Importăm caşcaval din amidon şi grăsime de balenă şi îi falimentam pe producătorii locali pentru ca folosesc doar lapte ROMANESC; Sanatatea podala- Prevenţia şi combaterea pododermatitelor la vacile de lapte (I); Topul raselor de vaci specializate în producția de lapte; Citeva forme de intoxicatie a caprelor; INTOXICAŢIA AMONIACALĂ;Acidoza rumenală; ADAPOSTURI PENTRU TAURINE

33

Sănătatea podală, depistarea şi tratamentul pododermatitelor ,sunt provocări majore pentru crescătorii de vaci de lapte atât datorită frecvenţei crescute în efectiv cât şi pierderilor mari care le produc afecţiunile podale. Detectarea timpurie şi tratamentul prompt minimizează pierderile, oferă o refecere mai rapidă a animalului şi îl scutesc pe acesta de dureri.

Pierderile economice sunt legate de problemele podale în sine, nu de costurile medicale (tratamente). Pierderile pot fi subtile (nedetectbile) sau evidente, în funcţie de gravitatea pododermatitelor. În pierderile economice se pot identifica mai multe componente: pierderi în greutate, scăderea producţiei de lapte, scăderea ingestei de SU, longevitatea productivă a efectivului şi eficienţa reproducţiei.
Implicaţiile economice asociate problemelor podale au în general un cost variabil în funcţie de problemă şi severitatea acesteia.
Tipuri de probleme podale
Cutia de corn indurată sau înmuiată
Infecţiile podale, abcesele şi ulcerele soleare pot apărea ca urmare a crăpăturilor ce apar în cutia de corn datorită unei consistenţe prea tari sau prea moi.
Copita prea moale apare de obicei la întreţinerea liberă atunci când vaca stă în dejecţii şi urină. Acesta poate avea ca rezultat crăpături la nivelul călcâielor şi a zonei soleare permiţând apariţia ulcerelor, abceselor sau a infecţiilor.
Onglonul excesiv de dur apare la întreţinerea liberă în cuşete atunci cînd se foloseşte aşternut de rumeguş sau talaş uscate în cuptor.
Aceasta poate avea ca rezultat crăpături la partea superioară a onglonului, crăpături care se pot extinde spre baza copitei şi care permit infectarea părţii superioare a copitei.
Necroza infecţioasă
Se prezintă ca o infecţie ce se dezvoltă în general la nivelul zonei interdigitale a copitei. Infecţia este în general dată de bacteria Fusiformis necrophorus. Bacteriile se dezvoltă mai ales în padocuri, în zonele de mişcare, adâncituri în care trenează nămolul şi pe păşuni.
Vacile cu necroză podală prezintă de obicei simptome doar la un singur picior. Piciorul este inflamat din zona chişiţei şi până în zona interdigitală, la acest nivel apărând crăpături şi fisuri. De asemenea, în aceste fisuri apare un exudat cu miros respingător. Dacă infecţia rămâne netratată, aceasta poate progresa până la cavitatea articulară sau teaca tendinoasă producând leziuni permanente.
Eroziunea călcâielor
Eroziunea călcâielor apare la nivelul tuberozităţii acestora. Începe ca o adâncitură în suprafaţa călcîiului, dezvoltând canale paralele ce se pot umple cu murdărie şi bacterii. Cutia de corn clivează la nivelul acestor canale, partea desprinsă atârnând ca o aripioară. Sub zona afectată se dezvoltă o suprafaţă nouă, iar copita capată aspect stratificat.
Acest fenomen apare în general la animalele întreţinute în locuri umede şi murdare şi la animalele la care cutia de corn a crescut excesiv expunând călcâiele eroziunii.
Şchiopătura
Şchiopătura se poate defini ca inflamaţia aseptică a straturilor dermice din interiorul copitei. E însoţită de inflamaţie şi sensibilitate în zona chişiţei.
Simptomele generale ale unui animal afectat consistă în mers dificil, împiedicat. În poziţie statică, animalul evidenţiază o postură tipică, de picior dureros. În zona soleară se pot observa uneori hemoragii sau decolorări. De asemenea, pot apărea crăpături la nivelul călcâielor precum şi talpa dublă. De asemenea, animalul poate prezenta simptome ale durerii fără un semn vizibil de inflamaţie.
Deşi nu există o cauză specifică a şchiopăturii, aceasta poate fi asociată cu mai mulţi factori independenţi. Managementul nutriţional defectuos este considerat un component cheie în apariţia şchiopăturii, în special hrănirea cu o cantitate mare de carbohidraţi fermentescibili ce pot duce la apariţia acidozei ruminale.
Disfuncţiile metabolice şi digestive pot fi factori ce predispun la şchiopătură. Schimbările hormonale asociate parturiţiei şi a ciclului lactaţiei pot produce dezechilibre fiziologice. Bolile cu origine infecţioasă cum ar fi mastitele, metritele şi necrozele, pot produce leziuni endotoxice specifice.
Aspectele de mediu, cum ar fi: suprafeţele improprii, aşternutul insuficient sau mişcare excesivă pe suprafeţe indezirabile, pot predispune animalele la afecţiuni de origine mecanică.

Şchipătura este efectul creşterii excesive sau a deformării cutiei de corn. Animalele pot avea mers şchipătat sau doar rigid şi pot întâmpina greutăţi în aşezare sau ridicare. Pot avea hemoragii în zona soleară sau a pereţilor copitei. De asemenea, pot apărea infecţii, abcese sau ulceraţii atunci când există obiecte străine în acele crăpături.
Incidenţa şchipăturii creşte în primele 100 de zile după fătare.
Şchiopătura acută
Vaca este afectată sistemic de şchiopătură. Inflamaţia coriumului este evidentă. Dacă afecţiunile metabolice persistă, şchiopătura persistă şi ea. Semnele clinice locale sunt sunt, în general, durerea intensă, inflamaţie şi temperatură uşor ridicată faţă de normal la nivelul chişiţei şi în zona ţesuturilor moi.
Şchipătura subclinică
Poate reprezenta un proces lung şi lent în funcţie de persistenţa leziunilor de grad inferior. Inflamaţia ocupă un ultim loc, fiind rezultatul unor hemoragii interne. Datorită faptului că ţesutul cutiei de corn creşte, suprafaţa hemoragică migrează spre suprafaţă. Intervalul dintre momentul formării şi cel al evidenţierii hemoragiei este corelat cu rata de creştere care este de circa 0,4 cm / lună. Grosimea unei suprafeţe soleare normale este de circa 0,8-1,0 cm. Din acest motiv, hemoragia poate fi observată abia la două luni după ce intervine leziunea internă.
Formarea hemoragiilor în zona soleară şi decolorarea gălbuie apărută la mai multe vaci sunt semne că afecţiunea a devenit o problemă a întregului efectiv. Hemoragiile de această natură pot afecta până la 60% juninci din efectiv.
Şchiopătura cronică
În afecţiunea cronică apar câteva schimbări legate de zona digitală. Tiparul de creştere a cutiei de corn este afectat şi forma degetului este alterată. Unghiile se alungesc, se aplatizează şi se masivizează. Suprafaţa unghiei este crestată în adâncime, conferindu-i un aspect ondulat.
În situaţii mai grave, porţiunea terminală a falangei iese prin corium şi ţesutul cutiei de corn. Dacă boala ajunge în acest punct, nici o terapie nu mai poate întoarce piciorul la configuraţia normală. Gradul şchiopăturii cronice depinde de intensitatea şi frecvenţa fiecărui episod acut şi de gradul de afectare iniţială ce precede episodul.
Ulceraţiile soleare
Ulceraţiile soleare apar ca plăgi ulceroase şi hemoragice ce apar pe zona posterioară a copitei. Ulceraţiile soleare apar ca aglomerări de ţesut granular lipit de zona soleară. Ulceraţiile soleare sunt asociate de obicei cu manifestare clinică a şchipăturii. Ca o regulă generală, dacă la 10 la sută din efectiv apar ulceraţii, atunci intregul efectiv poate fi suspectat de pododermatită.
Factorii care duc la o anumită predispoziţie la ulceraţii sunt: umezeala, evacuarea necorespunzătoare a dejecţiilor, mersul excesiv şi o curăţare defectuosă a ongloanelor. Ulceraţiile soleare apar de obicei la întregul tren posterior.
Dermatita digitală
În ultimii zece ani, dermatita digitală s-a dezvoltat ca o serioasă problemă în mai multe regiuni de creştere a vacilor de lapte. Animalele afectate sunt mai ales cele cu şchipătură foarte gravă, care petrec majoritatea timpului culcate. De asemenea, sunt afectate şi junincile imediat după fătare. Tabelul 1 ilustrează tipurile şi incidenţa afecţiunilor podale în fermă .(va urma)

 

„Importăm caşcaval din amidon şi grăsime de balenă şi îi falimentam  pe producătorii locali  pentru ca folosesc doar lapte ROMANESC ”

cascaval

Interviu în exclusivitate cu Daniel Rudişteanu, preşedintele Asociaţiei Producătorilor „Caşcavalul de Săveni”, despre chinurile autorizării unui preparat tradiţional autentic

Producătorii locali spun că am ajuns lada de gunoi a Europei în ceea ce priveşte produsele alimentare. În timp ce importăm caşcaval făcut din grăsime de balenă şi ulei de palmier, producătorii locali care folosesc doar lapte sunt purtaţi pe drumuri, amânaţi, obligaţi să cheltuiască sume mari pentru a li se spune NU la final.

„Mafia gulerelor albe” dictează ce produs intră pe raftul unui hipermarket, preţul, iar profitul ajunge la intermediar şi la multinaţională, producătorul fiind cel asuprit în acest „lanţ trofic”. Am discutat despre toate aceste probleme cu Daniel Rudişteanu, preşedintele Asociaţiei Producătorilor „Caşcavalul de Săveni”.

– Ce s-a mai întâmplat cu proiectul de recunoaştere la nivel european a celebrului Caşcaval de Săveni?

– Noi am încercat de două ori până acum. În primul proiect am vrut să obţinem Denumire de Origine Protejată, DOP, dar am fost refuzaţi de Ministerul Agriculturii fără a ni se spune un motiv. Imaginaţi-vă că am participat cu proiectul de denumire de origine protejată la Master Food în Italia, la Piacenza, în 2015 şi din 24 de proiecte din toată lumea noi am luat cel mai mare punctaj. Cei mai mari specialişti din domeniu de la nivelul Comisiei Europene au fost încântaţi de proiectul nostru, la Ministerul Agriculturii proiectul a fost incomplet. Acum încercăm să obţinem protecţie europeană la produs pe altă variantă, respectiv Indicaţie Geografică Protejată (IGP). Joi, 23 februarie (astăzi – n.r.) mergem la Direcţia de Industrie Alimentară din cadrul ministerului şi încercăm să obţinem ce ne-am propus, să fim postaţi pe site-ul ministerului şi să intrăm în perioada de opoziţie. Urmează demersurile la Bruxelles. La primul dosar am lucrat eu ca maistru de stagiu, un masterand de la Şcoala Superioară de Agricultură din Angers, Franţa, şi un coordonator de specialitate de la Facultatea de Medicină Veterinară din Cluj. Am lucrat toţi 7 luni ca un proiect de master. În Italia am fost foarte bine primiţi, felicitaţi, în schimb în România suntem mai catolici decât Papa. Asta este România, noi trebuie să avem o viaţă complicată când este aşa uşor să trăim bine. Asta este!

– Dacă Ministerul Agriculturii vă acceptă, ce urmează?

– Noi din asociaţie, împreună cu Certim, organul de certificare, am fost controlaţi pentru certificarea produsului. Acum încercăm să-i convingem pe cei de la minister să ne dea avizul. Îl postează pe site pentru ca oricine vrea să facă opoziţie timp de 30 de zile, dar opoziţia trebuie să fie justificată, apoi totul va fi trimis la Bruxelles şi va sta şi acolo şase luni. Ceea ce vrem să facem noi este pentru judeţul Botoşani, pentru că asociaţia noastră este deschisă, şi oricine din judeţ poate intra în asociaţia noastră şi poate produce respectând caietul de sarcini şi statutul asociaţiei. Ca şi Salamul de Sibiu, care are IGP, asociaţia este la Bacău, dar el se fabrică şi la Salonta şi la Sibiu.

Caşcavalul de Săveni este singurul produs de la noi din judeţ care are tradiţie la nivel european. Fabrica de caşcaval din Săveni a făcut export în Siria, Libia, Canada, în SUA, în fosta Uniune Sovietică. Noi asta vrem, să ducem tradiţia mai departe, noi respectăm reţeta cu care s-a lucrat de la început.

– Care ar fi diferenţa între caşcavalul produs de membrii asociaţiei dumneavoastră şi cel produs în fabricile mari?

– Sistemul nostru de prelucrare este tradiţional, iar materia primă este lapte crud. Asta este diferenţa dintre noi şi industrie, fabricile mari, comunitare. Acestea sunt obligate să pasteurizeze laptele, adică este vorba despre o fierbere. Când pasteurizezi laptele câştigi garanţie mai mare, dar prin pasteurizare distrugi flora laptelui. Sunt nişte bacterii în lapte care dau gustul şi culoarea produsului. O comparaţie clasică între un caşcaval produs în sistem tradiţional şi unul industrial este la fel ca diferenţa între un borş de găină de ţară şi un borş de pui congelat.

– Cum v-au susţinut politicienii, parlamentarii judeţului, mai ales că am avut şi în legislatura trecută un parlamentar botoşănean într-o Comisie parlamentară de agricultură, dar avem şi în actuala legislatură unul?

– Acum avem un pic de susţinere. De-a lungul timpului am apelat la foarte mulţi oameni cu relaţii din judeţul Botoşani să ne sprijine pentru că la nivelul Bucureştiului eram trataţi foarte urât. Sprijinul pe care l-am avut nu am crezut că o să îl am şi mă refer la doamna Federovici de la PSD (senatorul Doina Federovici, preşedintele PSD – n.r.). Eu nu sunt membru de partid şi nu am crezut că mă va sprijini. Soţia mea s-a plâns ei de problemele pe care le avem. A fost primul politician din judeţul Botoşani care s-a dus la Ministerul Agriculturii, la secretarul de stat Morărescu, care era şeful Direcţiei de Industrie Alimentară, şi a cerut să nu îşi bată nimeni joc de producătorii din Botoşani. Mi l-a dat la telefon şi o oră am discutat pe marginea caietului de sarcini şi omul s-a convins că noi avem dreptate. Acum cel mai mare sprijin îl avem în domnul senator Trufin (Lucian Trufin, senator PSD, fost primar de Vlăsineşti – n.r.). El este în stare să se bată pentru noi.

– Ce a făcut mai exact?

– Am fost în Comisia de agricultură din Senat, am fost invitat ca preşedinte al asociaţiei, când s-a dezbătut Legea 321 cu produsele alimentare. Am fost dezamăgit de cum se discută la nivel central de problemele noastre. În schimb, el era în stare să se bată cu toţi de acolo pentru a sprijini producătorii locali. El e de la ţară şi ştie problemele şi durerile noastre. De asta avem acum un pic de curaj şi sperăm ca de această dată toţi parlamentarii judeţului Botoşani să ne sprijine. Eu m-am plâns şi domnului Şoptică (Costel Şoptică, senator PNL – n.r.) în legislatura trecută, când era secretar în Comisia pentru agricultură, dar nu a vrut să ne ajute cu nimic. Am fost tare dezamăgit. Acum parcă am prins un pic de curaj.

– Câţi producători are asociaţia?

– Suntem şase producători în asociaţie şi mulţi sunt dezamăgiţi pentru că au trecut atâţia ani şi noi am cheltuit nişte bani pe deplasări, contractele pentru certificare, contractul cu Certim. Mulţi sunt dezamăgiţi că noi tot cheltui, tot cheltuim, tot cheltuim şi nu se concretizează nimic. Eu nu vreau să renunţ, vreau să merg înainte. Am speranţa că acum avem câţiva oameni care sunt dispuşi să se bată pentru noi, să ne sprijine. Fără sprijinul lor nici nu se uită la noi cei de la Bucureşti. Joi sper să îi conving pe cei din minister că ar fi frumos să ne pună pe site şi să mergem mai departe şi să hotărască cei de la Comisia Europeană dacă este în regulă sau nu proiectul nostru.

– Vi s-au cerut şpăgi la Bucureşti pentru a vi se accepta documentele?

– Nu mi s-a cerut bani, nu mi s-a cerut şpagă. La nivelul Ministerului Agriculturii nu sunt specialişti pe protecţie europeană a produselor alimentare. Eu le-am recomandat să apeleze la mediul academic, sunt profesori universitari la Iaşi, la Cluj, foarte bine pregătiţi, doxa de carte. Să facă o comisie de atestare a produselor alimentare şi să apeleze la universităţi. Avem trei produse recunoscute european, celelalte ţări au sute de produse. Noi avem Magiunul de Topoloveni şi Salamul de Sibiu cu IGP şi Telemeau de Ibăneşti cu DOP. A trecut de perioada de opoziţie Scrumbia de Dunăre, iar în studiu sunt Cârnaţii de Pleşcoi şi Caşcavalul de Săveni. Nouă bani nu ne-a cerut nimeni, dar birocraţia e uriaşă şi nu te sprijină nimeni.

– Mai exact?

– Spre exemplu, mi-au cerut să demonstrez că produsul nostru, Caşcavalul de Săveni, a fost cunoscut, a fost vândut în lume. Am căutat un an de zile să intru în posesia actelor, documentelor prin care să se ateste că marfa a plecat la export. Toată lumea ştia asta, dar mie îmi trebuia un document. Am aflat că exportul se făcea printr-o firmă din Bucureşti, m-am dus acolo, i-am rugat pe cei de la Certim să caute şi ei. Nu am găsit nimic. Nu mai există nicio arhivă, nimic. Am avut noroc că am găsit în monografia oraşului Săveni şi încă o lucrare de la Botoşani în care se spune clar cam unde se exporta caşcavalul de Săveni. Dar un document din arhivă, o factură, nimic nu am găsit. Cei de la minister, ei trebuiau să mă sprijine şi să vină cu acte din arhivă. O chestie birocratică, toată lumea ştie de realitate, dar nu avem un act.

– Care ar fi principalul avantaj al obţinerii recunoaşterii europene a Caşcavalului de Săveni, atât pentru producători, cât şi pentru consumatori?

– Care ar fi câştigul nostru? Vom putea vinde un pic mai bine produsele noastre şi la rândul nostru putem plăti mai bine materia primă la amărâţii care cresc vaci de lapte de la noi. Românul îşi dă şi el seama ce înseamnă un produs de calitate. În piaţă este dezastru. Nici nu mi-am imaginat că o să ajungem ladă de gunoi. Am lucrat cinci ani în străinătate şi ştiu ce vorbesc. Produsele care vin la noi sunt dezastru. La lactate consumăm amidon, grăsime de balenă, grăsimi vegetale, ulei de palmier, tot ce vreţi numai lapte nu.

– De ce produsele dumneavoastră nu sunt găsite în marile lanţuri de supermarketuri şi hipermarketuri?

– Noi, producătorii cei mici, nu avem acces în supermarketuri. Nu am reuşit de 20 de ani să intru pe nicio reţea. Totul se face doar prin intermediari. Pe mine nimeni nu mă acceptă, eu trebuie să intru prin intermediar, care este omul lor, şi eu trebuie să-i dau marfa lui de pomană şi el să câştige, nu eu producătorul. E dureros ce se întâmplă. Noi nu avem loc, nu încăpem de ei şi toată lumea ştie ce se întâmplă dar nimeni nu a intervenit să ne sprijine până la această Lege 321, care este atât de atacată. Noi avem o producţie mică pentru că suntem producători tradiţionali de caşcaval şi producem 150 de kilograme produs finit pe zi media anuală, adică vara mai mult şi iarna mai puţin. Noi ne desfacem marfa pentru că suntem vechi pe piaţă, de 20 de ani, dar acces în reţelele mari nu avem.

Ce măsuri luăm în caz de avort  la capre

 

 
Pierderile cauzate de avort, care nu trebuie să depăşească un procent de doi la sută din efectiv, sunt determinate de o serie de factori, precum: agenţii infecţioşi, stresul, deficienţele în hrănire, furajele toxice, tratamentele, parazitismul etc.
În cazul în care avortul se produce, vom colecta placenta şi/sau iedul, pe care le vom pune într-un sac de plastic şi le vom depozita la rece, fără a le congela.

Acestea, împreună cu proba de sânge se trimit în cel mai scurt timp la un laborator veterinar specializat, pentru a stabili diagnosticul. Întrucât agentul patogen este susceptibil de a avea potenţial zoonotic (cu transmitere la om), toate aceste acţiuni se desfăşoară în condiţii de igienă maximă.

Cel care manipulează probele biologice va purta mănuşi de cauciuc, iar după terminarea acţiunii, zona se dezinfectează. De asemenea, capra se izolează de restul turmei până la confirmarea diagnosticului.

Factorii   avortului

Cauzele non-infecţioase cel mai des întâlnite sunt: alimentaţia dezechilibrată energetic şi proteic; tratamentele cu albendazol, cu lavamisol, cu steroizi, cu prostaglandine etc; parazitismul, acesta conducând la pierderile de sânge şi de proteine; stresul indus de îngheţ, de câini, de supraaglomerare etc; deficienţele în asigurarea unor minerale, precum sunt iodul, manganul şi cuprul (sursele de apă şi de hrană pot conţine în exces sulf, fier, zinc sau molibden, acestea reducând disponibilitatea absorbţiei cuprului).

Alţi factori de natură non-infecţioasă sunt generaţi de neasigurarea bulgărilor de sare pentru lins, de hrănirea cu plante care au acumulat substanţe toxice (nitraţi şi nitriţi) şi de suprafertilizarea în perioada vegetativă (fân de trifoi sau paie de ovăz, sorg, floarea soarelui etc.).

Cauzele infecţioase sunt reprezentate de:

• Chlamydia psittaci este agentul patogen care determină cele mai multe avorturi la capre după a 90-a zi de gestaţie, iar semnele clinice ale bolii sunt: pneumonia, cherato conjunctivita (conjunctivă de culoare roz), poliartritele şi febra.

Chlamydia se localizează în tractul intestinal, iar în timpul gestaţiei va afecta cotiledoanele placentei. Purtătorii de boală sunt porumbeii şi vrăbiile, însă un mare rol în transmiterea la animale îl au insectele, mai ales căpuşele.

După avort, capra reprezintă un potenţial focar de infecţie pe parcursul a cel puţin patru săptămâni, prin urmare, ea trebuie izolată. Transmiterea se poate face şi de la ţap, prin spermă. Este o boală zoonotică, deosebit de periculoasă.

• Febra Q, provocată de Coxiella burnetti, este tot o boală zoonotică, extrem de contagioasă. Femelele negestante nu prezintă întotdeauna semne clinice, iar când acestea există, ele se manifestă prin conjunctivită, tuse şi scurgeri nazale. La caprele gestante se manifestă prin: febră, anorexie (lipsa poftei de mâncare), depresii şi avort la sfârşitul gestaţiei.

După infecţie, animalele devin imune, însă agentul patogen se elimină prin secreţiile vaginale şi prin lapte. Boala se poate transmite prin inhalarea prafului contaminat, prin contact fizic cu animalele sau cu avortonii, dar şi prin montă, de la ţap. Păşunile contaminate pot fi, de asemenea, o sursă de infecţie pentru un număr mare de animale.

• Bruceloza produce avorturi în ultimele trei luni de gestaţie şi se poate transmite la om. Se manifestă prin: febră, depresii, diaree, mastite, şchiopături sau orhite/epididimite (la masculi). Agentul patogen (Brucella melitensis sau Brucella abortus) se elimină din organism prin lapte, urină şi prin fecale.

Un focar de infecţie îl reprezintă şi placenta sau scurgerile vaginale, chiar şi la 2-3 luni după avort. Iezii fătaţi pot fi purtători ai bolii. Transmiterea se poate face şi de la ţap, prin montă. Calea de intrare în organism poate fi nazo-faringiană sau direct, prin penetrarea pielii. Se recomandă vaccinarea.

• Leptospiroza, determinată de Leptospira interrogans, L. pomona, L. grippotyphosa, L. hordjo, L. sejroe şi L. haemorrhagiae, o întâlnim frecvent la bovine şi mai puţin la ovine şi la caprine. Se poate transmite şi la om.

Ca semne clinice pot fi observate stări de febră, anorexie, mucoase icterice, urină roşiatică, anemie şi manifestări nervoase. Tratamentul cu antibiotice este ineficient, însă rumegătoarele sunt rezistente şi se imunizează natural. Sursa de infecţie o reprezintă apa contaminată sau contactul cu urina animalelor purtătoare. {i în acest caz se recomandă vaccinarea.

• Salmoneloza este o boală zoonotică, produsă de Salmonella abortus-ovis, care provoacă avorturi la capre, de regulă în ultimele trei luni de gestaţie. Se manifestă prin: febră, diaree şi prin depresii. Sursele de infecţie sunt păsările, bovinele şi hrana contaminată. Calea de intrare în organism este cea orală.

Factorii predispozanţi sunt schimbările climatice, transporturile lungi, supraaglomerarea sau un sistem imunitar slăbit. Se recomandă vaccinarea de două ori/an.

• Toxoplasmoza este o zoonoză cu o mare putere de răspândire, produsă de protozorul numit Toxoplasma gondii. Semnele clinice sunt şterse, caprele comportându-se normal înainte de avort. Fetuşii sunt mumificaţi. După o invazie iniţială în intestinul subţire, organismul T. gondii ajunge în muşchi, în creier şi în ficat, prin sânge, unde parazitul rămâne închistat câteva luni sau pentru toată viaţa animalului.

Dacă în timpul invaziei iniţiale caprele sunt gestante, parazitul invadează placenta şi fetusul la aproximativ două săptămâni de la pătrunderea în corpul animalului. Un mare rol în transmitere îl au pisicile, care se infestează de la pasări sau de la rozătoare şi ulterior elimină oocite prin fecale, contaminând hrana sau apa consumată de capre.

• Listerioza este o boală transmisibilă la om, produsă de Listeria monocytogenes. La capre se manifestă prin: febră, septicemie, leziuni ale creierului (meningoencefalite), orbire, depresie şi avort în ultima perioadă de gestaţie. Agentul patogen se elimină prin lapte şi prin fecale.

În mod obişnuit, el se găseşte în sol, în apă, în siloz, în aşternut, în fecale şi în fân. Organismul se dezvoltă în condiţiile creşterii pH-ului (bazic), adesea după consumul de siloz. Iezii se pot contamina prin lapte.

• Campylobacteriozele sunt provocate de Campylobacter fetus sau C. jejuni, întâlnit mai mult la oi decât la capre. Ca semne, la peste 30 la sută dintre iezii avortaţi se pot observa necroze ale ficatului. Placenta este adesea edemaţiată şi se produce necroza cotiledoanelor. În unele cazuri poate să apară şi diareea. Specialiştii recomandă vaccinarea.

 

 

 Citeva forme de intoxicatie  a caprelor

 Otrăvirea se poate produce prin acumularea unor substanţe toxice în organism ca rezultat al mestecării lemnului vopsit (copaci, garduri etc.) sau prin consumul buruienilor de pe marginea drumului, plante expuse gazelor provenite de la autovehicule sau stropite cu erbicide.Existenţa plantelor otrăvitoare din păşune trebuie verificată periodic şi se va proceda la distrugerea lor. În acest timp animalele vor fi mutate pe altă păşune liberă de astfel de plante.Intoxicaţia caprelor se manifestă adesea prin disfuncţii digestive, spume la gură, pierderea echilibrului şi convulsii.De asemenea, dacă în vecinătate, pe culturile care mărginesc păşunea se aplică erbicide sau substanţe toxice pentru combaterea rozătoarelor, caprele trebuie mutate preventiv pe o altă suprafaţă, deoarece vântul poate antrena o parte din substanţe pe plantele ce cresc lângă gard.Majoritatea seminţelor folosite la înfiinţarea culturilor sunt tratate împotriva dăunătorilor. Depozitaţi aceste seminţe astfel încât caprele să nu aibă acces la ele şi instruiţi personalul fermei să nu comită greşeala de a le administra animalelor.Unele erbicide sau fertilizante au acelaşi aspect cu cel al aditivilor furajeri şi pot fi confundate şi utilizate la prepararea nutreţurilor concentrate. Este o greşeală fatală pentru capre. Depozitaţi aceste produse în locuri special destinate şi marcaţi-le, în caz că s-a pierdut individualizarea realizată de comerciant.

 

INTOXICAŢIA AMONIACALĂ

Otrăvirea se poate produce şi ca urmare a unui aport în exces de azot neproteic (uree, amoniac) prin hrană, cu formarea de amoniac în cantităţi mari în rumen. Această intoxicaţie amoniacală se manifestă acut, primele simptome apărând chiar după 30-60 de minute de la ingesta raţiei toxice. Conţinutul ruminal exală un miros puternic de amoniac, iar pH-ul oscilează între 7,5 şi 8,5. Manifestările acestei intoxicaţii sunt diverse: scrâşniri ale dinţilor, apatie profundă, dureri abdominale, incoordonare a mişcărilor, convulsii.

Moartea survine în mai puţin de patru ore. Tratamentul de urgenţă constă în neutralizarea şi stoparea producţiei şi absorbţiei amoniacului prin administrarea de oţet şi apă foarte rece în cantităţi mari.
Antidotul în caz de otrăvire depinde de substanţa ingerată. În acest caz chemaţi un medic veterinar, dacă mai aveţi timp.

Adenomatoza intestinală porcină

 

Multă vreme s-a considerat că această boala este produsă de mai multe specii bacteriene. În prezent este precizat faptul că boala este produsă de bacteria denumită Lawsonia intracellularis, un germen parazit intracelular (în citoplasma enterocitelor), de formă bacilară (cu dimensiuni mici, de 1,5/0,35 nm), Gram negativ, acido-rezistent, nesporulat.

Bacteria Lawsonia intracellularis este sensibilă la mai multe antibiotice, dar în mod practic, acestea nu-şi prea pot dovedi eficacitatea, dat fiind faptul că germenul este parazit intracelular.

Caracterele epidemiologice

La această boală sunt receptivi toţi porcii, indiferent de vârstă, dar mai frecvent fac boala porcii cu vârsta între 6 şi 20 de săptămâni.
Se consideră că transmiterea bolii se realizează pe cale digestivă, prin consum de apă şi furaje contaminate prin fecalele porcilor eliminatori de germeni.
Până nu demult incidenţa bolii a fost redusă, însă în condiţiile creşterii intensive a porcinelor, semnalările au devenit tot mai dese, în diverse ţări de pe glob.
În declanşarea bolii un rol important îl au factorii favorizanţi (reprezentaţi de transporturile obositoare, lotizările frecvente, schimbările bruşte în regimul alimentar etc.), ce duc la scăderea rezistenţei generale a organismului la boli.

Tabloul clinic

Boala se exprimă clinic la purceii înţărcaţi după o incubaţie de 3-6 săptămâni. Starea generală a porcilor bolnavi este puţin afectată, apetitul este capricios motiv pentru care porcii nu realizează sporul în greutate.

În forma de adenomatoză intestinală porcii de regulă nu prezintă diaree, dar se constată întârzierea în dezvoltare şi refuzul hranei.
În formele enterită necrozantă şi ileită regională porcii prezintă diaree, cu fecale apoase şi slăbire pronunţată.

Forma de enterită proliferativ hemoragică se manifestă cu diaree hemoragică, cu fecale de culoare roşie, brună sau negricioasă şi anemie.
Finalitatea bolii este vindecarea, în majoritatea cazurilor, după o evoluţie care poate dura şase săptămâni, moartea putând surveni la maxim 6 la sută dintre porci.

Tabloul morfopatologic

Cadavrele au culoare palidă şi sunt deshidratate. În toate formele de adenomatoză intestinală reţine atenţia îngroşarea peretelui intestinului subţire, care cuprinde uneori şi prima treime a colonului spiralat, inclusiv cecumul. Îngroşarea peretelui intestinal este rezultatul proliferării mucoasei şi a edemului peretelui.

În forma de enterită necrozantă mucoasa intestinală afectată este acoperită cu depozite gri-gălbui.

În forma de ileită regională, se pot găsi ulcere lineare pe mucoasa ileonului, lumenul intestinal este îngustat.

În enterita proliferativă hemoragică peretele intestinal este îngroşat, conţinutul intestinal este hemoragic, de culoare roşietică în intestinul subţire şi negricioasă în colon. Suprafaţa mucoasei intestinale pare normală, fără hemoragii care să explice prezenţa sângelui în intestin. Enterita proliferativă hemoragică trebuie deosebită de dizenteria porcului, cu care se aseamănă clinic.

Diagnosticul
 

Se stabileşte pe baza examenului epidemiologic, clinic şi morfopatologic coroborate cu examenul de laborator, care urmăreşte evidenţierea germenilor în mucoasa intestinală, prin coloraţii specifice.

Profilaxia şi combaterea

Nu sunt cunoscute încă măsuri eficace de profilaxie şi combatere a bolii. Se recomandă să nu se facă achiziţii de animale, pentru completări de efective din ferme cu antecedente de boală şi se interzice transferul de animale din efective îmbolnăvite, în ferme sănătoase.
Antibioticele mai utilizate în prevenirea acestei boli sunt tilozina şi tiamulinu

 

Adenomatoza este o boală infecţioasă, bacteriană, cu evoluţie cronică, specifică porcilor, manifestată clinic prin diaree, urmată de slăbire. Adenomatoza intestinală este denumirea generică atribuită unui complex de afecţiuni intestinale ale porcului, cu aspecte destul de diferite, dar care au element comun îngroşarea pronunţată a peretelui intestinului subţire, prin proliferarea epiteliului mucos.

Din acest complex fac parte patru afecţiuni: adenomatoza intestinală propriu-zisă, enterita proliferativă hemoragică, enterita necrozantă şi ileita regională.
Boala este cunoscută de mult timp, fiind răspândită pe toate continentele, având o frecvenţă mai mare, în ultima vreme, în ţările în care porcii se cresc în sistem industrial. Boala produce pierderi prin nerealizarea sporului în greutate, şi mai puţin prin mortalitate.
Avortul salmonelic al oilor
Diagnosticul

Pentru confirmarea diagnosticului în laborator, se încearcă izolarea bacteriei în culturi şi evidenţierea germenului în frotiuri.

Bacteria poate fi izolată cu uşurinţă din avortoni, organele interne ale mieilor morţi şi din placentă. În mod obişnuit se izolează S. abortus ovis (grup B) şi foarte rar alte salmonele.

Avortul salmonelic al oilor se asociază frecvent cu alte infecţii abortigene, cum ar fi avortul cu Chlamidia, Campylobacter sau Listeria. Pentru acest motiv este necesar să se execute, în toate cazurile, un diagnostic de laborator complex.
 
Boala este produsă de bacteria Salmonella abortus ovis (grup B). Ea se suspicionează atunci când apar avorturi la oile gestante şi îmbolnăviri la miei în primele 15 zile de viaţă.

Factori favorizanţi

Lipsa boxelor de fătare favorizează răspândirea infecţiei. În timpul avorturilor şi după avort, oile elimină, odată cu lichidele fetale, şi foarte multe bacterii. Transmiterea infecţiei în teritoriu se realizează prin introducerea de oi purtătoare şi eliminatoare de bacterii, sau prin berbeci de reproducţie, deşi avortul salmonelic al oilor nu este o boală cu transmitere sexuală.

Apariţia bolii este favorizată de condiţiile de alimentaţie şi zooigienă necorespunzătoare (frig, umezeală, oboseală), iar evoluţia este endemică.

Semnele clinice

Principala manifestare a bolii este avortul în luna a IV-a de gestaţie. Avortul este precedat de unele semne generale, care constă în: febră, nelinişte, inapetenţă, scurgeri vaginale şi este urmat uneori de retenţii placentare şi metrite.

La mieii bolnavi se observă hipertermie, inapetenţă, dispnee, diaree, iar moartea survine în câteva zile.

Leziunile morfopatologice

  • La oi, la examenul necropsic, se constată: piometrite, infiltraţii edematoase subcutane, lichid sanguinolent în cavităţile interne, edem pulmonar, ficatul şi rinichii de consistenţă moale, distrofici.
  • La miei, apar exsudate în cavităţile interne, hemoragii pe seroase, inflamaţia mucoasei intestinale, splina mărită în volum, ficatul este distrofic.
  • Avortonii, prezintă edeme subcutane, exsudate în cavităţi, ficatul friabil, splina mărită, placenta infiltrată şi cu necroze în cotiledoane.

Profilaxia şi combaterea

Oile care au avortat se izolează şi se tratează cu antibiotice cu spectru larg. La restul oilor se pot administra, profilactic, antibiotice în furaje, sau vor fi tratate injectabil cu antibiotice cu acţiune prelungită. Mieii bolnavi se tratează şi ei cu antibiotice cu spectru larg.

Efectivul în care s-au semnalat avorturi va fi atent supravegheat. Se vor lua măsuri pentru izolarea oilor care au avortat, colectarea avortonilor şi învelitorilor, distrugerea lor, de preferat prin incinerare, şi dezinfecţia saivanului.

Profilaxia bolii se realizează prin măsuri generale, accentul punându-se pe asigurarea condiţiilor corespunzătoare de zooigienă şi a raţiilor alimentare echilibrate.

Profilaxia specifică (imunoprofilaxia) se poate face cu un vaccin preparat dintr-o tulpină inactivată de S. abortus ovis (Salmovin). Se vaccinează s.c., oile în a doua şi a treia lună de gestaţie, cu 3 şi 5 ml de vaccin la interval de 21 zile.

 

ATENTIE

 

Avortul salmonelic al oilor este o boală infecţioasă, întâlnită în efectivele de ovine, în care poate să determine, în anumite situaţii, pierderi economice importante.
Răsfugul alb – Agalaxia contagioasă a oilor şi caprelor

 

Aceasta  este o boală infecţioasă, produsă de Mycoplasma agalactiae, manifestată anatomoclinic prin oprirea secreţiei lactate, tulburări oculare şi locomotorii

 

 

Diagnosticul

Pentru confirmarea diagnosticului este necesar examenul de laborator. În acest scop se recoltează şi se trimit probe de lapte, lichide articulare, uneori oculare, în eprubete sterile, care trebuie să ajungă la laborator în timpul cel mai scurt. În laborator se face examenul bacteriologic şi proba alcalinităţii laptelui.

Sunt receptive la boală atât oile cât şi caprele în lactaţie, iar mai puţin receptivi sunt berbecii şi tineretul ovin.Sursa principală de infecţie o reprezintă animalele bolnave şi cele trecute prin boală, care elimină prin secreţii şi excreţii micoplasme (mai ales prin lapte). Sursele secundare de infecţie sunt apa, aşternutul şi furajele contaminate.
Boala este foarte contagioasă şi, odată intrată într-o turmă, îmbracă un caracter staţionar.

Boala evoluează printr-una din următoarele forme clinice: acută, subacută şi cronică.
Forma acută, destul de rară ca frecvenţă, se manifestă cu febră, stare de abatere şi moartea în 6-7 zile.
Forma subacută este forma evolutivă cea mai des întâlnită, poate prezenta localizări mamare, articulare şi oculare.

 

Localizarea mamară se exprimă prin:

  • Mamită cu evoluţie benignă: oile afectate prezintă sensibilitatea ugerului, scăderea producţiei de lapte, laptele are aspect apos, lăsat în repaus se separă, formând un depozit grunjos şi o parte lichidă de culoare verde murdar, gustul fiind sărat.
  • Mamită cu evoluţie gravă: oile afectate prezintă febră, tulburări generale, agalaxie (lipsa secreţiei lactate, de unde şi denumirea bolii). Se mai constată edemul cald, dureros şi dur al glandei mamare. Din uger se poate mulge o secreţie apoasă, galben-verzuie, cu aspect vâscos sanguinolent şi gust sărat. Uneori, ugerul se atrofiază, prezintă induraţii, şi chiar abcese.

Durata bolii, în localizarea mamară, este de 1-2 săptămâni, după care ugerul de obicei se reface, dar producţia de lapte rămâne compromisă.

Localizarea articulară este mai rară, ea putând evolua în asociere cu localizarea mamară. Se constată şchiopături precedate de edeme calde, dureroase, localizate la articulaţiile tarsiene sau carpiene. La tineret apar poliartrite. Durata bolii este de 2-7 săptămâni, dacă nu apar complicaţii care pot produce anchiloze.

Localizarea oculară afectează, de regulă, un singur ochi, se manifestă cu lăcrimare, conjunctivită, lumina deranjează, motiv pentru care animalul ţine ochiul închis. Pe globul ocular apar zone de opacifiere ale corneei şi chiar ulcere corneene care duc la pierderea globului ocular.

Forma cronică este foarte rară, se manifestă prin slăbire progresivă, noduli în parenchimul mamar, atrofia glandei mamare.

Profilaxia şi combaterea

Boala poate fi prevenită dacă se aplică atât măsuri generale, nespecifice, cât şi măsuri specifice.
Profilaxia nespecifică constă în interzicerea contactului turmei, la păşune sau adăpat, cu animale bolnave, procurarea de animale numai din efective indemne, respectarea carantinei profilactice de 21 de zile, la introducerea de animale noi în turmă.

Profilaxia specifică (imunoprofilaxia) se realizează cu ajutorul vaccinului contra agalaxiei contagioase a oilor şi caprelor (Agavac), obţinut din mai multe tulpini de Mycoplasma agalactiae, inactivate cu formol şi căldură şi adsorbite pe hidroxid de aluminiu.

În zonele în care boala a fost semnalată în ultimii ani, se recomandă vaccinarea oilor mame la jumătatea perioadei de gestaţie, iar la restul efectivului (berbeci şi tineret), pe parcursul lunii mai.

Vaccinul se inoculează subcutanat, în doză de 1 ml, indiferent de vârsta şi talia animalului. Imunitatea se instalează după 10-14 zile şi durează un an.

Dacă boala a apărut, se va face examenul clinic al tuturor animalelor în timpul mulsului, pentru depistarea oilor bolnave şi izolarea lor în vederea tratamentului. Animalele bolnave se tratează, în funcţie de localizare, cu antibiotice cu spectru antimicoplasmic (tylosină, lincospectin).

În localizarea mamară se recomandă mulgerea de trei ori pe zi şi infuzii cu antibiotice în mamelă. În forma articulară, se fac aplicaţii locale cu tinctură de iod. În forma oculară, se aplică unguente cu antibiotice.

Se va face vaccinarea de necesitate a animalelor clinic sănătoase din efectivele infectate. Se fac dezinfecţii în saivane şi padocuri. Animalele vindecate se introduc în turmă la sfârşitul sezonului de lactaţie. Timp de un an, în turmele infectate, nu se vor introduce animale noi nevaccinate.

 

Pneumonia enzootică a porcului

Diagnosticul

Boala se suspicionează când apar simptome respiratorii (tuse, dispnee) la tineret, în preajma perioadei de înţărcare, cu evoluţie lentă şi vindecări spontane la majoritatea animalelor. Examenul necropsic are o valoare deosebită în stabilirea diagnosticului, dat fiind aspectul caracteristic al leziunilor. Confirmarea diagnosticului etiologic poate fi făcută prin examen de laborator.Este o boala infectocontagioasă a porcilor crescuţi în sistem intensiv, manifestată clinico-anatomic prin simptome de pneumonie. Boala prezintă importanţă economică prin faptul că porcii afectaţi au rată redusă de conversie a furajelor rămânând în urmă cu dezvoltarea.Pneumonia enzootică este produsă de Mycoplasma hyopneumoniae, bacterie care trăieşte ca germen epifit pe căile respiratorii la porcine.
Tabloul clinic

Boala evoluează acut-subacut sau cronic, după o perioadă de incubaţie variabilă, de 10-16 zile.
Caractere epidemiologice

Sunt receptivi porcii, mai ales tineretul în primele 3-10 săptămâni de viaţă. Sursele de infecţie sunt porcii bolnavi şi cei trecuţi prin boală, care contaminează atmosfera adăpostului prin tuse, strănut şi jetaj, calea de infecţie fiind de regulă calea respiratorie, prin inhalarea aerosolilor contaminaţi. Boala se poate transmite şi de la scroafele infectate la purcei, tot prin aerosoli, transmiterea transplacentară nu este posibilă.

Factorii favorizanţi în declanşarea bolii sunt reprezentaţi de microclimatul necorespunzător din adăposturi (umiditate excesivă, temperatură scăzută, exces de amoniac, alimentaţie carenţată, etc.). Odată declanşată evoluţia este de tip enzootic, staţionar.

  • Forma acut-subacutăeste relativ rar întâlnită, apărând mai ales în efectivele recent infectate, în care boala nu a fost prezentă anterior. În astfel de efective se îmbolnăvesc porcii de toate vârstele, morbiditatea atingând uneori 100%. Clinic, se constată hipertermie (40-40,5oC), anorexie, apatie, iar după câteva zile, apare tusea, de regulă uscată, accentuată la efort sau la administrarea furajelor. Boala se finalizează prin moarte în 5-10% din cazuri, sau se cronicizează.
  • Forma cronică, este mai frecvent întâlnită, simptomele instalându-se progresiv. Principalele manifestări clinice sunt tuse şi dispnee, sesizabile mai ales în timpul deplasărilor sau în cazul schimbărilor bruşte de temperatură şi umiditate. În această formă evolutivă, la unele exemplare este posibilă apariţia pneumoniilor acute, ca urmare a suprainfecţiilor cu alţi germeni de asociaţie. Porcii care dezvoltă această formă clinică, rămân subdezvoltaţi şi taraţi pentru restul vieţii.

Tabloul morfopatologic

În funcţie de vârsta animalului afectat şi stadiul evolutiv al bolii, se întâlnesc forme diferite de bronhopneumonie localizate în lobii apicali sau cardiaci. În formele acut-subacute, se pot întâlni leziuni de congestie şi edem pulmonar, alături de prezenţa unui lichid spumos în bronhii. Când intervin suprainfecţii, pot să apară leziuni de pericardită şi pleurită, şi leziuni de bronhopneumonie purulentă.

O caracteristică importantă a leziunilor pulmonare, în această boală, este delimitarea netă a zonelor afectate faţă de ţesutul pulmonar normal. Pe lângă pulmonii sunt afectate şi limfonodurile mediastinale şi bronhice care sunt mărite.

Profilaxie şi combatere

  • Profilaxiase realizează prin măsuri care vizează asigurarea unor condiţii optime de întreţinere (microclimat şi alimentaţie corespunzătoare, evitarea factorilor de stres) în adăposturile de porcine, precum şi evitarea contactului cu animalele bolnave sau purtătoare de micoplasme.Există de asemenea diferite tipuri de vaccinuri inactivate, care şi-au demonstrat eficacitatea, prin faptul că au redus mult incidenţa leziunilor pulmonare în efectivele imunizate.
  • Combaterease bazează pe remedierea condiţiilor de zooigienă, tratarea porcilor cu semne clinice precum şi a celor suspecţi de contaminare.Tratamentul, deşi nu conduce la vindecarea leziunilor pulmonare, opreşte evoluţia procesului inflamator. În scop terapeutic pot fi folosite tetraciclina, tylanul, lincomycin, tiamutin şi spiramicina, administrate “per os”, odată cu furajele sau individual injectabil.

 

 

“Transmissible gastroenteritis” (TGE), sau Gastroenterita virotică a porcului ( Boala de vizitatori )

 

Diagnosticul
De obicei, diagnosticul de TGE poate fi stabilit numai pe baza datelor epidemiologice, coroborate cu manifestările anatomoclinice.
Confirmarea poate fi făcută prin bioprobă pe purcei sugari în vârstă de până la 7 zile. La aceştia simptomele apar după 24-48 de ore.
Ca metode de laborator, pentru confirmarea diagnosticului se practică reacţia de seroneutralizare, testul Elisa şi imunofluorescenţa.
Un examen simplu, dar cu mare valoare de diagnostic, constă în punerea în evidenţă a vililor intestinali cu ajutorul unei lupe. Atrofia, adică scurtarea până aproape la dispariţie, a vilozităţilor, pe toată întinderea jejunului, pledează pentru TGE şi exclude alte infecţii digestive ale porcinelor. Examenul se va face la purcei în vârstă de până la 10 zile, aflaţi în primele 3 zile după infecţie.Cunoscută şi sub denumirea de “Transmissible gastroenteritis” (TGE), este o boală infectocontagioasă de natură virală care afectează suinele, producând pierderi prin mortalitate, în special la purceii sugari, în primele 10-15 zile de viaţă.
Diagnosticul se suspicionează pe baza datelor epidemiologice şi anatomoclinice şi se confirmă prin examen de laborator.

 

Examenul epidemiologic
Boala se întâlneşte numai la suine. Când apare într-un efectiv indemn, porcinele de toate vârstele sunt la fel de receptive la infecţie, însă gravitatea bolii este invers proporţională cu vârsta. În special purceii, în primele 10-15 zile de viaţă, fac o formă gravă de boală, mortală în proporţie de 80-100 la sută. Receptivitatea nu este influenţată de starea de întreţinere a animalelor.
Sursele primare de infecţie sunt: porcii bolnavi, care elimină virusul prin toate secreţiile şi excreţiile; porcii recent trecuţi prin boală, care pot elimina virusul timp de trei luni; produsele şi subprodusele de abator.
Sursele secundare de infecţie sunt: autovehicule, vizitatori, furaje contaminate; păsări sălbatice; câini, pisici, vulpi, care elimină virusul prin fecale timp de 7-15 zile după infecţie.
Contaminarea se realizează pe cale digestivă şi respiratorie.
Virusul TGE, aparţinând familiei Coronaviridae, are mare putere de difuzare în efective şi în teritoriu. Boala se caracterizează printr-o pronunţată sezonicitate, apărând obişnuit din toamnă până în primăvară. Purceii născuţi din scroafe care au trecut prin boală cu 2-3 săptămâni înainte de gestaţie, nu fac boala, datorită imunităţii colostrale.

Tabloul clinic
Perioada de incubaţie este de 1-4 zile.
La purceii sub vârsta de 10 zile, boala debutează cu vomă, urmată de diaree cu fecale gălbui-cenuşii cu miros fetid. Temperatura este normală sau sub limita fiziologică. Purceii slăbesc, se deshidratează şi mor în 2-5 zile. În primele 10 zile de viaţă mortalitatea poate atinge 100%, iar la purceii mai mari, mortalitatea scade odată cu vârsta, fiind complet neglijabilă peste vârsta de 2-3 luni.
La porcii adulţi boala evoluează asimptomatic sau se poate constata: anorexie, abatere, vomă diaree, agalaxie la scroafele lactante.

Tabloul morfopatologic
Purceii morţi sunt slăbiţi, deshidrataţi, cu pielea cenuşie, fără luciu, încreţită. În stomac se constată lapte coagulat, nedigerat, mucoasa gastrică este congestionată. Intestinul subţire este plin, cu un conţinut fluid, gălbui, urât mirositor, iar pereţii au o transparenţă crescută. Vilozităţile intestinale sunt atrofiate, în special cele din segmentele jejun şi ileon.

Profilaxia şi combaterea
Profilaxia TGE trebuie axată pe măsuri generale, vizându-se în principal evitarea introducerii virusului în unitate prin intermediul surselor primare sau secundare. Datorită faptului că TGE se transmite foarte uşor, ea a mai fost denumită şi “boala de vizitatori”.
Cu toate că au fost încercate numeroase tipuri de vaccinuri, atât vii cât şi atenuate, rezultatele obţinute nu au fost pe măsura aşteptărilor deoarece anticorpii umorali, nu asigură protecţia faţă de infecţia digestivă cu virusul TGE;
Metoda care asigură o protecţie totală la purceii nou născuţi este administrarea orală la scroafele adulte, cu cel puţin 2-3 săptămâni înainte de fătare, de virus TGE dintr-o suspensie de conţinut intestinal recoltat de la purcei sugari care au murit recent din cauza TGE. Această metodă nu se utilizează decât în caz de necesitate.
Dacă boala a apărut se declară oficial şi se instituie carantina de gradul II. SE iau măsuri pentru: izolarea funcţională a fermei; intensificarea regulilor de filtru sanitar; interzicerea scoaterii de porcine din unitate sau introducerii de porcine din alte unităţi; dezinfecţii curente (sodă caustică 2-3%) şi alte măsuri care contribuie la evitarea difuzării virusului în afara unităţii. De asemenea, se iau măsuri pentru distrugerea corectă a cadavrelor, depozitarea corectă a gunoiului şi a purinului, şi dezinfecţia acestora.
Boala se consideră stinsă şi măsurile de carantină se ridică după trei luni de la ultimul caz de vindecare, tăiere sau moarte din cauza TGE şi efectuarea dezinfecţiei finale

Campylobacterioza aviară

 

Diagnosticul

Campylobacterioza aviară trebuie confirmată obligatoriu prin examen de laborator. Bacteriile pot fi izolate de la păsările în viaţă din fecale, iar de la cadavre din conţinut intestinal, din ficat, bilă sau sânge. Se va face diagnostic diferenţial faţă de holera aviară, salmoneloze, colibaciloză etc.

 

Profilaxia

Prevenirea apariţiei bolii se bazează pe respectarea măsurilor generale de profilaxie, atât în fermele de creştere a păsărilor, cât şi în staţiile de incubaţie. Vor fi respectate normele igienice, tehnologice, sanitare veterinare şi de nutriţie şi vor fi efectuate în mod curent dezinfecţii, dezinsecţii şi deratizări. Se va face clorinarea apei pentru limitarea contaminării cu campylobacterii şi se vor lua măsuri pentru evitarea contactului cu păsări sălbatice, care pot fi purtătoare.Boala se manifestă clinic prin abatere, diaree şi scăderea producţiei de ouă, iar morfopatologic prin leziuni intestinale şi hepatice.Campylobacterioza aviară deşi prezintă importanţă economică mai redusă, totuşi ea are importanţă sanitară mare, fiind o zoonoză, agentul etiologic producând frecvent la om, toxiinfecţii alimentare.

 

Etiologie

De la păsări au fost izolate 3 specii de campylobacterii: Campylobacter jejuni,Campylobacter coli şi Campylobacter lari, diferenţierea lor se bazează pe sensibilitatea la acid nalidixic şi hidroliza hipuratului.

În cadrul speciei Campylobacter jejuni au fost identificate 3 biotipuri, dintre acestea prezintă importanţă biotipul I care este responsabil de leziunile intestinale, şi biotipul II care produce leziunile hepatice. Campylobacter coli a fost izolat din intestinul păsărilor şi din unele leziuni hepatice ale acestora, iarCampylobacter lari a fost izolat de la păsările de apă.

Campylobacteriile aviare sunt germeni Gram negativi, spiralaţi sau încurbaţi, fără capsulă şi spor, dar cu un cil dispus polar. Se cultivă pe medii inerte speciale, sau prin inocularea pe embrion de găină în vârstă de 5-8 zile, la care produce moartea în 4-7 zile.

Campylobacteriile izolate de la păsări sunt sensibile la uscăciune, dar sunt rezistente în mediul umed. Sunt sensibile la dezinfectante şi la unele antibiotice (tetracicline, eritromicină, streptomicină, gentamicină) şi chimioterapice. Sunt rezistente la bacitracină, novobiocin şi polimixină B.

 

Caractere epidemiologice

Galinaceele sunt gazde naturale pentru campylobacteriile aviare, unde trăiesc ca epifite în intestin. Campylobacteriile au mai fost izolate de la curci, raţe, porumbei, fazani, păsări de agrement, păsări de apă şi anseriforme migratoare sănătoase.

Infecţia se transmite pe cale digestivă, prin intermediul furajelor şi apei contaminate. Ouăle pot fi contaminate prin intermediul fecalelor. În staţiile de incubaţie infecţia se transmite foarte uşor, un pui infectat fiind capabil să contamineze, în 24 de ore, majoritatea puilor eclozionaţi. În transmiterea infecţiei cu Campylobacter jejuni un rol îl pot avea şi muştele.

În declanşarea bolii un rol major îl au factorii favorizanţi reprezentaţi de dezechilibrele alimentare, condiţiile de zooigienă deficitare, exploatarea intensivă până la epuizare etc.

 

Tabloul clinic

În cazul afectării ficatului de cele mai multe ori boala evoluează fără semne clinice. Dacă se manifestă clinic păsările slăbesc, prezintă anemie şi uneori diaree cu fecale gălbui sau galben-brun, cu striuri de sânge sau cu fibrină. La găinile ouătoare scade producţia de ouă, iar la pui se constată rămânerea în urmă cu creşterea. Boala poate dura 1-3 săptămâni, procentul de mortalitate fiind mic.

În cazul afectării intestinului de regulă simptomele lipsesc sau sunt şterse şi necaracteristice. Se constată abatere, încetinirea ritmului de creştere la pui, scăderea producţiei de ouă la adulte şi diaree cu urme de mucus şi sânge. Factorii de mediu, stresul şi bolile intercurente pot accentua gravitatea evoluţiei bolii, indiferent de forma evolutivă.

La om infecţiile cu Campylobacter jejuni produc diaree, ele pot să apară accidental prin consumul carcaselor de păsări contaminate (48% din campylobacteriozele omului fiind date de manipularea şi consumul de carne de pasăre). Sunt mai frecvente în sezonul călduros.

 

Tabloul morfopatologic

În cazul afectării ficatului acesta este hipertrofiat şi friabil cu hemoragii subcapsulare. Pe suprafaţă apar focare de necroză în formă de stea, cu diametrul până la un cm. Ficatul are uneori culoarea verde, datorită impregnării cu pigmenţi biliari.

În cazul evoluţiei intestinale, intestinul este plin cu mucus fluid şi apos, iar pe suprafaţa mucoasei intestinale pot fi prezente hemoragii.

 

Combaterea

Dacă boala a fost diagnosticată se recomandă: îmbunătăţirea condiţiilor de igienă şi hrănire, depistarea factorilor favorizanţi şi remedierea acestora, instituirea la păsările sănătoase a unor tratamente în masă cu antibiotice (eritromicină, oxitetraciclină), chimioterapice şi vitamine.

Pentru a preveni transmiterea infecţiilor cu campylobacterii de la păsări la om, se recomandă tratarea carcaselor de păsări prin iradiere cu raze gamma sau cu soluţii dezinfectante (acid acetic sau acid lactic soluţie 0,5%), însă aplicarea acestor măsuri nu trebuie să producă modificări organoleptice şi biochimice ale cărnii de pasăre. Campylobacterioza este o boală infecţioasă, întâlnită la numeroase specii de păsări, fiind produsă de bacterii din genul Campylobacter.

 

 

Cum să prevenim mortalităţile la păsările crescute în gospodăriile populaţiei

Pseudopesta aviară

Una din cauzele care produc pierderi prin mortalitate o constituie prezenţa pseudopestei aviare în efectivele de galinacee (găini, curci, fazani, bibilici etc.).

Prezenţa bolii într-un efectiv neimunizat antipseudopestos, este uşor de recunoscut prin aceea că într-un răstimp de o săptămână boala poate să ucidă, aproape în totalitate, păsările receptive (adică păsările nevaccinate).

De menţionat că această boală nu afectează palmipedele. Prevenirea mortalităţilor datorate prezenţei pseudopestei se realizează exclusiv prin vaccinare, care se aplică din timp păsărilor sănătoase. Pentru vaccinarea împotriva pseudopestei aviare la noi în ţară există, atât vaccinuri vii cât şi vaccinuri inactivate, care dacă sunt folosite sistematic previn, cu succes, pierderile prin mortalitate datorate evoluţiei acestei boli.

Dacă boala a debutat deja, trebuie ştiut că nu există tratament şi că vaccinarea păsărilor încă sănătoase este inutilă, deoarece din momentul administrării vaccinului şi până la instalarea imunităţii trebuie să treacă cel puţin 10-12 zile, interval în care păsările nevaccinate mor.

 

Holera aviară

O altă cauză a mortalităţilor o constituie evoluţia holerei aviare. Holera aviară, spre deosebire de pseudopestă afectează atât galinaceele cât şi palmipedele. Deşi există în comerţ vaccin contra acestei boli totuşi, vaccinarea contra holerei nu este foarte extinsă deoarece eficacitatea vaccinului nu este foarte bună.

Prezenţa holerei în efectivele de păsări se remarcă prin aceea că apar zilnic, sau aproape zilnic, mortalităţi care deşi numeric sunt neînsemnate, totuşi cumulate, în timp, pierderile devin substanţiale. Fiind o boală bacteriană, pentru prevenirea pierderilor datorate holerei se poate face tratament.

Tratamentul trebuie instituit cât mai precoce şi constă în administrarea de substanţe antibacteriene (oxitetraciclină, lincospectin, norflox, enrofloxacină etc.), în apa de băut, sau în furaje, pe durata a 5-7 zile, se va face pauză de o săptămână, după care tratamentul poate fi reluat încă o dată. Pentru o mai bună eficacitate, în terapie, se vor asocia şi produse care conţin aminoacizi şi vitamine.

 

Difterovariola aviară

O boală frecvent semnalată este difterovariola aviară, boală virală, care afectează galinaceele şi care se manifestă fie prin erupţii cutanate pe tegumentul capului (boala este cunoscută în popor sub denumirea de bube), fie prin prezenţa de pseudomembrane pe mucoasele capului (în cavitatea bucală, în sacii conjunctivali, în sinusuri).

Prezenţa acestei boli în efectiv, produce pierderi prin mortalitate relativ mici, dar virusul are acţiune imunosupresoare asupra organismului, fapt care predispune pasărea la contractarea unor infecţii banale, care în condiţiile unui organism sănătos nu s-ar exprima clinic. Şi această boală poate fi prevenită cu succes, prin vaccinare.

Vaccinarea se va face la păsări sănătoase şi este de dorit ca vaccinul să se administreze din timp (sfârşitul verii), pentru a preveni formele clinic manifeste de boală din sezonul de toamnă. Dacă deja boala evoluează se poate interveni terapeutic, doar pentru a grăbi trecerea prin boală.

În acest scop se vor administra produse antimicrobiene (pentru prevenirea complicaţiilor bacteriene) şi preparate cu vitamine şi aminoacizi pentru întărirea rezistenţei generale a organismului.

 

Alte cauze

În afara cauzelor enumerate mai sus, mai pot să apară pierderi prin mortalitate ca urmare a asocierii unor infecţii banale cu stări de parazitism, mai mult sau mai puţin intens. Stările de parazitism pot şi ele produce pagube în efectivele de păsări.

Pentru evitarea acestor pierderi se recomandă efectuarea la timp a tratamentelor antiparazitare, cu produse care să aibă în spectru atât viermii rotunzi (nematodele), cât şi viermii laţi (cestodele). În această perioadă, în efectivele de păsări, crescute în sistem tradiţional, ne confruntăm cu mai multe probleme, unele dintre acestea putând produce pierderi prin mortalitate, chiar foarte însemnate, dacă nu sunt luate măsuri din timp.

 

 

 

Sarcosporidioză,ori Sarcocistoza – boală contractată de oamenii “carnivori”,care consuma  carne insuficient fiartă

 

Sarcociştii sunt coccidii al căror ciclu evolutiv presupune două gazde: una definitivă şi una intermediară. Ciclul sexuat se derulează în gazda definitivă, iar ciclul asexuat în gazda intermediară.

Se cunosc mai multe specii de Sarcocistystis, dar importanţa cea mai mare o prezintă S. bovihominis, care se transmite la om de la bovine, S. suihominis, care se transmite la om prin carnea de porc, S. bovicans (cruzi), care se transmite prin carne de bovine la câini, S. bovifelis (hirsuta), care se transmite prin carne de bovine la pisici şi altele.

Frecvenţa bolii la animale este variabilă, putând fi deosebit de mare (90%) în zonele în care oamenii defecă pe câmp şi consumă carne insuficient tratată termic (în sânge).

De regulă, chisturile, situate în ţesutul muscular al animalelor, se transmit la om prin carnea insuficient fiartă sau friptă, ajung în intestin la om unde eliberează merozoiţi, care penetrează epiteliul intestinal şi produc tulburări digestive de gravitate diferită.

Oamenii bolnavi, cu sau fără semne clinice evidente, elimină elemente infestante, prin fecale, în mediul ambiant, de unde ajung în tubul digestiv la bovine (prin furaje infestate), porcine (prin coprofagie) şi alte specii.

La animale, paraziţii traversează pereţii intestinali, trec în sânge şi ajung în ţesutul muscular unde formează chisturi (chişti), mai ales în: muşchii maseteri, muşchii pieptului, ai spetei, ai trunchiului şi coapselor). Chiştii sunt fuziformi, albi-gălbui, se localizează între fibrilele musculare, pe secţiune prezintă un aspect cazeos sau granulos. Mărimea chiştilor variază între 0,5 şi 1,5 mm, fiind vizibili cu ochiul liber, fapt care constituie un avantaj la examenul sanitar-veterinar al cărnii în abator.

Carnea din jurul focarelor cu chişti, are o consistenţă scăzută, o culoare deschisă, care provoacă suspiciune de boală.

Semnele bolii la animale în viaţă sunt, de cele mai multe ori, discrete (întârzieri în dezvoltare, tulburări digestive, rare avorturi). Boala la om evoluează mai frecvent cu manifestări digestive (greaţă, diaree, dureri abdominale) şi rar cu dureri musculare (miozită, periarterită, tumefacţii subcutanate). Din aceste motive boala este supusă controlului sanitar veterinar şi se fac confiscări de carcase la animalele infestate, ceea ce poate cauza şi pierderi economice importante. Sarcocistoza, numită şi sarcosporidioză, este o boală parazitară comună omului şi  animalelor aparţinând la mai multe specii de animale domestice şi sălbatice.

 

Având în vedere importanţa sanitară a bolii, precum şi pierderile economice pe care sarcocistoza le poate produce, se recomandă următoarele măsuri profilactice:

  • măsuri de întrerupere a ciclului evolutiv al parazitului prin evitarea contactului animalelor receptive (mai ales bovinele şi porcinele) cu materiale infestante provenite de la om şi carnivore;
  • evitarea consumului de către om a diferitelor produse din carne (tocături crude) sau a cărnurilor insuficient tratate termic. Pentru carnea de vită crudă, tocată, se recomandă, congelarea înainte de consum, timp de 3 zile, la o temperatură de -20°C, sau încălzirea ei la o temperatură de peste ­60°C. Numai astfel este asigurată protecţia şi sănătatea consumatorului;
  • interzicerea administrării în hrana câinilor şi a altor carnivore a cărnii confiscate la abator şi altor deşeuri de la sacrificarea animalelor;
  • în adăposturile unde au fost cazate animale infestate, trebuie luate măsuri de igienizare şi de dezinfecţie pentru a preveni noi infestaţii;
  • instruirea crescătorilor de animale şi a populaţiei consumătoare de carne privind pericolul epidemic şi importanţa economică a sarcocistozei.

 

Acidoza rumenală

 

 

 

Cauzele sunt reprezentate de raţii bogate în glucide şi reduse în proteine, consumul de porumb aflat în faza de lapte – ceară, consumul crescut de reziduuri de la industria morăritului, a resturilor menajere, a sfeclei şi a coletelor de sfeclă.

În îngrăşătorii, un rol important îl reprezintă schimbările bruşte al raţiei sau al sortimentelor sale prin introducerea concentratelor în cantitate mare, mai ales în cazul golurilor de furajare (lipsă furaje).
Acidoza rumenală cronică, în general, este de natură carenţială determinată de o furajare excesivă sau exclusivă cu siloz.

 

Semne clinice

În forma supraacută simptomele apar la 8-12 ore de la intervenţia cauzei şi constau în nelinişte, gemete, anorexie (lipsa poftei de mâncare), scrâşniri din dinţi, hipogalaxie (scăderea producţiei de lapte), hipomotilitate rumenală, meteorism (balonare) moderat, consistenţă moale a rumenului, posibile descărcări diareice. Marile funcţii (respiraţia, activitatea cardiacă) sunt accelerate, animalul preferând decubitul.

Evoluţia favorabilă este marcată de creşterea reflectivităţii, a motilităţi ruminale, temperaturii corporale sau a descărcărilor diareice cu fecale spumoase, urât mirositoare.

În forma acută, simptomele apar la aproximativ 12-14 ore de la ingerarea raţiei acidifiante şi constau din apatie, anorexie, astenie, gemete, tremurături musculare, scăderea bruscă a producţiei de lapte, semne de laminită exprimate prin tulburări locomotorii. Diareea, meteorismul şi modificările marilor funcţii sunt mai discrete. Motilitatea rumenului este redusă şi de consistenţă moale.

Acidoza rumenală cronică, latentă se manifestă prin apetit capricios, scăderea randamentului productiv, a procentului de grăsime din lapte, osteopatii (afecţiuni ale oaselor), tulburări de reproducţie, creşterea incidenţei afecţiunilor podale, a hepatitelor supurative etc. Nou-născuţii sunt subponderali, neviabili, astenici, hiporeactivi, ceea ce-i predispune la boli (sindrom de diaree, pneumopatii).

 

Diagnosticul se stabileşte pe baza coroborării anamnezei (dialogul cu proprietarul), a anchetei nutriţionale (examen de laborator al furajelor) şi a semnelor clinice cu furajarea, schimbarea raţiei sau a sortimentelor sale.

Evoluţia, în raport cu intensitatea de acţiune a cauzei şi de rezistenţa subiectului, poate fi supraacută, acută, cronică, latentă.

 

Prognosticul, având în vedere evoluţia în masă şi complicaţiile ce pot să intervină este considerat rezervat spre grav. Reprezintă o afecţiune rumenală, acido – lactică şi histaminotoxică în cazul evoluţiei supraacute şi acute, iar în cazul celei cronice şi latente se caracterizează prin perturbarea sintezei de acizi graşi volatili.

 

 

Profilaxia (prevenire) va viza:

  • evitarea schimbării bruşte a raţiei de la fibroase la raţii hiperglucidice;
    • evitarea acoperirii necesarului nutritiv cu concentrate în proporţie de peste 65% (nici măcar în îngrăşătorii);
  • fibroasele vor trebui să acopere minimum 18-20% din raţie în sectorul de reproducţie şi 14-16% în îngrăşătorii, iar concentratele maximum 25%;
    • schimbarea raţiei sau a sortimentelor sale se va face treptat pentru a permite simbionţilor rumenali să se adapteze şi să supravieţuiască unui nou mediu;
  • păstrarea unor stocuri de rezervă pentru a reduce incidenţa  şi intensitatea de acţiune a golurilor de furaje din îngrăşătorii;
    • includerea în raţie a unei cantităţi reduse de fân netocat (1-1,5 kg/zi);
  • asigurarea necesarului de apă, mai ales în cazul utilizării raţiilor acide;
    • includerea în raţiile acide a substanţelor alcaline (bicarbonat de sodiu 1-2%);
  • asigurarea bazei furajere cu fibroase care să reducă incidenţa indigestiilor prin schimbări bruşte a raţiei;
    • supravegherea periodică a stării de sănătate a animalelor;
    • efectuarea (trimestrial) a anchetei nutriţionale;

 

Tratamentul curativ va impune:

  • administrarea substanţelor antiacide (alcaline) pe cale orală: bicarbonat de sodiu 300-500g, oxid de magneziu 80-100g împreună cu drojdie de bere 500-1000g, carbonat de calciu 200g, (fără a se depăşi trei zile);
    • administrarea adsorbantelor (cărbune medicinal 500g) şi a antibioticelor (streptomicină, oxitetraciclină 5-10g);
  • transferul a 4-5l de conţinut rumenal de la animale sănătoase;
    • administrarea sulfatului de sodiu 0,5-0,6g/kg în sol 10-20%, în vederea combaterii rumenotoxiemiei;
  • administrarea de soluţii gluconate, electrolitice, bicarbonatate (i.v.);
    • combaterea stării de şoc prin corticoterapie 1-2 mg/kg, soluţii poliionice şi glucozate;
  • administrarea vitaminei B1 (2-4g) şi a factorilor hepatoprotectori (metionină, colină);
    • efectuarea rumenotomiei, evacuarea conţinutului rumenal şi neutralizarea conţinutului rămas cu soluţii alcaline;
  • administrarea de fibroase de calitate şi netocate până la redresarea stării generale, cu revenirea treptată la raţia dorită;
    • în formele cronice, latente se va recurge la suplimentarea raţiei cu fibroase.

Topul raselor de vaci specializate în producția de lapte

vaci de lapte

Producția de lapte la vaci este diferenția de o serie de factori, vârstă, genetic până la alimentație sau factorii climatici. Însă rasele care vor fi prezentate mai jos sunt recunoscute ca fiind specializate în producția de lapte.

  1. Rasa Bălţată cu negru (Friză, olandeză)

Este originară din Olanda şi provine din vechile populaţii locale de taurine bălţate alb cu negru, supuse unei selecţii riguroase după producţia de lapte.

Greutatea vacilor adulte este de 550-650 kg, iar a taurilor – de 800-1000 kg. Rasa manifestă aptitudini remarcabile pentru producţia de lapte, obţinându-se într-o lactaţie peste 15000 kg lapte, iar conținutul de grăsime din lapte este de 4,2%. Rasa înregistrează producţii sporite şi de carne. Tineretul îngrăşat intensiv realizează spor de creştere de peste 1000 g/zi, randamentul la sacrificare este de 55%.

 

baltata-cu-negru

  1. Rasa Holştein-Friză

Provine din rasa Bălţată cu negru olandeză. Spre deosebire de Olanda şi alte ţări europene, în SUA şi Canada selecţia animalelor se efectua ţinându-se cont de producţia înaltă de lapte şi masa corporală şi mai puţină atenţie se acorda conţinutului de grăsime în lapte.

Greutatea  vacilor este de 670-700 kg, iar a taurilor de 960-1200 kg. Aceasta este una din cele mai productive rase de lapte, producţia medie este de 7000-9000 kg lapte pe lactaţie, cu 3,67% grăsime şi 3,2% proteină. Recordul mondial al acestei rase a constituit mai mult de 30000 kg lapte pe lactaţie.

Ea a fost folosită în încrucişări cu rase de tip Friză în scopul majorării producţiei de lapte şi ameliorarea calităţilor ugerului pentru mulsul mecanic.

 

holstain

  1. Rasa Roşie daneză

Producţia de lapte constituie, în medie, pe rasă 6776 kg lapte cu 4,22% grăsime şi 3,48% proteină. Masa corporală a vacilor este de 550-650kg, a taurilor – până la 1000-1300 kg. Rasa manifestă aptitudini pronunţate în producţia de carne, la îngrăşarea tineretului se obţine spor zilnic în greutate de 800-1000 g şi un randament la sacrificare de până la 57%.

Rasa Roşie daneză este folosită pe larg pentru încrucişare cu alte rase roşii de aceeaşi origine pentru sporirea producţiei de lapte, a conţinutului de grăsime, ameliorarea conformaţiei corporale şi aptitudinilor pentru mulsul mecanic.

 

rasa-daneza

  1. Rasa Ayrshire

Producţia de lapte ajunge undeva la 6000-6500 kg cu un conţinut de grăsime de 4,3%, iar greutatea vacilor este de 450-500 kg, a taurilor – de 700-880 kg. Sporul mediu zilnic în greutate al tăuraşilor puşi la îngrăşare este de 700-850 g, iar randamentul la sacrificare a animalelor adulte – 50-54%, după îngrăşare – până la 60%.

În prezent, rasa Aurshire se foloseşte pe larg pentru încrucişare cu alte rase de lapte în scopul sporirii conţinutului de grăsime în lapte şi ameliorării aptitudinilor ugerului pentru mulsul mecanic.

 

rasa-de-bovine-ayrshire

  1. Rasa Roşie de stepă

Producţia medie de lapte se ridică la 3000-3500 kg/an, însă în fermele de prăsilă, de la o vacă se obţin anual, 4100-5200 kg de lapte. Conţinutul de grăsime în lapte este de 3,6-3,8%, de proteină – de 3,2-3,5%.

 

rosie-de-stepa

  1. Rasa Bălțat cu Negru Moldovenesc

Tipul Bălţat cu Negru Moldovenesc se caracterizează prin dimensiuni corporale medii, cu o greutate la vaci de 520-600 kg, la tauri – de 850-950 kg. Sporul zilnic de creştere a tineretului este de 750-1000 g. Viţelele la vârsta de 16-18 luni au masa corporală de 380-400 kg. Tăuraşii îngrăşaţi intensiv, la vârsta de 15-18 luni, ating o greutate de 450-500 kg.

Producţia de lapte a vacilor constituie 4500-5000 kg/an cu 3,5-3,6% grăsime şi 3,2-3,3% proteină în lapte.

 

vaca-baltata-cu-negru-de-tip-moldovenesc-654x437

  1. Rasa Jersey

Vacile au masa corporală de 360-400 kg, taurii – 540-770 kg, iar  viţeii la naştere au 18-22 kg. Producţia de lapte ajunge la 3500-4000 kg cu 5,5-6,0% de grăsime, 3,5-4,0% de proteină, iar în SUA – 4500-4900 kg de lapte cu 4,9% de grăsime. Vacile recordiste produc în decursul unei lactaţii 10000-14000 kg. Pe glob, nu există nici o rasă, care ar putea concura cu rasa Jersey după conţinutul de grăsime şi proteină în lapte

 

RASELE DE BOVINE

            Specia reprezinta un ansamblu de populatii variabile, care se dezvolta ca un tot unitar, izolate reproductiv de restul lumii biotice.

Rasa este o populatie de animale din aceeasi specie, cu origine comuna si insusiri morfologice, fiziologice si productive asemanatoare, formata de om in conditii naturale si artificiale de mediu in vederea obtinerii unor scopuri economice determinate.

Insusirile morfologice se refera la forma si dimensiunile oaselor, nr. vertebrelor si coastelor, aspectul productiei piloase, topografia organelor interne etc.

Insusirile fiziologice se refera la metabolism, la proprietatile serologice si biochimice etc.

Insusirile productive se refera la fecunditate, prolificitate, sporuri de crestere, consumul specific, randamentul la sacrificare etc.

Rase de bovine de lapte

 

Rasa Friza

Formata in Olanda, in provincia Frizia. Prezinta 2 varietati: Friza Baltata cu Negru si Friza Baltata cu Rosu.

Friza Baltata cu negru – profilul corpului trapezoidal, talia la vaci 131 cm, greutatea 650 kg. Capul este fin cu ochi mari, expresivi, urechile subtiri si coarne mici. Gatul este relativ de lung si subtire cu profilul superior drept. Trunchiul este lung si se largeste treptat spre trenul posterior, avand linia superioara dreapta, crupa lunga si larga, abdomenul spatios, ugerul foarte mare, bine prins cu arborizatii vasculare foarte evidente. Mameloanele sunt normal dezvoltate, simetrice, perpendiculare pe uger. Membrele sunt relativ scurte, nu prea groase, solide. Pielea este subtire, moale, elastica.

n      Este sensibila la mamite, afectiuni genitale si podale

n      Este o rasa f economica, consuma 0,8-0,9 UN / kg lapte

n      Productia de lapte 8500 kg pe lactatie normala, 4% GB, 1,71-2,54  kg / minut

n      Prima fatare la 28 luni, productia maxima de lapte se realizeaza la a 3 lactatie

RASA Holstein

n      Formata in SUA; talia 137 cm, G – 650-750 kg; Culoarea: baltata cu negru, mai variabila decat la Friza, intalnindu-se fie zonele albe mai extinse fie cele negre, dar capul are brezatura care cuprinde uneori si buza superioara.

n      Rasa docila, buna capacitate de adaptare si f buna capacitate de valorificare a hranei.

n      Prod. de lapte 9500 kg. Record- 89kg / zi, 25000 / 365 zile, 153000 / viata.

n      Raspandita in toata lumea datorita preferintelor crescatorilor pentru productia de lapte.

RASA Brown Swiss (BRUNA AMERICANA)

n      Isi are originea in rasa Schwyz, care a fost importata si ameliorata in SUA;

n      Talia 133 cm, G – 600-700 kg, culoare brun cenusie cu extremitatile negre.

n      Precocitate si fertilitate ridicata, buna capacitate de adaptare, toleranta mai ales la caldura.

n      Prod. lapte 7000kg, 4 % GB, prima fatare sub 30 luni, 1,8-2 kg / minut

RASA JERSEY

n      Formata in insula Jersey, Marea Britanie; Talia 117 cm, G – 375 kg; Culoare brun galbuie cu extremitatile negre.

n      Precocitate productiva ridicata, capacitate foarte mare de adaptare in special la climatul tropical.

n      Prima monta la 10-12 luni, prima fatare sub 2 ani. Prod. Medie de lapte 400 kg, cu peste 5 % GB.

Rase de bovine de carne

 

RASA CHAROLAISE

            Origine si formare – originara din Franta fiind una din cele mai vechi rase din tara. S-a format pe la mijlocul secolului XVIII din taurinele din zona Loarei care se bucurau de o buna reputatie pentru rusticitate, tractiune si carne, fiind incrucisate cu rasa Shorton Alb si insotite de o alimentatie corespunzatoare. S-a obtinut o rasa cu aptitudini triple carne-tractiune-lapte, dupa primul razboi mondial specializandu-se numai pe carne.

Caractere morfologice – este o rasa masiva, talia la vaci 132-137 cm, greutate 700-800kg. Capul este relativ mic si scurt, gatul este scurt si gros, musculos, trunchiul este cilindric, lung, larg si adanc, linia superioara este dreapta. Grebanul, spinarea si salele sunt largi, musculoase, crupa orizontala foarte larga, dubla, pieptul larg, musculos. Abdomenul este spatios, ugerul este bine dezvoltat pentru o vaca de carne, membrele sunt scurte relativ groase cu aplomburi corecte. Culoarea parului este alb-crem uniforma (nu se admit pete).

Caractere productivecapacitate de adaptare mare la conditii extreme, fertilitatea, precocitatea si longevitatea ridicate.

Fertilitatea este de 91%, 3 % fatari gamelare, un aspect negativ il constituie incidenta mare a fatarilor distocice (10-14 %). Precocitatea de reproductie este intermediara ( varsta primei monte are loc la 2 ani iar a primei fatari la 34 de luni). Capacitatea de alaptare este de aproximativ 3000 Kg/ lactatie ceea ce determina obtinerea unor sporuri mari de crestere la vitei.

Tineretul ingrasat intensiv realizeaza sporuri de 1500g/zi si greutati foarte mari la varste timpurii 490-530 kg la 9-10 luni, 600-700 kg la 16 luni. Vacile ingrasate pot depasi 1000 kg iar taurii 1300 kg.

Sporul de crestere, randamentul ridicat la sacrificare ( 54% la vaci, 64-70% la tineret) carcasele foarte mari si insusirile carnii (marmorare, savoare, suculenta, gust placut, grasime redusa) sunt calitati care fac ca aceasta rasa sa aiba o reputatie internationala. Este rasa cu proportia cea mai mare de carne in carcasa dintre toate rasele de taurine (78-84%).

RASA HEREFORD

Origine si formare –aceasta rasa isi are originea in taurinele vechi, locale din vestul Angliei (Hereford si Welsh) fiind incrucisate apoi cu rasele Aberden Angus si Red Poll.

Caractere morfologice

Rasa are o dezvoltare corporala buna (talia la vaci este de cca 126 cm, greutatea de 550-600). Capul este scurt, larg, gatul este relativ scurt, gros, cu salba mare. Trunchiul este lung, larg, adanc, rotunjit, crupa larga, rotunjita, musculoasa, pieptul amplu, toracele larg si adanc, abdomenul spatios, ugerul dezvoltat mediu. Membrele sunt groase, scurte, bine imbracate in muschi.

Culoarea pe corp este rosu inchis cu exceptia unei zone albe care porneste de la greban, cuprinde marginea superioara a gatului, capul, salba, pieptul, abdomenul, ugerul, extremitatile membrelor si smocul cozii.

Caractere productive

            Rasa Hereford are capacitate mare de adaptare la conditii climatice diferite si este foarte rezistenta la boli. Are precocitate buna (prima fatare la 30 de luni) si capacitate de alaptare corespunzatoare (2200 kg lapte) ceea ce permite ca vitei sa poata fi alaptati pana la 6-8 luni. Valorifica foarte bine pasunile, relizand sporuri de 700-800g/zi fara adaos de concentrate.

Tineretul ingrasat atinge la varsta de 12 luni 350-400 kg. Animalele adulte pot atinge greutati de 1000 kg la vaci si 1200-1300 kg la tauri. Randamentul la taiere este in medie de 62-65%, cu o pondere a carnii in carcasa este de cca 68%. Carnea este suculenta, marmorata, placuta la gust. Este o rasa apreciata atat pentru aptitudinile pentru carne cat si pentru adaptabilitatea si rezistenta ridicata.

RASA ABERDEN ANGUS

Origine si formareeste originara din NE Scotiei, din comitatele Angus si Aberden. S-a format la inceputul secolului XIX din incrucisarea taurinelor locale cu unele rase britanice (Galoway, Shothorn, Ayrshire) urmata de o selectie riguroasa dupa aptitudinile de carne si de reproductie.

Caractere morfologice – talie mica de cca 118 cm dar greutate corporala mare 525 kg. Cap mic, scurt si larg, gatul este scurt si gros, trunchiul este de forma cilindrica, fiind lung, larg si adanc cu musculatura foarte bine derzvoltata, imprimand corpului un aspect rotund, cu linia superioara dreapta si foarte larga. Toracele este adanc si larg, abdomenul cilindric si ugerul mic. Membrele sunt foarte scurte, subtiri. Culoarea este neagra uniforma.

Caractere productiveprecocitate foarte buna (la 2,5 ani realizeaza prima fatare), productia de carne este foarte buna la 15 luni ating 450 kg. Viteii ating sporuri de 800-1200g/zi. Randamentul la sacrificare este de 60-62%, procentul de carne din carcasa este de cca 70%. Carnea este suculenta, cu un grad ridicat de marmorare. Neajunsuri: necesita conditii bune de intretinere, in special de hrana, are indice mare de seu in carcasa.

RASA SHORTHORN

Origine si formareeste originara din NE Angliei si are la baza taurinele indigene britanice incrucisate in sec. al XVIII –lea cu taurine olandeze.

Caractere productive – are o dezvoltare corporala buna, talia la vaci este de 128 cm cu o greutate de 500-600 kg. Capul este scurt, larg, fin, gatul este scurt, gros cu salba prelungita intre membrele anterioare. Trunchiul este cilindric, lung, larg, musculos, cu linia superioara dreapta, larga, musculoasa, toracele este adanc, si larg, abdomenul este dezvoltat, ugerul este de marime medie. Membrele sunt scurte  si fine. Culoarea este rosie.

Caractere productive – rasa Beaf Shorthorn are o buna capacitate de adaptare in zonele temperate, se preteaza la ingrasat atat in stabulatie cat si la pasune, dar necesita nutreturi de buna calitate. Are aptitudini foarte bune pentru carne, manifestand o precocitate remarcabila la 15-16 luni atingand greutatea de 475 kg. Randamentul la sacrificare este de cca 60-65%. Animalele furnizeaza o carcasa mare, de prima calitate prin proportia ridicata de carne de calitatea I in carcasa.

RASA CHIANINA

Origine si formare este originara din Italia, din valea Chianina, fiind una din cele mai vechi rase din Italia.

Caractere morfologice rasa prezinta o dezvoltare foarte mare fiind denumita si “uriasul speciei”. Talia la vaci este de 150-160 cm, greutatea fiind de 720-980 kg, iar la tauri talia este de 168-172 cm cu greutatea de 1215-1300 kg. Capul este relativ mic, gatul are o lungime mijlocie, salba e slab dezvoltata, trunchiul este cilindric, lung, larg si musculos, crupa este larga si bine imbracata in muschi, toracele este spatios, abdomenul este dezvoltat, ugerul dezvoltat mediu. Membrele au osatura fina cu aplomburi corecte, culoarea este alb-portelanie.

Caractere productive este o rasa robusta, vioaie, rezistenta, longeviva, putin pretentioasa si precoce. Are aptitudini remarcabile pentru carne. Vacile au o buna capacitate de alaptare (in primele 4 luni de lactatie produc12 kg lapte pe zi si chiar mai mult), iar viteii au la nastere 42-45 kg si o buna capacitate de crestere (masculii 1200-2000 g/zi iar femelele 1000-1300 g/zi pana la varsta de 18 luni). Realizeaza greutati mari la varste tinere (la 12 luni 450-660 kg, la 18 luni 690-850 kg). Randamentul la sacrificare este ridicat in medie 58 %, furnizeaza o carcasa foarte mare, apreciata de beneficiari.

RASA BLANC BELGIAN BLUE

Origine si formare – este o rasa creata in Belgia intre anii 1900-1940, din taurine locale incrucisate cu tauri Shorthorn pentru a spori viteza de crestere si dezvoltarea musculaturii, ulterior intervenindu-se cu tauri din rasa Charolaise.

Caracteristicile fizice ale rasei sunt: ,,gabarit” impresionant, muschi deosebit de bine conturati pe toata regiunea corpului, muschii fesieri, ai crupei si coapsei sunt aproape ,,monstruos” de bine dezvoltati, calitatea carnii este foarte buna.

Viteza de crestere a tineretului este remarcabila, la virsta de 12 luni realizeaza in medie 593 de kg masculii si 363 de kg femelele, cu o talie de 1,20 respectiv 1,15 m. La 2 ani ating o greutate impresionanta: 1255 kg masculii si 648 kg femelele cu o inaltime la greaban de 1,40 respectiv 1,22 m .Rasa are un mare neajuns: vacile nu pot fata fara ajutor (circa 80 % fata prin cezariana).

 

Rase de vaci romanesti

RASA BALTATA ROMANESCA

Origine si formare –aceasta rasa a rezultat in urma incrucisarilor de absortie intre rasa Sura de stepa din Transilvania si rasa Simmental din Elvetia.

Caractere morfologicevacile au o talie de 135-140 cm si o greutatea corporala de 550-650 kg.

Culoarea acestei rase este baltata alb cu galben deschis spre rosu iar mucoasele sunt roz deschis cu unghii si coarne galbene.

Caractere productive – conformatia este armonioasa, incadrandu-se in tipul morfoproductiv de lapte-carne. Constitutia este robusta. Productia medie de lapte este de 2800-3500 l cu 3,7-3,8% grasime. Uneori productia poate sa ajunga si la 3000-4000 l. Productia de carne este buna, randamentul la sacrificare fiind de 54%. Este o rasa precoce, viteii la nastere avand 40-42 kg.

Aceasta rasa a reprezentat aproximativ 35% din totalul de taurine din tara noastra.

RASA BRUNA DE MARAMURES

S-a format in Romania in judetul Maramures, prin incrucisari dirijate sau ale raselor locale Sura de stepa si vaca de munte Mocanita cu rasa Schwyz. Aria de raspandire este in zona de deal- munte, in nordul Ardealului, in nordul Moldovei si Olteniei in intregime. Animalele au culoare bruna –cenusie. Greutatea corporala a vacii este intre 350-550 kg, iar a taurilor intre 700-850 kg. Este rezistenta, valorifica bine furajele, cu oproductie medie anuala de 3000-3500 l lapte, cu 3,7 % grasime. Aceasta rasa se amelioreaza prin selectie si incrucisari cu Schwyz.

RASA BALTATA CU NEGRU ROMANEASCA

n      S-a format din rasa Friza olandeza, Friza daneza, Friza Israeliana si Holstein.

n      Talia la vaci 122-127 cm, 500-575 kg. Potentialul productiv anual de lapte: cca 6000 kg

n      Recordista rasei vaca Darabanca 13000 kg, cu 4,32 GB. Record pe viata – 66800 kg.

n      Aptitudini bune pt mulsul mecanic (1,81-1,84 kg/minut)

n      Varsta primei fatari sub 30 luni

n      Realizeaza un litru de lapte cu 1,1-1,2 UN

 

ADAPOSTURI PENTRU TAURINE

Adaposturi pentru tineret femel de reproductie. Solutiile de cazare adecvate tineretului femel de reproductie sunt: stabulatia libera nediferentiata pe gratare si cea diferentiata cu zona de odihna colectiva, indicandu-se cazarea tuturor categoriilor de varsta in acelasi adapost pentru echilibrarea bilantului termic in sezonul rece. Pentru junicile gestante se recomanda stabulatia libera cu cusete individuale de odihna.

Adaposturi pentru tineret mascul de reproductie. Dupa 6 luni cresterea taurasilor este asociata cu cele doua perioade de testare astfel: in prima perioada (6-12 luni) se cazeaza legat pe standuri mijlocii sau liber in boxe individuale, iar in a doua perioada(12-15 luni) se prevede intretinerea legata pe standuri lungi sau mijlocii. Intretinerea legata se completeaza cu miscarea libera in padocuri.

Adaposturi pentru tauri reproducatori sunt concepute in stabulatie legata pe standuri lungi prevazute cu belciuge in bordura ieslei pentru legarea bilaterala. Dupa fiecare doua standuri se prevede culoar pentru protectia personalului iar pentru miscare se prevad caruseluri simple cu patru brate in cruce de care se leaga inelul nazal al taurilor.

Adaposturi pentru ingrasarea tineretului taurin indiferent de sistemul de ingrasare adoptat (intensiv, semiintensiv), prezinta caracteristici comun 434c23e e pentru toate fazele: stabulatia libera in colectivitati de 25-40 capete pe gratare in boxe nediferentiate; in boxe diferentiate cu zona de odihna colectiva pe asternut permanent.

Adaposturi pentru ingrasarea(reconditionarea) taurinelor adulte se organizeaza pentru intretinerea legata pe standuri scurte completate cu gratare.

Adaposturi sau compartimente de izolare. Asigura spatiul necesar pentru 2% din efectiv si se poate amenaja la un capat al maternitatii servind la izolarea si tratarea animalelor din ferma.

Ingrijirea adaposturilor

Un adapost pentru animale oricat de bine ar fi construit in scopul respectarii normelor zootehnice si sanitar-veterinare nu poate asigura conditii optime de cazare pentru animale decat daca este bine intretinut. In primul rand asternutul trebuie scos de 2-3 ori pe zi, pe aleea de serviciu se va pastra zilnic var nestins, in amestec cu rumegus din lemn, care are rolul de a micsora umiditatea in adapost, acest amestec se va schimba ori de cate ori este nevoie dar nu se va duce la platforma de gunoi. Pe platforma de gunoi se va depozita numai balegarul si asternutul murdar. Gunoiul se va folosi dupa fermentare in agricultura, legumicultura, pomicultura. Pentru o mai buna luminozitate la fiecare doua saptamani se vor spala geamurile, iar saptamanal se va curata praful. Nutreturile nu se vor depozita in podurile adaposturilor, pentru evitarea incendiilor si deprecierea furajului prin aparitia mucegaiului. Furajele vor fi depozitate separat in adaposturi special amenajate. Vara se vor face reparatii, igienizare prin varuirea peretilor cu var alb care va asigura o lumina corespunzatoare in adaposturi. Adaposturile neangrijite influenteaza negativ starea de sanatate a animalelor prin: aparitia imbolnavirilor, scaderea rezistentei la boli si sporuri scazute in greutate.

2.2 Amplasarea adaposturilor

In alegerea locurilor pentru amplasarea adaposturilor se va tine seama de conditiile sanitar-veterinare astfel:

–   terenul sa fie salubru cu o structura uniforma si permeabila, neinundabil, care sa se situeze cu cel putin 0,5 m deasupra nivelului maxim posibil al apelor freatice;

–   sa nu fie situat la baza pantelor, pe vai inguste si neansorite, in apropierea baltilor si a mlastinilor, fara protectie naturala impotriva vanturilor naturale;

–   sa existe surse suficiente de apa potabila;

–   terenul sa fie liber de orice infectie sau infestatie provenite dintr-o exploatatie anterioara ;

–   prin perimetrul amplasamentului sa nu treaca sosele, drumuri, cai ferate, linii de inalta tensiune, conducte subterane, canalizari;

–   acces la caile de comunicatie, pasuni si culturi furajere;

–   zona sa fie lipsita de factori nocivi: fum, pulberi, gaze, praf;

–   sa se cunoasca si sa se tina seama de caracteristicile climatice ale zonei;

–   amplasarea trebuie sa permita dezvoltarea de perspectiva a fermei zootehnice

–   pentru evitarea epizootiilor si apararea sanatatii publice se vor respecta distantele fata de zonele de locuit, respectandu-se zonele de protectie sanitara stabilite de catre Ministerul Sanatatii;

–   amplasarea si constructia fermelor cu sistem de crestere semiintensiva si intensiva se face cu avizul Autoritatii Sanitar-Veterinare.

2.3 Orientarea adaposturilor

Orientarea adaposturilor are drept scop protectia fata de vanturile dominante, asigurarea unui bun iluminat natural si imbunatatirea bilantului termic al adapostului.

–                          Adaposturile inchise cu ferestre pe ambii pereti longitudinali se orienteaza cu axul longitudinal paralel cu directia vantului dominant in zona.

–                          Adaposturile inchise cu ferestre pe un singur perete se orienteaza cu acestea pe directia opusa vantului dominant.

–                          Adaposturile cu o latura deschisa se orienteaza cu aceasta pe directia opusa vantului dominant

Pentru imbogatirea bilantului termic al adapostuluise recomanda orientarea axului longitudinal dupa meridianul locului. Aceasta expunere evita pierderile mari de caldura iarna si supraancalzirea vara.

CERINTE DE MICROCLIMAT

Ventilatia adaposturilor

Ca urmare a proceselor metabolice ale animalelor, a fermentarii sau uscarii dejectiilor si a activitatii tehnologice aerul isi modifica proprietatile. Schimburile de aer dintre adapost si mediu se realizeaza prin intermediul amenajarilor si instalatiilor pentru ventilatie. Schimburile de aer viciat din adapost si mediu se poate realiza simplu si consta din guri deasupra fiecarei ferestre sau la o distanta de 2-4 m una de alta, cu dimensiuni de 25/25 cm la partea superioara a peretilor sau prin cosuri de aerisire ce pornesc din tavan si ies deasupra coamei cu 0,5 m, confectionate din doua randuri de scandura in care se pune un izolant rumegus de lemn cu dimensiunea deschiderii de 50/50 cm. Pentru a asigura ventilatia optima este necesar sa se cunoasca volumul de ventilatie, cubajul adapostului si coeficientul de schimb.

Volumul de ventilatie reprezinta cantitatea de aer care trebuie introdusa permanent in adaposturi, se exprima in m3/ora/animal.

Specificare Volum minim (m3/h/animal)
iarna vara
Bovine adulte in adaposturi inchise neancalzite 42 125
Bovine, tineret in adaposturi inchise neancalzite 25 100
Vitei pana la 4 luni, in adaposturi incalzite 20 80

Cubajul (volumul adapostului m3/animal ) depinde de suprafata adapostului si inaltimea la care este amplasat tavanul.

Specificare Zone cu temperaturi sub:
200 C si stabulatie de peste 7 luni -100 C si cu stabulatie intre 5-7 luni 00 C si cu stabulatie sub 5 luni
Vaci in lactatie, tauri, bovine adulte la ingrasat 14-18 18-25 25-30
Tineret bovin 10-12 12-14 14-16
Vitei 8-10 10-12 12-14

Temperatura in adapost

Bovinele sunt animale care isi asigura temperatura optima din adapost. Nerealizarea temperaturilor optime in adaposturi influenteaza sanatatea animalelor prin producerea de boli,  duce la scadereaproductiilor si intarzie reproductia la animale. Temperatura se poate determina in adapost de 3 ori pe zi: dimineata, la pranz si seara. Normele de temperatura in adaposturile de bovine sunt:

Categoria Temp. minima Temp. maxima Temp. optima
Vaci 6 24 10-14
Maternitate 12 24 20
Vitei 0-15 zile 12 24 15-18
Vitei 16-20 zile 10 24 12-15
Vitei 21-90 zile 8 24 10-15
Vitei 91-180 zile 8 24 10-12
Tineret 6-12 luni 6 24 8-10
Junici 6 24 8-10

Umiditatea relativa a aerului in adapost

Dintre conditiile de microclimat pe care trebuie sa la indeplineasca adaposturile de animale se numara si realizarea unei umiditati normale in interiorul acestora. Din cercetarile facute rezulta ca o vaca in greutate de 450 kg elimina in 24 de ore prin transpiratie 7,56 litri apa la o temperatura in adapost de 1,5 grade si 5,56 litri in cazul unei temperaturi de 4,5 grade. Normele tehnologice admit pentru tineretul bovin o umiditate cuprinsa intre 70-75%, in adaposturi neancalzite de 85-90%, iar pentru adaposturile neancalzite pentru bovinele adulte aceasta trebuie sa fie de 75-90%. Practic orice crescator de animale poate constata depasirea umiditatii din adapost peste limitele admise prin aceea ca la intrarea in grajd constata un miros greu, jilav, geamurile sunt aburite, animalele au parul umed, iar la deschiderea usii pe timp friguros se observa iesirea de aburi. Pentru eliminarea excesului de umiditate din adapost este necesar ca sistemul de aerisire sa functioneze corect.

Iluminarea adaposturilor

Lumina este un factor deosebit de important in cresterea anumalelor. Lipsa luminii influenteaza functionarea normala a glandei tiroide care duce la depunerea excesiva a grasimii. Lumina care o primeste un adapost se exprima intr-un coeficient de luminozitate care de fapt reprezinta raportul dintre suprafata geamului si suprafata interioara a adapostului. De exemplu 1 m2 de geam asigura lumina pentru 20 m2 de pardoseala. Iluminarea adaposturilor se face natural prin folosirea radiatiilor solare sau artificial prin folosirea lampilor incandescente, fluorescente sau mixt.

Compozitia aerului din adaposturi

Aerul are in compozitia sa mai multe gaze printre care si oxigenul fara de care viata animalelor nu ar fi posibila.

Prin cresterea concentratiei de dioxid de carbon – gaz incolor,usor acru, solubil in apa, provenit din respiratia animalelor care in functie de greutate pot elimina 100-200 litri pe ora si la care se adauga si cel rezultat din fermentarea balegarului, purinului si asternutului. Cresterea concentratiei de CO2 se produce atunci cand in adapost nu se asigura densitatea optima a animalelor si are influenta negativa asupra sanatatiii animalelor.

Depasirea concentratiei de amoniac, actioneaza asupra mucoaselor oculare sau a cailor respiratorii. La bovine efectul negativ al amoniacului se manifesta prin iritatii cutanate, cresterea incidengtei pododermatitelor, a bronhopneumoniilor si prin reducerea productiei de lapte. Concentratia maxima admisa este de 3%.

Pentru eliminarea efectelor daunatoare ale acestor gaze in cresterea animalelor se recomanda folosirea asgternutului, evacuarea cu regularitate a dejectiilor, cat si o buna ventilatie.

 

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.