Nu credeţi că se apropie ziua când „copiii se vor scula împotriva părinţilor lor şi-i vor omorî!” (Mat.10/21 b) OARE nu a sosit vremea să credeţi, că prin răstignirea lui Iisus, sunteţi morţi faţă de plăcerile de o clipă ale senzualităţii (1 Cor. cap 7)? Nu credeţi că s-a săturat şi Dumnezeu de toate ale voastre? A sosit ziua, când Cerul are nevoie şi de copii ai făgăduinţei, nu doar… De aceea Hristos nu poate locui în „T emplul „vostru, pentru că sunteţi cu inima în două luntrii şi nu trăiţi, nu cunoaşteţi „taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei.” (Col.2/1- 3) Nu v aţi săturat de atâta vorbarie-preacurvie (1Cor.6/16-17) Lipiti-vă, cât se mai poate, de Trupul Duhovnicesc, în care nu se păcătuieşte (Ef.5/32)

Ceaiurile care pot face rău mult sănătății; Sucul de patrunjel si lamaie; „Darul cerului” sau… ALIFIA de USTUROI; Prostata si plante vindecatoare/ Ce semnale trimite organismul când tensiunea e prea mare sau prea mică/ De ce e bine să mănânci măsline? Descoperă ce beneficii au pentru sănătate/ 10 alimente pe care le consumi in fiecare zi care contin o cantitate incredibil de mare de zahar/ Soluții naturale pentru a scurta răceala; 12 alimente cu efect diuretic etc  Inainte si dupa 22 ARMATA  a tras in noi -Masacrul din Craiova, la ordinul lui Militaru……. Epistola către Efeseni (2) Capitolul 2-Matta Behnam; Valoarea morţii lui Hristos (7) Ne poate da moartea lui Hristos singură dreptul de a intra în cer? Dirk Schürmann;Adevăratul post Isaia 58.1-7 Sydney Long Jacob; Viaţa veşnică în Vechiul Testament-Psalmul 133.3; Daniel 12.2si… William Kelly; Cu Ioan în Paradis;Fericirea de a intra în cetatea sfântă- Hugo Bouter ; Diferenţa doctrinală între un credincios ceresc… şi un credincios din Împărăţia de o mie de ani- James Butler Stoney… Hristos şi Adunarea Sa (2) Hristos şi serviciul divin de cină al Adunării Sale- William John Hocking

 

 

 

 

 

 

 

r3

Inainte si dupa 22 ARMATA  a tras in noi -Masacrul din Craiova, la ordinul lui Militaru

Generalul Nicolae Militaru a orchestrat dezastrul din Craiova

Generalul Nicolae Militaru a orchestrat dezastrul din Craiova

Revo

Revoluţia de la Craiova a lăsat în urmă 19 morţi şi 100 de răniţi – totul după un scenariu gândit de generalul prosovietic Nicolae Militaru. „Adevărul“ vă prezintă astăzi necrologul necosmetizat al Revoluţiei de la Craiova.

Între 22 şi 27 decembrie 1989, haosul de pe străzile Craiovei, pornirile de tip kamikaze ale militarilor olteni şi frenezia căutării unor terorişti inexistenţi au compus un tablou sinistru: 19 morţi şi aproape 100 de răniţi. Cei morţi au fost, repede şi nedrept, etichetaţi, „la grămadă”, cu titlul de „erou-martir al Revoluţiei române”. În umbră a rămas, până acum, scenaristul: generalul Nicolae Militaru, spion sovietic dovedit, instalat de Ion Iliescu la cârma Armatei.

„Adevărul” v-a prezentat, ieri, în detaliu, diversiunile criminale în plasa cărora au căzut cei mai mulţi soldaţi craioveni. Aceştia au fost trimişi să lupte cu terorişti inventaţi, devenind victimele unei psihoze nemaiîntâlnite, a comenzilor şi ordinelor contrafăcute, venite pe firul roşu care lega Bucureştiul de capitala Olteniei.

Telefonul criminal

Zvonistica a început, în Craiova, odată cu lăsarea întunericului, în ziua de 22 decembrie, când în Studiourile 4 şi 5 ale Televiziunii Române autointitulate Libere, se acredita ideea că „teroriştii care au jurat credinţă lui Ceauşescu nu vor depune armele şi urmăresc înăbuşirea revoluţiei într-o baie de sânge şi readucerea la putere a fostului dictator”. După ce au primit asigurări de la generalul Dumitru Roşu că prim-secretarul PCR al judeţului Dolj, Ion Traian Ştefănescu,  este teafăr, „emanaţii” Revoluţiei s-au interesat în detaliu despre evenimentele din Craiova, oraş care nu trebuia ocolit de scenariul diversionist şi de panica teroristă. După fuga dictatorului, pe străzile oraşului era linişte, iar această linişte nu convenea grupului Iliescu-Militaru-Brucan. Era nevoie, şi în Oltenia, de haos şi sânge.

La scurt timp după ce a fost sunat de Ion Iliescu, generalul Roşu, comandantul Armatei a III-a, cu baza la Craiova, primea un alt telefon crucial. Se întâmpla în seara de 22 decembrie, iar la celălalt capăt al firului se afla generalul Nicolae Militaru.

Colonelul Ion Bărbulescu, care se afla, în acel moment, în sediul Judeţenei de Partid, povesteşte: „A sunat telefonul. Generalul Roşu a ridicat receptorul şi a raportat că la Craiova e linişte, nu sunt incidente, nu există terorişti. A ascultat, apoi, atent şi imediat s-a schimbat la faţă. Mi-am dat seama că vorbea cu ministrul Apărării, mai ales că l-a salutat chiar aşa: «Să trăiţi, tovarăşu’ ministru!». După ce a închis telefonul, l-a chemat pe unul, căpitanul Bratiloveanu, comandant de pluton, şi i-a dat ordin : «Urci în tanc şi porneşti în misiune! Mergi pe strada Unirii în jos şi, când ajungi la Casa Armatei, tragi o salvă cu mitraliera, apoi mai tragi o salvă lângă stadion, la spital, la fabrica Electroputere şi tot aşa! Bă, tragi, ai înţeles?» Eu eram cu colonelul Ion Păstaie lângă cei doi şi, pur şi simplu, am rămas blocaţi! Nu ştiam ce să mai zicem”.

Colonelul Păstaie confirmă, cu rezerve, mărturia lui Bărbulescu: „Ordine şi note telefonice soseau la sediul Judeţenei de Partid zilnic! De regulă, veneau ori de la ministru, ori de la Marele Stat Major şi priveau, fireşte, acţiuni de protecţie împotriva teroriştilor. Care terorişti, nu ştiu”.

Important: tot în seara de 22 decembrie începeau tragerile şi în Bucureşti, simultan în trei locuri: Piaţa Palatului, sediul MApN şi Direcţia a 4-a a Securităţii (Contrainformaţii Militare).

„Militaru avea încă sechele din trecut”

În numele „luptei cu teroriştii”, pe străzile Craiovei, ca în multe alte oraşe mari din ţară, trebuia să se verse sânge, iar pericolul terorist trebuia alimentat continuu. După ce s-a intersectat în nenumărate rânduri cu generalu Militaru de-a lungul carierei sale, un fost ofiţer oltean de contrainformaţii, care a dorit să-şi păstreze anonimatul, explică amănunţit problemele cu care se confrunta Armata Română în vremea Revoluţiei.

„În primul rând, dezinformarea practicată la sediul Televiziunii şi alimentată continuu de la Ministerul Apărării a fost principala cauză al morţilor din Craiova. Haosul a început de la telefonul lui Militaru, care încă avea sechele din trecut. El îi ordonase lui Roşu ca pe străzile Craiovei să fie debandadă, iar Roşu a căzut în plasa acestor ordine. Domnule, să vă spun ceva: părerea mea e că acest om nu mai merită să fie luat în atenţie. E un individ care nu mai trebuie pomenit niciodată! Nenorocire mai mare decât să ajungă Militaru la putere nu se putea întâmpla! Şi noi ce facem? Îi facem celebri pe toţi criminalii orgolioşi?”. Reamintim: generalul Militaru a fost instalat în fruntea Armatei române de către Ion Iliescu. Iar primul anunţ despre această numire, la televizor, a fost făcut de căpitanul Mihai Lupoi, sub ochii lui Iliescu, pe 22 decembrie, la ora 14.45.

Din acest punct, dezordinea devenea naturală. Militarii români, învăţaţi să lupte mereu cu inamicul în faţă, nu ştiau prea multe lucruri despre dezinformare. Au căzut astfel în plasa zvonurilor, iar această confuzie a făcut, la Craiova, aproape 120 de victime.

„Unităţile pe care le-am avut eu în grijă nu au avut morţi, asta a fost o excepţie. Eh, acest lucru a deranjat foarte mult, pentru că, dacă n-au fost eroi, n-au fost morţi, nu au fost avansaţi militarii, înseamnă că am avut un strop de raţiune şi am gestionat cum trebuie situaţia, dar ne-am dezis planurilor de la Bucureşti”, continuă fostul ofiţer de contrainformaţii.

Craiova nu va fi oraş-martir

Plenul Senatului a respins marţi, 26 aprilie 2011, cu 50 de voturi împotrivă, 14 pentru şi 14 abţineri, propunerea grupului de parlamentari din Dolj de a declara Craiova drept Oraş-Martir al Revoluţiei române. „Craiova a plătit cu prisosinţă tributul său de sânge pentru libertate şi triumful Revoluţiei”, este scris în expunerea de motive a proiectului de lege.

„Mi-am dat seama că vorbea cu ministrul Apărării, mai ales că l-a salutat chiar aşa: «Să trăiţi, tovarăşu’ ministru!».”
Ion Bărbulescu
colonel

„Ordine şi note telefonice soseau la sediul Judeţenei de Partid zilnic! De regulă, veneau ori de la ministru, ori de la Marele Stat Major şi priveau, fireşte, acţiuni de protecţie împotriva teroriştilor. Care terorişti, nu ştiu.”
Ion Păstaie
colonel

Militarii olteni, cuprinşi de isterie

Costinel Venus Mirea, locotenent-major la UM 01047, de pe strada Caracal, povesteşte că, începând din seara de 22 decembrie, unitatea militară în care se afla a fost principala ţintă a unor „atacuri teorirste” neidentificate nici până azi. „Se trăgea din blocurile din faţa unităţii, din incinta Spitalului Militar şi din Parcul Poporului. Vedeam trasoarele, dar nimeni n-a reuşit să captureze vreun terorist. Unuia dintre militarii TR-işti aflaţi pe poziţie i-a trecut un glonţ razant pe casca metalică şi i-a zgâriat-o. Când l-am găsit, urinase pe pantaloni şi era foarte speriat”. Aceasta era starea militarilor: nedormiţi, nemâncaţi şi puternic intimidaţi de alerta teroristă.

„Jianu şi Matei s-au împuşcat între ei”

Emblematic este şi cazul muncitorilor Eugen Dan Jianu şi Ion Matei. La sesizarea mai multor persoane că într-un imobil de pe strada Oneşti se află teorişti, cei doi şi-au asumat o misiune de recunoaştere şi capturare. Au fost împuşcaţi, amândoi, în jurul orei 13.00, într-un schimb de focuri. „Aflaseră că în acea zonă ar fi fost o casă conspirativă a teroriştilor şi au plecat să cerceteze. De fapt, nu era niciun terorist acolo, dar Jianu şi Matei, îngroziţi de spaimă şi încrâncenaţi împotriva teroriştilor, s-au împuşcat între ei”, explică Ilie Vieru, unul dintre răniţii Revoluţiei de la Craiova.

Un alt episod în care frica de terorişti a militarilor a făcut victime îl are în centru pe Ilie Vieru, fost preşedinte al Asociaţiei „22 Decembrie” care, în urmă cu 21 de ani, era muncitor în cadrul Întreprinderii de Utilaj Greu (IUG) din Craiova. Mărturia lui este încă o dovadă că, în focul Revoluţiei, militarii craioveni trăgeau în tot ce mişca. „Pe 24 decembrie dimineaţa, pe la 6.45, ieşeam din tură. În momentul ăla a fost nebunie! Cred că timp de 15 minute a fost foc continuu, ţintit către IUG. Şuierau gloanţele prin tablă şi prin caldarâm, ceva de speriat! La un moment dat, am simţit o bufnitură în geacă, dar eram atât de speriat – şi concentrat la tramvai – că nu mi-am dat seama ce era. Apoi, am văzut că aveam mâna plină de sânge. Fusesem împuşcat, iar glonţul trecuse prin os”, rememorează Ilie Vieru, în prezent manager de audit în cadrul Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Dolj.

„Maică, teroristul, fugiţi după el!”

Ajuns la spital cu mâna sângerândă, Vieru a făcut cunoştinţă cu altă victimă inutilă a Revoluţiei: acarul Florea Mormoe. „Eu eram împuşcat în braţ, puteam să aştept, dar prin el trecuseră patru gloanţe. Trebuia să fie operat de urgenţă pentru că, altfel, ar fi murit”. Mormoe a fost operat, dar tot a murit. Cazul lui relevă inconştienţa civililor înarmaţi adhoc, dar şi lipsa de raţiune a militarilor, care acţionau fără să verifice zvonurile. Mai precis, Florea Mormoe ieşea din tura a III-a, căra după el o plăsuţă şi se ducea acasă. „În cartierul Valea Roşie, unei bătrâne de la etajul 1 i s-a părut suspectă punga omului şi a strigat către militarii care patrulau în misiuni de recunoaştere: «Maică, ăla e teroristul, fugiţi după el!»”, povesteşte Vieru. N-au mai fugit militarii, dar tot au tras o rafală de gloanţe spre el. Patru dintre ele l-au nimerit.

Victimă a Revoluţiei din pântecul mamei

Un caz zguduitor al Revoluţiei de la Craiova este cel al familiei Orăşanu. O familie de mineri din localitatea Rovinari, judeţul Gorj, oameni simpli, care petreceau iarna în satul părinţilor, Dobreşti, din Dolj. Epopeea lor începe în data de 27 decembrie, la două zile după ce Nicolae Ceauşescu fusese împuşcat.

În noaptea de 26 spre 27 decembrie 1989, pe Veronica Orăşanu au apucat-o, subit, durerile naşterii. Soţul a chemat, fireşte, Salvarea. Au pornit împreună, la ora 3.00, către cea mai apropiată maternitate din Craiova. La Făcăi, în extremitatea sudică a Craiovei, încă erau filtre organizate de militari şi de civili. Din datorie sau nesăbuinţă, şoferul n-a oprit la filtru, iar militarii au reacţionat: au început să tragă rafale de gloanţe înspre ambulanţă. Virgil Orăşanu s-a aruncat peste soţia sa, ca s-o protejeze, şi a fost rănit mortal. Veronica Orăşanu a fost rănită la tâmplă, dar a supravieţuit, pentru a suporta, succesiv, chinurile operaţiei de extragere a glonţului şi cele ale naşterii unui prunc. Era ziua de Sfântul Ştefan, iar copilul a primit numele Virgil Ştefan.

După chipul şi asemănarea româniei

Povestea nu se termină însă aici. Tensiunea din maşina de Salvare şi rănirea mamei chiar în timpul contracţiilor musculare specifice travaliului au făcut ca Virgil Ştefan să aibă, de la naştere, un serios handicap locomotor. Veronica Orăşanu a refuzat să le vorbească jurnaliştilor „Adevărul”. Nu mai vrea să-şi amintească ziua în care zorii libertăţii i-au luat soţul şi i-au aşezat în braţe un copil cu deficienţe locomotorii, creat parcă după chipul şi asemănarea României.

Virgil Orăşanu, erou-martir al Revoluţiei române

„Copilul este într-un centru al Direcţiei Generale pentru Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. Are aproape 21 de ani, dar, fiind paraplegic, are nevoie de îngrijire continuă. Văduva mai are încă trei copii şi nu se putea descurca singură, să-l protejeze şi pe Virgil Ştefan”, explică Ilie Vieru.

„Am fost împuşcat de un terorist”

Costinel Venus Mirea, copleşit de amintirile de la Revoluţie    Foto: Victor C. Boldîr

Domnule Costinel Venus Mirea, în decembrie 1989 eraţi locotenent-major la UM 01047. Care era atmosfera în unitate?

Era o tensiune extraordinară. După ce în noaptea de 22 spre 23 s-a tras continuu asupra noastră, în următoarea noapte, odată cu lăsarea întunericului, au început iar să tragă. Noi răspundeam mereu cu foc automat, pentru că aşa prevedea regulamentul. Schimburile de focuri erau doar noaptea.

Aveaţi idee cine trăgea?

În blocurile din faţa unităţii, trăgătorul executa foc dintr-o armă, îşi punea un simulator, iar el se deplasa în alt loc şi continua tragerea, pentru a crea diversiunea. Au fost şi simulatoare, dar asta am aflat mai târziu. Eu m-am dus de două ori la maiorul Constantin Neagoe, comandantul regimentului, propunându-i să trimită o echipă de cercetare, pe care chiar m-am oferit să o conduc.

Militarii erau însă mobilizaţi cu consemn în cazărmi.

Da, de aceea, Neagoe mi-a respins solicitarea. În jurul orelor 8.00 – 9.00 dimineaţa, pe 24 decembrie, a venit subofiţerul de la punctul de control şi mi-a zis că a dat ordin maiorul Neagoe să mă duc în cercetare. Primul obiectiv pe care l-am cercetat a fost şcoala de peste drum. Acolo, când să intrăm, erau doi bărbaţi – paznicul şi directorul şcolii. Clasele erau închise. Respectivii au confirmat că s-a tras din şcoală. Între timp, pe baza sportivă au mai apărut colegi din unitate. Am hotărât să cercetăm cartierul şi să întrebăm de terorişti. Ca să avem spatele asigurat, am lăsat câte un militar la intrare.

Aţi avut parte de incidente în aceste misiuni?

Da, unul dintre cei 10 militari a plecat în unitate să mai aducă muniţie într-un sac de merinde. Îi dădusem ordin de la şcoală. A trecut o oră şi, când l-a văzut fugind cu muniţia pe scara blocului, alt militar – care statea de veghe la etajul 2 – a interpretat altceva şi a deschis focul. Glonţul i-a intrat prin palmă. Am coborât şi l-am văzut cum se uita, speriat, la palmă. I-am trimis pe amândoi la infirmerie.

Aţi început, aşadar, să intraţi şi în blocurile din cartier.

Unul dintre locatarii din cele patru apartamente de la etajul 8 ne-a deschis şi ne-a spus că din apartamentul vecin au plecat pe bloc doi indivizi îmbrăcaţi în combinezoane negre. Am urcat pe bloc cu trei militari. Acolo mi-am dat jos şapca, centura, mantaua şi vestonul. Am rămas doar într-o cămaşă, ca să mă pot mişca mai bine. Ne-am urcat pe casa liftului şi am făcut o observare. Nu am văzut nimic şi ne-am hotărât să plecăm. Exact în acel moment, mi-a intrat un glonţ direct în gât şi a ieşit prin spate. N-a localizat nimeni de unde s-a tras, pentru că ceilalţi militari au fugit şi au anunţat în unitate că sunt mort. Locatarii au fost cei care s-au urcat pe bloc, m-au luat cu o pătură şi m-au dus în faţa blocului. De acolo am mers la Spitalul 1. Am aflat ulterior că cei din unitate au venit cu o prelată de tanc pentru a mă ridica şi, pentru că nu m-au găsit, au crezut că teroriştii mă luaseră de acolo.

Nu aţi văzut nici dumneavoastră de unde s-a tras. Poate că a fost vorba de alt militar, care a tras din greşeală.

Nu, dar – lucru rămas neelucidat până acum – la spital, doctorul mi-a spus că am fost împuşcat cu o armă de calibrul 6. Acest calibru nu există la nicio armă din dotarea Armatei române! E lesne de înţeles că nu militarii au tras asupra mea. Am fost împuşcat de un terorist. Eu am fost rănit, deci, pe 24 decembrie, duminică. Tot atunci a fost rănit şi Liviu Mertoiu, la Făcăi. Şi un alt militar în termen, Iulian Varzarie, a fost rănit în zona diviziei, pe strada Caracal. Ne-am întâlnit în acelaşi salon. Eu am fost în comă, m-am trezit pe 27 şi primul pe care l-am auzit era Liviu Mertoiu, care ţipa. Îl durea foarte tare, era rănit în zona sacrală, la fund. Avea un glonţ şi îl durea. Celălalt rănit din salon, Varzarie, nu zicea nimic, că avea un glonţ în gât. Eu abia mă trezisem dintr-o semicomă.

Domnule Mirea…

Vedeţi, dumneavoastră sunteţi foarte tânăr. Sunt reporteri mai vechi care poate ar considera că ei merită să arunce pe piaţă ce o să spun acum. Părerea mea e că cei care trăgeau erau, de fapt, luptători în teritoriul vremelnic ocupat. Ocupaseră poziţiile respective începând cu 17 decembrie, când s-a dat alarma de luptă, dar au început să acţioneze numai în seara de 22. Ei au ocupat poziţiile lor începând cu 17, la ordinul lui Ceauşescu. N-au acţionat pe 17, 18, 19, 20, 21, ci în seara de 22. La ordinul cui acţionau? Nu ştiu, dar e clar că nu mai acţionau la ordinul lui Ceauşescu.

„Doctorul mi-a spus că am fost împuşcat cu o armă de calibrul 6. Acest calibru nu există la nicio armă din dotarea Armatei române!”
Costinel Venus Mirea
rănit la Revoluţie

Hristos şi Adunarea Sa (2)
Hristos şi serviciul divin de cină al Adunării Sale

William John Hocking

Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 2.41-47; 20.6,71 Corinteni 10.14-22; 11.20-34

Introducere

Săptămâna trecută am vorbit despre făgăduinţa, că Adunarea lui Hristos trebuia zidită pe acea temelie, ca ea niciodată să nu se clatine; şi cu ocazia aceea am văzut de asemenea, că această zidire a început în ziua de Rusalii. Însuşirea cea mai remarcabilă a Adunării este părtăşia ei prin Duhul Sfânt cu Domnul Isus, care S-a înălţat la cer. Domnul a dovedit prezenţa Sa acolo, puterea Sa şi împlinirea făgăduinţei Sale faţă de ei, prin aceea că El a trimis pe Duhul Sfânt. Faptul că Duhul a venit s-a arătat în Ierusalim în efectul asupra ascultătorilor lui Petru. Trei mii s-au convertit în ziua aceea la Domnul şi au fost adăugaţi acelei grupe noi, care a fost formată ca o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul.

Deci noi ştim că, înainte ca Domnul nostru să se ducă la cer – când El în noaptea în care a fost trădat, dacă putem spune aşa, a avut ultima discuţie personală cu ucenicii Lui -, a căutat să le asigure aducerea lor aminte de El. El era pe cale să-i părăsească, însă ei trebuiau apoi să-şi amintească în mod deosebit de El. Moartea aceea, pe care El o va îndura în Ierusalim, nu trebuia uitată. Şi pentru aceasta El a instaurat sărbătoarea permanentă a frângerii pâinii.

Domnul era în înălţime, ei erau aici jos. El nu-i va părăsi şi nici uita. El va fi întotdeauna la ei în puterea Duhului Său, pe care El Îl va trimite; însă un ţel mare al Mesei Domnului era ca sentimentele lor faţă de El în timpul absenţei Lui, care a trecut prin moarte pentru ei, să nu se rătăcească. Ceea ce în mod necesar trebuie să mişte inima unui urmaş al Domnului Isus Hristos, mai mult decât orice altceva, este dragostea Lui, care a mers până în moarte. Ascultarea Lui faţă de Acela care L-a trimis, a mers până în moarte, da, moarte pe cruce. Cina este o sărbătoare de amintire a acelei morţi.

Deci în Faptele apostolilor 2 stă înaintea noastră realitatea remarcabilă că Adunarea nou formată în Ierusalim a îndeplinit imediat această dorinţă a Domnului nostru, ca ei în aducerea aminte de El trebuiau să frângă pâinea. Adunarea lui Dumnezeu era complet altfel decât poporul vechi al lui Dumnezeu. Marele preot şi adunarea sfatului iudaic nu aveau să spună sau să facă nici cel mai neînsemnat lucru în legătură cu pregătirile Adunării lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu era deja prezent în mijlocul ucenicilor. El nu era în Templul cu măreţia lui arhitectonică, ci în aceia şi la aceia care iubeau pe Domnul nostru Isus Hristos.

Stăruinţa împătrită

Faptele apostolilor 2.41-47: Aceia deci care au primit cuvântul lui au fost botezaţi; şi în ziua aceea s-au adăugat cam trei mii de suflete. Şi ei stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Şi fiecare suflet a fost cuprins de teamă şi multe minuni şi semne se făceau prin apostoli. Şi toţi cei care credeau erau împreună şi aveau toate în comun; şi îşi vindeau proprietăţile şi bunurile şi le împărţeau la toţi, după cum avea cineva nevoie. Şi în fiecare zi, stăruind într-un gând în templu şi frângând pâinea acasă, îşi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă, lăudând pe Dumnezeu şi fiind plăcuţi întregului popor. Iar Domnul adăuga în fiecare zi pe cei care erau mântuiţi.

Duhul lui Dumnezeu aminteşte aici că ei „stăruiau în învăţătura şi în comuniunea apostolilor în frângerea pâinii şi în rugăciuni”. Acestea erau cele patru lucruri caracteristice pentru poporul acesta. Nu mai este învăţătura lui Moise; acum este învăţătura apostolilor! Nu mai este părtăşia seminţiilor naturale, care a luat naştere deoarece iudeii erau sămânţa lui Avraam după carne, ci acolo era o părtăşie cu totul nouă, o părtăşie care a rezultat din faptul că Dumnezeu Duhul Sfânt locuia în ei, care a unit pe aceşti ucenici ai Domnului şi i-a făcut una cu Hristosul lui Dumnezeu. Şi această părtăşie se exprimă prin aceea că ei erau o inimă şi un suflet, că ei aveau totul în comun şi erau împreună pentru un scop bine determinar. Acolo era o părtăşie, părtăşia sfinţilor, care este o însuşire permanentă a Adunării.

Mădularul trupului lui Hristos nu este privit ca persoană izolată, nu ca individ. Este o persoană individuală, când este vorba de primirea Evangheliei; este o persoană individuală, când este vorba de responsabilitatea ei. Ca păcătos înaintea lui Dumnezeu omul este o persoană individuală, care este expusă judecăţii – şi aşa trebuie să fie -, dar când el vine la Hristos, el este adus în această părtăşie, în această unire sfântă, pe acest loc al Adunării lui Dumnezeu, unde totul este una, deoarece Duhul Sfânt locuieşte acolo. La început această unitate a fost permanent exprimată în acea formă de activitate spirituală.

Însă acolo era şi frângerea pâinii. Domnul a rânduit-o – amintirea în comun de El în mâncatul din pâine şi băutul vinului. Că El era absent, în măsura în care ochiul exterior putea vedea, ei ştiau aceasta. Însă El era prezent la ei, ca să stea înainte în această strângere laolaltă şi să poarte grijă ca frângerea pâinii să devină cu totul altceva decât acea ceremonie iudaică goală, care încă se celebra în Ierusalim. La ei era o activitate vie în prezenţa Domnului viu, spre amintire că El, Fiul Dumnezeului cel viu, a mers din cauza noastră în moarte, spre gloria lui Dumnezeu.

Sunt amintite şi rugăciunile. Acestea erau rugăciunile regulate ale Adunării ca Adunare. Ucenicii aveau privilegiul deosebit, că ei îşi puteau uni inimile înaintea tronului harului în rugăciune înflăcărată, în timp ce Duhul Însuşi îi reprezenta. Nu era aşa că un om se ruga pentru altul, ci că ei acţionau împreună permanent în rugăciune. Fiecare din ei ducea o viaţă de rugăciune în sfera personală a cercului propriu; dar aceasta, despre care este vorba aici, era adevărat pentru ei toţi, atunci când erau împreună. În felul acesta ei stăruiau în rugăciunile Adunării noi formate.

Noi nu ar trebui să trecem cu vederea importanţa rugăciuni Adunării. Doi sau trei se pot ruga undeva, cândva, dacă au pe inimă o chestiune deosebită; însă aceasta nu este în mod natural rugăciunea Adunării. Rugăciunea Adunării are loc atunci când mădularele trupului lui Hristos se strâng laolaltă cu intenţia comună că caute faţa Domnului cu implorare aprinsă; şi când ei sunt adunaţi în felul acesta, Duhul Sfânt îi reprezintă uniţi aşa cum sunt cu suspine negrăite. Astfel de rugăciuni sunt roditoare în binecuvântare.

Găsim că atunci când Adunarea din Ierusalim s-a rugat, întreaga cetate s-a mişcat – un semn remarcabil pentru faptul că Dumnezeu ascultă şi împlineşte rugăciunile unite. Şi astăzi este la fel. În situaţia actuală a Adunării fărâmiţate şi împrăştiate rămâne adevărat că noi, dacă vrem, putem stărui în rugăciune ca Adunare. Să nu uităm să facem aceasta.

Instituirea frângerii pâinii

Găsim că frângerea pâinii era o acţiune bine stabilită a acestor mădulare ale Adunării noi. Practicarea era aşa de totală şi clar stabilită, că în versetul 46 ni se spune, că ei în fiecare zi stăruiau într-un gând în templu şi frângând pâinea acasă, îşi luau hrana cu bucurie. Aici se face o diferenţiere între consumul de hrană şi frângerea pâinii, pentru că în alt loc găsim că frângerea pâinii a fost folosită cu privire la o masă obişnuită, de exemplu în ultimul capitol din evanghelia după Luca (Luca 24.35). Aici frângerea pâinii nu era masa obişnuită; era o amintire de Domnul Isus conform cerinţei Sale proprii, atunci când S-a înălţat la cer; şi Duhul Sfânt leagă aceasta, ca să evite încurcătura cu servirea mesei obişnuite. Ei luau hrana lor cu bucurie, dar făceau frângerea pâinii acasă, nu în Templu. Şi ei făceau aceasta zilnic. Inimile lor erau în permanentă legătură cu El, care nu demult a plecat din mijlocul lor. Era şi pentru ei ceva real, deoarece nu trecuseră multe zile, numai câteva săptămâni, de când unii dintre ei L-au văzut în trup, când în camera de sus El le-a zis: „Faceţi aceasta în amintirea Mea.”

Ei puteau să-şi amintească exact de tonul cuvintelor Sale din camera de sus, când El le-a privit feţele şi le-a zis: „Faceţi aceasta în amintirea Mea.” Puteau ei să nu fie ascultători de El? Era o osteneală pentru ei să facă aceasta în fiecare zi în amintirea Lui? Era o realitate pentru ei în Ierusalim, dar noi nu ar trebui să uităm că, chiar dacă au trecut multe secole de când Domnul a rostit aceste cuvinte, Duhul Sfânt le poate face vii şi reale şi pentru noi, dacă vrem. Când suntem adunaţi laolaltă şi simţim prezenţa Domnului Isus Hristos în mijlocul nostru şi aşteptăm ca Duhul Sfânt să lucreze printre noi, aşa cum vrea El, vreţi voi să-mi spuneţi că El nu poate face glasul Domnului şi prezenţa Domnului să fie realitate pentru inimile noastre?

Dar de ce aceasta nu este întotdeauna aşa? Nu este din cauză că noi avem aşa puţină credinţă? Pentru că noi venim înaintea Domnului într-un fel în care nu ar trebui să păşim înaintea prezenţei Sale sfinte? Probabil că intrăm aşa cum intrăm în sufrageria noastră ca să ne aşezăm la masă, uitând că Domnul este prezent în Adunarea Sa. Frângerea pâinii era pentru persoanele din Ierusalim o adevărată masă de aducere aminte, şi ea poate fi la fel de reală şi pentru noi acum. Domnul este în mijlocul nostru; şi Duhul Sfânt este prezent; şi cu toată slăbiciunea noastră şi cu tot eşecul nostru prezenţa Lui devine realitate pentru inimile noastre, în măsura în care înţelegem adevărul despre aceasta.

Aşa era atunci direct la început în Ierusalim, şi la fel găsim mai târziu în Troa în Faptele apostolilor 20.

Faptele apostolilor 20.6,7: Iar noi, după zilele Azimelor, am plecat cu corabia din Filipi şi în cinci zile am venit la ei în Troa, unde am rămas şapte zile. Şi, în ziua întâi a săptămânii, noi fiind adunaţi să frângem pâinea, Pavel a stat de vorbă cu ei, urmând să plece a doua zi; şi a prelungit cuvântul până la miezul nopţii.

În cetatea aceea ucenicii au venit laolaltă în prima zi a săptămânii în concordanţă cu practica lor, în ziua învierii Domnului. Şi noi ştim că era o practică săptămânală, deoarece apostolul, care era într-o călătorie spre Ierusalim şi era foarte preocupat să ajungă cât se poate de repede acolo, a zăbovit categoric şapte zile (aşa putem deduce din Scriptură), pentru ca el să poată frânge pâinea cu ei şi să se folosească de ocazia că ei erau împreună, ca să discute cu ei despre lucrurile lui Isus Hristos.

Şi nu era aşa, după cum s-ar putea deduce din textul obişnuit, că ucenicii s-au adunat ca să frângă pâinea, şi Pavel a venit în mijlocul lor ca un străin; ci felul corect de a citi este: „pe când eram adunaţi”. Era practica comună a lor toţi, a lui Pavel şi a însoţitorilor lui şi a fraţilor locali. Ei veneau laolaltă ca Adunare şi scopul lor deosebit al strângerii lor laolaltă era să frângă pâinea în aducere aminte de Domnul Isus Hristos. Vorbirea lui Pavel către ei era pe locul al doilea; frângerea pâinii a fost pe primul loc, aşa cum ar trebui să fie întotdeauna la Adunarea lui Dumnezeu. Motivul pentru aceasta este că frângerea pâinii este dorinţa categorică a Capului Adunării. Domnul Isus în măreţia Lui, în autoritatea Lui ca şi Cap peste toate lucrurile a făcut clar Adunării care este voia Sa în privinţa aceasta, şi noi ne bucurăm să împlinim această voie a Sa.

Frângerea pâinii în practică

Trec la ceea ce apostolul spune în 1 Corinteni cu privire la frângerea pâinii din punctul de vedere al învăţăturii. În cartea Faptele apostolilor avem locurile de referinţă istorică pentru practică, care sunt cu atât mai insistente cu cât ele sunt presărate ocazional pe parcursul relatării. La scrierea cărţii Faptele apostolilor Luca nu îndreaptă atenţia în mod deosebit spre frângerea pâinii, însă el aminteşte practica în derularea relatării sale, prin care se arată, că frângerea pâinii aparţinea activităţilor regulate ale Adunării. Astfel se exprimă în formă discretă practicarea frângerii pâinii în Ierusalim şi în Troa. Deoarece Domnul a stabilit aşa puţine detalii cu privire la această ceremonie – dacă am voie să folosesc acest cuvânt destul de rece -, sfinţii lui Dumnezeu sunt în pericol s-o folosească abuziv. Permiteţi-mi s-o folosesc la persoana întâi; noi suntem în pericol să folosim abuziv acest privilegiu preţios de aducere aminte de Domnul nostru Isus Hristos în frângerea pâinii.

1 Corinteni 10.14-22: De aceea, preaiubiţii mei, fugiţi de idolatrie. Vorbesc ca unora cu judecată: judecaţi voi ce spun. Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos? Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup, pentru că toţi luăm parte dintr-o singură pâine. Uitaţi-vă la Israelul după carne: cei care mănâncă jertfele, nu sunt ei părtaşi cu altarul? Deci ce spun eu? Că ceea ce este jertfit unui idol este ceva? Sau că un idol este ceva? Dar ceea ce jertfesc ei, jertfesc demonilor, şi nu lui Dumnezeu. Şi eu nu vreau ca voi să fiţi părtaşi cu demonii. Nu puteţi bea paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi lua parte la masa Domnului şi la masa demonilor. Sau Îl provocăm pe Domnul la gelozie? Suntem noi mai tari decât El?

În scrisoarea adresată corintenilor, în ambele capitole, pe care noi toţi le cunoaştem, capitolul 10 şi 11, apostolul se preocupă cu tema aceasta sub două aspecte diferite, şi fiecare aspect are învăţătura lui deosebită pentru ei şi pentru noi. Dacă studiem foarte superficial capitolul 10, vedem că acolo se vorbeşte despre frângerea pâinii în contrast cu sărbătorile păgâne. Aceşti sfinţi ai lui Dumnezeu erau în cea mai mare parte de curând convertiţi de la idolatrie, şi ei erau obişnuiţi cu desfrâul care însoţea adorarea dumnezeilor falşi. Noi ştim că şi astăzi este ceva uşor şi un eşec mult răspândit de a aduce în Adunare obiceiurile din zilele neconvertirii. În zilele neconvertirii noastre ne slujeam nouă înşine. În cazul nostru s-ar putea să nu fi fost adorarea idolilor fără viaţă, însă cu siguranţă am împlinit poftele inimilor noastre proprii şi am mers pe căile noastre şi am ascultat de glasul oamenilor de seama noastră. De aceea adevărul spus pentru corectarea corintenilor este valabil în fond şi pentru noi.

Paharul binecuvântării

Oamenii aceştia au introdus în Adunare unele din obiceiurile lor păgâne de odinioară în legătură cu simpla amintire de Domnul Isus Hristos; şi apostolul îi atenţionează să fugă de idolatrie (1 Corinteni 10.14), deoarece puterea rea a lui satan stătea înapoia oricărei slujbe închinate idolilor şi păta pe sfinţi. El a spus (dacă am voie să încerc să interpretez cuvintele, ca să le înţelegem mai bine): această sărbătoare nouă, această frângere a pâinii, vă aduce în legătura cea mai apropiată şi mai intimă unul cu altul şi cu Hristosul lui Dumnezeu. Ce reprezintă pâinea? Ce reprezintă paharul? Este legătura cu Hristos şi părtăşia întregii Adunări. „Paharul binecuvântării”, spune apostolul, „pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos?” Paharul exprima părtăşia cea mai apropiată şi mai intimă cu Hristos. Şi apostolul le-a amintit în versetele anterioare cum a fost privită o astfel de legătură în lucrurile lui Dumnezeu în timpurile vechi-testamentale.

El se referă, aşa cum vă amintiţi, la situaţii din trecut din istoria poporului Israel, pe când călătoreau prin pustie. Atunci ei toţi au mâncat aceeaşi mâncare spirituală; ei au băut toţi aceeaşi băutură spirituală; şi el adaugă ceva în legătură cu băutul apei, unde apa a curs din stâncă în chip minunat; el spune: „Stânca era însă Hristos.” Toţi israeliţii aveau în exterior parte de avantajele stâncii lovite: Hristos. Ei au băut din paharul binecuvântării, pe care apa stâncii lovite o dădea în pustie. Dar cât de mulţi dintre ei au căzut în pustie din cauza legăturii lor cu idolii? Dumnezeu i-a lovit şi cei mai mulţi dintre ei n-au ajuns în ţara făgăduită. Şi lucrurile acestea, spune apostolul, „li s-au întâmplat spre atenţionarea noastră”. Sunt atenţionări serioase referitoare la legăturile care murdăresc.

Amintirea de Domnul Isus Hristos este o preocupare foarte sfântă. Venim în contact strâns cu Hristos, şi într-un mod deosebit de solemn în legătură cu sângele Său. „Paharul binecuvântării, pe care-l binecuvântăm, nu este el comuniune cu sângele lui Hristos?” Şi de aceea această slujbă este aşa de sfântă. Noi atingem ceva care este sfânt, şi de aceea, pentru că atingem ceva, care este sfânt în amintirea de Domnul Isus Hristos, ce fel de oameni ar trebui să fim! Ce evlavie ar trebui să fie în noi! Ce despărţire de tot ce murdăreşte şi stă împotriva Hristosului lui Dumnezeu!

Noi suntem înclinaţi să privim numai faptul că suntem chemaţi să luăm paharul binecuvântării. Noi ne gândim în principal la el ca pahar al binecuvântării. Noi preamărim pe Dumnezeu pentru el. Inimile noastre se înalţă spre El în mulţumire pentru privilegiul pe care îl avem, că suntem la masă şi împreună putem avea parte de acest pahar al binecuvântării. Dar să mergem un pas mai departe. Să nu uităm că sfinţenia este Casa lui Dumnezeu. Locuinţa Sa prin Duhul. Şi această întrebare referitoare la comportarea sfântă este aşa de serioasă, deoarece în această ocazie noi suntem legaţi strâns şi intim cu Domnul Isus Hristos. Aceasta este, aşa cum presupun, un motiv pentru care în pasajul acesta este amintit mai întâi paharul, o inversare a ordinii obişnuite. Putem presupune, că apostolul ar vorbi în primul rând despre pâine şi apoi despre pahar, însă în loc să respecte ordinea istorică, el vorbeşte mai întâi despre pahar şi apoi despre pâine. El vorbeşte despre sânge, înainte să vorbească despre trup. Deci sângele lui Hristos este cel care ne curăţă de toate păcatele şi le îndepărtează definitiv, el face împăcarea; el este baza părtăşiei în lumina lui Dumnezeu; şi de aceea ni se aminteşte stringent în primul rând, că dacă noi savurăm aceste privilegii deosebite şi incomparabile, împlinim o misiune foarte sfântă. Părtăşia cu sângele lui Hristos ne cere să ne păstrăm despărţiţi de tot ce nu este în concordanţă cu sfinţenia Numelui lui Isus Hristos, a Domnului nostru.

Pâinea simbolică

„Pâinea, pe care o frângem, nu este ea comuniune cu trupul lui Hristos?” Aici este amintită din nou părtăşia. De data aceasta în legătură cu trupul lui Hristos. Deci trupul lui Hristos are înţeles dublu, aşa cum putem deduce din locul acesta. În primul rând pâinea simbolizează trupul lui Hristos, care a fost dat pentru noi, acel trup sfânt, cu care El a purtat păcatele noastre la lemnul blestemat. „Acesta este trupul Meu”, a spus Domnul şi S-a referit la jertfa, care El Însuşi S-a făcut, pentru ca păcatele noastre să fie anulate. Însă aici este mai mult. Conform aspectului al doilea, trupul lui Hristos înseamnă toată grupa credincioşilor, care alcătuiesc Biserica Sa sau Adunarea. „Pentru că, după cum trupul este unul singur”, spune apostolul în capitolul 12, unde vorbeşte despre trupul natural, „după cum trupul este unul singur şi are multe mădulare, … tot aşa şi Hristos.” Ce vrea să spună el prin aceasta? El vrea să spună că Hristos este numele acelui om nou, a omului spiritual, care constă din Capul ceresc, Hristos, şi Adunarea, mădularele Lui; ele sunt privite ca fiind una.

Deci trupul lui Hristos include pe toţi aceia care sunt ai Săi, toţi, care sunt legaţi cu El ca şi Cap. Drept urmare apostolul spune în locul acesta: „Pentru că noi, cei mulţi, suntem o singură pâine, un singur trup” (chiar dacă suntem mulţi). El nu se referă aici la trupul lui Hristos ca jertfă, care a fost dat pentru noi, ci acel trup, care este constituit prin Duhul Sfânt din aceia care aparţin Domnului Isus Hristos. Aceştia sunt trupul lui Hristos. Şi de aceea avem această realitate remarcabilă, că doi sau trei, care sunt adunaţi în Numele Domnului Isus Hristos spre amintirea Domnului în moartea Sa, văd înaintea lor în pâine un simbol al acelui trup desăvârşit, care este Adunarea lui Dumnezeu, pentru care Hristos S-a dat la moarte. Probabil sunt numai două sau trei mădulare laolaltă, însă acolo înaintea Domnului ele sunt îndreptăţite să vadă într-o pâine acel un singur trup, care este unit cu El prin Duhul Sfânt; noi nu ar trebui să uităm această latură a adevărului. Extinderea uriaşă a Adunării lui Dumnezeu pe parcursul secolelor, în ceea ce priveşte timpul, este prezentată aici la Masa Domnului în unitatea ei de fiecare dată când noi ne strângem pentru frângerea pâinii.

Domnul doreşte ca noi să nu uităm că El a murit pentru întreaga Adunare, care este o singură Adunare, indiferent cât de slabi şi de puţini am fi noi, indiferent cât de fărâmiţaţi ar fi sfinţii lui Dumnezeu şi indiferent cât de pierdută este starea Bisericii în general. Gândul pe care El îl avea înaintea Lui era acela, ca ei să fie una, oricât de mulţi şi de diferiţi ar fi ei, şi El vrea ca ei să fie acum una. Ei sunt de aceea una, pentru că sunt una prin Duhul Sfânt, şi ei vor fi una în glorie din veşnicie în veşnicie.

Înainte ca pâinea să fie mâncată, ea este desigur frântă. Ea este dată tuturor, pentru ca toţi să aibă parte din ea. Însă gândul unităţii este dominant în acest capitol. Dumnezeu ne cere, prieteni dragi, să păstrăm această legătură intimă în acest timp al fărâmiţării. Noi nu ar trebui să renunţăm niciodată la această mărturie. Dacă privim în jurul nostru şi vedem pretutindeni în creştinătate partide care se ceartă, Domnul ne aminteşte că ai Lui sunt încă una, un trup. Noi aparţinem acelui trup, pentru care El Însuşi S-a dat la moarte: „Porţile locuinţei morţilor nu îi va birui.” El a spus: „Vreau să zidesc Adunarea Mea”, şi El va face aceasta. Şi pentru că El a spus-o, noi credem aceasta şi ne bucurăm. Motivul certitudinii noastre este în faptul că El a murit şi a biruit moartea prin autoritatea Sa desăvârşită şi că El este acum înălţat în cer.

Vedem astfel, că în acest capitol 10 este exprimată în mod deosebit întrebarea referitoare la părtăşie; noi toţi avem parte din acea o singură pâine. Şi pe baza acestui adevăr noi avem o mare responsabilitate, chiar dacă momentan nu putem să vă prezentăm mai multe detalii despre aceste lucruri.

Doresc acum să spun ceva pe scurt despre capitolul următor cu referire deosebită la această lucrare de aducere aminte a Adunării.

Domn şi Hristos

1 Corinteni 11.20-26: Când voi vă adunaţi deci în acelaşi loc, nu este ca să mâncaţi Cina Domnului; pentru că fiecare, mâncând, îşi ia mai înainte propria cină, şi unul este flămând, iar altul se îmbată. Nu aveţi deci case ca să mâncaţi şi să beţi? Sau dispreţuiţi Adunarea lui Dumnezeu şi faceţi de ruşine pe cei care nu au? Ce să vă spun? Să vă laud? În aceasta nu vă laud. Pentru că eu am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a spus: „Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea“. Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: „Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori îl beţi, spre amintirea Mea“. Pentru că, ori de câte ori mâncaţi pâinea aceasta şi beţi paharul, vestiţi moartea Domnului, până vine El.

Aşa cum bine ştim, 1 Corinteni 11 prezintă un alt aspect al frângerii pâinii. Întrebarea, care stă aici înaintea apostolului, este comportarea corectă a fiecăruia care este prezent pentru a lua parte la Masa Domnului. Ei sunt prezenţi, şi fiecare are responsabilitatea personală. Nu este vorba de faptul că ei sunt una şi toţi sunt contopiţi într-o unitate spirituală, ci aici este privită comportarea fiecăruia. Este aşa, că o persoană sau alta este judecată de Domnul şi disciplinată. Aici este introdusă responsabilitatea, şi acesta este motivul pentru care Numele Domnului în capitolul 11 este altfel decât în capitolul 10. În capitolul 10 este, aşa cum am văzut, Hristosul. „Sângele lui Hristos … trupul lui Hristos”. Acesta este numele oficial al Domnului ca Acela căruia Îi aparţine Adunarea în unitatea ei: „Hristos a iubit Adunarea şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea.” Însă poziţia Lui de Domn este introdusă când este vorba în mod deosebit de adevărul referitor la responsabilitatea noastră faţă de El, Cel care este Domnul nostru (vezi Luca 6.46).

Apostolul arată clar că este posibil pentru persoane să vină împreună şi să ia parte la Masa Domnului şi cu toate acestea nicidecum să nu savureze Masa Domnului. Corintenii au venit laolaltă, şi rezultatul era că ei au mâncat propria lor masă. Ei au adus mâncărurile lor şi propriul lor eu rău cu ei. „Eul propriu” avea prioritate în inimile lor, tot timpul cât erau împreună. Şi cu toate că cu gura făceau mişcările obişnuite, inimile lor erau mult departe de Domnul.

Seriozitatea strângerii laolaltă

Domnul priveşte întristat spre această adunare; şi în autoritatea şi puterea Lui judecă pe aceia care sunt adunaţi să-şi amintească de moartea Lui dar care au uitat prezenţa Sa vie. El umblă încă ca Domn în mijlocul Adunării, şi noi ar trebui să ne amintim de aceasta, atunci când venim laolaltă. Căci dacă ţinem seama de aceasta, mai poate fi o sarcină mai serioasă pentru noi pe pământul acesta? Există ceva mai serios decât să fi laolaltă, ca să-ţi aminteşti de Domnul Isus Hristos, când a murit? Probabil am văzut pe cei dragi ai noştri plecând de la noi. Vai, nu este adevărat, ce chestiune serioasă este aceasta, când aceia, pe care îi iubim cel mai mult, ne părăsesc, şi noi nu mai vedem faţa lor? Dar în cele din urmă, ce este viaţa celor dragi ai noştri în comparaţie cu moartea Domnului Isus Hristos? Că Domnul vieţii, Cel care avea toată autoritatea asupra morţii, a trebuit să Se cufunde în moarte – şi ce fel de moarte, moarte pe cruce!

Când venim laolaltă pentru frângerea pâinii şi prin credinţă privim mereu spre Golgota şi ne amintim de staţiunile de ocară şi suferinţă, ele ne devin foarte cunoscute, însă de fiecare dată, când ele stau în felul acesta înaintea inimilor noastre, sunt mai noi şi mai depline. Cu siguranţă este aşa. Ştim că aceasta este preocuparea cea mai serioasă a sfinţilor lui Dumnezeu în lumea aceasta. Şi de aceea este permanent necesară băgarea de seamă, când te apropii ca să ai parte de amintirea de Domnul nostru Isus Hristos. Apostolul presupune că sfinţii din Corint au înţeles că Domnul este prezent acolo la Masa Sa. Ca să zicem aşa, El trebuie să supravegheze ce se petrece la aducerea aminte de moartea Sa.

Apostolul le-a dat ceea ce el însuşi a primit de la Domnul. Dacă medităm la realitatea acestei descoperiri deosebite, seriozitatea întregii chestiuni devine şi mai clară. Apostolul le putea spune că Domnul în glorie a vorbit cu el direct şi special despre masa Sa. Pavel, cel mai mare dintre apostoli, nu era împreună cu cei unsprezece în încăpere înainte de răstignire; dar Domnul i-a vorbit din cer direct, pentru ca el să audă direct de pe buzele Lui aflat în glorie, că această masă trebuie sărbătorită de aceia care Îl iubeau. Pavel vorbeşte despre faptul că masa a fost instituită în noaptea în care El a fost vândut. „Am primit de la Domnul ce v-am şi dat, că Domnul Isus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine şi, mulţumind, a frânt şi a spus: «Acesta este trupul Meu, care este frânt pentru voi: faceţi aceasta spre amintirea Mea». Tot astfel şi paharul, după cină, spunând: «Acest pahar este noul legământ în sângele Meu: faceţi aceasta, ori de câte ori îl beţi, spre amintirea Mea».”

„Trupul Meu”, „sângele Meu”, „amintirea Mea”? Înapoia (nu în) pâinii şi a vinului stătea realitatea prezenţei Sale personale. Masa era o amintire de El în moartea Lui, dar era o amintire de El, Cel viu. Ea îndrepta inimile lor spre Golgota, dar El era prezent; acesta era punctul important. Ei aveau case, ca să mănânce şi să bea în ele, dacă era vorba să potolească foamea şi setea; atunci ei trebuiau să ia hrana necesară în casele lor. Însă la Cină Domnul era prezent, în timp ce moartea Lui şi felul morţii Lui mişcau inima lor.

Şi dacă aceasta le-a devenit clar prin Duhul Sfânt, că El era prezent, atunci ei ar lua oarecum automat atitudinea de adorare, dacă se gândeau că El, Cel care stătea înaintea inimilor lor, a fost răstignit cu adevărat. Când Toma a văzut mâinile şi coasta Lui, a exclamat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” Şi aşa va fi şi la noi, când suntem înaintea Lui şi privim mâinile şi coasta Lui, sub influenţa Duhului Sfânt inimile noastre vor izbucni ca de la sine în strigătul de adorare: Domnul nostru şi Dumnezeul nostru! O astfel de adorare nu este ceva care poate fi planificat dinainte. Nu este ceva pe care îl putem inventa în sfera particulară a locuinţelor noastre. Adorarea curge din inimile noastre fără influenţa noastră prin lucrarea Duhului Sfânt, când suntem adunaţi laolaltă. Noi trebuie numai să luăm seama ca inimile noastre, când venim, să fie într-o aşa stare, ca Duhul Sfânt să poată lucra liber în noi.

Şi ce fel de stare este aceasta? Starea corectă este când noi avem pe Domnul Însuşi înaintea inimilor noastre. Eu am venit să mă gândesc la El. Nu, haideţi să formulăm altfel aceasta. Eu spun înainte: eu vin la ora 11 să-mi amintesc de El. Şi desigur gândul acesta mă va mustra. Dacă în inima mea şi pe conştiinţa mea este ceva care nu se cuvine, chiar şi numai gândul, certitudinea şi încrederea că eu sunt pe punctul de a păşi în prezenţa Domnului Isus Hristos, mă va călăuzi înainte de a ajunge acolo, să mărturisesc păcatele mele. Şi cu credincioşie El va ierta păcatele mele şi mă va curăţa de orice fărădelege, aşa că eu mă pot apropia ca o persoană curată, ca vas curat, curăţit cu apă, prin Cuvânt, pregătit să fie folosit de Duhul Sfânt. Atunci Duhul Sfânt va aduce înaintea sufletului meu gânduri noi referitoare la Domnul nostru, aspecte noi despre Persoana şi lucrarea Lui, amintiri noi şi bucurii noi; şi inima va tresălta cu bucurie în laudă şi adorare. Să nu luăm totul ca de la sine, ca şi cum nu ar fi necesară o verificare serioasă a inimii, atunci când venim împreună să sărbătorim moartea Domnului.

Comportare nedemnă

1 Corinteni 11.27-34: Astfel că oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului. Să se cerceteze dar omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Pentru că cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi îşi bea judecata, dacă nu deosebeşte trupul. De aceea sunt mulţi între voi slabi şi bolnavi şi mulţi adorm. Pentru că, dacă ne-am judeca noi înşine, n-am fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi, suntem disciplinaţi de Domnul, ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea. Astfel, fraţii mei, când vă adunaţi ca să mâncaţi, aşteptaţi-vă unii pe alţii. Dacă cineva este flămând, să mănânce acasă, încât să nu vă adunaţi spre judecată. Iar celelalte le voi rândui când voi veni.

Acest pasaj din 1 Corinteni 11 este citit deseori numai parţial. Citim versetele care se referă direct la masa Domnului (1 Corinteni 11.20-26), dar când ajungem la versetele 1 Corinteni 11.27-34, care vorbesc de mâncatul nedemn al pâinii şi băutul nedemn din pahar, ne dăm înapoi din cauza seriozităţii acestor cuvinte: „oricine mănâncă pâinea sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului.” În privinţa aceasta unii spun imediat: eu nu pot veni; căci sunt sigur că nu sunt vrednic să vin. – Dar dacă cercetăm pasajul din Scriptură găsim că nu este vorba de vrednicia mea pentru a veni. Este vorba de nevrednicie în legătură cu comportarea mea, atunci când sunt acolo. „Deci cine mănâncă şi bea în chip nevrednic”; este clar că este vorba de felul în care are loc sărbătoarea. Ea nu trebuie să fie ţinută în chip nevrednic.

Păcatul din Corint era acela, că eul a fost permis la Masa Domnului. Unul era beat, altul mânca mâncarea lui înaintea altora; fiecare căuta locul întâi şi cel mai de sus. Şi eului i se poate ceda în multe feluri. Se poate ajunge la ceartă, cine să propună primul o cântare sau cine să citească un pasaj din Scriptură. Eul poate ieşi în evidenţă sub tot felul de forme. Când o persoană citeşte un pasaj din Scriptură, pot eu spune: nu îl voi însoţi. Când cineva rosteşte o rugăciune de cerere sau de mulţumire, pot eu spune pentru mine însumi; nu voi spune amin? Şi cine vorbeşte aşa? Eu însumi. Acel eu rău, pentru care Hristos a murit. El îşi înalţă capul lui ruşinos în acel loc foarte sfânt şi în această prezenţă sfântă. Atunci mănânc şi beau în chip nevrednic. Atunci sunt în pericol să fiu vinovat de trupul şi sângele Domnului. Uit însemnătatea mare a acestor imagini; uit prezenţa sfântă a Domnului meu; ignorez călăuzirea lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt. Şi ce este o astfel de comportare, decât blasfemie în casa lui Dumnezeu? La ce altceva mă pot aştepta decât la disciplinare, la exercitarea disciplinării severe din partea Domnului, de care suntem atenţionaţi aici?

O, prieteni dragi, cuvintele serioase nu stau neintenţionat în strânsă legătură cu Masa Domnului. Nu ni se cuvine să presupunem că ele se referă numai la persoanele care au trăit cu mult timp în urmă, şi nu la noi înşine. Nu, ele se referă la fiecare din noi. Fiecare din noi – îmi pare rău, dacă trebuie să spun aceasta – este în pericol ca la Masa Domnului să mănânce şi să bea în chip nevrednic, deci s-o ia în chip nevrednic. Dacă gândeşti, că nu eşti în pericol, eu nu pot fi de acord cu tine. Chiar dacă pot vorbi numai despre mine însumi, totuşi toate mădularele trupului lui Hristos descind din aceeaşi rasă decăzută; ei toţi au în ei înşişi aceeaşi natură decăzută. Hristos a condamnat la cruce prin jertfa Sa pe acel eu vechi, acea natură rea, şi, dragi prieteni, dacă noi nu menţinem natura veche la locul unde El a pus-o, şi anume sub picioarele Sale, atunci ea va apare chiar şi la această ocazie absolut de sfântă a amintirii de Domnul în moartea Sa.

Să avem grijă, ca să ne condamnăm singuri, pentru că Domnul este sfânt. „Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt.” Fără aceasta nu putem obţine starea de sfinţenie practică, care este necesară pentru prezenţa Sa. Fără aceasta nu putem „vedea pe Domnul” (Evrei 12.14). Aici este o sfinţenie practică, la care Domnul ne îndeamnă cu insistenţă, şi noi suntem în pericol să uităm responsabilitatea noastră în această privinţă. Pericolul cel mai mare pentru aceasta constă în motivul simplu, că, atunci când noi venim din când în când laolaltă, nu există nici o organizare oficială, nici o ceremonie exterioară, nici un cadru fix sau o derulare fixă stabilite dinainte, ca să călăuzească gândurile noastre şi care să împiedice acea pătrundere iresponsabilă a acelora care nu sunt îndreptăţiţi să vorbească.

De aceea există pericolul permanent, ca să cădem într-o formă oarecare de comportare necuvenită, chiar şi numai în gândire şi nu în faptă, şi astfel pierdem dulceaţa amintirii conform Scripturii de Domnul Isus în moartea Sa. Şi, dragi prieteni, este foarte sigur că acolo învăţăm mai mult despre dragostea Domnului nostru Isus Hristos decât oriunde în altă parte, pentru că în suferinţele Lui în acel întuneric, prin care El a trebuit să treacă în tot acel timp îngrozitor la cruce, vedem cu ajutorul călăuzirii Duhului Sfânt strălucind dragostea şi gloria lui Dumnezeu, chiar şi în acele ceasuri întunecate. Ne gândim la El în moartea Lui, şi inimile noastre se înalţă în adorare şi mulţumire către Dumnezeu Tatăl, care L-a trimis, şi spre Dumnezeu Fiul, care S-a dat pe sine Însuşi, pentru ca ascultător să intre chiar în moarte, da, în moarte pe cruce.

Diferenţa doctrinală între un credincios ceresc
… şi un credincios din Împărăţia de o mie de ani

James Butler Stoney

Verset călăuzitor: Evrei 3.1

Evrei 3.1: De aceea, fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, luaţi aminte la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, la Isus.

Eşec în practică şi învăţătură

În timp ce fiecare credincios nu are multe greutăţi să recunoască nedesăvârşirea proprie în practică, totuşi el se priveşte în general ca fiind corect în ce priveşte învăţătura. S-ar putea ca el să recunoască că este neştiutor cu privire la o mare parte a adevărului, dar conştiinţa lui nu i-ar da linişte, dacă el ar avea credinţa că o anumită parte a aceea ce el susţine ar fi fals. De aceea este mult mai greu să convingi pe un credincios de rătăcirea lui în ceea ce priveşte învăţătura, decât de eşecul lui în practică.

Dar nu poate fi o practică sănătoasă cu o conştiinţă liniştită, decât numai dacă eşti corect şi în învăţătură. Dacă un credincios a fost învăţat odată de Dumnezeu, că el este ceresc, în ceea ce priveşte chemarea lui (Evrei 3.1), atunci s-ar putea ca el să eşueze mult în a fi ceresc (compară cu 1 Corinteni 15.48), dar dacă el cunoaşte învăţătura despre chemarea sa, atunci el descoperă că lui i s-a dat o putere – în măsura în care el se îndreaptă spre Domnul –, ca să meargă pe drumul său ca credincios ceresc.

Fundamentul comun

În primul punct mare al doctrinei, credinciosul ceresc şi credinciosul pământesc se află împreună pe acelaşi teren. La amândoi păcatele sunt spălate în sângele Mielului: acest adevăr mare este comun celor doi, şi aceasta este valabil pentru fiecare credincios începând de la întemeierea lumii. Deci, deoarece această învăţătură mare este foarte clară şi neîndoielnică pentru amândoi, există tendinţa şi cursa să se deducă din aceasta că şi cu toate celelalte învăţături este tot aşa. Şi această cursă conduce totdeauna tot mai jos. Va trage tot mai mult spre cele pământeşti şi nu spre cele cereşti. Aceasta înseamnă că chemarea şi binecuvântarea cerească a credincioşilor sunt degradate la nivelul celor pământeşti.

Pământesc şi ceresc

Deci în expresiile pământesc şi ceresc este inclusă o diferenţă deosebit de importantă. Şi tot restul se învaţă repede, dacă s-a recunoscut această diferenţă. Adevărata greutate constă în a convinge pe credincioşi de faptul că ei sunt cereşti în adevăratul sens al expresiei. Creştinii recunosc desigur aceasta într-un anumit sens, deoarece ei ştiu, că cerul va fi cândva patria lor, dar nimeni nu poate cunoaşte poziţia cerească, dacă nu vede că Hristos a fost lepădat de cei de pe pământ şi că credinciosul, dacă el este unit acum cu Hristos, cu El în cer, unde Hristos Se află acum, trebuie să fie una cu El. Şi el trebuie de asemenea să vadă, că dacă el nu este una cu El acolo, atunci el nu are nici o legătură cu Hristos absent aici pe pământ, chiar dacă el este eliberat de păcatele lui prin sângele lui Hristos. În afară de aceasta el este pe pământ, unde Hristos nu domneşte (căci Hristos trebuie mai întâi să vină, înainte de a domni). Aceasta înseamnă că partea credinciosului astăzi, dacă el nu este legat cu Hristos în cer, este nespus mai rea decât a unui credincios din Împărăţia de o mie de ani.

Credinciosul din Împărăţia de o mie de ani va avea cunoştinţa fericită a domniei lui Hristos peste toate. Satan va fi legat şi Hristos va domni moral peste toate, aşa cum soarele domneşte peste ziua materială. Hristos este acum absent, şi când Duhul lui Dumnezeu leagă pe credincios cu El în cer, unde El este, atunci este clar, că pe pământ el este într-o poziţie mai rea decât credinciosul pământesc. Dar credinciosul este unit acum cu Hristos prin Duhul, şi deoarece el aparţine unui Hristos ceresc, el este pe drumul spre cer, spre locul care îi aparţine, chiar dacă el este încă pe pământ.

Legătura cu Hristos

Nu mă voi ocupa acum cu diferitele învăţături, care diferenţiază în mod deosebit pe sfântul ceresc şi care îi aparţin în mod deosebit. Doresc să accentuez faptul că credinciosul astăzi este ceresc, atât în ceea ce priveşte poziţia lui cât şi în ceea ce priveşte speranţa lui, deoarece el este legat cu Hristos în cer şi marea deosebire între un credincios pământesc şi unul ceresc este aceea, că credinciosul pământesc nu va fi legat cu Hristos în cer, ci că el este legat pe pământ, atunci când Domnul va domni. Domnul este acum lepădat. De aceea credinciosul trebuie să fie legat ori cu lumea şi ordinea lucrurilor de aici de pe pământ, ori el este despărţit de oamenii de aici de pe pământ, deoarece el este legat cu Hristos în cer. Un drum de mijloc nu există.

Diferenţa între timpul actual şi timpul Împărăţiei de o mie de ani este foarte mare. Domnul nu domneşte acum, dar atunci El va domni. Credinciosul este legat cu Domnul şi el este un duh cu El. Aceasta înseamnă foarte mult şi dacă această diferenţă s-a cunoscut realmente şi cu adevărat, atunci aceasta va avea consecinţe mari.

Eliberarea deosebită

Dacă eu sunt unit cu Hristos, atunci El este viaţa mea. „Legea Duhului de viaţă în Hristos Isus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii”. Eu sunt nu numai născut din nou, aceasta este adevărat pentru fiecare credincios (vezi Ioan 3.3-12), ci eu savurez o altă viaţă prin Duhul Sfânt, şi aceasta nu poate avea loc fără o eliberare reală de omul în carne, aşa că viaţa pe care eu o trăiesc acum în carne, o „trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine”. Aici eu sunt mort, şi viaţa mea este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Credinciosul pământesc trăieşte aici pe pământ, el nu este unit cu Hristos, el nu a murit; el este un om, care trăieşte fără cusur în toate poruncile şi orânduielile Legii. Ca unit cu Hristos, eu am pe Hristos trăind în mine. Eu trebuie să-L trăiesc pe El, Cel care nu este aici, pe locul unde El nu este, şi pentru că sunt făcut capabil pentru aceasta, eu sunt legat cu El, acolo unde este El.

Aceasta este marea diferenţă – credinciosul ceresc are o cunoaştere desăvârşită a eliberării totale de omul în carne. Credinciosul Împărăţiei de o mie de ani dimpotrivă este făcut capabil prin har să facă ce Dumnezeu a cerut de la omul în carne. „Voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (Evrei 8.10). Credinciosul ceresc nu stă sub acest nivel în umblarea lui, ci el se află mult mai sus. Şi dacă el nu este aşa, atunci lui îi merge mai rău decât unui credincios din Împărăţia de o mie de ani, deoarece el este acolo, unde Hristos nu este prezent şi unde El nu domneşte.

Adorarea în Locul preasfânt

În afară de aceasta drumul spre Locul Preasfânt este acum deschis. Noi – credincioşii cereşti – „prin sângele lui Isus avem deplină libertate să intrăm în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care El ne-a deschis-o prin perdeaua dinăuntru, adică prin trupul Său” (Evrei 10.19,20). Credinciosul pământesc, cu toate că el este curăţit de păcatele lui prin sânge, nu poate vorbi de faptul că este înapoia perdelei, deoarece perioada de timp în care el trăieşte este legată cu pământul acesta. Dacă recunoaştem că locul nostru ca adoratori este înapoia perdelei, atunci recunoaştem o altă diferenţă mare între un credincios ceresc şi unul pământesc.

Locul în cer

Doresc să constat încă o diferenţă: credinciosul, care este unit cu Hristos în cer, cunoaşte eliberarea deplină în El, şi deoarece el aduce adorare în Locul Preasfânt, el posedă un loc în cer pregătit prin Hristos, despre care credinciosul pământesc niciodată nu poate vorbi. Desigur el poate vorbi despre faptul că el cunoaşte pe Domnul cerului şi al pământului, şi că El va fi cândva pe pământul nou, unde va locui dreptatea, când toate lucrurile vor fi făcute noi. Dar el nu poate vorbi despre faptul că lui îi este pregătit un loc în casa Tatălui. Şi cu mult mai puţin poate vorbi de faptul că el deja astăzi a înviat împreună cu Hristos şi că el are voie să şadă împreună în locurile cereşti în Hristos. Vedem astfel, că sunt multe diferenţe mari în învăţătură între credinciosul ceresc şi cel pământesc:

  1. Legătura cu Hristos este de altă natură; sfinţii sunt uniţi cu El în timpul cât El este lepădat, acesta este un privilegiu, pe care nu l-a cunoscut nici o altă grupă de credincioşi, sau le-a fost dăruită, nici credincioşilor dinaintea venirii Sale şi nici credincioşilor de după revenirea Sa.
  2. Eliberarea este de altă natură, deoarece credincioşii sunt uniţi la El, sunt în El, şi deoarece El este viaţa lor.
  3. Adorarea este alta, căci credinciosul se află în deplină liberate înapoia perdelei.
  4. În timp ce credincioşii dinaintea venirii lui Hristos aveau perspectiva viitoare a cerului – „aşteptau cetatea care are temelii tari, al cărei arhitect şi constructor este Dumnezeu” –, credinciosul timpului de acum ştie că Hristos nu numai a pregătit un loc pentru el în cer, ci el ştie de asemenea că prin Duhul lui Dumnezeu el este acolo sus în El prin credinţă, iar pe de altă parte credinciosul Împărăţiei de o mie de ani îşi are speranţa şi poziţia pur pământească.

Importanţa pentru practică

Dacă cunoaştem aceste diferenţe între cele trei categorii de credincioşi (şi eu cred că nimeni nu le poate tăgădui), atunci este clar, că fiecare credincios, care pierde din vedere chemarea sa ca credincios ceresc, va fi slab în sufletul lui cu privire la toate aceste binecuvântări, despre care am vorbit, şi anume legătura cu Hristos, eliberarea lui deplină, adorarea adevărată şi locul – Canaanul, care i-a fost dat de Dumnezeu.

Toţi sfinţii sunt aşezaţi pe pământul acesta, dar fiecare din aceste grupe este chemată la o relaţie specială. Credincioşii vechi-testamentali au considerat că perspectiva spre cer era eliberarea de haosul şi de răul de aici de pe pământ. Credinciosul Împărăţiei de o mie de ani va fi capabil să savureze toate aici pe pământ, deoarece puterea răului va fi înfrânată şi Domnul va domni. Rămâne numai să accentuăm, că sfinţii, care în timpul absenţei lui Hristos sunt aici pe pământ, ar trebui să nu fie marcaţi de cele pământeşti, ci, deoarece ei au primit binecuvântări mai mari, ei ar trebui să meargă pe drumul lor aici pe pământ în timpul absenţei Lui, cercetând cum ei ar putea să fie ca El, Cel pe care oamenii L-au respins, şi cum ei se pot deosebi de aceia care L-au respins. Cursa de cădere este că, deoarece păcatele lor au fost iertate şi ei au fost eliberaţi de frica de judecată, ei se îndreaptă spre pământ şi aşteaptă arătări ale harului lui Dumnezeu în legătură cu pământul. Şi dacă ei fac aceasta, atunci ei renunţă practic la adevărurile mari, care îi diferenţiază de credincioşii pământeşti, şi în mod necesar sunt slabi în ceea ce priveşte practica, deoarece ei sunt slabi în învăţătură. Ei eşuează în mărturie şi vor fi supuşi disciplinării în funcţie de lumina şi posibilităţile la care nu au răspuns: „Căci şi Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12.29), şi: „gelozia este neînduplecată ca Şeolul” (Cântarea Cântărilor 8.6).


Tradus de la: Der lehrmässige Unterschied zwischen einem himmlischen Gläubigen …

Titlul original: „The Difference in Doctrine between a Heavenly and a Millennial Saint“
din Ministry  by J.B. Stoney, vol. 10, 1874–79, pag. 36–40,
apărut iniţial ca „Thoughts for the Day“ în A Voice to the Faithful, Ediţia 8, 1874, pag. 247–256

Traducere: Ion Simionescu

Cu Pavel în Paradis
Paradisul şi cerul al treilea

Hugo Bouter

Versete călăuzitoare: 2 Corinteni 12.1-5

2 Corinteni 12.1-5: În adevăr, nu-mi foloseşte să mă laud, pentru că voi veni la viziuni şi la descoperiri ale Domnului. Ştiu un om în Hristos, care acum paisprezece ani (fie în trup, nu ştiu, fie în afara trupului, nu ştiu; Dumnezeu ştie), unul ca acesta a fost răpit chiar până la al treilea cer. Şi ştiu că un asemenea om (fie în trup, fie în afara trupului, nu ştiu; Dumnezeu ştie), a fost răpit în paradis şi a auzit lucruri de nespus, pe care nu-i este îngăduit omului să le vorbească. Cu unul ca acesta mă voi lăuda, dar, cu mine însumi, nu mă voi lăuda decât în slăbiciunile mele.

 

Un om în Hristos

Deoarece învăţători greşiţi şi apostoli falşi au intrat în Corint, Pavel s-a văzut obligat să ia atitudine împotriva lor. Aceşti lucrători înşelători se lăudau „după carne”, adică, pe ei îi interesa originea lor proprie, onoarea şi prestigiul lor ca oameni naturali. Însă Pavel nu voia să se laude cu sine însuşi, ci numai cu „un om în Hristos”.

Ce vrea să se spună prin aceasta? Dacă cineva este unit cu Hristos prin credinţă, atunci Dumnezeu nu-l mai vede în starea lui naturală ca şi copil al lui Adam. Un astfel de om este „în Hristos”, adică el este strâns legat cu El, unit cu el. El stă înaintea feţei lui Dumnezeu pe o bază nouă, pe terenul învierii şi a Duhului vieţii în Hristos Isus (Romani 8.12). De aceea, cel care este în Hristos este „o creaţie nouă” – şi aceasta este singurul lucru care avea valoare pentru apostol (2 Corinteni 5.16,17Galateni 6.12-16).

În cazul laudei unei persoane – un om în Hristos – nu este vorba deci de noi înşine, de onoarea proprie sau de poziţia noastră proprie. Toate acestea dispar în lumina cunoaşterii lui Hristos, care întrece cu mult toate acestea (Filipeni 3.8). De aceea nu este vorba de experienţe spectaculoase, pe care le facem noi (o „înălţare la cer” sau chiar – aşa cum îşi revendică unii dreptul – o „călătorie în iad”), la care se poate referi, la descoperiri din afara Bibliei. Aceasta este total lipsit de importanţă şi chiar induce în eroare.

„Un om în Hristos” datorează totul lui Hristos, moartea lui şi învierea lui şi înălţarea lui la cer. De aceea pe aceasta trebuie să se pună tot accentul; aceasta caracterizează poziţia noastră nouă ca şi credincioşi. Noi am fost răstigniţi cu Hristos, am murit şi am fost îngropaţi, dar şi înviaţi cu El şi strămutaţi chiar în locurile cereşti. „Un om în Hristos” este în El pus desăvârşit înaintea lui Dumnezeu (Efeseni 1.4-6; 2.6). Nu este locul omului natural, al copiilor oamenilor decăzuţi. Este locul tuturor celor care sunt în Hristos şi au fost făcuţi una cu El.

Principial aceasta este deci deja acum poziţia fiecărui credincios adevărat ca „om în Hristos”. Însă în curând se va revela gloria poziţiei. De aceea creaţia aşteaptă cu dorinţă vie descoperirea fiilor lui Dumnezeu (Romani 8.19). Noi datorăm poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu Omului ceresc, cu care suntem legaţi, căci „cum este Cel ceresc aşa sunt şi cei cereşti” (1 Corinteni 15.48). La revenirea lui Hristos se va vedea aceasta în glorie, chiar şi în ceea ce priveşte trupul nostru. Aşa cum am purtat chipul primului om, al lui Adam material şi muritor, la fel vom purta chipul ultimului Adam, Omul glorificat în cer (1 Corinteni 15.49).

La Pavel era realmente vorba de „viziuni şi descoperiri ale Domnului” (2 Corinteni 12.1), de care el ca „un om în Hristos” a avut parte. Nu erau închipuiri sau invenţii omeneşti. Şi eu gândesc, că există un context şi cu viziunea de chemare a apostolului, aşa cum găsim aceasta în cartea Faptele apostolilor 9; 22; 26. Atunci când lumina din cer a strălucit în jurul lui, Pavel a înţeles pentru prima dată că Isus, pe care el Îl prigonea, ca şi Cap în cer era unit cu toţi aceia de pe pământ care Îi aparţineau. Hristos trăieşte în mădularele trupului Său pe pământ, şi invers, ei sunt uniţi cu El ca şi Cap al lor în cer. Hristos în noi şi noi în Hristos: aceasta este taina Bisericii (Adunării), a cărei administrare [a tainei] a primit-o Pavel.

Paradisul şi cerul al treilea

Pavel nu s-a lăudat cu descoperirile pe care le-a primit, în contrast cu publicitatea acelora care primesc acum uneori astfel de experienţe paradisiace. El a vorbit foarte rar despre acestea. Au trecut aproape paisprezece ani de când el a fost răpit în al treilea cer (o perioadă de timp care în modul cel mai remarcabil se întâlneşte şi în Galateni 2.1).

Apostolul a dat lui Hristos onoarea care I se cuvenea, prin aceea că el s-a numit pe sine însuşi numai „un om în Hristos”. Ca urmare a lucrări lui Hristos, toţi credincioşii adevăraţi sunt uniţi cu El în cer. Capul ceresc actualizează mădularele Sale. Acolo unde este El, suntem şi noi înaintea feţei lui Dumnezeu. Ca „om în Hristos” noi am căpătat har în El şi chiar am fost făcuţi plăcuţi în Preaiubitul. De aceea locul tuturor credincioşilor adevăraţi este în cerul al treilea, şi aceasta va deveni curând realitate deplină la răpirea Bisericii (Adunării).

Cerul al treilea este „Cerul cerurilor” (Psalmul 148.4), acesta este domiciliul nemijlocit al lui Dumnezeu. În privinţa aceasta ne putem gândi la împărţirea Templului şi a cortului din pustie: După curtea din faţă şi Locul sfânt urma Locul Preasfânt sau „Sfânta Sfintelor”. Acesta era locul unde domnea Dumnezeu şi unde avea loc ispăşirea în Ziua cea mare a ispăşirii prin sângele jertfei pentru păcat, care era adus de marele preot în Locul Preasfânt (Leviticul 16Evrei 13.11).

În continuare apostolul spune că el a fost luat în Paradis (2 Corinteni 12.3,4). Nu gândesc că prin Paradis ar fi vorba de un alt loc decât cerul al treilea, despre care el a vorbit mai înainte; probabil este o parte a cerului al treilea.

Este vorba despre aceeaşi persoană (un om în Hristos), şi Pavel repetă numai că el nu ştie dacă aceasta a avut loc în trup, sau în afară de trup. În cazul Paradisului (acesta este un spaţiu înconjurat cu ziduri, o grădină de plăceri) este vorba în mod deosebit de savurarea binecuvântărilor locului acesta. Această grădină cerească este plină de gloria lui Dumnezeu. De aceea specificarea „vorbiri (lucruri) de nespus”, care se aud acolo. Ne vom ocupa în curând cu însemnătatea lor.

Răpit în trup sau în afara trupului

Pavel a fost dus, sau răpit în cerul al treilea. Aceasta trebuie să fi fost o experienţă care a avut loc deodată, aşa cum redă aceasta verbul folosit „a răpi” (compară cu Matei 11.12Ioan 10.12,28,29Faptele apostolilor 8.39; 23.191 Tesaloniceni 4.17Iuda 23Apocalipsa 12.5). Această „ducere” poate fi o răpire a simţului, un extaz al duhului (compară cu Faptele apostolilor 22.17 şi 2 Corinteni 5.13), dar putea să fi avut loc realmente „în trup”. Istoria evanghelistului Filip confirmă că în cele din urmă nu este imposibil aceasta, căci Duhul Domnului l-a luat – l-a răpit -, aşa că famenul nu l-a mai văzut (Faptele apostolilor 8.39).

Aceasta este important pentru tema noastră, pentru că noi ca şi credincioşi în curând vom fi luaţi deodată de pe pământ şi vom întâmpina pe Domnul în văzduh. Aceasta nu va fi atunci un extaz, nu va fi un extaz al duhului. Aceasta va avea loc efectiv „în trup”: şi anume în trupul transformat al celor în viaţă, care vor fi în viaţă la venirea Domnului, respectiv în trupuri de înviere al celor adormiţi prin Hristos. Aceasta are loc potrivit cuvintelor apostolului la „răpirea” Bisericii (Adunării) (1 Tesaloniceni 4.15-17). Biserica va fi luată pe neaşteptate de pe pământ. De aceea unele traduceri nu vorbesc despre „luarea” ci despre „răpirea Bisericii” (engleză „rapture”, olandeză „wegvoering”, spaniolă „arrebatamiento”, germană „Entrückung”).

Pavel spune de două ori, că el cu adevărat nu ştie dacă a avut loc în trup sau în afara trupului. „Dumnezeu ştie” (2 Corinteni 12.2,3). Aceasta era cunoscut numai lui Dumnezeu. Însă despre Ioan se spune de câteva ori în ultima carte a Bibliei, că el era „în duhul” sau a fost fascinat în duhul (Apocalipsa 1.10; 4.2; 17.3; 21.10). Deci aceasta a avut loc evident în afara trupului, cu toate că tot ce el a văzut şi a auzit, după ce „a fost suit” în cer (Apocalipsa 4.1), putea fi perceput foarte exact.

Însă Pavel a fost aşa deodată „răpit” de pe pământ, că nu a putut să constate dacă era un extaz al duhului sau era realitate (compară şi cu Faptele apostolilor 12.9). Deci este posibil ca ambele să fi avut loc, şi privit din punct de vedere biblic ambele sunt adevărate. Căci credincioşii adormiţi sunt deja acum „în afara trupului” cu Hristos în Paradis, însă curând ei şi noi toţi, cei vii, care rămân în viaţă până la venirea Domnului, vom fi luaţi efectiv „în trup” în cerul al treilea şi în casa Tatălui; şi astfel vom fi pentru totdeauna la Domnul!

Patru lucruri de nespus

Atunci noi vom fi – cine ştie cât de curând – martori ai cuvintelor de nespus, care se aud acolo. Pavel nu aminteşte cine rosteşte aceste cuvinte: de sfinţii cereşti, de îngeri sau de Dumnezeu. Aceasta ne rămâne ascuns. Însă în ultima carte a Bibliei auzim de numeroase comunicări şi revelaţii profetice prin persoane din cer. Evident acolo nu este vorba despre „cuvinte care nu se pot spune”. Numai ceea ce vorbesc cele şapte tunete a trebuit Ioan să pecetluiască (Apocalipsa 10.4).

La fel de puţin putem presupune, că Pavel nu a trebuit să înţeleagă aceste „cuvinte de nespus”. Dimpotrivă, erau revelaţii „deosebite” sau „măreţe”, pe care el evident le-a înţeles (2 Corinteni 12.7). Căci altfel n-ar fi avut nevoie să primească o țepușă în carne, dacă nu ar fi fost pericolul mare al înălţării de sine şi glorificării de sine.

Probabil în privinţa aceasta trebuie să ne gândim la numeroasele revelaţii pe care Pavel le-a primit referitoare la adevărul despre Hristos şi Adunarea (Biserica) Sa, taine cu privire la viitor, cum ar fi restabilirea lui Israel, răpirea Bisericii şi aşa mai departe. Foarte multe din ele le-a scris în epistolele sale. De aceea caracterul lor de nespus se referă la forma cerească, divină a acestor taine, aşa cum ele vor fi cunoscute în Paradis. Însă nu este permis unui om de pe pământ să vorbească despre această experienţă cerească. Duhul Sfânt însă a condus pe Pavel şi pe ceilalţi apostoli aici pe pământ în tot adevărul divin (Ioan 16.13).

În orice caz nu este nici o îndoială că apostolul a luat cu adevărat cunoştinţă despre aceste revelaţii cereşti, pe care noi toţi le vom cunoaşte în curând (1 Corinteni 13.12). În timp ce el era în cerul al treilea, savurarea acestor lucruri nu constituia nici o problemă pentru el. Însă de îndată ce el era din nou pe pământ, a avut nevoie de o ţepuşă în trupul său (probabil o suferinţă a ochilor; Galateni 4.13-15), pentru ca el să nu se înalţe din pricina revelaţiilor. Pavel nu era încă desăvârşit pe pământ.

Însă credincioşii adormiţi au deja acum în Paradis parte de savurarea deplină a acestor lucruri cereşti minunate. Fericirea în starea intermediar nu se deosebeşte de fericirea din starea veşnică, în ceea ce priveşte felul ei. Imediat după adormire creştinul credincios este la Hristos (Filipeni 1.23), şi aceasta îl face fericit. Scriptura nu face nici o diferenţă în privinţa aceasta între starea intermediară şi starea veşnică. Ea nu face această diferenţiere nici cu privire la cei necredincioşi: grozăvia şi caracterul chinurilor în locuinţa morţilor şi în iazul de foc sunt puse pe aceeaşi treaptă.

De altfel noi nici aici pe pământ nu suntem lipsiţi de aceasta, căci noi ne bucurăm deja acum de Hristos „cu bucurie de nespus şi glorioasă” (1 Petru 1.8). Nu este bine să exprimăm în cuvinte această bucurie cerească, însă noi vedem strălucirea ei, între altele pe faţa lui Ştefan (Faptele apostolilor 6.15; 7.55).

În afară de aceasta noi putem mulţumi Dumnezeului nostru şi Tatăl pentru „darul Său nespus de mare” (2 Corinteni 9.15), şi anume pentru darul Fiului Său preaiubit şi pentru darul Duhului Sfânt (Ioan 4.10). Cine ar putea să măsoare bogăţia acestor daruri divine?

Pe lângă aceasta este Duhul Însuşi, care în timpul de acum Se roagă pentru noi şi imploră cu „suspine negrăite” (Romani 8.26). Duhul, care locuieşte în noi, dă naştere în inimile noastre la rugăciuni „potrivite cu voia lui Dumnezeu”, rugăciuni divine pentru „sfinţi” (Romani 8.27). Bogăţiile de nespus ale Dumnezeirii Triunitate ne stau deci aici pe pământ la dispoziţie!

Cu Ioan în Paradis
Fericirea de a intra în cetatea sfântă

Hugo Bouter

Verset călăuzitor: Apocalipsa 22.14

Apocalipsa 22.14: Ferice de cei care îţi spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe porţi în cetate!

Fericirea de a intra în cetatea sfântă

Aceasta este ultima „strigare de fericire” în cartea Apocalipsa (în total sunt şapte în această carte). Ea se referă la intrarea în noul Ierusalim, cetatea cerească a Împărăţiei păcii (compară cu Evrei 12.22-24). Vedem aici că este o premisă importantă pentru a putea intra în cetate – spălarea hainelor -, şi de asemenea aflăm ce conţine dreptul de cetăţenie al cetăţii cereşti. Este vorba de:

  1. Dreptul de a savura din pomul vieţii şi
  2. Intrarea pe porţile cetăţii. Aceste două privilegii ne sunt dăruite prin credinţă: să ai parte cu Hristos şi să locuieşti în interiorul porţilor cetăţii lui Dumnezeu, în Biserica glorificată.

După aceea găsim reversul cu privire la ceilalţi: care sunt afară. Contrastul este mare: „Afară sunt câinii şi vrăjitorii şi curvarii şi ucigaşii şi idolatrii şi oricine iubeşte şi practică minciuna” (Apocalipsa 22.15). Sfinţenia divină este deci sever practicată în cetatea cerească. Există un clar „înăuntru” şi „afară”, şi aceasta are un caracter definitiv. Această exprimare aminteşte despre ceea ce Pavel scrie cu privire la graniţele Bisericii lui Dumnezeu aici pe pământ (1 Corinteni 5.12,13).

În cartea Neemia găsim un pasaj în care poporul a preamărit pe oamenii care de bună voie au vrut să locuiască în Ierusalim. Căci cetatea era întinsă şi mare, dar numărul locuitorilor era mic (Neemia 7.4; 11.1,2). În Ierusalimul ceresc situaţia este cu totul alta. Timpul pentru a lua decizii va fi atunci trecut. Este o mulţime nenumărată care va popula cetatea. În afară de aceasta este Domnul cel care laudă aici pe locuitori. El personal vorbeşte în aceste versete – şi anume începând din Apocalipsa 22.6. Ambele „fericiri” din acest capitol sunt rostite de El Însuşi.

Premisa pentru a primi dreptul de cetăţenie în Sionul ceresc este spălarea hainelor noastre. Aceasta vorbeşte despre curăţirea prin sângele lui Hristos şi despre schimbarea totală a conduitei de viaţă, care este urmarea corespunzătoare. În cântarea de laudă din Apocalipsa 1 citim că El ne-a răscumpărat prin sângele Său (Apocalipsa 1.5). Unele manuscrise scriu aici, că El ne-a spălat de păcatele noastre în sângele Lui. Prima parte arată spre mijlocul care era necesar pentru curăţirea noastră, ultima arată spre preţul, care trebuia plătit pentru răscumpărarea noastră. Era necesar sângele lui Hristos, ca să ne răscumpere (aşa cum este confirmat în Apocalipsa 5.9), însă totodată ca să ne spele şi să ne cureţe.

Despre credincioşii, care vin din necazul cel mare, se spune: „Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului” (Apocalipsa 7.14). Deci ei înşişi îşi spală hainele, ca să le facă albe în sângele Mielului. Aceasta scoate în evidenţă responsabilitatea noastră, prin mărturisirea vinei şi să ne apropiem de Dumnezeu printr-o atitudine de judecată de sine, dar şi cu o credinţă sinceră în mijlocul de curăţire, pe care Dumnezeu l-a dat. Nu există un alt mijloc pentru curăţire şi iertarea păcatelor: sângele lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, ne curăţă de toate păcatele (1 Ioan 1.7). Pasajul din cartea Apocalipsa 22 foloseşte de asemenea această formă activă: „Ferice de cei care îşi spală hainele” (Apocalipsa 22.14).

Rezultatul curăţirii noastre

Spălarea hainelor are două urmări: curăţirea prin sângele Mielului şi dreptul

  1. la viaţa veşnică (prin intermediul mâncatului din pomul vieţii) şi
  2. la intrarea în noul Ierusalim. Noi primim împuternicire asupra sau la [dreptul de hrănire] pomul vieţii, precum şi dreptul de a intra prin porţi în cetate.

Celor necredincioşi le sunt refuzate aceste două privilegii (Apocalipsa 22.19).

În viziunea cetăţii sfinte, care precede cele spuse aici, sunt clar descrise unele lucruri. Era privilegiul apostolului Ioan să fie răpit în cer şi în cele din urmă să vadă mireasa, soţia Mielului – Ierusalimul ceresc – în toată frumuseţea ei strălucitoare (Apocalipsa 4.1,2; 21.9-22.5). Cerul s-a deschis pentru el, şi el a urcat acolo – în extazul duhului, textual „în duhul” – şi a văzut un tron în cer. Acest tron vorbeşte despre guvernarea dreaptă a lui Dumnezeu şi despre domnia Mielului.

La sfârşitul cărţii Apocalipsa se arată că tronul este şi originea fericirii şi binecuvântării. Din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului izvorăşte râul apei vieţii, şi în mijlocul străzii cetăţii şi pe cele două maluri ale râului stă pomul vieţii, care aduce rod în fiecare lună; şi frunzele pomului sunt spre vindecarea naţiunilor.

Vorbirea simbolică despre pomul vieţii este preluată din primul capitol din Geneza. Ea se întâlneşte şi în făgăduinţa dată învingătorului din biserica din Efes (Apocalipsa 2.7). Mâncatul din rodul pomului vieţii – ca şi mâncatul din pâinea vieţii – este o imagine a faptului că cineva are parte de Hristos. Noi avem voie (vorbind simbolic) să ne hrănim din El, ca să primim adevărata viaţă de la Dumnezeu şi ca s-o menţinem (vezi Ioan 6).

Tabloul despre porţile cetăţii, prin care noi avem voie să întrăm în cetatea lui Dumnezeu, este preluat din cartea Isaia. Poarta este locul de pronunţare a sentinţei. Porţile constituie singurul loc de intrare în cetate; numai cei drepţi vor intra prin ele (compară cu Isaia 26.1,2; 60.1-22). Locul nostru garantat prin lege ca credincioşi este în interiorul zidurilor sigure ale cetăţii, pe care Dumnezeu a pregătit-o. Puterea Lui protejează pe ai Săi. Astfel noi vom fi pentru totdeauna la Domnul şi vom umbla înaintea tronului lui Dumnezeu şi al Mielului, ca să-I slujim şi să-L onorăm. Ai şi tu parte de această fericire?

Pomul vieţii în mijloc

Primul lucru pe care Ioan l-a văzut în cer (după ce a fost condus acolo în duhul), era tronul şi Cel care şedea pe tron (Apocalipsa 4.2). Era tronul lui Dumnezeu şi al Mielului, acesta este Hristos (Apocalipsa 22.1). În Apocalipsa 5.6 Mielul stă în mijlocul tronului. Aici în Apocalipsa 22 Ioan vede râul apei vieţii, strălucitor ca cristalul; care ieşea din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. Mielul este izvorul vieţii: viaţa curge din El ca un râu înviorător. Hristos este viaţa noastră (Coloseni 3.4).

Această viziune aminteşte de fluviul Templului, care în Împărăţia păcii care va veni va ieşi din clădirea Templului, acesta este locul tronului Dumnezeului lui Israel (Ezechiel 47.1-12). Şi alte detalii din Apocalipsa 22 sunt preluate din acesta. Realitatea cerească, care depăşeşte gândirea şi înţelegerea noastră, va fi reflectată în binecuvântarea pământească în timpul Împărăţiei de o mie de ani a păcii.

Pe ambele părţi ale râului, dar şi în mijlocul străzii cetăţii sfinte, Ioan vede pomul vieţii [sau: pomii vieţii]. Râul şi pomii care îl înconjoară, sunt aduşi aici în legătură cu strada (la singular!) cetăţii cereşti. Evident râul curge îndelungul străzii de aur.

În cadrul străzii ne putem gândi la Hristos ca şi Cale. În cazul râului gândul stă pe prim plan la curăţire şi înviorare. Mielul înjunghiat este izvorul apei vieţii, a apei care ne curăţă prin aceea că ea ne dăruieşte viaţă nouă (compară cu Ioan 3.5). Însă strâns legat cu acesta vedem pomul vieţii în mijlocul străzii şi pe cele două maluri ale râului (Apocalipsa 22.2). Aici este vorba mai mult de viaţa care aduce rod, viaţa, care se dă altora.

Un pom în Scriptură este deseori un simbol al puterii omeneşti mari pe pământ (vezi de exemplu Daniel 4). Însă Hristos este pomul vieţii în Ierusalimul de sus. El este Prinţul vieţii puternic, care dăruieşte viaţa cui vrea El (Ioan 5.21; 17.2). Şi viaţa, pe care El o dă, este potrivită pentru cer. Dacă Îl cunoaştem prin credinţă, atunci posedăm în El viaţa veşnică şi suntem desăvârşit de potriviţi ca să putem apărea în prezenţa lui Dumnezeu.

Hristos Însuşi este viaţa veşnică, care era la Tatăl şi care ne-a fost făcută cunoscut (1 Ioan 1.2). El S-a dat pe Sine Însuşi în moarte, ca să ne poată da viaţa: viaţa unei noi rânduieli, viaţa care a biruit moartea şi care a intrat în cer. Această viaţă ne-a fost dăruită prin credinţa în Numele Său. Astfel Hristos a devenit Capul unei generaţii noi de oameni: aşa cum este Cel ceresc, la fel sunt şi cei cereşti (1 Corinteni 15.48).

În Ierusalimul ceresc vedem numai pomul vieţii; pomul cunoştinţei binelui şi răului nu este amintit niciunde în ultima carte a Bibliei. Aşa cum pomul vieţii a fost plantat în mijlocul grădinii Eden, aşa este Hristos centrul Paradisului lui Dumnezeu (Apocalipsa 2.7). Hristos este aici pentru toţi ai Săi centrul binecuvântării, al vieţii şi al adorării. Nici un păcat, nici un eşec, nici o conştiinţă acuzatoare, nici o condamnare, nici moarte, nici îndepărtare din prezenţa lui Dumnezeu – toate acestea nu vor mai fi aici. Ca să zicem aşa, Hristos a luat asupra Sa toate urmările negative rezultate pe baza mâncatului din pomul cunoştinţei binelui şi răului, şi astfel El a devenit „pomul vieţii” pentru toţi cei care Îi aparţin. Isus în centru, numai Isus singur!

În cetatea sfântă cu străzi de aur,
curge râul apei vieţii;
acolo este lumina minunată, pe care nimeni n-a văzut-o,
dar ce este mai minunat este că acolo vedem pe Isus.

Viaţa veşnică în restul epistolelor NT
Iacov 1.18; 2.18; 1 Petru 1.3; 2 Petru 1.3,4; 2.20-22; Iuda 17-21

William Kelly

Locuri biblice: Iacov 1.18; 2.181 Petru 1.32 Petru 1.3,4; 2.20-22Iuda 17-21

În epistola lui Iacov

Epistola lui Iuda se adresează »celor douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate«, şi reia tema »Cuvântului de la început despre Hristos« (Evrei 6.1). Ea insistă nu numai cu privire la mântuire, ci şi la viaţă, dăruită de Tatăl luminilor, care ne-a născut potrivit voii Sale prin Cuvântul adevărului. Nimic altceva nu Îl satisface în afara acestei naturi noi. Nimeni nu poate arăta credinţa sa în altceva decât prin faptele sale (capitolul 2). Credinţa, care nu are fapte corespunzătoare, este fără rod şi moartă. »Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie« (Iacov 1.19). Cuvântul dă viaţă, prin aceea că El prezintă sufletului pe Hristos, şi prin rămânerea în Hristos urmează roada; căci viaţa nouă trăieşte prin dependenţa de El. Această epistolă priveşte partea practică şi dreaptă, judecă pe baza unei legi a libertăţii concordanţa între căile, cuvintele şi inimile noastre, caracterizează prietenia cu lumea ca vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, cerând răbdare până la venirea Domnului.

În epistolele lui Petru

Viaţa din belşug este prezentată ca parte actuală a creştinilor iudei, cărora Petru le adresează prima sa scrisoare. »Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi…«, şi aşa mai departe. La sfârşit ca şi la început este arătată clar viaţa nouă a harului şi adevărului, şi aşa cum noi am fost născuţi prin Cuvântul lui Dumnezeu, tot aşa suntem şi hrăniţi (capitolul 2). Bărbaţii şi femeile dintre ei sunt îndemnaţi ca împreună-moştenitori ai harului vieţii. Dacă ei nu ar avea viaţa deja acum, ei nu ar putea să locuiască împreună nici măcar un ceas sau un moment.

Scrisoarea a doua adresată aceloraşi destinatari consolidează aceleaşi gânduri în 2 Petru 1.3,4 şi confirmă posesiunea unei naturi divine şi nu numai o schimbare morală. La cine nu este mai mult decât aceasta, aceluia îi este prezentată pierzarea totală, prin aceea că se întoarce înapoi la lucrurile de care a fugit. Numai viaţa veşnică rămâne. Altfel este totdeauna numai un câine sau o scroafă spălată – ei nu au fost niciodată născuţi din Dumnezeu.

În epistola lui Iuda

Iuda se referă mai mult la decăderea îngrozitoare decât la fărădelegea, pe care Petru o stigmatizează, chiar dacă ambele pot fi prezente în aceeaşi persoană. Însă el scrie fără îngrădire la »cei chemaţi, care sunt iubiţi de Dumnezeu Tatăl, şi păstraţi pentru Isus Hristos«, având în vedere creştinătatea decăzută şi judecata Domnului asupra păcătoşilor, când El va veni în mijlocul miilor de sfinţi ai Săi. Cei preaiubiţi trebuie deocamdată să se zidească pe credinţa lor preasfântă, rugându-se în Duhul Sfânt, şi să se păstreze pe ei înşişi în dragostea lui Dumnezeu, aşteptând îndurarea Domnului nostru Isus Hristos spre viaţa veşnică. Fără îndoială aici este vorba de „final”, dar nu a existat nici un început al harului, fără să se creadă în El şi în Numele Lui şi să primeşti viaţa, pentru ca în ultimul timp al batjocoritorilor, care umblă după poftele lor păcătoase, să umble după voia lui Dumnezeu.

 Partea anterioară


Tradus de la: Das ewige Leben (5) In den übrigen Briefen

Extras din cartea „F.E.R. Heterodox on Life Eternal“ de William Kelly

Traducere: Ion Simionescu

Viaţa veşnică în epistolele pauline
Romani 5.17,18; 6.4; 8.2,10,11; 2 Corinteni 4.10,11; 5.4,15; Galateni 2.20; Efeseni 1.4,5; 2.6; Filipeni 1.21; Coloseni 2.11-13; 3.1-4

William Kelly

Locuri biblice: Romani 5.17,18; 6.4; 8.2,10,112 Corinteni 4.10,11; 5.4,15Galateni 2.20Efeseni 1.4,5; 2.6Filipeni 1.21Coloseni 2.11-13; 3.1-4

În epistola către Romani

Nu era misiunea lui Pavel să scrie credincioşilor despre darul vieţii veşnice. În această epistolă sunt prezentate detaliat dreptatea şi planurile lui Dumnezeu, la baza cărora stă lucrarea lui Hristos, cărora învierea şi înălţarea Sa la cer le dă un caracter ceresc şi care în cele din urmă vor fi încununate prin venirea Sa. De aceea el vorbeşte despre viaţa veşnică la sfârşit (Romani 2.7; 5.21; 6.22).

Totuşi el vorbeşte nu numai despre domnia în viaţă, ci şi despre îndreptăţirea vieţii (Romani 5.17-18), o expresie remarcabilă şi un privilegiu minunat, pe care creştinul îl poate savura deja astăzi. Este nu numai viaţa »veşnică«, ci viaţă în înviere şi în putere. Justificarea prin sângele Său rezolvă problema păcatelor noastre, justificarea prin viaţa Sa de înviere merge mai departe şi rezolvă problema păcatului (a păcatului în carne, nu a răului practicat de noi, ci a eului nostru rău) în El, Cel mort şi înviat. De aceea în Romani 6.4 suntem solicitaţi »să umblăm în înnoirea vieţii«. Aceasta se referă foarte sigur nu la umblarea noastră cu Hristos, când vom fi în glorie, ci la umblarea noastră aici pe pământ. Însă aceasta are ca premisă, că viaţa lui Hristos este acum a noastră ca şi atunci când totul va fi desăvârşit. Nu este nimic altceva decât viaţa veşnică. Şi aşa cum Hristos a înviat şi trăieşte pentru Dumnezeu, tot aşa şi noi să ne ţinem morţi faţă de păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Hristos Isus.

Moartea şi învierea Sa au o aşa valoare, că Romani 7 poate spune, că dacă noi am fi evreu din evrei, am fost »făcuţi morţi faţă de lege, prin trupul lui Hristos, ca să fim ai Altuia, care a fost înviat dintre morţi, ca să aducem rod lui Dumnezeu« – un rezultat, care fără viaţă, fără viaţa veşnică nu ar fi posibil.

Tot aşa spune Romani 8.2, că legea (nu a lui Moise, ci a) »Duhului de viaţă în Hristos« (compară cu Ioan 20.22) m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii. Este viaţa Sa de înviere dăruită nouă, forma în care El dă fiecărui credincios viaţa veşnică. Conlucrarea Duhului Sfânt în această viaţă este accentuată clar, şi prin aceasta, ceea ce este acum este clar diferenţiat de desăvârşirea lucrării Sale, când trupul va fi adus la viaţă (Romani 8.10,11).

În prima epistolă către Corinteni

În 1 Corinteni 9 şi 1 Corinteni 10 este scris spre atenţionarea noastră despre pericolul puterii fără viaţă. Tema străbate chiar întreaga epistolă. În epistola a doua aceasta devine mai clar (2 Corinteni 2.16; 3.6). După aceea suntem solicitaţi în 2 Corinteni 4.10,11, să purtăm »întotdeauna în trup omorârea lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în trupul nostru; pentru că noi, cei care trăim, întotdeauna suntem daţi morţii datorită lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus să fie arătată în carnea noastră cea muritoare.« Se poate exprima mai clar, că credinciosul are deja acum viaţa Sa, viaţa veşnică, chiar dacă trupul nostru este încă muritor şi aşteaptă »învierea« (nu numai „prin”, ci) cu Isus (2 Corinteni 4.14)? Acest triumf este asupra morţii (»ceea ce este muritor va fi înghiţit de viaţă«; 2 Corinteni 5.4). Şi la ce viaţă se referă 2 Corinteni 5.15 în aceia »care trăiesc«, în contrast cu aceasta, că »toţi au murit«? Nu este aceasta viaţa veşnică şi viaţă din belşug? Şi nu este ea aici şi acum? »De aceea, dacă cineva este în Hristos, este o creaţie nouă«. Ce ar putea fi mai clar? Trebuie să fi deja împietrit, ca să tăgăduieşti, că aceasta se referă la timpul actual, numai pentru că împlinirea desăvârşită va avea loc abia la venirea lui Hristos; sau să tăgăduieşti că noi »avem această comoară« (2 Corinteni 4.7), numai pentru faptul că ea este »în vase de lut«.

În epistola către Galateni

Epistola către Galateni nu vorbeşte o altă limbă. În ce fel a fost revelat Fiul lui Dumnezeu în Saul din Tars, atunci când el a fost chemat (Galateni 1.16), dacă nu ca viaţă – Hristos viaţa noastră? Tot aşa spune apostolul în Galateni 2.20: »Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine; şi ceea ce trăiesc acum în carne, trăiesc prin credinţă, aceea în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.« Se poate îndoi vreun credincios, că această viaţă este viaţa veşnică? În Galateni 5.25 se spune: »Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul.« Poate cineva să fie aşa de îndrăzneţ să despartă aceasta de Hristos sau să tăgăduiască, că viaţă veşnică este astăzi?

În epistola către Efeseni

În epistola către Efeseni suntem văzuţi ca aceia care sunt binecuvântaţi cu tot felul de binecuvântări spirituale în locurile cereşti în Hristos. Nu avem noi acum o natură nouă, sfântă şi fără cusur în dragoste, corespunzând planului lui Dumnezeu (Efeseni 1.4-5)? Hotărârea mai dinainte a înfierii sau adoptării este ea exclusiv viitoare? Poate exista vreuna din ele fără viaţa veşnică? Capitolul 2 respinge categoric astfel de gânduri şi vesteşte, că Dumnezeu, care este bogat în îndurare, din pricina multei Sale dragoste faţă de noi, pe noi, care eram morţi în păcate şi greşeli, ne-a adus la viaţă – cu Hristos – şi ne-a înviat împreună cu El şi ne-a aşezat în locurile cereşti în Hristos (Efeseni 2.6). De ce poate fi această viaţă depăşită? Este clar un privilegiu actual, despre care nu se poate spune nici despre credincioşii din Vechiul Testament şi nici despre credincioşii din Împărăţia de o mie de ani că îl au. Este viaţă veşnică, dar chiar mai mult. Este adevărul paulinic, care i-a fost dat prin inspiraţia Duhului lui Hristos, nu numai despre a da viaţă, despre care vorbeşte Ioan ca despre o realitate care aparţine în totalitate timpului actual, ci despre Hristos, înviat dintre morţi, şi despre credincios, care a fost făcut deja viu şi înviat împreună cu El şi aşezat în El – aşa cum ştim din alte locuri – şi care aşteaptă să şadă împreună cu El, când va fi transformat la venirea Sa.

»Un om nou« (Efeseni 2.15) presupune existenţa vieţii şi a unei poziţii privilegiate deja astăzi. Acelaşi lucru este valabil pentru locuirea lui Hristos prin credinţă în inimile noastre şi pentru priceperea spirituală şi pentru cunoaşterea dragostei Sale, care întrece orice cunoştinţă (Efeseni 3). Acelaşi lucru este valabil şi pentru solicitarea de a umbla corespunzător acestei chemări minunate a lui Dumnezeu (Efeseni 4), nu numai de unul singur, ci şi în comun, prin aceea că ne-am îmbrăcat cu omul nou şi ne-am dezbrăcat de omul vechi. Acelaşi lucru este valabil în Efeseni 5, când noi ca şi copii preaiubiţi trebuie să fim imitatori ai lui Dumnezeu şi să umblăm în dragoste, aşa cum Hristos ne-a iubit, şi ca şi copii ai luminii şi nu ca nişte neînţelepţi, ci ca înţelepţi, înţelegând care este voia Domnului – la toate acestea viaţa este premisa.

În epistola către Filipeni

Filipenilor le scrie Pavel despre practica creştină. »Pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig« (Filipeni 1.21). Cum să fie viaţa pentru noi Hristos, fără să ai pe Hristos ca viaţă a noastră – şi aceasta incontestabil ca viaţă veşnică? Aşa după cum credinţa în El era mijlocul pentru aceasta, tot aşa umplerea lor cu roada neprihănirii (Filipeni 1.11) şi suferinţa lor pentru El (Filipeni 1.29) nu puteau să fie fără realitatea existentă. Să predici pe Hristos din duh de invidie şi ceartă se poate face uşor fără viaţă, dar fără viaţă nu se poate prezenta Cuvântul fără a fi în starea de copii ai lui Dumnezeu fără cusur şi curaţi sau prin lepădare de sine să glorifici pe Hristos sau să înveţi să te mulţumeşti cu ce ai.

În epistola către Coloseni

În epistola către Coloseni viaţa în Hristos este pretutindeni nu la suprafaţă. Pavel nu a încetat să se roage, ca noi să umblăm în chip vrednic de Domnul, în toate plăcuţi, aducând roadă şi crescând; foarte sigur nu fără viaţă. De aceea şi mulţumirea adusă Tatălui, care ne-a făcut capabili pentru moştenirea sfinţilor în lumină (Coloseni 1). Însă în capitolul 2 devine şi mai clar. Cum să umble ei în Hristos, pe care L-au primit deja, fără să aibă viaţa în Hristos? Pe când noi eram morţi în greşelile noastre şi în firea noastră necircumcisă, Dumnezeu ne-a adus la viaţă cu Hristos, prin aceea că El a iertat toate greşelile noastre şi ne-a înviat împreună cu El. Aceasta înseamnă nu numai viaţa veşnică, ci înseamnă să ai viaţa Sa, în forma cea mai înaltă şi în legătura cea mai strânsă cu El. Aşa se spune şi în capitolul 3, că ei, ca unii care au înviat împreună cu Hristos, să caute ce este sus, şi să nu se gândească la ceea ce este pe pământ. »Căci voi aţi murit, şi viaţa voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu. Când se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.« Dar tot aşa El este deja acum viaţa noastră, chiar dacă nu este aşa de deplin cum va fi atunci.

În restul scrisorilor paulinice

Nu este necesar să căutăm dovezi asemănătoare în scrisorile către Tesaloniceni, Evrei şi în cele adresate lui Timotei, Tit şi Filimon. Pretutindeni este premisa, că toţi posedă viaţa veşnică, cu excepţia mărturisitorilor de formă. Nu vrem să forţăm solicitarea din 1 Timotei 6.12: »Apucă viaţa veşnică«, sau în versetul 19: »adevărata viaţă«, în contrast cu lucrurile care sunt aşa de ispititoare pentru carne. Aici înaintea privirii stă finalul minunat. Dar aceia, care nu au pe Hristos ca viaţă a lor, vor obosi în facerea binelui, ei sunt morţi, în timp ce trăiesc. Însă 2 Timotei 1.1 se pare că se aseamănă cu felul de prezentare al lui Ioan referitor la viaţa în Hristos, care a fost adusă acum la lumină prin Evanghelie. Şi la compararea cu Tit 1.2 şi Tit 3.7 vedem diferenţa între speranţa creştină şi speranţa iudaică.

Viaţa veşnică în epistolele lui Ioan
1 Ioan 1.1-4; 3.1-3; 5.1-5; 5.12,13; 5.20

William Kelly

Texte biblice: 1 Ioan 1.1-4; 3.1-3; 5.1-5; 5.12,13; 5.20

În 1 Ioan capitolul 1

În cele două epistole scurte ale lui Ioan stă la bază în înţelepciune divină adevărul şi dragostea şi în prima epistolă ele sunt prezentate detaliat, unde din nou viaţa veşnică este permanent principiul dominant. Aşa cum înţelepciunea în Proverbe 8 se referă la Hristos, aşa este aici viaţa veşnică în introducerea minunată. »Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii, – pentru că viaţa a fost arătată, şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţă care era la Tatăl, şi care ne-a fost arătată; – deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos. Şi vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină.« (1 Ioan 1.1-4) Revelarea vieţii în dimensiunea ei cea mai deplină a avut loc faţă de apostoli (chiar dacă nu exclusiv numai faţă de ei), pentru ca ei să poată relata altora despre ea, care apoi la rândul lor prin învăţătura fidelă să aibă bucuria deplină prin participarea la părtăşia lor cu Tatăl şi cu Fiul Său Isus Hristos, pe baza vieţii veşnice, a vieţii – aşa cum Ioan o descrie -, înainte ca ea să fie revelată, care era la Tatăl, nesupusă niciunei îngrădiri în timp; căci El era veşnic.

Descrierea nu este aşa de abstractă ca în Ioan 5.26 (»Tatăl are viaţa în Sine Însuşi«), ci personală (»la Tatăl«, πρὸς τὸν IIατέρα); aceasta nu o poate tăgădui nimeni. Umblarea într-o astfel de lumină conduce necondiţionat la o astfel de părtăşie. Restul capitolului ne arată mesajul divin, care judecă orice mărturie falsă, în timp ce cel sincer savurează harul care curăţă de orice păcat prin sângele lui Isus, Fiului Său. În slujba de apărare a celui drept înaintea Tatălui s-au luat măsuri pentru eşecul lui (1 Ioan 2.1.2), şi El este şi ispăşirea în valoarea ei permanentă şi aplicarea ei cea mai cuprinzătoare.

În 1. Ioan capitolele 2 şi 3

Începând cu 1 Ioan 2.3 urmează apoi aplicarea practică la aceia care poartă Numele Lui: Ascultarea (1 Ioan2.3-6); dragostea (1 Ioan 2.7-11); ambele însuşiri necesare şi acţiuni ale vieţii în creştin, în opoziţie cu mărturisitorii falşi. Urmează o expunere bogată în conţinut cu privire la familia lui Dumnezeu şi varietăţile ei în 1 Ioan 2.12-28, unde fiecare este apelat cu privire la aceste contraste, fiecare clasă (părinţi, tineri, copii şi copilaşi). Singura referire categorică la viaţa veşnică este în versetul 25, unde făgăduinţa este prezentată ca fiind înainte de a fi lumea şi nu că ea este astăzi o făgăduinţă neîmplinită.

După aceea Ioan într-o intercalare a harului revine în 1 Ioan 3.1-3 la tema referitoare la neprihănirea practică ca dovadă de a fi născut din El, Cel drept. Intercalarea consolidează atenţionarea cu privire la fărădelege. După aceea el reia firul, prezintă însă pe Hristos ca pe Cel curat, care nu numai a îndepărtat păcatele noastre şi era fără păcat, ci şi ca Cel care oferă o natură care corespunde naturii Sale, şi aceasta atât în dragoste cât şi în dreptate. În opoziţie cu aceasta urăşte lumea; şi aşa cum ştim, că noi am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi, aşa este cel care urăşte pe fratele său, un ucigaş; şi noi ştim, că nici un ucigaş nu poate avea viaţa veşnică rămânând în el, aşa cum are cel credincios.

1 Ioan capitolul 5

Sărim acum peste restul capitolului al treilea şi peste capitolul preţios patru, căci următoarea prezenţă directă o găsim în 1 Ioan 5.1-5: »Oricine crede că Isus este Hristosul, este născut din Dumnezeu; şi oricine iubeşte pe Cel ce L-a născut, iubeşte şi pe cel născut din El. … pentru că tot ce este născut din Dumnezeu învinge lumea.« Numai egoismul se poate îndoi că oricine este născut în sens spiritual din Dumnezeu are şi viaţa divină în Fiul Său şi că »viaţa veşnică« este o viaţă superioară sau viitoare. Căci în Ioan 6.40,47 este prezentată viaţa veşnică atât ca rezultat al credinţei în El, Cel întrupat, cât şi al credinţei în faptul că El a dat Trupul Său, să fie mâncat, şi sângele Său, să fie băut (Ioan 6.54), adică ca rezultat al credinţei în moartea Sa. Şi cine ar putea trece cu vederea, că expresiile »viaţa veşnică« şi »viaţa« în 1 Ioan 5.11,12 se pot înlocui una cu alta, chiar dacă înţelepciunea divină exprimă una mai complet decât cealaltă. Însă ambele se referă la aceeaşi viaţă a lui Hristos. Nu mai puţin adevărat este că credincioşii din Vechiul Testament erau născuţi din Dumnezeu şi erau umpluţi cu aceeaşi viaţă, chiar dacă nu se poate spune despre ei, că au crezut în Domnul nostru Isus ci aveau numai o nădejde vie în Acela care va veni. Acesta era inevitabil caracterul credinţei lor, dar era credinţă, credinţa aleşilor lui Dumnezeu din zilele acelea. Nici un credincios inteligent nu se îndoieşte de partea lor cea bună prin harul lui Dumnezeu, har pe care noi, cei pentru care Dumnezeu a prevăzut ceva mai bun, nu trebuie câtuşi de puţin să-l devalorizăm sau să ne îndoim. Tot aşa de puţin era o parte mică a binecuvântării mari, de a crede în Isus, care a fost revelat de Tatăl ca Fiu al lui Dumnezeu, al Dumnezeului cel viu, care Însuşi a venit cu apă şi sânge şi căruia I-a dat mărturie atât Duhul cât şi apa şi sângele. »Şi mărturia este aceasta; Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa.« Nouă ea ne-a fost revelată cum nu putea fi revelată credincioşilor din Vechiul Testament, şi noi o cunoaştem de aceea aşa cum ei nu puteau s-o cunoască. Aceasta o confirmă pe deplin versetul următor: »V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi, că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică.« Ce privilegiu este pentru noi această cunoaştere sigură şi cât de existenţial caracteristic pentru creştinătate! Epistola nu se încheie fără să ne amintească că noi pe lângă multe alte realităţi cunoscute să ştim şi aceasta, că »Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat. Şi noi suntem în Cel ce este adevărat, adică în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică.« Ce ziditor şi preţios este aceasta pentru noi! Ce apărare împotriva oricărui idol!

Viaţa veşnică în evanghelia după Ioan
Ioan 3.14-17; 5.24-25; 6.54; 8.12; 8.52; 10.10; 10.26-30; 11.25-26; 12.50; 14.6; 14.19-20; 17.2-3; 20.31

William Kelly

Texte biblice: Ioan 3.14-17; 5.24-25; 6.54; 8.12; 8.52; 10.10; 10.26-30; 11.25-26; 12.50; 14.6; 14.19-20; 17.2-3; 20.31

În Ioan capitolul 3

Toate acestea sunt adevărate, dar încă nu este adevărul deplin. Acum urmează ceea ce este specific creştin. Acum găsim o mare parte a ceea ce este »mai bun«, pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru noi. Lui, Cel demn, potrivit cu demnitatea Sa, prin care harul şi adevărul au căpătat existenţă şi formă, I-a fost rezervat să facă cunoscută viaţa actuală, şi anume în Evanghelie, care începe cu Fiul, necunoscut de lume şi lepădat de propriul Său popor.

Potrivit revelărilor, Nicodim este primul căruia i se dezvăluie, şi aceasta pe când el era încă unul care punea întrebări, a cărui conştiinţă într-adevăr era atinsă, dar nu era încă născut din nou. Domnul Însuşi i se prezintă venit în carne ca fiind singura cale prin credinţă spre Tatăl şi prin aceasta corectează lipsa de cunoaştere despre ceea ce învăţătorii iudei ar fi trebuit să ştie din vechile prorocii despre lucrurile pământeşti ale Împărăţiei. Ce Martor binecuvântat este El, care spune despre Sine, că nimeni nu s-a suit la cer în afară de Acela care S-a coborât din cer, Fiul Omului, care este în cer (nu: „era în cer”)! »Şi după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul Omului, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.« (Ioan 3.14-16). Binecuvântarea este deci darul vieţii veşnice, urmată de asigurarea că nu va pieri, ci va fi mântuit (Ioan 3.17), ca revărsare a harului divin. Credinciosul a fost adus în Hristos să primească viaţa cunoscută, viaţa veşnică, care este capabilă să cunoască şi să savureze pe Dumnezeu Însuşi.

În Ioan capitolul 5

Dacă în Ioan 4.14 se spune că Duhul Sfânt a fost dat credinciosului ca să devină în el un Izvor de apă, care curge în viaţa veşnică, atunci Ioan 5 arată acest Izvor. Nu vindecarea îi lipseşte omului bolnav de păcat, ci viaţa. Vizita unui înger este destul de insuficientă; El este prezent, Fiul lui Dumnezeu şi Fiu al Omului. Isus dă viaţa în părtăşie cu Tatăl. Să-L primeşti pe El ca Fiu al lui Dumnezeu, aceasta dă viaţă, dar dacă El este respins, atunci cândva vei avea parte de El ca Fiu al Omului exclusiv ca Judecător. Şi astfel va fi o înviere dublă: cea a vieţii, pentru aceia care au practicat binele (rezultatul vieţii divine); şi cea a judecăţii, pentru aceia care au practicat răul (ca morţi în păcate şi fărădelegi). Dacă ei nu au crezut în Fiul lui Dumnezeu, ei nu vor scăpa de El, când El ca Fiu al Omului va face judecata. »Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă« (Ioan 5.24). Aici este revelat categoric, că cel care crede în Hristos are viaţa veşnică. Aceasta nu este numai posesiune de viitor, ci este actuală. Aşa cum este de sigur că el nu vine la judecată, tot aşa de sigur este că el a trecut din moarte la viaţă. În Ioan 5.25 găsim exact aceeaşi asigurare solemnă. »Adevărat, adevărat vă spun că vine ceasul şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care-L vor asculta vor trăi.« Să-L auzi pe El, şi anume »acum«, este clar diferenţiat de auzirea glasului Său când mai târziu, mai întâi cei care au parte de întâia înviere şi după aceea cei care vor fi treziţi pentru judecată sau moartea a doua, vor fi chemaţi să iese afară din morminte. Ce cuvânt serios pentru aceia care au cercetat Scripturile, crezând că în ele au viaţa veşnică. Într-adevăr, Scripturile au vorbit despre Isus, dar iudeii nu au vrut să vină la El, ca să aibă viaţa veşnică. Căci în El, nu în Scripturi, era viaţa; şi viaţa este lumina oamenilor.

În Ioan capitolul 6

În mod potrivit urmează capitolul 6, unde sunt lăsate la o parte orice lucru şi pentru un moment chiar şi gloria Sa mesianică proprie, potrivit făgăduinţelor şi prorociilor. Isus este prezentat ca adevărata pâine, pe care o dă din cer Tatăl. Aceasta este El Însuşi, Cel devenit carne, pâinea vieţii; pentru ca oricine vede pe Fiul şi crede în El, să aibă viaţa veşnică şi în afară de aceasta, dar ca o consecinţă sigură, să fie înviat de El în ziua de apoi. Aceasta provocă necredinţa întunecată a iudeilor, şi Domnul mărturiseşte din nou autoritar: »Adevărat, adevărat vă spun, dacă nu mâncaţi trupul Fiului Omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţă în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de la urmă.« (Ioan 6.53,54Posedarea vieţii este deja acum realitate, şi rezultatul, şi anume învierea trupului nostru, nu este mai puţin minunat şi sigur decât victoria desăvârşită a vieţii în Hristos asupra morţii.

Noi însă ar trebui să păstrăm în amintire că Ioan vorbeşte despre viaţa veşnică în sensul de viitor, ca în Ioan 4.14; 5.39; 6.27; 12.25.

Deoarece ştia în Sine Însuşi, că nu numai iudeii, ci şi ucenicii Săi cârteau cu privire la acest cuvânt străin pentru gândirea iudaică, Isus a spus: »Vorbirea aceasta este pentru voi o pricină de poticnire? Dar dacă aţi vedea pe Fiul Omului suindu-Se unde era mai înainte?« Iarăşi este El Însuşi, nu numai Mesia întrupat, nu numai Mesia mort, ci înălţându-Se la cer; o schimbare care depăşeşte orice aşteptare iudaică, acum, când Mesia a fost cândva aici. Este însă caracteristica creştinismului, să-L ştim acolo, chiar dacă unui alt apostol i-a fost dat să prezinte aceasta în legătură cu taina despre Hristos şi Adunare. Mareele adevăr aici este Fiul Omului, nu ca Judecător al celor vii şi al celor morţi, ci ca hrana intermediară pentru credinţa creştină şi ca Intermediar, ca acum să ai viaţa veşnică şi în ultima zi cununa acesteia, fără ca nici măcar un suflet, care a crezut, să piardă vreuna din cele două, în opoziţie clară faţă de speranţa mesianică distrusă a inimilor iudaice. Să primeşti pe Fiul devenit om, lepădat de iudei, înseamnă să ai viaţa veşnică. Însă El trebuia să moară, ca să glorifice pe Dumnezeu şi să elibereze pe omul păcătos, şi în felul acesta credinţa mănâncă trupul Său şi bea sângele Său. Necredinţa părea să-L onoreze venit în carne. Însă ea şi-a trădat vrăjmăşia ei faţă de Dumnezeu şi satisfacţia ei cu simpla umanitate, prin aceea că s-a poticnit de harul mai mare, de smerenie şi de judecata asupra păcatului şi nu a recunoscut că prin aceasta s-a introdus o stare nouă, care garantează posesiunea vieţii veşnice deja acum şi este rezultatul minunat şi sigur al acelei stări înfăptuite. Cuvintele Lui sunt cu adevărat Duh şi viaţă.

În Ioan capitolele 7, 8 şi 9

În Ioan 7 auzim (ca şi în capitolul 4) nu de „viaţă”, ci de „apă vie”. Aceasta este mai mult, este Duhul în putere: pe de o parte ca izvor lăuntric, care curge, puterea pentru adorare, pe de altă parte ca râuri, care curg, puterea de mărturie pentru El, Cel lepădat de iudei, dar care este deja glorificat la dreapta lui Dumnezeu.

În capitolele 8 şi 9 Domnul este revelat pe deplin şi lepădat, revelat în primul rând în Cuvântul Său şi prin aceasta în natura Lui divină şi în Persoana Sa, şi în al doilea rând în lucrarea Sa, când El a devenit Om şi a lucrat ca aceia care se lăudau şi se încredeau că văd, să devină juridic orbi, iar aceia care nu vedeau, care erau născuţi orbi, au văzut clar şi potrivit cu Dumnezeu. Avem aici în ambele capitole pe Hristos ca lumină a lumii, cu efectul minunat, că acela care Îl urmează, are »lumina vieţii« (Ioan 8.12). Aceasta nu este numai, să cunoşti pe Hristos, ci să-L ai ca viaţă a ta, Lumina oamenilor. Acum noi avem nevoie foarte mare de ea aici, în lumea întunericului, chiar dacă plinătatea savurării depline acolo sus va veni în curând. Însă ceea ce este necesar, nu mai este ca: »Dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va gusta moartea« (Ioan 8.52). El foloseşte expresii simbolice, însă accentuează în modul cel mai clar, că prin păzirea cuvântului Său El va da viaţa, care este mai presus de moarte, după cum satan prin minciuna lui ucide. Hristos este lumina vieţii.

În Ioan capitolul 10

Capitolul 10 este mai simplu şi mai clar. »Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădească« (Ioan 10.10). Ca Om întrupat El era viaţa şi El a dat-o celui care crede; dar când a murit şi a înviat, era viaţa Sa în puterea învierii, în care toate greşelile sunt iertate (Coloseni 2.13). El era realmente viaţa din belşug şi ea s-a arătat în ziua învierii, când El a insuflat-o în ucenicii Săi, aşa cum El niciodată nu a făcut (Ioan 20.20). În concordanţă cu cele spuse mai înainte, că naşterea nu are loc numai din Cuvânt (despre care apa este un simbol), ci şi din Duh, El spune acum: »Primiţi Duh Sfânt«, căci exact acesta era caracterul, cu toate că Apărătorul nu era încă dat, ca în puterea personală să locuiască în ei. Şi aici este amintită impresionant neluarea în considerare a păcatelor, prin aceea că El dăruieşte ucenicilor funcţia administrativă, să ierte păcatele altora sau să le păstreze, în funcţie de modul în care o cere situaţia în slujirea lui Dumnezeu. Este un acces important, care este vestit clar aici şi care se face simţit, aşa cum am văzut. Persoana Sa şi lucrarea sa sunt cheia.

Pe parcursul capitolului Domnul nostru explică iudeilor, de ce ei au respins orice dovadă şi orice mărturie. »Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele. Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine. Eu le dau viaţa veşnică, în veac nu vor pieri, şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea. Tatăl Meu, care Mi le-a dat, este mai mare decât toţi; şi nimeni nu le poate smulge din mâna Tatălui Meu. Eu şi Tatăl una suntem.« (Ioan 10.26-30). Aici este garantată siguranţa infailibilă, că nici eşecul lăuntric şi nici autoritatea exterioară nu vor putea periclita viaţa lor; ea este păstrată prin Tatăl şi Fiul, care în grija lor plină de dragoste faţă de oi nu sunt cu nimic mai prejos decât în natura lor divină.

În Ioan capitolele 11 până la 14

În Ioan 11.25 Isus vesteşte: »Eu sunt învierea şi viaţa.« Învierea lui Lazăr mort şi îngropat era o mărturie grăitoare despre aceasta. Chiar dacă această înviere a avut loc numai cu privire la viaţa naturală, cuvintele care urmează după aceea privesc peste aceasta spre împlinirea deplină: »Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată« (Ioan 11.25-26). Aşa va fi la venirea Sa. Credinciosul, care a murit, va învia şi, în ceea ce priveşte corpul, va trăi veşnic; credinciosul care va fi în viaţă, nu va muri, ci ceea ce este muritor va fi înghiţit de viaţă. Expresia „viaţă veşnică” nu este folosită aici, însă exact aceasta vrea să se spună, şi anume viaţă în asemănare deplină şi trupeşte cu El, spre gloria cerească şi veşnică.

În Ioan 12.50 Domnul adaugă: »Ştiu că porunca Lui (a Tatălui) este viaţa veşnică.« Tatăl I-a dat ce El trebuia să spună şi să vorbească. Viaţă veşnică, nu purtare de grijă sau acţiune de guvernare era tema minunată a rânduielii Tatălui şi a vestirii plină de har din partea Fiului. Dacă El şi cuvintele Lui pline de har nu vor fi primite de cineva, atunci aceste cuvinte, pe care El le-a rostit, îl vor condamna în ultima zi.

În Ioan 14.6 Domnul rosteşte cuvinte faţă de Toma, potrivite cu Dumnezeu, ca să-i alunge descurajarea şi înclinaţia lui de a se poticni de greutăţi: »Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa«. În Fiul ei puteau vedea pe Tatăl, pe care El Îl vestea şi L-a revelat. Drept urmare El Însuşi era calea spre Tatăl şi de asemenea era şi Cuvântul viu, sau Adevărul, şi de asemenea şi viaţa, natura divină, singura care este capabilă să-L recunoască ca Dumnezeu şi Tată şi să-L savureze. Acest fapt este aşa de adevărat (şi când Duhul Sfânt va fi dat, El va face pe ucenici capabili să înţeleagă pe deplin aceasta), că Hristos nu întârzie să spună în versetele 19 şi 20: »Pentru că Eu trăiesc, şi voi veţi trăi.« (Ioan 14.19,20) El este cu adevărat viaţa noastră! »În ziua aceea veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine, şi că Eu sunt în voi.« În ziua aceea ucenicii nu-L vor mai putea vedea în trup pe Isus, aşa cum iudeii vor vedea odată pe Mesia, ci numai în Duh. Dar viaţa lor şi cunoaşterea lor ca şi creştini va fi, că Hristos este în Tatăl, ei sunt în El (aşa cum este accentuat în epistola către Efeseni) şi El este în ei (aşa cum este prezentat în epistola către Coloseni): aceasta este cunoaşterea adevărată şi sigură şi privilegiul creştinului.

În Ioan capitolul 17

Ioan 15 începe cu aducerea roadei pentru Tatăl ca urmare a rămânerii noastre în Hristos. După aceea ucenicii sunt pregătiţi pentru ura din partea lumii, pentru aceasta fiind întăriţi prin mărturia Duhului, pe care Hristos Îl va trimite de la Tatăl, alături de tot ceea ce ei de la început au auzit şi au văzut. După aceea capitolul 16 tratează lucrarea Duhului prezent pe pământ, faţă de lume şi în credincioşi. Însă în capitolul 17.2,3 găsim pe Fiul, Omul al doilea, cu autoritatea dată Lui de către Tatăl, şi tema deosebită, că El dă viaţa veşnică tuturor acelora care I-au fost daţi. »Şi viaţa veşnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos, pe care L-ai trimis Tu.« Lucrarea Sa, ca aceea a glorificării Tatălui pe pământ, este amintită abia după aceea şi este diferită de aceasta. Că El dă viaţa veşnică, acest fapt este pus pe prim plan, căci este legat de credinţa în Persoana Sa, fără să se ia în considerare puterea suplimentară, atunci când El a înviat dintre morţi.

Şi aici ea este prezentată obiectiv şi totuşi în principal aplicată la starea noastră subiectivă. Căci Domnul vorbeşte despre felul cum credinţa noastră se prezintă în deplina ei dimensiune creştină. Viaţa veşnică o au aceia care au primit revelaţia minunată, în opoziţie clară cu concepţia iudaică despre Iehova şi Unsul Său. Până acum El a locuit în întunericul cel mai mare. Înainte ca Tatăl să fie revelat în Fiul, pe care El L-a trimis ca Om, adevăratul Dumnezeu nu era cunoscut. Şi El poate fi cunoscut ca atare numai prin puterea Duhului Sfânt, care va veni, aşa cum Domnul a arătat deja. Dumnezeu nu putea face ceva mai înalt, mai adânc, mai aproape (spunem aceasta cu respect profund). În aceasta constă viaţa veşnică pentru noi, ca o revelaţie obiectivă. Revelarea planurilor cereşti cu dimensiunea lor uriaşă a fost lăsată în seama Duhului Sfânt, prin apostolul care urma să fie ales prin harul suveran pentru aceasta, când mântuirea a făcut corespunzători pe cei care cred, pentru a primi ceea ce ei acum încă nu puteau să poarte. Însă aici Domnul concentrează învăţătura Sa în puţine cuvinte cu profunzime minunată, prin aceea că El introduce pe ai Săi în părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul, o părtăşie care depăşeşte pe toate celelalte şi care va deveni definitiv posesiune a lor în ziua învierii Sale.

Aici nu este vorba numai de viaţa veşnică, aşa cum Hristos a dat-o acelora care au crezut în El în timpul vieţii Lui pe pământ, ci viaţă în dimensiunea ei deplină pentru creştin. Nicidecum nu este viaţă naturală, ci supranaturală; nu de la oameni, ci de la Dumnezeu, nu o restaurare a vieţii lui Adam dinaintea căderii lui în păcat, ci viaţă în Fiul; viaţa Omului al doilea, nu a primului. Fiecare credincios, care a trăit vreodată pentru Dumnezeu, a avut această viaţă, căci nimeni n-a putut trăi vreodată pentru Dumnezeu, numai dacă a avut viaţa pe care a dat-o Fiul, El fiind subiectul credinţei fiecărui credincios, chiar dacă El abia la venirea Sa a fost revelat ca Fiu al Dumnezeului Cel viu, singurul Fiu născut al Tatălui. Viaţa, care era în El şi care a dat viaţă tuturor celor care cred, a putut prin El în părtăşie cu Tatăl să obţină caracterul ei desăvârşit abia atunci când El a fost revelat în carne, şi privind glorificarea Lui, adăugăm noi, aceasta nu simplu pe baza Persoanei Sale, ci pe baza lucrării Sale, aşa cum toate celelalte intenţii ale lui Dumnezeu sunt în favoarea noastră. De aceea aici se pune accentul pe »viaţa veşnică« şi pe însuşirea declarată a acesteia, să dea cunoştinţă despre Tatăl şi despre Fiul Său, pe care El L-a trimis, Isus Hristos.

Cunoaşterea Tatălui şi a Fiului Său Isus, pe care El L-a trimis deja, este faptic posesiunea vieţii veşnice; cele două lucruri sunt de nedespărţit. Însă în tot Vechiul Testament ea nu a avut caracterul acesta, şi nici nu putea să-l aibă, până când a venit Fiul lui Dumnezeu şi ne-a dat pricepere ca să-L cunoaştem pe El, Cel adevărat, şi aceasta este inclus în acest verset. Cu toate acestea toţi credincioşii erau născuţi din Dumnezeu; numai că Hristos acum a dat dreptul acelora care cred în Numele Său (Ioan 1.12,13). Însă El Însuşi a spus în Luca 20.35,36, că toţi credincioşii sunt fii ai lui Dumnezeu, că ei sunt fii ai învierii (aceasta înseamnă dintre morţi), „întâia” şi „cea mai bună” înviere a vieţii. Ei erau născuţi din Duhul şi aveau ca şi noi adevărata viaţă, chiar dacă ei nu au înţeles-o. Dar I-a plăcut lui Dumnezeu, s-o denumească ca »viaţă veşnică«, când Hristos a fost primit pe când era respins şi mult mai mult când a fost glorificat. Însă ea a fost totdeauna în Fiul, şi credincioşii au posedat-o în El, în legătură neîntreruptă cu El ca Izvor.

În Ioan capitolul 20

Permiteţi-mi să citez încă câteva cuvinte din evanghelia după Ioan 20.31, unde apostolul comentează, că au fost scrise numai un anumit număr de semne, în timp ce multe altele, pe care Domnul le-a făcut înaintea ucenicilor Săi, nu sunt amintite. »Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând să aveţi viaţa în Numele Lui.« Scriptura este cu atât mai desăvârşită, pentru că planul divin lasă la o parte tot ce nu este necesar să facă clar gândurile Sale, oricât de măreţe ar fi fost unele fapte şi cuvinte. O adăugare nefolositoare, oricât de măreaţă ar fi ea în sine însuşi, ar fi fost în realitate o lipsă. Tot aşa cel mai bun om nu este în stare să înţeleagă acest plan, numai dacă el a fost inspirat de Dumnezeu să scrie. Aici însă se prezintă clar ţinta pentru cititor. Cerinţa prioritară dintre toate cerinţele lui Dumnezeu este ca noi să credem că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Şi tema prioritară între temele cele mai minunate este să ai viaţă în Numele Său. Aceasta este viaţa veşnică, cum Domnul o denumeşte deseori, nu numai în Ioan 17.2,3, ci şi în Ioan 3; 5; 6; 10; 12. Ea a fost totdeauna viaţa veşnică, dar înţelepciunea divină a rezervat lui Hristos Cel lepădat să reveleze şi să dea această viaţă. El dă această existenţă nouă, permanentă şi divină; şi credinciosul o primeşte şi în puterea acestui dar va fi glorificat cu Hristos. El este deja acum un Duh dătător de viaţă. Rezultatul minunat pentru corpul nostru va veni la revenirea Sa.

Viaţa veşnică în Vechiul Testament
Psalmul 133.3; Daniel 12.2

William Kelly

Versete călăuzitoare: Psalmul 133.3Daniel 12.2

Psalmul 133.3: Este ca roua Hermonului, care se coboară pe Munţii Sionului; căci acolo a orânduit Domnul binecuvântarea, viaţa pentru veşnicie.

Daniel 12.2: Mulţi din cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ruşine şi dispreţ veşnic.

Vrem să medităm la privilegiul nespus de mare al vieţii veşnice, care a fost dăruită credinciosului, aşa cum ne-o prezintă Scriptura. Cu toate că în toate timpurile ea a avut importanţa cea mai mare, stăruinţa cu privire la acest adevăr este astăzi necesară mai mult ca oricând, aşa cum va constata orice credincios care citeşte aceste rânduri. Duhul rătăcirii are curajul să se ridice împotriva duhului adevărului. Adevărul cu privire la Hristos Însuşi este nu numai periclitat, ci este răstălmăcit şi subminat prin rătăcire; şi rătăcirea împotriva Fiului este lucrul cel mai odios pentru Tatăl. Cât de fideli ar trebui să fie creştinii faţă de adevăr!

Căci Hristos a fost revelat nu numai ca Dumnezeul adevărat, ci şi ca Viaţa veşnică (1 Ioan 5.20). Tatăl trezeşte morţii şi le dă viaţă (Ioan 5.21), şi tot aşa şi Duhul Sfânt, cum arată Romani 8 în diferite aspecte, însă despre El, care este chipul Dumnezeului nevăzut, se spune categoric, că El este viaţa veşnică. El, Cuvântul veşnic, a devenit carne şi a locuit printre noi plin de har şi de adevăr. Căci din plinătatea Lui noi toţi am primit har după har. Căci Legea a fost dată prin Moise, harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu, singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut (Ioan 1.14-18). De aceea apostolul spune (2 Timotei 1.10) că Hristos a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie. Ambele deci au fost prezente şi numai în felul acesta au fost revelate personal în El prin lucrarea Sa şi prin cuvintele rostite de El – duh şi viaţă pentru ai Săi.

În Vechiul Testament lumina a strălucit numai slab cu privire la viaţa veşnică, expresiile erau relativ vag formulate şi totuşi suficient de clare, pentru ca acelora care au primit cu adevărat mărturia lui Dumnezeu să li se facă cunoscut adevărata conştienţă a unui viitor minunat. Aceasta o arată clar atât evangheliile sinoptice cât şi evanghelia după Ioan (Matei 19.16Marcu 10.30Luca 10.25Ioan 5.39). Credinţa lui Abel mărturiseşte moartea unui altuia pentru nevoia sufletului său. Nu puteau şi alţii să înveţe ceva din aceasta? Înălţarea la cer a lui Enoch mărturisea despre o viaţă în cer, dar şi pe pământ el a umblat în această viaţă, înainte ca Dumnezeu să-l ia. Nu era aceasta de ajutor credincioşilor de după el cu privire la viaţă? Când Avraam spune: »Să trăiască Ismael înaintea Ta!« (Geneza 17.18) cu greu ne putem imagina că el s-a gândit numai la pământ şi la prezent. Fără îndoială şi Psalmul 16.11 spune mult mai mult în cuvintele »Îmi vei arăta cărarea vieţii«, aşa ca şi Psalmul 36.9: »Căci la Tine este izvorul vieţii; în lumina Ta vom vedea lumina.«

Fundamentul direct a ceea ce chiar şi iudeii din zilele Domnului nostru au recunoscut cu privire la viaţa veşnică constă probabil (aşa cum deseori s-a remarcat) în locurile din Scriptură ca Psalmul 133.3 »viaţa pentru veşnicie«, şi noţiunea din Daniel 12.2 (»Mulţi din cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ruşine şi dispreţ veşnic.«). Şi revelarea harului, pe care l-a auzit omul după căderea în păcat, a dat fără îndoială inimii dispuse a se căi, chiar de la începutul istoriei triste, nădejdea că Sămânţa care va veni a femeii nu numai va nimici puterea răului, ci va binecuvânta pe credincioşii care vor privi spre Dumnezeu prin El şi cu o viaţă nouă, care va birui moartea şi vor fi capabili să-L savureze în pace pe El Însuşi. Avraam a săltat de bucurie că va vedea ziua lui Hristos, şi el a văzut-o şi s-a bucurat. Iov ştia atât de învierea celor drepţi (Iov 19.25-27) în legătură cu ridicarea în ultima zi pe pământul acesta a Salvatorului rudă de sânge, cât şi de învierea celor nedrepţi (Iov 14.10-12) în legătură cu faptul că nici cerurile nu vor mai fi.

Vedem deci că în Vechiul Testament viaţa veşnică prezentată prin psalmi şi profeţi era legată cu zilele puterii şi gloriei mesianice. În evanghelia după Matei 25.46 Domnul extinde aşteptările iudaice la acei credincioşi din toate naţiunile, care la sfârşitul timpului vor primi pe mesagerii evangheliei Împărăţiei. Se vorbeşte într-adevăr de tot Israelul, dar categoric se aplică numai la zece seminţii, care vor dormi aşa mult timp în ţărână, şi la cei dintre naţiuni, care în timpul acela vor crede. Părea să nu fie necesar să se spună şi despre rămăşiţa iudaică temătoare de Dumnezeu.

Partea următoare 

Adevăratul post
Isaia 58.1-7

Sydney Long Jacob

Introducere

Postul este amintit deseori în Scriptură, nu numai în Vechiul Testament, ci şi în Noul Testament, şi evident are un loc important în viaţa credinciosului, căci este unul din cele trei lucruri, pe care Tatăl le răsplăteşte în mod deosebit, dacă sunt făcute aşa cum trebuie (vezi Matei 6). Să nu posteşti pare să atragă după sine o lipsă mare de putere spirituală (vezi Matei 17.21), în timp ce postul este numit deseori în legătură cu ocaziile deosebite ale apropierii de Dumnezeu. De aceea este cu siguranţă de mare folos să se cerceteze ce este postul potrivit cu voia lui Dumnezeu. Să ne ajute Dumnezeu la cercetarea acestui subiect.

Definiţia cuvântului în dicţionar, care redă utilizarea actuală obişnuită între oameni, este: „să te reţii de la mâncare, în mod deosebit din motive religioase.” Creştinii privesc în general acesta ca însemnând literalmente aşa sau ca lepădare de sine în diferite forme, care culminează cu renunţarea la sine, adică renunţarea la preocuparea cu sine sau compătimirea de sine sau îngrijorarea de sine însuşi; sau ca renunţare la anumite mijloace naturale în slujirea, pe care ne-o dă Dumnezeu, ca de exemplu la David, când a refuzat armura lui Saul (1 Samuel 17.39), sau Ezra, când nu a vrut să ceară o escortă de la împărat (Ezra 8.22), ci s-a bazat pe post şi rugăciune. Nu trebuie tăgăduit, că cele mai multe din aceste gânduri sunt adevărate, în măsura conţinutului lor, însă gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile noastre, ele sunt deosebit de minunate. Ce spune El referitor la această temă? Este remarcabil, că El ne spune atât ce nu este, cât şi ce este postul.

Postul în Vechiul Testament

Isaia 58.1-7: Strigă tare, nu cruţa, înalţă-ţi glasul ca o trâmbiţă şi fă cunoscut poporului Meu fărădelegea lor şi casei lui Iacov păcatele lor. Totuşi ei Mă caută zi de zi şi le place să ştie căile Mele, ca o naţiune care ar fi făcut dreptate şi n-ar fi părăsit rânduiala Dumnezeului său. Ei cer de la Mine judecăţi ale dreptăţii, le place să se apropie de Dumnezeu. «De ce am postit noi», zic ei, «şi Tu nu vezi? De ce ne-am întristat sufletul, şi Tu nu iei aminte?» Iată, în ziua postului vostru căutaţi plăcerea voastră şi stoarceţi tot ce vă este datorat! Iată, postiţi pentru învinuire şi ceartă şi ca să loviţi cu pumnul răutăţii. Nu postiţi acum, ca să se audă sus glasul vostru. Acesta este postul pe care l-am ales Eu? O zi, ca să-şi smerească omul sufletul, să-şi plece capul ca papura şi să-şi aştearnă sac şi cenuşă? Vei numi aceasta post şi zi plăcută Domnului? Nu este acesta postul pe care l-am ales Eu: să dezlegi lanţurile răutăţii, să desfaci legăturile jugului şi să-i laşi liberi pe cei asupriţi şi să sfărâmaţi orice jug? Nu este ca să împarţi pâinea ta cu cel flămând şi să-i aduci în casa ta pe săracii care rătăcesc fără adăpost? Când vezi pe cel gol, să-l îmbraci şi să nu te ascunzi chiar de semenul tău?

Ceea ce este solemn, este faptul că aceste cuvinte sunt adresate acelora cărora în mod evident le-a plăcut să se apropie de Dumnezeu şi să practice dreptatea, şi care practicau cu foarte mare conștiinciozitate ritualurile exterioare. Lor li se spune, că postul lor în adevăratul sens al cuvântului şi renunţarea lor în exterior era inutilă şi în zadar şi că inimile lor erau complet greşite.

După aceea urmează partea remarcabilă a strigătului, căci după ce ei au aflat ce nu este postul, li se spune ce este el; şi în mod deosebit el nu este aşa cum ne-am aştepta noi, o renunţare, ci o aprobare. Cu alte cuvinte: el este o dragoste de oameni curată (filantropie).

Acum nu putem înţelege, de ce mulţi vorbesc despre dragostea de oameni ca şi cum aceasta ar fi ceva îngrozitor. Fără îndoială această noţiune (ca şi oricare altă noţiune, pe care Dumnezeu o foloseşte) a fost folosită în mod trist abuziv, însă remediul nu este să spui că dragostea de oameni este fără valoare, ci să dovedeşti adevărată dragoste de oameni.

Cuvântul este folosit de două ori în Scriptură. În Tit 3.4 este tradus prin „dragostea de oameni a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru”, şi în Faptele apostolilor 28.2 este tradus prin „bunăvoinţă”. Departe de a fi fără valoare, dragostea de oameni este ceva pe care fiecare creştin adevărat trebuie să-l aibă. El trebuie să fie un urmaş al lui Hristos şi trebuie să aibă Duhul lui Hristos. Ce a făcut Domnul? Niciodată nu a putut cineva să arate oamenilor a aşa dragoste, cum a făcut Hristos. Dumnezeu era în toate gândurile Lui, însă El a renunţat complet la Sine Însuşi pentru a sluji oamenilor. „Fiul Omului nu a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10.45).

Postul la Domnul

Dacă ne gândim la Domnul cu privire la post, în general ne amintim de cele patru zeci de zile de post, înainte să înceapă slujba Sa. Însă principalul pentru noi este, că întreaga Lui slujire era post. Căci în timp ce întreg sufletul Lui se îndrepta spre Dumnezeu în dedicarea şi ascultarea celei mai curate dragoste, El S-a consumat total pe Sine Însuşi pentru oameni, prin aceea că El niciodată nu S-a gândit la Sine Însuşi sau S-a îngrijit de Sine Însuşi şi nici măcar nu avea timp să mănânce, în timp ce binecuvânta pe toţi, căuta pe toţi, slujea tuturor, făcea tot binele şi astfel prin lepădare de Sine desăvârşită a arătat dragostea pentru oameni, care era în inima Tatălui.

Şi cu toate acestea oamenilor li se părea că El posteşte prea puţin, căci ei L-au denumit ca desfrânat, ca mâncăcios şi băutor, ca prieten al vameşilor şi păcătoşilor (Matei 11.19). El era liber să meargă oriunde: în casa fariseului, chiar dacă acolo nu era binevenit; în casa vameşului şi a celui dezonorat; însă întotdeauna ca să dea, întotdeauna cu har sărat, întotdeauna în deplină lepădare de Sine, ca să glorifice pe Dumnezeu şi să facă bine oamenilor.

Ce viaţă de post era viaţa Lui: totul pentru Dumnezeu, totul pentru om, nimic pentru Sine Însuşi. Şi cu toate acestea viaţa Lui era aşa de diferită de gândurile oamenilor, că ei nu au înţeles că El postea. În aceasta (ca în toate celelalte) El a trăit ceea ce El a dat învăţătură în evanghelia după Matei 6 (şi în alte locuri).

Postul la apostoli

Cum era la apostoli? Ei ar fi trebuit să postească, după ce Domnul va fi luat de la ei. Erau ei ucenici care stăteau în fotoliu şi critici, sau s-au consumat complet în slujba lui Hristos pentru oameni? Desigur aceasta din urmă.

Nu ştim multe despre viaţa celor doisprezece, însă viaţa apostolului Pavel este pusă detaliat înaintea ochilor noştri, şi ne sunt prezentate chiar şi cele mai adânci gânduri ale inimii lui. Ah, cum a postit el, ca un martor: 1 Corinteni 4.9-132 Corinteni 4.7-15; 6.3-10; 11.24-29 şi multe alte pasaje. Însă cu toată osteneala lui minunată, dăruirea lui, dragostea şi lepădarea de sine nu a dus lipsă de acuzaţii, care au mers aşa de departe, să-l acuze pe acest om asemănător cu Hristos de umblare desfrânată (vezi Faptele apostolilor 21.24). [în traducerea engleză: „… tu însuţi umbli după rânduială (= orderly, opusul lui „desfrânare” = disorderly), şi împlineşti Legea.” (remarca traducătorului)] El a devenit totul pentru toţi oamenii, ca să salveze pe unii dintre ei (1 Corinteni 9.27), şi ca să facă aceasta, el şi-a disciplinat trupul şi l-a ţinut în supunere (1 Corinteni 9.27), şi cu toate acestea mulţi aveau ceva de criticat la el şi spuneau că el nu ar fi un apostol adevărat, şi defăimau permanent caracterul lui.

El nu a făcut nimic bătător la ochi, nu a căutat recunoştinţă, nu voia nici un fel de onoare de la oameni, a suportat pierderea tuturor lucrurilor cu credincioşie faţă de Hristos, în timp ce a slujit sfinţilor şi a adus binecuvântare păcătoşilor. Însă el era un om deosebit de practic. Să privim cum s-a comportat la bordul corăbiei (Faptele apostolilor 27; 28), cum i-a încurajat pe toţi. Să-l privim cum a adunat vreascuri pe insulă. Dacă el ar fi postit în felul oamenilor, ar fi stat deoparte foarte serios şi sever şi ar fi lăsat pe alţii să facă aceste lucruri. Însă postul lui era un post adevărat, pe care îl puteau vedea numai oamenii ai căror ochi era deschişi, ca să-l poată recunoaşte ca atare, căci vorbind simbolic el şi-a uns capul şi şi-a spălat faţa (compară cu Matei 6.17), şi în felul acesta nu a părut oamenilor că el postea. El s-a preocupat nespus mai mult de sufletul oamenilor, decât de trupul lor, şi cu toate acestea nu a uitat trupul, ci a câştigat sufletul prin trup (vezi Faptele apostolilor 20.33-35).

Adevăratul post

Să permitem ca aceste exemple să ne înveţe ce este adevăratul post: şi anume să fim aşa fel constrânşi de dragostea lui Hristos, că ne cheltuim pe noi înşine în dăruire adevărată pentru oameni şi în felul acesta suntem urmaşi adevăraţi ai lui Hristos. Nimeni să nu spună că aceste lucruri nu se ridică la nivelul creştin. Onoarea lui Dumnezeu şi binecuvântarea oamenilor sunt unite de nedespărţit. Ele sunt împletite una cu alta în întreaga viaţă a lui Hristos, în viaţa apostolilor şi sfinţilor. Ele nu pot fi despărţite una de alta.

Glorificarea lui Dumnezeu include binecuvântarea oamenilor, şi binecuvântarea adevărată pentru oameni este însoţită de glorificarea lui Dumnezeu. Unii oameni gândesc că ei ar putea face bine oamenilor şi să lase pe Dumnezeu deoparte – o mare greşeală. Dar nu este mai puţin o greşeală să gândeşti că noi am putea glorifica pe Dumnezeu şi să lăsăm pe oameni deoparte. Măsura dragostei noastre pentru Dumnezeu este dragostea noastră pentru fratele nostru, şi sentimentalismul este inutil în acest context. O dăruire din toată inima pentru bunăstarea oamenilor potrivit cu voia lui Dumnezeu este ceea ce noi avem foarte mare nevoie în timpul de acum. Cunoaştere este din belşug, şi nu se duce lipsă de vorbiri elocvente. Însă vieţi, care ard din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru oameni, sunt foarte rare, şi din cauza acestei lipse pierim.

Însă sunt puţi aceia care recunosc o astfel de viaţă, atunci când o întâlnesc. Cei mai mulţi caută comportare exterioară, caută ceva care atrage pe omul în carne, în timp ce postul adevărat nu va apare oamenilor ca post; cel care posteşte nu se va arăta ce face el. El va fi simplu, natural, vesel, neprefăcut, cordial, plin de dragoste, prietenos şi practic. El nu va lăsa mâna lui stângă să ştie ce face mâna lui dreaptă. Cu alte cuvinte: el nu numai nu va năzui după recunoaştere din partea oamenilor, ci ceea ce este mult mai important, el însuşi nu va manifesta respect faţă de sine însuşi. El va renunţa la toate, ca să fie un slujitor al tuturor, va căuta bunăstarea tuturor, spunând (şi gândind): „Nu am făcut nimic, nu a fost nici o jertfă, pe tot drumul vieţii mele a fost totul har şi dragoste faţă de mine.” Dragostea suportă toate, crede totul, speră totul, îndură totul. Dragostea nu va dispare niciodată, deoarece ea nu caută folosul propriu (vezi 1 Corinteni 13); totul, absolut totul este pentru Dumnezeu, şi pentru că este pentru Dumnezeu, de aceea este pentru om, care a fost creat după chipul lui Dumnezeu.

Dumnezeu să ne trezească oameni care postesc cu adevărat în felul acesta, căci postul nu este ceva negativ, ci el este dragoste activă.

Valoarea morţii lui Hristos (7)
Ne poate da moartea lui Hristos singură dreptul de a intra în cer?

Dirk Schürmann

Versete călăuzitoare: 1 Petru 3.18Evrei 12.22-24Efeseni 2.13,18Evrei 10.19-22Coloseni 1.20-22Apocalipsa 7.9-14Apocalipsa 5

Introducere

În anumite cercuri reformate şi neo-puritane există ideea că moartea lui Hristos singură nu este suficientă ca să ne dea dreptul la cer. Pentru aceasta ar fi necesară ascultarea activă din partea Lui în împlinirea Legii. Aşa se spune de exemplu la Molyneux:

În cuvinte simple: Şti tu că deasupra uşii cerului stă scris: „Fă aceasta şi vei trăi”? Şti tu, că, dacă un om a fost curăţit de păcatele lui în sângele lui Hristos şi a fost sfinţit prin Duhul lui Dumnezeu, el nu poate merge în cer? El mai are nevoie de altceva. El trebuie să aibă o ascultare desăvârşită. Cerul depinde de o ascultare desăvârşită, şi nu de una negativă. Dumnezeu a zis lui Adam: „Fă aceasta şi vei trăi”. El a eşuat. Tu trebuie să oferi o ascultare desăvârşită, dacă vii la Dumnezeu. Ai primit tu această ascultare? Ea este ascultarea activă a lui Hristos. Nu sunt suferinţele Sale. Acestea au anulat păcatele. Nu este Duhul Său. Acesta sfinţeşte inima. Este ascultarea Lui desăvârşită. Ascultă[1]: „Prin ascultarea Sa robul meu cel drept va îndreptăţi pe mulţi.”[2]

Vrem în continuare să verificăm această teză pe baza unor locuri diferite din Biblie.

1 Petru 3.18

1 Petru 3.18: Hristos, de asemenea, a suferit o singură dată pentru păcate, Cel Drept pentru cei nedrepţi, ca să ne ducă la Dumnezeu; fiind omorât în trup, dar făcut viu în duh.

Această „o-singură-dată-suferinţă” pentru păcate, pe care a îndurat-o Cel Drept pentru cei nedrepţi, nu a avut loc în viaţa Sa, ci la cruce, „omorât în trup”. Acolo El a îndurat tot ce au pricinuit păcatele noastre. Prin aceste suferinţe El ne-a dus la Dumnezeu. El a ocupat locul nostru înaintea lui Dumnezeu şi a îndurat ce meritam noi şi păcatele noastre, pentru ca noi să putem ocupa locul înaintea lui Dumnezeu, care era demn de El, în loc să avem parte de chinul veşnic, pe care de fapt se cuvenea de drept să avem parte pentru păcatele noastre.

Evrei 12.22-24

Evrei 12.18,22-24: Voi nu v-aţi apropiat de un munte care se putea atinge … ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii de îngeri, de adunarea în sărbătoare şi de Biserica celor întâi-născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor drepţi făcuţi desăvârşiţi, de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.

Apostolul prezintă aici un contrast între Lege şi Evanghelie şi arată că noi – fără să trebuiască să aşteptăm până când noi vom fi realmente glorificaţi – suntem deja acum în posesia tuturor binecuvântărilor numite aici. Dreptul nostru la ele este deja acum absolut. Prin credinţă le putem primi deja acum. Inclus în acestea este faptul că noi am venit la „Dumnezeu, Judecătorul tuturor”. Ca Judecător, El ne-a primit deja acum şi ne-a spus bun venit în prezenţa Sa, şi aceasta pentru totdeauna. El putea face aceasta, nu pentru că noi am venit la Isus, Cel care a împlinit în chip desăvârşit Legea, ci pentru că noi am venit la Isus, Mijlocitorului legământului celui nou, şi la sângele Său vărsat, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel.

Efeseni 2.13,18

Efeseni 2.13,18: Dar acum, în Hristos Isus, voi care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos … căci prin El şi unii şi alţii avem acces la Tatăl, printr-un singur Duh.

După ce apostolul Pavel a vorbit despre îndepărtarea de Dumnezeu, în care toţi oamenii erau din punct de vedere moral departe de Dumnezeu, el vorbeşte şi despre îndepărtarea mai mare a naţiunilor de El, ca apoi să arate că noi am fost aduşi acum în apropierea lui Dumnezeu. Şi prin ce am fost aduşi? Prin sângele lui Hristos, şi nu prin împlinirea în chip desăvârşit a Legii prin Hristos! Cum arată acest a-fi-adus-aproape arată versetul 18: „Acces la Tatăl, printr-un singur Duh”.

Evrei 10.18-22

Evrei 10.19-22: Astfel, fraţilor, fiindcă prin sângele lui Isus avem o deplină libertate să întrăm în Locul Preasfânt, pe calea cea nouă şi vie pe care El ne-a deschis-o prin perdeaua dinăuntru, adică prin trupul Său, şi fiindcă avem un Mare Preot peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu o deplină siguranţă a credinţei, cu inimile stropite şi curăţite de o conştiinţă rea şi cu trupul spălat cu o apă curată.

Ce mare bucurie este să ştii că Dumnezeu voia să ne aibă aproape de Sine Însuşi, că pentru aceasta El a pregătit chiar şi calea, prin aceea că în moartea lui Hristos El a rupt perdeaua de despărţire, pentru ca noi să putem veni la El. Da, El ne îndeamnă chiar să venim la El: „să intrăm”. El poate face aceasta în concordanţă cu sfinţenia Lui. De ce? Pentru că Hristos a împlinit Legea? Nu! Este „prin sângele Său”! Deci noi avem deja astăzi aceeaşi apropiere, aceeaşi primire, aceeaşi libertate de acces la Dumnezeu, aşa cum o vom avea în curând în cer. Desigur măsura, în care noi realizăm aceasta, este astăzi mult prea mică în comparaţie cu ceea ce vom avea parte atunci.

Cum a fost deschis acest drum pentru noi, aceasta ne arată detaliat capitolul 9. Acolo ne este arătat mai întâi, că în timpul Legii „drumul spre Locul Preasfânt nu era încă deschis atâta timp cât îşi mai avea locul său cortul dintâi” (Evrei 9.8). Apoi citim despre schimbarea pe care Hristos a făcut-o: „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvârşit, care nu este făcut de mâini, adică nu este din creaţia aceasta, şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt … cu însuşi sângele Său, după ce a dobândit o răscumpărare veşnică” (Evrei 9.11,12). Şi apoi versetul 24 ne arată că acest Loc Preasfânt este cerul: „Căci Hristos n-a intrat într-un Loc Preasfânt făcut de mâini omeneşti, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.” Aceasta este calea, pe care Dumnezeu ne invită în capitolul 10 să urmăm pe Hristos în Locul Preasfânt, o cale care se sfârşeşte direct „înaintea lui Dumnezeu”. Această cale ne-a deschis-o Hristos prin sângele Său, aşa cum ne arată modelul marelui preot din vechiul legământ. Însă la Hristos era vorba de „însuşi sângele Său” (Evrei 9.12).

Cât de mult a onorat tronul lui Dumnezeu sângele lui Hristos! Cât de mult ne-a vestit El valoarea lui! Da, Dumnezeu Însuşi ne invită să venim la El, deoarece acest sânge este pe tronul lui Dumnezeu, aşa cum atunci marele preot stropea sângele ţapului pe capacul ispăşirii (Leviticul 16), care în timpul acela simboliza tronul lui Dumnezeu. Cât de clar devine că este un drept pentru noi să intrăm prin credinţă în cer, pentru ca acolo să aducem adorare în Duhul! De aceea este clar că tăgăduirea faptului că acest sânge are putere să ne dea drept la cer este o desconsiderare gravă a privilegiului minunat, pe care acest sânge l-a dobândit pentru noi. Dar nu numai aceasta: se subapreciază şi faptul cât de mult şi Dumnezeu Însuşi a fost glorificat prin acesta.

Coloseni 1.20-22

Coloseni 1.20-22: … şi prin El să împace toate lucrurile cu Sine, atât lucrurile de pe pământ cât şi lucrurile din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, care odinioară eraţi străini şi vrăjmaşi în gândirea voastră, prin fapte rele, El v-a împăcat acum în trupul Lui de carne, prin moarte, ca să vă prezinte înaintea Lui sfinţi, curaţi şi fără vină.

În acest verset este vorba de primirea definitivă în glorie, când noi cu trupuri glorificate vom apărea acolo. Şi noi vedem, că este aceeaşi bază ca şi cea pentru poziţia pe care noi o avem deja acum pentru aceasta, care ne creează premisa – „prin sângele crucii Lui”, „în trupul Lui de carne, prin moarte”, şi nicidecum împlinirea Legii prin viaţa Lui pe pământ.

Apocalipsa 7.9-14

Apocalipsa 7.9-14: După acestea am văzut: şi iată o mulţime mare, pe care nimeni nu putea să o numere, din orice naţiune şi seminţii şi popoare şi limbi, stând înaintea tronului şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, şi cu ramuri de palmier în mâinile lor. Şi strigau cu glas tare, spunând: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe tron, şi a Mielului!“ Şi toţi îngerii stăteau în jurul tronului şi al bătrânilor şi al celor patru făpturi vii; şi s-au prosternat înaintea tronului şi s-au închinat lui Dumnezeu, spunând: „Amin! Binecuvântarea şi gloria şi înţelepciunea şi mulţumirea şi onoarea şi puterea şi tăria fie ale Dumnezeului nostru, în vecii vecilor! Amin “. Şi unul dintre bătrâni a răspuns, zicându-mi: „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt şi de unde au venit?“ Şi i-am spus: „Domnul meu, tu ştii“. Şi mi-a spus: „Aceştia sunt cei care vin din necazul cel mare şi ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului.”

În pasajul acesta suntem aşezaţi direct înaintea tronului lui Dumnezeu, unde vedem stând sfinţi mântuiţi. Ei preamăresc pe Dumnezeu şi pe Miel – acesta este Hristos, Cel care a murit pentru ei – pentru gloria mântuirii, pe care ei au primit-o. Răspunsul unui bătrân la întrebarea „Aceştia, care sunt îmbrăcaţi în haine albe, cine sunt şi de unde au venit?“ arată clar de unde au ei dreptul să stea înaintea lui Dumnezeu în glorie: „Ei şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele Mielului.” Numai sângele lui Hristos le dă acest drept.

Apocalipsa 5

Apocalipsa 5: Şi am văzut în mâna dreaptă a Celui ce stătea pe scaunul de domnie, o carte scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară, pecetluită cu şapte peceţi. Şi am văzut un înger puternic, vestind cu glas tare: „Cine este vrednic să deschidă cartea şi să-i rupă peceţile?” … Şi în mijlocul scaunului de domnie şi a celor patru făpturi vii şi în mijlocul bătrânilor, am văzut stând în picioare un Miel. Părea înjunghiat şi avea şapte coarne şi şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise pe tot pământul. El a venit şi a luat cartea din mâna dreaptă a Celui ce stătea pe scaunul de domnie. Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat jos înaintea Mielului … Şi ei cântau o cântare nouă, zicând: „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău, oameni din orice seminţie, de orice limbă, din orice popor şi din orice neam. Ai făcut din ei o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeul nostru şi ei vor împărăţi pe pământ.” M-am uitat şi, în jurul scaunului de domnie, în jurul făpturilor vii şi în jurul bătrânilor, am auzit glasul multor îngeri; şi numărul lor era zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii. Ei ziceau cu glas tare: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească putere, bogăţie, înţelepciune, tărie, cinste, slavă şi binecuvântare!” Şi pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare şi tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: „A Celui ce stă pe scaunul de domnie şi a Mielului să fie binecuvântare, cinste, slavă şi stăpânire în vecii vecilor!” …

În acest capitol vedem Mielul ca înjunghiat stând în mijlocul tronului. Şi este ca un semnal pentru toţi locuitorii cerului, şi în cele din urmă întreaga creaţie se uneşte: când Mielul a luat cartea, toţi preamăresc dreptul Lui la titlul, să deschidă cartea, şi preamăresc demnitatea Lui ca Mielul ca înjunghiat, aceasta înseamnă, ca Acela care a suferit şi a murit pentru gloria lui Dumnezeu. Astfel, locul Său pe tron, precum şi partea sfinţilor glorificaţi, care au fost răscumpăraţi pentru Dumnezeu prin sângele Său, şi dreptul Său la tot ce este în cer şi pe pământ, sunt atribuite valorii morţii Sale ca jertfă. Şi aceasta ne este făcut cunoscut nu numai prin caracterul pe care Hristos Îl ocupă aici ca Mielul „ca înjunghiat”, ci ne este mărturisit direct prin ceea ce bătrânii, oştirile de îngeri şi în cele din urmă întreaga creaţie exprimă. Bătrânii cântă: „Vrednic eşti Tu să iei cartea şi să-i rupi peceţile, căci ai fost înjunghiat şi ai răscumpărat pentru Dumnezeu, cu sângele Tău”, şi oştirea mare a îngerilor strigă: „Vrednic este Mielul, care a fost înjunghiat, să primească …”, şi întreaga creaţie pronunţă cu cântarea ei de laudă dreptul Mielului la acest titlu, prin care El va primi binecuvântare, cinste şi slavă. Deci aici demnitatea şi dreptul la locul şi titlul cel mai înalt din cer sunt atribuite valorii jertfei Mielului lui Dumnezeu. Şi acest loc şi titlu din cer întemeiat pe valoarea jertfei slujeşte pentru:

  1. Să împace toate lucrurile din cer şi de pe pământ cu Dumnezeu (Coloseni 1.29);
  2. Să îndepărteze din creaţie întinarea adusă de păcat (Evrei 9.23-24);
  3. Să reabiliteze totul pentru Dumnezeu şi să le facă parte de binecuvântare.

Această mărturie o dă Dumnezeu – prin aceea că El dă Mielului cartea. Această mărturie o dau cei răscumpăraţi (simbolizaţi prin bătrâni). Această mărturie o dă oştirea îngerilor şi creaţia întreagă. Şi toate acestea au loc înaintea tronului lui Dumnezeu.

 Partea anterioarăPartea următoare 

Epistola către Efeseni (6)
Efeseni 6

Matta Behnam

Versete călăuzitoare: Efeseni 6

Copiii

Versetul 1

Efeseni 6.1: Copii, ascultați în Domnul de părinții voștri, pentru că aceasta este drept.

Primele nouă versete ale acestui capitol alcătuiesc împreună cu Efeseni 5.22,33 ale capitolului anterior o secțiune unitară. Apostolul continuă acum să prezinte obligațiile fiecărui membru al familiei.

Prin încheierea căsătoriei se întemeiază familia, și copiii sunt rodul acestei legături. Așa după cum datoria soțului este să-și iubească soția, și datoria soției este să se supună soțului, tot așa este datoria copiilor să fie supuși părinților lor și să asculte de ei. Copiii, care au fost crescuți într-o familie creștină, trebuie să fie caracterizați de ascultare față de părinții lor. Atât în epistola către Romani cât și în a doua epistolă către Timotei găsim o listă de păcate îngrozitoare. Prima listă din Romani 1 se ocupă cu acele păcate, care caracterizează pe păgânii care nu cunosc pe Dumnezeul adevărat. Printre aceste păcate se găsește și „neascultarea de părinți” (Romani 1.29-31). Cea de-a doua listă în 2 Timotei 3 ne descrie oamenii care trăiesc în timpurile pline de pericol din zile din ultimă; și aici se găsește acest păcat îngrozitor al „neascultării de părinți”.

Acesta este deci unul din semnele zilelor din urmă. Inima omului îndepărtat de Dumnezeu este totdeauna aceeași, fie că este vorba de păgânii din antichitate sau de adoratorii idolilor, sau este vorba de așa-numitul om modern al creștinătății zilelor noastre. Apostolul vorbește aici acelora care cunosc pe Domnul Isus. Aceasta rezultă clar din ceea ce spune: „ascultați în Domnul de părinții voștri”. Noi nu așteptăm ascultare „în Domnul” de la aceia care nu-L cunosc, sau nu stau într-o relație conștientă cu El.

Cuvântul lui Dumnezeu numește două motive pentru care copiii trebuie să asculte de părinții lor. Mai întâi auzim: „pentru că aceasta este drept”. În al doilea rând ni se spune în Coloseni 3.20: „pentru că aceasta este plăcut Domnului”. Domnul Isus a fost în privința aceasta, ca în toate celelalte, modelul desăvârșit. Căci El a fost ascultător de mama Sa și de Iosif, soțul ei, așa după cum stă scris: „Și a coborât cu ei și a venit la Nazaret și le era supus.” (Luca 2.51). Fie ca toți copiii să-L urmeze pe Domnul Isus în această privință, știind că aceasta „este drept”. Dacă ascultarea se cuvine, atunci neascultarea este păcat.

Versetele 2,3

Efeseni 6.2,3: „Onorează pe tatăl tău și pe mama ta” – este cea dintâi poruncă însoțită de promisiune – „ca să-ți fie bine și să trăiești mulți ani pe pământ”.

Apostolul Pavel pune în mod deosebit accent pe adevărul fundamental, că Dumnezeu prețuiește foarte mult ascultarea copiilor față de părinții lor.  Dumnezeu a dat din vechime Legea celor zece porunci, și cu toate că și primele patru porunci sunt deosebit de importante, de ele nu se leagă nici o făgăduință. Abia porunca a cincea: „Onorează pe tatăl tău și pe mama ta, ca să ți se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Domnul Dumnezeul tău” (Exodul 20.2), este „cea dintâi poruncă însoțită de promisiune”.

Dacă voia lui Dumnezeu în Vechiul Testament a fost ca copiii să asculte de părinții lor, să nu mai fie aceasta valabilă în Noul Testament? Ascultarea este răsplătită de Domnul, dar nici neascultarea nu rămâne fără răspuns: „Celui care blestemă pe tatăl său sau pe mama sa i se stinge lampa în negura nopții.” (Proverbe 20.20). „Ochiul care-și bate joc de tată și disprețuiește ascultarea de mamă va fi scobit de corbii din vale și va fi mâncat de vulturii tineri.” (Proverbe 30.17). O, de ar asculta toți copiii și toți tinerii de părinții lor și să-i onoreze și astfel să se bucure de buna plăcere a lui Dumnezeu, pentru ca apoi să aibă parte de adevărul promisiunii prețioase, „ca să-ți fie bine și să trăiești mulți ani pe pământ”.

Tații

Versetul 4

Efeseni 6.4: Și voi, taților, nu-i provocați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i în disciplina și sub mustrarea Domnului.

Cât de necesar este ca tații și mamele să rămână aproape de Domnul și să înainteze în părtășia Sa, pentru ca El să le dea înțelepciunea necesară pentru educarea copiilor lor. Este o chestiune deosebit de serioasă, când părinții sunt fără griji și indiferenți cu privire la educarea copiilor lor. Griji nenumărate, da, chiar judecata lui Dumnezeu vor fi urmările, așa cum vedem la Eli, preotul, și casa sa (compară cu 1 Samuel 2.27-36).

Pe de altă parte părinții nu trebuie să fie aspri cu copiii lor, și dacă este necesară corectare și disciplinare, aceasta nu trebuie să se facă cu nervozitate sau prost dispus, ci mai degrabă cu dragostea, care caută binele lor suprem. Mulți sunt aspri față de copiii lor, nu au răbdare și pedepsesc pe copiii lor în timp ce ei sunt cuprinși de mânie și furie. Procedează așa cu noi Dumnezeu și Tatăl nostru? Astfel de părinți oferă copiilor lor ocazia de supărare și îi vor îndepărta de Dumnezeu. „Taților, nu-i provocați la mânie pe copiii voștri, ca să nu fie descurajați.” (Coloseni 3.21). Fie ca părinții să rămână păziți, ca să nu vorbească și să nu acționeze cu atitudine nervoasă cu copiii lor; fie ca ei nici să nu ceară prea mult de la copiii lor, ca și cum copiii ar fi tot așa de maturi ca ei.

Părinții trebuie să crească copiii în disciplina și sub mustrarea Domnului, în această privință este bine să se gândească, că și ei au fost cândva copii, înainte de a deveni părinți; și că și ei au avut nevoie de răbdarea și perseverența părinților lor, ca să fie crescuți. Tot așa și ei acum să ofere copiilor lor aceeași răbdare.

Tații și mamele să se roage mult împreună cu copiii lor, și să se roage și pentru copii. Ei trebuie să aibă cu grijă înaintea ochilor lor atât binele trupesc cât și binele spiritual al copiilor lor. Părinții să-și ia mult timp să stea împreună cu copiii lor și să-i învețe căile bune; să-i încurajeze să citească cărți bune și să-i atenționeze cu privire la orice fel de literatură stricată, care poate avea o influență dăunătoare asupra binelui lor spiritual.

Ei ar trebui să cunoască pasiunile copiilor lor și să-i supravegheze și să le ajute la alegerea prietenilor. Ei ar trebui să-i crească cu o educație creștină, care prin nimic altceva nu poate fi înlocuită. Părinții nu ar trebui să lase binele spiritual al copiilor lor numai în seama responsabilității școlii duminicale. Ei ar trebui să fie primii, care seamănă sămânța divină în inimile lor gingașe și să-i călăuzească să primească pe Domnul Isus ca Mântuitor personal al lor. Orice moștenire pământească, pe care părinții o pot da copiilor lor, este fără valoare în comparație cu bunul deosebit de valoros, pe care ei îl pot da, prin faptul că îi cresc „în disciplina și sub mustrarea Domnului”; și aceasta nu numai cu cuvinte, ci fiindu-le și un exemplu bun. Copiii ar trebui să vadă în părinții lor un model potrivit al unei umblări sfinte și temătoare de Dumnezeu.

Domnul Isus a spus: „Tot așa, nu este voia Tatălui vostru care este în ceruri ca unul din acești micuți să piară” (Matei 18.14). El a dat și indicația clară: „Lăsați copilașii și nu-i opriți să vină la Mine, pentru că Împărăția cerurilor este a unora ca ei” (Matei 19.14).

Avem un exemplu foarte frumos pentru creșterea copiilor în casa creștină și roadele care rezultă din aceasta în persoana lui Timotei. Apostolul Pavel i-a scris: „Dar tu rămâi în cele ce ai învățat și de care ai fost deplin încredințat, știind de la cine ai învățat și că de copil cunoști Sfintele Scrieri, care pot să te facă înțelept spre mântuire, prin credința care este în Hristos Isus” (2 Timotei 3.14,15).  Fără îndoială Timotei a învățat din tinerețe din Sfintele Scrieri ascultarea și respectul față de părinți (2 Timotei 1.5). Vedem aici că mama lui și bunica lui l-au crescut din copilărie în mustrarea Domnului. Deci Timotei a cunoscut Scrierile mai întâi acasă, și cu siguranță mama lui și bunica lui vor primi o răsplată mare înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.

Robii

Versetul 5

Efeseni 6.5: Robilor, ascultați de stăpânii voștri pământești, cu teamă și tremur, în simplitatea inimii voastre, ca de Hristos, …

Apostolul continuă să vorbească despre supunere și ascultare. Așa cum datoria copiilor este de a asculta de părinții lor, tot așa este datoria robilor să asculte de stăpânii lor. Fără îndoială, aceasta se referă nu numai la robii și stăpânii din casă, ci în general la angajați și superiori. Aceasta rezultă clar din exprimarea din Efeseni 6.8 „fie rob fie slobod”. Dacă fiecare ar respecta acest principiu divin, problemele dintre angajați și stăpânii lor ar fi mult mai puține. Multe greutăți, care conduc la rebeliune și revoltă, ar fi evitate.

Pavel scrie și în prima sa scrisoare către Corinteni: „Fiecare să rămână în situația pe care o avea când a fost chemat. Ai fost chemat pe când erai rob? Să nu te neliniștești de lucrul acesta; dar dacă poți să ajungi liber, folosește-te. Căci robul chemat în Domnul este un eliberat al Domnului. Tot așa, cel liber, care a fost chemat, este un rob al lui Hristos” (1 Corinteni 7.20-22). Starea de lucruri este deci clară, robii trebuie să asculte de stăpânii lor „cu teamă și cutremur”, având grijă să-și împlinească conștiincios și cu credincioșie obligațiile „ca pentru Domnul”. Aceasta va umple și inimile lor cu satisfacție și bucurie.

Versetele 6,7

Efeseni 6.6,7: … nu în slujire de ochii lor, ca unii care caută să placă oamenilor, ci ca robi ai lui Hristos, făcând voia lui Dumnezeu din suflet, slujind cu bunăvoință ca Domnului, și nu ca oamenilor, …

Noi trebuie efectiv să considerăm slujirea de ochii lumii ca înșelătorie. Când muncitorul lucrează numai în prezența patronului sau a superiorului său, ca să-i placă, și încetează lucrul imediat când acesta nu mai este de față, atunci aceasta este înșelătorie. Credinciosul dimpotrivă, știind că este un rob al lui Hristos, își va face lucrul în mod cinstit, nu ca să placă oamenilor, ci va lucra din inimă din pricina lui Dumnezeu. El va depune tot efortul, ca să slujească cu credincioșie și de bună voie, „ca Domnului, și nu ca oamenilor”. El își va face lucrarea – oricât de grea ar fi ea – din pricina Domnului Isus Hristos, îndreptându-și ochii spre El și nu spre oameni. Aceasta este ceea ce face ca lucrarea slujitorului să aibă valoare mare în ochii lui Dumnezeu, cu toate că în ochii oamenilor ar putea să fie puțin prețuit.

Răsplata Domnului

Versetul 8

Efeseni 6.8: … știind că orice bine va face fiecare, aceasta va primi de la Domnul, fie rob fie liber.

Fiecare, care face cu credincioșie lucrarea, pe care i-a dat-o Domnul, va fi răsplătit de Domnul Însuși. Aceasta este indiferent dacă superiorul lui pământesc îl laudă sau nu pentru lucrarea făcută cu devotare și loialitate. Și cu privire la această temă este valabil Cuvântul din Galateni 6.7: „Nu vă amăgiți: ‚Dumnezeu nu Se lasă batjocorit’; pentru că ce seamănă omul, aceea va și secera.” Oricât de joasă ar fi poziția ta în această lume, fii sigur, că credincioșia va primi răsplata ei dreaptă în lumea aceasta și în lumea viitoare. Unii oameni ai lumii acesteia sunt bogați, alții săraci. Unii sunt stăpâni, alții sunt robi, unii sunt conducători, alții sunt subordonați. Unii sunt loiali, alții nu sunt loiali. Însă toate aceste diferențe vor fi odată fără importanță, când fiecare dintre noi va trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu despre viața pe care el a trăit-o în lumea aceasta. Numai ceea ce a fost făcut din inimă, ca pentru Domnul, va fi răsplătit. Mulți credincioși loiali, care în lumea aceasta au fost săraci și necunoscuți, vor auzi atunci aceste cuvinte fericite ale Domnului lor: „Bine, rob bun și credincios, ai fost credincios peste puține, te voi pune peste multe; intră în bucuria domnului tău” (Matei 25.23).

Să ne îndemnăm unii pe alții să mergem cu credincioșie puținii pași, pe care-i mai avem de făcut, știind „că orice bine va face fiecare, aceasta va primi de la Domnul”. Îți desconsideră șeful credincioșia? Fii sigur, că Dumnezeu nu uită credincioșia ta și nici nu o subapreciază, ci El o va răsplăti. Se comportă superiorul tău cu brutalitate și nedreptate față de tine? Fă-ți slujba cu loialitate, așa cum a făcut odinioară Iosif (Geneza 39) și încrede-te în Domnul, că El îți va da plata care ți se cuvine. „Încredințează Domnului calea ta și încrede-te în El: și El va lucra; și va face să iasă dreptatea ta ca lumina și dreptul tău ca ziua la amiază. Rămâi liniștit în Domnul și așteaptă-L cu răbdare. Nu te mânia din cauza celui care prosperă în calea lui, din cauza omului care-și împlinește intențiile rele.” (Psalmul 37.5-7).

Domnul domnilor

Versetul 9

Efeseni 6.9: Și voi, stăpânilor, faceți la fel față de ei, renunțând la amenințare, știind că Stăpânul lor și al vostru este în ceruri; și la El nu este primire după înfățișare.

Apostolul Pavel încheie această secțiune deosebită, care se ocupă cu relațiile și obligațiile reciproce în familia creștină, atenționând pe stăpâni. Vedem că el se adresează nu numai la o grupă deosebită, ci la fiecare grupă din familia creștină. „Și voi, stăpânilor, faceți la fel față de ei”. Domnul Isus este Domnul domnilor și totodată și al robilor. Așa după cum El ia partea robilor și le va da răsplata cuvenită lor, tot așa El se preocupă și cu stăpânii, și El le va da ori răsplată ori pedeapsă. Domnul stă atât peste cei supuși cât și peste stăpânii lor. De aceea nu este drept ca stăpânii credincioși să amenințe pe subordonații lor sau să le promită lucruri, pe care ei nu li le vor da. Toate acestea rezultă din cuvintele apostolului adresate stăpânilor: „faceți la fel față de ei”. Aceasta înseamnă, faceți-le acele lucruri, pe care voi înșivă le așteptați de la robii voștri și tratați-i ca „ robi ai lui Hristos, făcând voia lui Dumnezeu din suflet, slujind cu bunăvoință ca Domnului, și nu ca oamenilor, știind că orice bine va face fiecare, aceasta va primi de la Domnul, fie rob fie liber” (Efeseni 6. 6-8). În aceeași măsură cu care se așteaptă loialitate și sinceritate de la slujitori, ele se așteaptă și de la stăpâni. Și așa cum robul ar trebui să slujească cu loialitate, având înaintea ochilor binele stăpânului său, tot așa și stăpânul ar trebui să aibă înaintea ochilor săi binele subalternului său. El nu trebuie să-l trateze cu asprime și nici să nu-l amenințe, ci să fie prietenos față de el.

Lipsa de prietenie și cruzimea sunt caracteristicile păcătosului, care nu a cunoscut nici dragostea lui Dumnezeu și nici îndurarea Sa. „Un om drept se îngrijește de viața animalului său, dar, în lăuntrul lor, cei răi sunt nemiloși” (Proverbe 12.10). Deci dacă cel drept se interesează de viața animalului său, cu cât mai mult ar trebui el să aibă îndurare față de ființa omenească, semenul lui, și să fie îngrijorat de binele ei, chiar dacă este vorba de robul lui. Este datoria stăpânilor să aibă compasiune cu aceia care le slujesc; nicidecum ei nu au voie să-i jefuiască de salariul lor sau de drepturile lor. Ei nu trebuie să ceară de la ei mai mult decât ei pot face. Ei trebuie să îngrijească atât de sănătatea lor cât și de binele lor spiritual.

Cât de serioasă este atenționarea, pe care Iacov o adresează stăpânilor: „Veniți acum, bogaților, plângeți, tânguiți-vă de nenorocirile voastre care vin peste voi. Bogățiile voastre au putrezit și hainele voastre au fost mâncate de molii. Aurul și argintul vostru au ruginit, iar rugina lor va fi o mărturie împotriva voastră și are să vă mănânce carnea ca un foc. V-ați strâns comori în zilele din urmă! Iată, plata lucrătorilor care au secerat ogoarele voastre, care este oprită de voi pe nedrept, strigă! Și strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oștirilor.” (Iacov 5.1-4). „Nu vă plângeți unii împotriva altora, fraților, ca să nu fiți judecați. Iată, Judecătorul stă înaintea ușii.” (Iacov 5.9). Așa cum un stăpân își cheamă robii, ca să ceară socoteală de la ei, tot așa și noi și toți oamenii, indiferent de starea socială, vom trebui să dăm socoteală înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Domnul Isus va judeca pe stăpânii aspri și nedrepți, tot așa cum va judeca pe robii neloiali, căci „la El nu este primire după înfățișare”.

Este frumos să vedem, cum începe această scrisoare să ne arate poziția noastră cerească ca mădulare ale trupului lui Hristos Cel înviat, care este glorificat la dreapta Tatălui în cer; cum Tatăl ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări spirituale în locurile cerești în Hristos; și apoi să găsim, că între mădularele singurului trup sunt din aceia care sunt săraci și în poziția de sclavi, unii dintre ei fiind supuși la tratamente nedrepte și aspre. Dar mulțumiri fie aduse Dumnezeului și Tatăl nostru și Domnului Isus Hristos pentru harul care i-a ridicat pe ei și ne-a ridicat și pe noi și ne-a pus să ședem în locurile cerești în Hristos Isus! Mulțumiri fie aduse Lui și pentru speranța care stă înaintea noastră!

Slujitorul creștin va fi la Hristos și în glorie va fi ca El, el va fi unul din aceia care vor cânta cântarea cea nouă în cer: „Vrednic ești să iei cartea și să-i deschizi pecețile, pentru că ai fost junghiat și ai răscumpărat pentru Dumnezeu, prin sângele Tău, din orice seminție și limbă și popor și națiune și i-ai făcut împărați și preoți pentru Dumnezeul nostru, și vor împărăți pe pământ!” (Apocalipsa 5.9,10). Să ne ocupăm cu credincioșie locul nostru înaintea Domnului, pe care El ne-a adus, așteptând clipa fericită a revenirii Domnului nostru, care va pune capăt pelerinajului nostru aici pe pământ și ne va lua la Sine în glorie.

ARMURA SPIRITUALĂ (capitolul 6.10-24)

Tari în Domnul

Versetul 10

Efeseni 6.10: Încolo, fraților, fiți tari în Domnul și în tăria puterii Lui.

Am ajuns la ultima parte a acestei scrisori, care se preocupă în mod deosebit cu lupta spirituală, pe care o avem de luptat cu forțele spirituale ale întunericului din locurile cerești, pentru ca să nu fim jefuiți de bucuria binecuvântărilor noastre spirituale în Hristos. Deja din vechime Dumnezeu a dat poporului Său pământesc țara făgăduită, o țară în care curgea lapte și miere; ei la rândul lor trebuiau să învingă pe duşmanii lor feroce, ca să ia practic în posesiune ţara şi să se bucure de roadele ei. Tot aşa este şi astăzi cu credincioşii adevăraţi. Şi ei trebuie să lupte împotriva puterilor întunericului şi să le învingă, pentru a se bucura practic de toate binecuvântările lor spirituale.

Mulţi credincioşi gândesc în mod greşit, că ţara Canaan simbolizează cerul, în care intră credinciosul după ce moare, şi că Iordanul este un simbol al morţii fizice. Dacă cu rugăciune medităm la această temă, atunci vom ajunge la rezultatul contrar. Atunci când poporul Israel a intrat în ţara Canaan, pentru ei a început o luptă permanentă cu duşmanii lor, care li se opuneau în luarea în posesiune a ţării şi încercau cu toate forţele să-i împiedice să savureze binecuvântările ţării. Când noi vom părăsi acest pământ, ca să fim la Hristos, vor mai fi atunci duşmani sau lupte? Cu siguranţă nu. Canaanul este deci un prototip al binecuvântărilor noastre spirituale, cu care noi am fost binecuvântaţi în Hristos Cel înviat, în timp ce noi suntem aici pe pământ. Ca să savurăm aceste binecuvântări, trebuie să învingem pe duşmanii noştri spirituali, pe diavolul şi îngerii lui, care ni se împotrivesc permanent şi caută să ne împiedice să savurăm aceste binecuvântări.

„Încolo, fraţilor, fiţi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui.” Ce încurajatoare sunt aceste cuvinte pentru noi credincioşii! În noi înşine suntem slabi şi duşmanii noştri sunt mult mai tari decât noi, dar toată îndestularea noastră este în Domnul şi în puterea tăriei Lui. De aceea să fim cu adevărat şi din inimă convinşi, că noi, ca şi mai înainte, nu suntem nimic în noi înşine şi nu putem învinge pe duşmanii noştri prin propria putere, chiar şi atunci când de mulţi ani umblăm cu Domnul Isus şi am făcut experienţe minunate cu El. Fie ca noi toţi să ne sprijinim pe Domnul şi să ne încredem în puterea tăriei Lui. Am văzut la studiul Efeseni 1.19,20 că mărimea copleşitoare a puterii lui Dumnezeu faţă de noi, credincioşii, corespunde puterii tăriei Lui, cu care El a lucrat în Hristos, prin aceea că L-a înviat dintre cei morţi. Deci noi avem aceiaşi putere la dispoziţie care a înviat pe Hristos dintre morţi şi L-a aşezat la dreapta Tatălui Său în locurile cereşti.

Noi suntem în noi înşine tot aşa de slabi ca şi „şoarecii de munte, care nu sunt un popor puternic, dar îşi aşază locuinţa în stâncă” (Proverbe 30.26). Oricât de uriaşă ar fi puterea duşmanilor noştri spirituali, puterea noastră se bazează pe „Stânca”, Stânca veşniciilor. Pentru ca să putem fi tari în Domnul şi în puterea tăriei Lui, ar trebui să ne folosim de orice mijloc al harului Său, ar trebui să ne rugăm mult, să citim Cuvântul lui Dumnezeu şi să medităm permanent asupra lui, şi ar trebui să căutăm părtăşia cu alţi credincioşi temători de Dumnezeu.

Versetul 11

Efeseni 6.11: Îmbrăcaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului: …

Duhul Sfânt ne conduce de la domeniul plăcut al casei creştine, studiat până acum, la o cu totul altă temă, şi anume la lupta spirituală împotriva diavolului şi a îngerilor lui. De aceea apostolul ne atenţionează cu toată severitatea, ca să îmbrăcăm toată armura lui Dumnezeu. Vom găsi fiecare parte a acestei armuri amintită deosebit în versetele următoare. În Efeseni 4.24 am fost îndemnaţi să ne îmbrăcăm cu ceea ce ni se cuvine ca sfinţi, dar aici ni se spune, ca să îmbrăcăm ce ni se cuvine ca războinici ai Domnului Isus. Noi trebuie să îmbrăcăm toată armura lui Dumnezeu,, armură pe care Dumnezeu Însuşi a pregătit-o, „pentru că armele luptei noastre nu sunt fireşti, ci puternice, potrivit lui Dumnezeu, spre dărâmarea întăriturilor” (2 Corinteni 10.4). Numai cu toată armura lui Dumnezeu vom putea să rezistăm împotriva uneltirilor diavolului. Dumnezeu aşteaptă de la fiecare credincios, ca el să se împotrivească uneltirilor diavolului.

Observă că Duhul Sfânt vorbeşte aici de împotrivire faţă de uneltirile diavolului şi nu faţă de puterea diavolului. Domnul Isus a triumfat la cruce atât asupra puterii cât şi asupra uneltirii diavolului, „ca prin moarte să-l desfiinţeze pe cel care are puterea morţii, adică pe diavolul” (Evrei 2.14b). De aceea noi avem voie şi trebuie să-l privim ca pe un duşman înfrânt. Şi apostolul Iacov aminteşte de această realitate minunată, când spune: „împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi” (Iacov 4.7). Însă de ceea ce noi trebuie să ne temem, sunt uneltirile diavolului. Deci noi avem a face cu un duşman viclean şi înşelător. „Şi nu este de mirare, pentru că însuşi Satan se preface în înger al luminii” (2 Corinteni 11.14). Satan este împotrivitorul lui Dumnezeu şi al lui Hristos, şi de aceea şi al credincioşilor, care sunt încercaţi prin vicleniile şi înşelătoriile lui. Diavolul are aproape 6.000 de ani de experienţă în practicarea lucrărilor lui viclene. El a venit mai întâi la Eva în chip de şarpe, care era mai viclean decât toate animalele câmpului, pe care le-a creat Domnul. Şi chiar şi astăzi el este „şarpele cel vechi”. Dar mulţumire şi laudă fie lui Dumnezeu, care ne conduce în triumful lui Hristos! De aceea să îmbrăcăm toată armura lui Dumnezeu, ca să putem rezista împotriva vicleniilor diavolului.

Duşmanii noştri

Versetul 12

Efeseni 6.12: … pentru că lupta noastră nu este împotriva cărnii şi a sângelui, ci împotriva stăpânirilor, împotriva autorităţilor, împotriva stăpânitorilor lumii întunericului acestuia, împotriva puterilor spirituale ale răutăţii în locurile cereşti.

Războaiele, care se dezlănţuie aici pe pământ între oameni, sunt fără îndoială îngrozitoare. Aici însă citim că lupta noastră nu este împotriva cărnii şi a sângelui, nu este o luptă între om şi om; este mai degrabă o luptă spirituală împotriva puterilor invizibile ale întunericului, împotriva diavolului şi a îngerilor lui. Este o luptă împotriva celui mai adânc întuneric, şi pentru noi este imposibil să biruim aceşti duşmani, fără să fi îmbrăcat toată armura lui Dumnezeu. Duşmanul nostru spiritual, cu care avem a face, este permanent activ şi depune eforturi să ne împiedice să glorificăm pe Dumnezeu în viaţa noastră şi să ne bucurăm de binecuvântările noastre spirituale din locurile cereşti. Această duşmănie permanentă a diavolului împotriva noastră a credincioşilor este mult mai periculoasă şi mai înverşunată decât o luptă împotriva cărnii şi sângelui. Cât de felurite sunt pericolele pentru viaţa spirituală a aceluia care este în neştiinţă cu privire la aceste lucruri.

În prima epistolă a lui Petru, unde credincioşii sunt văzuţi ca „străini şi fără drept de cetăţenie” (1 Petru 2.11), apostolul ne îndeamnă, „fiţi treji; vegheaţi! Pentru că vrăjmaşul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5.8). Dar aici în scrisoarea către Efeseni ni se arată, că duşmanii noştri sunt în locurile cereşti, acolo unde credincioşii sunt binecuvântaţi cu orice fel de binecuvântare spirituală (Efeseni 1.3). Hristos a fost glorificat şi înălţat la dreapta Tatălui Său „în locurile cereşti” (Efeseni 1.20); şi credinciosului i s-a dat să şadă împreună „în locurile cereşti în Hristos Isus” (Efeseni 2.6), „pentru ca înţelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu să fie făcută cunoscută acum, prin Adunare, stăpânirilor şi autorităţilor din locurile cereşti” (Efeseni 3.10). Deci lupta spirituală este împotriva „căpeteniei autorităţii văzduhului” şi împotriva domniilor invizibile  ale văzduhului (Efeseni 2.2).

Mulţumiri fie aduse însă lui Dumnezeu pentru grija spirituală bogată din partea Lui faţă de noi, cei care în noi înşine suntem incapabili să ne împotrivim acelor puteri spirituale! Însă toată îndestularea noastră este în Domnul nostru Isus Hristos şi în puterea tăriei Lui, prin care noi suntem „mai mult decât biruitori”.

A se împotrivi şi a sta

Versetul 13

Efeseni 6.13: Pentru aceasta, luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea şi, după ce veţi fi învins toate, să staţi în picioare.

Deoarece toţi vrăjmaşii împărăţiei întunericului stau în ordine de bătaie împotriva noastră, apostolul reia îndemnul „luaţi toată armura lui Dumnezeu”, fără de care noi nu putem face nimic, şi pe care noi nu o vom putea înlocui prin puteri naturale sau prin înţelepciune. Fiecare credincios adevărat este răspunzător, ca să îmbrace toată această armură a lui Dumnezeu şi s-o poarte permanent.

Ar putea să fie de folos să amintim aici, că este o diferenţă mare între îmbrăcarea de către noi a armurii lui Dumnezeu şi îmbrăcarea hainei, pe care Dumnezeu în harul Său bogat a pregătit-o. Fiecare din noi, care şi-a pus încrederea în Domnul Isus şi în eficacitatea lucrării Sale de ispăşire de la cruce, a fost îmbrăcat cu haina dreptăţii (neprihănirii) lui Hristos – da, el este „dreptatea lui Dumnezeu în El (în Hristos)”. Dumnezeu i-a dat „haina cea mai bună” (Luca 15.22). Aceasta este poziţia noastră în Hristos înaintea lui Dumnezeu. Această haină nu o îmbrăcăm noi înşine, ci Dumnezeu ne îmbracă cu ea.

Dar când însă este vorba de luptă, atunci noi înşine suntem responsabili, ca să îmbrăcăm fiecare armă a armurii lui Dumnezeu. Fie ca fiecare credincios adevărat să acorde atenţie cuvintelor apostolului Pavel „luaţi toată armura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi împotrivi în ziua cea rea”. Această luptă spirituală nu este temporală, ci este o chestiune permanentă, atâta timp cât noi vom fi aici în lumea aceasta; căci diavolul este căpetenia lumii acesteia. Deci acest timp este numit „ziua cea rea”. În capitolul 5 apostolul îi îndeamnă pe credincioşi să umble cu grijă, nu ca nişte neînţelepţi, ci ca nişte înţelepţi, răscumpărând timpul, „pentru că zilele sunt rele”. Aici însă avem o atenţionare mult mai serioasă, căci noi înşine trebuie să luăm toată armura lui Dumnezeu, pentru ca să ne putem împotrivi în ziua cea rea.

În viaţa unui credincios sunt timpuri deosebite, în care el are parte de toată greutatea luptei spirituale şi de duşmănia înverşunată a împotrivitorului sub diferite forme. Există apoi pericolul mare, că noi nu totdeauna veghem, că nu purtăm toată armura. De aceea să fim convinşi, că este obligaţia noastră serioasă, să fim gata şi vigilenţi, atunci când ne întâmpină împrejurări deosebite, rele. Aceasta însă nu înseamnă, că noi, atunci când vine peste noi o astfel de zi rea, trebuie să ne îmbrăcăm repede toată armura lui Dumnezeu; dimpotrivă, noi trebuie s-o purtăm permanent, pentru ca duşmanul să nu ne surprindă şi să nu poată să ne găsească neprotejaţi.

Observă ce se spune mai departe: „… şi, după ce veţi fi învins toate, să staţi în picioare”. Chiar şi după fiecare bătălie câştigată noi trebuie să continuăm să purtăm toată armura lui Dumnezeu, pentru ca noi să fim înarmaţi pentru fiecare atac prin surprindere următor din partea duşmanului. Dacă am câştigat o luptă spirituală, atunci suntem înclinaţi să ne încredem în noi înşine şi să ne bazăm pe propria putere; aceasta însă ar fi fatal pentru viaţa noastră spirituală. Să nu uităm niciodată, că victoriile noastre spirituale nu înseamnă, că lupta noastră s-a terminat. Este mai degrabă o luptă permanentă, care durează atâta timp cât vom fi în lumea aceasta. Dar Dumnezeu să fie preamărit, că peste foarte puţină vreme Domnul Isus va veni din cer ca să ne ducă în gloria casei Tatălui, unde nu va mai fi nici o luptă, unde totul va fi numai adorare şi glorie, unde noi în loc de armură vom purta cununi, unde în loc de luptă vom găsi o odihnă veşnică!

Prima armă din armura lui Dumnezeu: adevărul şi dreptatea

Versetul 14

Efeseni 6.14: Staţi deci tari, având mijlocul încins cu adevărul, fiind îmbrăcaţi cu platoşa dreptăţii, …

În versetele următoare apostolul îndreaptă atenţia spre fiecare armă a armurii şi începe mai întâi cu centura adevărului. Prin adevăr se înţelege Cuvântul lui Dumnezeu (compară cu Ioan 17.17). Luptătorul creștin nu poate sta fără să se clatine, dacă el nu este încins cu Cuvântul lui Dumnezeu. În mod deosebit în zilele noastre este important să înţelegem aceasta, căci sunt mulţi credincioşi care preferă citirea cărţilor lumeşti mai mult decât preocuparea cu Cuvântul lui Dumnezeu. Ce pagubă şi ce îngrozitor este totodată când credincioşii în loc să mediteze la Cuvântul lui Dumnezeu se preocupă cu ceea ce le aduce televizorul în casă. Acesta este motivul pentru care ei sunt slabi, fără putere şi apatici, din ce cauză ei suferă înfrângere după înfrângere. Apostolul Petru ne îndeamnă să încingem coapsele minţii noastre (1 Petru 1.13). Aceasta înseamnă că Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să stăpânească duhul şi mintea creştinului, şi astfel el să rămână păzit de gânduri păcătoase şi de învăţături greşite, care ar dăuna bunăstarea lui spirituală.

Aşa după cum centura oferă corpului omenesc putere, tărie şi stabilitate, tot aşa preocuparea cu Cuvântul lui Dumnezeu dă putere şi energie pentru omul lăuntric. Fie ca noi toţi să fim totdeauna încinşi cu centura adevărului divin, „ca să nu mai fim prunci, bătuţi de valuri şi purtaţi încoace şi încolo de orice vânt de învăţătură prin înşelăciunea oamenilor, prin viclenia lor în uneltirea rătăcirii; ci ţinând adevărul în dragoste, să creştem în toate până la Cel care este Capul, Hristos” (Efeseni 4.14-15). Când îşi desface soldatul centura? Nu este atunci când el doarme? Şi este corect când el doarme pe câmpul de luptă? Ce periculos!

Sisera, căpetenia oştirii duşmane, a fost ucis de o femeie, în timp ce el dormea (Judecători 4). Preaiubiţilor, „pentru că voi toţi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei; noi nu suntem ai nopţii, nici ai întunericului. Astfel deci să nu dormim, ca ceilalţi, ci să veghem şi să fim treji” (1 Tesaloniceni 5.5,6), căci venirea Domnului este aproape. De aceea să luăm seama la cuvintele Domnului nostru preamărit „mijlocul să vă fie încins” (Luca 12.35).

Arma a doua din armură

Versetul 14b

Efeseni 6.14b: … fiind îmbrăcaţi cu platoşa dreptăţii, …

Aici nu este vorba de dreptatea lui Dumnezeu, aşa cum am fost făcuţi în Hristos Isus (2 Corinteni 5.21), ci de dreptatea practică în umblarea noastră, pe care trebuie s-o revelăm tot timpul, ca să putem rezista în lupta cu diavolul şi oştirile lui. Duhul Sfânt ne arată pe baza primei arme a armurii, centura adevărului, că noi trebuie să aplicăm practic Cuvântul lui Dumnezeu la umblarea noastră zilnică; prin platoşa dreptăţii El ne învaţă că acest Cuvânt trebuie să influenţeze drumul nostru şi trebuie să ne conducă la o viaţă de dreptate practică. Dacă neglijăm să ne punem platoşa dreptăţii, atunci vom permite duşmanului să aibă acces la inima noastră şi la gândurile noastre. Deci credincioşii adevăraţi, care prin răscumpărarea, care este în Hristos Isus, au fost îndreptăţiţi prin har (Romani 3.24), ar trebui acum să ducă o viaţă de dreptate practică, „nici să nu daţi păcatului mădularele voastre, ca unelte ale nedreptăţii, ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, dintre morţi; şi daţi mădularele voastre lui Dumnezeu, ca unelte ale dreptăţii” (Romani 6.13).

Arma a treia din armură

Versetul 15

Efeseni 6.15: … având picioarele încălţate cu râvna (sau: pregătirea) Evangheliei păcii.

Prin „râvna (sau: pregătirea) Evangheliei păcii” înseamnă umblarea practică în concordanţă cu Evanghelia lui Dumnezeu, aşa cum găsim în Filipeni 1.27: „Umblaţi într-un chip vrednic de Evanghelia lui Hristos”. Nu este suficient să vestim cu gura Evanghelia despre Hristos – să vestim, că ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede şi că noi prin ea am obţinut pace cu Dumnezeu; toate acestea sunt adevărate şi minunate, dar noi ar trebui să dovedim aceasta prin umblarea noastră practică. Ambele aspecte ale vestirii Evangheliei prin cuvânt şi prin umblare se recunosc foarte frumos în viaţa şi lucrarea apostolului Pavel. În ceea ce priveşte viaţa lui practică, el era o mărturie grăitoare despre puterea Evangheliei; şi în ceea ce priveşte slujirea lui în Evanghelie, el avea dorinţa fierbinte să ajungă la toţi cei ce stăteau departe, „atât greci cât şi barbari, cât şi înţelepţi şi nepricepuţi” (Romani 1.14).

Iubite cititor, Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos este Evanghelia păcii; ai tu această pace cu Dumnezeu? – Pace, bazată pe moartea Domnului nostru Isus Hristos la cruce şi pe învierea Sa dintre morţi? Aceasta este temelia sigură a lui Dumnezeu, pe care conştiinţa neliniştită se poate odihni şi sufletul poate găsi adevărata pace cu Dumnezeu. La poporul lui Dumnezeu din vechime în Egipt, sângele mielului de Paști era uns pe stâlpii uşii. Prin aceasta ei au fost cruţaţi de sabia îngerului nimicitor şi prin credinţă au savurat în interiorul casei pacea desăvârşită. Pe lângă aceasta ei trebuiau să se hrănească din mielul de Paști, „şi să-l mâncaţi aşa: cu coapsele încinse, cu sandalele voastre în picioarele voastre şi cu toiagul vostru în mâna voastră; şi să-l mâncaţi în grabă” (Exodul 12.11), totodată fiind pregătiţi să părăsiţi Egiptul şi să porniţi în călătorie spre ţara făgăduinţei.

Arma a patra din armură

Versetul 16

Efeseni 6.16: … peste toate luând scutul credinţei, cu care veţi putea stinge toate săgeţile arzătoare ale celui rău.

Cuvântul „scut” nu se foloseşte niciunde altundeva în Noul Testament, decât aici. Dimpotrivă, în Vechiul Testament se întâlneşte de câteva ori. Prima dată Dumnezeu Însuşi foloseşte cuvântul scut, atunci când El spune lui Avraam după bătălia împotriva lui Chedorlaomer, în Geneza 15.1: „Eu sunt scutul tău, şi răsplata ta foarte mare”. A doua oară întâlnim cuvântul „scut” în cântecul pe care Moise, omul lui Dumnezeu, l-a învăţat pe poporul său înainte de moartea sa: „Locuinţa ta este Dumnezeul cel etern. Şi dedesubt sunt braţele cele eterne şi El va alunga pe vrăjmaş dinaintea ta şi va zice: „Nimiceşte-l”. Ferice de tine, Israel! Cine este ca tine, un popor salvat de Domnul – scutul ajutorului tău şi sabia gloriei tale? Şi vrăjmaşii tăi se vor pleca adânc înaintea ta şi vei călca peste înălţimile lor” (Deuteronomul 33.27,29).

Ce făgăduinţă frumoasă a lui Dumnezeu pentru poporul Său! Dumnezeu Însuşi este scutul de protecţie înaintea copiilor Săi, ca să oprească toate săgeţile arzătoare ale duşmanului. Avem noi însă totdeauna credinţa şi încrederea, de a aştepta totul de la Domnul şi să aşteptăm numai de la El? „Sufletul nostru aşteaptă pe Domnul. El este ajutorul nostru şi scutul nostru.” (Psalmul 33.20) „Pentru că Domnul Dumnezeu este un soare şi un scut; Domnul va da har şi glorie; nu va refuza nici un bine celor care umblă în nevinovăţie” (Psalmul 84.11). „Cât despre Dumnezeu, calea Lui este desăvârşită, Cuvântul Domnului este încercat, El este un scut pentru toţi cei care se încred în El” (2 Samuel 22.31). Toate aceste locuri, şi multe altele din Cuvântul lui Dumnezeu, ne arată că Dumnezeu Însuşi este scut pentru poporul Său. De aceea să ne încredem în El în toate lucrurile şi în toate împrejurările vieţii noastre să ne sprijinim pe El.

Aceasta este credinţa prin care noi vom fi în stare să stingem toate săgeţile aprinse ale celui rău. Nu este puterea noastră, ci este scutul credinţei, care este în stare să stingă săgeţile aprinse deja înainte ca ele să ne atingă sau să se apropie. Ah, de am lua totdeauna „scutul credinţei”! Atunci am fi mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit.

Arma a cincea din armură

Versetul 17a

Efeseni 6.17a: Luaţi şi coiful mântuirii …

Ia acest dar, „coiful mântuirii”, din mâna lui Dumnezeu. Capul este locul înţelegerii, al gândurilor şi inteligenţei. Capul are nevoie de protecţia deosebită, căci rănirea acestuia are urmări grave asupra corpului întreg. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, că El a pregătit „coiful mântuirii” pentru luptătorul creştin, ca să-l protejeze de atacurile diavolului şi ale oştirii lui. Coiful mântuirii este pentru credincios siguranţa şi certitudinea mântuirii sale pe baza jertfei Domnului nostru Isus Hristos. Mântuirea sau salvarea nu este o închipuire oarecare, ci o realitate definitivă. Omul, care a fost salvat, ştie cu certitudine desăvârşită că Dumnezeu a făcut această salvare. S-ar putea ca el să nu fie în stare să răspundă la multele întrebări ale ateiştilor şi moderniştilor sau ale altora, care neagă inspiraţia Sfintei Scripturi, dar pentru el nu există nici o putere omenească sau satanică, care ar putea să-i ia siguranţa salvării şi a iertării păcatelor sale, dacă el ia coiful mântuirii, care protejează capul şi duhul lui.

Când Domnul a deschis ochii orbului din naştere, fariseii au încercat prin multele lor întrebări să-l depărteze de Hristos. Cu toate că el nu a putut să răspundă la toate întrebările lor şi tocmai le-a spus „nu ştiu …”, lor însă nu le-a reuşit să zguduie convingerea lui fermă despre ceea ce el ştia: „Eu una ştiu: că eram orb şi acum văd” (Ioan 9.25). Şi apostolul Pavel spune, că nici el nu ştie totul. „Deoarece cunoaştem în parte şi profeţim în parte; … Acum vedem ca într-o oglindă în chip întunecos, dar atunci vom vedea faţă în faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte deplin, cum am fost cunoscut şi eu pe deplin” (1 Corinteni 13.9,12). Dar duşmanii Evangheliei nu sunt în stare să-l zguduie, şi astfel citim: „Pentru acest motiv şi sufăr acestea, dar nu mă ruşinez, pentru că ştiu în cine am crezut; şi sunt convins că El poate să păzească ce I-am încredinţat pentru ziua aceea” (2 Timotei 1.12).

Apostolul Pavel a luat coiful mântuirii. Dar care este situaţia cu tine, dragul meu cititor? Dacă te îndoieşti de mântuirea ta, atunci nu vei fi în stare să stai în deplină siguranţă înaintea duşmanului. Siguranţa mântuirii îndepărtează frica de judecată şi te umple cu bucuria Domnului.

Apostolul Pavel aminteşte acest coif şi în prima sa scrisoare către Tesaloniceni, capitolul 5, versetul 8. „Dar noi, fiind ai zilei, să fim treji, îmbrăcând platoşa credinţei şi a dragostei şi, drept coif, speranţa mântuirii”. Mântuirea sau salvarea nu se referă numai la trecut, ci şi la prezent şi la viitor. Este o salvare de la judecata asupra păcatului şi asupra puterii păcatului. Sfânta Scriptură ne învaţă, că noi am fost mântuiţi prin har (Efeseni 2.8) şi că noi acum vom fi mântuiţi prin viaţa Sa (Romani 5.10). Ea ne învaţă de asemenea, că noi vom fi în curând mântuiţi, când Domnul Isus va veni din cer, ca să ne ia la Sine în glorie. „Pentru că cetăţenia noastră este în ceruri, de unde Îl şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos, care va transforma trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului Său de slavă, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate” (Filipeni 3.20,21).

Credinciosul adevărat se poate deci bucura de o pace desăvârşită, prin aceea că el ştie, că Hristos l-a mântuit prin moartea sa la cruce. Prin viaţa Sa, El îl păstrează şi îl păzeşte, şi la venirea Sa îl va glorifica, pentru ca el să fie pentru totdeauna la El, de aceea noi avem încrederea că „Acela care a început în voi o bună lucrare, o v-o duce la capăt până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1.6). Biruinţa noastră şi pacea noastră spirituală în diversele împrejurări ale vieţii depind de faptul, dacă noi ne-am luat coiful mântuirii. Coiful este darul lui Dumnezeu, să luăm seama la îndemnul Duhului Sfânt. „Luaţi (sau: primiţi) şi coiful mântuirii”.

Arma a şasea din armură

Versetul 17b

Efeseni 6.17b: … şi sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, …

Fiecare din cele cinci arme ale armurii, pe care le-am studiat până acum, este o armă de apărare împotriva şiretlicurilor diavolului. Arma a şasea însă, „sabia Duhului”, nu este o armă de apărare ci de atac, pentru a obţine înfrângerea duşmanului. Sabia aici nu este Duhul Sfânt, ci Cuvântul lui Dumnezeu, textual inspirat prin Duhul Sfânt, şi care în sine însuşi este viu şi lucrător. În Evrei 4.12 citim: „Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri şi pătrunzând până la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei, şi în stare să judece gândurile şi intenţiile inimii.”

Nici o viclenie a lui Satan, nici o putere a iadului, nici o acţiune rea nu poate să reziste Cuvântului lui Dumnezeu. Când încărunţitul apostol Ioan ca întemniţat pe insula Patmos descrie pe Domnul umblând între cele şapte sfeşnice de aur, el spune despre El: „şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri” (Apocalipsa 1.16). Această sabie biruitoare a Domnului este Cuvântul, faţă de care este total imposibil să te împotriveşti. El spune, şi se face. Un singur cuvânt din gura Lui aruncă în ţărână pe duşmanii Lui. Deja cu 700 de ani înainte de întruparea Lui El a spus prin Cuvântul profeţiei: „Şi Mi-a făcut gura ca o sabie ascuţită” (Isaia 49.2).

Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptură, este sabia care nu se toceşte şi care în orice timp a exercitat o influenţă puternică. Ce binecuvântare a curs din această carte preţioasă pentru oamenii tuturor timpurilor! Cuvântul lui Dumnezeu a câştigat în fiecare secol nenumărate milioane de oameni şi i-a supus influenţei sale, şi el va continua să facă aşa până la sfârşit. El a fost arma robilor lui Dumnezeu din Vechiul Testament şi din Noul Testament, care au obţinut victorii minunate şi binecuvântate, deoarece ei au iubit Cuvântul lui Dumnezeu. El a avut un loc stabil în inimile şi în gândurile lor, ei au fost luptători credincioşi ai lui Hristos. Şi ei au întâmpinat duşmanul cu aceeaşi armă pe care a folosit-o şi Domnul Isus. Domnul Isus a întâmpinat duşmanul în pustiu cu această armă divină: „Este scris… „; „Din nou este scris… „; „pentru că este scris… „ (Matei 4.4,7,10).

În curând va veni timpul, când Domnul Isus va obţine ultima victorie cu ajutorul „sabiei Duhului”: „Şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, ca să lovească naţiunile cu ea; şi El le va păstori cu un toiag de fier; şi El va călca teascul vinului furiei mâniei lui Dumnezeu Cel Atotputernic. Şi are un nume scris pe haina şi pe coapsa Lui: „Împărat al împăraţilor şi Domn al domnilor”„ (Apocalipsa 19.15,16).

A şaptea armă din armură

Versetul 18

Efeseni 6.18: … rugându-vă în orice timp în Duh, prin orice rugăciune şi cerere, şi veghind la aceasta cu toată stăruinţa şi cu cerere pentru toţi sfinţii, …

Rugăciunea este arma a şaptea a întregii armuri a lui Dumnezeu. Cu toate că fiecare din cele şase arme anterioare din armură îşi are valoarea şi importanţa ei, rugăciunea este cea mai importantă dintre toate. Prin rugăciune luptătorul creştin este în contact permanent cu marele Conducător, cu Domnul Isus Hristos. Prin propria noastră putere este imposibil să biruim pe duşman; acesta este motivul pentru care noi avem nevoie să stăruim permanent în rugăciune înaintea Domnului, care este mai tare decât duşmanul, singurul care poate să lupte luptele noaste şi să ne dea victoria. „Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare și să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit” (Evrei 4.16). „Rugându-vă în orice timp cu orice rugăciune şi cerere”. Cât de numeroase sunt lucrurile din pricina cărora noi putem striga şi trebuie să strigăm către Domnul. Cuvintele „cu orice rugăciune” includ atât rugăciunile personale cât şi comune în familie, precum şi rugăciunea în cămăruţă şi rugăciunea publică.

Să mai observăm, că noi trebuie să ne rugăm „în orice timp”. Domnul a spus ucenicilor o pildă, ca ei „să se roage neîncetat, şi să nu obosească” (Luca 18.1). Mulţi fac greşeala, că ei se roagă numai atunci când sunt în necaz mare, în încercări şi în suferinţe; dar noi trebuie să ne rugăm tot timpul, ca să rămânem păziţi de pericolele diferite şi ispitele mari. Ceea ce noi avem nevoie foarte mare este să fim într-o atitudine permanentă de rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Noi avem nevoie de ea ca şi de aerul pe care îl inspirăm. În trupul nostru natural nu putem trăi nici o clipă fără să respirăm, ceea ce are loc total inconştient. Acelaşi lucru este valabil şi pentru viaţa noastră spirituală, căci noi nu putem duce o adevărată viaţă creştină fără rugăciune. Desigur, noi nu putem tot timpul să stăm pe genunchi, dar este privilegiul nostru, ca noi să fim permanent într-o atitudine, în duhul rugăciunii înaintea lui Dumnezeu – să savurăm privilegiul părtăşiei netulburate cu Dumnezeul nostru. Rugăciunea ne dă putere din cer, o putere, care este mult mai mare decât toate puterile împotrivitorului. Noi auzim pe apostolul Pavel spunând: „Rugaţi-vă neîncetat” (1 Tesaloniceni 5.17). De aceea să căutăm prezenţa Dumnezeului şi Tatălui nostru ca izvor al puterii.

„În Duhul”. Aşa după cum Cuvântul lui Dumnezeu este „Sabia Duhului”, tot aşa rugăciunile noastre să se nască şi să fie călăuzite prin Duhul Sfânt. Rugăciunea „în Duhul” este rugăciunea potrivită cu gândurile şi voinţa Duhului care locuieşte în noi. Nimeni nu se poate „ruga în Duhul”, numai dacă este născut prin Duhul Sfânt şi în viaţa sa practică se lasă călăuzit de acesta. Dacă nu ne rugăm în Duhul, există pericolul ca noi să aducem astfel de rugăciuni, despre care apostolul Iacov spune: „Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca să risipiţi în plăcerile voastre” (Iacov 4.3). „Rugându-vă prin Duhul Sfânt” (Iuda 20) – cât de important este aceasta pentru creşterea noastră spirituală.

„Veghind la aceasta cu toată stăruința și cu cerere pentru toți sfinții.” Aceasta are o importanță deosebită, și noi avem nevoie să ni se aducă permanent aminte de aceasta. Căci trândăvia și apatia și somnolența în rugăciune oferă acces dușmanului. Ucenicii dormeau tocmai în timpul când trebuiau să vegheze și să se roage. De aceea Domnul Isus spune: „Aşa, n-aţi fost în stare un singur ceas să vegheaţi împreună cu Mine? Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu intraţi în ispită” (Matei 26.40,41). Cât de numeroase sunt îndemnurile din Cuvântul lui Dumnezeu, care scot în evidenţă importanţa şi necesitatea vegherii şi rugăciunii. Cât de vast este domeniul rugăciunii; căci ea nu se limitează numai la nevoile personale, ci noi trebuie să ne rugăm pentru „toţi sfinţii”. Fiecare credincios este un mădular al singurului trup, şi ei toţi sunt în acelaşi timp ţinta atacurilor duşmanului, „căpetenia autorităţii văzduhului”. De aceea să ne aducem unii pe alţii în rugăciune înaintea tronului de har. Ce slujbă binecuvântată, să intervii ca preot unul pentru altul! Noi ne putem ruga pentru fiecare credincios în parte şi ne putem ruga pentru toţi credincioşii în comun, ne putem ruga pentru cei care îi cunoaştem şi ne putem ruga şi pentru cei care nu-i cunoaştem, ne putem ruga pentru sfinţii din ţara noastră şi ne putem ruga pentru sfinţii din toată lumea. În măsura în care se lărgeşte cercul acelora pentru care ne rugăm, în aceeaşi măsură creşte şi bucuria noastră în Domnul, înaintea căruia noi ne revărsăm inimile, nu numai pentru noi înşine, ci „pentru toţi sfinţii”.

Rugăciuni de mijlocire

Versetele 19,20

Efeseni 6.19,20: … şi pentru mine, ca să-mi fie dat cuvânt la deschiderea gurii mele, ca să fac cunoscut cu îndrăzneală taina Evangheliei, pentru care sunt un ambasador în lanţuri, ca să vorbesc cu îndrăzneală în ea, aşa cum trebuie să vorbesc.

Aici ne este prezentată importanţa rugăciunii pentru alţii. Apostolul voia nu numai ca credincioşii din Efes să se roage pentru toţi sfinţii, ci el dorea, ca ei să se roage şi pentru el. Apostolul însuşi se ruga pentru toţi sfinţii pentru fiecare în parte, cât şi pentru Adunări, pentru aceia pe care îi cunoştea şi printre care a lucrat şi pentru acei sfinţi pe care el personal niciodată nu i-a văzut. Pe parcursul studiului nostru am găsit că el s-a rugat de două ori pentru credincioşii din Efes (Efeseni 1; 3), şi ambele rugăciuni au aceiaşi valoare. Şi cu toate acestea apostolul simţea cât de necesare erau rugăciunile acelor sfinţi pentru el.

În mod deosebit sunt vestitorii Evangheliei aceia care  mai mult decât alţii ştiu să preţuiască valoarea şi binecuvântarea rugăciunii sfinţilor. Veşnicia va revela odată rezultatele binecuvântate ale rugăciunilor sfinţilor unii pentru alţii şi pentru slujitorii Evangheliei. Scriitorul acestor rânduri datorează mult rugăciunilor sfinţilor pentru el. Cât de des a trebuit el să treacă prin boli grele, dar Domnul S-a îndurat de el şi a dat răspuns la implorările şi rugăciunile de mijlocire ale credincioşilor din multe localităţi; el nu va uita niciodată ajutorul divin, de care a avut parte ca răspuns la rugăciunile sfinţilor pentru slujba lui mică. Aşa i-a spus odată un frate dintr-o ţară de peste ocean, că el, din momentul când l-a cunoscut – şi aceasta era cu 15 ani în urmă – nu a uitat în nici o zi să se roage pentru el. Un altul i-a spus: „Din momentul când ne-am întâlnit spun în fiecare zi Domnului, Doamne, te rog, păzeşte şi păstrează acel vas slab, şi dăruieşte ca acest frate să poată face lucrarea pe care i-ai dat-o s-o facă.” Acela, care se roagă pentru robul Domnului, este privit ca împreună-lucrător cu el, şi el va avea parte la plata care va fi dată acestuia la scaunul de judecată al lui Hristos.

Facă Dumnezeu, ca noi să ne rugăm fără încetare pentru toţi lucrătorii din via Domnului. Apostolul Pavel nu a rugat pe credincioşi să se roage pentru el, ca el să fie eliberat din închisoarea din Roma şi să fie eliberat de lanţurile lui, ci mult mai mult ca să i se dea cuvânt la deschiderea gurii lui; căci aceasta este ceva de care fiecare slujitor al Evangheliei are nevoie. Evanghelia este darul lui Dumnezeu făcut oamenilor. Este datoria fiecărui slujitor al Evangheliei să facă cunoscut taina Evangheliei. Pentru aceasta nu sunt necesare cuvinte ale înţelepciunii omeneşti, ci se spune „aşa cum trebuie să vorbesc”.

Prin expresia „taina Evangheliei” nu se înţelege ceva tainic; ea conţine mai degrabă hotărârile harului bogat al lui Dumnezeu, care au fost ascunse înainte de veşnicii, dar pe care Dumnezeu le-a revelat acum în Fiul Său preaiubit, în Domnul nostru Isus Hristos.

„Pentru care sunt un ambasador în lanţuri”. Cu toate că apostolul Pavel era un întemniţat într-o temniţă romană şi era legat în lanţuri, totuşi el se considera un ambasador (sau:trimis) în ceea ce priveşte Evanghelia. El nu privea lanţurile lui din punctul de vedere omenesc, el nu se privea ca un întemniţat al imperiului roman, ci el privea toate din punctul de vedere divin, şi de două ori în această scrisoare ne aminteşte că el este un „întemniţat al lui Hristos Isus” (Efeseni 3.1), „întemniţat în Domnul” (Efeseni 4.1). Trimişii pământeşti reprezintă ţara lor, şi se laudă cu titlurile lor, cu decoraţiile şi medaliile lor, pe care le poartă pe căile lor; dar medaliile şi decoraţiile, pe care le poartă apostolul Pavel, sunt de natură cerească – sunt lanţurile sale, cu care este legat. Cineva a remarcat cândva corect: „Dumnezeu nu ia seama la ceea ce noi am primit ca onoare pământească şi decoraţii pământeşti, ci dacă noi purtăm în trupul nostru semnele suferinţelor din pricina Domnului Isus.”

Credincioşie

Versetele 21,22

Efeseni 6.21,22: Iar ca să ştiţi şi voi cele despre mine, ce fac, toate vi le face cunoscut Tihic, preaiubitul frate şi slujitor credincios în Domnul, pe care l-am trimis la voi chiar pentru aceasta, ca să cunoaşteţi cele despre noi şi să vă mângâie inimile.

Apostolul Pavel mărturiseşte două lucruri trupeşti despre Tihic; el îl numeşte „frate preaiubit” şi „slujitor credincios în Domnul”. În scrisoarea către Coloseni, unde apostolul numeşte aceleaşi lucruri despre Tihic, el mai adaugă „împreună-rob în Domnul” (Coloseni 4.7).Cât de mult ar fi glorificat Domnul, dacă aceste virtuţi binecuvântate s-ar vedea totdeauna în toţi credincioşii, în mod deosebit însă în robii Domnului! Este nevoie de harul deosebit şi de înţelepciunea lui Dumnezeu, ca aceste două virtuţi să fie practicate împreună – în dragoste faţă de sfinţi şi în credincioşie în slujba faţă de Domnul. Există pericolul pentru slujitor, ca din pricina păstrării dragostei frăţeşti în anumite ocazii să poată greşi în slujirea cu credincioşie a Domnului, prin aceea că se abate de la adevăr, în loc să-l păstreze în dragoste.

Apostolul ştia cât de mult îşi doreau credincioşii din Efes să primească ştiri noi despre el şi să cunoască împrejurările în care se afla el. De aceea el a trimis pe Tihic la ei, care era şi aducătorul acestei scrisori. Apostolul dorea ca prin aceasta inimile lor să fie mângâiate. Tihic a dat cu credincioşie această scrisoare sfinţilor din Efes, însă nu numai lor, ci şi nouă şi Adunării lui Hristos din toate timpurile. Astfel slujba lui Tihic a fost de fapt o confirmare că el era „preaiubitul frate şi slujitor credincios în Domnul”.

Binecuvântare

Versetul 23

Efeseni 6.23: Pace fraţilor şi dragoste cu credinţă, de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul Isus Hristos.

Este demn de luat seama, că la sfârşitul acestei scrisori apostolul nu transmite nici un salut credincioşilor, aşa cum obişnuieşte în celelalte scrisori. Motivul pentru aceasta poate consta în aceea că el se adresează sfinţilor care în această scrisoare sunt văzuţi ca fiind „un trup”. Totodată prin aceasta Duhul Sfânt exprimă, că această scrisoare trebuie să fie citită nu numai în Efes, ci şi în celelalte locuri.

„Pace fraţilor”; această pace este privilegiul tuturor credincioşilor, care s-au dat pe ei înşişi şi toate împrejurările vieţii lor în mâinile Tatălui ceresc. Cât de preţioasă este şi dragostea faţă de toţi sfinţii, cărora le-a fost dăruită credinţa de Dumnezeu Tatăl şi de Domnul Isus Hristos. Aceasta este, ceea ce şi noi ar trebui să dorim totdeauna pentru toţi sfinţii.

Versetul 24

Efeseni 6.24: Harul fie cu toţi cei care Îl iubesc pe Domnul nostru Isus Hristos în curăţie!

Apostolul Pavel încheie această scrisoare, care este aşa de bogată în adevăruri divine fundamentale, cu acest salut plăcut: „Harul fie cu toţi cei care Îl iubesc pe Domnul nostru Isus Hristos”. Har minunat, care ne-a salvat şi ne-a învăţat iubirea în această lume rea a păcatului! Ah, har minunat, „în care noi stăm”, de care nici o putere nu ne poate despărţi, şi prin care va veni Domnul nostru Isus Hristos, ca să ne ia acasă! La acest salut: „Harul fie cu toţi cei care Îl iubesc pe Domnul nostru Isus Hristos”, el adaugă cuvintele de cercetare: „în curăţie”. Această parte binecuvântată, să te poţi bucura de acest har în legătură cu toate binecuvântările spirituale din locurile cereşti în Hristos Isus, este dată numai credincioşilor care dovedesc dragostea lor faţă de Domnul Isus prin aceea, că îşi trăiesc viaţa în sfinţenie practică şi în curăţie şi în evlavie.

În încheiere scriitorului acestor rânduri nu-i mai rămâne nimic altceva de făcut decât să-şi reverse inima în laudă şi adorare înaintea Domnului, care i-a ajutat să scrie acest studiu simplu, pe care el îl încredinţează acum mâinilor Celui Atotputernic şi Îl roagă să-l folosească pentru glorificarea Numelui Său binecuvântat şi demn de adorare şi atât spre binecuvântarea cât şi spre zidirea scriitorului şi a tuturor cititorilor lui scumpi.

Epistola către Efeseni (5)
Capitolul 5

Matta Behnam

Versete călăuzitoare: Efeseni 5

A. REGULILE VIEŢII CREŞTINE (capitolul 5.1-21)

Urmași ai lui Dumnezeu

Versetul 1

Efeseni 5.1: Fiți deci imitatori ai lui Dumnezeu, ca niște copii preaiubiți, …

Acest verset stă în legătură directă cu ultimele cuvinte ale capitolului anterior; el se adresează exclusiv credincioșilor adevărați; căci pentru cineva, care nu are încă natura nouă, este total imposibil să fie un urmaș al lui Dumnezeu, sau să meargă pe urmele lui Hristos. Umblarea pe urmele Domnului Isus nu este un mijloc prin care noi obținem răscumpărarea sau nașterea din nou, ci este rezultatul răscumpărării noastre și roada ei, a faptului că noi am primit viața veșnică. Orice încercare a omului, să imite pe Dumnezeu sau să urmeze pe Dumnezeu, înainte ca el prin nașterea din nou să fi devenit părtași naturii divine, este cea mai mare nebunie și totodată este aroganță. Noi însă „ca niște copii preaiubiți” suntem prin harul și ajutorul lui Dumnezeu capabili să fim imitatori ai lui Dumnezeu. Cei necredincioși sunt „fii ai diavolului” și nu au altă dorință decât să facă „poftele tatălui lor” (Ioan 8.44). Este absolut normal, că copiii imită pe părinții lor și vor să facă tot ce fac părinții.

Același lucru este valabil și pentru noi credincioșii. Dumnezeu ne-a salvat prin harul Său și ne-a dat viața veșnică – aceasta este natura Sa proprie. El așteaptă deci ca noi să fim imitatorii Lui. El este exemplul și modelul nostru în toate; în gânduri, în cuvânt, în faptă. Modelul și etalonul umblării credinciosului aici pe pământ constă deci nu din porunci și interdicții, ci din revelarea lui Dumnezeu Însuși și a caracterului Său în Fiul Său preaiubit, în Domnul nostru Isus Hristos. „Ca niște copii ai ascultării, nu vă potriviți poftelor pe care le aveați altădată, când erați în neștiință. Ci, după cum Cel ce va chemat este sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră” (1 Petru 1.14.15)! „Cine zice că rămâne în El este dator și el însuși să umble așa cum a umblat El” (1 Ioan 2.6).

S-ar putea să ni se pară ciudat, că noi suntem solicitați să fim imitatori ai lui Dumnezeu, pe care niciodată nu L-am văzut. Dar cuvintele Domnului Isus ne dau răspunsul la această problemă: „Nimeni nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1.18). El spune despre Sine Însuși și: „De atâta timp sunt cu voi și nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl; și cum spui tu: „Arată-ni-L pe Tatăl?”„ (Ioan 14.9). „Pentru că în El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2.9).

Umblarea în dragoste

Versetul 2

Efeseni 5.2: … și umblați în dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca dar și jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă.

Duhul Sfânt vorbește în această scrisoare în mod deosebit despre umblarea credinciosului. El ne arată poziția noastră cerească și binecuvântările noastre spirituale, cu care am fost binecuvântați în Hristos. El vorbește despre faptul, că noi am fost așezați în El în locurile cerești; dar pe de altă parte El vorbește mult și despre umblare, care ar trebui să fie în concordanță cu privilegiile noastre binecuvântate. În acest capitol El amintește umblarea noastră sub trei aspecte: umblare în dragoste (Efeseni 5.2), umblare în lumină (Efeseni 5.8) și umblare cu grijă (Efeseni 5.15).

„Umblați în dragoste”. Aceia, cărora apostolul le vorbește aici, au fost odinioară păcătoși sărmani, morți în păcate și greșeli; dar prin harul lui Dumnezeu au fost aduși să cunoască dragostea lui Hristos, pe care El a revelat-o așa de deplin prin moartea Sa suplinitoare pe cruce. Prin credința în El ei au trecut de la moarte la viață, și dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile lor prin Duhul Sfânt, care le-a fost dat. De aceea Dumnezeu așteaptă acum, ca ei să umble în dragoste. Nu este suficient că noi cunoaștem dragostea, ci noi ar trebui să umblăm practic în ea. „Copiilor, să nu iubim cu cuvântul, nici cu limba, ci în faptă și în adevăr” (1 Ioan 3.18).

Etalonul dragostei, corespunzător căruia noi trebuie să umblăm, este Hristos Însuși. „După cum și Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru noi.” Cât de adevărat, ce etalon mare, care ar trebui să caracterizeze umblarea noastră de creștini! Dragostea lui Hristos pentru noi a fost așa de puternică, că nici chiar moartea nu a putut s-o stingă sau s-o întrerupă. „El ne-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru noi.” Este această dragoste care se jertfește pe sine, pe care noi suntem chemați s-o imităm. Dragostea își găsește satisfacția în a sluji aceluia pe care îl iubește. Tot așa și creștinul, care vrea să urmeze pe Hristos în dragostea Sa, va găsi bucurie și desfătare în slujirea altora.

Jertfa lui Hristos

Duhul Sfânt ne prezintă aici jertfa lui Hristos privită din mai multe părți. „Și S-a dat pe Sine Însuși pentru noi”, „care a purtat El Însuși păcatele noastre pe trupul Său pe lemn” (1 Petru 2.24). Prințul vieții a murit, pentru ca noi, care eram morți, să trăim. Preamărit să-I fie Numele vrednic de adorare!

Dar mai este și o altă parte prețioasă a morții ca jertfă a lui Hristos pentru noi. El S-a dat pe Sine Însuși „ca dar și jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă”. El a fost singurul Om, care atât în viața Sa cât și în moartea Sa pe cruce a fost desăvârșit de ascultător față de Dumnezeu și L-a glorificat pe Dumnezeu. „Dar ca să cunoască lumea că Eu Îl iubesc pe Tatăl și cum Mi-a poruncit Tatăl, așa fac. Ridicați-vă, să plecăm de aici!” (Ioan 14.31). Unde s-au dus ei? La cruce, unde El a făcut și a terminat lucrarea, pe care Tatăl I-a dat-o s-o facă. (Ioan 17.4).

Da, El a fost „jertfa de ardere de tot”, „de un miros plăcut Domnului”, care S-a ridicat spre Dumnezeu și a satisfăcut inima Sa. Toate desăvârșirile Lui, care s-au revelat în dăruirea Sa Dumnezeului Său, ne sunt acum socotite nouă. Așa ne vede Dumnezeu pentru veșnicie, ca fiind în El, ca fiind făcuți plăcuți în Preaiubitul. Da, El ne iubește cu aceeași dragoste, cu care El iubește pe Fiul. Ce ne mai rămâne, având în vedere această înălțime uimitoare, la care ne-a ridicat dragostea lui Dumnezeu, Tatăl, și a Domnului Isus Hristos, ca și Cap al nostru, decât să ne plecăm înaintea Lui în admirație și adorare?

Ce se cuvine sfinților

Versetul 3

Efeseni 5.3: Iar curvie și orice necurăție sau lăcomie nici să nu fie numite între voi, cum se cuvine unor sfinți, …”

Apostolul schimbă aici deodată subiectul studiului. El nu mai vorbește despre obligațiile credinciosului, de a fi imitator al lui Dumnezeu, ca un copil preaiubit, și să umble în dragoste, așa cum Hristos ne-a iubit, ci el ne atenționează cu privire la orice necurăție și păcat, care sunt amintite aici. În realitate sfinții din Efes, înainte de întoarcerea lor la Dumnezeu, au aparținut păgânilor slujitori la idoli. Ei au practicat tot felul de necurății și păcate, și aveau nevoie să fie atenționați, să nu se reîntoarcă la această umblare rea. Dar nu numai ei aveau nevoie să fie atenționați, ci și credincioșii zilelor noastre au nevoie de atenționare; căci inima omenească a rămas aceeași și nici nu s-a schimbat și nici nu s-a îmbunătățit, cu toate descoperirile și metodele de educare moderne.

În timpul apostolului Pavel între națiuni s-a practicat orice formă de rău. Și astăzi răul progresează permanent, din cauza influențelor moderne, care nu existau în timpul acela; să ne gândim numai la cinema, sălile de dans, magazinele pornografice, și multe altele. Vai, cât de mult avem noi nevoie să veghem și să stăruim în rugăciune, pentru ca să fim păziți de Domnul de aceste păcate, pentru ca curvia și necurăția și lăcomia să nu fie numite între noi.

Să nu uităm, că noi avem în noi aceeași natură decăzută și păcătoasă, ca toate ființele omenești, fără să se țină seama de prestigiul persoanei. Dar ce ne diferențiază pe noi de necredincioși, este, că noi am primit o natură divină, și că noi posedăm pe Duhul Sfânt, care ne dă putere să ne ridicăm deasupra înclinațiilor rele ale inimii noastre și să omorâm lucrările cărnii. Noi ar trebui nu numai să nu practicăm aceste păcate, ci ele nu trebuie nici măcar numite, sau să ne gândim la ele, așa cum se cuvine sfinților. „Pentru că este rușinos și a spune cele făcute de ei în ascuns” (vezi Efeseni 5.12).

Folosirea greșită a limbii

Versetul 4

Efeseni 5.4: … și nici lucruri rușinoase, nici vorbire nechibzuită, nici glumă proastă, care nu sunt cuviincioase, ci mai degrabă mulțumire.

Apostolul pune aceste păcate alături de păcatul necurăției, care a fost amintit în versetul anterior. „Lucrările rușinoase” este tot ce atrage inimile și gândurile noastre spre lucruri rele, fie în faptele noastre sau în discuțiile noastre; căci în acest verset este vorba în principal de limbă.

Prin „glume proaste” se înțelege vorbirea proastă și fără pricepere. Folosirea limbii pentru o vorbire rea nu se cuvine unui credincios adevărat.

În ceea ce privește „glumele proaste” practicate și de mulți credincioși, Duhul lui Dumnezeu plasează păcatul acesta în rândul păcatelor necurăției. Unii gândesc că sunt înțelepți și demni de admirat, dacă distrează pe alții, folosind deseori expresii care nu se cuvin unui credincios. Uneori se folosesc cuvinte cu înțeles dublu și aluzii indirecte care dăunează ascultătorilor și îi rănesc, sau lezează demnitatea și onoarea celor care nu sunt de față, și se uită ce spune înțeleptul Solomon: „Cine vorbește cu ușurătate este asemenea străpungerilor unei săbii, dar limba înțeleptului este sănătate” (Proverbe 12.18).

Aceasta nu înseamnă că credinciosul trebuie să aibă fața posomorâtă și gravă. Nu, Dumnezeu dorește să vadă pe adevăratul credincios totdeauna fericit și bucuros, așa cum se spune în Proverbe 17.22: „O inimă veselă dă sănătate”. Biblia nu interzice nicidecum râsul. Așa cum a spus cineva: „Mă tem de acei oameni care au devenit așa de ,sfinți’, că interzic râsul.” În timp ce râsul este una din caracteristicile prin care omul de deosebește de celelalte creaturi.

Prin „glumele proaste” viața spirituală este scobită. Domnul să ne păzească de glume proaste și de vorbe nechibzuite! Fie ca buzele noastre să fie mai degrabă închinate Domnului și să reverse laudă și mulțumire și adorare față de Numele Său.

Semnele caracteristice ale unui credincios

Versetul 5

Efeseni 5.5: Pentru că știți și cunoașteți aceasta, că nici un curvar, sau necurat, sau lacom, care este un idolatru, nu are moștenire în Împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu.

Apostolul aduce aminte credincioșilor de faptul, că ceea ce el le scrie acum nu este nicidecum ceva nou, ci este un fapt cunoscut de ei toți, și că nimeni care umblă în aceste păcate nu poate fi un adevărat fiu al lui Dumnezeu. O astfel de persoană nu are nici o parte de moștenire în Împărăția lui Hristos și a lui Dumnezeu. Harul nespus de bogat al lui Dumnezeu oferă păcătosului cel mai rău și mai stricat salvarea din condamnarea veșnică și eliberarea de puterea păcatului. Dar dacă cineva respinge oferta lui Dumnezeu pentru salvare și preferă să stăruie în acele necurății și păcate, el nu are nici o parte la moștenirea veșnică.

Dragostea nemărginită a lui Dumnezeu a găsit în crucea lui Hristos un mijloc de rezolvare a problemei păcatului, căci sfințenia Sa cu nici un chip nu poate trata cu ușurătate păcatul. Este imposibil ca Dumnezeu și păcatul să poată merge împreună. De aceea apostolul atenționează din nou pe credincioși să nu cadă din nou în astfel de păcate. El spune că un om lacom este un idolatru, care își revendică dreptul a toate. Un om lacom în realitate adoră un idol, și acest idol este el însuși. De aceea apostolul pune pe omul lacom pe aceeași treaptă cu cel necurat, care aleargă numai după plăcerile lui necurate.

Versetele 6,7

Efeseni 5.6,7: Nimeni să nu vă amăgească prin cuvinte goale, căci din cauza acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării. Deci nu fiţi împreună-părtaşi cu ei.

Apostolul atenționează pe credincios să nu fie amăgit de idei străine și păreri ale oamenilor păcătoși, care pot vorbi mult despre harul lui Dumnezeu, în realitate transformă harul lui Dumnezeu în destrăbălare. El îi asigură că mânia lui Dumnezeu va veni cu siguranță peste fiii neascultării și peste fiecare care trăiește în păcat. Noi trebuie să ne rugăm pentru astfel de oameni, ca Domnul să Se îndure de ei și să-i salveze, dar în niciun fel noi nu trebuie să avem părtășie cu ei.

Umblarea în lumină

Versetul 8

Efeseni 5.8: Pentru că odinioară erați întuneric, dar acum sunteți lumină în Domnul; umblați ca niște copii ai luminii …

Capitolul 5 a început cu îndemnul de a umbla în dragoste, „după cum și Hristos ne-a iubit”. Aici dimpotrivă, Duhul Sfânt ne îndeamnă să umblăm „ca niște copii ai luminii”, referindu-se la diferența uriașă între starea noastră de odinioară și starea noastră de acum ca credincioși. – „Pentru că odinioară erați întuneric, dar acum sunteți lumină în Domnul”. În capitolul 2 apostolul a comparat moartea și viața, aici însă găsim întunericul pus în opoziție cu lumina. Noi am devenit în realitate lumină în Domnul, de aceea nu avem nimic a face cu fiii neascultării. „Să nu aveți părtășie cu ei.”

Există realmente două imperii mari, și fiecare om din lumea aceasta aparține unuia sau altuia: imperiul lui Satan (imperiul întunericului) și imperiul Domnului Isus (imperiul luminii). Omul care nu s-a întors la Dumnezeu este ca și sclav al lui Satan supus puterii întunericului. El iubește întunericul mai mult decât lumina, deoarece faptele lui sunt rele (Ioan 3.19). El nu este numai în întuneric, ci el însuși este „întuneric”, și tot ce face și ce gândește este întuneric, deoarece el nu cunoaște altceva.

Și creștinul adevărat a fost odinioară întuneric, dar începând din momentul când L-a luat pe Domnul Isus, Lumina lumii, ca Mântuitor personal al său, Dumnezeu, Tatăl, l-a eliberat, de sub puterea întunericului și l-a strămutat în împărăția Fiului dragostei sale (Coloseni 1.13). „Pentru că Dumnezeu care a spus: „Lumină să strălucească din întuneric”, El a strălucit în inimile noastre, pentru a da lumina cunoștinței gloriei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos” (2 Corinteni 4.6). Credinciosul este nu numai în lumină, ci el este realmente „lumină în Domnul”. „Umblați ca niște copii ai luminii”. Cum am mai putea umbla în lucruri de care astăzi noi ne rușinăm?

Când Domnul Isus a fost în lumea aceasta, El a spus despre Sine Însuși: „Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 8.12). El a dat deci acelora care Îi aparțin, marea onoare și privilegiul prețios să ocupe aceeași poziție minunată pe care El Însuși a practicat-o. El a spus ucenicilor Săi: „Voi sunteți lumina lumii … Astfel să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă lucrările voastre cele bune și să-L glorifice pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 5.14,16). Pentru ca noi să putem lumina ca lumini este necesar să fim permanent umpluți de Duhul Sfânt și în felul acesta să trezim atenția oamenilor, nu pentru ca să ne punem pe prim plan, ci pentru ca Hristos să poată fi văzut în viața noastră și Dumnezeu și Tatăl nostru să fie glorificat.

Domnul Isus a vorbit despre Ioan Botezătorul ca despre „lumina care arde și luminează” (Ioan 5.35). Era intenția lui Ioan să lumineze drumul altora spre Hristos – nu drumul spre sine însuși. Este și dorința noastră să luminăm ca lumini în lumea aceasta? Aceasta necesită autodisciplinare și atitudinea de a fi nimic, pentru ca Hristos să fie totul. Numai așa putem fi „copii ai lui Dumnezeu fără vină în mijlocul unei generații strâmbe și pervertite, în care străluciți ca niște luminători în lume” (Filipeni 2.15). Propovăduitorul spune: „Cărarea celor drepți este ca lumina strălucitoare, care merge mereu crescând până la miezul zilei” (Proverbe 4.18).

Rodul luminii

Versetul 9

Efeseni 5.9: … pentru că rodul luminii constă în orice bunătate și dreptate și adevăr, …

Apostolul ne prezintă aici trei lucruri: bunătate, dreptate și adevăr. Aceste virtuți stau în opoziție cu lucrările întunericului. Fără îndoială, este puterea Duhului Sfânt, care lucrează în noi, cea care dă naștere la acest rod a luminii. Apostolul pune aici rodul luminii față în față cu lucrările întunericului; în timp ce în Galateni 5.22,23 nu este vorba de rodul luminii. Ci de „rodul Duhului Sfânt”, Galateni 5 se ocupă cu contrastul dintre Duh și carne.

Rodul luminii constă în orice bunătate și dreptate și adevăr. Dumnezeu dorește ca aceste virtuți morale, frumoase, care sunt în El Însuși, să se facă vizibile și în viața noastră. Aceste principii divine sunt în concordanță cu viața nouă, pe care El ne-a dat-o în Hristos și prin Hristos. Natura nouă, care ne-a dăruit-o Dumnezeu, dorește orice bunătate, dreptate și adevăr. Cât de cu totul altfel ar arăta printre noi, dacă noi am fi mai mult imitatori ai lui Dumnezeu în bunătatea Sa față de alții, prin aceea că noi arătăm bunătate și îndurare tuturor oamenilor, fie că ei ne iubesc sau nu. Acest har ar trebui deci să caracterizeze pe toți copiii luminii. Ce prețios este când noi revelăm rodul luminii în faptele dreptății.

Cuvintele noastre, gândurile și faptele noastre ar trebui să fie în concordanță cu dreptatea. Aceasta este ce ne deosebește pe noi ca și copii ai luminii de copiii întunericului, care sunt stăpâniți de egoism. Arătăm noi în legăturile noastre cu toți ceilalți bunătate și dreptate, și este viața noastră personală caracterizată în toate detaliile ei prin veridicitate? Domnul iubește „ca adevărul să fie în inimă” (Psalmul 51.6) și de aceea în viața noastră creștină ca și copii ai luminii nu trebuie să fie nici un loc pentru fățărnicie și nesinceritate.

Versetul 10

Efeseni 5.10: … cercetați ce este plăcut înaintea Domnului; …

Cuvântul „cercetați” înseamnă aici a examina sau a investiga, ca să aflăm ce este plăcut Domnului. Da, să cercetăm în toate lucrurile cunoașterea voii Sale! Un creștin adevărat nu se va lăsa călăuzit de motive egoiste. El nu trebuie să aibă o vorbire de felul „presupun, sau gândesc, sau cred că aceasta este cel mai bine să se facă” sau „nu văd nimic greșit în aceasta sau în aceea”. Dacă cineva vrea să urmeze pe Hristos și vrea să fie călăuzit de Duhul Său Sfânt, care locuiește în noi, el va spune mai degrabă: „Îi va place lui Hristos, dacă fac aceasta, sau va fi glorificat   Domnul și Mântuitorul meu preamărit, dacă merg în locul acesta sau acela?” Numai cu o astfel de gândire și numai pe această cale vom afla ce Îi este plăcut Domnului.

Despărțirea între lumină și întuneric

Versetul 11

Efeseni 5.11: … și nu aveți comuniune cu lucrările neroditoare ale întunericului, ci, mai degrabă, dezaprobați-le, …

Pentru un creștin adevărat este imposibil să aibă părtășie cu copiii neascultării, care trăiesc în întuneric, fără să se întineze de lucrările lor rele și necurate. Din acest motiv găsim în scrisorile apostolului Pavel așa de multe atenționări cu privire la amestec sau părtășie cu necredincioșii. „V-am scris în epistolă să nu vă însoțiți cu curvarii” (1 Corinteni 5.9). „Nu vă înjugați nepotrivit cu cei necredincioși; pentru că ce legătură este între dreptate și fărădelege sau ce comuniune are lumina cu întunericul? … sau ce parte are un credincios cu un necredincios?” (2 Corinteni 6.14,15).

Un credincios adevărat se păzește deci să nu aibă părtășie cu necredincioșii. Noi nu ar trebui să fim sub același jug cu necredincioșii în nici o legătură a vieții noastre. Aceasta este valabil atât în legăturile de căsnicie, cât și în legăturile lumești, culturale și religioase. „Dumnezeu este lumină și în El nu este nicidecum întuneric. Dacă zicem că avem comuniune cu El și umblăm în întuneric, mințim și nu practicăm adevărul” (1 Ioan 1.5,6).

Noi nu trebuie să avem nici o comuniune cu lucrările neroditoare ale întunericului, ci să le dezaprobăm printr-o viață de dăruire totală și printr-o vorbire sănătoasă, necondamnabilă. Ne găsim în totală opoziție cu Dumnezeu, dacă prezentăm răul într-o lumină favorabilă, dacă căutăm să scuzăm păcatele noastre. Când Hristos a mers pe pământ, viața Sa fără păcat și sfântă era o condamnare permanentă a acțiunilor și gândurilor oamenilor păcătoși. Noi ar trebui să-L urmăm și în această privință și să umblăm în lumină și în felul acesta să dezaprobăm lucrările neroditoare ale întunericului.

Versetul 12

Efeseni 5.12: … pentru că este rușinos și a spune cele făcute de ei în ascuns.

Creștinul înțelept, a cărui inimă și minte sunt umplute de Hristos și curăția Sa, se va preocupa numai cu lucruri nobile și curate. El nu se va deda la vulgaritate și necurăția oamenilor răi, el nu va lăsa gândurile lui nici măcar pentru o clipă să zăbovească la lucrurile rușinoase, ascunse, ale copiilor neascultării, care locuiesc în întuneric.

Lumina descopere totul

Versetul 13

Efeseni 5.13: Dar toate, fiind date pe față, sunt arătate de lumină, pentru că ceea ce face ca totul să fie arătat este lumina.

Este bine să ținem seama, că versetul anterior „să nu aveți comuniune cu lucrările neroditoare ale întunericului, ci, mai degrabă, dezaprobați-le” nu înseamnă că noi trebuie să umblăm încoace și încolo și să depistăm păcatele altora și să le facem cunoscut public. Dacă viața noastră practică este curată, sfântă și dedicată lui Hristos, prin aceea că Îl imităm în toate, atunci lumina va revela totul din jurul nostru. Nu există nimic care să demaște păcatul ca atare și să dea pe față răul așa cum face lumina lui Dumnezeu, „pentru că oricine face rău urăște lumina și nu vine la lumină, pentru ca faptele lui să nu fie condamnate; dar cel care practică adevărul vine la lumină, ca faptele lui să se arate, pentru că sunt lucrate în Dumnezeu” (Ioan 3.20,21).

Lumina descopere adevăratul caracter al tuturor lucrurilor. Când Domnul Isus a fost aici pe pământ, El a dat pe față fățărnicia fariseilor. Înainte răul acestor oameni nu a fost cunoscut în caracterul său nici de ucenici și nici de ceilalți oameni. Dar când Hristos a făcut să cadă lumina adevărului Său pe conștiința lor, ei au fost arătați în adevăratul lor caracter. Fără lumină nu putem cunoaște lucrurile cum sunt ele în realitate. Dumnezeu ne-a făcut în harul Său „lumini în Domnul”, „ca să fiți fără cusur și curați, copii ai lui Dumnezeu fără vină în mijlocul unei generații strâmbe și pervertite, în care străluciți ca niște luminători în lume” (Filipeni 2.15). În felul acesta putem fi o binecuvântare pentru oamenii care trăiesc în jurul nostru în întuneric și în umbra morții, prin aceea că le aducem lumina.

Trezirea

Versetul 14

Efeseni 5.14: De aceea zice: „Trezește-te tu, care dormi, scoală-te dintre cei morți și Hristos te va lumina!”

Duhul Sfânt se adresează cu aceste cuvinte nu la necredincioși, ci la credincioși adevărați, care au trecut din moarte la viață. Ei nu mai sunt morți spiritual, ci trăiesc în Hristos și cu Hristos. Dar, vai!, ei nu se bucură totdeauna de viața nouă cu toate bucuriile și privilegiile ei! Ei sunt mântuiți prin har, dar ei au pierdut bucuria mântuirii. Ei s-au dedat somnului și prin aceasta slăbiciunii. Ei au pierdut puterea spirituală, au părăsit dragostea lor dintâi. Ei dorm în mormintele morților spiritual, și privit din afară nu este nici o deosebire între ei și aceia care sunt morți în păcate și fărădelegi. Ah, nu este acesta un tablou adevărat al multor copii ai lui Dumnezeu? Nu-i mai poți deosebi de copiii lumi acesteia. Apostolul atenționează și îndeamnă pe fiecare care doarme fără grijă, să se trezească din somnul lui spiritual și să se scoale dintre morții spiritual.

Minunat har al Domnului! El dorește ca poporul Său să aibă lămpile aprinse, bucurându-se de lumina și strălucirea feței Sale și reflectând-o în ființa lor. Acesta este motivul apelului adresat fiecăruia din noi: „Trezește-te tu, care dormi … și Hristos te va lumina”. Cel care doarme nu poate vedea lumina, el nu se poate bucura de lumină și nici nu poate s-o reflecte.

Umblare cu grijă

Versetele 15,16

Efeseni 5.15,16: Vedeți deci cu grijă cum umblați, nu ca neînțelepți, ci ca înțelepți, răscumpărând timpul, pentru că zilele sunt rele.

Acest capitol a început cu îndemnul de a umbla în dragoste (Efeseni 5.2), apoi de a umbla în lumină, „umblați ca niște copii ai luminii” (Efeseni 5.8), și aici Duhul Sfânt ne îndeamnă să umblăm cu grijă. Să observăm că aceasta este a șaptea oară, și ultima dată, când în această scrisoare se fac referiri la umblare – în această scrisoare, în care Duhul Sfânt descrie poziția noastră cerească ca trup al lui Hristos, care este Capul înviat dintre cei morți, acum glorificat la dreapta Tatălui. Apoi, că noi în El, în Hristos, suntem binecuvântați cu orice binecuvântare spirituală în locurile cerești. De aceea Duhul Sfânt accentuează aici umblarea practică mai mult ca oriunde în alte epistole, pentru că în măsura în care poziția noastră este sublimă, în aceeași măsură este și responsabilitatea noastră de a umbla corespunzător acestei poziții.

Umblarea credinciosului cu grijă înseamnă o umblare cu prudență mare și vigilență spirituală în orice moment, și anume prin aceea că el se sprijină pe Domnul și pe harul Său. Despre lumea în care trăim se spune: „veacul rău de acum” (Galateni 1.4) și: „lumea întreagă zace în cel rău” (1 Ioan 5.19). Diavolul este „prințul lumii acesteia”, de aceea noi trebuie să fim veghetori și prudenți. Satan este împotrivitorul lui Hristos și este și împotrivitorul noastră, el pune în calea noastră tot felul de capcane și sapă multe gropi, ca să ne prăvălească în ele. De aceea să fim prudenți spiritual, „nu ca neînțelepți, ci ca înțelepți”, știind cum să facem fiecare pas – cum să ne ridicăm piciorul și unde să-l punem, și să avem privirea ageră și mintea luminată, ca să cunoaștem care este următorul nostru pas. Cel înțelept știe să facă fiecare pas în concordanță cu voia lui Dumnezeu. El știe ce cuvinte să rostească și ce fapte să facă, el cunoaște pe cei cu inima curată, ca să umble împreună cu ei și prin colaborarea cu ei să aibă parte de foloase spirituale. Marea dorință a înțeleptului este ca umblarea lui să fie spre glorificarea Domnului Isus.

Cel neînțelept dimpotrivă umblă în lumea aceasta fără să-și dea seama de pericole și obstacole și nu ia seama la urmările fatale ale unei umblări nechibzuite – la umblarea unui neînțelept. Fii atent, iubit frate în Hristos, la legăturile cu necredincioșii, la umblarea pe căile lor, sub pretextul că aceștia sunt în număr mai mare. Fii atent la umblarea ta și nu fă nimic care dezonorează Numele Domnului tău și dăunează vieții tale spirituale, sub pretextul că alții o fac. Fii înțelept și „ochii tăi să privească drept și pleoapele tale să caute drept înaintea ta. Cumpănește cărarea picioarelor tale și toate căile tale să fie bine rânduite. Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga; depărtează-ți piciorul de la rău!” (Proverbe 4.25-27).

„Răscumpărând timpul, pentru că zilele sunt rele.” Aceasta înseamnă că datoria creștinului adevărat este să folosească ocaziile și să nu le lase să-i scape din mână. Să le folosească pentru mărturia pentru Domnul său și în lucrarea Sa. Timpul se scurge cu grăbire și clipele trecute nu mai pot fi luate înapoi. Ziua de ieri a trecut pentru totdeauna – și tot așa va trece și ziua de astăzi și cine o va putea aduce înapoi? Așa este întreaga viață, oricât de lungă ar fi ea, ea va trece repede. „Zilele anilor noștri ajung la șaptezeci de ani, iar pentru cei mai tari la optzeci de ani … căci anii trec iute și noi zburăm” (Psalmul 90.10). Înțeleptul răscumpără timpul, prin aceea că folosește fiecare clipă spre onoarea Domnului său, înainte ca ea să-i dispară din mână.

Preaiubiților, revenirea Domnului s-a apropiat foarte mult. Timpul în care noi Îl glorificăm, în care depunem mărturie pentru El și în care putem să-I slujim, este timpul vieții noastre de acum. Noi vrem să răscumpărăm timpul. Vrem să lucrăm, atâta timp cât este ziuă. „Vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze” (Ioan 9.4). „De aceea, frații mei preaiubiți, fiți tari, neclintiți, prisosind întotdeauna în lucrarea Domnului, știind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul” (1 Corinteni 15.58).

„Căci zilele sunt rele”: aceasta este ce ne stimulează la o umblare cu grijă și pentru răscumpărarea timpului și folosirea fiecărei ocazii pentru mărturie și lucrare pentru Domnul nostru. Astăzi ușa este deschisă înaintea ta pentru mărturie și lucrare pentru Domnul. Nu trata cu superficialitate acest timp. Cine știe dacă această ușă mâine va mai fi deschisă sau dintr-un motiv oarecare se va închide? De aceea noi trebuie să răscumpărăm timpul, căci zilele sunt rele.

Cunoașterea voii lui Dumnezeu

Versetul 17

Efeseni 5.17: De aceea, nu fiți nepricepuți, ci înțelegeți care este voia Domnului.

Este numai o cale, pe care putem obține adevărata înțelepciune, și aceasta este, când noi obținem înțelegere cu privire la voia Domnului. O, să-L preamărim, pentru că El ne-a dat Cuvântul Său viu, așa că noi putem ști, care este voia Sa cea desăvârșită; căci fără Cuvântul Domnului nu am cunoaște voia Sa. Este imposibil să aflăm din alte surse care este voia Domnului. Cuvântul Său este etalonul desăvârșit pentru viața creștină, și Duhul Sfânt, care locuiește în noi, ne dă putere și ne face capabili să trăim potrivit acestui Cuvânt divin.

Ce umilitor și ce rușinos este totodată să vedem cât de mulți credincioși neglijează studiul Cuvântului lui Dumnezeu, acest Cuvânt sfânt, singurul care poate hrăni și satisface viața spirituală. Ah, fie ca fiecare creștin să aibă grijă să citească și să studieze zilnic Cuvântul lui Dumnezeu. Cercetează Cuvântul cu rugăciune, și vei găsi în El hrană pentru viața ta spirituală. El este „laptele curat al Cuvântului” și este singura pâine care satură sufletul, căci „omul să nu trăiască numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4.4). Prin acesta credinciosul poate afla care este voia lui Dumnezeu cu privire la fiecare împrejurare din viața sa. Din el primim înțelepciunea de care avem nevoie. El este o lampă pentru picioarele noastre și o lumină pe cărarea noastră.

Domnul Isus a spus: „cercetați Scripturile”. Aceasta ne este spus tuturor, și noi ar trebui să ascultăm de acest îndemn, care este totuși spre binecuvântarea și folosul nostru; căci dacă nu o facem, vom ajunge să păcătuim. Dacă am căzut în păcat, să venim la El și să mărturisim păcatul, să mărturisim și că ne-am făcut vinovați de păcatul neglijării Cuvântului Său.

A fi umplut cu Duhul

Versetul 18

Efeseni 5.18: Și nu vă îmbătați de vin, în care este destrăbălare, ci fiți umpluți de Duh, …

Apostolul ne arată aici un contrast mare: „îmbătat cu vin” și „umplut de Duh”. De ce face apostolul această comparație? Motivul este, că omul beat și cel care este sub influența vinului devine o altă persoană decât este el în mod normal. El spune și face lucruri, pe care el niciodată nu le-ar spune și nu le-ar face, dacă ar fi cu mintea clară. Aceasta este desigur ceva pe care un credincios adevărat niciodată nu trebuie să-l permită, „nu fiți nepricepuți … și nu vă îmbătați de vin”. Duhul Sfânt trebuie să aibă controlul asupra ființei lui întregi, și în măsura în care aceasta are loc, el va vorbi despre lucrurile spirituale și va încerca să slujească Domnului în puterea Duhului.

Cât de mulți oameni săraci nu caută prin consumul de alcool să devină veseli și fericiți sau să uite grijile lor. Însă această băutură pune stăpânire pe duh și suflet și macină omul întreg. Cât de numeroase sunt atenționările în Cuvântul lui Dumnezeu cu privire la consumul de vin:

  • „Vinul este batjocoritor, băutura tare este zgomotoasă; oricine se abate la ele nu este înțelept” (Proverbe 20.1).
  • „Nu fi printre băutorii de vin, printre mâncăcioșii neînfrânați. Pentru că bețivul și mâncăciosul vor sărăci; și somnolența îmbracă în zdrențe” (Proverbe 23.20,21).
  • „Pentru cine este ‚Of!’? Pentru cine este ‚Vai de mine!’? Ale cui certurile? A cui plângerea? Ale cui rănile fără motiv? A cui roșeața ochilor? Ale celor care întârzie mult la vin, ale celor care merg să încerce vinul amestecat. Nu te uita la vin când este roșu, când sclipește în pahar și alunecă ușor. La sfârșit mușcă asemenea unui șarpe și înțeapă ca o viperă. Ochii tăi vor privi femei străine și inima ta va spune lucruri stricate. Și vei fi asemenea celui culcat în inima mării și asemenea celui culcat pe vârful unui catarg: ‚M-au bătut, dar nu mă doare! M-au lovit, dar n-am știut! Când mă voi trezi? Îl voi căuta din nou!’” (Proverbe 23.29-35).

Sunt mai multe locuri de felul acesta în Cuvântul lui Dumnezeu, care arată clar, că astfel de lucruri nu ar trebui să se găsească printre creștinii adevărați, al căror privilegiu este mai degrabă să fie plini de Duhul Sfânt. Aceasta ar trebui să fie experiența permanentă a credinciosului. Să nu gândim că a fi umplut cu Duhul Sfânt este exclusiv privilegiul unor persoane deosebit de favorizate sau a unei grupe alese de credincioși, ci este privilegiul tuturor credincioșilor adevărați, și de aceea ar trebui să fie o experiență permanentă.

Este însă deosebit de important pentru noi să vedem, că acest adevăr important, a fi plin cu Duhul Sfânt, nu înseamnă că noi trebuie să ne rugăm pentru primirea Duhului Sfânt; căci fiecare credincios adevărat a fost botezat cu Duhul Sfânt, „noi toți am fost botezați de un singur Duh într-un singur trup …” (1 Corinteni 12.13). A fi umplut cu Duhul Sfânt nu înseamnă nici că noi vom face minuni și vom vorbi în alte limbi, „pentru că Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste și de chibzuință” (2 Timotei 1.7).

Activitatea principală a Duhului Sfânt este să ia din lucrurile lui Hristos și să ni le arate. El ne călăuzește să vedem frumusețea și desăvârșirea și virtuțile Domnului nostru Isus Hristos. Pentru aceasta atrage inimile și sentimentele noastre spre El, noi Îl iubim mai mult și suntem atrași mai intim la inima Lui, pentru ca apoi să trăim o viață de renunțare la sine și dedicare față de El. În felul acesta în măsura în care ne luăm timp să-L contemplăm și să savurăm Persoana Sa binecuvântată, în aceeași măsură vom fi transformați în chipul Său (2 Corinteni 3.18).

Psalmi, cântări de laudă și cântări duhovnicești

Versetul 19

Efeseni 5.19: … vorbind între voi cu psalmi și cântări de laudă și cântări duhovnicești, lăudând și cântând Domnului în inima voastră, …

Ce prețioase sunt roadele locuirii Duhului Sfânt în noi! Credincioșii, care sunt umpluți cu Duhul Sfânt, vorbesc cu plăcere unul cu altul despre Persoana Domnului. Ce bucure este și pentru Domnul, când vede că ai Săi, pe care El îi iubește, vorbesc unul cu altul despre El și despre dragostea și harul Său. „Atunci cei ce se tem de Domnul au vorbit adesea unul cu altul; Domnul a luat aminte la lucrul acesta și a ascultat; și o carte de aducere aminte a fost scrisă înaintea Lui, pentru cei care se tem de Domnul și cinstesc Numele Lui” (Maleahi 3.16). Inimile credincioșilor umpluți cu Duhul Sfânt se revarsă cu psalmi și cântări de laudă pentru Domnul. „Voi cânta Domnului toată viața mea, voi cânta psalmi Dumnezeului meu cât voi fi. Fie plăcută Lui cugetarea mea; eu mă voi bucura în Domnul” (Psalmul 104.33,34).

Apostolul Pavel a scris credincioșilor din Colose: „Cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în voi, în toată înțelepciunea, învățându-vă și îndemnându-vă unii pe alții cu psalmi și cântări de laudă și cântări spirituale, cântând în inimile voastre lui Dumnezeu în har” (Coloseni 3.16). Găsim aici, că psalmii și cântările de laudă și cântările spirituale sunt rodul faptului că Cuvântul Domnului locuiește din belșug în credincioși; în timp ce în capitolul nostru găsim că ele sunt rodul locuirii lăuntrice a Duhului. Explicația pentru aceasta este simplă: credinciosul, care este umplut cu Cuvântul lui Dumnezeu, este umplut și cu Duhul Sfânt; căci dacă Cuvântul lui Dumnezeu este regula vieții și umblării noastre, atunci vom fi și ascultători de bună voie și ne vom preda Lui. Atunci Duhul Sfânt, liber și nestingherit și activ, va preocupa inimile noastre cu desăvârșirile și frumusețea Domnului nostru Isus Hristos, care este „mai frumos decât fiii oamenilor”, și astfel inimile noastre se vor revărsa în psalmi și cântări de laudă pentru El.

„Vorbind între voi …” înseamnă, că atunci când suntem împreună adunați în Numele Domnului nostru Isus Hristos, și avem un gând și o dorință, ne zidim unii pe alții cu psalmi și cântări de laudă pentru Domnul.

„Psalmi”. Poporul Domnului din Vechiul Testament obișnuia să cânte din cartea psalmilor, și fără îndoială noi găsim în această carte cuvinte și exprimări minunate, care își găsesc replica în experiențele creștinului din timpul călătoriei lui prin lumea și pustia aceasta. Cu toate că psalmii în vorbirea lor nu ating înălțimea poziției cerești a creștinului și privilegiile sale în timpul actual de har, noi găsim totuși în multe părți ale lor lucruri despre care putem cânta și care exprimă situațiile și experiențele diferite ale vieții noastre din timpul actual.

„Cântări de laudă” sunt acele cântări care sunt cântate spre lauda lui Dumnezeu Însuși. Ele nu au ca temă împrejurările noastre și experiențele noastre. Ele se preocupă mai degrabă cu Dumnezeu, Tatăl nostru, în maiestatea Sa și în gloria Sa și în harul Său și cu Domnul Isus Hristos în toată desăvârșirea Sa și dragostea Sa nemărginită, și cu lucrarea Sa de răscumpărare. Ele sunt expresia laudei și adorării aduse de copiii lui Dumnezeu pentru Dumnezeul și Tatăl lor și pentru Domnul Isus Hristos.

„Cântări spirituale” vrea să spună, că nu sunt cântări lumești. Cântările spirituale se preocupă cu adevăruri și subiecte creștine, ca de exemplu: viața sfințirii practice, dedicarea pentru Domnul, încrederea în El, oricare ar fi împrejurările vieții, rugăciune, cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu și în general cu ce servește la adâncirea vieții spirituale. Ele pot include și cântări ale Evangheliei, în care păcătoșii pierduți sunt chemați la pocăință și credința în Domnul Isus Hristos.

„Lăudând și cântând Domnului în inima voastră”. Domnul se bucură de „adevărul din inimă”, nu de glasul frumos, care se aude în afară. Cu toate că cântările spirituale trebuie cântate ca să se audă în afară, rămâne totuși un lucru esențial; cântările trebuie să vină dintr-o inimă umplută cu Duhul Sfânt. Subiectul cântării trebuie să fie Domnul Isus Însuși, „lăudând și cântând Domnului în inima voastră”. Nu va mai dura mult și Domnul Isus va fi subiectul „cântării noi” în ceruri. Este însă lucrarea Duhului Sfânt în noi, în timp ce noi suntem încă în lumea aceasta, să umple inimile noastre cu psalmi și cântări de laudă, înainte ca noi să ajungem în casa Tatălui. „Slujiți Domnului cu bucurie, veniți înaintea Lui cu cântece de biruință! … Intrați cu mulțumire pe porțile Lui, cu laude în curțile Lui! Mulțumiți-I și binecuvântați-I Numele!” (Psalmul 100.2,4) „Ferice de poporul care cunoaște strigătul de bucurie, care umblă în lumina Feței tale, Doamne! Ei se bucură toată ziua de Numele Tău” (Psalmul 89.15,16).

Să fi mulțumit

Versetul 20

Efeseni 5.20: … mulțumind întotdeauna pentru toate Celui care este Dumnezeu și Tată, în Numele Domnului nostru Isus Hristos, …

Credinciosul umplut cu Duhul Sfânt găsește totdeauna motiv de laudă și mulțumire. Da, putem spune, că duhul laudei și mulțumirii este o trăsătură de caracter a adevăratei vieți spirituale și al unei vieți sănătoase și practice de sfințenie. Dumnezeu dorește să vadă pe ai Săi mulțumiți totdeauna, oricare ar fi împrejurările vieții lor. „Mulțumiți pentru toate; pentru că aceasta este voia lui Dumnezeu în Hristos Isus față de voi” (1 Tesaloniceni 5.18). „Nu vă îngrijorați de nimic, ci, în orice, faceți cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre, prin rugăciune și prin cerere cu mulțumiri” (Filipeni 4.6). Dacă ne predăm voinței lui Dumnezeu și acțiunii Duhului Sfânt, atunci ne putem pe deplin odihni fiind conștienți că „toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8.28).

Să ne verificăm inimile, preaiubiților! Mulțumim noi lui Dumnezeu pentru toate? Mulțumim noi lui Dumnezeu pentru suferințe și greutăți, tot așa cum Îi mulțumim pentru pace și liniște? Este foarte ușor să-I mulțumim pentru anumite lucruri, dar rușine și ocară pentru noi dacă în împrejurări care nu plac înclinațiilor noastre cârtim și acuzăm, cu toate că ar trebui să fim mulțumitori lui Dumnezeu pentru ele, prin credință știind că de ele sunt legate binecuvântări pentru sufletul nostru, chiar dacă acum nu le vedem. Când de exemplu un bolnav trebuie să facă o operație, fără discuție este mult necaz legat de ea. Dar el se supune experiențelor dureroase, căci știe că este bine pentru el și că ea poate să-l elibereze de suferințe și probabil îl va menține în viață, dacă așa este voia lui Dumnezeu cu privire la el. El va fi mulțumitor chirurgului, care l-a eliberat de dureri.

Tot așa este și cu noi în sens spiritual. Ca să ne elibereze de obstacolele vieții noastre spirituale, Dumnezeu și Tatăl nostru permite uneori ca noi să trecem prin încercări. El este Grădinarul care curăță mlădițele care aduc rod, pentru ca ele să aducă mai multe roade. El este Tatăl nostru iubitor, care cunoaște sfârșitul înainte de început și care face ca toate să fie spre binele nostru, spre prosperitatea și binecuvântarea noastră. De aceea Domnul să ne păzească de un duh de cârtire și nemulțumire, și să fim mai degrabă mulțumitori lui Dumnezeu, Tatăl, căci aceasta este plăcut înaintea Lui, în mod deosebit când Îi mulțumim în Numele Domnului nostru Isus Hristos.

Supunere

Versetul 21

Efeseni 5.21: … supunându-vă unii altora în teamă de Hristos.

Creștinii, care sunt umpluți cu Duhul, se caracterizează și prin felul cum sunt supuși unii altora. Aceasta este ceea ce credincioșii care se strâng în Numele Domnului Isus ar trebui să arate. Căci dacă ei toți ar fi supuși unii altora în teamă de Domnul, aceasta i-ar păzi de lipsa de unitate, de a avea păreri diferite, de egoism, de gelozie, de amărăciune și de invidie. Supunerea față de Domnul Isus, Stăpânul nostru, ne-ar face să fim supuși și unii altora, considerând pe alții mai presus de noi înșine. Putem spune concluzionând, că credinciosul umplut cu Duhul este un creștin care în primul rând este umplut cu bucurie (Efeseni 5.19), în al doilea rând cu laudă și mulțumire (Efeseni 5.20) și în al treilea rând este supus (Efeseni 5.21). Acesta este adevăratul etalon al vieții spirituale.

B. RELAŢIILE ÎN FAMILIA CREŞTINĂ: (capitolul 5.22 – 6.9)

Soția

Versetul 22

Efeseni 5.22: Soțiilor, supuneți-vă soților voștri ca Domnului, …

Duhul Sfânt se ocupă aici cu problema relațiilor și obligațiilor în familia creștină. Domnul nu se interesează numai de pacea și binecuvântarea fiecăruia în parte, ci El îngrijește, ca și casa creștinului să se bucure de aceste binecuvântări. Domnul dorește să aibă un loc nu numai în inimile noastre, ci și în casele noastre. Ferice de casa creștină unde se acordă lui Hristos locul care I se cuvine. Singura cale de a obține binecuvântarea din partea Domnului pentru familie constă în a acorda Domnului locul întâi și a te supune cuvântului Lui. Observă și legătura cu versetul anterior, „supunându-vă unii altora în teamă de Hristos”.

Apostolul se adresează mai întâi soțiilor: „Soțiilor, supuneți-vă soților voștri ca Domnului”. În zilele noastre mulți nu vor să mai acorde valabilitate acestor indicații clare ale Domnului; soțiile cu studii deosebite sunt induse în eroare de acestea și sunt abătute de la Dumnezeu și Cuvântul Său. Însă o soție creștină trebuie să acorde atenție Cuvântului lui Dumnezeu și să-și deschidă inima pentru el, pentru ca cuvântul lui Hristos să locuiască din belșug în ea și ca să știe cum să se comporte în toate lucrurile. Este absolut posibil, ca o soție să fie mai inteligentă sau mai pricepută decât soțul ei, dar tocmai prin supunerea ei, legată cu înțelegerea dăruită ei de către Dumnezeu, ea va putea fi o binecuvântare pentru el. Da, este chiar necesar, ca o soție credincioasă să se supună soțului ei necredincios și astfel, prin comportarea ei evlavioasă, să-l câștige pentru Hristos (1 Petru 3.1,2). Aceasta însă nu înseamnă, că o femeie credincioasă se poate căsători cu un bărbat necredincios, „Nu vă înjugați la un jug nepotrivit cu cei necredincioși” (2 Corinteni 6.14).

Dumnezeu a spus Evei: „Dorința ta se va ține după soțul tău, și el va domina peste tine” (Geneza 3.16), deoarece ea a depășit limitele așezate de Dumnezeu pentru ea, atunci când ea s-a predat lui Satan. La aceasta se referă și apostolul Pavel în 1 Timotei 2.11-14: „Femeia să învețe în liniște, în toată supunerea; dar nu-i permit unei femei să învețe pe alții, nici să exercite autoritate peste bărbat, ci să rămână în liniște. Pentru că Adam a fost întocmit întâi, apoi Eva. Și nu Adam a fost amăgit; ci femeia, fiind amăgită, a ajuns la călcare de poruncă.” Apostolul accentuează în mod deosebit necesitatea supunerii femeii, deoarece ea cade mai repede decât bărbatul pradă înșelătoriei, deoarece ea este călăuzită mai mult de sentimentele și simpatiile ei decât prin rațiunea ei.

Femeile temătoare de Dumnezeu au un loc binecuvântat în poporul lui Dumnezeu, în mod deosebit în familie, unde se practică rugăciunea comună și se citește Cuvântul lui Dumnezeu și se primește cu inima. Supunerea soției față de soțul ei nu este robie sau sclavie, mai degrabă supunerea ei se revarsă dintr-o inimă a dragostei. Ceea ce împodobește o soție în supunerea ei față de soț este, că ea o face „ca pentru Domnul”. Supunerea ei față de soțul ei este în realitate smerenie față de Domnul Însuși. Aceasta rezultă clar din cuvintele apostolului din Coloseni 3.18: „Soțiilor, fiți supuse soților voștri, așa cum se cuvine în Domnul.” Smerenia soției față de soțul ei nu trebuie însă să stea deasupra ascultării ei de Domnul și de Cuvântul Său, căci noi trebuie să ascultăm de Dumnezeu mai mult decât de oameni. Dacă soțul cere ceva, care este direct în contradicție cu Cuvântul lui Dumnezeu, atunci ea trebuie să asculte mai mult de Dumnezeu decât de om.

Obligațiile conjugale

Versetele 23,24

Efeseni 5.23,24: … pentru că soțul este cap al soției, după cum și Hristos este Cap al Adunării. El este Mântuitor al trupului. Dar, după cum Adunarea este supusă lui Hristos, așa și soțiile soților lor, în toate.

Apostolul amintește aici motivul pentru care o soție trebuie să fie supusă soțului ei. Căci așa cum Domnul nostru Isus Hristos este Capul Adunării, și toată pacea ei și toate binecuvântările ei se datorează grijii Lui, în timp ce ea este încă în lumea aceasta, tot așa și soțul creștin este capul soției. Această poziție nu i-a fost dată, ca să domine peste ea sau să se comporte aspru cu ea, ci dimpotrivă, să poarte grijă de binele și de pacea ei, s-o iubească și s-o îngrijească, așa cum face Hristos pentru Adunarea Sa. Datoria femeii la rândul ei este, să fie supusă soțului ei în toate, așa cum Adunarea este supusă lui Hristos. În realitate, ce plăcută și ce prețioasă este vorbirea Duhului Sfânt, atunci când vorbește despre obligațiile reciproce dintre soț și soție. El omagiază și onorează relațiile sfințite dintre soț și soție și arată că ele trebuie să fie imaginea acelor relații minunate care există între Hristos și Biserica Sa.

În primul capitol al scrisorii noastre am văzut această relație dintre Hristos și Adunarea Sa prezentată în imaginea „unui trup”, al cărei Cap este Hristos înviat și glorificat la dreapta Tatălui în locurile cerești, în timp ce toți adevărații credincioși sunt mădulare ale acestui trup. În capitolul 2 am văzut această relație prezentată în imaginea „unei case”, Hristos fiind Piatra de colț, și în care credincioșii sunt zidiți ca locuință a lui Dumnezeu în Duh. În capitolul nostru vedem acum această relație prezentată în imaginea dintre soț și soție. Domnul Isus Însuși este Mirele ceresc și Adunarea este mireasa Sa, pe care El o iubește, și pentru care El S-a dat pe Sine la moarte. Cât de curând va veni clipa când mireasa va fi dusă la Mire și ziua nunții Mielului va fi venit (Apocalipsa 19.7-9 și 22.17).

Soțul

Versetul 25

Efeseni 5.25: Soților, iubiți-vă soțiile, după cum și Hristos a iubit Adunarea și S-a dat pe Sine Însuși pentru ea, …

Este datoria soției să fie supusă soțului ei, așa cum Adunarea este supusă lui Hristos; dar este și datoria soțului să-și iubească soția, așa cum Hristos iubește Adunarea. În acest capitol Duhul Sfânt pune pe Hristos Însuși atât înaintea ochilor soțului, cât și ai soției. Supunerea Adunării față de Hristos este etalonul pentru supunerea soției față de soțul ei, și dragostea lui Hristos pentru Adunarea Sa este etalonul pentru dragostea soțului pentru soția lui. Hristos a iubit Adunarea cu o dragoste mai tare decât moartea. El a iubit-o și S-a dat pe Sine pentru ea. Dacă dragostea soțului pentru soția lui corespunde acestui etalon înalt, atunci și soția i se va supune cu inima fericită.

Creștinul adevărat, în a cărui viață Hristos este revelat, își va iubi soția cu lepădare de sine și sacrificiu de sine, va trezi inima ei și sentimentele ei, pentru ca și ea la rândul ei să fie gata să i se supună și să-i placă. S-ar putea imagina o relație mai intimă și o casă mai fericită? Se poate pe de altă parte aștepta o conviețuire cordială a soției cu soțul, dacă ele este dur și aspru? „Soților, iubiți-vă soțiile și nu păstrați amărăciune împotriva lor” (Coloseni 3.19). Nu amărăciunea și grosolănia, ci numai dragostea va mișca inima soției, ca să se predea în totul soțului ei.

„După cum și Hristos a iubit Adunarea și S-a dat pe Sine Însuși pentru ea.” Ce etalon sfânt și binecuvântat stabilește aici Duhul Sfânt pentru soți. Ei trebuie să-și iubească soțiile cu aceeași dragoste devotată cu care Hristos a iubit Adunarea și S-a dat pe Sine Însuși pentru ea. În viața și lucrarea apostolului Pavel Hristos era și a însemnat totul. De aceea când Pavel scrie despre obligațiile soțului față de soția sa, el nu poate altfel, decât să pună această Persoană binecuvântată înaintea sufletelor lor, care era toată existența lui și care a luat captivă inima sa.

Să observăm că Domnul Isus nu a dat Adunării lucruri oarecare, pe care El le avea, ci El S-a dat pe Sine Însuși. Și El nu numai a suferit pentru ea, ci El S-a dat pe Sine Însuși – Și-a dat propria viață pentru ea. O, Domn vrednic de adorare, ce minunată este dragostea Ta! Tu Te-ai dat pe Tine Însuți la moarte, pentru ca noi să avem viața, da, s-o putem avea din belșug. Laudă și onoare să fie Numelui Tău vrednic de adorare! Hristos a iubit Adunarea și S-a dat pe Sine Însuși la moarte pentru ea. Ce mântuire minunată! Toate păcatele ei au fost pentru totdeauna anulate, lucrarea de mântuire a fost terminată, Satan este biruit, mânia și judecata sunt nimicite pentru totdeauna. Înscrisul cu porunci și rânduieli, care ne era împotrivă, a fost prins în cuie pe cruce și vrăjmășia a fost înlăturată pentru totdeauna. Și acum există acest om nou. Temelia divină pentru toate acestea este jertfa lui Isus Hristos pentru noi.

Să nu uităm nici faptul că valoarea lucrării de mântuire stă în strânsă legătură cu valoarea Persoanei Sale binecuvântate. Căci este Persoana Sa proprie, minunată, care dă Lucrării Sale această valoare binecuvântată, de necuprins. Ceea ce umple inimile noastre cu dragoste pentru El, și ceea ce ar trebui să ne conducă să ne devotăm Lui cu totul, nu este numai amintirea a ceea ce a făcut El pentru noi, ci ceea ce este El Însuși în Persoana Sa binecuvântată.

Lucrarea lui Hristos

Versetul 26

Efeseni 5.26: … ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt, …

Cât de demnă de admirat este dragostea lui Hristos pentru Adunarea Sa! Este o dragoste veșnică. Și cât de minunată este activitatea acestei dragoste! Ea L-a condus să Se dea pe Sine Însuși pentru ea. La crucea Golgota El a înfăptuit această mântuire binecuvântată pentru ea. Era o lucrare pe care El a făcut-o o dată pentru totdeauna și care niciodată nu va fi reluată. „Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârșit pentru totdeauna pe cei sfințiți” (Evrei 10.14). Dar această dragoste nu se oprește la ce a făcut în trecut, ci El S-a dat pe Sine Însuși pentru ea, „… ca s-o sfințească, după ce a curățit-o prin spălarea cu apă, prin Cuvânt”. Așa a eliberat El Adunarea prin moartea Sa (în trecut), prin Cuvântul Său El o curăță și o sfințește (în prezent), și la a doua Sa venire (în viitor) El o va glorifica.

„… ca s-o sfințească”. Vrem aici să remarcăm, că noi trebuie să diferențiem între două feluri de sfințire. Pe baza lucrării Sale înfăptuite la cruce noi am fost sfințiți, am devenit sfinți și preaiubiți, suntem fără cusur înaintea lui Dumnezeu. Aceasta este poziția noastră binecuvântată, desăvârșită, veșnică și neschimbabilă. Pe de altă parte însă, El caută – preamărit să-I fie Numele pentru aceasta! – să dea naștere în noi la o viață de sfințire practică. În măsura în care noi permitem Duhului Sfânt să guverneze viața noastră și s-o influențeze, noi vom crește și ne vom dezvolta într-o viață de sfințenie. De aceea să căutăm permanent să umblăm în sfințenie, „desăvârșind sfințenia în teamă de Dumnezeu”.

„… a curățit-o [sau: curăţind-o] prin spălarea cu apă, prin Cuvânt”. Aceasta ne arată valoarea de neprețuit și importanța Cuvântului lui Dumnezeu. Când am crezut în Domnul Isus, potrivit cu Tit 3.5 am fost spălați prin spălarea nașterii din nou, și aceasta este exact ceea ce Hristos a gândit când i-a spus lui Nicodim: „… dacă cineva nu este născut din apă (Cuvântul lui Dumnezeu) și din Duh (Duhul Sfânt) nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3.5). Această spălare a avut loc o dată pentru totdeauna, atunci când L-am primit pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitor și Salvator; ea nu poate fi repetată. Dimpotrivă, noi avem permanent nevoie de curățirea prin Cuvântul lui Dumnezeu în viața noastră zilnică, căci „cine s-a scăldat nu are nevoie să i se spele decât picioarele, pentru că este în totul curat” (Ioan 13.10). Această apă a curățirii nu este apa botezului; căci apostolul ne explică imediat înțelesul ei, „… prin spălarea cu apă, prin Cuvânt”. Câtă nevoie avem noi să studiem și să citim Cuvântul lui Dumnezeu totdeauna cu rugăciune și implorări! „Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul. Mărturia Domnului este trainică și dă înțelepciune celui neștiutor. … Slujitorul Tău primește și el învățătură de la ele; în păzirea lor este mare răsplată.” (Psalmul 19.7,11).

Sfântă și fără cusur

Versetul 27

Efeseni 5.27: … ca să-Și prezinte Lui Însuși Adunarea glorioasă, neavând pată sau zbârcitură sau ceva de felul acesta, ci să fie sfântă și fără cusur.

Hristos a iubit Adunarea așa fel, că El Și-a dat viața Lui prețioasă pentru ea. Din pricina ei El a băut paharul amar al mâniei și judecății lui Dumnezeu, și acum slujba Lui actuală și prețioasă este s-o curățească și s-o sfințească prin spălarea cu apă prin Cuvânt, pentru ca El să-Și prezinte lui Însuși Adunarea glorioasă, care nu are pată sau zbârcitură sau ceva de felul acesta, ci să fie sfântă și fără cusur. El Se va bucura la privirea Bisericii Lui glorificate, și acolo în glorie și Adunarea, Mireasa, soția Mielului se va bucura de binecuvântarea ei desăvârșită și veșnică. El o va prezenta Lui Însuși ca Adunare glorificată. Ea va avea parte de gloria Lui, așa cum El a spus Tatălui Său: „Eu le-am dat gloria pe care Mi-ai dat-o Tu” (Ioan 17.22).

Aceasta este ceea ce a văzut apostolul Ioan în exilul său pe insula Patmos: „Mireasa, soția Mielului. … și ea avea gloria lui Dumnezeu” (Apocalipsa 21.9,11). Acolo Adunarea nu mai are nevoie să fie sfințită și să fie curățită prin spălarea cu apă prin Cuvânt; căci El Însuși Își va fi prezentat Adunarea glorificată, în ea nu va mai fi nici un cusur. Ea va fi eliberată de orice slăbiciune, care aici încă mai atârnă de ea, ea nu va mai avea nici o zbârcitură sau ceva de felul acesta. Mirele preamărit o va admira în frumusețea ei desăvârșită. Ea va fi ajuns atunci la starea de desăvârșire și va fi „sfântă și fără cusur”. Însă El dorește deja acum, în timp ce noi suntem încă aici pe pământ, ca să desăvârșim sfințirea în teama de Dumnezeu.

Etalonul divin al dragostei

Versetele 28,29

Efeseni 5.28,29: Astfel sunt datori și soții să-și iubească soțiile, ca pe propriile trupuri. Cine își iubește soția se iubește pe sine însuși. Pentru că nimeni nu și-a urât vreodată propria sa carne, ci o hrănește și o îngrijește cu drag, ca și Hristos Adunarea: …

Apostolul ne prezintă aici etalonul divin al dragostei, cu care soții să-și iubească soțiile. Așa cum Hristos a iubit Adunarea Sa și S-a dat pe Sine Însuși pentru ea, tot așa și soții să-și iubească soțiile ca pe propriul trup. Domnul Isus a atins acest adevăr în mod minunat, când a spus fariseilor: „Nu ați citit că Cel care i-a făcut, de la început i-a făcut bărbat și femeie, … cei doi vor fi un singur trup? Astfel că nu mai sunt doi, ci un singur trup.” (Matei 19.4-6). În felul acesta soțul și soția sunt un trup. De aceea comportarea soților față de soțiile lor ar trebui să-și găsească etalonul în acest principiu; ei ar trebui să-și iubească soțiile ca pe trupul lor; căci „cine își iubește soția se iubește pe sine însuși”. Dacă el o urăște și disprețuiește, se urăște și se disprețuiește pe sine însuși. Este foarte natural, ca să te iubești pe tine însuți. Nici o persoană sănătoasă la minte nu-și urăște și nu-și rănește corpul propriu, dimpotrivă are grijă să-l „hrănească și îngrijească”. Tot așa și creștinul să-și întâmpine soția cu dragoste, și să-i facă tot ce o mângâie și o face fericită; căci ea este trupul lui. Duhul Sfânt pune înaintea privirii noastre exemplul desăvârșit al Domnului Isus, care tot timpul îngrijește de Adunarea Sa, „care este trupul Său”. El o hrănește și o îngrijește, folosind orice har spre binecuvântarea ei. Este o realitate mângâietoare și edificatoare să ști că Domnul Isus, Capul glorificat în cer, hrănește și îngrijește și satisface pe fiecare mădular al trupului Său, care este aici în lume. Ce gând binecuvântat, ce garanție divină!

O legătură nouă

Versetul 30

Efeseni 5.30: … pentru că suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa și din oasele Sale.

Apostolul ne arată aici de ce Hristos ne hrănește și ne îngrijește; și anume, pentru că „suntem mădulare ale trupului Său, din carnea Sa și din oasele Sale”. Așa cum Eva a fost din Adam, tot așa Adunarea a fost constituită din Hristos. Domnul a luat o coastă din coasta lui Adam și a făcut pe Eva din ea, așa că Adam a spus despre ea: „Aceasta este os din oasele mele și carne din carnea mea! Ea se va numi femeie (ișa), pentru că a fost luată din bărbat (iș)”. (Geneza 2.21,23) Ce fapt demn de adorare, că noi suntem așa de intim legați cu Hristos: „Mădulare ale trupului Său, din carnea Sa și din oasele Sale”. Ce legătură și ce unire binecuvântată; glorie să-I fie Numelui Său demn de adorare! Expresia „din carnea Sa și din oasele Sale” nu se referă la faptul că Cuvântul S-a făcut trup și prin aceasta a luat parte la carnea noastră și la oasele noastre, ci ea înseamnă că noi am devenit mădulare ale trupului Său, că noi în chip spiritual am fost legați în modul cel mai intim cu Hristos cel înviat și glorificat în cer – legați cu El, în timp ce El este în prezența lui Dumnezeu.

Căsnicia

Versetul 31

Efeseni 5.31: De aceea va lăsa omul pe tată și pe mamă și se va lipi de soția sa, și cei doi vor fi un singur trup.

Apostolul citează aici cuvântul din Geneza 2, când Eva a fost adusă la Adam. Și Domnul Isus a citat același loc și a lăsat să se recunoască aprobarea Sa, când a spus: „Astfel că nu mai sunt doi, ci un singur trup. Deci ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Marcu 10.8,9). Ce s-ar mai putea adăuga cuvintelor Domnului nostru? Marele Învățător a vorbit și se cuvine din partea noastră să ne plecăm capetele în supunere și ascultare. El restaurează sfințenia căsniciei, așa cum ea a fost înainte de pătrunderea păcatului în lume. Relațiile de căsnicie sfințite între soț și soția sa sunt mai intime decât toate celelalte relații de aici de pe pământ. Mai intime și mai apropiate chiar decât relațiile dintre părinți și copii.

Versetul 32

Efeseni 5.32: Taina aceasta este mare: eu vorbesc cu privire la Hristos și la Adunare.

Cuvântul „taină” îl întâlnim frecvent în această scrisoare. În capitolul 1 apostolul spune: „făcându-ne cunoscut taina voii Sale” (Efeseni 1.9); în capitolul 3 el spune: „că prin descoperire mi-a fost făcută cunoscut taina … citind, puteți înțelege priceperea mea în taina lui Hristos … ca să pun în lumină înaintea tuturor care este administrarea tainei ascunse de veacuri în Dumnezeu” (Efeseni 3.3,4,9). Aici se referă la o taină mare. Și fără îndoială prin această taină nu este vorba de legătura de căsnicie, ci de legătura sfântă, care există între Hristos și Adunarea Sa. Aceasta rezultă din cuvintele care urmează: „eu vorbesc cu privire la Hristos și la Adunare”.

Versetul 33

Efeseni 5.33: Însă și voi, fiecare, așa să-și iubească soția, ca pe sine însuși; și soția să se teamă de soț.

Duhul Sfânt atenționează încă o dată pe soț și pe soție, ca ei să-și împlinească obligațiile lor unul față de altul. Aceasta este o chestiune deosebit de importantă, de care depinde fericirea în familie. Soțul trebuie deci să-și iubească soția ca pe sine însuși, soția trebuie să se teamă de soțul ei. Acest îndemn îl găsim și în alte locuri ale Cuvântului lui Dumnezeu; Dumnezeu dorește să fie glorificat nu numai în viața noastră personală, ci și în viața noastră de familie. Și apostolul Petru îndeamnă soțiile în prima sa scrisoare în capitolul 3, să fie supuse soților lor și apoi spune soților: „Tot așa, soților, locuiți cu ele după cunoștință, ca și cu un vas mai slab, feminin, dându-le onoare ca fiind și împreună-moștenitoare ale harului vieții, spre a nu fi împiedicate rugăciunile voastre.” (Efeseni 5.7). Cât de severă este această ultimă propoziție!

Când într-o casă creștină se neglijează ordinea divină și nici soțul și nici soția nu-și împlinesc responsabilitățile, și când legătura dintre ei nu este așa cum ar trebui să fie, atunci fără îndoială rugăciunile lor vor fi împiedicate. Pe de altă parte într-o casă creștină, care este împodobită cu ordinea divină, de pe altarul familiei se vor înălța rugăciuni și mulțumiri și cântări de laudă ca o mireasmă plăcută spre Dumnezeu Tatăl și spre Domnul nostru Isus Hristos. Ce binecuvântare stă pregătită pentru soț și soția sa, care împreună cu copiii lor (dacă Dumnezeu le-a dat) îngenunche împreună în laudă și rugăciune, care împreună cântă cântări de laudă și citesc Cuvântul lui Dumnezeu! Să dea Dumnezeu, ca toate casele creștine să fie așa!

„Ferice de oricine se teme de Domnul și umblă în căile Lui. Pentru că vei mânca din munca mâinilor tale, vei fi fericit și-ți va merge bine. Soția ta va fi ca o viță roditoare înăuntrul casei tale; fiii tăi, ca niște ramuri de măslin în jurul mesei tale. Iată, așa va fi binecuvântat omul care se teme de Domnul” (Psalmul 128.1-4).

Epistola către Efeseni (4)
Capitolul 4

Matta Behnam

Versete călăuzitoare: Efeseni 4

Introducere: Dezbrăcat de omul vechi, îmbrăcat cu omul nou

Drepturi și obligații

Cu capitolul 4 începe partea a doua a acestei scrisori. Capitolele 4-6 le putem numi partea practică a scrisorii, în timp ce primele trei capitole alcătuiesc partea de învățătură, care se ocupă cu hotărârile veșnice ale lui Dumnezeu și cu căile Sale cu privire la Adunare și poziția ei minunată, în care ea a fost adusă prin legătura ei cu Capul glorificat, Domnul nostru Isus Hristos.

De la început a fost intenția lui Dumnezeu, Tatăl, să aducă la Sine ca fii pe păcătoșii sărmani, care cred în singurul Său Fiul. Din astfel de oameni se compune Adunarea, care este „trupul lui Hristos”. Hristos Și-a răscumpărat Adunarea cu sângele Său prețios, dându-Se pe Sine la moarte pentru ea. Ca urmare a lucrării de mântuire înfăptuite a coborât Duhul Sfânt din cer pe pământul acesta, ca să conducă suflete la singurul Mântuitor, și să unească pe fiecare credincios adevărat din perioada actuală de timp cu Hristos, Capul, și în felul acesta să împlinească hotărârea veșnică a lui Dumnezeu.

În ultimele trei capitole, care – așa cum am remarcat – constituie partea practică a acestei scrisori, apostolul vorbește clar de responsabilitatea creștină; căci învățătura ei trebuie să conducă și la practică și, ca urmare a ei, la o viață credincioasă. Mai întâi trebuie înțeleasă chemarea înaltă; apoi urmează umblarea în concordanță cu chemarea. Poziția vine înaintea responsabilității, privilegiile înaintea obligațiilor. Credinciosul conștient de chemarea lui înaltă va fi și capabil să înțeleagă obligația sa pentru o viață sfântă, plăcută lui Dumnezeu. Dacă există un creștinism doctrinar, tot așa există și un creștinism practic.

Dacă Dumnezeu ne arată că noi am fost așezați cu Hristos în locurile cerești, atunci la credincioși trebuie să se vadă, că ei trăiesc într-o stare spirituală superioară nivelului lumii, în concordanță cu poziția lor cerească.

Duhul Sfânt ne arată în această ultimă parte a scrisorii două realități importante:

  1. Umblarea creștină (Efeseni 4.1-6.9)
  2. Lupta creștină (Efeseni 6.10-20).

Umblarea în chip vrednic de chemare

Versetul 1

Efeseni 4.1: Vă îndemn deci eu, cel întemniţat în Domnul, să umblaţi într-un chip vrednic de chemarea cu care aţi fost chemaţi, …

Din felul de exprimare al apostolului „vă îndemn deci eu”, rezultă clar, că între învățătura doctrinară din capitolele anterioare și învățătura practică din ultimele trei capitole există o legătură vitală. Acolo unde sunt credincioși adevărați, trebuie să fie și fapte bune.

Aceasta este deja a doua oară când apostolul se prezintă ca „întemnițat în Domnul” (compară cu Efeseni 3.1). Era regimul roman, care l-a arestat, l-a pus în lanțuri și în cele din urmă l-a condamnat la moarte. Tot așa a făcut el și cu Domnul și Stăpânul lui, care L-a predat să fie răstignit. Însă apostolul considera o onoare să fie un „întemnițat al lui Isus Hristos”, un „ambasador în lanțuri” (Efeseni 6.20).

Cu câtă gingășie vorbește apostolul fiilor săi în credință din Efes. El vorbește cu ei nu sub forma de poruncă, ci spune cu gingășie și prietenos: „Vă îndemn deci eu, cel întemnițat în Domnul, să umblați într-un chip vrednic de chemarea cu care ați fost chemați”. Ce chemare minunată! Este „chemarea lui Dumnezeu spre în sus în Hristos Isus” (Filipeni 3.14); o chemare „sfântă” și „chemare cerească” (2 Timotei 1.9 și Evrei 3.1), de care avem parte. Dumnezeu ne-a chemat în har „în părtășia Fiului Său Isus Hristos” (1 Corinteni 1.9). El ne-a binecuvântat cu orice binecuvântare spirituală în locurile cerești, El ne-a dat viața veșnică și ne-a legat cu Fiul Său preaiubit ca și Cap al trupului. Noi suntem zidiți împreună pentru a fi o locuință a lui Dumnezeu în Duhul, un templu sfânt în Domnul. Noi trebuie să corespundem acestor privilegii binecuvântate și acestei chemări înalte, cu care am fost chemați, ca să umblăm în chip vrednic!

Îngăduindu-ne unii pe alții în dragoste

Versetul 2

Efeseni 4.2: … cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în dragoste, …

Apostolul intenționează să le scrie despre importanța deosebit de mare a păstrării unității Duhului; și astfel el pregătește drumul pentru aceasta, îndemnându-i să umble cu toată smerenia și blândețea și îndelunga-răbdare. Să fim vigilenți, ca această smerenie să fie cu adevărat atitudinea inimii noastre în fiecare aspect al vieții noastre, și să nu arătăm numai o smerenie exterioară! Trebuie să fie comportarea inimii noastre! Cel mai mare Învățător ne îndeamnă să învățăm de la El, căci El este „smerit cu inima”.

Există o mare diferență între smerenia lui Hristos, Domnul nostru, și smerenia noastră. El, care este asemenea lui Dumnezeu, Tatăl Său, și era în chipul lui Dumnezeu, S-a dezbrăcat de Sine, și chiar și ca Om S-a coborât și mai mult și a fost ascultător până la moarte, „da, moarte de cruce”. El, Cel Atotputernic, Cel nemărginit, S-a umilit și a venit aici jos pe acest pământ blestemat și păcătos, și nu numai atât; El S-a coborât și în părțile mai de jos ale pământului (Efeseni 4.9). Smerenia noastră dimpotrivă nu poate deloc să coboare atât de mult. Noi suntem numai țărână; și cunoașterea acestui fapt ar trebui să ne păzească de orice mândrie și orice sete de glorie. Fie ca Domnul să ne păstreze într-o stare de smerenie, căci „Dumnezeu Se împotrivește celor mândri, dar dă har celor smeriți” (Iacov 4,6). Apostolul s-a preocupat detaliat cu poziția noastră minunată și a arătat că Dumnezeu în harul Său, în dragostea și îndurarea Sa „ne-a așezat împreună în locurile cerești în Hristos Isus”. Acum însă ne îndeamnă, să umblăm cu toată smerenia. Noi ar trebui să nu ne lăudăm sau să ne înălțăm din cauza poziției noastre minunate, ci dimpotrivă ar trebui să revelăm frumusețea acestei poziții minunate printr-o umblare în smerenie asemenea lui Hristos. Acesta este deci primul pas pe calea unității.

„… și blândețea”. Ce însușire minunată este aceasta! Ce plăcut, când suntem împodobiți cu ea! Este una din virtuțile minunate ale lui Hristos, la care se referă apostolul în a doua lui scrisoare către Corinteni (2 Corinteni 10.1): „Vă îndemn … prin blândețea și bunătatea lui Hristos”. Domnul Însuși ne invită: „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul meu asupra voastră și învățați de la Mine, pentru că Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11.28,29). Blândețe înseamnă că noi suportăm liniștiți și fără supărare jignirile cele mai josnice. Aceasta a făcut Domnul Isus, atunci când a fost aici pe pământ, „fiind insultat nu răspundea cu insultă”. Noi ar trebui să-L imităm în smerenia și blândețea Sa, da, în toate virtuțile Sale. „Cine zice că rămâne în El, este dator și el însuși să umble așa cum a umblat El” (1 Ioan 2.6). Acesta este un pas următor pe drumul unităţii.

„… cu îndelungă-răbdare”. Apostolul îndeamnă și în Coloseni 3.12 la îndelungă-răbdare; el a arătat-o în propria lui viață (compară 2 Corinteni 6.6 și 2 Timotei 3.10). Îndelungă-răbdare înseamnă că noi nu ne supărăm repede, chiar și atunci când suntem provocați fără motiv și pe nedrept și suntem jigniți. Ce virtute minunată este îndelunga-răbdare! Ea înmulțește pacea și  bucuria sufletului. Să ne rugăm stăruitor, ca Domnul să ne dea o inimă mai largă! Deci acesta este un alt pas binecuvântat spre drumul unității.

„… îngăduindu-vă unii pe alții în dragoste” (compară și Coloseni 3.13). Noi ar trebui realmente să veghem, ca să nu păcătuim împotriva altora și să nu-i jignim. Deoarece noi păcătuim așa de ușor față de frații noștri, trebuie cu atât mai mult să suportăm păcatele lor față de noi. Dacă dragostea este mai mult activă în inima noastră, prin harul lui Dumnezeu vom fi capabili să suportăm păcatele, greșelile și vina altora față de noi. Apostolul Petru îi îndeamnă pe credincioși să fie cumpătați și treji pentru rugăciune. Dar el mai adaugă: „dar având întâi de toate dragoste fierbinte între voi, pentru că dragostea acoperă o mulțime de păcate” (1 Petru 4.8). Toate aceste îndemnuri, pe care ni le dă Duhul Sfânt, sunt absolut necesare pentru a păstra unitatea Duhului în legătura păcii.

Păstrarea unității

Versetul 3

Efeseni 4.3: … străduindu-vă să păstraţi unitatea Duhului, în legătura păcii.

Trebuie să fie foarte clar, că apostolul nu ne îndeamnă să păstrăm unitatea trupului, căci aceasta este o lucrare dumnezeiască. Dumnezeu a început această lucrare în ziua de Rusalii, când Duhul Sfânt S-a coborât din cer, ca să lege pe toți credincioșii adevărați cu Domnul Isus, Capul, într-un singur trup. „Pentru că, de asemenea, noi toți am fost botezați de un singur Duh într-un singur trup” (1 Corinteni 12.13).

Cu toate sciziunile și despărțirile, care din nefericire au rupt creștinătatea, toți creștinii  adevărați, în orice denominațiune și grupare creștină s-ar afla, constituie singurul trup al lui Hristos. Apostolul ne îndeamnă aici ca să ne străduim, să facem tot posibilul, să păstrăm „unitatea Duhului”. Fiecare credincios dintr-o grupare, dintr-un cerc creștin oarecare, este fratele meu și asemenea mie un mădular al trupului lui Hristos. Sunt dator să-l iubesc și pe această bază să am relații cu el.

Un alt punct important este, că apostolul nu ne cere să facem sau să clădim această unitate, ci s-o păstrăm; căci această unitate a fost deja făcută prin Duhul Sfânt. Dacă fiecare credincios ar permite, ca Duhul Sfânt să poată lucra nestingherit în inima sa, această unitate ar deveni vizibilă în dragoste neprefăcută, cu inimă caldă, față de toți credincioșii adevărați, fără nici o excepție. Frumusețea și gloria acestei unități s-ar vedea în toate acțiunile noastre cu toți copiii lui Dumnezeu.

Legătura păcii

„În legătura păcii”. Aici nu este vorba de pacea, pe care Dumnezeu o dă în inimile noastre și care păzește inimile și gândurile noastre în Hristos Isus, ci de pacea care leagă inimile noastre cu toți copiii iubiți ai lui Dumnezeu. Este posibil să existe credincioși, care posedă puțină înțelegere cu privire la adevărurile divine, și noi facem bine dacă cu toată smerenia și blândețea îi ajutăm să înțeleagă principiile sănătoase, divine. Însă ceea ce este important aici, la care apostolul ne îndeamnă, este, ca noi să ne străduim cu adevărat să păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii.

Pe de altă parte este important să observăm, că „păstrarea unității Duhului în legătura păcii” nu înseamnă, să primești un om în părtășia credincioșilor, dacă viața lui practică sau punctul lui de vedere doctrinar nu este sănătos. Este deosebit de periculos să faci așa ceva sub pretextul dragostei sau cu gândul că făcând așa vom păstra unitatea Duhului în legătura păcii. Căci arătarea dragostei cu prețul adevărului sau al gloriei lui Dumnezeu nu este adevărata dragoste creștină. Vom fi noi sinceri față de Domnul nostru Isus Hristos și față de drepturile Lui și loiali în dragostea noastră față de El, dacă permitem unui om, care nu are o umblare creștină bună, în sfințenie practică, să fie prezent și să aibă parte de părtășia credincioșilor? Sau dacă admitem o persoană, care ce-i drept afirmă că este un creștin adevărat, dar care prin învățături rele duce în rătăcire și dezonorează Numele lui Hristos, al Domnului și Stăpânului nostru?

O, sfinți ai lui Dumnezeu, treziți-vă!  Păziți cu grijă porțile! Căci noi trăim în ultimele zile, în zilele de încercare și decădere, în care „taina fărădelegii” este deja la lucru, ca să pregătească timpul necazului cel mare și drumul primirii lui anticrist. Teologia actuală neagă inspirația Sfintei Scripturi în anumite părți ale ei sau în totalitatea ei. Ea neagă dumnezeirea Persoanei lui Isus Hristos, a Domnului nostru; neagă că moartea Sa pe cruce a fost o moarte de ispășire. Ea ține cu tărie la învățăturile păcătoase. Și toate aceste învățături rele au pătruns în mijlocul așa-zisei creștinătăți! De aceea toți care iubesc pe Hristos să se depărteze de acești reprezentanți ai teologiei moderne, chiar dacă aceștia afirmă că sunt creștini. Ioan, apostolul iubirii, ne dă atenționări serioase, să nu primim pe astfel de învățători, și nici să nu avem nimic a face cu ei. „Oricine merge înainte și nu rămâne în învățătura lui Hristos, nu-L are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învățătura lui Hristos, acela Îl are și pe Tatăl și pe Fiul. Dacă vine cineva la voi și nu aduce învățătura aceasta, nu-l primiți în casă și nu-l salutați. Pentru că cine-l salută se face părtaș cu lucrările lui rele.” (2 Ioan 9-11).

Domnul Isus Hristos Și-a clădit Biserica Sa pe acea mărturisire adevărată a lui Petru, pe care i-a descoperit-o Tatăl, atunci când a spus: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu” (Matei 16.16). Deci dacă cineva nu mărturisește pe Domnul Isus Hristos  ca Fiu al Dumnezeului celui viu și nu crede în El ca fiind o Persoană divină și nici în lucrarea Sa de răscumpărare, în mod evident nu aparține Bisericii lui Hristos și nu este un creștin adevărat, chiar dacă el este un stâlp sau un învățător în una din marile denominațiuni creștine. Drept urmare nu se cuvine aceluia care iubește pe Domnul Isus să aibă a face cu astfel de oameni sau cu vreo comuniune de persoane sau corporativă.

În același timp noi să păzim unitatea Duhului împreună cu toți aceia care iubesc cu sinceritate pe Domnul Isus – suntem datori să-i iubim și să-i primim. Domnul să ne păzească în harul Său să ocupăm o poziție neutră față de rău sau să avem vreun fel de părtășie cu aceia care dezonorează Numele Domnului nostru preamărit, ori prin comportarea lor ori prin principiile moderne păcătoase. Pe de altă parte, să fim păziți de un duh îngust și sectant! Să iubim pe toți copiii lui Dumnezeu, și pe aceia care au puțină înțelegere cu privire la drepturile și responsabilitățile lor în Hristos Isus.

„Iar pe cel slab în credință primiți-l, însă nu pentru hotărârea întrebărilor îndoielnice”. „Iar noi, cei tari, suntem datori să purtăm slăbiciunile celor fără putere și să nu ne plăcem nouă înșine. Fiecare dintre noi să placă aproapelui său spre bine, pentru zidire.” „Așadar, primiți-vă unii pe alții cum v-a primit și pe voi Hristos, spre gloria lui Dumnezeu” (Romani 14.1; 15.1,2,7).

Șapte însușiri ale unității

Versetul 4

Efeseni 4.4: Este un singur trup şi un singur Duh, după cum aţi şi fost chemaţi la o singură speranţă a chemării voastre; …

Apostolul ne arată în acest verset și în următoarele două versete șapte însușiri ale unității.

În versetul 4 avem trei însușiri, care se ocupă cu prima parte a unității. În Efeseni 4.5 avem partea a doua, care constă de asemenea din alte trei însușiri ale acestei unități. În Efeseni 4.6 avem în sfârșit partea a treia, care întregește cele șapte însușiri.

„Este un singur trup și un singur Duh, după cum ați fost chemați la o singură speranță a chemării voastre” (Efeseni 4.4). Acesta este primul cerc, în care nu poate intra nimeni în afară de credincioșii adevărați, cei născuți din nou și cei care au fost pecetluiți cu Duhul Sfânt al făgăduinței. Singurul trup se compune din toți cei care au fost spălați în sângele prețios al lui Hristos și au devenit proprietate a Lui, fiind uniți cu El prin Duhul Sfânt și au devenit mădulare ale trupului Său. „Pentru că, după cum într-un trup avem multe mădulare, … așa și noi, cei mulți, suntem un singur trup în Hristos, și fiecare, mădulare unii altora” (Romani 12.4,5).

„… un singur Duh” – Duhul Sfânt, prin care am fost botezați pentru a alcătui un trup și prin aceasta am devenit mădulare ale trupului lui Hristos; „Pentru că, de asemenea, noi toți am fost botezați de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; și tuturor ni s-a dat să bem dintr-un singur Duh” (1 Corinteni 12.13).

„După cum ați fost chemați la o singură speranță a chemării voastre”. Toți credincioșii adevărați au această speranță a revenirii Domnului nostru Isus Hristos, și apoi să fie pentru totdeauna la El și să fie ca El, „căci Îl vom vedea cum este”. Apostolul s-a referit deja în capitolul 1 al scrisorii noastre (Efeseni 1.18) la speranța chemării noastre, acolo el spune: „ce este speranța chemării Lui”, aceasta înseamnă că Dumnezeu este Cel care cheamă, și El este și „speranța chemării noastre”, deoarece noi suntem cei chemați.

Versetul 5

Efeseni 4.5: … un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez;

Acest verset conține partea a doua sau al doilea cerc al acestei unități; și acest cerc este mai mare decât primul. El include nu neapărat numai pe credincioșii adevărați, ci și pe aceia, care mărturisesc credința în Hristos și au fost botezați, fără să fie cu adevărat născuți din nou.

„Un singur Domn” – Domnul Isus Hristos, este Fiul veșnic al lui Dumnezeu. Credinciosul adevărat va găsi satisfacția sufletului său în recunoașterea Lui ca Domn și Stăpân și înaintarea în ascultarea din inimă de El, primind voia Lui ca „bună și desăvârșită”. Hristos este Mântuitorul nostru, da, mai mult chiar, El este Domnul și Stăpânul nostru. Tocmai realizarea drepturilor Sale la domnie asupra noastră și asupra tuturor alor Săi este imboldul puternic pentru a păstra unitatea Duhului prin legătura păcii. Însă numirea titlului „Domn” a fost preluată și de aceia care Îl mărturisesc ca Domn fără să fie născuți din nou. La astfel de oameni se referă cuvintele Domnului din Matei 7.21-23: „Nu oricine Îmi zice ‚Doamne, Doamne!’ va întra în Împărăția cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: ‚Doamne, Doamne! Nu în Numele Tău am scos demoni și nu în Numele Tău am făcut multe minuni?’ Și atunci le voi spune deschis: Niciodată nu v-am cunoscut; plecați de la Mine, lucrători ai fărădelegii!” Ziua aceea va face cunoscut pe toți aceia care au recunoscut domnia lui Hristos. Este adevărat, ce periculos și îngrozitor va fi pentru aceia care mărturisesc pe Hristos, dar nu sunt creștini adevărați. Va veni timpul, când „orice limbă va mărturisi, spre glorificarea lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn” (Filipeni 2.11). Și cei pierduți și Satan și demonii lui vor trebui să mărturisească, când vor fi constrânși să se supună sentinței Lui, care îi va alunga pentru veșnicie în iazul de foc.

„O singură credință” – Singurul drum, pe care se obține viața veșnică și pe care se poate ajunge pe terenul harului, este, să crezi simplu în Domnul Isus Hristos. Odinioară noi am fost morți spiritual, dar când am crezut în Domnul Isus, am fost strămutați din moarte la viață, aceasta înseamnă, am primit viața veșnică. Dar aici „o singură credință” înseamnă credința creștină, „credința generală” a creștinătății mărturisitoare, spre deosebire de credința iudaică și credința slujirii la idoli a păgânilor.

Un singur botez” – acesta nu se referă la botezul Duhului Sfânt; căci acesta este ce am găsit în versetul anterior în expresia „un singur Duh”, în Duhul Sfânt. Ceea ce vrea să spună aici este botezul cu apă în Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt – botezul creștin, spre deosebire de botezul lui Ioan Botezătorul și botezurile sau spălările iudeilor (compară cu Faptele apostolilor 2.38; 10.48 și Matei 3.6Evrei 6.2). În Faptele apostolilor 8.13 citim că Filip a botezat pe Simon  vrăjitorul, atunci când acesta a mărturisit credința în Hristos, dar curând a devenit vizibil că el nu era nicidecum un credincios.

Un cerc și mai mare

Versetul 6

Efeseni 4.6: … un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este peste toţi şi prin toţi şi în noi toţi.

Ajungem la al treilea cerc din această unitate – unul mult mai mare ca cele anterioare. Este privilegiul adevăraților credincioși să cunoască pe Dumnezeu ca Dumnezeul lor și Tatăl lor, și chiar dacă în această cunoaștere găsesc pace și adevărata satisfacție a inimii lor, vedem totuși aici pe de altă parte pe Dumnezeu ca Stăpân și Domn, care are drept asupra tuturor oamenilor, asupra creaturilor Sale. Este adevărat, El este Dumnezeul tuturor oamenilor, „Dumnezeul duhurilor oricărei cărni” (Numeri 27.16). El este atât Dumnezeul celor care Îl cunosc și cred în El, cât și Dumnezeul celor care nu-L cunosc, ci adoră nenumărați idoli. „… că nu este alt Dumnezeu decât numai Unul singur. Pentru că, și dacă sunt așa-numiți „dumnezei”, fie în cer, fie pe pământ (ca și cum ar fi mulți „dumnezei” și mulți „domni”), totuși pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl, din care sunt toate, și noi pentru El, și un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate, și noi prin El” (1 Corinteni 8.4b-6).

Noi credem într-un „singur Dumnezeu”, și nu în mai mulți, așa cum fac păgânii; noi credem într-un „singur Dumnezeu și Tată al tuturor” în sensul că El este Urzitorul și Creatorul tuturor. Acest adevăr nu-l cunoșteau iudeii în perioada Legii, căci ei gândeau, că Dumnezeu este numai pentru ei, și nu ar fi pentru toată omenirea; ei nu L-au cunoscut nici ca Tată în sensul binecuvântat în care Îl cunosc credincioșii din timpul Noului Testament. „Pentru că voi nu ați primit un duh de robie, din nou spre frică, ci ați primit un duh de înfiere, prin care strigăm: „Ava, Tată!” Însuși Duhul mărturisește cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu.” (Romani 8.15,16). Dumnezeu, Tatăl, care este  singurul Dumnezeu și Tată „tuturor” (căci El i-a creat pe ei toți), se îngrijește de creaturile sale, chiar dacă ele Îl tăgăduiesc. „Ca să fiți fii ai Tatălui vostru care este în ceruri: pentru că El face să răsară soarele Său peste cei răi și peste cei buni și trimite ploaie peste cei drepți și peste cei nedrepți” (Matei 5.45). El este Cel care „dă tuturor viața și suflarea și dă toate”. „Pentru că și noi suntem neam al Lui” (Faptele apostolilor 17.28). („Și noi suntem neam al Lui” nu înseamnă că toți oamenii ar fi copii ai Lui, aceasta înseamnă, că ar fi născuți de sus, ar fi născuți din nou, ci că ei toți sunt creaturile Lui și au rezultat din mâna Lui, și că El Se îngrijește de ei și este interesat de ei).

Și așa după cum El este Dumnezeu și Tatăl tuturor, tot așa El este „peste toți și prin toți”. Cu alte cuvinte, El este Proprietarul de drept și Domn al întregii creații, care a fost adusă la existență prin El și tot prin El continuă să existe. „Și în noi toți” – aceasta este privilegiul exclusiv pentru cei cu adevărat credincioși; căci dacă Dumnezeu este singurul Dumnezeu și Tată al tuturor, care este peste toți, atunci El este și în toți credincioșii adevărați, în copiii Săi. De aceea apostolul nu spune aici „în toți”, ci „în noi toți”. Vedem astfel clar diferența dintre lucrarea lui Dumnezeu cu lumea în totalitatea ei și lucrarea Sa cu copiii Săi. „În noi toți” – El nu este numai deasupra noastră și prin noi în sensul a-tot-prezenței Sale în întreaga creație, ci El este și în noi într-un mod personal cu totul deosebit. Ah, cât este de minunat!

Vedem astfel în studiul nostru asupra acestei unități înșeptite pe Dumnezeu triunitar la lucru pentru noi și în noi, pentru ca unitatea Duhului să poată fi păstrată în legătura păcii. În versetul 4 vedem pe Duhul Sfânt, pe „singurul Duh”, în versetul 5 pe Domnul Isus, pe „singurul Domn”, și în versetul 6 pe Dumnezeu, Tatăl – pe „singurul Tată”.

Daruri spirituale

Versetul 7

Efeseni 4.7: Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos.

Duhul Sfânt se preocupă în această secțiune cu tema darurilor spirituale, pe care Hristos Cel glorificat și înălțat le-a dat Adunării sale spre zidirea și încurajarea ei. Cu toate că această temă este tratată abia după cuvintele explicative și de îndemn cu privire la importanța păstrării unității Duhului în legătura păcii, trebuie mai întâi să atragem încă odată atenția, că, oricât de importante sunt aceste daruri, noi pierdem valoarea lor dacă nu păstrăm unitatea Duhului în legătura păcii. Care mai este valoarea darurilor, care este valoarea chiar și a celei mai înalte slujiri, dacă dragostea între mădularele singurului trup nu este activă? (citește 1 Corinteni 13).

Apostolul vorbește mai întâi despre darurile care au fost date tuturor credincioșilor. În același timp sunt și daruri speciale, pe care el le amintește în versetele care urmează. Chiar și în trupul natural fiecare mădular își are rolul și funcția lui specială. Fiecare din ele își are locul lui și are corespunzător de făcut o lucrare spre binele tuturor celorlalte mădulare ale trupului. În același fel fiecare mădular în trupul lui Hristos își are locul și lucrarea lui dată de Dumnezeu, – darul lui, pe care trebuie să-l folosească spre folosul și binele celorlalte mădulare.

„Pentru că, după cum într-un trup avem multe mădulare, iar mădularele n-au toate aceeași funcție, așa și noi, cei mulți, suntem un singur trup în Hristos, și fiecare, mădulare unii altora; dar având diferite daruri de har, după harul care ne-a fost dat: fie profeție, să profețim potrivit măsurii de credință” (Romani 12.4-6). Toate aceste daruri au fost date potrivit harului, „fiecăruia dintre noi i s-a dar harul după măsura darului lui Hristos”. Deci, Hristos, Capul glorificat, în harul Său a dat fiecărui mădular al trupului Său un dar anumit sau o aptitudine deosebită, pentru ca aceasta să fie folosită spre binele trupului.

Dacă apostolul spune „după măsura darului lui Hristos”, aceasta înseamnă, că Domnul Isus a dat fiecărui credincios un dar, și anume după măsura sau potrivit cu aptitudinea pe care El a prevăzut-o pentru el. „Dar acum Dumnezeu a pus mădularele, pe fiecare din ele, în trup, după cum a dorit.” (1 Corinteni 12.18). Hristos ca și Cap este izvorul tuturor darurilor, pe care El le-a dat Adunării Sale.

Versetul 8

Efeseni 4.8: De aceea El spune: „Suindu-Se în înălţime, a robit robia şi a dat daruri oamenilor“.

Apostolul Pavel citează aici cuvintele Psalmului 68, unde citim în versetul 18: „Te-ai suit pe înălțime, ai luat robia roabă, ai primit daruri în om, chiar și pe cei răzvrătiți, pentru ca Domnul Dumnezeu să aibă o locuință.” Apostolul aplică cuvintele lui David la Hristos, la biruința Lui asupra morții și asupra aceluia care are puterea morții, acesta este diavolul. (Evrei 2.14). Din momentul întoarcerii Lui în Casa Tatălui Său El nu a încetat să dea alor Săi daruri și talente. Aceasta este ceea ce a înțeles și apostolul Petru, atunci când în ziua de Rusalii a spus despre Domnul Isus: „După ce El a fost înălțat prin dreapta lui Dumnezeu și a primit de la Tatăl promisiunea Duhului Sfânt, a turnat ceea ce voi vedeți și auziți” (Faptele apostolilor 2.33). Prezența personală a Duhului Sfânt este deci primul dar, pe care Domnul l-a dat Adunării Sale, după ce El S-a înălțat la cer.

Hristos, Omul înălțat

Versetele 9,10

Efeseni 4.9,10: Iar acest „S-a suit“, ce este decât că a şi coborât în părţile mai de jos ale pământului? Cel care a coborât este Acelaşi care S-a şi suit mai presus de toate cerurile, ca să umple totul.

Victoriile, pe care Domnul le-a dat lui David și altor viteji ai Vechiului Testament, au fost cu adevărat victorii mari și minunate. Însă victoria lui Hristos este cea mai mare, cea mai minunată și strălucitoare dintre toate victoriile. A Lui să fie onoarea! După ce a biruit asupra păcatului, și a înfrânt moartea și pe Satan, El a înviat prin gloria divină și S-a înălțat la cer în strălucire și maiestate. De acolo El dă daruri și binecuvântare celor care erau prinși în ghiarele dușmanului. El, Domnul Isus, este Cel mai tare, El a învins pe cel tare și a eliberat pe cei captivi, distrugând zăvoarele și legăturile cu care dușmanul i-a încătușat. Numele Domnului nostru preamărit să fie glorificat și lăudat pentru aceasta!

Să observăm aceasta: „Acela, care S-a suit mai presus de toate cerurile, este Același, care S-a coborât în locurile de jos ale pământului.” Oricât am medita la smerirea Lui, nu vom putea pătrunde în toată profunzimea acestei smeriri. Acela, care totodată este Dumnezeu, S-a făcut El Însuși nimic și a luat chip de rob, S-a făcut asemenea oamenilor, și la înfățișare a fost găsit ca un om, S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte, și chiar moarte de cruce. Prințul vieții a murit de o moarte infamă de batjocură și respingere. El a purtat judecata în locul nostru – El a purtat păcatele noastre pe trupul Său pe lemn. Da, El a coborât în părțile de jos ale pământului – aceasta înseamnă, că El a fost îngropat într-un mormânt și acolo au fost îngropate și păcatele noastre pentru toată veșnicia. Ce umilință!

Când apoi ne ridicăm privirile spre cer, de asemenea nu vom putea măsura sublimul acestei înălțări, la care Dumnezeu L-a înălțat. – Înălțarea de care Hristos a avut parte ca Om. El este singurul Om care a fost înviat dintre cei morți, a fost glorificat și a fost înălțat mai presus de toate cerurile. „De aceea și Dumnezeu L-a înălțat foarte sus și I-a dăruit un Nume care este mai presus de orice nume”. Când eu prin credință Îl privesc așa acolo, atunci am certitudinea că în El am fost primit înaintea lui Dumnezeu cu aceeași plăcere în care El stă înaintea Tatălui. El S-a înălțat peste toate cerurile „pentru ca să umple totul”. Există o plinătate mai mare ca aceea, că noi am fost primiți pe deplin și veșnic în El? Și că Dumnezeu ne vede „în El sfinți și fără cusur înaintea Lui în dragoste”? Da, există o plinătate mai mare decât aceea, că Dumnezeu ne iubește acum cu dragostea cu care El iubește pe Fiul Său preaiubit (Ioan 17 23)? Domnul Isus a fost dat la moarte din pricina fărădelegilor noastre și a înviat pentru îndreptățirea noastră. Faptul că El este acum acolo mai presus de toate cerurile este dovada cea mai mare a îndreptățirii noastre și a primirii noastre înaintea lui Dumnezeu.

Am înțeles noi cu adevărat acest adevăr binecuvântat, că Acela, care S-a înălțat mai presus de toate cerurile, este un Om ca și noi, însă fără păcat? El este glorificat pe tronul lui Dumnezeu și cu toate că acum El este în cer, El poate ca Om să aibă compasiune cu noi în suferințele, încercările și nevoile noastre. „Având deci un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ținem cu tărie mărturisirea noastră. Pentru că nu avem un mare preot care să nu aibă parte cu noi în slăbiciunile noastre, ci Unul ispitit în toate în același fel, în afară de păcat. Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare și să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit.” (Evrei 4.14-16) Să venim la El în toate împrejurările vieții și să-I spunem totul. Inima Lui cu sentimente fine se îndreaptă spre de noi plină de compasiune și gingășie și mâna Lui este întinsă, ca să ne ajute la timpul potrivit.

Şi El a dat …

Versetul 11

Efeseni 4.11: Și El a dat pe unii apostoli și pe unii profeți și pe unii evangheliști și pe unii păstori și învățători, …

Apostoli

Hristos este Capul glorificat și înălțat în cer; numai El are putere și autoritate să dea aceste daruri diferite cui vrea El. Primele două daruri – apostoli și profeți – sunt de natură fundamentală. Domnul i-a dat pentru încurajarea și întemeierea Bisericii Sale. Este o greșeală mare, când cineva gândește că și în zilele noastre ar fi apostoli și profeți, în afară de aceia pe care Domnul i-a chemat la început, sau că ar fi încă bărbați rânduiți ca urmași cu putere apostolică. Domnul Isus Și-a ales, în zilele când a fost în trup de carne, doisprezece ucenici, pe care El i-a numit și apostoli (Luca 6.13). Lucrarea lor din zilele acelea nu era pentru încurajarea Bisericii ci ea se limita pentru început numai la oile pierdute ale casei lui Israel (Matei 10.5,6). După înfăptuirea lucrării de răscumpărare și după învierea Sa dintre cei morți prin slava Tatălui, Domnul Isus a dat acestor apostoli o lucrare nouă – darul unic în felul lui, apostol pentru vestirea Evangheliei înaintea întregii creații. Noua lor trimitere era în primul rând dependentă de înălțarea la cer a Domnului și pe de altă parte de coborârea Duhului Sfânt, care i-a umplut și le-a dăruit putere pentru exercitarea noii lor slujiri. Era, dacă avem voie să spunem așa, o slujire de bază, „zidiți pe temelia apostolilor și a profeților, piatra de unghi fiind Isus Hristos Însuși” (Efeseni 2.20).

Profeţi

„… și pe unii profeți”. La începutul mărturiei Dumnezeu a chemat bărbați, care într-adevăr nu erau apostoli, dar erau vase ale inspirației, ca de exemplu Marcu, Luca, Agab, și alții erau profeți (Faptele apostolilor 21.10,11). Scrierile inspirate ale Noului Testament nu erau încă complete în timpul întemeierii Adunării; și astfel Dumnezeu a trezit profeți, ca prin ei să descopere gândurile Sale referitoare la nevoile și problemele deosebite în situațiile respective. Aceasta este ceea ce vrea să spună 1 Corinteni 14.30 – că dacă unul din credincioși vorbește spre încurajarea fraților și surorilor lui și dacă se întâmpla ca „altuia, care stă jos, i se face o descoperire”, cel dintâi trebuia să tacă. Descoperire înseamnă deci aici inspirație divină spre îndrumarea Adunării într-o situație dată sau pentru constatarea unor principii divine.

După încheierea Scrierilor sfinte inspirate nu mai există necesitatea unor descoperiri noi. De aceea tot ce astăzi are pretenția a fi o descoperire nouă, în realitate nu este altceva decât o tăgăduire a caracterului complet și desăvârșit al Scrierilor inspirate divin, în care este revelat tot ce este necesar cu privire la călăuzirea credincioșilor atât în viața lor personală cât și pe drumul lor comun. Pretenția de a poseda descoperiri noi oferă diavolului, care este un mincinos și tatăl minciunii, ocazia să înșele suflete. Nu există nici o îndoială că Dumnezeu a trezit în timp bărbați a căror lucrare era asemenea lucrării profeților, ei fiind gura lui Dumnezeu – însă nu pentru a face noi descoperiri, ci să aducă la lumină și să confirme unele adevăruri divine, cuprinse în Scriptură, dar care probabil pe parcursul secolelor au fost uitate.

Unul din aceste adevăruri complet pierdute a fost de exemplu învățătura despre îndreptățirea prin credință fără fapte. Pe parcursul multor secole dușmanul a știut să ascundă acest adevăr de ochii și mintea creștinilor, până când Dumnezeu a trezit pe Luther, pe care El l-a folosit pentru luminarea a milioane de oameni, pentru ca ei să înțeleagă acest adevăr divin minunat – „cel neprihănit va trăi din credință”.

Același lucru vedem cu privire la adevărul binecuvântat al revenirii Domnului ca speranță a Bisericii. Acest adevăr a fost multe secole total necunoscut și scăpat Bisericii. Dar nu de mult timp Dumnezeu a trezit bărbați dotați, care, cu toate că nu erau profeți în sensul versetului nostru, au făcut o lucrare care se asemăna cu cea a profeților din vechime, prin aceea că Domnul i-a folosit să reînvie acest adevăr prețios și să facă ca lumina lui să cadă peste mulți copii ai lui Dumnezeu, așa că inimile lor au fost umplute cu o bucurie minunată și pe ei i-a făcut să se despartă total de ce nu era de la Dumnezeu. Unde găsim noi la comentatorii creștini din întunecatul Evul Mediu adevărul binecuvântat despre chemarea cerească și poziția Adunării ca trup al lui Hristos? Unde găsim scrieri care ne arată clar speranța Adunării – venirea lui Hristos pentru luarea sfinților Săi, pentru ca ei să fie veșnic la El și să le facă parte de slava Sa? Acestea și multe alte adevăruri au fost ascunse și necunoscute pe parcursul unor perioade lungi de timp chiar și pentru creștinii adevărați, până când Domnul în harul Său a trezit bărbați sfinți și le-a dat să facă din nou cunoscut aceste adevăruri minunate din Scriptură.

Dar există și astăzi darul profeției, cu toate că nu în sensul aducerii la iveală de descoperiri noi; acest dar al profeției este diferit de cel al profeților pe care Domnul i-a folosit împreună cu apostolii pentru întemeierea Adunării. Lucrarea profetică din zilele noastre constă în deschiderea  Sfintei Scripturi sub călăuzirea Duhului Sfânt tuturor credincioșilor „spre zidire și încurajare și mângâiere” (1 Corinteni 14.3). Acești profeți există tot timpul în Biserică și vor fi atâta timp cât Biserica va fi aici în lume, aceasta înseamnă, până va veni Domnul.

Evangheliști

Ce dar minunat! Lucrarea unui evanghelist duce vestea bună a harului înaintea unei lumi păcătoase și muribunde, și Dumnezeu lucrează prin aceasta spre mântuirea sufletelor pierdute. În felul acesta lucrarea unui evanghelist nu se limitează la domeniul Adunării, unde slujesc păstorii și învățătorii; ci câmpul lui de lucru este lumea întreagă, dar cu nimic mai puțin din cauza aceasta lucrarea evanghelistului nu este o binecuvântare mare pentru Adunare, deoarece el conduce suflete pierdute la Hristos și drept urmare la adunarea credincioșilor.

Este deosebit de important să se înțeleagă, că o Adunare care nu se interesează de vestirea Evangheliei este o Adunare slabă și revelează un nivel spiritual foarte scăzut. Atunci este imposibil să aibă loc o creștere și o înmulțire numerică a acelora care Îl urmează pe Domnul. Așa cum cineva a remarcat, „adunarea locală care încetează să vestească Evanghelia lucrează la propriul ei sicriu”. Acest rezultat trist al neglijării Evangheliei se întâlnește astăzi cu regret în unele adunări locale.

Acest dar al evanghelistului nu este nicidecum rezervat anumitor cercuri deosebite de credincioși. Domnul înviat l-a dat mai degrabă întregii Adunări. Sunt și creștini care consideră că lucrarea evanghelistului are importanță mai redusă și este pe o treaptă mai inferioară decât lucrarea păstorului sau învățătorului; dar astfel de gânduri sunt lipsite de orice fundament. Apostolul Pavel era un evanghelist, tot așa și Timotei și în mod deosebit Domnul Isus Însuși, care mergea prin sate și cetăți predicând și învățând cu privire la Împărăția lui Dumnezeu.

Evanghelistul este un bărbat a cărui inimă Domnul a umplut-o cu dragoste profundă pentru sufletele pierdute, și care într-o râvnă sfântă are numai o singură dorință, să conducă suflete la Isus. Ah, dacă Domnul ar umple inimile multora dintre ai Săi cu o dragoste profundă pentru cei pierduți și prin Duhul să-i echipeze cu putere, ca ei să iese și să vestească celor pierduți vestea binecuvântată! „Atunci El a spus ucenicilor Săi: „Secerișul, în adevăr, este mare, dar lucrătorii, puțini; rugați deci pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Său”.” (Matei 9.37,38).

Păstori

Dacă lucrarea evanghelistului constă în vestirea Evangheliei păcătoșilor pierduți, păstorul se caracterizează prin aceea, că inima lui este umplută de participare sufletească și grijă pentru pacea și bunăstarea turmei lui Hristos. Evanghelistul caută pelerini și sufletele care rătăcesc în hățișul lumii acesteia și îi aduce la locul de protecție și de pace, acolo unde se află turma lui Hristos. Păstorul îi paște pe pășunile verzi ale Cuvântului lui Dumnezeu. El se preocupă de fiecare în parte din ei și caută să întărească pe cei slabi, să mângâie pe cei îngrijorați, să îmbărbăteze pe cei suferinzi și încercați prin ispite, să ridice pe cei căzuți, să viziteze pe cei bolnavi și pe cei aflați pe patul de moarte.

Când Domnul Isus Hristos, acest mare Păstor al oilor, a înviat dintre morți, El a întâmpinat pe Petru, și împreună cu el și pe celălalt ucenic, la Marea Tiberiadei și l-a întrebat de trei ori: „Mă iubești?” Răspunsul a fost, „Da, Doamne, Tu ști că Te iubesc”. Atunci Domnul i-a spus: „Paște mielușeii Mei”, „Păzește oile Mele”, „Paște oile mele”. Astfel Petru era nu numai apostol ci și păstor. Ce slujbă prețioasă! Este un dar care nu poate fi obținut prin studii universitare, nu prin seminare teologice, ci este Domnul Însuși, care dă păstorului o inimă plină de dragoste miloasă pentru oi.

Învățători

Noi trebuie să observăm diferența dinte păstor și învățător. Păstorul este un bărbat căruia Domnul i-a dat putere de discernământ, ca să pășuneze turma lui Hristos și să aibă grijă de fiecare în parte dintre ei în împrejurările lor diferite; în timp ce învățătorul este acela căruia Domnul i-a dat o înțelegere profundă a Cuvântului Său și aptitudinea de a-L explica credincioșilor.

În 1 Corinteni 12.8 citim: „Pentru că unuia i se dă, prin Duhul, cuvânt de înțelepciune; și altuia, cuvânt de cunoștință, potrivit aceluiași Duh.” Putem desigur să spunem, că slujba păstorului se caracterizează prin cuvânt „de înțelepciune” – înțelepciune să pășuneze turma lui Hristos și să le ajute în problemele lor și în toate situațiile lor. Slujba învățătorului este caracterizată prin cuvântul „cunoaștere”, căci el este capabil să explice cuvântul adevărului și să-L expună cu claritate, pentru ca credincioșii să-L înțeleagă și să fie zidiți prin El. Domnul poate aceleiași persoane să dea în același timp ambele daruri, pe cel al păstorului și al învățătorului.

Acestea sunt deci darurile indispensabile și prețioase ale Adunării lui Dumnezeu, care vor dura atâta timp cât Adunarea rămâne pe acest pământ. Ele se deosebesc de alte daruri, prezentate în 1 Corinteni 12 și 14, care în caracterul lor erau temporale și necesare pentru confirmarea vestirii Evangheliei, când Dumnezeu a pus deoparte iudaismul și a întemeiat Adunarea. „Și ei, plecând, au predicat pretutindeni, Domnul lucrând cu ei și întărind cuvântul prin semnele care-l urmau” (Marcu 16.20; compară și cu Evrei 2.3,4).

Spre desăvârșirea sfinților

Versetul 12

Efeseni 4.12: … pentru desăvârșirea sfinților, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, …

Apostolul arată aici, că Domnul a dat darurile spirituale de apostol, de proroc, de păstor și învățător „pentru desăvârșirea sfinților”, pentru creșterea lor și pentru maturizarea lor spirituală. Aceasta este voia Domnului pentru sfinți. Chiar dacă apostolii și profeții, care au pus temelia Bisericii, nu mai sunt printre noi, noi avem totuși în Noul Testament scrierile lor, în care găsim o plinătate a descoperirii Bisericii lui Hristos și a caracterului ei până la sfârșitul mărturiei ei aici pe pământ. Domnul Isus Hristos, Capul trupului, a iubit Adunarea și S-a dat pe Sine pentru ea. Acum El hrănește și îngrijește mădularele trupului Său prin darurile spirituale, pe care El le-a dăruit Adunării Sale spre zidirea lor spirituală.

Plinătatea lui Hristos

Versetul 13

Efeseni 4.13: … până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoștinței depline a Fiului lui Dumnezeu, la starea de om matur, la măsura staturii plinătății lui Hristos; …

Nimeni altul decât numai Domnul Isus Hristos Însuși este aici subiectul apostolului. Intenția lui Dumnezeu în oferirea darurilor spirituale este ca credincioșii să fie zidiți spiritual și să crească și să se maturizeze spiritual, ca să aibă pe Hristos Însuși ca singurul lor subiect, singurul lor țel. Este realmente minunat, că noi cunoaștem realitatea mântuirii dăruite în moartea Domnului nostru; dar cât de prețios este, când credința se poate ridica acolo unde Domnul Isus, Fiul binecuvântat al lui Dumnezeu Însuși, este acum. Ce nespus de prețios este și privilegiul, că noi toți vom ajunge la unitatea credinței și să intrăm pe deplin în tot ce este al lui Hristos, gloria Sa și poziția Sa unică în felul ei, da, ca noi să creștem în cunoașterea Fiului lui Dumnezeu!

„… la starea de om matur, la măsura staturii plinătății lui Hristos.” Deci prin cuvântul „matur” se înțelege o maturizare deplină, prin aceea că noi cunoaștem practic pe Domnul Isus. El trebuie să fie singurul scop al vieții noastre și să însemne totul pentru noi. El trebuie să fie subiectul, ținta și bucuria inimii noastre. Această stare minunată și fericită o vom avea abia în glorie, când Domnul Isus va veni și ne va lua acasă, când Îl vom vedea „așa cum este” și vom fi ca El. Însă Duhul Sfânt lucrează deja acum în noi, pentru ca noi să creștem spre El, în timp ce Îl așteptăm.

Să creștem și să ținem cu tărie

Versetele 14,15

Efeseni 4.14,15: ... ca să nu mai fim prunci, bătuți de valuri și purtați încoace și încolo de orice vânt de învățătură prin înșelăciunea oamenilor, prin viclenia lor în uneltirea rătăcirii; ci, ținând adevărul în dragoste, să creștem în toate până la Cel care este Capul, Hristos; …

Este bine, să observăm diferența dintre „starea de om matur”, „statura plinătății” din versetul anterior și „prunci” din versetul 14, „bătuți de valuri și purtați încoace și încolo de orice vânt de învățătură”. Intenția lui Dumnezeu în oferirea darurilor spirituale este creșterea credincioșilor în harul și cunoașterea Domnului nostru Isus Hristos. El nu vrea ca noi să rămânem copilași, care nu au nici o statornicie și nici o stabilitate, și din cauza aceasta sunt mânați încoace și încolo de orice vânt de învățătură, care vine „prin înșelăciunea oamenilor, prin viclenia lor în uneltirea rătăcirii”. Noi trăim în ultimele zile, în „timpuri grele”, în care învățătorii falși se înmulțesc, care se folosesc de șiretlicuri, ca să înșele și să ducă în rătăcire pe copiii lui Dumnezeu, care au rămas prunci în credință. De aceea, fie ca fiecare credincios să fie vigilent cu privire la intențiile acestor învățători răi și să nu se lase înșelat de aceștia, așa cum sunt „martorii lui Iehova” și mulți alți învățători greșiți. Mijlocul cel mai important pentru păzirea de înșelăciunea și rătăcirea oamenilor este citirea și studierea Cuvântului lui Dumnezeu cu rugăciune și dependență smerită, căci el este „laptele curat”.

Adevăr și dragoste

„Ținând adevărul în dragoste”. Prin această expresie se spune, ca noi să nu rămânem copilași, ci dimpotrivă să creștem în înțelegerea adevărului divin și să vorbim cu îndrăzneală despre el într-un duh de dragoste. Este foarte important să ținem cu tărie la adevărul divin și să-l vestim cu curaj și credincioșie. Însă este la fel de important, ca noi să facem aceasta într-un duh de dragoste, și să nu arătăm un duh de superioritate, da, de îngâmfare, și să ne considerăm mai buni decât alții, care probabil nu au aceeași măsură de înțelegere a adevărului, așa cum Dumnezeu ne-a dăruit-o. „Ce lucru ai tu, pe care să nu-l fi primit? Iar dacă ai și primit, de ce te lauzi ca și cum n-ai fi primit?” (1 Corinteni 4.7).

„Și dacă am profeție și știu toate tainele și toată știința și dacă am toată credința încât să mut munții, dar nu am dragoste, nu sunt nimic.” (1 Corinteni 13.2). Vedem aceste două lucruri „adevăr și dragoste” în deplină armonie în Domnul nostru Isus Hristos, care era „adevărata lumină” (Ioan 1.9). El a revelat în mod desăvârșit adevărul și în același timp era Adevărul însuși (Ioan 14.6). El era și dragostea personificată, căci „Nimeni nu are iubire mai mare decât aceasta, ca cineva să-și dea viața pentru prietenii săi” (Ioan 15.13).

Deci dacă suntem chemați să ținem cu tărie la adevărul revelat al Cuvântului lui Dumnezeu și să-l vestim fără teamă și cu înțelepciune sfântă, tot așa noi suntem chemați să fim blânzi și învățătura sfântă s-o împodobim cu blândețea dragostei. „ținând adevărul în dragoste, să creștem în toate până la Cel care este Capul, Hristos”. Aceasta este deci voia lui Dumnezeu cu privire la toți copiii Săi. El dorește, ca noi toți să creștem, și anume în toate lucrurile, în toate detaliile vieții noastre zilnice. Această „creștere” ne va conduce la armonie cu Domnul nostru Isus, cu Capul nostru glorificat, și ne va călăuzi să revelăm în viața noastră zilnică desăvârșirile Lui.

Activitatea fiecărui mădular în parte

Versetul 16

Efeseni 4.16: … din care tot trupul, îmbinat împreună și strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură de întărire, după lucrarea fiecărei părți în măsura ei, făcând creșterea trupului, spre zidirea sa în dragoste.

Tabloul prezentat aici este preluat de la corpul omenesc cu mădularele lui. Așa cum fiecare mădular și fiecare încheietură, precum și fiecare componentă a corpului omenesc trebuie să-și îndeplinească funcția, pentru ca organismul întreg să funcționeze, tot așa este și Adunarea, trupul lui Hristos, ea este un organism viu.

Dacă fiecare mădular al trupului lui Hristos își îndeplinește misiunea încredințată lui după măsura aptitudinii dăruită fiecărei părți, atunci va avea loc creșterea trupului spre zidirea sa în dragoste. Domnul Isus, Capul trupului, conduce și călăuzește; El dă și puterea necesară îndeplinirii misiunii. Fie ca Domnul să dea fiecăruia din noi mai multă înțelegere cu privire la responsabilitatea personală ca mădular al trupului lui Hristos, ca să contribuim la creșterea trupului și zidirea celorlalte mădulare în dragoste!

Să nu mai umbli ca națiunile

Versetul 17

Efeseni 4.17: Spun deci aceasta, și mărturisesc în Domnul, ca să nu mai umblați cum umblă națiunile în deșertăciunea minții lor, …

Apostolul Pavel mărturiseşte cu toată seriozitatea credincioșilor, ca ei să nu mai umble ca națiunile, din mijlocul cărora ei au venit. De aceea el le pune înaintea ochilor pe Domnul Isus, în care ei au crezut și în care au fost binecuvântați cu orice binecuvântare spirituală în locurile cerești.

„Mărturisesc în Domnul”. Noi credincioșii, care am fost făcuți mădulare ale trupului Său, stăm sub domnia Domnului atotputernic, și de aceea nu ar fi potrivit, dacă umblarea noastră ar fi ca aceea a necredincioșilor. Credincioșii din Efes au aparținut păgânilor închinători la idoli, dar ei s-au întors de la idolii lor la Dumnezeu și au primit pe Isus Hristos ca Mântuitor și Domn al lor. De aceea apostolul îi atenționează cu privire la căderea înapoi în viața și obiceiurile națiunilor în legătură cu idolatria lor murdară. Ei nu mai aveau nimic comun cu ea. Necredincioșii umblă în păcate și necurăție, fiind înrobiți de Satan în deșertăciunea minții lor, „și, fiindcă nu au socotit că este bine să-L aibă pe Dumnezeu în conștiință, Dumnezeu i-a lăsat pradă unei minți nechibzuite, ca să practice lucruri neîngăduite” (Romani 1.28). Ce apostolul spune credincioșilor din Efes, ne spune Duhul Sfânt nouă astăzi.

Versetul 18

 Efeseni 4.18: … fiind întunecați la minte, înstrăinați de viața lui Dumnezeu prin neștiința care este în ei, prin împietrirea inimii lor; …

„Întunecați la minte”, sau așa cum se spune în Romani 1.21 „inima lor fără pricepere a fost întunecată”; ei nu aveau nici o scânteiere a luminii divine. Aceasta este starea tuturor oamenilor păcătoși, sărmani, care sunt departe de Dumnezeu. Ei sunt străini de viața lui Dumnezeu, aceasta înseamnă că ei nu au viață divină. „Cine Îl are pe Fiul are viața, cine nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viața” (1 Ioan 5.12). Mintea lor este întunecată și ei sunt străini de viața lui Dumnezeu prin neștiința care este în ei, din cauza orbirii sau împietririi inimii lor. Când Domnul Isus S-a arătat lui Pavel pe drumul lui spre Damasc, El l-a trimis la națiuni, „ca să le deschizi ochii, ca să se întoarcă de la întuneric la lumină și de sub puterea lui Satan la Dumnezeu, ca să primească iertarea păcatelor și moștenire între cei care sunt sfințiți prin credința în Mine” (Faptele apostolilor 26.18).

Versetul 19

Efeseni 4.19: … aceștia, pierzând orice simțire, s-au dedat la destrăbălare, ca să lucreze cu lăcomie orice necurăție.

Dumnezeu a pus în om conștiința, pentru ca el să diferențieze între bine și rău, dar acești păgâni, departe de Dumnezeu, erau căzuți adânc în păcat, da în locul cel mai adânc pe care un om poate ajunge. Ei și-au pierdut orice simțământ, conștiințele lor erau împietrite, făceau răul fără să-și facă griji din cauza aceasta. Beau răul ca apa și nu simțeau nici cea mai mică durere în practicarea acestor păcate. „… aceștia, pierzând orice simțire, s-au dedat la destrăbălare, ca să lucreze cu lăcomie orice necurăție.” Cât de mare este însă harul lui Dumnezeu! Căci odinioară aceasta era starea respingătoare a sfinților din Efes, înainte ca ei să creadă în Domnul Isus. Da, Mântuitorul atotputernic cheamă păcătoșii cei mai răi, cei mai ticăloși, să vină în credință la El, ca să fie salvați din starea lor nenorocită și să primească viața veșnică. Ei au devenit acum o creație nouă, „cele vechi s-au dus, iată, acum totul a devenit nou”. Ce Mântuitor! Preamărit să fie totdeauna Numele Său demn de adorare!

Hristos, Învăţătorul nostru

Versetele 20,21

Efeseni 4.20,21: Dar voi nu L-ați cunoscut astfel pe Hristos, dacă în adevăr, L-ați auzit și ați fost învățați în El, după cum este adevăr în Isus: …

Mijlocul de ajutor divin, singurul care ne poate păzi să nu facem ce fac națiunile, este Isus Hristos. El nu este prin moartea Sa la cruce numai Salvatorul nostru de la judecată și condamnare veșnică, ci viața Sa, pe care El a trăit-o ca Om aici pe pământ, și viața Sa ca Cel înviat dintre cei morți și ca Cel glorificat la dreapta Tatălui, este modelul și imaginea adevăratei vieți creștine. El este singurul Învățător, și un altul asemenea Lui nu există. El este însă și în Sine Însuși tema sublimă a lecției pe care noi toți trebuie s-o învățăm – „voi nu L-ați cunoscut (textual: învățat) … pe Hristos”.  „A cunoaște pe Hristos” poate avea loc numai în părtășie și umblare cu El, privind desăvârșirea Lui. „Iar noi toți, privind ca într-o oglindă, cu fața descoperită, gloria Domnului, suntem transformați în același chip, din glorie spre glorie, întocmai de Domnul, de Duhul” (2 Corinteni 3.18).

„… cunoscut pe Hristos”, „… L-ați auzit”. Duhul Sfânt ne leagă aici cu Hristos în mod direct. În timp ce apostolul Ioan ne face cunoscut, ce el însuși și ceilalți apostoli au auzit de la Hristos, pentru ca și noi să avem părtășie cu ceea ce ei au auzit despre El, și ca bucuria noastră să fie deplină, aici avem mult mai mult.

„… L-ați auzit”, nu numai, „ați auzit despre El”. Acesta este privilegiul celor care sunt ai Săi: noi am cunoscut pe Hristos și totodată noi fiecare în parte L-am auzit, cum El Însuși a spus: „Oile îl urmează, pentru că îi cunosc glasul. … ele vor auzi glasul Meu … Oile Mele aud glasul Meu și Eu le cunosc și ele Mă urmează” (Ioan 10.4,27).

„L-ați auzit și ați fost învățați în El, după cum este adevăr în Isus”. Adevărul absolut este în Hristos Însuși, în afară de El nu este adevăr. „Eu sunt calea și adevărul și viața”. Deci dacă noi dorim să cunoaștem adevărul cu privire la om, acesta nu-l vom găsi niciodată în Adam, primul om, care a eșuat în responsabilitatea lui față de Dumnezeu, ci noi găsim adevărul întreg în Omul desăvârșit – în Omul al doilea – care în toate privințele a corespuns gândurilor lui Dumnezeu. Dacă dorim să cunoaștem adevărul cu privire la Dumnezeu, nu-l vom găsi niciodată într-o altă persoană sau într-un alt loc, decât numai în Hristos. El este singurul care poate spune: „Eu și Tatăl suntem una” și „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”. (Ioan 10.30; 14.9). Dacă dorim să cunoaștem gândurile lui Dumnezeu cu privire la păcat, nu le vom putea cunoaște decât în crucea lui Hristos. Acolo vedem pe Mântuitorul nostru binecuvântat ocupând locul nostru, și acolo vedem, ce pedeapsă a meritat păcatul în ochii lui Dumnezeu.

„Adevărul este în Isus”. Este așa ca și cum Hristos glorificat în cer ne-ar apuca de mână și ne-ar duce la Sine ca Cel care a trăit aici jos pe pământ, pentru ca astfel să învățăm să umblăm așa cum a umblat El. Este pe deplin clar, că Isus este Hristosul, și Hristos este Isus; însă Duhul Sfânt ne prezintă în acest verset aceste două Nume nu fără un motiv deosebit. Mai întâi Duhul Sfânt ne preocupă cu Numele „Hristos”, „voi nu L-ați cunoscut astfel pe Hristos”. El ne conduce astfel la înțelegerea, că toate binecuvântările și toate privilegiile ne-au fost dăruite într-un Hristos înviat și glorificat. După aceea Duhul Sfânt numește Numele Său „Isus” – Numele pe care El l-a purtat în umblarea Lui aici pe pământ, și prin aceasta ne arată cum trebuie să fie umblarea și comportarea noastră în imitarea modelului desăvârșit Isus. „Cine zice că rămâne în El este dator și el însuși să umble așa cum a umblat El” (1 Ioan 2.6).

Dezbrăcarea de omul vechi

Versetul 22

Efeseni 4.22: … că, în ceea ce privește purtarea de mai înainte, v-ați dezbrăcat de omul vostru cel vechi, care se strică prin poftele înșelătoare; …

Dar, așa va întreba probabil cineva, cum pot eu umbla așa cum a umblat Hristos, când El a fost în lumea aceasta, căci știu că eu am moștenit de la Adam o natură decăzută și stricată? Adevărul, așa cum este el în Isus, este că noi, în ceea ce privește umblarea noastră de odinioară, ne-am dezbrăcat de omul cel vechi, care se strică prin poftele înșelătoare. Aceasta nu înseamnă o îmbunătățire sau o „cârpire” a omului vechi, de la care nu se poate absolut nimic bun aștepta. Mijlocul de ajutor divin este, că eu ca cel care crede m-am lepădat și m-am dezbrăcat de toată atitudinea și comportarea, de toate pornirile omului cel vechi stricat. Omul cel vechi nu iubește nimic altceva decât numai stricăciunea și poftele rele; el nu iubește nici dreptatea, nici sfințenia, căci el nu are nici o putere și el nu poate fi plăcut lui Dumnezeu, prin aceea că ar putea face ceva bun sau sfânt. „Pentru că gândirea cărnii este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu se supune Legii lui Dumnezeu; pentru că nici nu poate” (Romani 8.7).

Domnul Isus nici nu dorește nimic de la omul cel vechi, ca el să renunțe la faptele lui stricate. În realitate orice încercare a omului cel vechi să renunțe la faptele și căile și plăcerile lui, ca să placă lui Dumnezeu, este ca și cum s-ar pune vinuri noi în burdufuri vechi; „Și nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; dacă ar pune, vinul nou va sparge burdufurile și se va vărsa, și burdufurile se vor distruge; ci vinul nou trebuie pus în burdufuri noi și amândouă se păstrează. Și nimeni, după ce a băut vin vechi, nu dorește vin nou, pentru că zice: „Cel vechi este mai bun”„. (Luca 5.37-39).

Starea inimii care nu a fost înnoită este aceasta: ea preferă omul cel vechi stricat și plăcerile lui temporale înșelătoare în locul unei vieți în dreptate și sfințenie.

Expresia „v-ați dezbrăcat de omul vostru cel vechi” înseamnă că noi ne-am îndreptat privirea credinței spre crucea lui Hristos, unde omul nostru cel vechi a fost prins în cuie și răstignit în Persoana lui Hristos, Locțiitorul nostru, prin aceea că El „a fost făcut păcat pentru noi”. Aici nu este vorba de ceva pe care noi mai trebuie să-l facem, ci de ceva, pe care Dumnezeu l-a făcut deja atunci când Hristos a fost răstignit pentru noi. „Știind aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit cu El, pentru ca trupul păcatului să fie desființat, ca noi să nu mai fim robi ai păcatului.” „Tot așa și voi, socotiți-vă pe voi înșivă morți față de păcat și vii față de Dumnezeu, în Hristos Isus.” (Romani 6.6,11).

Este deci de o deosebită importanță să înțelegem că prin dezbrăcarea de omul cel vechi nu vrea să se spună că în noi nu ar mai fi nici o înclinație să păcătuim, căci o astfel de presupunere, așa spune apostolul Ioan, este înșelătorie și nu adevăr. „Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noi.” „Dacă zicem că nu am păcătuit, Îl facem mincinos, și Cuvântul Lui nu este în noi.” (1 Ioan 1.8,10). Tot așa găsim și în epistola către Coloseni. După ce apostolul Pavel a spus credincioșilor că „voi ați murit împreună cu Hristos” și „voi ați murit și viața voastră este ascunsă cu Hristos în Dumnezeu” (Coloseni 2.20; 3.3), el continuă și adaugă cuvintele: „Omorâți deci mădularele voastre care sunt pe pământ” (Coloseni 3.5).

Înțelesul faptului că noi am murit cu Hristos, sau că noi ne-am dezbrăcat de omul cel vechi, nu este deci acela, că noi am fi ajuns la o stare de desăvârșire; da, apostolul Pavel a spus cu privire la sine însuși: „Nu că am obținut deja premiul sau că am ajuns deja desăvârșit; însă urmăresc, dacă aș putea să-l și apuc, întrucât și eu am fost apucat de Hristos Isus. Fraților, eu însumi nu consider că l-am apucat; dar una fac: uitându-le pe cele din urmă și întinzându-mă spre cele dinainte, alerg drept spre țintă, pentru premiul chemării lui Dumnezeu spre în sus, în Hristos Isus” (Filipeni 3.12-14). Este necesar să adăugăm, că dacă noi spunem, că nu am ajuns la starea de desăvârșire, câtuși de puțin nu gândim să diminuăm necesitatea unei umblări și a unei vieți în sfințenie practică. Noi privim la Cel sfânt, care ne-a chemat să fim sfinți în umblare (1 Petru 1.15,16).

Să ne referim încă o dată la cuvintele apostolului Ioan: „Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este în noi.” „Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiți; și, dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel drept; și El este ispășire pentru păcatele noastre; dar nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi” (1 Ioan 1.8; 2.1,2).

Omul nou

Versetele 23,24

Efeseni 4.23,24: … și sunteți înnoiți în duhul minții voastre; și v-ați îmbrăcat în omul cel nou, care este creat după Dumnezeu în dreptate și în sfințenia adevărului.

După ce apostolul a vorbit despre dezbrăcarea de omul cel vechi și a naturii lui stricate, ajunge acum să vorbească despre înnoirea în duhul minții noastre. Când am primit pe Hristos, am fost născuți din nou, și aceasta ne oferă un fel de gândire cu totul nou. Este deci necesar ca duhul nostru nou să fie hrănit și întărit, pentru ca mintea noastră să fie caracterizată prin dorințe sfinte și pofte sfinte. Așa cum purtăm de grijă pentru trupul nostru, pentru ca el prin alimentarea cu hrană sănătoasă să rămână într-o stare bună, să fie hrănit, înnoit și întărit, tot așa și duhul nostru curat să fie hrănit permanent cu „laptele curat al Cuvântului lui Dumnezeu”, împrospătat și înnoit. Niciodată nu vom găsi un creștin sârguincios și spiritual, care să nu aibă o dorință profundă după Cuvântul lui Dumnezeu, să se bucure permanent de el și să se hrănească cu el, care să nu trăiască în părtășie intimă cu Domnul, arătând dragoste frățească față de frații lui de credință.

„Și v-ați îmbrăcat în omul cel nou, care este creat după Dumnezeu în dreptate și în sfințenia adevărului.” Fără îndoială îmbrăcarea cu omul cel nou a avut loc la nașterea noastră din nou, când L-am primit pe Hristos ca Mântuitor al nostru. Aici însă este vorba de o îmbrăcare bazată pe experiență, practică, a omului cel nou, care se face cunoscut înaintea tuturor oamenilor prin prezentarea omului cel nou, a vieții noi. Acest om nou este „creat după Dumnezeu în dreptate și în sfințenia adevărului”.

Prima creație a fost întinată prin păcat și nu mai este în armonie cu gândurile lui Dumnezeu; creația nouă însă este „după Dumnezeu”. Acest om nou este văzut acum în mod practic sub două aspecte; în dreptate și sfințenie. Dreptatea se arată în comportarea creștinului față de toți oamenii, sfințenia în umblarea noastră cu credincioșie înaintea Domnului. Dreptatea se vede din afară în umblarea noastră înaintea oamenilor în orice detaliu al vieții noastre, sfințenia este mai mult o chestiune lăuntrică în inima noastră înaintea lui Dumnezeu. Deci dacă noi am devenit o creație nouă în Domnul, atunci trebuie să fi îmbrăcat și o purtare nouă, un fel nou de comportare, care se deosebește categoric de omul cel vechi cu poftele lui stricate. De acum încolo pentru fiecare credincios trebuie să fie dorința serioasă față de Domnul, „să ne dea să-I slujim fără teamă în sfințenie și dreptate înaintea Lui, în toate zilele noastre” (Luca 1.74,75).

Să vorbim adevăr

Versetul 25

Efeseni 4.25: De aceea, lepădând minciuna, vorbiți adevărul fiecare cu aproapele său, pentru că suntem mădulare unii altora.

Se cuvine pentru un credincios, care s-a dezbrăcat de omul vechi și s-a îmbrăcat cu omul nou, să fie nesincer și neadevărat în faptele și în cuvintele lui? Înclinarea spre minciună aparține naturii vechi, stricate și este caracteristică celui necredincios, a cărui parte este în iazul „care arde cu foc și pucioasă, care este moartea a doua” (Apocalipsa 21.8). „Afară sunt câinii și vrăjitorii și curvarii și ucigașii și slujitorii la idoli și oricine iubește și practică minciuna” (Apocalipsa 22.15).

Toți cei care cunosc adevărul care este în Isus, ar trebui să se fi dezbrăcat pentru totdeauna de minciună și să vorbească tot timpul adevărul și în felul acesta să imite pe Domnul Isus, la care orice cuvânt era revelarea a ceea ce El era în Sine Însuși! „I-au spus deci: ‚Tu cine ești?’ Isus le-a spus: ‚Întocmai ceea ce vă și spun’”. (Ioan 8.25) Cuvintele unui om reflectă exact ce este el în sine însuși. „Pentru că suntem mădulare unii altora”, mădulare ale unui trup. Deci dacă cineva nu spune adevărul aproapelui său, el, așa cum el este mădular al aceluiași trup, nu înșeală numai pe fratele său, ci în realitate se înșală pe sine însuși. Se poate imagina că un mădular al trupului nostru fizic ar putea face ceva spre paguba unui alt mădular? Căci ceea ce dăunează unui mădular, dăunează și celorlalte, și ceea ce este de folos unui mădular, folosește tuturor mădularelor. Tot așa este și în trupul lui Hristos. De aceea un mădular, care spune adevărul unui alt mădular, folosește nu numai în chip deosebit acelui mădular, ci și lui însuși. Fie ca dorința psalmistului din vechime să fie și a noastră: „Fie cuvintele gurii mele și cugetarea inimii mele plăcute înaintea Ta, Doamne, Stânca mea și Răscumpărătorul meu!” (Psalmul 19.14).

Mânia unui credincios

Versetele 26,27

Efeseni 4.26,27: Mâniați-vă și nu păcătuiți; să nu apună soarele peste mânia voastră, nici nu dați loc diavolului.

La mulți credincioși este neclaritate și încurcătură cu privire la aceste cuvinte; căci ei consideră că mânia este totdeauna ceva rău și de aceea ea nu se cuvine pentru un credincios. Dar această părere nu este valabilă totdeauna și noi credem că uneori lipsa de mânie este păcat și este nedemnă pentru un credincios care iubește pe Hristos și este plin de râvnă pentru onoarea Sa. Este desigur important să veghem asupra adevăratului motiv al mâniei noastre. Căci dacă ceva ne face să ne mâniem, deoarece am fost răniți în onoarea proprie, atunci aceasta nu este o mânie sfântă, și tocmai aici ar trebui să aplicăm mai mult cuvintele apostolului Iacov: „Pentru că mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu” (Iacov 1.20).

Mânia potrivită cu Dumnezeu o vedem la Domnul Isus, când citim despre El: „Și, privind împrejur la ei cu mânie, foarte întristat de împietrirea inimii lor” (Marcu 3.5). Domnul S-a mâniat în diferite ocazii, dar niciodată nu a păcătuit în mânia Sa. El S-a mâniat când a văzut că din Casa Tatălui Său au făcut o casă de negustorie. „Și, făcând un bici din frânghii, i-a scos pe toți afară din Templu” (Ioan 2.13-16). El a rostit și primul „vai” asupra fariseilor și cărturarilor fățarnici, căci ei devorau casele văduvelor și de ochii lumii făceau rugăciuni lungi (vezi Marcu 12.40 și următoarele).

Când eu văd sau aud ceva, care batjocorește și jignește Persoana minunată a Domnului Isus, și aceasta nu mă mișcă, duhul meu nu se tulbură, atunci cu siguranță nu sunt în starea în care ar trebui să fie un creștin adevărat, care iubește pe Domnul său și îngrijește de onoarea și glorificarea lui Hristos și prețuiește onoarea Sa. Lipsa mâniei într-o astfel de situație ar dovedi o sărăcie mare în prețuirea gloriei și onoarei Domnului nostru scump și demn de adorare. Deci aceasta este o chestiune importantă, când unii gândesc, că aceasta este în contradicție cu dragostea. Dar această părere nu are nici o bază biblică; adevărata dragoste este plină de râvnă pentru adevăr și nu minimalizează răul. Despre dragoste se spune în 1 Corinteni 13.6: „Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură cu adevărul”. Este nepotrivit să practici dragostea cu prețul adevărului lui Dumnezeu și al lui Hristos, aceasta nu ar fi o dragoste adevărată, ci prefăcătorie.

Există însă un pericol, căruia noi toți cădem cu ușurință pradă, și acesta este mânia în legătură cu păcatul. De aceea ne atenționează aici Duhul Sfânt, „mâniați-vă, și nu păcătuiți”. Mijlocul divin de protecție împotriva acestui fel de păcat este ca noi să ne mâniem din pricina gloriei lui Dumnezeu și că aceasta are loc în prezența lui Dumnezeu. Aceasta este limita care nu trebuie depășită. De aceea apostolul spune aici: „să nu apună soarele peste mânia voastră”; căci dacă o astfel de mânie sau supărare rămâne în suflet, ea nu este de la Dumnezeu. Dacă apune soarele, eu sunt ori într-o stare de pace desăvârșită și părtășie fericită cu Domnul, ori sunt într-o stare de mânie și nu în savurarea părtășiei cu El. Eu nu trebuie să merg la culcare până când nu mi-am mărturisit păcatul fratelui meu, pe care m-am mâniat, și până când după aceea nu mi-am plecat genunchii înaintea Domnului, ca să-I mărturisesc și Lui păcatul meu. Dacă nu facem aceasta, oferim teren diavolului. Dacă avem mânie în inima noastră și o păstrăm în sufletul nostru, atunci oferim dușmanului ocazia să intre în viața noastră.

De aceea să fim veghetori și cu multă grijă, căci acest dușman rău caută să ia controlul asupra vieții noastre și să ne răpească bucuria spirituală și părtășia plăcută cu Domnul și Stăpânul nostru. Să căutăm totdeauna în viața noastră să iertăm „ca să nu dăm câștig lui Satan asupra noastră; pentru că nu suntem necunoscători ai planurilor lui” (2 Corinteni 2.11).

Să nu mai furăm, ci să facem binele

Versetul 28

Efeseni 4.28: Cel care fura să nu mai fure, ci mai degrabă să se ostenească, lucrând cu mâinile lui ce este bine, ca să aibă să împartă celui care are nevoie.

Credincioșii din Efes erau adoratori ai idolilor înainte de întoarcerea lor la Dumnezeu, fără nici o cunoaștere a lui Dumnezeu. Drumul lor era un drum al răutății și al păcatului, și chiar după ce au primit pe Domnul Isus Hristos prin credință erau înclinați să facă acest păcat al furtului. Fie ca nici un creștin să nu-și închipuie, că el nu ar fi în stare să cadă în acest păcat! O astfel de părere înaltă despre sine arată că nu se cunoaște pe sine însuși și se bazează puțin pe harul dumnezeiesc. Dar să reținem bine, că ce Duhul Sfânt spune credincioșilor din Efes, ne spune și nouă și tuturor sfinților din toate timpurile! Ce prețios este acest îndemn al harului!

„Cine a furat să nu mai fure”. Aceasta este vorbirea plăcută a harului; și cât de mult stă ea în opoziție cu amenințările cu pedeapsa ale Legii (Exod 21.16; 22.1-3)! Sunt multe forme de hoție. De exemplu, este un funcționar sau un angajat care la lucrul său fură timp de la patron; sau cineva care răpește renumele și numele bun al cuiva. Cât de mulți credincioși sunt care fură pe Dumnezeu și Îi rețin banii și averile, care I se cuvin, pe care Dumnezeu li le-a încredințat! „Va înșela un om pe Dumnezeu? Totuși voi Mă înșelați și ziceți: „În ce Te înșelăm?” În zeciuieli și în darurile ridicate. Sunteți blestemați cu blestem și pe Mine Mă înșelați voi, națiunea aceasta întreagă!” (Maleahi 3.8,9). Harul, care lucrează în credinciosul Noului Testament, îl va conduce să dea Domnului mai din belșug și mai de bună voie, decât a cerut Vechiul Testament (compară cu 2 Corinteni 8.3-5).

„… ci să lucreze … ca să aibă să împartă”. Nu este suficient că credinciosul este cinstit și nu fură; ci aici avem gândul și mai frumos, că el trebuie să lucreze și să facă binele cu mâinile lui, pentru ca să aibă privilegiul binecuvântat să împartă celor aflați în nevoie. Har al lui Dumnezeu uimitor, minunat! Ambele mâini, care erau obișnuite la furat, s-au transformat în mâini sfințite și consacrate să dăruiască celor în nevoie.

„Dacă este cineva în Hristos, este o creație nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5.17). Onisim era un rob și un hoț, dar când harul lui Dumnezeu l-a mântuit, el a devenit un „frate credincios și iubit” (Coloseni 4.9).

Unul din robii bogați ai lui Dumnezeu a spus odată: „Eu, chiar dacă nu aș fura drepturile altuia, aș umbla potrivit dreptății care este în Lege; dar nu aș trăi potrivit principiilor harului și sfințeniei adevărate, dacă nu aș împărți cu alții toate bunurile pe care mi le-a dat Dumnezeu”. Bucuria de a da este cu mult mai prețioasă decât aceea de a primi. „Dar cine are bunurile lumii și îl vede pe fratele său având nevoie și își închide inima față de el, cum rămâne în el dragostea lui Dumnezeu?” (1 Ioan 3.17). Să ne aducem aminte totdeauna de cuvintele apostolului binecuvântat: „Dar nu uitați de binefacere și de dărnicie, pentru că astfel de jertfe Îi plac lui Dumnezeu” (Evrei 13.16).

Discuțiile noastre

Versetul 29

Efeseni 4.29: Nici un cuvânt stricat să nu iasă din gura voastră, ci, dacă este vreunul bun, pentru zidire, după cum este nevoie, ca să dea har celor care-l aud.

Apostolul schimbă subiectul studiului, și nu mai vorbește despre fapte bune și dărnicie, ci atenționează cu privire la pericolul cuvintelor rele. În loc de „cuvinte stricate” în gura noastră ar trebui să fie cuvinte ale harului, cuvinte sănătoase, „ca să dea har celor care le aud”. Cuvântul lui Dumnezeu acordă un loc deosebit acestei chestiuni importante. Cuvintele, care vin de pe buzele noastre, sunt o oglindă fidelă a stării inimii noastre, „Pentru că din prisosul inimii vorbește gura” (Matei 12.34). Apostolul Iacov se preocupă detaliat cu „limba” și spune: „Dacă cineva nu greșește în cuvânt, este un om desăvârșit, capabil să-și înfrâneze, de asemenea, tot trupul” (Iacov 3.2).

Cât de minunat este să fi în tovărășia unui credincios a cărui inimă se revarsă și a cărui gură vorbește cuvintele harului, care zidesc pe cei care le ascultă! Însă pe de altă parte, ce pagubă și ce stricăciune se face, când la noi se găsesc „lucruri rușinoase, vorbire nechibzuită, glume proaste” – lucruri care „nu se cuvin”. Să fim atenți asupra noastră, ca nici o vorbire stricată să nu ne iese din gură, probabil cuvinte de critică sau remarci ostile despre alții. „Depărtează de la tine înșelăciunea gurii și alungă de la tine stricăciunea buzelor” (Proverbele 4.24). „Cuvântul vostru să fie totdeauna în har, dres cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia” (Coloseni 4.6). Sarea este bună și are valoarea ei, chiar dacă ea nu face răul să devină bun, ci mai degrabă lucrează împotriva stricăciunii, păzind binele de stricăciune. Este adevărul care menține sufletul în sfințenie. Deci dacă este sare în inimile și sufletele noastre, cuvintele noastre vor fi curate și sănătoase și vorbirea noastră va fi de așa fel că va aduce pace altora. Așa a spus Domnul Isus: „Să aveți sare în voi înșivă și fiți în pace unii cu alții” (Marcu 9.50).

Noi ar trebui să vorbim numai atunci, când „este nevoie de zidire”. Deci cuvintele curate vin numai dintr-o inimă curată. „Inima mea clocotește de un cuvânt bun” (Psalmul 45.1). „Din aceeași gură iese binecuvântare și blestem. Frații mei, nu trebuie ca acestea să fie așa. Oare izvorul, din aceeași deschidere, țâșnește dulce și amar?” (Iacov 3.10,11). Este periculos să se gândească că cuvintele nu costă nimic. Citește ce scrie Iacov despre răul pricinuit de limbă (Iacov 3) și nu uita că din cauza aceasta noi suntem mustrați. Ar trebui să ne gândim, că la mulțimea cuvintelor nu lipsește greșeala. Ah, de ar sluji vorbirea noastră altora spre zidire!

A întrista pe Duhul Sfânt

Versetul 30

Efeseni 4.30: Și nu-L întristați pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, cu care ați fost pecetluiți pentru ziua răscumpărării.

Duhul Sfânt este Persoana divină, care a coborât din cer în ziua de Rusalii, după ce Domnul Isus a făcut lucrarea de răscumpărare prin moartea Sa pe cruce și, înviat dintre cei morți prin slava Tatălui, S-a înălțat la cer și S-a așezat la dreapta Tatălui Său. Duhul Sfânt nu este o simplă invenție, sau un sentiment, sau o simplă putere. El este, întocmai ca Tatăl și ca Fiul, o Persoană divină. El vorbește, El trimite lucrători pentru vestirea Evangheliei (Faptele apostolilor 13.2,4), și El dovedește lumea ca fiind vinovată de păcat (Ioan 16.8). El mângâie și înviorează pe credincioși, prin aceea că El ia din lucrurile lui Hristos și le dă lor. El îi încurajează și îi conduce (Ioan 16.13-15Romani 8.14). Dar El Se și întristează, când copiii lui Dumnezeu nu umblă în sfințenie, căci El este Duhul Sfânt. El locuiește în fiecare credincios adevărat, și El ia cunoștință de orice cuvânt, pe care noi îl rostim, El cunoaște orice gând, care se ridică din noi, El vede tot ce facem. De aceea apostolul ne îndeamnă „nu întristați pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu”.

Dar aceasta nu înseamnă, că dacă noi întristăm pe Duhul Sfânt, El ne părăsește, căci El locuiește pentru totdeauna în cel credincios, așa cum a spus Domnul Isus: „Și El vă va da un alt Mângâietor, ca să fie cu voi pentru totdeauna” (Ioan 14.16). Acesta este privilegiul binecuvântat al credincioșilor Noului Testament. David s-a rugat odinioară: „… nu lua de la mine Duhul Tău cel sfânt” (Psalmul 51.11). În perioada actuală a harului o astfel de rugăciune nu își are locul ei, căci creștinul adevărat a fost pecetluit cu Duhul Sfânt pentru ziua răscumpărării. Duhul Sfânt locuiește în credinciosul adevărat. El nu îl va părăsi niciodată, dar El este întristat, dacă noi nu umblăm în sfințenie corespunzător Cuvântului lui Dumnezeu. Acesta este atunci și motivul pentru care așa de mulți sunt lipsiți de bucuria și fericirea care decurge din părtășia prețioasă cu Domnul.

Dacă noi mergem în sfințenie și credincioșie față de Domnul, atunci Duhul Sfânt umple inimile noastre cu bucurie și ia din ce este al lui Hristos și ne dă. În primul capitol al acestei epistole apostolul a spus: „… în care, de asemenea, crezând, ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt al promisiunii, care este arvună a moștenirii noastre, pentru răscumpărarea posesiunii dobândite, spre lauda gloriei Sale” (Efeseni 1.13,14). Aici apostolul revine la acest adevăr binecuvântat, că noi prin Duhul Sfânt am fost pecetluiți „pentru ziua răscumpărării”. Aici nu este vorba ca în Efeseni 1.7 despre răscumpărarea sufletului, despre iertarea păcatelor, ci de răscumpărarea trupului nostru la venirea Domnului Isus Hristos pentru a lua mireasa Sa acasă. „… care va transforma trupul smereniei noastre în asemănare cu trupul gloriei Sale, potrivit lucrării puterii pe care o are, de a-Și supune chiar toate lucrurile” (Filipeni 3.21). Când va veni Domnul Isus, El va lua cu Sine pe fiecare credincios adevărat, niciunul nu va rămâne aici; căci fiecare creștin adevărat este un mădular al singurului trup; și este absolut imposibil, ca trupul să fie în glorie și să-i lipsească un mădular, fie el chiar cel mai slab și mai neînsemnat.

Ținuta morală greșită și bună

Versetul 31

Efeseni 4.31: Orice amărăciune și supărare și mânie și strigare și defăimare să fie înlăturate de la voi, împreună cu orice răutate.

Apostolul ne atenționează aici cu privire la anumite păcate, care, dacă le acordăm spațiu, vor întrista pe Duhul Sfânt care locuiește în noi. El pune degetul mai întâi pe un rău, care în mod obișnuit stă adânc în inimă: „orice amărăciune”. Amărăciunea este opusul dulceții; și dacă această amărăciune este în inima unui om, ea ei răpește bucuria lăuntrică și pacea dulce și îi face inima posomorâtă și nenorocită. Amărăciunea este unul din relele caracteristice celor necredincioși, a căror gură este plină de amărăciune, și apostolul Iacov ne atenționează cu privire la invidie amară și duh de ceartă în inimă (Iacov 3.11-15). După aceea apostolul Pavel continuă să ne atenționeze cu privire la acele păcate care se revarsă din amărăciunea inimii: supărare, mânie, strigare, defăimare și răutate.

Da, frații mei preaiubiți, noi trebuie să înlăturăm toate aceste lucruri din inima noastră. Trebuie să atragem atenția, că noi, dacă nu suntem eliberați prin puterea Duhului Sfânt de aceste păcate, nu putem trăi o viață creștină adevărată. De aceea să veghem ca aceste lucruri rele să nu fie găsite în noi sau în mijlocul nostru. Aceasta este posibil numai dacă noi ne rezemăm pe harul și ajutorul lui Dumnezeu.

Versetul 32

Efeseni 4.32: Și fiți buni unii cu alții, miloși, iertându-vă unii pe alții, după cum și Dumnezeu v-a iertat în Hristos.

Adevăratul creștinism ne eliberează nu numai de aceste păcate, care întristează pe Duhul Sfânt, ci ne face și capabili să revelăm în viața noastră virtuțile prețioase ale lui Hristos, prin aceea că noi imităm bunătatea și blândețea Domnului și Stăpânului nostru în conviețuirea noastră.

Dacă dorim să iertăm, atunci să avem totdeauna înaintea noastră etalonul divin de iertare: „după cum și Dumnezeu v-a iertat în Hristos”. Există cineva care să fi păcătuit față de mine așa cum am păcătuit eu față de Dumnezeu? Dar dacă Dumnezeu din pricina lui Hristos și pe baza lucrării Sale pe cruce mi-a iertat toate păcatele, atunci și eu trebuie să iert fratelui meu în același fel. Probabil gândești că acela, care a păcătuit împotriva ta, cu adevărat nu merită să i se ierte. Permite-mi totuși să te întreb, ai meritat tu iertarea divină? Este absolut imposibil ca cineva să fi păcătuit așa de mult față de tine, cum ai păcătuit tu față de Dumnezeu. Și Dumnezeu ne-a iubit așa de mult și ne-a iertat toate păcatele! Acesta este etalonul divin, acesta este modelul, pe care să-l urmăm atunci când iertăm. El nu ne poate da un alt etalon, niciunul mai mic, decât pe Sine Însuși. „O, Doamne Isuse, dăruiește-ne în harul Tău, să Te cunoaștem mai mult, să învățăm de la Tine și să fim mai mult asemenea Ție! Amin.”

Epistola către Efeseni (3)
Capitolul 3

Matta Behnam

Versete călăuzitoare: Efeseni 3

Introducere – Revelat lui Pavel

Capitolul 3 al acestei epistole este un fel de intercalare, care are ca temă adevărul fundamental despre „Hristos și Adunarea”. În realitate acesta este un adevăr care stă în centrul acțiunii lui Dumnezeu și a căilor Lui de la început și până la sfârșit. Acest capitol stă între capitolul 2 cu comunicările lui instructive referitoare la adevăr și cuvintele practice de îndemnuri, care încep cu capitolul 4. Aici apostolul scoate în evidență faptul, că până atunci adevărul binecuvântat despre Hristos și Adunare era o taină, pe care nu a cunoscut-o niciunul din sfinții perioadelor de timp trecute. Ea a fost descoperită apostolilor și profeților Noului Testament abia după înfăptuirea lucrării de răscumpărare și înălțarea lui Hristos la dreapta Tatălui și după coborârea Duhului Sfânt în ziua de Rusalii. Cu toate că această taină a fost revelată apostolilor și profeților Noului Testament, totuși privilegiul și slujba de a fi arătată și făcută cunoscut Adunării a fost dat în mod deosebit lui Pavel, apostolul lui Hristos glorificat. Domnul Isus a vorbit deja în Ioan 10 despre oile „Sale”, pe care El le-a scos din curtea lui Israel, și de asemenea despre „alte” oi (care erau dintre națiuni), și că ultimele vor alcătui împreună cu primele „o singură turmă” sub „un singur Păstor” (Efeseni 3.1-8).

Vedem același adevăr prezentat în viziunea lui Petru, când o față de masă cu tot felul de animale necurate a fost coborâtă din cer pe pământ, o viziune, care vorbea simbolic despre faptul că și dintre națiuni vor fi aduși credincioși la Hristos. Cu toate acestea adevărul dumnezeiesc despre un trup, alcătuit din credincioși atât dintre iudei cât și dintre națiuni, și faptul că Hristos glorificat este Capul acestui trup, era o taină, pe care Domnul a făcut-o cunoscut abia lui Pavel prin revelații deosebite (Efeseni 3.3). El a încredințat lui Pavel slujba vestirii acestei taine, și să pună în lumină înaintea tuturor această taină (Efeseni 3.8).

În capitolul 2 al epistolei noastre, Pavel a explicat acest adevăr binecuvântat, că toți credincioșii în Hristos dintre iudei și dintre națiuni stau pe același fundament, deoarece în Hristos nu este nici iudeu nici păgân, pentru ca toți să alcătuiască un trup, al cărui Cap este Hristos. Tocmai vestirea acestui adevăr a dat naștere la împotrivire și dușmănie înverșunată din partea iudeilor; ea a fost cauza atât pentru prigonirea lui Pavel de către iudei (vezi Faptele apostolilor 22.21-241 Tesaloniceni 2.152 Corinteni 11.24) cât și a faptului că el a fost aruncat în închisoare (Efeseni 3.1).

Pentru credincioșii dintre iudei nu era așa de ușor la început să înțeleagă acest adevăr important, că credincioșii dintre iudei și credincioșii dintre națiuni sunt în aceeași măsură mădulare ale trupului lui Hristos, și că Hristos prin moartea Sa a făcut din cei doi unul și a surpat zidul din mijloc al îngrădirii, acesta fiind vechea dușmănie care exista între ei. Nu era ușor de înțeles pentru ei, că Dumnezeu putea să distrugă total ceea ce El mai înainte a instaurat. Cum este posibil, ca Dumnezeu să anuleze acum toate acele diferențe, pe care El Însuși le-a stabilit odinioară între iudei și păgâni, ca să pună deoparte pe poporul Său dintre națiuni, dăruindu-le privilegii, la care națiunile nu aveau nici o parte? Răspunsul este, că pentru fiecare perioadă Dumnezeu are planurile Sale. El a hotărât perioada Vechiului Testament pentru a face o diferență între poporul Său din vechime și națiuni. Dar acum I-a făcut plăcere să introducă o perioadă nouă, bazată pe lucrarea de răscumpărare a lui Hristos – o perioadă care urma să înlăture toate aceste diferențe din vechime.

Prima parte a acestui capitol explică acest aspect al tainei lui Hristos și arată că națiunile, care cred în Hristos, stau pe aceeași temelie ca și frații lor dintre iudei, și că toți, care au luat pe Hristos ca Salvator și Mântuitor al lor, au devenit un trup prin aceasta. Motivul pentru care iudeii nu au putut înțelege acest adevăr constă în faptul că nici Legea, nici profeții, și nici o altă scriere a Vechiului Testament nu a vorbit vreodată despre această taină. Cuvântul „taină” nu descrie ceva, care este ascuns și neînțeles, ci ceva care până atunci (aceasta înseamnă în Vechiul Testament) nu a fost descoperit. Însă în Noul Testament – și în mod deosebit în această scrisoare – această taină a fost pe deplin revelată.

Dorim să atragem încă o dată atenția, că subiectul acestei taine este „Hristos și Adunarea”. Aceasta înseamnă, nu Hristos singur fără Adunare, și nici Adunarea singură fără Hristos, ci Hristos și Adunarea: „Taina aceasta este mare: eu dar vorbesc cu privire la Hristos și la Adunare” (Efeseni 5.32).

Mesajul unui întemnițat

Versetul 1

Efeseni 3.1: Pentru aceasta, eu, Pavel, întemniţatul lui Hristos Isus pentru voi, naţiunile …

Aici apostolul ne arată foarte clar, pentru ce el era în închisoare – deoarece a vestit acest adevăr prețios, că cei dintre națiuni care cred în Hristos posedă aceleași privilegii binecuvântate ca și credincioșii dintre iudei. De aceea iudeii căutau să se răzbune pe el și l-au urmărit până când în cele din urmă a urmat sentința de întemnițare în Roma.

Cât de minunat că apostolul privește întemnițarea lui nu din punctul de vedere omenesc, ca și cum el ar fi un prizonier al imperiului roman! El o privește mai mult din punctul de vedere al lui Dumnezeu, spunând: „întemnițatul lui Hristos Isus”. Fără îndoială în aceasta constă motivul mângâierii lui cu bucurie. El consideră o mare onoare să fie „un ambasador în lanțuri” (Efeseni 6.20). Preaiubiților, nu avem noi aici o învățătură importantă spre folosul nostru, ca și noi să privim suferințele noastre, greutățile și încercările, care sunt pe cărarea noastră de pelerini, nu dintr-un punct de vedere omenesc, ci din punctul de vedere dumnezeiesc? Atunci inimile noastre vor fi umplute cu pace și mângâiere, atunci vom avea biruință: „… Dar, în toate acestea, suntem mai mult decât învingători prin Acela care ne-a iubit” (Romani 8.37).

Cât de uimitor este, că apostolul, căruia i-a fost dată onoarea și privilegiul să scrie această scrisoare, care revelează cele mai prețioase adevăruri ale Evangheliei și ne face cunoscut această taină minunată despre poziția cerească a Adunării și legătura ei cu Hristos, Capul glorificat, era un întemnițat în lanțuri, atunci când a scris scrisoarea. Patria Adunării este cerul, în Casa Tatălui. Ea este un străin în această lume stricată. De aceea nu este de mirare, că ea este prigonită și i se aduce împotrivire. Și tot așa de puțin este de mirare, că apostolul lui Hristos Cel glorificat – Pavel – trebuia să scrie această scrisoare binecuvântată, în timp ce era un întemnițat legat în lanțuri.

Administrarea

Versetul 2

Efeseni 3.2: … (dacă, în adevăr, aţi auzit de administrarea harului lui Dumnezeu care mi-a fost dată pentru voi: …

 Cuvântul „administrare” înseamnă aici „slujbă” sau „oficiul de administrare”. Apostolul Pavel era vasul ales al lui Dumnezeu pentru revelarea planurilor dumnezeiești referitoare la chemarea Adunării și a poziției și speranței ei cerești. Desigur este adevărat, că această taină minunată a fost revelată și celorlalți apostoli și profeți ai lui Hristos. Dar ea nu a fost făcută cunoscut Adunării prin ei, ci prin apostolul Pavel. Apostolul spune, că alegerea lui pentru această slujbă – sau această administrare – era harul Său: „… harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat pentru voi…”. Aceasta este valabil și pentru fiecare, căruia Dumnezeu i-a dat un dar de slujire: „… fiecare, după cum a primit un dar, slujind cu el unii altora, ca buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu” (1 Petru 4.10). Prin aceasta apostolul Pavel îi asigură pe credincioșii din Efes, că lui i-a fost dată această slujbă a administrării pentru ei, adică pentru credincioșii dintre națiuni.

Făcută cunoscut prin descoperire

Versetele 3,4

Efeseni 3.3,4: … că prin descoperire mi-a fost făcută cunoscut taina – după cum am scris mai înainte pe scurt, din care, citind, puteţi înţelege priceperea mea în taina lui Hristos – …

 Cuvântul taină este repetat de trei ori în acest capitol. Domnul a făcut cunoscut apostolului Pavel această taină printr-o descoperire deosebită. El nu a primit-o de la Petru, și nici de la un alt apostol, care au fost înainte de el; ci el a primit-o direct de la Însuși Domnul glorificat. Această taină minunată se referă la Hristos și Adunarea Sa, sau cu alte cuvinte: se referă la gloria Domnului nostru preamărit și la binecuvântările noastre ca mădulare ale trupului Său legate între ele printr-o legătură veșnică, care nu poate fi ruptă.

„… după cum am scris mai înainte pe scurt” se referă atât la ceea ce el a scris în Efeseni 1.9-14 cât și la Efeseni 2, unde el a atins subiectul acestei taine mare. Dar aici în capitolul 3 el dorește să scrie mai detaliat despre aceasta. Intenția apostolului este, ca credincioșii, când vor citi ce scrie el despre această taină, să înțeleagă și să se bucure și să fie umpluți cu ea. Cu cât ne dedicăm mai mult studiului Cuvântului lui Dumnezeu și ni-L însușim, cu atât mai mult va crește adorarea noastră și privirea cu uimire a Dumnezeului nostru și Tatăl și a Domnului nostru Isus Hristos, pentru harul care s-a revărsat așa de bogat peste noi.

Mai înainte nu a fost descoperită

Versetul 5

Efeseni 3.5: … care în alte generaţii n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor, aşa cum a fost descoperită acum sfinţilor Săi apostoli şi profeţi prin Duh; …

 Aceste cuvinte ale apostolului ne arată foarte clar, că această taină niciodată n-a fost cunoscută de cineva, cu toate că și în timpurile de mai înainte au fost sfinți evlavioși. Ea a fost descoperită prin Domnul Isus sfinților Săi apostoli și profeți (acelora ai Noului Testament) prin Duhul Sfânt. Dacă vei cerceta fiecare pagină a Vechiului Testament, nu vei găsi pe ele nici un singur cuvânt referitor la această taină binecuvântată și nici o referire directă la binecuvântările cerești și la făgăduințele deosebit de prețioase ale celor ce cred în Hristos dintre iudei și dintre păgâni.

Apostolul subliniază acest adevăr în secțiunea care ne stă în față, cu toate că el a vorbit despre aceasta și în scrisoarea sa adresată credincioșilor din Roma (Romani 16.25-27): „Iar Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea și predicarea lui Isus Hristos, potrivit cu descoperirea tainei ținută ascunsă timp de veacuri, dar arătată acum și prin scrieri profetice, potrivit poruncii eternului Dumnezeu, făcută cunoscut tuturor națiunilor, spre ascultarea credinței – singurului Dumnezeu înțelept, Lui fie glorie, prin Isus Hristos, pentru totdeauna! Amin.”

Binecuvântări mai mari

Versetul 6

Efeseni 3.6: … că naţiunile sunt împreună-moştenitoare şi din acelaşi trup şi împreună-părtaşe ale promisiunii în Hristos Isus, prin Evanghelie, …

 Este adevărat, că Dumnezeu a dat lui Avraam făgăduințe cu privire la binecuvântările pământești pentru națiuni în legătură cu Împărăția de o mie de ani (Geneza 22.18). Însă ce deosebire mare este între făgăduințele date de Dumnezeu lui Avraam pentru națiuni și binecuvântările pentru Adunare, care au venit în Hristos Isus. Este în adevăr o diferență uriașă între făgăduințele despre care au vorbit profeții Vechiului Testament și binecuvântările pentru Adunare din perioada actuală a harului, pe care Duhul Sfânt le-a descoperit în scrierile Noului Testament, și anume:

  1. Că credincioșii dintre națiuni au devenit împreună-moștenitori.
    Căci cu toate că națiunile nu aveau nici o parte la moștenire, la făgăduințele și la binecuvântările pământești, pe care Dumnezeu le-a dat lui Avraam și copiilor lui (Matei 15.21-27), noi am primit totuși acum – preamărit să fie Dumnezeu pentru aceasta! – ca aceia dintre națiuni care au crezut în Hristos, parte la moștenirea cerească în Hristos, împreună cu credincioșii dintre iudei. „Și, dacă suntem copii, suntem și moștenitori; moștenitori ai lui Dumnezeu și împreună-moștenitori cu Hristos, dacă, în adevăr, suferim împreună cu El, ca să fim și glorificați împreună cu El” (Romani 8.17).
  2. Că credincioșii dintre națiuni au devenit din același trup.
    Aceasta înseamnă că acest trup tainic a fost alcătuit prin puterea Duhului Sfânt din toți cei care cred în Hristos, și că Hristos Însuși este Capul glorificat la dreapta Tatălui.
  3. Că ei au devenit și împreună-părtași la făgăduința Sa în Hristos Isus prin Evanghelie.
    Expresia „promisiune în Hristos” se referă la darul Duhului Sfânt promis de Tatăl și vestit mai dinainte de Hristos apostolilor Săi (Faptele apostolilor 1.5). Duhul Sfânt a fost dat nu numai credincioșilor dintre iudei, ci și celor dintre națiuni (Faptele apostolilor 10.45; 11.16,17).

Două slujbe

Versetul 7

Efeseni 3.7: al cărei slujitor am fost făcut eu, după darul harului lui Dumnezeu dat mie, după lucrarea puterii Lui.

 Apostolul era slujitor sub două aspecte: în primul rând era slujitor al Evangheliei – Evanghelia lui Hristos Cel glorificat. Aceasta este Evanghelia în care el slujea și pe care o vestea printre națiuni, și prin care el a întemeiat multe adunări în unele locuri. Dar în al doilea rând el era și un slujitor al Adunării; căci lui i s-a dat să descopere și să răspândească adevărurile minunate ale Adunării, în mod deosebit acela, că ea este trupul lui Hristos.

Apostolul se referă și în scrisoarea către Coloseni la aceste două aspecte ale slujbei sale, când spune: „… speranța Evangheliei … al cărei slujitor am devenit eu, Pavel”. Și cu privire la Adunare el spune: „… al cărei slujitor am devenit eu, potrivit administrării lui Dumnezeu care îmi este dată pentru voi…” (Coloseni 1.23,25). După aceea apostolul continuă să ne arate cu cea mai mare claritate, că această slujbă a Evangheliei era după darul harului lui Dumnezeu, care i-a fost dat după lucrarea puterii Lui. Aceasta este proba pentru fiecare slujitor adevărat pentru Dumnezeu: „Dacă vorbește cineva, să fie ca și cuvinte ale lui Dumnezeu; dacă slujește cineva, să fie ca din puterea pe care o dă Dumnezeu, pentru ca în toate să fie glorificat Dumnezeu prin Isus Hristos, ale Căruia sunt gloria și puterea, în vecii vecilor! Amin.” (1 Petru 4.11)

Bogăția lui Hristos

Versetul 8

Efeseni 3.8: Mie, mai mic decât cel mai mic dintre toţi sfinţii, mi-a fost dat harul acesta: să vestesc printre naţiuni Evanghelia bogăţiilor de nepătruns ale lui Hristos …

 Cât de măreț este acest har care a fost dat lui Pavel! El, cel care mai înainte era un batjocoritor și prigonitor al Adunării lui Dumnezeu, a devenit acum un vas închinat pe deplin lui Hristos, ca să vestească bogăția Lui de nepătruns. Cât de plăcută este și smerenia și modestia, cu care Dumnezeu a putut să împodobească pe acest apostol binecuvântat, căci atunci când el scrie despre harul lui Dumnezeu, care lucrează în el ca într-un credincios, el se numește „mai mic decât cel mai mic dintre toți sfinții”. Și iarăși, când vorbește despre sine ca apostol în legătură cu slujba sa, el spune: „Pentru că eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli, eu, care nu sunt vrednic să fiu numit apostol, pentru că am persecutat  Adunarea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 15.9). Și atunci când vorbește despre sine ca om, el se numește „cel dintâi dintre păcătoși” (1 Timotei 1.15). Fie ca noi toți să urmăm mai mult pe apostolul Pavel în smerenia sa, da, pe Domnul Isus Însuși, care ne spune: „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, pentru că Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Matei 11.28,29)!

Cunoașterea poziției noastre cerești și creșterea noastră în harul și cunoștința Domnului Isus Hristos să ne împodobească cu blândețe și smerenie și nu să ne schimonosească prin facerea paradă de noi înșine. Noi nu suntem mai buni sau mai mari decât  ceilalți, care probabil nu au primit atât de mult din adevărul Său, așa cum avem noi prin harul lui Dumnezeu.

Apostolul era chemat să vestească printre națiuni bogăția de nepătruns a lui Hristos. Națiunile, care mai înainte au pierit în întuneric și în necunoștința lor totală au slujit idolilor de nimic, trebuiau acum să primească parte la „bogăția de nepătruns a lui Hristos”. Noi preamărim pe Domnul pentru bogățiile Lui de nepătruns, pe care El le-a dăruit celor care L-au luat ca Mântuitor și Domn al lor! Da, iubite cititor, te bucuri tu, mă bucur eu cu adevărat de aceste bogății nelimitate? Este adevărat, Hristos a devenit sărac, pentru ca noi prin sărăcia Lui să devenim bogați (2 Corinteni 8.9). Cât de mare trebuie să fie bogăția Sa, bogăția Sa de nepătruns! Bogăția Sa nu se poate scruta. Moise la timpul lui a considerat ocara lui Hristos ca fiind o bogăție mult mai mare decât toate comorile Egiptului (Evrei 11.26). Fie ca și noi să fim permanent găsiți în părtășie deplină cu preaiubitul nostru Domn și să ne bucurăm tot timpul practic de El și de bogățiile Lui de nepătruns! Ce experiență minunată este conștiența și savurarea prezenței Sale!

Ascunsă în Dumnezeu

Versetul 9

Efeseni 3.9: … şi să pun în lumină înaintea tuturor care este administrarea tainei ascunse din veacuri în Dumnezeu, care a creat toate, …

 Facă Dumnezeu, ca fiecare slujitor al lui Hristos să devină conștient de dimensiunea acestor cuvinte ale apostolului și să se bucure cu adevărat de ele! Slujba lui nu se limita numai la cei credincioși, ci ținta lui era să ajungă cu Evanghelia la toți oamenii, să-i lămurească pe toți, pentru ca toți oamenii să cunoască harul lui Dumnezeu, care le oferă nu numai iertarea păcatelor – iertare care se bazează pe deplina valabilitate a jertfei Domnului nostru Isus Hristos – ci le dăruiește și partea de a fi uniți cu Hristos și în Hristos, și să devină mădulare ale trupului Său.

Observă expresia „taina, ascunsă din veacuri în Dumnezeu, care a creat toate”. Niciunul din sfinții perioadelor de timp din trecut nu a știut nimic despre această taină ascunsă în Dumnezeu. Dar după moartea Domnului nostru Isus Hristos, după învierea Sa dintre morți și înălțarea Sa la cer a venit Duhul Sfânt ca Persoană pe pământ și Și-a făcut locuință în credincioși, ca să le descopere întreaga valoare a lucrării de mântuire și să le facă cunoscut taina ascunsă până atunci.

Făcut cunoscut îngerilor

Versetul 10

Efeseni 3.10: … pentru ca înţelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu să fie făcută cunoscut acum, prin Adunare, stăpânirilor şi autorităţilor în cele cereşti, …

 Vedem aici, că această taină deosebită și minunată a Adunării și poziția ei cerească nu a fost necunoscută numai credincioșilor Vechiului Testament, ci și stăpânirilor și autorităților, îngerilor și arhanghelilor. Însă această taină a fost descoperită acum Adunării, și I-a făcut plăcere lui Dumnezeu s-o facă cunoscut și îngerilor, ca să le descopere și lor o latură nouă a înțelepciunii Sale dumnezeiești. Deja în trecut îngerii au fost martori ai înțelepciunii lui Dumnezeu în unele privințe, în mod deosebit în creație, „când stelele dimineții cântau împreună și toți fiii lui Dumnezeu strigau de bucurie” (Iov 38.7). Ei au văzut înțelepciunea Sa în varietatea lucrărilor Sale în perioadele trecute și până în perioada actuală a harului. Acum însă Dumnezeu le-a descoperit ceva cu totul nou, pe care ei niciodată mai înainte nu l-au cunoscut – o taină ascunsă, cunoscută numai de Dumnezeu. Da, Dumnezeu a vrut prin Adunare să facă cunoscut îngerilor înțelepciunea Lui variată.

Ah, ce minunată este această poziție, la care Dumnezeu a ridicat Adunarea Sa! Și în același timp cât de mare este responsabilitatea tuturor creștinilor adevărați, din care este alcătuită Adunarea! Ah, sunt puțini cei care au înțeles adevărata poziție a Bisericii, sunt puțini cei care au înțeles planul și voia lui Dumnezeu cu privire la Biserica Sa și umblarea ei în această lume ca martor pentru El. Umblăm noi în armonie cu voia Sa, pentru ca El să ne poată da exemplu și să fim de învățătură îngerilor? Voia lui Dumnezeu este, ca Adunarea să fie ca o carte, care poate fi citită de îngeri, pentru ca ei să poată cunoaște în noi și prin noi înțelepciunea felurită a lui Dumnezeu. Aceasta este deci intenția lui Dumnezeu și responsabilitatea noastră. Nu este intenția lui Dumnezeu să facă cândva cunoscut stăpânirilor și autorităților înțelepciunea Sa atât de felurită, când noi vom merge în cer, ci acum, în timp ce noi mai suntem încă în lumea aceasta, „pentru ca înțelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu să fie făcută cunoscut acum, prin Adunare, stăpânitorilor și autorităților în cele cerești”.

Fără îndoială lumea ne va urî, dacă umblăm potrivit cu voia lui Dumnezeu, Tatăl nostru, și voia lui Isus Hristos, Domnul nostru. Dar nu ne este de ajuns să știm, și nu se înalță inimile noastre, să știm că noi suntem subiectul deosebit ale planurilor minunate ale lui Dumnezeu, că îngerii Lui ne înconjoară, și că permanent El privește în jos spre noi cu o dragoste de nepătruns? Nu ne este suficient, că El ne-a dat pe Hristos „viața noastră” – Hristos, „darul nespus de mare” al lui Dumnezeu? Și în afară de aceasta nu ne-a dat El Duhul Său Sfânt, pentru ca El să fie în noi, făcând din noi locuința Sa, templul Său, în timp ce noi mai suntem încă aici pe pământ?

Deci dacă vreunul din îngeri dorește să vadă unde s-a descoperit dragostea lui Dumnezeu, atunci el trebuie să privească aici pe pământ, trebuie s-o vadă întipărită pe credincioși, chiar și pe cel mai neînsemnat și mai slab. Cine poate înțelege aceasta? Poți tu, pot eu să înțeleg această minune, că Dumnezeu în harul Său ne-a adus atât de aproape de Sine? Dacă am înțelege cu adevărat scumpătatea și slava acestui adevăr, atunci el ne va conduce la despărțirea totală de tot ce este aici sub soare, de tot ce prin carne ar putea să ne facă să ne reîntoarcem la lucrurile lumii acesteia. Noi am primit cu Hristos un loc și o poziție mult mai înaltă decât a soarelui. De aceea noi ar trebui aici pe pământ să supunem toate lucrurile sentinței crucii și morții. Ținta și scopul vieții noastre ar trebui să fie numai glorificarea Numelui Domnului nostru Isus Hristos. El trebuie să fie singura noastră bucurie!

Ce posedăm noi în Hristos

Versetul 11

Efeseni 3.11: … după planul veacurilor pe care l-a făcut în Hristos Isus, Domnul nostru, …

 Toate planurile și gândurile lui Dumnezeu cu privire la Adunarea Sa și la ce El a făcut pentru ea și în ea, El le-a planificat după „planul Său veșnic” în Hristos Isus, Domnul nostru. Preamărit să-I fie Numele minunat pentru aceasta! Cine citește totdeauna atent și cu rugăciune Cuvântul lui Dumnezeu, vă găsi foarte clar în acesta, că planul veșnic al lui Dumnezeu era deja la crearea lumii și în cele din urmă la crearea omului, ca din neamul lui Adam decăzut să-Și ia un popor, să-l facă o creație nouă și să-l unească cu Fiul Său preamărit, pentru ca ei să fie la El și întreaga veșnicie să aibă parte de El și de gloria Sa. Toate acestea El le-a făcut „în Hristos Isus, Domnul nostru” spre glorificarea Sa.

Versetul 12

Efeseni 3.12: … în care avem îndrăzneală şi intrare cu încredere, prin credinţa în El.

 În versetul anterior apostolul a vorbit despre Domnul nostru Isus Hristos ca despre Acela care acum este glorificat în înălțime, singurul în care planul veșnic al lui Dumnezeu s-a realizat și împlinit. Acest plan se referă la binecuvântarea Adunării în identificarea ei cu Hristos, Capul ei glorificat – un adevăr minunat și o realitate minunată prin care, așa cum am văzut, îngerii și arhanghelii pot recunoaște „înțelepciunea atât de felurită a lui Dumnezeu”.

Dar aceasta nu este tot ce noi am primit în Hristos; căci prin El noi avem și îndrăzneală și acces la Dumnezeu, Tatăl nostru. Noi avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos și putem să venim în prezența lui Dumnezeu, Tatăl nostru, cu îndrăzneală și deplină încredere, fără teamă și fără frică. Inima Lui se bucură când venim în felul acesta și în Numele lui Isus Hristos, Fiul Său preaiubit, pășim înaintea tronului Său de har. „Având deci, fraților, îndrăzneală să intrăm în Locul Preasfânt prin sângele lui Isus … să ne apropiem cu inimă sinceră, în siguranța deplină a credinței” (Evrei 10.19,22). „Având deci un mare preot însemnat, care a străbătut cerurile, pe Isus, Fiul lui Dumnezeu, să ținem cu tărie mărturisirea noastră. – Să ne apropiem deci cu îndrăzneală de tronul harului, ca să primim îndurare și să găsim har, pentru ajutor la timpul potrivit” (Evrei 4.14,16).

Un suflet, care se încrede în dragostea Tatălui, nu se teme să vină în prezența Lui, ci se bucură să se găsească în prezența Sa și să locuiască acolo în părtășie cu El. Ah, de am avea înțelegere mai mare despre dragostea Tatălui! Vom constata că acestea sunt cele mai prețioase momente de care ne putem bucura, când în Numele Domnului nostru Isus Hristos, în care am crezut și în care ne încredem, stăm în părtășia cu El, bazându-ne pe deplin pe valabilitatea absolută a lucrării Sale la cruce, „în siguranța deplină a credinței”.

Necazurile lui Pavel

Versetul 13

Efeseni 3.13: De aceea, vă rog să nu vă descurajaţi din cauza necazurilor mele pentru voi, care sunt gloria voastră.

 La începutul acestui capitol îl vedem pe Pavel „un întemnițat în lanțuri”, ca unul sortit morții, și anume din cauza descoperirii tainei, pe care el o vestea, și care se referea la Adunare (alcătuită din iudei și păgâni) și partea ei cerească, pe care o poseda ca fiind unită cu Hristos. Aici în versetul 13 apostolul amintește din nou credincioșilor din Efes acest adevăr; și pentru ca inimile lor să nu se descurajeze din cauza suferințelor sale, el îi încurajează și îi roagă să nu se descurajeze din cauza suferințelor lui. Aceste suferințe vor fi mai degrabă spre folosul lor și spre întărirea credinței lor.

Apostolul era sub domnia tiranică a romanilor, care îl țineau în lanțuri. Dar tocmai în mijlocul acestor necazuri Duhul Sfânt preocupă inima lui cu poziția minunată a Adunării, ca fiind legată cu Hristos glorificat în cer și îl inspiră să scrie această scrisoare. Acest adevăr minunat l-a umplut și l-a făcut să-i roage să nu se descurajeze și să nu se clatine. Cât de minunată este unitatea la care Duhul Sfânt leagă între ele mădularele unui singur trup!  Apostolul privește necazurile lui nu ca fiind numai ale lui ci și ca glorie a lor.

O rugăciune deosebită

Versetul 14

Efeseni 3.14: Pentru aceasta îmi plec genunchii înaintea Tatălui, …

La studiul capitolului 1 am văzut că rugăciunile cele mai importante ale lui Pavel, pe care Duhul Sfânt ni le-a păstrat în Sfânta Scriptură, sunt acelea pe care el le-a făcut ca întemnițat în lanțuri. Ele sunt de o valoare inestimabilă și de foarte mare folos pentru noi. Această scrisoare conține două rugăciuni; prima am găsit-o în Efeseni 1.15-23; a doua o avem aici în Efeseni 3.14-21. La studiul Efeseni 1.5 ne-am referit deja la faptul că Dumnezeu era și este atât Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos cât și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos.

Fiecare din aceste două rugăciuni stă în context cu una din aceste două relații. Astfel, prima rugăciune este adresată „Dumnezeului Domnului nostru Isus Hristos”, a doua dimpotrivă, este adresată „Tatălui Domnului nostru Isus Hristos”. În prima rugăciune L-am văzut ca Om, al cărui Dumnezeu este „Dumnezeul Meu” (compară cu Matei 27.46Ioan 20.17); în timp ce în ultima rugăciune vedem pe Hristos în relația Sa unică în felul ei cu Tatăl ca singurul Fiu al Tatălui, relația Lui veșnică – „Tatăl Meu”.

Este de cea mai mare importanță să vedem diferența între aceste două rugăciuni. Subiectul primei rugăciuni este cunoașterea și luminarea, în timp ce subiectul celei de-a doua rugăciune este „omul lăuntric” și „Hristos în inimă”. Nu este suficient să ajungi la cunoștință, ci aceasta trebuie să dea roade spirituale în viața noastră practică, zilnică. Dacă citim prima rugăciune, ea ne conduce la studiul planului veșnic și la hotărârile minunate ale lui Dumnezeu. Dar studiul celei de-a doua rugăciune face inimile noastre să se reverse în admirație și adorarea Dumnezeului și Tatălui nostru și trezește în noi dorința să ne predăm pe deplin în dragoste Domnului Isus – Aceluia care ne-a iubit mai întâi.

„Pentru aceasta” – din cauza acestei taine sublime, făcute cunoscut în versetele anterioare – „îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos”. Gândurile și inima apostolului erau așa de umplute de mărimea și slava subiectului care îi sta înainte, că l-a condus să-și plece genunchii și să-și verse inima și sentimentele lui cele mai lăuntrice de simpatie înaintea lui Dumnezeu, Tatăl. Putem spune fără să exagerăm, că această rugăciune a lui Pavel este cea mai sublimă, este cununa tuturor celorlalte rugăciuni ale lui. Pentru credincioșii din Efes nu era o imagine necunoscută, să-l vadă pe Pavel plecându-și genunchii în rugăciune pentru ei. După ce el a adresat bătrânilor acelei adunări cuvintele de despărțire, „a îngenunchiat și s-a rugat împreună cu ei toți” (Faptele apostolilor 20.36). O, de am crește tot mai mult în cunoașterea poziției noastre minunate și a ceea ce am obținut în Hristos Isus, Domnul nostru, în care sunt ascunse bogății de nepătruns! Am avea atunci și genunchi plecați și inimi care se revarsă în adorare înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos.

Familii diferite

Versetul 15

Efeseni 3.15: … din care este numită orice familie, în ceruri şi pe pământ, …

În vechiul legământ Dumnezeu stătea în legătură numai cu poporul Israel ca „Iehova”. Dar dacă apostolul vorbește aici despre Dumnezeu ca „Tatăl Domnului nostru Isus Hristos”, atunci el ni-L prezintă nu numai ca pe Acela care stă în legătură numai cu poporul Israel, ci el ne prezintă pe Dumnezeu ca pe Creatorul universului întreg, al îngerilor și al oamenilor. Expresia „orice familie, în ceruri și pe pământ” cuprinde:

  1. îngeri și arhangheli, care sunt numiți fiii lui Dumnezeu (Iov 1.6; 38.7);
  2. toți credincioșii perioadelor de timp trecute, începând din zilele strămoșilor înainte și după potop;
  3. toți credincioșii din perioada actuală a harului; și
  4. toți credincioșii care vor fi pe pământ după răpirea Adunării; deci rămășița credincioasă a lui Israel și cei dintre națiuni care vor primi predicarea Evangheliei Împărăției.

Dumnezeu a rânduit fiecărei dintre aceste familii locul și poziția ei; ei nu au toți aceeași poziție, același loc. Astfel citim în Cuvântul lui Dumnezeu despre „mireasă”, soția Mielului și despre „prietenii” Mirelui. În Cântarea Cântărilor (Cântarea Cântărilor 6.8,9) citim și despre „împărătese”, „fecioare” și „fiice”. Fără îndoială fiecare din aceste „familii” are legătura ei deosebită cu Hristos, dar niciuna nu are legătura prețioasă cu El, așa cum o are mireasa Mielului ceresc – Adunarea, care este trupul Lui; căci noi suntem „mădulare ale trupului Său, din carnea Sa și din oasele Sale” (Efeseni 5.30).

Putere pentru omul lăuntric

Versetul 16

Efeseni 3.16: … ca să vă dea, după bogăţiile gloriei Sale, să fiţi întăriţi cu putere, prin Duhul Său, în omul dinăuntru, …

 Ce prețios este harul Dumnezeului și Tatălui nostru! Preamărit să-I fie Numele! Nu după imaginațiile noastre limitate, ci după bogăția Sa în slavă este El în stare să dea și va da (Filipeni 4.19). Orice vom cere de la El, niciodată noi nu vom putea cere de la El ce El nu ne poate da. El ne dă „după bogățiile gloriei Sale”. Se povestește că cineva a cerut odată o favoare din partea unui împărat. Împăratul i-a dat după măsura bogăției și dărniciei lui; el i-a dat mult mai mult decât a fost rugat să dea. Atunci cel care a primit darul i-a zis: „O, împăratul meu, aceasta este mult prea mult!” Dar împăratul a răspuns zâmbind: „Ție s-ar putea să-ți pară mult; însă eu gândesc, că nu ți-am dat mult”. Tot așa este și atunci când noi venim la Dumnezeu și Tatăl nostru și cu încredere Îi cerem ceva – El dă mai mult decât cerem sau gândim noi.

Această rugăciune a lui Pavel se aseamănă cu un lanț prețios din aur; este totodată un buchet din cele mai înalte rugăciuni spirituale: „ca să vă dea, … ca să fiți întăriți cu putere, prin Duhul Său, în omul dinăuntru”. Apostolul Pavel cunoștea slăbiciunea omului din propria experiență. El cunoștea înțelesul cuvintelor Domnului – „căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic”. El a înțeles și cuvintele de încurajare ale Domnului Isus: „Harul Meu îți este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârșită”. Acesta este motivul pentru care el în rugăciunea sa se roagă în primul rând ca ei să fie întăriți cu putere, prin Duhul Sfânt, în omul dinăuntru.

Duhul Sfânt locuiește realmente în credinciosul adevărat – o realitate de care apostolul deja în capitolul 1 ne asigură: „În care și voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, în care, de asemenea, crezând, ați fost pecetluiți cu Duhul Sfânt al promisiunii” (Efeseni 1.13). Dar ce noi avem nevoie așa de mare este, ca noi să fim întăriți cu puterea Sa în omul dinăuntru. Noi trebuie să imităm pe apostolul Pavel și permanent să ne plecăm genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, pentru ca El să ne întărească cu puterea Duhului Său Sfânt. Tocmai în aceste zile – zilele Laodiceei – când slăbiciunea și indiferența în mod regretabil stăpânesc pe mulți creștini, avem nevoie stringentă să ne golim inima înaintea Dumnezeului și Tatălui nostru, ca să fim întăriți cu putere prin Duhul Sfânt în omul dinăuntru.

Hristos locuiește în noi

Versetul 17

Efeseni 3.17: … ca Hristos să locuiască prin credinţă în inimile voastre, fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste, …

 Să observăm: scopul rugăciunii apostolului, pentru care el dorește să vadă pe credincioși întăriți cu putere prin Duhul Sfânt în omul dinăuntru, este ca Hristos să locuiască prin credință în inimile lor. Dacă Duhul Sfânt poate să domnească și să controleze pe creștinul adevărat, atunci El îi umple inima, mărturiile lui și gândurile lui cu Hristos Isus; da, El arată că Hristos este „mai frumos decât fiii oamenilor” (Psalmul 45) și că „cerul gurii Lui este plin de dulceață; ființa Lui este plină de farmec” (Cântarea cântărilor 5.16). „Acela Mă va glorifica”, spune Domnul ucenicilor Săi, „pentru că va primi din ce este al Meu și vă va face cunoscut” (Ioan 16.14). Nu este bine, să ne preocupăm prea mult în gândurile noastre cu lucrarea Duhului Sfânt în noi, oricât de minunată și de mare ar fi ea. Scopul locuirii și lucrării Lui în noi este să mărturisească despre Hristos, pentru ca Hristos să aibă locul care I se cuvine în inima noastră. Este important să luăm seama la intenția apostolului în rugăciunea sa. El nu se roagă pentru sfinții din Efes, ca ei să primească pe Hristos prin credință; căci ei L-au primit deja ca Mântuitor și Salvator. Ci el se roagă pentru o binecuvântare mult mai mare, și anume, ca El să poată ocupa pe deplin locul pe tronul inimii lor.

Este desigur adevărat, că fiecare credincios adevărat este în Hristos, „dacă este cineva în Hristos, este o creație nouă” (2 Corinteni 5.17); „Cunosc un om în Hristos …” (2 Corinteni 12.2). Însă unui astfel de om i se pune întrebarea: „Are numai Hristos locul deplin în inima ta?” Hristos nu dorește ca și altceva în afară de El să aibă loc în inima noastră. Căci dacă Hristos nu este Domn a toate, atunci El nu este nicidecum Domn. Când Hristos prin credință locuiește în inima credinciosului, atunci El Însuși vrea să fie și să umple toată existența lui. El este Domn peste aptitudinile noastre, peste sentimentele noastre, peste gândurile noastre și peste mădularele trupului nostru, pentru ca noi să ne aflăm cu adevărat pe drumul biruinței și în viața noastră pe pământ să putem savura bucuria care se revarsă. Ah, ferice de acela, a cărui viață este Hristos! „Hristos trăiește în mine” (Galateni 2.20). Noi ar trebui totdeauna să ne rugăm cu genunchii îndoiți Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, pentru ca aceasta să fie experiența inimilor noastre în toate zilele cât vom umbla în lumea aceasta.

Înrădăcinați și întemeiați în dragoste

Versetele 17,18

Efeseni 3.17,18: … ca Hristos să locuiască prin credinţă în inimile voastre, fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste, ca să fiţi deplin în stare să înţelegeţi împreună cu toţi sfinţii care sunt lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea; …

 Apostolul folosește aici cu privire la credincioși două imagini frumoase – „fiind înrădăcinați și întemeiați în dragoste”. Un tablou asemănător găsim în Coloseni 2.7: „înrădăcinați și fiind zidiți în El”. Noi suntem înrădăcinați în dragoste – dragostea lui Dumnezeu; suntem asemenea unui pom care își înfige rădăcinile adânc în pământ și astfel este capabil să se opună furtunilor și să-și dea rodul dorit la timpul lui. „Este ca un pom sădit lângă pâraie de apă, care își dă rodul la timpul lui și a cărui frunză nu vestejește” (Psalmul 1.3). Întemeiat în dragoste, ca o clădire de nezdruncinat așezată pe stâncă – El Însuși, Domnul nostru Isus Hristos, „Stânca veșniciilor”. „Voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3.9).

Mărimea tainei

Ca să fiți deplin în stare să înțelegeți împreună cu toți sfinții”. Vedem aici foloasele părtășiei sfinte între credincioși. Dacă suntem înrădăcinați și întemeiați în dragoste, atunci vom fi capabili să ne ajutăm și să ne sprijinim unii pe alții ca să înțelegem mai bine hotărârile harului lui Dumnezeu față de noi. Noi nu putem trăi unul fără altul; căci fiecare dintre noi este chemat ca mădular al trupului lui Hristos să slujească spre bunăstarea tuturor mădularelor. Chiar și mădularul cel mai neînsemnat și mai slab din acest trup este necesar și de nelipsit pentru celelalte mădulare ( 1 Corinteni 12.21-25).

Deci, dacă noi suntem înrădăcinați și întemeiați în dragoste, atunci noi suntem în stare să înțelegem care sunt lărgimea și lungimea și adâncimea și înălțimea; noi vom crește și progresa în cunoașterea acestei taine, care este tema deosebită a acestui capitol. Unii gândesc că cuvintele „lărgimea și lungimea și adâncimea și înălțimea” ar sta în legătură cu „dragostea lui Hristos”. Dar nu aceasta este intenția apostolului; căci cuvântul „și” din fraza următoare „și să cunoașteți dragostea lui Hristos” arată că înțelesul propoziției „să înțelegeți  … care sunt lărgimea și lungimea și adâncimea și înălțimea” trebuie să fie altceva decât dragostea lui Hristos. Este adevărat, apostolul nu spune aici explicit la ce se referă el prin lărgimea și lungimea și adâncimea și înălțimea. El lasă aceasta mai degrabă pe seama înțelegerii spirituale a cititorului, ca el să priceapă, că aceasta se referă la hotărârea veșnică a lui Dumnezeu cu privire la taina binecuvântată, de care apostolul este așa de umplut, când o tratează în această scrisoare și în mod deosebit în acest capitol.

Dragostea de nepătruns

Versetul 19

Efeseni 3.19: … şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece cunoştinţa, ca să fiţi umpluţi până la toată plinătatea lui Dumnezeu.

 Apostolul încheie rugăciunea sa pentru sfinți cu rugămintea uimitoare și minunată, ca ei să cunoască „dragostea lui Hristos, care întrece cunoștința”. Este ca și cum și el ar păstra vinul cel mai bună până la urmă. Este o chestiune binecuvântată, că crești în cunoștința și harul lui Dumnezeu față de noi, ca să înțelegi care sunt lărgimea și lățimea și înălțimea și adâncimea planului veșnic al lui Dumnezeu – această taină, care a fost ascunsă în timpurile de demult, dar care ne-a fost descoperită acum nouă ca fii ai lui Dumnezeu din această perioadă de timp nou testamentală deosebit de binecuvântată. Și totuși aici această minunată rugăciune a apostolului: „și să cunoașteți dragostea lui Hristos, care întrece cunoștința, ca să fiți umpluți până la toată plinătatea lui Dumnezeu.” Felul de exprimare al apostolului pare aici să se contrazică în sine însuși, ca și cum noi am fi capabili să recunoaștem ceva care întrece cunoștința. În realitate însă apostolul nu ne spune că noi vom fi vreodată capabili să înțelegem dragostea lui Hristos în deplina ei dimensiune, ci el dorește ca noi să creștem tot mai mult în cunoașterea și prețuirea acestei dragoste nemărginite. Este ca și cum apostolul ne-ar conduce la țărmul  unui ocean cu o adâncime și lățime inimaginabil de mare, pentru ca noi nici în viața aceasta și nici în veșnicie să fim în stare să atingem limitele sau capătul acestei dragoste.

Dragostea lui Hristos față de noi este tot așa de nelimitată, ca și dragostea Tatălui față de El – „cum M-a iubit pe Mine Tatăl, v-am iubit și Eu pe voi” (Ioan 15.9). Și așa cum în dragostea lui Dumnezeu, Tatăl, față de singurul Său Fiu, Domnul nostru, nu sunt limite, tot așa dragostea lui Hristos față de noi este fără măsură și fără sfârșit (compară cu Ioan 17.23). „Ah, Doamne Isuse, cât de minunat ești tu. Fă să Te cunoaștem, pe Tine și dragostea Ta, tot mai mult și s-o realizăm practic în viața noastră zilnică!” Deja aici pe pământ cunoaștem această dragoste a lui Hristos, care întrece orice cunoștință; ce minunat ar fi, dacă fiecare ar cunoaște-o și ar poseda-o.

Observă și, că în această rugăciune ne este arătată triunitatea lui Dumnezeu la lucru pentru binecuvântarea noastră. Apostolul și-a plecat genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos (Dumnezeu, Tatăl), pentru ca noi să fim întăriți cu putere prin Duhul Sfânt (Dumnezeu, Duhul Sfânt) în omul dinăuntru, ca Hristos (Dumnezeu, Fiul) prin credință să locuiască în inimile noastre, ca să cunoaștem dragostea lui Hristos care întrece cunoștința. Preamărit să-I fie Numele vrednic de adorare!

Toată plinătatea lui Dumnezeu

„Ca să fiți umpluți până la toată plinătatea lui Dumnezeu”. Fără îndoială acesta este rezultatul binecuvântat al locuirii prin credință a lui Hristos în inima noastră și cunoașterea dragostei Lui de nepătruns. Așa cum nouă ne este imposibil să cunoaștem dragostea lui Hristos care întrece cunoștința, tot așa nu ne este posibil să cunoaștem granițele plinătății lui Dumnezeu.

Există ceva mai minunat, decât că noi creaturi sărmane, încărcate cu toată slăbiciunea, să fim umplute de toată plinătatea lui Dumnezeu? Nu este de ajuns că apostolul în prima lui rugăciune din capitolul 1 implora ca noi să fim luminați, ca să cunoaștem că noi suntem trupul lui Hristos și plinătatea Aceluia care umple totul în toți; el dorește mai mult pentru noi. El dorește pentru noi, să fim umpluți cu putere prin Duhul Sfânt care locuiește în noi, până la toată plinătatea lui Dumnezeu Însuși. Deci, aceasta ar trebui să fie starea noastră practică și experiența reală, nu a duhului nostru ci a inimii noastre. Este o părtășie cu Dumnezeu care se aprofundează și crește, pe care noi ar trebui s-o realizăm, după ce am fost luminați și am fost conduși la cunoașterea poziției noastre în Hristos.

Solomon s-a rugat la sfințirea Templului: „Iată, cerurile și cerurile cerurilor nu Te cuprind, cu cât mai puțin casa aceasta pe care am construit-o eu!” (1 Împărați 8.27). Cu toate că aceasta este pe deplin adevărat, El locuiește totuși „cu cel cu duhul zdrobit și smerit” (Isaia 57.15). Și apostolul Ioan spune: „Cine ține poruncile Lui rămâne în El, și El în el”; „Dumnezeu este dragoste; și cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu în el” (1 Ioan 3.24; 4.16). Domnul Isus Însuși spune alor Săi: „Rămâneți în Mine și Eu în voi” (Ioan 15.4). Toate aceste expresii ne dau o imagine despre însemnătatea cuvintelor apostolului: „ca să fiți umpluți până la toată plinătatea lui Dumnezeu”. Un rob al Domnului explică aceste cuvinte foarte frumos: „Dacă pui în ocean un vas deschis, atunci vasul este în ocean și oceanul este în vas”. Facă Dumnezeu ca inimile noastre să fie așa de deschise pentru El și ca noi să fim totdeauna în părtășie deplină cu El, ca aceasta să fie experiența noastră permanentă, binecuvântată – „umpluți până la toată plinătatea lui Dumnezeu”. Duhul Sfânt ne vorbește aici de „plinătatea lui Dumnezeu”. În Efeseni 4.13 El spune: „plinătatea lui Hristos”, în Efeseni 5.18: „umpluți de Duh”. Spune, ce ne trebuie mai mult?

Pentru Dumnezeu nu este nimic imposibil

Versetele 20,21

Efeseni 3.20,21: Iar a Celui care poate să facă nespus mai mult decât toate câte cerem sau gândim noi, potrivit puterii care lucrează în noi, a Lui fie gloria în Adunarea în Hristos Isus, pentru toate generaţiile veacului veacurilor! Amin.

Apostolul pecetluiește această primă parte a scrisorii sale – cea de învățătură – cu această frumoasă cântare de laudă. În versetele anterioare l-am văzut plecându-și genunchii rugându-se pentru sfinți această rugăciune deosebit de profundă și prețioasă. Acum însă inima lui se revarsă cu laudă și mulțumire către Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care este capabil să dea mai mult decât implorăm noi.

Este instructiv să observăm, că expresia „poate” se întâlnește de trei ori în Noul Testament – și de fiecare dată într-o cântare de laudă. O găsim astfel aici, și apoi și în Romani 16.25-27, unde apostolul spune: „Iar Aceluia care poate să vă întărească, după Evanghelia mea și predicarea lui Isus Hristos …, singurului Dumnezeu înțelept, Lui fie glorie, prin Isus Hristos, pentru totdeauna! Amin.” Și în epistola lui Iuda, citim de asemenea în Iuda 24,25: „Iar Aceluia care poate să vă păzească fără poticnire și să vă așeze înaintea gloriei sale fără vină, cu mare bucurie, singurului Dumnezeu, Mântuitor al nostru prin Isus Hristos, Domnul nostru, fie glorie, măreție, putere și autoritate, mai înainte de orice veac, și acum și în toate veacurile! Amin.” Ce mare este puterea Dumnezeului nostru, cu care avem a face! Adorarea este plăcută inimii Sale și ea umple și inima noastră cu bucurie.

Vedem aici de asemenea, cât de mare era credința și încrederea apostolului în puterea lui Dumnezeu. Pentru el nu este destul să spună: „Iar a Celui care poate să facă nespus mai mult decât toate câte cerem”; căci puterea de înțelegere spirituală a lui Pavel era mai mare decât aceasta; nu este nici destul să spui: „… care poate să facă nespus de mai mult”. Ci credința în Dumnezeu și în puterea Lui mare îl face să spună: „Iar a Celui care poate să facă nespus mai mult decât toate câte cerem sau gândim noi”. În rugăciunea sa el s-a rugat mai înainte pentru sfinți, ca ei să cunoască dragostea lui Hristos, care întrece cunoștința și să fie umpluți până la toată plinătatea lui Dumnezeu. Și deoarece nouă deseori ni se pare că noi niciodată nu vom avea parte de astfel de experiențe, Duhul Sfânt ne îndreaptă inimile spre Dumnezeu, care nu numai că poate face ce cerem noi, ci El poate face nespus mai mult decât putem noi cere sau gândi. Ah, dacă credința noastră s-ar întări și ar crește în puterea lui Dumnezeu, pentru ca noi în toate împrejurările diferite ale vieții să mergem în deplină certitudine și încredere în El, conștienți fiind că El „poate face”. Puterea Lui nu cunoaște limite, Lui nu-I este nimic imposibil.

Puterea care locuiește în noi

Dumnezeul nostru poate … să facă … „potrivit puterii care lucrează în noi”. Această putere este puterea lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt, care locuiește în fiecare credincios adevărat. Creștinul adevărat este un templu al lui Dumnezeu, „căci templul lui Dumnezeu este sfânt, și așa sunteți voi” (1 Corinteni 3.17). „Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, care este în voi, pe care Îl aveți de la Dumnezeu, și voi nu sunteți ai voștri?” (1 Corinteni 6.19). Da, preaiubiților, acum puterea lui Dumnezeu este în noi, cei care credem, tot așa de activă cum a fost puterea Sa divină față de noi, așa cum am găsit în capitolul 1 versetul 19: „ca să știți … ce este nemărginita mărime a puterii Lui față de noi (sau: cu privire la noi), care credem” (Efeseni 1.19). Aceasta este puterea care L-a înviat pe Hristos dintre morți (și în El și noi) – puterea Sa „față de noi”. Dar aici la sfârșitul capitolului 3 Duhul Sfânt ne pune înainte puterea care lucrează acum în noi, și prin care noi cunoaștem dragostea lui Hristos care întrece cunoștința, și care ne umple până la toată plinătatea lui Dumnezeu.

Dumnezeu poate … să facă … „potrivit puterii care lucrează în noi”, pentru ca noi, în măsura în care noi ne predăm puterii și lucrării Duhului Sfânt în viața noastră zilnică, în aceeași măsură să fim capabili să aducem rod și să ne bucurăm de binecuvântările acestei puteri dumnezeiești nelmitate.

Lui să-I fie gloria în Adunare

„… a Lui fie gloria în Adunarea în Hristos Isus, pentru toate generațiile veacului veacurilor! Amin.” Ce poziție sublimă și minunată a dat Dumnezeu Adunării! Această cântare de laudă descrie această poziție. Dumnezeu Și-a propus, ca Adunarea să fie pe parcursul tuturor generațiilor și fără sfârșit spre glorificarea Lui, spre lauda Lui în prezent și în veșnicie! Nu va exista nici un timp, nici un veac, în care Adunarea să nu fie „mireasa Mielului” spre glorificarea lui Dumnezeu. Și în veșnicia viitoare, după ce cerul dintâi, pământul dintâi și marea nu va mai fi, Adunarea va fi „cortul lui Dumnezeu la oameni” (Apocalipsa 21.1-3). Toți răscumpărații (cu excepția sfinților care aparțin Adunării) vor privi în veșnicie acest „cort al lui Dumnezeu”. Observă că Apocalipsa 21.9-23 arată clar, că noi în „cetatea sfântă, noul Ierusalim”, găsim prezentarea simbolică a „miresei, soția Mielului”, care este Adunarea, locul de locuire al lui Dumnezeu deja în timpul acesta și pentru toată veșnicia. Ea este acum locuința lui Dumnezeu în Duh (Efeseni 2.20-22), dar și în veșnicia viitoare ea va fi locuința, cortul lui Dumnezeu (Apocalipsa 21.3), prin care El va locui în mijlocul acelora care pe de o parte în timpurile Vechiului Testament, înainte să existe Adunarea, și pe de altă parte în perioada de după Adunare, aceasta este în timpul  Necazului cel mare și al Împărăției de o mie de ani, au fost mântuiți.

Trebuie însă să accentuăm, că Adunarea – despărțită de Hristos – nu poate fi niciodată spre glorificarea lui Dumnezeu. Căci fără Hristos noi era străini și dușmani ai lui Dumnezeu. Însă atunci când Adunarea a fost legată cu Hristos, El a devenit Capul ei și ea trupul Său spre glorificarea lui Dumnezeu. „A Lui fie gloria în Adunarea în Hristos Isus, pentru toate generațiile veacului veacurilor! Amin.”

Fie ca atât cititorul cât și scriitorul să se unească cu apostolul, ca să-și plece genunchii înaintea lui Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Isus Hristos cu rugămintea, ca El să ne ajute să realizăm practic tot ce include rugăciunea apostolului! Facă Dumnezeu, ca noi să avem parte și de sentimentele și simpatiile apostolului, care l-au condus la această cântare de laudă minunată, ca el să poată spune cu tot adevărul și toată sinceritatea: „Amin!”

Epistola către Efeseni (2)
Capitolul 2

Matta Behnam

Versete călăuzitoare: Efeseni 2

Trupul lui Hristos

La începutul studiului nostru am văzut, că tema principală a acestei epistole este „Hristos și Adunarea”, precum și legătura intimă și veșnică dintre ei. Această legătură ne este arătată de Duhul Sfânt în această epistolă sub diferite aspecte. Am văzut deja, cum ne prezintă Duhul Sfânt în primul capitol legătura care există între Domnul nostru Isus Hristos ca și Cap al Trupului și al Adunării, privită ca Trup al Său. Această Adunare este Trupul lui Hristos, și toți credincioșii sunt fiecare în parte mădulare ale acestui Trup. Capul este acum în cer, și după înălțarea lui Hristos la cer Duhul Sfânt a venit aici jos pe pământ pentru ca El să conducă suflete la Hristos, sau mai bine zis, ca să adune mădularele acestui Trup. Când acest Trup va fi complet, Domnul Isus, care este Capul Trupului, va veni să ia la Sine toate mădularele, pentru ca ele să fie veșnic în slava Sa.

Casa lui Dumnezeu

În acest al doilea capitol, Duhul Sfânt ne arată pe Hristos și Adunarea în tabloul unei „case”.

Adevărații credincioși sunt „Casa lui Dumnezeu”, clădită pe temelia apostolilor și prorocilor – aceasta înseamnă, a prorocilor Noului Testament. Domnul nostru Isus Hristos este El Însuși „Piatra de unghi”, „în care toată zidirea, îmbinată împreună, crește spre a fi un Templu sfânt în Domnul, în care și voi sunteți zidiți împreună, pentru a fi o locuință a lui Dumnezeu în Duhul” (Efeseni 2.19-22). Lui să-I fie toată slava, care El Însuși este Piatra de unghi, așa cum El este și Acela care a început clădirea și o și va termina: „Eu voi zidi Adunarea Mea” (Matei 16.18). Vedem astfel pe Hristos, Domnul nostru, atât ca și Cap al Trupului, cât și ca Piatra de unghi, care ține împreună clădirea și o va păzi până la sfârșit (compară cu Efeseni 2.20Isaia 28.16Zaharia 4.71 Petru 2.6). El este atât Piatră de unghi, cât și „Capul unghiului” (Psalmul 118.22Matei 21.42Marcu 12.10Luca 20.17Faptele apostolilor 4.111 Petru 2.7). Aceasta este al doilea aspect minunat, pe care Duhul Sfânt ni-l arată despre legătura intimă și veșnică dintre Hristos și Adunare.

A Privire de ansamblu asupra versetelor 1-10

În acest al doilea capitol, Duhul Sfânt ne arată, că pentru Dumnezeu a fost totodată absolut necesar să creeze o creație nouă, aceasta înseamnă, că El a trebuit să creeze pe om din nou, pe care El deja la început l-a creat după chipul Său (Geneza 1.27). Din cauza neascultării lui, omul a pierdut poziția lui înaltă, în care l-a așezat Dumnezeu. De aceea la împlinirea vremii Fiul lui Dumnezeu a devenit Om, fiind născut dintr-o fecioară și a trăit o viață unică în felul ei, o viață sfântă. La cruce a murit moartea de ispășire și a înviat dintre cei morți, pentru ca să readucă din nou la Dumnezeu această creație decăzută. Aceasta este ceea ce vrea Duhul Sfânt să pună înaintea inimilor noastre. El ne arată cât de degenerați, de stricați și demni de a fi urât eram noi, înainte ca harul bogat al lui Dumnezeu să ne salveze, și cât de mult noi ca oameni decăzuți aveam nevoie de o creație nouă. În afară de aceasta ne arată cât de adâncă era despărțirea omului păcătos de Dumnezeu:

  • ca urmare a stării lui spirituale ca mort (Efeseni 2.1-10)
  • ca urmare – în mod deosebit a celor dintre națiuni – a depărtării mari de Dumnezeu (Efeseni 2.11,12).

Apostolul folosește în prima parte a acestui capitol un stil deosebit: el ne prezintă adevărurile în patru grupe de câte trei; sau altfel spus, în patru grupe, fiecare grupă conținând trei adevăruri:

  1. Prima grupă ne arată pe cei trei dușmani ai omului:
    – lumea (Efeseni 2.2)
    – diavolul, care este căpetenia autorității văzduhului (Efeseni2.2)
    – carnea (Efeseni 2.3)
  2. Grupa a doua descrie rezultatele demne de a fi urâte, pe care acești trei dușmani le-au produs în oameni, și anume:
    – „morți în greșeli și păcate” (versetul 1), apoi ei au devenit
    – „fii ai neascultării” (versetul 2) și drept urmare
    – „copii ai mâniei” (versetul 3).
  3. În grupa a treia avem însușirile minunate ale lui Dumnezeu în salvarea omului și în binecuvântările Sale:
    – „bogat în îndurare” (Efeseni 2.4)
    – „dragoste mare” (Efeseni 2.4)
    – „nemărginitele bogății ale harului Său” (Efeseni 2.5,7).
  4. Grupa a patra ne arată trei rezultate minunate ale acestor căi ale lui Dumnezeu:
    – „adus la viață împreună cu Hristos” (Efeseni 2.5)
    – „înviat împreună” (Efeseni 2.6)
    – „așezat împreună în cele cerești în Hristos Isus” (Efeseni 2.6).

Mai există și o altă realitate importantă, pe care Duhul Sfânt ne-o prezintă în aceste versete:

  • trecutul nostru (Efeseni 2.1-4)
  • prezentul nostru (Efeseni 2.4-6)
  • viitorul nostru (Efeseni2.7).

Preamărit să-I fie Numele demn de adorare, că El, cu toată amintirea trecutului nostru rușinos, ne prezintă în același timp spre bucuria noastră prezentul nostru fericit cu viitorul nostru minunat!

Morți spiritual

Versetul 1

Efeseni 2.1: … şi voi eraţi morţi în greşelile şi în păcatele voastre …

În măsura în care crește înțelegerea noastră ca credincioși cu privire la starea noastră păcătoasă de la natură, în aceeași măsură va crește și înțelegerea noastră cu privire la ce harul lui Dumnezeu lucrează pentru noi și în noi și prin aceasta se mărește adorarea și cântarea de laudă a inimilor noastre. Noi nu am fost simplu slabi și bolnavi din punct de vedere spiritual, așa că un medicament oarecare ne-ar fi putut ajuta în reînviorare și vindecare. Nu! Noi eram morți în greșeli și păcate. Aceasta este, ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu ne face aici clar. Ce lovitură în față este această constatare divină pentru omul natural și pentru toți care se sprijină pe propria dreptate. Noi am fost absolut incapabili să ne salvăm singuri, căci un mort nu poate face nici cel mai mic lucru ca să se aducă la viață; el este și rămâne mort spiritual. Cu cât se îndepărtează mai mult de Domnul Isus, Izvorul vieții, cu atât el este mai mult mort și de aceea fără valoare înaintea lui Dumnezeu. El este mort în greșeli și păcate; aceasta înseamnă, el nu este numai vinovat și are nu numai nevoie de iertare ca păcătos, ci el este mort spiritual și are nevoie mai mult decât numai iertarea păcatelor: el are nevoie de o viață nouă, divină. De aceea el trebuie să se nască din nou, el trebuie să primească o viață nouă din Dumnezeu prin credința în Isus Hristos.

Cuvântul lui Dumnezeu ne învață, că există trei feluri de moarte:

  1. moartea corporală (fizică); aceasta este despărțirea duhului de trup (1 Corinteni 15.21,22).
  2. moartea spirituală; aceasta este despărțirea omului de Dumnezeu (1 Ioan 5.12Efeseni 2.1; 4.18).
  3. moartea „a doua”; aceasta este îndepărtarea veșnică din prezența lui Dumnezeu, iazul de foc (1 Corinteni 6.9-102 Tesaloniceni 1.9Apocalipsa 20.14,15).

În primul verset al capitolului nostru apostolul vorbește deci despre al doilea fel de moarte, aceasta este moartea spirituală. În alte locuri din Cuvântul lui Dumnezeu ni se arată foarte clar, că întreg neamul de oameni este mort spiritual, „„mort în greșeli și păcate”„, indiferent dacă omul vrea sau nu vrea să recunoască. Atâta timp cât omul nu primește pe Domnul Isus, Cel care este viața veșnică, el rămâne în această stare de moarte spirituală (compară cu Geneza 2.17Romani 5.12). Când apoi în această stare de moarte spirituală sufere moartea corporală, atunci în final va avea parte și de moartea veșnică („moartea a doua”, Apocalipsa 20.6). Oricâte eforturi ar face omul pentru a se autoîmbunătăți, ca să trăiască pentru Dumnezeu, nu va avea nici un succes, căci el este mort spiritual. Așa cum a spus odată un slujitor al Domnului: „Tu nu poți trăi pentru Dumnezeu, dacă mai întâi nu ai primit viața lui Dumnezeu”.

Un slujitor dotat al lui Dumnezeu a ținut evanghelizări într-o sală a căminului CVJM. Într-o seară secretarul acestui cămin i-a arătat o carte poștală cu următoarea inscripție: „Mă oblig cu toată sinceritatea să duc o viață religioasă creștină”. Pe cartea poștală era prevăzut un loc pentru semnătura celui care se obliga în felul acesta. Secretarul l-a întrebat pe slujitorul Domnului: „Care este părerea dumneavoastră despre această obligație (această juruință)? Nu este ea un lucru bun?” Slujitorul Domnului a răspuns: „Cum poate vreun om din lumea aceasta să trăiască o viață creștină, căci el este mort spiritual?” Da, la ce folosește unui păcătos o astfel de juruință? Nu poți duce o viață creștină atâta timp cât nu L-ai primit pe Hristos. Nu negăm nicidecum faptul că între oameni sunt diferite grade de viață rea și păcătoasă. Nu toți sunt pe același nivel de caracter, nu toți au aceeași comportare bună, și nici nu practică toți răul în același fel. Însă cu toate acestea ei sunt morți spiritual, cu toată diferența recunoscută în morală și caracter.

Cu toate că fiica lui Iair era de numai câteva clipe moartă, atunci când Domnul Isus a venit în casa tatălui ei, ea era totuși complet moartă, fără viață. Probabil trăsăturile feței ei încă nu se schimbaseră, arătau ca și cum ea ar fi vie; probabil că ea încă mai era frumoasă în ochii părinților ei, deoarece putrezirea nu începuse încă să-și facă lucrarea, dar cu toate acestea ea era moartă!

Tot așa a fost și atunci când Domnul Isus a venit în Nain și a văzut cum duceau afară din cetate pe singurul fiu al acelei văduve (Luca 7.11-17). Tânărul era mort demult, și cu siguranță aspectul lui exterior nu mai era așa de proaspăt ca la fiica lui Iair. Însă între aceștia nu era nici o  deosebire – ambii erau morți. Cu o altă ocazie Domnul a venit la Betania la mormântul lui Lazăr. Și când El a spus celor care erau prezenți acolo: „„Dați piatra la o parte!”„, El a fost întâmpinat cu împotrivire din partea Martei: „„Doamne, deja miroase greu, pentru că este mort de patru zile”„. Dar Domnul a dat viață și aceluia care nu numai murise, ci deja de patru zile era în mormânt și trupul lui începuse să putrezească, așa că el mirosea deja. În felul acesta între cei trei nu era nici o deosebire în punctul cel mai important – ei erau toți în același fel morți… căci nu este nici o diferență. Toți trei aveau nevoie de Prințul vieții, de Fiul lui Dumnezeu, preamărit în veci, care a dăruit fiecăruia viața nouă prin puterea Sa dătătoare de viață.

În același fel și noi toți am fost morți spiritual, înainte ca Domnul Isus Hristos să ne dea viața veșnică. Cu siguranță unii din noi au trăit o viață păcătoasă și stricată, în timp ce alții n-au fost așa de adânc încurcați în poftele păcatului și așa de mult înaintați în rău. Dar noi toți am fost absolut morți înaintea lui Dumnezeu și aveam nevoie de o viață nouă, divină, de la Acela care El Însuși este sursa și originea vieții – de la Domnul nostru Isus Hristos.

Umblarea noastră de odinioară

Versetul 2

Efeseni 2.2: … în care aţi umblat odinioară, potrivit veacului lumii acesteia, după căpetenia autorităţii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fiii neascultării; …

Observă atent cele două cuvinte pe care Duhul Sfânt le folosește aici, ca să ne descrie – nu starea noastră actuală – starea în care ne-am aflat înainte de înnoirea noastră spirituală: cuvintele „erați” (Efeseni 2.1) și „odinioară” (Efeseni 2.2). Noi eram morți în greșeli și în păcate, în care noi umblam odinioară potrivit veacului lumii acesteia. Cu adevărat, cât de îngrozitoare era o astfel de moarte! Morți spiritual și prin umblarea noastră potrivit cu principiile lumii acesteia rea eram complet despărțiți de Dumnezeu! Nu aveam nici înclinația și nici dorința să ne comportăm și să acționăm potrivit cu voința lui Dumnezeu.

Iov a descris cu mult timp înainte această stare, în care noi eram odinioară și în care se află toți care sunt încă departe de Dumnezeu: „Și ei Îi spun lui Dumnezeu: ‚Pleacă de la noi, pentru că nu dorim cunoștința căilor Tale! Ce este Cel Atotputernic, ca să-I slujim?Și ce ne folosește dacă ne vom ruga Lui?’” (Iov 21.14,15). Ce stare îngrozitoare! Căci dacă cineva vrea ca Dumnezeu să plece astăzi de la el, fără îndoială acela va trebui să stea odată înaintea Lui, când El va fi Judecător. Acela care respinge mântuirea lui Dumnezeu și desconsideră pe singurul Salvator de la judecata asupra păcatului, fără nici o îndoială va trebui să apară înaintea Lui în păcatele sale și va merge pentru totdeauna la pierzare.

Noi umblam „potrivit veacului lumii acesteia, după căpetenia autorității văzduhului”. Expresia „căpetenia autorității văzduhului” arată clar domnia deplină a căpeteniei îngerilor răi asupra lumii acesteia. Așa după cum aerul pătrunde aici totul, tot așa diavolul pătrunde totul în lumea aceasta. El este dumnezeul lumii acesteia. Însă sfinții născuți din nou au fost eliberați de puterea întunericului și au fost strămutați în Împărăția Fiului dragostei Sale. (Coloseni 1.13). Însă cei necredincioși se află sub domnia lui Satan; căci este lucrarea lui Satan să-i țină pe oameni departe de Dumnezeu. El îi conduce după voia lor proprie într-o stare de orbire, „ca lumina Evangheliei gloriei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” (2 Corinteni 4.4). Deci aceasta este descrierea desăvârșit de potrivită a stării noastre, făcută de Dumnezeu, în care ne aflam înainte de întoarcerea noastră la Dumnezeu. Dar și ce tablou al necredincioșilor, care încă mai sunt sub robia căpeteniei autorității văzduhului, „a duhului care lucrează acum în fiii neascultării”! Cât de deplâns este partea sufletului care nu și-a luat încă refugiu la Domnul Isus Hristos, singurul Mântuitor! Cât de binecuvântat este pe de altă parte sufletul care a experimentat eliberarea fericită de sub robia lui Satan prin puterea Celui mai tare, care a fost în stare să lege pe cel tare și să-i jefuiască casa!

Fii ai neascultării

Noi eram „fii ai neascultării”, și această neascultare am moștenit-o de la tatăl nostru, de la Adam. Dar glorificat să fie Numele Domnului nostru Isus Hristos, care prin ascultarea Lui până la moarte ne-a făcut „fii ai ascultării” (1 Petru 1.14)! Cât de necuprins de mare este diferența dintre ceea ce am moștenit de la primul om și ceea ce Omul al doilea, Domnul Isus Hristos, ne-a dat să moștenim: „Pentru că, după cum prin neascultarea unui singur om cei mulți au fost făcuți păcătoși, tot așa prin ascultarea Unuia singur, cei mulți vor fi făcuți drepți” (Romani 5.19). Ce privilegiu, ca prin harul Dumnezeului nostru să fim scoși din starea noastră de fii ai neascultării și să fim făcuți copii ai ascultării! Așa după cum noi acum posedăm cu adevărat acest privilegiu binecuvântat, tot așa noi avem și responsabilitatea mare de a umbla corespunzător poziției noastre înalte: „Ca niște copii ai ascultării, nu vă potriviți poftelor pe care le aveați altădată, când erați în neștiință. Ci, după cum Cel care va chemat este sfânt, fiți și voi sfinți în toată purtarea voastră” (1 Petru 1.14-15).

Un om sărac este acela care este departe de Dumnezeu – un om nenorocit este cel care, făcut din țărână, perseverează toată viața lui în neascultare de Dumnezeu și de voia Sa revelată. Însă cât de minunată este în același timp îndelunga răbdare a lui Dumnezeu față de astfel de oameni nenorociți, față de „fiii neascultării”! Dar îndelunga răbdare a lui Dumnezeu se limitează la ceasul harului și la ziua mântuirii, căci cu siguranță va veni timpul, când „anul de îndurare al Domnului” se va sfârși și va începe „ziua răzbunării”, acea zi de judecăți îngrozitoare și condamnare înspăimântătoare. Ah, fie ca cititorul acestor rânduri, în măsura în care el încă nu și-a luat refugiul la Isus ca Mântuitor personal al său, să vină acum la El, înainte ca să piardă pentru totdeauna ocazia. „Iată, acum este timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii”; „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inima” (2 Corinteni 6.2Psalmul 95.7-8).

Voia cărnii și a gândurilor

Versetul 3

Efeseni 2.3: … printre care şi noi toţi trăiam odinioară în poftele cărnii noastre, făcând voia cărnii şi a gândurilor şi eram, din fire, copii ai mâniei, ca şi ceilalţi.

Apostolul schimbă acum forma exprimării sale de la „voi” în „noi”. Până acum li s-a adresat, credincioșilor din Efes, cu „voi”, căci ei erau dintre națiuni. Acum el include și pe iudei și spune, că el însuși este unul dintre ei, „noi”. Prin aceasta arată clar, fără echivoc, că și ei toți (iudeii) erau morți în greșeli și păcate, tot așa de morți ca și națiunile, „printre care (națiunile) și noi toți (iudeii) trăiam odinioară în poftele cărnii noastre”. Acest adevăr îl dezbate apostolul mai departe în scrisoarea sa către Romani, capitolul 3: „Atunci ce, suntem noi (iudeii) mai buni? Nicidecum: pentru că mai înainte i-am acuzat și pe iudei și pe greci, că toți sunt sub păcat, după cum este scris: ‚Nu este nici unul drept, nici unul măcar.’”

Toți oamenii sunt măsurați cu etalonul lui Dumnezeu – etalonul sfințeniei Sale -, care este Hristos Însuși. De aceea toți stau înaintea lui Dumnezeu pe același fundament al evaluării: „mort spiritual”. Aceasta este sentința lui Dumnezeu. Există diverse trepte sau grade de moarte? Nu! În realitate toți eram morți, atât păgânii cât și iudeii, morți spiritual și străini de viața lui Dumnezeu. Aceasta este ce apostolul confirmă, atunci când continuă: „printre care și noi toți trăiam odinioară în poftele cărnii noastre, făcând voia cărnii și a gândurilor”. Aceasta este o descriere veridică a tuturor oamenilor fără diferență și fără excepție. Chiar dacă printre ei sunt moraliști sau filantropi, savanți sau filozofi, singura întrebare, chiar și pentru cei mai avansați sau mai morali dintre ei, este: Este vreo fărâmă de viață divină în ei, sau au ei vreo convingere spirituală de a face voia lui Dumnezeu? Răspunsul este: Nu! S-ar putea ca în exterior să lucreze realmente ca să-și schimbe și să-și îmbunătățească caracterul, însă în toate acestea Dumnezeu rămâne departe de gândurile lor și ei nu au nici un loc pentru El în inima lor. Fie că este vorba de iudei sau de păgâni, aceasta este adevărat pentru toți oamenii.

Apostolul scoate aici în evidență două forme de dorințe și de pofte: voia cărnii și voia gândurilor. Dorințele și poftele păcătoase ale cărnii au aceeași sursă ca și cele mai sublime gânduri ale omului: natura omenească decăzută; căci „ce este născut din carne este carne”. Imaginează-ți că un om voia să se dedice cu totul în slujba științei și să facă din ea singurul scop al vieții lui. Va fi această voință în concordanță cu voia lui Dumnezeu? (Nu vrem nicidecum să dezapreciem binefacerile științei; dar când știința devine singurul scop, scopul exclusiv al vieții, atunci aceasta este „voia gândurilor”). Fără îndoială răspunsul la această întrebare este: Nu! Noi putem desigur spune, că în realitate aceasta este acțiunea „voii gândurilor” omului și a dorințelor duhului omului; și de aceea în această privință nu este nici o diferență între activitățile unor astfel de oameni și faptele acelora care trăiesc în poftele cărnii, prin aceea că ei „fac voia cărnii”.

Mândrie, egoism, îngrijorările după lucrurile lumii acesteia, și așa mai departe, iau toate naștere din voia gândurilor, și înaintea lui Dumnezeu nu este nici o diferență între ele și poftele cărnii.

În primele trei capitole ale epistolei către Romani ne este prezentat un tablou îngrozitor al dorințelor și poftelor cărnii, în timp ce în primele trei capitole ale primei epistole către Corinteni (unde găsim lauda de sine cu privire la educația și înțelepciunea omenească) ne sunt prezentate poftele gândurilor. Și una și cealaltă sunt la fel de rele înaintea lui Dumnezeu. Ce realitate prețioasă este dimpotrivă, că eu nu-mi aparțin mie, ci Aceluia care m-a răscumpărat cu sângele Lui prețios și m-a mântuit și mi-a dăruit viața veșnică, El Însuși fiind viața mea! Pot eu acum din această cauză să urmez fără grijă dorințele cărnii și gândurilor? Dimpotrivă! Nu este mai degrabă obligația mea, da, privilegiul meu, să nu mai trăiesc pentru mine însumi, ci pentru Acela care a murit pentru mine și a înviat?

Noi eram „din fire copii ai mâniei, ca și ceilalți”. Acesta este trecutul nostru, am fost născuți în nelegiuire și concepuți în păcat, născuți prin păcat și în păcat – necurați și acoperiți cu nelegiuire. Acesta este adevăratul tablou al tuturor oamenilor, fără deosebire – aceasta este valabil atât pentru oamenii cei mai buni cât și pentru oamenii cei mai răi, atât pentru iudei cât și pentru cei dintre națiuni; căci „din fire eram copii ai mâniei”. Însă Dumnezeu nu a creat pe om în această stare, omul a preferat părtășia cu Satan în locul părtășiei cu Dumnezeu și în felul acesta a devenit un fiu al neascultării și un copil al mâniei. Ce stare nenorocită! Dar Dumnezeu în bunătatea Sa, îndurarea și harul Său ne-a salvat din această stare deplorabilă prin mijlocirea Fiului Său preaiubit, prin Domnul nostru Isus Hristos, prin lucrarea Sa la cruce.

Cine este Dumnezeu

Versetele 4,5

Efeseni 2.4,5: Dar Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru dragostea Lui mare cu care ne-a iubit (fiind şi noi morţi în greşeli), ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi) …

În versetele anterioare am văzut în primele două grupe mai întâi pe cei trei dușmani ai omului – lumea, carnea, diavolul; apoi cele trei rezultate îngrozitoare – morți în greșeli și păcate, fii ai neascultării și în consecință copii ai mâniei. Ajungem acum la cea de-a treia binecuvântată grupă de câte trei, care ne aduce mai aproape căile minunate ale lui Dumnezeu în salvarea și binecuvântarea omului:

  1. îndurarea bogată a lui Dumnezeu,
  2. dragostea divină care se revarsă,
  3. bogăția copleșitoare a harului Său (Efeseni 2.4,7).
  1. Îndurarea Sa bogată
    Noi eram morți spiritual, fără putere și incapabili să ne salvăm singuri. Însă Dumnezeu, „fiind bogat în îndurare”, a venit să ne salveze și să ne dea viața. Vai, cât de mari sunt bogățiile divine și desăvârșite! În primul capitol am văzut „bogăția harului Său” (Efeseni 1.7) și „bogăția slavei Sale” (Efeseni 1.18). Aici avem „bogat în îndurare”. Dumnezeu nu este numai plin de îndurare, ci este „bogat” în îndurare, și aceasta este tocmai ceea ce avem noi nevoie, deoarece noi eram morți și străini de viața lui Dumnezeu. Dar pe lângă faptul că El ne-a eliberat de starea noastră jalnică și suferință, El ne-a dăruit și viața veșnică.
  2. Dragostea Lui mare
    Așa după cum Dumnezeu este bogat în îndurare, tot așa El este mare în dragostea Sa – „pentru dragostea Lui mare cu care ne-a iubit”. Căci din plinătatea inimii iubitoare a lui Dumnezeu față de noi păcătoșii a curs îndurarea Sa bogată spre noi. Și așa cum îndurarea Sa este bogată, tot așa dragostea Sa se revarsă. „Dumnezeu Își arată propria Lui dragoste față de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi”. (Romani 5.8). Da, cu adevărat, El ne-a iubit „din pricina dragostei Lui mare”, „pe când noi eram încă păcătoși”. „În aceasta a fost arătată dragostea lui Dumnezeu față de noi, că Dumnezeu L-a trimis pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. În aceasta este dragostea, nu pentru că noi L-am iubit pe Dumnezeu, ci pentru că El ne-a iubit și L-a trimis pe Fiul Său ca ispășire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 4.9,10).
  3. Bogăția nemărginită a harului Său
    Vai, cât este de minunat! Dacă Dumnezeu este bogat în îndurarea Sa și mare în dragostea Sa, El este și bogat în harul Său. Preamărit să-I fie Numele vrednic de adorare! Cu adevărat nu era nimic bun în noi, care să fi putut oferi ocazia inimii Lui să se plece spre noi. Era harul Său, bogat, nemărginit, care a venit la noi: „prin har sunteți mântuiți”.
    Dar Dumnezeu nu a fost numai bogat în îndurare, atunci când El ne-a salvat din starea noastră jalnică și din suferință, ci El ne-a dăruit și harul Său. Deci îndurarea este aceea care eliberează pe un suferind sărman din nenorocirea și suferința lui și pe un cerșetor din sărăcia lui; harul însă face mai mult. El revarsă bunătate, bunăvoință și fericire peste aceia care nici câtuși de puțin au dreptul la aceasta: „„Prin har sunteți mântuiți”„. El ne dă nu numai iertarea păcatelor, ci mai mult decât atât: ne dăruiește gratuit dreptatea divină. Fiul pierdut s-a rugat, ca să scape de foamete, să aibă parte de îndurare; dar tatăl lui l-a copleșit cu darul bogat, care se revarsă, pe care nici nu l-a visat că-l va primi (Luca 15).

Minunile lui Dumnezeu în îndurarea Lui

1. Adus la viață împreună cu Hristos

Pentru studiul nostru mai rămâne ultima grupă: cele trei rezultate minunate ale tocmai studiate întreite căi ale lui Dumnezeu în mântuirea și binecuvântarea omului. Aceste rezultate sunt pe drept numite minuni ale îndurării, dragostei și harului.

Prima minune divină, pe care Dumnezeu a făcut-o în îndurarea Sa bogată și dragostea Lui mare și harul Său minunat, este, că El ne-a adus la viață împreună cu Hristos. Preamărit să-I fie Numele! El ne-a adus la viață împreună cu Hristos; și era tocmai minunea de care noi aveam nevoie. Noi eram morți spiritual, morți în greșeli și păcate: „Dar Dumnezeu, fiind bogat în îndurare, pentru dragostea Lui mare cu care ne-a iubit (pe când și noi eram morți în greșeli), ne-a adus la viață împreună cu Hristos”. El ne-a adus la viață, aceasta înseamnă că El ne-a dat viața veșnică, care este legată cu Domnul nostru Isus Hristos, care a înviat dintre cei morți. Deci, această viață veșnică este în Fiul. „Și aceasta este mărturia: că Dumnezeu ne-a dat viață eternă și această viață este în Fiul Său. Cine Îl are pe Fiul are viața; cine nu Îl are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viața” (1 Ioan 5.11,12). Hristos a venit, pentru ca cei care cred în El să aibă viața în El și s-o aibă din belșug. Această viață din belșug o posedăm pe baza lucrării Sale desăvârșite de mântuire și a învierii Lui dintre cei morți.

În timp ce toți – atât iudei cât și națiuni, fără excepție – erau morți în greșeli și păcate, Dumnezeu ne-a adus la viață împreună cu Hristos din pricina dragostei Lui mari, cu care ne-a iubit.

Am putea noi să ne dăm seama vreodată de prețul nemărginit de mare, am putea noi vreodată să uităm ce L-a costat pe Dumnezeu, ca să ne aducă la viață din moarte? El a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca noi să trăim prin El; „Pentru că așa a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3.16).

Domnul nostru Isus Hristos a murit la cruce, și a purtat judecata dreaptă a lui Dumnezeu pentru vina noastră. Prin faptul că Prințul vieții a murit, moartea a fost nimicită, și El a adus viața și neputrezirea la lumină. Da, Cel sfânt a murit sub judecata îngrozitoare a lui Dumnezeu. Cel drept a murit de o moarte unică în felul ei – o moarte, de care nu a murit nici un om păcătos – El a murit, ca să dăruiască viața veșnică chiar și celui mai ordinar păcătos care își pune încrederea în El și pe valabilitatea deplină a lucrării Sale la cruce.

2. Înviat împreună cu Hristos

Versetul 6

Efeseni 2.6: … şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în cele cereşti, în Hristos Isus, …

„Și ne-a înviat împreună”, aceasta este a doua minune, pe care Dumnezeu a înfăptuit-o în îndurarea Lui bogată, în dragostea Sa și harul Său, care întrece orice pricepere. El ne-a înviat împreună și ne-a așezat împreună în locurile cerești în Hristos Isus. Deci Dumnezeu nu ne-a dat numai viața veșnică, ci și ne-a înviat împreună cu El; și anume atât pe credincioșii dintre iudei, cât și pe credincioșii dintre națiuni.

Când au venit femeile la mormântul Domnului, îngerul le-a zis: „Pentru ce-L căutați pe Cel viu între cei morți? Nu este aici, ci a înviat” (Luca 24.5,6). Nu era posibil ca Cel viu să poată rămâne între cei morți. Aceasta este ceea ce harul lui Dumnezeu a făcut pentru noi. Preamărit să-I fie Numele! El nu numai ne-a dat viața veșnică, ci și ne-a înviat împreună cu Hristos. Deci dacă noi ca și credincioși adevărați am înviat împreună cu Hristos, să nu căutăm atunci după lucrurile de sus, unde este Hristos, șezând la dreapta lui Dumnezeu – să nu ne gândim la ce este sus, și nu la ce este pe pământ? (Coloseni 3.1,2).

3. Aşezat împreună în locurile cereşti

A treia minune a îndurării, dragostei și harului este, că Dumnezeu „ne-a așezat împreună în locurile cerești în Hristos Isus”. Aceasta este pe baza legăturii noastre cu Hristos Capul nostru, este deja acum poziția noastră binecuvântată, în timp ce noi încă mai suntem aici pe pământ. Domnul nostru Isus, pe care Dumnezeu L-a înviat dintre cei morți și L-a așezat la dreapta Sa în locurile cerești, este Capul trupului, și credincioșii adevărați sunt drept urmare mădulare ale trupului Său. Este imposibil ca trupul să poată fi văzut independent sau despărțit de cap. Când dacă de aceea Hristos, Capul, a fost așezat la dreapta lui Dumnezeu în locurile cerești (Efeseni 1.20), atunci Dumnezeu a așezat și pe credincioșii în Hristos în locurile cerești. Aceasta este deci deja acum poziția noastră, locul nostru: „în locurile cerești în Hristos Isus”. Și în curând va veni Domnul ca să ne ia la Sine, și astfel vom fi pentru totdeauna la Domnul.

Așa cum în vechiul legământ marele preot purta numele celor douăsprezece seminții pe inima sa și pe umerii săi, atunci când intra în Locul Preasfânt, și ei erau reprezentați în felul acesta prin el, tot așa suntem văzuți noi acum în Hristos. Aceasta este poziția cerească a tuturor credincioșilor adevărați, fără nici o excepție, și anume aceasta nu este în primul rând o poziție practică sau bazată pe experiență, cu toate că starea noastră practică și bazată pe experiență ar trebui să fie în concordanță cu poziția noastră cerească.

Intenția lui Dumnezeu

Versetul 7

Efeseni 2.7: … ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătate faţă de noi, în Hristos Isus.

Vedem aici intenția sublimă a lui Dumnezeu, pentru care El a turnat peste noi îndurarea Sa, dragostea Sa și harul Său. Intenția Lui cea mai mare, pe care a urmărit-o de la început, era, ca în veacurile viitoare să arate nemărginita bogăție a harului Său în bunătate față de noi în Hristos Isus. Dar Dumnezeu nu S-a îngrijit în primul rând de ce aveam noi nevoie ca păcătoși pierduți, ci El S-a îngrijit de slava Sa și de slava Fiului Său preaiubit, și anume pentru toată veșnicia. Astfel Dumnezeu va arăta harul Său nu numai în „veacul care va veni”, aceasta înseamnă în cei o mie de ani de domnie binecuvântată pe pământ, ci „în veacurile viitoare”, deci pentru veșnicie, fără sfârșit. Intenția binecuvântată a lui Dumnezeu în lucrarea de mântuire era deci nu numai salvarea și binecuvântarea celor mântuiți, ci și revelarea marii bogății a harului Său față de noi înaintea întregii creații. Atât îngerii și arhanghelii, cât și demonii vor fi martori ai biruinței harului Său bogat în lucrarea Fiului Său, pe care El a făcut-o la cruce.

Dacă ne gândim la veșnicia trecută, vedem planul lui Dumnezeu și intențiile harului Său cu privire la Adunare, ale cărei mădulare El le-a ales pe fiecare în parte înainte de întemeierea lumii. Și dacă ne gândim la veșnicia viitoare, vedem Adunarea glorificată ca monument al îndurării și dragostei lui minunate și bogate, al harului Său bogat, care întrece orice pricepere, – spre lauda slavei Sale. Numelui Său, Numelui Său vrednic de adorare să-I fie veșnic lauda, admirația și adorarea!

Mântuit prin har

Versetele 8.9

Efeseni 2.8,9: Pentru că prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă; şi aceasta nu de la voi; este darul lui Dumnezeu: nu din fapte, ca să nu se laude nimeni.

În aceste versete Duhul Sfânt se preocupă în mod deosebit de adevărul prețios al mântuirii prin har. Deja în versetul 5 al capitolului nostru El a spus: „prin har sunteți mântuiți” (Efeseni 2.5); și aici în acest verset El confirmă încă o dată acest adevăr de bază, „pentru că prin har sunteți mântuiți”. Mântuirea este un rezultat exclusiv al harului și nu al unei activități oarecare a omului, „și aceasta nu de la voi; este darul lui Dumnezeu: nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni”. Dacă mântuirea ar fi dependentă de vreo oarecare activitate a noastră, atunci ea nu ar mai fi prin har. „Însă celui care lucrează, plata nu i se socotește după har, ci după datorie” (Romani 4.4). Deci dacă tu ai putea face ceva, ca să te salvezi singur, aceasta ar însemna, că Dumnezeu ți-ar fi dator cu ceva. Dar îi este omului posibil prin toate faptele lui drepte să ispășească măcar un singur păcat? Calea arătată de Dumnezeu pentru mântuirea omului este harul – exclusiv harul! Ia seama cu atenție, că nu se spune: „Căci prin har veți fi mântuiți”, ca și cum ar fi o chestiune de viitor, sau „veți fi probabil mântuiți”, ca și cum ar fi o chestiune nesigură; ci se spune: „pentru că prin har sunteți mântuiți”. Este o binecuvântare prezentă și veșnică, o realitate absolut sigură. Laudă și onoare să-I fie lui Dumnezeu pentru aceasta!

Credința este singura cale prin care putem primi mântuirea liberă, pe care o oferă harul bogat al lui Dumnezeu omului sărman, păcătos. Este adevărat, că Dumnezeu ne-a ales potrivit cu planul Său veșnic și ne-a hotărât mai dinainte pentru înfiere, dar mijlocul pregătit de Dumnezeu pentru luarea în posesiune a harului mântuirii și a darului vieții veșnice este credința. Ea este mâna care apucă darul oferit de Dumnezeu. Acum Dumnezeu nu poate permite, ca un om să calce pe teritoriul harului și binecuvântării fără ca mai întâi El să nu facă o lucrare divină în inima și conștiința lui prin Duhul Sfânt, care conduce pe om să-și vadă propriul eu așa cum îl vede Dumnezeu, și apoi îl conduce mai departe să vadă și prin credință să apuce ceea ce Dumnezeu a pregătit pentru el în Hristos Isus.

Prin credința în vestea bună primim mântuirea. Dar aceasta nu înseamnă că credința în sine mântuiește, numai Mântuitorul Însuși mântuiește; El este subiectul credinței, „… pentru că știu în Cine am crezut; și sunt convins că El poate să păzească ce I-am încredințat pentru ziua aceea” (2 Timotei 1.12). Să nu faci credința ta mântuitor al tău, căci Domnul Isus Hristos este singurul care poate mântui. Credința Îl primește și se încrede în El. Și pentru ca cineva să nu acorde o valoare deosebită venirii lui la Hristos sau credinței lui în El, apostolul adaugă „… și aceasta nu de la voi; este darul lui Dumnezeu”. Este ca și cum apostolul ar fi vrut să spună: „Nici harul, nici mântuirea, și nici măcar credința nu vin de la voi, sau a fost găsite în voi, ci totul vine de la Dumnezeu”.

Despre un evanghelist, care a condus multe suflete la Mântuitorul Isus Hristos, se povestesc următoarele: el a vorbit odată despre mântuirea prin har pe baza credinței fără fapte, când l-a contrazis cineva, care se încredea în faptele sale și în comportarea sa corectă și gândea că el este plăcut înaintea lui Dumnezeu din cauza lucrărilor lui drepte. Dar acest om nu cunoștea adevărul despre sine însuși, că el era un păcătos și avea nevoie de un salvator și un mântuitor. Evanghelistul i-a răspuns astfel: „Dacă tu vei merge în cer, vei fi acolo singurul om drept; căci toți ceilalți sunt păcătoși salvați prin har și cântarea lor de laudă va fi aceasta; ‚Slavă Mielului lui Dumnezeu, care ne-a iubit și care ne-a spălat în sângele Său de păcatele noastre’. Ei vor spune despre Hristos: ‚Ai fost înjunghiat și ne-ai cumpărat pentru Dumnezeu cu sângele Tău.’ Dar tu, prietenul meu, nu vei putea spune niciodată așa. Cântarea ta de laudă se va auzi cam în felul acesta: ,Slavă să-mi fie mie, căci prin faptele mele bune și purtarea mea corectă m-am făcut potrivit pentru cer!’ Îngerii însă, când te vor auzi cum te lauzi și te glorifici singur, fără îndoială te vor arunca în cea mai adâncă prăpastie.” Dar păcătoșii, care sunt mântuiți prin harul lui Dumnezeu, nu se laudă singuri, ci ei laudă pe Domnul și harul Său. „Sufletul meu se va lăuda în Domnul” (Psalmul 34.2).

O creație nouă

Versetul 10

Efeseni 2.10: Pentru că suntem lucrarea Sa, creaţi în Hristos Isus pentru fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele.

Să stăm o clipă liniștiți, ca să vedem ordinea divină minunată: Cu toate că mântuirea noastră este numai prin har și nu prin fapte, Dumnezeu a pregătit fapte bune pentru cei mântuiți prin har, pentru ca ei să umble în ele. Deci este de o deosebită importanță să cunoaștem diferența uriașă care există între învățătura falsă, care spune: „Lucrează, ca să fi mântuit”, și învățătura adevărată a Evangheliei, care spune: „Lucrează, pentru că ești mântuit prin har”; sau între „lucrează, și vei trăi” și „lucrează, pentru că trăiești”.

Credincioșii adevărați sunt lucrarea lui Dumnezeu; în Hristos Isus ei au fost făcuți o creație nouă. Vechea creație este stricată și nu folosește la nimic. Nici nu există vindecare pentru ea, ea nu poate fi îmbunătățită, căci „pentru că gândirea cărnii este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, pentru că nu se supune legii lui Dumnezeu; pentru că nici nu poate. Și cei care sunt în carne nu pot să-I placă lui Dumnezeu.” (Romani 8.7,8). De aceea Dumnezeu nu S-a gândit niciodată să îmbunătățească această natură stricată; ci El a judecat-o la crucea lui Hristos și în locul acesteia ne-a dat o natură nouă pe baza lucrării înfăptuite de Fiul Său preaiubit. Astfel El a judecat vechea natură în moartea lui Hristos și pe noi, prin faptul că L-a înviat pe Hristos prin slava Tatălui „ca pe Întâiul născut dintre cei morți” și L-a făcut Cap al unei generații noi, ne-a înviat împreună cu El, pentru ca noi acum să putem umbla în noul vieții. Este o viață nouă, cu totul diferită de viața veche. „Căci dacă este cineva în Hristos, este o creație nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi.” (2 Corinteni 5.17).

Dumnezeu a creat vechea creație prin Cuvântul Său: „Prin credință pricepem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu, astfel că cele văzute n-au fost făcute din cele care se arată” (Evrei 11.3). Însă numai creația nouă este spre buna Lui plăcere și va fi în toată veșnicia spre lauda slavei Sale. L-a costat un preț inimaginabil de mare, deoarece El „pe Cel care n-a cunoscut păcat, L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptate a lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5.21). Noi am fost creați în Hristos Isus pentru fapte bune, „pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele”. Așa după cum Dumnezeu ne-a predestinat pentru înfiere prin Isus Hristos pentru Sine (Efeseni 1.5), tot așa El a pregătit mai dinainte fapte bune, pentru ca noi să umblăm în ele. Aici nu este vorba de fapte cu caracter legalist, ci de fapte cu caracter ceresc – caracterul harului. Harul ne învață „să trăim cu cumpătare și cu dreptate și cu evlavie în veacul prezent” (Tit 2.12). Faptele pregătite de Dumnezeu mai dinainte sunt roadele noii creații – sau cu alte cuvinte – natura divină, ai cărei părtași am devenit noi. Aceste roade iau naștere în noi prin Duhul Sfânt care locuiește în noi, pentru ca noi să umblăm în aceste fapte bune – nu pentru a împlini o anumită datorie sau prescripție religioasă – ci din dragoste fierbinte față de Dumnezeu și Tatăl nostru și față de Domnul nostru Isus Hristos, care ne-a iubit mai întâi pe noi.

Dumnezeu a dat odinioară poporului Său pământesc Israel Legea. Ei gândeau că pot să împlinească cerințele ei, dar au greșit. Legea era o piatră de încercare pentru inima omenească, pentru ca să devină vizibil incapacitatea totală a omului de a satisface cerințele unui Dumnezeu sfânt. Legea nu a fost ceva hotărât mai dinainte de Dumnezeu, în care noi să trebuiască să umblăm. „Atunci pentru ce este Legea?” Răspunsul este; „Ea a fost adăugată din cauza călcărilor de lege, până urma să vină ‚Sămânța’ (Isus)” (Galateni 3.19). Adevăratul credincios a fost eliberat de Lege, pentru ca acum el să trăiască pentru Dumnezeu. El a fost omorât față de Lege, „ca să fie al Altuia, care a fost înviat dintre morți, ca să aducem rod lui Dumnezeu” (Romani 7.4). Cât de prețios este locul și poziția credinciosului, și anume nu numai cu privire la privilegii, ci și cu privire la obligațiile și slujba lui. Deci în timp ce alegerea noastră și binecuvântările noastre erau de la început în planul și hotărârea lui Dumnezeu, tot așa El a pregătit și ordonat faptele bune – înainte chiar să existăm noi -, pentru ca noi să umblăm în ele.

Această secțiune a început cu „umblarea” (Efeseni 2.1,2) și se termină tot cu „umblarea” (Efeseni 2.10). Însă ce diferență uriașă între prima umblare și ultima! Primele versete ale acestui capitol ne arată umblarea noastră de odinioară, pe când eram morți spiritual – morți în greșeli și păcate. Versetul al zecelea ne arată umblarea noastră ca aceia care au fost aduși la viață și sunt o creație nouă, o umblare în fapte bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit mai dinainte. Dacă noi am fost strămutați cu Hristos în locurile cerești – și noi suntem strămutați, Dumnezeu să fie glorificat! – atunci avem și privilegiul binecuvântat să umblăm aici corespunzător acestei poziții cerești.

B Împăcați cu Dumnezeu într-un singur trup: (versetele 11-22)

La începutul studiului capitolului 2 ne-am amintit că Duhul Sfânt ne arată în acest capitol despărțirea omului păcătos de Dumnezeu, și anume

  1. ca urmare a morții lui spirituale (Efeseni 2.1-10)
  2. ca urmare a marii lui îndepărtări de Dumnezeu (Efeseni 2.11-22).

Diferența între aceste două secțiuni, între versetele 1-10 și versetele 11-22, este clară și precisă. În această a doua secțiune ne este arătat în mod deosebit care a fost poziția de odinioară a credincioșilor dintre națiuni, înainte ca ei să creadă în Domnul Isus, și care este partea lor acum prin harul lui Dumnezeu, după ce ei au crezut. Ea ne arată și starea și nevoile tuturor oamenilor în general, fără excepție.

Noi știm, că după potop toți oamenii s-au abătut de la adorarea Dumnezeului adevărat și viu, ca să slujească nenumăraților idoli falși. Din acest motiv Dumnezeu a chemat un om, pe Avraam, și l-a făcut pe el și urmașii lui primitorii făgăduințelor Lui și vase ale mărturiei în această lume rea. Dar vai! Urmare neascultării lor și Israel a eșuat în mărturia lui pentru Dumnezeu – o realitate care mai târziu și-a găsit deplina exprimare prin crucea lui Hristos.

În timpul dinaintea crucii lui Hristos și înainte de învierea Lui dintre morți, înainte de înălțarea Lui la cer și coborârea Duhului Sfânt nu existau decât două categorii de oameni; iudeii și păgânii (sau: națiunile); însă după ziua de Rusalii au fost trei categorii de oameni: iudeii, păgânii și Adunarea lui Dumnezeu (1 Corinteni 10.32). Adunarea constă acum din iudei și păgâni, din aceia care cred în Domnul Isus Hristos.

Excluși de la toate

Versetul 11

Efeseni 2.11: De aceea, amintiţi-vă că voi, odinioară naţiuni în carne, care eraţi numiţi necircumcizie de către cei numiţi circumcizie, făcută de mână în carne, …

Duhul Sfânt vorbește aici despre ceea ce eram noi, înainte de a crede în Isus Hristos; eram dintre „națiuni” și eram numiți „necircumcizie”. Dar acum în Hristos „nu este grec și iudeu, circumcizie și necircumcizie, … ci Hristos este totul și în toți” (Coloseni 3.11 și Galateni 3.27,28).

Dumnezeu a dat legământul circumciziei mai întâi lui Avraam (Geneza 17.9-14), după aceea seminței lui după el; de aceea iudeii au fost numiți „circumcizie”. Ei priveau cu dispreț națiunile și le numeau „necircumcizie”, (vezi 1 Samuel 17.26,362 Samuel 1.10). Însă mulți iudei, care se lăudau că aparțin circumciziei, erau circumciși numai în exterior, căci inimile lor au rămas necircumcise (Romani 2.25-29).

Versetul 12

Efeseni 2.12: … eraţi fără Hristos în timpul acela, înstrăinaţi de cetăţenia lui Israel şi străini de legămintele promisiunii, neavând speranţă şi fără Dumnezeu în lume.

„Fără Hristos”: aceasta era starea nenorocită în care noi ne găseam „în timpul acela”, cu toate că în această privință între iudei și națiuni nu exista nici o deosebire, căci ei toți erau fără Hristos; națiunile însă sunt privite în mod deosebit în felul acesta, deoarece iudeii posedau modele diferite, prorocii și promisiunii cu privire la venirea lui Mesia. Speranța iudeului din vechiul legământ se baza pe venirea lui Mesia, care va împlini toate făgăduințele divine. În afară de aceasta toate înfățișările vizibile ale lui Iehova înainte de întruparea lui Hristos erau orientate exclusiv spre iudei; nici Hristos nu a putut fi numit Mântuitorul lumii decât după ce El Și-a dat viața la cruce.

„… înstrăinați de cetățenia lui Israel și străini de legămintele promisiunii, neavând speranță”. Națiunile nu aveau absolut nici o parte la binecuvântările și privilegiile poporului lui Dumnezeu din vechime, deoarece Dumnezeu a dat făgăduințele mai întâi lui Avraam și a făcut cu el și cu urmașii lui un legământ pentru împlinirea acestor făgăduințe. Însă națiunile au fost excluse de la aceste făgăduințe, ele erau străine în ce privește aceste făgăduințe. De aceea noi nu citim niciunde în Vechiul Testament că Dumnezeu ar fi dat națiunilor vreo făgăduință. El a dat desigur făgăduințe cu privire la ele, dar El nu le-a dat personal nici măcar o făgăduință, și nici în noul legământ, despre care citim în Ieremia 31 și Evrei 8. De asemenea nu găsim niciunde că Dumnezeu ar fi făcut un legământ cu Adunarea, însă a făcut un legământ cu vechiul popor al legământului pentru zilele viitoare. Cu toate acestea toți cei care cred în Hristos, fie că sunt iudei sau națiuni, primesc binecuvântările spirituale și făgăduințele noului legământ chiar din momentul când noi ne punem încrederea în Hristos și în lucrarea Lui deplin valabilă de la cruce. În Hristos totul a devenit al nostru: „Pentru că, oricâte promisiuni ale lui Dumnezeu ar fi, în El este da-ul și în El este Amin-ul, pentru gloria lui Dumnezeu prin noi” (2 Corinteni 1.20).

„Neavând nici o speranță”: da, omul „fără Hristos” este un om „fără speranță”. Așa cum înainte de venirea Domnului în această lume și înainte de moartea Sa la cruce națiunile erau fără speranță, tot așa astăzi oricine nu ia pe Domnul Isus ca Mântuitor al său este fără speranță. Căci numai în Hristos Dumnezeu ne-a dat „bună speranță prin har” (2 Tesaloniceni 2.16). Speranța noastră binecuvântată este acum a doua venire a Domnului nostru Isus Hristos, care ne va lua la Sine, pentru ca să fim pentru totdeauna la El: „așteptând fericita speranță și arătarea gloriei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus Hristos” (Tit 2.13).

„Fără Dumnezeu în lume”: Pe când națiunile slujeau anumitor idoli și îi adorau, ele erau în adevăratul sens al cuvântului „fără Dumnezeu în lume”; căci „știm că în lume un idol nu este nimic și că nu este alt Dumnezeu decât numai Unul singur. Pentru că, și dacă sunt așa-numiți ‚dumnezei’, fie în cer fie pe pământ (ca și cum ar fi mulți ‚dumnezei’ și mulți ‚domni’), totuși pentru noi este un singur Dumnezeu: Tatăl, din care sunt toate, și noi pentru El, și un singur Domn: Isus Hristos, prin care sunt toate, și noi prin El” (1 Corinteni 8.4-6).

Apropiați

Versetul 13

Efeseni 2.13: Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi departe, v-aţi apropiat prin sângele lui Hristos.

Vedem aici în ce fel minunat Dumnezeu a ieșit în întâmpinarea stării noastre ca păgâni și ne-a dăruit în Hristos harul Său bogat. Vedem și marea diferență dintre trecutul nostru nenorocit și poziția actuală binecuvântată și minunată, care a devenit acum partea noastră prin lucrarea deplin valabilă a lui Hristos.

Când în prima parte a capitolului nostru apostolul Pavel a făcut o comparație între trecutul iudeilor și păgânilor și poziția lor actuală, după ce ei s-au încrezut în Hristos, el s-a referit la grija minunată, demnă de adorare a lui Dumnezeu față de ei în marea Sa îndurare, în multa Lui dragoste și harul Lui bogat, prin cuvintele: „Dar Dumnezeu, fiind bogat în îndurare” (Efeseni 2.4). Aici el face o altă comparație, arată un alt contrast: „Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară erați departe, v-ați apropiat prin sângele lui Hristos.” Iudeii au posedat oricum ceva, prin care se puteau apropia de Dumnezeu pe baza legământului pe care Dumnezeu l-a făcut cu ei și pentru care ei s-au obligat să-i împlinească cerințele. Națiunile dimpotrivă erau „departe” în ceea ce privește acest legământ. Dar deoarece iudeii au eșuat în împlinirea obligațiilor legământului – un legământ pe baza faptelor -, au ajuns și ei sub sentința „departe” de Dumnezeu; „pentru că nu este nici o deosebire; pentru că toți au păcătuit și sunt lipsiți de gloria lui Dumnezeu” (Romani 3.23). În felul acesta mântuirea este exclusiv prin har, și anume atât pentru iudei cât și pentru națiuni, fără să se aibă în vedere fața persoanei.

Singura bază pentru această mântuire este jertfa unică, jertfa Domnului nostru Isus Hristos. Mântuirea este acum partea tuturor acelora care prin credință se bazează pe această jertfă deplin valabilă. Odinioară eram departe, dar acum noi, care suntem în Isus Hristos, am fost apropiați prin sângele lui Hristos.

Nu există nici o îndoială, că cea mai mare nedreptate, care s-a făcut vreodată în lume, a fost omorârea Domnului nostru Isus Hristos și vărsarea sângelui Lui scump. În această crimă iudeii și păgânii au fost una. Moartea Sa și vărsarea sângelui Său prin mâna oamenilor criminali a revelat cel mai îngrozitor păcat, pe care omul a fost capabil să-l  facă. Dar în același moment Dumnezeu S-a revelat în dragostea Lui incomparabilă și în harul Lui care întrece orice pricepere. Crucea este punctul culminant al dușmăniei și stricăciunii inimii omenești; ea este totodată și punctul culminant al revelării dragostei nemărginite a lui Dumnezeu. Sulița, care a străpuns coasta Domnului, depune mărturie despre răutatea omului. Dar sângele curs din coasta străpunsă vorbește despre dragostea lui Dumnezeu și de harul Lui bogat. Da, din coasta Lui străpunsă a curs atât sângele care ne curățește de toate păcatele noastre, cât și apa curățitoare dătătoare de viață.

Cât de bogat este totuși acest har, care se înalță peste toate nelegiuirile și greșelile noastre, așa că noi, cei de departe, odinioară păgâni sărmani și nenorociți, străini și dușmani ai lui Dumnezeu în gânduri și fapte, am fost apropiați de Dumnezeu prin sângele prețios al lui Hristos. Prin har am fost acum așa de apropiați, cum Legea nu putea să aducă pe iudeu. Dar iudeul, care crede în Hristos, obține același loc de apropiere de Dumnezeu ca și credinciosul dintre națiuni; și anume pe baza sângelui Domnului Isus Hristos. El este Dumnezeu, dar Cuvântul a devenit carne. Și sângele Lui vărsat este acum efectiv și de o valoare așa de nemărginită, că numai Dumnezeu poate să-l prețuiască. Astfel noi suntem acum apropiați prin sângele lui Hristos, și anume într-un mod absolut. Acum nu mai există nici o depărtare, care ar putea să ne despartă de El; și de aceea este imposibil ca noi să fim în vreun moment oarecare mai aproape de El, decât suntem deja acum.

Este oare fiecare credincios adevărat conștient de acest privilegiu binecuvântat? Ne bucurăm noi practic de apropierea noastră de Dumnezeu? Poziția noastră ca apropiați se întemeiază pe jertfa Domnului nostru Isus Hristos, „prin sângele lui Hristos”. Dar a te bucura de aceasta este o altă chestiune, căci aceasta depinde de părtășia noastră practică cu El. Este părtășia noastră cu Dumnezeu, Tatăl nostru, și cu Fiul Său, Isus Hristos, intimă și permanentă? Să fim totdeauna veghetori în rugăciune, ca să ne putem bucura de apropierea noastră de El. „Dar pentru mine este bine să mă apropii de Dumnezeu” (Psalmul 73.28).

Hristos, pacea noastră

Versetul 14

Efeseni 2.14: Pentru că El este pacea noastră, care din cei doi a făcut unul şi a surpat zidul din mijloc al îngrădirii, …

Domnul nostru Isus Hristos este El Însuși pacea noastră. Cât de grandios este acest adevăr dumnezeiesc minunat! Pacea noastră nu este numai în bucuriile noastre, cu care ne bucurăm, și care probabil se pot clătina sau pierde. Nu, Hristos Însuși, El Însuși este pacea noastră de nezguduit. Este privilegiul nostru să ne odihnim în credință pe El, așa că practic noi putem să ne bucurăm în El ca pace a noastră. El Însuși este subiectul bucuriei noastre. Da, este privilegiul nostru, să ne bucurăm tot timpul în El, prin aceea că avem părtășie cu El și stăm în apropierea Lui. Este privilegiul nostru să ne bucurăm cu o bucurie negrăită și strălucită. Dar realitatea cea mai prețioasă este, că Domnul nostru Isus Hristos Însuși este pacea noastră. Noi nu citim în Cuvântul lui Dumnezeu, că El este bucuria noastră, sau că Dumnezeu este numit Dumnezeul bucuriei. Dar El este numit de mai multe ori Dumnezeul păcii, deoarece El era Acela care a făcut această pace, prin aceea că a dat pe Fiul Său preaiubit la cruce.

Domnul nostru Isus Hristos, care este pacea noastră veșnică, a făcut pe toți credincioșii – atât pe cei dintre cei tăiați împrejur cât și pe cei dintre națiuni – una în Hristos. Iudeii, care au făgăduințele și legămintele, și națiunile, care erau foarte îndepărtate, au devenit acum un trup, deoarece Hristos a murit la cruce pentru ei toți.

„… și a surpat zidul din mijloc al îngrădirii”. Prin Legea ceremonială Dumnezeu a ridicat un zid de despărțire între poporul Său pământesc Israel și păgânii necircumciși. Dar Domnul nostru Isus Hristos a sfărâmat prin moartea Sa zidul intermediar al îngrădirii (compară cu Faptele apostolilor 10.28).

Făcuți una

Versetul 15

Efeseni 2.15: … după ce a desfiinţat în carnea Sa vrăjmăşia, legea poruncilor cuprinsă în rânduieli, pentru ca pe cei doi să-i creeze în Sine într-un singur om nou, făcând pace; …

Este foarte important să înțelegem ce vrea să se spună aici, și anume, că Hristos, care S-a dat singur pe Sine Însuși la moarte și a purtat păcatele noastre pe trupul Său pe lemn, a înlăturat vrăjmășia, aceasta este Legea poruncilor în orânduieli. Dumnezeu a dat iudeilor Legea și diferite rânduieli, care îi despărțeau și îi puneau deoparte de celelalte națiuni. Dar urmarea tristă a acestui fapt era, că inimile lor s-au umplut de mândrie, prejudecăți și dușmănie față de păgânii care nu se puteau lăuda, că au primit o Lege de la Dumnezeu.

„Blestemat este oricine nu stăruie în toate cele scrise în Cartea Legii, ca să le facă!” (Galateni 3.10). Însă iudeii, care se cred mult mai superiori decât națiunile, deoarece ei sunt poporul ales al lui Dumnezeu, și pentru că Dumnezeu lor le-a dat Legea cu rânduielile ei felurite, nu înțeleg, că ei înșiși sunt sub acest blestem, deoarece ei au încălcat Legea. Însă Domnul nostru Isus, Fiul lui Dumnezeu, a devenit blestem al lui Dumnezeu, prin aceea că a murit în locul nostru pe cruce; căci stă scris: „Blestemat este oricine este atârnat pe lemn!” (Galateni 3.13) Prin moartea Sa, și prin faptul că El a purtat judecata care ni se cuvenea nouă, El a îndepărtat în carnea Sa Legea poruncilor în orânduielile ei. Orice păcătos, care ia pe Hristos ca Mântuitor al său, devine una cu El. Dumnezeu Îl privește atunci ca mort împreună cu Hristos și înviat împreună cu El. În felul acesta în mod deosebit iudeul, care înainte de credința lui în Hristos era sub stăpânirea și blestemul Legii, devine deplin eliberat de aceasta prin credința în Hristos, deoarece Hristos l-a eliberat de blestemul Legii: el nu mai este supus Legii, aceasta înseamnă că Legea poruncilor și rânduielilor nu mai are stăpânire, nici o pretenție de la el.

„… pentru ca pe cei doi să-i creeze în Sine într-un singur om nou”. Dumnezeu, Fiul, care era la început, – Cuvântul (Logos), care a făcut toate, și fără de care nu există nimic care a fost făcut, – El a creat omul din țărâna pământului și a suflat în nările lui suflarea de viață și l-a așezat peste toate lucrările mâinilor Sale. Dar ca urmare a neascultării lui, omul a pierdut aceste privilegii. Acum Domnul Isus a creat în Sine Însuși un om nou. Toți cei dintre iudei și păgâni care cred în El, El i-a creat ca un om nou, aceasta înseamnă Adunarea, care este Trupul Său, și El este Capul ei glorificat. Noi nu trebuie să uităm, că aceasta este o poziție cu totul nouă, pe care niciodată nu au posedat-o nici națiunile „îndepărtate” și nici iudeii, care în raport cu acestea erau „aproape”. Acum însă, amândoi, ca urmare a credinței lor în Hristos, sunt părtași ai acestei binecuvântări, o binecuvântare pe care ei mai înainte niciodată nu au putut s-o obțină.

Domnul Isus Însuși a poruncit ucenicilor Săi înainte de moartea Sa pe cruce, să se țină despărțiți de națiuni și să nu intre în nici o cetate a Samariei (Matei 10.5,6). Tot așa a dat de înțeles femeii siro-feniciene, că El a fost trimis numai la oile pierdute ale casei lui Israel. Căci această femeie venise la El, vrând să ia în posesiune făgăduințele Lui ca „Fiu al lui David”. El i-a răspuns public, că ea nu are nici o parte la aceste făgăduințe. Dacă ea I s-ar fi adresat ca „Fiu al lui Dumnezeu”, cu siguranță El nu ar fi întârziat să-i împlinească dorința; dar ca „Fiu al lui David” El era numai pentru Israel, nu pentru națiuni. Ce frumoasă a fost atitudinea acestei femei, atunci când a recunoscut adevărata ei poziție, ca ne aparținând lui Israel și a răspuns: „Da, Doamne, dar și cățeii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Prin aceasta ea a recunoscut, că ea ca păgână nu avea nici un drept la acele făgăduințe. Dar acum, prin harul care este în Hristos Isus, au fost revărsate peste ea binecuvântările dumnezeiești bogate: „O, femeie, mare este credința ta; fie-ți după cum dorești” (Matei 15.27,28). Și un alt păgân a venit la Domnul, centurionul din Matei 8.5-15; ambele persoane prin credința lor au făcut pe Domnul să se uimească.

Această epistolă ne arată mai întâi, că națiunile erau departe de Dumnezeu și de poporul Său pământesc; dar ea ne arată și, că crucea lui Hristos a înlăturat toate aceste diferențe. Nu mai puțin crucea lui Hristos descoperă, că iudeii în ceea ce privește privilegiile lor erau mult mai vinovați decât națiunile, deoarece ei au lepădat pe Mesia și Împăratul lor și L-au răstignit. În mod deosebit au fost marii preoți și conducătorii poporului, care fiind cei mai setoși de sânge au cerut răstignirea Domnului Isus. Nici o împietrire a inimii nu este mai mare ca aceea a unui om nemântuit, dar religios.

Domnul Isus – mulțumiri Îi fie aduse pentru aceasta – în carnea Sa a înlăturat dușmănia, „ca pe cei doi să-i creeze în Sine într-un singur om nou, făcând pace”. Prin moartea Sa El a făcut o pace dublă: pace între om și Dumnezeu, și pace între credincioșii dintre iudei și dintre păgâni, care până atunci erau despărțiți unii de alții prin zidul din mijloc al îngrădirii.

Împăcat cu Dumnezeu

 Versetul 16

 Efeseni 2.16: şi ca să-i împace pe amândoi cu Dumnezeu, într-un singur trup, prin cruce, după ce, prin ea, a omorât vrăjmăşia.

Crucea lui Hristos este singurul mijloc de vindecare, dumnezeiesc și desăvârșit, a stării nenorocite a omului; căci păcatul desparte pe oameni nu numai de Dumnezeu, ci și de semenii lui. Dacă primul păcat, în care a căzut omul, a avut ca urmare despărțirea de Dumnezeu și dușmănie împotriva Celui Atotputernic, cel de-al doilea păcat, care ne este relatat în Sfânta Scriptură, ne arată despărțirea omului de semenul lui și o stare de mânie și dușmănie față de el. Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel și l-a omorât. Omul are deci nevoie în primul rând să se împace cu Dumnezeu, dar apoi și cu semenul său. Domnul Isus este singurul care prin crucea Sa ne poate împăca cu Dumnezeu și cu oamenii. Hristos a omorât dușmănia prin cruce, prin aceea că El a ocupat locul nostru în judecata pentru vina noastră.

Tocmai prin crucea lui Hristos s-a revelat dragostea lui Dumnezeu față de noi, dușmanii lui Dumnezeu. „Și toate sunt de la Dumnezeul care ne-a împăcat cu Sine prin Isus Hristos și ne-a dat slujba împăcării: anume că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, nesocotindu-le greșelile lor și punând în noi cuvântul împăcării” (2 Corinteni 5.18,19). „Pentru că întregii plinătăți a Dumnezeirii i-a plăcut să locuiască în El și, prin El, să împace toate față de ea, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui – prin El. Și pe voi, care odinioară erați străini și vrăjmași în gândire, prin lucrări rele, acum dar v-a împăcat în trupul cărnii Lui, prin moarte, ca să vă prezinte sfinți și fără pată și de neînvinuit înaintea Lui” (Coloseni 1.19-22). Hristos a înfăptuit ceea ce sufletul lui Iov își dorea așa de fierbinte, și ce nu putea găsi – „un mijlocitor care să-și pună mâna peste amândoi” (Iov 9.33).

A vestit pacea

Versetul 17

Efeseni 2.17: Şi, venind, a vestit Evanghelia: pace vouă celor de departe şi pace celor de aproape.

Isus Hristos, Domnul nostru, a venit El Însuși pe pământul acesta și a vestit pacea. Raza de acțiune a vestirii Sale este astăzi mult mai mare decât în zilele vieții Lui pe pământ; căci astăzi El vestește prin Evanghelie pacea pentru iudei și pentru păgâni „„prin Duhul Sfânt trimis din cer”„ (1 Petru 1.12). Domnul a făgăduit ucenicilor Săi înainte de înălțarea Sa la cer, că El le va trimite pe Duhul Sfânt, și le-a poruncit să meargă în toată lumea și să vestească Evanghelia la toată creația (Marcu 16.15). Vestirea lor să nu se limiteze la oile pierdute ale casei lui Israel, ci să se îndrepte spre orice națiune de pe pământ. El a venit și a vestit pacea, vouă, celor de departe, aceasta înseamnă păcătoșilor dintre națiuni, care erau prinși în întuneric total și neștiință, și vouă, celor de aproape, aceasta înseamnă iudeilor, cărora le-a fost dat Cuvântul lui Dumnezeu, la care se găsea lumina cunoașterii lui Dumnezeu – o lumină, pe care națiunile nu o cunoșteau deloc. Amândoi au luat parte la crima cea mai îngrozitoare a răstignirii Domnului slavei. Dar în dragostea Sa care se revarsă, a vestit pace la amândoi, celor de departe și celor de aproape.

Acces prin Duhul

Versetul 18

Efeseni 2.18: Pentru că, prin El, avem şi unii şi alţii intrare la Tatăl, într-un singur Duh.

Toate planurile lui Dumnezeu referitoare la părtășia copiilor Săi sunt întemeiate pe Persoana mult-lăudată a lui Hristos și pe lucrarea înfăptuită de El la cruce. Ah, câte motive avem noi să-L preamărim! Căci numai prin El toți credincioșii dintre iudei și națiuni au acces la Tatăl prin Duhul.

Sub primul legământ nu exista acces direct și nici o apropiere a omului de Dumnezeu, căci perdeaua, care încă nu era ruptă, era o indicație divină, că drumul în Locul Preasfânt nu era încă deschis. În timpul acela Dumnezeu era un Dumnezeu care Se ținea ascuns (Isaia 45.15). Când Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să se urce la El împreună cu Aaron și fiii lui și șaptezeci dintre bătrânii lui Israel, El le–a spus: „Să vă închinați de departe” (Exod 24.1). Aceasta era așa, deoarece Dumnezeu încă nu rezolvase pe deplin problema păcatului, așa cum El a făcut-o acum în moartea Domnului nostru Isus Hristos. Acum însă noi toți avem acces printr-un Duh la Tatăl. Dumnezeu a dat pe Duhul Sfânt tuturor celor care cred în Fiul Său; „Pentru că, de asemenea, noi toți am fost botezați de un singur Duh într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie liberi; și toți am fost adăpați printr-un singur Duh”. (1 Corinteni 12.13) Acolo unde Legea făcea dintotdeauna o diferențiere între iudei și păgâni, Domnul Isus Hristos prin crucea Sa a îndepărtat toate diferențele; și Duhul Sfânt, care a fost trimis pe pământ în ziua de Rusalii, a strâns pe toți credincioșii într-unul și a făcut din ei mădulare ale unui singur trup. „Căci nu este nici o deosebire …” (Romani 3.22).

Cât de prețioase sunt privilegiile creștinului adevărat! Căci lui i s-a dat onoarea cea mai mare, să se apropie de Tatăl prin lucrarea și călăuzirea Duhului Sfânt care locuiește în el. Este Duhul Sfânt care ne-a dat certitudinea că suntem fii ai lui Dumnezeu Tatăl (Romani 8.15,16). El ne călăuzește și să ne apropiem de Tatăl pe baza lucrării Domnului nostru Isus Hristos. Să nu neglijăm această binecuvântare mare, binecuvântarea de a avea acces la Tatăl în puterea Duhului Sfânt și pe baza lucrării înfăptuite de Isus Hristos la cruce!

Concetățeni cu sfinții

Versetul 19

Efeseni 2.19: Aşadar nu mai sunteţi străini şi locuitori temporari, ci sunteţi împreună-cetăţeni cu sfinţii şi ai casei lui Dumnezeu, …

În studiile noastre anterioare ale acestei epistole am văzut, că apostolul, atunci când se referea la credincioșii dintre națiuni, a spus „voi”; când însă s-a adresat credincioșilor dintre iudei, a spus „noi”; căci apostolul Pavel era el însuși un credincios dintre iudei, de aceea a spus: „noi, care am sperat dinainte în Hristos” (Efeseni 1.1,12). Credincioșilor dintre națiuni, dimpotrivă, le-a spus: „în care și voi, după ce ați auzit cuvântul adevărului” (Efeseni 1.13). Când însă el aici se adresează credincioșilor dintre națiuni, el spune: „Dar acum [voi] …” (Efeseni 2.13), odinioară erați „străini de legămintele promisiunii” (Efeseni 2.12). Voi nu aparțineați poporului lui Dumnezeu din vechime, ci erați „străini” de drepturile de cetățenie ale lui Israel.

Israel a eșuat în responsabilitatea lui și a devenit „Lo-ami”, aceasta înseamnă „nu poporul Meu” (Osea 1.91 Petru 2.10). Dar Dumnezeu a chemat dintre ei o rămășiță după alegerea harului (Romani 11.5), care constă din aceia care cred în Domnul Isus Hristos. Ei au devenit acum pietre vii în casa lui Dumnezeu. În același fel și credincioșii dintre națiuni intră prin harul lui Dumnezeu în aceeași poziție, pentru ca de acum încolo să nu mai fie „străini și fără drept de cetățenie”„, ci „„împreună-cetățeni cu sfinții”.

Cuvântul „sfinți” se referă aici nu la Israelul după carne, ci la acei israeliți care au crezut în Domnul Isus Hristos. Deci când aici se vorbește despre „împreună-cetățeni cu sfinții”, aceasta înseamnă, că credincioșii dintre națiuni, care cred în Domnul Isus și în felul acesta sunt uniți cu El prin Duhul Sfânt, au devenit concetățeni cu frații lor dintre iudei, care de asemenea cred în Domnul Isus Hristos. Domnul Isus Însuși S-a referit la acest adevăr, atunci când a spus: „Și am alte oi, care nu sunt din staulul acesta; și pe acelea trebuie să le aduc, și vor auzi glasul Meu; și va fi o singură turmă, un singur păstor” (Ioan 10.16). Cuvântul „sfânt” desemnează un om, care este pus deoparte pentru Dumnezeu și este închinat Lui. Aici nu este vorba în primul rând de partea practică, cu toate că și aceasta este de cea mai mare importanță. Mulți își imaginează prin „sfinți” oameni care au ajuns pe cea mai înaltă treaptă a desăvârșirii în sfințenie. Dar desigur aceasta este o părere absolut greșită. Orice persoană, care își pune încrederea în Domnul Isus Hristos și în deplina valabilitate a lucrării Sale pe cruce, devine proprietate a lui Dumnezeu și a Domnului Isus Hristos și în felul acesta devine un sfânt înaintea Lui. În timp ce fiecare creștin este chemat de Dumnezeu să trăiască o viață de sfințenie practică, el nu devine un sfânt prin faptul că trăiește o viață sfântă, ci pentru că Dumnezeu ne-a făcut sfinți și ne-a făcut ca unii care sunt fără vină înaintea Lui prin jertfa lui Isus Hristos (Evrei 10.10-14). Este însă și datoria noastră mare să corespundem practic stării care ne-a fost dată și să trăim o viață sfântă.

Oameni din casa lui Dumnezeu

„Voi sunteți … oameni din casa lui Dumnezeu”. Ce minunat este aceasta! Noi nu suntem numai cetățeni cu sfinții, ci noi am devenit și membrii ai familiei cerești. Așa cum noi ca mădulare ale trupului Său am fost uniți cu Hristos, tot așa noi am fost primiți de Dumnezeu, Tatăl, ca și copii preaiubiți și prin aceasta am fost așezați într-o poziție mult mai minunată decât a îngerilor. Noi nu citim niciunde în Cuvântul lui Dumnezeu, că îngerii ar fi „colocatari ai lui Dumnezeu”. Ei sunt într-adevăr numiți „fii ai lui Dumnezeu”, deoarece ei sunt creaturile Lui (Iov 38.7). Dar ei nu sunt colocatari ai lui Dumnezeu, ci mai degrabă ei sunt slujitori ai acestei case. „Nu sunt toți duhuri slujitoare trimise pentru a le sluji celor care vor moșteni mântuirea?” (Evrei 1.14).

Cât de mare a fost totuși prețul, pe care Dumnezeu l-a plătit, ca să ne facă colocatari ai casei Sale, ca să ne ducă în slava Lui veșnică! „Pentru că I (lui Dumnezeu) se cuvenea Aceluia pentru care sunt toate și prin care sunt toate, aducând pe mulți fii la glorie, să desăvârșească prin suferințe pe Căpetenia mântuirii lor (Hristos)” (Evrei 2.10). De aceea să nu uităm niciodată că orice privilegiu ne obligă să trăim așa fel cum se cuvine acestui privilegiu. Dacă noi suntem acum colocatari ai lui Dumnezeu, să nu uităm niciodată, că este scris: „Sfințenia este podoaba casei Tale, Doamne, în veci” (Psalmul 93.5) și „Având deci aceste promisiuni, preaiubiților, să ne curățim pe noi înșine de orice întinare a cărnii și a duhului, desăvârșind sfințenia în teamă de Dumnezeu” (2 Corinteni 7.1).

Fundamentul

Versetul 20

Efeseni 2.20: … fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi a profeţilor, piatra de unghi fiind Isus Hristos Însuşi, …

Duhul Sfânt ne arată aici o altă relație binecuvântată între Hristos și Adunare. În capitolul 1 am văzut deja această relație în imaginea unui „trup”, ale cărui mădulare sunt credincioșii adevărați, Hristos fiind Capul înviat și glorificat în cer. Aici este prezentată aceeași relație în imaginea unei clădiri – toți credincioșii adevărați sunt pietre vii în această clădire, Domnul nostru Isus Hristos este „Piatra de unghi” în această clădire. Temelia acestei clădiri este predica apostolilor și profeților. Cu siguranță noi înțelegem, că „… zidiți pe temelia apostolilor și profeților” nu înseamnă că aceștia în ei înșiși constituie temelia. Este destul de clar, că numai „Domnul nostru Isus Hristos” este temelia. „Pentru că nimeni nu poate să pună altă temelie decât cea pusă, care este Isus Hristos” (1 Corinteni 3.11). El este atât temelie cât și piatră de unghi.

Să observăm că profeții amintiți aici nu sunt profeții Vechiului Testament. Este desigur adevărat că Duhul lui Hristos era în aceștia și prin mărturii minunate au arătat spre persoana Sa binecuvântată. Să ne gândim numai la profetul Isaia, care a prorocit despre persoana lui Hristos, vorbind despre nașterea Lui dintr-o fecioară și despre viața Lui unică în felul ei de smerire, pe care El urma s-o trăiască în lumea aceasta. Cât de minunat a scris Isaia despre suferințele și despre moarte de ispășire a lui Hristos (în capitolul 53)! Găsim lucruri asemănătoare și în profețiile lui Ieremia, Zaharia, Mica și alții, „care au profețit despre harul arătat față de voi, cercetând spre care sau ce fel de timp arăta Duhul lui Hristos, care era în ei, mărturisind dinainte patimile care erau pentru Hristos și gloriile de după acestea” (1 Petru 1.10,11).

Însă Dumnezeu nu Şi-a clădit Adunarea pe fundamentul Vechiului Testament, ci pe temelia nouă și minunată a unui Hristos înviat și glorificat. Cu privire la taina lui Hristos se spune categoric, că ea „în alte generații n-a fost făcută cunoscut fiilor oamenilor, așa cum a fost descoperită acum sfinților Săi apostoli și profeți prin Duh” (Efeseni 3.5). În același fel se spune despre timpul de după înălțarea Sa la cer: „Și El a dat pe unii apostoli și pe unii profeți și pe unii evangheliști și pe unii păstori și învățători” (Efeseni 4.11). Din toate acestea rezultă clar că profeții amintiți aici sunt profeții Noului Testament; căci unii scriitori ai cărților Noului Testament, de exemplu Marcu și Luca și alții, nu erau apostoli, ci erau profeți. Hristos i-a delegat pe ei și pe apostoli la început, ca ei să pună temelia, prin aceea că ei au prezentat pe Hristos în predicarea Evangheliei minunate.

Piatra de unghi

„Piatra de unghi fiind Isus Hristos Însuși”. Avem aici adevărul important și fundamental; căci dacă Domnul a dat pe unii apostoli și pe alții profeți și i-a folosit, ca prin vestirea Evangheliei Sale să înființeze Adunarea, dacă noi și astăzi posedăm scrierile lor inspirate divin, pentru care mulțumim lui Dumnezeu, ei nu sunt nimic altceva decât numai oameni, care nu puteau rămâne în această lume. Dar Domnul nostru Isus Hristos este El Însuși piatra de unghi, care străbate toată clădirea, de la început și până la sfârșit. „Isus Hristos este același ieri și azi și în veșnicie.” (Evrei 13.8)

Domnul Isus a arătat spre adevăr, atunci când a întrebat pe ucenicii Săi: „Dar voi, cine ziceți că sunt Eu?” Petru a răspuns: „Tu ești Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu”. Atunci Domnul i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona, pentru că nu carnea și sângele ți-a descoperit aceasta, ci Tatăl Meu care este în ceruri. Și Eu de asemenea îți spun că tu ești Petru și pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea și porțile locuinței morților nu o vor învinge.” (Matei 16.16-18). Nu există nici o îndoială cu privire la cine se referă „stânca”, pe care El Își va clădi Adunarea; este Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu. Acesta este adevărul important, binecuvântat, pe care Petru l-a învățat de la Domnul, și la care mai târziu el revine în prima sa epistolă, accentuându-l, când spune despre Hristos, că El este Piatra vie, Piatra unghiulară prețioasă, aleasă de Dumnezeu (Efeseni 2.4,6), și „Cap de unghi” (Efeseni 2.7). Domnul Însuși, în discuția Lui cu marii preoți și bătrânii poporului în Matei 21, S-a referit la același adevăr, că El este Piatra, care a fost lepădată de zidari – dar care a devenit Piatra de unghi, citând locul din Psalmul 118.22,23 (compară și profețiile referitoare la El din Isaia 28.16Zaharia 4.7).

Un templu al lui Dumnezeu

Versetul 21

Efeseni 2.21: … în care toată zidirea, îmbinată împreună, creşte spre a fi un templu sfânt în Domnul, …

Ce minunat, că noi găsim aici garanția dumnezeiască, de nezguduit și sigură pentru prosperitatea acestei zidiri sfinte! Fiecare credincios este introdus ca o piatră vie în această clădire și consolidat, în care Isus Hristos Însuși este piatra de unghi și în El întreaga zidire este îmbinată împreună. Această clădire crește spre a fi un templu sfânt în Domnul. Cuvântul „„crește”„, ca un proces permanent, ne arată că acest templu în Domnul nu este încă terminat. Când însă va fi terminat, cât de minunată va fi atunci locuința lui Dumnezeu și a Domnului nostru Isus Hristos în toate veacurile care vor veni! Dacă medităm la acest adevăr binecuvântat, că noi suntem pietre vii în această clădire dumnezeiască, în acest templu sfânt în Domnul, nu ne conduce aceasta la recunoașterea necesității absolute, ca noi să trăim acum o viață sfântă de dăruire, da, o viață curată și închinată lui Hristos?

În 1 Corinteni 3.16 apostolul Pavel arată că credincioșii sunt templul lui Dumnezeu: „Nu știți că voi sunteți templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?” În cea de-a doua lui scrisoare adresată corintenilor el spune: „Și ce înțelegere are templul lui Dumnezeu cu idolii? Pentru că voi sunteți un templu al Dumnezeului celui viu, după cum a spus Dumnezeu: ‚Voi locui în ei și voi umbla între ei; și voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu’” (2 Corinteni 6.16). Aceasta este cauza pentru care Pavel în versetele următoare insistă: „De aceea: ‚Ieșiți din mijlocul lor și fiți despărțiți’, spune Domnul; și ‚nu atingeți ce este necurat, și Eu vă voi primi; și vă voi fi Tată și voi Îmi veți fi fii și fiice’, spune Domnul Cel Atotputernic. Având deci aceste promisiuni, preaiubiților, să ne curățim pe noi înșine de orice întinare a cărnii și a duhului, desăvârșind sfințenia în teamă de Dumnezeu.” (2 Corinteni 6.17-7.1) O, de am practica acest privilegiu minunat și binecuvântat și de am fi conduși să ducem o viață de despărțire lăuntrică a inimi de tot ce nu este de la Hristos și nu este spre slava Lui!

O locuință a lui Dumnezeu

Versetul 22

Efeseni 2.22: … în care şi voi sunteţi zidiţi împreună, pentru a fi o locuinţă a lui Dumnezeu în Duh.

Cât de prețioasă a fost odinioară Domnului locuința Sa pe acest pământ în Ierusalim! Templul – cu toate că este un model minunat al lui Hristos – era construit numai din lucruri materiale și temporale. Dar acum în perioada actuală a harului, Dumnezeu locuiește pe pământ în toată satisfacția și slava și în binecuvântarea Sa bogată, și care rămâne, prin Duhul Sfânt, care Și-a făcut locuință în toți credincioșii adevărați. Lucrarea Duhului Sfânt este acum să strângă pe copiii lui Dumnezeu și să-i facă o locuință a lui Dumnezeu. Duhul Sfânt locuiește în Adunare și în felul acesta o face un templu al lui Dumnezeu. Dar El locuiește și în fiecare credincios în parte – și acesta este un adevăr prețios și binecuvântat; însă despre ce este vorba aici, este faptul, că El locuiește corporativ în credincioși ca Adunare a lui Hristos și în felul acesta El o face „o locuință a lui Dumnezeu”. Ce realitate minunată este aceasta! Dumnezeu așteaptă acum de la noi, ca noi să umblăm în lumina acestui adevăr într-o sfințenie care corespunde acestui adevăr.

 

 

Prostata si plante vindecatoare-

 Simptomele bolii constau, la debut, in urinatul mai frecvent in a doua jumatate a noptii. Apoi, mictiunile devin mai dese si ziua, insotite de o oarecare dificultate in golirea vezicii si de o senzatie de o evacuare incompleta. Intr-un stadiu avansat al bolii, trebuie un efort din partea bolnavului pentru a mai putea urina.

 

Netratata, hipertrofia prostatei, aceasta tumora benigna, devine cu timpul o boala destul de grava, ce-l poate rapune pe bolnav. Orice barbat care observa scaderea presiunii si subtierea detului urinar sa intre la banuiala, sa consulte medicul. Obisnuirea cu boala poate avea un final dramatic: adenomul avanseaza, apar hemoragii avansate, infectii si insuficienta renala.

Alte afectiuni ale prostatei:Xanthium spinosum

  • Litiaza prostatica(formarea de concretiuni in parenchimul prostatic, fie pe o glanda normala, fie pe o prostata patologica). Simptome: polikiurie, disurie, tenesme vezicale, hematurie.
  • Prostatite: inflamatii ale glandei prostatice, determinate de germeni izolati sau asociati, aerobi (genococ, stafilococ, streptococ, bacili coli, enterococi) sau anaerobi, care provin din uretra sau din focare septice, situate la distanta de prostata.
  • Cancer de prostatafaza incipiente: localizarea prostatica a unui proces neoplazis este intalnita cu o frecventa din ce in ce mai mare la varstele mai inaintate ajungand sa constitue 95-100% din totalul neoplasmelor la barbatii care depasesc varsta de 80 de ani.

Frecventa cea mai mare este intalnita cel mai des in categoria de varsta 50-70 ani. Clinic manifestarile sunt dominate de trei simptome principale: tulburari urinare, hematurie si dureri. Astfel intalnim:

  • polakiuria nocturna(urinare deasa in  timpul noptii),
  • modificari ale jetului urinar (jet intrerupt scaderea fortei),
  • hematurie (urinare cu sange), se simte la tuseu rectal cresterea glandei palpare fara durere.

Prostata începe să se mărească la majoritatea bărbaților în jurul vârstei de 45-50 de ani. Această stare, cunoscută că hipertrofie de prostată benignă (adică neinflamată și necanceroasă), reprezintă o consecință a procesului de îmbătrânire. Când prostată începe să se mărească, contractă uretra. Dacă prostata se mărește astfel încât să preseze uretra care o traversează, va obstrucționa fluxul urinei, ceea ce poate duce la dorința de a urină des, zi și noapte, iar eliminarea urinei poate deveni tot mai lentă și șovăitoare. S-ar putea să nu fiți în stare să urinați decât în cantități mici, și totuși să suferiți de incontinență. O prostată umflată indică de obicei că organismul bărbatului produce un nivel de testosteron mai scăzut decât în anii anteriori. În loc de aceasta, organismul începe să producă o substanță periculoasă numită dihidrotestosteron. Aceasta, în replică, stimulează o supraproducție de celule ale prostatei. Rezultatul este o glandă care se mărește lent.

  • mărirea volumului prostatei (hiperplazia benignă – adenomul), dar și cancerul prostatei sunt într-o strânsă legătură cu consumul crescut de grăsimi, atât cele animale dar și unele grăsimi vegetale, cele care conțin predominant acizi grași polinesaturați linolici (acidul linolic reprezintă 65% din acizii grași din uleiul de floarea-soarelui). Creșterea consumului de grăsimi determină creșterea nivelului hormonilor estrogeni care pot media proliferarea exagerată celulelor prostatei. Mai ales la bărbații supraponderali, țesutul adipos abdominal se comportă ca un adevărat organ glandularcare fabrică hormoni, mărind riscul bolilor prostatei, inclusiv al cancerului. Evitați consumul de grăsimi carne, lapte, ouă) și nu consumați excesiv uleiuri, mai ales cele care conțin concentrații mari de grăsimi polinesaturate (soia, floarea-soarelui, porumb). Cel mai bun ulei este cel de măsline (conține concentrații mari de acizi grași polinesaturați) și cel din semințe de în.
  • Diverse studii efectuate în Japonia și Finlanda au găsit o asociere între consumul regulat de lapte, carne, unt, ouă, margarină și uleiuri conținând acizi grași polinesaturați și hiperplazia benignă de prostată.
  • Ingestia unei cantități mari de calorii (alimente procesate, rafinate, bogate în grăsimi și zahăr) poate crește activitatea sistemului nervos simpatic și concentrațiile testosteronului (un hormon).
  • În prostată, testosteronul este transformat prin intermediul unei enzime în dihidrotestosteron, care este de 10 ori mai activ decât testosteronul și favorizează înmulțirea epiteliului glandei.
  • O altă maladie obișnuită a prostatei este cunoscută ca prostatită. Aceasta reprezintă inflamarea acută a prostatei datorită unei infecții bacteriene (de obicei transmisă sexual) sau poate să apară după anumite exerciții fizice care zguduie corpul (ex. Alergatul), făcute cu vezica plină. Simptomele sunt mai grave. Fluxul de urină poate fi blocat parțial sau total, ceea ce duce adesea la reținerea urinei în vezică. Urina infectată poate slăbi vezica sau poate cauza infecții urinare. În cazurile cronice, bacteriile pot trece în vezică și se pot răspândi și spre alte organe vitale. Semnele că o infecție a devenit avansată sunt dificultatea sau usturimea în timpul urinării, sânge în urină sau dureri în partea inferioară a spatelui ori între scrot și anus. Urina poate să fie tulbure, să conțină sânge, să miroasă a pește și puteți avea febră.
  • Carnea stimulează, irită și inflamează organele sexuale, în special glanda prostatei, ducând la inflamația acesteia (prostatita).
  • Nu vă expuneți la frig sau umezeală. Evitați să stați pe ciment sau pe scaune reci. Protejați-vă extremitățile de frig, căutați să aveți încălțăminte călduroasă. De asemenea, nu stați timp îndelungat pe scaun (la calculator, la birou, la volan) și mai ales plimbarea cu bicicleta sau motocicletă, deoarece creează congestie în zona prostatei.
  • Tratați constipația, în cazul în care există, deoarece creează o presiune nefastă asupra organelor pelviene și, în plus, creează un mediu propice pentru înmulțirea germenilor patogeni.
  • Practicile sexuale excesive sau anormale pot produce congestia prostatei și creează un mediu favorabil stagnării secrețiilor, umflării glandelor sau creșterii bacteriene.
  • Beți multă apă, pentru ca diureza să fie stimulată și toxinele eliminate.
  • Eliminați cafeaua, ceaiul verde sau negru, băuturile alcoolice, tutunul, condimentele și alimentele condimentate sărate sau afumate, ciocolata, băuturile pe bază de cola, cacao, acriturile, oțetul întrucât acestea pot acționa ca iritanți chimici. Multe medicamente, inclusivpilocarpinul au de asemenea un efect iritant asupra prostatei.
  • În cele mai multe cazuri, antibioticele trebuie privite ca o soluție nepotrivită.
  • Nu lăsați ca vezica să se umple prea mult. Urinați cât puteți de repede când simțiți nevoia. Încercați să goliți complet vezica.

Recomandări de tratament:

  • Se recomandă o cură de sucuri și crudități vreme de 1-2 luni sau cel puțin să se adopte o dietă vegetariană, preponderent crudivoră. Puteți folosi următoarele sucuri: Urzică 2 pahare/zi, cură îndelungată. Componentele din arhicunoscuta plantă – Urzica – testate în vitro au demonstrat că dau un impuls uriaș sistemului imunitar, crescând în mod substanțial limfocitele antitumorale. De fapt, doctorul Hans Wagner a afirmat în revistă de medicină „Phytomedicine” că extractul de Urzică este „mult superior” medicamentului antiinflamator Indometacin. Proprietăți excelente în tratarea bolilor de prostată au și rădăcinile urzicii.
  • Roșii (proaspete, nefierte!) – 1-2 pahare/zi. Cel mai abundent carotenoid este licopenul. Oamenii de știință au descoperit licopenul în pielița roșiilor. Unde sunt folosite roșii integrale din belșug incidența cancerului de prostată este mai mică. Consumați multe roșii proaspete și beți și suc de roșii.Licopenul se mai găsește și în grape-fruit-ul roz, în gogoșar și în fructele de cătină.
  • Pătlagină – 1 pahar/zi. Frunzele de pătlagină conțin zinc care este vital pentru echilibrul hormonului masculin, ceea ce înseamnă că este de ajutor în cazul unei prostate mărite. În plus, pătlagina are un efect antiinflamator. Sucul îl puteți prepara la blender.
  • Orz verde și/sau Ovăz verde – 1 pahar/zi. Orzul și ovăzul verde sunt foarte bogate în zinc și au efecte antiinflamatoare.
  • Pătrunjel (frunze) – 1 pahar/zi. Este un suc puternic ce combate bolile aparatului uro-genital.
  • Varză – 1 pahar/zi. Varza are efecte antiinflamatoare și conține o mulțime de substanțe puternice care combat cancerul (indoli, izotiocianați, monoterpene, sulfarafanul etc.).

Alte recomandări dietetice:

  • Mâncarea procesată îndelung și produsele rafinate distrug un ingredient foarte important pentru alimentația bărbaților – zincul. Oamenii de știință au aflat că prostata folosește o cantitate de 10 ori mai mare de zinc decât oricare alt organ din corp. Acest element blochează în mod natural producția de dihidrotestosteron a organismului și previne inflamarea prostatei. Trebuie să știți că alcoolul și băuturile ce conțin cafeină (cafeaua, coca-cola etc.) jefuiesc organismul de rezervele de zinc. Surse semnificative de zinc sunt: drojdia de bere, germenii de grâu, fasolea și semințele de dovleac.
  • Cura cu ulei de dovleac: se ia o lingură seara și una dimineața (sau 50 g miez de semințe de dovleac).

 

  • Ridichile de lună conțin substanțe cu un puternic efect antibiotic, au o acțiune antiinflamatoare asupra rinichilor și asupra prostatei și ajută la controlul sfincterelor urinare. Consumați din belșug aceste rădăcini. Puteți folosi și sucul de ridichi (100 ml suc de ridichi combinat cu 150 ml suc de morcov).

 

  • Apa de tărâțe preparată cu ceai de semințe de bostan sau pepene verde (Curcubita pepo). Se iau 8 linguri de semințe de bostan și se mărunțesc cu coajă cu tot (neprăjite și nesărate). Se pun într-un litru de apă și se fierb 15 minute. Se lasă să se răcească. Se scurge numai apă de la suprafață, care conține ulei de bostan, și se pune deoparte pană a doua zi. Restul de lichid se va turna nestrecurat peste 5 linguri de târâte de grâu. Se lasă de seara până dimineața, apoi se strecoară. Se combină cu apă care conține uleiul. Se poate adăuga sucul de la două lămâi și, eventual, miere, dacă nu aveți diabet, obezitate sau nu sunteți alergici.
  • Cura cu grâu germinat. Se consumă 3-4 linguri de grâu germinat în fiecare zi, în cure de 10-15 zile pe lună. Se poate prepara și un delicios lapte după următoarea rețetă: 4 linguri de grâu germinat + ½ măr (opțional) + miezul de la 4 nuci + 1-2 linguri miere + 1 cană apă caldă. Se mixează toate ingredientele cu ajutorul unui blender sau mixer.

 

  • Cura cu polen și lăptișor de matcă. Mai multe studii au arătat că tratamentul cu polen de albine dă rezultate excepționale în tratarea adenomului de prostată în faza acută, dar și în forma cronicizată, cât și în hipertrofia de prostată. Conform acelorași cercetări, cel mai potrivit este tratamentul de lungă durată (minimum 60 de zile) cu acest remediu, luat în cantități de minimum 10 grame pe zi, în combinație cu un alt produs al stupului, lăptișorul de matcă (100 mg pe zi).
  • Cura cu drojdie de bere are efecte benefice chiar și în cazul cancerului de prostată. În studiile experimentale s-a observat că dezvoltarea malignă era oprită, în mai puțin de trei luni, prin ingerarea zilnică a acestui produs. Se administrează vreme de 3 săptămâni, câte 2-3 tablete de drojdie pe zi. După o pauză de 7 zile, se mai poate repeta.
  • Consumați alimente pe bază de soia. Boabele de soia conțin niște substanțe numite izoflavone, care pot proteja împotriva bolii de prostată.
  • Mâncați regulat linte, nuci și porumb dulce. Acestea conțin un aminoacid numit acid glutamic care poate reduce prostata mărită.

 

  • Acizii grași omega-3 cresc imunitatea, prevenind infecțiile și alte cauze ale prostatitei. Uleiul de semințe de în (2

Linguri pe zi) conține acizi grași omega-3 și poate să combată simptomele prostatitei și hipertrofiei de prostată.

 

FITORERAPIE

  • Se combină (folosindu-se cantități egale) tinctură de Ghimpe cu tinctură de Pufuliță. Se ia din combinația de tincturi câte o linguriță de patru ori pe zi, pe stomacul gol. De regulă, primele rezultate apar în primele zece zile, iar după o lună de tratament, senzația de jenă la urinare, micțiunile nocturne și celelalte probleme specifice adenomului de prostată sau prostatitei dispar. Prima etapă de tratament este bine să fie de trei luni, în care se administrează neîntrerupt această combinație de tincturi. Apoi, se vor face câte zece zile de tratament pe lună, pentru a menține rezultatele.

 

    • Alcoolatura de Tuiaexercită o acțiune de întărire a sfincterelor urinare, mai ales la persoanele în vârstă, care se confruntă cu o incapacitate organică de a controla micțiunile. Mai mult, această plantă are efecte antiinflamatoare și antiinfecțioase puternice la nivel genito-urinar, fiind recomandată în prostatită, dar și în cistitele hemoragice sau recidivante. Se ia o linguriță (aproximativ 5 ml) de alcoolatura de tuia în puțină apă, de 3 ori pe zi, în cure de 3 săptămâni, cu o săptămână de pauză.Palmierul pitic (Serenoa repens) este un remediu care inhibă secreția de hormoni, mai cu seamă testosteronul, care stimulează creșterea celulelor prostatei.
      Tinctură de propolis – câte 30 de picături, de trei ori pe zi, luate pe o bucățică uscată de pâine. Se pot folosi cu succes supozitoare de propolis, timp de 15 zile. Rezultate bune s-au obținut în infecția prostatei (prostatită), hipertrofia și adenomul de prostată.

ALTE INDICATII

  • Puteți face o baie fierbinte de șezut, stând în cadă sau într-un vas pentru băi de șezut (puneți apă cât să aveți circa 15-20 cm în vas). Baia trebuie să dureze cel puțin 15 minute; se face o baie pe zi (în cazul prostatitei se fac două băi pe zi).
  • Baia de șezut caldă cu temperatura progresiv crescută folosind coada-calului sau flori de Fân, timp de 20 minute, de 3 ori pe săptămână.

 

  • Cura cu argilă. Se pune o lingură de pulbere de argilă într-un pahar de apă. Se amestecă bine (cu o lingură de lemn) și se lasă la macerat de seara până dimineața. Dimineața, se amestecă bine și se bea ca atare. Cura durează 30 de zile.
  • Clismă fierbinte cu cărbune vegetal. Se folosește o cană de apă fierbinte (dar fără a produce arsuri) și o lingură de praf de cărbune; se introduce amestecul în rect cu ajutorul irigatorului. Se reține lichidul cât se poate de mult, chiar pe perioada nopții, dacă se poate (deosebit de util în cazul inflamației prostatei).

 

  • Exercițiu de masaj al prostatei executat în următorul fel: stați întins complet pe spate, întindeți piciorul drept peste cel stâng și atingeți podeaua cu degetul mare de la piciorul drept. Reveniți la poziția originală. Întindeți acum piciorul stâng peste cel drept, atingând podeaua cu degetul mare de la piciorul stâng. Începeți cu oricât de multe repetiții și lucrați astfel până la cel puțin 50.
  • Pentru evitarea slăbirii sfincterului prostatei, când apar fenomene de pierdere a urinei, este necesar să se facă autogimnastica sfincterului, prin contracții (strângere și relaxare) ale mușchiului prostatei, începând de la un număr mic de contracții, până se ajunge la câteva sute zilnic. Aceste contracții pot fi făcute în orice poziție și timp, stând pe scaun, în mijloacele de transport, stând în pat, mergând pe stradă și în orice altă poziție. Veți obține beneficii începând chiar din primele zile.

 

2 . Ceai din plante medicinale pentru afectiuni ale prostatei…

 

Mod de preparare: o lingura de amestec la 250 ml apa. Cand clocoteste, se introduc plantele, se va opri din fiert lasandu-se la racit cu vasul acoperit. Se va consuma ceaiul dimineata la micul dejun si seara inaintea cinei cu 30 de minute cu inghitituri rare, neindulcit.

Pentru o eficienta sporita se recomanda a se urma in acelasi timp tratamentul cu tinctura de pufulita cu flori mici si ghimpe, doua lingurite de tinctura la o cana de ceai.

Acest ceai este recomandat ca tratament preventiv, de la varsta de 50 de ani, doua luni pe an. Durata tratamentului este de 1-4 luni in prostatite si litiaza prostatice, sau 6 luni in caz de adenom sau cancer incipient. In toate cazurile dupa prima luna de tratament se va face 2 saptamani pauza urmand apoi 2-5 cure neintrerupte.

Cura cu acest ceai este indicata si femeilor care urineaza des sau copiilor cu varsta cuprinsa intre 10-14 ani care urineaza noaptea in pat (enurezis) urmandu-se pe o perioada de 1-3 luni.

Rol terapeutic: ceaiul stimuleaza mictiunea astfel incat substantele active existente in planta sa ajunga in meatul urinar unde actioneaza prin  cicatrizarea ranilor la fel ca si la o operatie cu laser. Ajuta la diparitia adenomului dispar durerile, infectiile.

Ceaiul contine un amestec din 19 plante medicinale dintre care enumeram:

  • Pufulita cu flori mici (Epilobium augustifolia)
  • Ghimpele  (Xanthium spinosum)
  • Coada soricelului (Achillea millefolium)
  • Coada calului (Equisetum arvense)
  • Obligeana (Acorum calamus)
  • Osul iepurelui (Ononis spinosa)
  • Albastrele (Centaurea cynus)
  • Urzica moarta (Lamium album)
  • Matase de porumb (Stigmata maydis)
  • Splinuta (Solidago virgaurea)
  • Sapunarita (Saponaria officinalis)
  • Lemn dulce (Glycyrrhiza glabra)
  • Scai vanat (Eryngium planum)
  • Mesteacan  (Betula pendula)

 

3 Cum inteapa aceasta boala  Profesorul,doctor- Constantin Milică

(prin  decoct din ghimpe)

În tratamentul intern sunt recomandate:

– decoct din ghimpe (holeră), preparat dintr-o linguriţă herba uscată şi mărunţită la 250 ml apă; se fierbe 10 minute la foc domol, se lasă să infuzeze 15 minute în vas acoperit, se strecoară şi se beau 2 ceaiuri calde pe zi (dimineaţa şi seara pe stomacul gol, cu 30 minute înainte de mese). Tratamentul durează 6 luni şi se continuă încă 12 luni luând numai o cană pe zi (dimineaţa), în funcţie de stadiul bolii şi de reacţia organismului. Efectele tratamentului sunt decongestive, diuretice, dezinfectante şi cicatrizante şi se resimt după 3-4 săptămâni, cu reducerea micţiunilor nocturne, dispariţia usturimilor şi a durerilor pe uretră, în zona vezicii urinare sau a şezutului. Treptat, prostata se descongestionează şi îşi reia elasticitatea şi volumul normal, evitând astfel intervenţiile chirurgicale;

– infuzie din pufuliţă cu flori mici preparată dintr-o lingură herba uscată şi măcinată la 250 ml apă clocotită; se beau zilnic 3-4 ceaiuri calde, înainte de mese, având efecte în normalizarea urinării şi evitarea usturimilor sau durerilor pe uretră datorită proprietăţilor diuretice, depurative, antiinflamatoare şi dezinfectante;

– infuzie din flori de urzică moartă albă preparată dintr-o linguriţă flori la 250 ml apă; se beau 2 ceaiuri îndulcite pe zi, fracţionate în mai multe rerpize, într-un tratament de lungă durată cu efecte diuretice.

– infuzie din muguri de pin (20-30 g la un litru apă), din care se beau 3 căni pe zi timp de două săptămâni, cu efect de reducere a inflamaţiei glandei prostatice;

– decoct din 2-3 castane sălbatice zdrobite şi fierte într-un litru apă; se bea câte o cană de ceai înainte de fiecare masă, timp de 3 săptămâni.

Alte tratamente se fac cu infuzie din frunze de păr, de zmeur, de osul iepurelui, din flori de coada şoricelului sau decoct din seminţe decorticate şi neprăjite de dovleac (3-4 căni zilnic). Sunt eficiente şi tincturile de ghimpe, castane sălbatice sau ceapă.

Dimineaţa se poate lua un macerat apos din boabe de grâu, iar seara, înainte de culcare, se ia o lingură de ulei de dovleac sau o jumătate de cană cu seminţe de dovleac.

O altă direcţie de tratamente constă din folosirea uleiurilor eterice din plante aromatice (pin, ienupăr, chimion, fenicul), câte 5-10 picături pe zi, în puţină apă caldă şi îndulcită, cu 20-30 minute înainte de mesele principale, timp de două săptămâni.

În decursul timpului au fost elaborate numeroase reţete complexe în care sunt incluse atât plantele menţionate mai sus, cât şi multe alte specii.

Concomitent se aplică şi tratamente externe sub formă de cataplasme calde cu ceapă crudă şi flori de câmp, puse în partea de jos a abdomenului sau băi calde, zilnice, locale şi de şezut, cu infuzii sau decocturi din flori de fân, muşeţel, coada calului, castane, urzică albă, gălbenele, pin, busuioc şi tătăneasă.

Apiterapia recomandă polen (20 g luate dimineaţa timp de 30 de zile sau câte două linguriţe la fiecare masă), propolis şi supozitoare cu propolis

Soluții naturale pentru a scurta răceala

Nas care curge, dureri în gât, tuse? Ştim cu toţii cât de supărătoare sunt simptomele răcelii. Ca să te însănătoşeşti cât mai repede, poţi încerca unele remedii pe bază de plante.

Încă de la apariţia primelor semne ale răcelii, este foarte important să respecţi unele măsuri. Spală-te pe mâini cât mai des posibil, mai ales după ce ţi-ai suflat nasul, pentru a nu transmite microbii familiei sau colegilor. Hidratează-te cu supe de pui şi ceaiuri călduţe, deoarece lichidele ajută la fluidizarea şi evacuarea secreţiilor nazale. De asmenea, serul fiziologic şi apa de mare picurate în nas ajută la hidratarea mucoaselor de la acest nivel. Odihneşte-te cât mai des, pentru că, în somn, sistemul imunitar îşi „ascute” armele contra virusurilor răcelii şi evită fumul de ţigară, care îţi agravează simptomele. În paralel, iată ce remedii te ajută să pui răceala pe fugă!

Inhalaţiile cu levănţică

Inhalaţiile cu ulei de levănţică ajută la decongestionarea căilor respiratorii, această plantă având virtuţi antiseptice şi antiinflamatoare, care reduc secreţiile nazale. Se adaugă 5 picături de ulei esenţial de levănţică într-un bol cu apă fiebinte şi se stă cu capul acoperit 15 minute deasupra vasului, de trei ori pe zi, ultima dată seara, înainte de culcare.

Tinctura de echinacea

Imunostimulent dovedit, echinaceea este şi un bun antiviral, ajutând la scurtarea răcelilor. Încă de la primele simptome, tinctura de echinacea se administrează astfel: o linguriţă de tinctură de echinacea, dizolvată în jumătate de pahar cu apă, de patru ori pe zi, pe stomacul gol.

Gargară cu muşeţel

Răceala este însoţită de cele mai multe ori şi de inflamaţii în zona gâtului (amigdalită, faringită). Pentru calmarea lor se poate face gargară cu ceai de muşeţel, de gălbenele sau de salvie (ori cu o combinaţie a lor), aceste plante având acţiune antiinflamatoare şi antiinfecţioasă.

Propolisul

Recunoscut pentru efectul antiseptic la nivelul căilor respiratorii, propolisul întăreşte imunitatea şi are, de asemenea, şi o importantă acţiune antivirală. Încă de la primele semne ale răcelii, se ia câte o linguriţă de tinctură, de trei ori pe zi, înainte de mese. Tinctura se administrează pe o bucăţică de pâine sau în amestec cu o lingură de miere.

Masaj cu eucalipt

Eucaliptul are acţiune antitusivă, antiseptică şi expectorantă, fiind indicat în afecţiunile respiratorii. Proprietăţile medicinale sunt atribuite eucaliptolului, care acţionează asupra celulelor bronhice, protejând mucoasele afectate de virusul răcelii, fluidifică secreţiile pulmonare şi ajută la evacuarea lor. Se amestecă 20 de picături de ulei esenţial de eucalipt în 25 ml de ulei vegetal şi se masează pieptul, de trei ori pe zi.

Sirop de ceapă

Contra tusei, se pot face acasă siropuri de ceapă sau de pătlagină. Pentru prepararea primului sirop este nevoie de 100 g ceapă, care se fierbe în 250 ml de apă. După ce compoziţia ajunge la temperatura camerei, se adaugă 50 g miere şi se ia câte o linguriţă la două ore. Acest sirop trebuie preparat zilnic. Cel de-al doilea sirop se prepară din 200 g frunze de pătlagină, care se fierb în 400 ml de apă timp de jumătate de oră, la foc domol. După ce se lasă să se răcească, se adaugă 100 g miere şi se păstrează la frigider cel mult o săptămână. Se iau până la 6 linguri pe zi.

Ceai de tei

Prin conţinutul mare de mucilagii, teiul reduce inflamaţia căilor respiratorii. De asemenea, această plantă este un bun emolient al secreţiilor bronşice. Ceaiul se prepară dintr-o linguriţă de plantă la 200 ml de apă clocotită şi se beau trei ceaiuri pe zi, îndulcite cu miere.

Sursa:   www.clicksanatate.ro

Cea mai simplă soluţie ca să obţii călcâie ca de bebeluş

Stilul agitat de viaţă, statul în picioare sau încălţămintea prea strânsă ne deteriorează pielea de la nivelul tălpilor mai mult decât am crede. Descoperă aici reţeta pentru călcâie catifelate!

Pielea de la nivelul tălpilor zgârie sau ai observat mici fisuri care s-au format la călcâie? Acest remediu poate rezolva rapid problema, iar tu poţi obţine o piele fină ca de bebeluş!

Brightside ne prezintă o reţetă minune care va reda picioarelor tale catifelarea de altădată:

Ai nevoie de:

– 5 linguri de bicarbonat de sodiu
– gel de duş

– câteva picături de ulei esenţial (lavandă, portocală sau lămâie)

Înainte de a începe procedura, ţine-ţi picioarele în apă fierbinte timp de 5 minute, astfel remediu va fi mai eficient.
Se amestecă gelul de duş, uleiul esenţial şi bicarbonatul de sodiu până obţii o pastă omogenă. Apoi freacă picioarele cu acest amestec, masându-le în acelaşi timp.
În cazul în care pielea este prea iritată, foloseşte o perie sau o piatră ponce pentru a-ţi freca tălpile, mai ales călcâiele.
La final, se îndepărtează amestecul cu apă şi se hidratează picioarele cu cremă.
Bicarbonatul de sodiu nu este doar un remediu excelent pentru pielea întărită şi dură de la nivelul picioarelor, de asemenea elimină mirosurile neplăcute, grăbeşte vindecarea şi ajută la combaterea infecţiilor fungice.
Rezultatele devin vizibile în două săptămâni.

4 cauze ale splinei mărite

Imagini pentru splina marita

Lipsa poftei de mâncare, scăderea în greutate, oboseala și durerea sub coaste, mai ales în timpul efortului fizic, pot fi simptome ale splinei mărite. Află care sunt cauzele care determină mărirea acesteia!

Splina este un organ aflat sub coaste, în partea stângă a abdomenului. Ea stimulează sistemul imunitar prin producerea de anticorpi, distruge eritrocitele și trombocitele bătrâne și contribuie la reglarea circulației celulelor sângelui pe care-l filtrează. Mărirea splinei poartă numele de splenomegalie.

Nu toate cazurile în care splina se mărește sunt un semn al unei afecțiuni. Atunci când splina filtrează sângele poate fi hiperactivă, ceea ce în termeni medicali poartă numele de hipersplenism. În timpul acestui process, se diminuează un anumit tip de globule albe din sânge.

1.      Infecțiile
Fie că sunt parazitare, virale sau bacteriene, infecțiile pot duce la mărirea splinei. Mononucleoza este o infecție determinată de virusul Epstein-Barr și se manifestă prin febră, dureri de cap, oboseală și respirație îngreunată. De obicei, trece de la sine în decurs de câteva săptămâni, însă principala complicație este mărirea splinei, iar în cazuri extreme se ajunge și la ruperea ei.

Toxoplasmoza se ia prin contactul cu alimente contaminate sau cu fecale de pisică infestate, iar una dintre simptomele ei este splina mărită. În ceea ce privește infecțiile bacteriene care afectează buna funcționare a splinei, cele mai periculoase sunt septicemiile, tuberculoza și endocardita bacteriană subacută (infecția valvelor inimii sau a învelișului său intern).

2.      Ficatul bolnav

Deoarece ficatul și splina filtrează sângele din organism o afecțiune a ficatului poate duce la mărirea splinei, pentru că aceasta va depozita sângele în loc să-l trimită mai departe. Când ambele organe se măresc se poate instala senzația de balonare, iar pofta de mâncare scade. Cele mai frecvente afecțiuni ale ficatului care afectează splina sunt ciroza hepatică, fibroza chistică și tromboza venei porte, cea care drenează sângele din intestine spre ficat.

3.      Cancerul

Splina filtrează și elimină din sânge celulele îmbătrânite, așadar atunci când organismul este afectat de leucemie, de pildă, splina suferă, deoarece se confruntă cu un exces de celule sanguine. Aproape jumătate din bolnavii de leucemie au splina mărită, însă această afecțiune poate fi întâlnită și în cazul cancerului metastazat la splină sau a limfoamelor Hodgkin și non-Hodgkin.

4.      Loviturile

Traumatismele abdominale, mai ales în zona splinei, pot duce la mărirea acesteia. De asemenea, splenomegalia poate fi cauzată de apariția unui chist sau a unui abces pe splină sau de boli inflamatorii, cum este sarcoidoza (inflamarea unor porțiuni din organe) și artrita reumatoidă.

Sfatul specialistului
Dr. Alina Bondoc, medic primar gastrointerologie, Hyperclinica Medlife Titan, București

Splenomegalia este definită ca o mărire a diametrului splinei la mai mult de 13 cm în ax lung; acest fapt poate fi constatat atât clinic, cât și imagistic (prin ecografie abdominală sau în timpul tomografiei computerizate). Cauzele sunt diverse, putând fi vorba de formațiuni tumorale localizate la nivelul splinei sau afecțiuni hepatice (de exemplu, în ciroza hepatică, asociată cu sindrom de hipertensiune portală) sau hematologice (limfoame).

Sursa:   www.clicksanatate.ro

10 alimente pe care le consumi in fiecare zi care contin o cantitate incredibil de mare de zahar

Daca eviti prajiturelele sau ciocolata si totusi te ingrasi, vei fi suprinsa sa descoperi ca alimente care nu intra neaparat la categoria dulciuri contin cantitati alarmante de zahar.

Nutritionistii ne recomanda sa mentinem cantitatea de zahar adaugat consumata zilnic (adica adaosul de zahar din mancarurile si bauturile procesate) la 6 lingurite pe zi pentru femei si 9 lingurite pe zi in cazul barbatilor.
Avand in vedere ca o lingurita de zahar contine aproximativ 4 grame, noi, femeile, nu ar trebui sa depasim 24 de grame de zahar adaugat pe zi. Asta fara sa tinem cont de faptul ca fructele sau lactatele contin oricum, fiecare, o anumita cantitate de zahar.

De multe or, insa, consumam alimente care nici nu banuim ca contin zahar. Iata cateva astfel de exemple si cantitatea de zahar pe care o contine o portie:

1. Un iaurt cu fructe contine 26 de grame de zahar, adica aproximativ 6,5 lingurite.
2. Un caffe latte contine 17 grame de zahar, adica 4,25 de lingurite.
3. Un pahar de suc de portocale contine, in medie, 20 de grame de zahar sau 5 lingurite.
4. O portie de piure de mere (din comert, nu facut in casa) contine 16 grame de zahar sau 6 lingurire.
5. O farfurie de supa de rosii contine 15 grame de zahar, adica 3,75 de lingurite.
6. O doza de Coca Cola contine 39 de grame de zahar, adica echivalentul a 9,75 de lingurite.
7. 50 de grame de afine uscate contin 34 de grame de zahar, adica 8,5 lingurite.
8. O briosa cu afine contine 29 de grame de zahar, deci 7, 25 de lingurite de zahar.
9. O cutiuta de sos de paste are 14,5 grame de zahar, echivalentul a 3,6 lingurite.
10. Doua linguri de Nutella contin 21 de grame de zahar, adica 5,25 lingurite.

Ce parere ai despre aceste informatii? Erai constienta pana acum de cat de mult zahar adaugat consumi zilnic?

Sursa:   www.perfecte.ro

De ce e bine să mănânci măsline? Descoperă ce beneficii au pentru sănătate

De ce e bine să mănânci măsline? Când vorbim de măsline, ne gândim automat la uleiul de măsline. E adevărat că acesta din urmă este foarte sănătos, dar măslinele consumate ca atare au multe beneficii pentru sănătate pe lângă cele conferite de uleiul extras din ele. De exemplu, au un conținut ridicat de fibre care ajută la digestie și care se pierd prin procesare atunci când măslinele sunt transformate în ulei.

Există numeroase tipuri de măsline care diferă ușor ca și conținut de minerale și vitamine, dar în toate se regăsesc anumite elemente pentru care este indicat să le adaugi în alimentația zilnică. Măslinele conțin minerale care previn pierderea densității osoase, reduc inflamația, îmbunătățesc digestia, protejează sănătatea inimii.

Măslinele îmbunătățesc digestia

Măslinele reprezintă o sursă importantă de fibre, aproximativ 150 de grame de măsline furnizând aproape 20% din necesarul zilnic de fibre. Datorită acestui fapt, măslinele contribuie la reglarea tranzitului intestinal. Măslinele stimulează motilitatea intestinală, permițând deplasarea materiilor fecale prin intestine. Combat constipația și contribuie la detoxifierea colonului, curățând resturile rămase pe pereții acestuia. Fibrele conferă și senzația de sațietate, astfel încât ne simțim sătui mâncând mai puțin. În acest mod, măslinele ne pot ajuta să slăbim.

Măslinele reduc inflamația

Diverse substanțe din măsline au un puternic rol antioxidant și antiinflamator. Reduc inflamația din corp de la nivelul articulațiilor, inflamația mușchilor și tendoanelor. Măslinele combat afecțiuni precum artrită, gută și reumatism. În cazul în care suferi de vreuna dintre aceste boli, consumă zilnic măsline pentru a ține inflamația sub control. În plus, prin scăderea inflamației, senzația de durere este diminuată semnificativ, iar calitatea vieții îmbunătățită.

Măslinele întăresc oasele

Măslinele conțin anumite substanțe chimice, cum ar fi oleuropeină, care au fost corelate, conform studiilor, cu stimularea absorbției de calciu și dezvoltarea osoasă. Există numeroase studii care atestă faptul că persoanele care au o dietă mediteraneană, care include măsline și ulei de măsline, prezintă un risc mai scăzut de osteoporoză. Dacă ai fost diagnosticat cu osteoporoză sau slăbirea densității osoase, adaugă măsline sau ulei de măsline în dieta ta zilnică.

Măslinele protejează inima

În măsline se regăsește un acid gras mononesaturat numit acid oleic care, conform studiilor, previne afecțiunile cardiace. Acidul oleic scade tensiunea sangvină și reduce în acest fel riscul de afecțiuni cardiovasculare. Prin consumul regulat de măsline sau ulei de măsline, te poți proteja împotriva infarctului, atacului vascular, aterosclerozei și altor boli cardiovasculare.

Sursa:   www.libertateapentrufemei.ro

Ce semnale trimite organismul când tensiunea e prea mare sau prea mică

În timp ce o tensiune arterială scăzută nu cauzează probleme grave de sănătate, hipertensiunea poate provoca accident vascular cerebral sau infarct.

Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, valoarea optimă a tensiunii arteriale este 12,8 cm- Hg. Dacă tensiunea coboară sub 9/6 cmHg este considerată hipotensiune şi dacă trece de 14/9 este considerată hipertensiune. Nu există diferenţe între bărbaţi şi femei în ceea ce priveşte valorile normale ale tensiunii arteriale.

Simptomele hipotensiunii
Cele mai frecvente semne ale hipotensiunii sunt ameţelile, tulburările de echilibru, transpiraţiile, senzaţia de leşin sau leşinul. În mod normal, sportivii, nefumătorii, femeile mai slabe au tensiune arterială mai mică. „Cei care au hipotensiune au un risc mai mic de boli de inimă sau de rinchi, accidente vasculare, însă pot suferi traumatisme în timpul leşinului”, subliniază medicul cardiolog Florin Mitu.

De regulă, tensiunea arterială scăzută, mai ales la o persoană tânără şi sănătoasă nu este un motiv de panică, dar cauza trebuie lămurită. De regulă, tensiunea scade în caz de deshidratare, boli cardiace (bradicardie-bătăi rare ale inimii, tahicardie-bătăi frecvente ale inimii), boli severe (şoc anafilactic, septicemie, pancreatită), pe sistem nervos.

Recomandările medicilor:

beţi 2-3 litri de lichide pe zi
consumaţi alimente cu un conţinut mai mare de sare
evitaţi alcoolul şi grăsimile
nu faceţi exces de cafea (limitaţi-vă la o cafea dimineaţa)

mâncaţi 4-5 porţii de crudităţi, care refac pierderile de apă

Simptome hipertensiune

Hipertensiunea arterială este mai răspândită decât hipotensiunea. „Principalele simptome sunt durerile de cap, ameţelile, zgomotele în urechi, durerile în piept, sângerările nazale. Complicaţiile includ ateroscleroza (blocarea vaselor de sânge), cardiopatia ischemică, insuficienţa renală, infarctul, accidentul vascular (de patru ori mai frecvent la hipertensivi)”, atrage atenţia dr. Aurelia Constantin, medic internist. Un risc foarte mare de accident vascular au pacienţii hipertensivi obezi, sedentari, fumători, alcoolici, cu valori crescute ale colesterolului şi cei care au un istoric familial de hipertensiune sau de boli de inimă.

Medicii recomandă:
să evitaţi căldura (valabil şi pentru hipotensiune) şi efortul fizic
să evitaţi sarea de bucătărie (atenţie la mezeluri şi conserve) şi să o înlocuiţi cu cea medicinală (100% potasiu)
să evitaţi alcoolul, cafeaua şi fumatul
să mergeţi regulat la medic pentru verificarea tensiunii

să evitaţi stresul

Sursa: www.doctorulzilei.ro

Scapă de petele maronii de pe față cu ceapă și oțet de mere

Scapă de petele maronii de pe față cu ceapă și oțet de mere, cu lămâie și alte remedii naturale pe care le poți găsi în propria bucătărie. Află cum din articolul de mai jos. Petele maronii de pe față mai sunt numite și pete de vârstă și apar o dată cu înaintarea în vârstă. De obicei, se formează pe față, gât, pe mâini și pot apărea și pe picioare.

Se consideră în general că ar apărea ca urmare a expunerii prelungite la soare. Și anumite boli cronice pot conduce la formarea petelor. Radicalii liberi pot afecta pielea și cauza apariția petelor de vârstă.

Există diverse creme și loțiuni în comerț pentru estomparea acestora, dar unele pot fi ineficiente, iar cele care chiar funcționează conțin adesea chimicale puternice care pot afecta sănătatea pielii. Există însă diverse remedii naturale la care poți apela. Nu uita că efectul lor este mai lent și trebuie să le aplici o perioadă mai lungă de timp înainte de a vedea rezultatele. Diferența este că acestea nu îți afectează pielea, iar efectul lor este durabil.

Tratează petele maronii cu zeamă de lămâie

Sucul de lămâie conține acid citric, un înălbitor natural. În plus, acidul citric este și un puternic antioxidant, care contribuie la refacerea țesutului cutanat. Aplică zeamă de lămâie pe petele de pe față de două ori pe zi, timp de două luni. Vei constata nu doar o estompare a petelor, ci și o recuperare a fermității pielii. Tenul tău va fi mai alb, mai neted, iar ridurile vor dispărea.

Tratează petele maronii cu ceapă și oțet de mere

Toacă mărunt o ceapă și stoarce-o printr-o bucată de tifon. Combină sucul obținut cu oțet de mere în cantități egale. De preferat este să folosești oțet de mere nefiltrat. Aplică acest amestec peste petele de pe față cu puțină vată. Repetă procedura zilnic timp de minim 4 luni. Oțetul de mere este astringent și tonifică pielea, astfel că vei îmbunătăți concomitent și textura acesteia.

Tratează petele maronii cu hrean și lapte

Hreanul conține cantitate foarte mare de antioxidanți și este extrem de eficace în tratarea petelor de vârstă. Rade o bucată de hrean și toarnă hreanul ras într-o cană cu lapte. Amestecă timp de câteva minute laptele cu hreanul și lasă apoi să stea timp de 20-30 minute la fel cum ai lăsa un ceai la infuzat. Masează porțiunile de ten pătate cu mixul de hrean și lapte. Rezultatele ar trebui să se vadă foarte rapid, în doar câteva zile.

Sursa:   www.libertateapentrufemei.ro

Cum îţi îmbunătăţeşti vederea fără ochelari

Pentru a-ţi menţine vederea ageră pentru mai mult timp, poţi face în fiecare zi sau de câteva ori pe săptămână câteva exerciţii. Acestea îmbunătăţesc vederea. Iată despre ce este vorba!
Clipitul

Clipitul poate să păstreze o vedere bună. Acest lucru ajută la lubrifierea şi curățarea ochiului. Clipim în mod normal, la fiecare 5- 6 secunde, dar atunci când ne concentrăm la un ecran sau pentru a citi un text, ochiul devine fix. Ține minte că privirea fixă este inamicul ochilor. Fă-ţi un obicei de a clipi în mod regulat când eşti în faţa unui monitor.

Respirația profundă

Buna oxigenare este benefică pentru întreg organismul, deci şi pentru vedere. Inspiră adânc şi expiră uşor. De ce este benefică respirația corectă? Oxigenul ajunge la retină prin rețeaua vasculară retiniană.

Conturul imaginar al obiectelor

Un exercițiu util pe care să îl faci în mod regulat, pentru a permite mișcarea ochiului: imaginează-ţi că ai un creion cu care trebuie să faci contrul unor obiecte. Este un exerciţiu simplu, iar obiectul pe care trebuie să îl încercuieşti cu privirea poate fi aproape sau la distanţă. Este un exerciţiu care ajută la îmbunătăţirea vederii centrale.

Focalizarea la distanţă

În timpul pauzei de la serviciu, nu ezita să ai grijă şi de ochii tăi. Este simplu, căci nu trebuie decât să priveşti pe geam. Uită-te cât mai departe, timp în care să încerci să vezi cât mai multe detalii: culoarea clădirilor, numărul de etaje, cu se sunt îmbrăcaţi oamenii, câte maşini sunt în parcare. Este important pentru că în felul ăsta îţi relaxezi cristalinul.

Exerciţiile sus-jos, stânga-dreapta

Un alt exercişiu simplu pe care îl poţi face: uită-te de 5 – 10 ori spre dreapta, apoi spre stânga. După aceea, închide ochii, ca să te relaxezi. Apoi, faci acelaşi lucru: te uiţi în sus, tot de 5-10 ori, apoi în jos, după care închizi ochii.

Sursa:   www.clicksanatate.ro

Alimentele care au grijă de pielea ta

Pentru o piele frumoasă, nu este suficient numai să mergi la salonul de cosmetică şi să folosești creme sau loţiuni. Şi alimentaţia joacă un rol important pentru menţinerea sănătăţii pielii. Descoperă ce alimente trebuie să consumi, ca să ai o piele suplă şi sănătoasă!
Ceai verde
Băut cu regularitate, ceaiul verde este eficient în eliminarea toxinelor, ceea ce face ca pielea să nu mai aibă un aspect neîngrijit și obosit.

Mai mult decât atât, unii compuşi care se găsesc în ceaiul verde au acțiune de protecție împotriva  razelor UV, potrivit unui studiu efectuat în Franţa.

Ulei de măsline

Conform unui studiu publicat în American Journal of Clinical Nutrition, femeile care au un aport suficient de acid linoleic în dieta lor au mai puţine  probleme de uscare a pielii.

Kiwi

Un fruct benefic pentru piele este kiwi. Conţine vitamina C şi betacaroten, stimulatori ai producerii de colagen, Colagenul este recunoscut pentru faptul că menţine elasticitatea pielii.

Fructe de mare

Stridiile, midiile, homarii au zinc, mineral care menţine supleţea pielii,. În lipsa acestuia, pielea devine mai uscată, ceea ce este neplăcut.Ştiai că 100 g stridii furnizează aproape 90% din necesarul de zinc pentru un adult?

Morcovi

Datorită mineraleleor şi vitaminelor conţinute de morcov, acesta ajută la catifelarea pielii. Sucul de morcov este ideal dacă ai ten sensibil, predispuse la înroşire. Fiind o sursă importantă de  vitamina A, sucul de morcov are un efect revitalizant. Nu uita să te hidratezi suficient, deoarece pielea are în permanenţă nevoie de hidratare.

Sursa:   www.clicksanatate.ro

Așa slăbești doar din grăsime nu și din masa musculară în doar 10 zile

De obicei, atunci când slăbim, nu dăm jos doar grăsime ci și mușchi, de aici aspectul lăsat al pielii. Însă antrenorul personal Nicholas Polo spune că se poate să slăbim doar din grăsime, fără să fie afectată masa musculară.

Iată planul lui de 10 zile în care poți pierde 5% din grăsimea corporală:

1. BEA CEAI DE GINSENG SAU CEAI VERDE

Dacă stai să verifici, orice dietă de slăbit recomandă să bei ceauri. Cele mai bune pentru topirea grăsimii și combaterea balonării sunt cel de ginseng și cel verde.

2. ÎNCEPE DIETA DUPĂ CICLUL MENSTRUAL

Femeile au tendința să mănânce diferit în funcție de perioada ciclului menstrual. Schimbările hormonale, baloanarea și scăderea nivelului de fier îți pot da peste cap planul de slăbit, așa că cel mai bine e să începi dieta de 10 zile după terminarea ciclului menstrual.

3. EXERCIȚII CU GREUTĂȚI ZILNIC

Fă exerciții de rezistență. Fă repetări cu niște gantere cât poți de grele, apoi redu greutatea și continuă exercițiile fără să faci pauză. Fă aproximativ 3-4 seturi de câte 6 repetări. Asta înseamnă că ganterele cu care faci la început să fie suficient de grele încât să nu poți face mai mult de 6 repetări.

4. NU TE DERANJA SĂ FACI CARDIO

Exercițiile cardio făcute mai mult de 20 de minute ard și masa musculară împreună cu grăsimea. Așa că cel mai bine e să faci exerciții de rezistență.

5. NU EXAGERA NICI CU EXERCIȚIILE NICI CU DULCIURILE

Exercițiile de rezistență sunt destul de intense și timp de 10 zile trebuie să le faci zilnic. Așa că evită să faci prea mult antrenament, limitează-te la 20 de minute pe zi. Poți face următorul program: într-o zi îți lucrezi picioarele și abdomenul, în alta pieptul și tricepșii, ziua trei: umerii și abdomenul, ziua patru: spatele și bicepșii, etc. Trebuie să ții cont și de alimentație. Ca să arzi grăsimea trebui să mănânci cât mai puțin zahăr.

 6. RIDICĂ GREUTĂȚI MARI

Nu-ți face griji că o să devii Arnold. Fă faci un set pe zi de exerciții cu greutăți vei grăbi procesul de ardere a grăsimii.

7. NU PUNE GURA PE ALCOOL
8. FĂ-ȚI POZE ÎNAINTE ȘI DUPĂ CELE 10 ZILE

9. BEA APĂ PLATĂ

Sursa: www.doctorulzilei.ro

12 alimente cu efect diuretic

 

Imagini pentru sparanghel


Alimentele diuretice sunt alimente naturale sau plante aromatice drenante . Daca va doriti sa tineti o astfel de dieta , este foarte important sa consumati suficient de multe lichide , pentru a nu duce la deshidratare . Aceasta dieta pe baza de diuretice este recomandat sa o tineti cu alimente naturale si nu cu supliemente , alimente pe care le puteti consuma oricum si oricat doriti fara a avea o reactie negativa asupra organismului dumneavoastra.

 
Ar trebui sa stiti ca persoanele care sufera de edem , boli de inima , hipertensiune arteriala si tulburari renale sau hepatice , ar trebui sa consume frecvent alimente care au efect diuretic. Trebuie sa mai stiti ca retentia apei in organism este la fel de daunatoare precum deshidratarea , aceasta poate aparea in urma unei afectiuni nestiute de dumneavoastra sau de asemenea poate fi si o consecinta a lipsei de vitamina B , proteine sau de amino – acizi .
In general , diureticele sunt acele substante care ajuta la eliminarea excesului de apa din organism , prin urina . Acestea pot fi ori sintetice , ori naturale .
Mai jos o sa va prezint o lista de 12 alimente , cunoscute ca si diuretice naturale :
 
Sparanghelul
Sparanghelul contine o substanta chimica numita ” asparigina ” , aceasta determinand eliminarea eficienta a deseurilor din organism , acest lucru fiind foarte benefic pentru rinichi , deoarece functiile acestora se imbunatatesc .
 
Otetul de mere
Otetul de mere este foarte benefic pentru organism , deoarece acesta mentine un nivel optim de potasiu in organism .
 
Rosiile
Rosiile sunt o sursa bogata de vitamina C , aceasta este ideala pentru imbunatatirea metabolismului si de asemenea ajuta organismul sa elimine fluidele in exces .
 
Usturoiul
Usturoiul este foarte bogat in uleiuri de mustar , acestea avand proprietati de curatare . De asemenea , acestea descompun grasimile si ajuta organismul sa le elimine .
 
Semintele de telina
Semintele de telina , cat si planta in sine , contin un nivel foarte ridicat de potasiu si sodiu , care impreuna stimuleaza producerea urinei .
 
Feniculul
Feniculul are de asemenea proprietati diuretice . Pe acesta il puteti prepara in mai multe retete , ceea ce inseamna ca este foarte usor de integrat in alimentatia dumneavoastra .
 
Ceaiul verde
Se stie de foarte mult timp ca ceaiul verde este cel mai vechi aliment diuretic cunoscut . In China , ceaiul verde , este folosit ca diuretic de secole .
 
Frunzele de papadie
Putini dintre noi stim ca frunzele de papadie sunt bogate in minerale si potasiu , acestea ajutand la pastrarea potasiului in organism .
 
Ovazul
Ovazul este bogat in diocid de siciliu , substanta care este cunoscuta ca si o substanta diuretica naturala .
 
Sucul de coacaze rosii
Sucul de coacaze rosii este foarte eficient in mentinerea nivelului ph-ului urinei , acesta o dilueaza si ajuta in cresterea frecventei urinarii . De asemenea , sucul de coacaze rosii mai este foarte bun in imbunatatirea functionarii rinichilor .
 
Varza de Bruxelles
Varza de Bruxelles ajuta la curatarea organismului si totodata stimuleaza buna functionare a rinichilor si a pancreasului .
 
Sfecla , varza , morcovii , anghinarea , macrisul si cafeaua
Toate aceste alimente sunt de asemenea cunoscute si ele ca diuretice naturale .
 
Aportul inadecvat de proteine , sare si zahar din aceasta dieta , poate duce la retentia de apa , ceea ce nu va doriti , acest lucru se poate intampla deoarece organismul nu primeste suficienti aminoacizi si vitamina B . Daca introduceti toate aceste alimente in rutina dumneavoastra zilnica , veti vedea cum toate problemele vi se v-or diminua si sa va veti simti mult mai bine si mult mai sanatoasa . Nu uitati ca orice dieta este mult mai eficienta daca este combinata cu putina miscare .

Cum recunoastem si cum tratam stenoza mitrala

Imagini pentru stenoza mitrala


Stenoza mitrala reprezinta leziunea valvei mitrale ce produce un obstacol la trecerea fluxului sanguin din atriul stang in ventriculul stang, avand drept consecinta dilatarea atriului stang, hipertensiune pulmonara si insuficienta cardiaca dreapta.

 
Semne si simptome
Stenoza mitrala se observa cel mai des la femei si boala poate ramane asimptomatica multi ani. Descoperirea se poate face la un examen clinic efectuat cu diverse ocazii sau cand apar fenomenele subiective sau complicatiile.
 
Un bolnav cu stenoza mitrala poate avea multiple acuze subiective, unele dintre acestea putand evoca diagnosticul, cum ar fi aparitia unei embolii arteriale sau edem pulmonar acut la o femeie tanara.
 
Principalele simptome sunt: dispneea, hemoptiziile (tuse cu sange) si emboliile arteriale (vehicularea unui corp strain printr-un vas de sange, urmata de oprirea lui).
 
Dispneea este cel mai frecvent simptom si se produce la diferite grade de efort, in functie de severitatea stenozei. In stenozele usoare dispneea apare la eforturi fizice mari. In stenozele mitrale medii si severe dispneea apare la eforturi mici, uneori si in repaus sau ca dispnee paroxistica nocturna.
 
In acelasi timp, bolnavii se plang de fatigabilitate (oboseala), care, uneori, devine simptomul dominant, datorita debitului cardiac scazut.
Cand apare hipertrofia (marirea) ventriculului drept avem edeme periferice (acumulari de lichid).
 
Dupa gradul dispneei, stenoza mitrala se clasifica in patru clase functionale:
-Clasa I: stenoza mitrala fara dispnee;
-Clasa II: stenoza mitrala cu dispnee la eforturi moderate spre mari;
-Clasa III: stenoza mitrala cu dispnee la eforturi obisnuite;
-Clasa IV: stenoza mitrala cu dispnee in repaus.
 
Dispneea poate fi provocata, in afara de efort fizic, de stari emotionale, febra, infectii respiratorii, sarcina.
 
Hemoptiziile se intalnesc la 10-20% dintre bolnavii cu stenoza mitrala; apar in orice moment al evolutiei bolii, dar mai frecvent la inceput. Uneori poate fi chiar prima manifestare. Emboliile arteriale apar datorita migrarii trombilor din atriul stang.
 
Ca rezultat al unei embolii arteriale, bolnavii cu stenoza mitrala pot dezvolta brusc:
– tulburari neurologice, ca urmare a unei embolii in arterele cerebrale;
– dureri abdominale sau in regiunea lombara, produse de embolia arterelor mezenterice sau renale;
– sindrom de ischemie periferica acuta produs de embolia in arterele membrelor;
– mai rar, dureri retrosternale si aparitia unui infarct miocardic, produs de embolie intr-o artera coronara.
 
Tusea este frecventa si exagerata de efort. Palpitatiile reprezinta un simptom obisnuit, mai ales la pacientii cu stenoza mitrala asociata cu fibrilatie atriala.
 
Dureri toracice de doua categorii:
a) dureri toracice difuze, de lunga durata, nelegate de efort;
b) dureri de tip anginos, intalnite rar, la bolnavii mai in varsta, la care cauza durerii este o leziune stenozanta coronariana asociata.
 
Examenul fizic:
Cel mai important element care apare la examenul fizic este faciesul mitral care consta in aspectul vinetiu al pometilor, buzelor si varful nasului.
 
Explorari paraclinice:
 
Electrocardiograma 
In stenozele mitrale largi electrocardiograma este normala. De obicei, este o buna relatie intre modificarile EKG ce arata hipertrofia ventriculara dreapta si severitatea leziunii.
 
Examenul radiologic
Este util atat pentru diagnosticul stenozei mitrale, cat si pentru urmarirea evolutiei bolii, putandu-se evidentia marirea cavitatilor in timp, urmarirea circulatiei pulmonare si evaluarea dupa interventii chirurgicale.
 
Ecocardiografia si examenul Doppler 
Precizeaza existenta stenozei, gradul stenozei, starea aparatului subvalvular, consecintele anatomice, consecintele hemodinamice.
 
Tratament
Bolnavii cu stenoza mitrala asimptomatica in ritm sinusal (normal) nu necesita tratament, dar au indicatie de profilaxie a endocarditei infectioase in momentele cu risc crescut.
La bolnavii asimptomatici, restrictia de sare si diureticele pot fi utile.
 
Daca situatia clinica s-a inrautatit, se va avea in vedere restabilirea ritmului sinusal prin mijloace farmacologice sau prin soc electric.
 
Pot beneficia de restabilirea ritmului sinusal urmatoarele categorii de bolnavi:
 
• cand fibrilatia atriala apare la un bolnav cu stenoza larga sau moderata si atriul stang e mai mic de 50 de mm;
• cand fibrilatia atriala agraveaza mult fenomenele clinice si bolnavii nu pot fi operati;
• cand fibrilatia persista dupa corectia leziunii;
• cand fibrilatia apare dupa corectia leziunii.
 
Corectarea leziunii
Se poate face non-chirurgical (prin valvuloplastie cu balon) sau chirurgical (prin comisurotomie pe cord inchis, comisurotomie pe cord deschis sau inlocuire valvulara).
 
Valvuloplastia cu balon
A fost introdusa recent in tratamentul stenozei mitrale si consta in introducerea unui cateter cu un balon pana la nivelul valvei mitrale prin: vena femurala-vena cava inferioara-atriul drept-septul interatrial-atriul stang-valva mitrala. Prin umflarea balonului pozitionat la nivelul valvei mitrale stenozate se dilata orificiul stenozat.
 
Comisurotomia pe cord inchis 
Se face prin toracotomie (taierea toracelui) si introducerea degetului aratator prin urechiusa stanga, pana la orificiul mitral, unde se incearca ruperea comisurilor sudate. Se poate folosi si un dilatator transventricular.
 
Comisurotomia pe cord deschis 
Se face „la vedere”, dupa oprirea cardiaca si by-pass cardiopulmonar. Se deschide atriul, se curata de eventuali trombi, se incizeaza valvele sudate.
 
Inlocuirea valvulara se face cu proteze mecanice sau bioproteze.

Medicamentul secret al iernii. Iata 4 beneficii


Vascul 
are proprietati vasodilatatoare, antispasmodice, antitumorale, de aceeea este recomandat în tratarea mai multor afectiuni. Totodata, are un continut bogat de vitamina C si flavonoizi.

 
De ajutor femeilor aflate la menopauza
Bufeurile, transpiratiile si palpitatiile care însotesc menopauza pot fi tratate cu ceai de vasc. Se bea cate o cana pe zi, cand apar aceste manifestari. si ciclurile menstruale abundente pot fi normalizate cu ajutorul vascului.
 
Este necesar sa bei, 6 luni, cate o cana de ceai preparat din aceasta planta, în fiecare dimineata. Ca sa-l prepari, iei o lingura de planta maruntita, peste care torni 250 ml de apa rece. Se lasa la macerat pe timpul noptii. Dimineata, îl strecori.
 
Regleaza tensiunea arteriala
Vascul este indicat si persoanelor care sufera de hipertensiune arteriala. Se bea, timp de sase saptamani, ceai de vasc. Se beau cate trei cani pe zi timp de trei saptamani, doua cani timp de doua saptamani si o cana timp de o saptamana.
 
Te scapa de balonare
Neplacerile digestive, precum ulcerul, dar si balonarea se vindeca mai usor cu ajutorul pulberii din vasc. Se obtine din tulpina uscata, pe care o macini. Se ia cate o lingurita, de doua ori pe zi, înainte de masa.
 
Colina, un nutriment care se gaseste în aceasta planta, împiedica acumularea de grasimi în ficat. De aceea, este bine sa faci o cura cu ceai de vasc timp de 45 de zile pe an.
 
Grabeste vindecarea infectiilor respiratorii
Fiind bogat în flavonoizi, dar si în vitamina C, vascul este de mare ajutor atunci cand ai racit. Tusea este calmata cu ajutorul unei cani cu ceai de vasc.
 
Totodata, pulberea obtinuta din aceasta planta, cate o lingurita de doua ori pe zi, creste imunitatea. Poti apela si la un extract de mladita de vasc, 30 de picaturi pe zi.
 
si starile nervoase se reduc daca tii o cura de minimum trei luni, perioada în care bei zilnic, dimineata si seara, cate doua cani cu ceai de vasc. Copiii sub 18 ani, femeile însarcinate si cele care alapteaza nu trebuie sa bea ceai de vasc.

Elixirul care curata arterele si ficatul – reteta cu Usturoi, Lamaie si Ghimbir

Este o combinație de trei ingrediente care sunt foarte sănătoase și destul de comune, care oferă multe beneficii pozitive asupra organismului.

xolisterini-2zzuzk18ymbctluxb46bk0
Combinarea și consumul zilnic al acestor trei ingrediente va distruge blocajele din artere și te vor ajuta să elimini grăsimea până să ajungă în sânge. Este o băutură care constă din usturoi, lămâie și ghimbir.

 

Scopul principal al acestui elixir sunt tratarea și prevenirea arterelor infundate, ateroscleroza. Reglează grăsimea arterială, previne corpul de oboseală, prin prevenirea și tratamentul infecțiilor și răcelilor, consolidarea intensă a sistemul imunitar, curățarea ficatului și îmbunătățirea enzimelor hepatice, prevenind radicalii liberi din organism, care duc la apariția de boli mai grave și multe alte condiții asociate cu boli ale inimii și a sistemului circulator.

Știm că mirosul usturoiului este o problemă pentru multe persoane, dar în această rețetă mirosul lui nici nu se va simți.

Iată cum prepari acest remediu natural:

Ingrediente necesare

– 4 căței de usturoi

– 4 lămâi cu coajă

– o rădăcină mică de ghimbir sau două linguri de ghimbir pudră

– 2 litri de apă

Mod de preparare:

usturoi-ghimbir-lamaie
Spală lămâia și tai-o felii. Pune-le în blender, împreună cu usturoiul și ghimbirul. Amestecă-le până obții o pastă omogenă. Apoi, o răstorni într-o oală, torni cei doi litri de apă și o pui la fiert. După ce începe să fiarbă, o îndepărtezi de la căldură și o lași să se răcească. Lichidul obținut îl pui într-o sticlă de sticlă. Bea această băutură în fiecare zi, câte un pahar de 200 ml cu cel puțin 2 ore înainte de mese sau pe stomacul gol.

Combinația de lămâie și apă, prin fierbere va neutraliza mirosul de usturoi. Înainte de fiecare consum trebuie să se agite sticla pentru a se amesteca lămâia și usturoiul din partea de jos cu sucul.

Această băutură este excelentă pentru persoanele mai în vârstă, deoarece se restabilește energia și forța, și le întinerește, îmbunătățindu-le circulația sângelui.

Ceaiul de cimbru te scapa imediat de tuse si febra

Ceaiul de cimbru este folosit inca din timpuri stravechi in tratarea problemelor respiratorii, multumita unui ulei volatil foarte important, numit timol, care actioneaza ca un compus antiseptic.
Cimbrul este o planta perena comestibila, cu frunze mici si verzi si flori de culoarea lavandei. Cel mai bun lucru este ca aceasta planta poate fi recoltata in orice perioada a anului, chiar daca iarna radacinile sunt inghetate si uscate, iar recoltarea necesita mai multa atentie .
De obicei, cimbrul nu este atacat de daunatori, dar, daca planuiti cultivarea acestuia in curtea proprie, aveti grija la mustele verzi.

Proprietatile ceaiului de cimbru

Ceaiul de cimbru este de obicei introdus in tratamentele impotriva tusei, racelii si febrei, dar sa tinem cont si de proprietatile anti-fungice ale acestuia. Multumita acestei calitati, ceaiul de cimbru este folosit in tratarea ciupercii numite „piciorul atletului” si in alte boli ale pielii. Desi oamenii obisnuiau sa bea ceai de cimbru inca din Antichitate, pentru proprietatile sale vindecatoare, timolul, un compus organic ce se gaseste in aceasta planta, a fost abia recent descoperit.

 

Beneficiile ceaiului de cimbru sunt multe, incepand cu minunatul ajutor pe care acesta il ofera in bolile respiratorii, cum ar fi inflamarea laringelui sau meteorismul. De asemenea, ceaiul de cimbru este un remediu pentru durerile menstruale, dar si pentru simptomele premenstruale. Timolul din acest ceai de cimbru este folosit de marile companii pentru a produce apa de gura ce trateaza infectiile gingiilor si alte inflamatii ale tractului respirator.

Ceaiul de cimbru are efect expectorant si este prescris de multi medici ca un ajutor in cazul curatarii plamanilor de mucus. Sa nu uitam de beneficiile pe care le aduce ceaiul de cimbru in tratarea unor probleme ale tractului digestiv cum ar fi meteorism excesiv, greata, colici, indigestie si pierderea apetitului. In afara de asta, puteti aplica funze de cimbru pe taieturi si pe rani deschise pentru a dezinfecta zona afectata.

Mod de preparare corect

Sa prepari ceaiul de cimbru este usor. Daca doresti sa obtii doua cani de ceai, ai nevoie de doua cani de apa fierbinte si doua linguri de frunze de cimbru. Pentru inceput, tai frunzele de cimbru si pui apa fiarta peste ele. Le lasi la infuzat 10 sau 15 minute, in functie de cat de concentrat vrei sa fie ceaiul. Il poti bea cald sau il poti pune la frigider pentru mai tarziu. In orice caz, nu lasa plantele sa fiarba prea mult; plantele fierte isi pierd proprietatile curative si s-ar putea sa nu mai aiba niciun efect asupra organismului tau.

Efectele secundare ale ceaiului de cimbru
Conform multor botanisti, consumul excesiv de ceai de cimbru poate duce la aparitia unei reactii alergice in corp sau poate chiar creste nivelul de toxicitate. De asemenea, daca sunteti alergic la rozmarin, busuioc, isop, oregano si telina, veti fi alergic si la acest ceai. Cel mai bine ar fi sa consultati medicul inainte de a incepe un tratament pe baza de ceai de cimbru. Daca nu cunoasteti alimentele la care sunteti alergic, consultati un specialist inainte de a urma orice tratament pe baza de plante.

Contraindicatiile ceaiului de cimbru
Nu beti ceai de cimbru daca sunteti insarcinata sau alaptati. De asemenea, daca aveti varsaturi, este bine sa contactati medicul inainte de a lua alte masuri.
Din moment ce ceaiul de cimbru are un efect expectorant semnificativ, este bine sa il consumati in cantitati mici pentru a evita ulcerul sau alte probleme gastrice. In general, ceaiul de cimbru nu duce la complicatii cand cantitatea este mai mica de doua cani pe zi.
Asadar, daca ai gatul imflamat si esti gata sa incerci un remediu naturist, ceaiul de cimbru poate fi raspunsul la problema ta.
Acorda atentie indicatiilor noastre si bucura-te de proprietatile acestui ceai!

Elixirul stravechi cu USTUROI macerat in VIN ROSU care trateaza peste 100 de afectiuni

Pe măsură ce înaintăm în vârstă, crește și riscul de a dezvolta diferite boli care ne pot afecta serios calitatea vieții. În plus, știm cu toții, secretul unei vieți sănătoase stă într-un stil de viață echilibrat, o alimentație sănătoasă și obiceiul de a face mișcare în mod regulat.

usturoi-vin-rosuÎn plus, putem profita de două ingrediente puternice și naturale, adevărați aliați ai sănătății noastre: usturoiul și vinul roșu.

 

În cele ce urmează, îți vom prezenta un remediu natural realizat din usturoi și vin roșu, care poate vindeca diferite boli ale sistemului respirator, ale sistemului imunitar, ale sistemului cardiovascular, ficat, rinichi, afecțiuni limfatice etc.

Proprietatilor elixirului cu usturoi si vin rosu

Acest remediu naturist combină proprietățile benefice ale usturoiului cu cele ale vinului roșu, din care rezultă o băutură capabilă să prevină mai multe boli.
Usturoiul este printre cele mai vechi legume de cultură din lume, cunoscută de aproximativ 5000-6000 de ani î.H. Originar probabil din Iran și Afganistan, în Egiptul Antic, usturoiul era de bază în hrana lucrătorilor care ridicau piramidele de la Ghizeh, având rolul de fortifiere a organismului și de protecție împotriva bolilor.

Folosit în întreaga lume ca un bun antiseptic și vermifug, usturoiul era cel mai bun medicament împotriva epidemiilor de gripă sau alte boli. Încă din Antichitate, usturoiul este considerat un adevărat panaceu (întrebuințat în majoritatea afecțiunilor). Usturoiul acționează ca antihemoragic, antisclerotic, antibacterian, antihelminitic, anticancerigen.

Pe de altă parte, consumul moderat de vin roșu are numeroase beneficii pentru sănătate datorită resveratrolului și flavonoizilor din compoziția sa. În ceea ce privește resveratrolul cercetătorii americani şi europeni au constatat că resveratrolul este o acţiune antioxidantă de 20 de ori mai mare decât a vitaminei C şi de 50 de ori mai puternică decât a vitaminei E, protejând împotriva unui spectru larg de radicali liberi.

Resveratrolul reduce demineralizările, previne câteva tipuri de cancer, metastaza la oase, este adjuvant în tratamentul cataractei, glaucomului, degenerescenţei maculare şi în boala Alzheimer.

Un studiu publicat în prestigioasa revistă Science arată că resveratrolul blochează răspândirea celulelor canceroase în timpul a trei stadii importante de dezvoltare, iar experimentul în care s-a administrat unor şoareci resveratrol timp de 18 săptămâni a dovedit clar că tumorile de piele s-au redus cu 96%.

Reteta – Cum se prepară acest remediu natural cu proprietati terapeutice exceptionale

Acest remediu naturist curăță sângele, întărește sistemul imunitar, elimină colesterolul rău, îmbunătățește activitatea sistemului cardiovascular, elimină sarea în exces din organism, crește rezistența la efort, dă energie și luptă împotriva diverselor infecții etc.

Însă, mai presus de toate, acest remediu are puternice proprietăți de prevenire și combatere a diferitelor tipuri de cancer.

Iată de ce ai nevoie:

– 12 căței de usturoi;
– 1/2 litru de vin rosu de calitate.
– Se cojeste usturoiul și se amestecă cu o jumătate de litru de vin într-un borcan de sticlă. Recomandam folosirea usturoiului romanesc de la tarani si nu pe cel chinezesc din supermarketuri care are un continut de arsenic mai ridicat si proprietati terapeutice scazute. De asemenea puteti taia usturoiul in doua, se va macera mai bine si elixirul va fi mai puternic insa gustul este mai putin placut de catre unele persoane.
– Borcanul (închis ermetic) se ține la macerat și se depozitează timp de două săptămâni într-un loc protejat de lumina soarelui. În tot acest timp, vasul se agită de 2-3 ori zilnic;
– În cele din urmă, se filtrează lichidul și se depozitează într-un recipient opac.

*Acest tratament se poate administra de cel puțin două ori pe an, în cure de câte o lună, timp în care se consumă 2-3 lingurițe pe zi.

ALIFIA de USTUROI da rezultate mai bune decat medicamentele obisnuite impotriva multor afectiuni

Alifia de usturoi este un remediu natural foarte puternic cu proprietati terapeutice uimitoare si care se poate prepara usor acasa de catre orice gospodina pentru a fi la indemana in caz de nevoie.

alifie-usturoiAlifia de usturoi este un remediu extern ce are efecte vindecatoare extraordinara mai eficiente decat medicamentele obisnuite impotriva multor afectiuni: Bataturi, micoze ale pielii, nevralgii reumatismale, intepaturi de insecte, chisturi, scabie, surditate reumatismala, abcese reci (fara inflamatie) tumori albe, picior de atlet, bataturi, calcaie crapate, toate tipurile de negi, tumori, herpes genital, hemoroizi externi, intepaturi de insecte, taieturi, rani infectate.

 

Alifia de usturoi se mai foloseste pentru a frectiona toracele în cazuri de răceli, tuse convulsiva, astm bronhic.

Ajuta in caz de arsuri, ameliorand durerea si ajutand la o vindecare rapida. Se unge imediat locul ars si se frectioneaza cateva minute. Se unge pielea din nou si se lasa in strat gros. Se aplica de cate ori este nevoie.

Zgomote si dureri de urechi: se introduce in ureche putina alifie cat un bob de mazare si ca sa nu curga in afara urechii se pune un dop mic de vata.

Alifia de usturoi este utila in toate formele de calcifieri osoase. Se inveleste locul uns cu alifia de usturoi in strat cat mai gros, cu o fasa şi se mentine pana a doua zi. Dimineaţa este indicat să clătiţi locul respectiv cu apă caldă. Se recomandă acest tratament in reprize de 10-20 de zile.

Preparare alifie de usturoi

O capatana de usturoi pisat se amesteca bine cu 100 – 150 grame de ghee ( unt clarifiat ). Amestecul obtinut se pune pe foc mic la bain-marie timp de 3 ore. Dupa fierbere, amestecul se strecoara si se pune intr-un vas curat. Se adauga ceara de albine curata, de marimea unei cirese mari. Amestecam repede cu o lingura de lemn pana se topeste ceara, lasam sa se odihneasca preparatul 10 – 15 minute dupa care amestecam din nou cu un mixer cosmetic sau cu o lingura de lemn, ca la maioneza timp de 10 minute. Preparatul este gata, il bagam la frigider si se poate folosi dupa 6 ore. Se pastreaza la frigider sau in locuri racoroase ferite de lumina si caldura.

Daca folosim alifia de usturoi pentru micozele piciorului, bataturi sau calcaie crapate putem sa mai adaugam cateva picaturi ulei de ricin, in reumatism si intepaturi de insecte 10 picaturi ulei de menta, iar pentru negi si herpes suc proaspat de rostopasca ( sau tinctura ).

In reumatism se foloseste cu succes gelul sau unguentul pe baza de sare de bazna. Doua linguri Sare de Bazna se topesc in putina apa distilata, se incalzeste pe foc la bain-marie si cand ajunge la aceeasi tempratura cu alifia de usturoi, se amesteca folosind mixerul.

Mod de folosire alifie de usturoi


Se aplica cantitati mici de alifie de usturoi de mai multe ori pe zi, intr-un strat subtire, pe locul afectat si apoi se maseaza usor cateva secunde. Tratamentele cu alifie de usturoi se pot intinde pe o perioada mai mare de timp depinzand de gravitatea si de afectiunea de care suferiti. Alifia de usturoi este un remediu natural de exceptie deoarece nu are efecte adverse. Pentru a verifica totusi daca pielea dumneavoastra nu este sensibila la usturoi si ca nu aveti probleme alergice, se poate face un test pe o portiune mica a corpului. Alifia nu trebuie sa inroseasca pielea si, nu trebuie sa provoace mancarime.

„Darul cerului” sau rostopasca, remediu puternic pentru 150 de afecţiuni

Se spunea ca are o forță egală cu a soarelui și de asta romanii au botezat-o “Chelidonium”, “darul cerului”, iar vracii o culegeau numai în crucea zilei, când soarele era în zodia Leului.

Rostopasca este recomandată ca remediu în peste 150 de afecțiuni, de la dermatoze banale, la temutul cancer sau la infecțiile virale, încă imposibil de tratat cu medicamentele actuale.

 

Preparatele pe bază de rostopască au efecte vasodilatatoare, antispastice, analgezice şi stimulează secreţiile digestive. Extern, are acţiune: antiseptică, antibacteriană, regenerantă, cicatrizantă, antitumorală.

Indicaţii terapeutice

Rostopasca este recomandată în terapia naturistă a afecţiunilor hepatice, în procesul de cicatrizare a unor boli de piele, negi, în cazurile de icter, constipaţie, reumatism etc.

Spasmele digestive – sunt eficient combătute de către tinctura de rostopască, din care se iau câte 3-4 lingurițe pe zi. Tratamentul se face simptomatic, de câte ori apar spasme, anumite substante contțnute de această plantă (alcaloizi) relaxând prompt musculatura netedă a tubului digestiv.

Dischinezia biliară – un grup de cercetători români, conduși de dr. Hriscu A., a demonstrat efectele excepționale ale rostopascăi în combaterea tulburărilor biliare, inclusiv a dischineziei. Se administrează pulberea, câte un vârf de cuțit luat de trei ori pe zi, la orele 8, 13 și 19. Acest tratament se face vreme de 30 de zile, urmate de 10 zile de pauză, după care se poate relua. Are o eficiență greu de egalat de orice medicament de sinteză. Tratamentul este foarte eficient și pentru prevenirea litiazei biliare.

Indigestia și dispepsia – conform cercetărilor medicului german J.C. Bauman, nu există medicament mai eficient ca rostopasca în tratarea problemelor legate de digestie. Jumătate de linguriță de tinctură de rostopască, administrată de 4 ori pe zi, diminuează senzația de greață, stimuleaza puternic producerea de sucuri gastrice și de bilă, elimină starea de disconfort, de greutate în stomac, ce apare în cazul indigestiei. Fiecare doză de rostopască se ia cu 10 minute înainte de masă. Se țin cure de câte 3 săptămâni.

Migrena biliară, migrena în general – se ia o linguriță rasă de pulbere de rostopască pe stomacul gol, în doză unică, pentru 24 de ore. Efectele sunt de-a dreptul spectaculoase: în mai puțin de o oră, bila este drenată, durerile de cap și senzatia de greață dispar, la fel ca și sensibilitatea excesivă la zgomote, la lumină și la mirosuri. Tratamentul se face ocazional, atunci când apar durerile de cap și celelalte simptome specifice migrenei.

Pancreatita– iată o rețetă care face adevărate minuni în această afecțiune periculoasă și greu de tratat: cinci grame de rostopască uscată și mărunțita se opăresc cu un litru de apă clocotită și se lasă să se infuzeze 12 ore, într-un vas smălțuit (extractul nu trebuie să intre în contact cu metale). Ideal este să se prepare infuzia la ora șase seara și să se strecoare la șase dimineața, când se mai adaugă 200 de grame de miere de salcâm sau polifloră (nu de alt soi) și se amestecă bine. Se ia o lingură din acest preparat, din oră în oră, înainte sau după ce mâncăm. După 2 luni de tratament, simptomele bolii dispar.

Boli de ficat– ceea ce medicina populara știe dintotdeauna, a fost confirmat și pe cale științifică: rostopasca este un extraordinar stimulent al funcției hepatice. Se administrează sub formă de pulbere, câte un vârf de cuțit (aproximativ 0,5 grame) de 4 ori pe zi, în cure de 21 de zile, cu 7-10 zile de pauză. Este un remediu excelent, pentru persoanele cu afecțiuni ale ficatului apărute în urma intoxicațiilor și a otrăvirilor, a infecțiilor cu virusul hepatitei.

Herpesul bucal și herpesul genital – se combat eficient, atât intern, cât și extern, cu ajutorul tincturii de rostopască. Intern, se administrează câte o linguriță de tinctura de trei ori pe zi în cure de 12 zile. Pentru utilizarea externă, se combină tinctura de rostopască, în proporții egale, cu tinctura de propolis, și se aplică prin picurare (nu prin tamponare cu vată) pe zona afectată, de 4-6 ori pe zi. Efectele sunt rapide și de durată.

Cancerul – rostopasca este pe cale să provoace o puternică dispută în lumea specialiștilor, legată de tratarea bolii canceroase. De “vină” sunt cercetătorii din spatiul ex-sovietic, care au studiat efectele rostopascăi asupra cancerului vreme de mai multe decenii și au creat chiar un medicament de semi-sinteză, derivat din ea: “Ukrain”. Din cercetările lor rezultă că sucul de rostopască aplicat pe zonele afectate de cancerul de piele, dar și pe tumorile exteriorizate, face adevărate minuni, în timp ce pulberea administrată intern ameliorează starea bolnavilor de cancer. Se ia un sfert de linguriță de pulbere de rostopască de 4 ori pe zi, în cure de două luni, cu 3 săptămâni de pauză. Este un remediu cu efecte imunomodulatoare certe (ajuta la distrugerea celulelor maligne de către sistemul imunitar) și cu o posibilă acțiune citostatică directă. Conform cercetătorilor ruși și ucraineni, substantele active din rostopască sunt eficiente în cancerul pancreatic, ovarian, faringian, ano-rectal, de colon, de sân, de ficat.p Hepatita virală – fitoterapeutul francez Maurice Messegue a tratat foarte eficient această boală, într-un mod mai puțin obisnuit: cu băi cu infuzie combinată de rostopască. În fiecare seară, se fac băi de mâini și de picioare cu apă fierbinte, în care se pun 1-2 litri de infuzie combinată de rostopască. Se ține fiecare membru vreme de 15 minute în baie, apoi se tamponează ușor cu un prosop (nu se clătește și nu se șterge). Este un tratament blând și eficient, prin care principiile active ale plantei sunt preluate de către circulația sanguină periferică și sunt transportate în ficat, unde își exercită acțiunea terapeutică.

Administrarea corecta a rostopascai

1. Pulberea
Se obține prin măcinarea cât mai fină a tulpinilor uscate de rostopască cu rășnița electrică de cafea. Depozitarea pulberii se face în borcane de sticlă închise ermetic, în locuri întunecoase și reci, pe o perioada de maximum 3 săptămâni (deoarece principiile active se oxidează rapid). De regulă, se administrează de 3-4 ori pe zi câte un sfert de linguriță (aproximativ 1 g), pe stomacul gol.

rostopasca312. Tinctura
Se pun într-un borcan cu filet, 15 linguri de pulbere de rostopască, peste care se adaugă două pahare (400 ml) de alcool alimentar, de 50 de grade. Se închide borcanul ermetic și se lasă la macerat vreme de două săptămâni, după care se filtrează, iar tinctura rezultată se pune în sticluțe mici, închise la culoare. Se administrează de patru ori pe zi, câte 50-100 de picături, diluate în puțină apă.

3. Infuzia combinată
Se pun 3-4 linguri de rostopască mărunțită la macerat în jumătate de litru de apă, vreme de 8-10 ore, după care se filtrează. Preparatul rezultat se pune deoparte, iar planta rămasă după filtrare se fierbe în încă jumătate de litru de apă, vreme de cinci minute, după care se lasă să se răcească și se filtrează. În final, se amestecă cele două extracte, obținându-se aproximativ un litru de preparat, care se folosește mai ales extern, sub formă de comprese, gargară și băi.

4. Cataplasma cu rostopasca
O mână de frunze mărunțite de rostopască se lasă timp de 1-2 ore să se înmoaie în apă caldă (40-50gr. C). Se aplică apoi pe locul afectat, acoperindu-se cu un tifon. Se lasă să acționeze vreme de 1 oră.

Cum se culege și cum se pastreaza rostopasca

De la rostopască se culege partea aeriana a plantei, adică tulpina, frunzele și florile, cu grijă pentru a nu dezrădăcina planta, care va da apoi alte tulpini. Culesul se face pe timp frumos, însorit, în zile fără ploaie (ploaia favorizează brunificarea plantei, ceea ce duce la degradarea principiilor active). Imediat după culegere, tupinile de rostopască se pun la uscat în strat subțire, într-un loc umbros și lipsit de umiditate. Dintr-o jumătate de kilogram de plantă proaspătă rezultă aproximativ o sută de grame de plantă uscată. În stare proaspătă, tulpinile de rostopască lasă un suc (latex) portocaliu, care are proprietăți medicinale foarte importante, pe care planta uscată nu le mai păstrează.

Ceaiurile care pot face rău mult sănătății 

Ceaiurile din plante medicinale sunt sănătoase, dar nu oricând și oricum, avertizeaza medicii! Acestea pot face mai mult rău decât bine dacă le beți fără indicația unui specialist. Ce sortimente ar trebui să alegeți, aflați în acest material.

Aproape jumatate  dintre români beau zilnic ceai. Iar o mare parte dintre ei aleg ceaiurile medicinale. Specialiştii atrag însă atenţia că unele dintre acestea pot cauza probleme unui om sănătos.

 

Dr. Andreea Dragomirescu, medic primar medicină generală: Într-o zi, o cană, două de ceai este foarte bine venită cu condiţia să le alternăm, deci să nu bem în fiecare zi acelaşi tip de ceai. Au fost situaţii de pacienţi care s-au prezentat la medic cu o anumită patologie şi medicul stând de vorbă cu ei a constatat că băuseră un an, timp de 5-10 ani şi asta determina anumite reacţii în timp.

Prof. univ. dr. Pavel Chirilă, medic primar medicină internă: dacă un om consumă un timp îndelungat în mod repetat ceai de sunătoare, după câţiva ani, ceaiul acesta poate induce nişte dureri pe traiectul nervilor periferici şi sigur că aceste dureri nu reprezintă în realitate o boală, ele dispar odată ce obiceiul acesta dispare, dar pot preta la confuzii foarte mari. Se pot confunda cu o nevralgie, cu o sciatică, cu reumatisme.

Pericolele din ceai

Folosită pentru o perioadă mai lungă, sunătoarea poate să determine fotosensibilitate, iar persoanele care consumă în fiecare zi acest ceai timp de mai mulţi ani, este posibil să prezinte erupţii pe piele. Şi muşeţelul se poate transformă într-un duşman.

Dr. Andreea Dragomirescu, medic primar medicină generală: Muşeţelul este specific în special pentru afecţiunile digestive dacă se consumă ceai de muşeţel în exces pot să apară perturbări ale florei intestinale. Dar în exces, ne referim la un litru de ceai de muşeţel pe zi băut pe o perioada mai mare de 30 de zile.

Ceaiul de coada calului este un excelent remineralizant şi un foarte bun diuretic. Însă nu îl consumaţi în cure mai mari de trei săptămâni.Dr. Andreea Dragomirescu, medic primar medicină generală: Această plantă fiind foarte bogată în siliciu, dacă se face exces de coada calului, poate să apară un exces de siliciu care poate să ducă la depuneri de diverse cristale în organism şi să se formeze ezocstoze.

Salvia este o plantă ideală atunci când sunteţi răciţi, dar există şi în acest caz contraindicaţii.
Dr. Andreea Dragomirescu, medic primar medicină generală: Salvia este o plantă estrogenică, ea conţine fitoestrogeni şi dacă e consumată în exces de femei mai ales înainte de perioada de menopauza poate duce la fenomene de hipoestrogenism.

CEAIURILE, ÎNTRE GUST ŞI SĂNĂTATE

Dacă sunteţi totuşi amatori de ceai, alegeţi ceaiurile din fructe. Veţi avea astfel numeroase beneficii, fără efecte adverse.

Prof. univ. dr. Pavel Chirilă, medic primar medicină internă: Principiul acesta străvechi în medicinanaturistă, al inducţiei patogenezice, ne dă voie să consumăm timp îndelungat în mod repetat, putem spune zilnic, ceaiuri provenite din fructe Pentru că fructele nu sunt plante medicinale, sunt alimente şi fiinţa umană este astfel alcătuită că alimente poate consuma zilnic, dar alimente sau plante medicinale nu poate consuma zilnic.

Aşadar, alegeţi ceaiurile din fructe de pădure: afine, zmeură, cătină, păducel, care trebuie lăsate la infuzat 15-20 de minute. Măceşele, în schimb, au un mod de preparare diferit.

Prof. univ. dr. Pavel Chirilă, medic primar medicină internă: Măceaşa este cel mai bogat fruct de pe faţapământului în magneziu şi acest magneziu se extrage numai printr-o infuzie prelungită de 7-8 ore. Se pun măceşele zdrobite de seară la infuzat şi se acoperă, se lasă până dimineaţă.

NU TOATE CEAIURILE DE FRUCTE SUNT NATURALE

Există, însă, o problema şi în cazul ceaiurilor de fructe: nu întotdeauna sunt naturale.

Prof. univ. dr. Pavel Chirilă, medic primar medicină internă: În comerţ găsim ceaiuri de fructe tratate cu o substanţă chimică care să dea un anumit miros sau o anumită culoare spre roşu ruginiu. Esuficient să bei odată să simţi că e o substanţă nenaturală, pentru că un om, oricât de neavizat ar fi, îşi dă seama că în natură nu există un astfel de miros. Substanţa se recunoaşte uşor, pentru că are un miros specific şi dă culoarea roşie a ceaiului. De regulă ceaiurile comercializate sub formă de doze sunt tratate în felul acesta. Ceaiurile vrac sau la cutie, vărsate, nu au acest tratament.

Ceaiurile, alternativa la cafea

Dacă vreţi să înlocuiţi cafeaua cu ceaiul, atenţie! Nu ceaiul negru este cel mai indicat.

Mădălina Rădulescu, expert în ceaiuri: el care îţi dă cea mai mare energie este ceaiul alb, este doar cules şi pus la uscat, frunza nu trece prin absolut niciun proces chimic. Are fCoarte mare teină, este mai puternic decât o cafea, noi nu îl recomandăm hipertensivilor, eventual numai dacă vrei să stai o noapte treaz să munceşti sau dimineaţă la prima oră.

Ceaiul negru ocupă abia locul doi că şi înlocuitor al cafelei, iar următorul pe podium este cel verde.

Mădălina Rădulescu, expert în ceaiuri: Este indicat să bem ceai verde până în orele 18:00, deoarece are un conţinut de teină. Teina este echivalentul cofeinei din cafea. Este un ceai puternic antioxidant, este recomandat în curele de slăbire, înlătură durerile de cap, îţi dă energie, forţă, vitalitate, nu există niciun motiv pentru care nu l-am bea, doar să nu depăşim 3-4 litri pe zi.

Pentru a beneficia de toate efectele pozitive ale ceaiului, respectaţi timpii de infuzie de pe ambalaje şi temperatura apei, care nu trebuie să depăşească 95 de grade. Ceaiul roşu este singurul care poate fi lăsat la infuzat oricât.

Sucul de patrunjel si lamaie, indicat persoanelor supraponderale cu hipertensiune

Acesta bautura este recomandata in special persoanelor supraponderala sau obeze ce au un risc mai mare de diabet zaharat, hipertensiune arteriala, boli de inima, tulburari ale tractului biliar, guta, precum si alte afectiuni.

patrunjel-lamaieNutritionistii recomanda sa ne facem un obicei din a ne prepara sucuri cu patrunjel, mai ales daca tinem cura de slabire sau vrem sa ne detoxifiem organismul. Patrunjelul este bogat in vitaminele A, B, C, E, fier, mangan, calciu, acid folic si potasiu. Concentratia de vitamina C din patrunjel este de patru ori mai mare decat cea din portocale, are mai mult fier decat spanacul si are mai multe proteine decat un ou. Ajuta in procesul de slabire prin faptul ca accelereaza procesul de ardere a grasimilor si combate senzatia de foame, imbunatateste digestia si datorita efectului lui diuretic, ajuta la detoxifierea organismului. Sucul de patrunjel are gust placut insa adaugarea lamaii il face chiar si mai delicios si ii amplifica efectele benefice.

 

Ingrediente necesare sucului de patrunjel cu lamaie
– 1 legatura de patrunjel
– 1 lamaie
– 1 cana cu apa de izvor sau minerala plata

Modul de preparare

Se toaca marunt patrunjelul, de preferat este sa il tocati intr-un blender. Scurgeti sucul de lamaie si adaugati apa. Daca o beti dimineata pe stomacul gol, timp de doar 5 zile, puteti pierde cam 3 kg insa dupa aceasta trebuie sa faceti o pauza de 10 zile.
Aceasta bautura ajuta la arderea caloriilor, in timp ce ne alimenteaza organismul cu vitamine si minerale. Mai mult decat atat, patrunjelul imbunatateste digestia si reduce lichidele acumulate in organism care ne fac sa parem si mai grasi decat suntem.

Beneficiile sucului de patrunjel cu lamaie

Halena – patrunjelul verde mestecat indelung da un miros placut respiratiei, actioneaza ca un dezinfectant asupra cavitatii bucale, asupra cailor respiratorii medii si superioare. Mai mult, frunzele de patrunjel imbunatatesc digestia si normalizeaza flora digestiva, remediind aceasta afectiune in profunzime.

Infectii recidivante, imunitate slabita – Sucul de patrunjel cu lamaie activeaza puternic sistemul imunitar si combate foarte multe specii de bacterii si de ciuperci parazite. „De vina” pentru actiunea puternica de stimulare a imunitatii sunt mai multe principii active din frunzele patrunjelului, intre care vitamina C, vitamina A, vitamina B12, clorofila, dar si o substanta numita luteolina, care stimuleaza productia de celule ale sistemului imunitar si le activeaza pe cele existente.

Astm – Sucul de patrunjel reduce predispozitia spre crizele astmatice. Principiile active din patrunjel au efecte antiinflamatoare asupra cailor respiratorii, favorizeaza fluidizarea si eliminarea secretiilor bronsice.

Hepatita virala – studii recente au aratat ca patrunjelul are un neobisnuit efect de combatere a virusilor care ataca ficatul. Totul se datoreaza, se pare, clorofilei care se gaseste din abundenta in frunzele proaspete de patrunjel si care inhiba dezvoltarea virusilor hepatici. Este foarte posibil, insa, ca si uleiul volatil continut de frunzele patrunjelului sa atace membrana virusilor care produc hepatita B si C, dar cercetarile in acest sens sunt inca in curs de desfasurare.

Imbatranire, efect antioxidant – frunzele de patrunjel contin opt vitamine si numeroase alte substante care previn degenerarea ADN-ului si imbatranirea celulelor, cum ar fi flavonoidele, clorofila, ftalidele

Cura cu suc de patrunjel are rezultate impresionante

Sucul de patrunjel detoxifiaza organismul, te ajuta sa slabesti si este cel mai mare dusman al celulitei. Beti cate un pahar din acest suc in fiecare zi, timp de trei saptamani, iar grasimile din organism vor fi arse mult mai rapid. Mai mult, chiar si hepatita poate fi combatuta daca veti bea zilnic un pahar de suc de patrunjel.
Sucul de pătrunjel s-a dovedit eficace și pentru o serie de boli ale sistemului ocular, în special pentru cele de la nervul optic. Vizibilitate redusă, probleme ale corneei, cataracta, conjunctivita, oftalmie (în toate etapele sale) sau oboseala ochilor, toate acestea pot fi cu succes tratate cu combinația dintre suc de morcov, pătrunjel, țelină și cicoare.

Este important ca sucul de pătrunjel să nu se bea singur, deoarece aceasta poate provoca tulburări la nivelul sistemului nervos. Prin urmare, acesta trebuie să fie combinat cu alte legume. împreună cu suc de sfeclă, de morcovi sau de castraveți, sucul de pătrunjelul amelioreazp problemele de menstruație.

 

Pentru a se prepara suc de patrunjel se pun frunzele in storcator si apa cat sa le cuprinda. Se preseaza compozitia pana devine o pasta ce se poate bea ca atare sau filtrata. Este recomandat ca sucul sa se bea imediat ce a fost preparat si in nici un caz nu se tine in frigider mai mult de cinci ore. Se bea zilnic sucul obtinut dintr-o legatura de patrunjel preferabil inainte de masa principala.

Cura cu suc de patrunjel dureaza doua saptamani.
Pentru combaterea menstrelor dureroase si pentru reglarea ciclului menstrual se bea cu cateva zile inainte de menstruatie cate 100 ml suc de frunze pe zi in doza unica.

Sucul de patrunjel este fextrem puternic si din acest motiv el se consuma in cantitati mici (cantitatile mari pot produce tulburari ale sistemului nervos) sau in amestec cu alte sucuri de legume.
Amestecand sucul de patrunjel cu suc de morcov, de telina sau de spanac se obtin efecte terapeutice dintre cele mai puternice.

Sucul de patrunjel este folosit si in cosmetica pentru curatirea tenului sau ca remediu contra pistruilor. Sucul se aplica pe fata seara, mentinandu-se peste noapte. Dimineata se spala cu apa calda. Este o cura contraindicata femeilor insarcinate

Este indicat sa bem suc de patrunjel in toate starile cu imunitate slabita, stari infectioase, alergii, convalescenta, batranete, boli de uzura, oboseala, astenie, surmenaj fizic si intelectual, anemie, boli ale sangelui, atonie a vezicii biliare, afectiuni hepatice (hepatita, ciroza, colicistita), afectiuni renale sau ale vezicii urinare, reumatism, guta, dureri articulare (in special cele din timpul menopauzei), menstre dureroase, ciclu menstual neregulat, celulita.

 

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.