântată. Suntem debarasaţi de eu; şi Hristos, adică puritatea, dragostea, binecuvântarea, Dumnezeu cunoscut în har, devine totul pentru noi, bucuria simplă şi fără piedică a sufletului nostru; devenim, în practică, asemenea lui Isus.
Diferite feluri de a face slujba lui Hristos – Hristos, tăria noastră
Atunci devenim vădit dependenţi şi Hristos devine tăria noastră, nu spun în mod vădit tăria noastră; pentru că deşi poate exista conştienţa tăriei lui Hristos, slujirea şi lucrarea se facă fără o tărie de care suntem conştienţi. Lucrarea poate fi făcută cu bucurie, în comuniunea cu Hristos, şi astfel suntem fericiţi în slujirea însăşi. Ea poate fi făcută cu teamă şi cutremur, şi prin urmare fără bucurie, deşi cu încredere. Depinde mult până în ce punct avem de-a face cu puterea duşmanului; întotdeauna în slăbiciune în ce ne priveşte, întotdeauna în încredere în ce Îl priveşte pe Hristos, în încredere că este lucrarea Lui, că El este Cel care o face, deşi ne poate folosi ca unelte.
Puterea lui Hristos odihnindu-se asupra omului eliberat de eu
Această lucrare nu este pur şi simplu un efect în noi, deşi există unul, ci este puterea pozitivă a lui Hristos, o acţiune reală a puterii Lui, în vederea căreia smerirea cărnii nu este decât lucrarea pregătitoare, pentru ca să fie cunoscut de toţi că nu este puterea cărnii şi pentru ca în mintea noastră, să nu existe confunzie între puterea lui Hristos şi energia cărnii. Prin acţiunea puterii lui Hristos, carnea slăbeşte. Această putere se odihneşte peste noi, astfel încât este o bucurie pentru sufletul nostru să ştie că El ne foloseştem ne leagă de El Însuşi, ca să zicem aşa, binevoind să facă din noi unelte şi slujitori bucuroşi şi voluntari ai acestei puteri. Este puterea Lui, omul în Hristos, ci Hristos cu omul; puterea Lui odihnindu-se peste el, în timp ce este eliberat de eu.
Calea tăriei este simţirea slăbiciunii
Astfel calea tăriei înseamnă să cunoaştem şi să simţim propria noastră slăbiciune, pentru ca tăria divină să se poată produce, ceea ce nu va fi niciodată un supliment la cea a cărnii, există astfel o dependenţă deplină şi intervenţia pozitivă a puterii lui Hristos, ca să lucreze prin noi. Dacă prezenţa trupească a lui Pavel şi cuvântul lui erau slabe (sau era în el ceva care tindea să-l facă de dispreţuit), prin ce putere atâtea binecuvântări au fost răspândite în toate părţile, în lumea întreagă, de la Ierusalim şi ţinuturile din împrejurimi, până în Iliria?
Diversele înaintări datorate smeririi cărnii – Este bine să ne lăudăm cu poziţia noastră în Hristos
Încă una sau două remarci, şi voi termina imperfectele mele cugetări asupra acestui capitol. Remarcaţi mai întâi că smerirea trimisă lui Pavel nu avea ca scop să-l priveze de belşugul descoperirilor, nici să slăbească acea cunoştinţă pe care o avea de a fi un om în Hristos. Era o pierdere pozitivă. El păstra deplin aceste lucruri şi se lăuda cu ele. Felul în care carnea ar fi vrut să se folosească de descoperiri, când Pavel a avut din nou cunoştinţa de a fi aici jos, în trup, a fost contrabalansată de smerirea cărnii înseşi. Remarcaţi apoi că nu numai puterea o dobândim în acest fel; deosebirea binelui şi a răului în caracterele sale cele mai subtile, creşte considerabil; judecata cărnii şi cunoaşterea a ceea ce este ea, devin mai ferme şi mai profunde. Libertatea omului nou cu Dumnezeu, încrederea în El, sentimentul interesului iubitor pe care ni-l poartă, relaţiile bazate pe această intimitate, sunt considerabil dezvoltate. Remarcaţi, pe lângă aceasta, că atunci când avem de-a face cu eul, propria noastră stare spirituală este secretul puterii, şi nu numărul descoperirilor divine pe care le-am putea comunica, oricât de valabil ar fi acest lucru, la locul său.
Dacă ar fi vorba de putere, Pavel ar avea de-a face cu propriul lui suflet, propriile lui pericole şi propria lui stare, şi atunci puterea lui Hristos s-ar odihni peste el. În sfârşit, este bine să ne lăudăm cu poziţia noastră în Hristos. „Cu unul ca acesta mă voi lăuda, dar, cu mine însumi, nu mă voi lăuda decât în slăbiciunile mele” (2. Corinteni 12:5). Când mă gândesc la poziţia mea în Hristos, „la omul în Hristos”, trebuie să mă laud cu un asemenea om. Aceasta nu este îngâmfare. Nu poate fi altfel, îndată ce ştim că suntem în Hristos. Gândiţi că pot face altceva decât să mă laud că sunt în Hristos, şi ca Hristos în glorie? Mă voi lăuda că sunt un asemenea om! Nicio pretinsă smerire să nu împiedice pe niciun credincios să se laude astfel! Această smerire ar fi legalism cu mine însumi, cu ceea ce am cunoştinţa că sunt ca om trăind aici jos, nu mă pot lăuda, în afară de aceste suferinţe pentru Hristos, în afară de aceste slăbiciuni, oricare ar fi ele, care au ca scop smerirea cărnii, pentru ca puterea lui Hristos să se odihnească peste mine.
Disciplina se poate uni cu suferinţele pentru Hristos şi poate fi schimbată în ele
Voi adăuga că Domnul poate uni disciplina cu suferinţele pentru Hristos, deşi cele două lucruri sunt într-adevăr distincte. Când Pavel era expus dispreţului în predicarea sa, suferea pentru dragostea lui Hristos; totuşi, după cum am văzut, această suferinţă purta caracterul unei discipline, pentru a-l împiedica să se îngâmfe. Putem vedea această doctrină expusă în Evrei 12:2– 11. În versetele 2 – 4, vedem suferinţele cu Hristos, luptând împotriva păcatului, chiar până la martiriu şi moarte. În versetele 5 – 11, găsim disciplina Domnului, pentru a ne face participanţi la sfinţenia Lui. Ce înţelepte şi pline de har sunt căile Domnului! El converteşte disciplina de care avem nevoie, într-un privilegiu: acela de a suferi pentru dragostea lui Hristos, astfel încât să ne putem lăuda în slăbiciunile noastre. Dar pedeapsa nu are acest caracter; este dată pentru un rău pozitiv deşi, şi acolo, trebuie, fără îndoială, să aducem mulţumiri lui Dumnezeu.
Poziţia „omului în Hristos” este baza umblării, dar pentru putere, trebuie dependenţă şi carnea practic desfiinţată
În sfârşit, înaintea lui Dumnezeu, avem „omul în Hristos”, poziţia binecuvântată care este desăvârşirea de care avem nevoie; şi cât priveşte poziţia noastră înaintea oamenilor, pe lângă Hristos în noi, ca viaţă, avem puterea lui Hristos care ne este necesară pentru practică, în umblare şi slujire; ea se odihneşte peste noi care nu suntem, prin noi înşine, decât slăbiciune şi imperfecţiune. Omul în Hristos este baza întregii noastre umblări, dar aceasta nu ajunge pentru putere. Aceasta nu se dobândeşte decât umblând într-o dependenţă constantă, smeriţi în noi înşine, pentru ca Hristos să fie glorificat, şi carnea, practic desfiinţată.
Tu poți totul în Hristos care te întărește
Autor: Simona Hanuseac
Citind cu ceva timp în urmă capitolul 4 din Filipeni, am ajuns la versetul frumos pe care îl citam așa de des, versetul 8. Dar, citind cu atenție, am observat că, dacă vreau să spun că « pot totul în Hristos care mă întărește », trebuie să spun mai întâi că apostolul Pavel în versetele de înainte: “m-am deprins să fiu mulțumit cu starea în care mă găsesc. Știu să trăiesc smerit și știu să trăiesc în belșug. În totul și pretutindeni m-am deprins să fiu sătul și flămând, să fiu în belșug și să fiu în lipsă. » (Filipeni 4 :11b-12)
Mă încurajez de multe ori cu acest verset, că pot totul în Hristos, dar nu știu dacă am ajuns la acea stare cu care s-a deprins apostolul: de a ști să trăiesc în belșug și de a ști să trăiesc smerit sau în lipsă. În orice circumstanță am fi în viață, e nevoie să găsim acea stare de echilibru și să fim disciplinați cu noi înșine. E posibil să fim risipitori când suntem în belșug și nemulțumiți sau zgârciți când suntem în lipsă. De aceea e nevoie să învățăm cum să trăim în fiecare situație și să învățăm să fim mulțumiți. Uităm deseori că tot ceea ce avem este de la Dumnezeu, iar noi suntem responsabili de ceea ce El ne-a dat, suntem administratorii Lui. Uităm ca noi suntem străini și călători, nu trăim pentru pământul acesta, iar Dumnezeu nu vrea să fim robii acestui trup, ostenindu-ne atât de mult pentru el și împlinindu-i toate dorintele. Noi suntem cetățeni ai cerului și ne folosim doar de lucrurile acestei lumi, dar nu ca și cum ar fi ale noastre. Cea mai constantă caracteristică a vieții este schimbarea, dar noi nu ne dăm seama că într-o zi lucrurile se pot schimba, starea noastră poate fi diferită, de aceea e bine să fim pregătiți pentru orice schimbare. Să te deprinzi cu starea în care te găsești înseamnă să fii matur, conștient de situația în care ești, să te adaptezi ei, să fii echilibrat, rațional, senin, darnic, gândindu-ne și la foloasele și binele altora.
Să fii mulțumit în orice situație este un deziderat, și dacă îl vom atinge, vom fi scutiți de multă suferință. Viața e schimbătoare și vom putea să facem față la orice situație a ei când vom avea această deprindere de a fi mulțumit.
Tu poți totul în Hristos care te întărește!
REALITĂŢI ÎN HRISTOS
https://www.davidservant.com/other_languages/romanian/tdmm/tdmm_romanian_19
Pe parcursul epistolelor Noului Testament găsim expresii precum „în Hristos“, „prin Hristos“, „cu Hristos“ şi „în El“. Acestea relevă în mod frecvent anumite beneficii pe care le avem noi ca şi creştini, datorită a ceea ce a făcut Hristos pentru noi. Când ne vedem aşa cum ne vede Dumnezeu, „în Hristos“, această perspectivă ne ajută să trăim aşa cum Îşi doreşte Dumnezeu să trăim. Ucenicizatorul autentic va dori să îşi înveţe ucenicii care este identitatea lor în Hristos pentru a-i ajuta să crească până la maturitatea spirituală deplină.
Mai întâi ce înseamnă a fi „în Hristos“?
Când suntem născuţi din nou, suntem alipiţi la trupul lui Hristos şi devenim una cu El din punct de vedere spiritual. Să analizăm câteva versete din epistolele Noului Testament care afirmă că:
Tot aşa, şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora (Rom. 12:5; subliniere personală).
Dar cine se lipeşte de Domnul, este un singur duh cu El (1 Cor. 6:17; subliniere personală).
Voi sunteţi trupul lui Hristos, şi fiecare, în parte, mădularele lui (1 Cor. 12:27; subliniere personală).
Noi, cei care am crezut în Domnul Isus Hristos, ar trebui să ne vedem ca alipiţi de El, membrii ai trupului Său şi un singur duh cu El. El este în noi şi noi în El.
Iată un verset care ne spune despre câteva dintre beneficiile pe care le avem ca urmare a faptului că suntem în Hristos:
Şi voi, prin El, sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare (1 Cor. 1:30; subliniere personală).
În Hristos am fost făcuţi neprihăniţi (declaraţi „nevinovaţi“ care acum fac ce este drept), sfinţi (puşi de o parte pentru ca Dumnezeu să ne folosească în mod neprihănit), şi răscumpăraţi (din sclavie). Nu aşteptăm să fim făcuţi neprihăniţi, să fim sfinţiţi sau răscumpăraţi în viitor. Din contră, avem toate aceste binecuvântări în prezent, datorită faptului că suntem în Hristos.
În Hristos ni s-au iertat păcatele trecute:
El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor (Col. 1:13-14; subliniere personală).
Observă că acest verset ne spune, de asemenea, că nu mai suntem sub puterea întunericului, împărăţia diavolului, ci am fost trecuţi în Împărăţia Luminii, Împărăţia lui Isus.
Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi (2 Cor. 5:17; subliniere personală).
Laudă-L pe Dumnezeu pentru faptul că, dacă Îl urmezi pe Hristos, eşti o „făptură nouă“, asemenea omizii care se transformă în fluture. Duhului tău i s-a dat o natură nouă. Mai înainte aveai natura egoistă a lui Satan în duhul tău, dar acum tot trecutul tău „s-a dus“.
Mai multe binecuvântări în Hristos
Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus (Gal. 3:26; subliniere personală).
Nu este minunat să ştim că suntem într-adevăr copiii lui Dumnezeu, născuţi din Duhul Său? Când venim înaintea Lui în rugăciune, ne apropiem de El nu doar ca Dumnezeul nostru, ci şi ca Tatăl nostru!
Căci noi suntem lucrarea Lui, şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele (Efes. 2:10; subliniere personală).
Dumnezeu nu numai că ne-a creat, dar ne-a creat în Hristos. Mai mult, Dumnezeu ne-a predestinat o lucrarea fiecăruia dintre noi, „fapte bune… pregătite mai dinainte“. Fiecare dintre noi avem un destin divin.
Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El (2 Cor. 5:21; subliniere personală).
Neprihănirea pe care o avem datorită faptului că suntem în Hristos este de fapt neprihănirea lui Dumnezeu. Şi aceasta deoarece Dumnezeu locuieşte în noi şi ne-a transformat prin Duhul Sfânt. Faptele noastre bune sunt în realitate faptele lui Dumnezeu făcute prin noi.
Totuşi în toate aceste lucruri noi suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit (Rom. 8:37; subliniere personală).
Care sunt „aceste lucruri“ despre care vorbeşte Pavel? Versetele din Romani care îl preced pe acesta ne spun că sunt problemele şi suferinţele prin care trec credincioşii. Chiar şi prin martiraj suntem victorioşi, deşi lumea ne poate considera victime. Noi suntem mai mult decât biruitori prin Hristos deoarece atunci când murim ajungem în Rai!
Pot totul în Hristos, care mă întăreşte (Fil. 4:13; subliniere personală).
Prin Hristos nimic nu ne este imposibil, deoarece Dumnezeu ne dă abilitate şi putere. Putem îndeplini toate sarcinile pe care ni le dă.
Şi Dumnezeul meu să îngrijească de toate trebuinţele voastre, după bogăţia Sa, în slavă, în Isus Hristos (Fil. 4:19; subliniere personală).
Ne putem aştepta ca Dumnezeu să ne împlinească nevoile reale atunci când căutăm mai întâi Împărăţia Lui. Domnul este Păstorul nostru şi El are grijă de oile Sale!
Să fim de acord cu ceea ce spune Dumnezeu
Unii dintre noi, din nefericire, nu cred ce spune Cuvântul Domnului despre noi, după cum confirmă afirmaţiile pe care le facem şi care contrazic Biblia. În loc să spunem: „Pot totul în Hristos care mă întăreşte“, spunem: „Nu cred că pot reuşi.“
Asemenea afirmaţii sunt numite de Biblie „rapoarte rele“ deoarece ele nu sunt de acord cu ceea ce spune Dumnezeu (vezi Numeri 13:32). Totuşi, dacă inima noastră abundă de Cuvântul lui Dumnezeu, vom fi plini de credinţă, crezând şi spunând doar ceea ce spune Scriptura.
Câteva declaraţii biblice
Ar trebui să credem şi să spunem că suntem cine afirmă Dumnezeu că suntem.
Ar trebui să credem şi să spunem că putem face ceea ce Dumnezeu spune că putem face.
Ar trebui să credem şi să spunem că Dumnezeu este cine afirmă că este.
Ar trebui să credem şi să spunem că Dumnezeu va face ceea ce afirmă că va face.
Iată câteva afirmaţii biblice pe care toţi credincioşii le pot susţine cu îndrăzneală. Nu toate sunt obligatoriu realităţi „în Hristos“, dar toate sunt adevărate conform Scripturii.
Sunt răscumpărat, sfinţit şi făcut neprihănit în Hristos (vezi 1 Cor. 1:30).
Am fost luat din împărăţia întunericului şi trecut în Împărăţia Fiului lui Dumnezeu, Împărăţia Luminii (vezi Col. 1:3).
În Hristos mi-au fost iertate toate păcatele (vezi Efes. 1:7).
Sunt o făptură nouă – trecutul meu a fost şters (vezi 2 Cor. 5:17).
Dumnezeu a pregătit mai dinainte faptele bune în care să umblu (vezi Efes. 2:10).
În Hristos am devenit neprihănirea lui Dumnezeu (vezi 2 Cor. 5:21).
În toate lucrurile sunt mai mult decât biruitor prin Hristos care m-a iubit (vezi Rom. 8:37).
Pot totul în Hristos care mă întăreşte (vezi Fil. 4:13).
Dumnezeu îmi împlineşte toate nevoile după bogăţia Sa, în slavă, în Hristos (vezi Fil. 4:19).
Sunt chemat să fiu sfânt (vezi 1 Cor. 1:2).
Sunt copilul lui Dumnezeu (vezi Ioan 1:12; 1 Ioan 3:1-2).
Trupul meu este templul Duhului Sfânt (vezi 1 Cor. 6:19).
Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine (Gal. 2:20).
Am fost scos de sub autoritatea lui Satan (vezi Fapte 26:18).
Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inima mea prin Duhul Sfânt (vezi Rom. 5:5).
Cel ce este în mine este mai mare decât cel ce este în lume (Satan) (vezi 1 Ioan 4:4).
Sunt binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti în locurile cereşti, în Hristos (vezi Efes. 1:3).
Sunt pus să stau împreună cu Hristos în locurile cereşti, departe de toate puterile spirituale ale lui Satan (vezi Efes. 2:4-6).
Deoarece Îl iubesc pe Dumnezeu şi sunt chemat conform planului Său, El face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre bine (vezi Rom. 8:28).
Dacă Dumnezeu este cu mine, cine poate sta împotriva mea? (vezi Rom. 8:31).
Nimic nu mă poate separa de dragostea lui Hristos (vezi Rom. 8:35-39).
Toate lucrurile sunt cu putinţă pentru mine deoarece sunt credincios (vezi Marcu 9:23).
Sunt preotul lui Dumnezeu (vezi Apoc. 1:6).
Deoarece sunt copilul Său, Dumnezeu mă conduce prin Duhul Sfânt (vezi Rom. 8:14).
Deoarece Îl urmez pe Hristos, calea mea este din ce în ce mai luminată (vezi Prov. 4:18).
Dumnezeu mi-a dat daruri speciale pe care să le folosesc în slujba Sa (vezi 1 Pet. 4:10-11).
Pot scoate demoni şi îmi pot pune mâinile peste bolnavi ca ei să se vindece (vezi Marcu 16:17-18).
Dumnezeu ne poartă întotdeauna în carul Lui de biruinţă, în Hristos (2 Cor. 2:14).
Sunt un ambasador al lui Hristos (vezi 2 Cor. 5:20).
Am viaţa veşnică (vezi Ioan 3:16).
Tot ceea ce cer în rugăciune, prin credinţă, primesc (vezi Mat. 21:22).
Prin rănile lui Isus am fost vindecat (vezi 1 Petru 2:24).
Eu sunt sarea pământului şi lumina lumii (vezi Mat. 5:13-14).
Sunt moştenitor al lui Dumnezeu şi împreună moştenitor cu Hristos (vezi Rom. 8:17).
Fac parte dintr-o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu l-a câştigat să fie al Lui (vezi 1 Petru 2:9).
Sunt un membru al trupului lui Hristos (vezi 1 Cor. 12:27).
Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic (vezi Ps. 23:1).
Domnul este sprijinitorul vieţii mele: de cine să-mi fie frică? (vezi Ps. 27:1).
Dumnezeu mă va sătura cu viaţă lungă (vezi Ps. 91:16).
Hristos mi-a purtat boalele şi durerile mele le-a luat asupra Lui (vezi Isaia 53:4-5; Mat. 8;17).
Domnul este ajutorul meu, nu mă voi teme (vezi Evrei 13:6).
Arunc asupra Domnului toate îngrijorările mele, deoarece El Însuşi îngrijeşte de mine (vezi 1 Petru 5:7).
Mă împotrivesc diavolului şi el pleacă de la mine (vezi Iacov 4:7).
Îmi salvez viaţa pierzând-o de dragul lui Hristos (vezi Mat. 16:25)
Sunt robul lui Hristos (vezi 1 Cor. 7:22).
Pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig (vezi Fil. 1:21).
Cetăţenia mea este în ceruri (vezi Fil. 3:20).
Dumnezeu va desăvârşi lucrarea bună începută în mine (vezi Fil. 1:6).
Dumnezeu lucrează în mine după plăcerea Lui (vezi Fil. 2:13).
Această listă reprezintă doar o mică parte din declaraţiile pozitive pe care le putem face pe baza Cuvântului lui Dumnezeu. Ar fi bine să îţi faci un obicei din a spune aceste declaraţii până când adevărurile pe care le implică vor fi adânc înrădăcinate în inima ta. Şi ar mai trebui să fim atenţi la fiecare cuvânt pe care îl rostim, pentru a ne asigura că nu contrazice afirmaţiile făcute de Dumnezeu.
Principalele rase de iepuri; Determinarea sexului la iepuri; Aprecierea şi valorificarea principalelor producţii ale iepurilor
Toţi am vorbit prea mult cu gura fără noi şi, mai ales, fără Dumnezeu; de aceea,” toată lumea zace în cel rău” (1 Ioan 5/19)… Pentru a asculta Glasul Lui, să tăcem, ca Iov, cap.40-42, căci noi suntem întruchiparea păcatului – Ps.51, (plini de viclenie, invidie, egoism, răutate, cârtire, preacurvie şi de alte roade ale satanei -Gal.5/19-21) şi, pentru asta, ne-a dăruit naşterea din nou (Ioan, cap.3); Fiindcă în orice om neânnoit (Luca 8/11) nu locuieşte nimic bun (Rom. cap.7) s-a întrupat Dumnezeu în Pâinea vieţii (Ioan, cap.6)-plămădită din făinuri-invăţături Dumnezeieşti, Pâine biciuită şi rumenită în cuptorul suferinţei, ca să ne hrănească, să ne golească de satan –de sine şi să ne umple cu voia, cu gândirea, cu Plinătatea Duhovnicească; Să căutăm Duhul Adevărului pentru ajutorare (Mat.7/7), ca să urcăm umpluţi cu Roadele Cereşti, nu în Arca lui Noe, ci în Odihna lui, ancoraţi în Sfânta sfintelor,în Corabia Cristică, unde, fiecare fiu risipitor, (încoronat cu parfumul lacrimilor de pocăinţă), să aibă nu o credinţă cultică, sau o bunătate „religioasă”, nici „o neprihănire a mea pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă.” (Fil.3/); Să-l întronăm ca şef pe Duhul Sfânt în inimile golite de gunoiele satanei (Marcu 7/14-23); Să-l lăsăm să domnească, să rodească, să lucreze în totalitate pentru noi, prin noi şi dimpreună cu noi, dar să aibă întâietate şi suveranitate în toate, căci el este voinţă, înfăptuire şi este mai bun, mai priceput decât noi, toţi; Numai el face totul fără reproş (Gen 1/31) şi pentru veşnicie (Ecl. 3/11-14), pentru ca şi noi să lucrăm, gândim şi făptuim totul prin FILTRUL Hristos, dimpreună cu el, (căci despărţiţi de el nu putem face nimic bun -Ioan 15/5); Astfel, omul Cristic poate totul în Hristos (Fil. 4/13) pentru că este plin cu Harul lui Dumnezeu, dar faptele omului plin de sine- adamic, firesc, sunt ca nişte zdrenţe cârpite (Îs. 64/6-7)
RASELE DE IEPURI – RASELE MARI, MIJLOCII si Mici
Se cunosc peste 100 de rase de iepuri care pot fi clasificate dupa: masa corporala, productia principala si insusirile blanitei.
In functie de aceste criterii rasele de iepuri se clasifica in:
– Rase mari
– Rase mijlocii
– Rase mici
– Rase de par
RASELE MARI DE IEPURI
Aici se incadreaza iepurii cu masa corporala de peste 5 kg. Sunt importante in formarea hibrizilor industriali, sunt animale cu aspect frumos dar se reproduc mai dificil.
In aceasta grupa intra: Uriasul belgian, Marele alb, Berbec englez, Berbec german.
Rasa Uriasul Belgian sau Uriasul de Flandra, Gigantul de Flandra este originar din Belgia. Are masa corporala de 6 kg la femele si de 6-7 kg la masculi dar poate ajunge la 12 kg. Are un cap masiv, urechi drepte si robuste, cu varfurile rotunjite, purtate in sus in forma de “V”.
Ochii au o culoare inchisa si roz la cei albinotici. Gatul este scurt cu musculatura bine dezvoltata, femelele pot prezenta pe gat o cuta simpla sau dubla numita salba, fanon sau cravata.
Lungimea corpului este de 70-90 cm, toracele este cilindric, cu perimetrul toracic de 35-45 cm, linia spinarii este dreapta.
Culoarea blanii este “aguti”(salbatica) dar poate fi si neagra, cenusiu-inchis (cangur) bruna, alba sau fluture (baltata).
Maturitatea sexuala este atinsa la 10-11 luni la femele si la 12 luni la masculi.
Prolificitatea medie este de 4-5 pui, femelele pot fata de 2-3 ori /an.
Puii la fatare au 60-70 g si ajung la 3 luni la 2,5 kg cand pot fi sacrificati. Dupa acesta masa, scad calitatile gustative ale carnii si rentabilitatea cresterii.
Are o constitutie robusta.
Este o rasa de carne si blanite, pielea tabacita imita antilopa.
Rasa Marele Alb sau Uriasul alb. Are masa corporala de 6 kg la femele si 5-6 kg la masculi, dar pot ajunge la 8 kg.
Culoarea este alba, ochii roz. Prolificitatea medie este de 5-6 pui, cu masa corporala de 60-65 g. Maturitatea sexuala se atinge la 8-9 luni.
Se sacrifica la 3 luni cand ajung la 2,5 kg.
Rasa Berbec Englez (Belier anglais). Are masa corporala medie de 3,5-5,5 kg. Are urechi lungi care ajung la 58 cm si latimea de 12-15 cm, sunt purtate cazut lateral.
Culoarea blanitei este neagra sau cenusie, gri, albastru, roscat, alb, culoarea ochilor este bruna.
Maturitatea sexuala o atinge la 7 luni. Prolificitatea medie este de 5 pui. Realizeaza 4-5 fatari /an. Se sacrifica la 3 luni cand ajunge la 2,5 kg.
Rasa Berbec Francez este formata din incrucisarea dintre Berbecul englez, Marele alb si iepuri locali.
Masa corporala de 4,5-5,5 kg. Poate ajunge la 7-8 kg. Are urechi lungi de 35-40 cm si late de 10 cm. Culoarea este “aguti” sau gri si foarte rar pestrita. Maturitatea sexuala se realizeaza la 9-10 luni. Prolificitatea medie de 6-7 pui. Realizeaza 4-5 fatari pe an. Se sacrifica la 2,5 kg.
Rasa Berbec German are exteriorul asemanator cu precedentii. Are masa corporala medie de 4,5-5,5 kg, sunt exemplare care pot ajunge la 9-12 kg.
Are capul berbecat cu urechi lungi de 30-40 cm, culoarea galbena sau salbatica.
Rasa Fluturele Urias Francez are masa corporala cuprinsa intre 5-6 kg, urechile lungi de 15-17cm, purtate in jos in forma de “V”. Ochii au o culoare inchisa.
Culoarea: fondul alb cu pete negre simetrice bine delimitate, pe nas are o pata in forma de fluture si cate un cerc negru in jurul ochilor.
Pe linia spinarii are o linie neagra care se intinde pana la fata dorsala a cozii.
Ajunge la maturitate sexuala la 6-7 luni, are o prolificitate de 7-8 pui, realizeaza 4-5 fatari /an. La 3 luni realizeaza 2,5 kg cand puii se pot sacrifica.
RASELE MIJLOCII DE IEPURI
Cu toate ca productia lor principala ramane carnea, unii cercetatori le considera rase mixte, deoarece produc si blanite valoroase.
Unele rase din aceasta grupa, prin prolificitatea si precocitatea lor, pot asigura productii de carne superioare unor rase mari.
Iepurii din aceasta grupa au masa corporala cuprinsa intre 3-5 kg.
Rasa Chinchilla este originara din Franta. Culoarea ei imita culoarea animalului de blana Chinchilla Laniger, care este originar din America de Sud.
Rasa prezinta mai multe varietati considerate ca rase distincte: iepurele de casa Chinchilla mica si Chinchilla mare.
Iepurele de casa Chinchilla mica este apreciat datorita calitatii superioare a blanitei dar si a carnii gustoase.
Masa corporala este de 2-2,5 kg, corpul are un aspect rotund –bondoc. Capul mic, ochii mari expresivi si inchisi la culoare. Urechile lungi de 8-9 cm, purtate in forma de “V”. Femelele au salba.
Blanita are un puf des si moale iar spicul are lungimea de 2-3 cm.
Are trei varietati de culoare: neagra, gri, alba.
Puful este gri. Abdomenul este alb cu puful gri. Temperament vioi, chiar nervos.
Prolificitatea de 6-7 pui/fatare, maturitatea sexuala este atinsa la 7-8 luni.
Femelele pot fi folosite anual la 3-4 fatari.
Rasa nu are o musculatura suficient de dezvoltata.
Iepurele de casa Chinchilla mare este originar din Germania, este foarte raspandit si in tara noastra, dar mai rar in rasa curata.
Masa corporala este de 3,5 kg si poate ajunge la 5-5,5 kg.
Capul este ovoid, ochii au o culoare inchisa, urechile au lungimea de 11-12 cm.
Maturitatea sexuala se realizeaza la 7-8 luni. Prolificitatea medie este de 7-8 pui care la 2 luni ajung la 1250 g. Indicele de folosire al femelelor este de 4-5 fatari /an.
Femelele se folosesc la reproductie 3 ani iar masculii 4 ani.
Rasa Argintiu Francez (Champagne) este o rasa veche franceza. Are masa corporala de 4,5-5 kg. Are aspect armonios, rotunjit, masiv.
Capul mijlociu, cu urechi de 14-15 cm purtate in forma de “V” cu varful rotunjit.
Ochii sunt mari de culoare brun inchisa. Femelele au “cravata”. Culoarea este argintie uniforma. Puii la nastere sunt negri.
Rasa Rex are mai multe varietati de culoare: neagra, chinchilla, alba, argintie si havan.
Masa corporala este de 3-4 kg. Produce blanite valoroase cu parul uniform si scurt.
Prolificitatea medie este de 5-6 pui. Se creste mai intai pentru pielicele si apoi pentru carne. Este o rasa foarte pretentioasa.
Rasa Californiana, formata in S.U.A. A fost adusa in tara noastra in 1947. Are masa corporala de 4,5-5 Kg chiar 5,5 Kg.
Culoarea este alba pe tot corpul si fluture adica neagra pe bot, urechi, coada si extremitatile picioarelor.
Are o conformatie tipica de carne, crupa larga si rotunjita, fiind bine imbracata in musculatura.
Are ochii de culoare roz, nepigmentati, dar de o culoare mai inchisa fata de alti iepuri albinosi.
Prolificitatea este de 6-9 pui. Precocitatea sexuala este mare, chiar la 4-4,5 luni. La 3 luni puii ajung la 2,5 kg.
Rasa este folosita la obtinerea hibrizilor industriali de carne.
Rasa Neo-Zeelandeza alba este originara din S.U.A. fiind cosiderata astazi una din cele mai valoroase rase pentru carne crescuta atat in rasa curata, cat si ca participare la obtinerea hibrizilor industriali. Are mai multe linii si familii dezvoltate pentru productia de carne.
Masa corporala este de 4,5-5 Kg. Maturitatea sexuala este de 5 luni, prolificitatea de 8-12 pui.
Are culoarea alb imaculat-stralucitoare. Capul rotund, cu fata si obrajii rotunzi, mai fin si alungit la femele. Ochii mari si vioi, cu irisul nepigmentat, roz.
Urechile sunt lungi de 12-13 cm cu varful rotunjit, sunt purtate drept, in forma de “V”. Gatul este scurt, musculos, umerii dezvoltati, bine imbracati in musculatura.
Femelele au o salba mijlocie. Trunchiul este cilindric, indesat, blana este densa, parul potrivit de lung.
La unele exemplare parul de sustinere este negru, iar “jarul” are o portiune alba care da caracterul argintiu.
Ajunge la maturitate sexuala la 7-8 luni iar prolificitatea medie este de 8 pui, femelele pot fi folosite la reproductie de 4-5 ori/an.
Este o rasa rezistenta, cu blana foarte deasa.
Rasa Argintiu German, rasa care se aseamana cu Argintiul francez. Are talia si masa corporala ceva mai mici.
Rasa Albul Danez se preteaza la cresterea industriala, avand o viteza mare de crestere. Are masa corporala de 4-5 kg. La varsta de 4 luni puii ajung la masa corporala de adult.
Femela are “cravata”. Prolificitatea medie este de 6-7 pui. Femelele pot fi folosite la 5-7 fatari /an.
Rasa Albul Vienez are masa corporala de 3-5 kg cu un aspect cilindric si bondoc, capul fiind lung si profund.
Este mai precoce decat Albastrul vienez si are blanita mai deasa.
Rasa Albastrul Vienez este o rasa de iepuri foarte raspandita si apreciata pentru carne si blanite. Masa corporala medie este de 4-5 Kg. Capul este lat, cu profil drept.
Urechile sunt lungi de 13-14 cm, au varfurile rotunjite si sunt purtate in “V”. Ochii sunt mari, de culoare gri-albastruie. Femelele au “cravata” mica.
Culoarea este gri-albastruie inchis, cu reflexe metalice; uneori reflexele sunt roscate. Abdomenul este mai inchis la culoare.
Se poate creste intensiv, iar maturitatea sexuala o atinge la varsta de 8-9 luni.
Prolificitatea medie este de 7-8 pui.
Precocitatea este buna, la 3 luni ajung la 2,7 kg.
Sporul mediu zilnic realizat este de 15,1 g de la nastere la 3 saptamani, 41,5 g de la 3 la 8 saptamani; 32,2 g, de la 8 la 14 saptamani si 16,5 g de la 14 la 22 saptamani.
Randamentul la sacrificare este de 65%. Carnea obtinuta este de cea mai buna calitate.
Din aceasta grupa mai fac parte si alte rase dintre care amintim: Neo-Zeelandez-Rosu, Belgiana, Japoneza, rasa Russe, Negru Vienez, Foc de Bourgogne, Galben de Turingia, Normanda, Palomino si altele.
RASELE USOARE DE IEPURI (MICI)
Au masa corporala sub 3 kg si se cresc in special pentru blanite. Din aceasta grupa fac parte: Argintiu englez, Havana, Hermelina, Alaska, Himalaia, Olandeza si altele.
Rasa Argintiu Englez are o masa corporala medie de 2-3 kg. Aspectul exterior este scund si bondoc. Are urechi scurte si purtate drept. Are trei nuante de culoare: clar, cand aproape tot parul din jar are varful alb; mediu, cand parul de jar pigmentat este aproape egal cu cel depigmentat; inchis, cand parul de jar depigmentat este mai putin. Produce blanite foarte valoroase.
Rasa Havana este un iepure scurt, cu forme rotunde, capul proportional, urechile lungi de 9-10 cm si ochii rosi. Masa corporala medie este de 2-2,5 kg. Blanita este supla, fina si lucioasa. Culoarea este bruna, ca a tigaretelor de foi, uniforma si lucioasa.
Tineretul are in primele 70 de zile culoarea galbena, bruna, imitand blanita de jder.
Maturitatea sexuala se instaleaza la 7-8 luni. Prolificitatea medie este de 6 pui, iar femelele pot fi folosite la reproductie 4-5 fatari/an.
Rasa Hermelina (Polonez) are masa corporala de 1,5-2 kg, fiind o rasa pretentioasa, apreciata pentru blanitele alb stralucitoare. Este folosita pentru ornament dar si ca animal de laborator.
Rasa Alaska are culoarea neagra-stralucitoare, fiind raspandita in Rusia. Puful de culoare albastruie, uneori blana este inspicata.
Rasa Himalaia este originara din Anglia, are culoarea fluture-alba cu extremitatile negre, culoarea este bine delimitata, ochii roz, urechile mici purtate in “V”. Masa corporala este de 2-2,5 kg. Maturitatea sexuala ajunge la 5-6 luni.
Rasa Olandeza are culoarea baltata alb cu negru, urechile, fetele laterale ale capului si jumatatea posterioara a trunchiului sunt negre.
Masa corporala de 2-3 kg, avand corpul armonios si temperament vioi.
RASELE CU PAR LUNG
Rasa Angora are origine necunoscuta, probabil din jurul Marii Negre. Manifesta fenomenul de “Angorism”, adica acea crestere continua a parului imediat dupa tundere. Fenomenul este dat de o mutatie genetica pe care o au si caprele Angora, astazi fenomenul este intalnit si la cobai si pisica.
In Franta, rasa s-a impus datorita dezvoltarii tehnologiei de prelucrare a parului, iar in Germania, rasa a fost bine selectionata si consolidata.
Lana iepurelui este de 10 ori mai calduroasa decat cea de oaie. Un iepure poate produce 700-800 g par anual care se recolteaza din 3 in 3 luni.
Exista mai multe tipuri de Angora. Tipul german, francez, englez, romanesc, rusesc, elvetian etc. cu o mare variabilitate.
Masa corporala ajunge la 2,5-3,5 kg chiar la 4 kg, corpul are aspect armonios. Capul este rotund la mascul si usor fin si alungit la femele. Urechile au 10-12 cm lungime.
Prolificitatea este de 6-7 pui. Puii la nastere au 60 g.
Tipul romanesc este heterogen si insuficient selectionat. Produce 700 g par anual. Puii la 2 luni au 650 g masa corporala.
Prolificitatea medie este de 5-8 pui, iar culoarea este alba.
Parul se recolteaza prin: tundere, pieptanare sau smulgere.
HIBRIZII INDUSTRIALI
Se produc prin incrucisarea intre diferite rase sau linii pure. La noi in tara exista hibridul “Supercunirom”, tetraliniar. Este obtinut prin incrucisarea unor linii special selectionate (sintetice).
La baza schemei de hibridare stau patru linii, din care 2 linii de tata (LP111 si LP121) la baza carora au stat o serie de rase cu insusiri deosebite ca : Uriasul Belgian, Neozeelandez, Champagne Argintiu, Chinchilla Mare, Foc de Bourgone, s.a.m.d., liniile mama LP112 si LP122 sunt selectioanate pentru: prolificitate, capacitatea de alaptare, instinct matern si alte insusiri din rasele Neozeelandez, rasa Russe, Alb comun.
In final s-a obtinut un produs cu viteza mare de crestere, (2,4-2,5 kg la 77-80 de zile), indice de consum bun (3 Kg/Kg spor) viabilitate si randament la sacrificare bun (60-62%).
Schema de obtinere si formare a liniilor din care a rezultat hibridul Supercunirom, sunt prezentate in continuare:
Schema de obtinere a hibridului tetraliniar Supercunirom
T T M ??? M
♂♀ ♂♀ ♂♀ ♂♀ ♂♀
LP111 LP121 LP112 LP172 LP122
♂ ♂ ♀ ♂ ♀
B111 B121 B112 B172 B122
♂♀ ♂♀ ♀
P231 P232 PF292
PF310 PF310 a PF320
Hibrid de baza
Hibridul PF310 rezultat din incrucisarea parintilor P231 si P232 este hibridul de baza folosit in productia de carne de iepure la noi.
Hibridul PF320 este mai mic datorita osaturii mai fine dar cantitatea de carne pe care o produce este egala cu a celorlalti doi hibrizi.
Rasa Himalaia Rasa Japoneza
Rasa Fluture Rasa Urias belgian
Rasa Albastru vienez Rasa Hermelina
Rasa Rex negru Rasa Pestrit german
Rasa Berbec german Rasa Californiana
Rasa Alb neozeelendez Rasa Argintiu francez
Rasa Chinchila Rasa Angora
Rasa Urias alb Rasa Olandeza
Supercunirom
Hala pentru cresterea industriala a iepurilor
Determinarea sexului la iepuri
La baza stabilirii sexului la iepuri stau caracterele morfologice. Astfel, masculul prezinta un cap mai mare si mai oral, gatul mai dezvoltat si pieptul larg si adanc, cu musculatura bine dezvoltata. Femela are trasaturi mai fine, trenul anterior mai ingust. Caracteristic la femela este trenul posterior mai dezvoltat decat la mascul. Mamelele sunt mai dezvoltate la femela decat la mascul.
Diferentierea sexelor dupa organele genitale consta intr-o apasare usoara cu doua degete in jurul orificiului subanal. In urma apasarii la femela iese in evidenta un orificiu alungit, iar la mascul acesta are aspect rotund. In acelasi timp se poate constata ca distanta dintre orificiul urogenital si anus este mai scurta la femela decat la mascul.
Aprecierea si valorificarea principalelor productii ale iepurilor
Productia principala a iepurilor este carnea. Pe langa aceasta se mai obtin productii secundare ca: pielicele, par, blanite si unele subproduse ca: sangele, limba, creierul, pulmonii, rinichii, excrementele, extremitatile membrelor, etc.
Productia de carne
Datorita calitatilor deosebite pe care le are carnea de iepure este foarte apreciata, fiind recomandata ca hrana dietetica.
Randamentul la taiere este cuprins intre 50-60% in functie de rasa, varsta si starea de ingrasare. Carcasa iepurilor se poate prezenta sub diferite sortimente si anume: carcasa de iepure cu cap, carcasa fara cap, carcasa cu os si fara os.
Productia de blanite, piei si puf
Cele mai valoroase piei se obtin cand sacrificarea are loc toamna tarziu, cand se termina naparlirea de vara si cand invelisul pielos este des. Pentru ca varsta optima de sacrificare sa coincida cu perioadele din an cand blanurile au valoare maxima, se recomanda ca fatarile sa fie programate in lunile februarie, inceputul lunii mai, inceputul lunii iulie si ultima la mijlocul lunii septembrie.
Prin sacrificarea tineretului se pot obtine piei de calitate superioara.
Sortarea pieilor pe calitati se face dupa urmatoarele criterii:
Dupa natura invelisului pilos:
– piei pentru blana;
– piei pentru puf.
Dupa dimensiuni:
– piei mari, cand suprafata acestora depaseste 1900 cm2;
– piei mici cand suprafata acetora este intre 1600-1900 cm2;
– piei foarte mici, cand suprafata acestora depaseste 1300 cm2.
Productiile secundare ale iepurilor
- a) Parul de iepure este foarte cautat in industrie undese foloseste la fabricarea fetrului pentru palarii si a paslei. Parul se poate obtine fie prin recoltarea lui de pe suprafata pielicelelor ce sunt improprii prelucrarii in fabricile de confectii, fie de la iepuri prin smulgere.
- b) Sangele este un subprodus cu un continut bogat in proteine care se intrebuinteaza la fabricile de mezeluri pentru prepararea tobei sau la fabricarea fainii de sange.
- c) Intestinele se intrebuinteaza la confectionarea corzilor pentru instrumente muzicale.
- d) Cartilajele se folosesc la fabricarea cleiului.
- e) Oasele constituie materia prima pentru faina de oase.
- f) Excrementele sunt foarte bogate in substante organice, ceea ce le recomanda ca un excelent ingrasamant organic in floricultura si pomicultura.
https://romania.europalibera.org/a/31449892.html
Fotografiile săptămânii. Lumea Europa Liberă în imagini
Maia Sandu reformează Moldova cu viteza fulgerului: Parlamentul a adoptat deja și legea controlului averilor pentru părinții, socrii și copiii demnitarilor
Maia Sandu continuă să arate României și Europei ce înseamnă și ce poate să facă o putere atunci când există cu adevărat voință politică. Parlamentul de la Chișinău a adoptat deja vineri o altă lege fundamentală în lupta împotriva corupției, propusă de președinta Maia Sandu, și care vizează declararea averii demnitarilor.
Legislativul dominat de PAS (partidul Maiei Sandu) a modificat Legea ANI (Autoritarea Națională de Integritate), astfel încât instituția să verifice și averile soților, părinților, socrilor și copiilor pe care-i au demnitarii din Republica Moldova. Seria legilor reformiste fusese deschisă acum o lună de noul Parlament prin desființarea imunității parlamentare.
Olesea Stamate, șefa Comisiei Juridice, Numiri și Imunități, a explicat că noua lege este cerută de Uniunea Europeană pentru a fi deblocată și a doua tranșă din asistența financiară pentru Moldova. Comisia Europeană a aprobat un plan de redresare economică de 600 de milioane de euro pentru Republica Moldova. Banii urmează să fie livrați în următorii 3 ani, ca asistență macrofinanciară, granturi și investiții, dar sunt condiționați de reforme și de lupta anticorupție. Moldova e singura țară din vecinătatea UE care beneficiază de un asemenea program.
Maia Sandu a demarat în forță lupta anticorupție și reforma instituțională în Moldova, imediat după ce a fost confirmat și noul Parlament dominat de partidul său, PAS. Conform modificărilor operate vineri, ANI poate cere autorităților suspendarea din funcție a persoanelor în privința cărora s-a constatat că au avere nejustificată sau dacă s-a observat conflict de interese, incompatibilități, restricții sau limitări.
Legea ANI de la Chișinău prevede acum nu doar controlul averii și intereselor personale, precum și veniturile dobândite, dar și cheltuielile. Inspectorii ANI din Moldova vor avea și posibilitatea de a cere expertize pentru a verifica valoarea reală de piață a produselor achiziționate sau declarate de demnitari. Se evită astfel o practică foarte des întâlnită și în România – cei vizați trec în declarațiile de avere proprietăți mult subevaluate, pentru a nu atrage atenția.
OMS SPULBERĂ eficiența vaccinurilor anti-covid: Imunizarea este… ILUZORIE
Citește mai mult: https://tomisnews.ro/oms-spulbera-eficienta-vaccinurilor-anti-covid-imunizarea-este-iluzorie/ | TOMIS NEWS
„Asistăm la un reviriment al ideilor totalitare și comuniste“ – interviu cu Cristian GHINEA
Cristian GHINEA Matei MARTIN
Unul dintre inițiatorii legii privind interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter comunist e Cristian Ghinea. L-am întrebat cum își explică faptul că fascismul e unanim condamnat, în schimb, în ceea ce privește comunismul, persistă încă o anumită indulgență, atît Vest cît și în Est.
La finalul celui de-al Doilea Război Mondial, regimul comunist s-a aflat în tabăra învingătorilor, iar nazismul în tabăra învinșilor. De aici, o oarecare întîrziere cu care societățile civilizate au început să realizeze grotescul regimurilor comuniste: le fuseseră aliați împotriva nazismului. Apoi, un permanent apetit al intelighenției occidentale pentru comunism, ca un experiment interesant, realizat pe pielea altor oameni. Acei „inteligenți“ au pierdut Războiul Rece, dar au cîștigat războiul ideilor. Copiii noștri învață teoriile lor în universități. Apoi, în Europa de Est, am fost noi înșine foarte indulgenți cu crimele comunismului. Nu ne-am impus anticorpi și am rămas nevaccinați.
Cum vă explicați această atitudine aproape binevoitoare față de comunism în România, care a trecut printr-o dictatură?
România a avut o relație destul de complicată cu anticomunismul, cu rezistența la comunism. Noi am avut insule de rezistență la comunism, izolate, nu o mișcare de rezistență a societății. Comunismul, timp de 45 de ani, s-a integrat în viețile noastre nestigherit, pînă a devenit normalitate. Apoi, să ne uităm cine a condus România după căderea regimului comunist. Ion Iliescu, de exemplu, este identificat în Raportul Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, comisia Tismăneanu, drept unul dintre principalii „vinovați de impunerea și perpetuarea“ acestui regim. Să fim realiști, anticomunismul a fost prizat în mediu restrîns. Acum 16 ani, cînd eram redactor la Dilema – mă bucur enorm că revin, chiar și așa, aproape de revistă, o citesc și rezistă, e singura publicație scrisă care concurează cu net-ul la mine –, coordonam un dosar despre arhivele Securității. Erau o mînă de intelectuali și activiști contra unui întreg sistem. Eram, aș putea zice, deși eram mic atunci. Am învins în cele din urmă, dar pentru că sistemul s-a mișcat natural din acel punct. Iliescu a ieșit din peisaj și urmașii lui nu mai vedeau de ce să apere ei Securitatea. Iliescu a devenit caduc, a fost înlocuit de toți acei mai mici iliești care au acaparat instituțiile publice, în administrație, în politică. Știți expresia – „comunismul a făcut și lucruri bune“, este precursoarea lui „au furat, dar au dat și la alții puțin“. Agenda sistemului nu mai e comunismul, ci să păstreze ce au furat.
Condamnarea oficială a comunismului drept regim „ilegitim și criminal“ a stîrnit la momentul respectiv unele controverse. Și s-a soldat cu puține rezultate concrete. Care ar fi consecințele acelui act de condamnare? Și care sînt urgențele în plan memorial?
Condamnarea comunismului la cel mai înalt nivel a fost doar primul pas de care aveam nevoie. Dar este nevoie și de o condamnare a regimului comunist la nivelul societății. Condamnarea comunismului în aceeași măsură cu nazismul este o măsură de igienizare a spațiului public românesc. Pentru că noi, în ceea ce privește comunismul, nu am făcut niciodată curat după ce l-am dat afară din casă. Am făcut curat după regimul legionar, dar nu și după cel comunist. Și pentru că am fost, cum spuneați mai devreme, binevoitori inclusiv cu ororile acestui regim, astăzi asistăm la un reviriment al ideilor totalitare și comuniste. Ne aflăm în situația în care trebuie să le explicăm copiilor noștri de ce Hitler a fost un om rău și de ce ideologia lui e nocivă, dar despre Mao, Pol Pot sau Ceaușescu se poate vorbi laudativ oriunde.
Scopul proiectului legislativ pe care l ați inițiat este să prevină reinstaurarea unui regim comunist în România. Dar chiar credeți că există acest risc?
În spațiul public din România, propaganda comunistă, discursul laudativ la adresa ideilor comuniste reînvie. Atenție, nu este vorba de nostalgicii comuniști, de cei care au prins acea perioadă și au anumite nostalgii, este vorba de oameni mai tineri, care nu au simțit pe pielea lor ce înseamnă comunismul pus în practică. Este un curent pro-comunist care prinde și la noi, și în alte state din Estul Europei. Există multe discuții legate de această temă a nostalgiei comuniste în statele din fostul lagăr comunist. Dar nu despre asta este vorba. Este vorba de faptul că acest discurs pro-comunist, inclusiv în universități, zone de dezbatere civică, nu este însoțit de obligația de a-i asocia și traumele provocate. Nu poți face același lucru cu nazismul, de exemplu – să iei cîteva idei pe care să le prezinți ca fiind bune și să ignori lagărele de concentrare. De ce să putem face asta cu comunismul? Este o măsură de prevenție, așa cum este un vaccin. Mereu există riscul. Libertatea și democrația nu sînt un dat de la sine, ele sînt pe cît de puternice în fața comunismului, a fascismului pe cît sîntem noi dispuși să le apărăm, să le întărim. Eu sînt un liberal. Și am o poziție liberală: ambele totalitarisme trebuie tratate la fel.
Ce se înţelege, în spiritul acestei legi, prin „organizaţii, simboluri şi fapte cu caracter comunist“?
Am văzut, atunci cînd am depus această inițiativă legislativă în Parlament, alături de mai mulți colegi, această interpretare conform căreia vor fi arestați toți cei care poartă tricouri cu Che Guevara. Este o formă de opoziție la propunerea legislativă. Dar interpretarea este greșită. Nu despre asta e vorba. Avem o lege similară care condamnă fascismul și regimul legionar, vi se pare că sînt pușcăriile din România pline de nostalgici legionari sau de tineri care și-au tatuat zvastici? Această lege ar urma să dea statului român instrumente necesare pentru a preveni reapariția unor organizații care să își propună, de exemplu, reinstalarea terorii sociale în România. Organizații, iar organizațiile în România sînt definite ca adunare de cel puțin trei oameni care purced la anumite fapte. Această lege nu urmărește persoanele care fac anumite afirmații în parc, pe o bancă. Resping ideea că trebuie să permitem apariția unor curente de gîndire neo-comuniste, totalitare, antidemocratice, pentru că este vorba de toleranța față de convingeri politice. Comuniștii, la finalul anilor ’30, începutul anilor ’40, erau o minoritate în România, puțini își imaginau atunci că vor instaura în țară un regim de teroare care va dura aproape o jumătate de secol. Dar s-a întîmplat, cu ajutorul sovieticilor, bineînțeles.
Statul român a fost condamnat de CEDO pentru că a refuzat să înregistreze / să înscrie Partidul Comuniștilor. În spiritul acestei decizii, proiectul pe care l-ați inițiat ar fi neconform cu jurisprudența CEDO. Cum poate fi obținut un compromis?
Văd că CEDO devine o sperietoare, o societate nu își poate dezvolta anticorpi democratici că… pac, la CEDO. Hai să avem legea și apoi un caz la CEDO. Să avem o dezbatere cu judecătorii. CEDO argumentează că interzicerea propagandei comuniste nu este necesară întrucît nu există o amenințare iminentă, un pericol clar privind instaurarea unui regim totalitar, antidemocratic. Și aici dezbaterea este interesantă: de unde știu judecătorii asta? Cum se măsoară pericolul? Este asta o decizie politică, luată de societate, sau una judiciară? Cred că noi, ca societate, trebuie să luăm această decizie. Hai să avem legea trecută și vom dezbate la CEDO dacă avem cazuri acolo. Să nu legiferăm înseamnă a ne castra de libertatea de decizie. Iar dacă CEDO funcționează ca sperietoare, atunci legea acum în vigoare in România, privind legionarismul și fascismul, ar trebui să nu fie acceptată. Nu cred că legionarismul e un pericol, iar comunismul nu. Eu cred că ambele sînt. Spun din nou: proiectul nostru de lege este o copie exactă, la nivel de limbaj și mecanism legal, a legii deja în vigoare, privind totalitarismul de extremă dreapta. Logica și argumentele se aplică ambelor Rele.
Cristian Ghinea este eurodeputat (grupul Renew Europe). A fost deputat în Parlamentul României (USR) în perioada decembrie 2016-mai 2019.
a consemnat Matei MARTIN
Foto: Eduard Enea
Tara „construita” de Ceausescu: la scoala iti era spalat creierul cu minciunile bolsevice
Toți neterminații intelectual, toți răii și toți netrebnicii incapabili să studieze ceva pe această lume formează România de rahat ce votează corupți și mafioți
Toți cei care au un dispreț total față de școală, de carte și de noțiunea de om educat, sunt (de)formați de pupincuriștii bolșevici, de nostalgicii dictaturii comuniste. Toți cei care se șterg la fund cu noțiuni fundamentale precum adevăr, dreptate, informare (un om informat este un om puternic), protecția mediului etc. sunt deformați de comunism (cel mai criminal sistem de teroare din toate timpurile – peste 100 de milioane de oameni uciși în numele comunismului) sau de nenorociții care regretă comunismul și își educă nepoții, copiii sau elevii în spiritul nostalgiei față de un sistem diabolic ce-l obliga pe Horia Roman Patapievici, de exemplu, să circule într-un tren jegos de navetiști pentru a munci acolo unde l-a trimis Partidul Comunist Român, trezit la 5 dimineața pentru a fi la 7 la serviciu.
Procentul nostalgicilor comuniști ce deformează generații întregi de elevi, inoculându-le ura față de o societate liberă, este peste 50%
În școlile românești, de care se discută atât, domină nostalgia bolșevică. Toți pupincuriștii lui Ceașcă au o ură imensă față de schimbare, față de nou, față de progresul tehnologic. Orice țoapă nimerită în învățământ, orice neterminat intelectual ajuns să predea ceva sau altceva va avea o dragostă nețărmurită față de societatea în care Securitatea păstra liniștea. Nu contează defel că în același sistem de învățământ de căcat erai obligat să citești și să prezinți aberațiile cizmarului, să pierzi ore întregi la așa-numitul învățământ ideologic, de fapt o mașinărie diabolică de spălat creiere, să scrii mii de pagini de planuri, planificări, referate, conspecte etc. Și toate acestea de mână, mașini de scris având doar criminalii securisti, cei care te băteau manual.
Colhoznicul nostalgic și analfabet se hrănește din ură, trăiește în prostie, trăiește cu minciunile debitate la tembelizor, trăiește cu gândul la cât mai multe pomeni și la cât mai puțin studiu. Regretă comunismul criminal în care toți eram obligați să trăim în mocirlă, satisfacția lui criminală fiind aceea că nimeni nu se putea ridica la alt standard de viață, adică era asemeni lui, o nulitate idioată și cretină
Comunismul asigura egalitatea în prostie, hoție și minciună a unei mase amorfe, ai cărei membri, precum acei zombi din filme, se trezeau dimineața cât mai devreme, se duceau la muncă, apoi la crâșmă, iar seara urmăreau cuvântările unui cretin analfabet numit Ceaușescu Nicolae. În acest timp mai făceau niște copii, mai sțăteau ore întregi la cozi, mai dădeau o șpagă pentru a avea un ciolan la masă sau o cafea infectă pe care cei din Occident o dădeau la ultimii aurolaci. Școala în comunism însemna locul în care secretarul Partidului Comunist era Dumnezeu, iar în fața lui nu mișcai. Puteai să fii Albert Einstein, Partidul Bolșevic îți era tată și mamă, adică el te-a făcut, el te-ar fi omorât.
Generațiile de hoți și corupți de după 1989 s-au format în comunism
Educația în comunism era o noneducație, care se baza pe un singur lucru: trebuia să nu ieși din rândul turmei. Orice ieșire din turmă era aspru pedepsită. În acest spirit al turmei, toți, dar absolut toți membri turmei, trebuiau să poarte uniformă, să asculte indicațiile prețioase ale Sultanului din Scornicești, să citească aberațiile politrucilor bolșevici cuprinse în așa-zisele documente ale Partidului Comunist. Educația din comunism, prelungită și după 1989, a produs generațiile de imbecili care scandau “Nu ne vindem țara” și “Noi muncim nu gândim”, a produs generațiile de dobitoci care s-au făcut preș în fața mafioților politici și i-au votat într-o veselie, a produs generații de cretini care și-au imaginat că dacă au o diplomă înseamnă că sigur cineva le va da de lucru, chiar dacă nu se pricep la nimic.
Cei 1% care au ajuns departe, studiind în comunism, sunt mai degrabă rezultatul moștenirilor genetice de excepție decât al valorii acelui sistem de învățământ
De regulă, argumentul suprem al nostalgicilor comunisti, atunci când vine vorba de școala dinainte de 1989, este dat de medaliile obținute de elevii români la olimpiadele internaționale sau de cei câțiva specialiști de marcă apăruți în România acelor ani. Da, este devărat, în acei ani erau și elevi excepționali. Așa cum sunt, probabil, și în Africa sau în orice altă țară bananieră. Asta nu înseamnă că ei sunt imaginea reală a valorii sistemului educațional din acea perioadă. Imaginea reală este dată de majoritatea celor care au trecut prin școlile de atunci. Iar această majoritate a făcut ceea ce vedem azi: a demolat tot, a distrus mediul și pădurile, a format o clasă politică înclinată spre corupție și jaf, a înfiintat televizunile de căcat ce prezintă numai curve și țigani etc. Toți cei care au distrus România, de la mafiotul Viorel Ponta la mafiotul Tăriceanu, au fost educați în comunism. Și au învătat în școlile acelei perioade să nu fure, să nu mintă, să nu distrugă (hăăăăăăăăăăă, hăăăăăăăăăăăăăăă, hăăăăăăăăăăăăăăă).
România este o țară de căcat, incapabilă să construiască niste kilometri de autostradă, deoarece este populată, majoritar, de indivizi needucați, de grobieni și pușlamale, de triburi țigănești infracționale, de pupincuriști bolșevici etc. Cei care acuză școala de azi că produce analfabeți să nu uite că distrugerea școlii românești a fost făcută de cei educați în comunism, imediat dupa 1989, este făcută zilnică de brutele analfabete care șterg la cur cu literatura română, pe care nu-i interesează nimic din domeniul științelor etc. Chiar credeți că pe aici, de exemplu, este cineva interesat de literatură sau ultimele noutăți în domeniul științei. Nu, nici pomeneală, mult mai interesați sunt “educații” de pe aici de manele și țigăneli, decât de Eminescu sau Albert Einstein.
România este o țară de căcat, unde se aruncă pe oriunde gunoaie, pe aici, de exemplu, sunt gunoaie pe toate drumurile, o țară unde orice analfabet poate înjura pe net și nu numai și nu pățește nimic, o tară unde polițistul poate mușamaliza orice infracțiune și nu pățește nimic.
România este țara infractorilor, este țara unde un cretin precum VV Ponta se bucură de aprecierea profesorilor (cum te poți numi “profesor” și să-l apreciezi pe un mitoman plagiator??????????????), este țara unde un pușcărias ca Becali este omniprezent la tembelizor, mult mai mult și mai des decât un Gabriel Liiceanu sau Andrei Pleșu, este țara în care comunismul criminal este mai viu ca niciodată în mintea multor zombi care populează acest teritoriu.
România nu merită nici măcar mila occidentalilor, ca să nu mai vorbim de apreciere. O țară incapabilă să-și construiască un viitor mai bun nu merită nimic. Și nu vor avea nimic nostalgicii bolșevismului ce populează majoritar această țară.
Citeste si articolele:
- Tara lasata mostenire de Ceausescu: o tara de hoti si corupti
- Tara „construita” de Ceausescu: romanii se turnau unii pe altii la Securitate
- Tara „construita” de Ceausescu: 10 reguli aberante in Romania comunista, colhozul lui Ceasca
- Tara „construita” de Ceausescu: frigiderele functionau fara curent electric
- Tara „construita” de Ceausescu: fiecare elev de liceu facea munca patriotica in vacanta de vara
- Tara “construita” de Ceausescu: agricultura se facea cu elevii, studentii, armata, muncitorii
- Comunismul pe intelesul retardatilor care nu l-au prins, dar plang dupa el
Comunismul pe intelesul retardatilor care nu l-au prins, dar plang dupa el
Comunismul pe înțelesul Feisbucarilor (scris de Corina Băcanu)
Comunismul este una dintre cele mai detestabile ideologii pe care le-a produs mintea omului, o utopie sinistră care și-a dorit să promoveze în practică un sistem social în care nu există stat, clase sociale și proprietate privată, cu scopul de a realiza o societate egalitară.
În teorie, toate bunurile sunt comune aparținând societății ca și “întreg”, după principiul “de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”. În realitate, comunismul a ucis spirite, minți și vieți care s-au opus cu îndârjire ideii de colectivizare.
Am făcut o mică recapitulare a ce înseamnă comunismul, pentru că îmi stau în gât vorbe urâte de fiecare dată când aud tineri sau adolescenți care zic “ce bine era pe vremea lui Ceaușescu, mi-a zis mie mamaie”. O discuție pe tema asta am auzit întâmplător în metrou, între 2 puștoaice care nu aveau mai mult de 20 de ani.
Mărul discordiei a pornit de la nenorocirea de stat care nu îți mai asigură un loc de muncă după ce termini facultatea, așa cum era pe vremea lu’ mamaie. Și că mamaie a primit și apartament de la stat și ce bine era atunci. După ce au oftat împreună după epoca comunistă, au început să vorbească despre lucrurile cu adevărat interesante: Facebook, cine a mai dat laic, cine și-a mai făcut selfi și ce mișto e instagramul.
La începutul discuției m-am simțit descumpănită. Cum să le zici fetelor că mamaie e o babă senilă fără să le jignești mamaia și cum să le “atingi” când marea lor distracție, atracție și preocupare e Facebookul? Instant mi-a lucit revelația: păi le explici ce e comunismul cu ajutorul Facebookului, cel mai de temut dușman de clasă al comunismului și al lu’ mamaie, dar na… cine mai pune detaliile astea la suflet?!?
Așadar, băieți și fete de maxim treij de ani și nostalgici după comunism, uite cam așa ar fi arătat comunismul tradus în termeni și comportament de Facebook:
- Programul de Facebook pe zi este de maxim 2 ore, cu restricții pe saiturile porno sau divertisment. Paginile de Facebook ale saiturilor care fac analiză politică nu există, fiindcă nimeni nu analizează, doar exclamă laudativ că e tare bine în România și ce fericiți suntem toți. Nu ai voie să postezi decât despre cât de fericit ești la muncă și ce tare e șeful tău. Cel puțin 2 statusuri de limbi în fund șefului, altfel mâine la birou vei fi declarat element negativ, deci un bou care merită oprimat și trollat.
- Accesul pe Facebook se va face alternativ: o zi cei cu numele care începe cu vocală, a doua zi cei cu numele care începe cu o consoană. Ce? Nu te potrivești la consoană cu aia pe care încerci să o vrăjești? Nicio problemă, caută pe cineva cu consoană ca a ta.
- Laicurile se dau și se primesc pe bază de cartelă. Raționalizarea laicurilor are un scop precis și util: trebuie să îți intre bine în cap că nu ești nici cel mai frumos, nici cel mai deștept de pe Facebook. Conducătorul este. Ai voie să dai și să primești maxim 5 laicuri pe zi, dintre care 2 la selfiul și statusul Conducătorului Iubit.
- Statusurile și șerurile vin neapărat cu oferte: ai dreptul să scrii într-un status ce vrei tu (ce vrei tu doar de bine despre sistem, normal) doar dacă dai un share la statusul celui mai prost și mai libidinos individ de pe Facebook. Ce? Îl detești? Ai înnebunit? Păi toți suntem egali, deci tu ești egal cu scârbosul, așa zice comunismul și, dacă ești egal nu trebuie să fii selectiv, cu atât mai mult să te crezi superior intelectual. Contul tău e și al scârbosului și contul lui e și al tău.
- Pupatul în fund, adică cultul personalității Celui Mai Iubit. La 2 statusuri “la liber”, adică cu ce ai tu chef, dar doar frumos despre țărișoara noastră “cea mai superbă” , trebuie să postezi un status cu tag la Președinte în care îi cureți toate scamele cu limba. Cu cât periezi mai bine, cu atât vei fi mai integrat în societate și mai apreciat la serviciu. Important e să nu-l scoți din “Mărețule!”, ” Conducătorule Iubit”, “Farule!” etc.
- Pozele cu mâncare nu vor fi cu mâncare, ci vor fi cu creveți și conserve. Pentru că mâncare nu e. Cele mai multe laicuri, adică cele maxim 5 permise pe zi, le vei primi cel mai probabil la pozele cu portocale, de Crăciun. Laicuri, bale și înjurături. Mai poți uploada și poze cu coji de portocală, așa să îți ajungă până anul viitor.
- Între orele 19 și 21.30, în fiecare seară, se ia Facebookul o dată cu curentul electric. Asta e șansa ta de a pune mâna pe o carte din hârtie în care e lăudată țărișoara noastră și cum aici avem PIB de să le dăm și la alții.
- Dacă vrei să vorbești pe Facebook cu cineva din străinătate, trebuie să ceri voie. Voia n-o s-o obții, oricum, fiindcă nu ai nevoie să vorbești cu străinii, avem în România o grămadă de oameni cu care să vorbești, iar dacă totuși vorbești, ești trădător de țară.
- Dacă vrei să vezi un film sau un clip străin pe Facebook, trebuie să îți faci antenă ca să prinzi Facebookul bulgar. O să se pixeleze puțin imaginea și n-o să înțelegi nimic, dar barem îți mai clătești ochii cu “Și bogații plâng” în notă chirilică.
- Orice spui pe Facebook contra sistemului, statului, politicienilor sau Președintelui, dacă nu te arăți pe deplin fericit cu ce ai și cu ce ești, atunci trebuie să ai în vedere că e posibil să ajungi la Canal. Ce se întâmplă la Canal? Mori săpând pentru că ai avut tupeul să comentezi pe Facebook.
- Dacă stai la etajul 10, s-ar putea ca țeava de net să nu urce până la tine și să ceri un pahar de facebook de la vecinii de la parter.
Bun, sper că acum ați înțeles mai bine ce înseamnă comunismul. Iar dacă mamaie zice în continuare că era bine, să știți că e simptomul ignoranței și al uitării. Care nu are nimic de-a face cu nostalgia după niște vremuri mai bune ci doar cu neputința vârstei.
Citeste si articolele:
- Tara „construita” de Ceausescu: 10 reguli aberante in Romania comunista, colhozul lui Ceasca
- Cu limba intre fesele dictatorului, romanasul votant PSD a aflat de interzicerea cultului lui Ceausescu
- Romania tribala, voteaza cu Iliescu si-l pupa-n fund pe Ceausescu
- Tara „construita” de Ceausescu: frigiderele functionau fara curent electric
- Tara „construita” de Ceausescu: fiecare elev de liceu facea munca patriotica in vacanta de vara
-
Tara „construita” de Ceausescu: 10 reguli aberante in Romania comunista, colhozul lui Ceasca
Regulile impuse in comunism de sotii Ceausescu- Masinile
Maşinile erau oarecum o raritate pe străzi înainte de 1989, comparativ cu România contemporană. Benzina era foarte greu de procurat, aşa că exista o raţie lunară. Nicolae Ceauşescu a impus o soluţie arbitrară în acest caz: autoturismele care aveau ultima cifră a numărului de înmatriculare cu soţ circulau o duminică, cele care se terminau în cifră fără soţ mergeau cealaltă duminică. - Ratie la portocale si banane
În perioada comunistă exista raţie la portocale şi banane. În perioada Crăciunului copiii norocoşi găseau fructele exotice sub brad, însă trebuia să le mănânce raţional, pentru a le ajunge o bună perioadă de timp. - Programul TV
Programul TV conţinea înainte de 1989 în cea mai mare parte doar realizările familiei Ceauşescu. - Rationalizarea hranei
În anii ’80, pe fondul accentuării sărăciei, familia Ceauşescu a impus raţionalizarea hranei. - Sacrificarea animalelor
Sacrificarea animalelor domestice se făcea pe ascuns. Tăierea porcului era interzisă. - Copiii erau obligati sa…
Copiii erau obligaţi să meargă la cules de măceşe şi fructe de pădure. Elevii de liceu se duceau de două ori pe săptămână la muncile câmpului. - Blocurile
În Epoca de Aur, uniformizarea s-a produs şi la nivel locativ. Casele au fost demolate, iar în locul lor au fost construite blocuri care au fost catalogate ca adevărate cutii de chibrituri. - Apa calda
Apa caldă în perioada comunistă era raţionalizată. - Stingerea
Până şi ieşirile cu familia erau controlate. În timpul săptămânii stingerea se dădea la ora 22.00. - Emisiunile
În sudul ţării, oltenii îşi îndreptau antenele TV spre sârbi şi bulgari, iar astfel puteau urmări emisiuni, filme sau competiţii sportive occidentale.
Legat de emisiunile TV din comunism, cei din nordul Moldovei isi pregateau antene mai deosebite pentru a prinde, in anii 1980, Chisinaul, Moscova sau Kievul, cei din URSS-ul lui Gorbaciov fiind cu programe mult mai acceptabile decat Romanica lui Ceasca.
Citeste si articolele:
- Cu limba intre fesele dictatorului, romanasul votant PSD a aflat de interzicerea cultului lui Ceausescu
- Romania tribala, voteaza cu Iliescu si-l pupa-n fund pe Ceausescu
- Tara „construita” de Ceausescu: frigiderele functionau fara curent electric
- Tara „construita” de Ceausescu: fiecare elev de liceu facea munca patriotica in vacanta de vara
- Tara “construita” de Ceausescu: agricultura se facea cu elevii, studentii, armata, muncitorii
- Masinile
-
Listă de victime ale regimului comunist din România
https://romania.wikia.org/wiki/List%C4%83_de_victime_ale_regimului_comunist_din_Rom%C3%A2nia
Crimele comunismului în România sunt studiate de două institute: Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului.
Aceste institute au publicat statistici cu persoanele executate (începând cu liderii guvernării antonesciene: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu) și cu persoanele decedate în arestul poliției, în faza de urmărire penală, ca urmare a maltratărilor în anchetă etc. Numărul victimelor regimului comunist, care cuptinde persoanele ucise in regimul penitenciarelor sau in arestul politiei, de pe teritoriul actual al României, fără a include teritorile cedate (Basarabia și Bucovina de Nord), se ridică la câteva mii.
Cuprins
- 1 Scurtă prezentare
- 2 Personalități cu statut de deținuți politici
- 3 Persoane din Basarabia
- 4 Militari
- 5 Științe sociale
- 6 Oameni de știință
- 7 Profesori
- 8 Legionari
- 9 Partizani
- 10 Oameni despre care s-au scris cărți
- 11 Alții
- 12 Filme documentare
- 13 Note
- 14 Lectură suplimentară
- 15 Legături externe
- 16 Vezi și
Scurtă prezentare
Prima victimă a regimului comunist, decedată în închisoare, a fost Mihai Cărare, arestat la 26 iunie 1945 și inculpat pentru „crime împotriva umanității”. Al doilea deces de acest fel a fost al lui Ștefan Gavat, arestat la 22 mai 1945 și acuzat de „crima de dezastru al țării” și condamnat la moarte prin sentința nr. 1/22.V.1945 emisă de Tribunalul poporului București. Pedeapsa i-a fost comutată la închisoare pe viață prin decretul nr. 1742/1945. A murit în timpul executării pedepsei.
Primii condamnați la moarte și executați au fost criminalii de război: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gheorghe Alexianu și Constantin Z. Vasiliu.
Dintre cei decedați din alte cauze: Traian Brăileanu decedat în 1947 din cauza unui ulcer duodenal perforat, Aurel Vernichescu, decedat în 1949, Constantin Brătianu, Constantin Bușilă, Daniel Ciugureanu, generalul Nicolae Ciupercă, Gheorghe Cuza. Ultimul dintre cei condamnați la moarte și executați, în 1951, a fost magazionerul Ion Stancu. Prima femeie decedată în timpul executării pedepsei, în 1951, a fost Maria Borbély.
Mulți deținuți politici au murit si în coloniile de muncă forțată, între care Periprava, Delta Dunării. Formațiunea 0830 Periprava era așezată pe grindul Letea, la 30 de km de vărsarea brațului Chilia în Marea Neagră. Colonia a fost înființată ca unitate independentă la 1 iulie 1957 prin ordinul MAI nr. 2394. Anterior acestui an, colonia a funcționat ca punct de lucru și secție a penitenciarului Chilia Veche. La Periprava au fost deținuți între 1957–1964 condamnați de drept comun cu pedepse de până la 25 de ani, condamnați politici și unii internați administrativ. În august 1957, Periprava avea 2040 de deținuți, iar în mai 1959 1800. Între 1952–1965, la colonia Periprava au decedat oficial 116 persoane. Deținuții decedați erau îngropați noaptea în gropi comune săpate în partea de sud-est a cimitirului din satul omonim.
Partidul Comunist Român și acoliții acestuia au omorât, prin organele de represiune ale sistemului, potrivit lui Vladimir Tismăneanu, peste 500.000 de oameni nevinovați. [1]
Între 1944 şi 1964, foarte mulţi români, majoritatea ortodocşi, au fost întemniţaţi pentru că au socotit libertatea şi credinţa daruri dumnezeieşti care nu se negociază. Cercetările istoricilor vorbesc de aproape trei milioane de persoane arestate, dintre care circa 300.000 au rămas în gropile comune ale lagărelor şi închisorilor de exterminare, ca mărturie generaţiilor ce vor veni despre ce a însemnat un regim dictatorial.[1]
Personalități cu statut de deținuți politici
Lista este aranjată alfabetic după numele de familie al victimelor.
A
- Wikipedia:Gabriel Andreescu, activist pentru drepturile omului și specialist în domeniul științelor politice
B
- Mihalache Marian – n. 22 mai 1906 în Hunedoara, fiul lui Valer și Elena, funcționari. Apartenența politică în trecut: Partidul Național Liberal. Avere: nu posedă. Originea socială: mic burghez. În 1958 era funcționar. A fost arestat și condamnat la 20 ani muncă silnică pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale (art. 209 C.P.). Deținut în perioada 25 iunie 1958 – 29 iulie 1964 în următoarele penitenciare: Deva, Jilava, Gherla, Salcia, Periprava, Salcia, Gherla, Deva, Jilava, Galați, Ostrov, Galați, Jilava, Botoșani, Văcărești, Botoșani. (Informații din fișa matricolă penală, AANP Jilava) Potrivit lui Cicerone Ionițoiu Valer Bejan era notar.[2]
- Gheorghe Boldur-Latescu [3]
C
- Mugur Călinescu (1965–1983), elev la Liceul „A.T. Laurian” din Botoșani, există opinii care susțin că moartea in 1985 s-ar fi datora faptului că a fost otrăvit (sau iradiat) în timpul anchetelor.[4][5]
- Miron Chiraleu (1933-1962), s-a sinucis prin strangulare la 11 ianuarie 1962, pe când se afla în închisoarea Aiud, nedorind să ducă o existenţă atinsă de compromis şi delaţiune (a fost presat să devină informator).[6]
- Gavril Constantinescu (1900–1961), învățător în comuna Tătulești (Județul Olt), arestat în 1952. După ani îndelungați de detențiune la Gherla, Aiud și Canalul Dunăre-Marea Neagră, eliberat cu sănătatea slăbită și moare în 1961.
- Tatăl lui Nicu Covaci (muzician) a fost deținut politic la Canalul Dunăre-Marea Neagră timp de aproximativ 10 ani.
D
https://romania.wikia.org/wiki/List%C4%83_de_victime_ale_regimului_comunist_din_Rom%C3%A2nia
Ei sunt eroii neamului
„Cazul Iulius Filip” a redeschis în spaţiul public discuţia despre torturile la care au fost supuşi deţinuţii politici în timpul comunismului de către Binomul de atunci PCR-Securitate. Mărturiile supravieţuitorilor din acel gulag sînt, desigur, importante, dar nu trebuie să fie uitaţi cei care nu au mai avut ocazia să-şi povestească dramele prin care au trecut din simplul motiv că AU FOST EXECUTAŢI!
IICCMER (Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc) este instituţia care se ocupă nu numai de investigarea dosarelor politice din acea perioadă, ci şi de găsirea mormintelor unde au fost îngropaţi deţinuţii politici executaţi în urma unor sentinţe abuzive.
Pe site-ul IICCMER există sute de „Fişe matricole penale” ale deţinuţilor executaţi, pe care „Cotidianul” le publică în acest serial al ororilor comuniste, astfel încît tinerii să poată afla ce a însemnat acest regim criminal, dincolo de ideologie. De asemenea, publicarea acestor „Fişe matricole penale” poate fi baza documentară pentru jurnaliştii care vor dori să extindă investigaţiile pentru aflarea numelor tuturor celor care se fac vinovaţi de aceste crime: procurori, judecători şi complicii acestora.
Ca introducere a acestui serial, vă prezentăm chiar textul inserat pe site-ul IICCMER: „În perioada 1947-1989, penitenciarele şi coloniile de muncă ale României au reprezentat locurile unde au fost deţinute zeci de mii de persoane a căror singură vină a fost faptul că nu erau de acord cu noua ordine politică şi socială impusă de Partidul Comunist Român. Aceşti oameni au intrat într-un sistem penitenciar care îi considera chiar mai periculoşi decât răufăcătorii de rând, fiind supuşi tuturor rigorilor administrative, dar suferind în plus datorită stigmatului de deţinut politic. Fiecărui deţinut politic i s-a întocmit cel puţin o fişă matricolă penală. Fişele de penitenciar/fişele matricole penale cu menţiuni specifice au fost păstrate în arhiva Direcţiei Generale a Penitenciarelor (astăzi Administraţia Naţională a Penitenciarelor) şi centralizate la penitenciarul Jilava.
O fişă de penitenciar avea o formă tip, care a variat în funcţie de perioada în care deţinuţilor li s-a întocmit fişa, de fapt o coală cartonată, cu rubrici atât pe faţă, cât şi pe verso. Pe lângă datele de identificare ale fiecărei persoane (numele, prenumele, data naşterii, locul naşterii, părinţii şi domiciliul) şi cele administrative legate de condamnare (fapta şi descrierea pe scurt a acesteia cu articolul aferent, mandatul de arestare, hotărârea judecătorească, durata şi felul pedepsei), există şi o serie de menţiuni caracteristice situaţiei de deţinut politic (ocupaţia, averea, originea socială şi apartenenţa politică). Cea mai importantă caracteristică a acestor fişe este împărţirea datelor deţinutului între perioada de dinainte şi perioada de după instalarea regimului de „democraţie populară”.
Publicăm aceste „Fişe matricole penale” în ordine alfabetică, astfel încît cercetările ulterioare să fie mai uşor de efectuat şi aşteptăm orice informaţii de la urmaşii celor executaţi sau de la alte persoane care cunosc date despre aceştia.
