Domnule Papă, te rogggg, nu schimba Biblia Dumnezeiască, nici nu face din religiile lumii o adunătură Babilonică de…” cre(ş)tini” ci, învăţaţi-i pe toţi, inclusiv pe mincinoşi ori manipulatorii lumii să se nască din nou (Ioan, cap.3), nu din sămânţa învăţăturilor voastre idolatre, ci din Sămânţa Duhovnicească, fără vreun cusur! Nu merge turnat ă Învăţătura Nou Testamentar ă, Dumnezeiască, în vechile mentalităţi şi inimi dogite! Nu mai cârpiţi credinţa şi vechea Inchiziţie, cu “Biblia”, voastră (nouă), ci deveniţi una cu El, prin botezul, gratuit, în Moartea lui Hristos, nu în apă de ploaie, pe bani…” Nimeni nu pune un petic de postav nou la o haină veche; pentru că şi-ar lua umplutura din haina, şi ruptura ar fi mai rea. Nici nu pun oamenii vin nou în burdufuri vechi; altfel, burdufurile plesnesc, vinul se varsă, şi burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou îl pun în burdufuri noi, şi se păstrează amândouă.” (Mat.9/16-17)

Inchiziţia a reprezentat unul dintre episoadele dure ale Evului Mediu şi ale istoriei Bisericii Catolice. Iată zece  … Începuturile inchizitiei – crestinișmul de la martiri la tortură… Jertfa lui Isus este mult mai mare decat pacatele noastre …Cum pot sa stiu ca pacatele mele sunt iertate?

Un Mesaj Pentru Romania– Jertfa Lui Hristos…SUPREMAŢIA JERTFEI LUI ISUS CHRISTOS…Semne ale vremurilor din urma…Sapte motive pentru care Iisus si-a dat viataFara cuvinte: Papa Francis a decis sa anulează Biblia și propune să creeze o nouă carte… Inchizitia a omorat 68 de milioane de crestini intre anii 1200 si 1800 d.Cr. pentru convingerile lor legate de erorile Papilor si ereziile acestora impotriva lui Cristos…Nici Stalin cu Hitler nu au fost atât de diabolici: statul îi aruncă pe creștini înapoi în catacombe!…Teroarea comunistă, între stalinizare şi destalinizare… Iosif Ton-Despre minuni și vindecări prin credință

Papa Francisc a surprins lumea astăzi anunțând că Biblia este total depășită și are nevoie de o schimbare radicală, astfel încât Biblia este anulată oficial și este anunțată întâlnirea dintre cele mai înalte personalități ale bisericii unde va fi decisă cartea care o va înlocui , numele și conținutul acestuia. Unele nume sunt deja luate în considerare, iar cel care are mai multă putere este „Biblia 2000”.

„Nu putem continua să încercăm să vorbim publicul nostru într-o lume cu totul nouă, cu o carte care are mii de ani. Noi pierdem urmași și trebuie să mergem un pas mai departe în căutarea modernizării bisericii. să rescrieți Cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă numai Vechiul Testament, în care există anumite pasaje, este mai bine să nu se repete. “

Vestea a căzut ca o bombă printre cei mai conservatori, care consideră această idee un indiciu definitiv al nebuniei Papei Francis, relateaza Thereisnews

In ultima vreme sunt sunt foarte atent la declaratiile care le face si incepand de anul trecut, 2017, a facut niste modificari in Rugaciunea „Tatal Nostru” si se pare ca nu vrea sa opreasca aici:

„Biserica Catolica a adoptat o noua versiune a rugăciunii „Tatal Nostru”, ca să clarifice o neînțelegere dintre biserici, spunând că Dumnezeu nu conduce la păcat.

În rugăciunea Tatăl Nostru cu privire la a șasea rugaminte „Nu ne duce pe noi în ispită” sau „Nu ne supune ispitei”, se va schimba începând de duminica aceasta pentru că „nu este o traducere bună”, a spus Papa. Închinătorii din Franța se vor ruga ” Ne nous laisse pas entrer en tentation”, care înseamnă ” Nu ne lasa să intrăm în ispita” raporteaza The Times.

Papa Francis a spus că Biserica Catolică din Franța a decis să folosească fraza ca alternativă „nu ne lăsa să intram în ispită” și a sugerat că ar trebui să fie la nivel mondial. Rugăciunea, numită și „Rugăciunea Domnească”, face parte din cultura creștină și este memorată din copilărie de sute de milioane de creștini.

Este o traducere din latina vulgată, ea a fost tradusă din greaca antică, care, la rândul ei, a fost tradusă din limba aramaică, limba vorbită de Isus. Mulți francezi preferă să revină la Liturghia latina care a predominat până în anii 1960. Aproximativ 60% din francezi se descriu ca fiind catolici, comparativ cu aproape 90% în 1970, dar numai 4% participă o dată pe luna la slujbă, fața de 20% în urmă cu treizeci de ani.

Dupa toate acestea el a declar ca „Iadul nu exista” urmariti cu atentia ce spune: „Nu există niciun iad în care sufletele păcătoşilor sunt condamnate să sufere pentru eternitate”, a declarat papa Francisc într-un interviu publicat joi de cotidianul italian La Repubblica, informează DPA.

După moarte, sufletele oamenilor care se căiesc sunt iertate de Dumnezeu şi I se alătură în contemplare, „însă sufletele acelora care nu se căiesc, şi care din acest motiv nu pot fi iertaţi, dispar”, a adăugat suveranul pontif, citat de Agerpres.

„Iadul nu există – ceea ce există este dispariţia sufletelor păcătoase„,a mai spus papa Francisc.

Liderul de la Vatican a fost intervievat de Eugenio Scalfari, un veteran jurnalist italian, ateu, care scrie cu regularitate articole despre credinţă şi religie şi care beneficiază de un acces special la conducătorul Bisericii Catolice.

În trecut, veridicitatea citatelor pe care jurnalistul italian le-a atribuit papei a fost pusă sub semnul întrebării, în special după ce Eugenio Scalfari, în vârstă de 93 de ani, a recunoscut că nu a folosit niciodată un reportofon în timpul realizării interviurilor sale.

Cu toate acestea, Vaticanul nu s-a plâns niciodată despre articolele publicate de Eugenio Scalfari, iar papa Francisc a continuat să îi acorde interviuri.

Tot anul trecut Papa Francisc a mai spus:  ,,NU exista focul iadului”, Adam si Eva nu sunt reali” spune Papa Francisc

Biserica nu mai crede într-un iad în care lumea trebuie să sufere – Un om care e pe cale să dezvăluie multe ”secrete vechi” ale Bisericii Catolice este Papa Francisc. Unele credințe care sunt promovate de Biserică dar care nu corespund naturii iubitoare a lui Dumnezeu au fost recent înlăturate de Papa care a fost numit recent Omul Anului de către revista TIME.

În ultimele sale revelații, Papa Francisc a spus: “Prin umilință, cercetarea sufletului și meditație, prin rugăciune, am reușit să înțelegem anumite dogme. Biserica nu mai crede într-un iad în care lumea trebuie să sufere. Această doctrină este incompatibilă cu iubirea infinită a lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu este un judecător, ci un prieten și un iubitor al umanității. Dumnezeu nu caută să condamne, ci să îmbrățișeze. Ca și fabula despre Adam și Eva, iadul nu este decât un mecanism literar.

Iadul nu este decât o metaforă pentru sufletul izolat care, ca toate sufletele, va ajunge să se unească în iubire cu Dumnezeu”.

Într-un discurs șocant care se răspândește în lumea întreagă, Papa Francisc a declarat că: Toate religiile sunt adevărate, pentru că sunt adevărate în inimile celor care cred în ele. Ce alt fel de adevăr există? În trecut, Biserica a fost dură cu cei pe care îi considera că greșesc din punct de vedere moral sau că păcătuiesc.

Biserica este destul de mare pentru heterosexuali și homosexuali, pentru viață și pentru alegeri!

Astăzi, nu mai judecăm pe nimeni. Ca un tată iubitor, niciodată nu ne condamnăm copii. Biserica noastră este destul de mare pentru heterosexuali și homosexuali, pentru viață și pentru alegeri! Pentru conservatori și liberali, chiar și comuniștii sunt bineveniți și ni s-au alăturat. Cu toții îl iubim și ne închinăm la același Dumnezeu.”

În ultimele 6 luni, cardinalii catolici, episcopii și teologii, au deliberat la Vatican, discutând viitorul Bisericii și redefinind vechile doctrine catolice și dogme. Al treilea Consiliu de la Vatican este cel mai mare și cel mai important de când cel de-al doilea Consiliu s-a încheiat in 1962.

Papa Francisc a convocat noul consiliu pentru a ”finaliza în sfârșit lucrările celui de-al doilea Consiliu”. Cel de-al treilea Consiliu s-a încheiat cu Papa Francisc anunțând că:

“Catolicismul este acum ”o religie modernă și rezonabilă, care a trecut prin schimbări revoluționare. A venit vremea să abandonăm intoleranța. Trebuie să recunoaștem că adevărul religios evoluează și se schimbă. Adevărul nu este absolut și nu este predeterminat. Chiar și ateii recunosc că există divinitatea. Prin acte de iubire și caritate și ateul îl recunoaște pe Dumnezeu
și își mântuiește sufletul, devenind un participant activ la mântuirea umanității.”

Dumnezeu trăiește în noi și în inimile noastre – O declarație din discursul Papei i-a facut pe tradiționaliști să fie confuzi și chiar isterici..

”Dumnezeu se schimba și evoluează, la fel ca și noi, deoarece Dumnezeu trăiește în noi și în inimile noastre. Când raspândim iubire și bunătate în lume, ne atingem propria divinitate și o recunoaștem. Biblia este o carte sfântă frumoasă, dar ca toate cărțile vechi importante, unele pasaje sunt depășite. Unele chiar ne îndeamnă la intoleranță și prejudecăți.”

Fratilor, cocluziile le puteti trage dvs. Ceva foarte ingrijorator sa intampla in ultima vreme. Dumnezeu sa ne pazeasca si sa ne tina mintea sanatoasa

 

Inchiziţia a reprezentat unul dintre episoadele dure ale Evului Mediu şi ale istoriei Bisericii Catolice. Iată zece lucruri despre ce a reprezentat şi modul în care a acţionat ea.

  1. Inchiziţia a fost tribunalul ecleziastic care avea în sarcină reprimarea ereziei.  Inchiziţia medievală a apărut între secolele al XII-lea şi al XIII-lea pentru a combate răspândirea ereziei catare şi valdenze, deci a oricărei forme de heterodoxie doctrinară sau morală.
  2. În timpul Evului Mediu, în tribunalul diocezei, lângă episcop stătea inchizitorul, cu puteri justiţiare precise, stabilite direct de către Pontif. Sancţiunile dictate de inchizitor erau puse în practică de către puterea civilă, „braţul secular” al Bisericii.
  3. În 1478, o bulă pontificală autoriza în Spania, instituirea unui Consiliu pentru combaterea ereziei.
  4. Mecanisemele inchiziţiei spaniole au fost create de Isabela I de Castilia şi Ferdinand de Aragon, în 1480, constituindu-se un organism independent de coroană, care utiliza procedee secrete şi tortură justiţiară, concentrându-se asupra aşa-numiţilor marranos şi moriscos – evrei convertiţi şi musulmani din teritoriile recucerite.
  5. Dacă aceste categorii, marranos şi moriscos, erau recunoscute ca fiind vinovate, persoanele erau condamnate la închisoare sau expulzare, iar bunurile lor erau confiscate.
  6. Ulterior, inchiziţia spaniolă a persecutat protestanţii şi toate formele de convertire religioasă între catolici.
  7. Autoritatea inchiziţiei spaniole s-a extins în timpul inchizitorilor generali Torquemada (1483-1498) şi Jimenez (1507-1517) în toate teritoriile spaniole, fiind cuprinse şi coloniile din America şi statele europene supuse Madridului.
  8. Până la abolirea ei, în 1834, inchiziţia spaniolă a devenit tot mai mult un instrument de eliminare a oricărui tip de deviere politică, socială şi culturală.
  9. Asemănătoare celei spaniole, inchiziţia romană, a fost instituită împotriva protestanţilor de către Papa Paul al III-lea, în 1542, fiind încredinţată lui G.P. Carafa (viitorul Paul al IV-lea).
  10. Reorganizată de Sixtus al V-lea, în 1588, inchiziţia romană a devenit un important instrument al Contrareformei, eliminând protestantismul din Italia şi condamnând gândirea filosofică şi ştiinţifică.

 

 

Biserica creștină a fost fondată pe moartea pe Cruce și Învierea lui Iisus Hristos. Orice biserică sau facțiune creștină va spune acest lucru ca primordial în definiția sa. Diferențele apar ulterior în formulări dogmatice, în tradiție, în cult, în practici etc. Totuși cum s-a ajuns ca de la Cel care a propovăduit iubirea de aproape și a preferat să moară răstignit în locul unei facile fugi sau a protecției venită pe fondul unei eventuale revolte populare, dar și în numele Lui să se producă sute de ani atrocități fără margini în perioada Inchiziție?

Sfânta Scriptură (Biblia) vorbește în Noul Testament despre iubire, dragoste de aproape, iertare, dar și despre atrocități care vor avea loc în Numele Lui. Scripturile le condamnă și nu pomenesc nicăieri de necesitatea unui război sau a unor persecuții pe care creștinii ar trebui să le facă. Cu toate acestea, sute și mii de oameni au ars pe rug, au fost torturați în cele mai oribile moduri cu putință de personalul Bisericii catolice în perioada Inchiziției. Nici cealaltă Biserică, cea Ortodoxă, nu poate spune că nu a încuviințat persecuții:ale musulmanilor, evreilor și schismaticilor de orice fel (chiar și catolici uneori). Însă organizarea de care s-a dat dovadă în Occident este una macabru de exemplară.

O modificare majoră în istoria creștinismului  

Până în secolul al IV-lea creștinismul era o religie urbană, răspândită pe tot cuprinsul Imperiului Roman, uneori tolerată de autorități, alteori persecutată. Începând cu împăratul Nero și până la Dioclețian, predecesorul lui Constantin cel Mare, întâlnim destul de multe campanii generale de persecutare a creștinilor din imperiu. Aceștia erau de cele mai multe ori socotiți drept țapi ispășitori pentru multe evenimente neplăcute. Cel mai cunoscut este arderea Romei, act săvârșit de fapt de Nero.

Pe cei mai mulți dintre acești martiri creștini morți în secolele aminite îi întâlnim la loc de cinste în calendare. Ei sunt considerați sfinți pentru că au avut curajul să îl mărturisească pe Hristos chiar și cu prețul vieții.

Venirea lui Constantin cel Mare la tron, reunificarea Imperiului separat de Dioclețian, legenda cu semnul crucii apărut în ziua de dinainte de confruntarea finală cu Maxențiu, rivalul său care domnea în Răsărit, dorința împăratului de a-și consolida Imperiul, toate acestea au dus, în anul 312, la edictul de la Milan, prin care creștinismul devine religie permisă în Imperiu. Ulterior, împăratul s-a implicat și mai mult în treburile Bisericii, încercând să pună capăt disputelor între creștinii arieni (subordonaționiști -Cele trei Persoane ale divinității Tatăl, Fiul și Sfântul Duh nu ar fi egale, Fiul fiind subordonat Tatălui) și ceilalți creștini, care considerau cele Trei Persoane egale. Din acest motiv a fost convocat primul Sinod Ecumenic, ținut la Niceea în 325. Împăratul Constantin I este cel care face legătura între religie și stat, folosind metodele de represiune ale statului pentru extirparea ereziei. Printr-o astfel de măsură a împăratului va fi exilat Arius, după Primul conciliu de la Niceea, considerat ca un pericol pentru biserică. Din motive asemănătoare a fost exilat episcopul Atanasiu din Alexandria, un dușman înverșunat al Arianismului, precum și alți numeroși episcopi ortodocși.

Implicarea tot mai mare a împăratului roman se vede o dată cu venirea pe tron a lui Teodosie cel Mare. Acesta, împreună cu împreună cu Sfântul Ambrozie al Milanului, face din creștinism unica religie a Imperiului. Devenind religie de stat, creștinismul are acces nelimitat și direct la foarte multă putere și la instrumentele deținute de stat, dar preluând pe deplin și modul acestuia de exprimare:persecuția până la anihilare a celor care nu sunt de acord cu edictele imperiale.

Astfel, ereticii, cei care nu propovăduiesc ceea ce biserica stat aprobă, sunt nu doar prigoniți, ci și uciși. Primul în istorie condamnat pentru părerile sale, altele decât cele oficiale, a fost teologul Prisciliano de Avila (340-385). Acesta, în anul 385, a fost executat în Trier ca eretic. Până la edictul din 380 a lui Teodosie cel Mare, cea mai severă pedeapsă a Bisericii era anatema-afurisirea, scoaterea în afara Bisericii. Comunitatea de creștini nu-l mai recunostea pe eretic ca aparținând de ea, acesta nu avea voie să intre în Biserică etc, dar sub nicio formă nu era ucis. Exemple de erezii sunt multiple până în secolul IV, în perioada timpurie a creștinismului:existau învățături ca „Montanismus” ce provenea de la Marcion din Asia Mică(85-160) sau „Maniheismus”, întemeiată de persianul Mani (216-277) în care religia era pregnată de influența gnostică, învățături care au fost condamnate de biserică drept eretice.

Ulterior anului 380, toate formele de exprimare religioasă diferite de cele ale Bisericii oficiale au fost interzise, iar practicanții lor persecutați. Unii își găsesc refugiu în teritoriile pe care popoarele migratoare le controlează. Cei mai mulți aleg convertirea în locul excluderii sociale sau chiar a morții. Pentru a înlesni oarecum trecerea și Biserica ”încreștinează” unele zile de sărbătoare păgâne (Crăciunul este exemplu cel mai cunoscut, dar și Boboteaza este continuatoarea unei tradiții romane mai vechi). În prima etapă vedem că acțiunile s-au îndreptat cu precădere spre convertirea păgânilor. Venirea valurilor de migratori păgâni până în secolul X a concentarat atenția clerului superior în această direcție. Ereticii din interior erau văzuți ca niște bolnavi spirituali, iar acțiunile de persecuție nu merg decât foarte rar până la lichidarea lor. După stabilizarea Europei, dar și după ruptura dintre cele două mari scaune patriarhale (Roma și Constantinopol, în 1054), lucrurile au început să intre pe o altă turnură. Dacă Biserica Ortodoxă patronată încă de împărat și-a menținut linia descrisă mai sus față de eretici, în Apus lucrurile devin mult mai fanatice.

Începuturile Inchiziției și argumentele acestora

Inchiziția începe să funcționeze prin anii 1100, la apariția în Italia și sudul Franței a religiei dualiste antifeudale (Bogomilism), care amenința scindarea bisericii catolice.

Deși transformarea Inchiziției într-o instituție se va petrece prin secolul XIII, folosindu-se interpretări din Biblieși citate din teologul antic Augustinus din Hippo (354-430) (care susținea că ereticii numai cu forța pot fi aduși pe calea cea bună spre biserică), constatăm că acțiunile de persecuție și violențele sunt mult mai timpurii.

Astfel, Heinrich der Löwe (Henric Leul) se oferă în anul 1147 să întreprindă o cruciadă contra slavilor de Elba creștinizați parțial. Alt exemplu din secolul al XII-lea este botezarea forțată a evreilor, care a fost ulterior interzisă prin „Decretum Gratiani”.

Exact ca în vreme prigoanei creștinilor,   condamnarea la moarte a ereticilor de către autoritățile feudale din Franța, Germania și Italia se făcea printr-un proces ad hoc, urmare a unei declarației venite de la un martor. În anul 1184 a fost alcătuită o Comisie pentru cercetarea cazurilor de erezie, aceasta fiind o reacție a mișcării religioase a katharilor (curaților între sec. XI-XIV) pornită din sudul Franței, împotriva cărora s-au întreprins câteva cruciade. De asemenea, katharii au fost prigoniți și arși pe rug ca eretici.

La început, papalitatea a fost luată prin surprindere de zelul acestor acțiuni și a încercat să impună o parte din vechile măsuri. La Concilul din Tours (1163) ținut de Papa Alexandru III, s-a accentuat necesitatea unei pedepse adecvate pentru cei ce se abat de la calea adevărată arătată de biserică. Astfel, papa Lucius III (1181–1185), în colaborare cu Frederic I, Sfânt Împărat Roman (Barbarossa), la Concilul din Verona (1183), prin Bula papală „Ad Abolendam” se hotărăște modul în care va fi pedepsit un eretic (excomunicarea defintivă, cu pierderea tuturor drepturilor și proprietăților).

În anul 1199, Papa trimite doi călugări cistercieni cu o împuternicire deplină de a supune katharii din sudul Franței. Concilul al IV-lea Lateran a hotărât în 1215 împotriva celor osândiți de erezie de pierdere a avutului, excomunicare și interzicerea îngropării în pământ sfințit.

În paralel, Papa Inocențiu al III-lea, care origanizează cruciada Albigensiană (1209–1229), oferă și un model monstruos de persuasiune a ereticilor:la 22 iulie 1209 trupele catolice ocupă localitatea Béziers, urmând porunca „Caedite eos! Novit enim Dominus qui sunt eius” „Să fie toți omorâți, Dumnezeu cunoaște pe aleșii săi”. Locuitorii orașului vor fi așadar măcelăriți (20 000 de morți). La puțin timp urmează orașul Carcassonne, care capitulează, locuitorii refugiindu-se în păduri. Din cei rămași aproape 500 de bătrâni, bolnavi sau copii, 400 sunt spânzurați și o sută sunt lăsați să părăsească orașul goi, despuiați de haine, luând cu ei „numai păcatele lor”.

Arderea pe rug

Intrigile politice și interesele suveranilor au folosit de multe ori în Evul Mediu limbajul și instrumentele ecleziastice pentru înlăturarea adversarilor. Decretul de ardere pe rug a ereticilor vine chiar în contextul disputelor între Frederic al II-lea, împăratul Sfântului Imperiul Roman, cu orașul Milano. Frederic a elaborat un edict de ardere a ereticilor, erezia fiind considerată ca o jignire adusă monarhului pentru care era prevăzută pedepsa cu moartea. Acest edict a fost acceptat de papa Gregor IX (1167-1241), cu condiția ca numai biserica să poată hotărî care eretic este recidivant și nu mai poate fi convertit. Papa va refuza să accepte declararea ca eretic a orașului Milano, care se răzvrătise împotriva împăratului.

La hotărârea Conciliui din Toulouse (1229), s-au înăsprit măsurile de pedepsire a ereticilor prin descoperirea locurilor unde s-au refugiat, a celor care le ofereau adăpost sau pomană. Casele le erau dărâmate, bunurile confiscate, iar oamenii puteau fi chiar uciși. Pentru a obține informațiile necesare, s-a recurs  și la încurajarea denunțiilor secrete.

Motivul însărcinării dominicanilor cu combaterea ereziei este explicată prin faptul că erezia apare mai ales în rândul populației sărace, unde dominicanii aveau cele mai bune contacte. Astfel, în anul 1235 inchiziția este declarată oficială de către papă.

Printre metodele de investigație ale Inchiziției se număra „chestionarea penibilă”, care consta de fapt din diferite metode de tortură a acuzatului, prin care se căuta după cele spuse îndepărtarea influenței viciilor lumești și obținerea unei mărturisiri. Impăratul Friedrich II ordonă în 1238 pedeapsa cu moartea prin arderea pe ruga ereticilor, în anul 1252 cu interogarea prin schingiuire pentru aflarea adevărului, metodă uzuală a justiției din aceea vreme. La sfârșitul secolului XIII inchiziția funcționa ca instituție deja în mai multe regiuni din Europa apuseană.

Teologul italian Toma de Aquino (Tommaso d’Aquino) (1225-1274) a stabilit teoretic prin fraza „Accipere fidem est voluntatis, sed tenere fidem iam acceptam est necessitatis”-„pentru acceptarea și păstrarea credinței este necesară o hotărâre liberă și voluntară” piatra de temelie a inchiziției din Evul Mediu. Pedeapsa aplicată pentru erezie, cere teologul, să fie excomunicarea sau pedeapsa cu moartea. În anul 1231 formează papa Grigorie al IX lea o comisie permanentă pentru erezie, subordonată mai ales călugărilor din ordinul dominican. Pedeapsa pe care o cere papa Gregor pentru eretici este închisoarea pe viață, cu o pedeapsă maximă pentru eretici recidivanți.

„Noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată

Între argumentele folosite adesea în justificarea acțiunilor Inchiziției sunt acțiunile teologului antic Augustin de Hipona, care a avut dispute înveșunate cu „donatiștii” (o fracțiune creștină nord-africană). Acesta a încercat metoda convingerii, dar mai târziu el va recomanda utilizarea forței prin maximele sale:„compelle intrare“ și „temperata severitas”, care va deveni treptat mai severă utilizând biciuirea și în cazurile extreme pedeapsa cu moartea. Totuși Inchiziția a trecut cu vederea o precizare a lui Augustinus, și anume „Corrigi eos volumus, non necari, nec disciplinam circa eos negligi volumus, nec suppliciis quibus digni sunt exerceri”-„noi vrem ca să-i corectăm, să-i avem îndreptați și nu omorâți, noi dorim izbânda educației creștine și nu moartea lor meritată” sau afirmația lui Ioan Gură de Aur „Condamnarea la moarte a unui eretic este o greșeală ireparabilă”, această părere fiind împărtășită și de Ambrosius din Milano și Martin din Tours.

Procesele inchiziţiei s-au extins ajungând uneori să depăşească orice imaginaţie. Vânătoarea de vrăjitoare, denunţarea duşmanilor proprii drept eretici, interzicerea oricăror practici medicinale suspecte de vrăjitorie etc sunt câteva din zonele unde Inchiziţia a acţionat. În pofida atrocităţilor petrecute, cele mai multe dintre condamnarile ereticilor nu vizau decât mai rar moartea. Pedepsele constau în a lua parte la slujbe, pelerinaje, cruciade, pedepse financiare, sau legarea de stâlpul infamiei.

Inchizitia a omorat 68 de milioane de crestini intre anii 1200 si 1800 d.Cr. pentru convingerile lor legate de erorile Papilor si ereziile acestora impotriva lui Cristos

Distribuie!by Inchizitia a omorat 68 de milioane de crestini intre anii 1200 si 1800 d.Cr. pentru convingerile lor legate de erorile Papilor si ereziile acestora impotriva lui Cristos. Din nou,cei care au fost dati mortii ar fi putut trai daca renuntau la convingerile lor si il venerau pe Papa. Oamenii de stiinta Galileo, Copernic, Kepler, Gregor Mendel,Giordano Bruno au fost vicime ale inchizitiei, doar pentru ca erau crestini care se opuneau dogmelor catolice, de asemenea mii de teologi sau preoti protestanti au fost afectati sau executati prin intermediul inchizitiei, amintim aici pe Jan Hus sau Martin Luther. Inchiziţia a reprezentat […]

 . Din nou,cei care au fost dati mortii ar fi putut trai daca renuntau la convingerile lor si il venerau pe Papa.

Oamenii de stiinta Galileo, Copernic, Kepler, Gregor Mendel,Giordano Bruno au fost vicime ale inchizitiei, doar pentru ca erau crestini care se opuneau dogmelor catolice, de asemenea mii de teologi sau preoti protestanti au fost afectati sau executati prin intermediul inchizitiei, amintim aici pe Jan Hus sau Martin Luther.

Inchiziţia a reprezentat unul dintre episoadele dure ale Evului Mediu şi ale istoriei Bisericii Catolice. Iată zece lucruri despre ce a reprezentat şi modul în care a acţionat ea.

  • Inchiziţia a fost tribunalul ecleziastic care avea în sarcină reprimarea ereziei.
  • Inchiziţia medievală a apărut între secolele al XII-lea şi al XIII-lea pentru a combate răspândirea ereziei catare şi valdenze, deci a oricărei forme de heterodoxie doctrinară sau morală.
  • În timpul Evului Mediu, în tribunalul diocezei, lângă episcop stătea inchizitorul, cu puteri justiţiare precise, stabilite direct de către Pontif.
  • Sancţiunile dictate de inchizitor erau puse în practică de către puterea civilă, „braţul secular” al Bisericii.
  • În 1478, o bulă pontificală autoriza în Spania, instituirea unui Consiliu pentru combaterea ereziei.
  • Mecanisemele inchiziţiei spaniole au fost create de Isabela I de Castilia şi Ferdinand de Aragon, în 1480, constituindu-se un organism independent de coroană, care utiliza procedee secrete şi tortură justiţiară, concentrându-se asupra aşa-numiţilor marranos şi moriscos – evrei convertiţi şi musulmani din teritoriile recucerite.
  • Dacă aceste categorii, marranos şi moriscos, erau recunoscute ca fiind vinovate, persoanele erau condamnate la închisoare sau expulzare, iar bunurile lor erau confiscate.
  • Ulterior, inchiziţia spaniolă a persecutat protestanţii şi toate formele de convertire religioasă între catolici.
  • Autoritatea inchiziţiei spaniole s-a extins în timpul inchizitorilor generali Torquemada (1483-1498) şi Jimenez (1507-1517) în toate teritoriile spaniole, fiind cuprinse şi coloniile din America şi statele europene supuse Madridului.
  • Până la abolirea ei, în 1834, inchiziţia spaniolă a devenit tot mai mult un instrument de eliminare a oricărui tip de deviere politică, socială şi culturală.
  • Asemănătoare celei spaniole, inchiziţia romană, a fost instituită împotriva protestanţilor de către Papa Paul al III-lea, în 1542, fiind încredinţată lui G.P. Carafa (viitorul Paul al IV-lea).
  • Reorganizată de Sixtus al V-lea, în 1588, inchiziţia romană a devenit un important instrument al Contrareformei, eliminând protestantismul din Italia şi condamnând gândirea filosofică şi ştiinţifică.

 

Biserica Romano-Catolică nu este doar o religie ci ea este şi un guvern suveran. Acesta nu este însă un guvern obişnuit, el este un guvern care pretinde a avea autoritate asupra întregii lumi.
Papa pretinde că domneşte în locul Dumnezeului Atotputernic, cu o autoritate şi infailibilitate egale cu acelea ale Domnului Isus Cristos
. (CATECHISM OF THE CATHOLIC CHURCH, § 2034-2035, 1994.)
Nu doar în problemele spirituale dar în toate aspectele seculare, de asemenea. Papa susţine a avea autoritate asupra tuturor guvernelor pământului. În timpul ceremoniei de încoronare a Papei se folosesc aceste cuvinte:
Ia tu tiara împodobită cu tripla coroană, şi să ştii că tu eşti Tatăl prinţilor şi al regilor şi guvernator al lumii.” (ALBERTO RIVERA, FOUR HORSEMEN, Chick Publications, p. 25, 1985 (quoting AVRO MANHATTAN, VATICAN IMPERIALISM IN THE 20th CENTURY, p. 76.))

Pontiful Roman judecă întreaga omenire, însă el nu este judecat de nimeni.
Noi decretăm, impunem, precizăm şi decidem: orice făptură umană trebuie să fie supusă Pontifului Roman pentru a putea fi mântuită… Aşa s-a pronunţat Cristos… “Tu ai aşezat sub picioarele Sale toate lucrurile,” se verifică în persoana mea (a papei). Eu am autoritatea de Rege al regilor. Eu sunt în toate şi pe deasupra tuturor, la fel ca însuşi Dumnezeu, la fel şi Eu, Vicarul lui Dumnezeu sunt capabil să fac aproape toate lucrurile pe care Dumnezeu le poate face. Iată de ce, mă puteţi considera doar ca pe Dumnezeu.
” (ALBERTO RIVERA, THE GODFATHERS, Chick Publications, p. 32, 1982 (quoting The Registers of Boniface VIII, The Vatican Archives, L. Fol. 387 and THE CATHOLIC ENCYCLOPEDIA, Encyclopedia Press (1913)).)

Pe acest pământ, Noi i-am luat locul Dumnezeului Atotputernic.” (Pope Leo XIII – ALBERTO RIVERA, DOUBLE CROSS, Chick publications, p. 27, 1981 (quoting THE GREAT ENCYCLICAL LETTERS OF POPE LEO XIII, p. 304, Benziger Brothers (1903).)
Pontiful Roman deţine întîietatea asupra întregii lumi.” (The Vatican Council, Session IV, chapter III, July 18, 1870)
Puterea regilor derivă din autoritatea Pontificală.” ( Pope Innocent III – G.A. RIPLER, NEW AGE BIBLE VERSIONS, p. 134 (1993).)
Puterea temporală trebuie să fie supusă aceleia spirituale.” (Pope Boniface VII -G.A. RIPLER, NEW AGE BIBLE VERSIONS, p. 134 (1993).)

Oricine neagă că Papa are autoritate dumnezeiască asupra guvernelor de pe întregul Pământ, se află sub blestemul Bisericii Catolice.
În timpul Inchiziţiei Evului Mediu, astfel de “eretici” erau predaţi guvernelor obediente şi servile spre a fi torturaţi şi executaţi.
Inchiziţia a fost o persecuţie în masă a inamicilor, percepuţi aşa, ai Bisericii Catolice.
Pentru că este foarte uşor de arătat că doctrina Catolică este o falsă evanghelie cu un Cristos mincinos, Biserica Catolică şi-a pierdut întotdeauna aderenţi acolo unde există cu adevărat libertatea cuvântului şi libertatea religioasă.
În consecinţă, Biserica Catolică a înflorit doar când a putut controla guvernele şi s-a folosit de forţa acelor guverne pentru a distruge competiţia religioasă. Doar cu sprijinul unui guvern, Biserica Romano-Catolică a putut institui un monopol religios. Însăşi supravieţuirea Bisericii Catolice depinde de forţa unui guvern care să îi reducă la tăcere pe oponenţii săi.
Creştinii sunt principala ţintă a Bisericii Catolice.

Este vorba aşadar de o reală conspiraţie împotriva lui Dumnezeu şi a Unsului Său.
Psalmii 2:1 “Pentru ce se întărâtă nemulţumirile, şi pentru ce cugetă popoarele lucruri deşarte?” Psalmii 2:2 “Împăraţii pământului se răscoală, şi domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului şi împotriva Unsului Său, zicând:”
Psalmii 2:3 “Să le rupem legăturile şi să scăpăm de lanţurile lor!” –
Psalmii 2:4 “Cel ce stă în ceruri râde, Domnul Îşi bate joc de ei.”

Unsul Domnului este Cristos şi biserica sa. Odată ce o persoană crede în Isus atunci acea persoană este unsă cu Duhul Sfânt şi devine una cu Cristos.
2 Corinteni 1:21 “Şi Cel ce ne întăreşte împreună cu voi, în Hristos, şi care ne-a uns, este Dumnezeu.”
2 Corinteni 1:22 “El ne-a şi pecetluit, şi ne-a pus în inimă arvuna Duhului.”

Credincioşii devin acelaşi trup cu Isus. Isus a spus:
Ioan 14:20 “În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine, şi că Eu sunt în voi.”
Isus Cristos este Capul bisericii, iar aceasta este trupul Său.
Coloseni 1:18 “El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea.”
Efeseni 4:6 “Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi.”
1 Corinteni 6:19 “Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu sunteţi ai voştri?”

Toţi aceia care cred în Isus Cristos sunt membri ai bisericii sale şi sunt una cu Isus şi cu Dumnezeu Tatăl.
Efeseni 1:22 “El I-a pus totul sub picioare, şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii,”
Efeseni 1:23 “care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi.”
Efeseni 5:30 “pentru că noi suntem mădulare ale trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui.”
Romani 12:4 “Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare, şi mădularele n-au toate aceeaşi slujbă,”
Romani 12:5 “tot aşa, şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Hristos; dar, fiecare în parte, suntem mădulare unii altora.”
Efeseni 4:3 “şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii.”
Efeseni 4:4 “Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre.”

Dacă biserica lui Isus este persecutată aceasta nu înseamnă altceva decât că Isus Cristos este persecutat. Când Saul (devenit mai târziu Pavel) persecuta biserica lui Cristos, Isus l-a doborât la pământ pe Saul şi l-a întrebat:
Faptele apostolilor 9:4 “El a căzut la pământ, şi a auzit un glas, care-i zicea: “Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?””
Faptele apostolilor 9:5 “”Cine eşti Tu, Doamne?” a răspuns el. Şi Domnul a zis: “Eu sunt Isus, pe care-L prigoneşti. “Ţi-ar fi greu să arunci înapoi cu piciorul într-un ţepuş.””
Aşadar, a-i persecuta pe creştini înseamnă de fapt a-L persecuta pe însuşi Unsul Domnului.

În întreaga istorie a omenirii nu există persecutor mai mare, al bisericii lui Isus , decât Sistemul Romano Catolic. Biserica Romano-Catolică este capul conspiraţiei mondiale împotriva Domnului şi a Unsului Său.

Persecuţia creştinilor a început odată cu răstignirea lui Cristos. Romanii erau toleranţi în general cu religiile altor culturi dar numai atâta timp cât aceste religii erau recunoscute oficial de către stat. Roma avea un conciliu de preoţi însărcinaţi cu supravegherea activităţilor religioase ale Romei şi a gradului de acceptabilitate pentru orice formă de credinţă religioasă.(GERARDUS D. BOUW, GEOCENTRICITY, p. 153 (1992).)
Membrii acestui conciliu ecumenic timpuriu erau numiţi pontifi. (GERARDUS D. BOUW, GEOCENTRICITY, p. 153 (1992).)
Pontif se traduce prin constructor de poduri. Pontifii se considerau ei însişi a fi intermediari între Dumnezeu (sau dumnezei în cazul politeismului) şi om.

În jurul anului 31 D.C., Caesar Augustus s-a declarat el însuşi cap al acestui conciliu al pontifilor.
După acel moment, împăratul Romei a devenit Pontiul Suprem (Pontifex Maximus)
(RALPH E. WOODROW, BABYLON MYSTERY RELIGION, p. 72, 1966.), titlu care-l desemna pe Înaltul Preot al religiei păgîne a Romei.(COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, volume 19, p. 239 (1991).)
El era deasemenea venerat ca un zeu.(STEWART PEROWNE, ROMAN MYTHOLOGY, p. 125-26, 1969.)
Pontiful Roman nu tolera pe nimeni care aducea închinare altui zeu decât el.
În consecinţă, creştinii erau persecutaţi pentru că-L urmau pe adevăratul Dumnezeu, Isus Cristos.

Papa de la Roma este succesorul împăratului Roman. Papa poartă acelaşi titlu ca şi împăraţii romani, Supremul Pontif (Suveranul Pontif).
Papa urmăreşte de asemenea să preia atribuţiile lui Dumnezeu pe Pământ.
El susţine că fiecare om trebuie să i se supună lui(papei) pentru ca să câştige dreptul de a ajunge în Rai. Toţi acei care îndrăznesc să conteste autoritatea sa sunt blestemaţi de către papă şi persecutaţi.

Biserica Catolică i-a persecutat pe creştini cu ajutorul Inchiziţiei fiindcă creştinii refuzau să se supună Papei.
Deşi persecuţia creştinilor nu a cunoscut întrerupere încă din primul secol de după Cristos, în anul 1179 Papa Alexandru III şi Conciliul de la Lateran au îndemnat la folosirea forţei şi au instituit acordarea de stimulente pentru actele de violenţă împotriva creştinilor cum ar fi, “reducerea cu doi ani a penitenţelor” pentru acei care ucideau un “eretic”.
În anul 1231 Papa Grigore IX a instituit oficial tribunalul inchiziţiei papale (inquisitio haereticae pravitatis).
În anul 1252 Papa Innocent IV a autorizat expres folosirea torturii, care pînă la data aceea fusese instituită deja de secole, ca o practică obişnuită a Bisericii Catolice.
 (COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, volume 13, p. 38 (1991).)
Inamicii Bisericii Romano-Catolice erau numiţi “eretici”. Aceşti aşa-numiţi “eretici” erau adesea torturaţi, mutilaţi, şi arşi pe rug. (ENCYCLOPEDIA AMERICANA, volume 15, p. 193 (1998).)
Averile lor erau confiscate, condamnându-i pe urmaşii acestora la o viaţă mizerabilă. (ENCYCLOPEDIA AMERICANA, volume 15, p. 193 (1998).)

Toma de Aquino(1226-1274), un sfânt catolic scria: “Este mult mai rău să corupi credinţa(catolică) de care depinde viaţa sufletului decât în a trăi o viaţă temporală în sărăcie de bani; iată de ce, dacă falsificatorii de bani şi alţi răufăcători sunt pe drept condamnaţi la moarte, cu mult mai mult ereticii trebuie ucişi după ce au fost condamnaţi.” (COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, volume 13, p. 38 (1991).)

În timpul Inchiziţiei zeci de milioane de oameni au fost ucişi ca duşmani ai Bisericii Catolice.
Într-o singură zi (24 August 1572) între 50.000 (COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, volume 3, p. 644 (1991).) şi 100.000 (EDMOND PARIS, CONVERT OR DIE!, Chick Publications, p. 5.) de hughenoţi (protestanţi francezi) au fost masacraţi în Paris în Noaptea Sfântului Bartholomeu.
Papa Grigore XIII a primit vestea cu mare bucurie, a organizat o procesiune la Biserica St. Louis pentru a aduce mulţumiri. El a comandat baterea unei monede papale pentru comemorarea masacrului.
Moneda înfăţişează un înger cu o cruce într-o mână şi cu o sabie în cealaltă, înaintea căruia o ceată de hughenoţi, cu feţele îngrozite, încearcă să se ascundă.
Pe monedă mai era inscripţionat şi “Ugonottorum Stranges 1572″, adică masacrarea hughenoţilor 1572. (RALPH E. WOODROW, BABYLON MYSTERY RELIGION, p. 100, 1966.)
La fel cum liderii religioşi evrei au procedat cu Isus, Biserica Romană a transformat în obişnuinţă condamnarea la moarte a creştinilor de către autorităţile seculare.

În anul 1542 Papa Paul III a infiinţat un birou (oficiu) inchiziţional al Vaticanului denumit “Sfânta şi Universala Inchiziţie Romană”, cu scopul de a lupta împotriva răspîndirii Protestantismului. (CORRADO PALLRNBERG, INSIDE THE VATICAN, p. 180-81, 1960.)

În anul 1908 Papa Pius X a renunţat la cuvântul “Inchiziţie” din titulatura Oficiului(biroului) iar acesta a devenit cunoscut ca “Sfântul Oficiu”. (ENCYCLOPEDIA BRITANNICA, volume 6, p. 329, 1998.)
La data de 7 Decembrie 1965 acest oficiu(birou) a fost redenumit ca “Congregaţia pentru Doctrina Credinţei”
. (ENCYCLOPEDIA AMERICANA, volume 15, p.194 (1998).)
Această nouă titulatură sună destul de inofensiv, dar ea nu poate alunga lunga şi sângeroasa istorie a acestui Oficiu; mai mult arderile în public ale “ereticilor” au fost numite Auto-Da-Fé sau “acte de credinţă”. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, p. 261, 1994.)

Congregaţia pentru Doctrina Credinţei există încă şi astăzi în Biserica Catolică, organizând întruniri odată pe săptămână, Papa prezidându-le periodic. (COLLIER’S ENCYCLOPEDIA, volume 13, p. 40 (1991).)
Oficiul acesta încă ocupă Palatul Inchiziţiei, şi care este adiacent Vaticanului. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, p. 261, 1994.)

Cel mai recent Mare Inchizitor este fostul arhiepiscop de Munchen (Germania), cardinalul Joseph Ratzinger (actualul papă). (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, p. 261, 1994.)

Din cauza importanţei poziţiei sale, aceea de şef de dogmă foarte respectat, Ratzinger era văzut de către mulţi ca cel mai puternic cardinal în Biserica Catolică. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, p. 261, 1994.)
Nu de multă vreme Ratzinger a fost ales ca Papa Benedict XVI.

Lord Acton, un reputat istoric din secolul 19 al istoriei Romano-Catolicismului, este sursa celui mai faimos citat despre regi şi papi: “Puterea tinde să corupă, iar puterea absolută corupe în mod absolut”. 
El avea să spună mai târziu: “Papalitatea a reuşit să ucidă şi să masacreze la scala cea mai largă, mai crudă şi mai inumană. Ei, papii, nu numai că au fost criminali în masă dar ei au făcut din principiul uciderii o lege a Bisericii Creştine şi o condiţie a mântuirii. Papalitatea este diavolul pitit în spatele Crucifixului.” (JOHN W. ROBBINS, ECCLESIASTICAL MEGALOMANIA, p. 113 (1999).)

Unii ar putea crede că, Conciliul Vatican II a schimbat direcţia Bisericii Catolice, că aceasta nu mai este prostituata îmbătată de sânge şi de abominaţii, care era odată. Conciliul Vatican II este în realitate o înşelătorie mortală. La Conciliul Vatican II creştinii protestanţi, odinioară numiţi ca “eretici”, au fost numiţi acum “fraţi separaţi”.
Diabolica decepţie devine evidentă atunci când se constată că Vatican II nu a abrogat nici măcar o singură bulă papală sau vreo anatema emise împotriva Creştinilor de către Papi sau de către Conciliile Vaticanului. Mai mult decât atât, Conciliul Vatican II a reafirmat canoanele şi decretele conciliilor anterioare, inclusiv Conciliul II din Nicea, Conciliul din Florenţa şi Conciliul din Trent. (DAVE HUNT, A WOMAN RIDES THE BEAST, Harvest House Publishers, p. 89 (1994))((quoting Austin Flannery, O.P., gen. ed., Vatican II, The Conciliar and Post Conciliar Documents, rev. ed. (Costello Publishing 1988), vol. 1, p. 412).)

Numai Conciliul din Trent însumează peste 100 de anatema aruncate împotriva Creştinilor şi a convingerilor Creştine.
Creştinii se află încă sub nenumăratele blesteme ale Bisericii Romano-Catolice, şi ale “Sfântului Oficiu” care poartă asupra sa amprenta de neşters a Inchiziţiei şi care este încă operaţional. La fel cum leopardul nu poate să-şi schimbe petele sale nici Vaticanul nu poate să schimbe căile sale diavoleşti.
Ieremia 13:23 “Poate un Etiopian să-şi schimbe pielea, sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi deprinşi să faceţi răul?”

Biserica Catolică nu se va schimba niciodată. Doctrina oficială a Bisericii Catolice rămâne în continuare aceeaşi, că nu există mântuire în afara Bisericii Romano-Catolice.
În ochii Bisericii Romane creştinii protestanţi sunt destinaţi Iadului, şi cu toate acestea ei îi numesc “fraţi separaţi”.

Următorul citat este din Catehismul Bisericii Catolice, 1994, § 846.
Bazându-se pe Scriptură şi tradiţie, Conciliul învaţă că Biserica, acum doar un Pelerin pe pământ, trebuie să fie salvat: singurul Cristos este mediatorul pe calea mântuirii; el este dăruit nouă în trupul său care este Biserica. El însuşi a susţinut necesitatea credinţei şi a Botezului, şi pentru aceasta el a susţinut în acelaşi timp necesitatea unei Biserici în care oamenii să intre prin botez ca printr-o uşă.
Iată de ce nu vor putea fi salvaţi aceia care ştiind că Biserica Catolică a fost găsită necesară de către Dumnezeu prin Fiul său Cristos, cu toate acestea vor refuza să intre în ea sau să rămână în ea.
” (CATECHISM OF THE CATHOLIC CHURCH § 846 (1994))

O declaraţie oficială recentă a Vaticanului, Dominus Iesus, şi care a fost scrisă de către expertul şef în doctrină al Vaticanului, cardinalul Josef Ratzinger (acum Papa Benedict XVI), explică clar că Biserica Catolică a manifestat şiretenie atunci când la Conciliul Vatican II a declarat că Vaticanul îi consideră pe protestanţi “fraţi separaţi”.
În Dominus Iesus, Biserica Catolică declară că “comunităţile ecleziale” care nu recunosc misterul Eucharistiei, (potrivit căreia Dumnezeul Atotputernic este prezent pur şi simplu sub forma vinului şi a pîinii prin simpla invocare a sa) nu sunt cu adevărat biserici creştine.

Prin urmare există o singură Biserică a lui Cristos, şi aceasta este Biserica Catolică, guvernată de către Succesorul lui Petru şi de către Episcopi în comuniune cu el (succesorul lui Petru, papa). Bisericile care nu coexistă în perfectă comuniune cu Biserica Catolică dar rămân legate de ea prin cea mai apropiata obligaţie, care este primită prin succesiune apostolică şi printr-o Euharistie validă, rămân nişte biserici particulare adevărate… Pe de altă parte, comunităţile ecleziastice care nu au păstrat legalitatea episcopatului şi nici substanţa reală şi integrală din misterul euharistic, nu sunt Biserici în sensul real al cuvântului.” (DECLARAŢIA “DOMINUS IESUS” ASUPRA UNICITĂŢII ŞI UNIVERSALITĂŢII MÂNTUITOARE A LUI ISUS CRISTOS ŞI A BISERICII, Roma, din partea Oficiului Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, August 6, 2000).

Acei care vor susţine că “Dominus Iesus” este doar o afirmaţie a unui cardinal al Romei, ar trebui să citească din declaraţia de ratificare.
Presupusul papă infailibil conştient de autoritatea sa apostolică a confirmat declaraţia Dominus Iesus:
Suveranul Pontif Ioan Paul II, la Audienţa din Iunie 16, 2000, a garantat subsemnatului Cardinal Prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, cu deplină cunoştinţă şi prin autoritatea sa apostolică, ratificarea şi confirmarea acestei Declaraţii, adoptate în Sesiune Plenară şi a ordonat publicarea acesteia.

11.gif111.gif11

 

“Biserica avea mare încredere în pedeapsa corporală ca remediu pentru revolta spirituală”. (W. Woods, “A History of the Devil”).

Unii dintre cei mai faimoşi eretici vizaţi de Inchiziţie erau catharii, de orientare gnostică şi dualistă, ducând la extrem opoziţia dintre bine şi rău. Ei considerau că toată lumea vizibilă este opera diavolului, considerând chiar naşterea şi viaţa rele. Lumea materială este o temniţă în care sunt aruncate sufletele (reîncarnate de mai multe ori) care aparţin lui Dumnezeu, care se pot mântui printr-un ascetism radical. Punctul de atracţie principal al credinţei îl constituie absenţa credinţei într-un infern după moarte. În ciuda practicilor extreme precum înfometarea, catharii se situau pe un dublu nivel de moralitate: o morală strictă pentru Perfecţi şi una mai laxă pentru Auditorii.

Catharii nu erau foarte numeroşi, în jur de 5-10% din populaţia din Languedoc, dar pentru că se ocupau cu precădere de comerţ şi cămătărie erau foarte bogaţi şi influenţi, în ciuda jurământului de sărăcie. Nu atât diferenţele doctinare îi supărau pe catolici, cât puterea sectei. I-am fi găsit răspândiţi prin sudul Spaniei, Italiei, pe valea Rhonului, prin Alpi, Germania de sud, Flandra şi chiar Anglia, Bulgaria sau Bosnia. Printre fundamentele credinţei catharilor, cunoscuţi şi sub numele de albigenzi, se află munca, asimilată unei adevărate rugăciuni. Catharismul a avut succes pentru că Biserica Catolică se opunea dezvoltării capitalismului, în sensul de relaţii economice deschise, condamnând cămătăria şi împrumuturile. Mai mult, catharii nu erau foarte dornici să plătească atâtea taxe Bisericii, o structură închisă şi lipsită de simţul realităţilor cotidiene.

Perfecţii cathari, cel puţin în teorie, se erijau în imitatori absoluţi ai lui Iisus şi ai moralei eseniene. Refuzau să depună jurăminte pentru a nu-l aduce pe Dumnezeu în chestiunile materiale, condamnau orice formă de avere, predicau atenţia faţă de săraci. Un sentiment de protest similar regăsim şi în sânul Bisericii Catolice, născându-se ordine monastice precum cistercienii, dominicanii, franciscanii, dar acestea păstrau totuşi legăturile cu catolicismul şi îi împărtăşeau multe dintre politici.

Încă din secolul al XI-lea, împărăteasa Theodora a II-a condamnă la moarte un mare număr de paulicieni, eretici tot dualişti, care fac o distincţie între Dumnezeul creator al cerului şi pământului şi Dumnezeul creator al sufletelor şi resping Vechiul Testament, pretinzând că nu a existat o întrupare a lui Iisus care ar fi doar un inger. În 1118 Alexios Comnenul tratează bogomilismul, paulicianismul combinat cu tendiţele reformatoare ale Bisericii slave, cu aceeaşi severitate. Probabil persecuţiile acestea au cauzat oarecum exodul ereziilor în Occident.

În 1022, regele Robert al II-lea cel Pios al Franţei, temându-se pentru siguranţa regatului şi al sufletelor din el, ordonă arderea pe rug a 13 cetăţeni de vază la Orleans, câştigând simpatia mulţimii. 10 dintre ei se declară fideli principiilor cathare şi sunt etichetaţi drept maniheişti. Maniheismul, una dintre cele mai importante religii din Orientul Mijlociu, apărut în secolul al III-lea, a avut o influenţă definitorie asupra multor erezii medievale. Cel mai important principiu maniheist este cel al dualității. Mani propovăduia că încă de la începuturile creației, au coexistat două naturi opuse – întunericul și lumina. Pacea și liniștea erau apanajul luminii, pe când în întuneric existau constante frământări. Universul este rezultatul temporar al unui atac al întunericului asupra luminii, din mixtura cărora a luat naștere Spiritul Viu, o emanație alcătuită din lumină și întuneric. Maniheismul a făcut eforturi însemnate pentru a include în sfera proprie, principiile tuturor religiilor cunoscute în epocă. Un element cheie îl reprezintă non-omnipotența puterii lui Dumnezeu, negarea perfecțiunii infinite a divinității, acesta având o natură duală, compusă din două părți egale dar opuse (Bine-Rău).

Crestini impotriva crestinilor

Persecuţiile împotriva ereticilor difereau cumva de vânătorile de vrăjitoare (interogare, tortură, pedepsire). Lucrurile trebuie nuanţate, pentru că nu întotdeauna era vorba de represiuni sistematice şi raţiunile erau şi religioase, şi politico-economice. În 1045, episcopul de Chalons, Roger, observă că secta se răspândeşte în dioceza sa şi îi cere sfatul lui Wazo, episcopul de Liege. Wazo îl îndeamnă să nu aplice forţa pentru că este contrar principiilor creştine. Un caz opus este acela din iarna lui 1051, când câţiva eretici îşi găsesc sfârşitul la spânzurătoare pentru că împăratul Henric al II-lea doreşte să prevină rebeliunile din Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germană datorate şi propagării ‘leprei eretice’.

În 1076 un cathar este condamnat la ardere pe rug de către episcopul de Cambrai. Altora li se dă posibilitatea alternativei convertirii la catolicism. Majoritatea preferă să moară. Astfel de cazuri singulare puteau rezulta în revolte populare. De exemplu, în 1114, episcopul de Soissons arestează o multime de eretici, dar în vreme ce solicită sfatul unui sinod adunat la Beauvais, un grup de creştini dau năvală în temniţă, îi iau pe acuzaţi şi îi ard ei înşişi. În 1144 o altă mulţime creştină furioasă atacă pe catharii întemniţaţi la Liege, pe care episcopul spera să-I convertească. Acesta reuşeşte cu greu să-I salveze pe câţiva din mâinile plebei. Ceva similar se petrece şi la Köln, unde arhiepiscopul încearcă să-I aducă înapoi în Biserică şi creştinii furibunzi îi asaltează ei înşişi pe cathari. Mulţi reprezentanţi ai Bisericii se opuneau de altfel pedepsei cu moartea. Peter Canter susţinea că un om poate fi considerat eretic după a treia negare a credintei sale, după care acesta nu trebuie omorât, ci cel mult aruncat în temniţă. Bernard de Clairvaux spunea şi el că aceştia trebuie convinşi prin persuasiune, nu prin violenţă. Pentru apologeţii legilor ecleziastice nu Biserica este responsabilă pentru acţiunile împotriva sectanţilor, ci autorităţile civile. Unele rapoarte ne arată că pedepsele Bisericii nu erau într-adevăr atât de dure, altele în schimb dovedesc contrariul.

Oricum, din secolul al XII-lea creşte teama autorităţilor bisericeşti deoarece catharismul se răspândeşte în cote alarmante, ameninţând poziţia de putere a acestora. Credinţa că ereziile se combat cel mai bine tăindu-le din rădăcini prinde contur. În 1183 are loc o campanie vastă de masacrare condusă de ducele Filip de Flandra şi arhiepiscopul de Reims, care au condamnat în egală măsură oameni de rând, nobili, clerici, cavaleri, ţărani, femei, confiscând numeroase proprietăţi. Între 1183 şi 1206 episcopul Hugo de Auxerre se poartă similar cu neo-maniheiştii. Şi regele Filip August al Franţei execută cathari la Troyes în 1200 şi la Nevers în 1201, trei ani mai târziu mai mulţi la Paris. Raymond de Toulouse dă şi o lege prin care formalizează arderea ereticilor. În 1197, Petru Catolicul, rege al Aragonului, dă un edict prin care schismaticii sunt expulzaţi din regat sub ameninţarea cu moartea.

Legislaţia ecleziastică ocoleşte pedepsele capitale, dar prevederile sunt dure şi aici. Alexandru al III-lea cere la Conciliul de la Lateran din 1179 ca liderii seculari să le confişte proprietăţile şi să-I arunce în închisoare pe cei care tulbură ordinea publică. În 1148 un acord între Frederic Barbarossa şi papa Lucius al III-lea stipulează investigarea fiecărei comunităţi, depistarea schismaticilor şi aducerea lor la curtea episcopală în vederea excomunicării şi predării autorităţilor civile. Pedepsele includeau exilul, exproprierea, arderea casei inculpatului, excluderea sa din comunitate, dar rareori moartea.

Iniţial de investigarea ereziilor se ocupau episcopii. Alarmaţi de răspândirea rapidă a catharismului şi a influenţei albigenzilor, papii emit instrucţiuni tot mai stringente la adresa lor. Albigenzii erau o ramură mai radicală a catharilor, condamnau înavuțirea și averile, iar teologic negau patimile lui Isus Cristos, cele șapte sacramente creștine, crucea, Judecata de Apoi, Infernul, Purgatoriul și Paradisul, fiind și iconoclaști consecvenți. Refuzau cea mai mare parte a scrierilor Vechiului Testament. Biserica Catolică o identificau cu femeia stacojie care apare în Apocalipsa Sf. Ioan. Drept urmare, în 1209 papa Inocenţiu al III-lea işi pierde cumpătul şi începe să predice necesitatea unei cruciade împotriva albigenzilor. Ca şi în cazul cruciadelor anti-musulmane papa oferea indulgenţe participanţilor şi ameninţa conducătorii seculari cu excomunicarea dacă refuzau să-şi purifice teritoriile de erezii, dar şi cu pierderea vasalilor ale căror pământuri treceau în mâinile Bisericii. Instrucţiunile au fost confirmate la conciliul de la Lateran din 1215, la care participă 71 de arhiepiscopi şi 400 de episcopi. 20.000 de mii de creştini se arată nerăbdători să –şi salveze sufletele şi să se îmbogăţească în urma unor crime legalizate şi justificate  moral.Era pentru prima dată când un papă sancţiona un război sfânt împotriva altor creştini.

Catharii deveniseră ţinta oricăror abominaţii. În 1211 castelul din Caberet e distrus şi toţi ocupanţii sunt ucişi. Când capitulează Marmaude sunt măcelăriţi 5000 de bărbaţi, femei şi copii. Secta apostolicilor, care reveniseră la obiceiuri simple eseniene dispare şi ea. Fondatorul, Gerhardt Sagarellus din Parma, e ars de viu în 1300. Succesorul său Dulcino de Navarra moare sfâşiat. În primele trei decenii ale secolului al XIII-lea inchiziţia papală nu există ca instituţie, dare există inchiziţia ca formă a procesului penal. Erezia era o crimă noţională, definită de autorităţile ecleziastice ca trădare a lui Dumnezeu, deci trebuia abordată aşa cum autorităţile laice o făceau cu trădătorii. Acuzaţiile împotriva cărora era greu să te aperi aduceau profituri considerabile Bisericii, care se înstăpânea asupra proprietăţilor inculpaţilor. Rescriptul lombard din 1224 este prima lege care formalizează arderea pe rug ca pedeapsă pentru erezie, folosită însă şi anterior dar nu ca practică-standard. Se instituţionalizează astfel şi inchiziţia ca sistem de persecuţie şi interpretare a legii.

Despre cruciada împotriva albigenzilor citiţi aici:http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cruciada-impotriva-a…

Recomandări:

Roach, A., The Devil’s World: Heresy and Society 1100–1320, Harlow, 2005;

Lambert, M., The Cathars, Oxford, 1998;

Madaule, J., The Albigensian Crusade: A Historical Essay, New York, 1967;

Barber, M., The Cathars: Dualist heretics in Languedoc in the High Middle Ages. The Medieval world. Harlow, 2000.

 

 

1.http://avertizari.blogspot.ro/2010/05/inchizitia.html

2.www.descopera.ro

3.www.historia.ro

 

Nici Stalin cu Hitler nu a fost atât de diabolici: statul îi aruncă pe creștini înapoi în catacombe!

Distribuie!by Danemarca a adoptat o lege care obligă bisericile (nu doar pe cea luterană, majoritară) să oficieze căsătoriile între cuplurile homosexuale. Potrivit legii, preoții au dreptul de a refuza să oficieze ceremonia, însă episcopii sunt obligați să găsească înlocuitori. Promotorul actului normativ, Ministrul Cultelor, Manu Sareen, este un agnostic declarat (sic!). „E foarte important să le oferim tuturor membrilor bisericii posibilitatea de a se căsători”, a declarat Saaren. Ne aflăm în plin teatru absurd: un ministru al Cultelor ateu moare de grija „membrilor bisericii”, ca nu cumva să fie discriminați. Preoții au, chipurile, libertatea de conștiință de a refuza oficierea, […]

Danemarca a adoptat o lege care obligă bisericile (nu doar pe cea luterană, majoritară) să oficieze căsătoriile între cuplurile homosexuale. Potrivit legii, preoții au dreptul de a refuza să oficieze ceremonia, însă episcopii sunt obligați să găsească înlocuitori.

Promotorul actului normativ, Ministrul Cultelor, Manu Sareen, este un agnostic declarat (sic!). „E foarte important să le oferim tuturor membrilor bisericii posibilitatea de a se căsători”, a declarat Saaren.

Ne aflăm în plin teatru absurd: un ministru al Cultelor ateu moare de grija „membrilor bisericii”, ca nu cumva să fie discriminați. Preoții au, chipurile, libertatea de conștiință de a refuza oficierea, dar episcopul locului nu are dreptul la aceeași libertate și trebuie să scoată, de unde știe, alți preoți de schimb, cu mai puține remușcări.

Dincolo de hazul aparențelor, situația este de o gravitate colosală. Ne aflăm în prezența celui mai tăios și frontal atac de la răstignirea lui Hristos încoace: statul constrânge Biserica să calce în picioare Creștinismul!

Creștinismul și Biserica sa acceptă EXISTENȚA Păcatului, are toată dragostea și înțelegerea pentru păcătoși, sperând la îndreptarea lor, dar are o limită: nu poate BINECUVÂNTA Păcatul.

Legea daneză e de o perversitate diabolică: dacă Biserica nu se supune, se plasează în afara legii. Ajunge practic în situația de dinainte de edictul de la Mediolanum al lui Constantin din 313 și e obligată să reintre în ilegalitate. Să se întoarcă în catacombe. Dacă, însă, Biserica se supune, atunci ea se plasează în afara lui Hristos. Adică în afara Ei Înseși. Ceea ce ar însemna propria negare. Propria anihilare.

Nici măcar lui Stalin nu i-a trecut prin cap o asemenea monstruozitate. El, sărmanul, a demolat biserici, a ucis, torturat, închis, deportat persecutat preoți și credincioși. Însă nu a obligat Biserica să se pervertească.

Doar în beznele temnițelor comuniste românești s-a mai petrecut ceva oarecum asemănător: sinistrele ritualuri sataniste, în care bieții deținuți erau obligați să joace vreo scenă „biblică”, în care cel ce o întruchipa pe Fecioara Maria era violat, ca să se demonstreze că nu există Naștere fără Prihană, sau erau „împărtășiți” din tineta cu fecale. Dar și aceea era doar o maimuțăreală, o schimonosire a rânduielilor bisericești. Afară, la lumină, în bisericile rămase în picioare, se oficia Sfânta Liturghie și toate cele șapte taine, fără nici o cirtă de abatere de la dogma creștină.

 

A devenit un truism ca promotorii neo-marxismului care a năpădit Occidentul să-i numească pe creștini homofobi. Să-i acuze de intoleranță, discriminare, fundamentalism, extremism, fascism – în fine tot fondul principal de cuvinte al corectitudinii politice – pentru că nu acceptă Diversitatea, în toată splendoarea și umanismul ei.

Iată că noua lege daneză oferă cea mai limpede dovadă despre cine sunt Agresorii și cine Victimele. Uluitoarea, neverosimila recrudescență a Stângii în Occident nu vizează binele particular al nici unei comunități: nu moare nici de grija pederaștilor, nici a pedofililor, nici a feministelor nici a altor presupuși discriminați, care vor, chipurile, să se emancipeze. La urma urmei, căsătoria unor homosexuali în biserică are tot atâta valabilitate în fața lui Dumnezeu, câtă ar avea dacă s-ar face într-o hală de pește.

Noua Stângă urmărește de fapt însăși anihilarea Creștinismului, izbind acum, cu toată forța coercitivă a statului, în Instituția sa fundamentală.

http://www.evz.ro/nici-stalin-nu-a-fost-atat-de-diabolic-statul-ii-arunca-pe-crestini-inapoi-in-catacombe.html

INTERVIU CU JOHN BALIZOU, PASTOR IN REPUBLICA CENTRAFRICANA – SUNTEM AMENINTATI DE MUSULMANI REBELI, GANDUL LOR ESTE SA DISTRUGA TOT CE ESTE CRESTINISMUL

Interviu cu John Balizou, pastor in Republica Centrafricana: „Astazi e din ce in ce mai rau, dupa cum spune Biblia, suntem amenintati de musulmani rebeli care noi credem ca fac parte din Al Qaida, Al Shabab…si Boko Haram. Gandul lor este sa distruga tot ce este crestinismul. De scoli nu vor sa auda, si sate crestine intregi le dau foc… Oamenii au fugit si traiesc in padure. ”

Republica Centrafricana – 26 Aprilie 2018

Interviu cu John Balizou, pastor in Republica Centrafricana.

Open Doors – În 2017 au fost omorâți peste 3000 de creștini, iar peste 2000 au fost închiși, în jur de 800 de locașe de cult au fost distruse sau vandalizate

Organizația „Open Doors”, cu sprijinul unor parlamentari din Marea Britanie, Olanda, România, Irlanda, Cehia, Republica Moldova, a prezentat ieri în cadrul unui eveniment susținut în contextul sesiunii de primăvară a APCE raportul anual privind situația legată de persecuția creștinilor în lume.

Cifrele sunt alarmante. Pe parcursul anului 2017 au fost omorâți peste 3000 de creștini, iar peste 2000 au fost închiși, în jur de 800 de locașe de cult au fost distruse sau vandalizate.

Toți parlamentarii prezenți am decis să formăm în cadrul APCE o rețea pentru protecția libertății religioase și să întreprindem tot ce ne stă în putință ca să-i apăram pe toți cei care suferă azi pentru credința în Isus Cristos.

 

Teroarea comunistă, între stalinizare şi destalinizare 

 

O carte-document despre teroare, lagăre şi supravieţuire, volumul „Stalinizare şi destalinizare”, coordonat de Cosmin Budeancă şi Florentin Olteanu, publicat la Editura Polirom, aduce în prim-plan şi analizează efectele proceselor de stalinizare şi destalinizare la nivel instituţional, social, religios şi cultural atât în România, cât şi în alte state din estul Europei. „Stalinizare şi destalinizare. Evoluţii instituţionale şi impact social”, un volum publicat cu sprijinul Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc şi al Memorialului Rezistenţei Anticomuniste „Ţara Făgăraşului”, îşi propune, pe baza documentelor de arhivă şi a numeroase interviuri, să realizeze o imagine de ansamblu asupra epocii, evidenţiind cele mai importante forme pe care le-au luat în fostele ţări-satelit influenţele nefaste exercitate de măsurile represive promovate de Iosif Vissarionovici Stalin. Sunt prezentate evoluţiile politice ale marilor partide româneşti, relaţiile diplomatice dintre România şi Uniunea Sovietică, instituţiile de cenzură, impactul stalinizării asupra justiţiei, dar şi situaţia colectivizării, a unor comunităţi etnice sau persecuţia religioasă din România, RSS Moldovenească şi Ungaria. Cîteva portrete ale unor personalităţi de marcă ale vremii, precum Lucreţiu Pătrăşcanu, George Călinescu, Ioan Hudiţă, preoţii Ioan Crişan şi Florian Raţiu sau comandorul (r) Constantin Pogonat, întregesc perspectiva istorică oferită cititorilor. Vă oferim în avanpremieră un fragment din volum. FRAGMENT Aspecte ale stalinizării României. Studiu de caz: regimul lui Ivan Odoviciuc în Maramureş (20 ianuarie – 9 aprilie 1945) Lector univ. dr. Ilie GHERHEŞ* Reintegrarea Maramureşului în hotarele sfinte ale României avea să se întâmple după al Doilea Război Mondial, nu după scenariul şantajist al sovieticilor conceput pentru tot nord-vestul Transilvaniei, ci chiar cu o lună mai târziu, adică la 9 aprilie 1945. Acest artificiu istoric a fost posibil din cauza excesului de zel al unor ucraineni secesionişti locali care au fost stimulaţi şi orchestraţi în marele proiect al unirii Ucrainei Subcarpatice cu Ucraina Sovietică şi, prin aceasta, cu marea Uniune Sovietică. Arhitecţii acestui plan diabolic îşi justificau graba atât prin scurtarea duratei de aşteptare a comuniştilor alogeni din România de a intra mai repede în comunism, cât şi prin avantajul strategico-militar sovietic de a avea o linie ferată, cu ecartament larg, direct spre inima Europei şi care să treacă printr-un teritoriu controlat exclusiv de sovietici. În teren însă tabloul sociomilitar al toamnei anului 1944 era conturat în lumini şi umbre, străbătut de puternici factori energizaţi etno-politici, în care rolul hotărâtor îl deţinea conducerea Armatei Roşii din oraşul reşedinţă de judeţ Sighet, precum şi de înviorarea factorilor politici aliniaţi sub diverse sigle cu vizibilitate naţională, inclusiv cea comunistă. În toamna anului 1944, subunităţi ale Armatei Roşii îşi urmau cursul strategic către Berlin, atingând graniţele sud-estice ale judeţului Maramureş. Din această direcţie, mai precis dinspre Bucovina şi Bistriţa, începând cu ziua de 16 octombrie 1944, aceste efective au început să se reverse peste munţi, începând cu localităţile Borşa şi Moisei, adoptând două trasee de înaintare, de-a lungul celor două văi principale – Iza şi Vişeu –, înspre Sighet, capitala de judeţ. Peste tot pe unde au trecut doar militari ruşi, aceştia au fost primiţi ca trupe eliberatoare, iar în unele localităţi li s-au organizat festivităţi impresionante de primire. […]. În Sighetu Marmaţiei, Armata Roşie a intrat la 18 octombrie 1944, fiind primită în aplauzele mulţimii cu mult entuziasm şi cu tot atâta bucurie, atât de către locuitorii români – care se bucurau că au scăpat de cumplitul regim horthysto-fascist –, cât şi de către unguri, care se „vedeau” oarecum ocrotiţi de noul ocupant, în faţa românilor, care ar fi fost capabili de eventuale „acte de retorsiune”. Impresionat de primirea de care a avut parte, colonelul Ghiomin, comandantul trupelor sovietice din Maramureş, a cerut instrucţiuni de la Moscova în aceeaşi zi, pe care le-a şi primit după-masă, şi declara „Maramureşul ca aparţinând României”. În consecinţă, comandantul sovietic procedează la predarea conducerii judeţului „în mânele românilor”. De îndată se dă semnalul de adunare şi de alarmă printre toţi fruntaşii oraşului şi judeţului, indiferent de etnie, şi se constituie Sfatul Naţional Român, după modelul celui din 1918. Noul organism s-a coagulat după cum a fost gândit încă din închisoare, imediat după noaptea de 23/24 august 1944, când toţi fruntaşii românilor maramureşeni au fost arestaţi şi închişi de autorităţile horthyste, ca urmare a „trădării” Bucureştiului. Uimitor de repede, în întregul judeţ s-a instaurat administraţia românească, începând cu oraşul reşedinţă de judeţ Sighet, procedându-se imediat la „românizarea vieţii publice”. La nivelul Prefecturii Maramureş, ca autoritate supremă de la care porneau toate acţiunile administrative, Sfatul Naţional Român şi-a desemnat un comitet legal format din 20 de membri. Manifestând o totală deschidere, cu adevărat democratică, şi încercând să instaureze un climat de încredere într-un teritoriu marcat de suficiente momente de tensiuni interetnice, dar şi de mult mai multe dovezi de convieţuire amiabilă, s-a intenţionat apoi realizarea unei colaborări între toate forţele politice din Maramureş. […] În perioada care a urmat imediat „eliberării”, prin Sighet s-au perindat 12 comandanţi militari sovietici, iar pe 15 decembrie 1944 soseşte de la Bucureşti maiorul Emil Zaharcenko, împuternicitul Comisiei Interaliate de Control, care urmărea şi superviza aplicarea armistiţiului dintre România şi URSS, încheiat la Moscova în 12 septembrie 1944. La îndeplinirea acestei misiuni, ofiţerul superior sovietic a conlucrat cu prefectul judeţului, cu primarul Sighetului, precum şi cu noile organisme administrative. În paralel, în tot acest răstimp, în Maramureşul din dreapta Tisei lua amploare o efervescentă activitate politică, parte a unei acţiuni de alipire a Ucrainei Subcarpatice la Ucraina Sovietică. În acest sens, la 22 noiembrie 1944, la Munkaci (Muncacevo) s-a ţinut o mare adunare populară care a şi hotărât înfăptuirea acestui deziderat prosovietic. Acţiunea urma să aibă influenţă directă şi să cuprindă şi teritoriul din stânga Tisei, unde îşi vor face imediat apariţia promotorii unirii întregului Maramureş la Ucraina. Această propagandă s-a făcut la început mascat, sub diferite forme, pentru ca apoi să se manifeste deschis, antrenând „elementele cooperante din zonă”, care au şi fost recrutate în acest sens de către agenţi ai poliţiei secrete ucrainene. […] Emisarii ucraineni expediaţi la Sighet luau mai întâi contact cu autorităţile sovietice din oraş, cu ucrainenii veniţi de peste graniţă, precum şi cu unii naţionalişti ucraineni locali, care au îmbrăţişat cauza unionistă: Ivan Odoviciuc, Nicolae Lazarciuc, surorile Benkö, Alexandru Saldaciuc ş.a. În aplicarea acestui scenariu elaborat la Kiev şi susţinut de Moscova s-a încercat şi implicarea unor reprezentanţi locali ai românilor, mai ales dintre cei cu carnet de membru al Partidului Comunist din România, pentru ca proiectul, aventura secesionistă, să poată dobândi o anumită credibilitate sau chiar mai mulţi sorţi de izbândă…

Copyright „Stalinizare şi destalinizare”, volum coordonat de Cosmin Budeancă şi Florentin Olteanu, Editura Polirom

Iosif Ton-Despre minuni și vindecări prin credință

Minunile în general și vindecările miraculoase în special aprind mereu spiritele. Noi nu vom intra în luptă cu nimeni pe aceste teme, ci ne limităm la a ne expune propria credință.

Să începem cu puțină istorie. În anul 1748, filosoful scoțian David Hume a publicat un tratat despre gândirea umană. Capitolul 10 se întitula ”Despre minuni”. Mai târziu l-a publicat ca o carte de sine stătătoare și cartea aceasta a avut un impact extraordinar asupra gândirii din acea vreme.

Teza fundamentală a lui David Hume era că lumea funcționează pe bază de legi fixe, care nu pot fi încălcate de nimeni. Minunile ar fi o încălcare a acestor legi, lucru imposibil. Dar, spune Hume mai departe, fapt este că nimeni în zilele noastre nu poate spune că ar fi văzut întâmplându-se vreo minune, pentru simplul motiv că minuni nu se întâmplă.

Fiindcă descoperirea legilor pe baza cărora funcționează lumea era un lucru de dată recentă și fiindcă aceste legi erau parte esențială a gândirii ”științifice”, lumea cultivată nu mai îndrăznea să contrazică ce a decretat David Hume.

Curentul acesta s-a răspândit și în lumea teologică și, drept urmare, un număr de teologi de seamă, în special din Germania, au început să afirme în școlile lor teologice că dacă minuni nu se întâmplă astăzi, cu siguranță nu s-au întâmplat niciodată și deci nu s-au întâmplat nici în vremurile biblice. Ei au emis teoria că minunile relatate în Biblie s-au format prin îndelungată transmisie orală înainte de a fi fost așternute în scris. Așa a apărut ceea ce se numește teologia liberală care nega minunile și profețiile scrise în Biblie.

Impactul teologiei liberale asupra studenților, apoi a pastorilor și a bisericilor a fost enorm. Friedrich Nietzche, fiu de pastor și el însuși student la teologie, care și-a pierdut credința în urma audierii profesorilor liberali, este poate cel mai șocant exemplu al impactului profesorilor care negau miraculosul din Biblie.

Mai târziu, în special în secolul al XX-lea, a apărut teologia evanghelică de nivel academic egal cu al teologiei liberale. Un mare număr de teologi evanghelici au început să argumenteze că se poate dovedi că relatările din Biblie au fost scrise deautori contemporani cu evenimentele relatate și, deci, cărțile scrise de ei  suntvrednice de crezare și că, prin urmare, minunile din Biblie s-au întâmplat exact așa cum sunt relatate. Dar mulți dintre ei, pentru a arăta că și ei sunt ”științifici” afirmăcă minunile au încetat să mai aibă loc de îndată ce s-a încheiat scrierea Noului Testament. Prin urmare, afirmă ei, minuni s-au întâmplat în timpurile biblice, dar nu se mai întâmplă în vremea noastră. Acești teologi se numesc ”cesaționiști”, de la cuvântul englez ”to cessate”, adică ”a înceta”.

Există și a treia categorie de teologi și predicatori, care susțin că darurile miraculoase date de Duhul Sfânt nu au încetat, ci sunt date și astăzi, și deci minuni și în special vindecări miraculoase se întâmplă și astăzi. În această categorie mă încadrez și eu.

Cineva a scris recent că vindecările prin credință sunt ”excepții de la normal” și ”rarități prin excelență”. El a mai scris că minunile se întâmplă ”nenormal”, ”din când în când” și că ele sunt ”imposibil de anticipat sau de provocat prin ceea ce am putea face noi”.

Ceea ce m-a surprins cel mai mult a fost afirmația acestui autor despre relația dintre credință și minuni. După părerea lui, credința nu are nimic de a face cu minunile și, de fapt, ”este cu atât mai mare cu cât minunile sunt mai rare și mai…excepționale”.

Contrar acestor afirmații, în Biblie se face o legătură foarte strânsă între minuni și credință. Astfel, Petru spune despre Domnul Isus că ”a fost adeverit înaintea voastră prin minunile, semnele și lucrările pline de putere pe care le-a făcut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru” (Faptele ap. 2:22). Prin urmare, unul dintre rolurile minunilor, semnelor și lucrărilor pline de putere a fost să genereze credință.

Domnul Isus Însuși s-a folosit de minunile pe care le făcea ca de un argument care să genereze credință: ”Credeți măcar lucrările acestea, ca să ajungeți să cunoașteți și să știți că Tatăl este în Mine și Eu sunt în Tatăl ” (Ioan 10:38).

Dar, să ne uităm puțin la apostolul Pavel. Unii evanghelici subliniază doar faptul că pe unii dintre colegii lui de misiune Pavel nu i-a vindecat, că lui Timotei i-arecomandat să-și trateze desele lui îmbolnăviri de stomac prin remedii medicale, și că el însuși ar fi avut probleme medicale care n-au fost vindecate prin rugăciune. Ei vor să ne convingă că Pavel însuși n-ar fi pus nici o bază pe vindecările prin credință. Să vedem însă care a fost situația reală.

Începem prin mărturia din Faptele apostolilor 14, unde citim cum Pevel l-a vindecat în Listra pe un olog din naștere, o minune care i-a făcut pe localnici să-l considere ”zeu”. Și să ne uităm la ce s-a întâmplat în orașul Efes: ”Și Dumnezeu făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel; până acolo încât peste cei bolnavi se puneau basmale sau șorțuri care fuseseră atinse de trupul lui și-i lăsau bolile și ieșeau afară din ei duhurile rele” (Faptele ap.19:11-12).

Pavel însuși le amintește corintenilor că ”învățătura și propovăduirea mea nu stătea în vorbirile înduplecătoare ale înțelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul și de putere, pentru ca credința voastră să fie întemeiată nu pe înțelepciunea oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2:4-5). Și apoi accentuiază și mai puternic: ”Căci împărăția lui Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere” (4:20). Dar iată și mai clar cum vede Pavel rolul enorm pe care l-au jucat semnele și minunile și manifestările cu putere ale Duhului Sfânt în misiunea lui: ”Căci n-aș îndrăzni să amintesc nici un lucru pe care să nu-l fi făcut Cristos prin mine ca să aducă națiunile la ascultarea de El: fie prin cuvântul meu, fie prin faptele mele, fie prin puterea semnelor și a minunilor, fie prin puterea Duhului Sfânt” (Romani 15:18-19).

Este clar, deci, că Pavel însuși a apreciat enorm rolul minunilor și vindecărilor, dar observăm deasemenea că nu peste tot și în toate cazurile a avut o reușită, ci uneori a recurs la recomandări medicale și a acceptat și faptul inevitabil că trupurile noastre actuale nu sunt încă transformate, sau ”răscumpărate” (Romani 8:19-23), prin urmare încă sunt supuse bolilor și morții.

Cu aceasta venim la situația de astăzi. În ultimii 50 de ani, lucrările de vindecări prin credință s-au înmulțit enorm. Aș putea să indic zeci de cărți care mărturisesc despre lucrul acesta. Este suficient să vă semnalez că un profesor de teologie de la Asbury Seminary, din Kentucky, Statele Unite, a publicat recent două volumemasive (totalizând peste o mie de pagini!) în care documentează ceea ce el spune că sunt milioane de vindecări prin credință care au avut loc în ultimele decenii. Două capitole sunt umplute cu cazuri de vindecări autentificate științific de medici. Numele teologului este Craig Keener, și cartea lui, publicată în 2011, la editura Baker Academic, se întitulează simplu ”Miracles”. Keener pleacă de la afirmația lui David Hume că nimeni n-a văzut minuni întâmplându-se în vremea lui, și ne arată că argumentul acesta a fost naiv și acum 250 de ani și e naiv și astăzi. Sub ochii noștri se întâmplă pe tot globul minuni nemaipomenite, care sunt autentificate științific.

Semnalez și faptul că vindecările au ajuns să fie predate ca un curs la seminarii și universități creștine. Ba chiar, cineva finalizează acum o teză de doctorat cu subiectul vindecărilor prin credință.

Dar trebuie să subliniem un fapt de cea mai mare importanță. Toți oamenii lui Dumnezeu folosiți de Duhul Sfânt pentru ca El să-Și demonstreze și astăzi realitatea și puterea, vorbind despre experiențele lor, arată și faptul că nu toți cei pentru care se roagă și peste care își pun mâinile se vindecă. Faptul acesta este în concordanță cu experiența lui Pavel, care făcea vindecări extraordinare, dar nu le putea face automat, la toată lumea.

De ce-i așa? Nimeni nu poate explica acest fenomen. Am auzit pe un om al lui Dumnezeu, prin care se fac minuni cu totul ieșite din comun, mărturisind că durerea lui cea mai mare este pentru cei care nu se vindecă și că el și-a făcut o regulă să nu dea vina pe cei bolnavi că din cauza lor înșiși nu s-au vindecat, să nu se blameze nici pe sine pentru eșecuri și să nu arunce nicăieri în altă parte această vină, ci să lase problema aceasta în grija Domnului.

Încă un lucru important. Toți oamenii lui Dumnezeu folosiți de El în vindecări spun astăzi că și medicii sunt instrumente ale lui Dumnezeu pentru vindecări și că vindecările prin medici sunt tot atât de miraculoase cât și cele făcute doar ”prin credință”. Există acum o mulțime de medici credincioși care întâi de toate se roagă pentru vindecarea pacienților lor și numai după aceea aplică, dacă mai este cazul, remedii medicale.

Există deci trei categorii de oameni în creștinism: Unii care neagă complet minunile, chiar și pe cele scrise în Biblie, alții care spun că cred minunile scrise în Biblie, dar neagă că ele s-ar întâmpla și astăzi și alții care cred că Dumnezeu este consecvent și că El a făcut minuni atât în timpurile biblice cât și de atunci încoace și că noi trebuie să așteptăm ca El să ne folosească și pe noi pentru înaintarea cauzei Lui în lume.

Câteva cuvinte despre baza teologică a vindecării. Evanghelistul Matei, când începe să redea vindecările miraculoase făcute de Isus, simte că trebuie să explice pe ce bază sunt ele făcute. Iată ce scrie el: Isus ”prin cuvântul Lui, a scos din ei duhurile necurate și i-a vindecat pe toți bolnavii, ca să se împlinească ce fusese vestit prin proorocul Isaia, care zice: ”El a luat asupra Lui neputințele noastre și a purtat bolile noastre” (Matei 8:16-17, citatul din Isaia fiind din cap.53:4). Apostolul Petru face și el uz de textul din Isaia și ne spune: ”prin rănile Lui am fost vindecați” (1 Petru 2:24). Reducerea vindecării numai la problemele sufletești și spirituale nu se justifică în nici un caz: Matei se referea clar la vindecări și fizice și spirituale.

Acest aspect inclusiv (și fizic și spiritual) este clar și din Psalmul 103: ”El îți iartă toate fărădelegile tale. El îți vindecă toate bolile tale” (Ps. 103:3).

Nu pot încheia fără să subliniez că, la urma urmei, toată această discuție se reduce la întrebarea: Cât de mult îl credem noi pe Domnul nostru Isus Cristos. El le-a dat ucenicilor Săi instrucțiuni pentru misiunea lor în lume, apoi a adăugat: ”Iată semnele care-i vor însoți pe cei ce vor crede: În Numele Meu vor scoate demoni; vor vorbi în limbi noi, vor lua în mână șerpi; dacă vor bea ceva de moarte, nu-i va vătăma; își vor pune mâinile peste bolnavi și bolnavii se vor vindeca” (Marcu 16:17-18). Evanghelistul Marcu adaugă că ucenicii au plecat și au predicat pretutindeni și ”Domnul lucra împreună cu ei și întărea Cuvântul prin semnele care-i însoțeau” (Marcu 16:20).

Unii, ca să se scape de textul acesta, ne spun că finalul acesta nu este autentic, ci a fost adăugat la această Evanghelie mult mai târziu. Aceasta este tactica teologilor liberali, care caută să distrugă credibilitatea textului, ca să se scape de ce nu le convine în text. Uneori, și teologii evanghelici recurg la această metodă.

Dar, chiar dacă ne-am ”scăpa” de textul din Marcu, rămâne textul și mai puternic din Evanghelia după Ioan, pe care nu-l putem exclude prin aceeași metodă, deoarece ar trebui să negăm toată Evanghelia lui Ioan, în care textul acesta este într-o poziție cheie, care ne arată că aceste cuvinte vin în mod incontestabil de pe buzele Domnului Isus:

”Credeți-Mă că Eu sunt în Tatăl și că Tatăl este în Mine; credeți cel puțin pentru lucrările acestea. Adevărat, adevărat vă spun că cine crede în Mine va face și el lucrările pe care le fac Eu, ba încă va face altele încă și mai mari decât acestea: fiindcă Eu Mă duc la Tatăl” (Ioan 14:11-12).

Noi am decis să-L credem pe Domnul nostru Isus Cristos sută la sută. De aceea ne rugăm pentru vindecarea bolnavilor. Vindecarea lor nu vine din ceva inerent în noi, ci vine din rănile Lui, din puterea Numelui Lui și din puterea Duhului Sfânt.

Să adăugăm și faptul că Iacov, fratele de corp al Domnului Isus, în epistola lui, dă instrucțiuni clare celor bolnavi să cheme pe prezbiterii Bisericii, să-și mărturisească păcatele, prezbiterii să-i ungă cu undelemn în Numele Domnului, să-și pună mâinile peste ei și să se roage pentru vindecarea lor și ”Domnul îi va vindeca!” (Iacov 5:14-16).

Pe baza instrucțiunilor din Marcu 16 și a celor din Iacov 5, în Biserica noastră, la sfârșitul fiecărei predici chemăm în față pe cei bolnavi care doresc vindecare și procedăm conform acestor îndrumări (din Marcu și din Iacov) combinate. Cei trei păstori ai Bisericii și uneori și alți membri ai Bisericii își pun mâinile peste ei și se roagă pentru vindecarea lor.

Chiar la sfârșit, ascultăm mărturiile celor care s-au vindecat în duminicile trecute. Așa este întărită credința celor ce vin la Biserica noastră.

Bucuria noastră este deplină pentru că vedem cum rugăciunile noastre sunt ascultate și spunem împreună cu psalmistul: ”În bunătatea Ta, Tu ne asculți prin minuni …” (Psalmul 65:5).

 

„Colectivizarea şi teroarea comunistă din România şi URSS”

Muzeul Ţării Crişurilor Oradea, împreună cu Asociaţia Deportaţilor şi Victimelor Opresiunii Comuniste, revista „Familia”, Asociaţia studenţească „Coriolan Tămâian” şi Asociaţia Pro Democraţia Oradea au organizat, ieri, la Casa de Cultură a municipiului Oradea, o masă rotundă cu tema „Colectivizarea şi teroarea comunistă din România şi URSS”.

 

În discursul său, istoricul Augustin Ţărău a subliniat faptul că foametea din Ucraina, pentru care se utilizează termenul de Holodomor, a fost una dintre cele mai grave catastrofe naţionale ale poporului din ţara vecină. Cercetătorii au căzut de acord asupra faptului că foametea a fost cauzată mai degrabă de politica agricolă a guvernului sovietic impusă de Stalin decât de cauze naturale, Holodomorul fiind denumit şi „genocidul ucrainean”. Campania de colectivizare pornită de statul sovietic s-a dovedit foarte nepopulară în rândul ţăranilor ucraineni. Colectivizarea forţată a avut efecte negative în toate zonele în care a fost aplicată, dar în Ucraina, care era cea mai productivă zonă agricolă a Uniunii Sovietice, noua politică a avut efecte dramatice.
În România, procesul colectivizării agriculturii s-a făcut prin metode inspirate de „experienţa” sovietică, fireşte la scara unui stat de relativ mici dimensiuni. Istoricul Gabriel Moisa a abordat acest subiect vorbind despre debutul colectivizării agriculturii din martie 1949, despre răscoalele care au urmat, despre deportările şi arestările de atunci, până la evenimentele din ’51, ’52, când parte din cei arestaţi au fost eliberaţi şi s-au putut întoarce acasă.
Participanţii la discuţii au avut ocazia să viziteze şi expoziţia „Gulagul românesc” – Memorial grafic pentru cele 2 milioane de victime ale comunismului în România de Radu Bercea, respectiv „Holodomor” – Asasinarea prin înfometare a 10 milioane de ucraineni de către Partidul Comunist şi NKVD (KGB) – 1932-1933, care rămâne deschisă zilnic, între orele 9.30 – 15.30

Dacă aruncăm un ochi asupra crimelor din închisorile comuniste suntem obligați să înțeleagem ceea ce s-a întâmplat la Pitești. Nicăieri în Europa nu a mai fost implementat cu succes un astfel de experiment. Un experiment bazat pe tortură permanentă care avea ca scop dezumanizarea totală a individului și distrugerea completă a personalității acestuia. Rândurile care vor urma pot fi catalogate macabre, pot fi etichetate de o violență dusă la extrem, de sadism sau grave tulburări psihice. Însă ele sunt reale iar sute de nevinovați le-au căzut victimă. Pentru ceea ce va urma cuvintele au fost cu greu alese. Au refuzat îngrozite să transcrie. Cuvintele s-au înclinat în fața victimelor macabrului experiment.

Despre sfinții închisorilor, despre martirii care au sfârșit în temnițele comuniste din România, despre deținuții politici, despre oameni simpli victime ale monstruosului regim totalitar s-au scris mii de rânduri. S-au scris și se vor mai scrie. Însă ceea ce s-a întâmplat la Pitești între 1949 și 1952 face subiectul unei acțiuni de dezumanizare care și-a atins scopul. La Pitești a început reeducarea. Dar ce a însemnat ea și cum se va desfășura va marca sute de vieți.

Ideea experimentului îi aparține pedagogului sovietic Makarenko (1888-1939) expert în delicvență juvenilă. Teoria sa se baza pe utilizarea sistematică a torturii deținuților de către alți deținuți. Makarenko a murit în 1939 fără să afle vreodată că ideea sa va putea fi pusă în practică tocmai într-un spațiu în care un regim comunist nu era deloc plauzibil. Experimentul era bazat pe tortură neîncetată până ce reeducatorul care la rândul său a fost reeducat considera că respectivul deținut se transformase în omul pe care regimul îl dorea. E important să înțelegem că în acest fel victima devine călău și își pierde calitatea de victimă. Toată lumea devine vinovată dar paradoxal toți sunt fără de vină.  Experimentul se desfășura în secret și evident cu acordul Partiduluicare era și inițiator. Dar pentru a-l implementa în închisori aveau nevoie de un grup din rândul deținuților fideli regimului. Aici intră în scenă demonicul Eugen Țurcanu.

 

Eugen Țurcanu, chipul luciferic prevestitor al morții 

Țurcanu s-a născut în 1925 în județul Suceava. Era un om masiv, puternic, ambițios, inteligent și cu o dorință enormă de afirmare. Cochetează cu Frățiile de Cruce, organizații de tineret ale Mișcării Legionare acțiune ce îi va influența întreaga existență așa cum vom arăta în cele ce urmează. Rupe orice legătură și se dezice complet de legionari în momentul în care aceștia intră în ilegalitate. Imediat după 23 august se înscrie în Partidul Comunist unde începe să își clădească o carieră. Era bine văzut de organele locale ca unul dintre agitatorii de mase ai partidului. În 1948 Țurcanu devine membru în Biroul județean de partid din Iași după care este trimis la București unde urmează cursurile unei școli de diplomați. Se remarcă prin studii excelente și prin rolul de informator pe care și-l asumă fără nicio remușcare. Urma să fie trimis la Berna însă cariera sa politică se va prăbuși brusc.

În Frățiile de Cruce, Țurcanu îl cunoaște pe Bogdanovici, un legionar care nu se va dezice de Mișcarea Legionară nici după ce ea va intra în ilegalitate. Bogdanovici îl recunoaște.  Va exista o discuție între cei doi în care Țurcanu își reneagă cu vehemență trecutul. Se ajunge în cele din urmă la un consens. Țurcanu nu îi va denunța pe legionari poliției în timp ce Bogdanovici si anturajul său de legionari nu vor vorbi niciodată de trecutul său. Totul se prăbușește la 15 mai 1948 când în una din desele nopți în care regimul făcea arestări în masă sunt ridicați legionari din centrele studențești București, Cluj, Iași, Timișoara. Un student din Iași mărturisește totul Securității. A fost suficient pentru ca Eugen Țurcanu să fie arestat împreună cu tot lotul Bogdanovici. Țurcanu nu va ierta și nu va uita niciodată acest incident. Bogdanovici va muri la Pitești în timpul reeducării, de care se va ocupa personal Țurcanu. Alexandru Bogdanovici a rezistat la nenumărate schingiuiri și torturi iar în momentul în care a murit avea pancreasul rupt, intestinul perforat, toți dinții zdrobiți și nenumărate hemoragii.

‘’Cum îndrăznești banditule să înjuri un gardian? ‘’

Dar să ne întoarcem la Pitești și la Eugen Țurcanu. Deși i se promisese clemență la proces, lotul Bogdanovici e judecat de un tribunal militar și nu comunist. Aceștia, care la rândul lor au judecat comuniști doreau o relație bună cu noul regim pentru a rămâne în funcții și ofereau adesea maximum de pedeapsă la articolul prevăzut. Astfel Țurcanu este condamnat la 7 ani de închisoare. Din închisoare este dus să se întâlnească cu Nikolski, comandantul suprem al Securității care îi prezintă întregul experiment. Fiind de acord să îl conducă, își alege o echipă loială lui.

La jumătatea lui noiembrie 1949 în camera 4 Spital din închisoarea Pitești sunt aduși 15 tineri legionari și nu numai. Victimele erau și liberali, țărăniști, regaliști în genere orice altă persoană care nu îmbrățișa ideologia comunistă. Aici, în Camera 4 Spital cei 15 găsesc alți 15 deținuți – grupul Țurcanu – iar fiecare se apropie de unul din noii veniți. Însuși Țurcanu se apropie de cel ce va fi ales șef al camerei, Sandu Angelescu din Timișoara membru al unei organizații regaliste. Novici și lipsiți de precauție și prudență aceștia se deschid în fața grupului Țurcanu cărora le comunică informații pe care au reușit în timpul anchetei să le ascundă și își exprimă îngrijorarea pentru cei de acasă de a nu fi arestați. La 6 decembrie 1949 un gardian îi cere lui Sandu Angelescu să-și dea jos puloverul verde pe motiv că’’face pe legionarul’’.Acesta îi spune că nu a fost niciodată legionar nici nu a fost acuzat de așa ceva, dimpotrivă a fost arestat ca regalist. Gardianul insistă iar Angelescu se conformează, îi oferă puloverul într-o celulă rece și neîncălzită. După ce gardianul părăsește celula Angelescu îl înjură. În momentul următor Țurcanu se repede la el și îi aplică o palmă zdravănă.‘’Cum îndrăznești banditule să înjuri un gardian? ‘’. S-a iscat o bătaie generală temperată de directorul Dumitrescu și de gardieni. A fost scos în față Angelescu, seful camerei care i-a comunicat directorului că în timp ce stăteau liniștiți au fost atacați de grupul lui Țurcanu. Directorul nervos țipă la Țurcanu care îi raportează imediat că face parte dintr-un grup de tineri reeducați care și-au făcut o organizație, ODCC (Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste) care le-a propus acelor “bandiți“ să renunțe la atitudinea și activitatea lor și să adere la organizație moment în care grupul lui Angelescu s-ar fi năpustit asupra lor. Căpitanul Dumitrescu nemaivoind să asculte nimic dă ordin ca cei din grupul Angelescu să fie dezbrăcați, întinși pe cimentul rece și bătuți brutal cu răngi de fier și bâte de gardieni. Trupurile lor însângerate au fost puse apoi la discreția grupului lui Țurcanu. Evident totul a fost o regie. 6 decembrie 1949 începe teroarea în Pitești. Puterea lui Țurcanu devine nemărginită, putea deschide oricând ușa de la celula și să solicite gardianului să-i aducă un deținut. Ceilalți deținuți și chiar gardieni i se adresau cu apelativul ‘’domnule’’.

După demascarea experimentului (proces pe care îl vom prezenta în cele ce vor urma) partidul trebuia să găsească țapi ispășitori. A fost pus la cale scenariul cum că niște agenți legionari la ordinul liderului Mișcării Legionare, Horia Sima aflat în exil au încercat prin violență să compromită regimul și guvernarea comunistă. Au fost condamnați doar torționarii care au avut o legătură cu Legiunea. Țurcanu nu avea cum să scape. Moare executat la 17 decembrie 1954.

 

Reeducarea

Conceptul de reeducare, bineînțeles se referă la tortură. La bătăi, la schingiuiri. Tortura se desfășura în permanență, cel a a cărei reeducări era în curs se afla în aceeași celulă cu reeducatorul. La Pitești, a fost o închisoare rezervată tineretului, mai exact studenților. Ei erau împărțiți în patru categorii astfel:

–         Prima categorie era alcătuită din cei reținuți fără sentință judecătorească (făceau totuși  6-7 ani de închisoare)

–         A doua categorie era reprezentată de condamnații pentru delicte minore precum nedenunțare, vaforizare sau simplă suspiciune (3-5 ani de închisoare corecțională)

–         A treia categorie include persoanele condamnate cu o oarecare justificare judiciară. Este categoria din care fac parte marea majoritate a celor întemnițați la Pitești. Ei sunt condamnați pentru ‘’uneltire împotriva ordinii sociale’’ (8-15 ani temniță grea)

–         A patra categorie reprezintă șefi de grupuri sau personalități din lumea studențească cu o influență puternică asupra celorlalți (10-25 de ani de muncă silnică)

Procesul de reeducare condus de Țurcanu și grupul său la Pitești avea patru faze. Prima fază era demascarea externă.Deținutul trebuia să-și arate loialitate față de ODCC și partid spunând sub tortură brutală tot ce a ascuns în timpul anchetei. Era obligat să divulge toate complicitățile și orice legătură pe care o păstra cu cei de afară. A doua fază era demascarea internăîn care se urmărea demascarea persoanelor din închisoare. Studentul trebuia  să-i divulge lui Țurcanu numele celorlalți deținuți care îl îmbărbătau îndemnându-l la prudență. Trebuiau divulgați anchetatori mai binevoitori sau gardieni care le mai făceau câte o favoare. Trebuie menționat că aceste două faze aveau un mare succes și ofereau rezultate mult peste cele obținute de Securitate în anchetele interne.  Toate aceste informații erau trimise ulterior către Ministerul de Interne.

A treia fază era demascarea morală publică.De aici deținutul era distrus psihic. Era obligat să profaneze tot ce avea mai sfânt de la familie, soție, părinți, Dumnezeu, pe el însuși.  Era analizat cu atenție trecutul fiecăruia iar în baza acestor informații erau inventate cele mai monstruoase scenarii. Tatăl apărea ca un escroc, un bandit, fii de preoți erau obligați să povestească cu lux de amănunte scene erotice la care ar fi luat parte părinții lor chiar la altar. Nu lipsesc nici scenelede incest la care aceștia participă evident fictiv, împreună cu surorile sau mamele lor care sunt prezentate ca prostituate. În ultima fază a reeducării  deținutul e pus să conducă procesul de reeducare al celui mai bun prieten. Practic prin tortură devenea călăul lui. Oricâte infamii se inventau Țurcanu nu era niciodată mulțumit.

Imaginația bolnavă a lui Țurcanu escaladează în momentul când vine vorba de studenți la teologie sau studenți credincioși. Unii erau ’’botezați’’în fiecare dimineață. Mai exact erau scufundați cu capul într-un vas cu urină și fecale în timp ce ceilalți erau obligați să cânte sfânta slujbă a botezului. Deținuții sunt puși să oficieze slujbe negre mai ales în săptămâna Paștelui. Textul sfintei liturghii era bineînțeles, pornografic. Studentul care juca rolul preotului era dezbrăcat în pielea goală, acoperit cu un cearceaf mânjit cu fecale iar la gât îi era atârnată o reprezentare a unui organ sexual masculin făcut din insecticid, săpun și pâine. Deținuții erau obligați în noaptea Învierii să sărute falusul și să rostească ’’Hristos a Înviat’’. Orice gest sesizat de Țurcanu care îți trăda sentimentele și emoția pe care experimentul trebuia să le distrugă, se sfârșea cu reînceperea reeducării de la zero.

În ceea ce privește tortura fizică, la Pitești s-a practicat toată gama de tortură posibilă:erau arse diferite părți ale corpului cu țigara, au existat deținuți cărora li s-au necrozat fesele și le-a căzut carnea, schingiuiri, bătăi până la inconștiență, dinți zdrobiți, unghii smulse în timp ce alții erau obligați să mănânce o gamelă cu fecale iar după ce vomitau li se înfunda voma în gât.

Arătând cele menționate mai sus întrebarea dacă la Pitești au existat sinucideri este mai mult decât legitimă. Încercări de sinucidere au fost. Și au fost nenumărate, însă fără reușită.  În celulă nu exista niciun obiect metalic,   furculiță sau cuțit. Mâncarea era servită într-o gamelă pe care erau obligați să o apuce cu gura și fără să se ajute de mâini. Mulți au încercat să își sfâșie arterele cu dinții, să își zdrobească capul de pereți sau să manânce săpun însă erau de fiecare dată interceptați de către reeducatorii care îi supravegheau permanent. Totuși, a fost semnalat un singur caz de sinucidere. Este vorba de studentul Șerban Gheorghe de la Murfatlar care reușește să se arunce în gol de la etajul cinci în momentul în care deținuții erau duși la dușuri. Se întâmpla rar, circa o dată la două săpămâni și nu din motive de umanitate. De frică și pentru a preveni o molimă se organiza o sesiune de duș. Evident după incidentul menționat a fost amplasată o plasă între etaje. Din acel moment Piteștiul nu a mai cunoscut nicio sinucidere. Doar lacrimi și strigăte disperate care cereau moartea.

 

Demascarea și prăbușirea experimentului

 

De la început trebuie semnalat faptul că succesul pe care macabrul experiment l-a avut la Pitești s-a datorat în întregime faptului că penitenciarul se afla în pustietate, departe de orice așezare. Procesele de tortură se puteau desfășura nestinghenite, țipetele care nu se mai opreau ai celor torturați nu puteau fi auzite de nimeni. Poziționarea geografică, complet izolată a închisorii a garantat experimentului succesul.

Odată cu extinderea lui și la alte închisori a urmat prăbușirea. Studenți reeducați, acum reeducatori au fost trimiși la Canal, Gherla, la Târg-Ocna sau Ocnele Mari. Țurcanu deținea în continuare controlul întregului experiment. Prin închisori au început să circule zvonuri. Ceilalți deținuți erau sfătuiți să se ferească de deținuții studenți. În special de deținuții studenți care le erau prieteni. La Gherla spre exemplu se tortura de dragul torturii. Aici vor muri mai mulți oameni decât la Pitești. Demascarea internă și externă nu mai era o necesitate, aparatul Securității lucra mult mai bine. O altă diferență e că procesul de reeducare era aplicat și persoanelor în vârstă.

În penitenciarul din Târgu-Ocna nu s-a putut implementa cu succes experimentul deoarece aici erau transferați bolnavii de TBC, cei în fază finală sau infirmii care nu puteau rezista principalului pilon al brutalului fenomen – tortură neîncetată. Deținuții erau obligați să recurgă la demascare pentru a li se oferi medicamentele atât de necesare care le alinau suferința sau pentru a fi mutați din celule lipsite de oxigen.

Un episod care merită semnalat și care anunță sfârșitul experimentului se petrece la Canal. Este vorba de moartea doctorului Simionescu care ocupase un post în guvernul Goga 1938. El a fost arestat pentru contacte cu liderii țărăniști. Acesta nu mai suportă torturile iar când simte că sfârșitul îi este aproape se sinucide aruncându-se în sârmă ghimpată unde este împușcat. Altă sursă precizează că a fost împins în sârmă ghimpată de către torționarul Bogdănescu și așa și-a găsit sfârșitul. Cert este că o astfel de crimă nu putea fi ascunsă iar când soția sa a aflat a făcut un scandal la Ministerul de Interne. Cu toate că a fost arestată zvonurile s-au răspândit cu repeziciune. Pentru a evita ca un post occidental (’’Vocea Americii’’, BBC sau ’’România Liberă’’) să preia o astfel de știre Ministerul de Interne este obligat să deschidă o anchetă (deși așa cum am arătat mai sus, el este inițiatorul). Moartea doctorului Simionescu a scurtat experimentul și a dus la salvarea câtorva zeci de vieți.

Pe motiv că Partidul vrea să le recompenseze meritele, torționarii sunt puși să-și povestească cu lux de amănunte toate crimele. Se strâng mii de pagini care evident după proces nu vor mai fi de găsit. Scenariul va fi următorul:torționarii erau agenți ai liderului legionar aflat în exil Horia Sima, care la ordinul acestuia au încercat prin violență și din pricina lipsei de vigilență a gardienilor, bineînțeles regretabilă, să distrugă Partidul Comunist, orânduirea și guvernarea muncitorească a patriei. Au fost selectați torționarii care au avut vreo legătura cu Mișcarea Legionară (fie ea chiar și cea mai mică, cum este și cazul lui Eugen Țurcanu) restul reușind să scape. Scenariul era atât de fantezist încât s-a renunțat la promovarea lui prin aparatul de propagandă. Evident, în timpul procesului care va avea loc în secret, nu s-a pomenit nimic de organizația ODCC. Totul trebuia să pară ca o acțiune fascistă.

Procesul începe târziu, după mai bine de doi ani, în octombrie 1954 iar sentința este dată în decembrie 1954. În boxa acuzaților vor exista două categorii:vinovații integral iar aici se regăsește Țurcanu și largul său grup și vinovații fără de vină. Călăii-victime, schingiuiții-schingiuitori, mai exact cei reeducați. Până la finele anchetei odată cu moartea lui Stalin (1953) pedepsele capitale se transformă în muncă silnică iar în 1964 s-a produs amnistiția generală. Chiar și așa niciun tribunal din lume nu putea să nu îl condamne pe Eugen Țurcanu. Esențial este să înțelegem faptul că ceea ce s-a întâmplat la Pitești, întregul experiment nu a fost o acțiune împotriva unei ideologi politice și anume împotriva legionarilor. La fel ca și aceștia victime regimului comunist și fenomenului Pitești au fost și liberali, țărăniști, regaliști și chiar socialiști care nu îmrățișau politica Partidului  Comunist.

Tortura la care au fost supuși cei care au trecut pe la Pitești nu poate fi descrisă. Acțiunea de dezumanizare implementată asupra acestora depășește pragul rațiunii. Importante sunt și numele vinovaților. Tuturor vinovaților. Aici îi vom aminti pe lângă Eugen Țurcanu și grupul său pe comandantul suprem al Securității, Nikolski, colonelul Dulgheru și colonelul Sepeanu adjuncți ai lui Nikolski, căpitanul Dumitrescu – directorul penitenciarului, locotenentul politic Marina, colonelul Zeller din Direcția Generală a Penitenciarelor trimis direct de la Ministerul de Interne și nu în ultimul rând Partidul condus de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Dar toți aceștia nu reprezintă decât o totalitate de factori ai unui regim criminal are a cangrenizat și paralizat România. Principalul vinovat, regimul comunist.

Obligația pe care noi o purtăm este să amintim oricărei generații care va urma de episodul Pitești. Avem obligația de a nu uita! Și de a nu judeca! La Pitești toată lumea tortura și toată lumea era torturată. La Pitești iadul a coborât pe Pământ. La Pitești termenul de pandemoniu a luat naștere iar noi riscăm prin tăcere și uitare să devenim complici!Pitești 1949-1952. 

*****

Bibliografie:

 Virgil Ierunca, Fenomenul Pitești, Humanitas, 2008

În ce sens este jertfa lui Isus o „răscumpărare pentru mulți”?

Răspunsul Bibliei

Jertfa lui Isus este mijlocul prin care Dumnezeu eliberează, sau salvează, omenirea din păcat și moarte. Biblia arată că sângele vărsat al lui Isus reprezintă un preț de răscumpărare (Efeseni 1:7; 1 Petru 1:18, 19). De aceea, Isus a spus că el a venit ca „să-Și dea viața ca răscumpărare pentru mulți” (Matei 20:28Cornilescu, 1996).

De ce a fost necesară o „răscumpărare pentru mulți”?

Primul om, Adam, a fost creat perfect, fără păcat. El avea perspectiva de a trăi veșnic, dar a pierdut-o când a ales să nu asculte de Dumnezeu (Geneza 3:17-19). La naștere, copiii lui au moștenit acest defect, păcatul (Romani 5:12). Din acest motiv, Biblia menționează că Adam ‘s-a vândut’ pe el însuși – precum și pe copiii lui – păcatului și morții (Romani 7:14). Fiind toți imperfecți, niciunul dintre ei nu putea răscumpăra ce pierduse Adam (Psalmul 49:7, 8).

Dumnezeu a simțit compasiune pentru urmașii lui Adam, care erau într-o situație fără speranță (Ioan 3:16). Totuși, având în vedere normele sale de dreptate, Dumnezeu nu putea să treacă cu vederea sau să scuze păcatele lor fără să aibă o bază validă (Psalmul 89:14;Romani 3:23-26). Dumnezeu iubește omenirea și de aceea a furnizat mijlocul legal necesar pentru ca păcatele să fie nu doar iertate, ci și eliminate (Romani 5:6-8). Această bază legală este răscumpărarea.

Ce presupune răscumpărarea?

În Biblie, termenul „răscumpărare” implică trei elemente.

  1. Reprezintă o plată (Numerele 3:46, 47).

  2. Aduce o eliberare (Exodul 21:30).

  3. Corespunde valorii lucrului plătit, adică acoperă integral valoarea acestuia. *

Să analizăm cum se aplică aceste trei elemente jertfei de răscumpărare a lui Isus Cristos.

  1. Plată. Biblia spune despre creștini că au fost „cumpărați cu un preț” (1 Corinteni 6:20; 7:23). Acest preț este sângele lui Isus, cu care el a „cumpărat pentru Dumnezeu oameni din orice trib, limbă, popor și națiune” (Revelația 5:8, 9).

  2. Eliberare. Jertfa lui Isus aduce „eliberarea [din păcat] prin răscumpărare” (1 Corinteni 1:30; Coloseni 1:14; Evrei 9:15).

  3. Valoare corespunzătoare. Jertfa lui Isus corespunde exact cu ceea ce a pierdut Adam: o viață umană perfectă (1 Corinteni 15:21, 22, 45, 46). Biblia spune: „Așa cum prin neascultarea aceluia singur [Adam] mulți au ajuns păcătoși, tot așa și prin ascultarea acestuia singur [Isus Cristos] mulți vor ajunge drepți” (Romani 5:19). Așa se explică cum, prin moartea unui singur om, poate fi plătită răscumpărarea pentru mulți păcătoși. De fapt, jertfa lui Isus este o „răscumpărare corespunzătoare pentru toți” cei care fac pașii necesari pentru a beneficia de ea (1 Timotei 2:5, 6).

 

  Jertfa lui Isus este mult mai mare decat pacatele noastre 

 

   Isaia 52:9” Izbucniţi cu toate în strigăte de bucurie, dărâmături ale Ierusalimului! Căci Domnul mângâie pe poporul Său şi răscumpără Ierusalimul”.

Aici este o profetie a ceea ce avea sa se intample,pentru ca atunci Ierusalimul era sub

judecata lui D-zeu,din cauza neascultarii lor.Cuvantul rascumparare de aici este iertare de pacate,asta nu s-a intamplat atunci,dar in capitolul 53 vorbeste mai detaliat ceea ce urma Isus sa faca.

Aici vorbeste despre rascumpararea completa de pacatele noastre.

    Isaia 52:10” Domnul Îşi descoperă braţul Său cel sfânt înaintea tuturor neamurilor; şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru. –
11” Plecaţi, plecaţi, ieşiţi din Babilon! Nu vă atingeţi de nimic necurat! Ieşiţi din mijlocul lui! Curăţaţi-vă, cei ce purtaţi vasele Domnului!

In versetul 10 ne spune “şi toate marginile pământului vor vedea mântuirea Dumnezeului nostru”.Si in versetul 11 ne spune:”Curăţaţi-vă, cei ce purtaţi vasele Domnului!Daca ai intelege ce este Harul,cat de mult te iubeste D-zeu,te va face sa traiesti mai sfant decat traiesc multi crestini.Dragostea te va face sa traiesti mai sfant,decat toti crestini legalisti care spun ca trebuie sa faci asta,asta, asta, etc,si isi pun reguli peste reguli ca sa se sfinteasca.

  Isaia 52:11” Plecaţi, plecaţi, ieşiţi din Babilon! Nu vă atingeţi de nimic necurat! Ieşiţi din mijlocul lui! Curăţaţi-vă, cei ce purtaţi vasele Domnului!
12 Nu ieşiţi cu grabă, nu plecaţi în fugă, căci Domnul vă va ieşi înainte şi Dumnezeul lui Israel vă va tăia calea. –
13 „Iată, Robul Meu va propăşi; Se va sui, Se va ridica, Se va înălţa foarte sus.
14 După cum pentru mulţi a fost o pricină de groază – atât de
 schimonosită Îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor”.

Aici vorbeste despre ceea ce a facut Isus pentru noi.Toti care isi pun increderea in Isus,sunt copii Lui D-zeu.”Atât de schimonosită Îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor.

Majoritatea oamenilor nu se gandesc ceea ce vrea sa spuna aici Isaia.Aici spune ca fata lui era atat de schimonosita,ca nici un om care a trait pana atunci,nu a mai avut fata ca si a Lui.Fata lui era distrusa.Cand oamenii se gandesc la ceea ce s-a intamplat cu Isus la cruce,se gandesc la bataile pe care i le-au dat romanii.Cred ca fata lui nu arata asa,doar din cauza batailor fizice pe care le-a luat,Biblia spune ca a devenit pacat pentru noi,El care nu a facut nici un pacat,ca noi sa fim neprihanirea lui D-zeu in Isus.Ai vazut vreodata ce face pacatul unei persoane?Ai vazut alcoolici,cei dependenti de droguri,cum arata fata lor?Cum pacatul poate afecta trupul omului?

Apoi spune ca Isus a luat bolile lui In trupul Sau.

   1 Petru 2:24” El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi”.

Isus nu a suferit numai fizic,sau ca a purtat pacatele noastre,dar El a luat fiecare boala care este pe fata pamantului,le-a purtat pe cruce timp de cateva ore.Fiecare tumoare,fiecare cancer,sida,daca ai vazut oameni care s-au nascut cu defecte fizice,toate bolile au fost in

trupul lui Isus.Isus nu mai arata ca si om.Trupul lui a fost batut nu numai fizic,ci cu boli,si pentru ceea ce a facut Isus pentru noi,noi putem sa fim vindecati:”Prin ranile Lui ai fost vindecati”.Filmul lui Mel Gibson nu poate descrie suferintele lui Isus in totalitate.Suferintele Lui au fost de milioane de ori mai mari.

Cea ma rea parte a crucificarii nu a fost ceea ce asuferit,ci El,Fiul lui D-zeu care nu a facut pacat,a devenit pacat pentru noi,a devenit un homosexual,un criminal,un mincinos,orice pacat,nu le-a luat fizic,dar a luat si rusinea care o aduce pacatul,lipsa de speranta au venit peste Isus la Cruce.D-zeu l-a parasit pe Isus la cruce,pentru ca Isus a devenit pacat pentru noi, D-zeu care este sfant,si-a intors fata de la El.

   Isaia 9:15” tot aşa, pentru multe popoare va fi o pricină de bucurie; înaintea Lui împăraţii vor închide gura, căci vor vedea ce nu li se mai istorisise şi vor auzi ce nu mai auziseră.”

Isaia 53:1” Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului”?

Aici Isaia spune ca cine poate sa creada asta,ca D-zeu va deveni om si va umbla pe pamant,cine ar fii crezut ca D-zeu isi va lasa creatia sa il mutileze?Religia, cred ca este inspirata de diavol,este o mare diferenta intre crestinism si religie.Nici o religie din lume nu prezinta asa cum il prezinta crestinismul pe Isus ca si Mantuitor, ca D-zeu si-a trimis Fiul sa ia pacatele noaste si bolile noastre,ca noi sa nu le mai purtam.Nici o religie nu spune asta,ci spune ca tu trebuie sa iti castigi Mantuirea prin faptele tale bune.Nici chiar diavolul nu a putut sa creada asa ceva.Ce mare Mantuire avem,atunci cand stim pretul care l-a platit Isus pentru noi,asta ne va face sa ne sfintim mai mult,nu sa pacatuim mai mult.Atunci cand spui ca din cauza pacatului pe care l-ai facut,D-zeu nu te mai poate folosi,atunci glorifici mai mult pacatul pe care l-ai facut decat ceea ce a facut Isus la cruce.

   Isaia 53:2” El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă”.

Aici vorbeste despre Isus,nu avea frumusete.A fost un om obisnuit,daca eu as fii fost D-zeu si as fii vrut sa devin um om,nu as

fii vrut sa devin un om obisnuit,as fii fost poate cel mai frumos dintre oameni,dar Isus a

fost un om obisnuit.Nimeni nu l-a recunoscut cine era.

  Isaia 53:3” Dispreţuit şi părăsit de oameni, Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă.
4” Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit”
.

El a suferit nu pentru ca a facut ceva rau,ci pentru mine si pentru tine,pentru pacatul tau si pacatul meu.E a purtat toate suferintele noastre,toate bolile noastre in trupul Sau la cruce.A purtat la cruce fiecare depresie,problema cu care te confrunti,asa cu tu nu mai trebuie sa le porti aceste lucruri.Jertfa lui Isus este mai mare decat problemele cu care te confunti.Tu dai valoare lucrurilor din viata ta.Asa ca pune-l pe D-zeu punctul central al vietii tale,si atunci indiferent de parerea de care o au oamenii despre tine,nu prea conteaza,pentru ca D-zeu te iubeste asa cum esti.

   Isaia 53:5” Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi”.

El a suferit pentru tine,de ce sa suferi si tu,daca Isus a suferit in locul tau?Trebuie sa spui prin credinta:”Tu ai suferit depresie in locul meu,asa ca refuz aceasta depresie in numele lui Isus.Nu voi fii niciodata descurajat,pentru ca tu ai fost descurajat pentru mine,nu voi purta vina,rusine si condamnarea,pentru ca tu le-ai purtat in locul meu la Cruce.Noi am fost vindecati la cruce,asa ca nu mai trebuie sa te rogi sa fii vindecat,ci sa poruncesti ca vindecarea sa curga in Numele lui Isus.

   Isaia 53:6” Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor”.

El a purtat nelegiuirea ta la Cruce,atunci cand il intrebi pe D-zeu cum te poate folosi dupa pacatele pe care le-ai facut,atunci glorifici nelegiuirea din viata ta,mai mult decat ceea ce a facut Isus la cruce.Daca te vezi nevrednic,inseamna ca nu te inchini in fata lui D-zeu in Duh si in Adevar,nu ai inteles ceea ce a facut Isus la cruce pentru tine,pentru ca D-zeu se uita la duhul tau care este perfect rascumparat,nu la faptele pe care le faci.

   Isaia 53:7” Când a fost chinuit şi asuprit, n-a deschis gura deloc, ca un miel pe care-l duci la măcelărie şi ca o oaie mută înaintea celor ce o tund: n-a deschis gura”.

Prin El a fost creat tot universul,si nu a deschis gura cand fost chinuit si asuprit.Daca deschidea gura,puterea lui D-zeu era eliberata,asa ca a inchis gura sa duca planul de Mantuire pana la capat.Nici chiar Pilat nu inteles de ce Isus nu spunea nimic.

  Isaia 53:8” El a fost luat prin apăsare şi judecată. Dar cine din cei de pe vremea Lui a crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii şi lovit de moarte pentru păcatele poporului meu?
9” Groapa Lui a fost pusă între cei răi, şi mormântul Lui, la un loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nicio nelegiuire şi nu se găsise niciun vicleşug în gura Lui”.10” Domnul a
găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui”.

Domnul a ales sa il zdrobeasca pentru tine si mine,ce Dragoste Agape!!!D-zeu te iubeste atat de mult cat il iubeste pe Isus.Daca vei crede acest lucru, atunci il vei iubi mai mult pe D-zeu decat orice in viata ta.Felul in care gandesti determina ceea ce simti si actionezi.Daca te gandesti la cat de mult te iubeste D-zeu,atunci vei actiona pe baza dragostei ce ti-o poarta,si niciodata ne vei fii in depresie.

   Isaia 26:3” Celui cu inima tare, Tu-i chezăşuieşti pacea; da, pacea, căci se încrede în Tine.

Daca nu ai pace,inseamna ca te gandesti la lucrurile negative din viata ta,si nu te increzi in El.Daca vei medita la aceste versete atunci vei avea pace,vindecare.A purtat suferintele tale la cruce,asa ca daca suferi pentru orice lucru care se intampla in viata ta,este ok sa iti para rau pentru o anumita perioada de timp dar sa nu rami in acea suparare pentru ca dezonorezi ceea ce a facut Isus la cruce pentru tine.D-zeu nu te pedepseste pentru pacat,a fost pedepsit Isus la cruce pentru tine.In Vechiul Testament cand se aducea o jertfa,se aducea de obicei un miel care era fara defect,daca avea defect,nu il putea aduce ca si jertfa.Preotul examina mielul care era adus,preotul nu examina persoana care a adus mielul ca si jertfa,nu se uitra daca persoana era curata,nu-i intreba nimic.Examina perfectiunea mielului.Si astazi,D-zeu nu se uita la tine cand gresesti,ci se uita la Isus,jertfa ta perfecta pentru pacat.Religia ne spune sa ne examinam noi,sa vedem daca suntem perfecti,sfinti.D-zeu se uita la Isus,nu la tine,si tu esti acceptat pentru ceea ce a facut Isus pentru tine,nu pentru ceea ce faci tu pentru El.

Singura arma pe care a avut-o satan in viata ta,este pacatul care aduce consecinte,care te condamna,si meriti sa fii respins si pedepsit de D-zeu.Odata ce pacatul tau a fost luat la Cruce de Isus,satana si-a pierdut puterea pe care o avea asupra ta.Isus a platit un pret mai mare decat pacatele pe care le-ai facut,faci si le vei face.Daca crezi asta atunci vei fii transformat,niciodata nu vei mai fii la fel.

 

Hristos, Jertfa noastră

Textul de memorat: „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile lui aţi fost vindecaţi.” (1 Petru 2:24)

Preotul catolic Maximilian Kolbe a fost întemniţat la Auschwitz din cauză că a adăpostit refugiaţi din Polonia, printre care se aflau şi două mii de evrei. Într-o zi, un deţinut din baraca lui a dispărut (probabil că a evadat) şi, drept pedeapsă, trupele SS au ales la întâmplare zece deţinuţi care să sufere moartea prin înfometare. Unul dintre aceşti deţinuţi a început să se lamenteze, strigând: „Vai, sărmana mea soţie, sărmanii mei copii! N-o să-i mai văd niciodată!” În clipa aceea, Kolbe s-a oferit să moară în locul lui, cerând ca pedeapsa să îi fie aplicată lui. Ofiţerul SS a acceptat surprins. Preotul a intrat în rândul condamnaţilor, iar celălalt bărbat a supravieţuit (cel puţin la momentul acela).

Deşi mişcător, sacrificiul lui Kolbe nu este decât o umbră a jertfei aduse de Acela care S-a aşezat în locul nostru, act ce a fost ilustrat în cadrul serviciului de la sanctuar, Noul Testament Îl identifică pe Domnul Isus cu două aspecte majore ale sistemului de jertfe din Vechiul Testament: El este Jertfa noastră (Evrei 9 şi 10) şi El este Marele nostru Preot (Evrei 5 -10).

Săptămâna aceasta, vom aborda câteva aspecte ale jertfei supreme aduse de Hristos şi vom încerca să înţelegem ce anume ne-a pus la dispoziţie prin moartea Sa.

Isus în Isaia 53

1. Ce ni se spune în Isaia 53:2-12 despre ceea ce a făcut Hristos pentru noi?

Isaia 52:13 – 53:12 conţine descrierea emoţionantă a jertfei Domnului Hristos pentru păcatele omenirii. Există câteva elemente care ne dovedesc că moartea Sa a realizat ispăşirea sub forma substituţiei penale, ceea ce înseamnă că El a preluat pedeapsa pe care o meritam noi şi a murit ca Înlocuitor al nostru. Iată câteva dintre implicaţiile acestui pasaj în ceea ce priveşte lucrarea Sa pentru noi:

Isus a suferit pentru alţii. El a luat asupra Sa suferinţele şi durerile lor (vers. 4), păcatele, fărădelegile şi nelegiuirea lor (vers. 5,6,8,11).

Ele oferă mari binecuvântări acelora pentru care suferă: pace, vindecare (vers. 5) şi îndreptăţire (vers. 11).

A fost voia lui Dumnezeu ca Isus să fie zdrobit prin suferinţă (vers. 10). Dumnezeu a aşezat asupra Lui nelegiuirea noastră (vers. 6), deoarece era planul Său ca El să moară în locul nostru.

Isus este neprihănit (vers. 11), la El nu s-a găsit nicio nelegiuire şi nici vicleşug (vers. 9).

El a fost jertfa pentru vină, jertfa de ispăşire pentru păcat (vers. 10).

2. Citeşte Luca 22:37, Faptele 8:32-35 şi 1 Petru 2:21-25. Cum interpretează aceşti scriitori Isaia 53?

Aluziile Noului Testament la Isaia 53 demonstrează dincolo de orice dubiu că Isus Hristos a împlinit această profeţie. Mai mult chiar, El Însuşi S-a identificat cu persoana descrisă aici (Luca 22:37). El a luat păcatele noastre asupra Sa pentru ca noi să putem fi iertaţi şi transformaţi.

Meditează asupra pasajului din Isaia 53. Ce poţi face pentru a-ţi însuşi aceste făgăduinţe, pentru a avea convingerea că, indiferent ce ai făcut, ele sunt valabile şi în dreptul tău atunci când te predai Domnului prin credinţă şi ascultare?

O jertfă înlocuitoare suficientă

3. Citeşte Evrei 2:9. Ce înseamnă faptul că Isus „a gustat” moartea pentru toţii? Vezi şi Evrei 2:17; 9:26-28; 10:12.

Domnul Isus a murit pentru păcătoşi. El era fără păcat (Evrei 4:15) şi, de aceea, când Şi-a dat viaţa ca jertfă, nu a murit pentru păcatul Său. El a purtat „păcatele multora” (Evrei 9:28) „ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului” (Evrei 2:17) şi „ca să şteargă păcatul” pentru totdeauna (Evrei 9:26).

În alte versiuni, Evrei 2:9 spune că Isus a fost făcut „mai prejos decât îngerii” ca să poată suferi moartea. Apostolul încearcă să explice aici motivul pentru care moartea lui Isus a fost cauza înălţării Sale. Pentru noi, nu exista o altă cale: El a trebuit să moară pentru ca omenirea să fie salvată.

Conform acestui pasaj, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca să moară. El a putut deveni „Căpetenia” sau „Autorul” mântuirii noastre (Evrei 2:10) numai îndurând moartea.

De ce „se cuvenea” ca Dumnezeu să Îl lase pe Isus să sufere? Contextul pasajului din Evrei 2:14-18 ne lasă să înţelegem că moartea Domnului a fost necesară pentru eliberarea copiilor lui Dumnezeu din sclavia morţii, pentru eliberarea lor de Diavol şi de frica morţii şi, în acelaşi timp, pentru a-L pregăti pe Isus să devină „un mare-preot milos şi vrednic de încredere”.

Altfel spus, crucea trebuia să preceadă coroana împărătească.

„Asupra Domnului Hristos, ca Înlocuitor şi Garant al nostru, a fost aşezată nelegiuirea noastră, a tuturor. El a fost aşezat în rândul celor fărădelege, ca să ne poată răscumpăra de sub condamnarea Legii. Vinovăţia fiecărui urmaş al lui Adam apăsa asupra inimii Sale. Mânia lui Dumnezeu faţă de păcat, manifestarea teribilă a neplăcerii Sale din cauza nelegiuirii umpleau inima Fiului Său de groază.” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 753

Hristos, Creatorul universului, a murit ca om, pentru păcatele noastre. Meditează asupra semnificaţiei acestui adevăr. Gândeşte-te ce veste bună este aceasta pentru noi! Gândeşte-te la speranţa pe care ţi-o oferă! Cum ai putea ca tot ce faci să aibă la bază acest adevăr uimitor?

Sângele Domnului Hristos

Ideea de sânge răscumpărător este întâlnită pretutindeni în Biblie. Sângele este amintit de fiecare dată când se vorbeşte despre sacrificiile animale, începând chiar cu primele jertfe aduse după ce Adam şi Eva au păcătuit. Mai târziu, ritualurile din sistemul israelit al jertfelor utilizau sângele cu scopul de a ilustra adevărul crucial că în absenţa lui nu am avea nicio şansă să fim iertaţi de păcate şi să putem să stăm în prezenţa lui Dumnezeu. Sângele era singura cale de a beneficia de mila divină şi de a avea o relaţie cu El.

4. Citeşte următoarele pasaje din Evrei, referitoare la sângele lui Hristos şi la sângele jertfelor din Vechiul Testament. Ce ne învaţă aceste texte despre sânge?

Evrei 9:12
Evrei 9:14
Evrei 9:18
Evrei 9:22
Evrei 10:19
Evrei 12:24
Evrei 13:12
Evrei 13:20

Când vorbeşte despre sângele lui Hristos, apostolul nu se referă la viaţa Sa, ci la moartea Sa înlocuitoare şi exprimă astfel rosturile jertfei Sale. Sângele vărsat de Hristos obţine răscumpărarea veşnică, asigură curăţirea de păcat, oferă iertare şi sfinţire şi este motivul învierii.

În Evrei, putem observa un contrast puternic între sângele lui Hristos şi sângele altor jertfe. Niciun alt fel de sânge nu poate oferi iertare reală; păcatele săvârşite de-a lungul istoriei, atât înainte, cât şi după cruce, pot fi iertate numai în virtutea morţii lui Hristos (Evrei 9:5). Vărsarea sângelui Său şi efectele acestei jertfe sunt dovezi c1are ale faptului că moartea Sa a fost înlocuitoare, ceea ce înseamnă că El a luat asupra Sa pedeapsa pe care o merităm noi.

În ce mod ne ajută înţelegerea morţii lui Hristos să scăpăm de ideea greşită că faptele noastre ne pot mântui?

O jertfă fără cusur

5. Ce criterii trebuia să îndeplinească animalul care urma să fie adus ca jertfă? Exodul 12:5; Leviticul 3:1; 4:3.

Animalul pentru jertfă trebuia ales cu multă atenţie. Nu putea fi luat un animal oarecare, ci trebuiau respectate anumite criterii, în funcţie de jertfa care trebuia adusă.

Exista totuşi un criteriu pe care trebuia să-l îndeplinească orice tip de jertfă: trebuia să fie „fără cusur”. Cuvântul ebraic tamim poate fi redat şi prin cuvintele „complet”, „neatins”, „fără defect” sau „perfect” şi se referă la un lucru care îndeplineşte cele mai înalte standarde posibile.

Când face referire la persoane, cuvântul tamim este utilizat pentru a descrie pe cineva care este „neprihănit”, „fără pată”, „fără prihană” înaintea lui Dumnezeu (Geneza 6:9; 17:1).

6. Cum este caracterizat Domnul Isus în următoarele texte? Evrei 4:15; 7:26; 9:14 şi 1 Petru 1:18,19. De ce era atât de important ca El să fie fără păcat?

Domnul Isus, „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29), corespunde perfect criteriului ca jertfa să fie fără cusur. Viaţa Sa curată L-a recomandat ca jertfă fără pată. Aceasta este garanţia mântuirii noastre, deoarece numai Unul fără păcat putea purta păcatul nostru şi numai neprihănirea Sa desăvârşită ne poate salva şi acum, şi la judecată. Tocmai de neprihănirea aceasta este legată speranţa mântuirii.

La fel ca echivalentul lui ebraic, cuvântul grecesc amomos („fără cusur”; vezi 1 Petru 1:19) este utilizat atât în legătură cu Isus şi jertfa Sa desăvârşită, cât şi pentru a-i caracteriza pe urmaşii Săi. „Prin compararea vieţii lor cu caracterul lui Hristos, ei vor fi în stare să discearnă unde nu au reuşit să îndeplinească cerinţele Legii sfinte a lui Dumnezeu şi vor căuta să fie desăvârşiţi în sfera lor, aşa cum Dumnezeu este desăvârşit în sfera Sa.” – Ellen G. White, The Paulson Letters, p. 374

Noi suntem înfăţişaţi înaintea lui Dumnezeu „fără prihană” (Iuda 24) prin moartea şi slujirea lui Hristos, Cel Neprihănit, care ne-a luat locul.

De ce ne simţim atât de incomod atunci când vine vorba despre sfinţenie şi despre neprihănire? Cum te poate ajuta gândul că Domnul Hristos este înlocuitorul tău să accepţi că şi tu eşti „sfânt”? Ce efecte ar trebui să aibă noul tău statut înaintea lui Dumnezeu asupra modului în care trăieşti?

Un mare pericol

În cartea Evrei, Pavel ia în discuţie jertfa Domnului Hristos din perspectivă teologică şi, în plus, prezintă câteva dintre implicaţiile ei practice. El precizează în câteva locuri ce se întâmplă cu acela care ignoră jertfa Sa.

7. Ce avertizare dă Pavel în Evrei 6:4-6 şi 10:26-31? La ce atitudini se referă?

În Epistola către evrei, Pavel arată cât de uimitoare este mântuirea lui Dumnezeu, cum S-a descoperit El pe Sine şi ce a făcut şi face El pentru credincioşi. Exista totuşi o chestiune importantă pe care apostolul s-a simţit nevoit să o abordeze: pericolul de a nu aprecia jertfa Domnului nostru la justa sa valoare. Pentru el, pericolul acesta era practic o „îndepărtare” (vezi Evrei 2:1) şi se pare că aici Pavel are în minte abaterea de la traseu a unui vas care nu mai ajunge la destinaţie. Sarcina principală a credinciosului este să păstreze direcţia.

Unii credincioşi Îl respingeau pe Dumnezeu în mod deliberat, ajungând să trăiască la fel cum trăiseră înainte de a primi Evanghelia. De aceea, în dreptul lor, jertfa lui Hristos nu mai era eficientă (Evrei 10:26-31). Pavel îi avertizează aici atât pe cei puţini, care refuzau în mod făţiş jertfa Domnului, cât şi pe ceilalţi, cărora nici nu le trecea prin minte un astfel de gând. Îndepărtarea de Dumnezeu poate fi de multe ori subtilă şi treptată şi poate avea drept cauză dezaprecierea şi neglijenţa. Tranziţia poate fi insesizabilă. Credinciosul ajunge cu timpul să nu mai aprecieze suficient lucrarea Domnului Hristos, la fel ca Esau care nu mai punea preţ pe dreptul său de întâi născut (Evrei 12:15-17). Nu ar trebui să devenim atât de obişnuiţi cu jertfa lui Hristos, încât să ajungem să o privim ca pe un lucru banal.

Pavel nu îşi propune aici să-i sperie pe cititori, dar simte nevoia să le vorbească despre consecinţele îndepărtării de Dumnezeu. Dorinţa sa este ca ei să nu ajungă într-o astfel de situaţie. Dar el nu uită să-i încurajeze să păstreze până la sfârşit credinţa şi speranţa (Evrei 3:6,14; 10:23) şi să-şi aţintească privirea spre Isus (Evrei 12:2).

Ai ajuns să fii prea obişnuit cu adevărul uimitor al răstignirii? De ce este starea aceasta atât de periculoasă? Cum o putem evita?

Studiu suplimentar

Înlocuirea păcatului omului cu neprihănirea Domnului Hristos este descrisă de Martin Luther prin expresiile „un transfer minunat” sau „un schimb îmbucurător”, iar de Ellen G. White în următorul paragraf celebru: „Hristos a fost tratat aşa cum meritam noi, pentru ca noi să fim trataţi aşa cum merita El. El a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El n-a contribuit cu nimic, pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui, la care noi n-am contribuit cu nimic. El a suferit moartea care era a noastră, ca noi să putem primi viaţa care era a Lui. «Prin rănile Lui suntem tămăduiţi.»” – Ellen G. White, Hristos, Lumina lumii, p. 25

„Numai moartea lui Hristos putea face ca iubirea Lui să aibă efect asupra noastră. Numai prin faptul că El a murit putem noi să privim cu bucurie la a doua Lui venire. Jertfa Lui este centrul nădejdii noastre. De ea trebuie să ne prindem credinţa.” – Ibidem, p. 660

Întrebări pentru discuţie

1. Unora nu le place ideea că Domnul Isus este Jertfa noastră, considerând că ea Îi creează lui Dumnezeu o imagine de fiinţă setoasă de sânge sau răzbunătoare, asemănătoare cu zeităţile păgâne din trecut. (Ei susţin că pasajele biblice legate de sânge şi jertfe nu sunt decât o reflectare a concepţiilor păgâne.) De ce este greşit acest mod de a percepe crucea? În ce mod ne ajută conceptele de moarte, jertfă şi sânge să înţelegem gravitatea păcatului şi a consecinţelor lui? În ce mod ne ajută conştientizarea preţului plătit pentru păcat să cerem putere de la Dumnezeu ca să alungăm păcatul din viaţa noastră?

2. Unii nu reuşesc să se raporteze corect la faptele lor şi nu înţeleg care este legătura acestora cu mântuirea. Cum ne protejează de capcana mântuirii prin fapte menţinerea în atenţie a morţii înlocuitoare a lui Hristos? În definitiv, ce ar putea adăuga faptele noastre la ceea ce a realizat Domnul prin moartea Sa?

3. Ellen G. White a afirmat că ar fi bine să petrecem zilnic o oră în care să medităm la viaţa lui Isus şi în special la ultimele ore din viaţa Sa. În ce mod ne ajută această meditaţie să ne consolidăm relaţia cu Domnul şi să apreciem mai mult tot ce a făcut El pentru noi?

Nelu Brie – Cum pot sa stiu ca pacatele mele sunt iertate?

Pastorul Bisericii Emanuel Sibiu predica la Biserica Happy Valley Phoenix, Arizona – Pastor Cornel Avram in 17 Martie 2013 Duminca dimineata.

Brie Happy Valley 3-2013 D

1 Ioan 2:12 Vă scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă sînt iertate pentru Numele Lui.

Adevarul este ca una dintre cele mai profunde nevoi  ale sufletului omenesc este nevoia dupa iertarea pacatelor. Pacea sufleteasca tine de iertarea pacatelor. Mantuirea sta in iertarea pacatelor. Linistea noastra in familie si in biserica tine de iertarea pacatelor noastre. Omul aspira dupa pace, dupa liniste, dupa bucurie. Dar, aceste aspiratii vor fi implinite desavarsit atunci cand sufletul este eliberat de vina care a acumulat-o, mania lui Dumnezeu este indeplinita, satisfacuta, potolita, povara e descarcata, iertarea este oferita, bucuria care insoteste iertarea stapaneste de acum inima si omul acela este atunci un om mantuit. Un om plin de viata, de pace, de bucurie, de voie buna pentru ca Dumnezeu i-a facut mult bine. Intrebarea care se ridica si la care cautam sa dam raspuns este intrebarea:

Cum pot sa stiu ca pacatele mele sunt iertate? 

Sigur ca de pacatuit, am pacatuit. Daca este aici cineva care spune ca n-a pacatuit, chiar in momentul in care gandeste sau face declaratia a si facut un pacat. De pacatuit, pacatuim in multe feluri. Putem sa pacatuim singuri. Dar de iertat, nu ne putem ierta singuri. Iertarea este un dar. Intrebarea este: Cum stiu cand l-am primit? Cum stiu ca acest dar de la Dumnezeu este real? Ceea ce spun eu despre mine, sigur are importanta. Dar, dincolo de ceea ce marturisesc eu sau ce marturisiti dumneavoastra, importanta are ce spune Dumnezeu despre noi. Cum putem noi sa stim Dumnezeu cand se uita spre noi ne vede cu pacatele iertate? (4:34) Pe ce baza se fundamenteaza iertarea pacatelor noastre? Cuvantul pe care l-am citit reflecta multa siguranta, multa certitudine.

Vă scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă sînt iertate pentru Numele Lui. Cuvantul nu scrie: Va scriu ca pacatele voastre sa fie iertate, sau in speranta ca pacatele sa fie iertate. Ci cuvantul scrie: Va scriu pentru ca pacatele va sunt iertate. Cu siguranta sunt iertate. Va intreb pe dumenavoastra, pacatele voastre sunt iertate? Da, slavit sa fie Domnul. Si daca este cineva in aceasta dimineata a carui suflet este nelinistit, cu gandul ca pacate savarsite in trecut nu sunt iertate, fie ca mesajul pe care-l vom auzi sa aduca speranta, sa aduca eliberare, sa aduca vindecare, pentru ca eu cred ca unul dintre cele mai potrivite locuri  de a capata iertarea pacatelor este in biserica. Nu am consacrat noi ca in biserica cine se roaga pentru iertare sa o primeasca? Ba da, si daca ne rugam acasa, pe drum, sau la serviciu, sau ne rugam in masina, Dumnezeu ne poate ierta. Dar toate aceste lucruri pe care le-am amintit, nici nu se pot compara cu locul de intalnire al bisericii lui Dumnezeu, unde copiii  lui Dumnezeu se aduna si cheama numele lui Dumnezeu.

Cum pot sa stiu ca pacatele mele sunt iertate? La aceasta intrebare vom da 4 raspunsuri biblice. Doua raspunsuri tin de ceea ce face Dumnezeu prin Domnul nostru Isus in vederea pacatelor noastre. Urmatoarele doua raspunsuri tin de ceea ce trebuie sa facem noi ca sa primim iertarea pacatelor. Pe de o parte este vorba de participarea si darul lui Dumnezeu si pe de alta parte este vorba de raspunsul si realizarea noastra. Darul lui Dumnezeu se intalneste cu cautarea noastra. Iertarea care vine din harul lui Dumnezeu si iertare care se naste din raspunsul nostru. Baza obiectiva a iertarii pacatelor: (1) Jertfa si Mijlocirea Domnului Isus.

1. Iertarea pacatelor noastre se bazeaza pe jertfa lui Isus Hristos

man in shadow of crossIn 1 Ioan 2 „El este jertfa de ispasire  pentru pacatele noastre si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi. In cap. 4:10 scrie „Dumnezeu ne-a iubit si a trimis pe Fiul Sau ca jertfa de ispasire pentru pacatele noastre.” In 1 Petru scrie „noi am fost rascumparati nu cu lucruri pieritoare, nu cu argint sau cu aur, ci am fost rascumparati cu sangele scump al Domnului nostru Isus Hristos.  Cand ne gandim la trecutul nostru pacatos, trebuie sa fim siguri, siguri, jertfa lui Isus este izvor de iertare pentru pacatele noastre. Domnul Isus s-a dus pe Sine, pe cruce, ca jertfa, pentru ca noi sa capatam iertarea. Cuvantul Domnului ne invata lucrul acesta foarte, foarte clar. Jertfa Domnului nostru Isus nu este un gest care pune in evidenta esecul Domnului Isus. Domnul Isus n-a murit ca victima. Jertfa Lui pune in evidenta biruinta Sa. Este calea spre biruinta. El a murit pentru pacatele noastre, ca sa realizeze, sa implineasca cea mai profunda nevoie, sa primim iertarea.

Evrei 7:26 spune ca Domnul Isus a aratat o singura data, ca sa stearga pacatul prin jertfa Sa. Ce inseamna cuvantul ‘sa stearga’? Cuvantul romanesc nu este suficient de expresiv. In limba greaca este un verb care inseamna ‘sa desfinteze’ pacatul. Efectiv nu mai exista, in sensul in care tot ceea ce trebuia sa savarseasca Fiul lui Dumnezeu ca pacatul sa fie eliminat s-a savarsit si pacatul a fost eliminat. Jertfa lui Isus are ecouri vesnice. Pe acela pe care Dumnezeu il iarta, Dumnezeu nu ii ia pacatul lui si il pune de o parte si-l tine ascuns pana la vremea potrivita. Dumnezeu nu ne tine la mana. Jertfa lui Isus, Fiul lui Dumnezeu desfinteaza pacatul. Pacatul nu mai exista. Ce Dumnezeu a iertat nu mai este.

Cand va tulbura ceva din trecutul dumneavoastra, aduceti-va aminte ca Isus s-a dus pe Sine ca jertfa pentru voi. A murit pe cruce pentru voi. Si onorati-L pe Isus spunand, „Doamne Isuse, multumesc ca ai murit pentru pacatul meu pe cruce. Pacatul meu este iertat din pricina acestei jertfe.” Asta e iertarea pe care o da Dumnezeu. (10:00) Daca jertfa Vechiului Testament acoperea pacatul, jertfa Domnului Isus a desfiintat pacatul. Se da DELETE. Acesta este gestul, acesta este temeiul pe baza caruia Dumnezeu iarta pe pacatosi. Dumnezeu nu iarta pe pacatosi in mod corupt, facandu-se ca nu vede ce este. Dumnezeu nu trece cu vederea pacatele oamenilor intr-un fel superficial. S-a intamplat ceva, un gest facut de Domnul Isus, care are consecinte vesnice. Implicatii cosmice, pamantesti si ceresti, in lumea ingerilor si a demonilor. Jertfa aceea este investitia lui Dumnezeu ca pacatul sa fie desfintat. Din acest gest deriva doua lucruri extraordinar de importante.

  1. Hotararea lui Dumnezeu de a ierta pe oameni. Scrie in Romani 5 ca Dumnezeu a luat o hotarare de iertare- scrie „18 …Astfel dar, după cum printr’o singură greşală, a venit o osîndă, care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr’o singură hotărîre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărîre de neprihănire care dă viaţa.” si versetul 16 „16 Şi darul fără plată nu vine ca printr’acel unul care a păcătuit; căci judecata venită dela unul, a adus osînda; dar darul fără plată venit în urma multor greşeli a adus o hotărîre de iertare.” Ca sa folosim un termne contemporan, Dumnezeu a decis sa gratieze lumea. Asta e primul gest: Isus se duce ca Sine pentru jertfa, pacatul este desfintat, Dumnezeu da un decret de gratiere. Decretul de gratiere este urmat de urmatoarea decizie:
  2. Oricine crede in Isus este justificat inaintea lui Dumnezeu si este eliberat. Noi nu mai trebuie sa stam sub vina. Nu mai este nici o osandire pentru cei care sunt in Hristos. Dumnezeu a iertat pacatele. Dumnezeu a facut decret de gratiere. Imaginati-va un triunghi. Sus e Dumnezeu, jos alaturea e Domnul Isus, in partea cealalta sunt eu. Acest triunghi se numeste triunghiul rascumpararii. Imagineaza-ti ca e judecata. Dumnezeu, la judecata, iti cere sa te justifici. Adica: Cineva te acuza de pacatele pe care le-ai facut in timpul vietii, Dumnezeu iti da dreptul sa te aperi. Te lasa sa vorbesti si sa vorbesti in asa maniera incat dupa ce ai terminat ce ai avut de spus, Dumnezeu sa spuna: Ai dreptate, minciuna ta nu-i minciuna, hotia ta nu-i hotie, curvia ta nu-i curvie, divortul tau nu-i divort, insiri toate pacatele alea. Poti sa te justific asa? Care poate vorbi despre sine in fata dreptului judecator, incat dupa ce a incheiat ce are de spus, Dumnezeu sa zica: Eu am gresit ca n-am crezut ca esti divin. Insa, Domnul Dumnezeu a pregatit o solutie. Si El, judecatorul, spune asa: Eu am de gand sa te justific. Dar, iata cum. Fiul Meu, Isus Hristos a venit in lume si a murit pe cruce pentru pacate. Jertfa Lui este ispasirea pacatelor tale inaintea Mea. Jertfa Lui este rascumpararea ta. Si Eu, zice Domnul, am de gand sa te justific. Iata cum. Iau de pe tine pacatele si le transfer asupra  Fiului Meu, Isus. Si i-au de pe El dreptatea si o pun asupra ta. Eu i-au aceasta decizie juridica. Te iert, in baza deciziei Mele. Cu o singura conditie: Sa-L recunosti pe Fiul Meu, Isus Hristos ca Domn, sa-L urmezi, sa crezi in El, sa te bizui pe El. Ai face asta? Asta este evanghelia. Asta aduce eliberare sufletului care se increde in Dumnezeu. 16:36

2. Iertarea pacatelor noastre prin mijlocirea Domnului Isus

Jesus intercessorDomnul Isus s-a dus nu doar ca jertfa pentru pacate. Ci, inviind din morti, inaltandu-se la cer, El sade la dreapta lui Dumnezeu si sfanta Scriptura ne invata ca El este mijlocitorul nostru inaintea lui Dumnezeu. 1 Ioan 2:1 „Copilasilor, va scriu aceste lucruri ca sa nu pacatuiti. Dar, daca cineva a pacatuit avem la Tatal un mijlocitor, pe Isus Hristos, cel neprihanit.” Domnul Isus este mijlocitorul nostru, la dreapta lui Dumnezeu. El ne apara, El nu ne lasa. Eu nu va cunosc, dar ascultati-ma bine: Daca cineva a pacatuit, sa-i fie rusine fata de Dumnezeu. Ah, nu savarsesti pacate si pretinzi ca nu s-a intamplat nimic. Daca cineva a cazut intr-un pacat sa-i fie rusine. Dar, nici o clipa sa nu-si piarda speranta. Obrazul sa ne crape de rusine, am pacatuit impotriva lui Dumnezeu. Dar, speranta sa nu-ti iasa. Nu acceptati acuzarea acelora care arunca dupa voi cuvinte de ocara, spunand ca daca ai pacatuit te duci in fundul iadului si nu mai este nici o sansa. Daca mori, daca refuzi sa te pocaiesti, daca refuzi sa te intorci la Dumnezeu, acolo ajungi in talpa iadului. Dar nu trebuie sa uiti un lucru: Traim prin har.

Isus, Fiul lui Dumnezeu s-a inaltat la cer si este acolo mijlocitor si scrie in Biblie ca daca cineva a pacatuit avem la Tatal un mijlocitor. Domnul Isus ne apara. Sa nu indrazneasca sa ia cineva aceste cuvinte sa faca libertate pentru a pacatui, zicand: Isus a murit pentru mine si ma apara in cer si prin urmare sa-i dau de lucru si pacatuiesc. Vai de cel care gandeste asa si comite   asa. Noi vorbim unor oameni tematori de Dumnezeu, care au o constinta extrem de sensibila, care vor sa fie placuti lui Dumnezeu. Dar, stau slabiciunile de noi. Frati si surori, Isus este mijlocitorul nostru. In 1 Timotei 2:5 spune ca este un singur mijlocitor intre Dumnezeu si oameni, omul Isus Hristos. In epistola catre Evrei gasim unul dintre cele mai frumoase versete pe aceasta tema.

Evrei 7:25 „De aceea şi poate să mîntuiască în chip desăvîrşit pe cei ce se apropie de Dumnezeu prin El, pentrucă trăieşte pururea ca să mijlocească pentru ei.” Iata ce face Domnul Isus. Traieste pururi in prezenta lui Dumnezeu ca sa ne apere, ca sa mijloceasca pentru noi. Noi avem in cer un aparator. Domnul Isus e proectorul nostru. Nu ne lasa, nu ne abandoneaza. El ne protejeaza, ne insoteste, ne invata, vrea sa ne schimbam, sa ne facem mai buni. Se intampla ca diavolul sta pe urmele noastre sa ne ispiteasca. Iar daca reuseste sa ne faca sa cadem in pacat, urmatorul gest pe care il face se infatiseaza inaintea lui Dumnezeu cerand osanda noastra. Rationamentul cerintei lui este cat se poate de clar: (1) Plata pacatului este moartea. (2) El a pacatuit. (3) Cer ca el sa moara. Ce mai poti sa zici? O, de cate ori n-ar fi trebuit sa murim. Daca nu era acolo unul, care sa intervina in acel moment si sa zica, „Inapoia mea Satano.” E adevarat plata pacatului e moartea. E adevarat ca omul cutare a pacatuit. Dar, la fel de adevarat este ca omul acela se increde in Mine, mi-a chemat numele. Eu am murit pe cruce pentru pacatele lui. Am hotarat sa il iert si sa il apar, asa ca inapoia mea Satano. Asa trebuie s acrezi, asta ne duce libertate, bucurie. De fat, asta este mantuirea prin evanghelie.

3. Din pricina ca pocaim si ne marturisim pacatele

1 Ioan 1:8-10  Dacă zicem că n’avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. 10 Dacă zicem că n’am păcătuit, Îl facem mincinos, şi Cuvîntul Lui nu este în noi.” Ce inseamna cuvantul ‘daca’? Cuvantul ‘daca’ introduce o conditie. Aici cuvantul lui Dumnezeu introduce pocainta, marturisirea pacatelor noastre pe care trebuie sa o facem inaintea lui Dumnezeu cu o hotarare si cu smerenie. In Iacov 5:16 spune „Marturisiti-va unii altora pacatele.” Proverbe 28:13 13 Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare.” De ce sa taci? De ce sa duci povara de unul singur? De ce sa te usuci, cum a zis David, „Cata vreme am tacut mi se uscau oasele de gemetele mele necurmate. Facu-se pacat, il tine ascuns. Povara, vinovatia la apasat teribil. „Mi se usca vlaga cum se usca pamantul.” Tu ce o sa faci? Dai inainte, o sa ai o reputatie grozava, parerea ta… ca oricum, parfumul vinovatiei emana din fiecare care sta ascuns.

David a spus, „Mi-am marturisit pacatul” Nu stiu cale mai binecuvantata si mai buna inspre pace decat asta. Sa mergi inaintea Domnului Isus si sa spui, „Doamne Isuse, cred in Tine. Am pacatuit. Te rog frumos sa ma ierti.” Si El iti ridica povara. Duhul Lui te va inspira si te va calauzi sa indeplinesti si ce scrie. Marturisiti-va unii altora pacatele. Cauta un om al lui Dumnezeu, impartaseste. Descarca-ti povara sufletului si in felul acesta Dumnezeu iti va duce bucuria eliberarii si a iertarii, siguranta iertarii pacatelor. Bucuria iertarii pacatelor, calea cea mai scurta este marturisirea la pastor, la un slujitor al lui Dumnezeu. Dumnezeu le iarta pacatele precum le rostim in odaita. Dar siguranta iertarii, eliberarea, bucuria nu vine ca atunci cand spui: Am gresit.

Sant trei stadii cand ti se arata pacatul. (1) Cand iti arata oamenii- esti si in stare sa-i dai in judecata. (2) Cand iti arata constiinta te mai domolesti. (3) Cand iti arata Duhul Sfant te si pocaiesti. Nu zaboviti in impietrire zicand, „Las ca o dc eu cum pot.” Nu sti tu ce te asteapta la urmatoarea intersectie, ce alte conspiratii ale diavolului. Iar oamenii lui Dumnezeu vor sti ca cine primeste marturisirea este mormant, nu aeroport. (1:37:49) Photo via ptl2010.com 

4. Din pricina ca si noi ii iertam pe cei care ne gresesc.

Iertarea noastra este confirmata, este marturisita prin faptul ca si noi iertam pe cei care ne gresesc. MatMatei 6:14-15  „Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor, şi Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greşelile voastre. 15 Dar dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.” Auziti ce scrie, gura sfanta a Domnului Isus a spus. El, care a facut rost de iertarea pacatelor prin jertfa Sa. El care o asigura, stand in cer si mijlocind pentru noi. El, care ne curateste de murdariile pe care le-am facut pentru ca suntem uneori ca si copii micuti. Ne curatesc bine parintii nostri, cu hainute frumoase si dupa aia iarasi mergem inapoi la noroiul acela. Mantuitorul nostru, care are mila de noi, se apleaca din nou si ne ridica si ne curateste din nou si de pacatele facute dupa botez, pentru ca vede in noi slabiciunea. Dar, pe de alta parte, credinta, smerenia, pocainta, dorul dupa curatie  si El are mila de noi. Slavit sa fir numele Lui.

Dar ceva ne pune in fata. Auziti ce cuvant ne pune in fata: „Dacă iertaţi oamenilor greşelile lor,”Vreau sa pun o intrebare: Este aici o persoana careia i s-a gresit vreodata din partea unui om? Cuvantul acesta ‘daca’ are o forta care face deosebire intre viata si moarte, intre rai si iad. Si ca nimeni sa nu ramana in dubiu, Isus a intors foaia aceea zicand, „dacă nu iertaţi oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.” Marcu 11 „Si cand stati in picioare, sa iertati orice aveti impotriva cuiva, pentru ca si Tatal vostru care este in ceruri sa va ierte greselile voastre. Dar, daca nu iertati, nici Tatal vostru care este in ceruri nu va va ierta greselile voastre.” Cu lipsa de iertare, cu impietrirea inimii tale, care nu vrea sa spuna „Te iert”, nu faci altceva, decat sa anulezi efectele jertfei Domnului Isus in dreptul tau. Nu faci altceva decat sa pui mana pe gura mijlocitorului din cer, care nu mai are nici o putere sa te apere. Nu faci altceva, decat sa te expui uneltirilor diavolului, care va da peste tine ca sa te unelteasca si mai mult. Si o sa vezi mai incolo.

Isus a pus in fata noastra aceste cuvinte, care sa ne avertizeze ca zona asta in domeniul pacatelor ii raspunderea noastra. Si e lucrul acela mai usor de facut. Mori tu pe cruce ca sa te ierte cineva. Du-te tu in cer ca sa aperi pe pacatos. Curateste cu un pacat daca poti, ca nici o pata de motorina de pe o batista nu o poti spala. Spala un pacat daca poti, nu poti. Dumnezeu ia ce e greu de facut si tie iti zice un singur lucru: Te pocaiesti si ierti pe aia care iti gresesc. Si asa ne-am da seama daca iti meriti iertarea. O, cati dintre noi n-au inima impietrita. Nu vor, refuza, sau nu pot. La inceput nu pot, dupa aia nu mai vor. Ca asta e progresia. La inceput nu vrei, ca supararea e mare. Si dupa aia, diavolul tine stapanire zona aceea si te impietreste si apoi nu mai poti. Si nu mai poti nu pentru ca Dumnezeu nu a vrut sa te ajute. Ci pentru ca ai refuzat ajutorul Lui si acum nu mai poti. Si in aceasta situatie, Duhul Sfant intervine si da putinta si eliberare, unuia care striga spre Dumnezeu.

Fratii mei, eu vreau sa spun lamurit: Iertarea pacatelor nu o castigam prin faptul ca noi iertam pe altii, ca nu ni se da iertarea pacatelor la schimb- „Da tu iertare la celalat si eu iti dau si tie iertare”. Nu. Nu asta-i moneda de schimb. Nu. Jertfa lui Isus aduce iertare pacatelor. Dar noi ramanem in iertare, daca o prelungim mai departe spre altii. Asta ne-a invatat Isus cu o pilda. Petru ii zice Domnului Isus: De cate ori sa iert pe fratele meu? Probabil ca sa referit la superlativul posibilitatilor sale- de 7 ori.  Mantuitorul, Isus, a zis, „Eu nu zic de 7 ori, ci de 70 de ori cate sapte.” Ce a vrut Mantuitorul prin aceasta vorba? Sa ne faca aritmetica pacatelor semenilor nostri? 490 de ori, scrie, intr-o zingura zi in evanghelia dupa Luca.  Ce sa insemne in practica? Se tine scai unul de tine, iti greseste si iti greseste. Asa ne-a invatat Isus sa numaram pacatele semenilor? Eu as zice ca lucrurile sunt cu totul diferite. Cine a apucat intr-o zi sa ierte semenului sau de 490 de ori, ala a invatat ideia, pentru ca nu poti sa faci altceva, decat sa o prelungesti mai departe.

Sa fie clar, cine are pacatele iertate nu tine dusmanie pe nimeni si nu vrea sa se razbune pentru ca el a fost iertat si iertarea din inima e prea plina, care se revarsa spre altii. Asa functioneaza lucrurile. Si ca sa aduca adevarul, Mantuitorul a adus pilda cu robul nemilostiv. Noi nu trebuie sa vedem in aceste lucruri groaza acestor lucruri. Trebuie sa vedem ce a zis Isus, ca de acolo a plecat, de la rugaciunea Tatal nostru: „si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”. Va intreb: Ce-i rugaciunea asta, e rugaciune sau blestem? A zis unul, „Eu rugaciunea asta in veci nu o fac. Nu vreau sa-mi faca Dumnezeu asa”. Dumnezeu nu ne face cum asteptam noi, ci ne face cum a hotarat El si cum sunt legile Lui.

Rugaciunea Tatal nostru trebuie sa o luam in acea parte, ca unul dintre cele mai puternice si convingatoare argumente aduse de omul care are nevoie de iertare, la Dumnezeu, care ii da iertarea. Cand in inima ta este dragoste, cand in inima ta va vedea dorinta de a oferi celuilalt iertare, Dumnezeu iti va tine ierarea Lui peste tine. Asta este bucuria copiilor lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, din faptul ca trebuie sa iertam pe ceilalti, nu trebuie sa facem o povara, ci un argument cu care stam in siguranta inaintea lui Dumnezeu. Nu-i vorba de sentimente la mijloc. E vorba de hotarare. E vorba de caracter. E vorba de fapte. Hotaresti sa ierti, refuzi sa te razbuni si asa Dumnezeu ne da libertate si bucuria iertarii. Nu a zis Domnul Isus sa intoarcem obrazul celalalt? Sau Pavel nu ne-a invatat  sa punem carbuni aprinsi pe capul dusmanilor nostri? Sau David, cand s-a purtat exact asa cu Saul si  Saul striga pe vai: Tu esti mai bun ca mine? Noi trebuie sa ramanem in harul lui Dumnezeu si in iertarea lui Dumnezeu. A zis Ioan: „Vă scriu, copilaşilor, fiindcă păcatele vă sînt iertate pentru Numele Lui.” Ce a avut in vedere cand a vorbit cu atata siguranta? Cele 4-

  1. Isus a murit pentru pacate
  2. Isus e mijlocitorul
  3. Noi ne marturisim de pacate
  4. Si iertam pe cei care ne gresesc.

Punandu-ti viata in mana acestor principii, vei trai bucuria iertarii pacatelor. (Ultimele 2 minute nu au sonor de la sursa si le-am omis)

Un Mesaj Pentru Romania– Jertfa Lui Hristos

Lumea este plină de întâmplări, Istoria plină de evenimente; le învăţăm la școală, le auzim la știri. Dar este un eveniment care este mai presus de toate, chiar dacă cu râvna se încearcă să i se ia meritul. De fapt, restul evenimentelor sunt sclave ale Istoriei, pentru că Istoria ar exista fie că s-a descoperit America, fie că nu s-ar fi descoperit. Descoperirea Americii doar a schimbat cursul râului, ce ar fi curs necondiţionat.

Dar Jertfa lui Hristos este mai presus de Istorie. Este adevărat că a schimbat cursul Istoriei, dar un acesta este obiectivul jertfei, este doar un mic efect. Războaie cu musulmani si cu iudei, regate creștine, persecuţia ereziilor, Inchiziţiile, Vaticanul… sunt doar caricaturi greu de înţeles dacă ne gândim la Împarația pe care Isus a vrut sa o aducă, pe care a adus-o.

Hristos S-a coborât în umilul cort al timpului, dar nu ca și când aceasta s-ar fi întâmplat ca ultima șansă a unui Dumnezeu disperat, acționând ca și când râul curgea atât de năvalnic încât El trebuia să-l oprească și să-i dea un nou început. Dumnezeu era liber să aleagă, El întotdeauna este liber, și face toate după sfatul Voiei Sale. Pe de altă parte, pentru noi oamenii, nu era altă opţiune, nu puteam să avem din nou Slava lui Dumnezeu dacă El nu s-ar fi jertfit.

Toate lucrurile au fost făcute din El și pentru El. Nu Isus a intrat în Istorie, Istoria a fost facută pentru Isus, și prin Isus. Înainte să fi fost Pamântul, Isus trebuia să moară. Toate lucrurile, prezente sau viitoare, sunt dezvelite în ochii lui Dumnezeu, și sunt pentru Dumnezeu, și hotărâte de Dumnezeu.

Prin Fapte 4:22 ne dăm seama că Jertfa Lui nu a fost un act de dragoste disperat a unui dumnezeu nevrednic să fie chemat Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov. Dumnezeu a fost, este, și va fi Același.

Dar, de ce a trebuit ca Hristos sa moară?

Toţi știm răspunsul; pentru ca noi să fim mântuiţi; pentru că El e dragoste. Dar, dacă rămânem aici, nu doar că o să știm mai puţine decât trebuie, ci o să și pierdem ceva vital în viaţa noastră ca ’creștini’. Mai sunt câteva răspunsuri la intrebarea aceasta, și se pot rezuma așa: pentru Slava Lui. Dumnezeu Tatăl a fost proslăvit, și Dumnezeu Fiul a fost proslăvit prin moartea de cruce a lui Isus. Totuși, Slava Lui este deja nemărginită, nu era necesar pentru Dumnezeu să moară, deci ajungem iarăși la Ioan 3:16. Dragoste pentru lume. Dar dacă nu trecem și nu sfârșim întotdeauna gândurile noastre cu Slava Lui… ceva pierdem: Slava Lui, de care suntem lipsiţi prin păcat. Deci, dacă suntem lipsiţi de Slava Lui, încă nu avem păcatele iertate.

Religia adevărată e Cristocentrică, niciodată homocentrică.

Eu, când eram mai mic, mă întrebam de ce nu s-ar fi jertfit un înger sau un heruvim în locul lui Isus. Nu întelegeam de ce Isus trebuia să moară, de ce Dumnezeu nu putea ierta, uita pacatele noastre. Proverbe 17:15 este răspunsul care în ani nu l-am avut. Dumnezeu nu săvârșește păcatul, altfel ar fi o scârba în însăși ochii Lui. Ceea ce este imposibil pentru un Dumnezeu Drept, Sfânt, Sfânt, Sfânt în vecii vecilor. Ceva trebuia să fie făcut pentru ca oamenii păcătoși, vinovaţi, să fie în Cer. Avraam a păcătuit, Isaac a păcătuit, Iacov a păcătuit, David a păcătuit… Dreptatea cerească nu putea să-i lase să intre în Paradis în prezenţa lui Dumnezeu. Iarăși, ochii ni se închid văzând puternica rază de lumină, și inima plânge adânc…strigând ’Dragoste, Dragoste!’

Pentru ca să ne mantuiască a trebuit ca Însuși Dumnezeu Fiul să moară, pentru a împlini astfel Legea Divină (Moartea Lui are multe de a face cu un testament și relaţia soţ-soţie; se înţelege bine citind Romani 7). Şi totuși, de ce? Avea Dumnezeu vreo obligaţie? La urma urmei, suntem făpturile Lui, creaţi de El, ceva trebuia să facă, nu? Întrebarea, dacă nu se răspunde cu un simplu NU, va fi începutul unei erezii nespus de mari, o religie deformată, o urâciune înaintea Lui. Noi, ca creștini, trebuie să știm că El nu are nevoie de nimic și de nimeni; nici de îngeri, nici de Cosmos, nici de oameni, nici de dragostea oamenilor, nici de slava care am putea noi să I-o aducem.

A.W. Tozer, în urma analizării versetului 14 din Exod 3, spune:

„Chiar dacă toţi oamenii ar orbi dintr-o dată, soarele ar continua să strălucească ziua și stelele noaptea, căci ele nu datorează nimic milioanelor de oameni ce beneficiază de lumina lor. În mod similar, dacă toţi oamenii de pe pamânt ar deveni atei, aceasta nu L-ar afecta în nici un fel pe Dumnezeu. El este ceea ce este în Sine Însuși, independent de oricine altcineva.”

Gândul eretic răsare în cugetul și inima melancolicilor ce, în păcat, prefac dragostea de sine (singura pe care o au), în dragoste de Dumnezeu, prin fapte religioase.

Tozer continuă discursul:

„Creștinismul veacului al douăzecilea L-a pus pe Dumnezeu pe lista nevoiașilor, dependent de mila publică. Atât de bună este părerea noastră despre noi înșine încât ne este ușor, ca să nu spunem că ne place, să credem că Dumnezeu are nevoie de noi. Dar adevărul este că Dumnezeu nu este mai mare datorită nouă și nici nu ar fi mai mic dacă noi n-am exista. Existenţa noastră se datorează în întregime hotărârii lui Dumnezeu, nu vreunui merit al nostru ori unei necesităţi Divine.”

„Poate gândul cel mai greu de îndurat pentru egoismul nostru înnăscut este acela că Dumnezeu are nevoie de ajutorul nostru.”

Aș vrea sa reflectam la ultima frază. Cer un minut, cu ochii închisi, gândindu-ne că păcatul este parte din natura noastră, mai ales păcatul acesta a lui Adam: egocentrismul, independenţa de Dumnezeu. Este logic să credem că acesta este esenţa tuturor păcatelor. Încă păcătuiești? Atunci sigur și tu ai probleme cu egocentrismul.

Cu adevărat este greu, dar o dată ce putem afirma că El și numai El face totul, că El susţine totul, că El are viaţa noastră în mâna Lui, și poate să facă orice cu ea, fie că zicem ’viaţa mea e în mâna Ta’, fie că nu… gândul se transformă în bucurie în Duhul Sfânt. Este cu adevărat o mângâiere.

Nu pentru că meritai a murit Isus pentru tine. Iarăși, cuvântul Dragoste răsare (daca nu îl înjosesc numindu-l ‚cuvânt’). El ne-a iubit când noi eram încă păcătoși, fiind nimic, fiind un sac de nelegiuiri în ochii Lui.

Cum poate omul să explice Dragostea lui Dumnezeu?

Pavel ne învaţă în Efeseni 3:16-19. „… și-L rog ca, potrivit cu bogăţia slavei Sale, să vă facă să vă întăriţi în putere, prin Duhul Sfânt, în omul dinlăuntru […] să puteţi pricepe împreună cu toţi sfinţii, care este lărgimea, lungimea, lăţimea, adîncimea și înălţimea și să cunoașteţi dragostea lui Hristos care întrece orice cunoștinţă.”

Doar cu puterea Duhului Sfânt vom putea pricepe, măcar în parte, Dragostea lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne uităm la oameni ca să cunoaștem cauza Dragostei Lui. Dumnezeu e Dragoste și a fost așa înainte să fi fost omul. Şi Dragostea Divină este aceasta: că noi, chiar încercând să împiedecăm prin tot felul de păcate desăvârșirea Lui, El, fiind desăvârșit, Și-a arătat Dragostea, pentru că El e Dragoste. Iată planurile noastre împiedecate! Mare este Dragostea lui Dumnezeu dacă poate să acopere chiar și păcatul nostru.

Ce a reușit Isus pe cruce?

Prin vrăjmășia cu Dumnezeu, căci S-a făcut păcat (2 Cor. 5:21), și Dumnezeu urăște păcatul, El ne-a împăcat pe noi cu Dumnezeu, și prin sângele Lui suntem socotiţi neprihăniţi.

De multe ori vedem pocăinţa ca o metodă pentru a ne ascunde de mânia lui Dumnezeu. Sau afirmăm că Dumnezeu uită păcatul. Este adevarat, dar trebuie completat.

Tatăl, atunci când suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, nu uită păcatul nostru așa cum un om uită lucrurile. Dumnezeu nu poate uita, El cunoaște toate lucrurile, toate Îi sunt descoperite… trecute, prezente și viitoare. El a turnat pedeapsa pentru păcatele noastre asupra lui Hristos. La nivel de om putem zice că El a uitat păcatul nostru, dar la nivelul Lui, păcatul nu s-a uitat, ci a fost pedepsit. Și dacă cu adevărat vrem să fim copii normali, crescând în orice fel de cunoștinţă, mai bine vedem lucrurile așa cum El le vede. Efortul acesta are o răsplată.

‚Domnul uită, Domnul iartă’, atunci când este folosit după o vorbă sau faptă urâtă, este cea mai mare hulă împotriva Fiului. Îl scuipi în faţă înainte să Îl crucifici.

Care a fost pedeapsa Lui? Romani 6:23 ne spune; moartea. Acum, știm că Hristos nu a venit să ne scape de moartea trupului, deci Pavel se referă la altă moarte… la chinul veșnic. De asta am fost salvaţi, de pedeapsa Tatălui. Şi totuși, vedem că Isus nu a suferit chinul acela veșnic, vrăjmășia aceea cu Dumnezeu. El a suferit câteva ore; bătut, scuipat, batjocorit. Dar mânia lui Dumnezeu, pedeapsa veșnică, unde e?

Să ne întoarcem la grădina Ghetsimani. Isus a plâns amar, pentru că știa că avea de suferit. A plâns și sudoarea s-a transformat în sânge. Mă îndoiesc că a plâns așa unul dintre noi vreodată. Este posibil ca un om să transpire sânge, atunci când este sub o presiune mentală nespus de mare, când corpul se încălzeste în mod anormal și arterele explodează… dar nu știu de câte ori să se fi întâmplat așa ceva în toată istoria omenirii.

Câţiva ani mai târziu, Nero omora creștini. Se zice că-i crucifica, le punea ulei deasupra și îi ardea de vii, acolo pe cruce. Grădina lui Nero se lumina noaptea cu corpurile în flăcări ale sfinţilor; un spectacol pentru romani. Sau, în teatrele romane se încingea un scaun de fier, apoi așezau pe el creștinii și, legaţi, ca centrul acestui spectacol macabru, petreceau ultimele clipe din viaţa lor. Îmi amintesc de un scurt documentar despre o femeie osândită la moartea aceasta, înconjurată de oameni ce aplaudau pe când ea murea, și înaintea ochilor fiicei ei, obligată să vadă moartea mamei sale. Femeia aceasta a murit cântând Domnului. Mulţi alţii la fel ca ea au murit, bucuroși pentru că sufereau pentru Dumnezeu.

Și totuși, Isus a plâns amar pentru chinul mare ce îl avea de suferit. Era Isus mai slab decât acești sfinți? Mai fricos? Nu știa că va învia la puțin timp după aceea? Era necredincios? Să ne ierte dacă vreodată am gândit că pentru cuiele și biciurile cu care a fost rănit a plâns și a suferit și a transpirat sânge, doar gândindu-Se la lucrurile acestea.

Cântarea ‚Cea mai mare dintre porunci’ reflectă destul de bine o parte importantă a jertfei Lui. Spune așa: ‚Pe Isus L-ai jertfit fiindcă ne-ai iubit’, referindu-se, cum putem înţelege, la Tatăl. Cine crede că oamenii L-au jertfit pe Hristos, să se întoarcă la Vechiul Testament. Isus a fost jertfă de ispășire pentru popor. Dar în V.T. ni se arată că preotul trebuia să fie curat înainte să aducă jertfa pentru popor. Dar, nici noi nu suntem (sau nu eram) preoţi pentru a jertfi ceva, și nici nu eram curaţi, deși pentru ca să fim curaţi a murit El. Tatăl, în veci Sfânt, a jertfit pe Mielul Curat.

Din veșnicii, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt au fost uniţi, legaţi cu o legătură sfântă, perfectă, necunoscută de oameni, prea minunată ca să o putem cunoaște deplin. Și Tatăl își privea Fiul, și vedea cel mai frumos chip care putea să se vadă; Fiul e oglinda Tatălui. Iar zic, PERFECTĂ! Ajută Doamne să pot admira și eu uniunea aceasta, și ca, într-un viitor, să o experimentez. Și acum dă-mi înţelepciune, măcar să pot cuprinde câtuși de puţin, cu gândul, Frumuseţea aceasta, pentru că stiu că vorbele nu vor cuprinde niciodată Măreţia Ta.

Şi în orele acelea, Isus S-a făcut păcat. Tot ceea ce Dumnezeu urăște, tot ceea ce trebuie să fie osândit cu mânia și urgia Lui sfinte (Rom. 1:18), era acum Fiul Său. Nu am nădejdea că în lumea aceasta voi găsi vreun om care să poată să explice în cuvinte, sau să zică că înţelege ceea ce a simţit Isus. Dumnezeu Tatăl, care Îl iubea atât de mult, înainte să fi fost Timpul, lumea, înaintea veșniciilor și mai mult ca pe orice alt lucru, mai mult ca pe îngeri, lume, univers… acum Îl pedepsea, Îl lovea, Îi dădea să bea din paharul urgiei Lui. Ce chin amar, ce suferinţă! Sfântul Dumnezeu pe care Îl cunoști și Singurul care merită să fie cunoscut, în Cel ce ai toată credinţa, Cel în care Dragostea e desăvârșită, acum îţi întoarce spatele și cu voce ca de tunet spune: ‚Te urăsc’. În Luca 14:36 Isus zicea, în rugăciunea Lui amară, ‚Ava’, adică, Tată. O traducere mai bună este ‚Tati’. Ca un copilaș, strigând plin de  lacrimi spre tatăl său… ,,nu mă pedepsi, nu mă pedepsi!” Singurul care nu avea vină… pedepsit.

Și totuși cu tăria de a zice ‚facă-se Voia Ta’.

Nu este adjectiv atât de dur încât să descrie starea Fiului, încât să ne facă să plângem nesfârșit. Dar Duhul ne poate ajuta să înţelegem, măcar un strop, cât de amar a fost paharul, doar gândind.

Aceasta este lucrarea pe care Isus a împlinit-o: paharul Tatălui, umplut de mânie și urgie, a fost băut de Hristos, fără vină, turnat în Fiul Său și nu în adevăraţii vinovaţi. ‚S-a isprăvit, nimic nu mai ramâne în pahar, jertfa a fost curată, mânia Îţi este potolită, Ava.’

Păcatele noastre, trecute și viitoare, toate le-a înghiţit Isus. Mânia păcatelor noastre a fost stinsă.

Domnul nostru și Dumnezeul nostru, dăruiește-ne credinţă, și o nădejde neclintită, care să fie rodurile dragostei cu care Tu ne-ai iubit. Amin.

Pentru un studiu mai profund:

The Cross of Christ, by Paul Washer

The meaning of the Cross, sermon by Paul Washer

JERTFA LUI ISUS (IISUS)

Există două variante fundamentale de înțelegere a Creștinismului. În prima variantă, se consideră că Isus (Iisus) a murit pe cruce pentru noi și astfel, datorită meritelor Lui, fiecare din noi poate să dobândească mântuirea, doar prin acceptarea jertfei Lui, fără ca el sau ea să urmeze, în mod personal, calea crucii, asemănător cu ceea ce a îndeplinit Isus (Iisus).

El a făcut totul pentru noi și noi nu mai avem nimic de făcut, prin El suntem mântuiți, doar prin credința în  jertfa Lui și în valoarea ei expiatoare. Crucea caracterizează viața lui Isus (Iisus), noi am scăpat de cruce prin faptul că El a murit pentru noi și în locul nostru. Dacă a murit El pe cruce numai trebuie să murim și noi pe o cruce și crucea rămâne doar un simbol al jertfei făcută de Isus (Iisus). Noi suntem scutiți de cruce prin sacrificiul lui Isus (Iisus) și prin jertfa Lui noi am fost eliberați de povara propriei noastre cruci. Noi suntem oameni obișnuiți dar El a fost Fiul lui Dumnezeu, ceea ce El a putut să realizeze noi nu avem cum să obținem, deoarece noi nu suntem Fii lui Dumnezeu, în felul în care a fost El. Isus (Iisus) este Fiul lui Dumnezeu, foarte sus față de noi, Domnul sau Împăratul și noi nu trebuie decât să ascultăm de El, suntem supușii Lui și vom fi veșnic slujitorii Săi. Noi suntem pentru totdeauna recunoscători lui Isus (Iisus) pentru că a murit pentru noi și ne-a scutit pe noi să murim pentru alții. El care a murit și a înviat este foarte sus față de noi, care suntem prea umani ca să fim capabili să avem aceeași atitudine. El este Dumnezeu și noi suntem oameni, de aceea El a putut să se jertfească și noi nu putem. Uităm că Isus (Iisus) a fost om, Fiul omului, exact la fel ca și noi, tocmai pentru ca noi să putem deveni fii și fiicele lui Dumnezeu, prin nașterea din nou. Dacă Isus (Iisus), în natura Lui, a avut ceva ceea ce noi nu putem să avem, atunci Creștinismul nu are cum să se adreseze nouă, care nu am putea atinge, într-un asemenea caz, înălțimea atinsă de El. Dar nu este cazul, Isus (Iisus) a fost în toate privințele ca și noi, pentru ca și noi să fim, în toate privințele, la fel ca și El.

În a doua variantă fundamentală de înțelegere a Creștinismului, Isus (Iisus) a murit pentru noi, nu doar ca să ne scutească pe noi să murim din dragoste pentru aproapele nostru, ci cu scopul ca noi să îi urmăm exemplul și să fim gata ca și noi să ne jertfim pentru ceilalți, așa cum a făcut El. (Ioan 13; 34-35) Nu doar să fim gata să ne jertfim, la nevoie, pe o cruce, dar chiar și să o facem, în fiecare clipă, prin practicarea iubirii de natură divină, adică prin sacrificiul nostru personal pentru ceilalți. Dragostea jertfitoare este porunca nouă dată de Isus (Iisus) și aceasta este emblema Creștinismului. În această variantă, Isus (Iisus) nu a fost singurul Fiu al lui Dumnezeu, ci El doar este Cel dintâi născut dintre mai mulți frați. (Romani 8; 29) Prin nașterea din nou sau nașterea de sus, adică nașterea din Dumnezeu, noi toți devenim Fii și Fiicele lui Dumnezeu, prin aceea că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, ne regenerează spiritual, ne naște din nou, locuiește în noi, așa cum a locuit și în El. Fiecare din noi, este născut sau născută din Dumnezeu, adică este născut sau născută, ca și Isus (Iisus) din om, dar și, prin nașterea din nou, din Dumnezeu. Toți suntem fii și fiicele lui Dumnezeu în același fel și de aceeași calitate ca și Isus (Iisus), iar  El este doar fratele nostru mai mare, nu este Stăpânul nostru, sau Regele nostru. În măsura în care Isus (Iisus) este văzut ca și un Împărat și noi suntem împărați și nu supușii Împăratului, deoarece noi suntem moștenitorii Împărăției lui Dumnezeu și prin aceasta prinții acestei Împărății, nu slujitorii ei. De fapt, toți inclusiv Hristos este un slujitor în Împărăția lui Dumnezeu, căci a ne iubi și sluji dezinteresat unii pe alții este principiul fundamental al Împărăției. (Romani 8; 29)  Toți suntem dumnezei, prin nașterea din Dumnezeu, dar nu fără El, ci doar împreună cu El. (Ioan 15; 4-5) Noi trebuie să trăim și, la nevoie, trebuie să fim gata să și murim, așa cum a trăit și așa cum a murit Isus (Iisus), adică din dragoste pentru aproapele nostru. Acesta este un angajament și o implicare radicală, în practica relațiilor umane, aceasta este porunca nouă, dată de Isus (Iisus), aceasta este esența și, în același timp, sensul învățăturilor Lui. Lipsa noastră de anvergură spirituală nu anulează standardele lui Dumnezeu. Este vorba despre o înălțime amețitoare, dar este fundamentată pe o temelie adâncă, la fel ca și  eternitatea.  

Prima variantă fundamentală de Creștinism, eu aș numi-o Creștinism populist, iar pe cea de a doua variantă aș denumi-o Creștinism spiritual. Diferențele sunt uriașe. Cu toate că în ambele variante Isus (Iisus) și învățăturile Lui joacă un rol foarte important, totuși în ceea de-a doua variantă crucea lui Isus (Iisus) este însoțită de crucea noastră. (Luca 9; 23) În cazul nostru, nu este vorba despre faptul concret de a muri pe o cruce, chiar dacă acest fapt nu este imposibil sau exclus, ci este vorba despre lepădarea de sine, renunțarea la egoismul personal și de a duce crucea sau destinul nostru lumesc, cu dragoste de Dumnezeu și de oameni, așa cum a făcut și El. Crucea noastră contribuie la mântuirea celor din jurul nostru, nu prin aceea că noi murim pentru păcatele lor, ci prin aceea că noi, prin dorința noastră de jertfire de sine, pentru ei, permitem ca ei să poată vedea în noi, crucea lui Hristos. Noi suntem ferestrele prin care se poate vedea Cerul și pe unde Hristos luminează lumea. Prin crucea noastră strălucește crucea lui Hristos, în viețile celor din jurul nostru. Prin jertfa noastră, noi facem vizibilă crucea lui Isus (Iisus) în viețile oamenilor, transformăm în realitate învățăturile Lui. Ori de câte ori ne prezentăm ca având calitatea de Creștini dar nu respectăm porunca nouă, pe care a dat-o El, aceea de a ne iubi unii pe alții așa cum ne-a iubit El,  tot de atâtea ori, obturăm accesul oamenilor la El. Isus (Iisus) a murit pentru păcatele noastre, dar păcatele noastre rămân, dacă nu suntem și noi gata să murim pentru aproapele nostru, la fel ca și Isus (Iisus). Isus (Iisus) ne deschide drumul către Dumnezeu, dar dacă nu ajungem la El, dacă nu suntem ca și El, drumul acesta nu ne duce la țintă. Isus (Iisus) ne iartă păcatele pentru ca și noi să ajungem să nu mai păcătuim, nu ne iartă păcatele pentru ca noi să putem păcătui liniștiți, netulburați, fără să ne preocupăm de păcatele noastre. Nimeni nu poate să nu păcătuiască dacă nu își înlocuiește natura umană cu natura divină și dacă nu se ghidează după cerințele acestei noi naturi. Natura umană nu dispare, ea se transfigurează se modifică, influențată de natura divină cu care conviețuiește, cu care se contopește.

O cunoștință de-a mea îmi spunea că a cere unui om să se jertfească pentru ceilalți, la fel cum s-a jertfit și Isus (Iisus) este absurd, deoarece cum poți să mori pentru alții și să lași proprii tăi copiii fără tată pământesc. Cu toate acestea, Isus (Iisus) a spus că oricine își iubește părinții sau copiii, mai mult decât pe El, nu este vrednic de El.

„37 Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.

 38 Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine.” (Matei 10; 37-38)

Acesta este ”scandalul” și ”nebunia” crucii lui Hristos, legăturile spirituale sunt considerate mai importante decât legăturile firești.  Cu toate acestea, cine își iubește viața pământească, mai mult decât iubește învățăturile lui Isus (Iisus) riscă să rateze ținta vieții veșnice.

„39 Cine îşi va păstra viaţa o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa pentru Mine o va câştiga.” (Matei 10; 39)

„31 Atunci au venit mama şi fraţii Lui şi, stând afară, au trimis să-L cheme.

 32 Mulţimea şedea în jurul Lui, când I-au spus: „Iată că mama Ta şi fraţii Tăi sunt afară şi Te caută.”

 33 El a răspuns: „Cine este mama Mea şi fraţii Mei?”

 34 Apoi, aruncându-Şi privirile peste cei ce şedeau împrejurul Lui: „Iată”, a zis El, „mama Mea şi fraţii Mei!

 35 Căci oricine face voia lui Dumnezeu, acela Îmi este frate, soră şi mamă.” (Marcu 3; 31-35)

În N.T. se vorbește, de fapt, despre a purta crucea lui Hristos, prin a ne purta propria noastră cruce și a purta și sarcinilor altora.

„2 Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel legea lui Hristos.”

Putem fi Creștini în două feluri, din motive egoiste și din altruism. Suntem Creștini, din motive egoiste, când ne dorim pentru noi, gândindu-ne numai la noi și la familiile noastre, binecuvântările lui Dumnezeu. Noi avem nevoie de ajutor și îl cerem de la Dumnezeu și nu este nimic rău în aceasta, dar, în același timp, dacă ne concentrăm mai ales asupra a ceea ce vrem noi să primim și nu, în primul rând, asupra a ceea ce dorim să oferim, devenim închiși în propria noastră credință, suntem Creștini pentru că așteptăm să ni se ofere beneficii, în urma credinței noastre. Suntem Creștini din interes, suntem Creștini egoiști, preocupați cu precădere de eul nostru. Nici chiar viața veșnică nu trebuie privită ca un beneficiu câștigat în urma credinței noastre, căci viața veșnică nu ni se dă pentru că o cerem ci pentru că suntem pregătiți pentru ea. Trebuie să căutăm mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea ei, care constă în lepădarea de sine, lepădarea de egoismul personal, înnăscut în fiecare din noi și după aceea toate celelalte lucruri ni se vor da pe deasupra.

„33 Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” (Matei 6; 33)

Ceea ce spun eu este că formele de Creștinism populist, promovate de către Bisericile instituționale, sunt foarte diferite de esența învățăturilor lui Isus (Iisus). Nu suntem chemați la a beneficia doar de jertfa lui Isus (Iisus) pe cruce, ci suntem chemați să fim ca și El, să dobândim aceeași putere de jertfire personală. Cine spune că îl urmează pe Hristos, trebuie să trăiască și el sau ea, așa cum a trăit Isus (Iisus) și aș adăuga eu, să fie gata să și moară cu același gând cu care a murit Isus (Iisus), căci nu este dragoste mai mare, decât să moară cineva pentru prietenii săi.

„6 Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus.” (1 Ioan 2; 6)

„13 Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.” (Ioan 15; 13)

Este adevărat că viața de fiecare zi nu este construită după acest principiu, în existența noastră cotidiană fiecare om trebuie să se îngrijească de sine, căci altfel, nimeni, în afară de Dumnezeu, nu se va îngriji de el sau de ea. Din acest motiv, avem nevoie de o formă de extindere de orizonturi, adică trebuie să privim lumea din cele două perspective, în același timp, atât din perspectivă pământească, cât și din perspectivă spirituală. Comparația dintre cele două nivele de existență, ne ajută să vedem mai bine, atât neîmplinirile, generate de principiile vieții pământești, cât și valoarea și frumusețea spirituală și morală a Împărăției lui Dumnezeu. Noi, de fapt, trăim la intersecția dintre două lumi și fiecare decizie pe care o luăm este ca un fel de cruce pe care este sfâșiată substanța și consistența lumii, în care trăim, dar și natura noastră umană. Pentru deciziile noastre și pentru dozajul fiecăreia dintre cele două realități, care își au tangența în conștiințele noastre, nu putem fi judecați decât de Dumnezeu, deoarece El este acela care face prezentă, în viețile noastre, Împărăția Sa și racordul dramatic al acesteia la neliniștile noastre existențiale. Viața însăși îmbracă forme diferite, pe care noi le putem percepe în magnetismul ireconciliabil pe care îl exercită asupra noastră constrângerile materialității dar și în momentele de eliberare sufletească, generate de exuberanța și extazul atingerilor mentale îndreptate asupra unui univers, care ne trimite rezonanțele sale sub forma unor trăiri netransmisibile. Eu consider că adevărurile conținute de învățăturile lui Isus (Iisus) se reflectă mult mai bine într-o eliberare de dogmatism și o transfigurare, prin grația complexității spiritualității umane, a tot ceea ce se poate atinge cu ochiul, în ceea ce se poate atinge doar cu sufletul, căci fără dragostea de frumos a ființei umane, nu poate exista nici iubirea de Dumnezeu. Cred că fără a deveni ființe spirituale, adică fără a lăsa cerul înstelat să ne traverseze, în mișcarea sa atotcuprinzătoare și să ne semene liber visele, ca niște semne din altă lume, ne rezumăm la un Creștinism de paradă, la un ritualism plicticos, care ne închide în ordinea rigidă, matematică a realității unde nu există formula dragostei. Chemarea unei alte lumi, mai frumoasă și mai bună se măsoară cu stringența impulsului determinat de necesitatea imediată, care contrazice valorile spirituale, dar care prin aceasta își arată limitările. Împărăția lui Dumnezeu este de dorit tocmai pentru că lumea noastră este plină de justificări ale urâtului, de rupturi în amploarea seninătății orizontului.

Cele două forme fundamentale de Creștinism expuse sunt separate de linia de demarcație impusă de instituțiile bisericești. Ele au construit un Isus (Iisus) departe de noi, ”în Ceruri,” atunci când El este baza oricărei speranțe durabile. Aceste instituții l-au înălțat pe Isus (Iisus) la un nivel la care să nu îl putem ajunge, căci orice realitate tangibilă exclude intermedierile. Cu toate acestea Isus (Iisus) locuiește în noi și dacă nu se află în noi, atunci nici noi nu ne aflăm în El, suntem străini de El și El va spune că niciodată nu ne-a cunoscut. (Matei 7; 22-23) Poate că noi credem că l-am cunoscut, dar ce folos dacă El va spune că nu ne cunoaște. Putem să cunoaștem despre Isus (Iisus) din Biblie, din istorie, din predicile ținute în instituțiile bisericești, dar aceasta nu însemnă că îl cunoaștem pe El, ci doar că avem unele cunoștințe despre El. Dacă cunoaștem despre El, nu înseamnă că îl cunoaștem pe El, în mod personal. Îl cunosc pe președintele S.U.A. din emisiunile televizate, dar el nu mă cunoaște pe mine și deci noi doi nu ne cunoaștem. La fel se întâmplă cu Isus (Iisus), avem nevoie de o cunoaștere personală, spirit către spirit, minte către minte. Relația de prietenie cu Dumnezeu este bazată pe adeziunea la principiile Lui, dar aceasta înseamnă să fim gata să trăim și să murim ca și El, din propria convingere. După ce am aflat cum înțelege Dumnezeu existența noastră rămâne să ne punem întrebarea dacă noi suntem gata să acceptăm această nouă treaptă de existență, în care lucrurile se află în deplină armonie. Nimeni nu poate să răspundă la această întrebare în locul nostru și nimeni nu ne poate obliga la un anumit răspuns. Cine vrea să îl urmeze pe Isus (Iisus) trebuie să își crucea sa în fiecare zi și să îl urmeze. (Matei 10; 37-38) Nu există Creștinism autentic fără cruce și crucea lui Isus (Iisus) nu ne scutește de crucea noastră, ci ne dă doar un exemplu de ceea ce înseamnă să ne purtăm crucea. Acest exemplu a fost urmat de apostoli, care și ei, unii din ei, au sfârșit murind din dragoste spirituală pentru prietenii lor.

 

Cât preţuieşte-n ochii tăi Jertfa lui Isus?

Costache Ioanid, Nicolae Moldoveanu

Cum ai lăsat să se-ofilească floarea?
Cum ai pierdut cununa cea de Sus?
Cum poţi păta cu paşi murdari cărarea?
Cât preţuieşte-n ochii tăi iertarea?
Cât preţuieşte Jertfa lui Isus?

De dragul tău, înfiorând Calvarul,
Isus pe cruce mâinile Şi-a pus.
Cum poţi uita cum a sorbit paharul?
Cât preţuiesc în ochii tăi amarul
şi lacrima din ochii lui Isus?

Ce fericit erai când izbăvirea
un cer de primăvara ţi-a adus!
Dar unde-i pacea şi neprihănirea?
Cât preţuiesc în ochii tăi iubirea
şi dulcea-mbrăţişare-a lui Isus?

Nu vezi pe dealuri cum se-nalţă zorii?
Nu te gândeşti cu cine vei fi dus?
Vai, iată ziua când nepăsătorii,
toţi cei ce-au supt din cupele Gomorii,
vor şti cât preţuieşte-n veci Isus !

 

SUPREMAŢIA JERTFEI LUI ISUS CHRISTOS….

Scris de Ioan SINITEAN, Chicago Categorie: Ioan Sinitean 

Şi după Lege aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără vărsare de sânge, nu este iertare” (Ev. 9:22)

În Cartea Geneza, vedem omenirea ruinată prin căderea în păcat, în Cartea Exod, vedem poporul evreu, izbăvit din robia Egiptului, iar înCartea Levitic, vedem poporul lui Dumnezeu, reabilitat prin jertfe.
Yom Kippur
 (יום כפור yom kippùr, Ziua ispăşirii) – este una din cele trei mari Sărbători evreieşti; este ziuă de post religioasă ebraică care celebrează ziua ispăşirii. În Tora este numită Yom haKippurim („Ziua celor care ispăşesc”). Este una din aşa-zisele Yamim Noraim („Zilele temerii reverenţioase”). Yamim Noraim sunt Roş haŞana şi Yom Kippur, respectiv primele şi ultimele două zile din cele zece zile ale Penitenţei.

 

 

În calendarul ebraic Yom Kippur începe la apusul soarelui a celei de-a zecea zi a lunii ebraice Tişri (lună care corespunde ultimei jumătăţi a lui Septembrie şi primei jumătăţi a lui Octombrie din calendarul gregorian), şi continuă până la apusul soarelui următoarei zile.

 

 


Nevoia de ispăşire
 “căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”(Rom. 3:23). Păcatul omenirii în general şi al evreilor în special a adus un afront (insultă) la adresa sfinţenie lui Dumnezeu, atrăgând după sine pedeapsa cu moartea (Rom. 1:18; Col. 3:5; I Tes. 2:16).

Din timpuri imemorabile, însă Dumnezeu a instituit principiul “substituirii”= adica cineva să poată muri în locul păcătosului şi l-a oferit şi evreilor ca singura cale de salvare prin acceptarea jertfirii unei vieţi. Atunci acel “cineva” era un animal sau o pasăre nevinovată care purta vina şi pedeapsa în locul lor (Lev. 17:11; Is. 53:4, 6, 11) şi acoperea păcatele lor prin sângele vărsat. Aceste jertfe arătau spre Christos, adevăratul “Miel a lui Dumnezeu” care va venit să aducă omului ispăşirea din păcat.

Principiul jertfei începe cu Gen.3:21, când Dumnezeu jertfeşte primele animale, continuiă cu jerfa lui Abel, Noe sau cu cele ale patriarhilor. Însă Legea ceremonială, dată de Dumnezeu lui Moise şi înregistrată în cartea Levetic, aduce principiul “ substituirii” mai aprope de adevăratul lui înţeles:” Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii”(Ioan 1: 29).

Prin sângele jertfei, Dumnezeu a agreat să acorde iertare păcătosului, să înlăture păcatul şi să ridice pedeapsa. Astfel, s-a instituit Ziua Ispăşirii care să asigure o jertfă cuprinzătoare pentru toate păcatele care puteau fi ispăşite prin jertfele aduse în cursul anului anterior, era îndepărtată mânia lui Dumnezeu de la ei şi era menţinută părtăşia lui Dumnezeu cu ei (Lev. 16:30-34; Evr. 9:7).

Pentru noi, creştinii de astăzi, pare destul de dificil să înţelegem pe deplin semnificaţiile jertfei de ispăşire din vechime, mai ales că era cu sânge. Dar aceasta jertfa din vechime este plină de semnificaţii deosebit de importante pentru noi de astăzi. Şi anume: jertfa s-a cerut să fie cu sânge (viaţa era în sânge): „şi, după Lege, aproape totul este curăţit cu sînge; şi fără vărsare de sânge, nu este iertare”(Evrei 9:22), ca să poată înlatura păcatul şi consecinţele acestuia: „tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora” (Evrei 9:28).

Cuvântul „ispăşire”-în limba ebraică kippurim, înseamnă „a acoperi” şi sugerează ideea acoperirii păcatului achitând o plată echivalentă (răscumpărare) astfel încât o compensaţie corespunzătoare este plătită pentru ofensa comisă (Ex. 30:12; Num. 35:31; Ps. 49:7; Is. 43:3).

Semnificaţiile jertfei de ispăţire (cu sânge):

  • Să înlăture păcatul şi consecinţele acestuia:”El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentruca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” (1Petr.2:24) vezi şi Ev.9:28.
  • Să înveţe pe păcătoşi că pentru păcat trebuie plătit un prêţ„care S-a dat pe Sine însuş, ca preţ de răscumpărare pentru toţi: faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită,” (1Timotei 2:6).
  • Să înveţe că “inlocuitorul” va trebui să sufere pedeapsa în locul celuilalt„Totuş, El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu, şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui sîntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor.” (Isaia 53:4-6) (vezi şi înRom.5:12-21).
  • Sacrificiile V.T, î-şi au împlinirea în Jertfa lui ChristosPrin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului.” (Evrei 2:17;).Vezi şi în 1 Ioan 2:1-2; Rom.3:24-26).
  • Toatejertfele oferite, într-un fel sau altul îl prezintă pe Christos ca oferindu-se pe sine lui Dumnezeu ca jertfă fără cusur, făcută odată pentru totdeauna,cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel vecinic, S-a adus pe Sine însuş jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu!” (Evrei 9:14).
  • “Ispăşirea” este un act juridic, care se cere să indeplinească condiţiile cerute de lege ca păcătosul să fie iertat (Rom.3:3; 2 Cor.5:19).
  • Ispăţirea aducea împăcarea între cele două părţi:Sfinţenia lui Dumnezeu şi omul păcătos (Rom.5:7-11;Col.1:20).

Modalităţi de abordare a jertfelor:

  • Oricine (din popor) putea să aducă jertfe. Nu era nici un fel de restricţie datorat provenienţei, stării materiale ,etc
  • Fiecare jertfă îşi avea costul ei. Fie un bou sau un porumbel era o anumită pierdere materială pentru familia respectivă.
  • Jertfa trebuia să fie făra cusur. “The best” posibilă.

Moderatorii (mediatorii) jertfelor:

  • Una din cerinţele lui Dumnezeu referitoare la jertfele din vechime era aceea că jertfa trebuia să fie sacrificată de preot.
  • Preoţii erau aleşi de Dumnezeu ca “mediatori” între Dumnezeul Sfânt şi omul păcătos. Preoţii sub vechiul legământ erau chemaţi şi echipaţi speciali ca să poată executa această funcţie înaltă.
  • Omul avea nevoie de mediatori pentru că păcatul îl ţinea separat –îndepărtat de Dumnezeu şi nu putea veni direct în faţa Lui.
  • Ca preotul să poată fi acceptat ca mediator între Dumnezeu şi om, el trebuia să se conformeze la o sumedenie de cerinţe foarte stricte, ca: ceremonialul special de sfinţire şi curăţire şisă fie din tribul lui Levi.

Procesiunea propriu-zisa a jertfelor:

  • Înainte de efectuarea ispăşirii pentru păcatele poporului, preotul trebuia să aducă un viţel ca jertfă pentru propriile sale păcate; după aceea preotul lua doi ţapi şi arunca sorţii pentru ei: unul devenea jertfa de ispăşire, iar celălalt ţapul pentru efectuarea ispăşirii (Lev. 16:8).
  • Preotul junghia primul ţap, luasângele lui, intra în Locul prea sfânt dincolo de perdeaua dinăuntru şi stropea cu sânge capacul ispăşirii, punând sângele între Dumnezeu şi Tablele Legii care se aflau în interiorul chivotului (legi pe care ei le călcaseră; dar care acum erau acoperite de sânge), în felul acesta făcându-se ispăşire pentru păcatele întregului popor (Lev. 16:15-16).
  • în cele din urmă el lua ţapul viu, îşi punea mâinile pe capul lui,mărturisea deasupra lui toate păcatele neiertate ale Israeliţilor şi-i izgonea în pustie, simbolizând faptul că păcatele lor erau duse înafara taberei ca să dispară în pustie (Lev. 16).
  • Cei doi ţapi reprezintă ispăşirea, iertarea, împăcarea şi curăţirea împlinite deChristos. Ţapul junghiat reprezintă moartea Christos substitutivă şi jertfitoare pentru păcătoşi ca plată pentru păcat (Rom. 3:24-26; Evr. 9:11-12, 24-26).
  • Ţapul deispăşire, izgonit în pustie purtând păcatele poporului, întruchipează jertfa lui Christos care îndepărtează păcatul şi vina tuturor acelora care se căiesc (Ps. 103:12; Is. 53:6; Ioan 1:29; Evr. 9:26).
  • Jertfele din Ziua Ispăşirii asigurau o „acoperire” temporară a păcatuluinu o ştergere definitivă a păcatului pe cînd Sângele lui Christos vărsat pe cruce însă, este ispăşirea supremă a lui Dumnezeu pentru omenire, care şterge păcatul o dată pentru totdeauna (Evr. 10:4, 10-11).
  • Christos, ca jertfă desăvârşită“şi tocmai un astfel de Mare Preot ne trebuia: sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, şi înălţat mai pe sus de ceruri, care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi.” (Ev. 7:26/27), a plătit întreaga pedeapsă pentru păcatele noastre (Rom. 3:25-26; 6:23; Gal. 3:13; II Cor. 5:21) şi a adus jertfa ispăşitoare care ne izbăveşte de mânia lui Dumnezeu, ne împacă cu El şi înnoieşte părtăşia noastră cu El (Rom. 5:6-11; II Cor. 5:18-19).
  • Locul preasfânt unde Marele Preot intra cu sânge ca să facă ispăşireareprezintă tronul lui Dumnezeu din cer; Christos a intrat în acest „Loc preasfânt” ceresc după moartea sa, aducând propriul Său sânge ca să facă ispăşirea pentru cel credincios înaintea tronului lui Dumnezeu (Ex. 30:10; Evr. 9:7-8, 11-12, 24-28).
  • Deoarece jertfele de animale erau un simbol al jertfei desăvârşite a lui Christospentru păcat şi şi-au găsit împlinirea în jertfa de Sine a Lui, după, moartea sa pe cruce nu mai este nevoie de jertfele de animale (Evr. 9:12-18).

Mesajul Zilei de Ispăşire

  • Ziua Ispăşirii conţine un adânc simbolism arătând cătrelucrarea Domnului Isus Christos. Autorul cărţii către Evrei menţionează împlinirea, în noul legământ, a simbolismului ritualului acestei zilei (vezi Evr. 9:6-10:18).
  • Ziua Ispăşirii trebuia să fie o adunare solemnă, o zi în care poporul postea şise smerea înaintea Domnului (Lev. 16:31); această atitudine sublinia gravitatea păcatului şi faptul că lucrarea lui Dumnezeu de ispăşire era eficientă numai pentru cei care aveau o inimă pocăită şi o credinţă stăruitoare ( Lev. 23:27; Num. 15:30; 29:7).
  • Ziua ispăşirii săvârşea ispăşirea pentru toate păcatele şi încălcările de legeneîspăşite în cursul anului precedent (Lev. 16:16, 21).
  • Ea trebuia să fie repetată în fiecarean în ceiaşi zi în acelaşi mod. Astăzi nu mai e nevoie, fiindcă Christos, Mielul de Paşte a fost Jertfit odată pentru totdeauna.

CONCLUZIA:

Sacrificiile Vechiului Testament îşi au împlinirea în Hristos Domnul, Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului.” (Evrei 2:17;).

 

În Epistola către Evrei aflăm că ceremonialul jertfelor din vechime, erau de fapt umbra lucrurilor viitoare:Ei fac o slujbă, care este chipul şi umbra lucrurilor cereşti, după poruncile primite de Moise dela Dumnezeu, când avea să facă cortul: „Ia seama”, i s-a zis, „să faci totul după chipul care ţi-a fost arătat pe munte”(Evrei 8:5).

Mesajul jertfelor nu era doar pentru evreii de atunci ci este şi pentru toţi păcătoşii de pretudindeni şi de oricând. Sângele mărturiseşte slujba lui Christos: „El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuş n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a desbrăcat pe sine însuş şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.”(Filipeni 2:5-8)

 

Ispăşirea” este un act juridic, care cere să îndeplinească condiţiile cerute de lege, ca păcătosul să fie iertat (Romani 3:3; 2 Corinteni 5:19). Apoi, ispăşirea aduce împăcarea între cele doua părţi în conflict: Sfinţenia lui Dumnezeu şi omul păcătos (Romani 5:7-11; Coloseni 1:20)

Repetarea obligatorie în fiecare an a ritualurilor de aducere a jertfelor arată caracterul lor temporar. Ele arătau spre vremea când Christos va veni să ridice păcatele mărturisite (Evr. 9:28; 10:10-18). În toate aceste sacrificii vedem cât de “serios” e păcatul înaintea lui Dumnezeu şi că Dumnezeu a oferit încă din vechime, calea de apropiere de Sfinţenia Sa prin jertfe. Astăzi avem intrare slobodă la El prin jertfa Fiului Său, a Domnului Isus. Ai beneficiat tu déjà de JERTFA SUPREMĂ sau nu? Dacă nu, te îndemn să o faci chiar acum. Domnul să te ajute la aceasta. Amin. 

(Ioan Sinitean, Chicago: john_sinitean@att.net)

 

În prezentarea semnelor vremurilor din urmă, ale indicatoarelor de direcţionare spre vremurile şi soroacele sfârşitului, spre ziua şi ceasul pe care-L ştie numai Tatăl, pentru a fi mai ușor de înțeles am folosit și folosesc acrostihul SEMNESeminţiile lui Israel + Erezii + Muntele Templului + Nenorociri + Esticii (Împăraţii Răsăritului). Când facem referire la Nenorociri, atenția se îndreaptă spre catastrofe ale naturii, dezastre.

Ziua de 13 Octombrie 2017 a trecut destul de ușor, nu pentru  că a fost zi de vineri și legată de numărul 13, ci a trecut cam neobservată ca fiind Ziua internațională dedicată analizei și planificarea unor măsuri de reducerea dezastrelor.

A fost începută în 1989, după o invitație din partea Adunării Generale a Națiunilor Unite ca și o zi de promovare a unei culturi globale de sensibilizare a riscurilor și de reducere a dezastrelor. Planificată la 13 octombrie, ziua sărbătorește modul în care oamenii și comunitățile din întreaga lume raportează rezultate de încercare de a reduce expunerea la dezastre și conștientizează importanța măsurilor luate și riscurile cu care se confruntă.

Anul 2017 se caracterizează prin înregistrarea dezastrelor naturii și a dezastrelor  climatice severe pe fiecare continent a lumii: inundații în Asia de Sud, uragane, mari cutremure, focuri întinse în America de Nord, alunecări de teren în Africa, sunami în America Centrală.

Forțele distructive a trei uragane, incendiile din California și o serie de evenimente meteorologice puțin cunoscute pun anul 2017 ca fiind anul cu cele mai grave nenorociri și cele mai costisitoare dezastre din istoria recentă americană.

Centrul Național pentru Informații privind Mediul, un birou guvernamental care ține evidența dezastrelor, care agravează daune de peste 1 miliard de dolari, confirmă că au existat deja 15 dezastre grave în acest an.

Dintre toate categoriile de dezastre, uraganele sunt cele mai costisitoare.

Potrivit estimărilor furnizate de serviciile de investiții ale Moody’s, uraganul Maria a provocat distrugerea a 40 de miliarde de dolari, uraganul Irma provocând 56,5 miliarde de dolari, iar uraganul Harvey 73 miliarde de dolari. Dacă adăugați pierderi economice, totalurile se ridică la 70 de miliarde de dolari, respectiv 70,5 miliarde și 81,5 miliarde de dolari.

În același timp, incendiile in California ar putea duce la o pierdere economică între 3 miliarde si 6 miliarde de dolari, potrivit estimărilor preliminare ale Risk Management Solutions (RMS), o companie care estimează riscul de dezastru.

Dezastrele anului 2017 s-au întins pe tot globul. Le vom lua cele care au produs cele mai multe pierderi umane și vom reveni și specific la America.

 

 

PLOI ABUNDENTE – FURTUNI

 

–  Trecerea în anul 2017 (octombrie 2016 – martie 2017) ploile excesive și inundațiile din Zimbabwe au lăsat peste 246 de morți, mii de familii fără adăpost;

– În perioada Ianuarie – Iulie 2017 inundațiile din China au curmat viața a peste 144 de vieți,  a forțat mutarea a peste 1 milion de oameni, a distrus 31 mii de case;

– Tot în prima jumătate a anului 2017 inundațiile din Peru a curmat viața a peste 150 oameni și a afectat peste 1 milion de oameni;

– Alunecările de teren din Afganistan și Pakistan a omorât peste 156 de oameni și a distrus peste 300 case;

– Alunecările de teren din Republica Congo a omorât 174 de oameni;

– La sfârșitul lunii mai 2017 ploile grele și vânturile puternice din Sri Lanka a omorât peste 250 oameni, a afectat alte peste 415 mii;

– Alunecările de teren din Columbia, în aprilie, a omorât peste 300 de oameni;

– Alunecările de teren din Sierra Leone, în august, a omorât peste 600 de oameni;

– Inundațiile și alunecările de teren din India, Bangladeș și Nepal în vara anului 2017 a omorât peste 600 de persoane și a afectat peste 41 milioane de oameni.

– 15-16 Octombrie furtuna Ofelia conform Grupului de Coordonare pentru Situaţii de Urgenţă britanic a fost estimat ca fiind cea mai puternică furtună care a lovit Irlanda în ultimii 50 de ani.

 

 

CUTREMURE

 

Cu toate descoperirile științei, până la ora actuală, deși se știu unde pot fi potențiale de erupere a cutremurelor NU SE POATE ESTIMA când vor avea loc. Cutremure mari sunt localizate în teritoriile Japoniei, Noua Zeelandă și în Cercul de foc al Pacificului (engleză The Pacific Ring of Fire), care este cea mai întinsă și activă zonă vulcanică de pe Terra, concentrând 62% din vulcanii activi existenți în prezent (peste 350 din cei 600 vulcani activi). Nu se știe când aceste cutremure vor ava loc, dar pot ave loc în orice moment.

Cutremurele de 7 – 8 grade mărime, în Mexic, Septembrie, a omorât peste 320 de oameni, a distrus mii de case și afaceri. Mexicul a fost mai bine pregătit pentru a alarma populația la izbucnirea cutremurului, decât ar fi fost pregătită SUA sau alte țări.

 

NENOROCIRI CE AU LOVIT STATELE UNITE ALE AMERICII

 

Ianuarie 2017: Devastare puternică a vântului a avut loc în sudul Californiei, lângă San Diego, urmată de 79 de tornade care s-au extins în mai multe state sudice. Aceasta a fost cea de-a treia tornadă care a avut loc, într-o perioadă scurtă (decembrie-februarie) între înregistrările făcute din 1950 încoace.

Februarie 2017: precipitațiile grele și persistente din California de Nord și zonele Centrale ale Americii au creat daune materiale și daune importante ale infrastructurii din cauza inundațiilor, alunecărilor de teren și eroziunii. Efectele notabile includ deteriorarea gravă a deversorului de la barajul de la Oroville, care a provocat o evacuare de mai multe zile a 188,000 de locuitori în zonă. Precipitațiile excesive au cauzat, de asemenea, pagube de inundații în orașul San Jose, deoarece Coyote Creek și-a revărsat barajele și cartierele inundate, obligând 14,000 de locuitori să evacueze.

Martie 2017: înghețarea severă a culturilor de fructe afectate puternic în mai multe state sud-estice. Înghețurile din mijlocul lunii martie sunt neobișnuite din punct de vedere climatic în sud-est, cu toate că multe culturi au înflorit 3+ săptămâni mai devreme datorită temperaturilor neobișnuit de calde în săptămânile anterioare. Daunele au fost cele mai severe în Georgia și Carolina de Sud. Culturile cele mai afectate includ piersici, afine, căpșuni și mere.

Martie 2017: Peste 70 de tornado-uri au apărut în timpul unui focar extins în multe state centrale și sudice, provocând pagube importante. Au existat, de asemenea, pagube generatoare de vânt și grindină. Acesta a fost cel de-al doilea mare focar de tornadă care a avut loc la începutul anului 2017.

Mai 2017: O perioadă de precipitații abundente de până la 15 centimetri pe o regiune în mai multe state din Midwest a provocat nivele istorice de inundații de-a lungul a numeroase râuri. Inundațiile au fost cele mai severe în Missouri, Arkansas și în sudul Illinois. Au existat daune semnificative ale locuințelor, întreprinderilor, infrastructurii și agriculturii.

Mai 2017: Furtuna de grindină și daunele provocate de vânt, care au afectat mai multe state, inclusiv CO, OK, TX, NM, MO. Impacturile cele mai costisitoare au fost în regiunea metropolitană Denver, unde grindina de tip baseball a cauzat cea mai costisitoare furtună de grindină din istoria Colorado, pierderile asigurate depășind 1,5 miliarde. Pierderile totale estimate: 2,2 miliarde de dolari;

Iunie 2017: Grindină severă și daune puternice la vânt care au afectat Nebraska, Illinois, Minneapolis și Iowa. Mai mult de 10 tornade au atins părțile din Iowa, pe lângă alte pagube produse de furtună. Costurile totale estimate: 1,2 miliarde de dolari;

Uraganele Harvey (august – septembrie), Irma (septembrie) și Maria (septembrie) de categoria 4 în SUA depășesc recordurile înregistrate anterior. Au produs, per total, peste 250 de morți.

Uraganul Harvey (august 2017), de categoria 4 a izbit puternic orașul Rockport, Texas provocând daune pe scară largă. Devastarea lui Harvey a fost cea mai pronunțată datorită regiunii mari a precipitațiilor extreme care au produs inundații istorice în Houston și zonele înconjurătoare. Mai mult de 30 de centimetri de precipitații au căzut peste 6,9 milioane de oameni, în timp ce 1,25 milioane au fost inundați cu apă la nivel de peste 45 de centimetri, iar peste 11,000 de oameni au fost inundați la peste 50 de centimetri. Calculul s-a făcut pe baza numărului total de precipitații pe 7 zile.

Uraganul Irma, (venit după Harvey la sfârșitul lunii august continuând în luna septembrie 2017,  de categoria 4 a ajuns să distrugă Cudjoe Key, Florida, după devastarea Insulelor Virgine Americane – St John și St Thomas – ca o furtună de categoria 5. Florida Keys au fost puternic afectate, deoarece 25% din clădiri au fost distruse, în timp ce 65% au fost afectate în mod semnificativ. Efectele puternice ale vântului și ale furtunilor au avut loc de-a lungul coastelor din Florida și Carolina de Sud. Irma a menținut un vânt maxim susținut de 185 km / h pentru 37 de ore, cel mai lung vânt înregistrat. Irma a fost, de asemenea, o furtună de categoria 5 mai lungă decât toate celelalte uragane din Atlantic, cu excepția lui Ivan în 2004.

Uraganul Maria, (în a doua parte a lunii septembrie 2017) ajuns la categoria 4 în zona de sud-est a insulei Puerto Rico, după ce a lovit insula Virgin St. Croix. Vânturile puternice ale Mariei au provocat o devastare pe scară largă a infrastructurii de transport, agricultură, comunicații și energie din Puerto Rico. Precipitații extreme de până la 100 centimetri au provocat inundații pe scară largă și alunecări de teren de-a lungul insulei. Uraganul Maria a fost unic prin cea mai rapidă intensificare, întărirea de la o mișcare tropicală până la o furtună de categoria 5 în 54 de ore.

Seceta extremă din primăvara-toamna anului 2017, a provocat nenorociri asupra agriculturii în Dakota de Nord, Dakota de Sud și Montana. Culturile de câmp, inclusiv grâul, au fost grav afectate, iar lipsa de hrană pentru bovine a forțat fermierii să vândă animalele. Această secetă a contribuit, de asemenea, la creșterea potențialului pentru incendii severe. Costurile totale estimate: 2,5 miliarde de dolari;

În  perioada de vara – toamna anului 2017, numeroase incendii în multe state din vest și nord-vest au ars peste 8,4 milioane de acri și mii de case. Scriu materialul în octombrie 2017 și deja, pentru acest an se depășește media anuală de 10 ani de 5,9 milioane de acri. Montana, în special, a fost afectată de incendii de peste 1 milion de hectare până acum. Oregon a fost afectat de incendii care nu au mai avut loc în istorie. Aceste condiții de incendiu sunt amplificate de seceta extremă care are loc în mai multe state.

San Francisco și împrejurimi, numită Bay Area, pe data de 1 septembrie 2017, a înregistrat temperaturi foarte ridicate determinate de un val de căldură prevăzut să-și mențină aderența în regiune pentru mai mult timp, tensionând rețelele electrice, apărând temeri legate de incendii.

 

Santa Rosa a înregistrat un record de 110 grade, cea mai fierbinte zi a anului până acum. De asemenea, a depășit recordul precedent de 1 105 grade din 1 septembrie 1950.

La jumătatea lunii octombrie 2017, județul Sonoma incluzând orașul Santa Rosa a fost lovit de un incendiu catastrofal. 54,423 acri au ars (incluzând terenuri de vițe de vii pline cu struguri copți, copaci verzi, pomi încărcați cu roade, clădiri, etc.). Până la încheierea ediției numărul morților a ajuns la 42. Pe lângă aceștia, încă 68 sunt de negăsit.

Sunt evenimente petrecute în anul 2107, până la jumătatea lunii octombrie. Sunt evenimente, care cu toată tehnica avansată nu au putut fi oprite de om. Ne ridicăm ochii în sus, de unde ne poate veni ajutorul: Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile si pământul.(Ps.121:2). An de an, populația este tot mai pregătită, ia în serios pericolele, și în mare parte fug din fața catastrofelor, dar prea puțini își întorc privirile și viața spre Creator. Va veni o vreme, în curând, când pe pământ va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor şti ce să facă la auzul urletului mării şi al valurilor (Luca 21:25).

 

Cateva versete   pentru subiectul-Jertfa lui Cristos

Ioan 15:13 [+1/-0]
Nu este mai mare dragoste decât să-și dea cineva viața pentru prietenii săi.
2 Corinteni 8:9 [+1/-0]
Căci cunoașteți harul Domnului nostru Isus Cristos. El, măcar că era bogat, S-a făcut sărac pentru voi, pentru ca, prin sărăcia Lui, voi să vă îmbogățiți.
Galateni 1:4 [+1/-0]
El S-a dat pe Sine însuși pentru păcatele noastre, ca să ne smulgă din acest veac rău, după voia Dumnezeului nostru și Tatăl.
Efeseni 5:2 [+1/-0]
Trăiți în dragoste, după cum și Cristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos și ca o jertfă de bun miros” lui Dumnezeu.
Evrei 9:26 [+1/-0]
fiindcă atunci ar fi trebuit să pătimească de mai multe ori de la întemeierea lumii; pe când acum, la sfârșitul veacurilor, S-a arătat o singură dată, ca să șteargă păcatul prin jertfa Sa.
1 Petru 3:18 [+0/-0]
Cristos, de asemenea, a suferit o dată pentru păcate, El, Cel Neprihănit, pentru cei nelegiuiți, ca să ne aducă la Dumnezeu. El a fost omorât în trup, dar a fost înviat în duh,
1 Ioan 3:16 [+1/-1]
Noi am cunoscut dragostea Lui prin aceea că El Și-a dat viața pentru noi; și noi deci trebuie să ne dăm viața pentru frați.
Apocalipsa 1:5 [+1/-1]
și din partea lui Isus Cristos, Martorul credincios, Cel întâi născut din morți, Domnul împăraților pământului! A Lui, care ne iubește, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său
Tit 2:14 [+2/-4]
El S-a dat pe Sine însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege și să-Și curețe un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.

 

Sapte motive pentru care Iisus si-a dat viata

De ce a fost Iisus batjocorit si apoi rastignit? Cine L-a trimis la moarte? De ce a trebuit sa sufere atat de mult? De ce a acceptat totul fara sa cracneasca macar? Si la un nivel personal: Ce legatura am eu cu aceasta?

Daca te-ai framantat vreodata din cauza acestor intrebari, iti oferim mai jos doar sapte motive pentru care Iisus a acceptat suferinta. Doar sapte… pentru ca te provocam la un joc: deschide Noul Testament si noteaza-ti singur restul motivelor. La sfarsit, s-ar putea sa ai o mare surpriza, cand vei vedea cat de numeroase sunt darurile Sale, de care singur te lipsesti.

§

1. CA SA-TI DOVEDEASCA DRAGOSTEA SA

Primii crestini – cei care au suferit cel mai mult pentru credinta lor – erau stapaniti de adevarul ca Iisus „m-a iubit si S-a dat pe Sine insusi pentru mine” (Galateni 2:20). Ei luau jertfa lui Hristos in mod personal. Spuneau: „El m-a iubit. Pe mine. S-a dat… Pentru mine.’”

Cu siguranta ca in acest mod ar trebui sa privim noi toti suferintele si moartea lui Hristos. Au fost pentru mine. Reprezinta dragostea lui Hristos pentru mine, exprimata prin sacrificiul suprem. A spus-o Insusi Domnul Iisus: „Nu este mai mare dragoste decat sa-si dea cineva viata pentru prietenii sai.”

2. CA SA RASCUMPERE MULTI OAMENI

Hristos a afirmat raspicat: „Caci Fiul omului n-a venit sa I se slujeasca, ci El sa slujeasca si sa-Si dea viata rascumparare pentru multi!” Cati oameni a rascumparat Iisus? MULTI! Cum, veti spune, nu toti? Nu, nu toata lumea va fi rascumparata, adica scapata de mania lui Dumnezeu. Si aceasta nu fiindca Dumnezeu nu ar vrea, caci Biblia spune ca Domnul Iisus „S-a dat pe Sine insusi ca pret de rascumparare pentru toti” ( 1 Timotei 2:6).

Dumnezeu nu exclude pe nimeni; ci fiecare se exclude singur atunci cand respinge oferta Sa!

3. CA SA NI SE IERTE PACATELE

Biblia ne confirma: „In El avem rascumpararea, prin sangele Lui, iertarea pacatelor…”’ (Efeseni 1:7). De ce avem pacatele iertate prin sangele Lui? De ce nu a fost de ajuns doar sa sufere, fara sa moara?

Gandeste-te o clipa: ce s-ar intampla daca judecatorii ar spune fiecarui ucigas sau violator: „Esti iertat. Esti liber sa pleci.” Unde ar ajunge aceasta societate? La fel este si cu spiritul de dreptate al lui Dumnezeu. Nu exista pacat mic, toate sunt la fel de grave in ochii lui Dumnezeu. Iar El spune: „Fiindca plata pacatului este moartea…” (Romani 6:23). Iata de ce iertarea noastra a venit prin sangele lui Iisus…

4. CA SA ITI DEA O CONSTIINTA CURATA

Esti de acord cu noi ca murdaria este una din marile probleme ale lumii in care traim? Cum putem scapa de ea? Intr-adevar, pentru inlaturarea murdariei fizice dispunem de nenumarati detergenti, dar ce ne facem cu murdaria spirituala? Cu mandria, cu invidia, cu rautatea, cu minciuna, cu poftele, cu desfranarea, cu…, cu… Biblia spune ca toate acestea duc la moarte. Multi apeleaza la tot felul de tehnici de purificare, isi supun trupul si spiritul unei discipline riguroase… dar constiinta le ramane murdara. De ce?

Fiindca nu exista decat o singura cale de a ne limpezi constiinta sau cugetul: „Cu cat mai mult sangele lui Hristos, care, prin Duhul cel vesnic, S-a adus pe Sine insusi jertfa fara pata lui Dumnezeu, va va curati cugetul vostru de faptele moarte, ca sa slujiti Dumnezeului cel viu!” (Evrei 9:14).

5. CA SA MANIFESTE PUTEREA LUI DUMNEZEU PRIN EVANGHELIE

Evanghelie inseamna „Veste Buna”. „Veste”, pentru ca se refera la un fapt real, atestat de multi martori: moartea si invierea lui Iisus Hristos (1 Corinteni 15:1-7). Iar „buna” – pentru ca este de natura sa ne aduca bucurie. Adevarul este ca Evanghelia este cea mai buna veste, caci are puterea de a-i face pe oameni fericiti pe viata.

Stii ce este tragic insa ? Faptul ca pentru multi jertfa lui Hristos pare o nebunie sau un mit si resping singura lor sansa de a gasi fericirea. „Fiindca propovaduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea pierzarii: dar pentru noi, care suntem pe calea mantuirii, este puterea lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 1:18). Tu pe ce cale vrei sa mergi?

6. CA SA NE DEA LIBERTATE

Poate ca vei spune ca tu esti deja liber… Ha, ha, da-ne voie sa ne indoim! Apostolul Petru spunea: „Caci fiecare este robul lucrului de care este biruit.” (2 Petru 2:19). Ce sau cine este stapanul tau? Ori poate ca tu te mandresti cu libertatea ta, aratandu-le tuturor tatuajul super pe care tocmai ti l-ai facut. Dar stii, maine s-ar putea sa observi la cineva ca exista un alt mod de a-ti manifesta libertatea. Si apoi altul. Peste treizeci de ani tatuajele de astazi nu vor mai fi semne ale libertatii, ci amintiri de nesters ale conformismului.

Stii cum poti scapa cu adevarat de robie? „Daca Fiul va face slobozi, veti fi cu adevarat slobozi” (Ioan 8:36) si „Sa nu va potriviti chipului veacului acestuia, ci sa va prefaceti, prin innoirea mintii voastre…” (Romani 12:2). Doar asa!

7. CA SA NE ARATE CA DUMNEZEU POATE SA TRANSFORME RAUL IN BINE

„Voi, negresit, v-ati gandit sa-mi faceti rau, dar Dumnezeu a schimbat raul in bine…” (Geneza 50:20).

Puterea si intelepciunea lui Dumnezeu sunt uimitoare! Dusmanul lui Dumnezeu, Satan, a crezut ca Il va infrange prin rastignirea lui Iisus. Dar Dumnezeu a intors arma lui Satan – suferinta si moartea lui Iisus – spre binele tuturor. Loviturile de bici, coroana de spini, scuipatul si loviturile in fata, piroanele infipte in maini si lancea implantata intre coaste, dispretul oamenilor, tradarea prietenilor – toate acestea au fost urmarile pacatului fiecaruia. Si toate au fost folosite de Dumnezeu pentru a distruge tocmai puterea pacatului.

§

In fiecare etapa a vietii noastre suntem salvati prin moartea lui Hristos. In trecut, Hristos Insusi a platit pretul pentru toate pacatele noastre, o data pentru totdeauna. In prezent, moartea lui Hristos ne aduce puterea Duhului lui Dumnezeu, care ne salveaza treptat de stapanirea pacatului. Iar, in viitor, sangele lui Hristos, care a fost varsat la cruce, ne va apara de mania lui Dumnezeu, ducandu-ne spre desavarsire.

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.