@@@@@@@@@@

 

Încercarea lui Iov

 Philippe Laügt

 

Esenţialul pe care îl ştim despre Iov se găseşte în cartea sa, una dintre cărţile experienţei sau înţelepciunii, ca Psalmii, Proverbele, Eclesiastul, Cântarea cântărilor, la care se adaugă Plângerile lui Ieremia. Iov locuia în ţara Uţ, în Edom (Plângeri 4:21). Acest nume este în ebraică acelaşi ca cel al fiului lui Nahor, fratele lui Avraam. De notat că Elihu aparţine de asemenea aceleiaşi familii: este un fiu al lui Baracheel, buzitul, fratele lui Uţ (Geneza 22: 21 ). Totul arată că Iov trăia în vremea patriarhilor. Cartea lui Iov pune în evidenţă căile lui Dumnezeu în guvernare. Dumnezeu întredeschide vălul care acoperă nevăzutul şi ne face să asistăm la ceea ce Iov ignoră, o discuţie cu privire la el între Domnul şi Vrăjmaşul. Satan se prezintă, în mijlocul fiilor lui Dumnezeu, înaintea tronului Domnului. Poate să o facă încă, şi se grăbeşte să-i acuze pe fraţi zi şi noapte. Dar se apropie ziua în care va fi aruncat pe pământ (Apocalipsa 12:7 – 12 ) şi apoi în focul etern, pregătit pentru diavol şi îngerii lui (Matei 25: 41 ).

 

Dumnezeu îi atrage atenţia lui Satan asupra lui Iov şi Îşi descoperă gândurile cu privire la el: „Ai privit tu la robul Meu Iov, că nu este nimeni ca el pe pământ, bărbat integru şi drept, temător de Dumnezeu şi care se abate de la rău?” (Iov 1: 8 ). Satan răspunde: „Oare în zadar se teme Iov de Dumnezeu? Nu l-ai înconjurat Tu din toate părţile cu ocrotire, pe el şi casa lui şi tot ce este al lui?” „Atinge tot ce este al lui, să vezi dacă nu Te va blestema în faţă” (Iov 1: 9 – 11 ).

 

Dumnezeu îi permite atunci lui Satan să-i ia lui Iov toate bunurile pământeşti. Slujitorii şi chiar copiii săi îşi găsesc moartea. Înaintea unui asemenea dezastru, patriarhul poartă doliu, se închină şi declară simplu: „Domnul a dat şi Domnul  a luat: binecuvântat fie Numele Domnului!” (Iov 1: 22 ). Nu atribuie deci nimic necuviincios lui Dumnezeu.

 

Satan se prezintă din nou înaintea lui Dumnezeu, care continuă să face aceleaşi aprecieri despre Iov. Dar face să se observe că slujitorul lui, în ciuda marilor încercări, rămâne tare în integritatea lui. Satan L-a întărâtat împotriva lui, ca să-l înghită fără motiv (Iov 2: 3 ).

 

Dar Duşmanul vroia să-şi continue lucrarea distrugătoare faţă de acest martor credinios. Plin de răutate, declară: „Piele pentru piele!”: Bunurile unui om nu sunt nimic în comparaţie cu viaţa lui! Şi sugerează: „Întinde-ţi mâna acum şi atinge-Te de osul lui şi de carnea lui şi vezi dacă nu Te va blestema în faţă!” (Iov 2: 4 – 5 ). Încă o dată, Domnul îi acordă lui Satan o anumită libertate de acţiune vizavi de Iov: „Iată, este în mâna ta, numai cruţă-i viaţa” (Iov 2:6 ). Primeşte permisiunea de a-şi exercita puterea ostilă.

 

Guvernarea lui Dumnezeu este una dintre marile probleme abordate în această carte. Ea nu este directă, ca faţă de Israel, ci providenţială. Se exercită cu privire la orice om dintr-o lume în care au intrat păcatul şi moartea. Inteligenţa noastră este foarte limitată pentru a înţelege puţin căile divine (Psalmul 77: 19 ). Dar „ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre bine pentru cei care Îl iubesc pe Dumnezeu” (Romani 8: 28 ). „Cum poate omul să fie drept înaintea lui Dumnezeu?” (Iov 9: 2 ; 25: 4 ). Această întrebare se pune şi în această carte. Ea nu va primi răspuns definitiv decât în Epistola către Romani. Dumnezeu vrea să-l elibereze pe slujitorul Lui de propria lui dreptate. Se foloseşte de Satan şi de diverse unelte, şi va împlini El Însuşi lucrarea Sa de dragoste.

 

Trebuie să ştim să aşteptăm atât cât Dumnezeu consideră necesar. Când vine clipa, putem contempla sfârşitul dat de Domnul, „pentru că Domnul este  plin de milă şi îndurător” (Iacov 5: 11 ). El Se aşază şi Se ocupă cu dragoste de fiecare dintre preaiubiţii Lui, asemenea celui care topeşte şi purifică argintul (Maleahi 3:3 ; Isaia 1: 25 ).

 

Satan îl loveşte atunci pe Iov cu o ulceraţie rea „din tălpi până în creştet” (Iov 2: 7 ). Este o pedeapsă care revine în fiecare dimineaţă (Iov 2: 8 ; 7: 3 – 5 ; 16: 8 ; Psalmul 73: 14 ). Această încercare crudă nu îi atrage totuşi nicio simpatie din partea vecinilor lui. Dimpotrivă, îşi bat joc de el (Iov 16: 20 ). Cum să nu te gândeşti la Domnul pe cruce? (Psalmul 22: 7 ; Matei 27: 29, 41 ).

 

Suflarea lui este străină şi soţiei lui (Iov 19: 17 ). Ea îi zice: „Încă eşti tare în integritatea ta? Blestemă pe Dumnezeu şi mori!” (Iov 2: 9 ). Patriarhul răspunde cu înţelepciune: „Am primit de la Dumnezeu binele şi să nu primim răul?” (Iov 2: 10 ). Dacă încercarea lui ar fi rămas acolo, Iov şi-ar fi putut cultiva autosatisfacţia. Satan, în ciuda asalturilor furioase, a dat greş. Dar prietenii lui Iov vin la el. S-au vorbit între ei  să plângă cu el şi să-l mângâie. Îngroziţi la vederea lui, au început prin a rămâne timp de şapte zile şi şapte nopţi, muţi în faţa acestei mari dureri. Apoi incapabili, vai, neputându-se opri să vorbească (Iov 4: 2 ), prin mângâierile lor îl vor exaspera pe acest biet Iov, vor face să se reverse amărăciunea inimii lui, şi ei contribuie, acuzându-l, la clătinarea credinţei lui. În ochii lor, Iov nu poate fi decât un om rău, din moment ce i se întâmplă asemenea lucruri! Îl consideră pedepsit, lovit de Dumnezeu şi chinuit (Isaia 53: 4 ). Poporul evreu, pocăit, va trebui de asemenea să mărturisească mai târziu a fi avut aceleaşi gânduri faţă de Mesia al lor.

 

Sunt mai multe adevăruri importante în cuvintele acestor „înţelepţi” reputaţi, originari din Edom. Ele fac parte din canonul Scripturilor. Unele sunt chiar citate în Noul Testament, de exemplu Iov 5:13 în 1. Corinteni 3:19 . Dar ei le aplică în mod greşit lui Iov. Poţi cunoaşte multe adevăruri ale Scripturii şi să te serveşti de ele, dar nu la timpul potrivit (Proverbe 15: 23 ). Patriarhul este insultat grav de prietenii săi (Iov 19: 2 ). El doreşte să nu se fi născut niciodată (Iov 1: 12 – 19 ). Pretinsa lor simpatie îi zdrobeşte curajul. Cuvintele noastre pot uneori să producă un asemenea efect, prin lipsă de tact şi de adevărată simpatie (Proverbe 12: 18 ). Toate cuvântările lor încep cu reproşuri. Aşa se câştigă suflete? (1. Corinteni 9: 22 ).

 

În timpul acestor lungi certuri verbale, carnea se manifestă adesea. Răul ascuns la Iov, buna lui părere despre el însuşi, se descoperă. Îşi face propriul portret, desigur exact. A fost copleşit, pe bună dreptate, de onoruri şi consideraţie. Dar complezenţa cu care descrie tot binele pe care l-a făcut, arată că se mândreşte cu aceasta. În capitolul 29, toţi aceşti „eu”, aceşti „mă” (aproximativ şaizeci) trădează această satisfacţie vizavi de el însuşi pe care Iov o hrănea în secret. Acesta este deseori şi cazul nostru. Dumnezeu vrea să-l elibereze prin această teribilă încercare. Nu va mai avea aceste „gânduri înalte, peste ceea ce trebuie să gândească”, ca să nu fie înţelept în el însuşi (Romani 12: 3 ; 11: 25 ). Fiecare cuvântare a prietenilor săi este urmată de un răspuns al lui Iov. În aceasta atitudinea lui şi deseori şi a noastră, este foarte diferită de cea a Domnului (1. Petru 2: 23 ). În ciuda unei răbdări devenită proverbială (Iacov 5: 11 ), patriarhul va realiza că aceste cuvinte ale lui sunt pripitei (Iov 6: 3 ). Se crede zdrobit de un Judecător inflexibil, care înmulţeşte fără motiv rănile lui! Totuşi Dumnezeu nu întristează cu plăcere pe fiii oamenilor (Plângeri 3: 31). Disciplina Lui, deseori cu caracter educativ, este cea a unui tată faţă de fiii săi. Ce contrast între amărăciunea lui Iov (Iov 30 ) şi supunerea desăvârşită a Domnului faţă de Tatăl Său (Matei 11: 26 )!

 

Mângâieri ciudate se succed! Mai întâi Elifaz, curtenitor şi de o seriozitate afectată, care se mândreşte cu o revelaţie, primită în vis (Iov 4: 12 – 21 ). Se sprijină pe tradiţia bătrânilor şi îl întreabă pe Iov: „Cine, fiind nevinovat, a pierit?” (Iov 4: 7 ). Nu a auzit el vorbindu-se de Abel şi de atâţia alţii după el? Se arată surprins că prietenul său, în nefericirea lui, este atât de tulburat. Îi spune pe scurt: „Pune în practică ce învăţai pe alţii!”. La urma urmelor „nenorocirea nu răsare din ţărână şi necazul nu încolţeşte din pământ” (Iov 5: 6 ). Acuzaţiile lui Elifaz vor fi în curând mai clare. Îi va vorbi lui Iov despre „răutatea” lui, despre „nelegiuirile” lui! (Iov 22: 5 ).

 

Bildad, vioi şi direct, intervine apoi. I se potriveşte numele, care înseamnă „fiu al împotrivirii”. Departe de a purta caracterul unui rob al Domnului (2. Timotei 2: 24 ), el afirmă fără ocoliş că moartea copiilor lui Iov este consecinţa nelegiuirii lor! Este un cuvânt crud pentru Iov, care s-a rugat atât pentru ei (Iov 1: 5 ).

 

Ţofar, mult timp tăcut (Psalmul 39: 1 – 3 ) se arată la rândul lui agresiv şi violent. Îl tratează succesiv pe Iov ca flecar, mincinos şi batjocoritor (Iov 11: 2, 3, 6 ). Legalist, face un tablou a ceea ce trebuie făcut, după părerea lui, pentru a obţine binecuvântarea divină.

 

Aceşti trei prieteni, de un gen puţin deosebit, vor relua de mai multe ori cuvântul. Îl acuză deschis pe patriarh că este un făţarnic, un om viclean şi conchid spunând: „Dacă nu ai fi vinovat, nu te-ai apăra cu atâta vehemenţă!” În contrast cu ei, Iov se înfierbântă încet, încet. El sfârşeşte prin a declara că este sătul să audă aceşti „născocitori ai minciunii, toţi… doctori de nimic” (Iov 13: 4 ): nu acceptă, ca Asaf mai târziu, descrierile înspăimântătoare pe care prietenii săi le fac despre soarta celor răi pe pământ! Găseşte că ele sunt adesea contrazise de fapte (Iov 21: 7, 9, 12 – 13 ). Va trebui să intre, ca psalmistul, în locaşurile sfinte ale lui Dumnezeu, pentru a înţelege sfârşitul celor răi (Psalmul 73: 17 ).

 

Totuşi povara de plumb care apasă gândurile lui Iov pare să se ridice o clipă. Se întreba, ca atâţia alţii: „Dacă un om moare, va mai trăi el?”. Dar acceptă deodată speranţa învierii: „Dar ştiu că Răscumpărătorul meu trăieşte şi la urmă El Se va ridica pe pământ… în carnea mea, voi vedea pe Dumnezeu” (Iov 19: 25 – 26 ). Iov vroia să prezinte înaintea lui Dumnezeu cauza lui dreaptă. Este sigur că va fi îndreptăţit! (Iov 13: 26 ). Este convins că Dumnezeu, fără motiv, este împotriva lui: „Şi-a aprins mânia împotriva mea” (Iov 19: 11 ). Prietenii lui sunt convinşi de contrariu: Iov este vinovat! Un şanţ de neînţelegere se adânceşte din ce în ce mai mult între ei. Au arătat că ştiu să rănească dar nu să vindece, să răstoarne şi  nu să zidească. Încetează să-i răspundă, pentru că Iov este drept în ochii săi. Şi Iov de asemenea încetează să vorbească.

 

Dacă această carte a lui Iov s-ar termina cu capitolul 31, încercarea patriarhului şi suferinţa sa ar rămâne pentru noi o enigmă şi mai ales adevăratele trăsături ale lui Dumnezeu nu ar fi revendicate. Ultimul cuvânt ar fi al lui Iov, care trage din încercările sale următoarea concluzie falsă: Nu există nici un avantaj de a umbla în dreptate: Dumnezeu nu tratează mai bine pe cel drept decât pe cel care trăieşte în păcat! (Iov 9: 22 ; 34: 9 ; 35: 3 ), şi El nu ţine în seamă nelegiuirea care se comite (Iov 24: 12 ). Patriarhul nu a realizat încă ce putea încolţi în inima lui. Descrie faptele lui bune cu complezenţă, dar nu caută să pună la încercare motivele lui secrete (Psalmul 139: 24 ). Dumnezeu cântăreşte inimile (Proverbe 21: 2 ). Vrea să ne cerceteze prin Cuvântul Lui, mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri. El judecă gândurile şi intenţiile inimii. El pătrunde până la despărţirea sufletului şi a duhului, a încheieturilor şi a măduvei! (Evrei 4: 12 ).

 

Introducerea lui Elihu

 

Dar deodată cineva, a cărui prezenţă era ignorată, înaintează: este Elihu. A asistat la controversa care se încheie şi înţelege importanţa dezbaterii şi poate pune succint punctul final asupra situaţiei. O asemenea persoană, trimisă de Dumnezeu, va exercita o acţiune mediatoare cu privire la Iov, şi va pregăti calea  intervenţiei finale directe a lui Dumnezeu. Elihu a ascultat cuvântările celor trei prieteni ai patriarhului. El vede că sunt reduşi la tăcere. Atunci mânia lui se aprinde împotriva lui Iov!

 

Acest nume al lui Elihu este foarte sugestiv. Înseamnă „El este Dumnezeul meu”. Este fiul lui Baracheel, care înseamnă „Dumnezeul binecuvântat”, buzitul adică: „Cel care este respins”, din familia lui Ram care se traduce: „înălţat”. Aplicată Domnului, această succesiune de nume ia toată valoarea sa (Isaia 53: 3 ; 52: 13 ). Elihu Îl reprezintă în activitatea sa mediatoare.

 

Se consideră încă tânăr (Iov 32: 4 ). A ştiut  să păstreze până atunci tăcerea. A ţinut cont că sunt toţi mai în vârstă ca el. Aştepta gândind: „Zilele să vorbească şi mulţimea anilor să înveţe înţelepciunea” (Iov 32: 7 ). Nu este iute şi plin de înfumurare. Dar acum a rămâne tăcut ar însemna a se arăta necredincios, în generaţia sa, faţă de Cel Atotputernic (Psalmul 73: 15 ). Elihu trebuia să mărturisească. Duhul care este în oameni, „suflarea Celui Atotputernic [care] le dă pricepere”, îl îndeamnă la aceasta (Iov 32: 8 ). Acesta este marele secret al autorităţii lui liniştite. Ascultând cuvintele lui, dictate de înţelepciunea divină, uităm de tinereţea lui! (1. Timotei 4: 12 ). Să ne gândim la Domnul: de tânăr, surprinde prin înţelepciunea întrebărilor Sale şi curând învaţă cu autoritate, spre marea uimire a tuturor în sinagogă (Luca 2: 47 ; Marcu 1: 22 ). Va exista întotdeauna o mare diferenţă între cuvintele celui care a primit ungerea Duhului Sfânt, şi cele ale unui om care vorbeşte, cu inteligenţa sa naturală, sub propria sa autoritate.

 

Elihu a ascultat cu atenţie. A constatat cu nelinişte că niciunul dintre prietenii lui Iov nu l-a putut convinge, nici nu a putut să răspundă cu înţelepciune la întrebările lui! (Iov 32: 12 ). Cuvântările lui Elifaz, de exemplu, începeau în mod elevat, dar se terminau cu acuzări brutale împotriva lui Iov. „Ei au fost uimiţi, n-au mai răspuns, au rămas fără cuvinte” (Iov 32: 15 ). Ce drept aceşti vizitatori au de aici înainte să afirme că au găsit înţelepciunea? Cu privire la Iov, Elihu gândeşte că „Dumnezeu îl va supune, nu omul” (Iov 32: 13 ). Acest trimis nu are intenţia de a se certa cu Iov (2. Timotei 2: 24 ), ci vrea să-i facă de cunoscut ce i-a revelat Dumnezeu. Va lăsa complet deoparte argumentele celor trei prieteni. Elihu se compară cu acel vin nou care, în fermentarea sa, caută un mijloc de scăpare, şi vine să spargă chiar butoaiele noi: „Sunt plin de cuvinte, duhul dinăuntrul meu mă constrânge” (Iov 32: 18 ). La vremea lui apostolul Pavel declară de asemenea: „Dacă vestesc Evanghelia, nu am de ce să mă laud; pentru că este pusă asupra mea o datorie; şi este vai de mine dacă nu vestesc Evanghelia” (1. Corinteni 9: 6 ).

 

În perioada actuală, cea a harului, lucrarea Duhului Sfânt în credincios trebuie să semene cu cursul unui fluviu liniştit. Atunci comportamentul nostru în Adunare, va fi întotdeauna cum se cuvine. „Duhurile profeţilor sunt supuse profeţilor; pentru că Dumnezeu nu este al dezordinii, ci al păcii” (1. Corinteni 14: 32 – 33 ).Trebuie să rămânem în prezenţa lui Dumnezeu, cu sentimentul atotputerniciei Sale şi a nimicniciei noastre. Să învăţăm să ne sprijinim numai pe El, să nu fim robii oamenilor şi a aprecierii lor. „Dacă vorbeşte cineva, să fie ca şi cuvinte ale lui Dumnezeu” (1. Petru 4: 11 ). Este taina puterii în slujirea creştină. Se poate vorbi îndelung, fără a contrazice învăţătura Cuvântului, dar fără a fi condus de Duhul Sfânt. O polologhie fără ungere nu poate atinge nici inima, nici conştiinţa ascultătorilor, chiar dacă se caută a se sprijini pe adevăruri, împrumutând de asemenea adesea cuvintele altora.

 

Poate în aceste remarci pot să ne ajute să înţelegem importanţa şi puterea cuvintelor lui Elihu: „Nu voi părtini pe nimeni, nici nu voi linguşi pe cineva, pentru că nu ştiu să linguşesc: Cel care m-a făcut, m-ar lua imediat” (Iov 32: 21 – 22 ). Cu asemenea dispoziţii interioare, este calificat pentru a vorbi, ca apostolul Pavel, înaintea „lui Dumnezeu, care încearcă inimile” (1. Tesaloniceni 2: 4 ). El se întoarce către Iov şi îl asigură că va vorbi din dreptatea inimii lui. El adaugă: „Răspunde-mi, dacă poţi” (Iov 35: 5 ). Nu uită că interlocutorul lui este, la fel ca el, în legătură cu Dumnezeu. Mai mult, sunt făcuţi din acelaşi lut (Iov 33: 6 ). Se pare într-adevăr că noi uităm aceasta uneori, adresându-ne altora.

 

Ridicându-l, Petru îi spune lui Corneliu care se proşterne înaintea lui: „Ridică-te; şi eu sunt om!” (Fapte 10: 26 ). Atitudinea oamenilor „religioşi” este uneori atât de diferită. „Greutatea mea nu va apăsa asupra ta” (Iov 33 :  7), declară Elihu. Comportamentul celor trei prieteni a fost cu totul altul! (Iov 12: 2 ). Dar Dumnezeu se foloseşte chiar de atitudinea lor acuzatoare pentru a lucra în inima slujitorului Său Iov: „Toate Îţi sunt slujitori” (Psalmul 119: 91 ).

 

Ei au acţionat ca cenzori severi, în prezenţa rănilor deschise ale prietenului lor dezolat şi fără simpatie adevărată. Dumnezeu îi va spune lui Elifaz: „N-aţi vorbit drept despre Mine” (Iov 42: 7 ); în timp ce slujba lui Elihu aruncă asupra conştiinţei lui Iov lumina adevărului şi răspândeşte preţiosul balsam al harului peste inima lui. Dumnezeu va aduce apoi El Însuşi la bun sfârşit lucrarea Sa.

 

Elihu respinge atacurile lui Iov, pune în evidenţă dreptatea lui Dumnezeu (Iov 8:13 ) şi expune planul divin cu privire la om

 

Acest om al lui Dumnezeu se preocupă puţin de ce a făcut Iov şi de ce este el. Nu este bănuitor faţă de el, un rod al orgoliului care se naşte uneori în inimile noastre (1. Timotei 6: 4 ). Dar Elihu a reţinut multe cuvinte ale patriarhului, care aruncă dezonoare asupra lui Dumnezeu Însuşi. citează una dintre ele cu precizie, şi altora le aminteşte ideile principale.

 

Iov a zis: „Sunt curat, fără nelegiuire; sunt curat şi nu este nicio fărădelege în mine” (Iov 33: 9 ). Cuvinte temerare pentru un biet muritor! Iov se adresează lui Dumnezeu şi afirmă: „Ştii că nu sunt rău” (Iov 10: 17 ) şi: „Deşi nu este violenţă în mâinile mele şi rugăciunea mea este curată” (Iov 16: 17 ). Îndrăzneşte să spună: „Până voi muri nu vei îndepărta integritatea mea de la mine; ţin cu tărie la dreptatea mea şi nu voi renunţa la ea; inima mea nu-mi reproşează niciuna din zilele mele” (Iov 27: 5 – 6 ).

 

Ascultându-l pe Iov, s-ar putea crede că se sileşte doar să combată cu motive puternice acuzaţiile de răutate venind de la prietenii săi. Dar de fapt, Îl acuză pe Dumnezeu că acţionează nedrept faţă de el, pedepsind un nevinovat: „Mâinile Tale m-au format… şi Tu mă înghiţi!” (Iov 10: 8 ). Elihu rezumă astfel mai multe cuvinte ale lui Iov: „Iată, El găseşte ocazii de împotrivire faţă de mine, mă socoteşte vrăjmaş al Său” (Iov 33: 10 de comparat cu 10: 13 – 17 şi 13: 24 unde se exprimă Iov însuşi). acuzaţiile lui Iov împotriva lui Dumnezeu se regăsesc în aceste cuvinte: „Îmi pune picioarele în butuci, îmi pândeşte toate cărările” (Iov 33: 11 ). Elihu nu încearcă să falsifice gândul lui Iov, sau să se folosească  de o singură expresie pentru a-l doborî (Isaia 29: 21 ). Este întristat pentru că Iov pare să fi pierdut contactul cu acest Dumnezeu al bunătăţii care, în trecut, a fost toată bucuria lui. În aceste condiţii, se poate afirma că în mijlocul îndoielilor care îl asaltează, patriarhul rămâne pătruns de puterea şi de omniscienţa lui Dumnezeu? Înseamnă cu adevărat mai degrabă a te încrede în Dumnezeu decât a voi să-ţi prezinţi cauza ta dreaptă înaintea Lui?

 

Elihu vroia să-l facă pe Iov să înţeleagă falsitatea acuzaţiilor sale. Vrea să aducă o mărturie clară despre dreptatea divină, şi să aducă pacea interioară lui Iov. Condus de Dumnezeu, el nu vorbeşte ca cei trei prieteni,  în mod foarte elaborat. Nu caută să scuze aparenta nedreptate a căilor divine şi nu caută să le explice. Printr-o scurtă propoziţie, pune deoparte toate raţionamentele umane: „Dumnezeu este mai mare decât omul” (Iov 33: 12 ). Cu alte cuvinte, dacă putem spune, Dumnezeu este Dumnezeu! Cum ar putea Cel Atotputernic, în desăvârşirea Lui absolută, să comită o nedreptate? Cum afirmă Avraam: „Nu va face dreptate Judecătorul întregului pământ?” (Geneza 18: 25 ). Pavel răspunde cuiva care pune în discuţie dreptatea divină: „Dar mai degrabă, cine eşti tu, omule, care răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” (Romani 9: 20 ). Domnul Însuşi „în zilele întrupării Sale” (Evrei 5: 7 ), mărturiseşte această infailibilitate divină: „Da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta” (Matei 11: 26 ).

 

Atât timp cât un suflet pune întrebări care ating caracterul lui Dumnezeu, dificultatea lui rămân fără răspuns: „De ce te plângi împotriva Lui? Pentru că El nu dă socoteală de niciuna din faptele Sale” (Iov 33: 13 ), îi spune Elihu. Sufletul trebuie să-şi găsească odihna în Dumnezeu, nu găseşte niciodată odihna în raţionamente. Cineva a zis: „Când găseşti pe Dumnezeu, întrebările cad”. „Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi de neînţelese căile Lui!” (Romani 11: 33 ).

 

Elihu pune în evidenţă de asemenea cum lucrează Dumnezeu faţă de om şi obiectivele pe care le urmăreşte El

 

Dumnezeu este infinit mai presus de oameni. El scapă în mare parte înţelegerii lor atât de limitate (1. Corinteni 13: 9 – 12 ) dar Dumnezeu nu este indiferent faţă de creaturile Sale. Nu acţionează faţă de ele în mod arbitrar. El caută sufletele: în dragostea Sa, doreşte să le câştige. Dacă un suflet se supune lui Dumnezeu şi ocupă adevăratul său loc înaintea Lui, El îl face să înţeleagă căile Lui (Isaia 55: 9 ). Să acceptăm, cum o va face Iov, să fim supuşi voii Lui. El ne va ajuta să discernem înţelepciunea sfaturilor Lui (Iov 42: 3 ). Dumnezeu are mijloace variate pentru a-i învăţa pe ai Săi: le vorbeşte prin vise, viziuni, şi de asemenea prin încercări. Să le examinăm pe fiecare.

 

În vremea patriarhilor, nu există propriu-zis, revelaţie, în afara acelora pe care Dumnezeu le face unei anumite persoane. El face cunoscut gândul Său lui Noe, lui Avraam, şi chiar unor persoane mai degrabă îndepărtate de El, ca Abimelec sau Laban (Geneza 20:3 ; 31: 24 ), folosindu-se de un vis sau de o viziune. „Într-un vis, într-o viziune de noapte, când cade somn adânc peste oameni, în aţipiri pe pat, atunci El deschide urechea oamenilor şi le pecetluieşte învăţătura” (Iov 33: 15 – 16 ).

 

Nu v-a trezit niciodată Dumnezeu din somn? Hotărârea Lui este să întoarcă  pe om de la ceea ce face, să reprime orgoliul lui, să-l păzească de păcatele comise din mândrie (Psalmul 19: 13 ). Dumnezeu cruţă uneori viaţa unui om, pentru a-i mântui sufletul. Dacă omul primeşte instruirea sau mustrarea, sufletul lui este păzit de groapă „şi viaţa de la pieirea prin sabie” (Iov 33: 18 ), adică de o moarte violentă. Acum avertizările sunt aduse de Scriptură, în mod mai clar, şi revelaţiile prin intermediul viselor sau viziunilor nu mai sunt de actualitate. Dar trebuie să ne amintim, de exemplu, de Saul din Tars şi de viziunea lui pe drumul Damascului, având ca efect convertirea sa (Fapte 9: 3 ). Mai târziu, când Duhul Sfânt va fi turnat peste fiii lui Israel, ei vor avea viziuni (Ioel 2: 28 ; Fapte 2: 17 ). Avem în mâinile noastre Cuvântul complet al lui Dumnezeu: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi folositoare pentru învăţătură, pentru mustrare, pentru îndreptare, pentru instruire în dreptate” (2. Timotei 3: 16 ).

 

Dumnezeu vorbeşte direct oamenilor prin intermediul ei, pentru a-i întoarce de la calea lor rea şi a-i elibera din cursa diavolului. Dar adesea, vai, „Dumnezeu vorbeşte o dată şi de două ori – şi omul nu ia seama” (Iov 33: 14 ; Proverbe 1: 24 ). Am auzit cu siguranţă glasul lui Dumnezeu: l-am ascultat? Dacă nu ascultăm Cuvântul Său, Dumnezeu poate, în har, să Se folosească de nuia. Elihu descrie aici aproximativ starea lui Iov.

 

Ţintuit pe patul de suferinţă, patriarhul descrie suferinţele sale: „Noaptea îmi străpunge oasele din mine, iar durerile care mă rod n-au astâmpăr” (Iov 30: 17 ; 33: 19 ). Este într-o stare atât de mizerabilă încât este dezgustat şi de mâncare (Iov 33: 20 ). Foarte aproape de moarte, de puţurile distrugerii (Iov 30: 23 ), Iov strigă: „Sufletul meu este dezgustat de viaţa mea”. Elihu nu spune deschis că Iov a refuzat să asculte avertizările Lui divine. Dar descriind mijloacele de care Se foloseşte Dumnezeu, îl face pe Iov să înţeleagă că  prin această mare încercare, El îi vorbeşte.

 

Elihu descoperă dreptatea lui Dumnezeu şi arată cum poate fi restaurat omul

 

Pentru ca omul să tragă folos din disciplină, trebuie mai întâi să înţeleagă care este planul divin. Are nevoie de cineva care să-l instruiască. Acest cuvânt: „mijlocitor” este tradus în altă parte prin „înger”. Gândul lui Dumnezeu esre uneori revelat prin mijloace supranaturale. Este ceva frecvent în vremea patriarhilor şi la începutul Evangheliilor. Îngerul face cunoscută voia lui Dumnezeu, acţionează ca reprezentant al Lui (Judecători 2: 1 ; 13: 3 ; Luca 1: 28 – 38 … etc.). Uneori este atât de aproape de Dumnezeu, încât Scriptura vorbeşte uneori despre el, ca despre Dumnezeu Însuşi (Isaia 63: 9 ). Gândul este subliniat prin cuvântul următor: „interpret”. Într-o asemenea circumstanţă, nu se potriveşte orice trimis; este nevoie de „unul dintr-o mie”. Această expresie se aseamănă cu aceasta: „Cel dintâi între zece mii” ( 5: 10 ).

 

Iov a înţeles deja că nu un om poate îndeplini acest rol (Iov 9: 32 ) şi Elihu, aducând gândurile lui Dumnezeu, a recunoscut că este din acelaşi lut ca Iov. Adevăratul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni nu poate fi decât „Omul Hristos Isus” (1. Timotei 2:5 ). În mod desăvârşit om şi în mod desăvârşit Dumnezeu, El este singurul în măsură de a fi cratima dintre Dumnezeu şi om. „Ca să arate omului datoria lui” (Iov 33: 23 ). În faţa acestei sarcini, Elihu se simte limitat. Vălul care acoperă adevărul rămâne până la venirea singurului Fiu. Numai Isus Hristos este revelaţia perfectă a lui Dumnezeu. Lucrarea Lui permite omului să stea înaintea lui Dumnezeu, fără conştiinţa păcatului. Iov ajunge să creadă că Dumnezeu este nedrept faţă de el. Elihu vrea să-l ajute să se judece pe el însuşi. trebuie să ne bazăm pe dreptatea lui Dumnezeu, pentru a înţelege ce este datoria. Atunci vom recunoaşte, cu psalmistul: „Ştiu, Doamne, că judecăţile Tale sunt dreptate şi că din credincioşie m-ai smerit” (Psalmul 119: 75 ).

 

Învăţătura Noului Testament este şi mai clară: Dumnezeu a vrut să arate dreptatea Sa „în timpul de acum, astfel încât El să fie drept şi să-l îndreptăţească pe acela care este în credinţa în Isus” (Romani 3: 26 ). Dumnezeu Îl prezintă pe Isus ca pe modul de răscumpărare prin credinţa în sângele Său (Romani 3: 24 ). Această revelaţie le depăşeşte pe toate cele precedente. Elihu nu putea explica ceea ce trebuia să se înţeleagă prin „răscumpărare”. Dar sfinţenia, acest atribut esenţial al lui Dumnezeu, a fost slăvită prin crucea lui Hristos. Dreptatea Sa a găsit prin moartea Lui şi sângele vărsat, răscumpărarea care este singura care poate răspunde păcatului omului. Cuvintele lui Elihu nu sunt decât un avangust al revelaţiilor minunate ale Evangheliei: „Va fi îndurător cu el şi va spune: „Scapă-l, ca să nu coboare în groapă; am găsit o răscumpărare” (Iov 33: 24 ). Noul Testament revelează că „Hristos… cu propriul Său sânge… a obţinut o răscumpărare eternă” (Evrei 11 – 12 ). A intrat odată pentru totdeauna în locurile sfinte. Învierea Sa şi şederea Lui actuală în glorie au consecinţe imense pentru fiecare răscumpărat.

 

„Carnea lui va fi mai fragedă ca în copilărie” (Iov 33: 25 ). Naaman este un exemplu al acestei stări fericite ( 5:14 ). Este o imagine a înnoirii (Tit 3: 5 – 6 ), a vieţii noi, dată prin această sămânţă care nu se strică, prin Cuvântul lui Dumnezeu (1. Petru 1: 23 ). Credinciosul a găsit dreptatea, cea a lui Dumnezeu, prin credinţă (Filipeni 3: 9 ). Împăcaţi cu El, recunoaştem, ca Iov, credincioşia Lui. Dreptatea, primită de la Dumnezeu, aduce roade binecuvântate. Totul decurge din lucrarea Mijlocitorului nostru la cruce. Cel răscumpărat, de acum înainte se adresează lui Dumnezeu cu încredere. Trăieşte în părtăşia Sa. Se poate bucura în bunăvoinţa Sa şi poate contempla faţa Sa cu cântece de biruinţă (Iov 33: 26 ). Este făcut capabil să vorbească despre harul al cărui obiect este. Este prima strofă din cântarea nouă, spre lauda Dumnezeului nostru (Psalmul 40: 3 ).

 

Departe de a căuta să-şi ascundă greşelile, el cânta înaintea oamenilor: „Am păcătuit şi am strâmbat ce este drept şi nu mi s-a răsplătit” (Iov 33: 27 ). Iov va recunoaşte că a denaturat caracterul drept al lui Dumnezeu. Dacă un păcătos priveşte la viaţa lui trecută, îşi aminteşte, cu Pavel, în timul când era „un hulitor şi un persecutor” (1. Timotei 1: 13 ). Marea lui nedreptate nu a primit răsplata cuvenită! Iov va spune: „El mi-a scăpat sufletul ca să nu meargă în groapă şi viaţa mea va vedea lumina” (Iov 33: 28 ).

 

Elihu pune în evidenţă taina căilor lui Dumnezeu: păcătoşii sunt conduşi la a se smeri înaintea lui Dumnezeu, sub efectul sfinţilor al Cuvântului Său. Ei înţeleg că mâna Sa a fost asupra lor şi fiecare recunoaşte pentru el însuşi: „Este bine pentru mine că am fost smerit” (Psalmul 119: 71 ).

 

„Ia aminte, Iov”, ce ai de răspuns? (Iov 33: 31 – 33 ). Elihu este acolo pentru a-l ajuta pe Iov să se aşeze înaintea lui Dumnezeu în starea potrivită. El înţelege să-l trateze cu dreptate şi se întrerupe pentru a-i lăsa timpul să răspundă. Nu vrea ca Iov să se supună  sub constrângere. Este el de acord cu ceea ce tocmai a spus Elihu? Tăcerea lui este aprobatoare?

 

Elihu revendică în mod deschis caracterul lui Dumnezeu

 

Elihu a aşteptat un răspuns eventual al lui Iov. El îşi urmează acum pledoaria şi revendică în mod deschis caracterul lui Dumnezeu. Se opune acuzaţiilor implicite de nedreptate formulate de patriarh (Iov 34: 5 ). În cuvintele lui nu este loc pentru supoziţii sau insinuări. Îl invită pe patriarh să se lase învăţat cu smerenie. Atunci disciplina va produce rodul liniştit al dreptăţii. El conchide afirmând că „Iov a vorbit fără cunoştinţă şi cuvintele lui au fost fără inteligenţă” (Iov 34: 35 ). Şi-a înmulţit cuvintele împotriva lui Dumnezeu!

 

Intrând puţin în detaliu, se vede că Elihu îi invită mai întâi pe înţelepţi să asculte! (Iov 34: 1 – 4 ). De oriunde vin şi oricine ar fi, ei trebuie să recunoască împreună „ce este bine”. El citează cuvintele lui Iov şi aminteşte că urechea „deosebeşte cuvintele aşa cum cerul gurii gustă mâncarea” (Iov 12: 11 ; 34: 3 ).

 

Elihu caută să-l convingă pe Iov de nedreptate faţă de Dumnezeu (Iov 34: 5 – 9 )

 

O face amintind mai întâi propriile lui cuvinte: „Sunt drept şi Dumnezeu mi-a luat dreptul la judecată. Să mint împotriva dreptului meu?” A vorbi astfel înseamnă a se însoţi „cu lucrători ai nelegiuirii” şi a ne asocia „cu oameni răi”. Dacă ne ne mai punem încrederea în dreptatea lui Dumnezeu, ce ne rămâne? Vom ajunge repede să spunem: „Nu-i foloseşte omului dacă se desfătează în Dumnezeu”. Cum poate ajunge un copil al lui Dumnezeu să ajungă la aceasta?

 

Credinţa lui Iov nu s-a prăbuşit, în ciuda unui nor gros de necredinţă. Dar cât de diferite sunt cuvintele lui de cele ale Domnului care, pe calea Lui de suferinţă solitară, strigă: „Frânghiile de măsurat mi-au căzut în locuri plăcute” (Psalmul 16: 6 ). Şi care în ceasul cel mai întunecos, Îl îndreptăţeşte pe Dumnezeu: „Tu eşti Cel Sfânt” (Psalmul 22: 3 ).

 

Elihu respinge apoi cu putere acuzaţiile lui Iov împotriva lui Dumnezeu (Iov 34: 10 – 30 )

 

Răutatea şi nedreptatea sunt departe de Cel Atotputernic. Elihu cheamă oamenii priceperii, trâmbiţa lui nu scoate un sunet încurcat. „Dumnezeu să fie adevărat şi orice om, mincinos” (Romani 3: 4 ). Vrea să cerceteze chestiunea în detaliu şi declară: Da, Dumnezeu este drept. Singurul fapt că este Dumnezeu, anulează acuzaţia de nedreptate adusă Lui. Cel a cărui desăvârşire este absolută nu poate nici gândi, nici face răul. Iacov declară: „Dumnezeu nu poate fi ispitit, de lucruri rele” (1: 13). Vorbind astfel, Elihu lasă dinadins deoparte toate „cauzele secundare”, problemele dificile şi enigmele de care această lume este plină. Se întoarce cu hotărâre spre Cel care este lumină şi îşi găseşte odihna în Dumnezeu, o odihnă absolută.

 

Departe de Dumnezeu gândul de a face răul! „Dumnezeu este lumină şi în El nu este nicidecum întuneric” (1. Ioan 1: 5 ). Cel Atotputernic poate face totul, dar nu poate minţi, nici să Se tăgăduiască pe El Însuşi. Iată ce dă siguranţa că El este perfect drept în căile Lui faţă de om. Nu trebuie să credem pentru aceasta că „prietenii” au avut motiv de a aduce grave acuzaţii împotriva lui Iov.

 

Dar să fim încredinţaţi că Dumnezeu lucrează cu o dreptate perfectă faţă de slujitorul Lui şi faţă de noi, pentu a învăţa lecţiile necesare. În acest sens putem accepta cuvintele patriarhului: „El cunoaşte calea pe care sunt; mă va încerca, voi ieşi ca aurul” (Iov 23:10 ). Va fi rezultatul minunat al harului divin în Iov. Trebuie să repetăm: Dumnezeu nu vrea să lucreze rău, nici să strâmbe judecata.

 

Grija binefăcătoare a lui Dumnezeu faţă de creaţia Sa arată adevăratul Său caracter

 

Dumnezeu ar fi putut perfect să-Şi fie de ajuns Lui Însuşi. În eternitatea trecută, Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Îşi găseau plăcerea în cercul divin. Dar creaţia este lucrarea mâinilor Sale. Când omul a căzut în păcat, Dumnezeu ar fi putut lua la El duhul şi suflarea lui şi orice carne, şi ar fi dat sfârşitul împreună. Omul ar fi devenit din nou ţărână. Dar Tit proclamă: „Când s-a arătat bunătatea şi dragostea de oameni a lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, El ne-a mântuit” (Tit 3: 4 – 5 ). De aceea Petru îi invită pe credincioşii care suferă să se încredinţeze unui Creator credincios: Cel care susţine toate prin Cuvântul puterii Lui, este şi Mântuitorul şi Domnul nostru.

 

În acest pasaj, Elihu îi aminteşte lui Iov de demnitatea şi măreţia lui Dumnezeu. „Vei condamna tu pe Cel Întrutotuldrept?” (Iov 34: 17 ). Ne păzim de a spune „Belial” unui împărat, de a-i trata pe nobili drept „răi”, cu cât mai puţin am îndrăzni să vorbim în chip injurios Celui care „nu priveşte pe cel bogat mai mult decât pe cel sărac, pentru că toţi sunt lucrarea mâinilor Sale” (Iov 34: 18 ).

 

Omniscienţa lui Dumnezeu mărturiseşte despre El (v. 21 – 24)

 

Nu este nimic ascuns de ochii Lui. „Doamne, Tu m-ai cercetat şi mă cunoşti” (Psalmul 139: 1 ), exclamă David. „El sfarmă în bucăţi pe cei puternici, fără cercetare… le cunoaşte faptele” (Iov 34: 24 – 25 ). Cum să îndrăzneşti să pretinzi că Cel ai cărui ochi sunt ca flăcările focului, poate face erori de judecată?

 

Judecata dreaptă a lui Dumnezeu arată de asemenea Cine este El (v. 26 – 30)

 

Dacă Dumnezeu îi loveşte pe cei care se retrag de la El, ei au făcut să ajungă la Dumnezeu strigătul săracului, mijlocind pentru el însuşi la Dumnezeu (Iov 34: 28 ).

 

O fericită siguranţă bucură întotdeauna inima celui răscumpărat: „Când dă El linişte, cine o va tulbura?” (Iov 34: 29 ). Dacă Îşi ascunde faţa, atunci este groază (Psalmul 30:7 ). Gândurile lui Elihu sunt formate prin cunoaşterea sa despre Dumnezeu şi concluziile lui se impun oricărei minţi drepte.

 

Concluzia acestei părţi a cuvântării lui Elihu:

 

Iov L-a acuzat pe nedrept pe Dumnezeu. Trebuie să înveţe o lecţie foarte importantă. În situaţia în care se află, care trebuie să fie atitudinea lui? Să recunoască smerit că a greşit să nutrească asemenea gânduri şi să-I ceară lui Dumnezeu: „Ce nu văd, învaţă-mă; dacă am făcut nedreptate, nu voi mai face” (Iov 34: 32 ). Trebuie adăugat: Cu ajutorul Tău!

 

Iov nu a spus încă nimic asemănător. De aceea, credincios apărării caracterului Celui care l-a trimis, Elihu vrea ca Iov „să fie încercat până la capăt” (Iov 34: 36 ) şi să-şi retragă complet acuzaţiile, în loc de a-şi înmulţi cuvintele împotriva lui Dumnezeu (Iov 34: 37 ).

 

Capitolul 35 confirmă cum îl pune Dumnezeu pe om la încercare

 

Pentru ce este esenţial, Elihu reia aceleaşi argumente de care s-a servit deja ca să revendice caracterul lui Dumnezeu. El face să reiasă desăvârşirea Lui şi o stabileşte în contrast cu căile omului. Se poate împărţi acest capitol în trei părţi. Dar înainte de a-l aborda, să remarcăm mai întâi cu ce blândeţe vorbeşte Elihu. Face apel la cunoştinţa şi la inteligenţa lui Iov. Caută să-l câştige; să-l facă să părăsească bănuielile lui rele cu privire la Dumnezeu. Vrea să îl facă să se încreadă cu toată simplitatea în Cel care rămâne poate o clipă ascuns, dar care este drept şi plin de bunătate în tot ce face. Iov trebuie să judece toate cuvintele lui, ele sunt în contradicţie cu nobila mărturisire de credinţă de la început: „Domnul a dat şi Domnul a luat; binecuvântat fie Numele Domnului!” (Iov 1: 21 ).

 

Măreţia divină este revendicată în faţa pretenţiei lui Iov, un vierme (Iov 35: 1 – 6 )

 

Elihu revine la neverosimila concluzie a lui Iov: „Sunt eu mai drept decât Dumnezeu” (Iov 35: 2 ), la afirmaţia sa: „Nu am păcătuit, de ce îmi este dată o asemenea pedeapsă?”. El a zis: „Viaţa mea este ireproşabilă înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor! El acţionează faţă de mine în chip nedrept”. El aminteşte de asemenea că Iov a ajuns la această concluzie eronată, că nu este niciun folos de a fi drept mai degrabă decât păcătos. În cele din urmă L-a acuzat chiar pe Dumnezeu de indiferenţă cu privire la purtarea omului.

 

Răspunsul lui Elihu dat lui Iov şi prietenilor săi, este singular. Nu este exact cel la care ne-am fi aşteptat. El afirmă mai întâi că măreţia lui Dumnezeu este astfel încât comportamentul omului nu are influenţă directă asupra comportamentului Său: „Dacă păcătuieşte, ce faci împotriva Lui?” (Iov 35: 6 ).

 

Apoi pune în evidenţă contradicţia implicită conţinută în vorbele lui Iov. Cum poate patriarhul totodată să-L acuzepe Dumnezeu că Se arată indiferent faţă de purtarea oamenilor şi să afirme în acelaşi timp că Dumnezeu îl loveşte pe nedrept?

 

Credincios hotărârii lui, Elihu doreşte să fie de partea lui Dumnezeu. Dar nu se ocupă de relaţiile lui Dumnezeu cu omul, de grija şi interesul pe care El le arată pentru acest om pe care l-a creat.

 

Revelaţia pe care Elihu a primit-o despre caracterul lui Dumnezeu nu are amploarea celei pe care ne-o aduce Noul Testament. Prin venirea Lui aici jos şi moartea Lui ispăşitoare, Cel care putea spune: „Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl” (Ioan 14: 9 ) a descoperit inima lui Dumnezeu şi dragostea Lui faţă de oameni.

 

Elihu îl invită pe Iov să se uite spre ceruri, să contemple norii mai sus decât el. Va înţelege micimea lui şi măreţia lui Dumnezeu. Trebuie ca totul să-şi piardă orice importanţă în proprii lui ochi (Psalmul 8: 3 – 4 ). Este o dispoziţie a inimii indispensabilă pentru fiecare credincios.

 

Iov (7: 20) şi Elifaz (22: 2) înţeleseseră deja puţin din aveastă transcendentă măreţie a lui Dumnezeu, dar aceasta nu era decât o latură a lui Dumnezeu. Trebuie înţeleasă şi cealaltă caracteristică divină: păcătosul mizerabil are mai mult preţ în ochii lui decât stelele din ceruri! De unde această lucrare minunată a răscumpărării.

 

Apoi Elihu caută să răspundă la această întrebare neliniştitoare: De ce strigătul celui asuprit rămâne uneori fără răspuns?

 

El confirmă că Dumnezeu cunoaşte perfect căile omului: El nu doarme, aude şi vede totul şi inima Lui este întristată de păcatul omului. Desăvârşirile lui infinite sunt insultate de rău, de mândria celor răi (v. 12). Şi tot pentru a rămâne credincios caracterului Său, nu răspunde întotdeauna strigătului unui asuprit care cere ajutorul Lui. Vorbind astfel, Elihu nu se gândeşte în mod special la Iov, ci la toţi cei întristaţi pe acest pământ. Ei sunt deseori ocupaţi numai cu mizeria lor. Dorinţa lor este de a fi uşuraţi, de a obţine ajutor. Voia lui Dumnezeu şi gloria Lui au puţină importanţă în ochii lor. Nu se întreabă: „Unde este Dumnezeu, Creatorul meu?” Nu caută să înţeleagă: „Ce vrea să mă înveţe prin această încercare?”

 

Cine sunt aceşti oameni care se întorc pe moment către Dumnezeu în întristarea lor? Cei, de exemplu, care suferă de foame şi vor să obţină pâine. Aceasta înseamnă a avea o imagine falsă despre Cel Atotputernic. Dar rugăciunea poate fi prezentată de un suflet evlavios care se întoarce către Dumnezeu. Cel care poate da eliberări neaşteptate, inspiră „cântări de bucurie noaptea” (Iov 35: 10 ). El pune cântări vesele pe buzele celor întristaţi.

 

Dacă necredincioşii primesc un răspuns la nevoile lor, deseori se îndepărtează, fără a le mai păsa de Cel care dă. Domnul spunea mulţimilor: „Mă căutaţi… pentru că aţi mâncat din pâini şi v-aţi săturat. Lucraţi nu pentru mâncarea care piere, ci pentru mâncarea care rămâne spre viaţa eternă” (Ioan 6: 26 – 27 ). Dumnezeu ne învaţă: El vrea să fim mai instruiţi decât animalele pământului şi mai înţelepţi decât  păsările cerurilor (Iov 35: 11 ).

 

Elihu caută apoi să explice de ce păstrează Dumnezeu tăcerea. Dar nu cunoaşte bunăstarea şi grija lui Dumnezeu faţă de creatura Sa: „Domnul este bun faţă de toţi şi îndurările Lui sunt peste toate lucrările Sale” (Psalmul 145: 9 ).

 

Elihu cheamă la punerea încrederii în Dumnezeu (v. 14 – 16)

 

El îl îndeamnă pe Iov: „Judecata este înaintea Lui, deci aşteaptă-L!” (Iov 35: 14 ). Nu gândi că Dumnezeu te-a uitat, fii răbdător, învaţă lecţiile pe care vrea să le înveţi (Psalmul 27: 14 ) şi, în folosul tuturor, adaugă: Dacă mânia Sa nu te-a cercetat, nu dispreţui îndelunga Lui răbdare. El declară apoi că patriarhul şi-a deschis gura în zadar, că a înmulţit cuvinte fără cunoştinţă! Dumnezeu începe mai târziu să-i vorbească lui Iov. Îl va întreba: „Cine este acesta care întunecă sfatul prin cuvinte fără cunoştinţă?” (Iov 38: 2 ).

 

În capitolele 36 şi 37 Elihu prezintă lucrările lui Dumnezeu în om şi în natură

 

El mai are cuvinte pentru Dumnezeu: „Voi da dreptate Ziditorului meu” (Iov 36: 3 ). Face mai întâi elogiul felului Său de a lucra faţă de oameni şi se referă apoi pe larg la modul minunat în care conduce toate lucrurile în cer şi pe pământ. Vorbeşte mai întâi mai degrabă simplu, conştiinţei şi bunului simţ al lui Iov. Dar la sfârşit vorbeşte în chip atât de puternic, încât s-ar spune că este o furtună, precursoare a prezenţei divine. Acesta ar fi preludiul potrivit al numeroaselor întrebări (în jur de 70) pe care Dumnezeu i le va pune apoi lui Iov, din mijlocul vârtejului de vânt.

 

Dumnezeu Se ocupă de creatura Sa. Deşi este Cel Atotputernic, El nu o dispreţuieşte. Iov, în suferinţa lui, a avut parte vai, de o cu totul altă atitudine! (Iov 31:1 ). Credinciosul (numit aici „cel drept”) este obiectuk unor purtări de grijă deosebite. Ochii Domnului sunt întotdeauna asupra lui, fie că îl înalţă (Iov 36: 7 ), fie că-l încearcă prin „corzile întristării” (Iov 36: 8 ). Dar Dumnezeu nu lucrează pentru aceasta în mod capricios, cum a lăsat Iov să se înţeleagă. Disciplina Lui are un scop precis: să arate alor Săi ce au făcut, să-şi deschidă urechile la avertizările Lui şi să-i facă să revină, asupra nelegiuirii lor, dacă are loc.

 

Înţelegem importanţa de a asculta glasul nuielei şi a Celui care a hotărât-o. „Cine învaţă ca El” întreabă Elihu. Suntem, toată viaţa noastră, în şcoala Lui. Fiecare, ca Iov, trebuie să se supună cu smerenie acestui Dumnezeu puternic, dar drept. Pentru a evoca poate agitaţia sufletului patriarhului şi căile lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii, Elihu se foloseşte de spectacolul uimitor pe care îl prezintă cerul, o zi frumoasă. „Dumnezeu tună în chip minunat cu glasul Său, făcând lucruri  mari, pe care noi nu le înţelegem” (Iov 37: 5 ). Norii întunecaţi pot să evoce doliu, încercări, care i-au ascuns lui Iov, pentru un timp, lumina feţei lui Dumnezeu.

 

Cum să înţelegem misterioasa plutire a „norilor groşi, lucrările minunate ale Celui care este desăvârşit în cunoştinţă?” (Iov 37: 16 ). Să înţelegem că în ziua încercării, norii sunt purtători de binecuvântare şi apoi la momentul potrivit, „lumina Lui împrăştie norul” (Iov. 37: 11, 21).

 

Dumnezeu face să cadă ploaia ca binecuvântare pe pământ (Psalmul 65: 11 ). Sunt averse din belşug, fertilizatoare (Iov 36: 27 – 28 ; 37: 6 ). O poate trimite dimpotrivă ca o pedeapsă. Cade atunci torenţial şi distruge totul în calea ei, fără a pătrunde în sol (Iov 37: 13 ; Psalmul 148: 7 – 8 ). În cele din urmă Elihu îi pune câteva întrebări lui Iov asupra acestor fenomene pe care le numim naturale. Obişnuiţi să le vedem producându-se sub ochii noştri, ele par dintre cele mai simple! Ori Iov este incapabil să răspundă la aceste întrebări, cum am fi şi noi cu siguranţă. A descrie, chiar minuţior, toate aceste lucruri, nu înseamnă a le explica. Dar atunci cum ar pretinde Ioc să intre în discuţie cu Dumnezeu despre subiecte altminteri misterioase!

 

Omul este atât de mic: asistă, complet depăşit, la minunile Dumnezeului suveran.  „Nu ne putem ordona cuvintele” (Iov 37: 19 ), din cauza profundei noastre ignorante, pe care o măsurăm adesea greşit (Iov 37:19 ). Ar avea omul pretenţia de a atinge această lumină inaccesibilă în care locuieşte Dumnezeu? (1. Timotei 6: 16 ). În loc de a face ca Iov judecăţi temerare asupra lui Dumnezeu, trebuie să ne temem de El. Mare în putere, în judecată şi în multă dreptate, El nu asupreşte (Iov 36: 5 ; 37 ; 23 ).

 

A venit momentul când Dumnezeu Însuşi Se va ocupa direct de Iov

 

Cel Atotputernic (titlu care revine de 31 de ori în această carte) îi răspunde lui Iov, cum a cerut el (Iov 31:35 ). Îi va arăta totala lui neînsemnătate. Acelaşi glas întreabă încă pe om: Ce ai făcut cu viaţa ta de când l-ai ascultat pe duşman? Dumnezeu va descrie faptele înţelepciunii Sale divine şi ale puterii Sale în natură. Cum putea Iov pretinde să-L înveţe despre înţelepciunea căilor Sale? Întrebările se succed într-un ritm susţinut. „Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât măsurile – dacă ştii?” (Iov 38: 4 – 5 ) etc. Iov este incapabil să răspundă. Omul se glorifică astăzi cu progresul său, cu îndemânarea sa, cu lumina adusă de ştiinţă şi „civilizaţie”. Dar este incapabil să răspundă întrebărilor pe care Dumnezeu i le pune aici lui Iov. Cei mai înţelepţi sunt cei care îşi mărturisesc neştiinţa! Dumnezeu nimiceşte orice pretenţie a omului (1. Corinteni 1:19 ).

 

El face să treacă înaintea lui Iov, complet depăşit, o serie de scene foarte vii, foarte variate pe pământ, marea, zorii zilei, porţile morţii, lumina, fenomenele apei, astrele, trăsnetul, norii! Descrie apoi, punând accentul pe caracteristicile lor, toate felurile de animale, de la leoaică până la vultur, trecând pe la corb. Dumnezeu le cunoaşte pe toate şi Se ocupă de ele. Ele sunt supuse guvernării şi puterii Lui. Lucrarea divină începe să aducă roade. Iov este silit să recunoască: „Nu sunt nimic… Îmi voi pune mâna la gură!” (Iov 40: 4 ). Îşi simte neînsemnătatea înaintea acestei creaţii atât de minunat ordonată.

 

Dar nu este încă în întregime supus. Atunci El va vorbi din nou, într-un mod cu totul nou. Dumnezeu, din mijlocul vârtejului de vând, îl întreabă din nou: „Vrei tu deci să-Mi desfiinţezi judecata? Vrei să Mă condamni, ca să fii tu drept?” (Iov 40: 8 ). Mai bine decât Elihu, Domnul scoate la iveală inima lui Iov. El citează alţi martori ai puterii Sale în creaţie. O creaţie în care ceea ce nu se poate vedea din Dumnezeu, din puterea Lui eternă şi din divinitatea Lui, se discerne prin intermediul inteligenţei. Orice om este deci de nescuzat şi ignoranţa lui este voluntară (Romani 1: 20 ).

 

Întoarce privirile lui Iov către două animale care, precum omul, sunt capodopere ale Creatorului (Iov 40: 10 ). Forţa lor uimitoare dar oarbă o depăşeşte cu mult pe cea a omului. Se pare că imaginea behemotului care nu poate fi supus (Iov 40: 18 – 19 ) şi cea a leviatanului crud şi fără milă, evocă puteri spirituale ale răutăţii. Dar descrierea acestor creaturi care inspiră spaima, este întreruptă de aceatsă declaraţie divină: „Cine Mi-a dat întâi (sau: „cui îi sunt datornic”), ca să-i plătesc înapoi? Tot ce este sub cer este al Meu!” (Iov 41: 11 ; Romani 11: 35 – 36 ).

 

Este gândul central al acestor capitole 40 şi 41: În faţa incapacităţii evidente de a înfrunta aceste creaturi monstruoase, care pun în evidenţă înţelepciunea şi puterea Creatorului, trebuie ca Iov să înţeleagă că ar fi o nebunie să pretindă să se prezinte înaintea tronului lui Dumnezeu.

 

Behemotul este numit aici: „cel mai de seamă al căilor lui Dumnezeu: Cel care l-a făcut i-a dat sabia Sa” (Iov 40: 19 ).

 

Leviatanul stăpâneşte mai mult în mare. Este un cuvânt care derivă dintr-un altul, desemnând balaurul. Dacă este vorba, cum se crede în general, de o imagine al lui Satan, trebuie să ne amintim că a fost răpus de Unul mai tare decât el (Luca 11: 22 ). Fiul lui Dumnezeu a venit să-i elibereze pe cei care erau reduşi la robie de acest mare duşman, „care nu dădea drumul acasă captivilor săi” (Isaia 14: 17 ; Evrei 2: 15 ). La cruce Domnul a triumfat asupra stăpânirilor şi autorităţilor „şi le-a făcut de ruşine în public” (Coloseni 2: 15 ). Leviatanul este numit „împărat peste toate fiarele mândre” (Iov 41: 34 ). Citim cu privire la el în Isaia: „În ziua aceea, Domnul va pedepsi cu sabia Sa cea grea şi mare şi tare pe leviatan, pe şarpele cel iute, da, e leviatan, pe şarpele cel inelat, şi-l va ucide pe balaurul cel mare” (27: 1). El reprezintă fără îndoială puterea întunericului. Scriptura este înainte de toate pentru revelarea adevărurilor de ordin moral şi spiritual. Există o avertizare cu privire la el: „Pune-ţi mâna pe el: vei ţine minte lupta, nu vei mai face aşa” (Iov 41: 8 ). Câţi au crezut, tari în cunoaşterea de către ei a Cuvântului, a credincioşiei lor, a dragostei lor, că pot discuta cu  Duşmanul! Pentru a i te împotrivi trebuie să te întăreşti în Domnul şi să-i arăţi crucea (Iacov 4: 7 ).

 

Behemotul şi leviatanul sunt deci probabil, şi unul şi celălalt, sub aspecte diferite, imagini ale lui Satan şi ale stăpânirilor întunericului în împărăţia sa. Aceste două fiare amintesc de cele două fiare despre care vorbeşte Apocalipsa 13 . Ele sunt identificate ca şi conducătorul Imperiului Roman şi Antihristul. Ele vor fi la sfârşitul dispensaţiei prezente, unelte remarcabile în mâna lui Satan. Din această descriere a behemotului şi a leviatanului, Iov putea trage o lecţie. Dacă ar rămâne neclintit în mândria lui, ar fi sub stăpânirea leviatanului, împărat peste toţi fiii mândriei. Domnul pusese în evidenţă dispoziţia secretă a inimii lui Iov: căzuse în mândrie, greşeala diavolului. Lucrarea divină se sfârşeşte; Iov va vorbi din nou.

 

Zdrobit şi pocăit, Iov înţelege adevărata lui stare. O mărturiseşte folosindu-se de cuvintele lui Dumnezeu: „De aceea am rostit ce nu am înţeles, lucruri prea minunate pentru mine, pe care nu le cunoşteam” (Iov 42: 3 ). El recunoaşte: „Auzisem de Tine, cu auzul urechii, dar acum ochiul meu Te vede. De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în cenuşă” (Iov 42: 5 – 6 ). Îi este scârbă nu numai de cuvintele, de acuzaţiile, de amărăciunile sale, ci de el însuşi. Unde ne aflăm în această privinţă, este capital pentru viaţa noastră creştină practică. El are de aici înainte o încredere deplină în Domnul. Această schimbare nu are loc decât în comuniune cu Dumnezeu. Dacă un om are sentimentul de a fi zdrobit de un Dumnezeu inaccesibil şi insensibil, va fi împins la disperare. Trebuie dimpotrivă să se întoarcă spre Dumnezeu şi să se odihnească în El.

 

Cum poate înţelege un credincios, astfel încât să-i placă lui Dumnezeu, despărţirea, fără care nu există adevărata sfinţenie? Ea decurge din dragostea pentru El, altfel este lipsită de sens, fără valoare adevărată în ochii Lui. Iov a învăţat această lecţie dificilă pe care Dumnezeu vroia să-l facă să o înveţe. Este eliberat de „eul” său de dispreţuit. De aici înainte ocupă locul care trebuie să fie şi al nostru. Dumnezeu a terminat cu omul dintâi la cruce şi Hristos, Omul al doilea, ultimul Adam, a fost rânduit: El este înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu! (1. Corinteni 1: 30 ).

 

Iov L-a văzut pe Dumnezeu şi s-a pocăit: totul s-a schimbat. Dumnezeu vede dinainte lucrarea lui Hristos: „Am găsit o răscumpărare” (Iov 33: 24 ). Pe această bază, îl poate restaura pe Iov. El va putea de aici înainte să devină o unealtă folositoare în mâna Lui. El este acum în ordine cu Dumnezeu, prietenii lui nu sunt. Ei trebuie să aducă jertfe pentru ca Dumnezeu să nu le facă după nebunia lor (Iov 42: 8 ). Acestea sunt arderi – de – tot, această carte a lui Iov a fost scrisă poate din timpul lui Avraam. Israel nu a primit jertfele pentru păcat decât în cartea Levitic. Dar Iov  trebuie să intervină în favoarea prietenilor săi, să se roage pentru ei. L-au făcut să sufere. Trebuie ca toată amărăciunea faţă de fraţi să fie îndepărtată din inimile noastre. Astfel poate fi restabilită comuniunea cu Dumnezeu. Domul îi spune lui Eligaz, temanitul, probabil cel mai demn dintre cei trei prieteni, vorbind despre slujitorul Său Iov: „Pe el îl voi primi” (Iov 42: 8 ). Dumnezeu a restabilit vechea stare a lui Iov, când s-a rugat pentru prietenii săi.

 

„Domnul a binecuvântat mai mult sfârşitul lui Iov decât începutul lui” (Iov 42: 12 ). A învăţat să se cunoască, dar mai ales să-L cunoască pe Dumnezeul Său. Binecuvântările pe care le primeşte sunt în mare parte pământeşti. Cele pe care Dumnezeu le rezervă pentru ai Săi sunt esenţialmente spirituale. Le primim din partea Lui dacă învăţăm din lecţiile Sale.

 

În zilele de încercare amară, de lupte, de dureri,

 

Când sub mâna Tatălui, trebuie să vărsăm lacrimi,

 

Să nu ne pierdem curajul, în pace să ne supunem

 

De la acest Dumnezeu mare şi înţelept, să învăţăm în genunchi.

 

 

 

Credincioasă disciplină a unui Dumnezeu al sfinţeniei,

 

În care harul divin aduce rod din belşug!

 

Tu formezi pe pământ pe copiii tăi preaiubişi.

 

Fii lăudat, Tată iubitor, pentru grija Ta atentă!

https://comori.org/vechiul-testament/iov/incercarea-lui-iov/

 

@@@@@@@@

Curăţirea Sanctuarului

„Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fi e curăţate cu jertfe mai bune decât acestea.” (Evrei 9:23).

 

„O dată pe an, în marea Zi a Ispășirii, preotul intra în sfânta sfi ntelor pentru curăţirea sanctuarului. Lucrarea făcută acolo încheia ciclul anual al slujirii.” – Patriarhi și profeţi, pag. 355 engl.

 

Recomandare pentru studiu: Patriarhi şi profeţi, pag. 343-358 engl.

 

Duminică 14 februarie

1. SLUJBA ANUALĂ

 

30. În serviciul tabernacolului de pe pământ, când avea loc cercetarea şi ştergerea păcatelor mărturisite ale poporului lui Dumnezeu? Leveticul 16:29, 30.

Aceasta să vă fie o lege veşnică: în luna a şaptea, în a zecea zi a lunii, să vă smeriţi sufletele, să nu faceţi nici o lucrare, nici băştinaşul, nici străinul care locuieşte în mijlocul vostru. Căci în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi: veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului. (Leveticul 16:29, 30).

 

7. Când şi cât de des intra marele preot în a doua încăpere a Sanctuarului? Leviticul 16:15–17, 24, 34; Evrei 9:6, 7.

Să junghie ţapul adus ca jertfă de ispăşire pentru popor, şi să-i ducă sîngele dincolo de perdeaua dinăuntru. Cu sîngele acesta să facă întocmai cum a făcut cu sîngele viţelului, să stropească cu el spre capacul ispăşirii şi înaintea capacului ispăşirii. Astfel să facă ispăşire pentru sfîntul locaş pentru necurăţiile copiilor lui Israel şi pentru toate călcările de lege, prin care au păcătuit ei. Să facă la fel pentru cortul întîlnirii, care este cu ei în mijlocul necurăţiilor lor. Să nu fie nimeni în cortul întîlnirii cînd va intra Aaron să facă ispăşirea în sfîntul locaş, pînă va ieşi din ei. Să facă ispăşire pentru el şi pentru casa lui, şi pentru toată adunarea lui Israel. (Leviticul 16:15–17).

Să-şi spele trupul cu apă într-un loc sfînt, şi să-şi ia din nou veşmintele. Apoi să iasă afară, să-şi aducă arderea lui de tot şi arderea de tot a poporului, şi să facă ispăşire pentru el şi pentru popor. (Leviticul 16:24).

Aceasta să fie pentru voi o lege veşnică: o dată pe an să se facă ispăşire pentru copiii lui Israel, pentru păcatele lor.” Aaron a făcut întocmai cum poruncise lui Moise Domnul. (Leviticul 16:34).

 

„Nici un ochi muritor în afară de cel al marelui preot nu trebuia să privească în despărţitura interioară a sanctuarului. Preotul putea să intre acolo numai o dată pe an, și după o pregătire foarte atentă și serioasă. El intra înaintea lui Dumnezeu tremurând iar poporul aștepta în liniște reverenţioasă întoarcerea lui, cu inimile lor înălţate în rugăciune serioasă pentru binecuvântarea divină. Înaintea tronului de har, marele preot făcea ispășirea pentru Israel; iar Dumnezeu Se întâlnea cu el în norul de slavă. Dacă se întâmpla să stea aici mai mult decât timpul obișnuit, poporul se umplea de teama ca nu cumva din cauza păcatelor lor și ale lui el să fi fost nimicit de slava Domnului.” – Idem., pag. 352 engl.

 

Luni 15 februarie

2. PĂCATELE ŞTERSE

 

22. Ce trebuia să facă marele preot după ispăşirea fi nală anuală? Leviticul 16:20-22. Ce se va întâmpla la sfârşitul Zilei Ispăşirii antitipice?

Cînd va isprăvi de făcut ispăşirea pentru sfîntul locaş, pentru cortul întîlnirii şi pentru altar, să aducă ţapul cel viu. Aaron să-şi pună amîndouă mîinile pe capul ţapului cel viu, şi să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel şi toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei să le pună pe capul ţapului, apoi să-l izgonească în pustie, printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. ţapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pămînt pustiit; în pustie, să-i dea drumul. (Leviticul 16:20-22).

 

„Întrucât Satan este autorul păcatului, instigatorul direct al tuturor păcatelor care au dus la moartea Fiului lui Dumnezeu, dreptatea pretinde ca Satan să sufere pedeapsa fi nală. Lucrarea lui Hristos pentru răscumpărarea oamenilor și curăţirea universului de păcat se va încheia prin îndepărtarea păcatului din sanctuarul ceresc și așezarea acestor păcate asupra lui Satan, care va purta pedeapsa fi nală. Astfel, în serviciul tipic, ciclul anual al slujirii se încheia prin curăţirea sanctuarului și mărturisirea păcatelor pe capul ţapului ispășitor.” – Patriarhi și profeţi, pag. 358 engl.

 

30. Referitor la păcatele poporului, care era principala diferenţă dintre slujba zilnică şi cea anuală? Leviticul 4:20; 16:30. Ce simbolizează ispăşirea anuală şi cum ar trebui să ne afecteze aceasta atitudinea faţă de Cuvântul lui Dumnezeu?

Cu viţelul acesta să facă întocmai cum a făcut cu viţelul adus ca jertfă de ispăşire; să facă la fel. Astfel să facă preotul ispăşire pentru ei, şi li se va ierta. ? (Leviticul 4:20).

Căci în ziua aceasta se va face ispăşire pentru voi, ca să vă curăţiţi: veţi fi curăţiţi de toate păcatele voastre înaintea Domnului. (Leviticul 16:30).

 

„Prin slujirea de la tabernacol, și de la templu care a avut loc mai târziu, oamenii învăţau în fi ecare zi marile adevăruri referitoare la moartea și slujirea lui Hristos, și în fi ecare an minţile lor erau purtate către evenimentele de încheiere a marii lupte dintre Hristos și Satan, curăţirea fi nală a universului de păcat și păcătoși.” – Idem.

„În marea zi a răsplătirii fi nale, cei morţi vor fi ‘judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.’ (Apocalipsa 20:12). Atunci, în virtutea sângelui ispășitor al lui Hristos, păcatele tuturor celor cu adevărat pocăiţi vor fi șterse din cărţile cerului. Astfel, sanctuarul va fi eliberat, sau curăţit de raportul păcatului. În sistemul tipic, această mare lucrare de ispășire, sau de ștergere a păcatelor, a fost reprezentată de serviciile din Ziua Ispășirii – curăţirea sanctuarului pământesc.” – Idem., pag. 357, 358 engl.

„Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru de nestrămutat, neschimbător pe care îl cunoaște lumea… Nu doar că-i face pe oameni să deosebească adevărul, dar demască sufl etul, și le arată oamenilor că sunt păcătoși care pier, și-i cheamă să se pocăiască și să se convertească, pentru ca păcatele lor să fi e șterse și să nu mai stea împotriva lor.” – Th e Bible Echo, 28 mai 1894.

 

Marţi 16 februarie

3. SLUJIREA DIN CER

 

9. Putea Isus să intre în sanctuarul ceresc în timp ce cel pământesc (simbolul celui ceresc) era încă în funcţiune? Evrei 9:8, 9.

Prin aceasta, Duhul Sfînt arăta că drumul în Locul preasfînt, nu era încă deschis cîtă vreme sta în picioare cortul dintîi. Aceasta era o asemănare pentru vremurile de acum, cînd se aduc daruri şi jertfe, care nu pot duce pe cel ce se închină în felul acesta, la desăvîrşirea cerută de cugetul lui. (Evrei 9:8, 9).

 

„Atunci când Isus a intrat la înălţarea Sa în sanctuarul ceresc prin propriul Său sânge pentru a revărsa asupra ucenicilor Săi binecuvântările mijlocirii Sale, iudeii au fost lăsaţi în întuneric absolut ca să continue jertfele și darurile lor nefolositoare. Slujirea din cadrul sistemului tipic și umbrele încetaseră. Ușa prin care oamenii găseau mai înainte intrare la Dumnezeu nu mai era deschisă. Iudeii refuzaseră să-L caute pe singura cale prin care putea fi găsit atunci, prin slujirea din sanctuarul ceresc. De aceea, ei nu au găsit comuniune cu Dumnezeu. Pentru ei, ușa era închisă. Ei nu aveau cunoștinţa lui Hristos ca adevărata jertfă și singurul mijlocitor înaintea lui Dumnezeu; ca urmare ei nu puteau primi avantajele mijlocirii Sale.” – Marea luptă, pag. 430 engl.

 

23. Care sunt diferenţele dintre sanctuarul pământesc şi cel ceresc care îl face pe cel din ceruri mai valoros? Evrei 9:11, 12, 22, 23.

Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare şi mai desăvîrşit, care nu este făcut de mîini, adică nu este din zidirea aceasta, şi a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul preasfînt, nu cu sînge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sîngele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică. (Evrei 9:11, 12).

Şi, după Lege, aproape totul este curăţit cu sînge; şi fără vărsare de sînge, nu este iertare. Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decît acestea. (Evrei 9:22, 23).

 

„După înălţarea Sa, Mântuitorul nostru trebuia să înceapă lucrarea Sa ca Mare Preot. Pavel spune: ‘Căci Hristos n-a intrat într-un locaș de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaș de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţișeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu.’ (Evrei 9:24). După cum slujirea lui Hristos consta din două mari părţi, fi ecare ocupând o perioadă de timp și având un loc distinctive în sanctuarul ceresc, în același fel slujirea tipică era formată din două părţi, serviciul zilnic și cel anual, și pentru fi ecare era alocată o despărţitură din tabernacol.” – Patriarhi și profeţi, pag. 357 engl.

„Acum este timpul pentru noi să ne facem sigură lucrarea pentru veșnicie. Hristos pledează pentru noi. Ne vom oferi ca o jertfă de bună voie și vrednică de primit? Ne vom acoperi păcatele, sau le vom mărturisi ca să găsim îndurare și har care să ne ajute în vreme de nevoie? În timp ce Hristos pledează în favoarea noastră, să nu îndepărtăm și să nu ne fi e scârbă de păcatele care L-au făcut pe Fiul lui Dumnezeu să sufere atât de mult și să moară? Când Isus ne arată compasiune, să nu avem compasiune pentru noi înșine? Să nu ne revărsăm inimile în pocăinţă și căinţă, și să primim făgăduinţa unei inimi noi?” – Th e General Conference Bulletin, 1 octombrie 1899.

 

Miercuri 17 februarie

4. VREMEA CURĂŢIRII

 

14. Când va îndepărta Isus, Marele nostru Preot, păcatele noastre din sanctuarul ceresc? Daniel 8:14. În conformitate cu apostolul Petru, când ar trebui să aibă loc ştergerea păcatelor? Faptele Apostolilor 3:19-21.

Şi el mi-a zis: „Pînă vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi, sfîntul locaş va fi curăţit!” (Daniel 8:14).

Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare, şi să trimită pe Cel ce a fost rînduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie să-L primească, pînă la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime. (Faptele Apostolilor 3:19-21).

 

„Profeţiile care s-au împlinit prin revărsarea ploii timpurii la începutul evangheliei se vor împlini iarăși prin ploaia târzie la sfârșitul ei. Acestea sunt ‘vremurile de înviorare’ spre care a privit apostolul Petru când a spus: ‘Pocăiţi-vă, dar, și întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se șteargă păcatele [în judecata de cercetare], ca să vină (engl: „când vin”) de la Domnul vremurile de înviorare și să trimită pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi; pe Isus Hristos.’ (Faptele Apostolilor 3.19, 20).” – Marea luptă

(1888), pag. 611 engl.

 

15. Cum puteţi dovedi că judecata de cercetare începe înainte de cea de-a doua venire a lui Hristos, şi că solia primului înger trebuie să înceapă puţin înainte de deschiderea judecăţii de cercetare? Apocalipsa 14:6, 7, 14, 15.

Şi am văzut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie veşnică pentru ca s-o vestească locuitorilor pămîntului, oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui norod.El zicea cu glas tare: „Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-I slavă, căci a venit ceasul judecăţii Lui; şi închinaţi-vă Celui ce a făcut cerul şi pămîntul, marea şi izvoarele apelor!”

Apoi m-am uitat, şi iată un nor alb, şi pe nor şedea cineva care semăna cu un fiu al omului, pe cap avea o cunună de aur, iar în mînă, o secere ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din Templu, şi striga cu glas tare Celui ce şedea pe nor: „Pune secerea Ta şi seceră: pentru că a venit ceasul să seceri, şi secerişul pămîntului este copt.” (Apocalipsa 14:6, 7, 14, 15).

 

„Lucrarea judecăţii de cercetare și de ștergere a păcatelor trebuie îndeplinită înainte de cea de-a doua venire a Domnului. Întrucât cei morţi sunt judecaţi după lucrurile care sunt scrise în cărţi, este imposibil ca păcatele oamenilor să fi e șterse până după judecata în cadrul căreia sunt cercetate cazurile lor. Însă apostolul Petru afi rmă clar că păcatele credincioșilor vor fi șterse ‘când vin de la Domnul vremurile de înviorare și să trimită pe Isus. (Faptele Apostolilor 3:19, 20). Atunci când se încheie judecata de cercetare, Hristos va veni, iar răsplata Sa va fi cu El ca să dea fi ecărui om după faptele lui.” – Marea luptă, pag. 485 engl.

„Când cărţile rapoartelor sunt deschise la judecată, vieţile tuturor care au crezut în Isus sunt trecute în revistă înaintea lui Dumnezeu. Începând cu cei care au trăit la început pe pământ, Avocatul nostru prezintă cazurile tuturor generaţiilor una după alta, și încheie cu cei vii. Fiecare nume este menţionat, fi ecare caz cercetat amănunţit. Nume sunt primite, nume sunt respinse. Când cineva are păcate care rămân în cărţile rapoartelor, necăite și neiertate, numele lui va fi șters din cartea vieţii iar raportul faptelor lor bune va fi șters din cartea de aducere aminte a lui Dumnezeu.” – Idem., pag. 483.

 

Joi 18 februarie

5. NU MAI ESTE TIMP PENTRU AMÂNARE

 

19. Cu ce condiţie vor fi şterse păcatele noastre în judecată? Faptele Apostolilor 3:19.

Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare. (Faptele Apostolilor 3:19).

 

„Domnul citește fi ecare secret al inimii. El cunoaște toate lucrurile. Poate că închizi acum cartea de aducere aminte pentru a evita mărturisirea păcatelor tale; însă atunci când va avea loc judecata, și cărţile vor fi deschise, tu nu le poţi închide. Îngerul raportor a mărturisit ceea ce este adevărat. Tot ceea ce ai încercat să ascunzi sau să uiţi este înregistrat, și îţi va fi citit când va fi prea târziu pentru îndreptarea lucrurilor greșite. Atunci vei fi copleșit de disperare. O, este înspăimântător că atât de mulţi se joacă cu interesele veșnice, închizându-și inima faţă de orice acţiune care implică mărturisirea!” – Th e Review and Herald, 16 decembrie 1890.

 

24. Ce avertisment ar trebui să luăm în seamă urgent în lumina primei solii îngereşti? Evrei 3:7, 8; 2 Corinteni 6:2; Ezechiel 18:24.

De aceea, cum zice Duhul Sfînt: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii, ca în ziua ispitirii în pustie. (Evrei 3:7, 8).

Căci El zice: „La vremea potrivită, te-am ascultat, în ziua mîntuirii, te-am ajutat. Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mîntuirii.” (2 Corinteni 6:2).

Însă dacă cel neprihănit se abate de la neprihănirea lui şi săvîrşeşte nelegiuirea, dacă se ia după toate urîciunile celui rău, s-ar putea să trăiască el oare? Nu, ci toată neprihănirea lui va fi uitată, pentru că s-a dat la nelegiuire şi la păcat, de aceea va muri în ele. (Ezechiel 18:24).

 

„În serviciul tipic, când marele preot intra în sfânta sfi ntelor, întregului Israel i se cerea să se adune în jurul sanctuarului și în cel mai solemn mod își umileau sufl etele înaintea lui Dumnezeu, ca să poată primi iertare pentru păcatele lor și să nu fi e îndepărtaţi din mijlocul adunării. Cu cât mai important este ca în această antitipică Zi a Ispășirii să înţelegem lucrarea Marelui nostru Preot și să știm care ne sunt datoriile.” – Marea luptă, pag. 430, 431 engl.

Detalii aici   https://www.sdarm.md/rom/saturday-school-lesson/lectia-8-curatirea-sanctuarului

 

@@@@@@@@@@

Capitolul 12:1-17

 Walter Scott

 

Femeia şi Copilul de parte bărbătească

 

https://comori.org/noul-testament/apocalipsa/apocalipsa/capitolul-121-17/

 

 

1-2 – »Şi un semn mare s-a văzut în cer: o femeie îmbrăcată în soare şi având luna sub picioarele ei şi pe capul ei o coroană cu douăsprezece stele; şi, fiind însărcinată, striga în durere şi în chin ca să nască.« – Capitolele 12, 13 şi 14 conţin o profeţie coerentă. Considerăm că această secţiune este deosebit de bogată în învăţăminte pentru cei care doresc să înţeleagă profeţia. O înţelegere corectă a ei legată cu atitudine morală temătoare de Dumnezeu îl va face capabil pe cititor să înţeleagă linia principală a profeţiei. Ce domeniu larg se deschide în acest capitol! De la naşterea lui Hristos (versetul 5) până în momentul când El calcă teascul mâniei lui Dumnezeu (Apocalipsa 14:20 ; 19:15 ) – o perioadă de timp mai lungă de două mii de ani, de la slăbiciunea Copilului şi până la descoperirea în judecată a puterii Sale absolute. Aceste evenimente minunate sunt prezentate în 56 de versete prin simboluri şi cuvinte.

 

1. »Şi un semn mare s-a văzut în cer.« – Un semn are însemnătatea lui şi arată un anumit lucru sau eveniment (vezi şi Apocalipsa 15:1 ). În acest capitol sunt amintite de mai multe ori lucruri mari, cuvântul mare apare de cinci ori. Primul – în ordine cronologică, nu în ce priveşte însemnătatea – semn mare este o femeie. Subiectul cu importanţă deosebită în acest capitol este însă Copilul de parte bărbătească. – În realitate femeia nu este în cer, ci pe pământ; numai semnul a fost văzut acolo. De ce a apărut el în cer, când însemnătatea lui deosebită şi locul suferinţei ei este pe pământ? Prin aceasta trebuie să se facă cunoscut gândurile lui Dumnezeu şi intenţiile Lui cu ea în reşedinţa Lui, în cer. Istoria ei trebuie să fie citită şi cunoscută în cer, în lumina prezenţei lui Dumnezeu.

 

1. »O femeie îmbrăcată în soare şi având luna sub picioarele ei şi pe capul ei o coroană cu douăsprezece stele.« – În cartea Apocalipsa găsim patru femei, fiecare din ele reprezintă simbolic o organizaţie de persoane sau un sistem:

 

1. Izabela sau sistemul papal (Apocalipsa 2:20 )

 

2. Femeia dotată cu plinătatea guvernării, sau Israel (Apocalipsa 12:1 )

 

3. Curva cea mare sau biserica cu numele în stricăciunea şi decăderea ei viitoare (Apocalipsa 17:1 )

 

4. Mireasa, soţia Mielului, sau Biserica (sau Adunarea) glorificată în cer (Apocalipsa 19:7 ; 21:9 ).

 

Luminătorii cereşti, soarele, luna şi stelele, sunt văzuţi aici împreună în slava lor. Ei înfăţişează simbolic un sistem de guvernare complet. Deci în această femeie este unită întreaga autoritate de guvernare: autoritatea supremă (soarele), autorităţile derivate şi subordonate (luna) şi autorităţile publice şi de conducere (stelele). Aşa cum arată coroana de pe capul ei, ea are şi demnitate regală. Dar de ce se vorbeşte despre douăsprezece stele? Fără îndoială în aceasta se cuprinde un indiciu referitor la slava viitoare a lui Israel, cele douăsprezece* seminţii. Femeia este dotată cu toată splendoarea şi plinătatea autorităţii de guvernare pe pământ şi, cu toate că acest semn apare în cer, intenţiile lui Dumnezeu revelate în aceasta vor deveni realitate pe pământ.

 

* Este periculos să se folosească simbolica antichităţii (a înţelepţilor din antichitate) pentru interpretarea vorbirii simbolice profetice din Biblie. Din cauza numeroaselor şi foarte diferite sisteme religioase în care vorbirea simbolică şi simbolistica au găsit o mare utilizare şi aceasta deseori pentru prezentarea ideilor în sens opus, folosirea vorbirii lor simbolice pentru explicarea simbolurilor Bibliei nu oferă nici o siguranţă. Sfânta Scriptură se interpretează prin ea însăşi. Fiecare simbol din Apocalipsa se poate înţelege prin folosirea altor părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu. Biblia nu are nevoie de o lumină împrumutată din lumea păgână. Ea dă şi niciodată nu se împrumută. Cu privire la numerele din Scriptură a scris cu multă sârguinţă şi iscusinţă fratele W. F. Grant din America, plecat la Domnul; Dr. Bullinger, din Anglia, fratele plecat la Domnul E. C. Pressland şi alţii au oferit de asemenea contribuţii valoroase la acest domeniu de cercetare a Scripturii. Dar tema nu este nicidecum nouă. În toate timpurile cercetători zeloşi s-au preocupat cu studiul numerelor. Numerele din Apocalipsa au preocupat întotdeauna gândurile şi peniţa teologilor. Numărul şapte este fără îndoială cel mai predominant în cartea Apocalipsa. El apare de aproximativ 53 de ori şi arată că ceva este complet sau desăvârşit. Acest număr este deseori subîmpărţit în trei şi patru, numărul trei arătând ceea ce este divin, în timp ce numărul patru stă în legătură cu ce este omenesc sau cu creaţia în totalitatea ei. Numărul doisprezece, care apare în textul nostru şi deseori şi în alte locuri, vorbeşte despre o administraţie pe pământ, aflată în mâna oamenilor, precum şi despre o comunitate statală sau bisericească, sau despre ambele împreună, aşa cum va fi în cazul unirii legitime a statului cu biserica, prezentată în Apocalipsa 21:9-27 . Şi între popoarele păgâne acest număr a fost pus deseori în legătură cu administraţia. Istoria chinezilor, egiptenilor, perşilor, grecilor şi romanilor oferă numeroase dovezi în privinţa aceasta.

 

2. »Şi, fiind însărcinată, striga în durere şi în chin ca să nască.«- Femeia este văzută în versetul 1 ca împărăteasă, în acest verset ca mamă. Ca împărăteasă o vedem în glorie şi maiestate, ca mamă în dureri şi nevoi (Ieremia 4:31 ). Cine este această femeie şi cine este Copilul? Femeia este Israel, Copilul este Hristos. Un număr mare de comentatori văd în simbolul femeii biserica. Într-adevăr amândoi, Israel şi biserica, stau într-o legătură strânsă cu Hristos – Israel ca mamă, biserica sau Adunarea ca mireasă a Sa şi soţie a Sa. Dar dacă recunoaştem că în versetul 5 se vorbeşte despre Hristos şi realmente acest verset se poate referi numai la El, atunci întrebarea controversată este clarificată: Israel şi nu Biserica a fost mama lui Mesia (Isaia 9:6 ; Mica 5:2 ; Matei 1 ; Romani 9:5 ).

 

S-ar putea să fie greutăţi să se aducă la unison durerile naşterii unei femei (cu referire la Israel) cu ceea ce a avut loc la naşterea lui Hristos. Dar aşa cum şi aceste lucruri – aparent contradictorii – sunt puse aici în înţelepciunea lui Dumnezeu (când a fost ţipătul, durerile naşterii şi durerile, atunci când Mesia a venit în lume?) – totuşi în realitate nu este nici o greutate. Răspunsul la întrebare îl găsim în Isaia 66:7 : »Înainte ca să simtă dureri, a născut, şi înainte ca să-i vină suferinţele, a dat naştere unui Fiu.« Durerile şi suferinţele vor veni peste Israel în viitor, în ceasul încercării. Dar Mesia, »Fiul de parte bărbătească«, a fost născut înainte de acest timp greu. Profetul Mica confirmă aceasta printr-o afirmaţie clară, fără echivoc. După ce a scris despre naşterea lui Mesia (Mica 5:1 ), el adaugă (Mica 5:3 ): »De aceea îi va lăsa, până la vremea când va naşte cea care are să nască, şi rămăşiţa fraţilor săi se va întoarce la copiii lui Israel.« »Durerile naşterii« vor veni peste femeie cel puţin după două mii de ani de la naşterea lui Mesia; sunt durerile ei în timpul de necaz care va veni. De aceea încă o dată: »Înainte ca să simtă dureri, a născut, şi înainte ca să-i vină suferinţele, a dat naştere unui Fiu.« Rămâne numai să întrebăm: de ce atunci durerile femeii şi naşterea lui Mesia sunt puse alături una de alta în acest capitol? Mai întâi este de remarcat, că timpul actual îndelungat al lepădării lui Israel, cuprins între naşterea lui Mesia şi timpul de necaz, este ocolit în tăcere; el este un timp intercalat, despre care nu se vorbeşte în profeţie, dar despre care se vorbeşte în alte părţi ale Cuvântului lui Dumnezeu. În al doilea rând în aceasta vedem simpatia adâncă a lui Mesia la suferinţele poporului Său. Deja cu multe secole înainte El s-a gândit la marele necaz (Matei 24:15-28 ) şi a îngrijit de anumite limitări, ca să-l uşureze. În al treilea rând poporul este în timpul, despre care relatează capitolul nostru, scurt înainte de a intra în suferinţele îngrozitoare şi întoarcerea până la naşterea lui Hristos ne arată legătura Lui strânsă cu poporul în suferinţele sale.

 

3-5 »Şi un alt semn s-a văzut în cer: şi iată, un balaur mare, roşu (ca focul), având şapte capete şi zece coarne şi pe capetele lui şapte coroane; şi coada lui trăgea a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ. Şi balaurul stătea înaintea femeii care urma să nască, pentru ca, atunci când va naşte, să-i devoreze Copilul. Şi a născut un fiu de parte bărbătească; El va păstori toate naţiunile cu un toiag de fier; şi Copilul ei a fost răpit la Dumnezeu şi la tronul Său.« – Cel de-al doilea semn remarcabil este un balaur mare, roşu ca focul. Este satan, văzut în trăsăturile lui de caracter cele mai rele, care aici se comportă cu duşmănie faţă de femeie. În versetul 9 şi în Apocalipsa 20:2 se constată fără îndoială, că satan este balaurul. De ce se foloseşte balaurul ca simbol pentru satan? Faraon, împăratul Egiptului, din cauza cruzimii lui faţă de poporul lui Dumnezeu şi din cauza independenţei lui de Dumnezeu, independenţă arogantă şi plină de mândrie, este numit »balaurul cel mare care stă culcat în mijlocul râurilor« (Ezechiel 29:3 ). Despre Nebucadneţar, având în vedere brutalitatea şi cruzimea lui, se vorbeşte asemănător (Ieremia 51:34 ). Dacă ne gândim la afirmaţiile Scripturii cu privire la leviatan (Iov 3:8 ; 40:20 ; Psalmul 74:14 ; 104:26 ; Isaia 27:1 ), stăpânitorul apelor, în care se poate vedea şi balaurul, atunci cruzimea lui nesăţioasă pare să fie trăsătura lui de caracter deosebită. Aşa cum se poate deduce din descrierea hieroglifică a lui, vechii egipteni priveau crocodilul, sau balaurul, ca izvorul şi iniţiatorul oricărui rău, căruia ei i se închinau sub numele Typho. Culoarea roşie ca focul a balaurului face aluzie la caracterul lui criminal, setos de sânge.  Aici se vorbeşte pentru prima dată în Scriptură direct despre satan ca fiind un balaur. Stăpânitorii păgâni, faraon şi Nebucadneţar, au înrobit şi asuprit pe poporul lui Dumnezeu şi, deoarece ei au făcut aceasta în exercitarea puterii lui satan, sunt numiţi pe drept balauri. Însă satan este domnul lumii acesteia, adevăratul ei stăpânitor. Puterea imperiului roman va fi în viitor unealta prin care el va lucra. Drept urmare denumirea »balaurul mare, roşu ca focul« poate fi întrebuinţată aici pentru prima dată cu privire la el.

 

3. »… având şapte capete şi zece coarne şi pe capetele lui şapte coroane« – Ce se spune aici despre balaur se întâlneşte şi în descrierea fiarei (Apocalipsa 13:1 ), însă aici capetele poartă o coroană (diademă), o cunună de aur, care în orient era privită ca semn al puterii tiranice, samavolnice; la fiară dimpotrivă, cele zece coarne poartă diademe. În cele şapte capete ale balaurului nu trebuie să se vadă cele şapte movile ale oraşului Roma. Balaurul şi fiara trebuie diferenţiate, chiar dacă stau în strânsă legătură între ele. Balaurul este o putere spirituală rea, fiara este puterea politică pe pământ, împărăţia romană (şi capul personal al acestei împărăţii, deci un om). Cele şapte capete ale balaurului cu cele şapte diademe arată o concentrare totală a puterii pământeşti şi inteligenţă, care este folosită în chip tiranic, barbar. Cele zece coarne ale lui fără diademe arată forma de constituire din viitor a împărăţiei, care va fi subîmpărţită în zece imperii, a căror guvernare o va dirija el. Dacă capetele lui sunt împodobite cu diademe, nu mai este necesar ca şi coarnele să aibă diademe. Mai târziu, la fiară, vom vedea că cele zece coarne, sau împăraţi, vor purta diademe (Apocalipsa 13:1 ), deoarece ele vor exercita efectiv puterea. Cele zece coarne ale balaurului, fără diademe, arată că puterea lui nu va fi exercitată de el însuşi, ci de imperiul roman alcătuit din zece imperii. Dar balaurul este puterea invizibilă, care stă înapoia acestui imperiu; puterea imperiului îşi are originea în el. De aceea diademele sunt pe capetele lui şi nu pe coarne. Deci capetele lui, împodobite cu diademele de aur, caracteristica demnităţii regale, exprimă întreaga putere şi înţelepciune cu privire la pământ. Exercitarea acestei puteri va fi într-adevăr concentrată în fiară, în puterea care va stăpâni atunci pe pământ. Dar adevăratul stăpânitor în imperiul mondial al naţiunilor va fi satan. El va face guvernarea împărăţiei prin capul acesteia, »cornul cel mic« (Daniel 7 ), dar care va fi numai o unealtă în mâinile lui. Tirania şi cruzimea vor caracteriza această împărăţie, deoarece satan stă înapoia ei, guvernând cu toată puterea lui şi căreia îi imprimă caracterul lui – o ură de nestins împotriva lui Dumnezeu şi împotriva tuturor celor care sunt ai Lui.

 

4. »Şi coada lui trăgea a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ.« – În cele şapte capete am văzut puterea şi inteligenţa balaurului. În coadă vedem aici simbolul influenţei lui nimicitoare asupra sufletelor, cu alte cuvinte, minciunile lui (Isaia 9:15 ). Satan este un ucigaş şi un mincinos (Ioan 8:44 ). El ucide trupurile şi nimiceşte sufletele oamenilor. Puterea lui se vede, spus simbolic, în capetele lui, influenţa lui vicleană, cu învăţăturile ei greşite şi detestabile, se vede în coada lui. Expresia »a treia parte«, pe care o întâlnim des la judecăţile făcute cunoscut prin trâmbiţe, arată şi aici partea vestică a împărăţiei romane, ţinutul care prin lumina Evangheliei a fost mult mai privilegiat decât toate celelalte. »Stelele cerului« sunt persoane individuale de conducere, care ocupă poziţii în autorităţile oficiale şi care stau într-o relaţie exterioară cu Dumnezeu. Aceşti învăţători şi conducători creştini au fost prinşi în cursele lui satan şi cred minciunile lui. »Şi el i-a aruncat pe pământ« – din cer pe pământ; prin aceasta se exprimă clar ruina lor morală şi spirituală. Să observăm şi forma verbului la timpul prezent: »coada lui trage« (nu „trăgea”!). Acţiunea lui este privită ca fiind actuală, această tragere are loc deja acum.

 

4. »Şi balaurul stătea înaintea femeii care urma să nască, pentru ca, atunci când va naşte, să-i devoreze Copilul.« – Vedem aici un tablou impresionant. Balaurul stă înaintea femeii, ca să devoreze Copilul. Ce lumină ciudată aruncă aceasta asupra evenimentelor şi împrejurărilor de după naşterea Domnului, aşa cum sunt ele descrise în Evanghelia după Matei capitolul 2! Nu femeia, nu Israel, a fost ţinta deosebită a urii lui satan. Nu pe ea, ci sămânţa ei a căutat s-o nimicească. Chiar din zilele primilor oameni a fost anunţată pentru prima dată ura permanentă a lui satan împotriva sămânţei femeii (Geneza 3:15 ). În Matei 2 această ură se vede clar. Dar acolo se văd numai uneltele umane. Aici, în lumina din Apocalipsa 12:4 , recunoaştem că adevăratul iniţiator al acestei încercări, de a nimici sămânţa femeii, era satan, care a fost văzut de Ioan ca balaurul cu şapte capete şi zece coarne. Irod, administratorul cezarului în Palestina, reprezentantul imperiului Roman, a fost în realitate slujitorul lui satan în încercarea lui fără succes de a omorî pe Domnul. Aici se trage perdeaua la o parte şi satan – nu Irod – este descoperit pe deplin ca adevăratul duşman de moarte al lui Hristos. Irod a fost un copil adevărat al tatălui său, diavolul (Ioan 8:41,44 ). Când planurile i-au fost zădărnicite, şi-a îndreptat mânia ucigaşă asupra copiilor nevinovaţi, cu speranţa nebună, că şi Copilul Isus va fi în mulţimea celor ucişi.

 

5. »Şi a născut un fiu de parte bărbătească.« – Această expresie puţin neobişnuită nu desemnează numai genul natural, ci ea are un înţeles mult mai profund. În momentul când Hristos a fost născut, Lui I s-a dat – spre deosebire de toţi ceilalţi copii de parte bărbătească – domnia asupra tuturor; El a intrat, ca să spun aşa, totodată în drepturile şi slava care Îi aparţin ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Fiual omului şi ca Mesia (Psalmul 2 ; 8 ).

 

5. »El va păstori toate naţiunile cu un toiag de fier.« – În aceste cuvinte se include mai mult decât o aluzie la Psalmul 2:9 . Profeţiile vechi sunt reluate aici, şi anume scurt timp înainte de împlinirea lor. Toiagul de fier din mâna Domnului va lovi în primul rând pe împăraţii vinovaţi şi popoarele din vest (Apocalipsa 19 ), după aceea pe cei ai nordului şi ai răsăritului (Isaia 10 , Zaharia 12 ; 14 ). El va zdrobi armatele pământului, fie că ele au pornit împotriva Lui (Apocalipsa 19 ) sau a poporului Său. El va frânge voinţa de fier a naţiunilor. Mâinile Lui vor prinde atunci frâiele domniei. El va învinge orice putere duşmană, va sfărâma sceptre, coroane şi împărăţii, până când împăraţii şi popoarele se vor pleca înaintea Lui şi vor recunoaşte domnia Lui absolută. În această zi a puterii Lui irezistibile se pare că biruitorii vor constitui o grupă deosebită, care va fi cu El (Apocalipsa 2:26-27 ), vor fi uniţi cu El în domnia Sa peste naţiuni. Ce mare demnitate şi perspectivă sublimă (vezi şi 1. Corinteni 6:2-3 )!

 

5. »Şi Copilul ei a fost răpit la Dumnezeu şi la tronul Său.« – Aceste cuvinte se referă la înălţarea la cer a Domnului, la patruzeci de zile după învierea Sa. Realitatea primirii Sale este amintită pe scurt în Evanghelia după Marcu 16:19 , dar este relatată detaliat de Luca, medicul preaiubit (Luca 24:50-51 ; Faptele Apostolilor 1:9-11 ). Locul cel mai apropiat şi cel mai înalt, locul la dreapta lui Dumnezeu, Îi aparţine.

 

În versetul 5 găsim trei constatări, naşterea Fiului de parte bărbătească, după aceea o misiune încredinţată Lui şi în sfârşit înălţarea Lui. Dar aici nu se spune nimic despre viaţa şi moartea Lui. Naşterea Lui şi înălţarea Lui sunt puse una lângă alta, cei 33 de ani dintre cele două evenimente sunt lăsaţi la o parte. De ce? Motivul este că în acest capitol nu avem o derulare istorică. Aceasta o găsim în alte părţi ale Scripturii, aici lucrurile sunt văzute din perspectiva lui Dumnezeu. În acest capitol este prezentat planul lui Dumnezeu şi ţinta Sa, aşa cum ele sunt văzute şi sunt explicate în cer. Semnele au apărut în cer, realitatea, derularea istorică, se va împlini pe pământ. Două intenţii sunt urmărite aici: în primul rând trebuie arătată legătura lui Mesia cu Israel, în mod deosebit cu Iuda, care va fi atunci pe punctul de a intra în timpul stabilit pentru necazul lui Iacov (Ieremia 30:7 ); apoi, legătura Copilului cu hotărârea minunată referitoare la El, domnia asupra tuturor naţiunilor. Ambele legături se întemeiază pe naşterea Lui, nu pe viaţa Lui pe pământ; de aceea nu se vorbeşte aici despre ea. Sunt amintite numai verigile de legătură necesare, naşterea Sa şi înălţarea Sa. Drumul şi umblarea Sa pe pământ nu erau necesare ca să stabilească legătura lui Mesia cu Israel şi cu naţiunile. De aceea ele sunt ocolite. Mai rămâne de adăugat că Hristos a fost răpit la Dumnezeu şi la tronul Său – acolo unde este recunoscut dreptul Lui ca Moştenitor al tuturor lucrurilor. Pe pământ acest drept este desconsiderat, dar Dumnezeu şi tronul Său îl vor impune şi de acolo Hristos la timpul stabilit de Dumnezeu şi în felul stabilit de El va primi moştenirea.

 

Fuga femeii

 

6. »Şi femeia a fugit în pustiu, acolo unde avea un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile.« – S-ar putea presupune că evenimentele referitoare la Copil sunt în strânsă legătură cu ceea ce se spune despre mamă. Dar nu este aşa. Aşa cum între naşterea Copilului şi înălţarea Lui la cer este o perioadă de 33 de ani, tot aşa este o perioadă de aproximativ 2.000 de ani între înălţarea la cer şi fuga descrisă aici. Realmente, întreaga istorie a mărturiei creştine umple timpul dintre înălţarea la cer a lui Hristos şi până la fuga femeii în pustiu. Să priveşti împrăştierea actuală a lui Iuda până »la marginile pământului« (Isaia 11:12 ) ca fugă a femeii în pustiu este aşa de eronată că nu necesită nici o combatere. Unii au presupus în chip ciudat o a doua fugă, deoarece fuga este amintită încă o dată în versetul 14, şi anume după lupta din cer (versetul 7). Este însă adevărat că între relatarea despre fugă din versetul 6 şi reluarea ei în versetul 14 este o intercalare, dar în aceasta se arată de ce femeia a trebuit să fugă. Balaurul aruncat din cer va urmări femeia, care va fi atunci sprijinită de providenţa divină în fuga ei dinaintea duşmanilor puternici. Comunicarea scurtă din versetul 6 cu privire la fugă este extinsă în versetele 13-17 prin prezentarea de detalii. Între versetele 6 şi 13 avem relatarea despre lupta din cer, rezultatul ei şi bucuria cu privire la victorie. Un alt comentator a spus: „Primele şase versete ne oferă un tablou de ansamblu”. Relatări detaliate urmează după aceea. Alungarea lui satan din cer are loc înaintea fugii şi este cauza imediată a fugii în grabă. De aceea a trebuit să se dea această explicaţie (versetele 7-12) pentru justificarea fugii în pustie. Cuvântul pustie înseamnă, ca şi în Apocalipsa 17:3 , un loc de singurătate şi izolare, un mediu lipsit de toate mijloacele de ajutor natural. Împrejurările pline de necaz şi suferinţă ale lui Iuda în timpul de necaz vor corespunde cu adevărat unei poposiri în pustie. Este marea zi a necazului lui Iacov, când »toate feţele s-au îngălbenit« (Ieremia 30:6-7 ); este timpul îngrozitor, care a fost anunţat cu multe detalii de Domnul nostru în marea Sa vorbire profetică de pe Muntele Măslinilor (Matei 24:15-28 ; Marcu 13:14-22 ; şi Apocalipsa 13 ; 17 ).

 

6. »Acolo unde avea un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită acolo o mie două sute şaizeci de zile.« – Cuvintele »acolo unde« şi »acolo« arată un loc foarte precis, pregătit pentru ea, unde va fi hrănită. Dumnezeu va pregăti pentru femeie un loc şi o masă pentru 1260 de zile. Aceeaşi perioadă de timp este descrisă şi cu numere mai mici: 42 de luni de câte 30 de zile (Apocalipsa 11:2 ; 13:5 ). Însă aici zilele enumerate cu grijă lasă să se recunoască compasiunea duioasă a Domnului pentru sfinţii Săi care sufere. El numără, ca să zic aşa, fiecare zi. Toate aceste date referitoare la timp se referă la ultima jumătate a săptămânii-an, sfârşitul celor 70 de săptămâni sau 490 de ani amintiţi în Daniel 9 . Iudeii prigoniţi în Ierusalim (Apocalipsa 11 ) şi cei din afara oraşului (Matei 24:16 ) vor fi o grupă de martori iudei. Considerăm că toţi cei care vor depune mărturia lor în Ierusalim vor muri ca martiri, în timp ce ceilalţi, care vor fugi din diverse cetăţi ale lui Iuda la munţi, când va începe prigoana, vor supravieţui prigoanei. Martorii iudei ucişi sunt văzuţi în Apocalipsa 15:2-4 , cum cu harfele lui Dumnezeu stau pe Marea de sticlă şi cântă. Cei păziţi din Iuda, fraţii şi tovarăşii de suferinţă ai celor ucişi, vor sta* împreună cu Mielul pe Muntele Sionului (Apocalipsa 14:1 ).

 

* Numărul martirilor nu este numit, despre cei păziţi se vorbeşte (simbolic) despre 144.000 (Apocalipsa 14:1,3 ). Ei sunt din seminţia lui Iuda. Cei 144.000 pecetluiţi în capitolul 7 sunt o altă grupă din tot Israelul.

 

O luptă în cer

 

7-9 »Şi a fost un război în cer: Mihail şi îngerii lui luptau împotriva balaurului. Şi balaurul a luptat, şi îngerii lui; şi el n-a fost mai tare; şi locul lor nu s-a mai găsit în cer. Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel vechi, acela care se numeşte Diavol şi Satan, acela care înşală tot pământul locuit – a fost aruncat pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi împreună cu el.« – În aceste versete nu se vorbeşte despre un semn. Prezenţa lui satan în cer este o realitate. Această luptă în cer între oştirile binelui şi răului sub călăuzirea căpeteniilor lor, Mihail şi balaurul, cu absolută certitudine va avea loc. Constatarea că satan are un loc în cer (însă nu în imediata apropiere a lui Dumnezeu) este privită de mulţi cu surprindere, de alţii cu necredinţă. Este considerat şi mai ciudat să vorbeşti despre o luptă adevărată într-un loc care mai mult decât oricare alt loc este un loc de linişte şi pace, unde – aşa cum scrie un poet – „nu este întunericul de la miezul nopţii, soarele nu este acoperit de nori, numai amiaza veşnică, sfântă, dă naştere la bucurie.”

 

Dacă privim întinderea nemărginită a cerului, încetăm să ne mai mirăm*. În Casa Tatălui niciun copil al lui Dumnezeu, niciun sfânt, nu trebuie să se mai teamă vreodată de oştiri duşmane.

 

* Trebuie să ne gândim că lupta va avea loc între puterile spirituale ale binelui şi ale răului; de aceea nu se pune problema extinderii spaţiale sau a depărtării. Într-un om au fost cel puţin 2000 de demoni sau slujitori ai lui satan (Marcu 5:1-20 ; Luca 8:26-39 ).

 

În inima lui satan a pătruns păcat. Fiind nemulţumit cu ocuparea locului unei creaturi, cu toate că el aparţinea celor mai înalte fiinţe create (Ezechiel 28:12-17 ), el a aspirat la Tronul lui Dumnezeu şi astfel a căzut în păcat. El a căzut din poziţia lui sublimă şi în degradarea şi căderea lui au fost atrase şi alte duhuri. Dar el nu a fost aruncat imediat din cer.

 

Sfinţii sunt binecuvântaţi în locurile cereşti (Efeseni 1:3 ); ei şed acolo, dar în Hristos (Efeseni 2:6 ). În afară de sfinţi în cer sunt şi alţii (Efeseni 3:10 ); şi acolo are loc acum lupta noastră creştină împotriva puterilor spirituale ale răutăţii (Efeseni 6:12 ) – nu după moarte sau după venirea Domnului, căci pentru noi atunci nu va mai fi nici o luptă.

 

Când va avea loc lupta în cer descrisă în aceste versete, atunci va fi sosit momentul când satan va fi aruncat definitiv din cer şi oştirile răutăţii împreună cu el. Mai întâi el va fi aruncat pe pământ, apoi în adânc şi în sfârşit în iazul de foc – însă nu ca acolo să stăpânească, ci ca să fie chinuit veşnic ca fiinţa cea mai adânc înjosită şi total degenerată. Primul pas în executarea judecăţii asupra lui satan va fi deci înlăturarea lui forţată din cer. Despre acest timp şi despre acest act citim în Isaia 24:21 : »În ziua aceea Domnul va pedepsi oştirea celor de sus, din înalt, şi pe împăraţii pământului, de pe pământ.« Domnul va acorda îngerilor păcătoşi pedeapsa care li se cuvine la locul lor »din înalt« şi tot aşa celor puternici de pe pământ, pe pământ. Niciunul, oricât de mare ar fi el în rang şi poziţie, nu va scăpa de judecata dreaptă.

 

Mihail

 

Cine este acest Mihail? Numele lui înseamnă: „Cine este ca Dumnezeu?” Acest înger deosebit de remarcabil este numit în Scriptură de cinci ori cu numele (Daniel 10:13,21 ; 12:1 ; Iuda 9 ; Apocalipsa 12:7 ). El pare să ocupe cea mai înaltă poziţie în ierarhia îngerilor, căci Iuda îl numeşte »arhanghel«*şi în Daniel 10:13 este numit »una din căpeteniile cele mai de seamă«. În fiecare din cele cinci locuri, în care apare numele său, este o legătură cu poporul iudeu. Evident el este îngerul, în grija căruia au fost încredinţate interesele lui Israel. »Şi, în timpul acela, se va ridica Mihail, căpetenia cea mare, care stă pentru fiii poporului tău [poporul iudeu]« (Daniel 12:1 ). Profetul vorbeşte în locul acesta despre acelaşi timp ca şi vizionarul de pe insula Patmos. Este timpul scurt dinaintea necazului cel mare, dar Mihail va veghea ca Israel să nu piară în acest necaz. »Dar el [Iacov] va fi salvat din el« (Ieremia 30:7 ). Mihail este o căpetenie a îngerilor, care intervine în favoarea copiilor lui Israel. În aparenţă luptele dintre Persia şi Babilonia au fost decise prin tactica de război şi puterea armelor renumitului persan Cores sau Cirus, care după cuvântul profetic a fost predestinat să răstoarne imperiul babilonian şi să devină eliberatorul poporului iudeu din lunga captivitate de şaptezeci de ani (Isaia 44:28 ; 45:1-4 ; 2. Cronici 36:20-23 ; Ezra 1:1-4 ), dar în realitate nu a fost aşa. Activitatea naţiunilor, războaiele lor, politica lor şi ţelurile lor sociale sunt dirijate şi întocmite de puteri spirituale mai înalte. Sunt îngeri, buni şi răi, care influenţează permanent pe oameni şi guverne. Despre aceasta găsim exemple remarcabile în capitolul 10 din cartea Daniel. Războaiele şi controversele de pe pământ sunt numai imagini ale controverselor dintre puterile spirituale din locurile cereşti. Influenţele care vin de la puterile invizibile ale luminii şi întunericului şi luptele dintre acestea sunt reale şi serioase (1. Samuel 16:13-15 ; 1. Împăraţi 22:19-23 ); lumea este guvernată prin influenţa acestor fiinţe spirituale, dar permanent potrivit cu providenţa lui Dumnezeu. Lucrarea îngerilor în favoarea sfinţilor lui Dumnezeu de pe pământ (Evrei 1:14 ; Faptele Apostolilor 12 ) este general acceptată, dar intervenţia lor, ca să decidă rezultatul bătăliilor precum şi coordonarea politicii şi a intereselor omeneşti în general nu este suficient recunoscută. Desigur în cele din urmă totul este în mâna înţeleaptă, puternică şi conducătoare a lui Dumnezeu. El este Suveranul suprem în viaţa omenească şi în istorie. În Daniel 10:13 un înger, al cărui nume nu este numit, a fost reţinut timp de 21 de zile de »căpetenia împărăţiei Persiei«. Abia cu ajutorul arhanghelului Mihail a ieşit biruitor din aceasta şi a putut să îndeplinească misiunea care i-a fost încredinţată. Mihail joacă un rol şi în lupta pentru trupul lui Moise. Satan a vrut să aibă el trupul, fără îndoială să ispitească pe Israel să se închine cadavrului lui Moise, aşa cum a fost în cazul şarpelui de aramă (2. Împăraţi 18:4 ). Dar nici o mână omenească nu a săpat mormântul lui Moise. Dumnezeu Însuşi »l-a înmormântat în vale, în ţara Moabului, faţă în faţă cu Bet-Peor, şi nimeni nu ştie mormântul lui până în ziua aceasta« (Deuteronom 34:6 ). Iuda ne informează în scrisoarea sa (versetul 9) despre schimbul de cuvinte dintre Mihail şi diavolul. Lupta descrisă în Apocalipsa 12:7 nu este însă numai o luptă între cele două căpetenii ca în epistola lui Iuda, ci aici sunt oştirile îngerilor adunate sub căpeteniile lor: »Mihail şi îngerii lui luptau împotriva balaurului. Şi balaurul a luptat, şi îngerii lui.«

 

* Scriptura nu vorbeşte despre arhangheli, ci numai despre un arhanghel, şi anume în două locuri din Noul Testament (1. Tesaloniceni 4:16 ; Iuda 9 ). Pavel vorbeşte în primul loc despre Hristos, adevăratul Cap al oştirii îngerilor; în al doilea loc, Iuda vorbeşte despre îngerul creat Mihail, care intervine în favoarea lui Israel. Singurii doi îngeri, al căror nume este numit în Scriptură, sunt Mihail şi Gabriel.

 

Cerurile sunt curăţite

 

8. »Şi el n-a fost mai tare; şi locul lor nu s-a mai găsit în cer.« Despre rezultatul luptei dintre oştirile spirituale adverse nu poate fi nici o îndoială. Satan şi îngerii lui sunt aruncaţi jos.

 

Balaurul însuşi va suferi o înfrângere ruşinoasă şi întreaga oştire a îngerilor păcătoşi va fi alungată pentru totdeauna din cer. La reîntoarcerea celor şaptezeci de ucenici din misiunea încredinţată, la care Domnul i-a trimis, ei i-au spus plini de bucurie: »Doamne, şi demonii ne sunt supuşi în numele Tău.« Însă acest fapt a fost numai un prim semn al victoriei finale şi depline asupra duşmanului şi a tuturor puterilor sale. Însă aceasta le-a făcut-o cunoscut Domnul deja atunci, prin aceea că le-a răspuns: »Am văzut pe satan căzând ca un fulger din cer« (Luca 10:17-18 ). Oricât de mare ar fi împotrivirea lui, ca să nu fie aruncat din cer, el va fi aruncat definitiv şi într-o clipă, ca o rază de fulger.

 

După ce el a păcătuit, prin aceea că a lăsat să pătrundă în inima lui mândria şi ambiţia arogantă, el şi-a păstrat pentru început (şi până la luptă) locul său în cer. Acolo el acuză neîncetat pe sfinţii lui Dumnezeu şi cutreieră pământul cu intenţii şi acţiuni fatale. El este căpetenia oştirii demonilor şi a oricărui fel de puteri spirituale ale răutăţii şi păcatului. Diavolul este o persoană reală, un stăpânitor spiritual al întunericului şi nu numai o influenţă rea. Ceea ce noi citim în aceste versete se va împlini la jumătatea ultimei săptămâni-an profetică (Daniel 9:27 ). Dar la mijlocul săptămânii căpetenia romană, provocată de satan, va rupe legământul. Satan aruncat pe pământ va face aceasta şi el va dezlănţui ultima revoltă a răului pe pământ, în domeniul politic, religios şi oricare alt domeniu. După ce el a fost aruncat din cer, satan va lua în stăpânire pământul decăzut judecăţii. Cu eforturi neobosite se va strădui să nimicească şi să extermine pe toţi cei care atunci vor fi de partea lui Dumnezeu.

 

Lupta din cer se termină cu victoria lui Mihail şi a îngerilor săi. Balaurul şi îngerii lui vor fi aruncaţi jos şi după aceea nu vor mai primi niciodată un loc în cer. După această înfrângere mânia lui satan se va îndrepta spre femeie şi el va urmări atunci pe cei care mărturisesc pe Dumnezeu, în mod deosebit pe rămăşiţa iudaică de pe pământ. Durata necazului cel mare, care va veni peste tot teritoriul care constituie orizontul profeţiei, dar care în forma lui cea mai gravă şi cu suferinţele cele mai grele va lovi în mod deosebit Palestina, este stabilită foarte exact la 1260 de zile. De aceea se vede clar că aruncarea lui satan din cer şi prăbuşirea lui pe pământ vor avea loc în seara premergătoare necazului cel mare şi va fi efectiv cauza declanşării acestui necaz.

 

Judecarea lui satan

 

9. »Şi a fost aruncat balaurul cel mare, şarpele cel vechi, acela care se numeşte Diavol şi Satan, acela care înşală tot pământul locuit – a fost aruncat pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi împreună cu el.« Judecarea lui satan se va face în trei perioade diferite. Mai întâi el va fi aruncat împreună cu îngerii săi din cer pe pământ; după aceea va fi legat pentru o mie de ani şi va fi aruncat în adânc (Apocalipsa 20:2-3 ) şi în final el va fi dat chinului veşnic în iazul cu foc (Apocalipsa 20:10 ). Uneltele folosite pentru executarea primelor două sentinţe judecătoreşti vor fi îngerii; cine va fi cel care va executa ultima sentinţă, nu ne este făcut cunoscut. Ea va fi o desfăşurare a puterii divine, independent de cine va fi unealta care va exercita această sentinţă. – Ce înseamnă iazul de foc? Acolo, în locul de chin, nu vor înceta niciodată plângerile de durere, durerile nu vor înceta. Nici o rază de lumină, nici o urmă de speranţă nu va fi în această adâncime a deznădejdii veşnice. Duhul omului nu poate să-şi imagineze grozăvia unei astfel de soarte. Nici o peniţă nu poate s-o descrie aşa cum se cuvine. Gândul cu privire la o guvernare a lui satan în iazul de foc este nimic altceva decât fantezie omenească şi nu se găseşte nici un argument în Scriptură pentru această idee. El nu va guverna acolo, ci va suferi ca cea mai dezonorată şi cea mai desconsiderată creatură a lui Dumnezeu. Pe cât de îndelung răbdător este Dumnezeul nostru, pe atât este de sigur că vor avea loc judecăţile cu care a ameninţat! Satan va fi zdrobit după 7000 de ani de activitate plină de ură împotriva lui Dumnezeu şi a oamenilor, în mod deosebit împotriva oamenilor lui Dumnezeu şi i se va răpi puterea de a mai face şi alte rele. Împreună cu îngerii lui îşi va găsi partea în »iazul de foc, pregătit pentru diavolul şi îngerii lui« (Matei 25:41 ).

 

Numele şi lucrarea lui satan

 

9. »Balaurul cel mare, şarpele cel vechi, acela care se numeşte Diavol şi Satan, acela care înşală tot pământul locuit.« Balaurul este văzut aici în relaţia lui cu pământul şi cu oamenii. De aceea sunt numite aceste patru nume, care apar în aceeaşi ordine şi în Apocalipsa 20:2 .

 

1. »Balaurul cel mare«; aşa este numit satan din cauza cruzimii lui fără milă. Legendele şi scrierile cu hieroglife îl prezintă ca pe un monstru, a cărui fiinţă şi înfăţişare este în afara lumii animale, ca o legătură între viclenia supraomenească şi cruzime.

 

2. »Şarpele cel vechi«; acest nume aminteşte de prima lui încercare cu succes de a aduce pierzarea perechii de oameni nevinovaţi şi fericiţi din grădina Eden (Geneza 3 ). Şiretenia, prefăcătoria şi perfidia caracterizează activităţile sale printre oameni de la început. El a fost totdeauna un ucigaş şi un mincinos (Ioan 8:44 ; 1. Ioan 3:8 ). El este numit şarpele cel vechi în baza primei lui legături cu oamenii; denumirea de şarpe* arată şiretenia lui (Geneza 3:1 ; 2. Corinteni 11:3 ). Nu trebuie să uităm că satan este un duh şi o persoană reală.

 

*Suntem convinşi că în Geneza 3 se face o relatare adevărată despre ceea ce realmente a avut loc. Pare neîndoielnic că satan a vorbit printr-un şarpe adevărat. Nu avem nevoie să presupunem împreună cu Josephus şi traducătorul lui erudit Whiston, că înainte de căderea în păcat şerpii şi reptile asemănătoare aveau aptitudinea de a vorbi, dar au pierdut-o sub domnia lui satan. În Vechiul Testament sunt trei exemple remarcabile pentru folosirea supranaturală a animalelor: 1. Şarpele a fost făcut capabil să vorbească (Geneza 3 ). 2. Măgăriţei lui Balaam i s-a dat o oarecare pricepere şi vorbire (Numeri 22:21-30 ). 3. Un peşte mare a fost comandat de Dumnezeu, ca să înghită pe Iona şi la porunca lui Dumnezeu să-l arunce pe mal, după ce Iona s-a căit (Iona 2:1,11 ). Noi credem cu toată convingerea exactitatea istorică şi verosimilitatea acestor istorisiri, care sunt confirmate în Noul Testament (2. Corinteni 11:3 ; 2. Petru 2:15-16 ; Matei 12:40 ). Stater-ul, moneda din gura primului peşte, pe care l-a pescuit Petru (Matei 17:27 ), este un alt exemplu despre puterea divină şi cunoaşterea divină anticipată şi dovedeşte dreptul de a dispune al Creatorului asupra lucrărilor mâinilor Sale. Crearea şarpelui şi a celorlalte animale este prezentată în Geneza 1:24-25 şi Geneza 3:1 . Blestemul, pe care L-a rostit Dumnezeu, în guvernarea Sa, asupra şarpelui, este notat în Geneza 3:14 . Rămânerea lui în stare josnică, chiar şi în timpul Împărăţiei de o mie de ani, se vede din Isaia 65:25 .

 

3. »Diavol« şi »satan«; acestea sunt întrucâtva numele lui proprii. Primele două denumiri sunt descriptive şi arată cruzimea şi şiretenia lui. Ultimele două nume, diavol şi satan, se referă la balaur ca persoană. Diavolul este o fiinţă-duh rea, care există cu adevărat. În Noul Testament în limba greacă se vorbeşte despre el numai la singular. Ca diavol, el este acuzatorul, calomniatorul şi ispititorul. Ca satan, el este împotrivitorul declarat şi deschis al lui Hristos şi duşmanul evident al lui Dumnezeu şi al poporului Său (Iov 1 ; 2 ; Zaharia 3:1-2 ; Matei 4 ; Efeseni 6:11 ; 1. Petru 5:8 ).

 

După numirea numelor sale rezultă clar lucrarea deosebită a lui satan, spre care este dirijată toată energia lui neobosită. El »înşală tot pământul locuit«. Uneltele omeneşti, pe care el le foloseşte pentru obţinerea acestui ţel şi pe care noi le găsim în capitolul 13, precum şi judecata lui Dumnezeu asupra creştinătăţii (şi anume »pământul locuit«) şi că lui îi este permis să lucreze în felul acesta, nu sunt amintite aici. Aici se vede numai de la cine pornesc toate acestea. Sub permisiunea lui Dumnezeu satan va înşela în viitor pe toţi cei care trăiesc în teritoriul cu care se ocupă profeţia (2. Tesaloniceni 2:7-12 ). Oricine sau orice ar fi persoanele şi mijloacele folosite. Satan însuşi este instigatorul, care atrage lumea în stricăciune morală şi spirituală. Atunci Dumnezeu, cu dreptate răzbunătoare, va face creştinătatea decăzută, vinovată – după ce ea de la sine însuşi a renunţat la adevăr – să creadă minciuna lui satan. Mulţimea necredincioasă a iudeilor va avea aceeaşi soartă, prin aceea că satan, sprijinit prin semne supranaturale, le va prezenta pe anticrist ca fiind Mesia cel făgăduit şi împăratul lui Israel. Această momeală va fi de bună voie înghiţită, prin aceasta »întreg pământul locuit« va fi amăgit şi înşelat. Atunci satan se va posta însă pe planul secund. Aici, în lumina cerească, el este complet descoperit. Odinioară a fost puterea invizibilă spirituală, care a stat înapoia lui Irod (compară cu Matei 2:13.16 ). La orbirea creştinătăţii prin reprezentanţii lui, anticrist sau cea de-a doua fiară din Apocalipsa 13 , el va juca acelaşi rol.

 

9. »A fost aruncat pe pământ şi îngerii lui au fost aruncaţi împreună cu el.« De trei ori se găseşte cuvântul »aruncat« în acest verset; prin aceasta se scoate în evidenţă alungarea ruşinoasă a lui satan şi a îngerilor săi din cer. Nu se spune cine sunt aceşti îngeri. Noi ştim numai că ei sunt oştirea luptătorilor lui satan şi ei vor fi aruncaţi din cer împreună cu capul şi conducătorul lor. Satan nu va mai putea atunci niciodată să mai apară înaintea lui Dumnezeu şi să acuze pe sfinţi înaintea Lui, şi „respiraţia lui otrăvitoare” nu va mai putea să infecteze vreodată atmosfera sfântă. Cerurile trebuie să fie curăţite de tot răul, ca şi pământul, şi prin Domnul Isus şi jertfa Sa vor fi curăţite şi împăcate ambele domenii (Coloseni 1:20 ; Evrei 9:23 ). Cât de depline şi cuprinzătoare sunt efectele sângelui vărsat al lui Isus Hristos!

 

Triumf şi vai

 

10-12 »Şi am auzit un glas puternic în cer, spunând: „Acum a venit mântuirea şi puterea şi Împărăţia Dumnezeului nostru şi autoritatea Hristosului Său; pentru că a fost aruncat jos acuzatorul fraţilor noştri, cel care-i acuza înaintea Dumnezeului nostru zi şi noapte; şi ei l-au învins datorită sângelui Mielului şi datorită cuvântului mărturiei lor şi nu şi-au iubit viaţa, până la moarte. De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi, care locuiţi în ele! Vai de voi, pământ şi mare, pentru că diavolul a coborât la voi, cuprins de mânie mare, ştiind că are puţin timp.”« Glasul puternic în cer, pe care vizionarul l-a auzit, este vocea sfinţilor deja înviaţi şi glorificaţi (1. Corinteni 15 ; 1. Tesaloniceni 4 ). Într-o viziune care va urma, un înger spune, adresându-se lui Ioan, »fraţii tăi« (Apocalipsa 19:10 ), în timp ce aceştia vorbesc aici despre »fraţii noştri«, ceea ce ar fi nepotrivit pentru îngeri. În aceste cuvinte, care totodată sunt o laudă adresată lui Dumnezeu, se spune, că »mântuirea şi puterea şi împărăţia« au venit. Dar aceasta se spune ca o anticipare. În versetul 9 a avut loc un pas necesar şi pregătitor pentru instaurarea împărăţiei în putere vizibilă. »Căpetenia autorităţii văzduhului« (Efeseni 2:2 ) este un titlu, pe care el prin aceasta îl va pierde pentru totdeauna. Puterea împărăţiei, care atunci se va arăta deja în cer prin îndepărtarea lui satan şi a îngerilor lui, este vestită acolo ca fiind sosită, cu toate că pe pământ ea nu a fost încă descoperită.

 

Folosirea articolului hotărât pentru toate cele trei noţiuni – mântuirea şi puterea şi împărăţia – oferă expresiilor certitudine şi putere. Prin mântuire aici nu se înţelege mântuirea sufletului, pe care cei salvaţi o posedă deja acum şi nici mântuirea trupului, la venirea Domnului. Ea trebuie înţeleasă într-un sens mai larg şi mai cuprinzător, care include în sine înlăturarea duşmanului şi eliberarea creaţiei din robia ei actuală şi din suferinţe (Romani 8:21-22 ). Puterea, este puterea irezistibilă, care va birui şi va distruge orice autoritate şi putere împotrivitoare din cer şi de pe pământ. Acum Împărăţia lui Dumnezeu este caracterizată de răbdare şi perseverenţă, atunci însă ea se va arăta prin această putere. Împărăţia trebuie înţeleasă aici în extinderea ei cea mai vastă, care cuprinde cerul şi pământul. Împărăţia Tatălui şi Împărăţia Fiului (Matei 13:41-43 ) reprezintă partea cerească şi partea pământească a Împărăţiei puternice şi atotcuprinzătoare a Dumnezeului nostru şi a Hristosului Său (Psalmul 2 ).

 

Alungarea lui satan din cer este unul din evenimentele cele mai importante din acele zile agitate care vor veni. Strădania neîncetată a »acuzatorului fraţilor noştri«, care acuză pe sfinţi înaintea lui Dumnezeu (şi umblarea lor îi oferă prilejuri multe pentru a-i acuza şi învinovăţi), este un exemplu serios despre desfăşurări care au loc în cer şi sunt invizibile pentru ochiul natural. Noi mulţumim lui Dumnezeu că în Hristos, Cel neprihănit, avem un apărător la Tatăl (1. Ioan 2:1-2 ), a cărui intervenţie eficace, care se întemeiază pe jertfa Sa, ne menţine permanent înaintea lui Dumnezeu în poziţia noastră şi face ineficace şi fără putere acuzaţiile duşmanului. Glasul puternic din cer spune: »acuzatorul fraţilor noştri a fost aruncat jos«. Satan va fi atunci biruit pe deplin şi va fi răsturnat de pe singurul lui scaun al puterii sale. Acuzaţiile lui, justificate sau nejustificate, nu vor mai fi auzite niciodată înaintea Judecătorului ceresc.

 

Este deci un rezultat al luptei în cer, că locurile cereşti vor fi eliberate pentru totdeauna de prezenţa lui satan şi a celorlalte duhuri rele, împotriva cărora se îndreaptă acum lupta noastră ca creştini* (Efeseni 6:12 ). Denumirea de »domnul puterii văzduhului« nu trebuie confundată cu »stăpânitorul lumii acesteia«. Primul conduce puterile spirituale ale răutăţii din locurile de sus, ultimul conduce puterile lumii de pe pământ. Dar după ce Domnul va pedepsi cu judecată »oştirea celor de sus, din înalt«, rămâne numai să se împlinească partea a doua a acestui cuvânt profetic: »… şi pe împăraţii pământului, de pe pământ« (Isaia 24:21 ).

 

* „S-ar putea ca mulţi să nu se gândească la faptul că regiunile atmosferei care ne înconjoară, cerul noros, spaţiul aerian de deasupra pământului, sunt acum domeniul unde staţionează duhurile rele. Dar Biblia ne învaţă aceasta. Pavel spune: »Lupta noastră nu este împotriva sângelui şi cărnii, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor acestor întunecimi, împotriva puterilor spirituale ale răutăţii în locurile cereşti« (Efeseni 6:12 ). De aceea satan este numit şi »domnul puterii văzduhului« (Efeseni 2:2 ). Satan şi demonii îşi au domiciliul în spaţiul aerian care înconjoară pământul. Lor le este permis să staţioneze acolo până în momentul acestei lupte.” („Lectures on the Apocalypse” de Dr. Seiss)

 

10-11 »Pentru că a fost aruncat jos acuzatorul fraţilor noştri, cel care-i acuza înaintea Dumnezeului nostru zi şi noapte; şi ei l-au învins datorită sângelui Mielului şi datorită cuvântului mărturiei lor şi nu şi-au iubit viaţa, până la moarte.« Cine sunt aceia, care aici sunt numiţi »fraţii noştri«? Dacă glasul puternic din cer este glasul sfinţilor cereşti, atunci fraţii lor sunt aceia care au fost acuzaţi de diavolul, sfinţii de pe pământ, cu care sfinţii din cer se simt legaţi frăţeşte. În lupta lor înverşunată împotriva răului, sfinţii de pe pământ vor fi biruitori. Tentaţiile anticreştine, vicleniile diavolului şi chiar duşmănia lui deschisă vor fi fără putere împotriva oamenilor a căror conştiinţă a fost curăţită prin sângele Mielului. Acest sânge este totodată şi baza sfântă şi dreaptă a poziţiei lor înaintea lui Dumnezeu şi pe baza acestui sânge toate acuzaţiile diavolului pot fi respinse. Pentru victoria acestor sfinţi asupra lui satan sunt numite două motive: în primul rând sângele Mielului, care le dă libertate înaintea lui Dumnezeu; în al doilea rând, mărturia înaintea oamenilor, o mărturie profetică, pe care o vor depune cu credincioşie. O a treia afirmaţie este adăugată complementar, care arată că în ei va fi activ caracterul de martir: »nu şi-au iubit viaţa, până la moarte«. Însă învierea le este asigurată, căci toţi sfinţii, care au murit şi care vor mai muri, au parte de fericirea întâii învieri. Aceşti sfinţi, în măsura în care vor trece prin moarte, nu sunt văzuţi aici ca înviaţi, ci în aşteptarea învierii. Ei trebuie diferenţiaţi de martirii care vor suferi ceva mai târziu moartea, sub fiară, sub puterea romană.

 

12. »De aceea bucuraţi-vă, ceruri, şi voi, care locuiţi în ele!«Prilejul bucuriei este, că satan şi îngerii lui au fost aruncaţi pentru totdeauna din cer. Bucuria şi veselia despre aceasta trebuie să domnească în toate domeniile cerurilor. Aici este singurul loc din Apocalipsa în care cuvântul „cer” este la plural; în rest, fără nici o excepţie, în această carte se vorbeşte despre cer la singular. Dar nu numai cerul singur trebuie să aibă parte de bucuria cu privire la biruinţa lui Mihail, ci se adaugă: »… şi voi, care locuiţi în ele.« Întreaga ceată a celor salvaţi şi de asemenea şi îngerii (căci ei sunt acasă în cer) sunt incluşi în solicitarea la bucurie. Cuvântul a locui (sau a întinde cortul) este acelaşi cuvânt ca şi în Apocalipsa 13:6 şi 21:3.

 

12. »Vai de voi, pământ şi mare, pentru că diavolul a coborât la voi.« Prin aceasta este anunţată o judecată, care va veni asupra pământului – toate regimurile stabile şi popoarele liniştite – şi asupra mării – partea neliniştită şi răscolită a lumii. Am arătat în secţiunile anterioare înţelesul simbolic al noţiunilor pământ şi mare. Pământul este simbolul a tot ce este stabil, marea este simbolul a tot ce este neliniştit şi instabil. Aceste noţiuni se pot referi la lucruri, la stări, la persoane, la popoare sau la regimuri. Motivarea pentru „vaiul” profetic asupra lumii întregi este dată prin cuvintele: »pentru că diavolul a coborât la voi.« Alungarea lui din cer este acolo sus un prilej de glorificare bucuroasă, expulzarea lui pe pământ va umple rapid şi crescând întreaga scenă de sub cer cu rău, suferinţă şi necaz.

 

12. »Cuprins de mânie mare, ştiind că are puţin timp.« Mânia lui satan va fi mai mare decât mânia naţiunilor (Apocalipsa 11:18 ), deoarece satan este forţa motrice şi conducătorul invizibil cuprins de toată duşmănia, mânia şi răutatea. Mânia sa din cauză că a fost alungat pentru totdeauna din locurile cereşti va fi întărită de cunoaşterea că i-a mai rămas puţin timp pe pământ. Nu ştim dacă diavolul cunoaşte timpul exact care i-a fost dat până când va fi aruncat în adânc. Creştinii ştiu însă (sau ar trebui să ştie) că lui satan aruncat din cer jos îi va fi permis să urmărească în mânia sa 1260 de zile reale pe sfinţii lui Dumnezeu de pe pământ. În cele 17 zile, care urmează după cele 1260 de zile, fiara, puterea statală romană duşmană aflată sub influenţa lui satan, va deveni ţinta judecăţilor grele anunţate prin vărsarea potirelor (capitolul 16) şi de aceea nu vor mai putea să prigonească pe sfinţi. Aceste două perioade de timp alcătuiesc împreună exact trei ani şi jumătate, la sfârşitul cărora Domnul, vizibil pentru toţi, va apărea. Atunci şi satan va fi legat şi va fi închis pentru o mie de ani în adânc. Aceasta va fi a doua treaptă a judecăţii sale; prima este aruncarea lui din cer. Cea de-a treia treaptă va urma după sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani, când el va fi aruncat în iazul de foc, ca acolo să aibă parte veşnic de chinuri. Domeniul de activitate al lui satan după aruncarea lui pe pământ va fi limitat. Timpul scurt care îi mai rămâne se va sfârşi în curând pentru el însuşi şi pentru cei care îl urmează (fie ei oameni sau puteri spirituale ale răutăţii) în pierzarea şi suferinţa cea mai cruntă. Deoarece el ştie aceasta, cu toată hotărârea şi neobosit în mânia lui va face tot ce este posibil să prigonească femeia (Iuda), pe mama Copilului de parte bărbătească, în timpul ultimei jumătăţi a săptămânii-an conform cu Daniel 9 (cu excepţia ultimelor 17 zile). Această scurtare a zilelor este ceea ce a amintit Domnul în vorbirea Sa profetică de pe Muntele Măslinilor (Matei 24:22 ).

 

Persecuţia femeii

 

13-17 »Şi, când a văzut balaurul că a fost aruncat pe pământ, a persecutat pe femeia care născuse Copilul de parte bărbătească. Şi i-au fost date femeii cele două aripi ale vulturului celui mare, ca să zboare în pustiu, la locul ei, acolo unde trebuia să fie hrănită un timp şi timpuri şi jumătate de timp, departe de faţa şarpelui. Şi şarpele a aruncat apă ca un torent din gura lui, după femeie, ca să o facă să fie luată de torent. Şi pământul a ajutat femeia şi pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit torentul pe care-l aruncase balaurul din gura lui. Şi balaurul s-a mâniat pe femeie şi a mers să facă război împotriva rămăşiţei seminţei ei, a celor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus.« Intercalarea foarte interesantă cu privire la lupta din cer (versetele 7-12) a fost necesară, ca să explice pentru ce femeia a trebuit să fugă în pustie. Deoarece încercarea lui satan de a ucide Copilul de parte bărbătească a eşuat, el îşi îndreaptă mânia asupra mamei, deci împotriva lui Israel. Atâta timp cât are un loc în cer, el este acuzatorul fraţilor. El este şi capul puterilor spirituale ale răutăţii, împotriva cărora noi avem de luptat (Efeseni 6:12 ). Lupta în cer va avea ca rezultat definitiv faptul că satan şi duhurile rele din locurile cereşti vor fi aruncate jos şi prin aceasta cerul va fi curăţit pentru totdeauna de prezenţa lor. Dar după terminarea luptei în cer şi deznodământul victorios, lupta va începe pe pământ. Rezultatul primei lupte este alungarea definitivă din cer; sfârşitul celei de-a doua va fi închiderea lui satan pentru o mie de ani în adânc.

 

În versetul 13 se reia firul întrerupt al istoriei; intercalarea (versetele 7-12) motivează numai fuga femeii. Balaurul aruncat pe pământ se va osteni să se răzbune pe Iuda, care atunci va fi în ţară şi va reprezenta întreg poporul înaintea lui Dumnezeu. Efraim, sau cele zece seminţii pierdute pentru mult timp, nu vor fi reapărut până în momentul acela. În versetul 6 se vorbeşte despre fuga femeii şi despre aceasta vorbeşte şi versetul 14. Persecuţia (versetul 13) o va constrânge să fugă.

 

14. »Şi i-au fost date femeii cele două aripi ale vulturului celui mare, ca să zboare în pustiu, la locul ei, acolo unde trebuia să fie hrănită un timp şi timpuri şi jumătate de timp, departe de faţa şarpelui.« Cele două articole hotărâte folosite în expresia »cele două aripi ale vulturului celui mare« arată precizia noţiunilor; este vorba de aripile unui anumit vultur. Aripile au o însemnătate dublă şi anume mişcare rapidă şi protecţie sigură. Ambele sunt acordate femeii. Aluzia la aripile vulturului este fără îndoială o referire la grija de odinioară a lui Dumnezeu pentru poporul Său şi protecţia Sa în pericolele care ameninţau (Exod 19:4 ; Deuteronom 32:10-12 ). În locurile citate se vorbeşte simbolic de „aripile” lui Dumnezeu; aceste aripi sunt date aici femeii. Toate în acest capitol au loc potrivit cu providenţa divină.

 

Înţelesul simbolic al noţiunii pustie a fost arătat la studiul versetului 6. Femeia va găsi în pustie un loc pregătit de Dumnezeu, unde ea se poate încrede şi în purtarea de grijă divină. Durata izolării ei în pustie este numărată în zile în versetul 6, 1260 de zile, dar aici se vorbeşte în mod ciudat despre aceasta: »un timp [un an] şi timpuri [doi ani] şi jumătate de timp* [o jumătate de an]«, în total trei ani şi jumătate. Acest fel de a reda timpul se întâlneşte deja în Daniel 7:25 . Avem astfel redarea timpului în luni (Apocalipsa 11:2 ; 13:5 ), în zile (Apocalipsa 11:3 ; 12:6 ) şi în timpuri (Apocalipsa 12:14 ). Toate aceste moduri diferite de redare a timpului desemnează aceeaşi perioadă de timp şi anume ultima jumătate a săptămânii-an, necazul cel mare, al cărui început profetul Daniel îl redă prin cuvintele »la jumătatea săptămânii« (Daniel 9:27 ). Când această perioadă de timp este redată în zile, atunci pe prim plan sunt sfinţii în suferinţele lor.

 

* »Şapte timpuri« (Daniel 4:16,23,25,32 ) sunt şapte ani. Şapte ani a trăit Nebucadneţar ca un animal, deci fără simţăminte, sau fără conştiinţă, înaintea lui Dumnezeu, exact aşa cum a fost împărăţia sa şi împărăţiile care au urmat: brutal, ca şi animalele în caracterul şi acţiunile lui (Daniel 7 ).

 

În timpul activităţii lui satan pe pământ, naţiunile şi popoarele vor fi supuse în totalitate influenţei lui rele; ele vor fi conduse, ademenite şi stăpânite de el, moral şi politic, în toată gândirea şi simţirea lor. Aceasta o arată expresia »faţa şarpelui«. Femeia va fi păzită de aceasta, ea va umbla »departe de faţa şarpelui«. – Balaurul persecută, şarpele ispiteşte.

 

15. »Şi şarpele a aruncat apă ca un torent din gura lui, după femeie, ca să o facă să fie luată de torent.« În intenţia lui de a nimici naţiunea iudaică, diavolul va folosi o anumită putere, sau puteri, probabil mulţimi de oameni care stau sub influenţa lui, ca să obţină acest scop. Dar Dumnezeu în providenţa Lui va împiedeca ca osteneala şarpelui să aibă succes.

 

16. »Şi pământul a ajutat femeia şi pământul şi-a deschis gura şi a înghiţit torentul pe care-l aruncase balaurul din gura lui.«În teritoriile în care domneşte o anumită ordine şi stabilitate se va trezi ajutor pentru iudei. Este pe deplin posibil ca cuvântul pământ să nu aibă aici înţelesul simbolic, ci sensul literal. Evenimente supranaturale nu vor fi rare în timpul acela. Deja în zilele lui Moise Dumnezeu a intervenit în felul acesta (Numeri 16:30-33 ). În orice caz în providenţa lui Dumnezeu eforturile şarpelui vor fi zădărnicite într-un fel care nu ne este prezentat mai detaliat. Înghiţirea torentului înseamnă că mijloacele folosite de satan, de orice natură ar fi ele, vor fi ineficace.

 

17. »Şi balaurul s-a mâniat pe femeie şi a mers să facă război împotriva rămăşiţei seminţei ei, a celor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus.« Eşecul va aţâţa şi mai mult mânia balaurului şi, deoarece mânia lui asupra femeii este fără succes, el porneşte »să facă război împotriva rămăşiţei seminţei ei«, deci cu fiecare iudeu în parte, care nu va fugi atunci când se porneşte necazul cel mare (Matei 24:15-22 ). Aceşti martori credincioşi, singulari, vor fi caracterizaţi sub două aspecte: ei »păzesc poruncile lui Dumnezeu şi au mărturia lui Isus«. Păzirea poruncilor lui Dumnezeu este caracteristica clară a unei vieţi sfinte, pe care o au toţi credincioşii din toate timpurile. Aşa este potrivit gândurilor lui Dumnezeu; lipsurile serioase din practica umblării noastre sunt pentru noi un motiv de adâncă smerire. »Mărturia lui Isus« este o mărturie profetică în cartea Apocalipsa, care se referă la venirea Lui în Împărăţia Sa şi vesteşte desfăşurarea puterii divine şi a domniei care va veni asupra pământului. În Evanghelii are un alt caracter; acolo revelează harul şi gloria morală a Domnului.

 

Versetul 18 aparţine, din punct de vedere al conţinutului, capitolului următor şi va fi studiat acolo.

 

Privire retrospectivă asupra capitolului

 

Ultimul verset din capitolul 11 face deja aluzie la faptul că privirea profetică se îndreaptă spre Israel, nu însă spre pământ, cu toate că el este în realitate desigur acolo. Semnul a apărut în cer (Apocalipsa 12:1 ), aşa cum se spune aici pentru prima dată în Apocalipsa. Femeia nu reprezintă Biserica sau Adunarea, ci pe Israel. Adunarea este Mireasa şi soţia Mielului (Apocalipsa 19:7 ; 21:9 ), Israel este mama Domnului după carne (Romani 9:5 ). Fiul de parte bărbătească, Persoana desemnată cu această expresie neobişnuită, este Hristos. El este numit astfel, deoarece El singur uneşte în Sine toate caracterele alese umane şi prin naşterea Sa a intrat totodată în drepturile şi demnitatea potrivit cu Psalmul 2 . Cine în afară de El ar putea să pască naţiunile cu o nuia de fier? Alţii vor fi într-adevăr uniţi cu El prin har în practicarea unei domnii atotcuprinzătoare (Apocalipsa 2:26-27 ), dar denumirea »fiu de parte bărbătească« se poate referi numai la Unul, care este întruchiparea tuturor virtuţilor bărbăteşti.

 

Femeia este văzută în posesia întregii suveranităţi (cu privire la pământ), ea este îmbrăcată în soare. Luna argintie, palidă, stăpânitorul nopţii, este sub picioarele ei. În afară de aceasta ea are demnitate regală, căci pe capul ei este o cunună, în care cele douăsprezece stele reprezintă totalitatea administraţiilor pământeşti prin toate autorităţile mai neînsemnate. Acesta este Israel, aşa cum îl vede Dumnezeu, nu aşa cum este el acum, şi nici aşa cum a fost. Este »un semn mare« a ceea ce Israel va fi în Împărăţia de o mie de ani.

 

Apoi se vede un alt semn în cer, un balaur. El este mare, căci el este căpetenia invizibilă şi totuşi puternică a oştirii răului în ceruri şi pe pământ. El este roşu ca focul, deoarece este un ucigaş, care se bucură de vărsarea de sânge. El are şapte capete, care sunt încununate cu şapte diademe; aceasta înseamnă că el ca monarh absolut posedă o plinătate de putere pământească şi de înţelepciune. El are zece coarne, care arată spre constituţia viitoare a împărăţiei romane, care va consta atunci din zece împărăţii. În sfârşit, el are o coadă plină de otravă şi de înşelăciune, care mătură totodată peste orizontul politic – desigur sub aspect spiritual şi moral – şi aruncă la pământ întreaga mulţime a personalităţilor conducătoare ale părţii de vest a împărăţiei romane.

 

Balaurul este satan; denumirea de balaur arată felul lui de a fi, sub numele de satan el este duşmanul personal al lui Hristos şi împotrivitorul sfinţilor. El stă cu intenţie ucigaşă înaintea femei, ca să-i înghită Copilul. Intenţia lui este însă zădărnicită şi Copilul este răpit la Dumnezeu.

 

Viaţa şi moartea Domnului sunt aici ocolite în tăcere, oricât de bogate ar fi ele în învăţătură şi adevăr fundamental. Înălţarea urmează după naştere, în timp ce tot ce se cuprinde între acestea nu este amintit.

 

Femeia fuge apoi în pustie, însă înainte de aceasta este o intercalare lungă. Între înălţarea Copilului de parte bărbătească şi fuga femeii, care va avea loc în viitor, se desfăşoară toată istoria mărturiei creştine. Realitatea importantă, care trebuie înţeleasă aici, este legătura lui Hristos cu Israel, nu cu Adunarea. De aceea sunt ocolite două perioade de timp intercalate, timpul dintre naştere şi înălţarea la cer a Domnului şi timpul dintre înălţarea la cer a Domnului şi fuga femeii, care va avea loc abia la începutul necazului cel mare.

 

După aceea urmează relatarea despre lupta viitoare din cer, care este introdusă aici, ca să arate pentru ce a trebuit femeia să fugă. Satan şi îngerii lui sunt aruncaţi pentru totdeauna din cer jos. Acest fapt şi conştienţa că activitatea lui pe pământ va fi atunci de scurtă durată, îi aprinde mânia împotriva mamei Copilului, în timp ce mai înainte duşmănia lui era îndreptată mai mult împotriva Copilului. Mijloacele pe care le întrebuinţează, ca să nimicească femeia, sunt făcute ineficace prin conducerea din partea lui Dumnezeu în providenţa Sa. Atât Fiul cât şi femeia scapă de duşmănia şi prigoana lui. Dar unii iudei temători de Dumnezeu devin ţinta urii lui ucigaşă*.

 

* Noţiunea de „a face război” (versetul 17) include orice formă de atac asupra trupurilor sfinţilor, fie prin prigoane sau prin război. Rănirile corporale şi adăugarea răului de orice formă, toate acestea se includ în această foarte des folosită expresie (vezi Apocalipsa 11:7 ; 13:7 ; 17:14 ; 19:19 ).

 

Aşa se încheie acest capitol minunat, în care sunt cuprinse laolaltă evenimentele cele mai importante, pe care le găsim în cartea Apocalipsa. Tematica este mult mai vastă decât în multe alte capitole şi pătrunde mult înapoi în istorie, mai mult decât oricare altă secţiune din carte. Cine în afară de Dumnezeu ar fi putut să dea o astfel de asociere de evenimente?

https://comori.org/noul-testament/apocalipsa/apocalipsa/capitolul-121-17/

@@@@@@@@@

Diavolul știe că are puţină vreme…

 

 

În numărul precedent m-am referit special numai la prima parte a cap. 13 din Apocalipsă, care se referea la “fiara care se ridică din mare”, pentru că partea a doua a acestui capitol, cea care se referă la o altă fiară, este mult mai complicată şi necesită şi ea spaţiu aparte.

 

în v. 11 şi 12 al cap. 13 Apostolul Ioan, după descrierea “fiarei care s-a ridicat din mare” scrie: “Apoi am văzut ridicându-se din pământ o altă fiară, care avea două coame ca ale unui miel, şi vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintâi înaintea ei; şi făcea ca pământul şi locuitorii lui să se închine fiarei – dintâi, a cărei rană de moarte fusese vindecată”.

 

La prima vedere am putea zice că este vorba despre Uniunea Rusia-Bielarusi, şi poate că aşa şi este. Pentru că ea are “două coame”, adică doi prezidenţi, şi plus la aces­tea ea şi lucrează cu toată puterea fiarei dintâi, înaintea ei. Dar această Uniune corespunde spaţiului, care a fost numit de Apostolul Ioan, metaforic – “marea”, pe când aici este indicat un alt spaţiu metaforic – “pământul”, adică o lume construită pe nişte sisteme foarte sigure, stabile. Şi mai ales că, aceste “două coame”a acestei Uniuni (Rusia-Bielarusi) nu sunt deloc “ca de miel”, ea nu prea corespunde descrierii din v. 13, că: “Săvârşea semne mari, până acolo că făcea chiar să se pogoare foc din cer pe pământ, în faţa oame­nilor” şi îndeosebi v. 17: “şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau (mai exact) numărul numelui ei”.

 

În ultimul verset al capitolului 13 scrie: “Aici e înţelep­ciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute șasezeci şi şase”.

 

Pentru a percepe acest număr al numelui fiarei, trebuie de spus, că în primul secol după Cristos, la cifra şase partea de jos nu se închidea şi şase pe atunci semăna cu “C”, sau cu “S” mare din alfabetul rusesc – “C”. Şi dacă ştim câ cel mai mare imperiu, după venirea Mântuitoru­lui, a fost Uniunea Sovietică, care în varianta ei rusească se scria – “CCCP”, atunci uşor putem înţelege că, Apostolul Ioan, când a văzut în viziunea Sa acest nume – “CCCP”, apoi a observat că numele acesta are în el un număr, şi anume – CCC, care pe vremea aceea era şase sute şasezeci şi şase.

 

Deci Uniunea Sovietică avea acest număr în numele său, şi orice Uniune care se formează după chipul, sau “icoana” (cum i se spune în Apocalipsă) acestei Mari Uniuni, are acest semn – şase sute şasezeci şi şase.

 

Acum să vedem daca mai avem, în altă parte a lumii, încă vreo Uniune, foarte impunătoare, care are la bază o situaţie simbolică cu “pământul” şi care are o structură de organizare asemănătoare cu fosta “CCCP”, şi fără de per­misul căreia nu se poate “cumpăra sau vinde”, adică efec­tua comerţ liber în acest spaţiu?

 

Reieşind din aceasta, cred că fiecare ar putea indica – Uniunea Europeană, care este în faţa fiarei dintâi şi lumea de aici se sprijină cu adevărat pe nişte sisteme socio-economice şi politice foarte sigure, care formează un suport considerabil şi care ar putea coincide cu metafora Apostolului Ioan – “pământ” – căruia reieşind din acesta am mai putea sâ-i spunem – Europa Occidentală.

 

Această Uniune într-adevăr a convins locuitorii Europei Occidentale (“pământului”) ca să construiască o Uniune după modelul (“icoana”) Uniunii Sovietice, şi ei “i s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei să vorbească…” (v. 15) şi “nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei, sau numărul numelui ei” – adică avizul acestei Uniuni.

 

Ea are “coame ca de miel” dar “vorbeşte ca un balaur”, adică ca un nou şi ultim Imperiu, pericolul căruia e mult mai mare anume din cauza imaginii sale “ca de miel”, şi fără permisul căreia nimeni nu poate face comerţ în acest spaţiu al Europei occidentale, şi împreună cu Statele Unite ale Americii au făcut “semne mari” de se “cobora foc din cer pe pământ” prin forţa lor militară în multe locuri din lume, mai evident în spaţiul fostei Iugoslavii.

 

Cât despre semnul de pe “mâna dreaptă şi frunte” despre care se vorbeşte în v. 16, acesta ar însemna: “mâna dreaptă” – cei ce se ocupă cu afacerile sau comerţul, iar “fruntea” – conducerea statelor.

 

Este destul de interesant, că şi această Construcţie multi­naţională are ca organ de conducere – “Sovietul” (pe ruseşte- Soviet Evropî), de parcă ar reanima puterea sovietică.

 

De fapt, după cum am mai spus, orice construcţie multi­naţională, de tip – Uniune, sau altfel numită, adică sunt în esenţă nişte imperii care au poftă de dominaţie şi dis­trug neamurile ce le înglobează. Mai întâi distrugându-le sistemele lor economice, ce le permit independenţa, apoi, suveranitatea lor, tradiţiile şi credinţa.

 

Ca să înţelegem diabolismul acestor construcţii trebuie să ne închipuim vreo 10-15 oameni care au o singură inimă şi un singur sistem sanguin. Stăpânul acestei “fiinţe” va fi acela în mâinile căruia va fi “inima” şi” sângele”, adică banca şi banii. Nu e greu de înţeles că In această construcţie boala unuia va fi a tuturor, şi boala tuturor a fiecăruia, şi practic ea va fi permanent bolnavă. “Specializarea regiu­nilor”, vedeţi în acest termen dispare termenul de “neam”, va distruge complet posibilitatea de existenţa sinestâtâtoare a neamurilor, şi aceasta de fapt va aduce omenirea în pragul dispariţiei. Pentru că fără de om liber, familie normală, neamuri libere, capabile să existe când unele sunt bolnave – omenirea nu poate exista şi se dezvolta firesc.

 

în final vreau să recitesc o parte din v. 12 a cap. 12: “…Vai de voi, pământ şi mare! Căci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme”.

 

Ion CHIRIAC                                                                                                                                                                                    ,,Glasul Națiunii,,   

@@@@@@@@@

 

Apocalipsa 9 – De ce-s în stare demonii? | Explicații la Biblie

 

Capitolul 9 descrie grozăviile dezlănțuite de a cincea și a șasea trâmbiță.  Pentru comentatori, după pasajele dedicate Babilonului, acest capitol este cel mai greu de imaginat și de explicat. Motivul este lesne de identificat: granițele, delimitările anterioare dintre dimensiunile primului cer și dimensiunile lumii spirituale dispar temporar și făpturi din lumea de obicei nevăzută nouă se materializează, luând chip vizibil și interacționând violent cu oamenii.

 

Omenirea se află la intersecția a două tabere spirituale, amândouă manifestându-se pe pământ și căutând să ne influențeze și să ne integreze, urmărind să ne facă asemenea ei.  Acceptând să facem parte dintr-una sau din cealaltă, ajungem să fim în tovărășia lui Dumnezeu sau în tovărășia lui Satan (dușmanul lui Dumnezeu), în compania îngerilor sau în compania demonilor, împreună cu sfinții sau împreună cu cei păcătoși.

 

Este o alegere cu consecințe eterne teribile. Este cea mai mare alegere pe care trebuie să o facem. Cerul, una din aceste două tabere spirituale, îl cheamă pe om prin Isus Christos. Iadul, cealaltă tabără, îl cheamă pe om prin Satan. Vocile iadului au fost întotdeauna cele mai gălăgioase, suficient de tari ca să-l năucească pe om și suficient de fermecătoare ca să-i atragă pe oameni, să-i seducă și să-i ducă la pierzare. Am ajuns zile în care aceste sirene ale iadului își cântă descântecele lor ademenitoare irezistibile, mai puternice decât toate glasurile predicatorilor neprihănirii care ne cheamă spre cer.

 

Oamenii cu care ne vom întâlni în capitolul 9 din Apocalipsa sunt din categoria celor care s-au lăsat înșelați de Satan și seceră acum mânia pentru păcatele pe care le-au semănat. Ei au preferat să ignore chemările harului divin. Inimile lor s-au împietrit în așa măsură încât nici cele mai teribile pedepse ale lui Dumnezeu nu-i vor mai putea întoarce la pocăință. Dimpotrivă, acești oameni se vor grăbi să-l blesteme pe Dumnezeul cerului. Nu-i vor mai nega existența, dar vor alege deliberat să stea alături de Satan, de demoni și de ceilalți păcătoși. Aceasta este tema teribilă a capitolului 9 din Apocalipsa.

 

Trâmbița a cincea – plaga lăcustelor demonice

Tot felul de lighioane mișună pe pământ, dar niciuna nu seamănă cu aceste „lăcuste“ ieșite din locuința dracilor!

 

După avertismentul compătimitor rostit de „vulturul care zbura prin mijlocul cerului și zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii pământului, din pricina celorlalte sunete de trâmbiță ale celor trei îngeri, care au să mai sune“ (Apoc. 8:13), pedepsele lui Dumnezeu nu mai distrug ecosistemul planetar, ci îi chinuiesc pe oameni.

 

Capitolul 9 ne prezintă câteva elemente despre care nu știm mare lucru. Să le luăm pe rând:

 

Steaua care căzuse din cer pe pământ.

„Îngerul al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care căzuse din cer pe pământ. I s-a dat cheia fântânii Adâncului şi a deschis fântâna Adâncului“ (Apooc. 9:1-2).

 

Acesta este un eufemism pentru identificarea lui Satan însuși. Lucifer a fost „luceafărul“ mare din ordinul heruvimilor. Textul nu ne spune că este o stea care cade, ci o stea care a căzut pe pământ. Acțiunea este la timpul trecut. Este un fapt încheiat. Identificarea îngerilor căzuți, demonii de astăzi, cu stelele este întâlnită și în alte pasaje ale Bibliei. Iată un exemplu:

 

„În cer s-a mai arătat un alt semn: iată, s-a văzut un mare balaur roşu, cu şapte capete, zece coarne şi şapte cununi împărăteşti pe capete. Cu coada trăgea după el a treia parte din stelele cerului şi le arunca pe pământ“ (Apoc. 12:3-4).

 

Balaurul de aici este metaforic pentru „șarpele cel vechi“, ispititorul din grădina Eden. Răscoala lui împotriva lui Dumnezeu a contaminat a treia parte din îngeri, care au căzut împreună cu el.

 

2. Fântâna adâncului

În original „abyss“, „abussos“ (folosit de șapte ori în Apocalipsa), această fântână este un loc din dimensiunile unei alte realități, nu cea materială. În limba engleză este folosită expresia „bottomless pit“, o fântână fără fund, o gaură fără sfârșit. Geometric, o asemenea realitate materială ar putea fi în centrul pământului, de unde nu se poate merge mai departe, pentru că în orice parte ai avansa este „în sus“.

 

„Adâncul“ trebuie înțeles aici, nu ca o „gaură neagră a universului“, deși asemănarea este tentantă, ci ca o realitate dintr-un univers cu mai multe dimensiuni decât cele familiare nouă astăzi. Noi vorbim adeseori despre lumea spirituală, dar nu putem pătrunde cu imaginația noastră limitată realitățile din dimensiunile ei. Apocalipsa ne va mai vorbi despre evenimente în care lumea noastră va fi influențată de realități din lumea spiritelor. Tot din „adânc“ va apare și „fiara“ care va face ravagii pe pământ:

 

„Când îşi vor isprăvi mărturisirea lor, fiara care se ridică din Adânc va face război cu ei (cu cei doi martori), îi va birui şi-i va omorî“ (Apoc. 11:7; vezi și 17:8).

 

Și tot în „adânc“ va fi aruncat și închis Satan pentru o mie de ani:

 

„Apoi am văzut pogorându-se din cer un înger, care ţinea în mână cheia Adâncului şi un lanţ mare. El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este Diavolul şi Satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani. După aceea, trebuie să fie dezlegat pentru puţină vreme“ (Apoc. 20:1-3).

 

Luând în considerare cele de mai sus, putem spune că „adâncul este închisoarea temporară a îngerilor căzuți, a demonilor“. Pentru ei, el este un loc temut de groază, după reacția pe care au avut-o când a fost vorba să fie scoși din îndrăcitul din Gadara:

 

„Isus l-a întrebat: „Cum îţi este numele?” „Legiune”, a răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el. Şi dracii rugau stăruitor pe Isus să nu le poruncească să se ducă în Adânc“ (Luca 8:30-31).

 

„Cheia“ acestei închisori demonice este în mâna lui Dumnezeu și numai El îi poate trimite pe demoni acolo sau îi poate lăsa să iasă pentru o vreme afară.  Destinația finală a tuturor dușmanilor lui Dumnezeu este iazul de foc, adică iadul (Apoc. 19:20; Revelation 20:10; cf. Mat. 25:41).

 

3. Lăcustele demonice

Cu cheia primită de la Dumnezeu, Satan s-a coborât deci în Adânc și a lăsat să iasă de acolo “niște lăcuste“. În natură, lăcustele distrug vegetația, dar acestea nu se vor atinge de vegetație, ci-i vor chinui pe oameni.

 

„ … Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. Şi soarele şi văzduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Din fum au ieşit nişte lăcuste pe pământ. Şi li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pământului. Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Li s-a dat putere nu să-i omoare, ci să-i chinuiască cinci luni; şi chinul lor era cum e chinul scorpiei, când înţeapă pe un om. În acele zile, oamenii vor căuta moartea şi n-o vor găsi; vor dori să moară şi moartea va fugi de ei.“ (Apoc. 9:2-6).

 

 

 

Încercarea de a identifica aceste lăcuste cu elicopterele moderne este tentantă, dar greșită. Probabil că se vor găsi unii care să le identifice acum cu „dronele“ comandate de la distanță și care pot fi mici ca muștele și mari ca avioanele. Trebuie să ne împotrivim unei astfel de „interpretări“. La urma urmei, ce ar câștiga „adversarul“ politic dacă ele nu i-ar omorî pe oameni, ci doar i-ar chinui teribil?

 

În Orient, invaziile de lăcuste durau în medie exact cinci luni, cât va dura și această pedeapsă. Despre extraordinara distrugere provocată de lăcuste este scris de multe ori în Biblie. Ele au reprezentat una din cele zece plăgi trimise de Dumnezeu asupra Egiptului (Exod 10:1-19). Au fost asociate întotdeauna cu o pedeapsă dată de Dumnezeu (2 Cronici 7:13; Ps. 78:46; Amos 4:9; Ioel 2:25), și erau o groază pentru oameni, căci le lăsa țara pustie (Ioel 1:1-20; 2:1-12).

 

Lăcustele acestea din Apocalipsa nu sunt însă din fauna pământului, ci din lumea spiritelor rele, din lumea demonilor. Ele sunt teribile la înfățișare și necruțătoare ca acțiune. Nimeni, în afară de cei pecetluiți de Dumnezeu, nu va putea scăpa de asaltul lor. Nu se vor putea ascunde în case, nu vor putea să se închidă în peșteri sau în cazemate subterane. Ele vor putea pătrunde peste tot și-i vor înțepa pe toți cu otrava lor teribilă:

 

„Lăcustele acelea semănau cu nişte cai pregătiţi de luptă. Pe capete aveau un fel de cununi, care păreau de aur. Feţele lor semănau cu nişte feţe de oameni. Aveau părul ca părul de femeie şi dinţii lor erau ca dinţii de lei. Aveau nişte platoşe ca nişte platoşe de fier; şi vuietul pe care-l făceau aripile lor era ca vuietul unor care trase de mulţi cai, care se aruncă la luptă. Aveau nişte cozi ca de scorpii, cu bolduri. Şi în cozile lor stătea puterea pe care o aveau ca să vatăme pe oameni cinci luni“ (Apoc. 9:7-10).

 

Va fi groaznic pentru că oamenii vor căuta să scape de ele, dar nu vor putea, vor căuta să le omoare, dar sunt nemuritoare, vor căuta atunci să se sinucidă ei, dar nici aceasta nu le fi îngăduit de Dumnezeu.

 

Lăcustele obișnuite n-au căpetenie (Prov. 30:27), dar acestea vor fi conduse de Satan însuși:

 

„Peste ele aveau ca împărat pe îngerul Adâncului, care pe evreieşte se cheamă „Abadon”, iar pe greceşte, „Apolion” (Apoc. 9:11).

 

Textul inspirat folosește aici două numiri din vernacularul vremii și din cultura oamenilor de atunci. Termenul  ebraic Abaddon (Hebrew: אֲבַדּוֹן‎ Avaddon) înseamnă distrugător, distrugere, pierzare, iar echivalentul grecesc Apollyon (Greek:  Ἀπολλύων,  Apollýōn) apare în Biblie ca loc de pierzare sau înger al adâncului.

 

Faptul că au un conducător nu înseamnă însă în nici un fel că pot face tot ce vrea conducătorul lor. Libertatea lor de manifestare este limitată de suveranitatea divină. Ni se spune că: „Li s-a dat o putere …(9:3), „Li s-a zis să nu vateme …“ (9:4), „Li s-a dat putere nu să-i omoare …“ (9:5). Acțiunile lor sunt parte din pedepsele pe care Dumnezeu le trimite pe pământ.

 

Ceea ce am citit astăzi din Apocalipsa 9 nu face altceva decât să confirme acest avertisment teribil. ,,Grozav lucru este să, cazi în mâna Celui Atotputernic! Vai, vai, vai va fi pentru toți locuitorii pământului“. Se cuvine să spunem aici câteva cuvinte și despre ce înseamnă această denumire:

 

4. Locuitorii pământului

Expresia apare și în Vechiul Testament și în Noul Testament și-i identifică pe cei ce stau acum departe de Dumnezeu și sunt amenințați de pedeapsa Celui ce stă pe tronul cerului. Ea este în contrast cu locuitorii cerului, ființele care stau acum în prezența divină.

 

Iată două citate din Vechiul Testament și toate locurile din Apocalipsa unde apare numirea „locuitorii pământului“:

 

„Căci iată că, în cetatea peste care se cheamă Numele Meu, încep să fac rău. Şi voi să rămâneţi nepedepsiţi? Nu veţi rămâne nepedepsiţi, căci voi chema sabia peste toţi locuitorii pământului, zice Domnul oştirilor“ (Ieremia 25:29).

 

„Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului şi nimeni nu poate să stea împotriva mâinii Lui, nici să-I zică: ,,Ce faci?“ (Daniel 4:35).

 

„Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului“ (Apocalipsa 3:10).

 

„M-am uitat şi am auzit un vultur care zbura prin mijlocul cerului şi zicea cu glas tare: „Vai, vai, vai de locuitorii pământului din pricina celorlalte sunete de trâmbiţă ale celor trei îngeri care au să mai sune!” (Apocalipsa 8:13).

 

„Şi locuitorii de pe pământ se vor bucura şi se vor veseli de ei şi îşi vor trimite daruri unii altora, pentru că aceşti doi prooroci chinuiseră pe locuitorii pământului“ (Apocalipsa 11:10).

 

„Şi toţi locuitorii pământului i se vor închina, toţi aceia al căror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vieţii Mielului, care a fost înjunghiat“ (Apocalipsa 13:8).

 

„Şi amăgea pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de sabie şi trăia“ (Apocalipsa 13:14)

 

„Cu ea au curvit împăraţii pământului şi locuitorii pământului s-au îmbătat de vinul curviei ei!” (Apocalipsa 17:2)

 

„Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este. Ea are să se ridice din Adânc şi are să se ducă la pierzare. Şi locuitorii pământului ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este, şi va veni“ (Apocalipsa 17:8).

 

Prin contrast cu aceștia, cei care L-au primit pe Isus Christos ca Domn și au fost pecetluiți cu Duhul Sfânt, sunt acum cetățeni ai cerului și locuiesc de drept în locurile cerești „în Christos“:

 

„Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos“ (Filipeni 3:20).

 

„Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus“ (Efes. 2:4-7).

 

În vremea Necazului cel Mare și a Zilei Domnului, conflictul planetar se va transforma într-unul cosmic. „Locuitorii pământului“ sub puterea și influența lui Satan se vor declara conștient și deliberat împotriva cerului și a celor care locuiesc deja acolo:

 

„Şi tot pământul se mira după fiară. Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” I s-a dat o gură care rostea vorbe mari şi hule. Şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Ea şi-a deschis gura şi a început să rostească hule împotriva lui Dumnezeu, să-I hulească Numele, cortul şi pe cei ce locuiesc în cer“ (Apoc. 13:3b-6).

 

Fii sigur că vei face parte din cei acceptați și înălțați în cer și nu vei rămâne de partea lui Satan, a Antichristului și a Fiarei care va fi nimicită.

 

„Cea dintâi nenorocire a trecut. Iată că mai vin încă două nenorociri după ea“ (Apoc. 9:12).

 

Trâmbița a șasea – cei patru îngeri teribili!

Ioan urmărește progresul unor acțiuni legate de altarul ceresc. El ne-a vorbit despre tămâia de pe altar (Apoc. 8:1-4), de cărbunii de foc luați de pe altar și aruncați asupra pământului (Apoc. 8:5 – 9:12), iar acum ne vorbește despre un glas care iese din cele patru coarne ale altarului (Apoc. 9:13-14).

 

Primul lucru pe care-l vom vedea ca urmare a sunetului celei de a șasea trâmbițe este dezlegarea a patru mari demoni:

 

„Îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur care este înaintea lui Dumnezeu şi zicând îngerului al şaselea, care avea trâmbiţa: „Dezleagă pe cei patru îngeri, care sunt legaţi la râul cel mare Eufrat!” Şi cei patru îngeri care stăteau gata pentru ceasul, ziua, luna şi anul acela au fost dezlegaţi, ca să omoare a treia parte din oameni (Apoc. 9:13-15).

 

Este semnificativ că glasul care dă porunca vine din cele patru coarne ale altarului din cel de al treilea cer. Sub el stau sufletele celor martirizați sub persecuția lui Antichrist și cer răzbunare. Altarul harului și milei din Vechiul Testament a devenit astfel altarul răzbunării. El este plin de cărbuni aprinși care revarsă focul pedepselor asupra pământului. Ca și în cazul trâmbiței a cincea, pedeapsa celei de a șasea declanșează o pedepsire a locuitorilor pământului prin intermediul forțelor demonice.

 

Există un pasaj paralel în epistola către Evrei. El motivează pedepsele teribile care vor veni peste cei ce-L refuză pe Christos:

 

„Cine a călcat Legea lui Moise este omorât fără milă, pe mărturia a doi sau trei martori. Cu cât mai aspră pedeapsă credeţi că va lua cel ce va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului cu care a fost sfinţit şi va batjocori pe Duhul harului? Căci ştim cine este Cel ce a zis: „A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti!” Şi în altă parte: „Domnul va judeca pe poporul Său”. Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!“ (Evrei 10:28-31).

 

Acești oameni vor fi dați pe mâna Satanei. Harul s-a terminat. A venit judecata!

 

„Stai puțin!“ vei zice. „Ceva nu este logic! Înțeleg că Diavolul și îngerii lui sunt împotriva lui Dumnezeu și vrea să-i martirizeze și să-i chinuiască pe oamenii care s-au întors la Dumnezeu, dar de ce ar vrea El să-i chinuiască și să-i omoare pe ceilalți oameni de pe pământ, pe cei care i se împotrivesc lui Dumnezeu și, măcar aparent, sunt de partea lui?“

 

Răspunsul îl găsim tot în Biblie.

 

În primul rând, Diavolul știe care va fi soarta lui finală. Nu doar tu și cu mine știm lucrul acesta. Îl știe și el:

 

„Apoi va zice celor de la stânga Lui: ‘Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit Diavolului şi îngerilor lui!“ (Matei 25:41)

Această ființă care a fost odată în splendorile Muntelui lui Dumnezeu nu suporetă ideea că omul, această făptură inferioară făcută din praful pământului, va ajunge acolo unde el nu mai are acces. Satan îi urăște pe oameni cu o ură desăvârșită.  Una din revelațiile surprinzătoare pe care ni le-a dat Domnul Isus este că Satan a cerut de la Dumnezeu dreptul de a-i chinui până și pe creștini:

 

„Domnul a zis: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul“ (Luca 22:31).

În al doilea rând, Diavolul se poartă așa pentru că așa este natura lui pervertită, opusul a tot ce este bun, drept și … logic. Nu uitați că Fiul lui Dumnezeu a zis despre Diavol:

 

„Voi aveţi de tată pe Diavolul şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii“ (Ioan 8:44).

 

Cel rău se bucură să facă rău! cum zice și cel mai vechi proverb din Biblie: „‘Răul de la cei răi vine’, zice vechea zicală“ (1 Sam. 24:13).

 

În al treilea rând, Diavolul care acționează ca un turbat în cartea Apocalipsa știe că este deja înfrânt, că soarta lui este pecetluită și că mai are doar foarte puțini vreme. El vrea să se împlinească plenar în răutatea naturii lui pervertite:

 

„De aceea bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ceruri! Vai de voi, pământ şi mare! Căci Diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindcă ştie că are puţină vreme“ (Apoc. 12:12).

 

„Fiţi treji şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită“ (1 Petru 5:8)

 

Oamenii au obiceiul de a oferi unui condamnat la moarte ultima masă dinaintea execuției și omul comandă ceea ce-i place lui cel mai mult. În mod asemănător, Diavolul este lăsat să-și facă mendrele pe pământ, dar numai în limitele îngăduite de Dumnezeu, pentru ca toată omenirea și mai ales făpturile cerești să vadă cine este el de fapt și ce-i poate pielea.

 

„Oştirea lor era în număr de douăzeci de mii de ori zece mii de călăreţi; le-am auzit numărul. Şi iată cum mi s-au arătat în vedenie caii şi călăreţii: aveau platoşe ca focul, iacintul şi pucioasa. Capetele cailor erau ca nişte capete de lei şi din gurile lor ieşeau foc, fum şi pucioasă. A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa care ieşeau din gurile lor. Căci puterea cailor stătea în gurile şi în cozile lor. Cozile lor erau ca nişte şerpi cu capete şi cu ele vătămau“ (Apoc. 9:16-19).

 

Este interesant că și apostolul Petru ne vorbește în cea de a doua epistolă a sa despre închisoarea dracilor:

 

„Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată; dacă n-a cruţat El lumea veche, ci a scăpat pe Noe, acest propovăduitor al neprihănirii, împreună cu alţi şapte inşi, când a trimis potopul peste o lume de nelegiuiţi; dacă a osândit El la pieire şi a prefăcut în cenuşă cetăţile Sodoma şi Gomora, ca să slujească de pildă celor ce vor trăi în nelegiuire şi dacă a scăpat pe neprihănitul Lot, care era foarte întristat de viaţa destrăbălată a acestor stricaţi (căci neprihănitul acesta care locuia în mijlocul lor îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit din pricina celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite) – înseamnă că Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii cucernici şi să păstreze pe cei nelegiuiţi ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii: mai ales pe cei ce, în pofta lor necurată, umblă poftind trupul altuia şi dispreţuiesc stăpânirea“ (2 Petru 2:4-10).

 

Petru vorbește aici despre principiul judecății divine după dreptate, atrăgându-le atenția cititorilor lui că, deși întârzie, pedeapsa lui Dumnezeu pentru destrăbălare și păcat va fi necruțătoare. Parte din pedepsire va fi eliberarea acestor patru demoni teribili.

 

Al doilea lucru pe care-l declanșează sunetul celei de a șasea trâmbițe este întoarcerea morții. Pentru o vreme, în perioada celei de a cincea trâmbițe, Dumnezeu a închis locuința morților și, deși ar fi vrut să scape de chinurile teribile provocate de mușcăturile lăcustelor demonice, oamenii n-au putut muri. acum, a treia parte din omenire este omorâtă de oștirea celor 20 de milioane de făpturi demonice aflate sub comanda celor patru îngeri teribili: „A treia parte din oameni au fost ucişi de aceste trei urgii: de focul, de fumul şi de pucioasa care ieşeau din gurile lor“ (Apoc. 9:18).

 

Al treilea lucru interesant care este notat de apostolul Ioan este reacția locuitorilor pământului. Mare parte din ei, imensa lor majoritate vor continua să i se împotrivească lui Dumnezeu.

 

„Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mâinilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor de aur, de argint, de aramă, de piatră şi de lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor“ (Apoc. 9:20-21).

 

Atunci, ca și acum, cheia tuturor problemelor este pocăința. Ni se spune de două ori că locuitorii pământului n-au vrut să se pocăiască. Alternativa este foarte clară și categorică: pocăința sau pieirea. Uitați-vă și la capitolul 16. După ce au fost vărsate pe pământ primele patru potire ale mâniei divine ni se spune așa:

 

„Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare şi au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă“

 

După potirul al cincilea este scris:

 

„Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele şi nu s-au pocăit de faptele lor“ (Apoc. 16:11).

 

La fel și după cel de al șaselea potir:

 

„O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare“ (Apoc. 16:21).

 

Din pricina că au respins în mod repetat să se întoarcă la Dumnezeu cu pocăință, inimile lor s-au împietrit și au ales să i se închine balaurului, adică lui Satan.

 

„Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui“ (Apoc. 12:9).

 

„Şi au început să se închine balaurului, pentru că dăduse puterea lui fiarei. Şi au început să se închine fiarei, zicând: „Cine se poate asemăna cu fiara şi cine se poate lupta cu ea?” (Apoc. 13:4).

 

Aceasta este partea întunecată a monedei. Partea luminoasă este alta. Ceea ce este extraordinar în acest capitol nu sunt nici lăcustele demonice și nici cei patru îngeri teribili cu armatele lor inimaginabile. Ceea ce este cel mai extraordinar este această expresie din versetul 20:

 

„Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit … “ (Apoc. 9:20).

 

Pocăința sub pedepsele teribile era posibilă! Era chai de așteptat! Dumnezeu, autorul de fapt al acestei cărți, se miră că oamenii n-au apucat-o pe această cale. El este deziluzionat parcă, El este înșelat în așteptările Lui. Știam că „Bunatatea Lui de îndeamnă la pocăință“, dar acum vedem că și pedepsele cele mai aspre au scop tot pocăința. În cele mai negre zile din istoria omenirii, harul lui Dumnezeu există! Mâna Lui este întinsă și așteaptă. Iertarea este posibilă. Răsplata este pregătită!

 

După cum știm din imaginea mulțimii fără număr din capitolul 7 al Apocalipsei, chiar și pe durata Necazului cel Mare, vor fi mântuiți oameni de pe toată suprafața pământului. Asta mi se pare cel mai extraordinar fapt din acest capitol.

https://scripturile.wordpress.com/2019/11/21/apocalipsa-9/

 

 

@@@@@@@@@@

 

“…Fiindca stie ca are putina vreme”

 

“Vai de voi, pamant si mare ! Caci Diavolul s-a pogorat la voi cuprins de o manie mare, fiindca stie ca are putina vreme” ( Apocalipsa 12,12 )

 

     Marele Zid Chinezesc

 

     In indepartata China se afla una din cele mai grandioase constructii realizate de mana omului si considerata a fi una din minunile lumii: Marele Zid Chinezesc. Construit de imparatii chinezi pentru a apara tara de invazia mongolilor, Marele Zid are o grosime suficient de mare pentru a permite unei carute sa se deplaseze fara dificultati pe el. Constructia este atat de grandioasa incat este vizibila de pe Luna. Nu mai exista niciun alt obiect facut de mana omului care poate fi vazut de pe satelitul natural al Pamantului.

 

Totusi, in ciuda marimii si soliditatii sale, Marele Zid a fost un esec total. De ce ? Nu pentru ca ar fi avut vreun defect in proiectare sau constructie. Dimpotriva, el a fost bine gandit pentru a asigura protectia celor din interiorul sau. Nimeni nu se gandea ca ar fi fost posibil ca acest zid sa devina ineficient in apararea tarii.

 

In ciuda tuturor sperantelor pe care si le-au pus in aceasta grandioasa constructie, dusmanul a reusit totusi sa treaca dincolo de zid. Si aceasta fara sa-l darame si fara sa faca vreo spartura in el. Lucrul care a facut inutila mareata constructie a fost altul: dusmanul a mituit paznicii…

 

 

 

     “Marele Zid” al fiintei umane

 

Marele Zid Chinezesc este o ilustrare pentru ceea ce este fiinta umana. Conceput de Creator dupa un plan atat de complicat si inteligent incat cu greu poate fi inteles in liniiile lui generale de savantii lumii, omul este o adevarata fortareata, pregatita sa reziste celor mai inversunate atacuri venite din mediul in care traieste.

 

Inzestrata cu mecanisme fine de adaptare, fiinta umana poate sa faca fatza celor mai diferite situatii si schimbari care apar in viata. Desi pare atat de plapand si vulnerabil, omul are in el, sadita de Creatorul sau, o putere de rezistenta greu de imaginat. Cand suntem nevoiti sa trecem prin situatii extreme si incercari teribile, dupa ce acestea au trecut, noi insine ramanem uimiti de forta de rezistenta pe care Dumnezeu a asezat-o in fiinta noastra.

 

Insa dintre toate compartimentele care alcatuiesc fiinta umana, vointa poate fi considerata pe drept cuvant “marele zid chinezesc“ al omului. In afara de puterea creatoare a lui Dumnezeu si exceptand forta uriasa a pacatului, se pare ca pe pamant nu exista o putere mai mare ca acea a vointei.

 

Dumnezeu Insusi, marele Suveran al universului, respecta aceasta vointa chiar si atunci cand aceasta I se impotriveste. Principiul libertatii vointei este bine inscris pe paginile Bibliei:

 

“Iau azi cerul si pamantul martori impotriva voastra ca ti-am pus inainte viata si moartea, binecuvantarea si blestenul. Alege viata ca sa traiesti tu si samanta ta” ( Deuteronomul 30,19 ).

 

Insa, asemenea Marelui Zid Chinezesc din vremurile trecute, fortareata fiintei omenesti – vointa –  trebuie pazita. Un zid, o cetate, o fortareata, oricat ar fi de puternice, se cer pazite. La fel, vointa, oricat ar fi de puternica, acest lucru nu e suficient. Ea are nevoie de un “paznic”. Cine este “paznicul” vointei ? Constiinta.

 

S-au incercat multe definitii si s-au dat multe explicatii ale modului in care lucreaza aceasta, dar se pare ca inca nu se stie nimic despre constiinta. Pentru cel credincios, un lucru este cert: constiinta este “paznicul” credincios al fiintei umane, strajerul care da imediat alarma cand cel mai neinsemnat pericol se apropie de sufletul omului.

 

 

 

     “Vai de voi, pamant si mare !”

 

Dar ce legatura exista intre constiinta si “vaiul” din Apocalipsa 12,12: “Vai de voi, pamant si mare ! Caci Diavolul s-a pogorat la voi cuprins de o manie mare, fiindca stie ca are putina vreme” ?

 

La o privire superficiala, textul biblic nu prezinta niciun indiciu referitor la timpul sfarsitului. Dimpotriva, se pare ca el are o aplicatie generala, referindu-se la intreaga istorie a pamantului. Insa exista in acest verset o expresie care ne arata ca in vremea sfarsitului, inainte de incheierea definitiva a luptei dintre bine si rau, trebuie sa se intample ceva deosebit: “fiindca stie ca are putina vreme”.

 

Oare cunoaste Satana anul, ziua si ceasul in care lupta pe care o duce de mii de ani impotriva guvernarii lui Dumnezeu se va sfarsi ? Nicidecum ! El nu stie acest lucru, insa presimte apropierea sfarsitului luptei si implicit al propriului sfarsit. Acest simtamant al apropiatei infrangeri il face sa-si concentreze ultimele energii demonice in arta amagirii omului, “ca sa insele, daca va fi cu putinta, chiar si pe cei alesi” ( Matei 24,24 ).

 

Nu e greu sa tragem concluzia ca urmarea acestor eforturi staruitoare este inmultirea fara precedent a raului in lume cu patrunderea acestuia in cele mai intime compartimente ale fiintei umane, asa cum nu s-a intamplat in nicio epoca anterioara.

 

Nu imi propun sa patrund in labirintul din ce in ce mai intortocheat al raului, ci doar sa observam cateva din cele mai moderne arme de lupta pe care Satana le foloseste in aceste ultime zile ale marelui razboi inceput in cer si continuat pe pamant. Aici nu vorbim de o lupta pentru dominatia trupului, caci zilele sclaviei au trecut. Lupta se duce pe un alt front: castigarea vointei omului. De ce ? Pentru ca vointa este cea care hotararste, alege, iubeste, se inchina, se pocaieste, rezista sau cedeaza in fatza ispitei.

 

Raul patrunde in societate, familie si biserica dupa ce mai intai a patruns in minte. Necredinta, ateismul si materialismul patrund in sanul popoarelor dupa ce mai intai au patruns in mintea fiecarui om in parte. Batalia pentru castigarea vointei omului – aceasta este batalia zilelor sfarsitului. Ce face “paznicul” ? De partea cui va trece constiinta ? Ce arme foloseste Satana ca sa mituiasca acest “paznic” astazi, in secolul luminat al stiintei si tehnologiei ?

 

 

 

     Cand albul e numit negru si negrul e numit alb

 

Scriitorul italian Giovanni Papini a avut ciudata idee de a dovedi, intr-o lucrare ingenioasa, ca Diavolul nu merita intotdeauna sa i se atribuie o reputatie rea. Autorul merge pana acolo incat incearca sa dovedeasca faptul ca, intr-un anumit sens, Satana colaboreaza la salvarea omului in cadrul Planului de Mantuire. Aparitia acestei lucrari a dat nastere la numeroase controverse in randul autoritatilor bisericesti.

 

Cu toate acestea, Biserica Catolica s-a aratat foarte indulgenta fatza de fiul ei nonconformist. Contrar asteptarilor, Givanni Papini nu a fost excomunicat, iar cartea sa nu a fost trecuta pe lista cartilor interzise de biserica. Oare cum a fost posibil ca un autor al unor lucrari de inalta tinuta morala ( de ex. “Istoria lui Christos” ) a putut da nastere unei asemenea idei ? Sa fie vorba de o noua strategie a celui rau ?

 

Cazul lui Giovanni Papini nu este izolat. In Franta, un membru al Academiei Franceze a incercat sa-l reabiliteze public pe Iuda, prezentandu-l intr-o lumina atat de favorabila incat ucenicul tradator a devinit chiar simpatic ascultatorilor. Pledoaria in favoarea ucenicului tradator a fost atat de convingatoare, incat un ascultator s-a hotarat sa dea primului sau baietel numele lui Iuda.

 

Sosise timpul ca ucenicul Domnului Christos, ramas in istorie ca un simbol al tradarii, sa scape de reputatia pe care i-au facut-o cele doua milenii de istorie crestina. Sosise timpul ca oamenii  sa dea la o parte convingerile lor hranite din Scripturi si sa fie mai ingaduitori fatza de pacat. Poate ca Biblia si principiile ei sunt prea dure, prea stanjenitoare. Poate ca raul nu este atat de rau si poate ca, intr-o zi, omul va descoperi ca pacatul sau este cel mai mare bine pe care-l poate face.

 

Mergand pe firul acestei tendinte a lumii contemporane, nu ar trebui sa ne mire faptul ca intr-o zi vom afla despre Cain ca a fost un sfant care ar trebui canonizat, iar despre regina Izabela ca a fost o femeie dupa inima lui Dumnezeu.

 

Dincolo de ciudatenia acestor exemple, descoperim una din cele mai abile arme de lupta folosite de Diavol in zilele noastre: pervertirea constiintei umane. Adica mituirea paznicului credincios care trebuie sa pazeasca fortareata fiintei noastre. O constiinta pervertita, care nu se mai afla sub calauzirea Duhului Sfant, va avea o falsa scara a valorilor si va ajunge sa numeasca raul bine si binele rau. O constiinta pervertita este un paznic mituit care va inagadui dusmanului sa intre la orice ora din zi si din noapte in fortareata vointei omului.

 

“De fapt, raul nu e chiar atat de rau” – vrea sa-i convinga Diavolul pe oamenii veacului noastru. Pacatul ? O simpla prejudecata a Bibliei, invechita si inutila. De fapt, el nici nu exista, spun psihologii moderni. Acesta este noul drog pe care Satana vrea sa-l injecteze omenirii de azi.

 

Prevazand cu veacuri inainte aceasta stare de lucruri, Dumnezeu a lasat in Cuvantul Sau un avertisment puternic adresat celor ce incearca sa prezinte raul intr-o lumina favorabila:

 

“Vai de cei ce numesc raul bine si binele rau, care spun ca intunericul este lumina si lumina intuneric, care dau amaraciune in loc de dulceata si dulceata in loc de amaraciune” ( Isaia 5,20 ).

 

 

 

Cum se mituieste paznicul

 

Traim ultimele clipe ale istoriei pacatului, ultimele momente ale bataliei pentru castigarea mintii omului. Viata de toate zilele si experienta noastra personala ne arata ca Diavolul ne castiga de partea lui atunci cand reuseste sa schimbe ceva in mintea noastra, in convingerile noastre sanatoase. Care sunt caile folosite de el pentru a-si atinge scopul ? Sunt inepuizabile… Voi aminti doar cateva dintre ele:

 

1) Reclamele

 

Etichetele, ambalajele si reclamele au importanta lor in viata omului modern. Insa in lumea de azi, reclamele ne invadeaza viata din ce in ce mai agresiv, uneori prezentand raul sub cele mai atragatoare aparente. Daca nu oglindeste in mod fidel si onest realitatea, reclama poate fi una din cele mai abile forme de mituire a paznicului fiintei umane – constiinta.

 

Intr-o lume bantuita de vantul reclamelor zgomotoase si atragatoare, sfatul apostolului Pavel este cu atat mai pretios: “Cercetati toate lucrurile si pastrati ce este bun” ( 1 Tesaloniceni 5,21 ). Cu alte cuvinte: “Nu va lasati amagiti de aparente, ambalaje si etichete, ci cercetati miezul lucrurilor, primindu-le in viata doar pe cele cu adevarat de valoare vesnica.”

 

Viata este prea scurta si prea pretioasa pentru a o vinde pe pretul unor ambalaje atragatoare. Sufletul nostru are prea mare nevoie de Dumnezeu pentru a-i rapi acest privilegiu cu preocupari nefolositoare. Iar revenirea Domnului Christos este prea aproape pentru a ne permite sa ascultam toate vocile lumii, pentru a privi toate tablourile lumii, pentru a gusta toate placerile oferite de lume, fara riscul ca paznicul vointei noastre – constiinta – sa fie mituit.

 

     2) Mass-media

 

Toate mijloacele mass-media ( presa scrisa, televiziunea, radioul, internetul ) cunosc si folosesc din plin tehnicile de manipulare. Aceasta nu inseamna ca aceste mijloace sunt rele prin ele insele. Categoric, nu ! Insa este foarte important cine se afla in culise si cine dicteaza ce informatii sa ni se transmita prin mass-media.

 

Daca cei care gestioneaza aceste mijloace formatoare de opinie cad sub influenta puterilor raului ( fapt pe care beneficiarii de mass-media nu-l pot cunoaste ), este de la sine inteles ca ceea ce ne ofera aceasta va purta amprenta raului. Canale de televiziune prestigioase ca Discovery sau National Geographic, care au documentare de inalta calitate si cu un impact major asupra telespectatorilor, promoveaza din culise evolutionismul. Si atunci ne intrebam: Cine se afla in spatele cortinei ?

 

Pentru ca “paznicul” fiintei umane sa fie vigilent, el are nevoie de liniste. Imaginati-va un soldat care se afla in serviciul de garda, avand cu el un aparat de radio care functioneza neintrerupt si cu volumul la maxim, ascultand muzica rock. Cat de eficient va fi serviciul unui astfel de gardian ? Nu e greu sa ne imaginam… Cat de eficienta poate fi o constiinta bombardata zilnic, cateva ore pe zi, cu ceea ce ne ofera idolii tehnologiei moderne ?

 

Poetul englez T. S. Eliot, laureat al premiului Nobel, afirma ca televiziunea, patrunzand tot mai adanc in viata omului contemporan, distruge individualitatea spirituala, facand niste oameni standardizati. Toti privesc aceleasi emisiuni, toti primesc aceleasi sugestii, tuturor li se induc aceleasi emotii si toti isi formeaza morala dupa acelasi calapod.

 

Sociologii au descoperit ca in familiile in care exista televizor, ora culcarii este intarziata in medie cu 2 h, iar copiii americani raman in fatza televizorului sau computerului cam tot atatea ore cate le petrec la scoala.

 

     3) Artele

 

Creatorul a inzestrat fiinta umana cu sensibilitate, imaginatie si dragoste pentru frumos. Din aceste inzestrari s-au nascut artele care, la randul lor, au un impact deosebit asupra societatii. Teatrul, dar mai ales cinematograful – considerat a fi cea de-a saptea arta – sunt in mare masura responsabile de moralitatea societatii noastre prin mesajele transmise in ultimele decenii. Doar in ziua judecatii finale, cand Dumnezeu va trage linia si va scoate la lumina intregul adevar ascuns de ochii nostri, se va vedea uriasul impact pe care artele, in general, si cinematograful, in special, l-au avut asupra ultimelor generatii de oameni.

 

Un studiu facut in domeniul filmului arata ca violenta pe care o vedem in societatea de astazi isi are cauzele in filmele vizionate cu doua sau trei decenii in urma. Iata unul din cele mai eficiente mijloace folosite de Satana pentru a mitui paznicul fiintei umane – constiinta.

 

4) Hipnotismul

 

Spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, lumea pariziana cunostea fiorii unei noi descoperiri medicale. Medicul vienez Frantz Mesmer devenise celebru prin sedintele sale de magnetism. Acestea aveau, se pare, un mare succes in vindecarea mai multor boli. De fapt, ce facea renumitul medic vienez ?

 

Intr-o incapere putin luminata, in care patrundeau acordurile unei melodii placute, bolnavii erau aranjati pe mai multe randuri, tinandu-se de mana in jurul unui vas care continea pilitura de fier. Timp de ore intregi, Mesmer, imbracat in haine de matase de culoare violeta, se plimba printre bolnavi, magnetizandu-i cu ajutorul unor baghete metalice.

 

Deseori maestrul ii pironea cu privirea pe pacientii sai, facand diferite miscari cu begheta deasupra capului celor bolnavi. Semiintunericul din camera, acordurile muzicii, culoarea hainelor maestrului, privirea patrunzatoare a acestuia, toate aveau o influenta atat de puternica asupra bolnavilor, incat sub puterea sugestiei, multi dintre ei se considerau vindecati.

 

Au trecut de atunci mai mult de doua secole. Astazi practicile medicului vienez sunt date uitarii, insa Mesmer ramane in istoria medicinii drept unul dintre inaintasii uneia dintre cele mai fascinante ramuri ale practicii medicale – hipnotismul.

 

Probabil ca pentru unii va fi greu de sesizat legatura dintre hipnotism si subiectul in discutie. Insa trebuie stiut ca deja de peste opt decenii se practica interventii chirurgicale efectuate sub hipnoza, fara sa fie folosite anestezice. Ce este, de fapt, hipnoza ? Nimic altceva decat o imprumutare voita si constienta a mintii, vointei si facultatilor intelectuale de catre o persoana unei alte persoane.

 

“Imprumuta-mi mintea, ca sa indepartam gunoaiele si ea va functiona normal !” – era indemnul dat de un hipnotizator vindecator unui pacient in preajma unei sedinte de hipnotism. Iata cateva manifestari ale starii de hipnoza:

 

– Cel hipnotizat nu simte nevoia sa ia vreo decizie  si nu are spirit de initiativa. El devine o persoana pasiva care actioneaza doar la indemnurile si sugestiile venite din afara.

 

– El reactioneaza doar la comenzile primite de la hipnotizator. Nicio alta comunicare nu este posibila, decat prin intermediul celui caruia i s-a imprumutat vointa.

 

– Cel aflat sub hipnoza accepta situatii pe care in viata de toate zilele le-ar refuza. La sugestia hipnotizatorului, el poate incerca sa culeaga pere dintr-un cuier, va mirosi o coada de matura, crezand ca are in mana un buchet de trandafiri, va sta timp indelungat in pozitii incomode, etc.

 

– Pentru cel hipnotizat, lucrurile absente devin prezente, cele prezente dispar si cele ireale devin reale. Uneori, cel aflat sub hipnoza accepta situatii care contrazic orice logica.

 

– Cel ce isi imprumuta vointa pe calea hipnozei isi pierde orice interes fatza de ceea ce se intampla in jurul lui. El nu mai are capacitatea morala de a se opune imprejurarilor neplacute si nu simte nevoia sa intreprinda vreo actiune.

 

– In hipnoza, se pierde notiunea timpului: intervalele scurte de timp devin lungi si invers.

 

In concluzie, cel hipnotizat nu mai este el insusi, ci un simplu robot humanoid, usor manevrabil, un sclav al vointei altei persoane, un rob al puterilor intunericului. Din nefericire, hipnotismul patrunde tot mai mult in lumea medicala a zilelor noastre, promitand interventii chirurgicale fara anestezie, nasteri fara durere, rezolvarea conflictelor sufletesti, imbunatatirea memoriei si multe altele.

 

Dar care este pretul ?  Predarea vointei si mituirea paznicului fiintei noastre – constiinta. Si daca paznicul este mituit, cine poate sa prevada dezastrul pe care-l va produce dusmanul aflat dincolo de zidurile fiintei noastre ?

 

Una din cele trei ispite cu care Diavolul L-a asaltat pe Domnul Iisus in pustie a facut aluzie tocmai la aceasta predare constienta a vointei:

 

“Diavolul L-a suit pe un munte inalt, I-a aratat intr-o clipa toate imparatiile pamantului si I-a zis: “Tie iti voi da toata stapanirea si slava acestor imparatii, caci mie imi este data si o dau oricui voiesc. Dar daca Te vei inchina inaintea Mea, toata va fi a Ta.” Drept raspuns Iisus i-a zis: “Inapoia Mea, Satano ! Este scris: “Sa te inchini Domnului Dumnezeului tau si numai Lui sa-I slujesti !” ( Luca 4,5-8 ).

 

A te inchina inseamna in primul rand a supune vointa ta vointei altcuiva. Dar cine altcineva din acest univers are dreptul la acest lucru decat Cel care ne-a dat fiinta, care ne iubeste pana la sacrificul suprem si care este Creatorul nostru ?

 

Hipnotismul este una din cele mai moderne arme de lupta pe care Diavolul le foloseste pentru castigarea mintii omului. Poate ca oferta este mare si atragatoare, dar care este pretul ? Pretul este urias, caci nu poate fi dezastru mai mare pentru un om decat ca sa-si piarda identitatea, sa nu mai aiba vointa proprie si sa nu mai poata avea putere de decizie ?

 

Pentru un copil al lui Dumnezeu nu poate fi o pierdere mai mare decat aceea de a-si preda  vointa in mainile puterilor intunericului, despartindu-se pentru totdeauna de Creatorul si Mantuitorul sau.

 

 

 

     Concluzii

 

Marele Zid Chinezesc este considerat una din minunile lumii. El avea menirea sa asigure linistea si siguranta unui popor in plina civilizatie infloritoare. Asa cum a iesit din mainile Creatorului ei, fiinta umana este una din minunile Creatiei. Savantii raman uimiti cand, incercand sa atinga cu degetul oceanul nesfarsit al cunoasterii, observa atata complexitate, intelepciune, ordine si logica in planul dupa care a fost alcatuit omul.

 

“Te laud ca sunt o faptura asa de minunata. Minunate sunt lucrarile Tale si ce bine vede sufletul meu lucrul acesta” – spune David intr-unul dintre Psalmii sai ( Psalmul 139, 14 ).

 

Totusi, asemenea Imperiului Chinez de alta data, fiinta umana cu tot universul ei interior a fost cotropita de dusman. De ce ? Deoarece pentru un moment paznicul ei – constiinta – s-a lasat mituita de vorbele inselatoare ale sarpelui din Eden: “Veti fi ca Dumnezeu” ( Geneza 3,5 ).

 

De atunci, din acel moment tragic pentru rasa umana, cete intregi de demoni au patruns, generatie dupa generatie, in toate ungherele fiintei umane, distrugand chipul lui Dumnezeu din om, devastand gradinile parfumate ale unui caracter nobil si raspandind otrava nimicitoare a pacatului. Putreziciunea era prea mare pentru ca omul sa mai poata face ceva pentru sine. Ea ii cuprinsese intreaga fiinta fizica, morala si spirituala. De aceea, a fost nevoie ca Creatorul, in marea Sa dragoste sa gaseasca o solutie pentru a-l elibera pe om din sclavia in care ajunsese.

 

Iar solutia a fost Iisus Christos care, prin oboseala Lui ne-a redat odihna, prin lacrimile Sale ne-a redat fericirea si zambetul, prin batjocurile suportate pe nedrept ne-a redat demnitatea si prin moartea Sa pe cruce ne-a redat dreptul la viata. La viata vesnica…

 

Daca Diavolul incearca sa forteze zidul vointei omului, sau sa mituiasca paznicul ei – constiinta – Iisus procedeaza cu totul altfel cu noi: “Iata, Eu stau la usa si bat” – spune Mantuitorul. “Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el si el cu Mine” ( Apocalipsa 3,20 ).

 

Ce alta dovada mai doresti cu privire la dragostea lui Dumnezeu fatza de om ? Ce respect mai profund poate exista decat acela pe care Creatorul il manifesta fatza de liberul arbitru al creaturilor Sale ?

 

Traim ultimele clipe ale istoriei acestui pamant. Semnele timpului prezise in Biblie se implinesc sub ochii nostri, chiar daca uneori suntem prea neglijenti pentru a le discerne. In cer se aud deja pasii convoiului ceresc care-L insoteste pe Domnul nostru. Iisus va reveni curand. Esti pregatit ? Ce-ti face “paznicul“ ? Constiinta este inca treaza, respingand toate incercarile de mituire ale Diavolului, sau s-a lasat demult ademenita de ofertele lui amagitoare ?

 

Acum, cand el incearca disperat sa-ti castige vointa prin cele mai subtile si amagitoare momeli, iti mai poti permite sa pierzi clipe, zile si ani pretiosi din viata cu lucruri inutile ? Marele Zid exista in fiecare dintre noi. Trebuie doar sa veghem si sa-l pazim.

 

Lori Balogh

 

 

 

 

@@@@@@@@@@

 

@@@@@@@@@@@@@

 

Noul Testament / Romani / Epistola către Romani / Capitolul 6

Capitolul 6

1. N. Darby

 

Morţi faţă de păcat şi îngropaţi împreună cu Hristos prin botez

 

Dar, din nefericire, perversitatea cărnii poate găsi ocazie pentru păcatul pe care îl iubeşte, chiar şi în această slăvită răscumpărare împlinită prin har, care pune dreptatea lui Dumnezeu şi persoana ultimului Adam în locul păcatului şi a persoanei primului. Dacă prin ascultarea Unuia singur am fost făcuţi drepţi şi fiindcă harul s-a înmulţit, atunci să păcătuim, ca să se înmulţească harul, căci aceasta nu va afecta dreptatea, ci doar va proslăvi acest belşug de har. Este aceasta învăţătura apostolului? Sau o consecinţă legitimă a ei? Nicidecum! Învăţătura este că noi suntem aduşi în prezenţa lui Dumnezeu prin moarte, în virtutea lucrării pe care Hristos a împlinit-o şi prin faptul că avem parte în această moarte. Putem trăi în păcatul faţă de care am murit? Ar însemna să ne contrazicem singuri. Nu, ci, fiind botezat pentru (către) Hristos (în numele Lui, ca să am parte cu El, potrivit cu adevărul conţinut în descoperirea pe care o avem despre El), sunt botezat pentru (către) a avea parte în moartea Lui, căci prin aceasta posed dreptatea în care El este înfăţişat înaintea lui Dumnezeu, şi eu în El. Însă El a murit pentru păcat. A sfârşit-o cu el pentru totdeauna. Când a murit, El, Cel care n-a cunoscut păcatul, a ieşit din starea caracterizată de carne şi sânge, căreia în noi îi era ataşat păcatul şi în care noi ne aflam ca păcătoşi; în această stare, separată însă de păcat, Cel fără păcat, în asemănarea cărnii păcătoase şi ca jertfă pentru păcat, a fost făcut păcat pentru noi1. Prin urmare, noi am fost îngropaţi cu El prin botezul pentru moarte (versetul 4), intrând în ea prin botezul care o reprezintă, cu scopul ca, aşa cum Hristos a fost înviat dintre cei morţi prin slava Tatălui, noi să umblăm în înnoire de viaţă. Într-un cuvânt, beneficiez de această dreptate divină şi perfectă prin faptul că am parte de moartea faţă de păcat; prin urmare, este imposibil să trăiesc în el. Aici nu se vorbeşte despre îndatorire, ci despre natura lucrului în sine. Nu pot muri faţă de un lucru, ca să trăiesc în el. Învăţătura însăşi respinge ca pe un nonsens absolut acest argument al cărnii, care sub pretenţia dreptăţii nu recunoaşte nevoia noastră de har2.

 

1 Acest aspect nu face referire la purtarea păcatelor; acela este subiectul primei părţi a epistolei. Starea în care cu toţii ne aflam, ca rasă, era aceea a lui Adam căzut. Hristos, Cel fără păcat, a stat înaintea lui Dumnezeu pentru noi, ca Înlocuitor, şi de asemenea pentru slava lui Dumnezeu, revendicând-o în întregime; cu alte cuvinte, ca jertfă, El a fost făcut păcat, a suferit părăsirea de către Dumnezeu şi, proslăvindu-L, a murit faţă de întreaga stare în care ne aflam şi în care, făcut păcat, El a stat pentru noi înaintea lui Dumnezeu. Această lucrare, deşi făcută pentru om, nu mă îndoiesc că merge mai departe de mântuirea noastră. El S-a arătat să înlăture păcatul jertfindu-Se pe Sine. El ridică, ca Miel al lui Dumnezeu, păcatul lumii. Jertfa Sa este temelia stării cerului şi a pământului nou în care locuieşte dreptatea.

 

2 Remarcaţi că aici nu suntem văzuţi ca înviaţi împreună cu Hristos; faptul că cel credincios este văzut în această epistolă ca aflându-se pe acest pământ, deşi viu în Hristos şi îndreptăţit, este folosit ca temei pentru practică şi umblare.

 

Învierea lui Hristos; caracterul vieţii noi prin El

 

Caracterul acestei vieţi noi, în care ne-a adus învierea lui Hristos, este prezentat aici într-un fel izbitor. Hristos Îl proslăvise în mod desăvârşit pe Dumnezeu prin moartea Sa; de asemenea, chiar în evenimentul morţii, El a fost Fiul Dumnezeului celui viu. Deci nu numai că El nu a putut fi ţinut de moarte din pricina a ceea ce reprezenta Persoana Lui, dar învierea Sa a fost de asemenea o necesitate a slavei lui Dumnezeu Tatăl. Dumnezeu a fost obligat, ca să zicem aşa, de însăşi slava Lui să facă acest lucru (să-L învie pe Hristos), exact aşa cum Hristos proslăvise totul: dreptatea Lui, dragostea Lui, adevărul Lui şi puterea Lui. Slava Sa cerea ca Cel care fusese credincios să nu fie stăpânit de moarte, în timp ce calitatea Lui de Tată nu putea îngădui ca Fiul să rămână în robia plăţii păcatului şi a puterii vrăjmaşului. Strălucirea slavei lui Dumnezeu în om a fost, ca să zicem aşa, datoria lui Dumnezeu faţă de Hristos şi de asemenea cerinţa slavei Sale ca Dumnezeu şi Tată. Hristos a fost înviat dintre cei morţi prin slava Tatălui. A fost implicat aici tot ceea ce reprezintă Tatăl, care a intervenit pentru a-I oferi lui Isus triumful învierii, al biruinţei asupra morţii, conferind astfel actului învierii strălucirea propriei Sale slave. După ce am intrat în această nouă poziţie, acesta este modelul – caracterul – acestei vieţi pe care o trăim înaintea lui Dumnezeu*.

 

* Într-adevăr, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt au fost cu toţii angajaţi în învierea lui Hristos. Domnul a ridicat templul trupului Său în trei zile, a fost adus la viaţă prin Duhul şi a fost înviat prin slava Tatălui.

 

Fără această manifestare în Hristos, Dumnezeu, deşi dăduse mărturii despre puterea şi bunătatea Lui, ar fi rămas acoperit de văl şi ascuns. În Hristos cel proslăvit acum, Centrul tuturor planurilor lui Dumnezeu, putem privi slava Domnului cu faţa descoperită, iar orice gură a celor ai Lui mărturiseşte că El este Domn spre slava lui Dumnezeu şi Tatăl.

 

Viaţa noastră trebuie să fie reflectarea practică a acestei slave a Domnului din cer. Puterea care ne aduce în unire cu El în acest loc, şi care lucrează în noi, este arătată la sfârşitul primului capitol din Efeseni. Acolo însă se introduce învierea noastră cu Hristos. Aici este vorba de învierea lui Hristos, de doctrina despre ea, de ea în sine însăşi şi de consecinţele şi aportul ei moral în ce priveşte trăirea individuală pe acest pământ, cu privire la relaţia credinciosului, ca persoană responsabilă, cu Dumnezeu. Este o viaţă cu totul nouă. Noi suntem vii pentru Dumnezeu prin El.

 

Învierea este consecinţa morţii împreună cu Hristos

 

Identificaţi fiind astfel cu El în asemănarea morţii Sale, vom intra de asemenea şi în cea a învierii Lui. Vedem aici că învierea este o consecinţă pe care apostolul o deduce ca pe un fapt, nu ca pe o participare mistică în lucrul respectiv; ştiind acest lucru mai întâi (care reprezintă temelia pentru tot), anume că omul nostru cel vechi este răstignit cu Hristos, astfel încât trupul păcatului să fie nimicit, ca să nu mai fim robiţi păcatului. El priveşte totalitatea şi sistemul păcatului într-un om ca pe un trup ce este anihilat prin moarte; voinţa lui este judecată şi nu mai are stăpânire peste noi. Căci cine a murit este eliberat* de păcat. Păcatul nu-i mai poate fi imputat ca un lucru care există într-un om viu şi responsabil. Prin urmare, fiind astfel morţi împreună cu Hristos – în ce priveşte mărturisirea, prin botez; în ce priveşte realitatea, prin faptul că Îl avem ca viaţă pe Cel care a murit – credem că vom şi trăi împreună cu El; noi aparţinem celeilalte lumi, acolo unde El trăieşte în înviere. Avem parte de energia vieţii în care El trăieşte; credem aceasta, ştiind că Hristos, fiind înviat dintre cei morţi, nu mai moare. Biruinţa Lui asupra morţii este completă şi finală; moartea nu mai are stăpânire asupra Lui. Acesta este motivul pentru care noi suntem siguri că vom fi înviaţi, anume biruinţa Sa completă asupra morţii, moarte în care El a intrat în har pentru noi. Prin credinţă noi am intrat în ea împreună cu El, avându-ne partea în ea potrivit cu a Lui. Puterea vieţii de dragoste a fost aceea care L-a dus acolo. Murind, El a murit pentru (faţă de) păcat. A ales să coboare chiar în moarte pentru a putea satisface slava lui Dumnezeu. Până la moarte, şi chiar în moarte, El a avut de-a face cu păcatul – deşi aşa ceva nu a existat în El – şi cu ispita; însă la cruce a terminat cu el pentru totdeauna. Noi murim faţă de păcat participând în moartea Sa. Consecinţa – prin slava Tatălui – este învierea. Acum deci, „în ce a murit, el a murit pentru păcat o dată pentru totdeauna; iar în ce trăieşte, trăieşte pentru Dumnezeu“.

 

* Cuvântul este „îndreptăţit“. Aici vedem cu claritate diferenţa importantă dintre păcat şi păcate: nu poţi acuza de păcat pe un om mort. El nu mai are voinţă stricată, nici pofte rele. Se poate ca el să fi comis multe păcate câtă vreme a fost în viaţă, de care poate fi sau nu îndreptăţit. Însă nu-l poţi acuza de păcat. Şi, aşa cum am văzut, de la Romani 5:12 avem de-a face cu păcatul – cu starea omului – nu cu păcatele.

 

Vii pentru Dumnezeu prin Cel care a înviat

 

Astfel El nu mai are nimic de-a face cu păcatul. El trăieşte fără ca viaţa Lui să facă referire la altceva, decât la Dumnezeu. În ce trăieşte, viaţa Sa este în relaţie doar cu Dumnezeu*. Prin urmare, şi noi trebuie să ne socotim – fiindcă este prin credinţă! – morţi faţă de păcat şi vii pentru Dumnezeu, neavând niciun alt obiect în viaţă decât Dumnezeu, în Hristos Isus. Trebuie să mă consider mort, am dreptul să fac aşa, fiindcă Hristos a murit pentru mine. Şi, fiind acum viu pentru totdeauna faţă de Dumnezeu, trebuie să mă consider ca ieşit, prin viaţa pe care o trăiesc prin El, din păcatul faţă de care am murit. Fiindcă Acesta este Hristosul pe care eu Îl cunosc, nu un Hristos viu pe acest pământ şi în legătură cu mine potrivit naturii în care trăiesc aici. În această natură sunt dovedit a fi păcătos şi incapabil de o relaţie adevărată cu El. Hristos a murit pentru mine ieşind din viaţa pe care a trăit-o pe acest pământ şi a intrat, prin înviere, într-o stare nouă de viaţă, aflată în afara celei dintâi. În acea stare nouă Îl cunosc acum, şi nu-L pot cunoaşte astfel decât fiind credincios. Am parte în moarte şi în viaţă prin Acela care este înviat. Beneficiez de îndreptăţire prin credinţă, acea îndreptăţire care vine în urma faptului că am parte cu Hristos mort şi înviat, fiind deci prin credinţă mort faţă de păcat.

 

* Aceasta este o expresie minunată. În ce priveşte credincioşia, viaţa Sa a fost cheltuită pentru Dumnezeu, El a trăit pentru Dumnezeu. Însă acum viaţa Lui nu cunoaşte nimic altceva decât Dumnezeu.

 

A te socoti mort şi consecinţele acestui fapt

 

În aceasta constă diferenţa esenţială cuprinsă în această parte a epistolei. Nu că Hristos Şi-a vărsat sângele pentru păcatele noastre, ci că am murit împreună cu El. Există un sfârşit, pentru credinţă, al stării şi poziţiei noastre în carne. Hristosul care a devenit viaţa noastră a murit şi, fiind vii prin El, ceea ce El a realizat ne aparţine nouă; deci trebuie să accept că şi eu am murit. Mă socotesc mort*. Apostolul trage apoi concluzia evidentă: „Deci păcatul să nu domnească în trupul vostru muritor“. Nu mai oferiţi mădularele voastre ca unelte ale păcatului faţă de care sunteţi morţi prin Hristos, ci, ca vii din morţi, daţi mădularele voastre ca unelte ale dreptăţii lui Dumnezeu faţă de care sunteţi vii. Trupul constituie acum doar unealta vieţii divine, iar noi suntem liberi să-l folosim ca atare. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra noastră, deoarece nu suntem sub lege, ci sub har. Aici nu este vorba de principiu, ci de putere. În principiu suntem morţi faţă de păcat, potrivit credinţei; în practică el nu are nicio putere asupra noastră. Observaţi de asemenea că izvorul puterii practice de a birui păcatul nu se află în lege, ci în har.

 

* Să notăm aici că în Epistola către Romani nu se spune că suntem înviaţi împreună cu Hristos. Învierea împreună cu Hristos conduce în mod necesar la unirea cu El, care reprezintă caracteristica epistolei către Efeseni. Trebuie însă să remarcăm că moartea şi învierea nu au niciodată aplicaţie la starea cerească, ci reprezintă starea subiectivă, experimentală. În Efeseni, fiind morţi în păcate, suntem luaţi, aduşi la viaţă şi aşezaţi în Hristos, aşa cum El Însuşi a fost înviat şi aşezat în slavă mai presus de ceruri; avem în mod simplu doar lucrarea lui Dumnezeu. Aici, în Romani, problema se pune în mod individual: suntem vii în El. Vom avea parte în învierea Sa, în timp ce acum umblăm în noutatea vieţii. Totul este personal şi practic; omul, aşa cum am văzut, este privit ca trăind pe acest pământ.

 

Dreptatea practică; eliberaţi de păcat şi făcuţi robi ai lui Dumnezeu

 

Acum este adevărat că, nemaifiind sub lege, regula sub care ne aflăm nu mai este cea a imputării păcatului, ci a neimputării lui. Este acesta un motiv ca să păcătuim? Nu! În spatele acestor lucruri există o realitate. Noi suntem robi lucrului de care ascultăm. Păcatul conduce la moarte; ascultarea, la dreptate practică. Beneficiem acum de principiul mai larg al unei noi naturi şi al harului, nu de aplicarea unei reguli exterioare la o natură care nu era, şi nu putea fi, supusă ei. Iar acum romanii, care se aflaseră în acea stare, dădeau mărturie despre justeţea argumentului apostolului prin faptul că umblau în adevăr. Eliberaţi de sclavia păcatului, ei deveniseră (ca să folosim limbajul omenesc) sclavi ai dreptăţii, iar acest lucru nu se termina aici; dreptatea practică se desfăşura prin punerea deoparte a întregii lor fiinţe pentru Dumnezeu, înaintând tot mereu în înţelegerea acestui act. Ei erau ascultători în diverse lucruri, însă roada era sfinţirea, o capacitate spirituală prin care erau separaţi de rău către o tot mai profundă cunoaştere a lui Dumnezeu1. Păcatul nu producea nicio roadă de acest gen, ci se sfârşea cu moartea; însă acum, fiind eliberaţi de el şi devenind robi ai lui Dumnezeu – adevărata dreptate a ascultării, ca cea a lui Hristos Însuşi – ei aveau ca rod sfinţenia, iar ca sfârşit, viaţa veşnică. Căci plata păcatului era moartea, însă darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică prin Isus Hristos, Domnul nostru. Această viaţă însemna trăirea pentru Dumnezeu, iar aşa ceva nu poate însemna păcat; totuşi înseamnă har. Aici apostolul, al cărui subiect este dreptatea juridică înaintea lui Dumnezeu, se apropie de felul în care apostolul Ioan prezintă lucrurile şi îşi leagă doctrina de cea din prima epistolă a acestuia, care se ocupă acolo de învăţătura despre ispăşire şi acceptare când vorbeşte despre comunicarea vieţii. Apelul este cu totul minunat pentru un om eliberat cu adevărat, care se bucură de acea libertate a harului, fiind mort faţă de păcat. El este complet pus în libertate prin moarte. Cui i se va da rob acum? Căci acum este liber; se va da el rob păcatului? Apelul este cu adevărat nobil2.

 

1 Compară cu Exod 33:13 .

 

2 Să notăm că acest apel nu este către păcătoşi, aşa cum este folosit câteodată, ci către cei deja eliberaţi.

 

 Epistola către Romani

Capitolul 5

Capitolul 7

Capitolul 8

ÎNAINTE

Capitolul 7

https://comori.org/noul-testament/romani/epistola-catre-romani/capitolul-6-8

Despre comunism şi întuneric