Răsfugul alb – Agalaxia contagioasă a oilor şi caprelor; Prevenirea imbolnavirilor la animale si pasari in perioada cu temperaturi scazute; Obezitatea la animale; Profilaxia si combaterea rozatoarelor; Masuri pentru prevenirea si combaterea zoonozelorRețeaua și Revoluția: cum au fost ascunși criminalii… „Înainte de a muri Ceauşescu, a murit Vasile Milea”. Mărturii de la înmormântarea la care riscai să te trezeşti cu un glonte în cap… Despre crimele şi criminalii revoluţiei. Şi despre noi… Decembrie 1989: lovitura de stat și revoluția … Virgil Magureanu: In ’89 am avut o lovitura de stat militara organizata de KGB si CIA. Se stia din anii ’70 ca Ion Iliescu va fi succesorul lui Ceausescu… Dezvăluiri CUTREMURĂTOARE despre LOVITURA DE STAT dată de ASASINUL Iliescu! „Ne amăgim dacă credem că cineva poate să conducă o ţară fără Dumnezeu şi fără Carte”… Din criză-n criză, până ne crizăm cu totul… „Dacă înţelegeţi acest secret, puteţi fi fericiți 24 de ore pe zi…” Perversitatea profeţiei bolşevicului Silviu Burcan despre cei 20 ani de democraţie…Brucan a greşit cu 10 aniBlestemul generaţiilor, de Wayman Mitchell; De ce a blestemat Isus smochinul, care mai apoi s-a uscat? Cuvântul lui Dumnezeu despre antichrist şi fiara apocaliptică; Originea Lui Satan, “Tatăl Minciunii”;  Psalmul 103;13. Cum se indura un tata de copiii lui, …Uitati-va cu bagare de seama la caile voastre! 14. Hagai… Cifrul spiritual al cifrelor… Lucifer – Satanah – Diabolos… Amintiri neplacute – Zaharia 1:1-6… Cum vede Dumnezeu păcatul… 10. A.T.Jones despre curățirea sanctuaruluiPăcatul Cetății… Ce asteapta Dumnezeu de la mine ? 

Blestemul generaţiilor, de Wayman Mitchell

Blestemul generaţiilor

Familia Kennedy are un trecut foarte interesant. Joe Kennedy făcea contrabandă cu rom în timpul Prohibiţiei[1]. El era tatăl lui John F. Kennedy care a fost asasinat după ce a devenit preşedintele Statelor Unite. Unul din fiii lui Joe, Joe Jr., a fost omorât în al doilea război mondial, şi o fiică, Rosemary s-a născut retardată. Edward Kennedy şi-a rupt coloana într-un accident de avion. Bobby Kennedy a fost asasinat în Los Angeles, California, când candida la preşedenţie. Edward Kennedy a sărit cu maşina de pe un pod şi a înecat-o astfel pe Mary Joe Kopechne în circumstanţe dubioase. Lucrul acesta a adus o pată reputaţiei lui pe care n-a putut s-o şteargă niciodată. Unul din fiii lui Edward, s-a îmbolnăvit de  cancer osos când era adolescent. Fiul lui Bobby Kennedy, David, a murit din cauza unei supradoze de droguri într-o cameră de motel. Toate aceste întâmplări nefericite au făcut mulţi oameni să presupună că există un blestem asupra familiei Kennedy. Biblia vorbeşte despre blesteme de familie.

În cartea Iosua vedem copiii lui Israel care urmau să cucerească cetatea Ierihonului şi să nu lase nici un inamic viu acolo. Era un oraş blestemat – fiecare lucru era însemnat pentru judecata lui Dumnezeu. Iosua 6:26 spune: „Atunci a jurat Iosua, şi a zis: „Blestemat să fie înaintea Domnului omul care se va scula să zidească din nou cetatea aceasta a Ierihonului! Cu preţul întâiului său născut îi va pune temeliile şi cu preţul celui mai tânăr fiu al lui îi va aşeza porţile!”

1 Împăraţi 16:34 spune finalul poveştii: „Pe vremea lui, Hiel din Betel a zidit iarăşi Ierihonul; i-a pus temeliile cu preţul lui Abiram, întâiul lui născut, şi i-a pus porţile cu preţul lui Segub, cel mai tânăr fiu al lui, după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin Iosua, fiul lui Nun.”

Aici avem un indiciu fascinant despre blestemele de familie.

Cartea Geneza povesteşte despre un bărbat şi o femeie care au fost puşi în grădină de Dumnezeu. Ei nu au ascultat Cuvântul lui Dumnezeu şi au păcătuit, şi păcatul lor a adus un blestem care se găseşte în Geneza 3:14-19. Aici sunt implicate trei personaje: Adam, soţia lui, Eva şi şarpele.

Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece, şi să mănânci ţărână.Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul.”Femeii i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii, şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.”Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el”, blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp. În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti, şi în ţărână te vei întoarce.”

Aici este începutul blestemului peste familia omului.

Romani 5:12, 17, 19 spune: “De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…17. Dacă deci, prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel unul singur, care este Isus Hristos!) 19. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.”

Când Adam a păcătuit şi a fost blestemat, blestemul nu a venit numai asupra lui, ci a început să-i afecteze şi pe urmaşii lui. În Exod 20:5 găsim o afirmaţie care este folosită de şapte ori în Biblie: “Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc.” Istoria arată că există blesteme care vin asupra unor grupuri de oameni şi se transmit de-a lungul timpului, din generaţie în generaţie.

În Iosua 7, Dumnezeu le spune copiilor lui Israel că Ierihonul trebuie pus deoparte pentru El. Li se spune: „Nu veţi lua aurul şi argintul pentru că sunt închinate Domnului. Nu vei lua turme sau pradă. Toate sunt consacrate judecăţii lui Dumnezeu.”

Acan decide că Dumnezeu nu vorbeşte serios aici şi ia o manta babiloniană, aur şi argint. Rezultatul acestui lucru este că toţi copiii lui Israel au fost pedepsiţi pentru păcatul pe care l-a făcut Acan. Acan, argintul, aurul, fiii şi fiicele lui, boii, măgarii şi oile au fost toţi scoşi afară şi blestemaţi. Povestea lui Acan este un exemplu puternic despre cum poate păcatul unui singur om să afecteze o familie întreagă.

Pentru oamenii din vechime, binecuvântările şi blestemele erau nişte factori foarte importanţi pentru bunăstarea lor. Când peste o familie venea o binecuvântare, o putere supranaturală începea să stabilească cursul vieţii lor şi vieţilor următoarelor generaţii. Când venea un blestem, ei înţelegeau că începe să lucreze o altă forţă. De multe ori aceste blesteme implicau folosirea incantaţiilor, magiei şi diferitelor tipuri de vrăji. Pentru a înţelege problema multor familii din ziua de azi trebuie să înţelegem că aceste probleme trec dincolo de generaţia în care trăim acum şi îşi au rădăcina în vechime. Lucrurile care se întâmplă astăzi sunt uneori efectul păcatelor făcute de generaţiile trecute care continuă să afecteze şi vieţile noastre.

Esenţa unui blestem

Vechiul Testament este foarte exact în ce priveşte esenţa blestemelor şi putem descoperi multe lucruri interesante în el. Deuteronom 27:20-23 ne spune:

„Blestemat să fie cel ce se va culca cu nevasta tatălui său, căci ridică învelitoarea tatălui său! – Şi tot poporul să răspundă: „Amin!” Blestemat să fie cel ce se va culca cu vreo vită oarecare! – Şi tot poporul să răspundă: „Amin!” Blestemat să fie cel ce se va culca cu sora sa, fiica tatălui său sau fiica mamei sale! – Şi tot poporul să răspundă: „Amin!” Blestemat să fie cel ce se va culca cu soacra sa! – Şi tot poporul să răspundă: „Amin!”

În versetul 15 citim: „Blestemat să fie omul care va face un chip cioplit sau un chip turnat, căci este o urâciune înaintea Domnului, un lucru ieşit din mâini de meşter, şi care-l va pune într-un loc ascuns! – Şi tot poporul să răspundă: „Amin!”

Levitic 18:22-23 afirmă: „Să nu te culci cu un bărbat cum se culcă cineva cu o femeie. Este o urâciune. Să nu te culci cu o vită, ca să te pângăreşti cu ea. Femeia să nu se apropie de o vită, ca să curvească cu ea. Este o mare mişelie.”

Dumnezeu spune că aceste lucruri sunt o urâciune înaintea Lui. Zoofilia, homosexualitatea, idolatria, a avea copii nefiind căsătorit (nelegitimitate) sunt lucru care aduc un blestem peste cei care le practică. Acestea nu sunt toate motivele pentru blesteme, dar sunt unele din rădăcinile lor.

De asemenea, implicarea în vrăjitorie aduce un blestem. Table Ouji, globuri de cristal, cititul în palmă, analizarea scrisului, iridologia, reflexologia, acupunctura, spiritismul, ghicirea, vindecarea magică şi hipnoza sunt exemple de practici comune astăzi. Există un blestem care vine peste cel care practică aceste lucruri şi peste familia lui. Acestea nu sunt doar superstiţii ignorante, ci urâciuni înaintea lui Dumnezeu, care aduc un blestem spiritual peste cei implicaţi în ele. Puterea din spatele unui blestem este o putere demonică, ce leagă pe cineva într-un mod semnificativ.

Vechiul Testament vorbeşte despre Cain, care s-a dus pe câmp, s-a certat cu fratele lui şi l-a omorât. Nu ştiu dacă a luat o bâtă şi l-a bătut, sau i-a spart capul cu o piatră, sau l-a sugrumat, dar şi-a ucis fratele. Din cauza acestei crime a venit un blestem peste viaţa lui Cain. O energie din târâmul spiritual i-a interzis să mai aibă parte de productivitatea pământului. Acea forţă invizibilă nu poate fi văzută. Lucrul care o activează este ascuns, dar în spatele acestuia este o putere demonică.

În Deuteronom 28 găsim enumerate reuzultatele înfricoşătoare care apar când ignorâm principiile Cuvântului lui Dumnezeu. Citind vei vedea rezultatele oribile asupra familiei: boală, foamete, epidemii. Neascultarea atrage după sine un blestem care este controlat de o forţă malefică.

O întâlnire

Cu câţiva ani în urmă am fost chemat să vin la o casa la 1:30 dimineaţa de un om care nu venea la biserica noastră. Cineva de la noi din biserică i-a mărturisit şi i-a spus că îl putem ajuta dacă va avea vreodată nevoie de ceva. Când am intrat în casă am văzut-o pe soţia lui fermecătoare, care se trăgea dint-o familie din India. Cum m-a văzut a ţipat atât de tare încât ţi s-ar fi ridicat tot părul din cap dacă ai fi auzit-o. Bunica şi bunicul erau înghesuiţi într-un colţ împreună cu toţi copiii. Soţul era complet uimit. Habar nu avea ce a păţit soţia lui. Ca să fiu sincer, nici eu nu eram sigur, cu excepţia faptului că ştiam că e o manifestare demonică. Ea a fugit în dormitor, iar eu şi soţul ei după ea. Ţipa suficient de tare ca să facă să cadă varul de pe pereţi şi eram sigur că poliţia avea să apară curând cu lanterne aprinse şi sirene zgomotoase. Demonul încerca să fugă de mine şi femeia a intrat într-un dulap şi s-a ascuns după nişte haine. Ţipam la demon în numele lui Isus Hristos şi încercam să înţeleg care era problema. Nu ştiam atunci lucrurile pe care le ştiu acum despre forţele demonice. I-am poruncit demonului: „Spune-mi cum te numeşti!” Femeia a continuat să ţipe, dar în final am câştigat dominare şi a început să spună un nume. în timp ce spunea numele, vocea ei se schimba într-o altă voce care era foarte seducătoare. L-am întrebat pe soţul ei: „Cine este?” El a răspuns: „E fratele ei.” Mi-am dat seama că aveam de-a face cu un demon care intrase în această femeie din cauza incestului. Când i-am poruncit demonului să plece, vocea s-a schimbat din nou. Am întrebat această nouă manifestare: „Când ai intrat în această femeie?” A urmat o poveste şocantă: demonul intrase în ea când mama ei era însărcinată cu ea de patru luni şi mersese la o vrăjitoare ca să încerce s-o avorteze. M-am uitat în partea dreaptă a dulapului şi la capătul patului era un crucifix mare. Când mi-a căzut privirea peste el, Dumnezeu mi-a vorbit: „Nu vei obţine eliberare până când nu-l scoţi de acolo.” Nici nu-mi venise bine gândul în minte când femeia a sărit din dulap, a fugit, a îngenuncheat lângă pat şi a început să îmbrăţişeze crucifixul, uitându-se la mine cu o privire ironică. Acesta a fost un exemplu despre falsitatea scenelor din filme în care preotul îl înfruntă pe Diavol cu un crucifix în mână pentru a obţine eliberare. Dumnezeu pusese în mintea mea gândul că aceasta era rădăcina motivului din cauza căruia nu obţineam eliberare. Aproape în acelaşi timp, m-am uitat în stânga la un tablou ce înfăţişa inima sângerândă a lui Isus. Nici nu mă gândisem bine la asta că ea a sărit a luat ambele obiecte şi a început să le dezmierde. Aceasta era o lecţie despre puterea forţelor spirituale. Oamenii care se trag din familii orientale sau indiene sunt deosebit de sensibili în această zonă din cauza moştenirii lor de idolatrie.

Pericole

Biblia spune că esenţele unui blestem sunt forţa şi puterea demonică. Consiliez în mod constant oameni care sunt implicaţi în homosexualitate, care au făcut incest, molestaţi sexual atunci când erau copii, violaţi sau prinşi în idolatrie şi activităţi oculte. Lucrurile acestea devin din ce în ce mai frecvente în generaţia în care trăim.

Din ce în ce mai des consiliez femei care au avortat unul, doi, trei şi uneori patru copii. Avortul este crimă. El atrage asupra sa expunerea la puterea unui blestem, care produce o legătură spirituală.

Oamenii care au făcut arte marţiale, kung-fu, karate sau orice altceva (există o mulţime de stiluri acum) s-au expus unui blestem. În spatele tuturor artelor marţiale este înrădăcinată o teologie orientală. Sunt implicate duhuri reale şi cineva nu va progresa în artele marţiale fără să aibă contact cu forţe demonice pentru a obţine putere. Şi lucrul acesta aduce un blestem. Oricine care a fost implicat vreodată în aşa ceva are nevoie de eliberare. O manifestare specifică şi comună a blestemului care însoţeşte artele marţiale este apariţia durerilor severe de stomac.

În Deuteronom 28 sunt enumerate rezultatele blestemelor care acţionează în societatea umană. E ca şi cum ai citi ziarul de dimineaţă – tragediile şi slăbiciunile sunt rezultatul blestemului care acţionează asupra omenirii.

Cu câţiva ani în urmă, am consiliat un tânăr cu soţia lui în legătură cu nişte probleme de familie foarte serioase. După vreo cincisprezece minute trăgeam concluzia şi-i sfătuiam să facă anumite lucruri când tânărul a spus: „Dragă, poţi să ieşi din cameră? Vreau să vorbesc singur cu pastorul Mitchell.” Cum a ieşit soţia lui din cameră a spus: „Pastore, nu mai pot să trăiesc cu lucrul acesta.” şi a început să-mi spună că în tinereţe fusese implicat în zoofilie. Mi-a mărturisit şi o întâlnire într-o cameră de motel care-i deschisese inima spre homosexualitate. Eu nici măcar nu menţionasem aceste subiecte, dar ele îi presau mintea şi conştiinţa chinuindu-l. Mi-am dat seama că problemele lui actuale sunt rezultatul unui blestem venit în urma păcatelor lui din trecut. Descriu puterea unui blestem; rezultatul unui popor care nu ascultă de poruncile lui Dumnezeu şi care-şi deschid inimile către alte lucruri. Consecinţele sunt distorsiune sexuală, boli mintale, boli, confuzie în minte, fobii de diferite tipuri, sărăcie şi divorţ.

Ce ar putea determina un om inteligent, educat „normal” să se dezbrace în faţa unei fetiţe de cinci sau şase ani sau să se expună în public? îţi spun eu ce: un demon. De ce un adult, care aparent este normal din toate punctele de vedere, s-ar simţi atras de un copil de cinci sau şase ani şi ar fi atât de antrenat de acestă pornire încât să abuzeze de acel copil? Un demon – este singura explicaţie posibilă. Vorbim despre capitolul 28 din Deuteronom care este prezent în generaţia noastră pentru că oamenii au pierdut controlul asupra propriilor personalităţi.

Anorexia, o boală în care oamenii se înfometează treptat până la moarte îşi are rădăcinile în abuzul sexual. Am slujit oamenilor bolnavi de bulimie, care mănâncă mai mult decât pot, vomită, apoi mai iau o masă şi o vomită şi pe aceea. De multe ori am văzut că rădăcina acestor boli se află în abuzuri sexuale din trecut. A fost activat un blestem şi un duh demonic lucrează în viaţa acelei persoane distrugându-i bunăstarea. Am consiliat mulţi oameni aflaţi într-o despresie de nedescris şi am descoperit că rădăcina era abuzul sexual. Am vorbit cu mulţi oameni implicaţi în homosexualitate. Fie că era vorba de o relaţie ocazională, fie că era vorba de una care s-a dezvoltat pe o perioadă mai lungă de timp, momentul în care aceasta era menţionată, producea din partea lor o reacţie imediată. În unele cazuri e posibil ca aceste persoane să nu mai fi spus nimănui despre asta, dar lucrul acesta rămâne acolo ca un cancer care-i macină şi nu vrea să plece. Vine în mintea lor, îi chinuie, îi conduce, îi deranjează distrugându-le pacea şi bunăstarea.

Rupând blestemul

Un psihiatru îţi va cere între 50 şi 150 de dolari ca să stea să-ţi asculte povestea şi să spună: „Aha, da, da, înţeleg.” şi vei pleca exact la fel cum ai venit sau mai rău. Doar Evanghelia lui Isus Hristos are puterea de a rupe blestemul. Această putere se află în răscumpararea pe care o dă Isus Hristos prin cruce.

Galateni 3:13 spune: „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi”. Evanghelia lui Isus Hristos este o veste extrem de bună deoarece eliberarea de demoni şi iertarea păcatelor este parte din răscumpărare! Isus a rupt puterea forţelor demonice şi a învins Diavolul când a înviat din morţi şi S-a înălţat.

Evanghelia lui Hristos este puterea mântuirii pentru oricine crede. Acest cuvânt „crede” este un cuvânt al acţiunii. Este un cuvânt al însuşirii, înseamnă să te ridici şi să-ţi foloseşti drepturile, să apuci ceea ce ţi-a pregătit Dumnezeu şi să faci din asta proprietatea ta. În Coloseni 1:13, 14 citim: „El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor.”

Paşi spre eliberare

Sunt câţiva paşi pe care trebuie să-i urmăm pentru a primi eliberare. Primul este mărturisirea păcatelor care au adus blestemul. Nu ştiu de câte ori am ascultat persoane care descriau o problemă din viaţa lor şi nu aveau nici cea mai vagă idee care ar putea fi rădăcinile ei. Le întrebam: „Ai fost vreodată molestată când erai copil, violată sau ai fost implicată într-o relaţie incestuoasă?” Indiferent că s-a întâmplat în urmă cu un an sau cu douăzeci în 99% din cazuri persoana începe să verse lacrimi instantaneu. Acea cicatrice oribilă este vie şi activă în vieţile lor. Poate nu au spus nimănui. Mulţi au scos-o din partea conştientă a minţii şi au alungat-o în subconştient, dar nu a dispărut. E încă foarte vie. O simplă întrebare din partea unui suflet iubitor şi prietenos scoate la lumină întreaga mărturisire că ei au participat la ceva ce nu ar vrea ca nimeni de pe pământ să ştie.

Al doilea pas este recunoaşterea participării şi vinei tale. Generaţia noastră greşeşte gândindu-se că atunci când un copil este molestat, el nu participă. Sunt de acord, copilul a fost exploatat, dar în multe cazuri există o participare voită în acea activitate, şi vina este prezentă. Până când participarea şi vina nu vor fi recunoscute, nu va exista nicio eliberare. De multe ori rezultatul unei astfel de exploatări este vina şi neiertarea. Amărăciunea macină persoana în interior. Astfel de oameni trebuie să aibă dominare iertând şi rupând blestemul în mod conştient, alungând forţa care este implicată.

Când persoana a fost implicată în arte marţiale, idolatrie, vrăjitorie, sau abuz sexual, duhul trebuie alungat şi uşa trebuie închisă. Ea trebuie să renunţe la acel stil de viaţă – noi numim asta „pocăinţă”.

Puterea sângelui

Următorul pas este însuşirea remediului lui Dumnezeu, sângele care a curs pe crucea calvarului. Dumnezeu ştie cum să vindece. Evrei 9:14 afirmă: „cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a dus pe sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu!”

Dumnezeu va vindeca mintea ta de consecinţele păcatului şi va rupe blestemul. Biblia spune că Dumnezeu „ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor.” (Coloseni 1:13-14).

Asta vine prin sângele Lui.

O transformare glorioasă

Dacă teologia ta spune că odată ce oamenii îngenunchează la altar şi primesc umplerea cu Duhul Sfânt nu vor mai avea niciodată nicio problemă, atunci teologia ta este greşită. Faptul că înţelegi asta va ajuta mulţi oameni şi  va opri sesiuni de consiliere interminabile.

Un bărbat a venit în una dintre bisericile noastre şi a fost mântuit. Avea barbă mare, părul lung, mustaţă mare; arăta ca un urs. În noaptea în care a fost mântuit a fost umplut cu Duhul Sfânt pe moment. Habar nu avea ce i se întâmplase. Următoarea dată când l-am văzut era tuns şi bărbierit. Arăta ca un alt om. Chiar şi oamenii care lucrau cu el ştiau că ceva  i s-a întâmplat.

Câteva zile mai târziu a venit în biroul meu şi mi-a zis: „Pastore, am fost mântuit cu adevărat şi-L iubesc pe Dumnezeu, dar mintea mea este chinuită. Sunt atât de frământat, nu ştiu ce se întâmplă cu mine. Vreau să-L slujesc pe Dumnezeu, dar înăuntrul meu sunt zdrobit.” Pot să recunosc de mult timp acum simptomele unui blestem activ. Am început să-i pun întrebări standard, inclusiv: „La ce fel de secte ai mers?” Mersese la toate pe care ţi le poţi imagina. În timp ce eu şi Greg Johnson ne rugam cu el în acea zi, a început să urle ca un câine şi l-a speriat pe Greg Johnson în asemnea hal încât mi-a mărturisit după aceea că voia să fugă din cameră. Dar cam în treizeci de secunde, Dumnezeu l-a eliberat pe acel băiat. A fost un om schimbat. Mintea lui a fost vindecată.

Era o fată în vârstă de 28 de ani care a venit la biserică. Chiar dacă venea de aproape cinci ani, era evident că era un dezastru emoţional. Era atât de frântă încât nici măcar nu dădea mâna cu mine. Într-un final, motivată de nişte filme pe care le-am pus despre abuzul sexual, a venit şi mi-a spus: „Pastore, trebuie să vorbesc cu tine. Nu ştiu ce e greşit la mine.

Nu pot să-l ating pe Duhul Sfânt. Am încercat din nou şi din nou. Sunt deprimată tot timpul.” I-am pus întrebările standard şi a început să-mi povestească cum fusese abuzată sexual de tatăl ei vitreg de la vârsta de nouă ani până la sfârşitul adolescenţei. Îi spusese mamei ei despre asta, dar mama n-a crezut-o şi mai avea puţin şi-o dădea afară din casă. Asta a produs amărăciune în inima ei. A plecat de acasă şi a trăit pe cont propriu; a fost mântuită, dar nu a putut fi umplută cu Duhul Sfânt. În momentul când am întrebat-o despre asta, a început să plângă necontrolabil. Ne-am rugat şi în momentul în care mi-am pus mâinile peste ea şi am luat dominare peste acel duh, ea a început să vorbească în alte limbi, a fost umplută cu Duhul Sfânt.

Într-o duminică dimineaţa, în biserica mea, o tânără căsătorită, în vărstă de 21 de ani a răspuns la chemarea la altar. Împreună cu alţi 250 de oameni, s-a rugat şi Dumnezeu a eliberat oameni peste tot în clădire. Ştiam că avea probleme emoţionale puternice; nu era niciodată bucuroasă. Îi plăcea să poarte cizme de cowboy, pălării şi fuste mari şi mergea apăsat ca un plugar.

„Salut! Sunt un prieten vechi al tatălui tău!”

Eram îngrijorat în privinţa ei, dar niciodată nu avusesem ocazia să discut personal cu ea. În acea seară a cântat în cor şi ne-a spus mărturia ei: „De şaisprezece ani am avut o problemă foarte gravă în viaţa mea. La vârsta de cinci ani am fost molestată sexual de un bărbat mai în vârstă. Lucrul acesta a produs o amărăciune atât de mare în mine faţă de bărbaţi încât am decis că nu voi avea niciodată relaţii cu bărbaţi. Astfel am devenit lesbiană.” Fusese lesbiană până când a fost mântuită, cu doi ani în urmă, dar nu tratase cu această problemă şi nu era vindecată.” În acea duminică dimineaţă şi-a recunoscut amărăciunea adâncă, ura şi resentimentele pe care le avea. A răspuns la chemarea la altar şi după serviciul de biserică a venit la mine cu lacrimi curgându-i pe faţă şi mi-a spus că era prima dată când a plâns în ultimii şaisprezece ani. În seara aceea a venit îmbrăcată în rochie şi avea pe faţă un zâmbet mare. Miercuri seară abia o mai recunoşteai. Astăzi este o tânără încântătoare. Într-o clipă Dumnezeu a eliberat-o. „Dacă Fiul vă face liberi, veţi fi cu adevărat liberi” Aş putea să continui să vorbesc despre cazuri de transfomări glorioase. Dumnezeu rupe puterea blestemului.

Acţionează!

Poate în timp ce ai citit asta ai fost atins. Poate chiar ai început să plângi. Dumnezeu poate rupe puterea blestemului chiar acum. Recunoşti rădăcina problemei tale, sau poate vezi o cărare care duce în trecut, la familia ta; un blestem care te afectează. Simplul fapt că eşti mântuit nu înseamnă că blestemul este rupt automat, trebuie să urmezi anumiţi paşi ca să-l rupi.

Dacă ai fost implicat în arte marţiale trebuie să iei autoritate şi să renunţi la asta, recunoscând că o parte din problemă este eliberarea activităţii demonice prin participarea ta.  Dacă eşti implicat în vreo formă de idolatrie trebuie să distrugi idolii. Dacă ai cărţi despre religii oculte sau false trebuie să le distrugi. Dacă ai fost implicat în activităţile sexuale pe care le-am menţionat, nu trebuie să le mărturiseşti soţului sau soţiei, trebuie să i le mărturiseşti lui Dumnezeu şi Dumnezeu te va elibera.

1)      Ca să fii eliberat trebuie să te rogi şi să-I mărturiseşti lui Dumnezeu, numind lucrul sau lucrurile despre care tratează Dumnezeu cu tine.

2)      Trebuie să spui numele oamenilor care au fost implicaţi şi să-i ierţi din toată inima.

3)      Trebuie să faci o mărturisire sinceră înaintea lui Dumnezeu. “Mărturisire” înseamnă  “să spui acelaşi lucru pe care-l spune şi Dumnezeu despre păcatul tău”.

4)      Trebuie să-ţi însuşeşti sângele lui Isus Hristos ca El să te poată elibera. Chiar acum, trebuie să iei dominare în numele lui Isus Hristos peste orice duh care alimentează blestemul şi efectele lui în viaţa ta, să-ţi spui greşelile în rugăciune şi să pui deoparte oricât  de mult timp e necesar pentru a te ruga, până când simţi victorie şi eliberare în duhul tău.

De ce a blestemat Isus smochinul, care mai apoi s-a uscat? 

foto: nwbible.wordpress.com

„Dimineața, în timp ce se întorcea în cetate, lui Isus I s-a făcut foame. A văzut un smochin lângă drum şi S-a dus spre el, dar n-a găsit în el decât frunze. Atunci i-a zis: „În veac să nu mai iasă rod din tine!” Şi deodată smochinul s-a uscat. Ucenicii s-au mirat când au văzut acest lucru şi L-au întrebat: – Cum de s-a uscat smochinul așa deodată? Isus le-a răspuns: – Adevărat vă spun că, dacă ați avea credință și nu v-aţi îndoi, ați face nu numai ceea ce am făcut Eu smochinului, ci, chiar dacă ați zice acestui munte: „Ridică-te și aruncă-te în mare!”, s-ar întâmpla întocmai!” (Matei 21:18-21)

Trebuie să vă mărturisesc faptul că, atunci când am citit prima oară Biblia, acest pasaj mi-a ridicat mari semne de întrebare. Ceea ce se întâmplase acolo contrasta parcă cu acel Isus pe care îl știam eu… Mi-a fost milă de bietul smochin, pedepsit atât de aspru și, m-am întrebat, ca mulți alții: ”De ce?”. Răspunsul aveam să îl aflu ceva mai târziu, și m-am gândit că ar fi fain să îl împărtășesc și cu voi.

”De ce a blestemat Isus acest smochin?”, este una dintre întrebările pe care mulți și-o pun. Răuvoitorii au un nou prilej de satisfacție autoindusă. ”A fost o nedreptate, ca răspuns al frustrării cauzate de foame. Și când te gândești că nici nu era vremea smochinelor! Era extrasezon…” Alții, teologi de ocazie, încearcă să dea un răspuns, speculând pe marginea textului din Geneza 3:7, unde aflăm că lui Adam și Evei ”li s-au deschis ochii, şi-au dat seama că sunt goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut învelitori cu ele” (Geneza 3:7). Probabil, spun ei, că smochinul a fost cel mai apropiat de locul primului păcat și de pomul cunoașterii binelui și răului, motiv pentru care… ar fi blestemat. Am citit explicația aceasta de curând și, logic, nu am putut fi de acord cu ea.

Atunci, despre ce poate fi vorba? Ucenicii lui Hristos de ieri și de azi știu bine că El nu a făcut nimic la întâmplare. Totul a avut un scop precis și prin fiecare acțiune a Sa a dorit să ne ofere învățătură. Înainte de a vă spune modul în care eu am înțeles acest pasaj, haideți să ne uităm un picuț la detalii și la context.

Domnul Isus se afla la sfârșitul celor 3 ani ai săi de lucrare. Se apropia momentul pentru care a lăsat în urmă slava cerească și s-a întrupat ca om, momentul care avea să aducă izbăvirea într-o lume coruptă de păcat. Din nefericire, chiar poporul ales al lui Dumnezeu se afla într-o stare jalnică din punct de vedere spiritual. Capitolul 21 din Matei, unul dintre locurile unde găsim redată această întâmplare, ne arată cât de departe ajunsese corupția poporului ales. Însuși templul Lui Dumnezeu era pângărit de lăcomie, răutate și păcat! Isus se manifestă cu toată vehemența împotriva celor care se complăceau în acea situație (Matei 21:12 -13). Mai târziu, spre sfârșitul capitolului, vedem cum El se confruntă cu preoții cei mai de seamă și cu bătrânii norodului, care îl întreabă „Cu ce putere faci Tu lucrurile acestea, și cine Ți-a dat puterea aceasta?”. Isus le face un test de sinceritate la care aleg să nu răspundă. Apoi El le oferă două pilde memorabile, în locul răspunsului așteptat (pilda celor doi fii și cea a viticultorilor)

Ca să ne întoarcem la subiectul nostru, ce putem spune despre smochin, în general? Se știe faptul ca el era un pom foarte răspandit în Israel și foarte popular la acea vreme. Pe lângă frunzișul des, care oferea umbră călătorului, copacul dădea și un fruct gustos ce putea fi colectat de 2 ori pe an. Însăși țara promisă este descrisă în Deuteronom ca fiind „ţară cu grâu, cu orz, cu vii, cu smochini şi cu rodii; ţară cu măslini şi cu miere” (Deut.8:8). Smochinul era un adevarat simbol al mulțumirii și al binecuvântării, iar, împreună cu vița de vie, un simbol al poporului Israel.

Observând smochinul din textul nostru, cel puțin trei lucruri ne sar în ochi atunci când vorbim despre acesta:

1. Smochinul nu avea rod. Cei care sunt familiarizați cu acest pom știu că el are o particularitate: mai întâi îi dau roadele (sub formă de mugur) și abia apoi frunzele, iar ele se dezvoltă împreună! De la distanță, smochinul nostru atât de bogat în frunze promitea și un rod la fel de bogat! Și, cum smochinii erau o sursă comună de hrană în acea vreme, nu e de mirare așteptarea grupului de călători de a beneficia de pe urma lor. Pe măsură ce Isus și ucenicii s-au apropiat, însă, se demonstrează că totul era doar o aparență, un fals, o iluzie.
2. Smochinul ales era diferit de ceilalți. ”Nu era vremea smochinelor”, ni se mai spune în pasajul paralel, ce poate fi găsit în Marcu 11. Motivul pentru care autorul menționează acest lucru este, cel mai probabil, dorința de a scoate în evidență caracterul excepțional, unic, al acestuia. Abundența de frunze indică faptul că se afla pe un sol bun, unde s-a putut dezvolta înainte de vreme dar și că luat-o înaintea celorlalți. Faptul că frunzele nu erau însoțite și de fruct dădea garanția că pomul nici nu-și va mai aduce roadă, care trebuia deja să fie la locul ei…
3. Smochinul s-a uscat, ca urmare a cuvântului de judecată rostit de Isus împotriva lui.

Punând cap la cap toate aceste informații, se conturează tot mai mult ideea că Isus folosește smochinul ca pe o lecție cu obiecte, un exemplu în care acesta este comparat cu poporul ales. Deși în aparență poporul își păstrase sfințenia și unicitatea, în realitate el era neroditor din punct de vedere spiritual. Isus aștepta roade sfinte de la oamenii lui Dumnezeu la fel cum așteptase roade în smochin. Smochinul din drum era asemenea țării, dacă vreți, fiind comparat cu ea, iar blestemul lui Isus este prevestirea judecății ce urma să vină, dar și a faptului că planul lui Dumnezeu va fi dus mai departe.

Putem face și o scurtă paralelă:

• Smochinul este primul pom menționat în Biblie, poporul Israel este primul popor al lui Dumnezeu
• Smochinul nu avea rod, iar poporul era la fel de lipsit de roade spirituale.
• Smochinul a fost pedepsit pentru lipsa de rod, iar în doar 30 de ani judecata lui Dumnezeu avea să vină peste poporul ales, atunci când, în anul 64, generalul Pompei cucerește Iudeea, templul fiind singurul edificiu care nu conținea stema acestuia. Se știe ce a urmat după.

Capitolul se încheie cu o concluzie care cade asemenea unui ciocan, confirmând înțelegerea de mai sus:

”Isus i-a întrebat: – N-aţi citit niciodată în Scripturi că: „Piatra pe care au respins-o zidarii a devenit piatra din capul unghiului. Domnul a făcut acest lucru şi este minunat în ochii noștri!”? De aceea vă spun că Împărăția lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam care va aduce roadele cuvenite. Cel ce cade peste această piatră va fi sfărâmat în bucăți, iar pe acela peste care cade ea, îl va zdrobi. Când conducătorii preoţilor şi fariseii au auzit pildele Lui, au înţeles că Isus vorbeşte despre ei.” (Matei 21:42-45)

Uneori mesajul Mântuitorului este incomplet prezentat de către cei care le interpretează. El vorbește despre dragoste și iertare, dar în egală măsură, despre judecată și despre dreptatea lui Dumnezeu. Iar cele două atribute ale lui Dumnezeu (dragostea și dreptatea, mila și sfințenia) sunt incompatibile doar în aparență și doar pentru cei înșelați! În realitate ele se completează perfect una pe cealaltă și vin la pachet.

Închei cu o observație, sper eu, pertinentă. Întâmplarea de mai sus nu a fost o lecție doar pentru iudei. Ea este valabilă și pentru Biserica de azi, din care Isus a altoit un alt smochin, căruia i se cere, la rându-i, roadă. Este o lecție pentru mine și pentru tine, pentru fiecare dintre noi, cei care ne considerăm ai Lui, deși nu întotdeauna dăm rod. ”Căci dacă n-a cruțat Dumnezeu ramurile naturale, nu te va cruța nici pe tine!” ne spune Romani 11:21!

Noi toți suntem într-un proces de creștere din punct de vedere spiritual. Este important ca în viața noastră să se vadă roadele credinței și ale pocainței, manifestate practic printr-o viață de ascultare față de Dumnezeu, chiar dacă roadele acestea acestea sunt la început crude sau verzi. Israelul (ca și smochinul din textul de azi) nu era deloc la început. Și mulți dintre noi avem, de asemenea, mulți ani de când suntem strigați (pe drept sau pe nedrept) pocăiți. Este timpul să ne trezim din somnul propriei falsități, să dăm la o parte aparențele și să facem ”roade vrednice de pocăința noastră”! (Luca 3:8)

”V-o spun vouă, Neamurilor: „Întrucât sunt apostol al Neamurilor, îmi slăvesc slujba mea şi caut ca, dacă este cu putinţă, să stârnesc gelozia celor din neamul meu şi să mântuiesc pe unii din ei. Căci, dacă lepădarea lor a adus împăcarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viață din morți? Iar dacă cele dintâi roade sunt sfinte, şi plămădeala este sfântă; şi dacă rădăcina este sfântă, şi ramurile sunt sfinte. Iar dacă unele din ramuri au fost tăiate, şi dacă tu, care erai dintr-un măslin sălbatic, ai fost altoit în locul lor şi ai fost făcut părtaş rădăcinii şi grăsimii măslinului, nu te făli față de ramuri. Dacă te făleşti, să ştii că nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina te ţine pe tine. Dar vei zice: „Ramurile au fost tăiate, ca să fiu altoit eu.” Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinței lor, și tu stai în picioare prin credință: nu te îngâmfa, dar, ci teme-te!”  (Romani 11:13-20)

Ești tu un smochin înfrunzit, dar fără roadă? Ce imagine neplăcută înaintea lui Dumnezeu!…

https://martzian.wordpress.com/2014/02/05/de-ce-a-blestemat-isus-smochinul-care-mai-apoi-s-a-uscat/

Cuvântul lui Dumnezeu despre antichrist şi fiara apocaliptică

https://pubhtml5.com/dfis/toaq/basic/101-147

Psalmul 103;13. Cum se indura un tata de copiii lui, …….

Ce asteapta Dumnezeu de la mine ?

In dialogul purtat intre Mantuitorul si femeia samariteanca, dialog redat de Ioan in cap. 4 al Evangheliei sale, Domnul Iisus ii spune acesteia, printre altele: “Dar vine ceasul, si acum a si venit, cand inchinatorii adevarati se vor inchina Tatalui in duh si in adevar; fiindca astfel de inchinatori doreste si Tatal.” ( Ioan 4, 23 )
Intre multele si importantele adevaruri cuprinse in aceste doar cateva cuvinte ale Domnului se afla si acela ca Dumnezeul nostru, caruia ne inchinam si Ii slujim, are niste dorinte, niste asteptari cu privire la noi. Cand aceste dorinte Ii sunt implinite, El este fericit, iar noi suntem binecuvantati peste masura; cand insa asteptarile Sale cu privire la noi nu sunt implinite, El este nefericit, iar binecuvantarile, pe care ar dori sa le reverse asupra noastra, sunt retinute.
Care sunt aceste asteptari ale lui Dumnezeu de la un om pacatos ca mine, sau ca tine ? Sau, altfel spus, care este acel lucru pe care El il apreciaza cel mai mult la un om pacatos ?
Sunt convins ca raspunsurile posibile la aceasta intrebare sunt variate si bogate. Sa incercam cateva din ele:
1) Dumnezeu asteapta de la mine  sa am o inima curata, neimpartita, care Ii slujeste doar Lui.
Daca uraste Dumnezeu ceva in omul pacatos atunci acest lucru este duplicitatea, fariseismul, ipocrizia. In timpul activitatii Sale publice, Mantuitorul nu a mustrat niciun pacat mai mult decat fariseismul unora din contemporanii Sai. In cap. 23 al Evangheliei lui Matei, intalnim unele din cele mai grele cuvinte rostite de Domnul unor conationali. Expresii ca “morminte varuite”, “nebuni”, “orbi”, “serpi si pui de naparci” sunt rostite de El, Mielul lui Dumnezeu, unor oameni cu inima impartita, oameni cu doua sau mai multe fetze, care una marturisesc cu gura, dar alta traiesc in viata lor.
Acesti oameni cu viata duplicitara sunt preinchipuiti prin robul cel rau din Parabola celor doi robi din Matei 24, 45-51. Va amintiti care va fi soarta robului rau la sfarsitul timpului ? Mantuitorul ne asigura ca acesta va fi taiat in doua “si soarta lui va fi soarta fatarnicilor” ( Matei 24, 51 pp. ).
Ce poate sa insemne aceasta “taiere in doua” – vorbire figurata caracteristica parabolei – decat ca , la sfarsit, Dumnezeu va desparti cele doua fetze ale celor care au trait avand o inima impartita.
Asadar, Dumnezeu asteapta de la noi sa avem o inima curata, neimpartita, caci doar “cei cu inima curata vor vedea pe Dumnezeu” ( Matei 5, 8 ).
Ce altceva mai asteapta Dumnezeu de la mine ?
2) Dumnezeu asteapta sa dau pe fatza un spirit de mila si iertare fatza de semenii care  imi  gresesc.
In Parabola robului nemilostiv ( Matei 18, 21-35 ), pe care Mantuitorul o rosteste in urma intrebarii lui Petru : “Doamne, de cate ori sa iert pe fratele meu? Pana la sapte ori?”, suntem invatati ca una din cele mai mari asteptari ale lui Dumnezeu este aceea de a da pe fatza un spirit de mila si iertare.
Problema aceasta este atat de importanta pentru Dumnezeu incat in comentariul pe care Domnul il face dupa rostirea rugaciunii “Tatal nostru” singura idee pe care o reia si o dezvolta din aceasta rugaciune este nevoia omului de a-si ierta semenii: “Daca nu iertati oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru nu va va ierta greselile voastre” ( Matei 6, 15 ).
Ce mai asteapta Dumnezeu de la mine ?
3) El asteapta sa umblu smerit cu El.
Ce inseamna aceasta ? Inseamna a-I cere sfatul in momentele de rascruce ale vietii, a simti nevoia dupa discernamantul dat de Duhul Sfant in orice alegere pe care o am de facut, inseamna a-L asculta pe El intotdeauna mai mult decat sa dau curs propriei vointe sau vointei oamenilor, inseamna a avea incredere mai mult in intelepciunea Lui decat in intelepciunea proprie.
“Ti s-a aratat, omule, ce este bine si ce alta cere Domnul de la tine decat sa faci dreptate, sa iubesti mila si sa umbli smerit cu Dumnezeul tau ? “ ( Mica 6, 8 )
Carui parinte nu-i face placere sa-si vada copilul, fie ca e mic , fie ca se afla deja la varsta maturitatii, venind la el pentru a cere un sfat in momentele de rascruce ale vietii ? Care parinte nu se bucura nespus cand isi vede copiii alegand valorile morale pe care parintele s-a straduit sa le insufle? Cum sa nu se bucure Tatal ceresc cand un copil al sau de pe pamant Il cauta mereu pentru sfat si calauzire, umbland in ascultare de vointa Sa ?
Ce mai asteapta Dumnezeu de la mine ?
4 ) El asteapta de la un om pacatos ca mine sa dau pe fatza un spirit de pocainta sincera, sa ma intorc spre El intotdeauna cu o inima sfasiata de durere atunci cand I-am intristat inima prin pacat.
“Dar chiar acum, zice Domnul, intoarceti-va la Mine cu toata inima, cu post, cu planset si bocet. Sfasiati-va inimile, nu hainele, si intoarceti-va la Domnul, Dumnezeul vostru…” ( Ioel 2, 12.13 )
De ce oare David, un om cu greseli atat de grave, pe care probabil un fariseu din vremea Domnului Christos nu le-ar fi facut, a fost numit “om dupa inima lui Dumnezeu”? Pentru ca niciun om nu a fost capabil sa scrie un psalm al pocaintei ca Psalmul 51 al lui David. Cand citim acest psalm, avem senzatia ca el a fost scris nu cu cerneala, ci cu lacrimile amare izvorate dintr-o inima zdrobita.
Ce mai asteapta Dumnezeu de la un om pacatos ca mine ?
O multime de alte lucruri: sinceritate, bunatate, dragoste, recunostinta, ascultare, inchinare, corectitudine , slujire, modestie, curaj, blandete, dorinta de a creste, dezvoltare intelectuala, pastrarea sanatatii… Da, El mai asteapta sa particip la serviciile divine de inchinare si sa nu “parasesc adunarea noastra, cum au unii obiceiul” ( Evrei 10, 25 ); El  asteapta sa dau dovada de statornicie in incercari, de generozitate, altruism, sa depun eforturi sustinute pentru cauza Lui, sa am spirit de sacrificiu, sa fiu dependent de El,  impaciuitor, sa fiu permanent insetat si infometat dupa neprihanirea Domnului Christos. ..
Nu sunt prea multe asteptari din partea unui Dumnezeu sfant si desavarsit fatza de un biet om pacatos ?
Daca am privi lucrurile doar aritmetic, cantitativ, atunci da, ni s-ar parea prea multe aceste asteptari. Daca insa privim lucrurile dintr-un alt punct de vedere, daca ne gandim ca Dumnezeu este sfant si doar oameni sfinti vor putea locui in prezenta Sa o vesnicie intreaga, atunci aceste asteptari sunt pe deplin justificate.
Stiti care este acel lucru pe care Dumnezeu il asteapta de un om pacatos mai mult decat orice altceva ? Care a fost acel lucru pe care Mantuitorul l-a apreciat cel mai mult la unii dintre oamenii cu care a venit in legatura ?
Daca citim Evangheliile cu atentie, nu e greu sa gasim raspunsul : CREDINTA.
Cateva exemple:
– Femeii pacatoase aflata in casa lui Simon, Mantuitorul ii apreciaza devotamentul, spiritul de sacrificiu si  curajul gestului sau. Insa in final, ceea ce ramane este credinta: “Dar Iisus a zis femeii: “Credinta ta te-a mantuit; du-te in pace.” ( Luca 7, 50 )
– Cand prietenii paraliticului incearca sa-l aduca pe acesta in fatza lui Iisus, si neputand sa-l introduca in casa, recurg la un gest extrem – acela de a desface acoperisul casei – Mantuitorul le apreciaza efortul, dragostea pentru prietenul lor bolnav, dar mai presus de toate El le apreciaza credinta: “Cand le-a vazut credinta, Iisus a zis: “Omule, pacatele iti sunt iertate.” ( Luca 5, 20 )
– Femeii care suferea de hemoragie de 12 ani, Iisus ii apreciaza indrazneala de a se apropia de El cu insistenta, insa tot credinta este cea pe care El o scoate in evidenta: “Indrazneste fiica. Credinta ta te-a tamaduit.” ( Matei 9, 22 )
– Sutasul al carui rob era bolnav si pentru care a venit la Domnul pentru a-i cere vindecarea, este apreciat tot pentru credinta, mai mult decat pentru dragostea de aproapele si curajul de a rupe barierele interetnice si sociale: “Adevarat va spun ca nici chiar in Israel n-am gasit o credinta asa de mare.” ( Matei 8, 10 )
– Si in sfarsit, femeii cananeene a carei fiica era stapanita de demoni, dupa ce  a trecut cu bine testul umilintei, Iisus ii spune: “O femeie, mare este credinta ta !” ( Matei 15, 28 pp. )
Din toate aceste exemple invatam un lucru important : Dumnezeu asteapta de la noi, mai mult decat orice altceva, credinta. Insa, nu acea credinta generica, lipsita de continut, formala si marturisita doar cu buzele, ci acea credinta vie, dinamica.
Termenul “credinta” are, pe langa alte semnificatii, si una de importanta majora. Definitia credintei care ne este data in Evrei 11, 1 incepe exact cu aceasta componenta importanta – INCREDEREA. Or, increderea , prin definitie, este legata de o persoana. Cand afirm, de exemplu, ca am incredere ca painea pe care vreau sa o cumpar este buna, spun de fapt ca am incredere in brutarul care a facut-o.
In vol. II al Marturiilor, E. G. White relateaza “un vis impresionant” ( chiar asa se intituleaza capitolul respectiv ), despre drumul pe care trebuie sa-l parcurga poporul lui Dumnezeu in ultimele zile de har. Biserica este vazuta ca o mare grupa de oameni pregatiti pentru calatorie, fiecare cu carute incarcate cu tot felul de bagaje.
Pe masura ce ei inainteaza, drumul devine tot mai ingust si mai primejdios. Carutele nu le mai slujesc, de aceea deshama caii si o parte din bagaje sunt asezate pe ei. Dar cararea devine tot mai ingusta, astfel incat sunt nevoiti sa renunte la bagajele lor care cad in prapastie. Curand, trebuie sa renunte si la cai, fiind nevoiti sa inainteze unul cate unul, pe o poteca deosebit de primejdioasa.
Din cand in cand, in locurile cele mai primejdioase, de sus apar niste funii de care calatorii se prind in inaintarea lor catre tinta. In timp ce in vale se aud muzica, blesteme, glume proaste, rasete si cantece vulgare, ei inainteaza renuntand si la ghete, apoi chiar la ciorapi. Insa, la fiecare etapa in care ei trebuie sa renunte la ceva, unii raman in urma.
Pe masura ce inainteaza, calatorii au tot mai mult nevoie de funiile care vin de undeva de sus, iar acestea cresc in grosime. In final, ei ajung in fatza unei prapastii, dincolo de care se aflau campii verzi si insorite. Insa intre ei si acele locuri de odihna se deschide o prapastie uriasa. Nicio carare pana acolo, ci doar funiile groase care vin din cer.
Intrebarea care le vine mereu pe buzele calatorilor este : ”Ce tine funia?” Sunt ezitari, unii privesc cu groaza prapastia din fatza lor, insa isi dau seama ca singura solutie este aceea de a se prinde de funii si a se arunca in gol.
Apoi se aude asigurarea: “Dumnezeu tine funia. Nu e nevoie sa ne temem. El nu ne va parasi acum. Pana aici El ne-a adus in siguranta.” In final, dupa multe ezitari, cineva isi ia curajul, se prinde de o funie si isi face vant spre malul celalalt. Apoi altii si altii ii urmeaza, pana ce intregul grup de calatori ajunge in siguranta pe plaiurile verzi si insorite.
Ce reprezinta acele funii si ce semnificatie are gestul de a te prinde de ele ? Funiile sunt fagaduintele lui Dumnezeu, iar gestul de a te prinde de ele simbolizeaza increderea omului in Dumnezeul care a facut aceste fagaduinte.
Acest vis il inteleg mai bine acum, dupa ce, de curand, am facut unul din cele mai frumoase si spectaculoase trasee din Piatra Craiului. Am pornit dimineata devreme cu masina incarcata cu bagaje spre munte. Drumul era asfaltat, asa ca inaintarea era cat se poate de placuta. A urmat apoi o portiune de drum neasfaltat, plin de gropi, in care inaintarea s-a facut mult mai anevoios, cu viteza mica si traind stresul de a nu strica masina.
Insa si drumul acela plin de gropi s-a terminat, lasandu-ne singura optiune de a continua drumul pe jos. Am lasat o parte din bagaje la masina si am luat cu noi ceea ce am putut duce in ruxacurile noastre. La inceput, drumul era suficient de larg pentru a merge doi insi alaturi. Curand insa, drumul forestier s-a transformat intr-o poteca ingusta prin padure, astfel incat nu am mai putut inainta decat unul in spatele celuilalt.
A urmat ultima portiune de drum, deosebit de abrupt, dar si cel mai spectaculos. Trebuia sa inaintam un kilometru, dar in acelasi timp sa urcam pe verticala circa sase sute de metri, catarandu-ne pe stanci. Am renuntat la piolete, pentru a avea ambele maini libere si am inceput urcusul anevoios, folosindu-ne din plin si de maini, si de picioare.
Cele mai primejdioase locuri erau prevazute cu “lanturi”, niste cabluri de otel de care trebuia sa ne prindem si fara de care ascensiunea nu ar fi fost posibila. Stiti care era problema atunci cand in fatza ne aparea o noua zona in care trebuia sa ne folosim de “funiile’ de otel ? Era problema increderii. De fiecare data ne intrebam: “Oare aceste cabluri ne vor tine ? Sunt ele bine prinse de stanca ? Nu cumva pitoanele cu care erau fixate in stanca au ruginit intre timp si vor ceda sub greutatea noastra ? “
Daca nu am fi avut incredere ca aceste “funii” de otel ne vor sustine, nu am fi ajuns niciodata la tinta si ar fi trebuit sa coboram din nou in valea care , intre timp, s-a umplut de zgomotul manelelor si de mirosul de gratar.
Ceea ce afirm acum este o lectie simpla pe care fiecare om incepe sa o invete inca din copilarie, in bratele mamei, la masuta cu nisip a Scolii de Sabat, sau in povestirile auzite de la parinti sau bunici. Este o lectie pe care insa mereu si mereu trebuie sa o invatam, sa o repetam si, mai ales, sa o traim, pana cand ea va deveni parte din viata noastra. Este o lectie pe care am putea sa o rezumam in cateva cuvinte:
“Crede-L pe Dumnezeu pe cuvant ! Ai incredere in El si in fagaduintele Sale ! Nu carti, nu tremura, nu te razvrati cand drumul vietii devine greu, iar Domnul pare sa intarzie cu raspunsul Sau la rugaciunile tale ! Crede-L pe cuvant ! Ai incredere in El !”
Iata si un exemplu biblic despre ceea ce inseamna sa nu ai deplina incredere in Dumnezeu si sa nu te prinzi cu toata credinta de “funiile” fagaduintelor Sale: Luca 1, 5-25 – un pasaj biblic care ne descrie imprejurarile nasterii lui Ioan Botezatorul.
Din intregul pasaj citat mai sus ne atrag atentia in mod special versetele 6 si 7 : “Amandoi erau neprihaniti inaintea lui Dumnezeu si pazeau fara pata toate poruncile si toate randuielile Domnului. N-aveau copii, pentru ca Elisabeta era stearpa, si amandoi erau inaintati in varsta.”
Nu vi se pare nepotrivita asocierea intre a fi neprihanit, fara pata inaintea lui Dumnezeu, si verbul “a nu avea” ? Oare cei placuti lui Dumnezeu trebuie sa aiba toate lucrurile ?
Incercati sa patrundeti in sufletul celor doi. Nu stim cat de in varsta erau cei doi ( Zaharia inca mai slujea la templu ), insa oricum ei trecusera de prima tinerete. Si-ar fi dorit mult sa aiba macar un copil… Altii din jurul lor aveau… Si nu unul, ci mai multi. Ei, care se pastrasera curati inaintea Domnului nu se puteau bucura de un astfel de dar ceresc.
Poate ca aveau vecini desfranati, scandalagii, lacomi si stapaniti de tot felul de pacate, dar care aveau unul, doi sau chiar mai multi copii. Ei, care ar fi dorit sa-i creasca pe copii pentru Domnul, nu se puteau bucura de asa ceva.
Credeti ca aveau explicatii pentru situatia lor ? Nicidecum ! Ce puteau ei intelege din tacerea lui Dumnezeu ? Cu siguranta ca in intimitatea caminului lor, discutand adesea unul cu celalalt, se intrebau: “Oare de ce nu ne asculta si pe noi Domnul ? Ce sa insemne aceasta tacere a Lui ? Nu cumva nu mai are placere de noi ? “
Sa ne gandim cat de frustrati erau cei doi in mijlocul societatii in care traiau, in care lipsa urmasilor era privita ca un blestem, o lipsa a binecuvantarii lui Dumnezeu. Daca Zaharia si Elisabeta ar fi avut prietenii pe care i-a avut Iov, cu siguranta ca acestia ar fi insinuat: “Voi sunteti cu siguranta mari pacatosi , din moment ce Domnul nu va asculta si nu va binecuvanteaza cu copii.”
Asa au trait cei doi an dupa an, cu un mare gol in suflet si in camin, si cu multe intrebari infipte in inima , dar fara raspuns. Mii de rugaciuni, zeci sau sute de zile de post, asteptari peste asteptari – toate insa fara niciun raspuns. Altii in locul lor ar fi intors demult spatele lui Dumnezeu, ar fi dat cu credinta de pamant si s-ar fi dus departe, in lume.
Ceea ce este de admirat la Zaharia si Elisabeta este faptul ca, in ciuda tacerii lui Dumnezeu, ei au continuat sa-I slujeasca. E adevarat, avand in suflet multe semne de intrebare, dar ramanand credinciosi.
Pana cand , intr-o zi, pe cand Zaharia slujea la templu, i se arata ingerul Gabriel, stand “in picioare la dreapta altarului”. Aceasta pozitie a ingerului indica ceva important: Gabriel venea din imediata apropiere a tronului lui Dumnezeu cu un mesaj, insa nu unul oarecare, ci unul pozitiv, o veste buna: “Nu te teme, Zahario, fiindca rugaciunea ta a fost ascultata…” ( Luca 1, 13 )
Exista vreo deosebire intre a asculta o rugaciune si a o implini ? Categoric da ! Dumnezeu asculta toate rugaciunile copiilor Sai. El nu are urechea tare, nici nu se preface ca aude strigatele copiilor Sai. El ia aminte la toate cererile lor, insa implinirea lor este o cu totul alta problema.
Care este reactia batranului preot Zaharia cand aude solia de bine adusa de inger ? “Din ce voi cunoaste lucrul acesta ?” – intreaba el.” Fiindca eu sunt batran si nevasta-mea este inaintata in varsta.” ( vers. 18 )
“Eu sunt Gabriel care stau inaintea lui Dumnezeu… “ Cum poti sa pui la indoiala Cuvantul lui Dumnezeu ? Tu, preot, care esti un exemplu pentru popor, cum poti sa te indoiesti de vestea cea buna pe care ti-am adus-o ? De ce te uiti la tine, la slabiciunea ta, si nu te increzi in Domnul ? De ce te uiti in cartea ta de identitate, la fotografiile tale, de ce te uiti in oglida la fatza ta ridata si imbatranita, si nu te uiti la Tatal tau ceresc ? … “Vei fi mut… pentru ca n-ai crezut cuvintele mele.” ( vers. 19-20 )
Lui Zaharia i se intinde funia de sus a fagaduintei lui Dumnezeu, insa mana ii tremura si aluneca de pe funie. Nu credeti ca Zaharia a fost pedepsit prea aspru pentru indoiala lui ? Si altii I-au pus intrebari lui Dumnezeu, asemenea lui Zaharia, si totusi, nu au fost pedepsiti ca el…
Da, si altii Ii pun intrebari lui Dumnezeu, dar sa nu uitam doua lucruri importante:
1) De la cel care a primit mult, se va cere mult. Zaharia era un preot cu experienta, trecut prin viata, care ar fi trebuit sa fie un exemplu de credinta pentru cei din jur. Pozitia lui il obliga la o alta atitudine fatza de solia trimisa de Dumnezeu prin ingerul Sau.
2) Dumnezeu ia aminte la ceea ce se ascunde in spatele cuvintelor noastre. Stiti ce semnificatie au cuvintele lui Zaharia catre inger ? “Eu nu cred ceea ce-mi spui” . Insusi Gabriel ii atrage atentia asupra lipsei lui de incredere in Cuvantul Domnului: “Pentru ca n-ai crezut cuvintele mele…”( vers. 20 )
De retinut este faptul ca Dumnezeu ascultase rugaciunile lui Zaharia si ale Elisabetei inca din prima zi cand au fost rostite. Insa El nu putea implini aceste rugaciuni decat la timpul potrivit. Planurile lui Dumnezeu nu cunosc nici graba, nici intarziere.
Putea sa se nasca Ioan Botezatorul cu vreo douazeci de ani mai devreme sau cu vreo treizeci de ani mai tarziu ? La ce ar mai fi folosit lucrarea lui daca el nu s-ar fi nascut in acelasi timp cu Mantuitorul ?
Ce bine ar fi fost daca Zaharia s-ar fi prins cu toata increderea de funia fagaduintei lui Dumnezeu, venita de sus, tocmai de la tronul Universului ! Ar fi trecut atat de repede peste prapastia neimplinirilor, a frustrarilor si a descurajarii…
Concluzii
Este vreun lucru pe care il cerem lui Dumnezeu de multi, foarte multi ani, si inca nu l-am primit ?  Este vreun cuvant al lui Dumnezeu de care ne indoim ca se va implini ?
Sa nu repetam experienta lui Zaharia ! Dimpotriva, sa avem mereu proaspata in minte atitudinea lui Avraam despre care sta scris ca a “nadajduit impotriva oricarei nadejdi” ( Romani 4, 18 ), ramanand agatat de “funiile” fagaduintelor lui Dumnezeu in ciuda tuturor aparentelor potrivnice.
Da, avem nevoie sa ne prindem cu toata increderea de fagaduintele lui Dumnezeu. Aceasta asteapta Dumnezeu de la un om pacatos ca mine sau ca tine. Si aceasta cu atat mai mult cu cat ne apropiem de ultima portiune a cararii spre Imparatia cerurilor. Este cea mai primejdioasa parte a drumului, dar si cea mai spectaculoasa, insa avem asigurarea ca “funiile” sunt sigure. La capatul de sus al lor se afla chiar Domnul.
“Nu te teme de ziua de maine ! Dumnezeu este deja acolo.”
Lori Balogh
Sursa: www.loribalogh.ro

Resurse de la Pastorul Daniel Branzai – predici si carti online

la Resurse de la Pastorul Daniel Branzai – predici si carti online

Etichete:amintiri cu sfinti, Australia, “Agonia batranei noastre planete”, “Chemarea Bisericii, “Chemarea datoriei, “Chemarea harului, “Chemarea intelepciunii, “Chemarea vesniciei”, “Dinamica Bisericii locale”, “Divort si recasatorire”, “Grija de frati”, “Identitate crestina in istorie”, “Incredinteaza Domnului nervii tai obositi”, “Introducere in teologie”, “Maxicugetari” – html, “Raspunsul meu” – Billy Graham, Biserica puternica, Ce așteaptă Dumnezeu de la un creștin emigrant, Ce înseamnă să fii un om după inima lui Dumnezeu, Ce te face să fii un om după inima lui Dumnezeu, Cele două simbolisme mari ale Bibliei: Împărăția și Nunta, Crizele in prietenie, Cum sa fii o sotie buna, Cum sa fii un sot bun, Cum sa iti alegi barbatul bun, Cum sa iti alegi nevasta buna, Cum sa iti faci prieteni, Cum sa iti pastrezi prietenii, Daniel Branzei, Daniel Branzei Conferinta Bis. Baptiste SUA 2012, Daniel Branzei interviu la alfaomegatv, Hall Lindsey, Importanța formării caracterului, Intelepciunea financiara, Romania, studii in cartea Estera”, studii in cartea lui Iov”, studii in cartea Proverbelor”, studii in Eclesiastul, studii in Efeseni”, Testul atitudinii fata de munca, vol. I, vol. III

Daniel Branzei este Pastor la Bethel Church, Anaheim, California. Websitul – http://barzilaiendan.wordpress.com

de la http://alfaomega.tv

• Daniel Branzei – Cele două mari simbolisme ale Bibliei: Împărăția și Nunta
• Daniel Branzei – Ce te face să fii un om după inima lui Dumnezeu?
• Daniel Branzei – Ce așteaptă Dumnezeu de la un creștin emigrant? 
• Daniel Branzei – Importanța formării caracterului

1. Cum sa iti alegi barbatul bun? (partea 1)
2. Cum sa iti alegi barbatul bun? (partea 2)
3. Cum sa iti alegi nevasta buna?  (partea 1)
4. Cum sa fii un sot bun? (partea 1)
5. Cum sa fii un sot bun? (partea 2)
6. Cum poti sa fii o sotie buna? (partea 1)
7. Cum poti sa fii o sotie buna? (partea 2)
8. Cum sa iti faci prieteni  (partea 1)
9. Cum sa iti faci prieteni  (partea 2)
10. Cum sa iti pastrezi prietenii? (partea 1)
11. Cum sa iti pastrezi prietenii?  (partea 2)
12. Crizele in prietenie (partea 1)
13. Crizele in prietenie (partea 2)
14. Intelepciunea financiara (partea 1)
15. Intelepciunea financiara (partea 2)
16. Testul atitudinii fata de munca (partea 2)
17. Importanta formarii caracterului

Daniel Branzei – BISERICA PUTERNICA

10. A.T.Jones despre curățirea sanctuarului

Păcatul Cetății

http://www.1888.ro/Carti/PC/cap-10.html

Gili Cârstea

 

Părerea generală despre solia 1888 este limitată,  din cauze pe care le vom discuta mai târziu, la îndreptăţirea prin credinţă. Cei mai mulţi cred că la Minneapolis nu a avut loc decât o accentuare a doctrinei lui Luther despre îndreptăţirea prin credinţă. De aceea ei nu înţeleg ce rost a avut controversa aprinsă care face şi astăzi să se vorbească despre 1888. Conducătorii bisericii mărturiseau şi ei că au crezut mereu în neprihănirea prin credinţă.

Dar atunci când începem să studiem articolele şi cărţile publicate de A.T.Jones şi E.J.Waggoner, constatăm cu surprindere că povara soliei lor era curăţirea sanctuarului. Ei vedeau pentru prima oară că scopul final al lui Dumnezeu era de a locui în inima oamenilor, iar calea pentru acestă locuire era “Domnul, neprihănirea noastră.” Ei erau convinşi că “nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele legii.” Acest lucru i-a făcut să înţeleagă că singura sursă pentru neprihănire este “Hristos în voi.”

De asemenea, afirmaţia lui Isus “Tatăl care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui,” i-au făcut să înţeleagă că acesta este scopul lui Dumnezeu şi temelia guvernării Sale.

A.T.Jones a scris despre acest subiect o serie de articole, care mai târziu au fost publicate într-o lucrare  numită The Consecrated Way to Christian Perfection (Calea consacrată către desăvârşirea creştină). Deoarece această carte este complet necunoscută, şi este posibil ca publicarea ei în limba română să întârzie, doresc să reproduc din ea câteva pasaje ample. Veţi avea astfel posibilitatea să constataţi personal că solia lor se concentra asupra curăţirii sanctuarului, şi că această curăţire trebuie făcută acolo unde este păcatul. Vom putea astfel înţelege mai bine de ce era Ellen White aşa entuziasmată de solia lor, şi de ce a început şi ea să explice, după 1888, scopul sanctuarului la fel ca ei. Ellen White descoperise în solia lor rezolvarea stării laodiceene în care se afla biserica de mulţi ani. Să lăsăm deci să vorbească pe unul dintre cei doi bărbaţi despre care Ellen White a spus că au “împuternicire divină.” Nu există alte persoane pe pământ despre care să fi spus ea aceste cuvinte vreodată.

Deci, A.T.Jones:

 

Când Dumnezeu a dat lui Israel planul original pentru construirea sanctuarului, care trebuia să fie doar o pildă pentru acel timp, El a spus: Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor (Exodul 25,8 – în original: “ca să pot locui în mijlocul lor”).

Scopul sanctuarului era, deci, “ca să pot locui în mijlocul lor.” El este arătat şi mai clar în următoarele versete: “Acolo mă voi întâlni cu copiii lui Israel şi locul acela va fi sfinţit de slava Mea. Voi sfinţi cortul întâlnirii şi altarul; voi sfinţi pe Aron şi pe fiii lui, ca să fie în slujba Mea ca preoţi. Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel şi voi fi Dumnezeul lor” (Exodul 29, 43-45).

“Îmi voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru şi sufletul Meu nu vă va urî. Voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu” (Leviticul 26, 11-12).

Scopul acesta nu consta doar în aşezarea cortului în mijlocul taberei lui Israel. Aceasta este marea greşeală pe care a făcut-o Israel în folosirea sanctuarului, piezând astfel aproape total din vedere adevăratul scop al sanctuarului. Atunci când a fost ridicat cortul în mijlocul taberei, mulţi dintre copiii lui Israel au socotit că este suficient; ei socoteau că acesta este modul în care va locui Dumnezeu în mijlocul lor.

 

După ce face o descriere a construcţiei şi seviciilor aduse la sanctuar, A.T.Jones continuă:

 

Astfel, seviciul sanctuarului, cu jertfele şi arderile sale, cu slujirea preoţilor şi lucrarea unică a marelui preot, aveau ca scop realizarea ispăşirii, pentru iertarea şi curăţirea păcatelor poporului. Din cauza păcatului şi a vinei, din cauză că “s-a făcut ceva împotriva uneia dintre poruncile Domnului, făcând lucruri ce nu trebuiau făcute,” era nevoie să se facă ispăşire pentru a se obţine iertarea. Ispăşire înseamnă de fapt punere la un loc (în limba engleză: atonement = at-one-ment, a pune la un loc, a reuni). Păcatul şi vina îl separaseră pe om de Dumnezeu. Prin intermediul acesui serviciu, ei erau din nou uniţi cu Dumnezeu. A ierta înseamnă a da pentru (în limba engleză: forgive = give for, a da pentru). A ierta păcatul înseamnă a da pentru păcat. Iertarea păcatelor vine numai de la Dumnezeu. Ce a dat Dumnezeu ca plată pentru păcat? A dat pe Hristos, căci “Hristos S-a dat pe Sine însuşi pentru păcatele noastre” (Galateni 1,4;Efeseni 2,12-16; Romani 5,8-11).

Prin urmare, când o persoană sau întreaga adunare a lui Israel păcătuia şi dorea iertarea, întregul plan al mântuirii, iertării şi ispăşirii se desfăşura sub ochii lor. Jertfa era adusă prin credinţă în sacrificiul pe care îl făcuse deja Dumnezeu dând pe Fiul Său pentru păcatele omenirii. În această credinţă, păcătoşii erau acceptaţi de Dumnezeu, iar Hristos era primit de ei ca jertfă pentru păcat. Astfel erau făcuţi una cu Dumnezeu, şi astfel Dumnezeu putea să locuiască în mijlocul lor, adică în fiecare inimă şi în fiecare viaţă, şi să facă acea inimă şi viaţă “sfântă, fără răutate, nepătată şi despărţită de păcat.” Aşezarea cortului în mijlocul taberei lui Israel era o ilustraţie, o parabolă, o sugerare a adevărului că El va locui în mijlocul fiecărei persoane. “…şi-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în omul din lăuntru, aşa încât Hristos să locuiască în inimile voastre prin credinţă” (Efeseni 3,16-19).

În fiecare epocă, doar foarte puţini din popor au văzut în sanctuar acest mare adevăr salvator. Dar ca trup colectiv, Israel nu a înţeles niciodată acest adevăr; oprindu-se doar la aspectul locuirii Sale în cortul din mijlocul taberei, ei au pierdut prezenţa Sa personală locuind în inimile lor. Ca urmare, închinarea lor a devenit exterioară şi formală, în loc să fie interioară şi spirituală. Viaţa lor a rămas neschimbată şi nesfântă. Cei care au ieşit din Egipt nu au înţeles acest mare adevăr pe care îl pregătise Dumnezeu pentru ei, şi au “căzut în pustie” (Exodul 3,17-19).

Aceeaşi greşeală a fost făcută şi de cei care au intrat în Canaan. Ei şi-au pus toată încrederea în Domnul Cel care locuia în cort, şi nu au acceptat ca serviciul sanctuarului să fie mijlocul prin care El să locuiască în ei prin credinţă. În consecinţă, vieţile lor au cunoscut o creştere în nelegiuire. Dumnezeu a permis ca acest prim cort să fie distrus şi chivotul lui Dumnezeu să fie luat de către neamuri (Ieremia 7,12; 1Samuel 4,10-12), ca poporul să înveţe astfel să-L descopere pe Dumnezeu personal, şi să I se închine individual, ca El să poată locui în ei.

După o absenţă a cortului şi slujbelor lui pentru o perioadă de o sută de ani, el a fost restaurat de David, şi apoi transformat în grandiosul templu ridicat de Solomon. Dar iarăşi scopul lui real a fost treptat pierdut din vedere. Formalismul şi toată nelegiuirea legată de el au crescut din ce în ce mai mult, până când Dumnezeu a fost obligat să-i strige lui Israel: “Eu urăsc, dispreţuiesc sărbătorile voastre, şi nu pot să vă sufăr adunările de săr- bătoare! Când Îmi aduceţi arderi de tot şi daruri de mâncare, n-am nici o plăcere de ele; şi viţeii îngrăşaţi, pe care îi aduceţi ca jertfe de mulţumire, nici nu Mă uit la ei. Depărtează de Mine vuietul cântecelor tale; nu pot asculta sunetul alăutelor tale! Ci dreptatea să curgă ca o apă curgătoare, şi neprihănirea ca un pârâu care nu seacă niciodată!” (Amos 5,21-24).

Şi în Iuda El a fost nevoit să facă acelaşi apel, prin Isaia:

“Ascultaţi cuvântul Domnului, căpetenii ale Sodomei! Ia aminte la legea Dumnezeului nostru, popor al Gomorei! Ce-Mi trebuie Mie mulţimea jertfelor voastre, zice Domnul. Sunt sătul de arderile de tot ale berbecilor şi de grăsimea viţeilor; nu-Mi place sângele taurilor, oilor şi ţapilor.Când veniţi să vă înfăţişaţi înaintea Mea, cine vă cere astfel de lucruri, ca să-Mi spurcaţi curţile? Nu mai aduceţi daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, sabate şi adunări de sărbătoare, nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea! Urăsc lunile voastre cele noi şi praznicele voastre; Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi! Când vă întindeţi mâinile, Îmi întorc ochii de la voi; şi oricât de mult v-aţi ruga, n-ascult: căci mâinile vă sunt pline de sânge! Spălaţi-vă deci, şi curăţiţi-vă! Luaţi dinaintea ochilor Mei faptele rele pe care le-aţi făcut! Încetaţi să mai faceţi răul! Învăţaţi-vă să faceţi binele, căutaţi dreptatea, ocrotiţi pe cel asuprit, faceţi dreptate orfanului, apăraţi pe văduvă!” (Isaia 1,10-18).

Dar ei nu au ţinut seama de apelurile Sale. Din acest motiv, Israel a fost dus în captivitate şi ţara le-a fost lăsată pustie. Aceeaşi soartă a avut-o şi Iuda. Toate acestea din aceeaşi cauză: ei nu au reuşit să înţeleagă ce doreşte Dumnezeu să îi înveţe. Ei priveau templul şi prezenţa lui Dumnezeu acolo ca fiind scopul final, în loc să privească totul doar ca mijloace către scop, ca prin căile puse la dispoziţie de templu şi slujbele lui, să obţină iertare şi ispăşire, şi astfel Cel ce locuia în templu să poată locui în ei.

Încă o dată, El a încercat să înduplece poporul prin Ieremia, pentru a fi salvaţi din greşeala lor, şi astfel să primească marele adevăr al adevăratului scop şi înţeles al templului şi seviciilor lui. El le-a spus: “Dar iată, voi vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, care nu slujesc la nimic” (Ieremia 7,8-16).

Care erau acele “nădejdi înşelătoare” în care se încredea poporul? “Nu vă hrăniţi cu nădejdi înşelătoare, zicând: “acesta este templul Domnului, templul Domnului, templul Domnului!” (Ieremia 7,4). Astfel, ne putem da seama că poporul, deşi împlinea toate ritualurile închinării cerute de seviciul templului, rămânea doar cu formele, pierzând în întregime scopul templului şi serviciilor sale, care spuneau un singur lucru: că Dumnezeu doreşte o reformă prin care să poată sfinţi vieţile oamenilor, locuind în fiecare din ei. Pierzând acest adevăr, stricăciunea inimilor lor devenea din ce în ce tot mai evidentă. De aceea, toată închinarea, jerfele şi rugăciunile lor nu erau decât batjocură şi spectacol, atâta vreme cât vieţile lor rămâneau neschimbate (Citează Ieremia 7,1-7).

În loc de a permite ca marele scop al templului să fie împlinit în ei, poporul l-a pervertit în întregime. În loc să permită templului şi sevicilor lui, aşezat în mijlocul lor de Dumnezeu spre a-i învăţa că El doreşte cu adevărat să locuiască în mijlocul lor locuind în inimile lor şi sfinţind vieţile lor, ei au exclus scopul adevărat al templului şi l-au pervertit până acolo încât să-l facă să acopere nelegiuirea cea mai grosolană şi păcătoşenia cea mai întunecată.

Pentru un astfel de sistem nu mai exista alt remediu decât distrugerea. În consecinţă, oraşul a fost încercuit şi capturat de către neamuri. Templul, “casa lor cea sfântă şi slăvită,” a fost distrus. Şi, cu cetatea şi templul ajunse un morman de ruine fumegânde, poporul a fost dus captiv în Babilon unde, doborâţi de amărăciune şi înţelegând marea lor pierdere, L-au căutat pe Dumnezeu şi L-au găsit şi I s-au închinat într-un mod ce a produs o astfel de reformă în viaţa lor, încât dacă ar fi făcut aşa când templul se afla în picioare, ar fi rămas în picioare pentru totdeauna. Psalmi 137,1-6.

Dumnezeu a adus din Babilon un popor umil şi reformat. Templul Său sfânt a fost reclădit şi serviciile lui restaurate. Poporul locuia din nou în ţara şi cetatea lui. Dar apostazia s-a infiltrat din nou. Lucrurile au mers la fel, încât atunci când a venit Isus, centrul şi inima sanctuarului şi servi- ciilor lui, aceeaşi stare predomina în Israel. În inimile lor Îl persecutau şi urmăreau să-L omoare, iar pe dinafară erau aşa de sfinţi încât nu puteau intra în sala de judecată a lui Pilat ca să nu se spurce!

Apelul Domnului către popor era acelaşi ca în vechime – să găsească în viaţa lor personală scopul templului, ca să poată fi salvaţi de blestemul care căzuse peste naţiunea lor de-a lungul întregii istorii, din pricina aceleiaşi mari greşeli. Într-o zi, pe când se afla în templu, Isus a spus mulţimii adunate acolo: “Stricaţi templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.” Iudeii au zis: “Au trebuit 46 de ani ca să se zidească templul acesta, şi Tu îl vei ridica în trei zile?” Dar El le vorbea despre templul trupului Său (Ioan 2,19-21).

Când Isus, aflat în templu, a vorbit astfel poporului, referindu-se la templul trupului Său, El insista de fapt, aşa cum făcuse de-a lungul istoriei lor, să-i facă să înţeleagă că scopul final al templului şi slujbelor de acolo a fost mereu ca prin slujirea ce avea loc acolo, Dumnezeu să locuiască şi să umble în ei, precum locuia în templu, sfinţind locuinţa Lui din ei tot aşa cum spaţiul templului era sfânt din cauza prezenţei Sale. Trupurile lor trebuiau să devină adevăratele temple ale Dumnezeului cel viu, din cauza acestei prezenţe a lui Dumnezeu în ei.

Dar nici de data aceasta ei nu au fost în stare să vadă acest adevăr. N-au acceptat această reformă. Nu au împlinit scopul sanctuarului în ei, astfel ca Dumnezeu să poată locui în ei. L-au respins pe Cel care venise personal să le arate adevăratul scop şi adevărata cale. De aceea, din nou, singurul remediu a fost distrugerea. Şi din nou, templul, casa lor “cea sfântă şi slăvită,” a fost dată pradă flăcărilor. Oraşul a căzut în mâna neamurilor. Din nou au fost duşi în robie şi împrăştiaţi să fie “rătăcitori printre neamuri” [Osea 9,17] (The Consecrated Way to Christian Perfection, 62-75).

 

Vă rog să comparaţi cele de mai sus cu explicaţia pe care o dă Ellen White în Hristos, Lumina Lumii, în capitolul În templul Său:

 

“Templul acela înălţat pentru ca Dumnezeu să locuiască în el, avea ca scop să fie o învăţătură intuitivă (object lesson=pildă) pentru Israel şi pentru lumea întreagă. Scopul lui Dumnezeu a fost din veacuri veşnice ca fiecare fiinţă, de la serafimul luminos şi sfânt până la om, să fie un templu în care să locuiască Creatorul. Din cauza păcatului, omul a încetat să mai fie un templu pentru Dumnezeu. Fiind întunecată şi mânjită de rele, inima omului nu a mai descoperit slava Celui Sfânt. Dar planul cerului a fost realizat prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în corp omenesc, şi prin harul salvator inima devine din nou templul Său. Dumnezeu voia ca templul din Ierusalim să fie o dovadă continuă despre soarta aleasă, pusă în faţa fiecărui suflet. Dar iudeii nu au înţeles ce însemnătate avea clădirea aceea la care priveau cu atâta mândrie. Ei nu s-au consacrat pentru a fi temple sfinte ale Duhul Sfânt. Curţile templului din Ierusalim, pline de zgomot şi urâta negustorie, reprezentau prea bine templul inimii, mânjit de prezenţa patimilor senzuale şi de gândurile lor profane. Prin curăţirea templului de cumpărătorii şi vânzătorii lumii, Isus a dat de ştire misiunea Lui de a curăţi inima de murdăria păcatului, de dorinţele pământeşti, de plăceri egoiste şi de obiceiuri rele, care strică sufletul” (HLL 132, ediţia 1990. În original, 161).

 

Se poate observa că termenii sunt aproape identici. Îi înţelegem deci pe fraţii noştri din 1888, care o acuzau pe Ellen White că “s-a schimbat.” Până acum crezuseră cu toţi că templul lui Moise era o umbră a celui din ceruri, ca acum sora White să spună că templul pământesc nu era decât “o pildă” (object lesson – în original), despre scopul lui Dumnezeu de a locui în oameni.

Dar să-l lăsăm pe A.T.Jones să continue:

 

Marele ideal şi scop al adevăratului sanctuar, al preoţiei şi slujbelor lui, este ca Dumnezeu să locuiască în inimile poporului. Dar care este marele ideal şi scop al locuirii Lui în inimile poporului? Răspunsul este: Desăvârşirea. Desăvârşirea morală şi spirituală a închinătorului (Idem, 76)

Sfârşitul tainei lui Dumnezeu este încheierea lucrării evangheliei. Iar sfârşitul lucrării evangheliei este, în primul rând, îndepărtarea oricărui vestigiu al păcatului şi aducerea neprihănirii veşnice – plinătatea lui Hristos – în fiecare credincios; şi, în al doilea rând, lucrarea evangheliei fiind încheiată, urmează distrugerea tuturor celor care nu au vrut să primească evanghelia; căci nu este calea Domnului să păstreze în viaţă pe oamenii care tot ce mai pot face cu viaţa lor este stricăciune şi mizerie.

În serviciul sanctuarului pământesc, am văzut că atunci când se încheia lucrarea anuală în favoarea celor care luaseră parte la ea, toţi ceilalţi care nu luaseră parte erau îndepărtaţi. Lucrul acesta este o ilustraţie pentru timpul prezent, care ne arată că în serviciul adevăratului sanctuar, atunci când lucrarea evangheliei va fi încheiată pentru toţi cei care au avut o parte în ea, toţi cei care nu au luat parte la ea vor fi distruşi. Deci încheierea tainei lui Dumnezeu înseamnă îndepărtarea finală a păcatului, în ambele ei aspecte (Idem 117).

Curăţirea sanctuarului însemna îndepărtarea de deasupra lui a tuturor nelegiuirilor poporului, care, prin serviciul preoţilor, luaseră parte la slujbele lui în cursul anului. Iar acest şuvoi trebuie stopat la izvorul lui, în inimile şi vieţile închinătorilor (Idem 118).

Timpul venirii Domnului şi al aşezării din nou a tuturor lucrurilor, este chiar la uşă. Isus vine ca să-Şi ia poporul la Sine. El trebuie să prezinte această biserică “slăvită, fără pată sau zbârcitură, sau ceva de felul acesta,” ci sfântă şi fără pată. El trebuie să se reflecte deplin în sfinţii săi.

Dar înainte ca El să vină, poporul Său trebuie să fie în această stare… Iar această stare de desăvârşire, această dezvoltare a imaginii complete a lui Isus în fiecare credincios, este cu adevărat sfârşitul tainei lui Dumnezeu, care este “Hristos în voi, nădejdea slavei.” Această împlinire este realizată în curăţirea sanctuarului, care este încheierea tainei lui Dumnezeu…

Timpul de faţă este timpul revenirii lui Isus şi al aşezării din nou a tuturor lucrurilor. Desăvârşirea finală a sfinţilor trebuie să preceadă revenirea lui Isus; şi ştim bine că ne aflăm în timpul reînviorării, timpul ploii târzii (Face aluzie la afirmaţia sorei White care a spus că marea strigare a şi început în 1888). Şi dacă acest lucru este adevărat, atunci ne aflăm în timpul ştergerii păcatelor, care ne-au stat împotrivă mereu. Iar ştergerea păcatelor este exact acest lucru al curăţirii sanctuarului; este sfârşitul oricărei fărădelegi în vieţile noastre; este sfârşitul păcatului în caracterul nostru; este aducerea neprihănirii lui Dumnezeu, care este prin credinţă în Isus Hristos, spre a rămâne veşnic în noi…

Şi toate acestea trebuiesc făcute pentru ca solia evangheliei împărăţiei să fie dusă în toată lumea cu putere de sus, prin care pământul va fi luminat de slavă (Idem 124.125).

 

La aşa ceva nu se mai poate adăuga decât: Amin.

Cum vede Dumnezeu păcatul

 1 Tim. 2:8: „…să se roage în orice loc şi să ridice spre cer mâini curate, fără mânie şi fără îndoieli.”

Pentru noi, oamenii, păcatul poate părea ceva abstract, nu îi vedem decât efectele. Noi percepem păcatul ca pe un efect nedorit al egoismului și egolatriei. Însă, în lumea spirituală, Biblia ne spune că păcatul e ceva palpabil și letal.
Pentru Diavol, acest păcat a fost folosit pe post de armă contra lui Dumnezeu (vezi AICI articol).

Păcatul are greutate (masă proprie)

Pentru Dumnezeu, păcatul este un lucru real, cu masă proprie, adică are greutate. Orice corp din jurul nostru are o masă proprie. Când punem mâna să ridicăm unul, simțim că opune o anumită rezistență egală cu greutatea. Tot așa este și în lumea spirituală cu păcatul.

A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el și a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”

(Ioan 1:29)

Și Domnul a zis: „Strigătul împotriva Sodomei și Gomorei s-a mărit şi păcatul lor într-adevăr este nespus de greu.

(Geneza 18:20)

Păcatele au culoare

Păcatul nu doar că are greutate, dar are și culoare. Dumnezeu Însuși ne spune că păcatele pot avea diferite culori:

Veniți totuși să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna.
(Isaia 1:18)

Pentru Dumnezeu, păcatele nu sunt invizibile așa cum sunt pentru noi, oamenii: noi le vedem doar efectele. Pentru El, păcatele sunt vizibile, de aceea, pentru a nu se mânia, în Vechiul Testament trebuiau acoperite prin sacrificii animale, iar în Noul Testament prin faptul că Domnul Iisus și-a dat viața cu dragoste.

Mai presus de toate, să aveți o dragoste fierbinte unii pentru alții, căci dragostea acoperă o sumedenie de păcate.
(Romani 4:7)

Păcatele au volum

Păcatele au volum și pot fi îngrămădite unul peste altul, până la cer. Păcatele prostituatei Apocalipsei, Curva Babilonului (vezi AICI cine e), sunt atât de numeroase și mari încât au ajuns până la cer.

Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit și au ajuns până în cer și Dumnezeu Și-a adus aminte de nelegiuirile ei.
(Apocalipsa 18:5)

Căci fărădelegile noastre s-au înmulțit deasupra capetelor noastre și greșelile noastre au ajuns până la ceruri.
(Ezra 9:6)

Păcatele au volum și pot umple o anumită măsură de volum pe care o are Dumnezeu. La sfârșitul vremurilor, când acea măsură este umplută, pe scena lumii apare Antihristul:

Când păcătoșii vor fi umplut măsura nelegiuirilor, se va ridica un împărat fără rușine și viclean.
(Daniel 8:23)

…și sunt transferabile

Domnul Iisus Hristos a luat asupra Sa toate păcatele noastre și le-a purtat la Golgota.

De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari și va împărți prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine Însuși la moarte și a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora și S-a rugat pentru cei vinovați.
(Isaia 53:12)

În Vechiul Testament, însă, se folosea un țap ispășitor care purta păcatele poporului în deșert, unde probabil murea de foame și sete:

Aaron să-și pună amândouă mâinile pe capul țapului celui viu și să mărturisească peste el toate fărădelegile copiilor lui Israel și toate călcările lor de lege cu care au păcătuit ei; să le pună pe capul țapului, apoi să-l izgonească în pustie printr-un om care va avea însărcinarea aceasta. Țapul acela va duce asupra lui toate fărădelegile lor într-un pământ pustiit.
(Levitic 16:21-22)

Amintiri neplacute – Zaharia 1:1-6

 

În luna a opta, în anul al doilea al lui Darius, cuvântul Domnului a vorbit prorocului Zaharia, fiul lui Berechia, fiul lui Ido, astfel: 
„Domnul S-a mâniat foarte tare pe parinţii voştri. 
Spune-le, dar: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Întoarceţi-vă la Mine, zice Domnul oştirilor, şi Mă voi întoarce şi Eu la voi, zice Domnul ostirilor. 
Nu fiţi ca parinţii voştri, cărora le vorbeau prorocii de mai înainte, zicând: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: „Întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele, de la faptele voastre cele rele!”, dar n-au ascultat şi n-au luat aminte la Mine, zice Domnul. 
Unde sunt acum părinţii voştri? Şi puteau proorocii să trăiască veşnic? 
Totuşi cuvintele Mele şi poruncile pe care le dădusem slujitorilor Mei prorocii ca să le vestească n-au atins ele pe părinţii voştri? Şi atunci ei s-au întors şi au zis: „Domnul oştirilor ne-a făcut cum hotarâse să ne facă, după căile şi faptele noastre!”

(Zaharia 1:1-6)

Acest text îl prezintă pe Zaharia, om căruia Dumnezeu începe să-i vorbească şi pe care îl trimite la poporul lui. Israelul este îndemnat de Dumnezeu să nu repete greşeala părinţilor lor. Dumnezeu îi vorbeşte personal lui Zaharia aducându-i aminte de eşecurile părinţilor generaţiei lui, însă pentru că Dumnezeu îşi păstrează bunătatea, încă îi avertizează pe acei oameni prin omul său:
 „Întoarceţi-vă la Mine, zice Domnul oştirilor, şi Mă voi întoarce şi Eu la voi”
De remarcat, că această acţiune este reciprocă: se întorc oamenii spre Dumnezeu, se întoarce şi Domnul către oameni.


Dumnezeu îi chemase la pocăinţă pe oamenii dinaintea generaţiei lui Zaharia prin intermediul proorocilor, dar nu au ascultat (vers. 4). În versetul 2, ni se spune că Domnul s-a mâniat foarte tare pe părinţii lor şi ca drept rezultat Domnul le-a făcut după căile şi faptele lor (vers. 6). Practic, în acest prim paragraf Dumnezeu trezeşte nişte amintiri neplăcute din istoria poporului evreu.
Dar noi…de câte ori ne-am împotrivit chemării lui Dumnezeu la pocăinţă? De câte ori Dumnezeu ne-a chemat să ne întoarcem de la păcat iar noi l-am refuzat? Problema este că atunci când refuzăm chemarea lui Dumnezeu în continuu, mai devreme sau mai târziu ni se va face şi nouă după căile şi după faptele noastre, după cum zice şi Pavel: „Ce seamănă omul aceea va şi secera.” (Galateni 6.7) 


De cealaltă parte nici nu putem să ne uităm urât la Dumnezeu pentru că „El s-a mâniat foarte tare.” Unii vor zice, cum să se mânie Dumnezeu când El este dragoste? Dar de ce sa nu îl privim pe Dumnezeu într-un mod mai panoramic (în măsura în care se poate) şi să îi observăm şi dreptatea şi sfinţenia? Dumnezeu este şi dragoste dar şi dreptate; este şi iubire dar şi sfinţenie; una fără alta nu se poate. Aşadar, reacţia lui Dumnezeu de mânie este „normală” atâta timp cât oamenii refuză în contiunare să se întoarcă la El. Şi apostolul Pavel ne spune că „mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri şi nelegiuiri.” (Romani 1.18) Isus însuşi spune că „cine nu crede în Fiul, nu va vedea viaţa ci mânia lui Dumnezeu va rămâne peste el.” (Ioan 3.36)


Aşadar să luăm aminte la glasul Domnului care şi astăzi ne cheama la El.

Lucifer – Satanah – Diabolos

(Articol din seria „Biblia profetică“)

Biblia plasează facerea omului în atmosfera unui conflict preexistent între Dumnezeu și unul din îngerii creați de El: Lucifer.

Lucifer – (Luceafărul) – este un nume care face aluzie la strălucirea și slava pe care Dumnezeu i-o dăruise acestui înger prin creație. Două pasaje din Vechiul Testament ne descriu ceva din măreția poziției și făpturii lui:

„Așa vorbește Domnul, Dumnezeu: „Ajunsesei la cea mai înaltă desăvârșire, erai plin de desăvârșire și plin de frumusețe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu și erai acoperit de tot felul de pietre scumpe: … ; timpanele și flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu și umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua când ai fost făcut până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine. Prin mărimea negoțului tău te-ai umplut de silnicie și ai păcătuit; de accea te-am aruncat de pe muntele lui Dumnezeu și te nimicesc, heruvim ocrotitor, din mijlocul pietrelor scânteietoare.”

„Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor!  Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noaptei; mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.” (Ezec. 28:12-16; Isaia 14:12-14)

În ambele cazuri, descrierile apar pe fundalul unor capete de acuzare enunțate de Dumnezeu împotriva unor lideri ai lumii (împăratul Tirului, în Ezechiel și împăratul Babilonului, în Isaia). Este evident însă că aluziile se adresează „domnului lumii acesteia”, „stăpânitorului acestui veac” (Ioan 12:31;14:30;  Efes. 6:12).

Satanah – (Împotrivitorul) – „Satana” este o transliterare a originalului aramaic. Numele definește poziția antagonistă față de Dumnezeu (1 Petru 5:8).

Diabolos – (Pârâșul, Calomniatorul) – „Diavolul” este o transliterare a originalului grec, ,,diabolos“ (Iov 1,2; Zah. 3:1,2; Apoc. 12:10). Numele arată dușmănia pe care o poartă oamenilor. Îl întâlnim astfel în cartea Iov, unde Satan îl batjocorește pe Iov, pretinzând că purtarea lui bună se datorează doar faptului că îi aduce prosperitate. În întâmplarea cu ispitirea Domnului Isus, Satan Îl batjocorește aruncând îndoială asupra faptului că El este Fiul lui Dumnezeu.

În Noul Testament din limba greacă există un singur ,,diabolos“, Satan însuși. Unele traduceri folosesc acest termen la plural, ,,diavoli“, dar aceasta nu este niciodată corect, pentru că termenul ,,daimonia“ trebuie tradus peste tot prin ,,demoni“. Textul original spune clar că există un singur ,,diabolos“, dar mai mulți ,,daimonia“, un singur diavol și mai mulți demoni.

Din cele trei numiri și din descrierile de mai sus este clar că Lucifer, Satanah, Diabolos nu are nimic comun cu arătarea urâtă, neagră, cu coarne și coadă și cu furca în mână, atât de des întâlnită în tradițiile populare. Arătarea aceea urâtă este un produs al religiilor păgâne din Nordul Europei și a pătruns în creștinism de-a lungul istoriei, ca și alte forme și tradiții păgâne.

Lucifer nu a fost și nu este urât la înfățișare. Prima referință despre el o găsim în Geneza 3, când a ispitit-o pe Eva și a provocat căderea primilor oameni.

Se pare că noi am provocat o mare confuzie când am interpretat un pasaj figurativ în mod literal. Când Biblia spune „Șarpele era mai șiret decât toate fiarele câmpului” textul folosește o metaforă pentru a-l identifica pe Lucifer. Făptura aceea a fost un șarpe propriu zis la fel de puțin cum a fost Dan un „șarpe”, când a primit binecuvântarea de la Iacov (Gen. 49:17). Tot prin metafore, Biblia îl numește pe Irod „vulpe” (Luca 13:32) și pe Iuda „pui de leu”.

Apocalipsa folosește aceeași metaforă pentru Lucifer, numindu-l „șarpele cel vechi” (Apoc. 20:2). Este clar că „cel vechi” este o aluzie la arătarea sa precedentă în grădina Edenului. Faptul că acest Satan L-a ispitit pe Hristos, „ultimul Adam”, ne obligă să credem că tot el a fost și acela care l-a ispitit pe Adamul cel dintâi.

„Mai șiret decât toate fiarele câmpului” este iarăși o traducere nu prea fericită. Originalul folosit pentru „fiarele pământului”, „chai”, trebuie tradus prin „făpturile vii”, la fel cum grecescul „zoe” a fost tradus prin „făpturile vii” în Apoc. 4:6. În felul acesta, primul verset din Geneza 3 se traduce prin: „Șarpele era cea mai șireată dintre toate făpturile vii pe care le făcuse Domnul Dumnezeu”.

Cuvântul aramaic „Nachaș” – „șarpe” – înseamnă și „strălucitor”. Același cuvânt identifica în caldeiană și cuprul sau arama, pentru că strălucea când era lustruit. Îl întâlnim în această dublă semnificație în  2 Regi 18:4: „ … a sfărâmat în bucăți șarpele de aramă, pe care-l făcuse Moise, căci copiii lui Israel arseseră până atunci tămâie înaintea lui; îl numeau „Nehuștan.” În mod asemănător, „seraf” din Isaia 6:2,6 înseamnă în limba originală „cei înfocați”, „plini de strălucire”.  În Numeri 21, când Dumnezeu îi spune lui Moise să facă „șarpele de aramă”, șerpii care-i mușcau pe evrei sunt numiți „înfocați” (Num. 21:6).

În Eden, Lucifer i-a apărut Evei în toată splendoarea strălucirii sale, pentru a ruina rasa umană și pentru a bloca planul divin de restaurare a cosmosului. Pedeapsa rostită împotriva lui este și ea plină de metafore (Gen. 3:14,15).

„Să te târăști pe pântece”, mai mult decât „să cazi cu fața la pământ” este o ilustrare a smeririi și umilinței la care va fi supus, iar „să mănânci țărână” este o expresie care descrie o mare dezamăgire, un semn al înfrângerii (Psalm 72:9). Noi spunem astăzi: „parcă aș avea nisip între dinți”. Ca animal, șarpele nu mănâncă pământ, ci se hrănește cu viețuitoare mici.

Tot așa, „aceasta îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul” vorbește metaforic despre lucrări spirituale cu valoare eternă săvârșite prin înfruntarea dintre Lucifer și Domnul Isus la Calvar.

Departe de a fi un „scaraoțchi” cu coarne și coadă, Lucifer este și astăzi o ființă capabilă să se prefacă „într-un înger de lumină” și în stare să înșele lumea întreagă (2 Cor. 11:14). Frecvența numelui său în conținutul înjurăturilor și blestemelor românești este o dovadă de fascinație obsesivă și, în același timp, o practică foarte periculoasă. Într-un fel, orice înjurătură este o rugăciune adresată diavolului! Biblia ne avertizează drastic împotriva unor astfel de obiceiuri:

„Arhanghelul Mihail, când se împotrivea diavolului și se certa cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să rostească împotriva lui o judecată de ocară, ci doar a zis: „Domnul să te mustre!” Aceștia, dimpotrivă, batjocoresc ce nu cunosc și se pierd singuri în ceea ce știu din fire, ca dobitoace fără minte.” (Iuda 9-10).

„Ca niște îndrăzneți și încăpățânați ce sunt, ei nu se tem să batjocorească dregătoriile, pe când îngerii, care sunt mai mari în tărie și putere, nu aduc înaintea Domnului nici o judecată batjocoritoare împotriva lor. Dar aceștia, ca niște dobitoace fără minte, din fire sortite să fie prinse și nimicite, batjocorind ce nu cunosc, vor pieri în însăși stricăciunea lor și își vor lua astfel plata cuvenită pentru nelegiuirea lor” (2 Petru 2:10-13).

Creștinii sunt astăzi păziți de puterea lui Dumnezeu (Rom. 8:31-39; 1 Ioan 5:18) și au asigurată biruința; „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre” (Rom. 16:20). Până atunci, ei trebuie „să fie treji și să vegheze” ca unii care nu sunt în „neștiință despre planurile lui” (2 Cor. 2:11).

Lucifer este instigatorul din conflictul angelic produs în lumea lui Dumnezeu înainte de facerea omului. O treime din îngeri l-au urmat în revolta lui (Apoc. 12:4; Matei 12:24). Milioane de oameni, orbiți de Lucifer ca să nu primească mântuirea oferită prin Hristos, se află și ei în astăzi robia lui Satan și-i vor împărtăși destinul (Matei 25:41). Despre lucrarea lui Lucifer prin Antichrist și despre soarta lui finală puteți citi în: 1 Tesal. 2:1-13;  Apoc.12:7-12; 16:13-16; 19:11-21; 20:1-3, 10.

Lucifer – Satanah – Diabolos

Răsfugul alb

Aceasta este o boală infecţioasă, produsă de Mycoplasma agalactiae, manifestată anatomoclinic prin oprirea secreţiei lactate, tulburări oculare şi locomotorii

Diagnosticul
Pentru confirmarea diagnosticului este necesar examenul de laborator. În acest scop se recoltează şi se trimit probe de lapte, lichide articulare, uneori oculare, în eprubete sterile, care trebuie să ajungă la laborator în timpul cel mai scurt. În laborator se face examenul bacteriologic şi proba alcalinităţii laptelui.
Sunt receptive la boală atât oile cât şi caprele în lactaţie, iar mai puţin receptivi sunt berbecii şi tineretul ovin.Sursa principală de infecţie o reprezintă animalele bolnave şi cele trecute prin boală, care elimină prin secreţii şi excreţii micoplasme (mai ales prin lapte). Sursele secundare de infecţie sunt apa, aşternutul şi furajele contaminate.
Boala este foarte contagioasă şi, odată intrată într-o turmă, îmbracă un caracter staţionar.
Boala evoluează printr-una din următoarele forme clinice: acută, subacută şi cronică.
Forma acută, destul de rară ca frecvenţă, se manifestă cu febră, stare de abatere şi moartea în 6-7 zile.
Forma subacută este forma evolutivă cea mai des întâlnită, poate prezenta localizări mamare, articulare şi oculare.

Localizarea mamară se exprimă prin:
• Mamită cu evoluţie benignă: oile afectate prezintă sensibilitatea ugerului, scăderea producţiei de lapte, laptele are aspect apos, lăsat în repaus se separă, formând un depozit grunjos şi o parte lichidă de culoare verde murdar, gustul fiind sărat.
• Mamită cu evoluţie gravă: oile afectate prezintă febră, tulburări generale, agalaxie (lipsa secreţiei lactate, de unde şi denumirea bolii). Se mai constată edemul cald, dureros şi dur al glandei mamare. Din uger se poate mulge o secreţie apoasă, galben-verzuie, cu aspect vâscos sanguinolent şi gust sărat. Uneori, ugerul se atrofiază, prezintă induraţii, şi chiar abcese.
Durata bolii, în localizarea mamară, este de 1-2 săptămâni, după care ugerul de obicei se reface, dar producţia de lapte rămâne compromisă.
Localizarea articulară este mai rară, ea putând evolua în asociere cu localizarea mamară. Se constată şchiopături precedate de edeme calde, dureroase, localizate la articulaţiile tarsiene sau carpiene. La tineret apar poliartrite. Durata bolii este de 2-7 săptămâni, dacă nu apar complicaţii care pot produce anchiloze.
Localizarea oculară afectează, de regulă, un singur ochi, se manifestă cu lăcrimare, conjunctivită, lumina deranjează, motiv pentru care animalul ţine ochiul închis. Pe globul ocular apar zone de opacifiere ale corneei şi chiar ulcere corneene care duc la pierderea globului ocular.
Forma cronică este foarte rară, se manifestă prin slăbire progresivă, noduli în parenchimul mamar, atrofia glandei mamare.
Profilaxia şi combaterea
Boala poate fi prevenită dacă se aplică atât măsuri generale, nespecifice, cât şi măsuri specifice.
Profilaxia nespecifică constă în interzicerea contactului turmei, la păşune sau adăpat, cu animale bolnave, procurarea de animale numai din efective indemne, respectarea carantinei profilactice de 21 de zile, la introducerea de animale noi în turmă.
Profilaxia specifică (imunoprofilaxia) se realizează cu ajutorul vaccinului contra agalaxiei contagioase a oilor şi caprelor (Agavac), obţinut din mai multe tulpini de Mycoplasma agalactiae, inactivate cu formol şi căldură şi adsorbite pe hidroxid de aluminiu.
În zonele în care boala a fost semnalată în ultimii ani, se recomandă vaccinarea oilor mame la jumătatea perioadei de gestaţie, iar la restul efectivului (berbeci şi tineret), pe parcursul lunii mai.
Vaccinul se inoculează subcutanat, în doză de 1 ml, indiferent de vârsta şi talia animalului. Imunitatea se instalează după 10-14 zile şi durează un an.
Dacă boala a apărut, se va face examenul clinic al tuturor animalelor în timpul mulsului, pentru depistarea oilor bolnave şi izolarea lor în vederea tratamentului. Animalele bolnave se tratează, în funcţie de localizare, cu antibiotice cu spectru antimicoplasmic (tylosină, lincospectin).
În localizarea mamară se recomandă mulgerea de trei ori pe zi şi infuzii cu antibiotice în mamelă. În forma articulară, se fac aplicaţii locale cu tinctură de iod. În forma oculară, se aplică unguente cu antibiotice.
Se va face vaccinarea de necesitate a animalelor clinic sănătoase din efectivele infectate. Se fac dezinfecţii în saivane şi padocuri. Animalele vindecate se introduc în turmă la sfârşitul sezonului de lactaţie. Timp de un an, în turmele infectate, nu se vor introduce animale noi nevaccinate.

Prevenirea imbolnavirilor la animale si pasari in perioada cu temperaturi scazute 

Ninsorile si temperaturile scazute din perioada de iarna, pot afecta starea fiziologica si de sanatate a efectivelor de animale si pasari care sunt crescute in fermele comerciale sau in gospodariile ale populatiei, daca nu sunt respectate normelor de protectie si bunastare, prin care sa se asigure toate conditiile impuse in aceasta perioada si care se refera la biosecuritate, adapostire, hranire, ingrijire, exploatare, transportul la alte locatii.
Proprietarii de animale si pasari trebuie sa cunoasca un element esential si anume, ca sanatatea animalelor presupune bunastarea acestora care inseamna asigurarea spatiului vital indispensabil, supravegherea zilnica a tuturor animalelor, monitorizarea factorilor de microclimat, a ventilatiei, a consumului de furaje si de apa, aplicarea programelor de profilaxie a bolilor, etc.

Pentru a asigura o stare de sanatate normala animalelor si implicit produse animaliere corespunzatoare, se recomanda proprietarilor de animale si pasari ca pentru perioada anotimpului rece sa asigure:

• • Adapostirea animalelor si pasarilor in spatii corespunzatoare speciei si categoriei de varsta, care sa asigure densitatea, volumul de aer, umiditatea, luminozitatea si zooigiena la parametrii normali, realizata prin :
    • • • remedierea, dupa caz, a elementelor de constructie exterioare si interioare deteriorate (alei de acces, padocuri, ziduri, geamuri, tamplarii, tavane, jgheaburi, burlane, tencuieli, pardoseli);
        • etanseitatea usilor si a ferestrelor pentru a se asigura o temperatura optima si constanta in adaposturi;
        • igienizarrea adaposturilor prin curatire mecanica, dezinfectii deratizare, dezinsectii si zugravit;
        • verificarea si remedierea, elementelor tehnologice (utilajele rde muls, de furajare, evacuare dejectii, adapare, ventilatie);
        • asigurarea unor spatii confortabile pentru perioada fatarilor la specia bovina, porcina si in special pentru ovine.
  • Verificarea si protejarea surselor de apa si furaje pentru a remedia anumite defectiuni si pentru a nu fi supuse inghetului.
  • Inventarul stocului de furaje pe sortimente si indici de calitate, stabilirea si respectarea ratiilor zilnice de furaje in functie de specie si categoria de animale si pasari.
  • Asigurarea conditiilor optime de depozitare, pastrare si administrare a stocurilor de furaje prin:
    • • • mentinerea in stare de igiena a instalatiilor, echipamentelor, containerelor si a vehiculelor utilizate pentru producerea, prepararea si transportul furajelor si sa evite orice sursa de contaminare a acestora;
        • evitarea administrarii de furaje (silozuri sau radacinoase) inghetate, in perioada cu temperaturi scazute, sau depreciate calitativ, care pot provoca avorturi sau alte afectiuni grave;
        • sa notifice autoritatilor competente suspiciunea sau constatarea unor necomformitati sau abateri de la cerintele de calitate si salubritate privind siguranta furajelor destinate pentru animale si pasari.
  • Asigurarea conditiilor de evacuarea si depozitare a dejectiilor, a gunoiului, in platforme sau statii de epurare, astfel incat sa nu constituie surse de difuzare a bolilor.
  • Amenajarea unor spatii pentru depozitarea cadavrelor si a altor deseuri de origine animala destinate distrugerii la unitatea specializata.
  • Transportul animalelor si pasarilor sa se efectuieze numai daca situatia o impune si daca sunt asigurate mijloace de transport echipate corespunzator care sa le protejeze de intemperii.
  • Animalelor de companie (caini, pisici, iepuri, etc.) care sunt tinute afara, sa li se asigure o sursa de apa potabila, precum si un adapost corespunzator, care sa poata oferi protectie fata de actiunea directa a frigului si a zapezii.
  • Sa comunice medicului veterinar intentia de introducere sau scoaterea de animale in / din exploatatie si a altor miscari interne de animale.
  • Sa anunte urgent, medicul veterinar arondat despre aparitia unor modificari in starea de sanatate a animalelor si pasarilor din exploatatie.
  • Sa colaboreze cu servicile veterinare pentru efectuarea actiunilor de prevenire a imbolnavirii animalelor, prin supravegherea clinica a starii de sanatate a acestora, supravegherea unor boli transmisibile prin examinarea in laborator a probelor recoltate de la animale si pasari in acest scop, tratamente antiparazitare, operatiuni de vaccinare profilactica, etc.

Medicii veterinari, pe langa verificarile si evaluarile privind respectarea normelor de biosecuritate, protectie si bunastare in exploatatiile cu animale si pasari, cauta permanent sa mentina o buna colaborare cu crescatorii de animale, cu asociatiile crescatorilor de animale constituite, cu micii producatori de bunuri alimentare, prin informari reciproce cu problematica existenta, pentru a solutiona operativ doleantele si solicitarile acestora si pentru aplicarea unor masuri corective in cazul identificarii unor necomformitati.

Obezitatea la animale

Obezitatea este o forma de malnutritie caracterizata prin prezenta unor depozite excesive de grasime, avand o repartitie uniforma sau localizata. Ea se intalneste la toate speciile de animale, fiind insa mai frecventa la caine. Trebuie subliniat insa de la inceput ca este necesar sa diferentiem obezitatea patologica de ingrasare in scopuri zootehnice cand se urmareste obtinerea prin supraalimentatie a unei stari de nutritie foarte bune, a unei ”obezitati de supraalimentare” dirijata.

Putem spune ca in aparitia obezitatii sunt incriminati factori metabolici, ereditari, nervosi, endocrini si nutritionali. In ce priveste factorii metabolici, de multa vreme s-a emis ipoteza existentei unei anomalii a metabolismului intermediar care sa determine depunerea de grasime. Cautarea unei anomalii care ar putea contribui la aparitia si dezvoltarea obezitatii a prilejuit efectuarea unui numar mare de experimente pe animale, cunoscandu-se ”linii” de soareci care prezinta hiperfagie si care pe masura ce devin obezi prezinta variatii cantitative la nivelul metabolismului piruvatului. Aceste animale supuse unui regim de reducere a greutatii corporale continua sa sintetizeze grasimile in dauna proteinelor. S-a presupus ca aceste anomalii cantitative sunt in legatura mai curand cu un deficit al insulinei, decat cu o modificare fundamentala a metabolismului.

Factorii ereditari, prin definitie, obezitatea ereditara este o forma de obezitate in care animalul afectat a mostenit un mecanism care faciliteaza aparitia si evolutia obezitatii independent de echillibrul normal. Mecanismele propuse pentru a explica aceasta forma de ovezitate sunt fie un metabolism intemediar anormal, fie o modificare a mecanismelor de apetit-satietate, datorita careia se importa o cantitate mare de energie.

Factorii nervosi. S-a demonstrat ca nevoia si cantitatea de hrana sunt direct controlate de catre sistemul nervos central si in special de catre centrii diencefalici (hipotalamusul). Toate leziunile sunt disfunctiile acestor centri care provoaca perturbari in apetit, asimilare si capacitatea de blocaj a grasimilor.

Factorii endocrini. Foarte putine cazuri de obezitate au o cauza net endocrina. Insulinoamele, tumori cu o frecventa rara, pot conduce la obezitate. Obezitatea prin hiperinsulinism este insa in legatura cu aportul excesiv de alimente, mai ales de glucide; daca nu se administreaza insa ratii excesive, individual nu se ingrasa. Adipozitatea de origine hipofiziara intalnita la caine sub forma sindromului adiposogenital (maladia Babinschi) este de natura diencefalica, la prima vedere independenta de excesul alimentar si de sedentarism. Hipotiroida determina o moderata crestere in greutate, prin retentie hidrica cu edem mucoprotidic, dar nu o adevarata depunere adipoasa. Insuficenta genitala, de asemenea, nu reprezinta un factor important in declansarea obezitatii. Animalele castrate se ingrasa nu ca o consecinta a insuficientei lor hormonale genitale, ci pentru ca sunt mai linistite, isi consuma mai bine ratia, deci nu cheltuiesc asa repede rezervele. In obezitatea generalizata exista o serie de tulburari endocrine care influenteaza in mod sigur morfologia si comportamentul animalelor. Este de remarcat insa ca aceste modificari endocrine (hiperinsulinismul, hipercorticismul, hipogonadismul si hipotiroidismul) sunt descrise in obezitatea constituita si deci ele sunt efecte si nu cauze ale obezitatii. Este cunoscut deasemenea, faptul ca obezitatile endocrine se trateaza in primul rand prin dieta hipocalorica.

Factorii alimentari si sedentarismul, joaca si ei un rol important in aparitia obezitatii. Un aport caloric excesiv, la care se aduga un consum redus de energie, sunt elemente esentiale in aparitia obezitatii. Ea este prezenta la animalele sedentare, care nu fac miscare, tinute in stabulatie permanenta, sau la cainii de apartament, care primesc ratii in exces, bogate in glucide si lipide, cu un microclimat optim, care nu necesita consum de energie pentru termogeneza. Sunt predispuse si rasele de animale de ferma cu un anabolism marit generic.

Patogeneza. Consta in mentinerea echilibrului intre aportul si cheltuielile energetice, se face prin interventia unor numeroase verigi centrale si periferice. In reglarea comportamentului alimentar intervin in masura variabila, centrii hipotalamici, echilibrul metabolic al mediului intern, informatiile de origine digestiva, sistemul endocrin si tesutul adipos. Interesarea fiecaruia dintre aceste verigi a facut obiectul unei explicatii patogenetice. Niciuna dintre ele nu poate elucida in intregime mecanismul atat de complex al producerii obezitatii. Acesta poate fi conceput numai prin dereglarea comportamentului alimentar la care concureaza intr-o masura mai mare sau mai mica toti factorii patogenetici amintiti.

In concluzie putem spune ca indiferent de modalitatea in care se realizeaza modificarea mecanismului central de control al foamei si satietatii, pe fondul unei predispozitii constitutionale sau prin intermediul unei conditionari la un aport alimentar crescut, obezitatea nu se poate instala in conditiile unui aport care depaseste nevoile reale ale organsimului. Animalele nu pot depune grasime in exces decat atunci cand aportul depaseste consumul. Nu se poate realiza tesut gras din ”nimic”. Totdeauna este prezent factorul exogen alimentar, alaturi de cel endogen deja mentionat, adica prezenta unei predispozitii constitutionale. Obezitatea rezulta intotdeuna din interactiunea acestor doi factori patogenetici.

Excesul de lipide stocate in oraganism exercita o actiune nociva asupra aparatului cardiovascular, a aparatului respirator, influenteaza negativ termoreglarea, capacitatea de aparare, activitatea neuroendocrina, productia de lapte, oua, reproductia (reducerea fecunditatii) si capacitatea de adapare (sensibilitatea crescuta la stres). Ca modificari morfopatologice se constata in primul rand aspectul rotunjit al corpului. Grasimea este prezenta sub forma de depozit abundent in tesutul conjuctiv subcutanat, subseros, pe epiploon, mezenter, pericard, in jurul rinichilor. Cordul este acoperit de un strat de grasime in regiunea coroanelor si in lungul santurilor interventriculare si chiar infiltrata in muschiul cardiac. Animalele prezinta un exterior inestetic, au un aspect diform, cu tendinta de rotunjire si marire in volum a circumferintei corpului. Ca urmare a acumularii grasimii sub piele, aceasta se cuteaza, iar in locurile unde in mod normal este cutata, se intinde, formand asa-zisele ”maniamente”. Se inregistreaza si tulburari functionale, cele mai evidente fiind dipneea, tahicardia chiar la eforturi reduse, miscari ingreunate, o alura inceata, accese de sufocare si tendinta la constipatie.

Profilaxia obezitatii se realizeaza printr-o alimentatie cu aport energetic (glucide si lipide) echilibrat, miscare fizica zilnica si combaterea la timp a disendocriniilor. Tratamentul se practica numai in cazul carnivorelor, al animalelor de agrement, sau la reproducatori din alte specii. Prezinta importanta in primul rand masurile dietetico-igienice, de limitare a aportului alimentar pana la ratia de intretinere (ratii mici, reducerea numarului de tainuri, limitarea aportului de apa, la caine carne slaba), in asociere cu miscarea fizica sub forma de plimbari zilnice, evitandu-se eforturile mari. Ca medicamente putem preciza laxativele (ulei de ricin, ulei de parafina), diuretice (acetat de potasiu, nefrix, etc).

Profilaxia si combaterea rozatoarelor/

Transmiterea si raspandirea unor agenti patogeni (virusuri, bacterii, rickettsii, paraziti) si implicit a unor boli la animale si de la animale la om, sau dintr-un loc in altul, sunt cauzate de contactul cu vectori contaminati, reprezentati de artropode (tantari, muste, gandaci, capuse) dar si de animale, in special de rozatoare (sobolani, soareci, sau alte rozatoare din mediul silvatic).
Rozatoarele fac parte din clasa mamifere si reprezinta, ca raspandire circa o treime din fauna globului pamantesc.

In tara noastra, conform unor date statistice, se pot intalni un numar mare de rozatoare, grupate in sase familii, cu peste 35 de specii si subspecii, caracterizate prin insusiri de viata specifice, care explica rolul daunator sub aspect economic si al mentinerii si raspandirii unor boli deosebit de grave.

Majoritatea rozatoarelor au un regim variat de hrana, atat de origine vegetala cat si de origine animala, insusire care le permite sa se adapteze usor la cele mai diferite surse de hrana.

In afara pagubelor economice, rozatoarele venind in contact permanent cu animalele domestice din exploatatii sau cu animalele salbatice, pot fi considerate ca purtatori de germeni si vectorii principali in transmiterea a numeroase boli infecto-contagioase si parauitare deosebit de grave, dintre care unele transmisibile la oameni cum sunt: leptospiroza, antraxul, turbarea, rujetul, bruceloza, tularemia, trichineloza, teniazele, ricketsiozele, toxinfectiile alimentare, etc.

Inmultirea si raspandirea rozatoarelor este strans legata de particularitatile lor de viata si de hrana, fiind influentata de conditiile geoclimatice si sociale, respectiv existenta de locuinte si adaposturi insalubre, lipsa apei potabile si a canalizarii, schimbarile de mediu, comertul international, practicile agricole noi, etc.

In tara noastra, cu clima continental excesiva, rozatoarele au cele mai bune conditii de dezvoltare si inmultire, implicit si posibilitatea de a intretine si transmite cele mai diferite boli infectioase si parazitare.

Cele mai frecvente rozatoare intalnite in tara noastra sunt:

Sobolanul cenusiu de casa care prefera cu predilectie locurile cele mai umede ale locuintelor sau alte spatii cu umiditate, subsoluri, canale, pivnite, magazii, grajduri, etc.). Este un animal omnivor (consuma orice aliment) distruge cerealele, legumele din magazii, risipeste ce nu consuma si murdareste alimentele cu urina si fecale facandu-le impropii consumului pentru alte specii. Intrucat incisivii le cresc toata viata, ei rod permanent, distrugand mobile, textile, conducte si alte obiecte. Sunt lacomi si isi fac provizii de hrana. Se inmultesc foarte activ, au o longevitate de 3-5 ani, cu 6-7 gestatii pe an (in medie 30 zile fiecare gestatie) cu 7-8 pui la nastere. Prezenta lor poate fi identificata prin urmele lucioase lasate de catre labele lor prin circulatie, prin excrementele proaspete de culoare brun-negru si prin stricaciunile si pagubele pe care le produc.

Soarecele de casa este foarte raspandit si traieste in locurile mai uscate ale locuintelor ca: poduri, magazii, bucatarii, camari, sau alte spatii unde gasesc hrana. Are un regim de hrana cu preferinta pentru hrana vegetala (cereale sau legume si fructe de orice fel), dar consuma, cand gasesc, si produse de origine animala. Inmultirea acestei specii se produce pe tot parcursul anului, femela naste de 5 – 7 ori pe an, cate 4 – 8 pui. Prezenta lor se identifica prin mirosul specific al urinei sale „miros de soarece”. Este un mare daunator producand pagube materiale prin distrugerrea diferitelor obiecte si prin deprecierea produselor alimentare.

Alte tipuri de rozatoare care vietuiesc in tara noastra sunt soarecele de camp, soarecele de padure, sobolanul de camp si sobolanul de apa.

Toate speciile de rozatoare au o actiune nefavorabila asupra sanatatii oamenilor si a animalelor prin pagubele materiale, prin discomfortul cauzat ca prezenta si miros, dar in mod special prin transmiterea unor boli infecto-contagioase si parazitare.

Din aceste motive, profilaxia si combaterea rozatoarelor constituie o tinta cu importanta majora pentru toti factorii administrativi si de specialitate implicati, stabilindu-se in acest scop programe cu actiuni specifice care sa duca la reducerea numerica prin limitarea inmultirii si a raspandirii lor.

Actiunea de prevenire si combatere a rozatoarelor cuprinde o serie de etape conditionate de particularitatile bioecologice si alti factori importanti, respectiv:

• • cunoasterea amanuntita a modului lor de viata si de hrana;
  • pregatirea profesionala, instruirea si atestarea specialistilor deratizatori;
  • delimitarea suprafetei infestate;
  • selectarea metodei de combatere;
  • stabilirea spatiilor de distribuire a momelilor;
  • aplicarea metodelor de deratizare;
  • inspectarea rezultatelor obtinute si distrugerea cadavrelor rezultate;
  • continuarea masurilor de combatere performante si preventive.

Combaterea rozatoarelor

Masuri profilactice care urmaresc:

• • salubrizarea permanenta a colectivitatilor urbane si rurale.
  • limitarea posibilitatilor de hranire prin blocarea accesului acestora la alimente, cereale, deseuri alimentare, gunoaie, etc.
  • depozitarea alimentelor pe rafturi in recipiente etanse pe care nu le pot roade (sticla, metal emailat, etc.)
  • impiedicarea patrunderii rozatoarelor in cladiri, imobile prin: fundatii si pavimente impermeabile, prin aplicarea de sifoane la pardoseala si la canalizari, etc.)
  • deratizarea si igienizarea vecinatatilor pentru distrugerea focarelor instalate deja.
  • indepartarea depozitelor de gunoaie, a resurselor de hrana si ambalaje, din subsoluri, podurile locuintelor, din depozitele de lemne, de alimente sau de furaje.

Masuri de combatere mecanica. 

Prin utilizarea de curse si capcane din lemn sau metalice, tubulatura sau spatii inchise prevazute cu orificii, in care se pot aplica momeli rodenticide sub forma de pasta sau pulberi.

Masuri de combatere biologica.

Prin prezenta dusmanilor naturali ai rozatoarelor, respectiv animalele carnivore (caine, pisica, lup, vulpe, viezure, jder, dihor, nevastuica), alaturi de pasarile rapitoare (uliu, bufnita, cucuvea, cotofana, starc, barza), asigurand un mediu propice pentru inmultirea pradatorilor lor naturali, masura care trebuie evaluata ca atare, in ansamblul metodelor de lupta impotriva acestor specii de rozatoare.

Masuri de combatere chimica. 

Prin utilizarea unor substante chimice, cu actiune de intoxicare rapida sau lenta, care trebuie sa intruneasca anumite calitati si eficacitate, respectiv:

• • sa fie toxice numai pentru rozatoare, fara a afecta alte specii de animale si pasari sau oameni;
  • sa fie in termene de garantie si valabilitate, sa prezinte date despre denumirea comerciala, substanta activa, formularul de avizare, firma producatoare, grupa de toxicitate, numarul avizului si data eliberarii;
  • sa fie absorbite repede si in totalitate in organismul rozatoarelor si sa se elimine cat mai greu, pentru ca moartea lor sa se produca lent, dupa cateva zile, pentru a nu creea panica sau sa alarmeze pe ceilalti sobolani, sau soareci care astfel sesizati nu mai consuma substantele toxice sau parasesc spatiul supus deratizarii;
  • sa fie usor de preparat si aplicat ca pulbere pentru prafuirea galeriilor sau ca momeli alimentare;
  • momelile se aplica pe suport alimentar: carne, salamuri, graunte, etc. aplicate pe caile de acces al rozatoarelor puse in serie la distante unele de altele.

Actiunile de deratizare trebuie executate de operatori economici si persoane instruite, testate si autorizate, iar persoanele de executie sa fie dotate cu echipament de protectie adecvat si sa faca dovada examenelor medicale periodice.

Tinand cont de modul de trai, hrana si inmultire a rozatoarelor, cat si de nivelul posibilitatilor actuale economice, sociale si de combatere, trebuie retinut faptul ca aceste specii nu pot fi distruse total, iar prin metodele uzuale se poate reduce doar proliferarea si raspandirea lor in teritoriu, inclusiv limitarea posibilitatii de raspandire a bolilor transmisibile.

Masuri pentru prevenirea si combaterea zoonozelor

Serviciile sanitare veterinare, au actionat si vor actiona si in viitor cu competenta si fermitate pentru a impune respectarea legislatiei, a normelor tehnice ale Comisiei Europene si a programelor nationale aprobate, prin implementarea masurilor de supraveghere, prevenire si combatere a bolilor transmisibile de la animale la om, respectiv a zoonozelor.

Statul sprijina activitatea de supraveghere, prevenire si control a bolilor ce se pot transmite de la animale la om, prin asigurarea cadrului institutional si juridic, a bazei tehnico materiale, a resurselor financiare necesare pentru desfasurarea in conditii optime a activitatii in domeniul sanitar veterinar.

Zoonozele sunt boli produse de numerosi agenti patogeni ai animalelor, ce se pot transmite de la animale la om, dar si invers.

In functie de agentul patogen care le produce, zoonozele pot fi clasificate in urmatoarele categorii:

• • zoonoze virale – (gripa, rabia, variola, febra aftoasa);
  • zoonoze bacteriene – (antrax, tuberculoza, salmoneloze, stafilococi, clostridii, infectii colibacilare, bruceloza, campilobacterioza, rujetul, leptospiroza, pasteureloza, morva);
  • zoonoze produse de prioni – (encefalopatiile spongiforme transmisibile);
  • zoonoze produse de ricketsii si clamidii – (febra butonoasa, febra Q);
  • zoonoze micotice – (dermatofitoze);
  • zoonoze parazitare – (giardioza, ascaridioza, teniaza, trichineloza, cisticercoza, hidatidoza, toxoplasma, toxocaroza, fascioloza, sarcocistoza, cenurozele).

Riscul de contaminare a omului este posibil prin:

• • contactul direct cu animalele bolnave sau purtatoare de germeni;
  • manipularea inadecvata a produselor sau subproduselor provenite de la animale bolnave (carcasele, sangele, pieile, cadavrele, lana, etc);
  • contactul cu obiecte contaminate de animalele bolnave;
  • alimentele provenite de la animale bolnave;
  • consumul alimentelor de origine animala, neexaminate de medicul veterinar, sau incorect preparate termic;
  • nerespectarea normelor generale de igiena si profilactice.

Strategiile si programele autoritatiilor sanitare veterinare centrale si judetene, stabilite anual, pentru asigurarea statusului de sanatate a animalelor domestice si salbatice, a corelatiei dintre bolile animalelor si transmiterea acestora la om, precum si pentru asigurarea conditiilor de calitate si salubritate a produselor de origine animala destinate consumului uman, pentru asigurarea sanatatii publice, au la baza frecventa, aria de raspandire si evolutia bolilor transmisibile in randul populatiilor de animale si umane, gravitatea bolilor pentru om, supravegherea calitatii hranei animalelor si a oamenilor, dar si consecintele posibile pe plan social si economic.

In acest sens sunt atentionati, autoritatiile locale, crescatorii de animale, operatorii din domeniul alimentar si nu in ultimul rand populatia despre obligatiile ce le revin pentru implementarea actiunilor de protejarea a sanatatii animalelor prin masuri de profilaxie generala, de profilatie specifica, de proceduri si mecanisme tehnologice specifice care sa asigure ca riscul contaminarii este resus la minim, atentionari care se refera la:

• • Modernizarea cresterii animalelor in exploatatii comerciale (ferme) care sa asigure cerintelor optime de biosecuritate, igiena, protectie si bunastare.
  • Colaborarea cu medicii veterinari, arondati, pentru identificarea si inregistrarea la timp a animalelor (bovine, ovine, caprine, porcine si canine) existente in exploatatie, actiune cu motivatii din punct de vedere srategic, de ordin sanitar veterinar si de ordin zootehnic asigurand o supraveghere si control privind:
    • • miscarea interna si internationala a animalelor;
      • activitatea de supraveghere a exploatatiilor de animale;
      • controlul si profilaxia bolilor transmisibile la animale si de la animale la om;
      • supravegherea rezidiilor si a altor deseuri animaliere;
      • supravegherea aglomerarilor temporare de animale cu ocazia targurilor, expozitiilor, etc.;
      • transportul animalelor;
      • asigurarea conceptului de securitate alimentara si trasabilitate;
      • sistemul de asigurari pentru animale;
      • sistemul de subventii, prime si despagubiri pentru animale.
  • Sa comunice medicului veterinar, la data producerii, miscarile survenite in efectiv prin fatari, cumparari, vanzari, mortalitati.
  • Sa permita medicului veterinar monitorizarea starii de sanatate a animalelor din proprietate si sa anunte cazurile de imbolnaviri sau de mortalitati la speciile pe care le au in proprietate.
  • Sa respecte dispozitiile autoritatii veterinare privind izolarea si eliminarea din efectiv a animalelor diagnosticate cu boli transmisibile.
  • Sa asigure normelor de protectie si bunastare a animalelor, privind protectia sanitara a exploatatiei, adapostirea, hranirea, adaparea si a normelor de microclimat.
  • Sa respecte legislatia privind gestionarea cainilor si a pisicilor, animale care constituie un real pericol prin transmiterea unor boli grave la alte animale si la oameni, precum si prin agresarea fizica a populatiei.
  • Sa solicite medicului veterinar arondat carnet de sanatate pentru animalele aflate in proprietate, complectat la zi cu actiunile sanitare veterinare efectuate, documentele de miscare si de certificare a starii de sanatate, necesare pentru intentia de comercializare a animalelor.
  • Sa respecte interdictia taierii animalelor in scopul comercializarii carnii sau produselor rezultate pentru consum public, in alte locuri sau spatii decat cele autorizate sanitar veterinar, cu exceptia sacrificarii traditionale a porcilor in gospodariile populatiei, cu obligatia consumului in familie a carnii si a derivatelor rezultate prin prepararea carnii de porc, in aceste locatii, solicitand medicului veterinar examenul de specialitate.
  • Sa prezinte probe de carne de la porcii sacrificati in gospodarie, sau vanat impuscat (mistret, urs) pentru efectuarea examenul trichineloscopic, de catre medicii veterinari din cadrul circumscriptilor sanitare veterinare de la nivelul municipilor, oraselor si comunelor din judet.
  • Sa efectueze curatirea mecanica si dezinfectia adaposturilor, a actiunilor de deratizare si demustizare, cu unitati si personal de specialitate.
  • Sa colecteze cadavrele si deseurile animaliere in vederea transportului, cu sprijinul autoritatilor locale, la unitatea de distrugere Protan.
  • Educatia sanitara a populatiei, a personalului care lucreaza cu animalele si consuma produsele obtinute de la acestea prin:
    • • informarea periodica despre noutatile legislative din domeniul sanitar veterinar si pentru siguranta alimentelor, emise de autoritatiile competente europene sau nationale, publicate in mass-media sau prin participarea la intalniri cu teme din domeniile specifice de activitate,organizate de institutiile de profil;
      • achizitionarea alimentelor, in special a carnii, a laptelui, a pestelui si a oualor, numai din spatii sau unitati inregistrate sanitar veterinar, evitand comertul ”stradal”;
      • evitarea consumului de produse si subproduse de origine animala necontrolate sanitar vetrinar sau nepreparate termic;
      • asigurarea igienei corporale pentru animalele de companie si a mediului in care habiteaza acestea;
      • efectuarea deparazitarilor periodice interne si externe si a vaccinarilor anuale a acestora.

Pentru situatiile cu risc epidemiologic major, determinat de aparitia unei pandemii, epidemii, boli emergente si boli transfrontaliere cu implicatii pentru sanatatea publica si economia nationala, precum si in spatiul intracomunitar, organismele de specialitate din cadrul Uniunii Europene asigura fonduri prin cofinantarea monitorizarii, prevenirii si combaterii unor boli transmisibile.

.

Moartea generalului-colonel Vasile Milea, în decembrie 1989, este, la mai bine de trei decenii de la Revoluţie, un subiect încă neelucidat complet

O parte dintre cei care i-au fost contemporani se întreabă încă dacă cel pe care Ceauşescu l-a numit „trădător” s-a sinucis într-adevăr sau a fost ucis. ŞTIRI PE ACEEAŞI TEMĂ Imunitatea la credinţă a COVID-19. Clerul ortodox, secerat fără milă d… Ceauşescu, enervat la culme de ce se întâmpla în minele din Valea Jiul… „Boala dansului“, unul dintre cele mai bizare incidente din istoria Eu… Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului a postat marţi, pe Facebook, un fragment din volumul „Toată vremea-şi are vreme” al ÎPS Calinic, cel care a oficiat slujba de înmormântare a controversatului om politic. Arhiepiscopul de Argeş şi Muscel relatează câteva momente din decembrie 1989, când vestea sinuciderii generalului Vasile Milea – şef al Marelui Stat Major al Armatei Române (1980-1985) şi ministru al Apărării Naţionale (1985-1989) – venea într-un moment în care victoria Revoluţiei era tot mai clară.  „Înainte de a muri Ceauşescu, a murit Vasile Milea, Ministrul Forţelor Armate din România, din Lereştii Muscelului, socotit drept <<trădătorul>> unei ideologii, care în zăngănit de arme îşi cânta, ca lebăda, iminentul sfârşit. Cine l-a omorât pe Generalul Vasile Milea şi din ce cauză anume, se vor limpezi atunci când generaţia noastră nu va mai fi printre cei vii. Atunci se vor aşeza lucrurile adevărate în paginile istoriei neamului românesc şi poate nici atunci.  La ce ne-ar mai folosi să ştim încă o …https://adevarul.ro/locale/pitesti/Inainte-muri-ceausescu-murit-vasile-milea-marturii-inmormantarea-riscai-trezesti-glonte-cap-1_618154295163ec427117ce9a/index.html?utm_source=widget&utm_medium=website&utm_campaign=topdesktop

Rețeaua și Revoluția: cum au fost ascunși criminalii

De 31 de ani faptele revoluției se află în lucru la procurori și începerea procesului s-a amânat pentru la anul. Adevărul juridic întârzie să se suprapună peste cel istoric și să-i acopere golurile.

VĂ MAI RECOMANDĂM

Despre crimele şi criminalii revoluţiei. Şi despre noi

Ştim de ce au fost împuşcaţi nevinovaţi la Otopeni? Cine a tras în noi, după 22? Ştim ce înseamnă că nu ştim? La ce ne condamnăm dacă, neştiind, permitem asasinilor să scape? Ne putem edifica. Dar vrem, oare, să ştim?

 

30 de ani de neștiință?

Încercam disperat, de zile în şir, acum 30 de ani, să ajung din Germania la revoluţia din ţară, ca ziarist şi corespondent Deutsche Welle. Asistasem la căderea Zidului Berlinului şi nu voiam să ratez singura revoluţie sângeroasă din estul comunizat al Europei.

Nu puteam însă ateriza la Bucureşti. Fiindcă se sistaseră zborurile spre capitala României după masacrul comis la Otopeni, pentru care vinovaţii n-au plătit cum ar fi trebuit. Generalul Ghiță Grigorie, comandantul trupelor de Securitate dislocate la Otopeni, a fost grațiat de Ion Iliescu. Inşii care, din centrul telerevoluţiei, anunţaseră că ”de aeroportul  Otopeni se apropie camioane cu terorişti”, spre a răspândi, în interesul Securităţii, panica şi a întreţine, din interiorul TVR, psihoza generatoare de masacre, nici măcar judecaţi n-au fost. Am plecat deci spre Bulgaria şi m-am văzut nevoit să iau un tren de la Sofia la Bucureşti.

În răstimp au continuat şi revoluţia şi imprescriptibilele crime împotriva umanităţii comise de securiştii şi acoliţii regimului Ceauşescu şi de aliaţii de la prima oră ai celui proaspăt instalat, care avea s-o confişte. Nu prea ştim însă până azi, exact, cine ce-a făcut, cine pentru ce crime anume trebuie acuzat, judecat şi pedepsit. De ce? Ne-am osândit oare la tâmpenie şi ignoranţă perpetuă?

De ce procurorii militari întocmesc rechizitorii vădit eronate, care-i inculpă, în dosarul revoluţiei, pe indivizii care, până la un punct, chiar au contribuit la succesul revoluţiei, înainte de a o confisca şi a deveni criminali în alte circumstanţe? De ce sunt acuzaţi părelnici vinovaţi, ca generalul Militaru, ori Silviu Brucan? Şi de ce scapă de acuzare adevăraţii asasini ai regimului condus de Nicolae Ceauşescu, rămaşi să omoare nevinovaţi şi după fuga de pe acoperişul sediului CC al PCR a tiranului naţional-comunist, inventator al conspiraţiilor agenturilor, deşi nu puţini dintre criminali sunt notorii?

De ce se mai pot lesne vehicula, în spaţiul public, aiureli de proporţii, precum himera intervenţiilor externe prin agenţi trimişi la faţa locului să declanşeze revoluţia în fapt spontan iscată, de timişoreni, în apărarea interetnică a pastorului Tökes, acum 30 de ani? De ce mai sunt mulţi cei care, în pofida evidenţei, neagă revoluţia, aşa cum au încercat şi simpatizanţii autorilor genocidului nazist să nege Holocaustul? De ce mai cred mulţi, ca şi cum ar fi literă sfântă, în basmele insistent puse în circulaţie de poliţia politică comunistă, din rândul căreia s-au recrutat principalii asasini ai Direcţiei a 5-a şi ai USLA, ucigând cetăţeni paşnici în decembrie 89, cot la cot cu teroriştii arabi antrenaţi de Securitate?

În răspăr cu realitatea, aceste basme afirmă că morţii revoluţiei ar fi fost ”mâna Rusiei” (lui Gorbaciov), victimele unui ”foc încrucişat” provocat fie de agenturi străine, fie de confuzia şi frica militarilor, care s-ar fi omorât între ei, precum şi ale greşelilor involuntare ale unora sau altora. Ignoranţa a facilitat manipularea, care a distorsionat cele petrecute în decembrie 89, condiţionând prezervarea impunităţii torţionarilor şi asasinilor.

Mistificările de atunci au pregătit următorii 30 de ani de neştiinţă, de crime, de jaf la scară naţională, de violenţe ucigaşe, cu tot cu diversele mineriade, de la cea din 13-15 iunie 1990, până la cea din 10 august 2018 şi cu tot cu minciunile lor însoţitoare. Iată de ce nu ştim ce-ar fi trebuit demult să ştim.

Iată de ce a nu şti ne intoxică prezentul şi ne compromite viitorul, costându-ne mai scump decât ne putem permite. Dar ne putem edifica? Desigur. A apărut, după studiul voluminos al aceloraşi autori intitulat ”Cine a tras în noi, după 22” şi volumul ”Trăgători şi mistificatori”, o carte extrem de instructivă, datorată istoricilor români şi americani Andrei Ursu, Roland O. Thomasson şi Mădălin Hodor. Aflăm din ea, pe bază de mărturii convingătoare şi probe concludente, chestiuni esenţiale: că, de pildă, teroriştii nu sunt o invenţie, ci o tristă realitate; că n-au fost sovietici, unguri ori străini, ci securiştii chipurile ”patrioţi”; că poliţiştii politici au fost puşi să apere prin crime oricât de sinistre ”cuceririle revoluţionare”, în speţă persoana şi puterea dictatorului şi ale soţiei lui, transformaţi, prin îndoctrinare, într-un soi de ”încarnare a patriei”, cum îi mai văd mulţi şi azi; că minciuna stăruitor colportată, potrivit căreia străinii ar fi pus la cale ”loviluţia”, serveşte întreţinerii mitului Securităţii ”bune”, ”patriotice”, o poliţie secretă, care n-ar fi tras în popor, ci, pasămite, l-ar fi apărat.

Toate diversiunile, conspiraţionismele şi dezinformările menite să-i disculpe pe adevăraţii vinovaţi continuă să circule vesel în spaţiul public românesc. Nu puţine beneficiază de veleitarismul unor autori, de ticăloşia ori prostia altora, precum şi de tendinţa noastră de a prefera să ignorăm adevărul, ca să nu ne simţim siliţi să ni-l asumăm şi să intrăm, responsabil, dar riscant, în acţiune.

I-am mulţumit recent lui Andrei Ursu pentru lumina pe care cartea sa o face abordând panica iscată de Securitate şi mobilul ei. La această panică salvatoare nu pentru Ceauşeşti, dar pentru ucigaşii lor plătiţi, ca şi pentru urmaşii la putere ai tiranului, n-au contribuit doar asasinatele şi tragerile simulate. Ci, aşa cum am conchis eu însumi, şi TVR şi agenţiile străine, care, ca Taniug, au preluat în decembrie 89 ştiri false, retransmise şi de Europa Liberă, de BBC şi Deutsche Welle, anunţând ”60.000 de morţi”.

Fiul lui Babu Ursu, cel asasinat în 1985 de anchetatorii săi securişti, care încă n-au fost condamnaţi, a fost recent primit de preşedintele Iohannis. Căruia istoricul româno-american i-a înmânat o ”Scrisoare Deschisă”, solicitându-i ”sprijinul pentru repararea unei nedreptăți istorice” legată de netrimiterea în judecată, în Dosarul Revoluției, a securiştilor vinovaţi pentru „uciderea a 1.200 de revoluționari care s-au jertfit pentru libertatea noastră”. Am semnat fără rezerve apelul redactat de Andrei Ursu.

https://www.dw.com/ro/despre-crimele-%C5%9Fi-criminalii-revolu%C5%A3iei-%C5%9Fi-despre-noi/a-51781540

Decembrie 1989: lovitura de stat și revoluția

Ovidiu Nahoi

revolutia-1989_tb1200.jpg

Ca în fiecare an, în România sunt marcate în aceste zile evenimentele din decembrie 1989. Și tot, ca de fiecare dată, presa rezervă spații largi dezvăluirilor despre întâmplările acelor zile, mai ales din culisele puterii. Rămâne însă întrebarea: revoluție sau lovitură de stat? 

Există un un anumit tip de discurs despre schimbarea de regim și de orânduire socială din 1989. Și acesta domină destul de clar spațiul mediatic în zilele din preajma lui 22 decembrie. În orice caz, este o teorie susținută frenetic de membri ai fostei Securități.

În esență, teoria este că în decembrie 1989 a avut loc o lovitură de stat, convenită la întâlnirea sovieto-americană de la Malta. Pe drum, nu se știe cum, elementul american se pierde și, la București, ajunge să acționeze doar KGB.

Cu alte cuvinte, regimul lui Nicolae Ceaușescu ar fi fost răsturnat de o conspirație a marilor puteri. Firește, în mod ilegitim. Și cu un popor român căruia, ca să nu bage de seamă, i s-a dat o altă ocupație: aceea de a face revoluție. În consecință, cei care au servit regimul comunist sunt doar niște victime ale istoriei, nicidecum responsabili pentru abuzurile din timpul dictaturii.

Și totuși, nu se poate nega existența unor forțe străine în acea perioadă, despre prezența acestora s-a vorbit mult, mai ales în anii care au urmat imediar revoluției.

Evident. În astfel de situații, prezența unor astfel de forțe este inevitabilă și, putem spune, fiecare încearcă, în măsura posibilităților, să-și urce pionii în funcții de decizie. Dar aceasta nu s-a inventat în România, la noi fenomenul a fost doar mai vizibil pe fondul vidului de putere de după fuga lui Ceaușescu.

Dar în același timp, nu ai cum să nu iei în considerare formidabila dorință de libertate a oamenilor, faptul că ei se săturaseră până în gât de regimul lui Nicolae Ceaușescu, de lipsuri și de izolarea țării.

Poate că ieșirea în stradă a fost cumva încurajată, i s-a dat un impuls, pentru că oamenilor le era extrem de frică – și să  nu uităm că în România s-a tras în plin în manifestanți, lucru nemaiîntâlnit în Europa comunistă. Dar dacă nu ar fi fost ieșirea oamenilor pe străzi, marii conspiratori ar fi continuat să se întâlnească pe ascuns, prin parcuri.

Și să nu uităm un lucru: Timișoara era deja un oraș liber încă înainte ca așa numita ”lovitură de stat” să fi fost dată la București. Dorința de libertate a oamenilor trebuie să-și primească tributul cuvenit în aceste zile, fără a fi umbrită de alte teorii. La fel, cei care s-au sacrificat atunci pentru libertate merită amintiți și cinstiți astăzi, înainte de orice altceva, fiindcă ei simbolizează extraordinara dorință de libertate a românilor.

Cui folosește astăzi, după atâta timp, promovarea atât de insistentă a acestei teorii?

 Suntem într-o perioadă în care teoriile conspirației înflăcărează tot mai multe minți. Articole obscure, din surse dubioase, sunt rostogolite pe rețelele de socializare, iar teoria Securității legată de evenimentele din 1989, nu vine pe teren gol. Ea vine cumva în completarea unor alte teorii conspiraționiste – cum ar fi aceea că aderarea la Uniunea Europeană sau la NATO ar însemna o răpire a independenței și o înrobire a țării – o țară lăsată mândră, liberă și prosperă de Nicolae Ceaușescu.

Sigur că nu era deloc așa. Dar  toate aceste teorii, înlănțuite, cconduc la un fel de misticism politic. Un nou misticism, pe care, cu alte ingrediente, îl găsim și prin alte părți ale Europei. Și care vine să ofere alegătorului mediu explicații și soluții simple pentru provocări extrem de complicate.

Acestui alegător i se propune, ca soluție în fața crizelor lumii de azi,  să se retragă în buncărele istoriei – în România ceaușistă, antonesciană sau legionară, de exemplu. Așa cum, prin alte părți ale Europei, același tip de misticism propune revenirea la mozaicul european al frontierelor și monedelor, renunțarea la piața unică sau xenofobia.

Până la urmă, cu ce rămânem în amintirea acelor zile din decembrie 1989?

Teoria sprijinită de foști reprezentanți ai Securității are o slăbiciune fundamentală. Ea nu oferă un răspuns la o întrebare simplă: cum se face că, în urma unei lovituri de stat date de KGB, România a sfârșit prin a se integra în NATO și în Uniunea Europeană?

Desigur că în acele zile a existat o bătălie de culise pentru putere. Una cinică, lipsită de menajamente. Și nici nu se putea altfel, câtă vreme în România nu existau structuri alternative, cum erau Forumul Civic din Cehoslovacia sau Solidaritatea din Polonia. Și  nu exista nici o aripă reformatoare în fostul partid comunist.

Dar până la urmă, esențială pentru parcursul României a fost presiunea formidabilă a opiniei publice pentru democratizare și o punere a țării pe direcția occidentală. Și nicio forță politică nu s-a putut opune acestei voințe, chiar dacă mulți baroni politici sau oligarhi nu erau foarte fericiți cu asta. Dacă lupta pentru păutere din decembrie 1989 a durat câteva zile, adevărata revoluție a românilor a durat mai mult și a sfârșit prin readucerea țării și a națiunii, în Europa. Și asta nu place, evident, Securității.

Virgil Magureanu: In ’89 am avut o lovitura de stat militara organizata de KGB si CIA. Se stia din anii ’70 ca Ion Iliescu va fi succesorul lui Ceausescu.

de Ionut Baias     HotNews.ro 

 

Virgil Magureanu

Foto: Realitatea TV

Virgil Magureanu, fostul sef al SRI, a declarat la Realitatea TV ca in decembrie 1989 am avut o lovitura de stat militara, reusita partial, si ca aceasta ar fi fost organizata de KGB si CIA. Fostul sef al SRI spune ca datele loviturii de stat se stiau din septembrie ’89.

 

Ideea unei lovituri militare de stat este sustinuta, in opinia lui Magureanu, si de succesiunea unor operatiuni militare de dinaintea fugii lui Ceausescu si pana s-a declarat ca situatia e sub controlul armatei si a avut loc acea fraternizare a armatei cu populatia. „Ma indoiesc ca in decembrie ’89 sentimentul anticomunist a fost unul atat coplesitor. El a aparut cateva saptamani mai tarziu”.

 

 

Magureanu spune ca inca din a doua jumatate a anilor ’70 se stia ca succesorul regimului Ceausescu si a lui personal va  fi Ion Iliescu si crede ca marginalizarea lui Iliescu din ultima perioada a regimului comunist a fost si din aceasta cauza.

 

Fostul sef al SRI spune ca arestarea si condamanarea generalilor Stanculescu si Chitac este o farsa judiciara sinistra. „Nu e vorba numai de contributia generalului Stanculescu, de neinlocuit in acele evenimente, dar cineva vrea sa ne adoarma cu ideea ca daca a scos in fata niste tapi ispasitori ei scapa nevinovati.”

Dezvaluirile care stau la baza dezbaterilor media din ultimele doua zile au fost facute de Virgil Magureanu in ultima sa carte referitoare la evenimentele din decembrie 1989.

„Nu era o persoana dotata cu prea mult curaj. Nu avea vocatia unui personaj eroic. Nu l-am fi putut vedea vreodata indemnand tinerii la lupta pe baricade. Profita insa de orice situatie chiar daca nu avea niciun merit acolo”, este descrierea facuta in carte lui Ion Iliescu de catre Virgil Magureanu.

„Ne amăgim dacă credem că cineva poate să conducă o ţară fără Dumnezeu şi fără Carte”

De către

 Anonimus

 

Prezent în municipiul Beiuş cu prilejul unui dublu eveniment – primirea titlului de cetăţean de onoare al capitalei Ţării Beiuşului şi participarea la lansarea, sub egida Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, de către Ioan Degău şi coautorii a celui de al VI-lea volum din seria enciclopedică «Beiuşul şi lumea lui», intitulat «Oameni de seamă ai Ţării Beiuşului», preşedintele Academiei Române, acad. Ioan Aurel Pop a electrizat realmente asistenţa cu o magistrală lecţie de istorie despre cum au reuşit înaintaşii să ridice o ţară, care până nu demult, cu multă trudă şi nenumărate sacrificii, a reuşit a avea de toate şi din care azi ne-a mai rămas ceea ce se vede şi, mai ales, ceea ce simt românii, ca al doilea cel mai sărac popor din Uniunea Europeană.

Am redevenit imediat un student sârguincios pasionat de istorie şi am început să iau notiţe. Prin ceea ce voi spune nu fac politică, a ţinut să menţioneze de la bun început, distinsa personalitate academică, pe care bună parte a românimii o consideră omul trimis de providenţă pentru a ne reda demnitatea naţională şi recunoaşterea internaţională a ceea ce însemna cândva România, cotată drept cea de-a patra putere diplomatică a lumii.

Pentru ca afirmaţia din titlu, concluzie a alocuţiunii rostite cu prilejul amintit, în esenţă cu profunde semnificaţii politice naţionale şi cu evidentă adresabilitate în actualitatea politică românească, să fie liberă de orice conotaţii politice partizane, reputatul istoric a invitat auditoriul la un excurs prin secolele al XVI-XVIII-lea ale afirmării mişcării naţionale româneşti, când poporul era condus de preoţi, iar preoţimea transilvăneană era iobagă. Şi, pentru a clarifica nişte lucruri privind mişcarea memorandiştilor şi unirea cu Roma a Bisericii Ortodoxe din Transilvania, au fost prezentate argumentele faptice: unitatea clerului cu poporul s-a concretizat în solicitarea emancipării nu doar a preoţilor, ci şi a poporului.

Soluţia elitei la problemele naţionale, sociale şi economice ale românilor era memoriile.

Soluţia ţărănească a fost răscoala lui Horea, Rex Daciae. Unirea cu Roma a facilitat formarea unei elite din români şcoliţi la Roma şi Viena, care reveneau în mijlocul poporului şi se afirmau ca lideri, astfel că la jumătatea secolului al XIX-lea, în anul revoluţionar 1848, intelectualiatea s-a unit şi ea cu poporul, pentru a construi o ţară, urmând ca prin cultură să se ajungă la autodeterminarea naţională şi independenţa statală. Ceea ce poetul George Coşbuc a sintetiztat în aforismul „Cultura este cel dintâi teritoriu al patriei”.

Unirea cu Roma, argumentetază reputatul istoric, nu s-a făcut din raţiuni spirituale (nimic din rânduielile noastre să nu se schimbe), ci exclusiv etnico-naţionale (egalitate pentru toţi românii).

Înainte de Unirea cu Roma, principele Transilvaniei Bethlen Gabor îi solicitase Patriarhului Ecumenic de Constantinopol Chiril I (Lukaris) acordul pentru calvinizarea tuturor românilor. Răspunsul lui Lukaris, „Sine Dominico non possumus” (Fără Dumnezeu noi nu putem) a fost argumentat cu:
– împotrivirea poporului român;
– puternicile şi fireştile legături dintre românii din cele trei principate;
– principii români se vor opune, dacă nu manu militari, cu îndemnuri tainice.

Principele Transilvaniei Bethlen Gabor ar fi trebuit să ştie cele spuse de Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, din învăţăturile momentului Mihai Viteazul, când valahii din Transilvania s-au revoltat, ştiindu-l pe domn de partea lor. Mihai Viteazul a restaurat Mitropolia Transilvaniei, a adus preoţi şi ierarhi din Ţara Românească, a ctitorit biserici şi s-a îngrijit de starea preoţilor, oficializând Biserica Ortodoxă Românească în Transilvania. După moartea sa, a fost lege ca popă român să nu mai intre în Ardeal, dar tainica lucrare a preoţimii ortodoxe nu a încetat, iar cele două biserici româneşti, orftodoxîâă şi greco catolică, ambele de rit bizantin au fost arma de luptă pentru apărarea identităţii naţionale.

La 1848 mirenii au preluat conducerea mişcării naţionale, dar erau conştienţi că fără Biserică nu vor fi sorţi de izbândă, drept pentru care la momentul Marii Uniri din 1918 proiectul de rezoluție votat de Adunarea Națională a fost citit de episcopul unit de Gherla Iuliu Hossu, care în încheiere a scandat Trăiască România Mare, una și în veci nedespărțită, Amin. A urmat îmbrățișarea cu Prea Sfinția Sa Dr. Miron Cristea, atunci episcop ortodox de Caransebeș, în fața mulțimilor entuziaste, cari reclamau și plângeau de bucurie. Prea Sfinția Sa a adăugat cuvintele: „Pe cum ne vedeți aici îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați, pe veci, toți Frații României”.

Concluzionând, profesorul Aurel Ioan Pop a rezumat forţa şi determinarea înaintaşilor pentru a ridica şi ne lăsa o ţară la: Şcoală, (educaţie şi comunicare), Biserică şi Unitate, adăugând corolarul: „Ne amăgim dacă credem că cineva poate să conducă o ţară fără Dumnezeu şi fără Carte”.

În mod evident, nu au fost vizaţi reprezentanţii puterii locale aflaţi de faţă, domnii Ilie Bolojan, preşedintele Consiliului Judeţean şi Dumitru Ţiplea, prefectul de Bihor, primul fiind absolvent a două facultăţi şi om de catedră, iar cel de al doilea absolvent a patru facultăţi, dintre care una de teologie. Judeţul Bihor dă semne de renaştere, iar municipiul Oradea a devenit un obiectiv ţintă al turismului internaţional, urmare a realizărilor edilitare şi a unei reuşite de excepţie în restaurarea patrimoniului imobiliar de importanţă istorică.

Cei fără Dumnezeu şi Carte sunt marionetele grupurilor de interese care au adus România în marasm, ne-au dezmoştenit de zestrea lăsată de înaintaşi, continuând să ne guverneze prin minciună, secretomanie şi dezbinarea naţională generată de luptelor lor intestine pentru putere.

Dublul eveniment de la Beiuş a pus în evidenţă, prin lansarea monumentalului lexicon Oameni de seamă ai Tării Beiuşului, valoarea inestimabilă a capitalului uman al României şi perspectivele oferite de acesta pentru Marea şi Adevărata Renaştere Naţională.

Sursa: art-emis.ro / Autor: Aurel I. Rogojan

Brucan a greşit cu 10 ani

de

 Laurențiu Ciocăzanu

„Pentru a deprinde democraţia, ro­mâ­nii vor avea nevoie de 20 de ani”, a fost celebra „profeţie” făcută de fostul comunist Silviu Brucan, cel care a pozat, la Revoluţie, în opozant al lui Ceauşescu, deşi fusese vreme bună înainte unul dintre tovarăşii loiali ai fostului dictator.

Şi deşi Brucan nu avea câtuşi de puţin căderea morală de a fi luat în serios atunci când a scos ceva pe gură, vorbele sale au rămas puternic fixate în mentalul public

Numai şi numai din acest motiv, al „zicerii din popor”, „profeţia” lui Brucan merită adusă în discuţie în special azi, când Guvernul Ludovic Orban a fost votat în Parlamentul României.

Putem spune, azi şi doar azi, că Brucan s-a înşelat cu 10 ani. România a avut nevoie nu de 20 de ani, cum spunea vechea şulfă comunistă, ci de 30.

Abia de azi încolo, odată cu plecarea (probabil pe termen lung) a PSD de la putere, România poate spune că a „deprins democraţia”, în sfârşit!

De ce acum şi nu în urmă cu alţi ani? Pentru că, pentru mine cel puţin, devine clar, de azi încolo, că urmaşii lui Nicolae Ceauşescu  nu vor mai „pupa” multă vreme la putere. Poate chiar deloc.

Iar „copiii” comunismului sunt în special cei din PSD, oameni ca Dragnea, Dăncilă, Mazăre, Ponta etc., dar şi „clone” ale lor din alte partide (ALDE nu e mai curat, acum, că a votat Guvernul PNL!), pentru care politica egal hoţie şi legea sunt eu. Or, deşi Brucan n-a spus-o, asta nu e democraţie, ci „demokratură”! Care în sfârşit, de azi încolo, nu va mai apărea la butoanele României.

Nu înseamnă că noul cabinet liberal – alături de întreaga Opoziţie şi de toţi cei care au condus la îndepărtarea PSD de la putere, în frunte cu preşedintele Iohannis – poartă meritul şi garanţia imunizării României faţă de virusul comunismului estic. Şi nici că nu vom mai avea suprize neplăcute şi de aici încolo. Nu.

Înseamnă doar că tragedii anti-democraţie occidentală, precum cele trăite sub Dragnea din 2016 încoace, nu vor mai exista. Iar dacă nu va mai exista riscul de a face cale-ntoarsă de la democraţie, atunci se cheamă că am „deprins-o”, vorba Brucanului.

Şi chiar aşa şi este! Căci actuala conjunctură politică internă şi internaţională (dublată de traumele experimentate de societatea românească în ultimii 30 de ani, cu predilecţie în ultimii 3 ani) nu va mai permite să experimentăm cataclisme precum cele suferite din 2016 încoace, de când Liviu Dragnea a preluat puterea.

Dar tocmai această nenorocire pusă la cale de baronul Teleormanului (alături de ajutoarele lui, care trebuie să plătească pentru răul făcut ţării – vezi 10 august, împrumuturile externe, depopularea) a devenit garanţia că aşa ceva nu se va mai putea repeta.

Intrată în marea familie UE, România nu-şi mai permite niciodată să provoace crize interne, dirijate dinspre est şi care lovesc până în vest, dovadă că suntem singura ţară care ţine în loc instalarea noii Comisii Europene, după cum bine a remarcat Dan Tăpălagă, în comentariul său pe G4Media.ro.

Iar acesta este un bun motiv să credem cu tărie că Europa s-a săturat de experimente gen Dragnea sau Dăncilă, executate de urmaşii lui Ceauşescu, Brucan sau Ion Iliescu, fie ei din Teleorman, Dolj, Constanţa sau Olt.

Pur şi simplu, după ce a devenit limpede că filonul pro-URSS din politica românească riscă să provoace crize cu impact devastator inclusiv în sânul Europei, Bruxelles-ul a înţeles că nu mai poate trata Bucureştiului cu mănuşi.

De la Timmermnas citire, a fost clar că „demokratura” construită de regimul FSN după Revoluţie funcţionează cu bani publici drenaţi prin corupţie, care alimentează politica de tip Dragnea. Iar consecinţele sunt devastatoare şi pentru România, şi pentru Europa, lucru valabil în orice ţară din est intrată în marea familie UE.

Pe fondul unei politici tot mai stranii a liderului de la Casa Albă, privită de unii ca ajutor indirect dat „ţarului” de la Kremlin, Europa a înţeles că nu poate supravieţui clivajelor dintre marile plăci tectonice ale politicii planetare decât prin coeziune şi intoleranţă faţă de sursele-cheie ale atacurilor anti-europene: corupţia, dranarea banul public şi manipularea mediatică.

 

De aceea, strivită cumva de presiunile pe axa SUA-China-Rusia-Turcia-Iran, Europa a decis, într-un târziu, să mute în sensul protejării puterii sale internaţionale. Iar mutarea a constat în mai multă coeziune internă, intoleranţă faţă de corupţie, investiţii publice pentru protejarea modului de viaţă comunitar – de altfel, unul dintre punctele importante pe agenda viitoarei Comisii Europene în mandatul Ursulei von der Leyen.

Avantajul României a fost, în toată această perioadă de 20 de ani evocată de Brucan, că Rusia nu s-a pus bine pe picioare după prăbuşirea URSS, iar noi ne-am îndreptat, fie şi cu frâna trasă, spre singura destinaţie validă din punct de vedere ale finanţării unei minime prosperităţi naţionale: Europa.

Pe acest fond al degrindoladei inevitabile la Moscova, agenţii răsăritului au pierdut teren în România, în paralel cu consolidarea relaţiei România-SUA-NATO. Iar maximul din ce-au mai putut să facă, într-o încercare aproape disperată de a nu depune armele în raport cu vestul, a fost să producă un regim de tip Dragnea-Dăncilă-Ponta-Vâlcov, care evident că a făcut şi el maximum din ce putea să facă: a sucit hăţurile pe direcţia est, întorcând arogant spatele UE şi încercând să provoace o ruptură iminentă de blocul comunitar, care i-ar fi permis Rusiei să reintre puternic în cărţi în estul Europei, mai ales după „alianţa de tradiţie” cu Ungaria lui Viktor Orban.

Nu le-a ieşit cu România, şi nici Orban nu se mai simte prea bine în Ungaria, mai ales după ce a pierdut capitala Budapesta în favoarea unui politician anti-iliberal.

După căderea lui Dragnea, Viorica Dăncilă nici n-a mai contat, iar oamenii lui Putin au înţeles că au pierdut partida aici, cel puţin pe termen scurt şi mediu.

Evident, rămân încă „ancore” din timpuri străvechi sau dobândite mai recent, plasate inclusiv în politică sau justiţie (vezi ce se întâmplă la vârful CSM), dar nu e suficient.

Un strateg de clasă ca Putin ştie că nu poate face mare lucru cu unul ca Orlando Teodorovici, dacă e să luăm în serios acuzaţia de „spion”, pe care i-a adus-o ministrului PSD de Finanţe succesorul său în funcţie, liberalul Florin Cîţu.

Cei care privesc atent la tot acest tablou în care, la vedere e politicul şi dedesubt încleştarea dar şi negocierile dintre serviciile secrete, ştiu că Rusia a pierdut bătălia în România. Iar azi a devenit clar-cristal, odată cu instalarea Guvernului Orban, care a trecut la vot în Parlament, deşi Parlamentul e acelaşi care a susţinut atacul lui Dragnea la Europa!

Iar cauza principală stă tocmai în acei 20 de ani „brucanieni”, în care România s-a dus spre NATO şi UE, după destrămarea URSS şi anii de mari slăbiciuni care au urmat la Moscova.

Pentru noi, nu cei 20 de ani pomeniţi de Brucan, ci aproape 30 (care se fac în decembrie) au fost ani în care n-am simţit niciodată că am scăpat definitiv de comunismul rezidual şi nici că ne-am însuşit pe deplin democraţia de care vorbea bătrânul bolşevic-oracol.

Când a apărut asaltul lui Dragnea, am crezut uneori că e totul pierdut; nimic nu părea să-i stea în faţă. Până când a explodat „nucleara”!

Iar „nucleara” nu putea fi alta decât democraţia însăşi.

A fost tocmai bomba devastatoare produsă de germenii acelei democraţii, pe care oameni ca Brucan&Dragnea&Dăncilă&Ponta n-au vrut-o, de fapt, democraţiei pură niciodată. Au dorit, ca şi Iliescu, o „demokratură”, adică un amestec între democraţie şi dictatură, ceva de genul Turcia zilelor noastre, de exemplu.

Dragnea a fost lovit tocmai de unul dintre pilonii democraţiei – justiţia. Şi nu pentru că a fost la comandă, cum tot clamau vocile moscovite din România, ci pentru că era „condamnabil” pe bune, prin faptele sale vizile şi prin ochii copiilor de la Teleorman.

Nu ştia el Brucan, atunci când a profeţit 20 de ani ani, că democraţia din România va fi salvată exact de ea însăşi, prin a treia ei putere în stat. 10 ani mai târziu, ce-i drept.

P.S.: Rareş Bogdan spunea azi că PNL va sta 5 ani la guvernare. Ca să rămânem în logica brucaniană, PNL şi orice guvern al opoziţiei actuale ar face bine să stea la putere măcar vreo 20 de ani. Asta aşa, dacă vrem să terminăm odată cu profeţiile comuniştilor vechi şi noi…

 

Perversitatea profeţiei bolşevicului Silviu Burcan despre cei 20 ani de democraţie

Ionuț Țene

Ţineţi minte, cei mai copţi la vârstă, interviul lui Silviu Brucan din cotidianul „Le Figaro”, după revoluţia din 1989, în care spunea că „românilor le trebuie 20 de ani să înveţe democraţia”. Atunci declaraţia lui Silviu Brucan a stârnit o reacţie vehementă negativă, nu neapărat că o spunea unul dintre fondatorii bolşevismului românesc şi instigatorul închiderii în gulag a elitei intelectuale, kominternistul Silviu Brucan, ca redactor şef la Scânteia, ci datorită duratei de a învăţa democraţia pentru români. Şi acum mi se întoarce stomacul pe dos când îmi amintesc cum PRO TV l-a promovat pe Silviu Brucan ani la rând ca şi profesor de democraţie, el unul dintre cei mai duri comunişti din PCR, venit pe tancurile sovietice, care a făcut atât rău României.

E ciudat şi pervers cum recent  cotitidianul „Adevărul” face o analiză a declaraţiei lui Brucan din 1990 punând scriitori, profesori şi bloggeri să-l proslăvească pe acest fost kominternist şi agent plătit al Moscovei şi să ne facă pe noi, românii, proşti că nu ştim ce este democraţia -, un fel pervers de a compromite şi bruma încredere pe care o mai avem. Dintre toţi cei intervievaţi de reporterii „Adevărul” despre declaraţia controversată a lui Silviu Brucan un răspuns corect şi pertinent l-a oferit conf. univ. dr. Doru Pop de la UBB. E singurul care a demantelat inserţia perversă a butadei acestui bătrân bolşevic, care avea ca scop compromiterea tinerii democraţii româneşti şi umilirea românilor după 50 de ani de comunism terorist şi ateu, pe care el l-a sprijinit ca un activist bolşevic crud şi feroce. Să nu uităm că Brucan nu era român, iar trecutul său e legat de agentura NKVD şi şcoala de partid de la Moscova.

Clarificarea o fac pentru redactorii de la „Adevărul”, care dau dovadă că habar nu au de istoria României. Să vedem ce spune clujeanul Doru Pop: „Conferenţiarul Doru Pop, cadru didactic al al Facultăţii de Teatru şi Televiziune din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, consideră că Silviu Brucan însuşi a fost expresia perversă şi perfidă a factorului principal care nu a permis României şi românilor să iasă din capcanele dictaturii comuniste. Profesorul clujean consideră că această problemă, cu care ne confruntăm şi astăzi, este perpetuarea sistemului de relaţii şi interese al clicii conducătoare din vremea comunismului. De fapt, după 89, am fi asistat la privatizarea României de către fosta Securitate şi confiscarea tuturor resurselor de către eşalonul doi al Partidului Comunist Român. “Românii nu au un plus sau un minus de „democraţie”, nici nu trebuie să învăţăm democraţia ca un fel de analfabeţi politici. Toţi oamenii sunt născuţi egali, iar democraţia este un instinct natural al omului. Din păcate, „profesorii” noştri de democraţie după 1989, de la Ion Iliescu la Traian Băsescu, sunt cei care au deformat valorile tradiţionale şi specifice ale acestui mod de a guverna societatea pe care l-au practicat şi vechii greci. De fapt chiar butada aceasta cinică a lui Brucan indică „blestemul” pus asupra poporului român de către aceşti ideologi şi propagandişti ai regimului Ceauşescu”, spune Doru Pop. „Brucan, care a fost vreme de decenii în fruntea ideologiei de partid, fost redactor şef la Scânteia şi fost director general al TVR, a devenit rapid „Mafalda” politic al unui post de televiziune „capitalist”. “În fond, această obrăznicie a nomenclaturii comuniste, unde „foştii” au devenit „actualii”, a făcut să fim astăzi una dintre ţările cele mai slab dezvoltate ale Europei. Singura mare şansă a României a fost „fereastra” de schimbare petrecută între 1996 şi 2000, când România a făcut paşi importanţi spre NATO şi Uniunea Europeană. Altfel eram şi astăzi în captivitatea profitorilor regimului comunist, oarecum asemănător cu ceea ce se întâmplă în Ucraina.“

Silviu Brucan a fost promotorul bolşevismului şi gulagului românesc în niciun caz ideologul democraţiei. Numai redactorii de la „Adevărul” au rămas setaţi ideologic pe programul „băieţilor” ieşiţi de pe băncile şcolii de partid comunist.

Din criză-n criză, până ne crizăm cu totul…

De către

 Anonimus

 

 

De vreo 30 de ani stăm sub semnul crizelor de tot felul: crize economice globale, criza tranziţiei postcomuniste, crize sociale, crize politice, crize guvernamentale, criza forţei de muncă, criza sanitară, criza preţurilor la energie, criza alimentară, şi cine ştie câte alte crize va mai contabiliza efemera noastră existenţă. În afară de crizele ale căror cauze sunt plasate oarecum în exteriorul fiinţei noastre, avem şi crizele personale, familiale, materiale sau morale care ne fragilizează echilibrul psiho-emoţional, aducându-ne adesea în zona disperării, anxietăţii, depresiei şi chiar a dispariţiei fizice.

Jacques Attali, eseist, doctor în economie, sfătuitor al preşedintelui francez François Mitterand, fondator al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, invită la coabitarea cu crizele de tot felul. După ce trec prin evenimente dramatice, oamenii cred/ speră că au scăpat definitiv de nenorociri (crize) şi că viitorul înseamnă o „eternitate fericită”. Atalli constată pe bună dreptate că este greu de trăit cu ideea că după o criză mai urmează alta şi tot aşa mai departe. După ce ai trecut printr-o intervenţie chirurgicală dificilă, nu te mai gândeşti că există riscul pierderii locului de muncă sau că, în viitorul apropiat, pândeşte o criză economică globală în urma căreia nu vei mai putea achita ratele de la creditul ipotecar contractat atunci când erai „pe val”.

Mai toate crizele globale au avut la bază cauze economice şi financiare, factori de influenţă sociopolitici, consecinţe militare, geopolitice şi socioeconomice. Banul este ochiul dracului, iar lipsa banilor constituie sursa crizelor şi conflictelor de tot felul. Cel puţin aşa arată istoria sex. XX şi XXI. Prima mare criză pomenită în lucrările de specialitate este The 1907  Bankers’ Panic apărută pe piaţa bursieră şi în sistemul bancar american. Această criză a determinat Trezoreria SUA să aloce miliarde de dolari pentru a rezolva retragerile masive de numerar din bănci ca urmare a panicii depunătorilor. Atunci soluţia a fost crearea Federal Reserve – un fond federal de rezervă care să poată fi accesat de băncile confruntate cu solicitări masive şi intempestive de retragere a banilor.

Declanşarea Primului Război Mondial este asociată şi cu cea de-a doua criză financiară internaţională (1914), când guvernele SUA, Marii Britanii, Franţei şi Germaniei au decis vânzarea titlurilor (valorilor mobiliare) emitenţilor străini pentru a cumpăra echipamente militare. În acel context, pieţele mondiale şi naţionale s-au prăbuşit, unele ţări cu bănci centrale puternice au reuşit să atenueze şocul prin injecţii masive de capital. După încheierea Primului Război Mondial (1918) a urmat criza din anii 1920-1922, cauzată de deflaţia postbelică şi de crizele valutare şi bancare din mai multe ţări. Toţi aceşti ani învolburaţi au însemnat pierderi enorme de vieţi omeneşti, sărăcie, foamete şi durere pentru supravieţuitori.

Despre Marea Depresiune Economică din perioada 1929-1933 s-a scris cât nu putem citi într-o viaţă de om. Această criză interbelică s-a declanşat în „joia neagră” (24 octombrie 1929): zeci de milioane de dolari au dispărut de pe bursă, consumul s-a prăbuşit, investiţiile au îngheţat, acţiunile s-au devalorizat cu peste 80%, producţia industrială a SUA a scăzut cu 46%, cea a Marii Britanii cu 24%, în Germania cu 41%, în Franţa cu 32%. Milioane de şomeri s-au înregistrat în toată lumea. România nu a fost afectată prea mult de această criză economică globală deoarece era subdezvoltată, puţin industrializată. Nici bine nu şi-a revenit lumea după această perioadă de pauperizare că a trebuit să intre în cel de-Al Doilea Război Mondial: milioane de morţi, localităţi distruse, sărăcie, extremism, „cortina de fier”.

Spectrul unui nou război mondial – Cuban Missile Crisis – s-a ivit pe 14 octombrie 1962 şi a durat 38 de zile. Întreaga lume a tremurat în timpul confruntării dintre SUA şi URSS în legătură cu rachetele nucleare sovietice amplasate în Cuba. Apoi, lumea s-a mai relaxat câţiva ani, până prin 1973, când a izbucnit Criza petrolului. Pe 15 octombrie 1973, ţările arabe exportatoare de petrol au decis să stopoze livările de petrol către SUA şi ale state dezvoltate pe motiv că au acordat sprijin Israelului în războiul de Yom Kippur. Pentru prima dată în relaţiile internaţionale a fost folosită ca armă o  resursă naturală (petrolul). De atunci statele şi oamenii s-au tot luptat pentru controlul resurselor naturale.

Au urmat crize cu amplitudine regională şi intensităţi locale, cum ar fi Black Monday sau criza bursieră din SUA (19 octombrie 1987), criza deficitului bugetar şi a dezechilibrelor economice din Mexic (1994), criza asiatică (1997) când valutele mai multor ţări din Asia s-au devalorizat, investitorii s-au retras, Thailanda aproape că a intrat în faliment. Recent, am experimentat efectele crizei economice din perioada 2009-2012, generată de bula speculativă imobiliară din Statele Unitete, care a dus la o criză de lichidităţi financiare, apoi injecţii masive de capital ale Trezoreriei SUA, ale Băncii Angliei şi a Băncii Centrale Europene. Această criză economică a afectat sever economia şi societatea românească. Salariile au fost reduse drastic, oamenii au pierdut locurile de muncă, unii s-au salvat cât de cât financiar emigrând ulterior în alte ţări pentru salarii mai bune, cu riscul destrămării familiilor şi cu afectarea copiilor.

După prăbuşirea regimului comunist, România a trecut dintr-o criză-n alta. În primii ani după 1990, am fost martorii crizei generată de tranziţia la democraţie şi economie de piaţă. Mii de întreprinderi au fost închise, restructurate, privatizate. În anul 1991 a fost demarată reforma fondului funciar – restituirea proprietăţilor naţionalizate de regimul comunist -, care continuă şi astăzi cu toate procesele şi chinurile părţilor implicate în dosarele civile şi/ sau penale aflate pe rolurile instanţelor de judecată. Cu sau fără „terapie de şoc”, oamenii şi-au pierdut locurile de muncă, sănătatea şi optimismul. O rază de speranţă s-a ivit odată cu aderarea României la UE (2007), dar criza economică globală din 2009-2012 a diminuat încrederea oamenilor într-un viitor mai bun. Când părea că am trecut şi peste acest hop, a venit peste noi pandemia de Covid-19. Acum trăim efectele unei veritabile crize sanitare cu mii de infectări şi decese zilnice. Peste tot dezastrul sanitar se profilează spectrul crizei preţurilor din energie.

De prin 2018, Jeffrey Sachs, considerat de revista Time cel mai mare profesor de economie din lume, avertiza în legătură cu posibilitatea izbucnirii unei crize alimentare globale, printre cauze fiind şi aceea a calităţii din ce în ce mai slabe a liderilor politici. În România, pare că ne-am lămurit în privinţa calităţii clasei politice. Crizele politice ca urmare a incapacităţii liderilor de a avea un minim consens asupra politicilor publice exasperează populaţia. Cum se instalează o nouă guvernare, hop şi criza: criza guvernului FSN – Petre Roman, criza guvernamentală din perioada „patrulaterului roşu” (1992-1994), criza guvenării CDR şi a partenerilor săi (1995-1999), criza executivului (dintre preşedinte şi premier) din 2007-2009, reluată în perioada 2012-2014. Formulele guvernamentale devin disfuncţionale, prim-miniştrii demisionează sau sunt demişi, reformele stagnează, bunăstarea se amână, balamucul e aproape. Şi noi nu ne mai facem bine…

Preluare: Ziarul de Iași / Autor: Ciprian Iftimoaei

Ciprian Iftimoaei este director adjunct la Direcţia Judeţeană de Statistică Iaşi şi lector asociat doctor la Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi

„Dacă înţelegeţi acest secret, puteţi fi fericiți 24 de ore pe zi…”

De către

 Anonimus

  

„Atunci când iubeşti, eşti plin de bucurie. Când nu poţi iubi, nu ai cum să fii fericit. Bucuria este o funcţie a iubirii, o umbră a acesteia. Ea urmează pretutindeni iubirea.
De aceea, deschideţi-vă din ce în ce mai mult faţă de iubire şi veţi deveni din ce în ce mai fericiţi. Nu va trebui să vă intereseze dacă iubirea vă este returnată sau nu; aceasta nu are nici cea mai mică importantă. Fericirea urmează pretutindeni iubirea, indiferent dacă aceasta din urmă este returnată sau un, sau dacă celălalt îi răspunde cu aceeaşi monedă.
În aceasta constă rezultatul iubirii, în faptul că valoarea ei este intrinsecă. Ea nu depinde de răspunsul celuilalt, ci vă aparţine în întregime dumneavoastră. Nu contează nici pe cine iubiţi: poate fi un câine, o pisică, o piatră sau un copac.

Aşezaţi-vă lângă o stâncă, cu o atitudine plină de iubire. Purtaţi un mic dialog. Sărutaţi piatra şi aşezaţi-vă pe ea. Simţiţi-vă una cu ea şi dintr-o dată veţi simţi un val de energie dublată de o bucurie imensă. Poate că piatra nu a răspuns iubirii dumneavoastră – sau poate că a făcut-o, dar aceasta nu are nicio importanţă. Cert este că iubirea dumneavoastră a generat acest val de fericire.
Cine iubeşte este fericit. De înţelegeţi acest secret, puteţi fi fericit 24 de ore pe zi. Dacă sunteţi plin de iubire timp de 24 de ore pe zi, fără să mai depindeţi de un obiect al iubirii, veţi deveni din ce în ce mai independent, căci veţi putea iubi fără ca cineva să fie de faţă. Veţi putea iubi chiar şi golul din jurul vostru. Chiar dacă sunteţi singur în cameră, veţi umple întreaga cameră cu iubirea voastră. Chiar dacă vă aflaţi într-o închisoare, o veţi putea transforma instantaneu într-un templu. În clipa în care o veţi umple cu iubire, ea nu va mai fi o închisoare. Invers, un templu poate deveni o închisoare dacă nu este umplut cu iubire”.

Fragment din cartea «Farmacie pentru suflet», de Osho

Dezvăluiri CUTREMURĂTOARE despre LOVITURA DE STAT dată de ASASINUL Iliescu!

comisarul.ro

Istoricul Alex Mihai Stoenescu a dezvăluit la Realitatea TV, într-o ediție specială cum a fost deposedat Nicolae Ceaușescu de poziţia de comandant suprem al Armatei, printr-un ordin deja pregătit, în prima parte a zilei de 22 decembrie 1989.

Alex Stoenescu a povestit în timpul emisiunii realizată de Octavian Hoandră cum a fost regizată „lovitură de stat” în ziua de 22 decembrie 1989 și cum s-a intersectat această manevră subterană cu revolta populară.

Stoenescu a povestit cum generalul Stănculescu a emis, la ora 13,30 la Ministerul Apărării un ordin deja pregătit prin care Ceauşescu era deposedat de poziţia de comandant suprem şi preşedinte al statului. Ordinul spunea că toate forţele Ministerului Apărării Naţionale execută numai ordinele Ministerului Apărării şi a Ministrului Apărării adică ale lui Stănculescu.

„Ceauşescu pierde puterea, iar lovitura de stat numai ce începuse. Apoi, la ora 15 fix Stănculescu emite un ordin de ocupare a tuturor poziţiilor strategice din ţară, în primul rând din comitele judeţene de partid şi apoi o serie întreagă: Banca Naţională, Radioul, Televiziunea, toate obiectivele. Aşa cum a declarat de altfel Stănculescu într-un interviu acordat lui Ion Cristoiu, la ora 15.00 România era sub controlul lui militar. Atunci a fost clar cine era autoritatea autoritatea în momentul respectiv”, a explicat Stoenescu.

Potrivit lui Stoenescu, a existat în ultimii 27 de ani o propagandă oficială legată de „revoluţia spontană”. A fost o minciună rostogolită ca să acopere adevărul real: niciun moment nu a existat un vid de putere în decembrie 1989, ci tot timpul lucrurile s-au aflat sub controlul unui grup pre-stabilit:

„Păi ce revoluţie spontană când noi vorbim aici de implicări, de hotărâri peste capul nostru. Este o revolta spontană la Timişoara fără discuţie. Ni se spune de 27 de ani că Iliescu și grupul lui au fost emanaţia revoluţiei. Ni se spune că a fost vid de putere, dar nu a fost vid de putere. Armata a preluat controlul asupra ţării”, a arătat istoricul român.

 Alex Mihai Stoenescu a făcut o conologie a acelei zile care a schimbat istoria României.

Stănculescu este chemat după ce se împuşcă Vasile Milea la Comiterul Central, la Ceauşescu, şi de faţă cu martori, sunt deja şase, îl numeşte Ministru al Apărării şi îi cere să prea comanda trupelor chemate de Milea încă din acea dimineaţă, trupele proaspete de blindate care urmau să intre în Bucureşti şi să facă un măcel. Acesta a fost ordinul continuat de principalul complice a lui Ceaşescu la crimă, generalul Milea.

Stănculescu se duce mai întâi la grupa operativă de la etajul 1, unde era grupa adusă de Milea deja acolo, află unde sunt aceste unităţi, erau la Slobozia, la Piteşti şi cea mai avansată la Mihai Bravu care intrase deja pe Olteniţei şi se afla pe Dealul Viilor apropiindu-se de centru. Deci unităţi de blindate cu muniţie de război, blindată de tanc care şi incendiază şi face zob tot.

Ce se întâmpla dacă intrau acele trupe în luptă chemată de Milea şi de Ceauşescu în acea dimineaţă de 22 decembrie? Stănculescu se duce la etajul 6 unde se afla Centrul de Comunicaţii Militare care transmitea ordine până la nivel de tanc. Se duce acolo, stă de vorbă cu comandantul acelui centru maiorul Trufan şi cere ca din acel moment să asculte numai ordinele lui.

Prin urmare, la ora 10 şi şapte minute cum este consemnat în carnețelul de note telefonice al comandantului Voinea, Stănculescu emite oridinul, pe numele lui Milea care era deja împuşcat, de oprire a acţiunilor militare şi de întoarcere a trupelor din cazărmi, moment în care, acest moment a fost surprins de oamenii care se aflau în stradă, oamenii s-au urcat pe tancuri, s-au dus la televiziune.

Stănculescu continuă cu ordinele şi la 10.25, de exemplu, dă ordine să nu fie înarmate gărzile patriotice. Exista un astfel de ordin. După care pleacă la Ministerul Apărării unde găseşte un ordin deja pregătit pentru a fi emis şi la ora 13.30 emite un ordin care echivalează potrivit Curţii Supreme de Jusţie, o declaraţie oficială a justiţie române în această privinţă.

 

 

Concret, Ceauşescu este deposedat de poziţia de comandant suprem şi preşedinte al statului emiţând un ordin prin care forţele Ministerului Apărării Naţionale execută numai ordinele Ministerului Apărării şi a Ministrului Apărării adică ale lui. Ceauşescu pierde puterea, iar lovitura de stat numai ce începuse.

La ora 15 fix Stănculescu emite un ordin de ocupare a tuturor poziţiilor strategice din ţară, în primul rând din comitele judeţene de partid şi apoi o serie întreagă: Banca Naţională, Radioul, Televiziunea, toate obiectivele. Aşa cum a declarat de altfel domnul Stănculescu într-o emisiune la B1 TV, într-un interviu acordat lui Ion Cristoiu, la ora 15.00 România era sub controlul lui militar. Atunci a fost clar cine era autoritatea autoritatea în momentul respectiv.
8.Nu a existat vid de putere, Armata a preluat controlul asupra țării; a concluzionat istoricul.

Fac o paranteză foarte scurtă. În toţi aceşti 27 de ani v-aţi pus mereu întrebarea de ce această minciună?. Păi s-a lansat o campanie, o propagandă oficială de partid şi de stat revoluţionară. Este acea propagandă cu revoluţia spontană. Păi ce revoluţie spontană când noi vorbim aici de implicări, de hotărâri peste capul nostru. Este o revolta spontană la Timişoara fără discuţie. Păi ce se spune de 27 de ani, că emanaţia revoluţiei Iliescu şi cu grupul lui. Ni se spune că a fost vid de putere, dar nu a fost vid de putere. Armata a preluat controlul asupra ţării. 

La ora 16 este momentul cheie şi pentru procurori şi pentru acest dosar al Revoluţiei. Atunci a avut loc la Ministerul Apărării Naţionale, în biroul Ministrului Apărării, întrunirea tututor conducătorilor ministerelor de forţă ale ţării. Iată şi lista lor: şeful Marelui Stat Major, Ministrul Apărării, adjuncţii Marelui Stat Major, Ministrul de Justiţie, Procurorul General Popovici, dacă nu mă înşel, reprezentantul Ministerului de Interne generalul Romeo Câmpeanu, reprezentanţii Securităţii – şeful Direcţiei 1 Raţiu şi cu colonelul Stan de la Direcţia a doua, se întrunesc în birou unde vine Ion Iliescu cu Petre Roman şi cu grupul său şi i se încredinţează calitatea de succesor politic al lui Nicolae Ceauşescu în acea şedintă care a durat de la 16.00 la 16.30.

După această şedință din 22 decembrie, ora 16.30 colonelul Mircea care era comandantul Direcţiei Speciale, ofiţerul de legătură cu tratatul de la Varşovia, se duce la telefon şi comunică internaţional următoarele: Ministru Apărării Naţionale este generalul Stănculescu şi toată armata îl urmează.
Ministerul Apărării Naţionale a decis ca puterea politică să fie încredinţată Frontului Salvării Naţionale, adică domnului Ion Iliescu. Din acel moment se întâmplă o serie întreagă de lucruri pentru că repet vorbim despre un traseu paralel la un moment dat al evenimentelor din stradă şi loviturii de stat. Momentul în care lovitura de stat intră în intersecţie cu revolta populară, se îndreaptă împotriva ei, este de fapt momentul în care se manifestă practic lovitura de stat propriu-zisă de care vorbim noi.Vă voi da următorul exemplu. Există o mărturie şi poate o să fie chemat domnul Iulian Vlad la Procuratură să explice şi confirme această declaraţie.

La ora 17.00 se întoarce grupul Iliescu la Comitetul Central. Pe holul principal se întâlneşte cu Iulian Vlad. Citez din declaraţia dânsului „Iliescu mi-a solicitat, mi-a cerut să mă ocup împreună cu tov. general Guşă de problemele cu armata, cu internele să fie ordine”. Fuseseră în balcon, au ieşit de acolo, iar acest context care este foarte important faţă de acest grup, de felul în care se reflectă autoritatea juridică a lui. Iulian Vlad a continuat: „Militaru s-a apropiat de mine şi mi-a spus că el a fost numit să preia forţa conducerii armate, tuturor forţelor militare ale statului MAPN, MAI şi Securitatea. I-am întrebat atunci, de ce mi se iau din moment ce eu sunt alături de dumneavoastră? Şi spune: Tu, Vlad, trupe de securitate U.S.L.A mi se subodonează mie. Eu am întrebat pentru că nu mi se părea normal ca acestea să fie în subordinea lui. El mi-a răspuns că e mai bine să rămână aşa, pentru că aşa s-a hotărât şi eu vor prelua”. Aşadar, la ora 17.00 trupele de securitate, adică toate forţele armate ale securităţii au intrat în subordinea lui Militaru şi am să vă spun şi de ce, există şi proba.

Pentru că la ora 20.00 a aceleiaşi zile de 22 decembrie generalul Ghiţă, comandantul Trupelor de Securitate l-a sunat pe generalul Vlad în clădirea CC şi a raportat următoarele: Am primit ordin să intru în subordinea MAPN, respectiv a generalului Militaru. Subliniez pentru a nu exista nici un fel de dubiu, RESPECTIV a generalului Militaru. 

Diversiunea morților

Este un moment crucial al acestor evenimente şi anume momentul când traseul loviturii de stat se îndreaptă împotriva revoltei populare în mod violent. Când începe de fapt acea divesiune teroristă. Ea se petrece în jurul orei 17. 45 în Piaţa Palatului, atunci când traseul revoltei populare, adică mulţimea aceea de oameni de acolo începe să transforme manifestaţia anticeauşistă într-o manifestaţie anticomunistă. Lozincile care au început să se strige în momentul 17.30 – 17-45 erau „fără comunism, jos comunismul”, că or fi fost instigaţi sau nu, atunci se declanşează în câteva minute tot fenomenul diversionist şi care produce 949 de morţi. Mai concret, după îndepărtarea lui Ceauşescu de la conducere avem acest număr de victime identificate de către procuratură.