Ucraineni sunt măcelăriţi de ruşi; (“ Vin zilele pedepsei, vin zilele răsplătirii …”(Osea 9/7 a)Italieni sunt înglodaţi în nămoluri Apocaliptice ;Desţeleniţi-vă un ogor nou! Este vremea să căutaţi pe Domnul, ca să vină şi să vă ploaie mîntuire. …”(Osea 10/12 b) Putinizarea globalizării este în toi; Se inteţesc noi incendii, cutremure, hoţii, preacurvii, crime şi alte roade ale oamenilor neânnoiţi-demonizaţi din alte ţări, familii, triburi- cu inimi nenăscute din nou din Sămânţa Bibliei lui Dumnezeu (Luca 8/11)… Dar ei, nu sunt mai păcătoşi decât noi, care (încă) nu ne primim răsplata nelegiuirilor; Dacă nu ne căim (Ap.2/5 etc), nu ne cerem iertare, n-o rupem cu păgânătatea, vom păţi şi mai rău…” În vremea aceea au venit unii şi au istorisit lui Isus ce se întâmplase unor Galileeni, al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. Credeţi voi, le -a răspuns Isus, că aceşti Galileeni au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi Galileeni, pentrucă au păţit astfel? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi peri la fel. Sau acei optsprezece inşi, peste cari a căzut turnul din Siloam şi, i -a omorât, credeţi că au fost mai păcătoşi decât toţi ceilalţi oameni, cari locuiau în Ierusalim? Eu vă spun: nu; ci, dacă nu vă pocăiţi, toţi veţi pieri la fel” (Luca 13/1-5) Aşa cum Dumnezeu le-a vorbit egiptenilor idolatri, împietriţi, demonizaţi, globalizanţi, pedepsiţi cu plăgi ale “recunoştinţei” (Exod, cap.7-12) şi noi ne vom primi “mângâieri APOCALIPTICE”, dacă punem la spate şi învăţătura Lui…” Dumnezeu vorbeşte însă, când într’un fel, când într’altul. Dar omul nu ia seama. El vorbeşte prin visuri, prin vedenii de noapte, când oamenii sunt cufundaţi într’un somn adânc, când dorm în patul lor. Atunci El le dă înştiinţări şi le întipăreşte învăţăturile Lui, ca să abată pe om de la rău şi să -l ferească de mândrie, ca să -i păzească sufletul de groapă şi viaţa de loviturile săbiei. Şi prin durere este mustrat omul în culcuşul lui, când o luptă necurmată îi frământa oasele. Atunci…” (Iov 33/14-29)

Kalaii si hotii imbracati in blanuri de mielusei sunt votati si inscaunati, pentru a nivela calea  ANTICRISTULUI ; Deci noi grabim  vremea sfarsitului, dormind în papuci“…Incepe martirizarea globalista  a adversarilor! Deja GRUPUL BILDERBERG începe lupta cu euroscepticii și media independentă online…ADEVĂRUL DESPRE CINE ESTE DUMNEZEU…CE ERA „ȚEPUȘUL LUI PAVEL”?ÎNTOARCEȚI-VĂ LA DOMNUL…A FI SALVAT CU ADEVĂRAT…CUM ESTE RAIUL…….Au format  Consiliul Mondial al Bisericilor dintr-o adunatura de …demoni-nebuni ? Capcanele GLOBALIZARII ECUMENISTE ŞI ÎMPĂRĂŢIA LUI ANTIHRIST. Biserica APOSTATĂ – mireasa lui ANTIHRIST…Vă doriți să aveți credință pentru a fi vindecați?RECOMPENSE CEREȘTI…ZIUA JUDECĂȚII…IADUL ȘI FOCUL LUI SUNT REALE AȘA CUM SPUNE BIBLIA​…CINE ESTE ȘI CE FACE DUHUL SFÂNT…CE SPUNE BIBLIA DESPRE HARUL LUI DUMNEZEU;HARUL LUI DUMNEZEU lucreaza in omul plin de Cer, care-L crede si il  lasa sa-l ajute – VERSETE BIBLICE…TOȚI (care IL cred,care iarta Dumnezeieste- prin Issus)AU FOST VINDECAȚI – VERSETE BIBLICE​…Ce anume se întâmplă înlăuntrul nostru prin lucrarea Harului?PictureIncendiile din Grecia: cu durere, despre unele (mult) preacucernice atitudini; Dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel; Despre tragedia de duminică. Ce s-a ales, de ce s-a ales și ce se va alege de biata (beata?) țară? (2); 500 de homosexuali au ars la propriu, la un eveniment în Taiwan; ”Dumnezeu i-a lăsat, i-a lăsat, i-a lăsat…” Despre cea mai cumplită formă de judecată; Pocăieşte-te; De ce îngăduie Dumnezeu dezastrele naturale? Când nu-i dai tot lui Dumnezeu; Obadia1,2;  ADEVARATA „FRICĂ DE DUMNEZEU”; Estera 4: Aşezat de Dumnezeu, în locul în care eşti, tocmai pentru o vreme ca aceasta;Prin ce necaz va trece Biserica? Richard Wurmbrand – 100 de meditaţii din închisoare; C. S. Lewis – Creştinismul redus la esenţe; Recenzie- Creștinismul redus la esențe – C. S. LewisAceastă imagine are atributul alt gol; numele fișierului este mn-473x1024.jpgÎnvăţătura socialistă, capitalistă, globalistă- are ca mentor- pe tata satan (Ioan 8/44) şi ca mamă- hoţia, prostia, preacurvia (Gal.5/19-21)- mizerii de care tot cosmosul se va goli. Dacă am iubi mai mult pe” Învăţătorul” Duh Sfânt, nu am rămâne sclavi ai plăcerilor, amăgirilor- scârbelor de o clipă… Deşi Iisus a venit plin de Har şi de Adevăr, pentru ca împreună (Ioan, cap.15) să luptăm contra păcatului, noi îl ţinem la uşă (Ap.3/20) şi îi refuzăm Bunătăţile, Frumuseţile şi Biruinţa Lui… El nu intră şi nu conlocuieşte împreună cu satan, cu eul adamic– în omul firesc; Chiar dacă viaţa noastră este ascunsă cu Iisus în Dumnezeu, noi nu credem şi, rămânem sclavagizati-morţi în păcat, pentru că îi refuzăm (ajutorul)-Harul prin care, cu Duhul Sfânt –Căpetenie, putem birui orice păcat… Numai dacă luptăm dimpreună cu Acela care l-a învins pe satan şi în pustie, dar şi pe culmile Suferinţei; Dacă-l avem pe El drept Căpetenie, putem totul în Hristos, doar prin Harul Dumnezeiesc, căci numai dacă Hristos DOMNEŞTE în noi, ne garantează nădejdea Slavei!Incendiile din Grecia: cu durere, despre unele (mult) preacucernice atitudini; Dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel; Despre tragedia de duminică. Ce s-a ales, de ce s-a ales și ce se va alege de biata (beata?) țară? (2); 500 de homosexuali au ars la propriu, la un eveniment în Taiwan; ”Dumnezeu i-a lăsat, i-a lăsat, i-a lăsat…” Despre cea mai cumplită formă de judecată; Pocăieşte-te; De ce îngăduie Dumnezeu dezastrele naturale? Când nu-i dai tot lui Dumnezeu; Obadia1,2;  ADEVARATA „FRICĂ DE DUMNEZEU”; Estera 4: Aşezat de Dumnezeu, în locul în care eşti, tocmai pentru o vreme ca aceasta;Prin ce necaz va trece Biserica? Richard Wurmbrand – 100 de meditaţii din închisoare; C. S. Lewis – Creştinismul redus la esenţe; Recenzie- Creștinismul redus la esențe – C. S. LewisAceastă imagine are atributul alt gol; numele fișierului este mn-473x1024.jpgCinci plante absolut necesare pentru vindecarea corpului si mintii tale; Fitoterapia: totul despre terapia cu plante; PUTEREA DE VINDECARE A PLANTELOR; Bai de plante. Sanatate si vindecare; Ierburi și condimente miraculoase care vindecă diabetul, cancerul și alte boli; Top 5 suplimente naturiste pentru detoxifierea organismului; Plantele medicinale in terapiile alternative; Tataneasa – Planta care vindeca ranile si oasele; PLANTE MEDICINALE-Beneficiile plantelor medicinale; Vindecări cu tincturi de plante * Preparaţi-le singuri! Acum e vremea lor; Când ne dor încheieturile; Remedii naturale în tratarea afecţiunilor prostate; Tratamente naturiste. 6 remedii pentru afecțiunile prostate; Este considerată de mulți ca fiind „o plantă miraculoasă”. Beneficiile superplantei; Adenom de prostată: cauze, simptome, complicații, tratament…Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este zx.jpg(Doar cateva) Cărţi cenzurate de-a lungul timpului, în lume şi în România; Psihologia culorilor şi ţinuta perfectă în orice situaţie. Haina-l face pe om?Sangele celor MARTIRIZATI se…razbuna!)Destrămarea imperiului și deputinizarea Rusiei. Cinci regiuni din imperiul rus intenționează să inițieze un referendum-online cu privire la separarea de Moscova; VIRUSUL IEZUITILOR, VACCINAREA SI PROROCUL MINCINOS; Cele mai noi cărți: „Blaga, între legionari și comuniști” de Marta Petreu (fragment); Constantin Noica: „Fericirea e la îndemâna oricui”;Tudor Arghezi: „Între europeni și ruși e o diferență ca de la ied la hipopotam“; Ultimele ore din viața lui Nicolae Steinhardt. 30 martie 1989;Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este xx.jpgPeripețiile bolșevismului: De la Lenin, prin Stalin, la Hrușciov și Mao; EREZII ȘI ,,VÂNĂTORI DE VRĂJITOARE” ÎN REGIMUL COMUNIST; Convorbiri Literare: Vasile IANCU – Nobilul exerciţiu al memoriei; (Asa s-a construit PeSeDismul…)Ministrul Teodor Meleşcanu ignoră rezultatele unui concurs organizat de MAE, pentru a-şi numi fiul vitreg într-o funcţie de consul general;Decembrie 1989: Ion Iliescu şi sfârşitul “Revoluţiei”;Teroarea in regimul stalinist. Gulagul; Diavolul în istorie;20 de teze despre communism(satanism); Dragnea, Stalin și Partidul; “Noua ordine mondială”: comunism la scară globală – chiar dacă poartă o mască de umanoid;Sindromul broaştei fierte – cum suntem omorâţi încet dar sigur; „ACTUL DE LA 23 AUGUST” VAZUT DE AUTORI SI CRITICI; CĂRŢI RARE, CĂRŢI INTERZISE, CĂRŢI BLESTEMATE; Top 6 scriitori faimoşi care au fost interzişi; Cei mai celebri 100 de scriitori din toate timpurile; Pentru cine bat clopotele?,,Sabia Verii” de Rick Riordan;Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este mb.jpg JURNALUL UNUI NEBUN; „Procesul” lui Franz Kafka ; Franz Kafka – Procesul; 10 Scriitori Care Ar Fi Meritat Premiul Nobel; Haruki Murakami – În Căutarea Oii Fantastice; Ernesto SABATO. Despre eroi şi morminte; RĂZBOI ÎN UCRAINA: Presa elveţiană scrie că patriarhul ortodox rus Kiril a lucrat pentru poliţia politică sovietică; HITLER ȘI PUTIN: 1938 ȘI 2022; Theodor Paleologu: Vladimir Putin nu e nebun clinic, dar e un caz de patologie a puterii. I s-a urcat la cap / Rolul pe care îl joacă Patriarhul Kiril este absolut odios, sinistru; Papa i-a spus lui Kiril să nu fie „băiatul de altar al lui Putin”: Mi-a citit, cu un cartonaș în mână, toate justificările războiului; Patriarhul Kiril, păstorul ce-și mănâncă turma; Cum de-nazificăm Rusia (II). Trista soartă a liberalismului rusesc de tranziţie; Putinizare generală;Putinizarea globalizării este abia începutul sfârşitului, pentru că miliarde de oameni nu vor să se nască din nou (Ioan, cap.3 / Rom. cap.6) şi au ca tată pe diavol (Ioan cap. 8/44); Totuşi… Apocalipsa Europei?Nouriel Roubini, supranumit „profetul apocalipsei”, spune că SUA și China sunt pe curs de coliziuneAceastă imagine are atributul alt gol; numele fișierului este cc.jpg
 

 

 

(Doar cateva) Cărţi cenzurate de-a lungul timpului, în lume şi în România; Psihologia culorilor şi ţinuta perfectă în orice situaţie. Haina-l face pe om? (Sangele celor MARTIRIZATI se…razbuna!)Destrămarea imperiului și deputinizarea Rusiei. Cinci regiuni din imperiul rus intenționează să inițieze un referendum-online cu privire la separarea de Moscova; VIRUSUL IEZUITILOR, VACCINAREA SI PROROCUL MINCINOS; Cele mai noi cărți: „Blaga, între legionari și comuniști” de Marta Petreu (fragment); Constantin Noica: „Fericirea e la îndemâna oricui”;Tudor Arghezi: „Între europeni și ruși e o diferență ca de la ied la hipopotam“; Ultimele ore din viața lui Nicolae Steinhardt. 30 martie 1989;Peripețiile bolșevismului: De la Lenin, prin Stalin, la Hrușciov și Mao; EREZII ȘI ,,VÂNĂTORI DE VRĂJITOARE” ÎN REGIMUL COMUNIST; Convorbiri Literare: Vasile IANCU – Nobilul exerciţiu al memoriei; (Asa s-a construit PeSeDismul…)Ministrul Teodor Meleşcanu ignoră rezultatele unui concurs organizat de MAE, pentru a-şi numi fiul vitreg într-o funcţie de consul general;Decembrie 1989: Ion Iliescu şi sfârşitul “Revoluţiei”;Teroarea in regimul stalinist. Gulagul; Diavolul în istorie;20 de teze despre communism(satanism); Dragnea, Stalin și Partidul; “Noua ordine mondială”: comunism la scară globală – chiar dacă poartă o mască de umanoid;Sindromul broaştei fierte – cum suntem omorâţi încet dar sigur; „ACTUL DE LA 23 AUGUST” VAZUT DE AUTORI SI CRITICI; CĂRŢI RARE, CĂRŢI INTERZISE, CĂRŢI BLESTEMATE; Top 6 scriitori faimoşi care au fost interzişi; Cei mai celebri 100 de scriitori din toate timpurile; Pentru cine bat clopotele?,,Sabia Verii” de Rick Riordan;

 JURNALUL UNUI NEBUN; „Procesul” lui Franz Kafka ; Franz Kafka – Procesul; 10 Scriitori Care Ar Fi Meritat Premiul Nobel; Haruki Murakami – În Căutarea Oii Fantastice; Ernesto SABATO. Despre eroi şi morminte; RĂZBOI ÎN UCRAINA: Presa elveţiană scrie că patriarhul ortodox rus Kiril a lucrat pentru poliţia politică sovietică; HITLER ȘI PUTIN: 1938 ȘI 2022; Theodor Paleologu: Vladimir Putin nu e nebun clinic, dar e un caz de patologie a puterii. I s-a urcat la cap / Rolul pe care îl joacă Patriarhul Kiril este absolut odios, sinistru; Papa i-a spus lui Kiril să nu fie „băiatul de altar al lui Putin”: Mi-a citit, cu un cartonaș în mână, toate justificările războiului; Patriarhul Kiril, păstorul ce-și mănâncă turma; Cum de-nazificăm Rusia (II). Trista soartă a liberalismului rusesc de tranziţie; Putinizare generală;Putinizarea globalizării este abia începutul sfârşitului, pentru că miliarde de oameni nu vor să se nască din nou (Ioan, cap.3 / Rom. cap.6) şi au ca tată pe diavol (Ioan cap. 8/44); Totuşi… Apocalipsa Europei?Nouriel Roubini, supranumit „profetul apocalipsei”, spune că SUA și China sunt pe curs de coliziune

 

 

(Doar cateva) Cărţi cenzurate de-a lungul timpului, în lume şi în România

 

Cărţi cenzurate sau interzise, din motive politice, morale, religioase, comerciale, au existat în toate epocile şi nu numai în cadrul unor regimuri autoritare, aşa cum s-a întâmplat în România, în timpul regimului comunist.

Cenzura este la fel de veche precum tipărirea şi difuzarea cărţilor şi a funcţionat şi funcţionează, în diverse forme, în funcţie de ţară, de autorităţi, de regim politic, de curentele de opinie, de felul în care este înţeleasă şi reglementată libertatea de exprimare sau chiar ca urmare a unor reacţii din partea opiniei publice.

Cărţi cenzurate de-a lungul timpului, în lume
Cărţi cenzurate de-a lungul timpului, în lume

Există cărţi aparţinând unor epoci mai vechi, interzise la vremea respectivă, publicate ulterior şi care au devenit scrieri de referinţă în istoria culturii. Dar şi în prezent sunt cărţi care, primite nefavorabil de către publicul larg, din cauza conţinutului necorespunzător pentru copii sau tineri, sau din alte motive, au fost retrase de pe piaţă şi interzise pentru retipărire.

Numai în SUA, de exemplu, care este o democraţie consolidată, şi în care cenzura asupra cărţilor nu poate fi pusă pe seama ideologiilor politice, sunt semnalate cel puţin 10-11 astfel de cazuri în fiecare an, după cum relevă Raportul anual al “American Library Association”. Iată câteva exemple celebre de cărţi cenzurate, pe care nicio veritabilă istorie a literaturii nu le poate ignora:
Cărţi cenzurate în epoca în care au fost scrise, astăzi capodopere ale literaturii universale
James Joyce
James Joyce

Cărţi cenzurate – “Ulise”, de James Joyce

Romanul “Ulise” (“Ulysses”, în original), aparţinând scriitorului irlandez James Joyce, a fost publicat pentru prima dată în 1922, la Paris, fiind interzis, la vremea respectivă, în Statele Unite ale Americii, în Marea Britanie şi Australia, din pricina conţinutului considerat de unii “obscen”.

Romanul, cu multe aluzii, în planul simbolic, de adâncime, al textului, la “Odiseea” lui Homer, la care face trimitere şi titlul, relatează, de-a lungul a câteva sute de pagini, peregrinările personajului principal, Leopold Bloom (Ulise), şi ale lui Stephen Dedalus, prin Dublin (capitala Irlandei), într-o singură zi (14 iunie 1904), de la ora opt dimineaţa până noaptea, in jurul orei trei. 14 iunie 1904 este şi ziua în care, în viaţa reală, scriitorul James Joyce a cunoscut-o pe partenera sa, Nora Barnacle, experienţă transpusă parţial în carte.

Romanul, scris într-o manieră foarte modernă, exploatând la maximum valenţele monologului interior şi ale fluxului conştiinţei, construieşte un univers în care cele două personaje masculine, prinse în banalitatea existenţei de zi cu zi, pun în discuţie teme fundamentale – viaţa şi moartea, sexualitatea, arta, religia, chiar situaţia Irlandei la acel moment.

Roman controversat, inclus, în multe ţări, în anii 1920, 1930, pe lista cărţilor cenzurate, “Ulise”, de James Joyce, face parte astăzi din Top cele mai valoroase 100 de cărţi ale secolului al XX-lea.

“Minunata lume nouă”, de Aldous Huxley

Minunata lume nouă, de Aldous Huxley
Minunata lume nouă, de Aldous Huxley

Romanul “Minunata lume nouă”, de Aldous Huxley, din categoria cărţi cenzurate, a fost publicat pentru prima dată în 1932. În 1999, ziarul “The Observer” a inclus acest volum în “100 cele mai importante cărţi din toate timpurile”.

Scriitorul englez Aldous Huxley, emigrat în SUA, imaginează o societate a viitorului, în jurul anului 2500, o dictatură perfectă, fără fisuri, din care oamenii nici nu s-ar gândi să evadeze vreodată, pentru că sunt mutilaţi spiritual, au fost concepuţi în epribetă, pentru a putea fi integraţi într-una dintre cele cinci categorii – a executanţilor, a subalternilor, a celor care execută munci penibile şi foarte penibile şi elita (o minoritate în mâinile căreia este concentrată puterea).

La zeci de ani de la apariţie, romanul este foarte actual, un avertisment referitor la sensul greşit spre care se îndreaptă o societate când oamenii sunt uniformizaţi, depersonalizaţi, singurii “zei” la care se închină fiind “consumismul” şi “distracţia”. Copiilor, în timpul somnului, li se induce un anumit fel de a gândi, astfel încât nimeni să nu se răzvrătească, să nu-şi dorească altceva decât ceea ce se oferă.

Pentru că abordează astfel de teme, controversate şi astăzi, la momentul publicării romanului, acesta a fost interzis în Irlanda şi în mai multe state americane.

“Ferma animalelor” şi “1984”, de George Orwell

Ferma animalelor, de George Orwell
Ferma animalelor, de George Orwell

George Orwell, născut în India, s-a afirmat ca scriitor de limba engleză. Cele două romane ale sale, “Ferma animalelor” (1945) şi “1984” (publicat în 1949) sunt satire virulente la adresa totalitarismului. Primul este un roman distopic (o antiteză a unei societăţi utopice, care se defineşte printr-o formă de guvernare totalitară) şi face trimitere la “Era lui Stalin”, printr-o amplă alegorie animalieră.

Se constituie ca o critică acerbă a indiferenţei, răutăţii, lăcomiei, ignoranţei. O fermă în care animalele se revoltă, iau puterea şi vânează oamenii. Partizanii stalinismului, considerând că este o critică prea abruptă a URSS, au interzis publicarea cărţii între 1943 şi 1945. Chiar Marea Britanie, la timpul repectiv s-a opus publicării cărţii, autorul răspunzând într-o Prefaţă publicată mult mai târziu, în 1973, odată cu versiunea italiană a cărţii, în care acuza “autocenzura” Regatului Unit, care ar fi trebuit “să nu treacă sub tăcere” abuzurile.

“1984” este un roman politic, asemănător cu romanul profetic al lui Aldous Huxley, “Minunata lume nouă”, interzis în 1950, în URSS. “1984” descrie imaginea distopică a Marii Britanii, după un ipotetic război nuclear dintre Vest şi Est, după care s-a instaurat un regim totalitar, al cărui simbol principal, în carte, este “Big Brother” (“Fratele cel Mare”), metaforă a îngrădirii libertăţilor şi a regimului poliţienesc: “Big Brother is watching you!” (“Big Brother este cu ochii pe tine”).

Şi această carte a fost publicată după îndelungi controverse, inclusiv în SUA, ca şi în Marea Britanie, în 1949. În prezent, şi “Ferma animalelor” şi “1984”, deşi, iniţial, cărţi cenzurate, fac parte din patrimomiul culturii universale, din cele 100 cele mai bune cărţi ale secolului al XX-lea.

Citește și:  Cele mai citite 10 romane ale secolului al XXI-lea

Paradoxal, chiar mai apropape de zilele noastre, în 2002, romanul “Ferma animalelor” figurează pe lista de cărţi cenzurate/interzise, în Emiratele Arabe Unite (pe motiv că ideile cărţii sunt în dezacord cu valorile Islamului), în Cuba şi în Coreea de Nord.

“Arhipelagul Gulag”, de Aleksandr Soljeniţîn

Cărţi cenzurate, Aleksandr Soljeniţîn
Cărţi cenzurate, Aleksandr Soljeniţîn

“Arhipelagul Gulag”, de Aleksandr Soljeniţîn, este o carte despre lagărele de concentrare sovietice, născută din experienţele autorului, dar şi ale altor 227 de prizonieri. Scrisă în clandestinitate, între 1958 şi 1967, a fost publicată în 1973, la Paris, după ce KGB-ul a confiscat o copie a manuscrisului, dar interzisă în URSS, până în 1990. A circulat însă în fosta Uniune Sovietică, sub formă de samizdat. Termenul “Arhipelag” este folosit pentru a sugera proliferarea lagărelor în toată ţara, iar “Gulag” este un acronim de la “Glavnoe oupravlenie ispravitelno-trudovykh Lagerei” (“Direcţia principală a lagărelor de muncă”).

 

“Fructele Mâniei”, de John Steinbeck

John Steinbeck, Sursa: Biography.com
John Steinbeck, Sursa: Biography.com

John Steinbeck este unul dintre cei mai importanţi scriitori americani ai secolului trecut, cunoscut, mai ales, prin romanele “Fructele mâniei”, “La răsărit de Eden”, “Oameni şi şoareci”, laureat al Premiului Nobel pentru literatură, în 1962.

Apreciat astăzi la adevărata lui valoare, Steinbeck s-a confruntat şi el, la apariţia cărţii “Fructele mâniei”, cu ostilitatea publicului şi cu cenzura, cititorii declarându-se şocaţi de tuşele groase în care au fost descrise diverse ipostaze umane, inspirate de o călătorie făcută alături de un grup de “okies”, fermieri săraci, izgoniţi de pe pământurile lor. Autorul va răspunde acestor reacţii, subliniind că, în raport cu realitatea, personajele cărţii sunt variante “aseptizate”.

“De veghe în lanul de secară”, de J.D. Salinger

J.D. Salinger, Sursa: The Independent
J.D. Salinger, Sursa: The Independent

Din categoria cărţi cenzurate, una dintre cele mai cunoscute şi populare astăzi este “De veghe în lanul de secară”, a scriitorului american J.D. Salinger. Publicat pentru prima dată în 1951, romanul este confesiunea unui adolescent inadaptat. A şocat la vremea primei apariţii, fiind retrasă din majoritatea bibliotecilor americane, deoarece a fost considerată ca periculoasă pentru tineri, prin tematica abordată – abandonarea şcolii, alienarea, teama, depresia, prostituţia – şi prin dimensiunea de anti-erou a personajului principal.

“Versetele Satanice”, de Salman Rushdie

Salman Rushdie, Sursa: npr.org

“Versetele Satanice” este titlul unui roman, adică o scriere ficţională, realizată în maniera realismului magic, aparţinând scriitorului de limba engleză, de sorginte indiană, Salman Rushdie. Autorul s-a inspirat din viaţa lui Mahomed, considerat de către musulmani întemeietorul religiei islamice, dar personajele sunt construite prin raportare la lumea contemporană scriitorului, temele centrale fiind înstrăinarea, experienţa imigranţilor în Regatul Unit, dragostea, moartea, după cum însuşi autorul a subliniat în nenumărate rânduri.

Cartea a fost publicată în 1988, în Regatul Unit şi a fost primită favorabil de către critici şi de către public, chiar nominalizată, în anul apariţiei, la câteva premii. Musulmanii, în schimb, au considerat-o o blasfemie, o insultă adusă religiei lor. Romanul a fost interzis în Iran, apoi în India, tara de origine a scriitorului, pentru a se evita conflictele şi actele de violenţă posibile. Autorul însuşi a fost o vreme sub protecţia poliţiei din Marea Britanie, iar unii traducători şi editori ai cărţii, din Italia, Norvegia, chiar Turcia (unde cartea nu a fost cenzurată, în pofida faptului că Turcia este majoritar musulmană) au avut de suferit, supravieţuind însă unor tentative de asasinat.

Nenumărate alte cărţi cenzurate, între timp intrate în patrimoniul literaturii clasice universale, au existat de-a lungul timpului. S-ar putea adăuga la titlurile deja menţionate şi altele, precum: “Alice în Tara Minunilor”, de Lewis Carroll (interzisă în China, în 1931, considerându-se ca fiind indecent să pui pe seama animalelor graiul oamenilor); primul roman al scriitorului francez, de origine cehă, Milan Kundera – “Gluma” – publicat în 1967, a fost interzis în Republica Cehă, în 1968, odată cu invazia sovietică, deoarece cartea făcea referire la sărăcie şi frică, în perioada stalinistă; “Frankenstein”, de Mary Shelley, a fost interzis în Africa de Sud, din cauza “obscenităţilor şi indecenţei” etc.

Scriitori români interzişi şi cărţi cenzurate în timpul regimului comunist

Scriitori romani, Sursa: adevarul.ro
Scriitori romani, Sursa: adevarul.ro

După al Doilea Război Mondial, cultura română şi societatea, în general, au trecut printr-un proces dramatic. Literatura a devenit mijloc de propagandă, având rolul de a “educa” masele în spiritul supunerii faţă de partid şi de noua ideologie de după 1944.

În 1946, s-a dat publicităţii o listă cu 2538 de cărţi interzise, care au fost scoase din bibliotecile publice. În 1948, într-un volum de aproximativ 500 de pagini, s-a publicat o listă revizuită de autori interzişi şi cărţi cenzurate, în total 8779.

Au fost confiscate cărţi de referinţă ale culturii noastre, au fost scoase din manuale, din librării şi biblioteci volume aparţinând clasicilor literaturii române: Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Ion Agârbiceanu, Dimitrie Bolintineanu, excepţionalii scriitori interbelici – Lucian Blaga, Ion Barbu, George Bacovia, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Radu Gyr, Cezar Petrescu, Mihail Sebastian etc.

 

Cărţi cenzurate de-a lungul timpului, în lume şi în România

 

Psihologia culorilor şi ţinuta perfectă în orice situaţie. Haina-l face pe om?

 

Psihologia culorilor şi ţinuta perfectă în orice situaţie. Haina-l face pe om?

 

Psihologia culorilor este un domeniu incitant, complex, care explorează modul în care culorile ne influențează, în mod subtil, emoțiile, percepțiile, personalitatea, comportamentul, relaţiile cu ceilalţi. În general, ne raportăm la culori intuitiv, simplist adeseori sau în virtutea unor clişee perpetuate de-a lungul timpului, ignorând puterea subliminală a acestora, faptul că au impact deopotrivă asupra conştientului şi subconştientului.

Semnificația culorilor poate varia în funcție de cultură, de experienţă și circumstanțe, iar “potrivirea culorilor”, după cum observa un pictor elveţian de la începutul secolului trecut, Johannes Itten, “este un mijloc de recunoaștere a diferitelor stiluri de gândire, simțire și acțiune, care pot fi întâlnite la ființele umane”.

Doi psihologi americani, de la Universitatea Mississippi, Keith Jacobs și Frank Hustmyer, de-a lungul mai multor experimente, măsurând conductivitatea electrică a pielii expusă la diverse culori (proporţională cu gradul de emoție manifestat), au ajuns la concluzia că, în mare măsură, culorile pot influenţa ritmul cardiac, respiraţia, presiunea sanguină, transmit vibraţii, agită, relaxează, atrag sau resping.

 

În viaţa de zi cu zi, nu există situaţii în care, într-un fel sau altul, să nu ne raportăm la culori – de la culorile naturii, la cele ale vestimentaţiei, de la obiecte banale, la designul interior/ exterior al locuinţei, al spaţiului de lucru, de la publicitate, la terapia prin culoare etc. Psihologia culorilor ne învaţă că, în funcţie de context, aceeaşi culoare poate avea semnificaţii şi efecte diferite, chiar diametral opuse. Important este să devenim conştienţi de impactul culorilor şi le valorificăm în avantajul nostru.

Culori pentru o ţinută perfectă în orice situaţie

Psihologia culorilor
Psihologia culorilor

Din multitudinea de aspecte pe care o implică psihologia culorilor (inclusiv simbolistica acestora) ne vom opri asupra celor care ne vor ajuta să avem ţinuta (cromatică) perfectă, în funcţie de situaţie şi de personalitate.

Hainele sunt primul mijloc de comunicare cu lumea exterioară, ele sunt o reflectare a interiorităţii noastre. Culorile hainelor transmit mesaje foarte specifice, ne influențează comportamentul pe parcursul zilei, precum și pe cel al oamenilor din jurul nostru. Hainele noastre servesc drept semnal pentru ceilalți, le spun cine suntem. Când ne îmbrăcăm, în fiecare dimineață, prin alegerile pe care le facem, chiar dacă nu le conştientizăm, spunem cine vrem să fim și cum sperăm să ne simțim.

 

Psihologia culorilor – negru, alb, gri în vestimentaţie

Nuante cromatice
Nuante cromatice

Fără a ne preocupa, în acest context, de controversata teorie a culorilor şi non-culorilor (negru, alb), vom avea în vedere doar “mesajul” pe care negrul, albul şi griul îl pot transmite prin vestimentaţie, aşa cum este decodat de specialiştii în design vestimentar.

Negrul este considerat culoarea rafinamentului, a eleganţei, a încrederii, a prestigiului, seriozităţii şi inteligenţei. Este, în acelaşi timp, o culoare “misterioasă”, asociată cu necunoscutul. Pentru că multe tradiţii asociază negrului şi un sentiment de tristeţe, este recomandat, pentru echilibru, combinarea unei astfel de ţinute cu “detalii” în orice altă culoare preferată, dar care să nu fie foarte puternică.

Pe baza unor chestionare la care au răspuns mii de persoane, s-a ajuns la concluzia că negrul este cea mai potrivită culoare pentru o primă întâlnire sau pentru prezentarea la un interviu.

Albul este culoarea inocenţei, a simplităţii, a sincerităţii. Se spune despre cei care preferă să se îmbrace în alb (sau o vestimentaţie în care albul este combinat cu alte culori, dar rămâne dominant) că sunt persoane credibile, organizate, care ştiu să ţină lucrurile sub control. Pentru că această culoare transmite un sentiment de noutate și de perfecțiune, este o idee bună să porţi alb la o întâlnire în care vrei să introduci câteva idei inovatoare sau la prezentarea unui nou proiect.

Culoarea gri și nuanțele sale reprezintă un simbol al calmului, al maturității. Este o culoare practică, poate să sugereze (la un loc de muncă, de exemplu) concentrare, capacitate de adaptare. Şi pentru gri (ca şi pentru negru şi alb) este recomandată combinarea discretă cu o altă culoare (cu albastru este cea mai potrivită combinaţie), deoarece o ţinută în totalitate gri poate exprima apatie sau prea mult conformism.

Psihologia culorilor – albastru

Albastru
Albastru

În psihologia culorilor, albastrul ocupă o poziţie privilegiată. Este asociat cu calmul, echilibrul, inteligenţa, adevărul, încrederea, fidelitatea şi eficienţa. Este o culoare reconfortantă în situații stresante.

 

Această culoare poate fi o bună alegere pentru vestimentaţia de la job sau pentru întâlniri importante, deoarece transmite un sentiment de loialitate şi încredere. În sondajul menţionat anterior, 48% dintre femei au răspuns că îi admiră pe bărbaţii care poartă albastru (în timp ce 56% dintre bărbaţi au apreciat culoarea roşie în vestimentaţia unei femei).

Psihologia culorilor – verde

Culoarea verde este asociată cu natura, speranţa, liniștea, echilibrul, sănătatea, creativitatea, norocul. Rezultat din galben şi albastru, verdele oferă o senzaţie de lumină şi prospeţime. Din paleta de culori, este cea mai odihnitoare.

Un studiu realizat de specialişti de la o Universitate din Amsterdam arată că o vestimentaţie dominant verde emană bună dispoziţie, facilitând relaţiile cu ceilalţi.

Galben – culoarea care creşte producţia de serotonină

Culoarea galben trimite la optimism, bucurie și energie. Poate stimula creierul, prin producţia de serotonină, accelerează metabolismul și poate crește nivelul de atenție. Este o culoare caldă, adesea folosită pentru a transmite fermitate, optimism. Este potrivită pentru persoanele active.

Prea mult gaben poate provoca însă efecte contrarii – nervozitate, teamă, anxietate, mai ales pentru persoanele predispuse la stres.

Roşu – culoarea exuberanţei

Psihologia culorilor, rosu
Psihologia culorilor, rosu

Culoarea roșie atrage mereu atenția și transmite încredere în sine, voinţă puternică, îndrăzneală, hotărâre, pasiune. Diverse sondaje arată că bărbaţii apreciază în mod deosebit această culoare, când apare în vestimentaţia feminină, probabil pentru că este o culoare care se remarcă rapid şi stimulează emoţii puternice.

 

Este totuşi o culoare contradictorie şi dacă este potrivită pentru împrejurările în care cineva vrea să atragă atenţia, să facă impresie la o primă întâlnire, nu este recomandată, de exemplu, pentru un interviu de angajare, deoarece unii manageri pot fi reticenți în a angaja o persoană cu o personalitate atât de exuberantă.

Psihologia culorilor – violet

Violetul este culoarea autenticității, a neconformității, a intuiţiei, a spiritualităţii. În trecut, era culoarea celor bogați și puternici. Mai târziu, a devenit asociat cu misterul şi creativitatea. Pentru cine vrea să fie perceput ca o persoană carismatică și puternică, această culoare este o alegere excelentă. Potrivit studiilor de psihologia culorilor, persoanele care poartă violet tind să fie emoționale și sensibile.

Portocaliu – culoarea care “sparge gheaţa”

Portocaliu – culoarea care “sparge gheaţa”
Portocaliu – culoarea care “sparge gheaţa”

Portocaliul este culoarea comunicării, a energiei și a entuziasmului, o culoare veselă, caldă, creativă, atractivă. Specialiştii în psihologia culorilor spun că această culoare nu numai că sporeşte cantitatea de oxigen trimisă către creier, stimulându-i activitatea, producând un efect de energizare, dar aduce luminozitate în orice mediu.

Pentru cine vrea să fie în centrul atenţiei, să-i inspire pe cei din jur, opţiunea pentru portocaliu este cea mai potrivită. Trebuie ţinut cont totuşi de faptul că o “abundenţă” de portocaliu creează impresia de strident.

Roz – feminitate şi romantism

Culoarea roz este asociată cu feminitatea, romantismul şi inocenţa. Are un efect relaxant, calmant, dar trebuie evitată o astfel de culoare în contexte în care o persoană vrea să transmită că are potenţial intelectual, putere de concentrare, rezistenţă la efort.

Citește și:  Culoarea personalităţii. Cum putem afla ce culoare ne reprezintă? Metoda DISC

Cu toate acestea, la începutul secolului trecut, rozul era considerat o culoare „puternică” și, prin urmare, rezervată bărbaţilor, până când rolurile au fost inversate zeci de ani mai târziu. Deoarece este un amestec de roșu și alb, rozul se poate conecta atât la energiile masculine, cât și la cele feminine, în ciuda stereotipurilor de gen.

Psihologia culorilor – maro

Maroul este o culoare discretă, asociată cu natura (culoarea pământului), induce un sentiment de securitate, transmite un angajament față de valorile tradiționale. O persoană care poartă adesea maro emană pace și stabilitate. Este perfectă pentru cei care nu vor să iasă în evidenţă, să fie prezenţe discrete.

“Maniera de a purta o anume vestimentaţie este mai importantă decât haina în sine”

Vestimentatie si personalitate
Vestimentatie si personalitate

Evident că, dincolo de efectele care ţin de psihologia culorilor şi de semnificaţiile simbolice pe care tot oamenii le-au atribuit diverselor culori, stilul vestimentar al fiecăruia este reflexul unui cumul de aspecte – tendinţele modei, gustul, contextul în care este purtată o anume vestimentaţie etc.

Purtarea, cu preferinţă, a unei culori sau a alteia arată că dorim, conștient sau inconștient, să evidenţiem un anumit aspect al personalității. Există o diferență între culorile pe care le privim cu plăcere (la altcineva, in natură, pe un tablou, într-un decor interior etc.) și culorile care ni se potrivesc din punct de vedere vestimentar. Și de aici se naşte adesea o anumită confuzie.

 

Bazându-se pe aspecte care ţin de psihologia culorilor, designerii vestimentari mai subliniază că avem tendinţa de a purta culori foarte diferite în partea de sus și de jos (de exemplu, pantaloni negri cu un top deschis), ceea ce nu este întotdeauna avantajos pentru siluetă. O astfel de combinaţie „taie” corpul în două, creând vizual două volume, care pot “extinde” neintenționat formele. Este preferabil să nu se combine prea multe culori și, pentru mai multă armonie, să se aleagă tonuri apropiate.

Pe de altă parte, cea mai uşoară şi sigură modalitate de a evita greşelile în combinarea culorilor, este ţinuta monocromatică, pentru eleganţă garantată, fie că este vorba de rochii, costume etc. Este de ajuns să ne gândim, de exemplu, la eternul reper al eleganţei feminine – “la petitte robe noire”/ “little black dress”, creată de fascinanta Coco Chanel, cea care spunea că “maniera de a purta o anume vestimentaţie este mai importantă decât haina în sine, o atitudine este mai importantă decât un chip perfect, o persoană bine îmbrăcată înseamnă o persoană simplu îmbrăcată şi în armonie cu sine şi cu situaţiile de viaţă”.

Psihologia culorilor – alte perspective

Culoarea personalitatii, Metoda DISC
Culoarea personalitatii, Metoda DISC

Psihologia culorilor implică o mulţime de alte aspecte. De pildă, în urmă cu un secol, psihologul american William Moulton Marston a publicat o lucrare intitulată “Emotions of Normal People” (“Emoţiile oamenilor normali”), în care descrie “Metoda DISC” de evaluare a personalităţii, folosită şi astăzi.

“DISC” este un acronim de la patru trăsături/ energii definitorii ale comportamentului uman, asociate unor culori – Dominanță (roşu), Influență (galben), Stabilitate (verde), Conformitate/ Conştiinciozitate (albastru).

Pentru a se determina “culoarea personalităţii”, profilurile DISC (Dominant, Influent, Stabil, Conştiincios) sunt reprezentate pe un cerc ale cărui sferturi sunt colorate în roşu, galben, verde, albastru. Persoana testată, în faţa discului, va alege (cu sinceritate) caracteristicile pe care le consideră ca fiind valabile pentru personalitatea sa şi astfel poate afla “culoarea personalităţii”.

O astfel de analiză comportamentală este utilizată frecvent pentru autocunoaştere, în interviurile de angajare, pentru gestionarea conflictelor, pentru îmbunătăţirea climatului într-un colectiv, în psihologie etc.

Culorile conştiinţei – oglinda stării noastre de spirit şi a societăţii

Psihologia culorilor
Psihologia culorilor

Conştiinţa este, cu siguranţă, unul dintre cele mai mari mistere ale fiinţei umane. Nicio teorie nu a oferit până acum răspunsuri la întrebări de felul: “Cum este posibil ca materia, celulele vii din corpul nostru să genereze abstracţiuni – gânduri, raţionamente, sentimente, emoţii?

Kenneth Wilber, un cunoscut filosof şi psiholog american, contemporan, autor al unei lucrări de referinţă, intitulată “Teoria integrală”, neavând nici el răspunsuri pentru originea conştiinţei, consideră totuşi că se pot identifica mai multe etape/ niveluri ale conştiinţei care depind de evoluţia societăţii umane şi de dezvoltarea personală, fiecărui nivel corespunzându-i o culoare.

Astfel, starea de conştiinţă a primelor societăţi umane, ca şi a nou-născuţilor (uneori şi a unor persoane în vârstă, marcate de tulburări neuro-degenerative), caracterizată prin prevalenţa simţurilor, a nevoilor de bază, este “bejul”.

 

Violetul este culoarea stării “magico-animiste” – caracteristică societăţilor tribale, iar la nivel individual, celor care cred mai mult în forţe supranaturale decât în raţionament.

Roşul este starea “zeilor puterii” – societăţi în care domină cei impulsivi, puternici, ceilalţi neavând altă soluţie decât supunerea.

Albastrul este culoarea ordinii mistice şi a stabilităţii – în care o autoritate controlează totul, pedepseşte răul şi răsplăteşte binele, iar preocuparea centrală a omului este să găsească echilibrul intre “voinţa” Pământului şi “voinţa” Cerului (ca în perioada confucianismului chinez, a ordinelor cavalereşti medievale etc.).

Portocaliul este culoarea progresului ştiinţific, a mentalităţii pragmatice, când indivizii tind să “scape” de mulţime, pentru a găsi adevărul.

Verdele ar corespunde unei societăţi în care lăcomia, dezordinea, dogma nu mai există, lăsând locul privilegiat dezvoltării potenţialului uman şi spiritualităţii.

Reprezentând aceste niveluri ale conştiinţei sub forma unei spirale colorate, Kenneth Wilber plasează în vârf “turcoazul” – o culoare holistică, integratoare, în care conştiinţa colectivă nu mai este suma conştiinţelor individuale, ci mult mai mult.

Dileme mai mult sau mai puţin “cromatice”…

Culori si personalitate
Culori si personalitate

Psihologia culorilor descifrează sensuri derivate din studiul percepţiei umane asupra culorilor, efectul asupra stării de spirit, implicaţiile legate de mecansimul psihologic al asumării unui rol social, atunci când porţi o anumit haină etc. Specialiştii în acest domeniu spun că preferințele în asamblarea culorilor au valoare doar pentru persoanele care au făcut eforturi pentru a-și rafina percepția culorilor.

Simbolismul culorilor, pe de altă parte, ne conduce spre rădăcini adânci în istorie şi mitologie, evidenţiind conotaţii de ordin cultural-religios şi conexiuni între material şi spiritual.

Când ne gândim la cromatica vestimentară, poate că mulţi, inevitabil, îşi amintesc celebra zicere: “Nu haina-l face pe om”, cu sensul că a judeca pe cineva strict pe baza aspectului său exterior este greșit și superficial. Caracterul, calitățile, comportamentul și acțiunile individului (influenţate totuşi de culori) sunt mai importante decât modul în care arată sau ce poartă. Proverbul ne îndeamnă să fim atenți la ceea ce este dincolo de aparențe și să nu cădem în capcana prejudecăților bazate exclusiv pe aspectul fizic sau pe îmbrăcăminte.

De la cunoscutul scriitor Mark Twain a rămas o altă zicere: “Hainele îl fac pe om. Oamenii goi au influență mică sau deloc asupra societății”. Care să fie adevărul?

 

 

 

Psihologia culorilor şi ţinuta perfectă în orice situaţie. Haina-l face pe om?

 

 

 

 

Nouriel Roubini, supranumit „profetul apocalipsei”, spune că SUA și China sunt pe curs de coliziune

 

DE FLORIN BUDESCU

 

NOURIEL ROUBINI

 

În ciuda eforturilor SUA de a reduce tensiunile cu China și a atenției oficialilor chinezi față de decuplarea economică, încercarea de a restabili încrederea între cele două puteri pare zadarnică, spune Roubini, profesor emerit la Stern School of Business.

În acest climat din ce în ce mai fragil, afirmă economistul, fragmentarea depășește cooperarea, iar pericolul unui conflict militar asupra Taiwanului este mare.

 

Nouriel Roubini, despre coliziunea SUA – China

„Am participat recent la China Development Forum (CDF), de la Beijing, o întâlnire anuală a liderilor de afaceri străini, academicieni, foști factori de decizie și înalți oficiali chinezi”, relatează Roubini, consultant american de origine turcă, pe Project Syndicate.

 

Conferința din acest an a oferit observatorilor occidentali oportunitatea de a se întâlni cu noua conducere a Chinei, inclusiv cu noul premier, Li Qiang.

 

Ce spune Roubini, în continuare.

 

„Înainte de a deveni premier, în martie, Li a fost secretar al Partidului Comunist Chinez (CPC), la Shanghai. Ca reformator economic și susținător al antreprenoriatului privat, el a jucat un rol crucial în a convinge Tesla să construiască o megafabrică în oraș.

 

Citeşte şi: Economistul Nouriel Roubini: Se „creează condițiile pentru mama tuturor crizelor stagflaționiste”

 

În timpul pandemiei de COVID-19, el a aplicat politica strictă de zero COVID a lui Xi și a supravegheat un shut-down pandemic de două luni, în Shanghai. Din fericire pentru Li, el a fost recompensat pentru loialitatea sa și nu a fost transformat într-un țap ispășitor, pentru eșecul politicii Zero Covid.

 

Relația sa strânsă cu Xi i-a permis de asemenea să-l convingă pe președintele chinez să inverseze restricțiile zero-COVID peste noapte, când politica s-a dovedit a fi nesustenabilă. În timpul întâlnirii noastre, Li a reiterat angajamentul Chinei „de reformă și deschidere”, mesaj pe care l-au transmis și alți lideri chinezi.

 

Inteligența remarcabilă a lui Li a contrastat puternic cu comportamentul mai rezervat al fostului premier, Li Keqiang, pe care l-am întâlnit în anii anteriori, când era premier.

 

În timpul întâlnirii noastre, l-a făcut pe CEO-ul Apple, Tim Cook, să râdă în hohote, atribuind starea sa de bucurie videoclipului viral în care Cook este aplaudat de mulțime, în timpul vizitei sale la un magazin Apple din Beijing.

 

El a glumit chiar și despre un videoclip cu parlamentarii americani, care îl interogau pe CEO-ul TikTok, Shou Zi Chew, care devenise și el viral în acea săptămână.

 

Citeşte şi: Nouriel Roubini: „Există diverse păreri privind riscul unui nou şoc economic”

 

Spre deosebire de Cook, a remarcat el, șeful TikTok, asediat, nu a zâmbit în timpul audierii sale din Congres. Gluma lui Li includea un avertisment implicit că, deși firmele americane sunt încă binevenite în China, guvernul chinez poate juca tare, dacă firmele și interesele sale sunt tratate cu duritate în Statele Unite.

 

Amenințarea voalată a lui Li surprinde atitudinea actuală a Chinei față de SUA: deși înalți factori de decizie economică din China vorbesc adesea despre deschidere, politicile Chinei încă dau prioritate securității și controlului asupra reformei.

 

 

Qin Gang, noul ministru de Externe al Chinei, a adoptat o atitudine interesantă, în timpul discursului său. Dând o lovitură implicită asupra SUA, Qin a avertizat participanții occidentali că, în timp ce China își propune să mențină un regim comercial global deschis, țara va răspunde în forță oricărei încercări de a o atrage într-un nou război rece.

 

Preocupări de securitate

Într-un discurs recent, secretarul american al Trezoreriei, Janet Yellen, a încercat să atenueze îngrijorările Chinei, că Statele Unite încearcă să îi stopeze ascensiunea și să se decupleze de economia sa.

 

Acțiunile americane recente, care limitează comerțul cu China, a clarificat ea, s-au bazat mai degrabă pe preocupări de securitate națională, decât pe un efort de a împiedica creșterea economică a țării.

 

Dar calmarea Chinei va fi dificilă atunci când SUA intenționează să introducă restricții ample asupra investițiilor chineze în SUA și asupra investițiilor americane în China.

 

Blinken, Ursula şi agresivitatea gesturilor diplomatice

Până în prezent, oficialii chinezi nu au fost receptivi la eforturile lui Yellen și ale secretarului de stat Antony Blinken, de a stabili un dialog, despre cum să maximizeze cooperarea, să minimizeze zonele de confruntare și să gestioneze escaladarea competiției strategice și a rivalității celor două puteri.

 

Președintele Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, a ținut recent un discurs la fel de pragmatic, în care a susținut că Europa ar trebui să „se concentreze pe micşorarea riscurilor, mai degrabă decât pe decuplare” de China, dar a subliniat și numeroasele moduri în care politicile chineze reprezintă o amenințare pentru Europa și Occident.

 

Discursul ei nu a fost bine primit la Beijing și ea a fost efectiv respinsă, atunci când a vizitat China, împreună cu președintele francez Emmanuel Macron, în aprilie, în timp ce Macron, mai îngăduitor, a primit un bun venit pe covorul roșu.

 

Pană

În prezent, China încearcă să creeze o pană între Uniunea Europeană și SUA. Având în vedere că companiile din UE au interese semnificative în China, mulți directori executivi europeni au participat la CDF, în contrast cu prezența limitată a liderilor de afaceri americani.

 

Iar comentariile controversate ale lui Macron, în timpul vizitei sale din aprilie, în special declarația sa, că Europa nu trebuie să devină un vasal al SUA, au sugerat că efortul ar fi putut reuși.

 

Dar un comunicat ulterior G7 a reafirmat poziția Occidentului față de Taiwan și a condamnat politicile agresive ale Chinei față de insula sudică, iar sprijinul tacit al Chinei pentru invazia brutală a Ucrainei, de către Rusia va descuraja probabil Europa să îşi continue ofensiva de farmec asupra Chinei.

 

Risc de război fierbinte

Pregătirea alegerilor prezidențiale din SUA, împreună cu suspiciunea Chinei că SUA încearcă să-i controleze creșterea economică, vor împiedica eforturile de a construi încredere și de a reduce tensiunile dintre cele două țări.

 

Având în vedere că atât democrații, cât și republicanii concurează pentru a fi considerați duri cu China, războiul rece chino-american este probabil să se intensifice, crescând riscul unui eventual război fierbinte asupra Taiwanului.

 

În ciuda eforturilor oficialilor americani, de a stabili balustrade pentru competiția strategică cu China, și a insistenței oficialilor chinezi, că nu au nici un interes în decuplarea economică, perspectivele de cooperare par din ce în ce mai îndepărtate.

 

Fragmentarea și decuplarea devin noua normalitate, cele două țări rămân pe un curs de coliziune, iar o adâncire periculoasă a „depresiei geopolitice” în curs este aproape inevitabilă.”

 

nota: intertitlurile aparţin Newsweek România

 

https://newsweek.ro/international/nouriel-roubini-supranumit-profestul-apocalipsei-spune-ca-sua-si-china-sunt-pe-curs-de-coliziune

 

/////////////////////////////////////

 

 

Apocalipsa Europei?

 

De către Anonimus

 

 

Europa de Vest e kaput. E dusă. E terminată. Ar mai avea o şansă mică, o şansă infimă, dar oare va şti, va putea, va mai avea răgazul să o valorifice?

Ce părere aveţi? Par nişte afirmaţii gratuite? Sunteţi în stare să le priviţi în faţă şi să daţi un răspuns?

 

Sau: Aţi văzut Parisul? Dar Veneţia? Poate Roma? Londra? Grecia?  …? …? …?

 

Dacă nu, ar fi bine să vă grăbiţi cât mai aveţi ce vedea. Şi cât le puteţi vizita într-o oarecare linişte. Sau poate nu. Mai bine să nu aveţi termen de comparaţie pentru viitoare aglomerări de ruine, părăsite în mare parte. Ca să nu ajungeţi să trăiţi într-o nesfârşită mare de regrete după imaginea bogăţiei, designului, artei, tehnicii, confortului etc. ce nu se vor mai întoarce curând, sau, poate, nicicând.

 

Ar fi bine să începem să ne obişnuim cu varianta minimalistă, de supravieţuire. Varianta de anduranţă în condiţii vitrege: lipsuri, frig, întuneric, foame, suferinţă, moarte. Multă, multă moarte. Multă, multă suferinţă. Să încetăm a mai fi copiii răsfăţaţi şi iresponsabili care suntem astăzi. Cel puţin în orizontul de timp la care ne putem gândi.

 

Şi poate nu ar fi bine să văduceţi şi pentru că, începând cu anul viitor, turismul în Vest va deveni – a fost deja chiar şi anul acesta la Paris – o chestie de ruletă rusească. Sau de joc de calculator: nu ştii de unde şi când apare teroristul cu automat, cu bombă, cu centura, cu maşina capcană, unde explodează coşul de gunoi, geanta, cutia, punga, rucsacul, trotineta, sticla de cola, lămâia, tortul, pixul, plicul, pasta de dinţi şi orice altceva poate să poarte o încărcătură explozivă.

 

Multe întrebări, puţine răspunsuri

 

Am citit şi auzit în ultimele săptămâni o mulţime de întrebări pe posturi media, pe net, prin ziare:

 

Ce e în capul acestor politicieni? Cum nu-şi dau seama ce fac? Cum nu înţeleg? De ce nu iau urma banilor ca să stârpească terorismul? De ce mint cu războiul contra teroriştilor când ei îi aduc pe aceştia în Europa? De ce au provocat lumea arabă? De ce sprijină războiul din Siria? De ce primesc atâţia refugiaţi? Mai ales că nu i-au integrat nici pe cei vechi? Ce e cu discriminarea în defavoarea europenilor? A creştinilor? A familiei? Ce nebunie este chestia asta, islamofobia? Ca şi homofobia? Am ajuns în dictatura „hate speech-ului” (discurs al urii)?

 

Cum, adică, eu nu îmi pot exprima ideile, nu pot face un comentariu, iar ei pot îndemna deschis la distrugerea, subjugarea, extincţia creştinilor şi evreilor şi budiştilor şi a tuturor celor care nu sunt ca ei?

 

De ce este distrus obsesiv şi înverşunat orice ţine de indentitatea europenilor? Este creştinismul o ţintă a unei campanii de decredibilizare şi reducerea la o prezenţă de operetă? Face parte campania împotriva Bisericii Ortodoxe Române din această campanie mondială, masiv şi complex finanţată şi orchestrată? Poate fi o religie a păcii cea în care clericii îndeamnă la război, la ucidere, la viol, la sclavie? Mai este loc pentru discuţii, negociere, colaborare, integrare? Şi integrare, în ce sens? Aşa cum se întâmplă deja, a europenilor în islam? Mai e loc pentru încredere?

 

Sunt întrebări adresate guvernelor europene, organismelor europene, şi, în mare parte, la actualului guvern american.

 

Răspunsul: tăcerea sau limbajul din plastic corect politic

 

Războiul interior

 

Europa e atacată. În primul rând din interior. De sute de ani se lucrează cu zel, cu perseverenţă şi cu resurse uriaşe la demolarea ei. Vom încerca să vedem cine sunt duşmanii ei. Vom încerca să-i descoperim, să-i cunoaştem şi să-i prezentăm. Vom încerca să vedem ce îi poartă pe ei în luptă. Ce s-a întâmplat de s-a ajuns în situaţia, aproape, fără ieşire de astăzi. Vom vorbi despre cea mai recentă ameninţare: Islamul. Ajuns în situaţia asta nu pentru că nişte strategi ai lumii musulmane şi-au pus acest lucru în gând, ci pentru că nişte arhistrategi ai lumii creştine au decis să o schimbe pe aceasta distrugând-o.

 

Politicienii şi mass-media au anunţat, cu morga aferentă importanţei mesajului, că Europa, europenii se găsesc în stare de război. Evident era vorba despre terorism, mai precis despre teroriştii islamici, adică despre un duşman extern.

 

Ceea ce ei nu spun este că europenii se găsesc în război pe două fronturi: unul care stă să pornească, pe faţă, cu radicalii musulmani şi un altul, mult mai perfid, mai malefic, mai pervers, cu guvernele lor, care îi atacă din spate. Un război nedeclarat, ascuns, mascat, murdar, în care politicienii şi elitele europene (şi cele americane în mare parte) nu numai că s-au predat, dar au şi îmbrăţişat cu căldură teze şi ideologii, personaje, organizaţii şi mişcări contrare firescului existenţei umane, care pun în pericol de distrugere civilizaţia şi popoarele europene. Chiar mai mult: întreaga civilizaţie occidentală.

 

Să căutăm răspunsurile împreună

 

Europa e în război. Un război care se desfăşoară în interiorul limitelor ei geografice. Probabil singurul război religios din istorie, şi asta nu din cauza înfruntării creştinismului cu islamismul, ci a atacului propriilor sale elite politice-economice-culturale-universitare. Vom vedea care este ţinta acestui război. Care sunt perspectivele lui. Cine poate fi învingătorul vremelnic şi cine cel pe termen lung. Vom vedea cum se duce acest război, pe câte fronturi, care sunt combatanţii, care sunt  estimările pierderilor. Vom ajunge la discuţia despre un război civil pustiitor. Ce forţe vor fi implicate. Cum va evolua numărul celor implicaţi. Care sunt posibilele şi probabilele pierderi umane şi materiale. Vom estima direcţiile pe care se va dezvolta, care ar fi forţele armate necesare pentru a interveni între combatanţii civili. Sau pentru a înfrânge o rebeliune musulmană generalizată. Cum s-ar putea termina şi când.

 

Vom vedea cum a fost ţesut planul distrugerii civilizaţiei europene timp de peste 200 de ani: de unde au pornit toate şi care au fost ţintele acestui plan. Veţi recunoaşte în cele pe care le vom descoperi lucrurile care se întâmplă în realitatea imediată, care s-au întâmplat, care sunt pe cale să se întâmple.

 

Vom căuta să vedem încotro s-ar putea duce în viitorul apropiat, mediu şi îndepărtat politica europeană. Va rămâne ea pe acelaşi făgaş? Va continua să fie un factor de destabilizare, de amorţire şi de distrugere, sau vor veni alţi oameni politici, care vor da un cu totul alt curs continentului. Şi, de fapt nu numai lui. Pentru că, vom descoperi, după cum am mai spus, ţinta conspiraţiei nu este numai Europa, este Occidentul. Şi, de fapt, nu întreg Occidentul, nu tot ceea ce ne oferă, propune şi impune acesta, ci acea parte esenţială a lui, partea bună, luminoasă a civilizaţiei occidentale: creştinismul. Şi vom înţelege şi cum a ajuns Occidentul în această prăpastie prin lucrarea jumătăţii sale întunecate.

În fine, vom încerca să vedem care şi cum ar putea fi realizată în practică acea mică şansă de salvare şi de renaştere, despre care vorbeam la început.

 

Apoi să vedem ce se va întâmpla aici, în Europa de Est şi Centrală, în România. Cum modifică probabila desfăşurare de evenimente din Vest, situaţia din zonă. Care este perspectiva în cazul învecinării cu o Europă de Vest islamizată. Ce se poate întâmpla între minorităţi şi majorităţi şi chiar între state din zonă în momentul când Vestul va fi ocupat cu războiul propriu. Ce va face Rusia în această situaţia, cum contribuie Rusia la evenimentele descrise în cele de faţă, care sunt mişcările anticipate din partea ei. Ne vom întreba şi vom încerca să răspundem, dacă România este în pericol de sfâşiere din partea vecinilor, care ar putea deveni, de la sine putere, sau la comanda/sub inspiraţia şi ajutorul Moscovei, pretendenţi ai unei bucăţi din ea.

 

În scurt timp nu vom mai fi copiii răsfăţaţi ai istoriei, trăitori în cea mai echilibrată şi plină de bunăstare, la nivel de mase, epocă a istoriei. Epocă care, în schimbul bunăstării, ne-a adus boli grave ale spiritului. Bunăstare care este pe cale să se evapore. Răsfăţ, care s-a cam terminat.

 

Nu are rost să ne ascundem. Nu mai are rost să ne lăsăm minţiţi. Occidentul pe care îl ştim a ajuns, ca un FNI uriaş, la faliment. L-au adus proprii acţionari, propriul consiliu director, staful executiv. Din cauza părţii sale întunecate, este în pericol partea sa luminoasă. Din cauza răilor, sunt în pericol cei buni.

 

Această analiză nu este o bombă fumigenă. Este un apel lucid la regăsirea adevăratei raţiunii – în lipsa căreia, o ştim, se nasc monştrii -, este un apel, un îndemn la regăsirea noastră ca fiinţă umană alcătuită din materie şi spirit. Sau, mai corect, din spirit şi materie. De regăsire a identităţii noastre de esenţă divină.

 

Nu vom începe, aşa cum ar fi fost de aşteptat, cu investigaţia istorică a cauzelor, evenimentelor şi personajelor, care ne-au adus în această situaţie aproape imposibilă, ci cu teribila tornadă a războiului din teren, a războiului fizic, care pare a se fi coborât brusc peste noi din înălţimi pentru a ne purta în realitatea altei lumi decât cea care ne-a fost „vândută” pe toate canalele în ultima sută de ani, cel puţin.

 

Război, sau pace?

 

Anul 2015 ne-a adus cele mai clare semne despre războiul în care ne găsim acum; este anul în care războiul a ieşit la suprafaţă în forma lui cea mai concretă şi mai distrugătoare: cea fizică, a sângelui şi a morţii. Evenimentele din Franţa ne-au transportat brusc, cu mare viteză către această realitate, scoţându-ne din amorţeala călduţă a confortului material şi a limitării spirituale în care ne complăceam.

 

Spun: războiul iese la suprafaţă şi nu că războiul a început, aşa cum s-au exprimat diverşi politicieni şi analişti, pentru că, după cum am spus-o deja, este vorba despre un război vechi, pornit din chiar sânul Europei creştine. Ceea ce avem acum este forma sa cea mai brutală, este războiul fizic cu moarte şi distrugere, pornit dinspre Islam, dar pus în pagină, după cum vom arăta, tot de complotiştii locali.

 

Atacul a fost dat. Provocarea a fost aruncată. Atentatele din Franţa anului 2015 au fost, pentru cei atenţi, extrem de concludente. Ele au fost un semnal de forţă atât pentru indigeni, cât şi pentru colonizatori.

 

Iată suntem aici, suntem pretutindeni, suntem mulţi, suntem hotărâţi, sunt gata să murim pentru a vă lua locul, temeţi-vă, supuneţi-vă, convertiţi-vă, fugiţi sau veţi pieri! – a fost semnalul pentru vechii europeni.

 

Suntem pretutindeni, suntem pregătiţi, suntem puternici, trebuie să-i atacăm, urmaţi-ne exemplul, loviţi-i pe necredincioşi, stârpiţi-i, supuneţi-i, convertiţi-i, Europa, cu toate bogăţiile ei, e a noastră! – a fost semnalul pentru musulmani.

 

Un semnal de teroare pentru unii, de îmbărbătare şi de chemare la luptă pentru ceilalţi. Şi asta pentru că condiţiile s-au copt: musulmanii au atins un nivel critic în Europa, de la care ştiu deja că victoria şi viitorul sunt ale lor. Intrarea masivă de aşa-zişi refugiaţi din 2015 a dus la o creştere bruscă a acestui nivel, la introducerea în devălmăşia generală a unor luptători antrenaţi şi a unor mari cantităţi de armament şi explozibili.

 

Aceasta este semnificaţia fluierăturilor şi huiduielilor de pe stadioane la momentele de reculegere în amintirea victimelor atentatelor din Franţa, fluierături şi huiduieli care nu s-ar fi auzit în lipsa acestui semnal de forţă.

 

Război? De ce, nu, Pace?

 

Dar oare e posibilă pacea? Este Islamul o religie (eu zic ideologie) a păcii? Poate fi pace, înţelegere, cooperare cu Islamul? Unele exemple de state musulmane ale ultimilor zeci de ani ar înclina spre un răspuns afirmativ. Dar cele mai multe acele state sunt acum amintire. În schimb, istoria şi anii din urmă ne îndreaptă într-o direcţie contrară.

 

Pentru a răspunde împreună la această întrebare vă propun puţină geografie: faceţi un mic efort şi căutaţi date despre răspândirea Islamului în lume şi despre situaţia din fiecare continent, regiune, ţară în care el a ajuns. Veţi vedea că peste tot unde numărul musulmanilor a ajuns la o proporţie semnificativă de câteva procente situaţia este de conflict cu localnicii. Iar acolo unde el a ajuns majoritar sau aproape majoritar, situaţia este de genocid împotriva celorlalţi, în special împotriva creştinilor. Faceţi acelaşi lucru cu zona lui de origine: veţi constata că Islamul se găseşte în conflict cu el însuşi, iar musulmanii suniţi, de exemplu, se omoară pe rupte cu cei şiiţi. Şi din când în când se omoară şi între ei: suniţi cu suniţi, sau şiiţi cu şiiţi. De ce? Vom căuta împreună şi acest răspuns.

 

Imaginaţi-vă Islamul ca pe un super virus – real, sau de calculator – o superbacterie, o super-reţea în care fiecare unitate elementară a ei, fiecare musulman adică, conţine tot ceea ce trebuie, este programat pentru cucerirea întregii lumi, aşa cum a cerut profetul. Unitatea respectivă poate trăi şi muri ca o persoană moderată, chiar liberală, cu programul în stare pasivă, potenţială, dar în urmaşii săi, în anumite condiţii, programul poate să se activeze. Astfel de condiţii sunt îndeplinite acum.

 

Cu o rată de proliferare mare, primită tot prin softul respectiv, organismul reţea al Islamului se dezvoltă după aceleaşi legi oriunde ar ajunge: creşte în linişte, trece într-o perioadă de linişte relativă – uşoară turbulenţă, apoi, ajuns la un anumit stadiu de creştere, revendică şi, în final, cucereşte, întregul spaţiu în care s-a aşezat. Aşa cum face cancerul, sau cum fac unele bacterii, sau animale, de exemplu, unele insecte, unii viermi, cu corpurile în care ajung: le devorează interior complet, le metastazează, le distrug.

 

Revin cu invitaţia (şi îi invit mai ales pe sceptici) de a arunca o scurtă privire istorică şi geografică asupra creşterii Islamului în lume în cei 1400 de ani de existenţă. Asupra zonelor în care acesta se găseşte în conflict cu gazdele sale: India, Indonezia, Filipine, Pakistan, China, Africa de Nord şi cea Sub-sahariană, Australia, Caucaz, SUA, Canada, Europa…

 

Privit astfel, înţelegem că Europa nu este un caz singular, nu este o excepţie. Este doar un nou corp gazdă îmbolnăvit, în care ocupantul a ajuns la un nivel suficient pentru a şi-l revendica complet. Şi în regim de urgenţă. Nu există, practic, niciun loc pe planetă în care Islamul să fi ajuns şi să nu se comporte după acest tipar. Şi a ajuns aproape peste tot. De la cei câteva adepţi ai lui Mohamed, la început, la 25 % din populaţia lumii, adică aproape 2 miliarde astăzi; de la un oraş, Medina, la peste 72 de state în care musulmanii depăşesc acum un 1 milion. Şi nenumărate altele în care sunt într-un număr mai mic. Iar estimările sunt de continuare a creşterii şi a ponderii în populaţia totală locală şi mondială. Căci softul respectiv conţine atât imperativul, direcţia de acţiune – cucerirea lumii – cât şi toate ingredientele necesare privind organizarea viaţii sociale şi personale, inclusiv prolificitatea, care să-i asigure succesul.

 

Islamul nu e nici în Europa, nici în afara ei, o structură coerentă, coordonată de un centru. Ba din contră, în principiu şi în practică, fiecare imam, fiecare mulah este un general şi un centru al Islamului. Şi, iarăşi, oricine poate ajunge imam, sau mulah dacă cei din jur îl acceptă. Pentru că Islamul nu are o Biserică şi nu are cler. Imamul este cel ce conduce rugăciunea, este şeful moscheei, este cel care iese în faţă. Pentru a fi şef este de ajuns să fii musulman, înțelept, să ştii stâlpii islamului, o mare parte din Coran pe de rost şi să-ţi doreşti să fii şef. Poţi ajunge în fruntea unei moschei, a unei grupări, a unei comunităţi sau a unui stat. Poţi conduce Al Qaida, Statul Islamic, talibanii. Te poate chema Osama, al Baghdadi, Omar. Poţi muri, alţii îţi vor lua locul. Şi alţii, după modelul tău, vor apărea în alte părţi ale lumii.

 

Diverşii lideri locali sau regionali vin şi trec, Islamul rămâne şi creşte ca un virus pentru cucerirea lumii, construit după o formulă infailibilă. Islamul, după cum spuneam,  nu are un centru. Coordonarea lui din teren e făcută de mulahi, imami, muftii şi de oricine se simte inspirat de ambiţii de putere. De aceea nu există musulmani sau comunităţi musulmane moderate pentru totdeauna. De aceea urmaşii de generaţia N, sau personaje care păreau extrem de bine integrate, personaje de succes din Occident se transformă peste noapte în activişti radicali.

 

Islamul nu are şi nu recunoaşte frontiere. Pentru credinciosul musulman lumea se împarte în două: Dar al-Islam (Casa Islamului), teritoriul ocupate de credincioşii musulmani şi Dar al-Harb, (Casa războiului), teritoriile şi popoarele care trebuie islamizate, indiferent cum, inclusiv prin război. Niciun alt teritoriu deţinut la un moment dat de Islam, cu excepţia Spaniei, nu a mai fost luat înapoi. Şi, probabil, şi acesta le va reveni din nou.

 

Softul infailibil şi imposibil de stopat al acestui război permanent, în realitate un program direcţionat către distrugere, se găseşte în două cărţi: Coranul, cartea în care profetul Mahomed ne dezvăluie cuvintele lui Allah, şi Hadith, cartea tradiţiilor, cea care ne spune cuvintele şi ne relatează faptele profetului.

 

Despre război şi minciună în Islam

 

Spuneam că softul infailibil şi imposibil de stopat al acestui război permanent, în realitate un program direcţionat către distrugere, se găseşte în două cărţi: Coranul, cartea în care profetul Mahomed ne dezvăluie cuvintele lui Allah, şi Hadith, cartea tradiţiilor, cea care ne spune cuvintele şi ne relatează faptele profetului.

Pentru a înţelege de ce, fundamental, dincolo de argumentele conjuncturale expuse anterior, confruntarea dintre majoritatea indigenilor – creştini, dar şi atei, mitologişti etc. – şi comunitatea musulmană este, în viitorul apropiat, inevitabilă, trebuie să ne întoarcem la baza ideologică: religia islamică, de fapt o ideologie a războiului, un  program al motivaţiei de extindere perpetue îmbrăcat într-o haină religioasă.

 

Unii dintre fruntaşii musulmani, dar şi liote mari de politicieni-analişti-civici-etc. occidentali, începând chiar cu preşedinţi ca Obama şi Hollande -, ne vând islamismul ca pe o religie a păcii. Dar, iarăşi dincolo de realitatea sângeroasă din teren, aşa să fie el în spirit?

 

Este cu totul adevărat că în multe părţi ale Coranului se vorbeşte despre pace, despre colaborare, despre interdicţia de a ucide, despre milostenie, chiar despre îngăduinţa faţă de necredincioşi. De exemplu, se admite ca Șaria să le fie aplicată numai musulmanilor, sau celor care au păgubit un musulman, pe când necredincioșii, pot trăi, dacă plătesc nişte impozite specifice, după propriile lor legi (conform principiului despărțirii comunităţilor religioase denumit millet). În plus, evreii şi creştinii au statutul de dhimmi, adică de minoritate ocrotită, deoarece au, ca și musulmanii, „cărți sfinte”, Tora şi Biblia, asimilate în parte în Coran. A fost un concept de bază în Imperiul Otoman, dar tot mai puţin respectat acum, astfel că şi în majoritatea statelor care încă îl recunosc, Egipt, Iran, Pakistan, Bangladesh, Siria, Irak situaţia creştinilor şi a evreilor a devenit tot mai problematică, tendinţa mergând către convertirea sau eliminarea lor, fie prin omorâre fie prin alungare.

 

Mai mult decât atât, Islamul a avut, mult înaintea Europei, perioade de înflorire a ştiinţelor, artelor, filozofiei. Au  existat, până către sfârşitul secolului 19, încercări permanente de reformare a Islamului, de aşezare a lui pe preceptele generoase din Coran şi Hadith şi nu pe cele războinice. Din nefericire, în secolul 20, înainte de toate ca un răspuns la provocările, “brutale” pentru o societate arhaică, ale modernizării accelerate, în principal seculariste, libertine, îndreptată împotriva religiei, familiei, identităţii, a Occidentului,  glasurile care sprijineau în mod real moderaţia şi reforma, au devenit minore, sau au fost eliminate, având câştig de cauză formula restrictivă a Salafismului (sau Wahhabismului) – o şcoală a islamului sunit, susţinută de Arabia Saudită, care respinge inovaţiile teologice şi susţine stricta respectare a Şariei şi a structurilor sociale existente la începuturile Islamului. Este deosebit de activ în Europa şi de carismatic pentru tinerii europeni, fie ei musulmani sau nu, astfel că  astăzi, reformiştii sunt declaraţi apostaţi şi executaţi, sau siliţi să fugă în locuri mai sigure, în timp ce aceia care ţin Coranul într-o mână (pentru a se atesta ca drept-credincioşi) şi sabia în cealaltă, sunt pe cale să preia puterea peste tot în lumea musulmană.

 

Jihadul

 

Pentru că subiectul acestei analize este, în final, evaluarea evoluţiei situaţiei din Europa şi nu o cercetare extensivă a Islamului, nu voi evoca aici întreaga discuţie despre jihad. Mă voi referi doar la un singur text de bază despre legea islamică, text care, printre multe altele, defineşte şi jihadul. El se numeşte ’Umdat al-salik wa ’uddat al-nasik, sau Reliance of the Traveller and Tools of the Worshipper cunoscută sub numele scurt Reliance of the Traveller. Este vorba despre un manual clasic de jurisprudenţă islamică scris de Shihabuddin Abu al-‘Abbas Ahmad ibn an-Naqib al-Misri (1302-1367). Versiunea în engleză  este prima traducere a unei cărţi despre legea islamică care a primit certificarea din partea universitaţii Al-Azhar din Cairo, cea mai înaltă autoritate pentru doctrina islamică sunită. Ceea ce înseamnă că este, dincolo de orice îndoială, o traducere corectă şi fidelă textului arab şi tuturor înţelesurilor acestuia, adică Coranului şi Hadit-ei.

 

Jihadul este definit în Cartea O, “Justice”.  Dar definiţii similare găsim şi în alte texte traduse: de exemplu, Cartea X  “Book of Jihad” din scrierea lui al-Walid Muhammad ibn Ahmad ibn Muhammad ibn Rushd (The Distinguished Jurist’s Primer), sau Cartea XIII “Siyar” (Relaţii cu non-musulmanii) din vol.2 al  scrierii “Al-Hidayah (The Guidance), A Classical Manual of Hanafi Law” a lui Burhan al-Din al-Farghani al-Marghinani:

 

Jihadul înseamnă războiul cu cei care nu sunt musulmani şi este derivat etimologic de la cuvântul mujahada, care înseamnă război pentru consacrarea religiei. Şi acesta este cel mai mic jihad.

 

Să-i lăsăm deoparte pe occidentalii care repetă ca nişte papagali (unii doar papagali, alţii şi ticăloşi) spusele unora dintre imamii musulmani (cei care voresc despre pacea Islamului) şi să ne întrebăm de ce este rostogolită minciuna “religiei păcii” şi, deci, câtă încredere putem avea în posibilitatea unui dialog real cu musulmanii angajaţi, în special, şi cu musulmanii, în general. Iată ce aflăm din acelaşi manual de jurisprudenţă de mai sus. În Cartea R “Holding One’s Tongue”, după ce ni se spune că este interzis a minţi, ni se dau şi excepţiile. Secţiunea R8.2 ne spune, citând cuvintele profetului, că:

 

Nu l-am auzit să permită minciuna în orice ar spune oamenii, cu excepţia a trei lucruri: războiul, rezolvarea disputelor şi a unui bărbat care vorbeşte cu nevasta sa, sau ea cu el.

 

Deci, un musulman angajat în război poate minţi. Dar nu este Islamul, prin definiţia jihadului, în război cu necredincioşii, adică şi cu noi? În secţiunea R10.3 se vorbeşte despre a induce în eroare: Învăţaţii spun că nu este greşit să induci în eroare dacă acest lucru este cerut de un  interes încuviinţat de Legea Sfântă. Asta înseamnă că legea islamică permite rostirea unor declaraţii care sunt partial sau total adevărate dacă astfel se îndeplineşte un scop aprobat de Legea Sfântă. Dacă acel scop este obligatoriu, atunci şi minciuna sau inducerea în eroare, este obligatorie. Care este deci interesul prezentării în tonuri de roz a Islamului în Vest? Infiltrarea, înrădăcinarea lui aici. Pentru că dacă s-ar prezenta aşa cum este varianta care câştigă teren în acest moment, politicienii ar fi fost nevoiţi să adopte o cu totul altă politică  faţă de prolema musulmanilor în Europa.

 

În concluzie: e cert că musulmanii au permisiunea, chiar datoria să ne mintă în legătură cu esenţa demersului ideologiei lor. Dacă nu suntem informaţi, nu ştim când şi cât ne mint, dar dacă vreunul vă prezintă situaţia în culori trandafirii, fiţi siguri că acolo e ceva putred.

 

Şi pentru a ne reîntoarce la softul ascuns în Coran şi Hadith, în plus faţă de cele de mai sus, să nu uităm că cele două cărţi aprobă omorurile, jafurile, violurile luptătorilor jihadişti, pe care îi slăveşte ca pe nişte eroi şi care au în plus perspectiva, în paradisul promis de Profet, unei fără de sfârşit vieţi de dezmăţ în compania a 72 de fecioare sclave ale eroului.

 

Islam/islamism şi depresia islamică teroristă

 

Pentru a ne anestezia vigilenţa şi şi a ne altera inteligenţa, Sistemul foloseşte mai multe tehnici, preluate cu mult succes şi de către jihadiştii din întreaga lume. Două dintre ele sunt probabil cele mai importante şi, după o scurtă punere în temă în cele ce urmează, voi reveni mai târziu pe larg asupra lor.

 

Prima este cea a antirasismului şi a drepturilor minorităţilor, care, din nişte idealuri nobile şi nişte concepte generoase, s-au transformat într-o  teroare intelectuală şi o cenzură a libertăţii de gândire şi de expresie. Alain Finkielkraut, considerat “unul dintre cei mai iluştri filozofi şi eseişti francezi contemporani”, a şi etichetat antirasismul ca “comunismul secolului 21”. Musulmanii militanţi, cu susţinere financiară de la state islamice, în primul rând Arabia Saudită, dar şi finanţări extrem de generoase de la autorităţile locale, au împânzit Occidentul cu asociaţii şi fundaţii pentru drepturi şi libertăţi, de fapt, după cum voi exemplifica, paravane pentru propaganda islamistă şi acţiuni teroriste.

 

O a doua a fost cea a adormirii vigilenţei prin oferirea unei ţinte false: islamismul. De fapt a unei duble antagonice care să ne deruteze: islamul bun, format din moderaţi, regatul păcii şi iubirii; islamismul, regatul radicalilor, răul personificat în fundamentalişti şi terorişti. Pentru a nu fi etichetate ca rasiste, declaraţiile publice şi documentele oficiale ale autorităţilor din statele occidentale, nu-i identifică pe teroriştii ca musulmani, ci doar ca terorişti, extremişti, jihadişti (de parcă jihadul l-ar fi inventat, de exemplu, taoiştii).

 

Despre ambele aceste tehnici (componente ale unei demonice strategii a distrugerii) vom discuta mai pe larg în episoadele ulterioare celor despre războaiele civile (dacă ne referim la statele europene separate), sau despre războiul civil (dacă ne referim la europeni contra musulmani), ce sunt pe cale să izbucnească pe continentul nostru. Până atunci, în sensul celor de mai sus, să urmărim 3 opinii despre islam ale unor personaje care provin din lumea islamului. Dacă aveţi nevoie de mai multe, alte sute, chiar mii, vă stau la dispoziţie pe internet.

 

Prima este cea a  doamnei Wafa Sultan, medic din Siria, stabilită împreună cu familia în Statele Unite. Într-o conferinţă (https://www.youtube.com/watch?v=RFN8ahYN1b0) ea spune printre altele:  “M-am decis să combat islamul; nu islamul politic, nu islamul militant, nu islamul radical, nu islamul wahabist, ci islamul în sine, islamul pur şi simplu. Cred că Occidentul a inventat toţi aceşti termeni pentru a rămâne corect politic… Islamul nu a fost niciodată prost înţeles. Chiar islamul în sine este prolema. Dar nimeni nu are curajul să spună adevărul. Nimeni nu caută cu adevărat rădăcinile terorismului, care sunt chiar această maşină de spălat creierele, care este islamul. Islamul este exact ceea ce a spus şi a făcut profetul Mohamed.”

 

A doua este a unui professor de ştiinţe politice din Tunisia, Salem Ben Ammar, care trăieşte în Franţa.  Într-unul din multele sale texte, privind islamul în sine şi islamul şi lumea înconjurătoare, Ben Ammar spune: “Discipolii islamului sunt ghidați necontenit în acțiuni de o forță superioară, stăpână a voinței și a vieții lor. Viermele este chiar rodul fructului musulman. Dacă mulți dintre musulmani au ales calea terorismului, ei n-au făcut-o de plăcere, sau datorită vreunei predispoziții nihiliste, sau a vreunui puseu sinucigaș, ci pentru ca au fost conditionați psihologic si ideologic de îndoctrinarea religioasă din paginile Coranului… Coranul le servește de catalizator și le procură senzația de putere și de invincibilitate. Cu cât se îmbată mai mult din studiul lui, cu atât dobândesc mai mult convingerea că sunt invulnerabili și conduși de o forță greu de descris, care îi face să piardă legătura cu realitatea și, mai ales, instinctul de conservare atât de propriu oamenilor normali.”

 

Al treilea avertisment este al lui Mosab Hassan Youssef , un palestinian, care a făcut parte din conducerea Hamas, împreună cu tatăl, Sheikh Hassan Yousef, co-fondator al organizaţiei, şi cu fraţii săi. Între 1997 şi 2007, din dorinţa de a ajuta la curmarea violenţei şi supărat pentru folosirea de către tovarăşii săi din Hamas a civililor, şi mai ales a femeilor şi copiilor, ca scuturi umane, devine agent al serviciului israelian de Securitate, Shin Bet. În1999 se creştinează în ascuns, convertire pe care o anunţă public în 2008, după ce ajunge, în 2007, în SUA. Este invitat frecvent să vorbească despre Hamas şi terrorism. Într-o  declaraţie despre musulmanii moderaţi şi cei fundamentalişti el spune: “Totuși adevăratul musulman este mai periculos decât fundamentalistul, deoarece el pare inofensiv și niciodată nu-ți dai seama când a făcut acel pas următor spre vârf, spre Jihad. Cei mai mulți atentatori sinucigași au fost la început moderați.”

 

Evident nu toţi musulmanii normali devin, sau vor deveni radicali fundamentalişti. Stau ca dovadă cei 60.000 de musulmani din România provenind din turcii şi tătarii aşezaţi aici în trecut. Stau dovadă şi cei din alte state est şi central europene. Stau dovadă şi primii musulmani ajunşi, de exemplu, în Franţa sau în Marea Britanie cu zeci de ani în urmă. Softul radicalizării există însă în fiecare dintre ei şi, în anumite condiţii el se activează: Fie din cauza nemulţumirii, din cauza nefericirii, din cauza unui tratament advers, din cauza depresiilor nervoase (!!!) (Depresia a fost invocată pentru Mohammed Merah, Medhi Nemmouche, les frères Kouachi, Amedy Coulibaly, Yassin Salhi – cazul Charlie, pentru Seifeddine Rezgui, ucigaşul lui Sousse în Tunisia a fost de asemenea prezentat de către familia sa ca fiind “deprimat”. Aceeaşi ipoteză pentru Nidal Malik Hassan, jihadistul de la Fort Hood din Texas, pentru Mohammad Abdulazeez, jihadistul din Chattanooga, Tennessee, sau pentru Syed Farook, unul dintre jihadiştii din San Bernardino.); din cauze care ţin de dorinţa de avere şi de putere,  ori pur şi simplu pentru că ceva neştiut se declanşează şi afectează gândirea persoanei respectiv. Ajung astfel să devină terorişti, musulmani care până la un moment dat nici nu fuseseră interesaţi de partea religioasă a identităţii lor, musulmani cu o carieră de invidiat, sau chiar persoane de altă origine şi religie, care aderă la islam. Nu întâmplător aflăm, deocamdată, despre cei mai mulţi dintre teroriştii europeni şi americani, că erau nişte persoane liniştite, politicoase, amabile etc.

 

Radicalizarea moderaţilor se poate exemplifica cu sute de exemple din toate statele vest europene şi din SUA. De exemplu, în Franţa, nici cel arestat în aprilie, nici cel care şi-a decapitat patronul în iunie, încercând să arunce în aer o uzină de produse chimice, nici cel care a încercat la începutul lui 2016 să omoare nişte soldaţi, nu erau membri ai unei reţele teroriste. Despre acesta din urmă procurorul de caz a declarat că nimic nu lasă să se întrevadă apartenenţa sa la o reţea teroristă, că e vorba de un individ solitar, un personaj, până atunci, aparent normal. Iată, deci, şi e importantă de reţinut pentru demonstraţiile viitoare privind probabilitatea unor confruntări sângeroase, şi varianta terorismului imposiil de monizotizat, aleatoriu, în afara structurilor organizate, venit ca din neant.

 

Un exemplu perfect, în acest sens, ni-l oferă o ştire recentă din România:

 

Astfel, începând cu anul 2014, Jamal A. Abdel Jabbar Khalil Shalash a parcurs un proces progresiv de (auto)radicalizare ca urmare a accesării sistematice a propagandei online a unor entităţi teroriste jihadiste prezente în arealul de conflict siriano-irakian şi, în special, Daesh, echivalentul arab al acronimului în limba engleză ISIS (Islamic State in Iraq and Syria).

 

SRI a mai transmis că iordanianul a derulat în mediul virtual, dar și în relațiile cu cei cunoscuți, o susţinută propagandă jihadistă, de radicalizare şi recrutare ideologică în favoarea Daesh, încercând chiar să legitimeze modul de operare al organizaţiei, inclusiv atacurile comise recent la Paris. De altfel, susţinerea necondiţionată pe care acesta o manifestă faţă de acţiunile Daesh include şi disponibilitatea de a se implica în acţiuni împotriva României. (Hot News)

 

Pentru a susţine afirmaţia despre transformarea în jihadişti a unor convertiţi sosiţi din afara islamului, iată tot de la noi o altă ştire recentă despre un elev, Luigi C. B., după botez Omar al-Faruq, din Craiova:

 

“Procurorii DIICOT l-au ridicat pe tânărul de 17 ani suspect de propagandă jihadistă şi l-au dus la sediul instituţiei pentru audieri. Craioveanul era radicalizat și întreținea legături cu membri ai ISIS, iar, în paralel, încerca să racoleze adepți. El le trimitea mesaje inclusiv colegilor de școală, pentru a-i determina să creeze o grupare jihadistă, susțin surse judiciare.” (EVZ).

 

Şi pentru a ilustra şi faptul că reţelele islamiste lucrează sub acoperirea unor asociaţii, fundaţii şi moschei (oficiale sau clandestine) să vedem şi unde se şcolea tânărul Luigi:

 

“Locul în care tânărul mergea să „se închine” se află pe strada Grigore Pleşoianu. Acolo îşi află sediul fundaţia “Europe Trust”. Fondatorul acesteia este Ibrahim El-Zayat, lider al Federaţiei Organizaţiilor Islamice din Europa (FIOE).

 

Femeile voastre, târfele noastre, viermilor!

 

Spuneam în episodul (II) că atentatele din Franţa anului 2015 au fost un semnal de forţă atât pentru indigeni cât şi pentru colonizatori, un semnal de teroare pentru unii, de îmbărbătare şi de chemare la luptă pentru ceilalţi.

Şi asta pentru că condiţiile s-au copt: musulmanii au atins un nivel critic în multe dintre statele Europei de Vest (de exemplu, cca. 10 % în Franţa, Suedia, Germania şi pe aproape în altele) de la care ştiu deja că, demografic, victoria şi viitorul sunt ale  lor. Şi mai ştiu ceva: că în favoarea lor lucrează un formidabil conglomerat financiaro-politico-media occidental împreună cu toate instituţiile şi ramificaţiile sale din societatea vestică, inclusiv o mare parte din societatea civilă. În plus, intrarea masivă de aşa-zişi refugiaţi din 2015 a dus la o creştere bruscă a acestui nivel, la introducerea în devălmăşia generală a unor fanatici, a unor luptători antrenaţi şi a unor mari cantităţi de armament şi explozibili.

Europa este prefigurarea grădinii raiului musulman pe pământ, iar femeile Vestului, fecioare sau nu, sunt numai bune pentru a le înlocui, deocamdată, pe cele de care eroii vor avea parte dincolo de această viaţă. Musulmanii ştiu acum că Europa va fi a lor peste 30 de ani. Ar putea aştepta, chiar mai puţin, pentru a prelua puterea politic, la început în alianţă cu politicieni indigeni. Dar de ce să aştepte atâta? Ce să facă până atunci? Presiunea este prea mare. Au fost răscoliţi, împinşi de spate, plătiţi, ajutaţi să ajungă în Europa. Şi vor continua să vină. Nu va fi de lucru decât pentru câţiva, nu vor fi locuinţe, nu vor fi, în final, nici bani. Nu e mai simplu să pornească deja războiul de cucerire?

Şi această stare, această siguranţă a cuceritorului s-a transmis şi celor din afară. Aţi văzut supărarea şi determinarea migratorilor de la graniţe, sau din interiorul unor state de tranzit? Aţi văzut determinarea şi agresivitatea lor? Ale cui păreau acestea? Ale unor refugiaţi speriaţi şi umili, sau ale unor personaje care îşi cunosc bine drepturile. Printre care, acela de a veni în Europa ca acasă, pentru că, în minţile lor, Europa este Dar al-Harb, ţinuturile războiului, care trebuie cucerite de la necredincioşi.

După ce ani buni au fost nu numai toleraţi ca traficanţi, agresori, incendiatori, neplătitori de taxe, ba şi răsfăţaţi cu subvenţii consistente de la stat, cu locuinţe cu chirie nesemnificativă sau deloc; după ce şi-au putut întinde în linişte şi cu ajutor de la buget reţeaua de organizaţii islamiste şi de moschei, în mare parte faţadă pentru activităţile islamiste dure; după ce autorităţile occidentale s-au făcut surde la plângerile celor care au avut de suferit din cauza turbulenţilor islamişti, ba chiar şi-au inculpat  proprii cetăţeni pentru vina de islamofobie, adică pentru semnalarea adevărului; după ce Occidentul şi-a transformat femeile în prostituate, umplând panourile de pe străzi, zidurile, ecranele televizoarelor, internetul cu “femeia trup” destinată să vândă orice, inclusiv pe ea însăşi; după ce şi-a transformat bărbaţii în femei, după ce au dărâmat familia şi i-au transformat pe copii în obiecte-marfă pentru plăcerea dezaxaţilor, adică după ce au instaurat homosexualitatea şi pedofilia ca normalitate; după ce şi-au “castrat” psihic bărbaţii şi femeile; după ce i-au invitat şi continua să-i invite pe aşa-zişii refugiaţi să le ocupe oraşele şi ţările, ce altceva era cel mai normal să se întâmple, dacă nu ca aceştia să iasă în stradă şi să-şi pretindă ceea ce li s-a promis?

Dacă încă nu credeţi  că în Europa de Vest s-a declanşat rebeliunea musulmană, deocamdată sub forma unor hărţuieli aproape zilnice, pentru cucerirea acesteia şi că suntem în pragul unor războaie civile crâncene, care vor modifica fundamental continentul nostru, să urmărim puţin configurarea celor două linii ale frontului şi evenimentele din teren la acest început de an. Astăzi, atacatorii.

Ca în orice război de cucerire – dar mai mult decât în oricare altul, fiind vorba, de această dată, de o cucerire din interior – atacatorul este mult mai organizat, mai decis, mai conştient de scopurile sale. Mai mult, este, după cum spuneam, sigur de victorie, ceea ce îi creează un avantaj psihologic extraordinar. Iată-i cum au evoluat în trecutul recent.

2014 – Cam despre câte alte evenimente extreme legate de musulmanii din Europa aţi auzit în 2014? Mai niciunul. Nu pentru că nu ar fost violuri (care au adus Suedia pe locul 2 în lume după Lesotho), trafic de arme, de droguri, de fiinţe umane, abuzuri asupra a zeci, poate sute de mii de minori, dar ele au putut fi ţinute de autorităţi şi de presa mainstream sub obroc. De exemplu, numai în localitatea Rotherham, Marea Britanie, între 1997 și 2013, bande pakistanezo-afgane au violat și exploatat sexual peste 1400 de fetițe și adolescente. Cu știința autorităţilor locale, a poliției și a serviciilor sociale!

2015 – Lucrurile se mai schimbă: avem la un capăt al anului (7 ianuarie) Charlie Hebdo, la celălalt, atentatele din 13 noiembrie. Interesantă încadrare a anului şi probabil nu întâmplătoare. În interior alte câteva evenimente de mai redus ecou emoţional.

2016 – Începe în forţă cu o nouă declaraţie de război: agresarea femeilor în noaptea anului nou. Un atac la însăşi fundamentul existenţei oricărui neam, femeia, matricea neamului. Un anunţ că ele vor fi în curând prada cuceritorului. “Femeile vor fi târfele noastre, iar bărbaţii vor muri, sau vor fi sclavi”. (Vezi bileţelele găsite asupra unora dintre ei). O provocare deosebit de dură şi de gravă luând în seamă caracterul special al agresiunii, din sfera intima, a sexualităţii, a proliferării, dar şi a onoarei unui bărbat: dacă nu vor riposte, bărbaţii europeni vor fi catalogaţi ca laşi, viermi. Dacă vor riposta, încep conflictele deschise. Şi aici, atacatorii sunt mult mai tineri, mai determinaţi şi fără nimic de pierdut.

Mai multă teroare pentru europeni, mai mult curaj pentru atacatori. O provocare deosebită, având în vedere şi participarea masivă a agresorilor. Pentru că nu au mai fost câţiva terorişti ca în Franţa; au fost mii, adică o mică armată. La început s-a aflat (cu greu) despre Koln, apoi despre alte oraşe ale Germaniei. Dar manifestări similare, de batjocorire a femeii europene şi, extrem de important, prin reflecţie, de înjosire a bărbatului european (refugiaţii s-au manifestat ca nişte masculi alfa care sunt siguri că vor deveni noii şefi de turmă) au avut loc şi în alte state europene.

Berliner Morgenpost, pe 6 ianuarie, dezvăluie că totuşi şi la Berlin au fost cazuri de atacuri sexuale în faţa porţii Brandenburg, în Prezlauer Berg şi Kreuzberg.  Atacuri similari cu cele din Koln au fost în Hamburg, Stuttgart, Dusseldorf etc.

Agresiunile nu s-au limitat la Germania. Suedia, Finlanda, Austria and Elveţia au avut şi ele incidentele lor. De exemplu, Finlanda a înregistrat agresiuni sexuale fără precedent la Helsinki în timpul nopţii de Anul Nou. Şeful poliţiei din oraş, Ilkka Koskimaki, a declarat pentru The Telegraph că aveau informaţii despre pregătirea acestor agresiuni şi că au avut pe străzi forţe masive, care să-i controleze pe cei 1000 de refugiaţi din Iraq ce se adunaseră în tunelele din jurul staţiei de metrou centrale pe la ora 23.00. Tot el a spus că până la venirea celor 32.000 de solicitanţi de azil din 2015 atacurile sexuale pe străzi sau în  parcuri erau necunoscute în Finlanda.

Mii, sute, zeci de imigranţi adunaţi deodată în oraşe din mai multe ţări europene, veniţi, spune poliţia, şi din afara localităţilor respective, uneori de la distanţe consistente, pare a depăşi, totuşi varianta unor coincidenţe. Cade în ridicol şi argumentul că au ieşit pe stradă să vadă cum se distrează occidentalii în acea noapte.

În acest sens, Heiko Maas, ministrul federal al justiţiei germane a declarat pentru Bild am Sonntag: “Pentru ca astfel de hoarde de oameni să se întâlnească şi să comită aceste infracţiuni, trebuie ca totul să fi fost planificat. Nimeni nu-mi va putea spune că acest lucru nu a fost coordonat sau planificat.

În ultimele zile ale anului trecut: autorităţile din Bruxelles au anulat focurile de artificii pentru noaptea anului nou; au fost arestaţi şase suspecţi de pregătirea unor atentate pentru acceaşi noapte; alţii doi fuseseră arestaţi la începutul ultimei săptămâni a anului pentru că plănuiau atacarea unor ţinte “emblematice” ale capitalei Belgiei.

Tot din motive de protecţie împotriva unor atacuri teroriste, autorităţile ruseşti au închis Piaţa Roşie pentru noaptea Anului Nou.

În Bosnia, procurorul Dubravko Campara a anunţat arestarea a 11 membri ai mişcării islamiste, printre care şi predicatori radicali, care pregăteau un atac terorist la Sarajevo cu ocazia sărbătorilor de sfarsit de an, în care sa ucida „circa o suta de persoane”, a relatat sâmbătă televiziunea publică din Bosnia şi Herţegovina.

Militari francezi au fost vizaţi de un atac cu maşina (am vorbit despre atacator, un radicalizat singuratic, în episodul 4).

Gările din Munchen au fost ţintite de ISIS pentru atentate.

Rafale de armă automată au ucis 2 oameni şi au rănit alţi 7 într-un bar din Tel Aviv.

“Un bărbat a fost ucis joi 8 ianuarie de poliţişti în faţa unui comisariat din cartierul sensibil Goutte d’Or din Paris, în timp ce încerca să pătrundă în clădire”, anunţă AFP.

Acesta „era înarmat cu un cuţit şi un dispozitiv ce putea fi o vesta explozivă” şi striga „Allah Akbar” în timp ce încerca sa agreseze un poliţist, potrivit unui comunicat al ministerului de Interne. Interesant este că sirianul respectiv, Walid Salihi, fusese arestat în 2014 în Koln pentru agresiune sexuală, iar un prieten al acestuia a  fost arestat la Koln, ca participant la agresiunea din noaptea Anului Nou.

Anul trecut, în pregătirea acestei analize scriam:

În 13 noiembrie 2015 au fost cinci puncte de atac, 8 atacatori, 130 de victime, câteva sute de răniţi. Pierderile economice pentru Paris de circa 500 milioane euro.

Datele oficiale vorbesc de cca 6000 de islamişti europeni, care au luptat, sau luptă în ISIS. Cei mai mulţi, se pare, au revenit acasă. Aceleaşi date oficiale nu ne spun nimic despre numărul de islamişti radicali, care au pătruns anul acesta purtaţi de valul de imigranţi şi care continuă să pătrundă.

Să presupunem că ar fi încă 5-6000 (La peste un milion de intraţi, estimarea nu poate fi exagerată decât în jos. Adică prea puţini.) ca să nu-i mai punem la socoteală pe cei pregătiţi, după cum am dat deja exemple în episodul 4, să se radicalizeze. Sau cei care, nemulţumiţi de diferenţa dintre aşteptări şi realitate, disperaţi, sau pur şi simplu supăraţi, vor decide că e cazul ca musulmanii să cucerească Vestul.

Dincolo de cazurile particulare, avem, aşadar, pentru început, cel puţin 12-15.000 de terorişti gata de orice. Evident nu vor ataca toţi deodată. Nu încă, trebuie să fie mult mai mulţi, să-i ia, sau să-i oblige să intre şi pe alţii în trena lor. Dar dacă o vor face 400 în 100 de ţinte? Sau 1000 în mai multe locuri?  Cu mii, poate zeci de mii de morţi şi sute de mii de răniţi? Cu pierderi economice incalculabile? Ce se va întâmpla atunci? Ce va fi în 2016? Ce vor face europenii?

Începutul anului mi-a arătat că situaţia s-ar putea să fie mai gravă decât anticipam cu doar câteva săptămâni în urmă.

 

Cârdăşia socialismului totalitar din Occident cu islamul

 

Nu am nimic cu islamul la el acasă. Pot să am reţineri, pot să fiu oripilat, aşa cum pot fi şi fascinat, de unele, sau de altele, dintre feţele lui. Dar îl respect şi îi respect opţiunile. Nu-i cer să se schimbe. Nu-l condamn, nu-l resping, nu vreau să-l democratizez în contra specificului lui, nu-l acuz, nu-l urăsc. Dar am împotriva lui tot ceea ce mă îndreptăţeşte să-mi apăr familia, aproapele, neamul, credinţa, atunci când vine la mine acasă şi îmi impune, cu biciul, satârul, glonţul sau cu bomba, să fiu aşa cum vrea el. Acest text nu este îndreptat împotriva islamului, ci urmăreşte să semnaleze o foarte apropiată catastrofă civilizaţională, să-i demaşte pe adevăraţii vinovaţi şi să ofere posibile soluţii pentru supravieţuire.

 

În timp ce atacurile de tot soiul împotriva indigenilor se înmulţesc – mai ales cele împotriva femeilor, violurile fiind la ordinea zilei în toată Europa de Vest, din păcate, multe dintre ele necunoscute pentru că fie femeilor respective le este ruşine, fie că au înţeles că o fac cam degeaba, fie că poliţiile evită raportarea şi prezentarea lor publică –, în timp ce în toată lumea, din Istanbul (zece morţi) până la Djakarta(şapte morţi) sau Ouagadougou (27 de morţi), şi din Malaezia până în Canada, SUA, sau Somalia continuă zilnic atentatele sângeroase, ce fac oare vesticii noştri tradiţionali şi “genuine”? Ce avem, adică, de cealaltă parte a liniei frontului european, care aşează faţă în faţă islamiştii şi vechii europeni?

 

Dacă e să ne uităm la autorităţile presupuse a reprezenta şi a apăra interesele populare, la elitele care ar trebui să dea direcţia cea bună, răspunsul este şi va fi dezamăgitor: obsedate cu aplicarea tezelor socialiste de distrugere a “lumii vechi”, acestea au trădat de mult popoarele pe care, pasă-mi-te, le reprezintă. Mai mult, chiar ele sunt la baza viiturii de imigranţi, pe care vor încerca să o ţină cât mai mult la cote ridicate, cât şi a represiunii totalitare împotriva celor care îndrăznesc să se apere, să-şi apere compatrioţii, sau să vorbească deschis despre gravitatea situaţiei. Deci, ce au făcut şi fac cu abnegaţie noile structuri dictatoriale ale Europei?

 

Au creat zone speciale pentru imigranţi în care autoritatea statului este suspendată. Au recunoscut tribunalele islamice Sharia. Au permis patrule islamice pe străzi. Au introdus în sentinţele tribunalelor tradiţionale norme care fac trimitere la Sharia.  Au acordat şi acordă zeci şi sute de milioane de euro/stat subvenţii pentru uriașa reţea de organizaţii, zise, civice, islamiste, pentru construirea moscheilor, pentru programe de integrare în cadrul cărora se propovăduieşte supunerea europenilor.

 

„Prin Occident, trebuie să înțelegem în mod precis elitele politice, aproape în majoritatea lor, și mass-media, aproape în majoritatea ei. De acolo, curg ideile fixe, practic dogme, către un public larg care nu are drept la replică. Ideile astea spun unul și același lucru, iar același lucru îl spun și școlile publice. Ce se aude, ce se scrie, ce ajunge la publicul larg sunt câteva idei extrem de largi și în același timp, primitive.

 

Occidentul, Europa este vinovată pentru toate relele din lumea asta, iar pur şi simplu toate celelalte culturi sau civilizații sunt nespus mai curate decât Europa.

 

…Asta este, ca să zic așa, dogma la zi. Nimeni nu suflă. Orice încercare de replică este fie ignorată, fie imediat plasată la fascism, rasism, extremism sau altele” – spune Traian Ungureanu.

 

“…Germania, statul cu ponderea politică supremă la Bruxelles, în Uniune şi în Europa continentală, nu mai e ce-a fost. A devenit un stat debusolat şi dezechilibrat, ameţit de lovituri vizibile sau invizibile, în aparenţă incapabil să se redreseze rapid şi durabil.

 

Or, nu e nevoie de un exerciţiu de imaginaţie prea elaborat spre a ne imagina ce dezastre s-ar mai putea întâmpla în Germania şi Europa, dacă haosul, favorizat de retragerile de forţe de poliţie din oraşe în vederea întăririi unităţilor de la frontiere, continuă neabătut.

 

Şi dacă persistă erorile săvârşite până acum. Dacă nu se remediază în ritm alert, nu doar greşelile serioase ale poliţiei, care în ziua de întâi ianuarie şi-a permis, vai, să dea publicităţii informaţii false, ci şi ale presei şi ale unei clase politice insuficient de competente şi prea puţin în stare să prevadă şi să prevină derapajele. Nu în ultimul rând, ar fi catastrofal dacă nu se vor elimina urgent carenţele legislative şi politice în special în domeniul primirii, integrării, ori expulzării refugiaţilor şi imigranţilor.” Petre Iancu, DW

 

“…Dar tinerilor musulmani imigraţi în vest li se cere, imperativ, să-şi tempereze criza identitară şi să se integreze. Mulţi le cer chiar să se asimileze. Dar oare în ce s-ar putea ei integra sau asimila, dacă ne asasinăm tradiţiile, cultura, valorile cruciale, chiar drepturi şi libertăţi precum cea de opinie şi expresie, ce ne definesc societăţile deschise?

 

Lăsam intactă doar şaria? Respectăm doar valorile lor? Evacuarea cu forţa, din cetate, a manifestărilor esenţiale ale propriei culturi, în numele căreia pretindem toleranţă faţă de marginali, dar ne arătăm virulent intoleranţi faţă de noi înşine, nu semnează doar condamnarea la moarte a mult invocatei şi în unele instanţe jalnic eşuatei multiculturalităţi. E o formă de sinucidere şi în alt sens. Căci ne anunţă, dacă se impune, înfrângerea definitivă în lupta cu duşmanii noştri interni şi externi.” Petre M Iancu, DW

 

Dovezile filmate ale propagandei anti-europene a multor imami mulsulmani sunt neluate în seamă, în cazul cel mai bun, sau înregistrate ca acte de rasism cu repercursiuni asupra celor care le-au făcut publice. Cum mass media ascultă comenzile/e complice cu puterea, autorităţile vor, după modelul nord-coreean, sau după cel rusesc, să blocheze comentariile şi revolta de pe internet.

 

Cancelarul german Angela Merkel a dat ordin ca Facebook, Google și Twitter să șteargă în 24 de ore mesajele în germană anti-imigranți. Ministrul german al justiției, Heiko Maas, a anunțat că un grup de lucru va lupta împotriva propagării pe rețelele sociale a ideilor xenofobe, în contextul valului de migranți care au luat cu asalt Europa în acest an. Conform acestuia, pe viitor vor fi formați specialiști care vor examina mesajele internauților. Reuters

 

Poliţia are consemn strict de a nu interveni în cazuri în care sunt implicaţi musulmani pentru a nu fi acuzată de rasism. Astfel, ajunge după ce agresiunile sexuale se consumă în linişte (e vorba de violuri grave, chiar şi asupra unor fetiţe de 11, 12 ani, poate şi mai mici, nu numai de mult mai vestita noapte de Anul Nou), după ce prăvăliile şi micile magazine au fost jefuite, după ce crimele, bătăile, represiunile s-au finalizat. De aceea, în mulţi ani, în ghetorurile musulmane au înflorit bandele de traficanţi de carne vie, inclusiv, pe scară largă de minori, de traficanţi de droguri, de arme, de organe, pe care poliţia nu le deranjează pentru a nu fi acuzată de rasism.

 

Anchetele, atunci când sunt începute, se termină, cel mai adesea, fără urmărire penală, pentru a nu ridica suspiciuni de rasism. Tribunalele iau decizii cel puţin aberante în favoarea vinovaţilor musulmani pentru a nu provoca acuze de rasism. Câteva exemple dintre miile similare.

 

După ce au ajuns în Novegia în iulie, trei tineri musulmani au violat o norvegiană de 14 ani. În Norvegia, pedeapsa maximă pentru viol în grup este de 21 de ani. Unul a primit 344 ore de muncă în folosul comunității, altul 17 luni, iar al treilea 10 luni! În Finlanda, un musulman de 17 ani, care a violat o finlandeză de 13 ani, a primit 17 zile de muncă în folosul comunităţii. În Suedia, un musulman cu peste 39 de infracţiuni la activ, la o lună după ce comisese un viol anal asupra unei sudeze, este prins în timp ce întreţinea încă relaţii sexuale cu trupul deja mort al unei tinere sudeze în parcarea subterană a hotelului Sheraton din Stokholm. Nu fusese deportat după violul anal pentru ca să nu facă acelaşi lucru la el acasă, după cum se exprimase, pe post de apărător, chiar procurorul statului, Daniel Jonsson: “Nu înțeleg de ce o femeie somaleză în acest caz, ar fi mai valoroasă decât o femeie suedeză. Dacă el ar fi deportat, ar putea comite acolo infracțiuni.”

 

Tot în Finlanda, care nu avea până de curând violuri: o fată de 14 ani a fost violată de doi “refugiaţi afgani; după o zi, o altă fata de 14 ani a fost violată de un alt “refugiat”, iar o fată de 17 ani a fost răpită de fostul ei prieten – tot “refugiat” –, legată de un scaun, stropită cu benzină şi incendiată! (Cazuri documentate de Bogdan Calehari)

 

[Dacă sunteţi pasionaţi de violuri, crime, jafuri, terorism, sau dacă sunteţi neîcrezători în ceea ce afirm aici, găsiţi pe internet sute şi mii de cazuri similare. Câteva zeci sunt prezentate chiar de Calehari. Căutaţi-le!]

 

Autorităţile centrale şi locale ajung să interzică manifestările publice ale sărbătorilor creştine pentru a nu-i deranja pe cei de o altă credinţă, care însă se pot manifesta oriunde, pe străzi, în pieţe, în bisericile creştine dezafectate sau nu. Clopotele trebuie să tacă pentru a nu-i deranja şi ofensa pe “cei de o altă credinţă”. Crucile de pe biserici şi catedrale trebuie date jos pentru acelaşi motiv. Numele lui Iisus este pus la index, alături de cuvinte şi expresii triviale – vezi politica magazinelor Marks & Spencer. Din acelaşi motiv. Literatura creştină din librării trebuie data afară şi înlocuită cu coranul şi propaganda islamistă. Filmele, clipurile, reclamele stradale, din staţiile de metrou sau din oricare alt loc nu pot conţine trimiteri pozitive spre creştinism. Dar, evident, nici hinduşii, nici budiştii, nici brahmanii, nici zeniştii, nici taoiştii, nici evreii nu au nimic de reproşat creştinilor. Doar musulmanii, socialiştii, ateiştii şi sataniştii. Care pot spune orice despre creştini, se pot manifesta oricum şi pot face orice.

 

“A intona un simplu ‹Tatăl nostru› s-a transformat, iată, într-o acţiune subversivă în Apusul odinioară creştin. La trei săptămâni înainte de Crăciun a izbucnit pe acest subiect un scandal de pomină, în Regatul Unit. Alături de valori precum libertatea de opinie şi de expresie, pe scurt, democraţia, cuvintele adresate de credincioşii creştini Tatălui Ceresc constituie, mai nou, mărul discordiei pe care şi-l dispută cu vehemenţă Biserica Anglicană şi asociaţia proprietarilor de cinematografe.

 

Căci ultimii au refuzat să difuzeze un spot publicitar al Bisericii, în care oameni de varii rase şi etnii, între ei africani din Somalia şi Eritreea, legaţi unii de alţii de apartenenţa la religia creştină, se reculeg şi laudă şi mulţumesc, se bucură, se roagă. Şi-o fac, murmurând cuvintele venerabilei rugăciuni, rostite de credincioşi creştini de pretutindeni, de circa 2.000 de ani.

 

Minutul de peliculă urmând a însoţi ultimul episod din Star Wars n-ar putea fi propagat, căci ar fi, eventual, după cum pretind proprietarii de cinema-uri, „jignitor”. Ar fi potenţial „ofensator”, la adresa necreştinilor. Mai precis, de bună seamă, a musulmanilor.” Petre M Iancu, DW

 

“Crăciunul e o rușine pentru tot mai multe persoane din lumea occidentală. Nu chiar orice fel de persoane. În mare parte, rușinații sînt de găsit în Universități, în mass media, între politicienii de stînga și în instituțiile europene. […] Universitatea din Tennessee care a elaborat un plan în 10 puncte pentru suprimarea Crăciunului. Planul interzice, dintr-un foc, apariția lui Moș Crăciun, urările, felicitările și mîncărurile tradiționale. De brad, nici nu mai poate fi vorba, deși nimic nu exclude, pe viitor, apariția palmierilor. […] La Bruxelles, tradiționalul Tîrg de Crăciun are un nume nou, luat de pe pîrtiile de schi: Plaisirs d´hiver! Plăcerile iernii! […] Lideri politici ai stîngii reușesc să se facă văzuți oriunde nu se vede o cruce sau o biserică, de preferat într-o moscheie sau în vreuna din clădirile mereu în pericol de explozie pe care stă scris, la intrare, Centru Cultural Musulman. Parlamentul European se străduie să fie cît mai european tipărind felicitări și pavoazînd interioarele oficiale cu urarea Felicitări de Sezon.” T. Ungureanu

 

“Nu avem voie să spunem Crăciun, ni s-a interzis orice legătură cu el, şi cu tot ceea ce este asociat cu Moş Crăciun. Nici “îngeri” nu putem folosi, nici măcar decoraţiuni în formă de stea, deoarece acestea ar putea fi asociate cu vreo religie, de exemplu cu Steaua lui David” – a declarat şeful Asociaţiei profesorilor de liceu din Brooklin, Mimi Ferrer.

 

Primarul din Lavandou (Franţa) a luat decizia de a interzice mesa duminicală în aer liber vara pentru a nu jigni islamul, ai cărui adepţi pot continua să se roage pe străzi fără ca radicalii ateişti, care vânează orice prezenţă creştină în locurile publice, să fie tulburaţi.

 

Iar civicii de serviciu din Occident, cei care alături de politicieni, de universitari şi mass media, dau direcţia catastrofei, deosebit de vocali acuzatori, când e vorba de creştinism, de identitate naţională, de naţiune, de tradiţii europene, sunt preşul de la uşa grajdului atunci când e vorba despre islam.

 

Iată câteva idei şi dintr-un articol al lui Gilles William Goldnadel despre islamo-stângismul din Franţa:

 

Partidul comunist i-a făcut cetăţeni de onoare, în localităţile pe care le controlează, pe teroriştii islamişti. Feministele cele mai intransigente devin nevăzătoare atunci când este vorba de islamul cel mai misogin şi homofob. Liga drepturilor omului militează în favoarea voalului Islamic. Antirasiştii cei mai intrasigenţi nu văd creştino-fobia şi iudeo-fobia islamică.

 

Mai direct, tot despre zona civică, dar şi despre cea financiară, care a finanţat şi finanţează copios această deşănţată şi ticăloasă distrugere a fiinţei omeneşti, premierul ungar, Viktor Orban, l-a acuzat pe miliardarul american de origine maghiară George Soros că este un membru proeminent al unui cerc de „activişti” care încearcă să submineze statele europene prin sprijinirea refugiaţilor care vin în Europa, relatează Bloomberg, citat de Mediafax.

 

„Numele său este probabil cel mai bun exemplu al celor care susţin tot ceea ce slăbeşte statele, susţin tot ceea ce schimbă stilul de viaţă tradiţional european”, a declarat Orban într-un interviu pentru postul public de radio Kossuth. „Aceşti activisti, care susţin imigranţii în mod necugetat, devin parte a acestor reţele internaţionale de trafic de persoane”, a adăugat premierul ungar.

 

Nu pot decât să-i dau dreptate premierului maghiar, nu numai pentru că este un lucru rar ca un oficial maghiar să atace o personalitate mondială de origine maghiară, cât şi pentru multe alte detalii concrete legate de sprijinirea venirii musulmanilor în Europa (vezi ajutarea acestora de la plecare la sosire şi ulterior, de mai jos numitul mare afacerist şi filantrop ong-ist), context în care următoarea declaraţie din 2014 a lui Soros capătă un înţeles deplin:

 

“A simţi şi chiar a gândi că rasa alba este inferioară în oricare dintre planurile imaginabile este un lucru natural, dată fiind istoria sa şi documentele zilei. Fie ca statul vestic al rasei albe să piară în sânge şi suferinţă. Trăiască societatea ecologică, multiculturală, amestecată rasial şi fără clase. Trăiască anarhia!”…

 

“Vom afirma în mod deschis identitatea noastră cu rasele din Africa şi Asia. Pot afirma cu siguranţă că ultima generaţie de copii albi se naşte acum. Comisiile noastre de control vor interzice albilor, în interesul păcii şi al eliminării tensiunilor inter-rasiale, să se împerecheze cu albi. Femeia albă trebuie să se împreuneze cu membri ai raselor negre, bărbatul alb cu femei negre. În felul acesta, rasa albă va dispărea, pentru că amestecarea negrului cu albul înseamnă sfârşitul omului alb şi cel mai sângeros inamic al nostru va deveni amintire.” (În ziarul suedez Nya Dagbladet, din 9 martie 2014)

 

Şi ca să nu avem niciun dubiu asupra protecţiei autorităţilor Europei de Vest pentru propriile popoare, să ne întoarcem în Germania unde, în timp ce nu a reuşit să facă decât arestări nesemnificative dintre miile de agresori din noaptea anului nou, poliţia s-a dovedit eficientă în a aresta câteva zeci de voluntari care patrulează pe străzi pentru a se opune bandelor de violatori, inclusiv pe Ivan Jurcevic, “eroul din Koln”, croatul care a bătut patru agresori şi a salvat câteva femei în noaptea de pomină.

 

În loc de concluzie, ce ar fi mai concludent decât ceea ce strigau agresorii din Koln către poliţiştii, care oricum nu prea ştiau ce să facă: să-şi urmeze instinctele de om şi de poliţist şi să sară să le salveze pe femei, sau să urmeze ordinele şi să se facă că plouă.

 

“Un ins i-a apostrofat pe oamenii ordinii, declarând că el e „sirian”, iar ei au „obligaţia de a-l trata prieteneşte, căci a fost invitat de doamna Angela Merkel”. Altul şi-a rupt în faţa ochilor poliţiştilor sfidaţi documentele de refugiat, rânjind, căci, după cum s-a exprimat el, „Nu-mi puteţi face nimic. Mâine îmi fac rost de alte acte”.

 

De la internet la plutoane ale morţii: rezistenţa europeană antiislamică

 

A treia forţă din gigantica înfruntare în derulare, cea atacată de primele două (socialismul internaţional şi islamul) aflate într-o alianţă trasparentă, chiar dacă nu declarată ca atare, este cea a indentitarilor. Unii îi numesc naţionalişti, eu prefer însă termenul de identitar, pentru că el înglobează tot ceea ce defineşte identitatea persoanei, în primul rând identitatea spirituală – creştină, în cazul nostru – inclusiv apartenenţa la un neam, o limbă, un teritoriu. Este forţa care contestă sistemul şi guvernările statelor europene pentru deriva lor antiumană, pentru „corectitudinea politică”, pentru multiculturalism, aberaţiile ideologice ale căsătoriilor homosexuale, politica de gen, feminismul antifemeie, pentru terorismul de stat faţă de familie, religia creştină, devenite toate literă de lege. Tot această tabără contestă puternic Uniunea Europeană ca formulă globalizatoare pentru impunerea aberaţiilor de mai sus.

Această a treia forţă este cea mai slabă şi cea mai în pericol de a fi învinsă. Şantajul confortului, al recunoaşterii sociale, frica de a nu le pierde, de a nu fi pus la colţ ca un nemernic fascist, rasist, xenofob sau nazist, laşitatea, lipsa de viziune, îi împiedică (sau încă îi împiedică), pe o mare parte dintre cei care simt că lucrurile nu merg deloc cum trebuie, să se manifeste. E adevărat, îngrijorarea, teama lor au un suport extrem de real. Ceea ce se întâmplă acum în Occident începe să amintească până la detaliu de comunismul pe care l-am trăit în Est şi Centru: orice părere critică, orice opoziţie la politica oficială, orice tentativă de protest sunt taxate imediat ca extremism de dreapta, fanatism, rasism, xenofobie, fascism, nazism, islamofobie, discurs al urii. Etichetarea aduce după sine avertismentele poliţiei de a nu-ţi mai exprima nici pe internet criticile, pierderea locului de muncă, arestarea, pierderea proprietăţii, condamnarea, ţintuirea la stâlpul infamiei, respingerea din societatea sănătoasă.

 

Primul lucru care trebuie spus este acela că, în acest moment, forţa identitară nu este organizată, nu are o osatură şi nici o evaluare credibilă, sondajele, care o estimează în jos, fiind atât de uşor de falsificat şi folosind mai ales pentru dezinformare şi propagandă falsă. Mai multe sondaje efectuate în decembrie 2014 arătau că majoritatea populaţiei germane este critică faţă de politica oficială. Unul dintre ele, făcut pentru Der Spiegel în decembrie 2014 arăta că 65 % dintre cetăţeni consideră că guvernul nu ia în seamă îngrijorarea lor privind politica de imigraţie şi de azilare, 28 nu sunt de loc de acord cu ea, iar 34 observau o islamizare crescândă a Germaniei.

 

Un raport al Fundaţiei Bertelsmann completat de o cercetare a TNS Emnid din noiembrie 2014 arăta că 57 % dintre repondenţi considerau islamul un pericol, 40 % se simţeau străini în propria ţară, 24 afirmau că ar dori să împiedice viitoare imigrări muslmane. Vă imaginaţi cum au evoluat aceste cifre după anul 2015 şi începutul lui 2016. Realitatea arată că, în cofnormitate cu standardele socialiste la zi, majoritatea populaţiei germaniei este rasistă, xenofobă, nazistă. Oare aşa să fie? Sau e doar îngrijorată, critică, dezamăgită, supărată?

 

Forţa identitară se găseşte, mai ales zona reacţiilor populare, la începutul implicării sale active fie pe internet, fie prin mitinguri şi marşuri, fie prin acţiuni de organizare a unor gărzi civile/formaţiuni paramilitare, sau la nivelul unor acţiuni agresive anarhice împotriva sistemului şi a migratorilor. După cum este şi firesc, numai unele dintre aceste forme de organizare sunt transparente, declarate, vizibile. O bună parte, care estimăm că va creşte, din cauza poziţionării autorităţilor în mod deschis de partea islamiştilor, va rămâne ascunsă, ilegală, clandestină.

 

La 70 de ani după începerea celui de-al doilea război mondial, în Europa începe să se ţeasă o reţea densă de organizaţii de partizani. Cei mai mulţi dintre protestatari se auto-denumesc patrioţi. În continuarea textului voi folosi această denumire.

 

Internetul este, deocamdată, principalul loc de confruntare, pe care îl stăpânesc identitarii şi datorită căruia au obţinut primele victorii. Aici se adună şi se răspândesc informaţiile, cetăţenii nemulţumiţi îşi spun oful, se comunică, se mobilizează, se organizează. Datorită lui s-a aflat de agresiunile de la Koln şi din celelalte oraşe germane, ca şi de multe alte acte de agresiune ale migratorilor, sau de actele de revoltă ale indigenilor. Aici este principala tribună a partidelor şi organizaţiilor care nu trec de bariera „mediei mincinoase” cum este catalogată media principală de către protestatari.

 

Cu toţii, şi cei de pe internet, şi cei de la mitingurile paşnice, şi cei din formulele organizate sunt calificaţi de propaganda politico-civico-mediatică la putere, ca nazişti, deşi criticile, cererile, propunerile, obiectivele lor sunt la ani lumină de ceea ce a caracterizat nazismul. Citiţi aici „tezele de la Dresda”. Veţi descoperi nişte revendicări de bun simţ şi întru nimic rasiste sau naziste. Despre multe dintre formulele clandestine, probabil, nu vom şti nimic mai mult timp, până când va veni vremea ieşirii la suprafaţă pentru înfruntarea deschisă. Unele deja acţionează. Evident este multă naivitate, entuziasm momentan, lipsă de pregătire, chiar prostie, greşeli, renunţări, dezertări, suişuri şi coborâşuri. Pe ansamblu însă asistăm la o multiplicare substanţială a manifestărilor de opoziţie la politica de islamizare a Europei de Vest.

 

În cele ce urmează voi semnala principalele planuri de dezvoltare a rezistenţei europene, cu nominalizări şi cu exemple de formule de organizare şi tipuri de acţiuni.

 

Pe nivelul politic, în ultimii ani şi, mai ales în ultimele luni, partidele identitare, etichetate şi ca eurofobe, islamofobe, au înregistrat avansuri considerabile, situîndu-se în multe state vest-europene în primele trei poziţii. Frontul Naţional (Franţa), Partidul pentru Libertate (Olanda), Alternativa pentru Germania (ajunsă acum cîteva zile pe locul 3), Partidul Poporului (Danemarca), Partidul Poporului (Elveţia), Partidul Libertăţii (Austria), Noua Alianţă Flamandă (belgia), Partidul Finlandezilor, Partidul Progresului (Norvegia), Partidul Democrat (Suedia); Partidul pentru Independenţă (Marea Britanie) sunt cu toatele partide de peste 15 %, în creştere, prezente în parlamentele statelor respective şi uneori chiar în coaliţii de guvernare. Ele sunt din ce în ce mai populare în rândul bărbaţilor cu vârsta sub 30 de ani, comunică un studiu publicat la Bruxelles de centrul britanic de reflecţie Demos, extinderea islamismului fiind percepută ca o ameninţare şi unind tot mai multe persoane în Europa. Studiul poate fi citit aici.

 

Aceste partide, plus altele mai mici din Vest sau din Europa Centrală şi de Sud-Est s-au reunit săptămâna trecută la Milano, într-o primă mare întâlnire pan-europeană după formarea în iunie 2015 a unui grup parlamentar european “Europa Naţiunilor şi a Libertăţii”.

 

Pe un alt nivel avem zona civică, formată din mii de organizaţii civice cu o asumare identitară mai largă, sau nişate doar pe un anumit segment al problematicii, cât şi formule înscrise ca ONG, dar considerate grupuri sau mişcări politice, date fiind revendicările lor cu referire exclusive la politică.

 

Cea mai cunoscută dintre acestea este PEGIDA (Patrioţii europeni împotriva islamizării Vestului), născută în octombrie 2014 la Dresda, care a reuşit să scoată în stradă, la marşurile din seara zilelor de luni, mii şi zeci de mii de oameni – de la câteva zeci la înfiinţare, la 7.500 în peste numai două luni, în decembrie 2014.

 

O cercetare a institutului Emnid din decembrie 2014 arăta că 53 % dintre germanii din estul Germaniei şi 47 % dintre cei din vest manifestau simpatie pentru demonstraţiile Pegida. La comemorarea recentă a atacurilor de la Charlie Hebdo au participat 40.000 de manifestanţi, după evaluarea Pegida, 25.000 după cea a poliţiei.

 

Pegida are mai multe surori în Germania cu nume adaptate după localităţile în cre activează: Fragida (Frankfurt), Bogida (Bonn), Legida (Leipzig), Dugida (Dusseldorf), Dagida (Darmstadt) etc. Modelul Pegida a fost preluat de grupuri din alte state, recent anunţându-se lansarea Pegida Irlanda, al 15-lea din afara Germaniei. Mişcarea are 200.000 de simpatizanţi pe pagina de Facebook.

 

Cam în aceeaşi perioadă în care partidele se întâlneau la Milano, la Roztoky, în apropiere de Praga (Cehia) se întălneau reprezentanţii Pegida Germania şi ai altor 13 mişcări similare din Europa, unele filiale locale ale Pegida din alte state, pentru a pune bazele coaliţiei “Fortăreaţa Europa”. S-a semnat declaraţia de la Praga, în care se afirmă că “istoria civilizaţiei vestice poate să ia sfârşit în curând prin cucerirea Europei de către islam” şi s-a anunţat organizarea de marşuri de protest în 6 februarie în 14 ţări, printre care Elveția, Italia, Estonia, Franţa, Finlanda, Germania, Austria, Polonia, Republica Cehă și Slovacia.

 

În faţa indiferenţei poliţiei, cetăţenii europeni se organizează în gărzi civile/formaţiuni paramilitare (vigilante groups), care îşi propun patrularea pe străzi pentru protecţia localităţilor adică a cetăţenilor şi a locuinţelor. Contestate de autorităţile centrale şi locale şi de către poliţie, respectivele initiative funcţionează deja în oraşe din Germania, Finlanda, Suedia, Belgia, Olanda, Danemarca.

 

Primul grup lansat în Gernania a fost în 7 ianuarie 2016 cel din Dusseldorf, denumit “Dusseldorf veghează”, asumat ca o ligă pentru protecţia cetăţenilor. În numai o zi de la lansare avea deja 2.300 de membri. Ca răspuns la critici, fondatorul grupului a accentuat faptul că acesta nu-şi propune acţiuni de justiţie sau de violenţă, ci numai să fie “prezent şi atent” la evenimentele publice importante, în serile din weekend şi în jurul punctelor nevralgice, cum ar fi unităţile de învăţământ. În opt zile grupul avea deja 13.000 de membri şi patrule pe străzi.

 

Un grup similar „Kassel veghează” s-a format în Kassel în 26 ianuarie şi avea deja în 29 ianuarie circa 2.000 de membri, patrulele fiind organizate prin mesageria WhatsApp şi Facebook.

 

Populaţia poate sesiza infracţiunile de pe mobil, iar membrii grupului, ca şi în toate celelalte cazuri de astfel de patrule, încearcă să oprească agresiunea şi să reţină agresorii până al sosirea poliţiei.

 

Printre oraşele în care s-au organizat astfel de gărzi civile sunt cele cu filiale Pegida, dar şi altele, cum ar fi Hamburg, sau Flensburg la graniţa cu Danemarca. Nu e nicio supriză că în timp ce nu reuşesc să prindă, sau eliberează migratori, care au săvârşit agresiuni sexuale, distrugeri, atacuri, jafuri, poliţia s-a dovedit deosebit de vioaie atunci când a fost vorba de membrii patrulelor civile, arestându-l chiar şi pe Ivan Jurevic, eroul din Koln (cel care a salvat 4 femei la Koln) după ce acesta s-a alăturat unei astfel de patrule.

 

În Finlanda a apărut un grup numit „Soldaţii lui Odin”, ai cărui membri, purtând jachete negre şi pălării cu însemnele „S.O.O”, patrulează pe străzi în mai multe oraşe în care au fost găzduiţi azilanţi, pentru a proteja cetăţâenii de „intruşii musulmani”.

 

O altă formă de formă de rezistenţă sunt revoltele spontane.

În noaptea de joi spre vineri, tinerii musulmani corsicani care controlează cartierul Jardins de l’ Empereur din Ajaccio, s-au gândit că n-ar fi rău ca, cu ocazia “sărbătorii satanice” a Crăciunului, să le facă un botez surpriză pompierilor din oraș. Adică, să organizeze și la Ajaccio, ceea ce în Franța continentală a intrat demult în tradiția urbană: pe cât de cunoscuta, pe atât de nocturna “guet apens”. Asta a fost cauza.

Pompierii trimiși la locul incendiului au realizat că nu este în regulă ceva și au încercat să întoarcă mașina. Prea târziu, erau deja înconjurați de câțiva zeci de “tineri” cagulați care, după ce au spart cu pietre geamurile mașinii, au atacat vehiculul de intervenție cu bare de fier și sticle cu acid clorhidric. Conform mărturiei unuia dintre pompieri, nu s-a strigat “Allah Akbar”, ci doar “Cărați-vă corsicani murdari” și “Aici nu sunteți la voi”! Normal, cartierul al cărui nume amintește de cel care i-a înfrânt pe musulmani la Abukir a devenit azi o parte din Dar Al – Islam. Doi pompieri și un polițist au fost răniți. Nu s-au efectuat arestări. Până aici “procedura” a fost respectată ad-litteram.Dar Corsica nu este Franța. În noaptea aceea, pompierii răniți au fost vizitați la spital de rudele lor, iar a doua zi circa 600 de corsicani au luat cu asalt Jardins de l’Empereur, strigând “Arabi Fora” (Arabii afară) și “Aici suntem la noi”! Un “lacaș de rugăciune” musulman (neautorizat) a fost atacat, geamurile sparte, iar interiorul lui vandalizat. Numai intervenția salutară a forțelor de ordine a împiedicat ca situația să scape total de sub control. Acesta a fost efectul cauzei – relatează Bogdan Calehari.

 

În 18 ianuarie, în oraşul Heesch, a patra revoltă anti-invadatori din Olanda, a adunat în centrul oraşului peste 1.000 de protestatari, care au atacat clădirea consiliului local cu ouă, pietre şi lemne, în timpul unei şedinţe a consiliului, în care se discuta construcţia unui centru pentru refugiaţi de 500 de locuri. Anterioarele revolte avuseseră loc în Gendermalsen, Steenbergen şi Purmerend.

 

Vineri, 29 ianuarie, în centrul Stockholmului, în timpul unui marş, pe durata căruia au fost distribuiţi fluturaşi cu sloganul “Acum e de ajuns”, peste o sută de bărbaţi cu cagule negre au atacat imigranţii întâlniţi pe străzi. A doua zi, Partidul Democrat a organizat o demonstraţie, în timpul căreia s-a cerut demisia guvernului pentru administrarea dezastruoasă a crizei refugiaţilor.

 

Astfel de revolte, marşuri şi mitinguri spontane, provocate cel mai adesea de intenţia aducerii în locaţităţile respective a unor migratori au avut loc în lunile din urmă cu sutele în toate statele Europei de Vest şi arată, alături de celelalte forme organizate de rezistenţă, o mobilizare tot mai amplă a europenilor.

 

O forţă puternică, dar încă haotică şi condusă adesea doar de dorinţa confruntării, o formează suporterii echipelor de fotbal. În măsura în care aceştia reuşesc să depăşească această pornire, să înţeleagă cu adevărat fenomenele şi să se disciplineze, va constitui o component viitoare extrem de importantă a rezistenţei antiislamice.

 

Dar cea mai dură şi poate mai expresivă şi mai eficientă formă de rezistenţă este cea ascunsă, cea difuză, a anonimilor din populaţia largă. Date fiind ordinele de a ţine secretă revolta populaţiei, cifrele reale sunt rareori date publictăţii de către poliţie sau prezentate de media. Totuşi, un articol recent din Tageszeitung (TAZ) despre natura tot mai violentă a mişcării anti-invazie, dezvăluia că poliţia germană înregistrase deja, în primele 25 de zile ale lui 2016, 35 de atacuri ale unor clădiri pentru refugiaţi. Conform TAZ, patrioţii germani înfăptuiseră, în perioada ianuarie-noiembrie 2015, 12.660 de infracţiuni anti-imigranţi, printre care 1.005 împotriva unor clădiri şi a unor refugiaţi (de cinci ori mai multe decât în 2014), 846 de agresiuni violente (doar 28 în 2014), 92 de incendieri de aşezăminte (doar 6 în 2014). Atacurile au culminat cu aruncarea unei grenade, vineri 29 ianuarie, asupra unui astfel de centru.

 

În Suedia, patrioţii suedezi incendiază centrele pentru azilanţi în ritmul de unul la două zile, astfel că guvernul şi autorităţile locale au început să ţină secrete adresele locaţiilor în care sunt găzduiţi migratorii, iar poliţia efectuează în permanenţă raiduri nocturne cu elicopterele pentru a încerca să prevină noi atacuri.

 

Cele de mai sus sunt numai câteva exemple, linii directoare pentru a înţelege ceea ce se întâmplă de această parte a baricadei. Din citirea a sute de articole, de pe zeci de site-uri, a informaţiilor prezentate de surse oficiale sau independente, de observatori, comentatori şi analişti, reiese o tot mai hotărâtă şi mai amplă replică faţă de politica de islamizare forţată a Europei şi de disoluţie a identităţii persoanei ca fiinţă complex construită în jurul unei axe spiritual verticale.

 

Cum, pe de altă parte, monitorizările legate de incidentele, infracţiunile, crimele comise de migratori ne arată zilnic astfel de evenimente, tot mai multe, tot mai diverse, tot mai îndrăzneţe, este de aşteptat să crească nemulţumirea şi revolta şi să se înmulţească acţiunile rezistenţei.

 

Desconsiderarea premeditată a siguranţei şi bunăstării cetăţenilor obişnuiţi va duce, ca răspuns la actele de violenţă şi de crimă ale migratorilor, la intrarea în acţiune a unor “plutoane ale morţii”, organizate de foşti militari şi poliţişti, inclusiv personal din serviciile secrete, activi sau retraşi din activitate. Iar în timp, la aceştia va ajunge destul armament, dacă nu a ajuns deja, pentru a organiza o rezistenţă armată în previzibilele ciocniri sîngeroase care vor urma şi care vor conduce spre războaie civile în toate statele vest europene.

 

Pentru că tot vorbim despre arme, să ne întoarcem către populaţie şi înarmarea voluntară a acesteia. Comerţul de specialitate din Germania a înregistrat creşteri de peste 600 % în anul 2015, faţă de 2014 de vânzări ale produselor pentru autoapărare, de la sprayuri cu piper la pistoale şi carabine. Evenimentele din Koln, crimele din Suedia şi Austria şi violurile tot mai numeroase au făcut ca luna ianuarie 2016 să stabilească noi recorduri, unii comercianţi având vânzări cât pentru tot anul precedent.

 

Preluare: evz.ro / Autor: Paul Ghiţiu

Apocalipsa Europei?

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

Putinizarea globalizării este abia începutul sfârşitului, pentru că miliarde de oameni nu vor să se nască din nou (Ioan, cap.3 / Rom. cap.6) şi au ca tată pe diavol (Ioan cap. 8/44); Totuşi, încă de la început Duhul lui Dumnezeu plana pe deasupra (Gen.1/2) şi ne păzea de PUTINISMUL “embrionar”… Apoi a căutat un Om (Ezechiel 22/30), pe umerii căruia dorea să se “odihnească”! Şi pentru că nimeni dintre noi nu a vrut să-l bage în seamă, ori să-l primească (Ioan 1/11 şi Îs.53/3) pe Prietenul TUTUROR păcătoşilor (dimpreună cu învăţătura, voia, rânduiala, înfăptuirea lui -Fil.2/13), ne-a lăsat în voia sorţii…” Fiindcă n’au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i -a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neângăduite. Astfel au ajuns plini de ori ce fel de nelegiuire, de curvie, de viclenie, de lăcomie, de răutate; plini de pizmă, de ucidere, de ceartă, de înşelăciune, de porniri răutăcioase; sunt şoptitori, bârfitori, urâtori de Dumnezeu, obraznici, trufaşi, lăudăroşi, născocitori de rele, neascultători de părinţi, fără pricepere, călcători de cuvânt, fără dragoste firească, neânduplecaţi, fără milă. Şi, măcar că ştiu hotărârea lui Dumnezeu, că cei ce fac asemenea lucruri, sunt vrednici de moarte, totuş, ei nu numai că le fac, dar şi găsesc de buni pe cei ce le fac.” (Rom. 1/18-32) De aceea s-au născut putinişti, nazişti, komunişti-adică satanişti-papaişti etc; Şi pentru că Duhul Sfânt s-a odihnit peste creştetul Omului Hristos (Ioan 1/32), a fost răstignit! Dar pe Scara Cerului (Gen.28/10-22) continuă să ne sosească învăţături Dumnezeieşti, (pe care încă le respingem), prin urcarea şi coborârea îngerilor ajutători (Ioan 1/51) Şi ei caută oşteni (pietre vii) pe care să-i blindeze cu ştiinţa şi gândirea Sa (Ef. 6/10-20), pentru că prin pocăinţă, credinţă (Marcu 1/15) şi prin naşterea din nou oamenii Cristici să urce în Cer, ca să se înzidească în Noul Ierusalim -veşnica Mireasă pentru Bărbatul ei… (Ap.21)

 

 

 

http://www.informatii-agrorurale.ro/agropedia/si-romanii-l-au-rastignit-pe-isuss-au-ingropat-cinstea-blandetea-infranarea-poftelor-bunatatea-impacarea-etc-si-sunt-invatati-sa-nu-se-nasca-din-nou-pentru-a-se-inchina-satanei/

 

 

 

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

Putinizare generală

 

 

Petre M. Iancu

 

Reescaladarea conflictului din Orientul Apropiat, situaţia din estul Ucrainei şi verdictul Curţii de la Haga obligând Rusia la plata unor despăgubiri de 50 de miliarde de dolari sunt câteva din temele presei apusene.

 

https://p.dw.com/p/1ClQ3

 

Imagine: picture-alliance/dpa

PUBLICITATE

 

Ziarele mai comentează şi varii alte subiecte. De pildă iminentul faliment de stat al Argentinei peroniste, o bancrută previzibilă în urma populismului şi colectivismului stângist care au domnit decenii la rând în această ţară. Orbi la această politică falimentară, nu puţini comentatori de stânga sau de extremă dreapta care detestă democraţia liberală se folosesc de ocazie spre a înfiera din nou „capitalismul”, în speţă economia de piaţă şi globalizarea.

 

Presa germană abordează pe larg şi în contradictoriu proiectata restricţionare a exporturilor militare germane şi scrupulele morale exprimate în legătură cu aceste livrări de arme de către vicecancelarul şi liderul social-democrat Sigmar Gabriel. Concomitent, comentatorii germani cer partenerilor lor francezi şi britanici să urmeze exemplul Republicii Federale şi să pună capăt exporturilor militare în Rusia.

 

Nu puţini editorialişti deplâng scufundarea în haos a Libiei. Neue Zuercher Zeitung publică un interviu cu arabistul şi sociologul francez Gilles Kepel, care constată schimbări profunde şi intercorelate, atât în lumea arabă, cât şi în suburbiile metropolelor europene.

 

Potrivit lui Kepel, se remarcă o „putinizare generală” a lumii arabe, în care, după mult romantic şi naiv salutata „primăvară arabă”, au luat din nou amploare ispitele autoritare.

 

În răstimp, în suburbii sporeşte pe de o parte, în mod salutar, participarea politică a musulmanilor cu trecut migraţionist, dar şi fenomenul regretabil al colaborării unora dintre ei cu extrema dreaptă (de pildă din pricini de homofobie). Proporţii a luat şi islamizarea din suburbii, pe care Kepel o numeşte, politic corect, „creşterea marcantă a semnelor de identificare musulmană”, precum şi a „revendicărilor comunitariste”.

 

Acelaşi ziar elveţian tematizează „bombele căzute în ciuda sfârşitului Ramadanului” în Gaza. Luptele din fâşie, relevă şi Frankfurter Allgemeine Zeitung, au reizbucnit din plin. Cotidianul scoate în evidenţă atacarea statului evreu de câtre comandouri teroriste care au reuşit să pătrundă printr-un tunel subteran pe teritoriul israelian şi să ucidă cinci militari.

 

Ziarul evocă hotârârea anunţată de premierul israelian Netanyahu, vizând distrugerea de către Israel a reţelei de tuneluri, dezarmarea grupării Hamas şi demilitarizarea Fâşiei Gaza, precum şi respingerea acuzelor privind bombardarea de către israelieni a unui spital. Conform şefului statului major al armatei israeliene, spitalul din Gaza a fost nimerit de o rachetă deviată lansată de palestinieni. Nu puţini comentatori de stânga continuă să condamne fără drept de apel Israelul, ca şi cum statul evreu n-ar avea dreptul să se apere de terorism.

 

Alţii regretă reducerea sensibilă a influenţei americane asupra Ierusalimului ori critică politica administraţiei Obama în Orientul Apropiat şi Mijlociu, semnalând (precum La Repubblica din Roma) şi „puternicele tendinţe izolaţioniste” în Statele Unite. Ziarul italian consideră că Obama ar fi în măsură să analizeze foarte clar ce se petrece în lume, fără să convingă însă prin maniera sa de a acţiona.

 

Ziarele se ocupă in extenso de palma răsunătoare aplicată de Curtea Permanentă de Arbtiraj de la Haga „sistemului Putin”, după cum îl numeşte Frankfurter Allgemeine Zeitung. „Verdictul Yukos pronunţat de această Curte loveşte în plin cartierul general al lui Putin. Nu prin caracterul piperat al amendei, ci prin declaraţia politică. S-a rostit un verdict nimicitor pentru statul rus, pentru modul lui de a funcţiona şi oamenii care-l conduc” (între care, nu în ultimul rând Igor Secin, intimul lui Putin, care a fost principalul demolator al Yukos şi, totodată, principalul beneficar al demolării fostului concern petrolier).

 

Ziarul din Frankfurt insistă însă că e vorba mai puţin de persoane şi mai degrabă despre „simptomul unui stat alcătuit la toate nivelurile de Igor Secini mai mari sau mai mici”. Un stat care n-a putut tolera insubordonarea politică, demolarea Yukos fiind, prin urmare, „un act constitutiv al regimului Putin”.

 

Şi ziarul berlinez Die Welt aminteşte de politizarea procesului înscenat fostului şef şi patron al concernului Yukos, Mihail Hodorkovski, „un proces lipsit de orice bază într-un stat de drept”. Dar, în consens cu alţi observatori, ziarul german nu crede că Rusia lui Putin va plăti vreodată cele 50 de miliarde.

 

  • Alţi analişti salută în schimb faptul că nici un stat, oricât de puternic ar fi sau ar părea, nu mai poate fi sigur că-şi poate continua cu impunitate politica bunului plac, toţi, chiar şi cei mai puternici, fiind până la urmă pasibili să fie siliţi să plătească pentru delictele sau crimele lor.

 

https://www.dw.com/ro/putinizare-general%C4%83/a-17818555

 

 

/////////////////////////////////////////

 

Cum de-nazificăm Rusia (II). Trista soartă a liberalismului rusesc de tranziţie

 

 

Sorin Ionita

 

Rar a existat în istoria contemporană curent politic mai calomniat, persiflat ori trolat cu fake news avant la lettre decât liberalismul din Rusia după disoluţia URSS. Atacurile veninoase contra lui s-au dat de la stânga şi de la dreapta, dinăuntru şi din afara ţării, timp de 30 de ani, cu o violenţă demnă nu doar de o cauză mai bună, dar mai cu seamă de un adversar mai puţin firav decât modestele şi extrem de scurtele încercări de a liberaliza cât de cât economia şi societatea rusă după prăbuşirea comunismului.

 

Ele au venit din partea aceloraşi grupuri care tot timpul dădeau ochii peste cap şi făceau băşcălie de comentatori ca Timothy Snyder (istoric), Anne Applebaum (jurnalistă), Robert Lucas (jurnalist), Anders Aslund (economist) şi alţii la fel, buni cunoscători ai spaţiului fostei URSS, tot timpul calificaţi drept “rusofobi”, radicali anti-Putin, nişte tipi exageraţi când avertizau că în Rusia are loc o derivă către fascism, deci nefrecventabili în lumea bună a kommentariatului echidistant berlinez, parizian sau, de ce nu, bucureştean. Am experimentat pe pielea noastră genul ăsta de reacţie când am tradus şi publicat anul trecut la EFOR un raport al prestigioasei Chatham House, care explica fără menajamente ce se petrece în Rusia şi cum ar trebui să reacţioneze Occidentul la provocările şi patologia politică multi-seculară a Kremlinului. Micro-comentatori de Dâmboviţa au luat desigur la mişto colectivul de aproape 20 de istorici şi analişti de toate naţiile care au lucrat pentru think tankul britanic, aşa cum au făcut-o destui şi în Occident. Dar uite că analiza lor pare azi, după nici un an, chiar mai blândă cu Kremlinul decât era cazul: privind Rusia în durata lungă e istoriei se vede mai bine linia politicilor imperiului multinaţional şi pre-modern de care Moscova nu vrea să se dezică.

 

Dacă măcar în anii ’90 Rusia ar fi reuşit ruptura cu această tradiţie şi nu s-ar fi speriat fără motiv la jumătatea tranziţiei post-comuniste, războiul de azi n-ar fi existat iar Europa ar fi avut la graniţa de est un vecin normal. Din păcate, cum spuneam, liberalizarea Rusiei a eşuat şi de data asta. În fond n-a fost decât o repetare a unei istorii tragice vechi de două secole, începută atunci când revolta decembriştilor din 1825 a fost strivită de ţarism cu mai multă ferocitate decât au făcut-o celelalte imperii, inclusiv cel otoman, cu nucleele similare de gândire modernă, progresistă ale vremii. Ofiţerii aristocraţi care reveniseră la St Petersburg de prin lungile campanii în Europa cu idei iluministe de reformă socială n-au putut deveni paşoptiştii unei Rusii care să se modernizeze treptat, de-a lungul secolului XIX. Ei au fost ba lichidaţi pe loc, ba exilaţi în Siberia, ceea ce atunci însemna practic trimiterea pe o altă planetă. Cu viaţa frântă, în izolare, aplecarea lor iniţială către popor a dat în misticism narodnic şi slavofilie.

 

Politica din Rusia s-a radicalizat în vreme ce Europa se liberaliza şi punea cărămizile statului de drept – dacă politică se poate numi coteria de grupuscule mai mult literare decât orientate practic ce-şi vehiculau ideile la marginea legii, lucru inevitabil din moment ce căile de participare la decizie erau închise iar agitaţia socială reprimată. În alte state est-europene emergente, chiar mai sărace decât Imperiul Ţarist, apăreau partide şi dezbateri publice care angajau şi clasele medii; în Rusia totul a debuşat în fanatism şi idei abisale, creştin-populiste, eretic-utopice (nu ştiu cum să numesc altfel ciudăţenia de viziune socială a lui Tolstoi) sau anarhist revoluţionare, la fel de rupte de realitate. În loc să aibă şi ei bonjurişti care să reformeze ţara de la conducerea unor partide, în vreme ce scriitori şugubeţi precum Caragiale să facă băşcălie de ei, tot potenţialul Rusiei liberale s-a mutat în literatura cu şopârle politice şi s-a dus la extreme: frisoane radicaliste, idei trăznite şi un sentiment isteric al apocalipsei. Iraţionalul şi subiectivul s-au legitimat ca instrumente de analiză în chestiunile publice pentru toţi care se opuneau statului-mastodont.

 

Au existat în continuare liberali şi potenţial reformatori, dar ei s-au s-au mulţumit să lucreze mărunt, pe la marginile sistemului, făcând binele la metru pătrat, în jurul lor, fără să poată schimba fundamental mare lucru. Ăsta fost rezultatul reacţionarismului reflex al statului ţarist, prezentat ca entitate organică şi sacră, stat care s-a panicat periodic în faţa oricărei deschideri de tip liberal şi a pus capacul pe reforme: fie după asasinarea lui Alexandru al II-lea, cel care eliberase iobagii; fie, două decenii mai târziu, de teamă ca nu cumva mişcarea zemstvelor – autorităţi locale descentralizate care începeau să capete consistenţă, expertiză şi să rezolve probleme practice – să ia viteză şi să ducă la erodarea principiului autocraţiei centralizate.

 

Au fost false starturi şi mai târziu, de exemplu când guvernul liberal al prinţului Lvov, apoi al bizarului socialist Kerenski, n-au putut supravieţui convulsiilor politice generate de abdicarea ţarului în 1917 şi haosului generalizat, fiind măturaţi cu toţii de pe scenă de puciul bolşevic. Ori când modesta Nouă Politică Economică (NEP) din anii ’20 ce a urmat comunismului de război al lui Lenin, un fel de socialism de tip gulaş ori iugoslav, a fost abolită brutal de Stalin; ori eşecul similar de a schimba ceva în URSS-ul totalitar după 1945, când soldaţii Armatei Roşii întorşi din Europa au fost priviţi cu suspiciune, la fel ca decembriştii de la 1825, drept potenţiali purtători de idei destabilizatoare (iar prizonierii eliberaţi din lagăre germane au fost trimişi mintenaş în cele NKVD, din precauţie). Abia nişte decenii mai târziu, când îmbătrâniseră şi nu mai reprezentau un pericol, veteranii au fost scoşi de la fereală, suiţi în tribune la defilări şi s-a creat cultul sovietic binecunoscut al bunelului ori bunicii cu pieptul plin de medalii.

 

Imediat după 1991, în atmofera incertă a începutului tranziţiei post-comuniste, a apărut din nou o fereastră de oportunitate pentru a reclădi Rusia ca stat modern, democratic-liberal şi compatibil cu Occidentul, prin reforme economice şi politice. De fapt Moscova nu făcea decât să se mişte în aceeaşi direcţie cu toate ţările din Europa de Est, inclusiv România, care treceau prin aceleaşi incertitudini, dileme, dezbateri aprinse şi bâlbâieli legate mai ales de soarta economiei, a vechilor întreprinderi socialiste ineficiente, a fermelor agricole colective şi a serviciilor sociale sub-finanţate. Ca în mai toate statele foste socialiste, a existat şi în Rusia o polemică în jurul “terapiei de şoc” (macrostabilizare, privatizare etc), termen consacrat de fapt în Polonia prin “planul Balcerowicz”, care la Moscova a fost asociată cu guvernul lui Egor Gaidar, prim-ministru reformist din iunie şi până în decembrie 1992. Ca şi la noi, unele măsuri propuse au fost aplicate, altele au fost aplicate pe jumătate, iar altele deloc. Începutul tranziţiei a fost ca peste tot haotic, cu nelinişte socială, hiperinflaţie, privatizări ciudate (cupoane, metoda MEBO) şi multă corupţie. Unii din vechiul aparat de partid şi mai ales din serviciile secrete au profitat ca să sară primii în barca capitalismului de cumetrie (pentru România, vedeţi filmul lui Al Solomon, Kapitalism-Reţeta noastră secretă).

 

Sigur, nu toate statele foste comuniste au avut ghinionul unui preşedinte în degradare fizică progresivă din cauza alcoolismului, ca Boris Elţîn. Acesta a fost un mare ghinion istoric, pentru că Elţîn a fost probabil şeful de stat cel mai autentic democrat pe care l-a avut Rusia vreodată. Dar pe fond tranziţia în Rusia nu a avut nimic excepţional în context regional: traversarea “văii plângerii” a trebuit făcută de toată lumea, cu ajustările structurale dureroase presupuse de asta (vezi graficul). În caz că e o concluzie generală pe acolo, e mai curând aceea că ezitările şi întârzierile în reformă au sporit durata şi costurile totale ale tranziţiei. Nimic la începutul anilor ’90 nu prezicea că statele baltice ori Polonia vor fi neapărat exemple de succes, iar Rusia nu. E uşor să uităm azi cu ce dileme existenţiale şi constrângeri externe se confrunta atunci toată lumea şi nu e clar de ce Rusia ar fi fost defavorizată; dimpotrivă, ca ţară mare şi cu resurse imense, avea mai multă marjă de mişcare şi libertate de decizie proprie.

 

 

Ceea ce e unic în cazul Rusiei e însă naraţiunea construită ulterior, mai întâi din victimizare reflexă, iar apoi din interese propagandistice. E vorba de povestea ajunsă ortodoxie analitică astăzi care spune că “Rusia în anii ’90 sub Elţîn a suferit o umilinţă, un dezastru, în principal din cauza politicilor neoliberale, iar vinovat de asta e Occidentul care nu a ajutat, ori dacă a ajutat n-a tratat Rusia cu respect etc. Putin a venit şi a pus capăt acestei stări de fapt, aducând ordine şi prosperitate după 2000„. Este uluitor cum această versiune fake a istoriei, prin distorsiune şi omisiune, o versiune profund anti-liberală şi pro-Putin, a ajuns să fie acceptată de aproape toată lumea, inclusiv în Vest, fără a fi confruntată cu realităţile care o contrazic. Putem numi această calomniere a anilor ’90 şi a încercărilor timide de reformă, cu un termen uşor pompos, în buna tradiţie sovietică, Marea Naraţiune Pro-Putin (MNPP).

 

Realitatea, cum spuneam, e că anii ’90 au fost dificili pentru toate statele foste comuniste, care au trecut prin perioade la fel de dureroase de ajustare a economiei socialiste. Polonia, cu tot succesul ei stelar de azi, a început prin a avea şomaj în masă şi greve; Ungaria, privatizare coruptă; România, mineriade, fiind de câteva ori în pragul încetării de plăţi; Bulgaria a suferit o prăbuşire financiară, o perioadă când lumea îşi primea salariile în ouă şi papuci de plastic. Peste tot inegalitatea socială a crescut. Nu e nimic special în ce s-a întâmplat cu Rusia: ca şi România a bâjbâit cu măsuri ezitante şi o tranziţie mai lungă decât trebuia, cu mafioţi de partid şi furt prin scheme bancare şi privatizări, doar că la o scară mai mare. După anul 2000 toate statele socialiste şi-au revenit şi au intrat pe o traiectorie de creştere susţinută. Aşa-zisul “efect pozitiv Putin” e foarte greu de detectat pe dimensiunile economico-sociale ale tranziţiei în Rusia, când compari cu alte ţări din regiune (vezi încă o dată graficul de mai sus).

 

Unde există însă indiscutabil un efect Putin e în regresul democraţiei: în vreme ce alţi est-europeni s-au mişcat înainte către libertate şi stat de drept, în ciuda dificultăţilor de parcurs, ruşii au ales deliberat şi neforţaţi de cineva s-o ia îndărăt, distrugând nucleele de pluralism, presă liberă şi societate civilă apărută în perioada Elţîn. Demonizarea anilor ’90 a devenit instrumentul principal de legitimare a noului regim, folosit ca pretext pentru a arunca şi copilul democraţiei incipiente o dată cu apa murdară a corupţiei din copaie. Corupţie care, oricum, n-a fost eliminată, ci centralizată şi naţionalizată în beneficiul grupului de siloviki din care face parte şi Putin. Construirea unui Stat Centralizat Mafiot a fost o alegere perfect liberă făcută de elita rusă, faţă de care doar o mică minoritate s-a opus.

 

Este ridicol şi lipsit de orice dovadă istorică pretenţia că Rusiei “i s-a impus” ceva în anii ’90, deci alţii sunt vinovaţi pentru erori şi costurile sociale ale ajustării; ori că “Putin a fost nevoit” să facă ce-a făcut ulterior, cum pretinde MNPP. Toate acestea au fost decizii suverane ale elitei politice ruseşti, aşa cum arăta ea în fiecare din aceste momente; nimeni din afara nu i-a impus ceva, pentru că n-avea cum. Şi da, Marea Britanie şi Franţa erau şi ele puteri nucleare când au renunţat la imperiul colonial. Le-a fost greu să înghită “umilinţa”, dar au depăşit momentul şi n-au ameninţat pe nimeni cu bomba. Ca să nu mai spun că argumentul “you show me disrespect” ca pretext pentru derive autoritariste sau agresiuni militare repetate e complet ridicol, fiind un clişeu decupat din filmele cu gangsteri. Urmăriţi cu atenţie cine-l foloseşte şi la noi în retorica publică şi cine vehiculează MNPR-ul “Elţîn-dezastru, Putin-prosperitate”. Nu de alta, dar foarte probabil în câteva luni economia Rusiei va fi înapoi în perioada Elţîn – doar că fără democraţia de atunci, aşa imperfectă cum era ea.

 

La fel de ridicol e să spui că dificultăţile Rusiei din anii ’90 se datorează faptului că “ţara a fost condusă de neoliberali”, care au făcut şi au dres, o altă idee-forţă din meniul MNPP, îmbrăţişată de criticii ideologizaţi. În primii zece ani ca stat de sine stătător, Rusia a avut următorii primi-miniştri: reformistul Gaidar, corect încadrat ca liberal (“neo“ fiind doar prefixul de ocară aplicat de ideologi oricărui politician care a privatizat ceva vreodată, ca şi când puteai face altminteri la ieşirea dintr-o economie 100% de stat), a stat în funcţie 6 luni; apoi vechile cadre sovietice Cernomîrdin şi Primakov au fost prim-miniştri 8 ani (!), ultimul fiind un anti-occidental dur, iar primul, rămas în foclorul politic pentru remarca “noi am încercat să facem cum e mai bine, dar ne-a ieşit ca de obicei”. După aceştia, la finalul decadei, a fost instalat premier tânărul şi energicul … Vladimir Putin. E necesar un mare efort de fabulaţie ca să afirmi că primul deceniu al Rusiei comuniste a fost “neoliberal” iar dificultăţile perioadei se datorează Vestului, care a făcut sau n-a făcut ceva cu Rusia. Reformismul real, exagerat calificat drept “neoliberal”, a fost la putere la Moscova şase luni din zece ani – iar apoi a urmat ce se ştie.

 

De fapt lucrurile stau invers: Rusia nu a pierdut nici un teritoriu în calomniata „epocă Elţîn”. Nu a existat nici cea mai mică formă de agresiune contra ei din partea Occidentului în deceniul cât a fost “slăbită”, ca să folosim termenii consacraţi din MNPP. „Preocupările de securitate” la graniţa de Vest a Rusiei sunt o invenţie recentă a Kremlinului, motivată propagandistic ori pornind dintr-o paranoia autentică. Nu doar că Rusia nu a fost sancţionată după pierderea Războiului Rece, cum ai putea crede din tiradele delirante ale comentatorilor din TV-urile de stat, care fac paralele cu Tratatul de la Versailles, dar a beneficiat de investiţii enorme şi nu doar în sectoarele extractive, ci în industrii variate care au adus tehnologii moderne. Ţara a fost primită cu braţele deschise în lume, inclusă la cel mai înalt nivel în G8, iar ruşii de rând au putut călători peste graniţe fără agenţi KGB după ei. Jelania continuă a “decăderii Rusiei în anii 90 cu complicitatea Vestului” şi a “umilinţei”, ideea centrală din MNPP, nu se sprijină nici măcar pe un fake (adică o realitate manipulată cu agendă) ci pur şi simplu reprezintă opusul adevărului.

 

Ca excepţie la ce am argumentat mai sus, există totuşi un element structural care a făcut tranziţia către liberalism politic şi economic în Rusia obiectiv mai dificilă decât în celelalte state foste comuniste din Europa de est: blestemul resurselor naturale.

 

Rusia a moştenit de la fosta URSS grosul industriei de exploatare a subsolului. Or, după cum ne arată tonele de studii din teoria dezvoltării (am pus în link doar unul, dar sunt nenumărate), ăsta nu e un avantaj ci un puternic predictor de proastă guvernare. Sunt excepţii ţările de pe glob care, atunci când au dat peste petrol, gaz sau alte asemenea, erau deja democraţii consolidate cu instituţii puternice, deci au putut gestiona transparent şi eficient norocul care le lovise (Marea Britanie, Norvegia etc). Dimpotrivă, în ţările deja prost guvernate, cu instituţii slabe şi corupte, abundenţa de resurse naturale tinde să accentueze clientelismul politic şi să crească miza corupţiei, pentru că resursele subsolului sunt, nu-i aşa, o avuţie naţională gestionată de guverne. Aranjamentele oligopoliste sau companiile de stat din industriile extractive operează în mediu mai opac decât restul economiei, iar tentaţia politicienilor e să propună aranjamente populiste de tip “hai să scutim poporul de impozite directe şi să trăim ca rentierii din dividendele de exploatare”, ceea ce înstrăinează cetăţenii de decizia bugetară şi măreşte marja de negociere pe sub masă între oficialii statului şi (puţinii) manageri de top din aceste industrii puternic reglementate. Aceste ţări în care abundenţa de resurse naturale e de fapt un blestem sunt majoritatea, nu celelalte.

 

Pe scurt, sunt de acord că tranziţia economică în Rusia anilor ’90 a fost mai grea – dar nu în pofida, ci tocmai datorită faptului că guvernanţii aveau pe mână toate aceste resurse imense, vandalizate fără socoteală pe vremea URSS şi greu de transferat corect în noul sistem capitalist. Prognoza că ele vor genera proastă guvernare s-a verificat cu precizie de ceasornic, ca în majoritatea ţărilor din lumea a III-a care sunt în situaţie similară: procesul a generat corupţie astronomică, de proporţii nigeriene. Este acesta un “eşec al liberalismului rusesc” remediat ulterior sub Putin, cum eroic pretinde teoria MNPP? Putem argumenta la nesfârşit dacă rezultatul prost (corupţie şi oligarhizare) era inevitabil; un contrafactual istoric nu poate fi niciodată probat. Însă mi se pare absolut rizibil, privind la ce se întâmplă, să pretinzi că Putin a rezolvat ceva şi că a adus Rusia la prosperitate prin blocarea statului de drept, eliminarea pluralismului şi centralizarea corupţiei extractive la nivelul grupului său politico-administrativ, de unde foloseşte resursele la fel de păgubos şi mafiot ca vechii oligarhi, doar că adăugând în ecuaţie şi componenta geopolitică. În loc ca Rusia să meargă înainte către etapa a doua a tranziţiei, ca toate celelalte state foste comuniste, în care excesele şi erorile începutului au fost temperate prin noile instituţii ale statului de drept iar economia a început să se diversifice, ea a dat ceasul înapoi către un sistem de comandă şi control ineficient, fără viitor. Iar când lipsa de progres a devenit evidentă, s-a trecut la agresiune. Confruntat cu perspectiva stagnării, Putin a propus propriului popor şi planetei “hai mai bine să vorbim despre anul 1945, şi eventual chiar să facem o reluare cu costume”. Deriva asta este excelent explicată aici de Serghei Guriev (avertisment: clip lung dar care face toţi banii; celebrul economist rus demontează conspiraţiile şi bazaconiile populiste vehiculate despre prăbuşirea URSS).

 

Povestea “declinului Rusiei şi umilinţei naţionale din anii ‘90”, remediate de eroul Vladimir Putin, un mit cristalizat în formulele standard ale MNPP şi devenit ortodoxie de interpretare, nu este însă doar o poveste eronată şi inocentă. Ea serveşte nişte obiective politice clare: (1) scuteşte societatea rusă de răspundere pentru deciziile (bune, proaste) luate în tranziţie şi o coagulează în jurul centrului, cum se întâmplă în orice cetate asediată; (2) amână la nesfârşit discuţia necesară despre post-imperialism şi decolonizare pe teritoriul fostei URSS, pe care societatea rusă, cu mici excepţii, nu acceptă să o ducă; (3) crează platforma pentru politici revanşiste şi agresiune contra vecinilor.

 

Şi mai interesant de observat este că propagandiştii ruşi ai “umilinţei naţionale din anii ‘90” n-au fost de la început pro-Putin, ci au păstrat o rezervă sceptică faţă de el în primul său mandat (unii), ori l-au urât cu pasiune (alţii). În primii ani după 2000, până la sperietura cu “revoluţiile portocalii” şi Maidanul, de unde i s-a tras marea suceală, Vladimir Putin avea în vedere relaţii bune cu Occidentul şi chiar un dialog cordial cu NATO. Putin 1.0 nu era desigur vreun mare democrat, dar nici vreun războinic civilizaţional sau radical paseist, fiind mai curând un tip decolorat ideologic. Tocmai de aceea era criticat intens de diverse grupuri precum:

 

Sovieto-nostalgicii şi bătrânii cadrişti de pe vremea lui Brejnev, cărora nu le spusese încă faptul că “prăbuşirea URSS a fost cea mai mare tragedie”; declaraţia asta a apărut abia în 2005

Neo-bolşevicii literar-artistici cu priză în Occident, un bun exemplu fiind poetul playboy şi activist troţkist Eduard Limonov, fost dizident anti-sovietic, pentru care Putin era – previzibil, nu? – prea capitalist, chiar “neoliberal”

Grupul imens şi eterogen de activişti, scriitori şi influenceri din zona radicală de dreapta: slavofili, neo-ţarişti, naţionalişti ruşi, neofascişti care resuscitau idei interbelice ale “statului civilizaţional”, ori tot felul de inşi cu proiecte delirante, aici diversitatea fiind foarte mare. Pe ei îi nemulţumea Putin pentru că era prea moale, ezita să ridice steagul istoriei triumfaliste.

Grupul (a) a fost domesticit destul de repede, cel mai limpede sub forma opoziţiei de operetă, bine controlată de regim, a Partidului Comunist condus de Ziuganov. Mai interesante sunt grupurile (b) şi (c), formând o magmă culturală anti-liberală şi anti-occidentală de dimensiuni respectabile, care îl beşteleau cu orice ocazie pe Putin 1.0 de teamă că el va deveni un ţar moderat, europenizant care va demara în Rusia un nou proiect de liberalizare. Insignele şi ideile lor erau foarte diferite, dar îi unea spaima ca nu cumva Rusia să devină o ţară normală, plicticoasă, care-şi dizolvă sufletul unic în globalizare sau îşi uită misiunea planetară în urma occidentalizării şi îmburghezirii. A existat câţiva ani această situaţie ciudată, în care un întreg cor de radicali ce baleiau între bolşevism, narodnicism şi Sotniile negre, între Das Kapital şi Protocoalele înţelepţilor Sionului, îl criticau pe noul preşedinte Putin. Reputaţia în Occident a unora dintre ei le crea o platformă de vizibilitate, pentru că au existat totdeauna saloane pariziene sau newyorkeze care leşină pavlovian la poezia scrisă cu chirilice, văzând în fiecare exhibiţionist politic ca Limonov o reeditare a avangardei din anii ’20 sau a revoluţiei culturale produsă de Diaghilev cu Baletele Ruse. Ori, la extrema cealaltă, proiectând pe fiecare condeier care cu greu îşi ascundea pornirile neofasciste umbra lui Dostoievski.

 

Situaţia s-a schimbat complet pe măsură ce Putin s-a transformat în versiunea 2.0, începând cu discursurile conspiraţioniste în care vedea peste tot revoluţii portocalii inginerite de Vest; virajul către conservatorism din iarna 2011-12, când s-a confruntat cu primele mari contestări în stradă; apelul tot mai des la gânditorii fascişti ruşi din perioada interbelică; agresiunea contra Georgiei iar apoi ocuparea Crimeei în 2014; apoi declaraţia cu tonuri eugeniste din 2020 că “Rusia nu e doar o ţară, ci o civilizaţie deosebită de celelalte” ce trebuie protejată prin genetică şi alte tehnologii; şi în fine ieşirile recente în care propune soluţia finală pentru ucraineni, un popor care de fapt nici nu există deoarece a luat-o pe căi greşite şi nu doreşte să admită că e parte din această civilizaţie cu totul specială: Ruskii Mir.

 

Iar cu cât Putin se radicaliza, cu atât se aliniau mai loial în spatele său cei de mai sus. Nu l-au mai criticat, ci l-au acceptat ca instrument util viziunii lor, oricare ar fi aia. Limonov stângistul s-a convins că e mai important imperiul decât lupta de clasă şi a depus omagiile la Kremlin, dar a murit săracul acum doi ani şi n-a mai apucat să vadă steagul roşu cu secera şi ciocanul fluturând iarăşi glorios pe tancurile Rusiei în ofensivă. Alţi băieţi de mare anvergură culturală sunt surprinşi cu kalaşnikovul în braţe prin Donbas, silind prietenii ambarasaţi din Vest să şteargă frenetic poze şi postări mai vechi în care le treceau cu vederea răbufnelile misticoid-xenofobe. Mă gândesc cu groază unde s-ar fi plasat azi Soljeniţîn dacă trăia, pentru că şi el e un exemplu de fost dizident anticomunist dezamăgit de Occident, unde locuia confortabil şi suferea în mijlocul civilizaţiei materialiste, tânjind după colectivism şi acel je ne sais quoi abisal, misterios şi catastrofal numit “sufletul rus”.

 

Un singur adversar neîmpăcat le-a rămas categoriilor (a), (b) şi (c), în frunte cu patronul lor cel nou, Vladimir Putin 2.0: firavele rămăşiţe de liberalism din societatea rusă. Aceştia sunt viermii, coloana a 5-a, degeneraţii care mănâncă stridii (?), sub-oamenii care trebuie eliminaţi din civilizaţia organicistă a statului rus. Dar asta nu-i o noutate. Chiar în momentele lor de ciondăneală cu Putin 1.0, radicalii doar îşi dregeau de fapt vocea înainte de a se arunca în adevărata polemică cu miză: contra iluzoriului neoliberalism lăsat moştenire de Gaidar; apoi contra „elitistului” Boris Nemţov; iar azi contra lui Navalnîi.

 

Un întreg uragan de persiflare, minimalizare şi “cancel culture” a funcţionat în aceste decenii contra puţinilor oameni cu idei decente din politica rusă, iar unii nu scapă de el nici după moarte (cazul Nemţov). Hectare de hârtie s-au scris în Rusia, în Vest, dar şi în România despre cât de inadecvaţi şi desprinşi de popor sunt toţi aceştia, nişte loseri, ha ha, hi hi. Zicea ceva partiduleţul Yabloko? Pac, miştocăreala, glumiţele. Pun oamenii lui Navalnîi ceva pe internet despre corupţia la nivel înalt? Nu contează, altele sunt problemele noastre reale … Totul, desigur, bine aliniat cu politica Kremlinului de a nu legitima prin răspunsuri serioase vreo opoziţie de tip decent, ci doar pe măscăricii aprobaţi, gen Jirinovski, transmiţând astfel subliminal poporului mesajul că politica adevărată se face de oamenii de stat (ca Putin), iar ăştia care demonstrează prin pieţe sunt nişte ciudaţi pe care îi tolerăm ca să se vadă că e democraţie, o elită vândută pe arginţi şi deconectată de popor. Ei trebuie minimalizaţi prin ridiculizare şi hahaganda. “Da, sigur, Putin nu ne place (mai ales Putin 1.0, ăla spălăcit, desigur), dar….” şi aici relativiştii morali din grupurile (b) şi (c) porneau o tiradă agresivă şi complet disproporţionată ca intensitate faţă de şansele electorale oricum mici pe care le-au avut mereu liberalii în alegeri în Rusia, cu atât mai mult după ce au început să fie sistematic blocaţi, şicanaţi procedural şi, finalmente, asasinaţi.

 

Rusia n-o să dispară nici după gafele militare şi crimele în masă comise la acest început de 2022. De aceea ne interesează ce fel de stat va fi ea şi care ar fi şansele să fie scoasă din groapa cultural-politică extremistă în care a căzut, nu doar elita de la Kremlin ci şi, e clar, o parte din intelighenţie şi popor. De-nazificarea Rusiei e un proces legitim şi necesar, dar imposibil fără cooperarea societăţii ruse, care are aici rolul principal; poate fi cel mult ajutată din afară, în primul rând prin a spune adevărul şi a renunţa la tovărăşiile toxice, relativisme şi whataboutism. Care sunt punctele de sprijin pe acest drum şi cât sunt ele de solide, e o mare întrebare, iar de răspuns depinde cum va arăta Rusia de după Putin. În tot cazul, e clar că nu ne putem baza pe radicalii anti-occidentali de la ambele extreme, care nu vor renunţa niciodată la ideile lor social-economice ruinătoare, nici pe minionii care le fac galerie peste hotare, în marile capitale ale Europei. Injurăturile lor ocazionale la adresa lui Putin reprezintă un test insuficient al bunei credinţe: anti-liberalii motivaţi ideologic nu s-au schimbat în aceşti 20 de ani; Putin s-a schimbat, trecând decisiv de partea lor.

 

  1. Putem continua pe viu această dezbatere diseară la ora 20.00 la cinema Elvira Popesco, unde vom avea o discuţie cu sala după proiecţia documentarului Maidan al lui Serghei Lozniţa

 

https://www.contributors.ro/cum-de-nazificam-rusia-ii-trista-soarta-a-liberalismului-rusesc-de-tranzitie/

 

 

/////////////////////////

 

 

 

Patriarhul Kiril, păstorul ce-și mănâncă turma

 

de Paul Palencsar

 

 

Patriarhul Kiril a abdicat de mult de la misiunea sa. El va rămâne în istorie ca patriarhul care a semnat pactul cu diavolul, un antihrist al vremii sale. Ironia tristă a istoriei face ca patriarhul ortodox al Rusiei să fie sluga lui Putin, care-și trage seva din bolșevicii demolatori de Biserică și biserici.

Îndemnurile criminale ale patriarhului Kiril reflectă disperarea dictatorului Putin, care simte că întreg constructul regimului său se prăbușește. Într-un tablou halucinant, alături de monstrul de la Kremlin stă patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, care a pus Biserica lui Dumnezeu în mâinile mânjite cu sânge ale celui mai înfiorător criminal de la Stalin încoace.

Departe de a îndemna poporul rus să-și câștige libertatea și demnitatea, patriarhul Kiril instigă la crimă în masă. Predicile sale nu diferă de cele ale imamilor Statului Islamic, care nu se sfiesc să-și transforme adepții în bombe cu ceas, în schimbul Paradisului cu 70 de fecioare sau, aici, Împărăția lui Dumnezeu.

 

Kiril al Moscovei L-a evacuat pe Iisus Hristos de pe tronul inimii sale și l-a întronizat pe Vladimir Putin, căruia i se închină necondiționat, cu slugărnicia pe care sclavul i-o arată stăpânului. Ironia tristă a istoriei face ca patriarhul ortodox al Rusiei să fie prizonierul celui care-și trage seva din bolșevicii demolatori de Biserică și biserici, care au ucis în Gulag preoți și episcopi. Spre deosebire de martiri, patriarhul Kiril își pune viața în slujba minciunii și crimei.

 

Patriarhul Kiril a abdicat de mult de la misiunea sa dumnezeiască. Veșmintele, barba, crucile, ritualul le-a transformat în forme golite de sens, menite să fure ochiul celor care încă mai au nativitatea de a-l crede pe cuvânt. Ca și diavolul ce-l ispitea pe Iisus Hristos, Kiril își trimite poporul la moarte folosind argumente evanghelice. Crima devine iubire de țară, iar îndeplinirea ordinelor unui criminal genocidar, ascultare de Dumnezeu.

 

Actualul cap al Bisericii Ortodoxe Ruse va rămâne în istorie ca patriarhul care a semnat pactul cu diavolul, un antihrist al vremii sale. În timpuri tulburi, când turma sa are cea mai mare nevoie de ajutorul și îndrumarea sa, acesta devine complice al călăului Putin, trădându-și menirea de mesager al păcii și dragostei între oameni.

 

Patriarhul ortodox al Moscovei nu doar că nu propovăduiește eliberarea celor robiți de sub securea dictaturii putiniste, dar instigă la ascultarea oarbă pe care el însuși o dă unuia dintre cei mai mari criminali pe care planeta i-a văzut.

 

 

https://ziaristii.com/patriarhul-kiril-pastorul-ce-si-mananca-turma/

 

 

 

/////////////////////////////////////

 

 

Papa i-a spus lui Kiril să nu fie „băiatul de altar al lui Putin”: Mi-a citit, cu un cartonaș în mână, toate justificările războiului

…  

Redacţia UNIMEDIA

 

Papa Francisc l-a avertizat pe liderul Bisericii Ortodoxe Ruse, patriarhul Kiril, să nu devină „băiatul de altar al lui Putin”, a spus Suveranul Pontif într-un interviu pentru Corriere della Sera, scrie digi24.ro.

 

Papa l-a criticat pe Kiril și pentru că a susținut invadarea Ucrainei. „Am vorbit cu el timp de 40 de minute prin Zoom”, a declarat Papa, potrivit CNN. „În primele 20 de minute mi-a citit, cu un cartonaș în mână, toate justificările războiului”.

 

„L-am ascultat și i-am spus: nu înțeleg nimic despre asta”, a spus Papa. „Frate, nu suntem clerici de stat, nu putem folosi limbajul politicii ci pe cel al lui Isus. Suntem păstori ai aceluiași popor sfânt al lui Dumnezeu. Pentru aceasta trebuie să căutăm căi de pace, pentru a pune capăt războiului”.

 

 

Suveranul Pontif i-a spus Patriarhului Kiril al Moscovei că „nu se poate transforma în băiatul de altar al lui Putin”.

 

Papa Francisc a spus că discuția telefonică cu Kirill a avut loc pe 16 martie și că atât el, cât și Patriarhul au convenit să amâne o întâlnire planificată pe 14 iunie la Ierusalim.

 

Întrebat dacă ar putea fi patriarhul Kirill, șeful Bisericii Ortodoxe Ruse, omul care îl poate convinge pe liderul de la Kremlin să deschidă ușa dialogului, suveranul pontif a negat.

 

https://unimedia.info/ro/news/2425fa79f9aabb6f/papa-i-a-spus-lui-kiril-sa-nu-fie-baiatul-de-altar-al-lui-putin-mi-a-citit-cu-un-cartonas-in-mana-toate-justificarile-razboiului.html

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Theodor Paleologu: Vladimir Putin nu e nebun clinic, dar e un caz de patologie a puterii. I s-a urcat la cap / Rolul pe care îl joacă Patriarhul Kiril este absolut odios, sinistru

 

CONSTANTA | Scris de News.ro

 

 

Politologul Theodor Paleologu a declarat, duminică, la Prima Tv, că preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, este un caz de patologie a puterii, că nu este nebun, dar că ”i s-a urcat la cap”. În privinţa Patriarhului Kiril, Paleologu a spus că acesta este ”absolut odios, sinistru”.

 

 

Paleologu a declarat că lucrurile au luat o ”întorsătură dramatică” după alegerile din 2013 din Rusia.

 

”Lucrurile au luat o întorsătură dramatică după alegerea frauduloasă a lui Putin în 2013. Aici i-a jucat o festă grandomania. El e un caz de patologie a puterii. Nu e nebun, nu e nebun clinic, dar e un caz de patologie a puterii. I s-a urcat la cap. Când stai multă vreme la putere şi ce putere, e greu să nu ţi se urce la cap. Unora li se urcă la cap pur şi simplu pentru că au o ştampilă. Darămite să fii preşedintele Rusiei”, a declarat Paleologu.

 

Theodor Paleologu a mai declarat că în cazul lui Vladimir Putin este vorba despre o ”răzbunare sistematică”.

 

”Alegerile din 2013 sunt foarte ciudate. După aia nu i-a convenit deloc că au fost contestări şi urmează, în mod evident, trecerea efectivă a Rubiconului cu agresiunea din 2014 în Ucraina, anexarea Crimeei, încercarea de a cuceri Novorusia, a încercat să pună mâna pe Odesa, pe Mariupol, iar ce vedem acum este o răzbunare sinistră împotriva locuitorilor acestui oraş care a fost făcut zob. Aşa cum a distrus Alepul în Siria, cum a distrus Groznîi, aşa a distrus Mariupol şi e o imensă tragedie şi e vorba de o răzbunare sistematică. Au mai murit civili în alte conflicte, victime colaterale, însă aici avem de-a face cu o voinţă sistematică de a distruge moralul poporului ucrainean, atacând civili, violând femei, mutilând cadavre, bombardând spitale, şcoli, grădiniţe, teatre. E vorba de terorism de stat în toată puterea cuvântului”, a declarat Paleologu.

 

Politologul s-a referit şi la Patriarhul Kiril despre care a spus că este ”sinistru”.

 

”Rolul pe care îl joacă Patriarhul Kiril este absolut odios, sinistru. (…) Asemenea abis de ticăloşie nu are cum să nu te surprindă din partea unui om care se presupune că are un simţ al istoriei, a responsabilităţii faţă de biserică”, a declarat Paleologu.

 

Întrebat unde îl situează pe Vladimir Putin pe o axă a răului, Theodor Paleologu a declarat că Putin nu a ajuns la nivelul lui Hitler.

 

”Nu a ajuns acolo. (…) Să nu exagerăm acuma, comparaţiile cu Hitler mi se par uneori forţate. Sigur că sunt elemente de asemănare. Mai cu seamă în modul în care Putin invocă probleme legate de minoritatea rusă în anumite ţări. Asta a făcut şi Hitler. Putin invocă proastele tratamente faţă de ruşi în Ucraina şi alte ţări. Slavă Domnului, Putin nu a ajuns la nivelul lui Hitler şi Stalin”, a mai precizat Theodor Paleologu.

 

https://www.news.ro/politic-intern/theodor-paleologu-vladimir-putin-nu-e-nebun-clinic-dar-e-un-caz-de-patologie-a-puterii-i-s-a-urcat-la-cap-rolul-pe-care-il-joaca-patriarhul-kiril-este-absolut-odios-sinistru-1922405210002022041120669372

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

HITLER ȘI PUTIN: 1938 ȘI 2022

 

 

de Paul Gavrilyuk

 

 

Hitler și-a ținut discursul din 12 septembrie 1938 la Reichstag-ul german cu câteva săptămâni înainte ca tancurile germane să treacă peste granița germano-cehă pentru a invada Cehoslovacia; Putin și-a ținut discursul din 21 februarie 2022 în fața națiunii ruse, în timp ce dădea ordine ca tancurile rusești să treacă granița rusă cu Ucraina de Est.

 

Ca principal motiv al invaziei, Hitler a prezentat nemulțumirile majore ale minorității germane de 3,5 milioane din Cehoslovacia; Putin citează adesea opresiunea imaginară a vorbitorilor de limbă rusă din Ucraina drept principalul motiv al invaziei sale în 2014 și acum în 2022. Sunt un ucrainean rusofon. Știu din experiență personală că afirmația lui Putin este o minciună. Ucraina este o țară bilingvă, unde rusa este aproape la fel de comună ca și ucraineana. Vorbitorii de rusă din Ucraina au drepturi civile mai largi decât omologii lor din Rusia lui Putin.

 

În timp ce Hitler se plângea de opresiunea imaginară a etnicilor germani din Cehoslovacia, avea deja cinci ani de când începuse persecuția evreilor din Germania. De fapt, primele lagăre de concentrare au apărut încă din 1933 și au fost publicate 400 de decrete și regulamente pentru a restrânge drepturile publice și private ale evreilor. Pe măsură ce Putin răspândea minciuni despre opresiunea vorbitorilor de limbă rusă din Ucraina, a început să-i asuprească și să-i persecute cu brutalitate pe tătarii din Crimeea, imediat după anexarea ilegală a Crimeei în 2014. Persecuția tătarilor este bine documentată.

 

În discursul său, Hitler pune la îndoială existența cehilor ca națiune, referindu-se la ea drept „așa-numita națiune a cehilor” și dând vina pe Tratatul de la Versailles (1919) pentru că a creat „starea anormală a Cehoslovaciei”. La fel ca Hitler înaintea lui, Putin afirmă în discursul său că „Ucraina de fapt nu a avut niciodată tradițiile statului real” și atribuie „Rusiei Bolșevice, Comuniste” crearea unei națiuni care existase cu secole înainte de întemeierea Moscovei. Cu alte cuvinte, Hitler a negat de unul singur calitatea de stat Cehoslovaciei; Strategia lui Putin cu Ucraina este foarte asemănătoare. Ambele au fost susținute de marea majoritate a populației din țările lor; amandoi au și idioți utili in străinatate, dispusi să le creadă prostiile.

 

Principala plângere a lui Hitler a fost înfrângerea și umilirea Germaniei după Primul Război Mondial (1918). Ranchiuna persistentă a lui Putin este dizolvarea pașnică a Uniunii Sovietice în 1991, pe care el a numit-o  „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului [al XX-lea]”. Putin crede că o anumită versiune a Imperiului Rus ar putea fi încă reconstituită, iar scopul său imediat este invadarea Ucrainei. Cu toate acestea, există motive întemeiate să credem că nu se va opri la Ucraina.

 

Discursul lui Hitler include următoarea promisiune: „Am declarat că granița dintre Franța și Germania este una definitivă”. El susține ulterior că „Germania nu are interese în Occident, iar zidul nostru vestic este pentru totdeauna granița Reich-ului la vest”. Astăzi, știm cum s-a terminat asta. În mod remarcabil, Putin nu dă nici-un fel de asigurăre cu privire la integritatea granițelor națiunilor vecine, în special a statelor baltice și a Poloniei. Bilanțul lui Putin de până acum vorbește de la sine: a încălcat granițele Moldovei în Transnistria (1992) și a anexat două zone din Georgia (2008) și aproape o șeptime din Ucraina (2014, finalizată în 2022).

 

Pactul de la München din 30 septembrie 1938 a forțat Cehoslovacia să cedeze o mare parte din teritoriul său și i-a dat lui Hitler permisiunea de a ocupa regiunile predominant vorbitoare de germană ale țării. Cu toate acestea, această încercare a marilor puteri europene de a-l liniști pe Führer nu a făcut decât să-l încurajeze la o agresiune ulterioară. În mod similar, acordurile de la Minsk din 2015, care au fost în general dezavantajoase pentru Ucraina, au permis Kremlinului să folosească conflictul înghețat ca vehicul al destabilizării Ucrainei. Lăsând tancurile rusești să intre în mod deschis pe teritoriul Ucrainei de Est, Putin a anulat orice acorduri semnate anterior de respectare a suveranității teritoriale a Ucrainei, inclusiv cele încheiate la Minsk.

 

Hitler a acționat ca un dictator, s-a identificat cu națiunea germană și a cerut sacrificii germanilor. Putin a devit dezechilibrat și se va transforma într-un dictator prin logica războiului căruia i se opune restul lumii.

 

În al Doilea Război Mondial, Ucraina, Belarus și Polonia au devenit „zonele de sânge” care au suferit cel mai mult în ceea ce privește pierderile pe cap de locuitor. Dacă Putin vrea să treacă la Kiev, mantra președintelui Biden că NATO va proteja militar doar aliații NATO nu este suficientă pentru a limita conflictul. Nimeni nu putea anticipa, în 1938, că anexarea Austriei și ocuparea Cehoslovaciei vor duce la un război care va costa peste 75-80 de milioane de vieți omenești. De asemenea, anexarea Crimeei de către Putin și ocuparea Ucrainei de Est ar putea duce la cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului nostru. Lecțiile celui de-al Doilea Război Mondial vor ajuta lumea să vadă și să prevină această catastrofă?

 

Paul Gavrilyuk deține catedra Aquinas în Teologie și Filosofie la Universitatea St. Toma, Sf. Paul, Minnesota.

 

Ortodoxia Publică (Public Orthodoxy) încearcă să promoveze conversația, oferind un forum pentru perspective diverse asupra problemelor contemporane legate de creștinismul ortodox. Pozițiile exprimate în acest eseu sunt exclusiv ale autorului și nu reprezintă neapărat opiniile editorilor sau ale Centrului de Studii Creștine Ortodoxe.

 

https://publicorthodoxy.org/ro/2022/02/23/hitler-si-putin/

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

RĂZBOI ÎN UCRAINA: Presa elveţiană scrie că patriarhul ortodox rus Kiril a lucrat pentru poliţia politică sovietică 

 

 

Patriarhul ortodox rus Kiril, un susținător apropiat al președintelui Vladimir Putin, a lucrat pentru serviciile sovietice de informații în timpul șederii sale în Elveția, în anii 1970 – susţin două publicaţii elvețiene, care au avut acces la arhive desecretizate. Potrivit ziarelor Le Matin Dimanche și Sonntagszeitung, citate de agenţiile internaţionale de ştiri, dosarul întocmit de poliția federală elveţiană asupra omului care este astăzi șeful spiritual al Bisericii Ortodoxe Ruse „confirmă că Monseniorul Kiril, așa cum este numit în acest document, aparține KGB”. Dosarul se află la arhivele federale elvețiene. La începutul anilor 1970, patriarhul, care acum sprijină cu fervoare invazia rusă din Ucraina, era la Geneva, pentru a reprezenta oficial Patriarhia Moscovei la Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). Misiunea lui Kiril, al cărui nume de cod era „Mihailov”, a fost să influențeze deciziile acestui consiliu, infiltrat de KGB în anii 1970-80. Obiectivul sovieticilor era atunci să determine instituția de la Geneva să denunţe Statele Unite și aliații lor occidentali și să-şi modereze criticile față de lipsa libertății religioase din URSS. Biserica Rusă „refuză orice comentariu asupra activității de spionaj a lui Kiril la Geneva” – afirmă ziarele elveţiene, care adaugă că, la rândul său, CMB susţine că „nu are nicio informație” pe acest subiect. Nepotul patriarhului, Mihail Gundiaev, care i-a urmat acestuia în calitate de reprezentant al Patriarhiei Moscovei la Geneva, afirmă că unchiul său „nu a fost agent, chiar dacă era supus controlului strict al KGB”. Acesta mai spune că patriarhul Kiril apreciază în mod deosebit Elveția, unde „a fost de cel puțin 43 de ori” şi „în 2007 chiar și-a rupt piciorul pe o pârtie elvețiană” de schi.

 

https://www.veridica.ro/stiri/razboi-in-ucraina-presa-elvetiana-scrie-ca-patriarhul-ortodox-rus-kiril-a-lucrat-pentru-politia-politica-sovietica

 

 

///////////////////////////////

 

 

 

Ernesto SABATO. Despre eroi şi morminte

 

Emilian Galaicu-Păun

 

O întâmplare magistrală a umanităţii, fără exagerare.

 

Din cei patru evanghelişti ai literelor argentiniene – Borges, Bioy Casares, Cortazar şi Sabato – tocmai fiul unor imigranţi italieni, pe nume Ernesto Sabato, va exprima cel mai plenar spiritul naţional, într-un roman „ce adevereşte măreţia literaturii latino-americane” (Folha de Sao Paulo), alias Despre eroi şi morminte, Humanitas, 2013.

 

 

„Şi astfel (explică Martin) începu povestea aceea teribilă. Nu se putea şti niciodată nimic cu ea (…) Dar ştia că nu poate dura, fiindcă totul era frenetic şi, oare o mai spusese?, părea un şir de explozii într-o benzinărie într-o noapte furtunoasă”, astfel începe povestea de dragoste dintre Martin şi Alejandra, tânărul fiind tot mai obsedat „să fie cu ea, şi nu alături de ea. Ba şi mai mult: să fie în ea, în fiecare din porii ei, în celulele ei, în paşii, sentimentele ei; (…) o comuniune, şi nu doar o simplă, tăcută şi melancolică apropiere”, pe când fata mai degrabă se sustrage („pentru că nu suport pe nimeni lângă mine!”), chit că-i declară în nenumărate rânduri că „are nevoie de el”. Văzută dintr-o parte, relaţia lor arată aşa: „deşi Martin era un băiat în multe privinţe excepţional, era de fapt asta: un băiat, aproape un adolescent, pe când Alejandra, cu toate că nu era decât cu un an mai mare decât el, avea o experienţă înspăimântătoare şi aproape infinită”. Unde mai pui că strămoşii Alejandrei au făcut parte din trupele generalului Lavalle, iar capul unuia dintre ei, aruncat pe fereastră la 1853, se mai păstrează într-o cutie de pălării în casa familiei, o sută de ani mai târziu, la data cânt Martin îi păşeşte pragul. Deloc întâmplător, aşadar, că anume Fernando Vidal, geniul întunecat al familiei, va redacta un Raport despre orbi de cca 120 de pagini (printre personajele acestuia numărându-se şi J.L. Borges – se putea altfel?!) ce face să-ţi îngheţe sângele în vine, la rându-i pierind de mâna fiicei ale Alejandra într-un incendiu din care nu scapă nici ea.

 

Parafrazându-l pe Sabato, la rându-i persiflând expresia „păstrând proporţiile cuvenite” – „Ca şi cum în istoria omenirii s-ar fi întâmplat ceva important care să nu fie o exagerare: de la Imperiul Roman până la Dostoievski” –, cred că romanul Despre eroi şi morminte constituie o întâmplare magistrală a umanităţii, fără exagerare.

 

https://moldova.europalibera.org/a/27650465.html

 

 

 

////////////////////////////////////

 

Haruki Murakami – În Căutarea Oii Fantastice

 

În căutarea oii fantastice este cel de-al treilea roman scris de Haruki Murakami

 

Limba în care a fost scris: japoneză

 

Titlul în engleză: A Wild Sheep Chase

 

Anul apariţiei: 1982

 

Perioada în care se petrece acţiunea: anii 1970

 

Locul în care se petrece acţiunea: Japonia (Tokyo, Hokkaido)

 

Număr de pagini: 378

 

Ediţie: Polirom, 2005

 

Gen: dramă, postmodernism, suprarealism

 

Diverse: Este cel de-al treilea roman din Trilogia Șobolanului (primul fiind Ascultă vântul cântând, iar al doilea, Pintball 1973), iar pentru el Murakami a primit Noma Literary Newcomer’s Prize.

 

 

 

Despre Autor:

Haruki Murakami s-a născut în Kyoto, Japonia, pe 12 ianuarie 1949. A tradus numeroase opere literare din engleză în japoneză și a scris mai multe romane și volume de povestiri scurte, numărându-se la momentul de față printre cei mai apreciați scriitori japonezi. Pentru scrierile sale a fost recompensat cu numeroase premii naționale și internaționale, printre care și Franz Kafka (despre care se spune că ar fi un indicator al premiului Nobel pentru Literatură) și Ierusalim. Depărtându-se de la romanul tradițional japonez și îmbrățișând cultura vestică, Murakami îmbină solitudine cu nihilismul, dându-le un aer fantastic, comparat uneori cu cel din scrierile lui Kafka.

 

 

 

Rezumat:

Personajul narator al acestui roman, al cărui nume nu-l cunoaștem, este co-partener la o firmă destul de mică de publicitate, care a părăsit de soția sa. După câteva analepse și prolepse menite să sugereze cauzele divorțului, acțiunea se poziționează într-un prezent 1978. Ca parte a meseriei sale, ajunge să cunoască și apoi să aibă o relație, cu o fată care lucra ocazional ca model, având în același timp și o slujbă cu jumătate de normă la o mică editură din capitala niponă. În paralel, personajul narator păstrează o corespondență unilaterală (adică doar primește scrisori, nu și trimite) cu un vechi amic de-al său, generic denumit Șobolanul. Într-o zi Șobolanul îi trimite în plin și o fotografie făcută de el (și un manuscris, pe care, dintr-un motiv sau altul, personajul narator nu ajunge să-l citească). După ce naratorul publică fotografia în umila sa revistă, este contactat de reprezentantul unul important interlop și amenințat să găsească una dintre oile prezente în fotografia făcută de Șobolan (ca o poveste secundară intercalată în cea principală, aflăm pe parcurs că respectivul interlop avusese o legătură personală cu o oaie asemănătoare celei din poză – o rasă inexistentă, se pare, cu o stea maronie pe spate. Ca urmare a acestei legături personale, explicată sub forma faptului că oaia ar fi intrat în el și ar fi început, încet, încet, (să-l ajute) să-i (să-și) conducă viața, din simplu criminal de război, omul ajunge una dintre cele mai influente persoane de Japonia. Naratorul pornește alături de prietena sa în căutarea oii fantastice, având ca punct de pornire scrisorile primite de la Șobolan, scrisori pe care se discerne vag ștampila oficiului poștal. Prima lor oprire este în Sapporo, unde se cazează la Hotelul Delfin. Coincidență sau nu, singurul locatar stabil al hotelului este și tatăl patronului, fost responsabil cu recensământul oilor. Discutând cu el, cei doi află că și acesta a avut o relație personală cu oaia, doar că oaia l-a folosit drept mijloc de transport, după care l-a părăsit fără niciun fel de remușcări și l-a înșelat, pardon, schimbat, cu interlopul. Recunoscând peisajul din poză, fostul responsabil cu recensământul oilor îi trimite pe cei doi în Hokkaido. Întrebând prin jur, cei doi izbutesc să ajungă în cele din urmă în locul în care a fost făcută poza. Apariția unui om îmbrăcat în oaie o determină pe prietena naratorului să se întoarcă în Sapporo, în timp ce naratorul este hotărât să rămână aici până când va ajunge să dea de Șobolan și de oaia cu pricina. Și ajunge.

 

 

 

Despre Carte:

În căutarea oii fantastice este cel de-al șaptelea roman al lui Haruki Murakami pe care l-am citit și o spun sincer, printre cele mai slabe. Cel mai slab ar fi, totuși, Paintball 1973, urmat la o oarecare distanță de Iubita mea, Sputnik. Departe de Cronica păsării-arc ori Pădurea norvegiană, În căutarea oii fantastice este un roman lejer, scris de Murakami în prima sa tinerețe. Deși evenimentele se înlănțuie destul de bine (cu foarte mici, dar vizibile și supărătoare, excepții, cum ar fi strania și incredibila coincidență, marcă a unor cărți de-o calitate inferioară, de-a da tocmai peste fostul responsabil cu recensământul oilor chiar în hotelul în care s-au cazat. Bine, înțeleg că prietena naratorului, urecheata, avea ceva capacități extrasenzoriale, dar dacă tot le avea, de nu a pus direct mână pe hartă pe locul în care se afla, în Hokkaido, peisajul din poza cu pricina), romanul nu atinge profunzimea celor enumărate anterior. Fantasticul, în această instanță, este unul lipsit de veridicitate, cumva aplatizat prin însăși prezența sa pe scară largă de-a lungul cărții (șoferul, sunatul la Dumnezeu, urecheata), singura instanță în care se justifică ca parte a lumii murakamiene fiind secvența din final. Cum acest roman a fost scris înainte ca Murakami să atingă desăvârșirea ca autor, nu-l pot pune în aceeași categorie cu ultimele sale opere. În cazul de față mizează pe acțiune în  detrimentul ideilor și a digresiunilor (deși, în genere, romanele sale stau foarte bine la primul capitol), iar dialogurile, oarecum naive în romane precum Iubita mea, Sputnik, ori Pădurea norvegiană, aici riscă să devină ridicole. Dacă acesta carte este prima de Murakami pe care o citiți, există șanse destul de mari să vă placă, altfel riscați să fiți dezamăgiți de slaba și uneori naiva utilizare a motivelor abordate de autor în alte cărți de-ale sale.

 

 

 

Motive Des Întâlnite În Romanele Lui Haruki Murakami:

Pentru că tot am amintit mai devreme de motivele din opera lui Murakami, îmi permit să enumăr câteva (unele fiind simple idei, întâmplări ori instanțe la care Haruki recurge de parcă-ar face parte din recuzită):

 

– părăsirea. Toate (sau mai toate) personajele-narator ale lui Murakami sunt bărbați părăsiți de soțiile ori prietenele lor, acest lucru având de obicei loc la începutul cărții și reprezentând, de fapt, motorul care pune lucrurile în mișcare. Și tot de obicei, spre final are loc o a doua părăsire ori, în cazuri mult mai rare, împăcarea. Sensul din spatele acestor permutații are legătură cu al doilea motiv:

 

– neînțelegerea. Personajul-narator al lui Murakami, apatic și lipsit de imaginație, nu înțelege pe deplin lucrurile care se petrec în jurul său din simplu motiv că niciodată nu a stat să le observa cu îndeajuns de multă atenție ori să se îndoiască de ele în maniera existențialismului francez. Faptul că nu înțelege este și cauza pentru este părăsit. Desigur, la începutul cărții noi nu știm acest lucru, însă ajungem să-l descoperim pe parcurs. Împăcarea ori a doua despărțire din final vin să marcheze schimbările care au loc pe parcurs în mintea personajului, acestea fiind consecințele directe ale faptul că ajunge, în cele din urmă, să înțeleagă. Însă de obicei aceste înțelegeri sunt futile, ele nu ajung să explice nimic și-l plasează pe narator într-o situație similară cu cea de la începutul cărții. Înțelegând, în loc să fie descătușat, personajul-narator se găsește singur, alienat într-o lume alienată (motiv pentru care are loc și cea de-a doua părăsire roi despărțire. În romanele în care avem de-a face cu o împăcare, așa cum se întâmplă și în cazul cărții Iubita mea Sputnik, neînțelegerea este lipsită de coordonata ei existențială și kafkiană, fiind una lumească) și tot ce poate face este să-și accepte poziția. Cărți în care se petrece acest lucru: Cronica păsării-arc, La sud de graniță, la vest de soare, Pădurea norvegiană, Dans, dans, dans, În căutarea oii fantastice etc.

 

– căutarea. Aceasta survine ca urmare a primelor două. De fiecare dată imboldul este unul exterior (mai puțin în Pintball 1973, un alt roman lipsit de vectorul fantastic), reprezentat, într-o primă fază, de despărțirea naratorului de persoana iubită. Din acest moment, acesta încearcă să afle cauzele despărțirii, ajungând în cele din urmă la adevăratul imbold. În În căutarea oii fantastice, acesta se traduce prin amenințările la care recurg oamenii interlopului, în Cronica-păsării arc, la apariția Cretei și Maltei Kano. În mod similar stau lucrurile și în celelalte romane ale sale. Scopul subliminal și final al căutării nu constă în aflarea motivelor pentru care a fost părăsit, ci în găsirea sensului.

 

Pe lângă aceste motive principale, mai întâlnim și o serie de motive secundare și incidentală, precum și evenimente și locuri recurente. Primul dintre ele, des întâlnit în romanele nipone moderne și postmoderne, este pierderea celui de-al doilea război mondial și implicit bombardarea orașelor Nagasaki și Hiroshima. Într-un fel sau altul, distrugerea celor două orașe revine obsesiv, marcând cel mai important și tragic moment din istoria Japoneză modernă. Între condamnare și rușine, furie și acceptare, aceste evenimente par omniprezente. Niciun pas nu pare să fie făcut ignorându-le, niciun cuvânt spus uitându-le, nicio privire necunoscându-le. Ca parte a romanelor lui Murakami apare momentul 0, incidentele de la granița dintre Manchiuria și Mongolia care au degenerat în confruntare de proporții între forțele ruse și cele nipone de la Khalkhin Gol (Nomanhan, în japoneză), acestea din urmă suferind o înfrângere zdrobitoare. Deși episodul este relatat pe larg în Cronica păsării-arc, ecourile lui se fac simțite și în alte scrierile de-ale lui Murakami. În În căutarea oii fantastice, de aici vine interlopul cu oaia. Un alt element care revine constant este barul (Haruki Murakami, înainte să se apuce de scris, a fost patronul unui bar), precum și muzica. Pădurea norvegiană este denumită după melodia omonimă a celor de la Beatles, La sud de graniță, la vest de soare vine la de cântecul lui Nat King Cole, care este menționat și în În căutarea oii fantastice. Ar mai fi apoi oaia (partea nu doar a celor trei romane din Trilogia Șobolanului, Omul Oaie apărând și în Dans, Dans, Dans), sexualitatea, pierderea locului de muncă ș.a.

 

Haruki Murakami – În căutarea oii fantastice

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

10 Scriitori Care Ar Fi Meritat Premiul Nobel

 

 

O listă întocmită de mine cu zece scriitori care ar fi meritat Premiul Nobel, dar care, dintr-un motiv sau altul, nu l-au luat:

 

10 Emile Zola (1840-1902) FRA

 

      De ce l-ar fi meritat? Pentru monumentala sa ‘Les Rougon-Macquart‘, ce, în 20 de romane distincte, descrie societatea franceză din timpul celui de-Al Doilea Imperiu.

 

      De ce nu l-a primit? Pentru că a murit în 1902, la un an după acordarea primului premiu Nobel pentru Literatură (care i-a revenit unui alt francez, Sully Prudhomme).

 

 

 

 

 

 

 

 

 

9 Mikhail Bulgakov (1891-1940) RUS

 

      De ce l-ar fi meritat? Pentru piesele sale de teatru, precum şi pentru romanele sale (mai multe sau mai puţin teatrale), prin care se numără şi Maestrul şi Margareta, unul dintre cele mai apreciate scrieri ale secolului trecut.

 

      De ce nu l-a primit? Puţine din scrierile sale au văzut, în timpul vieţii lui, lumina tiparului, acestea fiind interzise de regimul comunist. Maestrul şi Margareta, de exemplu, a apărut la 26 de ani după moartea sa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

8 Antoine de Saint- Exupery (1900-1944) FRA

 

      De ce l-ar fi meritat? Pentru calitatea scriiturii (Citadela, de exemplu, un roman parabolă exemplar) şi sentimentele transmise (Micul Prinţ, de exemplu).

 

       De ce nu l-a luat? A murit relativ tânăr, la doar 44 de ani.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

7 Andre Malraux (1901-1976) FRA

 

     De ce l-ar fi meritat? Dacă nu pentru romanele sale, atunci pentru Antimemorii. O autobiografie lucidă ce cuprinde mici povestiri care acoperă mare parte a istoriei omenirii.

 

      De ce nu l-a primit? Probabil din pricina implicării sale politice.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

6 Nichita Stănescu (1933-1983) ROM

 

     De ce l-ar fi meritat? Pentru poeziile sale postmoderniste, de-o imagistică sublimă.

 

     De ce nu l-a primit? A fost nominalizat o singură dată (în genere trebuie să fie nominalizat de două ori pentru a fi eligibil, deşi există şi câteva excepţii), a murit la 50 de ani şi nu era foarte cunoscut în afară.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

5 Aldous Huxley (1894-1963) UK

 

     De ce l-ar fi meritat? Pentru romanele şi eseurile sale literare (şi nu numai), Huxly fiind unul dintre cei mai mare eseişti ai secolului trecut.

 

      De ce nu l-a primit? Probabil din princina atracţiei sale către ştiinţele oculte.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

4 Marcel Proust (1871-1922) FRA

 

      De ce l-ar fi meritat? Pentru magistralul său roman În căutarea timpului pierdut.

 

      De ce nu l-a primit? A murit la 51 de ani, iar 3 părţi din cele 7 ale romanului În căutarea timpului pierdut au apărut după moartea sa.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

3 James Joyce (1882-1941) IRL

 

     De ce l-ar fi meritat? Pentru scierile sale avangardiste, dintre care Ulysse rămâne se remarcă drept unul dintre cele mai bune romane scrise-n secolul trecut.

 

      De ce nu l-a primit? Probabil din pricina scriiturii sale avangardiste şi inovative.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

2 Lev Tolstoi (1828-1910) RUS

 

     De ce l-ar fi meritat? Tolstoi este unul dintre cele mai importante personalităţi ale literaturii ruseşti şi universale, dintre romanele sale remarcându-se Război şi Pace, Anna Karenina şi Învierea.

 

     De nu l-a primit? Dracu’ ştie. A fost nominalizat ani la rând, fără să-l primească. Probabil scrierile sale nu se înscriau în ‘idealismul’ din spatele acordării primelor premii Nobel pentru Literatură. Erau prea… realiste.

 

 

 

 

 

 

 

1 Franz Kafka (1883-1924) AUS

 

     De ce l-ar fi meritat? Pentru scrierile sale absurde, astăzi atât de apreciate şi atât de influente.

 

     De ce nu l-a primit? Nu prea avea cum. A murit relativ tânăr şi nu a publicat mai nimic în timpul vieţii, toate cele trei romane ale sale apărând postum.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Alţi scriitori care ar fi meritat premiul Nobel pentru Literatură: Mark Twain, Jack London, Luis Borges, Vladimir Nabokov, Henrik Ibsen, Carlos Fuentes, Ernesto Sabato.

 

10 scriitori care ar fi meritat premiul nobel

 

 

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

Franz Kafka – Procesul

 

 

Procesul este cel mai cunoscut roman semnat de Franz Kafka

 

Limba în care a fost scris: germană

 

Titlul în engleză: The Trial

 

Anul apariţiei: 1925

 

Perioada în care se petrece acţiunea: nu se specifică (probabil începutul secolului XX)

 

Locul în care se petrece acţiunea: probabil undeva în Imperiul Austro-Ungar

 

Număr de pagini: 288

 

Ediţie: Minerva, 1977

 

Traducător: Gellu Naum

 

Despre Autor:

Orice om cred că a auzit de Franz Kafka, acesta fiind unul dintre cei mai cunoscuți și influenți scriitori ai secolului XX. Născut pe 3 iulie 1983 în Praga (care făcea la acea vreme parte din Imperiul Austro-Ungar), într-o familie de evrei, Kafka a absolvit facultatea de drept, iar după obținerea doctoratului s-a angajat la o firmă de asigurări. A scris 3 romane, niciunul dintre ele nefiind finalizat, și mai multe povestiri scurte. În timpul vieții a publicat foarte puțin, și-a detestat slujba și a întreținut relații sexuale cu o mulțime de femei. În timpul morții a devenit cunoscut. Deși și-a rugat prietenul să-i ardă manuscrisele, acesta a refuzat și-n loc să se încălzească cu ele a ales să le publice.

 

Rezumat:

Chiar în ziua în care împlinește 30 de ani, Josef K., un funcționar oarecare, este vizitat de două persoane care-l anunță că împotriva lui s-a deschis un proces și că, din acel moment, este arestat, deși lăsat în continuare în libertate. Dorind să afle mai multe despre acest proces și totodată s-o mențină pe proprietara imobilului în care locuiește la distanță, K. le adresează celor doi tot felul de întrebări la care aceștia, în pofida aparentei lor bunăvoințe, se feresc să răspundă. Nici venirea șefului lor nu are menirea de-a lumina mai mult situația, ci, cel mult, de-a deranja camera colocatarei lui K., domnișoara Bürstner, în care cei patru ajung să-și poarte conversația. Tot cam pe atunci, K. remarcă prezența și a doi colegi de-ai săi, aduși probabil în calitate de martori. După plecare acestora, K. încearcă să-și ducă la bun sfârșit activitățile de peste zi, iar seara, întorcându-se acasă, se scuză față de domnișoara Bürstner, iar la plecare o mai și sărută.

 

Convocat telefonic și informal la tribunal în duminica imediat următoare, fără a se preciza exact ora, K. se vede nevoit să caute, printre blocurile de locuințe, sala de judecată. O găsește în cele din urmă în podul unei case, printre camerele comune și rufele întinse de locatari.

 

“K. crezu ca nimerise la o întrunire publica. O mulțime de oameni, cât se poate mai feluriți, umpleau o încăpere nu prea mare, cu două ferestre, înconjurată, la mică distanță de tavan, de-o galerie înțesată și ea de lume, și unde spectatorii nu puteau să stea decât încovoiați, cu cefele și spinările lipite de plafon. (…) Mulți dintre ei îți aduseseră perne, pe care si le puseseră între cap și plafon, ca să nu-și lovească țestele.”

 

  1. dorește să-și susțină nevinovăția, în pofida faptului că nici el nu știe de ce anume este acuzat, însă este adeseori întrerupt fie de cel care prezida procesul, fie de reacția energică a asistenței, fie de femeia pipăită și înghesuită în fundul sălii de un tânăr magistrat. K. nu izbutește să obțină mare lucru, așa că se întoarce, nechemat, într-o altă zi la acest tribunal improvizat și sfârșește prin a sta de vorba cu femeia care fusese înghesuită data trecută și care locuiește în clădire alături de soțul ei (soțul ei nefiind nici tânăr și cu atât mai puțin magistrat, el doar făcând curat în sala de judecată și locuind acolo, cu excepția zilelor în care avea loc vreun proces). De la această femeia, K. află câteva informații disparate legate de tribunal și de proces. Întors acasă, observă că la domnișoara Bürstner s-a mutat o altă vecină, ceea ce-l face pe K. să creadă că domnișoara a recurs la acest lucru pentru a scăpa de avansurile lui.

 

Câteva zile mai târziu, K. dă într-o cămăruță de la banca la care lucra peste un individ care se pregătea să-i bată cu nuiaua cu pe cei doi indivizi care veniseră să-l anunțe pe K. că este arestat. Nedumerit, K. întreabă despre ce-i vorba și astfel află că bătaia care urmează să le fie celor doi aplicată s-ar datora plângerilor făcute de el împotriva lor în sala de judecată. K. încearcă să-l convingă mai întâi pe individ, apoi să-l mituiască, să-i lase-n pace. Acesta, însă, temându-se că mai târziu K. o să se plângă și de el, îl refuză politicos și-ncepe să-i snopească.

 

După alte câteva zile, K. primește vizita unchiului său, care, auzind de proces, vine să-i ceară socoteală. Enervat de calmul lui K., unchiul îl duce la o bună cunoștință de-a sa, avocatul Huld. Avocatul, prin intermediul slujnicei sale Leni, îi lasă să intre în casă și-i primește, bolnav la pat, în vizită. Unchiul se apucă să-i explice despre ce-i vorba, deși, sincer, nu era nevoie, Huld știa deja, în vreme ce K. iese pe hol și se giugiulește puțin cu Leni, lucru pentru care este mai apoi admonestat de ruda sa.

 

După mai multe vizite la Huld, K. află într-o zi de la un client de-al său, că există un pictor, Titorelli pe numele lui, care știe despre procesul care-i fusese intentat și care l-ar putea ajuta. K. se duce să-l viziteze pe artist la el acasă și-l găsește într-o magherniță, anexă a unui alt tribunal care-și avea sediul în podul unei case. După oarece discuții, K. este nevoit să cumpere de la artist, pentru a-i câștiga astfel bunăvoința, o serie de tablouri identice.

 

Ultimul eveniment notabil înainte de sfârșitul tragic al procesului este vizita lui K. la catedrală. Crezând că se duce acolo pentru a-i arăta unui client italian biserica, K. află de fapt că fusese adus acolo de preotul care lucra și el în slujba tribunalului din pod. Preotul îi spune o mică pildă (publicată și ca povestire separată sub titlul de În fața legii).

 

O Posibilă Interpretare:

Înainte de-a mă avânta în miezul problemei și-a încerca să interpretez în vreun fel acest roman, aș dori să vă arăt de ce cred că există, în fond, o interpretare, fără să leg cumva gradul de adevăr al acestei afirmații de cel al explicației găsite de mine. Procesul, ca mai toate scrierile lui Kafka, sunt de obicei catalogate drept absurde, termen care ar exclude din start posibilitatea unei interpretațiuni, însă, mă tem, că acest absurd este prost înțeles. Nu scrierile în sine sunt absurde, ci, la o primă și oarecum superficială vedere, situațiile prezentate în acestea. Spun primă și superficială pentru că, odată ce începem să deslușim sensurile de sub pojghița absurdului, ne dăm seama că situațiile în sine sunt folosite doar ca pretexte și parabole care ne vorbesc despre lucrurile și întrebările cu adevărat importante în viață. O a doua premiză de la care pornesc constă în însăși faptul că orice acțiune întreprinsă de un om – iar în cazul nostru ne referim la scris și, mai explicit, la Procesul – poartă în sine un anume înțeles. M-ați putea contrazice aici, scuzată-mi fie prolepsa, aducând ca argument dadaismul și ați avea, în parte, dreptate. Da, textele care ieșeau din frazele ascunse în pălărie și mecanic îmbinate nu pot fi în sine interpretate ca un tot unitar, lipsindu-se dimensiunea autotelică, însă gestul în sine relevă un anume înțeles: acele fraze au fost alese de cineva pe baza anumitor criterii, ele poartă o semnificație, deși nu același lucru putem spune despre rezultatul experimentului, unde o persoană îmbină aceste fraze la întâmplare, fără să le citească și potrivească dinainte și poate din acest punct de vedere să fie lesne înlocuită de un program, așa cum stau lucrurile în cazul tragerilor la sorți.

 

Iar părerea potrivit căreia în spatele absurdului kafkian se ascund înțelesuri profunde nu este una care să-mi aparțină doar mie, existând nenumărați exegeți care au încercat să extragă anumite sensuri din parabolele lui. Cele mai ușor de interpretat sunt, probabil, povestirile scurte (și amintesc aici Metamorfoza, Colonia penitenciară ș.a.m.d.), deși unele, cum ar fi În fața legii, pot înmagazina sub umbrela aceluiași mesaj nenumărate interpretări.

 

În ceea ce privește Procesul, Reza Banaker, în Franz Kafka, The Office Writings, reușește să identifice un număr relativ mare de parabole și încearcă să le coreleze cu semnificația lor reală. Lucrarea sa constituie un punct de plecare important pentru că, deși nu le include într-un tot unitar, scoate la iveală mai multe piese din acest puzzle pe care-l reprezintă Procesul. Iar eu nu fac alt lucru decât a mai adăuga câteva piese și a încerca să formez imaginea finală.

 

Avem încă de la începutul romanului o serie de indicii referitoare la modul în care operează tribunalul, dar niciuna (sau aproape niciuna) referitoare la procesul în sine. K. primește vizita a două persoane, care îi aduc la cunoștință faptul că, din acel moment, se află în arest la domiciliu și că împotriva lui a fost intentat un proces. Reacția lui K., aproape de cea a unui om obișnuit (aproape, dar nu în totalitate, amănunt asupra căruia am se revin), este de-a încerca să lămurească toată această neînțelegere. Căci ce altceva ar putea fi decât o neînțelegere? Așa că primul lucru pe care îl încearcă este să afle de ce anume este acuzat, pentru a se putea mai apoi dezvinovăți. Când încearcă să vorbească cu proprietara, d-na Grubach, este interpelat în acest fel:

 

– N-ai dreptul să ieși, ești arestat.

 

la care K. răspunde:

 

– Așa mi se pare și mie. Și de ce, mă rog? întrebă el apoi.

 

Înainte de-a reda replica paznicului, consemnez aici amănuntul asupra căruia v-am spus că am să revin: reacția lui K., care se apropie de cea a unui om obișnui (cu toții am fi întrebat de ce?), dar care nu coincide, totuși, cu cea a unui om obișnuit (câți dintre noi am fi admis cu atâta placiditate posibilitatea de-a fi arestați, spunând Așa mi se pare și mie?) În continuare, răspunsul paznicului:

 

– Nu ne aflăm aici ca să-ți spunem asta. Întoarce-te în camera dumitale și așteaptă. Ancheta e începută și ai să afli totul la momentul oportun.

 

Din aceste trei replici (la fel ca și din majoritatea celorlalte discuții care au loc între K. și oamenii legii) putem observa foarte bine relația care va rămâne neschimbată până la sfârșitul romanului dintre cele două părți: defensivă, de supunere, din partea lui Josef K. și ofensivă, autoritară, din partea oamenilor legii. Totodată, încă de la aceste replici încep să se contureze și celelalte caracteristici ale celor două părți, caracteristici care pe noi, ca oameni raționali, ne frapează: faptul că reprezentanții legii nu-i oferă inculpatului niciun amănunt legat de proces (și cu cât înaintăm în povestire tindem să concludem că nici măcar aceștia nu cunosc învinovățirile care i se aduc lui K.) și, poate chiar mai șocantă, acceptarea prin care K. ajunge într-un final să se subordoneze acestui tribunal, în pofida tuturor discrepanțelor apărute (faptul că nu reprezintă un tribunal adevărat, în sensul celor clasice – lucru reiterat de mai multe ori în roman – ci unul atipic, numit Tribunalul din pod, faptul că nu i se aduc la cunoștință învinovățirile, nu i se înmânează niciun soi de document și nici el nu poate înmâna vreunul, nu poate fi vorba de o achitare definitivă ș.a.m.d.). Această opoziție este evidentă nu doar prin prisma calității lui K., care se schimbă brusc din cea de om liber în cea de arestat, schimbarea aceasta este doar una simbolică, ci mai ales prin schimbarea vestimentației, una cât se poate de vizibilă, impusă de oamenii legii:

 

Amândoi paznicii îi examinară cămașa de noapte și-i spuseră că de-acum înainte va trebui să poarte una de calitate mult mai proastă, dar că ei îi vor păstra cu grijă atât cămașa aceasta, cât și restul lenjeriei, și că i le vor restitui dacă procesul se va încheia favorabil.

 

Doar câteva pagini mai târziu, cele două poziții deja menționate se adâncesc, iar opoziția dintre ele devine tot mai evidentă și, totodată, ireconciliabilă:

 

– N-are voie [să intre], îi spuse paznicul cel gras. Doar știi bine că ești arestat.

 

– Dar de ce-aș fi arestat? Și încă în felul acesta!

 

– Iar începi! Spuse paznicul și muie o felie de unt în borcănașul cu miere. La asemenea întrebări nu răspundem.

 

– O să fiți obligați să-mi răspundeți, spuse K. Iată actele mele; arătați-mi-le acum pe ale voastre și, înainte de toate, mandatul de arestare.

 

Reacția lui K. este acum una cât se poate de normală, mirarea de la început transformându-se, încet, în iritare, și am putea crede că subordonarea sa nu a început încă. Însă, după cum am să vă arăt la momentul oportun, subordonarea nu doar că nu venise demult, ea se află printre însăși cauzele acestui proces.

 

La fel cum atitudinea lui K. din începutul romanului pare a oscila între supunere și revoltă, tot la fel oscilează și reacția reprezentanților legii, doar că a lor oscilează între prietenie și autoritate. În numai câteva rânduri putem observa ambele ipostaze. Iată ce-i răspunde unul dintre paznici:

 

– Doamne! Dar neînțelegător mai ești! se văită paznicul. Parcă n-ai căuta decât să ne scoți din sărite, inutil, tocmai pe noi, care în clipa de față îți suntem cei mai apropiați dintre oameni.

 

Pentru ca, câteva fraze mai târziu, atitudinea paznicului să pară a se schimba brusc în momentul în care K. îi arată actele sale de identificare:

 

– Ce ne interesează pe noi actele dumitale? strigă paznicul cel gras. Te porți mai rău ca un copil. Ce dorești, până la urma urmei? Îți închipui cumva că vei face să ți se termine mai repede blestematul de proces dacă discuți cu noi, paznicii, despre legitimații de arestare?

 

Această dihotomie este întreținută și de prezența a doi paznici, care pot juca acum rolurile consacrate mult mai târziu în cinematografie de good cop – bad cop.

 

Dacă, după cum afirmam la început, despre proces nu reușim să aflăm pe parcursul întregului roman mai nimic, despre tribunalul din pod și legea pe care acesta o deservește sunt destule indicii. Din acestea realizăm că:

 

tribunalul din pod nu este un tribunal normal, ci funcționează paralel cu cele existente la acea perioadă

tribunalul din pod  pare a fi omnipotent (nu răspunde în fața celuilalt tribunal ori a legii celuilalt tribunal) și omniprezent (aflăm atât de la avocatul Huld, cât și de la pictorul Titorelli că există anexe ale acestui tribunal în aproape fiecare clădire din oraș)

legea tribunalului din pod nu este aceeași cu legea tribunalelor normale. Despre această lege nu aflăm în sine nimic, nu ajungem să știm niciuna dintre regulile care-o alcătuiesc, ci doar modul în care operează. De asemenea, reacțiile celor care-o servesc, și inclusiv a paznicilor prezenți la începutului romanului, ne îndreptățesc să credem că nici măcar ei nu cunosc această lege.

[…] înaltele autorități pe care le slujim, înainte de-a emite un mandat, se informează precis asupra motivelor arestării și a persoanei arestate. În privința aceasta, orice eroare este exclusă. Autoritățile pe care le reprezentăm, după câte le știu – și ține seama că eu nu cunosc decât gradele inferioare – nu caută delictele populației ci, după cum prevede legea, sunt atrase de delicte și ne trimit pe noi, paznicii. Asta este legea. Unde vezi tu că ar putea exista o eroare?

 

– Legea asta eu n-o cunosc, spuse K.

 

– Cu atât mai rău pentru dumneata, îi răspunse paznicul.

 

– Sunt sigur că ea nu există decât în capetele voastre, adăugă K.

 

Ar fi vrut să găsească un mijloc de-a pătrunde în gândurile paznicilor, de-a le întoarce în favoarea lui, sau măcar de-a le înțelege pe deplin. Dar paznicul cel gras înlătură orice explicație, spunând doar:

 

– Ai s-o simți pe pielea dumitale. Franz se amestecă în vorbă:

 

– Vezi, Willem, el recunoaște că ignoră legea, dar pretinde în același timp că e nevinovat.

 

– Ai dreptate, spuse celălalt; nu-i chip să-l faci să înțeleagă ceva.

 

Mi-am permis să subliniez câteva fraze pentru că în ele rezidă și din ele decurge absurdul aparent al întregii situații. K. pare a încălca o lege pe care nu o cunoaște, dar pe care, în același timp, nici nu o poate cunoaște, orice întrebări adresate celor doi, iar mai apoi judecătorului, avocatului, pictorului, lui Leni ș.a.m.d. neprimind niciun răspuns clar care să-l facă să înțeleagă de ce anume-i vinovat. Când spune că legea respectivă nu există decât în capetele celor doi paznici, K. rostește un adevăr fundamental: da, legea nu există decât în capetele celor care-o slujesc și, după ce K. ajunge să se supună tribunalului din pod, legea ajunge să existe și în capul său, fără ca însă s-o cunoască. Deși K. afirmă, în momentul în care ajunge la tribunal că:

 

pesemne că astea sunt codurile, iar justiția noastră cere cu tot dinadinsul să te condamne nu numai nevinovat, dar și fără să cunoști legea.

 

el dă curs fiecărei convocări, ba chiar alege să se ducă la tribunal și din proprie inițiativă și asta în pofida tuturor obiecțiilor aduse mai devreme, de care K. este perfect conștient:

 

– Mai întâi de toate, unchiule, trebuie să-ți spun că nu e vorba de un proces în fața unui tribunal obișnuit.

 

– Asta e rău, făcu unchiul.

 

– Cum? întrebă K. privindu-l.

 

– Am spus că e rău, repetă unchiul.

 

și nu doar K. știe și acceptă acest lucru, dar până și cei din jurul său. Cum este posibil așa ceva? Ei, bine, aici doream să ajung, legea este supunerea. Dar nu orice supunere, ci cea în fața a propriei creații. Iar creația este în romanul lui Kafka însăși civilizația. Prin intermediul lui Josef K. omenirea însăși este cea acuzată pentru direcția în care a evoluat (iar omenirea este surprinsă în cadrul romanul în diversele ei ipostaze: o femeie întreține relații sexuale cu un tânăr chiar în tribunal, în timpul audierii lui K., unchiul îi sugerează lui Josef să fugă la țară, avocatul vrea să-l apere, judecătorul să-l condamne, Leni să și-l apropie, pictorul să-l ajute, paznicii să profite de pe urma arestării lui, cel care-i bate să-și facă datoria etc). Să nu uităm unele dintre amănuntele esențiale ale romanului: K. împlinea în ziua arestării 30 de ani, iar întregul proces durează fix un an. Vârsta de 30 de ani reprezintă atingerea deplinei maturități, momentul până la care ar trebui sau fi trebuit să ne conștientizăm propria existență și să alegem calea pe care am dori s-o urmăm. Fără această conștientizare, nu putem alege decât în necunoștință de cauză, așa cum face K. irosindu-și viața ca funcționar la o bancă (nu cred că mai este nevoie să menționez aici părerea lui Kafka despre munca pe care o presta și cum K. și Kafka împărtășesc o mulțime de caracteristici, începând cu vârsta și terminând cu slujba), la fel cum și omenirea și-a irosit timpul urmându-și interesele meschine (contextul în care Kafka scris acest roman este definitoriu: se apucă de el în chiar anul începerii Primului Război Mondial, la izbucnirea căruia, una dintre personalitățile care-au încercat cu disperare împiedicarea acestuia, este vorba de Edward Grey, afirma: ,,Luminile se sting în toată Europa. Nu le vom mai vedea iar aprinse în cursul vieții noastre”). Isteria care cuprinde Europa cu ocazia izbucnirii războiului se traduce în acest roman cu incredibilele reacții de supunere ale tuturor personajelor față de acest tribunal apocrif.

 

În această cheie putem interpreta și multiplele afirmații pe care le face avocatul pe seama legii și a tribunalului:

 

Legea nu admite în mod expres apărarea, ci doar o îngăduie, și se poate pune chiar întrebarea dacă paragraful din lege care pare că o îngăduie, o îngăduie și în realitate. De aceea nu există propriu-zis avocați recunoscuți de tribunalul în cauză; toți cei care se prezintă la bară nu sunt decât avocați de contrabandă.

 

[…]  e împotriva rațiunii să încerci să înțelegi că imensul organism judiciar va rămâne totdeauna oarecum în aer și dacă încerci să-l schimbi cât de cât ăși tai singur craca de sub picioare și te poți prăbuși, pe când imensul organism poate cu ușurință – totul ținându-se legat în sistemul lui – să-și găsească o rotiță de schimb și rămâne cum a fost, dacă nu cumva – și lucrul acesta e cel mai probabil – devine mai viguros, mai atent, mai sever și mai rău.

 

Acest organism la care se referă avocatul Huld este însăși omenirea. Este futil, în opinia sa, să încerci s-o schimbi, ea va deveni și mai atentă, mai severă și mai rea. Prin intermediul său și mai ales al finalului care șochează prin caracterul lui sumbru putem observa concepția profund pesimistă a lui Kafka referitoare la umanitate și destinul acesteia:

 

În asemenea condiții, ar fi de mirare să-ți ajungă o viață de om ca să admiți că ai putea izbuti din când în când. Și, nici vorbă, ai ore de melancolie, ca toți oamenii, ore când crezi că nu ți-a izbutit nimic, când ți se pare că n-ai câștigat decât procesele destinate de când lumea să fie câștigate și care ar fi ajuns și fără tine la bun sfârșit, pe câtă vreme celelalte procese le-ai pierdut pe toate, în ciuda zbuciumului, a grijilor și a succeselor aparente care te-au bucurat atât. Și în asemenea momente ți se pare că nu trebuie să te încrezi în nimic și că, de-ar trebui să răspunzi la unele întrebări precise, n-ai îndrăzni măcar să negi faptul că atâtea procese care ar fi ajuns de la sine la un deznodământ favorabil, au fost, cu cele mai bune intenții din lume, îndrumate de tine pe căi greșite.

 

Kafka nu oferă în romanul de față nicio soluție, deși putem deduce atât din viața sa cât și din ipostazele în care își surprinde personajele anumite aluzii: Titorelli, pictorul, este sărac, dar influent, Huld, avocatul, este bogat, dar bătrân și bolnav, K. este tânăr, muncitor, dar… vinovat.

 

Am să închei aici pentru că, deși ar mai fi atât de multe de spus, simt deja că m-am lungit prea mult.

 

Dacă ați observat și alte indicii ori modalități de interpretare a textului, vă invit să le discutăm!

 

 

Franz Kafka – Procesul

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

„Procesul” lui Franz Kafka

 

Radu Mihai:

 

 

 Să trăiești într-un sistem corupt, într-un sistem care se manifestă cu un scop egoist, referitor la propria supraviețuire, fără vreun beneficiu adus societății, atunci trebuie să te aștepți la orice acțiune din partea celor ce i se supun, căci actele realizate de aceștia denotă doar supunere, însă nu și vreo formă de gândire critică. Sistemul le dictează mișcările acelora care „aleg” să-l urmeze, iar teama de superiorii din ierarhie elimină orice tip de obiectivitate din conștiința acestora. Astfel că Josef K. se trezește în dimineața aniversării de treizeci de ani, arestat, fără să cunoască motivul pentru care a fost luată această decizie. Arestarea lui K. constituie primul moment al dezvăluirii adevăratei sale condiții, aceea a persoanei a cărei libertate este inexistentă, însă din ce tip de fapte reiese că această arestare este justificată? În cazul lui K., poate că arestarea are legătură cu activitatea sa de prim-procurist sau poate că există un eveniment demult uitat, care însă a fost atent păstrat de sistemul juridic, astfel încât acum este anchetat. Un proces are loc în momentul în care persoana anchetată este considerată ca fiind posibil vinovată de săvârșirea unui act care s-a manifestat împotriva legilor, implicit a societății – astfel că Josef K. se poate considera (și o face) nevinovat, având în vedere faptul că acțiunile sale nu au violat în vreun fel normele și valorile sociale, implicit cele legislative.

 

 Deși personajul principal își susține nevinovăția, ba chiar este convins de aceasta, căci pe parcursul vieții sale nu a realizat vreun act care să-l poate aduce într-o astfel de situație, el are să afle că acest sistem funcționează diferit, căci K. este vinovat de faptul că se află în viață, că s-a născut într-un sistem care conduce și „ordonează” societatea: „ – Dumneavoastră știți, desigur, mai bine, cum se prezintă situația în justiție. (…) Toate aceste persoane sunt de acord asupra faptului că, dacă instanța a fost sesizată printr-un denunț fie el și calomnios, ea nu renunță la acuzațiile formulate împotriva persoanei pârâte și are convingerea că respectiva persoană este vinovată. Justiția este greu de convins în legătură cu nevinovăția unui acuzat.” (pag. 154). Scopul acestui proces, deși în primă instanță acest lucru nu este vizibil, este acela de a-i îngrădi posibilitatea de alegere individuală, însă nu în sensul incapacității de a alege acțiunea următoare, ci astfel încât orice alegere realizată să aibă o repercusiune în cadrul procesului. Mai mult decât atât, sistemul respectiv te condiționează spre a fi dependent de ajutorul provenit din exterior, fără posibilitatea reală de a te reprezenta personal. Ajutorul constituie un aspect formal al procesului propriu-zis, astfel că tot ceea ce se poate realiza prin intermediul influențării judecătorilor de către persoane nerecunoscute oficial și a activității avocaților constă într-o prelungire continuă a procesului, fără ca acesta să ajungă la o finalitate. Existând trei moduri de achitare a celui judecat, prima pare a fi o legendă irealizabilă, iar celelalte două constau într-un avantaj adus sistemului judecătoresc. În acest sens, procesul nu se încheie niciodată, iar cel judecat poate doar amâna inevitabilul, până în contextul în care acesta moare, iar judecata nu mai poate fi realizată.

 

 Josef K. se confruntă cu un sistem corupt, după cum are să afle pe parcursul timpului, căci toți cei implicați în funcționarea sa pot fi influențați, manipulați și mituiți, însă doar în sensul întârzierii procesului. Cu toate acestea, într-un astfel de sistem – unde grefele se află în podurile caselor, unde oamenii judecați așteaptă zilnic în clădirea judecătoriei sau în clădirile aferente acesteia, cu speranța de a fi achitați, unde sistemul i-a obligat pe cei acuzați să renunțe la propriile vieți și dorințe, unde judecătorii solicită fabuloase tablouri cu propriile portrete prezentate în lumina unui important, ba chiar măreț, aducător al justiției, unde perspectiva asupra sistemului în sine și a celor ce fac posibilă manifestarea acestuia este cu mult denaturată față de realitatea sărăcăcioasă și prost pusă la punct – care mai este scopul îndeplinirii formalităților de judecată și a angajării unor reprezentați care să se ocupe de propriul proces, având în vedere faptul că finalul va fi mereu același?

 

 Acostăchioaei Ana-Maria:

 

 

  „Justiția și Zeița Victoriei” înfățișate alături de un judecător pe pânza pictorului Titorelli sunt o reprezentare vizuală a organelor de instanță din sistemul corupt descris de Franz Kafka în „Procesul”. Judecătorul capătă trăsături hiperbolice: avea o siluetă masivă și o privire amenințătoare și stătea pe un fotoliu pompos care semăna cu un tron. Dincolo de această imagine, însă, judecătorul nostru nu este un om important, pentru că este posibil ca el să nu fi stat niciodată într-un asemenea fotoliu, având în vedere faptul că ipostaza în care s-a lăsat pictat i-a fost indicată și apoi permisă de către șeful său.

 

 Acest șef, care este un judecător suprem, dă dispoziții într-un sistem juridic în care „ești condamnat nu doar atunci când ești nevinovat, ci și atunci când ești în necunoștință de cauză” (Pag.56), legile sale nefiind cunoscute de toți, în aceste condiții apărarea propriei persoane sau susținerea propriei nevinovății devenind imposibile.

 

 Kafka prezintă un sistem închis, agresiv și corupt, delimitat de podurile caselor din regiunile sordide ale orașului – loc al amplasării grefelor și sălilor de judecată, drept pentru care personajul proiectat de acesta o numește „justiție din pod”. Joseph K. este unul dintre acuzații cărora li se intentează un proces de a cărui existență sunt conștienți toți cei pe care îi întâlnește, fără ca el să îl facă public. Deși atitudinea personajului principal față de procesul său este una indiferentă, aceasta se schimbă, însă, odată ce domnul K. pătrunde în profunzimea sistemului din care face parte. Inculpatul nu își poate susține nevinovăția de unul singur, întrucât sistemul este unul bazat pe relații, iar în lipsa lor, încercarea sa de a spune adevărul este sortită eșecului. Alternativele care i se oferă în vederea achitării sale sunt un șir repetat de acțiuni menite să amâne evoluția procesului, menținându-l în fază incipientă. Astfel, un proces poate dura cât o viață de om sau cât a mai rămas din ea, sfârșindu-se odată cu cele lumești.

 

 Demersurile făcute de „justiția din pod” prin persoanele unor funcționari mărunți ce se supun ordinelor judecătorilor la care nu poate ajunge nimeni răspândesc confuzie și semne de întrebare asupra existenței adevăratei justiții, care ar trebui să se îngrijească de emiterea unor legi clare și să intervină în conformitate cu realitatea. Cum poate fi găsită și cine are acces la aceasta este o întrebare pe care și-ar fi pus-o și Joseph K. înainte să ajungă la sfârșitul procesului său.

 

Cătălin Spătaru:

 

”Procesul” lui Kafka este unul profetic pentru justiția din statele dictatoriale și totalitare ale secolului XX, pentru procesele unde dinainte acuzații erau condamnați, prinși precum muștele în păienjenișul din podul unde se făcea justiția lui Kafka. Romanul a  fost interpretat în multiple modalități, dar cine nu a uitat trecutul îngrozitor al secolului XX nu se poate abține, citindu-l, să nu se gândească la procesele fără număr, absurde și implacabile ce au măcinat și distrus viețile oamenilor.

 

Vă invităm să citiți: „Metamorfoza” lui Franz Kafka, „America” lui Franz Kafka și Matei Vișniec: ‘‘Domnul K. eliberat’’ sau amânarea perpetuă a libertății.

 

 

 

https://lumeninmundo.com/2017/11/procesul-lui-franz-kafka/

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

JURNALUL UNUI NEBUN

 

1968

 

Autor: Nikolai Vasilievici Gogol

 

Adaptare: Mircea Marosin

Regie: Mircea Marosin

Gen: dramă

Durată: 80′

 

Un om obişnuit supus birocraţiei sistemului înnebuneşte treptat. Nu poate înţelege şi nici accepta modul în care funcţionează societatea, o societate care reuşeşte foarte bine să distrugă personalitatea fiecăruia. Personajul va trăi într-o lume închipuită pe care o descrie zilnic în însemnările sale zilnice.

 

Distribuție:

DUMITRU FURDUI – AXENTI IVANOVICI POPRISCIN

 

 

Echipa artistică:

scenografia: Mircea Marosin; muzica: Mihai Ciortea

 

 

Extrase presă:

„Este un rol complex şi multe din dificultăţile acestuia Furdui le-a învins cu succes. Actorul disociază nuanţat. S-a distanţat de personaj construindu-şi-l cu luciditate şi, totodată, l-a lăsat să trăiască. A fost deopotrivă eroul întâmplărilor, dar şi martorul lor: pe rând, victimă, spectator şi călău. În mintea zdruncinată a „nebunului” imaginile grotesti ale lumii înconjurătoare se reflectă ca cioburile unei oglinzi sparte. Funcţia plastică a decorului valorifică prin simplitate austeră mai ales ultimul tablou, în decupajul regizoral se găsesc, însă, unele stridenţe, o anumită încărcătură, o aglomerare de efecte exterioare de care protagonistul nu avea nevoie. În acest spectacol al unui singur actor niciodată căderea cortinei nu poate fi confundată cu sfârşitul reprezentaţiei.” Mira Iosif, Revista Teatrul, iunie 1966

http://teatru.tvr.ro/spectacole/jurnalul-unui-nebun_31788.html

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

,,Sabia Verii” de Rick Riordan

 

Ați fi crezut vreodată că lumea noastră este doar una dintre cele Nouă Lumi? Că în universuri paralele trăiesc zei, elfi, uriași care prin acțiunile lor ne influențează, în mod direct, existența? Că noi suntem doar o mică parte, infimă din întreg? Că magia există cu adevărat și că ne înconjoară din toate părțile, fără ca noi să fim conștienți de acest lucru?

 

Rick Riordan este, fără doar și poate, unul dintre cei mai buni autori de cărți pentru copii și adolescenți. Acesta reușește să dea naștere unor povești captivante, pornind de la frumusețea și varietatea miturilor. Predă mitologia altfel, punând-o în relație cu lumea contemporană pentru a demonstra că în spatele așa-ziselor basme există și un strop de adevăr, izvorât din conștiința colectivă a popoarelor lumii.

 

    Rick Riordan s-a născut pe 5 iunie 1964 în San Antonio, Texas. A predat timp de cincisprezece ani limba engleză și științele sociale în diverse școli din Statele Unite, însă a decis ,,cu greu” să renunțe la cariera de profesor după ce a cunoscut succesul editorial cu literatura de factură polițistă, dar mai ales cu seria pentru copii Percy Jackson și Olimpienii, apărută deja la Editura Arthur. Ceea ce a început ca o simplă poveste inspirată din mitologie, spusă copiilor săi înainte de culcare, a devenit în câțiva ani o adevărată ,,modă” culturală, numai în librăriile americane fiind disponibile de-a lungul timpului peste treizeci și cinci de milioane de exemplare din seriile Percy Jackson, Cronicile familiei Kane și Eroii Olimpului. Până în prezent, Rick Riordan a ocupat deja locul întâi pe lista New York Times a celor  mai bine vânduți autori, iar traduceri din cărțile sale au apărut în peste treizeci de țări.

 

De această dată, le este adusă la cunoștință cititorilor mitologia nordică. Din acest motiv, reprezintă un interesant suport didactic ce le permite copiilor (și nu numai) să descopere cele Nouă Lumi și ființele ce le populează, zeii din Asgard, Walhalla, Arborele Lumii, magia runelor, iar lista poate continua. Fără îndoială, profesorii de literatură universală ar avea mai mult succes în a le atrage atenția elevilor, recomandându-le această lectură. Rick Riordan deschide o poartă către cunoaștere, scrierile sale reprezentând o modalitate inedită de relaxare, de evadare din cotidian.

 

După cum putem deduce din denumirea seriei, protagonistul este Magnus Chase. Un adolescent de șaisprezece ani ce trăiește pe străzile Bostonului, căutând prin gunoaie, stând laolaltă cu alți oameni lipsiți de adăpost. Nu a cunoscut dintotdeauna acest stil de viață… Totul a început cu o tragedie. Pe când avea paisprezece ani mama sa a fost omorâtă de un lup înfricoșător, sacrificându-și propria viață pentru supraviețuirea fiului său.

 

În ziua în care împlinește șaisprezece ani, descoperă că un alt unchi, Frederick, și fiica acestuia, Annabeth, îl caută prin oraș, că împart fluturași cu fotografia sa. Aflând că unchiul Randolph nu este acasă, se decide să-i facă o vizită. Intră prin efracție în conacul-muzeu, însă este prins în fapt. Bătrânul îl convinge să-l însoțească pentru ca Magnus să intre în posesia moștenirii lăsate de tătal lui, pe care nu l-a cunoscut niciodată.

 

Astfel, cei doi ajung pe podul Longfellow. Magnus se dovedește a fi, de fapt, fiul zeului Frey din mitologia scandinavă. Iar moștenirea este reprezentată de o bucată de metal ruginit scoasă din Charles River. Sabia Verii. O armă de o importanță colosală. După ce o recuperează își face apariția Surt, un personaj malefic care vrea sabia. Scopul lui este acela de a dezlega Lupul Fenris și de a declanșa Ragnarok-ul, sfârșitul lumii.

 

În urma unei lupte corp la corp, Magnus moare și cade în apele râului. Walkiria Sam îi recuperează la timp sufletul și-l duce în Walhalla, locul în care băiatul devine un einherjar, un erou, un războinic din armată veșnică a lui Odin. Întâmplarea face ca decizia fetei să fie considerată nepotrivită.

 

Magnus pornește într-o aventură, avându-i alături pe Sam, decăzută din drepturile de walkirie, pe elful Hearthstone și pe piticul Blitzen. Trebuie să reintre în posesia sabiei, să-l găsească pe Lupul Fenris și să-i înlocuiască legăturile cu unele noi, mai rezistente. Vor avea multe obstacole de depășit, mulți zei de mulțumit, dar și un final… mai mult sau mai puțin fericit 😀

 

  Va reuși această gașcă pestriță să amâne venirea Ragnarok-ului? Va afla Magnus mai multe despre soarta sa, despre locul în care se află sufletul răposatei sale mame? Își va găsi băiatul locul undeva în aceste Nouă Lumi? Binele va învinge răul?

 

Vă recomand să citiți ,,Sabia verii”! Veți fi încântați de această istorie accesibilă cititorilor de toate vârstele. Prietenie, magie, intrigi, aparențe înșelătoare sunt doar câteva din ingredientele acestei povești. Veți aștepta cu nerăbdare continuarea, veți fi curioși să descoperiți mai multe despre miturile revalorificate de talentatul Rick Riordan. Basmele sunt mai mult decât povești de adormit copiii. Viața noastră este ea însăși un basm. Trebuie doar să ascultăm, să lăsăm povestea să se strecoare în sufletul nostru…

 

 Mulțumesc Editurii Arthur pentru șansa de a citi această carte extraordinară! ,,Sabia Verii” poate fi achiziționată de pe site-ul editurii (acum cu o reducere de 25%), dar și din librăriile partenere.

 

P.S.: Dacă treceți pe la Bookfest în perioada această, nu ratați standul Grupului Editorial Art, loc în care puteți găsi și această cărțulie minunată!

 

     LECTURĂ PLĂCUTĂ!

 

 

 

 

,,Sabia Verii” de Rick Riordan

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

Pentru cine bat clopotele?

 

 

 

Ernest Hemingway

 

„Moartea oricărui om mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins în omenire. Şi, de aceea, niciodată să nu întrebi „Pentru cine bat clopotele”. Ele bat pentru tine.„(Ernest Hemingway).

 

Zilele trecute mi-a trecut prin mână cartea lui Ernest Hemingway – „For Whom the Bell Tolls„ („Pentru cine bat clopotele” / „Akiért a harang szól„). Ţinând în mână cartea mi-am readus aminte cât de mult mi-a plăcut, cât de rapid am citit-o şi apoi am recitit-o pe îndelete. Deodată mi-am dat seama că în aproape 3 ani de când lucrez la Filiala 3, nu a împrumutat nimeni această carte. Poate este mai bine citită la alte secţii, sau la alte biblioteci sau, poate, cititorul din ziua de azi citeşte, cu precădere, noile apariţii editoriale. Aşa că m-am gândit s-o scot din nedreptul con de umbră şi să scriu despre ea.

 

Romanul este bazat pe experienţa pe care Ernest Hemingway a trăit-o în 1937, când a fost corespondent de război, în Spania, pe timpul războiului civil spaniol. Cuprinde în câteva sute de pagini o poveste încredibilă care se desfăşoară în timp de doar 4 zile şi 3 nopţi. Povestea este a unui american, Robert Jordan, care participă în război în cadrul Brigăzilor Internaţionale, alături de trupele de guerrila anti-fasciste. În viaţa reală, lăsată acasă, eroul principal este profesor de limba spaniolă în America. Dar în Spania, venit să lupte de partea republicanilor, este specialist în explozibil şi primeşte misiunea ca, în munti, în apropiere de Segovia, să distrugă un pod. Are drept călăuză pe un bătrân, pe nume Anselmo, şi ajunge la o ceată de luptători care urmează să-l ajute să-şi ducă la bun sfârşit însărcinarea. Acolo o întâlneşte pe Maria. Povestea de iubire ce se naşte între Robert şi Maria, este partea cea mai frumoasă, mai luminoasă a romanului. Pare să fie punctul de contrast cu ororile războiului. Într-un fel aceste câteva zile din viaţa lui Robert ating tot ceea ce ar fi de dorit să cunoşti şi de care să ai parte într-o viaţă întreagă. Zicala latină Carpe diem / Trăieşte clipa este potrivită aici. Povestea de dragoste este acut sub influenţa acestei trăiri de mare intensitate a momentului,  după cum ni se arată şi în citatul de mai jos, citat din gândurile eroului principal:

 

„Îmi închipui că în şaptezeci de ceasuri poţi trăi o viaţă la fel de plină ca în şaptezeci de ani… Deci, dacă viaţa ta schimbă cei şaptezeci de ani pe şaptezeci de ceasuri, am în clipa de față acest dar fără preţ şi sunt destul de norocos că am avut parte de el. Şi dacă nu există ceea ce se numeşte un lung răgaz, nici restul vieţilor noastre, nici un «de acum încolo», ci doar «acum», înseamnă că doar «acum» trebuie preţuit, şi sunt nespus de fericit că-l am. Acum, ahora, maintenant, heute. Acum – cât de ciudat sună dacă te gândeşti că trebuie să cuprindă lumea întreagă şi viaţa ta toată. Esta noche, astă-seară, ce soir, heute Abend.“

 

Evenimentele se desfăşoară în ritm alert, de aceea este o carte uşor de citit. Este foarte bine scrisă şi oferă o perspectivă unică asupra evenimentelor istorice, asupra războiului civil. Citatul din Hemingway cu care începe articolul meu, pleacă de la o idee dintr-o predică a scriitorului şi predicatorului John Donne. Acesta scrie: „Nici un om nu este o insulă completă prin el însuşi, fiecare este o bucată de continent, o parte din întreg. Moartea oricărui om mă diminuează pentru că sunt solidar cu omenirea. Prin urmare, nu întrebaţi niciodată: pentru cine cântă clopotul? Sună pentru tine.” Prin ceea ce a scris, Hemingway, în acest roman, arată cât de întrepătrunse sunt destinele noastre. Câtă influenţă au alţii asupra vieţii noastre. Ce mult înseamnă solidaritatea pentru o cauză, pentru o idee, pentru dreptate. Cât de mult influenţat este destinul nostru de hotărârile sau trădările celorlalţi. Prin tot ce facem suntem un tot. Cât despre povestea de iubire, ea oferă o perspectivă şi mai bună asupra acelui întreg pe care îl atingem doar iubind o altă persoană. Romanul curge rotund. Începe şi se termină cu Robert Jordan, singur, întins intr-o pădure de pini. În acest rotund, acest întreg se desfăşoara o poveste, o viaţă, un război şi o mare dragoste. Consider că acest roman este unul din cele mai bune scrise de Ernest Hemingway. Cartea a început să fie scrisă în 1938 şi a apărut în 1940, fiind de la bun început apreciată extrem de favorabil de critici şi atingând vânzarea de peste jumătate de milion de exemplare în câteva luni. A fost un best-seller la vremea lui, iar unul din critici care a prezentat cartea a scris:

 

„Iată o carte pe care oamenii o vor citi de acum înainte multă vreme, atât de multă vreme, încât cartea va trebui să fie, până la urmă, precedată fie o introducere care să reamintească altor generaţii cum s-au întâmplat evenimentele din Spania, cine a luptat acolo şi unde şi de ce. E cel mai bun roman al lui Hemingway şi unul dintre cele mai bune romane despre acest înger muritor care este omul“.

 

Probabil că deja momentul acela, în care lumea trebuie să citească mai multe despre războiul civil din Spania, sau despre generalul Franco a venit. Totuşi cartea este în continuare vie, personajele ei trăindu-şi povestea de război şi dragoste. Vă recomand cu căldură această carte.

 

Ea a fost, de altfel, ecranizată în 1943. În regia lui Sam Wood şi avându-i în rolurile principale pe Gary Cooper şi Ingrid Bergman, filmul a fost nominalizat la 9 premii Oscar, totuşi a câştigat doar unul. Pentru interpretarea rolului Pilar, acţriţa Katina Paxinou a primit premiul Oscar pentru cea mai bună acriţă într-un rol secundar (1944).

 

Celebra trupă Metallica a scris un cântec cu acest titlul (From Whom de Bell Tolls) inspirat din acest roman şi film.

 

Metallica – For Whom the Bell Tolls

 

 

Pentru cine bat clopotele?

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

 

 Cei mai celebri 100 de scriitori din toate timpurile

 

 Booklist  Ana

 

Ce contine acest articol:

Stiloul este cu adevarat mai puternic decat sabia, iar daca esti pasionat de carte stii ca asta trebuie sa fie adevarat. Unii dintre cei mai influenti oameni ai istoriei au fost autorii, scriind cele mai importante literaturi si lucrari politice din toate timpurile.

 

Scriitorii au modelat istoria umana, surprinzand unele dintre cele mai importante evenimente istorice si reflectand cultura unei lumi in continua schimbare din jurul nostru, intr-un mod profund. Cine sunt cei mai buni scriitori din toate timpurile? In cele ce urmeaza va fi prezentata o lista cu cei mai importanti 100 de scriitori din toate timpurile.

 

 

Scriitorii celebri de pe aceasta lista sunt cei mai buni din istorie, scriind carti, piese de teatru, eseuri si poezii care au trecut testul timpului si care alcatuiesc canonul literaturii, in toata lumea. Indiferent ce gen literar iti place sa citesti, nu poti gresi cu o carte a unuia dintre acesti cei mai buni scriitori din toate timpurile. Mai simplu spus, sunt cu siguranta recunoscuti ca fiind unii dintre cei mai celebri autori din toate timpurile.

 

Autori si scrieri celebre din toate timpurile

 

Aceasta lista de autori prezinta cei mai buni scriitori de pana acum, printre care William Shakespeare, Jane Austen, Emily Bronte, Geoffrey Chaucer, Homer, Joseph Conrad, Charles Dickens, Herman Melleville, William Faulkner si Edgar Allan Poe. Votati cei mai buni autori din toate timpurile de mai jos sau adaugati scriitorul pe care il considerati cel mai bun care nu este deja pe lista.

 

 

William Shakespeare – Regele Lear, Romeo si Julieta, Hamlet

 

 

Lev Tolstoi – Razboi si pace, Anna Karenina, O marturisire

 

Homer – Iliada, Odiseea

 

Feodor Dostoievski – Crima si pedeapsa, Demonii, Idiotul

 

 

Miguel de Cervantes – Don Quijote de la Manchea, Entremese, La Galatea

 

Ernest Hemingway – Batranul si marea, Adio, arme, Pentru cine bat clopotele

 

 

Jane Austen – Mandrie si prejudecata, Ratiune si simtire, Emma

 

John Steinbeck – La rasarit de Eden, Fructele maniei

 

Anton Chekhov – Unchiul Vanya, Trei Surori, Livada Cireselor

 

Scott Fitzgerald – Straniul caz al lui Benjamin Button, Dincoace de Paradis, Blandetea noptii

 

Victor Hugo – Mizerabilii, Cocosatul de la Notre-Dame

 

Charles Dickens – Colind de Craciun, Oliver Twist, Marile sperante

 

James Joyce – Corespondenta, Exilati

 

C.S. Lewis – Leul, vrajitoarea si dulapul, Crestinism, pur si simplu, Seria Cronicile din Narnia

 

 

 

 

 

Fratii Grimm – Alba ca Zapada si cei sapte pitici, Rumpelstiltskin, Rapunzel

 

Friedrich Nietzsche – Ecce Homo, Asa grait-a Zarathustra, Antichristul

 

Hans Christian Andersen – Mica Sirena, Craiasa zapezilor, Fetita cu chibrituri

 

 

George Orwell – 1984, Ferma animalelor

 

H.G. Wells – Masina timpului, Razboiul lumilor, Omul invizibil

 

Mary Shelley – Frankenstein, Fiul lui Frankenstein, Justitie politica

 

William Faulkner – Catunul, Orasul

 

Robert Louis Stevenson – Straniul caz al Dr. Jekyll si al domnului Hyde, Comoara din insula, Maestrul balantelor

 

Roald Dahl – Vrajitoarele, Unchiul Oswald

 

Ray Bradbury – Cronicile martiene, Omul ilustrat

 

Aldous Huxley – Insula, Maimuta si esenta

 

Herman Melville – Moby Dick, Benito Cereno

 

Edgar Allan Poe – Corbul, Inima care isi spune taina, Prabusirea Casei Usher

 

Hermann Hesse – Siddhartha, Lupul de stepa, Jocul cu margelele de sticla

 

 

J.R.R. Tolkien – The Lord of the Rings, The Hobbit, The Silmarillion

 

 

TE-AR PUTEA INTERESA SI:

Noir fiction: 6 scriitori pe care nu ii poti rata

Virginia Woolf – Spre Far, Valurile, Orlando: o biografie

 

 

Jorge Luis Borges – Fictiuni, Aleph

 

Emily Dickinson – Poezii complete, Scrisorile, Actele luminii: Lumea lui Emily Dickinson

 

Jonathan Swift – Calatoriile lui Gulliver, O propunere modesta, Un jurnal catre Stella

 

 

Mark Twain – Aventurile lui Huckleberry Finn, Aventurile lui Tom Sawyer, Print si cersetor

 

 

Oscar Wilde – Portretullui Dorian Grey, Fantoma din Canterville

 

Vladimir Vladimirovici Nabokov – Lolita, Machenka, Disperare

 

Platon – Republica, Lisis, Ion

 

Arthur Conan Doyle – Lumea pierduta, Aventurile lui Sherlock Holmes, The Hound of Baskervilles

 

Iosif Conrad – Inima intunericului, Lord Jim

 

Robert Frost – Oprire in padure intr-o seara cu zapada, Foc si Gheata

 

Kurt Vonnegut – Abatorul cinci, Leaganul pisicii, Micul dejun al campionilor

 

Isaac Asimov – Eu, Robotul, Fundatia

 

Nikolai Gogol – Taras Bulba, Casatoria, Jurnalul unui nebun

 

Dr. Seuss – Pisica in palarie, Oua verzi si sunca

 

H.P. Lovecraft – Chemarea lui Cthulhu, In muntii nebuniei, Monstrul din prag

 

Walt Whitman – Fire de iarba, Franklin Evans

 

Marcel Proust – In cautarea timpului pierdut, In partea dinspre Swann, Sodoma si Gomora

 

T.S. Eliot – Tara pierduta, Cantecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock

 

Harper Lee – Sa ucizi o pasare cantatoare

 

Jules Verne – 20.000 de leghe sub mare, Calatorie spre centrul Pamantului, Insula misterioasa

 

Gustave Flaubert – Doamna Bovary, Educatia sentimentala

 

Bram Stoker – Dracula, Rubinul cu sapte stele

 

Søren Kierkegaard – Frica si tremuratul, Jurnalul seducatorului, Repetitie

 

John Milton – Paradisul pierdut, Areopagitica, Samson Agonistes

 

Stephen King – Cimitirul animalelor, Stralucirea

 

J.D. Salinger – De veghe in lanul de secara, Franny si Zooey

 

Euripide – Hippolytus, Andromache, Hecuba

 

George Eliot – Silas Marner, Middlemarch

 

Aleksandr Puskin – Eugene Onegin, Fiica capitanului, Povestea preotului si a lucratorului sau, Balda

 

Geoffrey Chaucer – Povestirile din Canterbury, House of Fame

 

 

Daniel Defoe – Robinson Crusoe, Moll Flanders, Roxana: Fericita Doamna

 

Thomas Mann – Casa Buddenbrook, Muntele vrajit, Moartea la Venetia

 

Johann Wolfgang von Goethe – Faust, Intristarile tanarului Werther, Ucenicia lui Wilhelm Meister

 

 

TE-AR PUTEA INTERESA SI:

127 Citate Dragoste – Motto-uri scurte si frumoase

Henry David Thoreau – Walden, Serviciul, Neascultarea civila

 

Aesop – Fabulele lui Aesop, Furnica si greierul, Vulpea si corbul

 

Molière – Tartuffe, Bolnavul inchipuit

 

Franz Kafka – Metamorfoza, Castelul, Procesul

 

Mikhail Bulgakov – Maestrul si Margareta, Garda Alba, Inima unui caine

 

William Butler Yeats – Patru ani, Memorii, Turnul

 

A.A. Milne – Ursuletul Winnie Pooh, Casuta din strada Puh, Cand eram foarte tineri 

 

John Keats – John Keats: Scrisori selectate, Ajunul Sf. Agnes, La Belle Dame sans Merci

 

Friedrich Schiller – Wilhelm Tell

 

Leonardo da Vinci – Jurnal, Caietele lui Leonardo Da Vinci

 

Alexandre Dumas – Contele de Monte Cristo, Cei trei muschetari, Laleaua neagra

 

Honoré de Balzac – Catherina de Medici

 

Samuel Beckett – Asteapta Godot, Endgame, Ultima banda a lui Krapp

 

Ovid – Ordonanta, Eroine, Metamorfozele

 

Lewis Carroll – Aventurile lui Alice in Tara Minunilor, Alice in Tara Oglinzilor

 

Charles Darwin – Originea speciilor, Calatoria vulturului, Formarea mucegaiului vegetal prin actiunea viermilor

 

Ilia Chavchavadze – Acesta mai e om?, Povestea unui cersetor, Insemnarile unui calator

 

Sofocle – Oedip Regele, Electra, Antigona

 

Ivan Turgenev – Parinti si fii, In Ajun

 

Astrid Lindgren – Seria Pippi Longstocking, Karlsson-on-the-Roof

 

Thomas Hardy – Tess of d’Urbervilles, Jude nestiutul, Idila pe un turn

 

Nathaniel Hawthorne – Litera stacojie, Romanta Blithedale, Faunul de marmura

 

Aleksandr Solzhenitsyn – Dulceata de caise

 

William Golding – Imparatul mustelor, Mostenitorii

 

Emile Zola – Nana, Thérèse Raquin, O pagina de dragoste

 

Albert Camus – Ciuma, Strainul, Vara

 

Arthur C. Clarke – 2001: A Odyssey Space

 

William Wordsworth – Baladele lirice, Ea a locuit printre caile nepatrunse

 

Alfred Tennyson – Incarcarea brigazii usoare, Idilele regelui, Doamna lui Shalott

 

Publius Vergilius Maro – Aeneid, The Georgics, Doomed Love

 

Henrik Ibsen – Brand, Peer Gynt, Un dusman al oamenilor

 

Tennessee Williams – O strada numita dorinta, Noaptea Iguanei

 

Arthur Miller – Paturica lui Jane

 

E.B. White – Panza Charlottei, Stuart Little, Elementele stilului

 

Dante Alighieri – Infernul, Divina Comedie

 

Isaac Newton – Philosophiæ Naturalis Principia Mathematica

 

Asa cum stim cu totii, sunt scriitori capabili sa redacteze in mod unic fictiuni, biografii, non-fictiuni, motivatii, poezii si chiar piese de teatru care ii capteaza pe cititori si critici din toate timpurile. Capacitatea de a cerceta si compune opere literare este o sarcina grea, dar este mai mult decat o meserie, este pasiune si dedicare. Sunt autori care au schimbat mentalitatea omenirii, au cladit societati si care raman si a caror citate raman si astazi pe buzele cititorilor. Acesti autori au scris carti care fac parte integranta din societatea noastra.

 

Citeste mai mult pe: https://buybooks.ro/articol/scriitori-celebri

 

 

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

Top 6 scriitori faimoşi care au fost interzişi

 

 

Cenzura a apărut odată cu primele cărţi publicate şi o regăsim în continuare. Volumele cu teme sexuale sau violente, care prezintă idei revoluţionare sau sunt considerate prea avansate sunt ţinta acesteia. Iar scriitorii de mai jos au cunoscut-o îndeaproape.

 

  1. Nadine Gordimer

Considerată una dintre cele mai bune scriitoare din Africa de Sud, Nadine Gordimer prezintă natura umană şi acţiunile într-o societate marcată de tensiuni rasiale şi opresiuni. Romanele ei au în centrul lor refuzul de a tăcea, curajul de a aborda subiecte tabu, despre politică şi sexualitate în Africa de Sud contemporană. Cele mai cunoscute cărţi ale sale, “Fiica lui Burger” şi “Oamenii lui Julie”, au fost aspru criticate şi interzise în ţara sa datorită temelor anti-guvern. În alte locuri, însă, Gordimer a fost primită cu braţele deschise, iar în 1991 a obţinut Premiul Nobel.

 

  1. Gustave Flaubert

Maestrul realismului francez, Gustave Flaubert a fost primit atât cu critici şi acuzaţii de imoralitate, cât şi cu laude de către lumea literară. Romanul său, “Doamna Bovary”, a fost marcat de controverse: acesta spune povestea unei tinere frumoase, dar frustrată din cauza vieţii sale şi a căsniciei. Emma ajunge, în cele din urmă, să comită adulter. Opera a fost publicată prima dată în serii, în Paris, iar publicul a iubit-o şi a urât-o în acelaşi timp. În momentul în care a apărut toată cartea, a fost interzisă în Franţa pentru o scurtă perioadă, iar Flaubert a fost acuzat că a lezat opinia publică.

 

  1. Judy Blume

Considerată o eroină pentru sute de mii de adolescenţi, Judy Blume este una dintre cele mai cenzurate scriitoare din SUA, după Stephen King. Volumele ei sunt constant criticate şi interzise, fie din bibliotecile publice, fie din şcoli ori sunt condamnate de părinţi şi de grupurile religioase. Cu toate acestea, ideile care stârnesc atâta vâlvă sunt aceleaşi care fac ca aceste cărţi să fie indispensabile. Blume vorbeşte deschis despre pubertate şi problemele ei, masturbare, contracepţie, sexualitate şi alte probleme specifice vârstei.

 

  1. D. H. Lawrence

Autorul romanului “Amantul doamnei Chatterly”, Lawrence a fost cenzurat şi neînţeles încă de la început. Romanele sale tratau efectele industrializării şi ale modernizării la începutul secolului al XX-lea, cu atenţie sporită pe relaţii şi sexualitate. D. H. Lawrence foloseşte un limbaj foarte intim, uneori licenţios, pentru a explora importanţa fizicului şi a corpului în opoziţie cu intelectul şi emoţiile. Cărţile sale au fost considerate pornografice şi obscene, astfel că au fost interzise în multe ţări, înclusiv în Marea Britanie, până în anul 1960.

 

  1. Toni Morrison

Nici Toni Morrison nu a scăpat de cenzură. Romanul său, “Cei mai albaştri ochi”, a fost pe locul doi în topul celor mai interzise cărţi din SUA şi a fost constant condamnată pentru limbajul pornografic. Şi celelalte lucrări ale sale, “Preaiubita” şi “Cântecul lui Solomon”, au fost interzise din biblioteci şi şcoli, însă dincolo de temele sexuale, opera lui Morrison tratează subiecte dificile, precum violenţa sexuală şi rasială.

 

  1. Vladimir Nabokov

Capodopera lui Nabokov, “Lolita”, a stârnit numeroase controverse din momentul apariţiei. Scriitorul a încercat să o publice în SUA, dar a fost respins de numeroase edituri. Ulterior, autorul a încercat în Franţa, unde a fost publicată de o editură mică, specializată în literatură erotică. Şi din această cauză romanul a fost considerat indecent încă de la publicare. Volumul a fost interzis în Marea Britanie şi în alte câteva ţări, dar acum este considerat o operă de artă.

 

 

https://www.thebookclub.ro/top-6-scriitori-faimosi-care-au-fost-interzisi/

 

////////////////////////////////////

 

 

CĂRŢI RARE, CĂRŢI INTERZISE, CĂRŢI BLESTEMATE

 

De-a lungul timpului, ideea cărţilor blestemate a fascinat şi a inspirat numeroşi oameni de cultură. Totuşi, în istorie, această idee se detaşează de simpla ficţiune. De-a lungul epocilor, numeroase cărţi au fost distruse în mod sistematic, după ce au fost etichetate ca fiind „interzise”. Chiar Vaticanul a creat o listă cu astfel de lucrări, cunoscutul „Index Librorum Prohibitorum”. În perioada Inchiziţiei, simplul fapt de a vedea sau de a atinge o astfel de lucrare putea fi şi era adesea pedepsit cu moartea.

 

În prezent, cărţile vechi cu subiect interzis, în special cele care tratează domeniul demonologiei, sunt considerate ca fiind cele mai valoroase şi se găsesc în topul preferinţelor colecţionarilor. Acest lucru se datorează în principal rarităţii acestui tip de carte, lucru care îi sporeşte mult valoarea. Astfel de cărţi au fost catalogate într-un moment al istoriei ca fiind „interzise” de către una sau de către ambele autorităţi principale ale vremii, anume, Biserica sau Statul. Din aceasta cauză, cărţile au fost vînate şi arse, în cele mai multe cazuri, împreună cu autorii şi posesorii lor.

 

În trecut, existau chiar gravori consideraţi „interzişi”, din simplul motiv că acceptau să realizeze gravuri pentru astfel de lucrări. Unii dintre aceştia erau chiar foarte talentaţi şi ar fi avut şansa de a ajunge în topuri, dacă ar fi refuzat aceste comisioane. Dovada talentului lor poate fi admirată şi astăzi, în lucrările care au supravieţuit. Un astfel de exemplu sunt gravurile de tip „Danse Macabre”. Cea mai cunoscută astfel de gravură este, probabil, cea a lui Michael Wolgemut, din lucrarea „Liber Chronicarum” (1493). Aceste gravuri îi reprezintă pe Zeii Morţii dansînd cu oameni din toate straturile sociale. Este sugerată astfel, într-un mod subtil şi elegant, ideea egalităţii morţii. La momentul cuvenit, fie mai devreme, fie mai tîrziu, moartea vine pentru fiecare, fără să ţină cont de bogăţie sau de statutul social.

 

În gravurile lui Guy Marchant, din „La Danse Macabre des Hommes et des Femmes” (1486), Zeii Morţii dansează cu femei şi bărbaţi, adulţi şi copii, doamne de la curte şi servitoare, regi şi papi deopotrivă. În general, reprezentările Morţii ca entitate nu au fost niciodată pe placul Vaticanului, acest tip de lucrări fiind imediat interzise. Foarte frecvent erau interzise şi lucrările care conţineau aşa-zisele „adevăruri supărătoare”, care includeau descoperiri considerate periculoase, adevăruri ştiinţifice, idei sau cunoştinţe diferite de ceea ce era văzut ca fiind acceptabil la acea vreme de către biserică.

 

Ideea de „carte blestemată” a apărut ca urmare a ingeniozităţii reprezentanţilor Bisericii în eliminarea posesorilor unei anumite cărţi interzise. Paginile respectivei cărţi erau otrăvite, folosindu-se un praf special, obţinut din sporii unei ciuperci otrăvitoare. În primele zile după otrăvire, persoana care atingea paginile putea doar să se simtă rău. Dar acest praf avea proprietatea de a deveni din ce în ce mai periculos, odată cu trecerea timpului. Astfel, după cîteva luni, o simpla atingere a paginilor era suficientă pentru a cauza moartea. În acest fel, se putea stîrni panică în privinţa unei anumite cărţi, care apoi era evitată şi, în final, distrusă.

 

Cartea lui Toth

1 carti rare2 copy.jpg

 

„Cartea lui Toth” este probabil unul dintre cele mai vechi, dacă nu chiar cel mai vechi caz de carte interzisă. Pentru egiptenii antici, Toth era un zeu foarte important. Acesta avea rol de arbitru al disputelor zeilor şi cu el sunt asociate dezvoltarea sistemului de scriere, a artelor magice şi a ştiinţei. Aceşti „zei” veniţi din ceruri pot fi explicaţia procesului rapid de formare a statului egiptean antic, lucru care i-a uimit şi pe arheologi. Statul egiptean astfel dezvoltat avea un nivel de civilizaţie foarte ridicat şi a rezistat cîteva mii de ani.

 

În perioada antică, „Cartea lui Toth” era deja considerata o carte… antică, străveche, o carte a începutului. Era un simbol al puterii faraonilor egipteni, care o primiseră chiar de la Zei. Se spune că această lucrare conţine secretele puterii absolute şi poate oferi puteri considerabile deţinătorilor ei. Papirusul „Turin” descrie un complot împotriva faraonului din acele vremuri, care s-a finalizat prin executarea vinovaţilor şi arderea cărţii blestemate a lui Toth. Totuşi, cum în acea vreme se realizau copii, cartea a reapărut în istorie.

 

Unele documente susţin că fiul lui Ramses al II-lea, Khanuas, avea în posesie cartea originală scrisă de Toth, cu care a obţinut putere asupra pămîntului, apelor, corpurilor celeste, graiului animalelor şi chiar a morţii. Se pare că morţii puteau fi invitaţi, folosind această carte, şi efectele ei se puteau manifesta şi la mare distanţă. Considerînd cartea un mare pericol, şi Khanuas o arde. Totuşi, despre această carte se spune ca a fost iniţial ivită din foc şi, astfel, nu poate fi distrusă de acesta.

 

Interesant este si episodul obţinerii „Cărţii lui Toth” de către Nefer-Ka-Ptah. Ajutat de un preot, acesta a aflat ascunzătoarea cărţii şi a pornit împreună cu un magician să o recupereze. Magicianul, preot al lui Isis, a folosit un aparat de ridicat, pentru a scoate cutia în care era ferecată cartea de pe fundul unui rîu. Aceasta era păzită de un şarpe nemuritor, pe care magicianul l-a tăiat în două şi a îngropat bucăţile în locuri îndepărtate unul de celălalt, pentru a nu se putea reface.

 

Citirea primei pagini a cărţii a revelat misterele cerului, pămîntului, abisului, munţilor, mării şi limbajului animalelor. Cea de a doua pagină a revelat soarele strălucind pe cerul nocturn şi în jurul acestuia au apărut umbrele Zeilor. Totuşi, după ce a asimilat toată cunoaşterea cărţii, lui Nefer-Ka-Ptah i s-a înfăţişat însuşi Toth, care l-a răpus. Mumia faraonului a fost îngropată cu cartea în mîini şi a rămas aşa, pînă a fost găsită de către Appolonius din Tyane.

 

De-a lungul istoriei, cartea a tot reapărut. A existat chiar o perioadă în care toţi alchimiştii şi magicienii susţineau că deţin copii ale acestei cărţi. Este interesant de notat faptul că majoritatea acestora au murit în accidente ciudate după ce au făcut declaraţii privitoare la carte.

 

Turris Babel

1 carti rare3 copy.jpg

 

În domeniul cărţilor interzise, se numără şi „Turris Babel”, lucrare a lui Athanasius Kircher, apărută în anul 1679. Motivul interzicerii acestei cărţi este o anumită gravură pe care aceasta o conţine. Ea ilustrează pămîntul şi luna, iar, între ele, ca un punct de legătură, un mare turn. Acest turn similar unei scări spiralate îşi are baza pe pămînt şi vîrful pe lună. Desigur, este vorba de ideea de teleportare, prin conceptul enunţat şi de Einstein în opera sa, de pliere a doua puncte diferite din spaţiu, permiţînd, astfel, teleportarea instantanee dintr-un loc în altul. Turnul prezentat de gravor exprima această idee sub forma unei metafore. Totuşi, astfel de lucruri nu erau pe placul Vaticanului din acea vreme, care se opunea vehement progresului ştiinţific, considerînd că Dumnezeu este singurul care poate vindeca sau crea miracole. Galileo Galilei a fost condamnat după acelaşi principiu, atunci cînd a afirmat că pămîntul este rotund.

 

Yami KAMUI

https://moldova-suverana.md/article/cri-rare-cri-interzise-cri-blestemate_2277

 

/////////////////////////////////////////

/

 

 

„ACTUL DE LA 23 AUGUST” VAZUT DE AUTORI SI CRITICI

 

 

de Traian Golea

Cuprinsul

 

 

 

  1. Actul de la 23 August 1944, comentat de Traian Golea

 

  1. Actul de la 23 August povestit de Regele Mihai

 

  1. „Pentru ce am pierdut razboiul din Rasarit”, de Horia Sima

 

  1. „Politica aistorica”, de Pamfil Seicaru

 

  1. „Actul de la 23 August”, de C. W. Forester

 

„Capul plecat sabia nu-l taie”.

 

* * *

 

 

„Doua principii ne-au Indrumat pe noi, autorii Actului de la 23 August 1944. Ambele principii confirma constatarea lui Grigore Ureche, ca „Tara noastra se afla In calea tuturor rautatilor”, si pecea a lui Miron Costin, ca ” nu sunt vremile sub om, ci bietul om sub carma vremii.”

 

Regele Mihai

 

 

 

„Actul de la 23 August a fost opera colectiva a tuturor membrilor oligarhiei traditionale, a monarhiei si a aparatului de stat, toti luptand sa-si salveze pozitiile avute timp de secole.”

 

  1. W. Forester

 

 

 

„Le vine greu Romanilor… sa admita ca trecutul lor a fost In Intregime manipulat de „iubitii” lor conducatori si de catre istoricii lor, care au glorificat capii castei oligarhice si monarhia, si au ignorat, ori mai degraba i-au calomniat pe legionari, cei care au luptat pentru integrarea poporului roman In contemporaneitate si democratie.”

 

  1. W. Forester

 

 

 

„In momente hotarItoare pentru existenta unei natiuni, o clasa politica, chiar si un singur om politic de mare curaj, capabil sa Infrunte vitregia Imprejurarilor, poate Inclina cumpana destinului.”

 

Pamfil Seicaru

 

 

 

„23 August 1944 Inseamna In primul rand o atmosfera de defetism si lasitate, o stare de spirit confuza, un gand perfid si odios…., O dezertare In masa a paturei conducatoare sub imperiul panicei.”

 

Horia Sima

 

 

 

Critici:

 

 

  1. Horia Sima,
  2. Pamfil Seicaru,
  3. C. W. Forester

 

 

In ultimii ani, Regelui Mihai i-au fost solicitate dese interviuri In legatura cu unicul act important al vietii sale ca Rege: ” Actul de la 23 August 1944 „. Cum acest eveniment este cu adevarat impor-tant In viata Statului si a Natiunii romane, este destul de des desbatut fie de ziaristi, fie de istorici, cu atat mai mult cu cat autorii sai Il prezinta drept un act salvator pentru neamul romanesc, In timp ce criticii Il considera drept un act infam de tradare nationala.

 

Reproducem In aceasta carte expunerera Regelui Mihai ca autor principal al acestui act, facute ziarului „Romania Libera” pe Internet, 26 August 2000, sub titlul „23 August 1944, povestit de M.S. Regele Mihai I”, confruntat cu alte trei studii si articole pe aceeasi tema, apartinand:

 

  1. Dlui Horia Sima, fost Comandant al Miscarii Legionare, text publicat In brosura „Pentru ce am pierdut razboiul din Rasarit si am cazut In robia comunista „, aparuta In Biblioteca Documentara „Generatia Noua”, Madrid, 1973.

 

  1. Dlui Pamfil Seicaru, fostul proprietar si director al ziarului „Curentul”, cel care pe toata durata razboiului Impotriva Uniunii Sovietice, zi de zi a publicat articole prin care cultiva In sufletele romanilor, ostasi sau la vatra, sentimentul de demnitate nationala, de eroism si de rezistenta morala si fizica In grelele Incercari din timpul razboiului. Ajuns si el In exil, la Implinirea a zece ani de la „Va ordon sa treceti Prutul”, al Generalului Ion Antonescu, a publicat o brosura cu doua subiecte: primul, „Constructii pe nisip, si al doilea ” Politica aistorica ” , care se ocupa de „Actul de la 23 August 1944”.

 

  1. Si un ultim articol, al dlui C.W. Forester, analist politic american, text Imprumutat din cartea „Fenomenul legionar”, capitolul”Actul de la 23 August”, pag. 69-74, carte aparuta In editura „Romanian Historical Studies, Florida, USA, 1993.

 

Inainte Insa de a trece la confruntarea pozitiilor prin aceste articole, dorim sa semnalam contrazicerile, mistificarile si neadevarurile gasite In expunerea Regelui. El spune:

 

„Maresalul Antonescu stia de Intrunirile noastre si de emisarii nostri la Cairo. Lui Hitler avea sa-i spuna la Inceputul lui August 1944 privitor la complotarile noastre,…. ca ele erau doar „copilarii”. S’a aflat mai tarziu ca si el, Maresalul, Incercase prin Stockholm sa Incheie un armistitiu, dar ca cele obtinute de el erau mai putin avantajoase decat cele discutate de noi la Cairo. Cum ne lasa pe noi In pace, desi la conciliabulele noastre luau acum parte si ofiteri de Inalta raspundere In armata noastra, speram cu totii ca el, Maresalul, cel care ne adusese pe marginea prapastiei, va accepta sa renunte la alianta cu Hitler si sa salveze astfel Romania de macel si distrugere totala.

 

„Impreuna cu reprezentantii partidelor noastre politice am luat hotarIrea de a-l chema pe Maresal In audienta In dupa-amiaza zilei de 26 August Impreuna cu Ministrul de Externe, Mihai Antonescu, pentru a-i face sa Inteleaga nevoia unui armistitiu imediat.

 

„Credeam cu totii ca, …. Maresalul, a carui cinste nimeni nu o putea nega, avea sa ceara armistitiu.

 

„In cursul serii de 22 August mi-a telefonat Grigore Niculescu-Buzesti, Impreuna cu Mocsony Styrcea, secretaraul meu particular, si cu Mircea Ioanitiu, fostul meu coleg de scoala…….. ca Maresalul a hotarIt sa se Intoarca pe front pe data de 24 August si nu se stie cand va reveni In Capitala, deci Maresalul nu va fi In Capitala In 26 August. …….

 

„Neputand sa iau contact cu sefii partidelor, am decis sa schimb data audientei si sa-mi iau raspunderea sa Indeplinesc eu singur, In absenta oamenilor politici, „Actul de la 26 August” pe datade Miercuri, 23 August, si eram convins ca Maresalul va accepta sa ceara armistitiu.”

 

„I-am atras atentia asupra situatiei disperate de pe front si necesitatea imperativa a unui armistitiu imediat. Impotriva oricarei evidente, Antonescu a refuzat, sustinand ca Ii poate Invinge pe Sovietici In Carpati.

 

……. „Evident ca declaratia lui Molotov (din Aprilie 1944) ca „Uniunea Sovietica nu are intentia sa-si aproprie teritorii ale Romaniei, nici sa aduca schimbari structurilor sale sociale” nu puteau fi satisfacatoare pentru Maresal, dat fiind mentalitatea si caracterul bolsevicilor. Astfel, Maresalul refuza orice armistitiu fara asigurari cu privire la integritatea teritoriala a Romaniei.

 

„Maresalul a refuzat de asemenea sugestia mea ca el sa-si dea demisia, permitand astfel formarea unui guvern capabil sa negocieze un armistitiu.

 

„Nu ! Maresalul dorea sa-si respecte cuvantul dat lui Hitler, continuand lupta pana la sfarsit.

 

„Confruntat cu aceasta situatie fara iesire, m’am vazut nevoit sa dau ordinul de arestare a lui Antonescu.”

 

Chiar daca expunerea Regelui este veridica, ca anume Maresalul nu ar fi fost In Capitala la 26 August, pentru a merge In audienta programata de Rege, audienta de care el Inca nu stia nimic, unde sa discute cu Regele si cu oamenii politici, Maniu, Bratianu, si Titel Petrescu, – cei trei oameni politici ai caror partide au obtinut In ultimele alegeri libere din Romania nu mai putin de 95% din numarul voturilor”, dupa cum afirma Regele Mihai In aceeasi expunere, – problema cererii unui armistitiu, acest plan de lucru dovedeste o groaznica lipsa de maturitate In a trata o problema atat de importanta pentru Tara. Admitand ca oamenii politici erau de acord cu planul Regelui, – acela de a-i propune Maresalului Antonescu sa ceara imediat un armistitiu Rusilor, – aceasta discutie ar fi trebuitsa fie pregatita si dusa din capul locului si cu Antonescu, cel care avea Intreaga raspundere a situatiei atat politice cat mai ales militare a tarii, pentru a se putea ajunge astfel la o Intelegere a factorilor de raspundere. Dupa cum vedem Insa, dorinta Regelui a fost de la Inceput sa-l aresteze cat mai repede pe Antonescu si sa-l scoata de pe scena politica a tarii. Pentru asta Regele avea pregatita din capul locului grupa de militari care sa-l aresteze pe Maresal, si mai ales o alta grupa de ” oameni siguri” care, odata Maresalul arestat, sa-l si ia In primire.

 

Prin acest plan Regele, fie chiar si In Intelegere cu „oamenii politici”, dupa cum pretinde, si-a Incalcat In mod inadmisibil competenta si atributiile. El, ca Rege, trebuia doar sa arbitreze Intre factorii de raspundere militari si politici ai tarii, pentru a se ajunge la o hotarIre multumitoare, raspunderea capitala a unui armistitiu lasandu-o asupra oamenilor de Stat Maniu si Bratianu, si a militarilor, Anto-nescu si eventual vreo doi alti generali de seama, Intruniti Intr’un Consiliu de Coroana prezidat de el, Regele. Asta atat ca competenta a sa Intr’un regim de Monarhie constitutionala, cum deseori o subli-niaza In cursul expunerii sale, cat si pentru a nu compromite Coroana. Varsta frageda, lipsa de experienta si glasul Intelepciunii ar fi trebuit sa-l indemne sa nu-si Incalce atributiilke si sa nu-si asume responsabilitati prea mari. Aici este vorba Insa de acel pretios dar de la Dumnezeu, Intelepciunea, care i-a lipsit Regelui Mihai; zelul demonstrat In a executa singur „lovitura de Stat” prin arestarea lui Antonescu, o demonstreaza cu prisosinta. In ultima instanta, In executarea „Actului de la 23 August 1944” Regele Mihai a fost asistat doar de Generalul Sanatescu, seful Casei Militare, deci o functiune administrativa In armata, un oarecare functionar al Ministerului de Externe Insarcinat cu cifru si comunicatii, Grigore Niculescu-Buzesti, de Mircea Ioanitiu, coleg de scoala, si de Mocsony Styrcea, secretarul sau particular, cat si de un delegat al Moscovei,care s’a prezentat cu numele fals de „Ceausu”.

 

Insasi insistenta Regelui Mihai In discutia cu Maresalul Antonescu, daca este adevarat, de a-i obtine consimtamantul pentru un armistitiu imediat, invocand situatia disperata de pe front , tradeaza zelul nestapanit si o totala lipsa a sa de maturitate In gandire si actiune. Nu-si dadea seama Regele ca un armistitiu, dupa trei ani si doua luni de razboi dus cu toata capacitatea de lupta a unei tari ca Romania, nu se poate obine ” imediat”, Intelegand prin „imediat”, o zi, doua sau trei, pentru a-i fi putut Intruni si pe oamenii politici In tratative ? In schimb Regele, In chip conspirativ, Il invita pe Antonescu la audienta pe 23 August, zelos sa-l poata ” Inhata ” cat mai repede, si sa poata da ordinul armatei romane sa Inceteze imediat luptele Impotriva Rusiei Sovietice si sa Intoarca armele Impotriva Nemtilor, deschizand astfel larg portile hoardelor bolsevice pe teritoriul Romaniei. Prin felul cuma a actionat, Regele MIhai poate fi considerat drept un instrument al Uniunii Sovietice alaturi de Emil Bodnaras. A dat ordin ca Antonescu sa fie arestat si predat lui Bodnaras, oficial omul Rusilor, si a pus tara la discretia Rusilor fara nicio conditie si nimic In schimb. Punct.

 

In afirmatiile ce le face referitor la discutia cu Maresalul Antonescu In acea zi fatidica de 23 August 1944, Regele invoca situatia disperata de pe front, vrand sa demonstreze el, tanarul Rege lipsit de orice experienta, celui care era nemijlocitul Comandant al acestor ostiri angajate In lupte, cu autoritatea morala si profesionala la superlativ, celui care se grabea sa se Intoarca pe front tocmai pentru ca stia si era Ingrijorat de situatie. Era deci el, Maresalul, cel care cunostea situatia de pe front, si nu Regele Mihai. Neverosimilul motiv invocat, ca n’a izbutit sa-i contacteze pe oamenii politici, si pentru asta s’a hotarIt sa execute singur planul arestarii lui Antonescu e o dovada zdrobitoare a zelului sau nestapanit, a lipsei sale de maturitate si a incapacitatii sale de a Intelege si trata situatii criticede mare interes national.

 

Dar in executarea „Actului de la 23 August” mai dam si peste o lipsa a sa de etica si de demnitate ca Rege. In executarea acestei actiuni nefaste pentru Neam si Tara, „Actul de la 23 August 1944″, la care pe langa ca n’au participat factorii politici si militari competenti, responsabili si cu autoritate, a fost implicat si un oarecare Emil Bodnaras, dezertor din propria armata, care cu ani In urma a fugit in Rusia si care, In Aprilie 1944, a fost parasutat de Soviete In tara. Aici, Impreuna cu Niculescu-Buzesti, omul de ” Incredere ” al Regelui Mihai si al lui Iuliu Maniu, cum tine Regele sa ne asigure, urzea tradarea de la 23 August.

 

Bodnaras a fost acceptat de Rege sa participe la complot mai ales ca garant ca Antonescu odata arestat, va fi si bine pazit de o garda de comunisti adusa de el din timp, pentru ca Regele Mihai et Co se temeau ca orice alta grupare de oameni din Romania Inafara de comunisti, nu prezentau garantia ca nu vor pacta cu Antonescu si nu vor intoarce foaia Impoptriva lor. Adica in executarea unui act politic si militar atat de important In viata natiunii romane, Regele et Co. nu aveau Incredere In propriul popor, In propria armata, si au fost nevoiti sa recurga la cei leali doar Moscovei, dezertorii si comunistii. Cu alte cuvinte, erau interesele Moscovei care au fost asigurate si servite In „imediat” , (vezi In articolul lui Pamfil Seicaru, declaratiile lui Reuben H. Markham, In „Rumania, under the Soviet Yoke”, Meador, Boston, USA, 1949).

 

Mai trebue de evidentiat cu majuscule, ca In timp ce pe front soldatul roman tinea piept invaziei bolsevice si murea aparand Tara, Biserica crestina si Monarhia, In incinta Palatului Regal al Romaniei, Regele Mihai complota Impreuna cu un dezertor din propria armata arestarea Comandantului Ostirii romane angajata In razboi pe viata si moarte, ca sa poata deschide larg portile hoardelor lui Antichrist pe pamantul Patriei. Singurul care ar fi trebuit sa fi fost pe drept arestatatunci In Palat, ar fi trebuit sa fie dezertorul Emil Bodnaras, cel care, culmea tradarii, a ajuns sa comploteze Impreuna cu fostul sau Suveran In incinta Palatului Regfal Impotriva fostei sale patrii, Romania.

 

Regele Mihai Isi Incepe povestirea despre „Actul de la 23 August 1944” cu urmatoarea enuntare:

 

„Mistificarea istoriei este poate cel mai mare rau care s’a abatut asupra tarii noastre…… Chiar daca aceasta groteasca falsificare nu a dus la moartea multora dintre compatriotii nostri, ea a avut fara Indoiala ca rezultat distrugerea sufletului natiunii noastre prin amestecul ambiguu de adevaruri si minciuni,” mistificare si amestec ambiguu de adevar si minciuni, pe care le Intalnim cu priso-sinta chiar In cuprinsul celor 8 pagini ale expunerii Regelui Mihai, de care ne ocupam.

 

O mistificare fundamentala pe care o comite Regele din capul locului este aceea cand vrea sa ne convinga ca ” Actul de la 23 August 1944 ” cum Il defineste el In titlul si’n cursul expunerii ce-o face pentru „Romania Libera”, ar fi fost un ” armistitiu „.

 

Chiar din capul locului el afirma ca: „Impreuna cu repre-zentantii partidelor noastre politice am luat hotarIrea de a-l chema pe Maresal In audienta In dupa-amiaza zilei de 26 August Impreuna cu Ministrul de Externe Mihai Antonescu, pentru a-l face sa Inteleaga nevoia unui armistitiu imediat.”

 

Iar In discutia avuta cu Antonescu In ziua de 23 August 1944 Regele spune:

 

„Maresalul a refuzat de asenmenea sugestia mea ca el sa-si dea demisia, permitand astfel formarea unui guvern capabil sa negocieze un armistitiu .”

 

Incorectitudinea expunerii Regelui Mihai merge si mai departe. Chiar in fraza de sus el afirma ca „Maresalul a refuzat sa-si dea demisia…. permitand astfel formarea unui guvern capabil sanegocieze un armistitiu .”

 

Antonescu a fost si este acuzat de Rege ca nu vrea sa ceara armistiu imediat, pentru ca vrea sa-si respecte cuvantul dat Fghrer-ului, de a lupta pana la capat, si nu ca ar fi incapabil de a duce tratative pentru un armistitiu. Pentru ca In ce priveste problema arnmistitiului, Insusi Redgele ne spune mai sus ca: „S’a aflat mai tarziu ca si el, Maresalul, Incercase prin Stockholm sa Incheie un armistitiu.”

 

Apoi chiar asa fiind, pentru ceea ce vroia sa faca Regele, sa-l aresteze pe Antonescu si sa ordone armatei, fara nici o conditie prealabila, sa Inceteze focul Impotriva inamicului si sa Intoarca armele Impotriva fostului aliat, Inafara de iresponsabilitate si lipsa de caracter, nu stiu ce alte Insusiri ar mai fi trebuit sa aiba respectivul. In alta parte Regele afirma ca Maresalul ” ar fi obtinut conditiuni mai putin favorabile decat ale noastre la Cairo „, In tratativele sale de armistitiu la Stockholm cu Uniunea Sovietica. In realitate la Cairo misiunea romana condusa de Barbu Stirbey, nu a avut niciun contact de lucru cu vreun membru al Misiunii Aliate. C. W. Forester In cartea sa „Fenomenul Legionar”, pag. 70, spune:

 

„Misiunea romana la Cairo, condusa de Stirbey, nu a avut nicicand relatii directe cu puterile vestice si al carei rol se reducea doar la a Inregistra hotarIrile luate de Aliati. Misiunea romana la Cairo a avut contacte numai cu delegatii Aliati pe langa guvernul yugoslav In exil.”

 

Dar chiar si Regele Mihai Insusi o spune In alta parte, ca:

 

„Tot Aliatii vestici au fost aceia care ne-au declarat net ca negocierea armistitiului nu poate fi facuta cu ei, ci numai cu Uniunea Sovietica. Toti oamenii politici din Romania s’au vazut nevoiti atunci sa acepte acest imperativ, fara a avea cea mai mica iluzie In ceea ce privea intentiile reale ale comunistilor….”

 

Din asta rezulta fara echivoc, ca la Cairo nu au avut locdiscutii despre un armistitiu. si daca la Cairo nu au avut loc discutii despre un armistitiu, cum poate Regele afirma ca „ai nostri” au obtinut la Cairo conditii mai favorabile decat Antonescu la Stockholm ? Nu e asta mai mult decat un amestec ambiguu de minciuna si adevar, menit sa distruga sufletul natiunii?

 

Mai departe, dupa ce Aliatii au trimis Misiunea romana sa discute problema unui armistitiu la Moscova, Regele spune ca „Toti oamenii politici din Romania s’au vazut nevoiti atunci sa accepte acest imperativ.”

 

I ntrebarea noasttra: Care imperativ trebuia sa-l accepte Regele si oamenii politici romani daca nu pe acela ca negocierea unui armistitiu nu putea fi facuta decat cu Rusii . Ori, singurele tratative cu Rusii In vederea unui armistiiu, pe care le stia si Regele Mihai si le-a si consemnat In aceasta expunere, le ducea Maresalul Antonescu la Stockholm. In aceasta situatie, care ar fi trebuit sa fie ” unicul imperativ ” ce-i ramanea de respectat Regelui Mihai si oamenilor politici romani decat acela de a respecta si asigura succesul tratativelor de armistitiu duse la Stockholm de catre Maresalul Antonescu ? Si totusi, ce face Regele cu consimtamantul, zice el, al oamenilor politici romani ? Se grabeste sa faca, ” la nevoie ” singur, Actul de la 23 Auguast 1944 , cand

 

– l-a arestat pe Maresal, si prin asta Regele

 

a dat o dezastruoasa lovitura de Stat Romaniei, al carei rezultat a fost ca:

 

– cu buna stiinta si cu o criminala iresponsabilitate a fost curmata singura sansa a Romaniei de a obtine un armistitiu onorabil cu Rusii.

 

– comitand o capitulare fara conditii în fata hoardelor bolsevice, care s’a dovedit a fi fost cea mai mare catastrofa pentru neamul romanesc de-alungul istoriei sale milenare. Rusii au considerat si au tratat Romania drept o tara ocupata militar, ocupatie care s’asoldat cu peste 170.000 de soldati si ofiteri luati prizonieri de razboi, cu armament cu tot, cu cca 150.000 soldati morti sau disparuti pe frontul Impotriva Germaniei, In timp ce populatia si bunurile tarii au fost expuse la absoluta discretie a hoardelor sovietice si a slugilor si cozilor lor de topor stranse In asa zisul partid comunist. Pe langa cele ce stim fiecare din proprie experienta despre dezastrul la care a fost expusa tara nostra prin comportamentul armatei sovietice, cat si a bandelor comuniste In perioada ce a urmat imediat Capitularii, ca informatii recomandam si cartea lui Henri Prost,” Destin de la Roumanie „, Paris, Editions Berger-Levrault, 1954, In care autorul ne da o dare de seama a celor Intamplate atunci, cartea lui Reuben H. Markham, „Rumania under Soviet Yoke „, aparuta In Meador Publishing Company, Boston, 1949, cat si cartea subsemnatului, „Romania, dincolo e limitele rabdarii” , 1988, ed. Romanian Historical Studies.

 

Motivul pentru arestarea lui Antonescu, invocat si mentionat de Rege de mai multe ori In expunerea sa, este refuzul sau de a cere un armistitiu, cu toate ca tot Regele sustine In alta parte ca: „S’a aflat mai tarziu ca si el, Maresalul, Incercase prin Stockholm sa Incheie un armistitiu, dar ca cele obtinute de el erau mai putin avantajoase decat cele discutate de noi la Cairo.” Iata Insa ce se spune In volumul „Antonescu”, editat de Constantin Dragan, care ne desvaluie realele motive ale arestarii Maresalului:

 

„Cand si-a dat seama ca razboiul e pierdut, Maresalul Antonescu a cerut armistitiu, l-a negociat din timp si a obtinut anumite conditii de la Stalin. A fost Insa contracarat de un rege

 

imatur, incompetent In probleme militare si lipsit de discernamant politic, care l-a arestat chiar In ziua cand Maresalul se hotarIse sa semneze armistitiul cu Stalin. Procedand astfel, Mihai a prabusit tara si pe locuitori ei In cel mai mare dezastru din istoria Romaniei, (Actul de la 23 August 1944).”

 

Dictionaire Diplomatique, Vol. IV, pag. 90, aparut sub egida Academiei Diplomatice internationale, prin textul conceput chiar In ziua de 23 August 1944 de catre Ministerul de Externe al URSS, pe baza telegramei Doamnei Kolontay catre Maresalul Antonescu, confirma existenta telegramei catre Maresal In dimineata zilei de 23 August 1944, privind acceptarea de catre Moscova a conditiilor de armistitiu cerute de Antonescu. Textul spune:

 

„Guvernul URSS-ului considera ca restabilirea suveranitatii In Romania este de urgenta necesitate. Daca Romania suspenda operati-unile sale militare si Intoarce armele contra inamicului pentru a recuceri Transilvania, guvernul sovietic va acorda Romaniei tot sprijinul necesar acestei lupte. Dar razboiul nu va putea fi suspendat pe teritoriul roman decat atunci cand Germanii vor evacua tara.”

 

Redam si concluzia interesanta a lui Constantin Dragan pe tema armistitiului tratat de Antonescu cu Sovietele: „Pentru Stalin armistitiul era de preferat razboiului. Desigur, ar fi o iluzie sa se creada ca pe linia Focsani-Namoloasa-Braila se putea rezista la infinit, dar prin cat se putea rezista, se salva o parte considerabila din Europa. Cu alte cuvinte, pentru Stalin era mai rentabil sa cedeze insistentelor unui militar Incapatinat, si sa-si dirijeze armatele prin trecatorile Carpatilor Orientali, renuntand la cotropirea Dobrogei, a Munteniei si Olteniei si poate chiar si a Banatului. Teritoriul liber pretins de Romania pe parcursul tratativelor de la Stockholm devenea fapt Implinit prin puterea armelor, si nu prin pomana unui Invingator arogant.”

 

Dar chiar daca situatia tarii ar fi fost totusi aceeasi, ca adica un armistitiu nu ar fi putut schimba prea mult soarta tarii, cum tine sa ne-o spuna mereu Regele Mihai, ” am fi evitat cel putin rusinea capitularii fara conditii” , ceea ce este enorm de mult pentru moralul si prestigiul unei natiuni. Pentru asta trebuie Insa sa ai sentimentul demnitatii care, din nefericire, i-a lipsit fostului RegeMihai.

 

Dupa cum am vazut, In dimineata zilei arestarii Maresalului, deci In 23 August 1944, Ministerul de Externe a primit telegrama Doamnei Kolontay de la Moscova. Aceasta telegrama a fost Insa sustrasa de Niculescu-Buzesti si comunicata Regelui care, pentru a stopa semnarea armistitiului de catre Antonescu si ramanerea sa In continuare la carma tarii, este chemat la o pretinsa ‘ audienta ” la Palat si arestat pe loc. Deci scopul arestarii Maresalului nu a fost atat ruperea aliantei si Intoarcerea armelor Impotriva Germaniei, cu atata obstinenta afirmata de Rege In expunerea sa, – si care devenea un fapt Implinit prin semnarea Armistitiului de catre Antonescu – ci un ultim prilej de a-l aresta si scapa de el, pentru a putea deveni Rege plin, cu toate prerogativele ce i le conferea Constitutia tarii, stiut fiind ca buna parte din aceste prerogative au fost date de Carol lui Antonescu la abdicarea sa.

 

Si cine-l Imboldea atat de insistent pe Mihai pentru a-si redobandi plinatatea de Rege ? Acest lucru ni-l explica un articol aparut in ziarul „Oblio”, Nr. 8, din 14 Aprilie 1990, semmat de Mihai Balasescu”, sub titlul: ” File reale din istoria unei glorioase insurectii.” :

 

„Totul Incepe Intr’o friguroasa noapte a lunii Februarie 1943. Anul Incepea sub nefastul spectru al Infrangerii catastrofale suferite de Armata III Romana In batalia de pe Don.

 

Scenarul:…. o femeie frumoasa si un ero u proaspat parasutat. Si acum faptele:

 

Cu gulerul ridicat, cu caciula pe ochi, un barbat bate Intr’un geam si asteapta. Ea l-a recunoscut.

 

– Tu ? Intra, tovarase !

 

– Am fost parasutat In faptul serii. Ascunde-ma.

 

– Bine, tovarase Bodnaras.

 

– Regele e nebun dupa tine. Bravo ! Fa-ti datoria !

 

…………….

 

Mult mai necesara este Insa identificarea Doamnei, careia i se solicita sa-si faca datoria de a-l iubi pe Rege.

 

……………..

 

Intr’o seara in vara anului 1942, la o serata In gradina Palatului regal, Mihai a Intalnit-o pe Dolly Crissoleghos. Roscata, cu ochii mari si verzi, In plina stralucire la cei 20 de ani ai sai,

 

……. Aflam din biografia acesteia ca s’a maritat la frageda varsta de 16 ani cu un functionar de la telefoane, membru al PCR. Mihai a instalat-o pe micuta favorita In Parcul Filipescu, facandu-i vizite asidue In fiecare zi. ……

 

La scurt interval dupa episodul cu tovarasul Bodnaras, se realizeaza primul contact Intre Rege si comunisti, acesta primindu-l pe un alt comunist, Lucretiu Patrascanu.

 

– A sosit momentul, i-a spus acesta Regelui. Dupa Stalingrad

 

soarta s’a schimbat.

 

– Maniu si Bratianu merg cu noi. Vorbiti mamei Elena.

 

In absurda lui dorinta de putere, atatat de amanta care la 23 August 1944 Ii spune:

 

– Porneste, Mihaita !

 

Regele Il cheama pe Maresal la Palat, îl aresteaza si-l preda apoi noilor sai prieteni, comunistii……..

 

Moscova rasufla usurata. Linia Focsani-Namoloasa-Galati nu mai exista.

 

Redeschidem astazi In fata istoriei si a poporului roman procesul intentat Maresalului Antonescu, conducator al Statului roman la 23 August 1944. Ramane ca propriul sau popor sa-l judece……. Mihai Balasescu „

 

Cel mai probabil ca asa au ajuns Emil Bodnaras si Lucretiu Patrascanu sa conspire cu Regele, Urmarile actului dela 23 Augustprin intermediul lui Dolly, si nu altfel. Dam mai jos afirmatia Regelui:

 

„Dupa declaratia lui Molotov din Aprilie 1944, am cazut cu totii de acord sa trimitem emisari la Inaltul Comandament al Fortelor Aliate din Cairo. Acolo au fost confruntati cu o prima conditie a Aliatlor, includerea In coalitie a unui reprezentant al Partidului Comunist. Comunistii au delegat pe Lucretiu Patrascanu,…”, ceea ce este, dupa parerea noastra, o alta mistificare a Regelui, acuzatie care ramane In piciiare pana la indicarea surselor.

 

Mai departe Regele spune:

 

„Dar toate acestea nu trebue sa ne faca sa uitam adevarul: initiatorii actului de la 23 August l-au savarsit exclusiv In interesul Patriei, chiar daca prin aceasta Isi periclitau propria existenta. Noi am sperat sa scurtam calvarul Romaniei si sa scoatem tara dintr’un razboi In care nu exista nici cea mai mica speranta de victorie, indi-ferent de cursul pe care acest razboi l-ar fi putut lua.” Aceasta afirmatie a Regelui Mihai este un alt certificat de incapacitate pe care si-l da singur. In politica nu intentiile sunt determinante, cat rezutatul lor. „Ende gut, alles gut” ar trebui s’o stie Regele. Eroismul, curajul, caracterul si succesul sunt singurele care conteaza In momente de criza. Si Regele ar mai trebui sa stie doara ca ” Drumul spre iad este captusit cu multe bune intentii.”

 

Mai departe, citandu-l pe Rege:

 

„Oficial, comunisti se laudau ca ei au realizat ruptura aliantei cu Germania nazista. Cu vremea constatand impopularitatea lor, au Inceput sa strecoare adevarul, nu de dragul lui, ci pentru a ne acuza pe Iuliu Maniu, pe Dinu Bratianu, pe Tifel Petrescu si pe mine, ca noi am fi deschis calea Intronarii comunismului prin realizarea acelei rupturi de aliante. Astfel, distrugerea treptata a tarii, programata de comunisti, a putut fi Infaptuita prin vina noastra, noi fiind niste inconstienti sau niste descreierati, care au ales sa moara chinuiti In Inchisori, sau, ca mine, sa traiesc un amar surghiun. De la aceste insinuari au pornit criticele. Si cu cat mai lesne „dupa razboi multieroi s’arata”, cu atat istoria s’a aflat zamislita din minciuni si omisiuni.”

 

In fata reprosurilor comunistilor, Regele Incearca sa arunce responsabilitatea Actului de la 23 August 1944 mai mult pe Maniu, Bratianu si Tiltel Petrescu, el mentionandu-se mereu ultimul. Acestia trei, ” cei trei mari” ai Regelui, In ziua de 23 August nu au fost de gasit, cum afirma Regele, deci nu stiau de telegrama primita de Antonescu, prin care i se confirma ca Moscova accepta conditiile puse de el, telegrama care a fost sustrasa de Niculescu-Buzesti pentru a nu ajunge In mana lui Antonescu. Cine poate crede, chiar luand de bune afirmatiile Regelui, ca Maniu si Bratianu, stiind de existenta acelei telegrame, ar fi aprobat arestarea lui Antonescu ?

 

Prin aceasta expunere a felului cum a actiionat la realizarea ” Actului de la 23 August 1944″, Regele Mihai Isi tradeaza Intreaga nesinceritate, lipsa de maturitate si de responsabilitate pentru interesele natiunii, cat si un „drang” nestavilit de „halbstarke”, de „teenager”, de a se afirma.

 

Referitor la amarul surghiun al Regelui, urmare abdicarii sale, constatam ca avem o alta mistificare, a carei explicatie am gasit-o publicata In revista „New York Spectator” din Ianuarie 1987, unde citim :

 

„Adevaratul motiv pentru care ex-Regele Mihai revine In viata politica, dupa o tacere de 40 de ani, a fost explicat de Ing. Mihai Patrichi, Los Angeles, fost consilier tehnic al fostului rege. Profesor la Politehnica si Comandor de Aviatie, Mihai Patrichi i-a predat Regelui Mihai, Intre 1940-1944, tehnica de functionare si depanare a motoarelor cu explozie la automobile. Patrichi era de fapt autorul vitezelor mari obtinute de Mihai pe soseaua Bucuresti-Sinaia. Cand Mihai I a abdiicat si a parasit tara, l-a luat In suita sa si pe consilierul sau tehnic. Patrichi este deci unul care cunoaste din sursa directa actiunile din vremea aceea ale Regelui Mihai. In numarul dinIanuarie 1987 Mihai Patrichi arata ca la plecarea din tara Regele Mihai s’a Inteles cu Dr. Petre Groza, Prim-Ministru al Romaniei, sa primeasca trimestrial In valuta forte, la Geneva, pretul bunurilor pe care le-a lasat In Romania, Domeniile Coroanei. Singura conditie pusa de Groza a fost ca Regele sa taca pe toata durata platilor. Ultima plata, spune Mihai Patrichi, s’a facut In 1986. Iata, asa dar, motivul tacerii pana acum (1986) si ratiunea patriotismului cu care reintra acum fostul rege Mihai In viata politica, ceea ce nu este altceva decat urmarea expirarii unui prozaic aranjament negustoresc.”

 

Din marturisirile lui Mihai Patrichi, care mi-a fost cumnat, ma marginesc totusi numai la cele publicate In „New York Spectator” ca avand girul autorului si autoritatea textelor publicate. Dar pe langa cota trimestriala primita In valuta forte timp de 40 de ani, Regele Mihai a mai plecat din tara si cu un tren personal, In timp ce noi, refugiatii din Romania, am trecut frontiera clandestin mai tarziu, cu riscurile respective, doar cu ce aveam pe noi si nimic mai mult. Cu toate ca noi nu aveam pe suflet nicio responsabilitate pentru dezastrul tarii, ba, dimpotriva, am contribuit la rezistenta Impotriva hotiilor si crimelor cutropitorului si comunizarii, niciunul nu ne-am vaitat c’am duce-o greu.

 

Si mai departe tot Regele:

 

„Totusi, nu trebue sa uitam adevarata semnificatie a Actului de la 23 August. El a oglindit dorinta noastra de a denunta temporara alianta cu dictatura si alianta straina de fiinta Patriei noastre”, (Germania national-socialista). Care alianta era atunci aproape de fiinta Patriei noastre, Majestate ? Cea cu Uniunea Sovietica ? Sau cu aliatii si sustinatorii ei ? Daca este sa vorbim de o alianta care s’a pasuit cat de cat fiintei noastre nationale, trebue sa recunoastem ca era numai aceea care apara crestinismul si fiinta nationala. Ori dusmanul de moarte al acestor valori era doar Uniunea Sovietica, si singurul ei dusman declarat erea Germania nationalista.Numai cu ea ne puteam alia, cu atat mai mult cu cat aveam de recucerit si Basarabia si Bucovina.

 

Cand a isbucnit razboiul civil In Spania, In 1936, Ion Mota, co-fondator al Miscarii Legionare, a spus: (In Spania) „Se tragea cu mitraliera In obrazul lui Hristos, se clatina asezarea crestina a lumii. Puteam noi sa stam nepasatori ?”

 

Si mai departe In Testamentukl sau, Mota a mai spus:

 

„Sa nu lasam urmasii nostri sa piarda binefacerile sufletesti ale Nasterii Mantuitorului !

 

Sa nu lasam o tara fara biserici, fara icoane, fara ocrotirea manii lui Dumnezeu !

 

Sa nu lasam copiilor nostri o viata In care vor fi pierdut pe Christos !

 

Si pentru asta sa nu fugim din fata jertfei pentru apararea Crucii !” Si Mota a plecat In Spania In fruntea unei echipe de legionari si a cazut In apararea Crucii.

 

Acesta a fost crezul legionarilor si pentru asta a trebuit sa fie asasinat Codreanu si Intreaga sa elita de catre tatal lui Mihai, Regele Carol al II-lea, care ostenea din greu pentru Incercuirea, izolarea si prabusirea Germaniei nationaiste, (Vezi articolul dlui Horia Sima).

 

Neprevazut pentru conspiratorii antui-crestini si anti-nationali au venit demonstratiile pentru abdicarea lui Carol din 3 Septemvrie 1940. In speranta ca-si va putea totusi salva viata si tronul, Carol l-a chemat pe Antonescu la putere, caruia i-a cerut sa traga In demonstranti. Acesta i-a cerut Generalului Coroama, Comandantul unitatilor militare din Bucuresti, sa dea ordin de tragere. Generalui Coroama a refuzat, sub motiv ca nu i s’a cerut sa traga un singur glonte In cei ce ne-au rapit Basarabia, Bucovina si Bordul Ardealului, si acum i se cere sa traga in tineretul chemat sa ne apere frontierele tarii ? Astfel, Carol a fost obligat sa paraseasca tronul si tara.

 

Detronarea lui Carol de catre legionari a anulat Insa Imprejmuirea si izolarea Germaniei dinspre Rasarit, realizata prin asasinarea lui Codreanu doi ani mai Inainte si prin asta, eliminarea oricarei opozitii la politica lui Carol. La 23 August 1944 Regele Mihai a reluat rolul tatalui sau, si arestandu-l pe Antonescu, a refacut Incercuirea Germaniei prin livrarea Romaniei cu mainile legate In bratele dusmanului ei de moarte si al Intregii Crestinatati, Rusia SDopvietuca.

 

Dar cine a hotarIt Incercuirea Germaniei, consemn de care a tinut socoteala Intai Titulescu, si apoi continuatorul politici externe titulesciene, Carol al II ? Din declaratiile lui Benjamin Freedman, In cartea sa „Facts are Facts”, (Intamplarile sunt Intamplari si faptele sunt fapte), In traducere In romana si aparuta In „Romanian Historical Studies”, 1996, cat si In tara In edituta Fundatiei Buna Vestire, capitolul „Cine este Benjamin Freedman”:

 

„In Iunie 1933 a avut loc o Intalnire a reprezentantilor evreimii mondiale, care a pus In fata Nemtilor un ultimatum: Hitler sa fie eliminat si toti evreii sa fie pusi in pozitiile pe care le doreau, indiferent daca sunt comunisti sau nu. Nemtii, care aveau vie In memorie puciul comunist al Rozei Luxemberg si a grupului ei din 1919, n’au acceptat ultimatumul. Si atunci Samuel Untermeyer, reIntors de la Congresul Evreimii Mondiale, a anuntat public, la o emisiune radiofonica, declaratia de „Razboi sfant” al Evreimii Impotriva Germaniei. Acest „Razboi sfant” a luat forma unui boicot comercial, care urmarea sa duca la genocid prin Infometare a doua treimi din populatia Germaniei, caci solul Germaniei nu putea hrani Intreaga populatie si doua treimi din alimentele poporului german erau importate prin schimbul produselor industriale. Aceste produse erau acum boicotate si refuzate pe pietele de desfacere ale lumii dominate de plutocratia evreiasca.

 

Aceasta declaratie de „Razboi sfant” a fost publicata In”The New York Times”, la 7 August 1933, ocupand o pagina Intreaga si Nemtii, natural, au aflat de ea.”

 

Si o alta declaratie a unui alt evreu, care conmfirma si el existenta ” razboiului sfant ” Impotriva Germaniei:

 

„Ce sera notre affaire d’organiser le blocus moral et Iconomique d’Allemagne…. et ce sera finalment notre affaire aussi de dechainner contre elle une guerre sans merci,” a lui Bernard Lipschitz-Lecache, In „Le Droit de Vivre” , 18.11.1938.

 

Si mai departe Regele spune:

 

„Una din cele trei principale sarcini ale acestui guvern (format dupa arestarea lui Antonescu), erau, negocierea armistitiului .

 

Armistitiu , derivat din latinescul „arma” si „sister e „, (Incetare), Inseamna Incetarea ostilitatilor Intre beligeranti cu consimtamantul ambelor parti , In vederea tratativelor de pace. American College Dictionary defineste armistitiul drept: „Temporary suspension of hostilities by agreement of the parties as to discuss peace”. iar ” Larousse ” defineste armistitiul: „Suspension d’armes, interruption momentanIe des hostilitIs par accord mutuel.”

 

In cazul „Actului de la 23 August 1944”, unde avem acordul mutual de Incetare a ostilitatilor, conditie de baza pentru a se putea vorbi de un armistitiu ? Si unde ramane scopul unui armistitiu, in cazul nostru, acela de a Incepe tratativele de pace ? Nu stia Regele, nu stia Maniu, nu stia Dinu Bratianu ce este un armistitiu ? Si daca toti stiau, si nici nu se poate presupune altfel, atunci de ce Regele Mihai Isi permite sa mai fluture fantasma notiunii de armistitiu pe deasupra acelei crase capitulari fara absolut nicio conditie In fata hoardelor bolsevice ? Nu este asta „o grotesca mistificare, o falsificare a situatiilor care, fara Indoiala ca a avut ca rezultat distrugerea sufletului natiunii noastre prin amestecul ambiguu de adevaruri si minciuni,” text pus de el Insusi la capatul expuneriifacute „Romaniei Libere” ?

 

Pamfil Seicaru In articolul sau „Politica aistorica” , spune:

 

„Daca razboiul a fost o patetica verificare a potentialului moral si material al natiunii, In acelas timp a fost si o penibila verificare a incapacitatii democratiei romane, care a angajat destinul poporului roman In graba cu care s’a precipitat sa impuna tarii, printr’o indrazneata mistificare, capitularea.”

 

„Ce s’a salvat prin lovitura de Stat din 23 August ? Vieti omenesti ? Cine are curajul sa faca inventarierea vietilor omenesti suprimate de catre trupele rusesti numai In primele doua luni dupa capitulare ?

 

Bunuri materiale ? Bunuri spirituale ? Ce s’a salvat prin gloriosul act de eliberare ? Si dupa ?

 

Cu ce frenezie au fost batjocorite sacrificiile unei arnmate eroice ! Cu ce Indrasneala unica s’a rasturnat tabla de valori epice, preamarindu-se actele de spionaj in favoarea unor puteri straine, dandu-se oricarei actiuni tradatoare un titlu de recunostinta nationala, si etichetand ca criminali de razboi pe cei care participasera la lupta Impotriva Rusiei Sovietice; iata ce defineste continutul ideologic al asa zisei democratii romane. La niciun popor nu s’a Inregistrat un caz similar de orgie a renegarii nationale. Nu numai ca s’a predat armata romana Rusiei Sovietice, 170.000 de ostasi oteliti In trei ani si doua luni de razboi, dar s’au surpat rezistentele morale ale natiei prin violenta cu care partidele democrate au pledat culpabilitatea Romaniei, In speranta ca-si vor asigura titluri la recunostinta Invingatorilor.

 

In momentele hotarItoare pentru existenta unei natiuni, o clasa politica, chiar si un singur om politic de mare curaj, capabil sa se Infrunte cu vitregia Imprejurarilor, poate Inclina cumpana destinului.”

 

Acesta este Actul de la 23 August 1944 In vederile si con-vingerile lui Pamfil Seicaru, ale acelui om care, repetam, zi de zi, pedurata razboiului, prin articolele sale, a fost alaturi de soldatul roman In transee, In Inclestarea noastra cu dusmanul de moarte declarat al credintei crestine, al oricarui sentiment national, si Impotriva monarhiei, Uniunea Sovietica. Nu cunostea oare Regele Mihai lozinca clasica a lui Lenin, „cu matele ultimului preot sa-l spanzurm pe ultimul dintre regi”? Si care dintre oamenii politici din Europa, si cu atat mai mult cei din tarile limitrofe Uniunii Sovietice, Inafara de cei vanduti, sau inconstienti si iresponsabili, Isi putea permite sa nu cunoasca ideologia, programul si practicele regimului comunist dupa mai bine de un sfert de veac de guvernare In vecina noastra de peste Nistru, Rusia Sovietica, si cu atat mai mult dupa ce ne-au rapit si Basarabia si Bucovina ?

 

– Inca din 1943, Iuliu Maniu, Dinu Bratianu, si Titel Petrescu, cei trei oameni politici ai caror partide au obtinut, In ultimele alegeri libere din Romania, nu mai putin decat 95%; din numarul voturilor,” este o alta afirmatie neadevarata a Regelui Mihai.

 

Regele Mihai care, conform declaratiile sale, se vrea a fi rege al tuturor Romanilor, nu-i aminteste pe legionari decat marginal si numai ca sa-i denigreze, In ciuda faptului ca este doar unanim recunoscut ca ei sunt aparatori ai credintei crestine, ai Statului national si ai Monarhiei. De succesul Miscarii In ultimele alegeri libere din Romania, cele din Decembrie 1937, de care Regele Mihai nu vrea sa ia act, partidul Totul pentru Tara , deci partidul Miscarii legionare, a castigat 500.000 voturi declarate oficial, sau 16%; din totalul voturilor. In realitate succesul legionarilor a fost mult mai mare, dar guvernul i-a furat 300.000 voturi, adica ea a obtinut de fapt 800.000 voturi, ceea ce reprezinta 24%;, din totalul voturilor, clasandu-se astfel a doua forta politica In tara, – conform memoriilor lui Eugen Cristescu, fost sef al SRI pe mai multe perioade, publicate in cartea „Memorii 1916-1944”, de Cristian Troncota, ed. Roza Vanturilor, pag. 226/14, 317, 371, – In timp ce membri aiinexistentului partid comunist In aceleasi alegeri libere din Decembrie 1937, cei care militau deschis Impotriva religiei crestine, Impotriva Statului National si Impotriva Monarhiei, au fost asociati de Rege In complotul urzit Impotriva Statului Roman, complot In cursul caruia armata romana mai lupta Inca Impotriva hoardelor bolsevice si ostasii romani mai mureau Inca aparand Statul Roman, Biserica crestina si Monarhia.

 

Dar mistificarea Regelui nu se opreste aici. El afirma ca partidele politice ale „celor trei mari”, Maniu, Dinu Bratianu si Ttel Petrescu – ” au castigat nu mai outin de 95%; din totalul voturilor „. Daca Miscarea a castigat 16%; declarate, sau 24 reale, si daca partidul la guvernare al lui Guta Tatarascu, care nu facea parte din „cei trei mari”, a castigat si el 30%; sau peste (?), de unde mai ia Regele cele 95%; pentru ” cei trei mari” ai sai, cu care complota Impotriva Romaniei crestine si monarhice? Nu este asta o alta nerusinata mistificare a Regelui MIhai ?

 

Si aici se mai impune o Intrebare: De ce Regele Mihai l-a lasat pe dinafara pe Gheorghe Bratianu din grupul oamenilor politici cu care se consulta, cu atat mai mult cu cat partidul sau era incomparabil mai puternic decat cel Socialist al lui Titel Petrescu ? Explicatia pare sa fie simpla: Gheorghe Bratianu care, pe langa ca era om politic, mai era si istoric cu renume, ceea ce ne spune ca cunostea tendintele imperialiste ale Rusiei tariste, cat si ideologia, practicele, si mai ales semnificatia lozincei ” Proletari din toate tarile, uniti-va ! ” Si In plus, Gheorghe Bratianu a fost singurul om politic roman care s’a anuntat voluntar pe front In razboiul nostru sfant Impotriva Uniunii Sovietice, In timp ce toti ceilalti oameni politici complotau cu fortele iudeo-masono-comuniste pentru Incercuirea si Infrangerea Germaniei nationaliste, si victoria ateismului marxist al Uniunii Sovietice. Mihai Sturdza, diplomat de cariera si fost Ministru de Externe In guvernarea national-legionara din 1940, In cartea sa „La Bete-sans-Nom,- EnquKte sur les ResponsabilitIs „, ed. Les Nouvelles Editions Diplomatique, Copenhaga, 1944, ca introducere citeaza pe Bernard Lipschitz-Lecache, din „Le Droit de Vivre” , 18.11.1938:

 

„Ce sera notre affaire d’organiser le blocus moral et I’economique d’Allemagne…. et ce sera finalment notre affaire aussi de dechainner contre elle une guerre sans merci.”

 

Si mai departe citandu-l pe dl Sturdza, pag. 34:

 

„Apres l’assasinat de Codreano et l’action d’extermination du Mouvement lIgionnaire, avec les garanties de la Grande Bretagne distribuIes et acceptIes aussi bien A Varsovie qu’A Bucarest, ces ambiguitIs, rassurantes pour l’Allemagne, avaient tout A coup disparues. L’unanimitI d’opinion s’Itait faite en Pologne – moins le Colonel Slaveck, il est vrai -, l’opposition aux vues des Souverain (Carol II) – et de son Gouvernement avait ItI ItoufIe dans le sang en Roumanie; plus aucune divergence ne subsistait entre Bucarest et Varsovie; le vide p[litique et militaire existant jusque lA, Itait comblI. L’encerclement Itait devenue pour l’Allemagne, pour la prImiOre fois une rIalitI immIdiat .

 

„Ce c’est rIalitI qui la forGa, nous l’avons vu, A l’artifice de l’entente germano-soviItique.”

 

Si ca sa Incheiem aceasta serie de citate din cartea dlu Mihail Surdza, pag. 40, mai aducem:

 

„Le Mouvement LIgionnaire a payI de plus de 60.000 annIes de prisons, de plus de 1000 cadavres, (assassinats A l’ItoufIes dans les cachois, ou massacres en masse) – sans compter les tortures dans les prisons, l’exil, la confiscation des fortunes, l’interdiction de tout emploi d’Itat ou privI pour ses membres, les campagnes des calomnie les plus infames et tout les autres moyens de persecution imaginables – l’honneur d’avoir ItI en Roumanie pendant prIs d’une quart de siOcle le champion indomptable du Monde Occidentale danssa lute contre La Bete-sans-Nom. (L’Union SoviItique)”.

 

 

 

* * *

 

 

Regele continua:

 

„Intre timp noi, Romanii, ne piteam In coltul nostru, Infricosati nu numai de prea puternica alianta nazisto-comunista, dar si de nelegiuirile comise de legionarii din Garda de Fier, organizatie sprijinita de Germania nazista.”

 

„In sbuciumata Europa de atunci, Regele Carol al II-lea a cautat sa castige timp si, luand masuri Impotriva legionarilor, dar nu foarte aspre de frica lui Hitler, a hotarIt, In cele din urma, sa evite cu orice pret o dictatura legionara. A constituit astfel o dictatura a sa proprie, pentru ca Hitler sa nu se Impotriveasca regimului de democratie parlamentara din Romania, deci Garda de Fier sa nu ia puterea.”

 

In afirmatia de mai sus sunt iarasi trei inexactitati tipatoare.

 

 

 

1). „…dar si de nelegiuirile comise de legionarii din Garda de Fier..”,

 

2). „…organizatie sprijinita de Germania nazista”

 

3). „…luand masuri Impotriva legionarilor, dar nu prea aspre, de frica lui Hitler…”

 

 

 

  1. Regele Mihai plaseaza „nelegiuirile comise de legionari” In perioada dintre Incheierea pactului secret Hitler-Stalin din 23 August 1939 si 6 Septembrie 1940, ziua abdicarii Regelui, perioada In care el s’ar putea referi doar la pedepsirea lui Armand Calinescu din 21 Sept. 1939. Daca Regele Mihai considera o nelegiuire sa pedepsesti pe un asasin, cel care a executat ordinul dat de Regele Carol In drum spre casa, da a-l executa pe Codreanu si cei 13 camarazi ai sai, atunci calificativul de „rea credinta” si de „mistificare” din partea sa este mult prea putin. Si ca sa precizam, nekegiuire este din partea celor cari au ucis fara judecata 14 insi, si anume Regele Carol ca autor, si Armand Calinescu cu Intreg echipajul sau de executanti.

 

  1. …organizatie sprijinita de Germania nazista… NicolasNagy Talavera In „The Green Shirts and the others”, (Camasile verzi si ceilalti), in Hoover Institution Press, afirma: „Nu a existat nicio dovada a unei legaturi cu o putere straina. Legaturile cu Germania nazista au fost Intretinute mai degraba de Goga-Cuzisti, sau chiar de aripa fascista neoliberala a lui Gheorghe Bratianu, decat de Legiune.” (si cat n’ar fi dat Nagy Talavera sa fi descoperit ceva care ar fi putut Incrimina Legiunea In activitati naziste).

 

In plus, sunt peste 60 de ani trecuti de atunci si toate arhivele germane au fost facute accesibile publicului, si sute de vanatori de nazisti” au rasfoit aceste dosare pentru a da de actiuni, fapte si nume care ar putea incrimina mai multe persoane si organizatii In colaborare cu Germania nazista pentru a putea fi acuzate de crime Impotriva umanitatii, sau crime de razboi. Pana In prezent niciun document, niciun indiciu de o cat de vaga colaborare sau sprijin din partea Germaniei naziste pentru Miscarea Legionara nu a fost gasit. Pe ce-si bazeaza Regele Mihai aceasta afirmatie ?

 

  1. Regele Carol, luand masuri Impotriva legionarilor, dar nu foarte aspre de frica lui Hitler…” Nu de frica lui Hitler, ci mai mult In pofida lui, si mai ales pentru a Insela opinia publica, lasand sa se creada ca ar avea chiar consimtamantul lui Hitler. Regele Carol, In drum spre casa de la Londra, si trecand pe la Berchtesgaden, unde a avut o Intrevedere cu Hitler si G_ring, (la 29 Noembrie 1938), da ordin lui Armand Calinescu sa dea curs planului stabilit Inainte de plecarea sa din tara, de a-l asasina pe Corneliu Codreanu si 13 camarazi a sai, sub pretext de Incercare de fuga. Apoi la mai putin de un an, la 21/22 Sept. 1939, a asasinat in lagare si In toate capitalele de judet alti 250 din elita legionara, pe care i-a expus In pietele publice pentru a Ingrozi lumea. Si Regele Mihai Isi mai permite sa spuna ca „aceste masuri nu erau prea aspre” . Ne poate da Regele Mihai. ca sa-si justifice aceasta afirmatie, un exemplu de teroare mai sangeroasa si mai bestiala decat cea a tatalui sau,Regelui Carol, Impotriva legionarilor ? Sau crede el, Regele Mihai, ca el poate profera orice acuzatii, calitatea lui de fost rege si actuala Alteta Regala fara tron nu-l obliga la nicio restrictie de adevar istoric, adevar judiciar si de morala crestina ?

 

  1. In convorbirile pe care le-a avut In Germania, atat Hitler cat mai ales Maresalul G_ring l-au asigurat pe Regele Carol ca: „Guvernul Reich-ului Isi facuse o dogma, sa nu se amestece In treburile interne ale nimanui; ca Fghrer-ul nu se intereseaza de Codreanu mai mult decat de oricare alta personalitate din Romania.” Aceste declaratii l-au chiar Incurajat pe Carol In planul sau de a-l asasina pe Codreanu. Desigur ca uciderea unui om politic In maniera produsa In Romania cu Codreanu nu-l poate lasa indiferent pe nimeni din universul crestinismului. Nicolae Petrescu-Comnen In „Memoriile” sale noteaza ca „la 6 Decembrie, 1938, Djuvara telegrafia de la Berlin ca (……) moartea lui Codreanu a produs, la Wilhelmstrasse, o penibila impresiune, mai ales ca survenea Indata dupa Intalnirea Regelui cu Hitler.” Cata desconsiderare din partea Regelui Carol si a lui Mihai pentru adevar, pentru soarta Neamului si pentru propria imagine a lor si a Monarhiei In istorie.

 

In momentul cand Carol a anulat noile alegeri din Martie 1938, Corneliu Codreanu a desfiintat partidul „Totul pentru Tara”, declarand ca „am fost aruncati din raportul de Drept, In cel de Forta. Pe acesta noi nu-l primim. Lovitura de Stat noi nu vrem sa dam pentru ca contravine gandirii noastre. Noi asteptam biruinta Miscarii Legionare de la un proces de evolutie interioara a poporului roman”. Victoria In alegerile din Decembrie 1938 a Miscarii legionare l-a Inspaimantat pe Rege si, pentru a-si asigura suoravietuirea, a instaurat propria dictatura. Stia prea bine ca cu legionarii la putere, nu s’ar mai fi putut amesteca In treburile guvernului si ale tarii dupa bunul plac, si mai ales ar fi fost total exclus amestecul amantei sale, Elena Lupescu, In viata politica a tarii. Se stie cu ea era aceea caredirija prigoana Impotriva Legiunii. Citam din ” Memoriile } lui Armand Calinescu, care Inca In 11 Iunie 1934 consemna: „La serata de la Clubul Miliardarilor vorbesc cu Generalul Manolescu, aghiotantul Principelui Nicolae, care-mi spune ca a vorbit cu Gavrila Marinescu – devenit mai tarziu seful Politiei Capitalei – si acela i-a spus: ” Eu mi-am legat soarta de Doamna Elena Lupescu si cad odata cu ea. Nu pot face altfel.” – din ” Citate despre Miscarea Legionara culese din documente oficiale, note si Insemnari ale adversarilor declarati ai Miscarii” , pag. 20, ed. Romanian Historical Studies, 2001.

 

Si mai departe, tot din ” Memoriile ” lui Armand Calinescu, pag, 22: „Lunga Intrevedere cu Gavrila Marinescu la mine acasa. Tatarascu avusese initiativa numirii lui In guvern. Nu a acceptat decat dupa ce Rex l-a convins si el. Gavrila Ii facuse un raport de Vineri. Cand s’a Intors Rex In Bucuresti, Dumineca, l-a chemat de dimineata si i-a spus ca e convins de primejdia Garzii de Fier si de necesitatea represiunii. Gavrila i-a spus lui Tatarascu ca primeste numai cu conditia de a-i aproba planul sau de lucru. El nu merge la Parlament, nu merge nici la Consilii decat spre a i se aproba planul, apoi sa fie lasat sa lucreze liber. S’a primit propunerea. Are de gand sa suprime pe Codreanu si vreo 30 de gardisti principali. Si-a format echipe din 200 de puscariasi, cu care va da lovitura Intr’o noapte.”

 

Aceasta a fost domnia de zece ani a cuplului Carol-Lupescu. Intr’un articol a dlui Horia Sima, „La moartea Regelui Carol”, publicat in Aprilie 1953 In ” Vestitorii „, Mgnchen, In Incheiere, spune: „Nu stim ce epoca din istoria neamului se poate compara cu perioada de domnie a regelui Carol. Si epoca fanariota pare sa aiba trasaturi mai blande decat ceea ce ne-a fost dat sa patimim sub acest despot. Trebuie sa ne cautam exemple aiurea. Petru cel Crud din istoria Spaniei, sau regimul sovieto-moscovit. Poporul roman a cunoscut ororile bolsevismului Inainte de invazia de la 23 August.”

 

‘”Atata rau a facut tarii Regele Carol Incat si crestinescul „Dumnezeu sa-l ierte !” e penibil a fi rostit la moartea acestui tiran, sunand mai degraba ca o ofensa adusa Divinitatii.”

 

Si mai departe Regele Mihai spune:

 

„Dictatura fie ea cat de putin aspra, nu poate fi pe placul Romanilor! Si In Septembrie 1940, dupa doi ani de dictatura regala, tatal meu a fost constrans sa paraseasca tara. O cerusera leginonarii In strada, chemandu-l la putere pe Generalul Ion Antonescu, iar partidele politice, desi anti-legiionare, erau si ele de parere sa fie detronat Regele dictator, ale carui tergiversari si, In plus aventuri personale, devenisera impopulare.”

 

Alte neadevaruri ale Regelui Mihai: La 5 Septembrie 1940 In Piata Palatului si pe strazile Bucurestiului erau zeci de mii de oameni din Intreg spectrul politic al tarii, iesiti In strada pentru a cere abdicarea Regelui criminal, chemati la demoonstratie de manifestele lui Horia Sima care au umplut Bucurestiul. Intreaga tara cerea abdicarea Regelui, nu numai legionarii, si nu numai pentru „aventuri personale devenite impopulare „, cat mai ales pentru prabusirea granitelor tarii si destramarea Romaniei Mari, cat si pentru furturile si crimele politice comise. „Actul de la 6 Septembrie 1940,…… reprezinta scadenta tuturor pacatelor ce le-a Ingramadit Regele Carol de-asupra capului sau In cei zece ani de domnie. Prea mult Ii Inselase pe toti ca sa mai gaseasca crezare la cineva. Regele Carol a abdicat numai In momentul cand nu s’a mai gasit nimeni dispus sa faca o baie de sange pentru salvarea sa.” (Horia Sima,. Ibidem). Nici macar Antonescu nu l-a mai urmat, credinciosul sau din timpul prigoanei din 1938-39 Impotriva legionarilor, pe care doar pentru asta l-a adus ca sef al guvernului la 6 Sept. 1940, ca sa-l salveze. si nu a fost chemat de legionari, cum afirma din nou cu rea credinta Regele Mihai. Cat priveste al doilea neadevar din citatul de mai sus: „…iar partidele politice, desi anti-legionare , erau si ele de parere sa fiedetronat Regele.. ” avem de spus urmatoarele:

 

  1. La ultimele alegeri libere din Romania, din Decembrie 1937, la propunerea lui Corneliu Codreanu s’a Incheiat un ” Pact de neagresiune ” Intre partidele „Totul pentru Tara”, „Nactional- Taranesc” si „Liberalii lui Gheorghe Bratianu. Acest pact a asigurat corectitudinea alegerlor, coalitia acestor trei partide veghind ca sa nu se produca furturi de voturi si falsificari de rezultate. Asa s’a Intamplat ca pentru prima data In Romania partidul de guvernamant nu a putut Intruni cele 40%; din voturi pentru a se putea bucura de prima care sa-i asigure o majoritate In Parlament. Adica doua din partidele politice din opozitie mai importante s’au coalizat cu partidul Miscarii, ceeace exclude atitudinea „anti-leginara”, pe care le-o atribue Regele.

 

  1. Unul din oamenii politici pe care-l citeaza mereu Regele Mihai, cu care ar fi avut dese consfatuiri cu privire la „Actul de la 23 August”, este Iuliu Maniu, de care Regele spune ca ar fi fost si el „anti-legionar”. Sa vedem, cum vedea Iuliu Maniu Miscarea Legionara, si care erau raporturile si atitudinea sa fata de Miscare ? Ca raspuns citam din articolul ” Testamentul lui Iuliu Maniu „, de Nicolae Penescu, fost Secretar General al Partidului National Taranesc si fost ministru In guvernul Sanatescu din toamna anului 1944. Acest articol, „Testamentul lui Iuliu Maniu”, a fost publicat In revista „Romania Democrata”, organ al Partidului National Taranesc, de sub directia lui Jean Teodorescu-Faget din New York, Nr. 31, 1979. Citam din capitolul „Miscarea Legionara”:

 

„Cu exceptia masurilor luate de Ion Mihalache contra legionarilor, ca Ministru de Interne In 1932, la cererea Regelui Carol, Partidul Natinal Taranesc nu a avut niciodata o atitudine ostila fata de acestia.”

 

„Corneliu Codreanu a Intemeiat Legiunea pe trei idei: nationala, credinta crestina si omul nou. Cu exceptia chestiuniievreesti, nimic nu ne separa.

 

„Ne-am Intalnit ca tineri deputati In Parlament. Legiunea facuse progrese repezi si importante In tineret… Este adevarat ca exista problema evreiasca, fiindca evreii devenisera, dupa unguri, cea mai importanta minoritate ca numar, si era prima ca putere economica. Profesiunile libere erau invadate de evrei. Nu eram de acord cu Codreanu asupra solutiunilor de dat acestei probleme.

 

„In politica externa, preferintele lui Codreanu mergeau spre Axa Roma-Berlin din cauza repulsiunii lui fata de comunism, si fiindca credea ca era In interesul tarii sa existe o politica alternativa. …. Intemeietorul Miscarii Legionare, Corneliu Codreanu, cu ocazia penultimei Intrevederi ce am avut-o cu el, mi-a spus ca ceea ce Il lega de Germania nu erau principiile national-socialiste, ci credinta ca In razboiul mondial ce se va declansa, Germania va iesi Invingatoare si deci va trebui sa existe In Romania o Miscare care ar putea servi de cadru protector pentru a armoniza interesele ei cu exigentele eventualului Invingator. Insa acum este clar ca Germania va fi Invinsa.”

 

„Dictatura, starea de asediu si cenzura au facut imposibil ca aceste opinii ale conducerii D-Voastra sa poata fi exprimate, sa poata` fi public manifestate si, In consecinta, a trebuit sa suportati o atmosfera grea ce s’a creat In jurul DVoastra.”

 

Dupa aceste declaratii, unde mai ramane ” anti-legionarismul ” lui Iuliu Maniu din afirmatiile Regelui Mihai ?

 

Mai departe Regele spune:

 

„Planuind sa atace Uniunea Sovietica, Hitler a acceptat In cele din urma sa-l sustina pe Antonescu Impotriva legionarilor care, In Ianuarie 1941, facusera sangeroasa rebeliune pentru a-l Inlatura pe General si sa ramana ei singuri la putere.”

 

Regele Mihai stie prea bine ca Antonescu a vrut sa ia sefia Miscarii ca sa aiba si el o forta politica In spate, aidoma lui Hitlersi Mussolini. In acest scop, Inca din 6 Octombrie 1940, cu ocazia acelei mari manifestatii legionare, a cerut sa i se transfere sefia Miscarii. Asta mai era doar si una din caile de a distruge Miscarea, prin impunerea unei sefii straine, care sa o abata de la idealurile ei primare. Acesta a fost si unul din motivele hotarItoare pentru care Carol l-a adus pe Antonescu la putere, sa desfiinteze Miscarea prin a-i lua sefia si a o abate pe alte cai, sau daca nu reuseste, prin persecutarea ei In continuare. Acelas lucru l-a Incercat doar Insusi Regele Carol In 1937, cand la o Intrevedere i-a cerut lui Codreanu sa-i cedeze sefia Legiunii, Codreanu urmand sa fie numit prim-ministru pe viata, Cum nu a reusit, a Inceput asasinatele In masa si prigoana. (Vezi ” Memoriile ” lui Zaharia Boila, omul apropiat al lui Maniu).

 

Chiar de la Inceputul scurtei ere a Statului National Legionar, au fost Intreprinse actiuni de a submina, de a crea discordie Intre Miscare si Antonescu. In ” Cartea Neagra „, Suferintele Evreilor din Romania In anii 1950-1944, pag. 163-164, gasim:

 

„Se stia de la Inceput ca pe cei doi factotri politici fundamentali ai tarii, Antonescu si Miscarea Legionara….. Ii despartea ideologie, metode si obiective, etc.

 

Discordia aceasta trebuia cu orice pret Intretinuta. Chiar daca se Intrezareau pericolele si suferintele pe care o eventuala convulsiune le-ar abate asupra tuturor, ea trebuia provocata, pentru ca In acel moment alteernativa era exterminarea totala a populatiei evreesti.” Adica toata masa evreiasca, cu forta lor politica si economica, si toata clica oligarhica din era lui Carol, plus Intreg aparatul vechi de Stat, avandu-l pe Eugen Cristescu – declarat dusman al Miscarii – ca sef al SRI, au complotat Impotriva colaborarii Miscarii cu Antonescu, In ciuda imensei popularitati de care se bucura Miscarea In mase. Si cu toate astea, Regele MIhai tine sa afirme In continuare ca era Miscarea aceea care dorea sa-l Indeparteze pe Antonescu pentru a ramane singura la putere. Este unalt neadevar suistinut de Regele Mihai cu multa rea credinta.

 

Tot desore aceasta colaborare Antonescu-Miscare, analistul politic american C.W.Forester, In cartea „Fenomenul Legionar”, pag. 65, capitolul ” TIrgul lui Antonescu cu Biitler” , spune:

 

„Hitler, afland de tensiunea existenta Intre Antonescu si Miscarea Legionara, i-a invitat pe Antonescu si Sima la o Intrevedere. Hitler, preocupat de eventualul razboi Impotriva Uniunii Sovietce, avea nevoie de aliati. Sima, nevoind sa angajeze tara In activitati naziste, a refuzat sa se duca. In schimb, Antonescu s’a dus si a facut un tIrg cu Hitler: a acceptat sa angajeze Romania si armata tarii In actiuni naziste, cu conditia ca Hitler sa aprobe eliminarea Miscarii din guvern si eventual sa ordone diviziilor din Romania sa sprijine aceasta actiune.”

 

Intors In tara, Antonescu a Inlocuit toti prefectii legionari cu prefecti militari si a Inlocuit si ministri legionari, ocupand instiitutiile respective cu forta armata. Majoritatea comentatorilor vestici au calificat actiunea lui Antonescu drept ” o lovitura de stat „. In schimb, toata presa comunista, oligarhica si antonesciana a calificat In trecut, ca si acum, aceasta rezistenta a legionarilor la lovitura lui Antonescu, drept ” rebeliune legionara „. Daca cineva ar avea curiozitatea sa deschida Codul Penal din acea vreme, ar vedea ca actiunea lui Antonescu era ilegala, si ca Antonescu ar fi trebuit sa fie trimis In judecata pentru lovitura de stat împotriva unei parti a guvernului.”

 

 

 

* * *

 

 

Ca încheiere si ca Roman, trebue sa-mi exprim profundul regret ca Romania a avut parte, în momentele ei grele, de astfel de regi si astfel de conducatori, desigur referindu-ma numai la RegeleCarol II si la fiul sau, Mihai. Regele Carol II din capul locului si-a Inceput cariera prin dezertare de pe front si din tara, In 1917, traind cu o amanta la Odesa, avand gradul de locotenent, In timp ce armata si poporul roman duceau greul razboiului de întregire nationala. A fost descalificat de parinti si de guvern si declarat nedemn pentru tronul Romaniei.

 

A fost lipsa de întelepciune si de judecata de Om de Stat a lui Maniu, de a fi sprijinit readucerea Printului Carol In tara. Impotriva descalificarii sale de catre parinti si guvern, dar mai ales Impotriva hotaririi mamei sale, Regina Maria, care In scris l-a declarat nedemn de tronul Romaniei.

 

Maniu, manat de adversitate politica Impotriva Regentei tarii dominata de liberali si vrand sa sparga acest monopol liberal asupra conducerii tarii, a sprijinit aducerea lui Carol, care s’a dobvedit a fi o catastrofa fara seaman pentru tara. A compromis Intreaga viata politica a tarii si i-a destramat integritatea teritoriala. Atat sub aspect politic, cat si familial, Regele Mihai a avut parte de un prost exemlu din partea tatalui sau, ceea ce nu a ramas fara urmari grave atat pentru caracterul sau, cat mai ales pentru tara, cum am putut vedea de-alungul acestei prezentari.

 

Intreaga expunere a Regelui Mihai despre „Actul de la 23 August 1944”, este o desperata Incercare de a-si peteci un trecut onorabil, Incercare care s’a soldat cu un lamentabil „amestec ambigu de adevar si minciuna”, cum o formuleaza el Insusi, sau de „mistiificari si minciuni”, cum am constatat eu, cu rezultatul de a fi contribuit si el la distrugerea sufletului natiunii noastre.

 

Intru cat Regele Mihai cat si alte personalitati politice si-au exprimat deseori sentimente adverse fata de legionari, pe langa „Testamentul lui Iuliu Maniu” de mai sus, In care-si exprima atitudinile sale amicale fata de legionari, mai aduc si alte cateva aprecieri si marturii despre legionari si Legiune ale altor personalitati.

 

Mai întai sa vedem pe scurt, ce-a vrut sa realizeze Codreanu prin Legiunea sa. Extras din „Pentru Legionari”:

 

„Tot ce-si poate imagina mintea noastra mai frumos ca suflet, tot ce poate rodi rasa noastra mai mandru, mai Inalt, mai drept, mai puternic, mai Intelept, mai curat, mai muncitor si mai viteaz, iata ce trebue sa ne dea scoala legionara. Un om In care sa fie desvoltate pana la maximum toate posibilitatIle de marire omeneasca ce se afla sadite de Dumnezeu In sangele neamului nostru.” Si Codreanu a fost asasinat de Regele Carol, tatal Regelui MIhai, In 1938. Sa vedfem ce si cat a realizat Codreanu prin scoala sa, sau In limbajul Regelui Mihai, cat de „nelegiuiti” erau legionarii dupa 18 ani de la moartea lui Codreanu, adica In anul 1956. Pentru asta aducem declaratia unui evreu sus pus In regimul comunist din Romania, dl Blatt, oficial asociat al CC al PCR-ului pentru chestiuni juridice cu mare pondere politica, în raportul sau prezentat în sedinta Comitetului Central imediat dupa revolutia din Ungaria din 1956, – Extras din „Pe marginea procesului Noica-Pilat, aparut In „Cuvantul Romanesc, Hamilton, Ont., Canada, Martie 1998. Citez:

 

„Sa ma fereasca Dumnezeu sa creada cineva ca propunerile mele sunt pornite din ura fata de legionari, dar ei sunt primii care sa intre In atentia noastra. Caci sunt cei mai periculosi adversatri ai regimului nostru. Desi au fost peste 15.000 dintre ei condamnati si au intrat In Inchisori. Din ceea ce stiu Intr;o forma directa de la fosti detinuti, pericolul legionar este mai mare decat oricand pentru noi. Ei au dominat Intreaga suflare romaneasca a Inchisorilor prin darzenia lor, prin Intreg comportamentul lor si prin spiritul lor de rezzistenta morala pe care l-au raspandit In toata lumea detinutilor politici. Adaog ca si coreligionari de-ai mei, evrei, printre care si unii rabini mai tineri, au fost cuceriti sufleteste de tinuta legionarilor fata de ei. Si mi-au dat cazuri concrete, In care au fost respectati si ajutati Intoate Imprejurarile de catre legionari. Acesti legionari erau netematori de comunisti si de adversitatea comunistilor. Unii dintre legionarii condamnati au iesit afara, si comportamentul lor este acelas, fara frica, de sfidare fata de regim si plini de speranta ca regimul se va prabusi.” Acestia au fost si sunt legionarii si aceste marturisiri au fost facute oficial Intr’o sedinta a CC, Intr’un moment cand regimul comunist din Romania era la ora adevarului, cand adica era stapanit de teama ca si In Romania ar putea isbucni o revolutie ca’n Ungaria.

 

 

 

* * *

 

 

In completarea taboiului aduc si un citat din prefata cartii „Legion”, (tradusa In engleza „Carticica sefului de Cuib”, scoasa de „Intetrnational Third Position”, aparuta In „Rising Press”, In colaborare cu „Nationalist Books”, BCM Kursaal, Anglia, de Bobn Eckes si Michael Walker:

 

„S’a ajuns la cumpana In nationalismul european. Politicieni si partide gata de orice compromis, dispar fara ca cineva sa verse o lacrima pentru ele, In timp ce idealul Garzii de Fier ramane si inspira generatie dupa generatie. Este un punct de referinta pentru cei care vor mai degraba sa construiasca decat sa distruga, a caror faptura este profilata mai mult de o dragoste nobila, decat de ura. Codreanu, Capitanul pe un cal alb , a devenit trimisul Arhanghelului Mihail. El este o sinteza al aspiratiilor neamului, al sentimentului de origine eroica, al tanjirii dupa o demnitate naionala.” (……)

 

Nationalismul Garzii de Fier transcende barierele sovinismului secolului al XIX-lea si Intinde o mana prieteneasca tuturor popoarelor In sbatere. Mota si Marin, doi legionari de frunte, au luptat In Spania In fruntea unei unitati legionare alaturi de falangistii lui Jose Antonio îmoptriva internationalismului marxist. Ei au cazut In lupta în împlinirea unei misiuni supra-nationale, martiri ai unei cauze europene.

 

 

 

* * *

 

 

Si in final, „Profilul interior al Capitanului”, de Emil Cioran, pentru a-si putea da seama Regele MIhai cat de criminala a fost domnia tatalui sau, si cat de criminal nedrept este el cand spune ca: „Intre timp noi, Romanii, ne piteam In coltul nostru, Infricosati nu numai de prea puternica alianta nazisto-comunista, dar si de nelegiuirile comise de legionarii din Garda de Fier, organizatie sprijinita de Germania nazista. In sbuciumata Europa de atunci, Regele Carol al II-lea a cautat sa castige timp si, luand masuri Impotriva legionarilor , dar nu foarte aspre de frica lui Hitler, a hotarIt, in cele din urma, sa evite cu orice pret o dictatura legionara.

 

Si acum Emil Cioran:

 

„Inainte de Corneliu Codreanu Romania era o sahara populata. Cei aflati Intre cer si pamant nu aveau niciun continut, decat asteptarea. Cineva trebuia sa vina. Treceam cu totii prin desertul romanesc, incapabili de orice…….. Romania nu era mai mult decat o farsa reusita. Te Invarteai in ea liber, vacant de trecut si de prezent, Indragind desmatul dulce al lipsei de menire. Biata tara era o pauza vasta Intre un Inceput fara maretie si un posibil vag. In noi gemea viitorul. In unul clocotea. Si el a rupt tacerea blanda a existentei noastre si ne-a obligat sa fim. Virtutile unui neam s’au intruchipat In el. Romania din putinta se Indfrepta spre putere.

 

Cu Corneliu Codreanu am avut doar cateva convorbiri. Am priceput din prima clipa ca stau de vorba cu un om într’o tara de flecuri.

 

Prezenta lui era tulburatoare si n’am plecat niciodata de la el fara sa simt acel suflu iremediabil de rascruce, care Insoteste existentele marcate de fatalitate. De ce n’as marturisi ca o teama ciudata ma cuprindea si un fel de entuziasm plin de presimtiri ? Lumea cartilor mi se descifra inutila, categoriile, inoperante, prestatiile inteligentei, sterse, iar subterfugiile subtilitatii, zadarnice. Capitanulnu suferea de viciul fundamental al asa zisului „intelectual roman”. Capitanul nu era ” destept” . Capitanul era ” profund „. Dezastrul spiritual al tarii deriva din inteligenta fara continut, din ” desteptaciune” . Lipsa de miez al duhului preschimba problemele In elemente de joc absract si rapeste spiritului latura destinului. Desteptaciunea degradeaza pana si suferinta In flecareala. Dar vorbele Capitanului, grele si rare, rasareau din soare. Ele se plamadeau undeva departe. De aici impresia de univers al inimii, de univers al ochilor si al gandurlor. Cand In 1934 Ii spuneam, ce interesanta ar fi expuneea vietii lui, Imi raspundea:

 

Nu mi-am petrecut viata prin biblioteci, Nu-mi place sa citesc. Eu stau asa si ma gandesc.”

 

Aceste ganduri au urzit rostul nostru. In ele respirau natura si cerul. Cand a pornit spre infaptuire, temelia istorica a tarii s’a sguduit. Corneliu Codreanu nu a pus problema Romzaniei in imediat, a Romaniei moderne sau contemporane. Era mult prea putin. Nu s’ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii sale si nici asteptarilor noastre. El a pus problena in termeni ultimi, in totalitatea devenirii nationale. El nu a vrut sa indrepte mizeria aproximativa a conditiei noastre, ci sa introduca absolutul In respiratia zilnica a Romaniei. Nu revolutia momentului istoric, ci una a istoriei. Legiunea ar trebui astfel nu numai sa creeze Romania, dar sa-i si rascumpere trecutul, sa-i insufle absenta seculara, sa salveze printr’o nebunie inspirata si unica, imensul timp pierdut. Patosul legionar este o expresie de reactie In fata unui trecut de nenoroc. Aceasta natie n’a excelat In lume decat prin consecventa In nenorocire. Niciodata nu s’a desminit. Substanta noastra este un infinit negativ. De aici pleaca imposibilitatea de a depasi pendulaea Intre o amaraciune dizolvanta si furie optimista. Intr’un moment de descurajare i-am spus Capitanului:

 

– Capitane, eu nu cred ca Romania are vreun sens In lume. Nu e niciun semn In trecutul ei care ar justifica vreo speranta.

 

– Ai dreptate, mi-a raspuns. Sunt totusi unele semne.

 

– Miscarea Legionara, adaug eu.

 

Si atunci mi-a aratat el In ce fel vedea el Invierea virtutikor dace. Si am Inteles ca Intre Daci si legionari se interpune pauza fiintei noastre, ca noi traim al doilae Inceput al Romaniei. Capitanul a dat Romanului un rost. Inainte de el Romanul era numai Roman, adfca un material uman alcatuit din atipiri si umilinte. Legionarul este un Roman cu substanta, un Roman primejdios, o fatalitate pentru sine si pentru altii, o vijelie umana infinit amenintatoare. Garda de Fier: o grupare fanatica ! Legioonarul trebue sa fie un om In care mandria sufere de insomnie. Eram obisnuiti cu patriotul de ocazie, gelatinos si vid. In locul lui apare insul ce priveste tara cu prblemele ei cu o crunta Inversnare. Este o deosebire de densitate sufleteasca. Acel ce a dat tarii alta directie si alta structura, unea In sine o pasiune elementara cu detasarea spiritului. Solutiile lui sunt valabile In imediat si In vsnic. Istoria nu cunoaste un vizionar cu un spirit mai practic si atata pricepere In lume, sprijinite pe un sufket de sfant. Tot asa, lumea nu cunoaste o a doua Miscare In care poblema mantuirii sa mearga mana In mana cu gospodaria. A face isprava si a te salva, politica si mistica, iata carei ireeuctibilitati i-a pus el capat. Il interesa In egala masura, organizarea unei cantine si porblema pacatului, comertul si credinta.

 

Nimeni nu trebue sa uite:

 

Capitanul a fost un gospodar instalat in absolut.

 

Fiecare credea a-l intelege. El totusi scapa fiecaruia. Depasise limitele Romaniei insasi. Miscarii i-a propus un ideal de viata care Intrece rezistenta romneasca. A fost prea mare. Inclin uneori a crede ca el n’a cazut din conflictul cu un besmetic, ci din conflictul marimii lui cu micimea noastra. Nu este totusi mai putin adevarat ca epoca de prigoana a scos la iveala caractere pe care nici cea mai încrezatoare utopie nu le-ar fi putut banui. Intr’o natie deslugi, el a introdus onoarea, si intr’o turma fara verebre, orgoliul. Influenta lui n’a afectat numai pe ucenici ci, Intr’un anumit sens, si pe dusmani, caci acestia din lichele au devenit monstri. I-a obligat la tarie, le-a impus un caracter rau. Ei n’ajungeau caricaturi infernale daca maretia Capitanului n’ar fi cerut o echivalenta negativa. Am fi nedrepti cu calaii daca i-am considera ratati. Toti s’au implinit. Un pas In pkus, si trezeau gelozia Diavolului.

 

In preajma Capitanuli nimeni nu ramanea caldut. Peste tara a trecut un fior nou. O regiune umana bantuita de esential. Suferinta devine criteriul vredniciei si moartea al chemarii. In cativa ani omania a cunoscut o palpitatie tragica, a carei intensitate ne consoleaza de lasitatea a o mie de ani de neistorie. Credinta unui om a dat natere unei lumi ce lasa In urma tragedia antica si pe Shakespeare. Si aceasta In Balcani ! Pe un plan absolut, daca ar fi trebuit sa aleg Intre Romania si Capitan, n’as fi ezitat o clipa. Dupa moartea lui ne-am simit, fiecvare, mai singuri, dar peste singuratatea naostra se ridica singuratatea Romaniei. Nici un toc sa-l infig In cernerala nenorocului n’ar putea descrie nesansa ursitei noastre. Totusi, trebue sa fim lasi si sa ne mangaiem. Cu exceptia lu Isus, niciun mort n’a fost mai prezent intre vii; avut-am careva vreun gand sa-l fi uitat ? De aici In colo, „tara va fi condusa de un mort”, Imi spunea un prieten de pe malurile Senei. Acest mort a raspandit un parfum de vesnicie peste pleava noastra umana, si a readus cerul deasupra Romaniei.” – Emil Cioran – Profil inteior al Capitanului.

 

https://miscarea.net/golea-actul.htm

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

 

Sindromul broaştei fierte – cum suntem omorâţi încet dar sigur

 

(James Lee/Flickr/CC BY)

 

 

Dacă ceva nu ne omoară din prima, nu suntem atenţi la problemă şi o repudiem imediat. Stabilim doze „de siguranţă” pentru diverse substanţe care ne contaminează – indiferent dacă este vorba despre alimente, apă, poluanţi sau vaccinuri.

 

Până la urmă, credem că dacă substanţele respective nu ne omoară în primele 30 de minute, nu este nicio problemă, nu? Ei bine, dacă aţi dat din cap aprobator, sunteţi, probabil o victimă a sindromului „broaştei fierte”.

 

Ce este sindromul „broaştei fierte”?

 

Teoria este bazată pe o observaţie – şi anume că un broscoi aruncat într-o oală cu apă încălzită zdravăn va sări imediat afară, însă dacă este pus într-o oală cu apă rece, dar care este încălzită treptat până în punctul de fierbere, va sta acolo până va fi fiert odată cu apa.

 

 

Unora li se pare că din punct de vedere ştiinţific aşa ceva pur şi simplu nu poate avea loc. Cu toate acestea, există dovezi despre un asemenea comportament, iar pasajul următor, extras din fişe ale unor experienţe de laborator, arată că el chiar a avut loc.

 

“Goltz a crescut temperatura apei de la 17,5 °C la 56 °C în aproximativ 10 minute, aşadar cu o rată de 3,8 °C pe minut, în partea sa de experiment, care încerca să arate că broaştele vor încerca să scape. Pe de altă parte, Heinzmann a încălzit apa cu broaştele o perioadă de 90 de minute de la aproximativ 21 °C la 37,5 °C, cu o rată de sub 0,2 °C pe minut. [4]

 

O sursă din anul 1897 susţine că “într-unul dintre experimente, apa a fost încălzită cu o rată de 0,002°C pe secundă iar broasca din vas a fost găsită moartă după 2 ore şi jumătate, fără să încerce să scape”.

 

În 1888 William Thompson Sedgwick a explicat această contradicţie dintre rezultate: chestiunea esenţială, afirma el, era rata diferită de creştere a temperaturii, acest factor fiind singurul care determina rezultate diferite pentru viitorul broaştelor.

 

 

“Se pare că dacă apa este încălzită suficient de lent, nu va determina nici măcar reacţii reflexe din partea unei broaşte normale; dacă este mai rapidă, însă, totuşi, suficient de lentă, broasca tot nu va reacţiona pentru a ieşi din vas.

 

Fenomenul descris este similar cu cel prin care trec oamenii astăzi. Încet dar sigur suntem otrăviţi şi prost-alimentaţi. Zilnic. Însă fenomenul este atât de gradual încât foarte puţini oameni îi înţeleg ramificaţiile.

 

Am devenit prizonierii unor noţiuni referitoare la doze „sigure”, limite etc., care ne sunt servite de diverse guverne, organizaţii şi voci cu autoritate în materie de sănătate – încât am ajuns să fim siguri că dacă ne menţinem în aceste „zone de siguranţă”, cumva, sănătatea noastră nu va fi deloc afectată negativ.

 

Realitatea este că, din cauza dozelor mari de substanţe nocive pe care le introducem zilnic în organism, indiferent dacă este vorba despre alimente, apă, aer, substanţe prezente în locuinţe, toxine emanate de mobilă, electronice şi autovehicule – sau dacă este vorba despre proasta alimentaţie datorată dietelor compuse din hrana „moartă” pe care o consumăm întruna – sfârşim prin a grăbi o moarte a celulelor noastre. Acest lucru converge în timp într-un punct în care încep boli, dureri în articulaţii şi alte forme de suferinţă.

 

Majoritatea oamenilor îl numesc „îmbătrânire”. Eu îl numesc „acumulare de toxine şi proastă alimentaţie”. Diferenţa este enormă.

 

Gândiţi-vă la faptul că astăzi majoritatea oamenilor încep să se simtă bătrâni după 35 de ani – ca să nu mai vorbim de incidenţa cancerului la vârste de 20 sau 30 de ani, fenomen care pur şi simplu nu exista acum 50-60 de ani. Cu alte cuvinte, după numai 12 mii de zile petrecute pe această Planetă, având expuneri multiple la toxine – de diferite grade (de exemplu mercurul din plombe şi vaccinuri), ajungem să nu mai funcţionăm cum trebuie.

 

Nu ignoraţi flacăra constantă care arde sub oala în care am fost plasaţi. Vă veţi afla un pas mai aproape de boli nemiloase, şi, până la urmă, de o moarte probabil prematură.

 

Medicii ne conving pe toţi că aceste doze „mici” sunt „sigure” şi că n-ar fi nicio problemă cu ele. Auzim constant că ele nu se acumulează şi că organismul le va elimina cumva.

 

Este adevărat că un organism care funcţionează normal poate elimina cantităţi serioase de toxine. DACĂ ar avea o condiţie optimă şi DACĂ ar trăi într-un mediu mai puţin poluant.

 

Din păcate ambele condiţii sunt rareori îndeplinite, astfel că ficatul nostru să funcţioneză mult mai prost, iar la un moment dat poate să ajungă să nu mai facă faţă. Efectul? Intoxicare în cascadă.

 

Apoi, într-o zi, primeşti un diagnostic

 

Cancer. Artrită. Alergii. Hipotiroidism. Fibromialgie. Iar lista poate continua cu cele 1001 de boli ale prezentului, una mai înfricoşătoare decât cealaltă.

 

În ziua când primeşti diagnosticul boala pare că a apărut din senin. Nu îţi pui problema că ai fi inhalat plumb, toxine, fum de maşină, E-uri în alimente, fum de ţigară, alcool în exces – şi toate în acelaşi timp. Toate erau doze mici, deci n-ar fi trebuit să fie nicio problemă.

 

Din păcate fraza de mai sus este o minciună care afectează vieţile şi viitorul a şapte miliarde de oameni.

 

Una dintre problemele cele mai mari ale vieţii moderne este exact această picurare înceată, zilnică – de toxine în alimente, apă, aer, produse de igienă – care, combinată cu proasta nutriţie şi lipsa de exerciţiu fizic, ne distruge încet dar sigur. Dacă mai introducem în ecuaţie miile de medicamente (care au, mai toate, efecte secundare), operaţii şi alte intervenţii medicale – veţi observa că există o mare şansă ca problemele de sănătate să înceapă la vârste mult mai timpurii şi că, probabil, veţi avea de înfruntat zeci de ani de dureri şi boli.

 

Toate – în numele progresului.

 

Cred că omenirea are dreptul la o soartă mai bună, ceea ce nu se va întâmpla de la sine, ignorând acest avertisment, ci doar dacă veţi conştientiza problema.

 

Nu fiţi nepăsători la flacăra constantă care arde sub oala în care am fost plasaţi. Vă veţi afla un pas mai aproape de boli nemiloase, şi, până la urmă, de o moarte probabil prematură.

 

 

https://epochtimes-romania.com/news/sindromul-broastei-fierte-cum-suntem-omorati-incet-dar-sigur—239237

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

 

“Noua ordine mondială”: comunism la scară globală – chiar dacă poartă o mască de umanoid

 

 

Un amănunt care scapă analiştilor zilelor noastre este că mişcarea comunistă a fost de la începuturile sale globalistă şi sprijinită de Marea Finanţă. Aşa-zisa cădere a comunismului, care, însă, nu a fost urmată de un proces al acestuia sau de epurări ale structurilor comuniste din fostele state comuniste, a adormit opinia publică. Dar ani mai târziu, agenda globalistă a celor din spatele comuniştilor este la fel de prezentă, iar procesul de inginerie socială la scară mondială pare să meargă mai departe.

 

 

 

Chiar de la apariţia sa, Marx spunea răspicat că „emanciparea clasei muncitoare” ar trebui să cuprindă „toate ţările”.

 

După o jumătate de secol de reeducare socialistă a naţiunilor occidentale şi după trecerea statelor naţionale – încă suverane – sub controlul unor structuri de guvernare regională şi/sau globală precum Uniunea Europeană şi Organizaţia Naţiunilor Unite, efectele sunt vizibile.

 

“După victoria clasei muncitoare …. nu vor mai exista în nicio ţară cauze de natură socială, naţională sau de o altă natură pentru izbucnirea războaielor. Dar acest lucru va fi posibil doar atunci când întreaga lume va fi adusă sub controlul total al sistemului socialist-comunist. Întreaga omenire se va uni într-o comunitate adevărată de naţiuni egale”, spunea Nikita Hruşciov, şeful Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1953 până în 1964.

 

 

Internaţionismul a fost întotdeauna unul dintre fundamentele marxismului, deoarece, potrivit pionierilor acestei ideologii, caracteristicile naţionale sau etnice nu determină apartenenţa unui individ la un grup social mai mare. Dimpotrivă, ceea ce contează este cărei clase sociale îi aparţine un individ, căci, indiferent de identitatea lor naţională sau etnică, clasele inferioare ale societăţii vor fi întotdeauna exploatate şi oprimate de clasele superioare.

 

Pe baza acestor afirmaţii, în Manifestul Comunist, Karl Marx a chemat „proletarii din toate ţările” să se unească şi să răstoarne ordinea socială existentă printr-o revoluţie violentă.

 

Prima asociaţie, pretinzând că a apărat interesele proletariatului internaţional, s-a întemeiat în 1864 sub forma „Asociaţiei Internaţionale a Muncitorilor”, în a cărei declaraţie fondatoare Marx a scris că „emanciparea clasei muncitoare nu este nici locală, nici naţională, ci o sarcină socială care cuprinde toate ţările”.

 

 

În concepţia lui Marx, această primă „Internaţională” ar fi reprezentat organul central de conducere al „partidelor muncitoreşti” ce urmau să fie formate în statele naţionale, dar acest lucru a eşuat din cauza disputelor interne ce au dus, în cele din urmă, la destrămarea primei „Internaţionale”.

 

La Congresul Socialist Internaţional din 1889, la iniţiativa lui Friedrich Engels, s-a înfiinţat cea de-a doua „Internaţională”, care a existat până la Primului Război Mondial şi a contribuit la izbucnirea Revoluţiei din Octombrie.

 

Politica de destindere a lui Lenin: o înşelăciune la scară mondială

 

După ce Revoluţia din Octombrie a creat pentru prima oară un stat în Rusia Sovietică, Lenin a înfiinţat în anul 1919 cea de-a treia Internaţională (Komintern), al cărei scop era clonarea revoluţiei bolşevice în alte state aflate în afara sferei de influenţă sovietice şi în cele din urmă extinderea Revoluţiei din Octombrie la un „Octombrie Mondial”.

 

Dar înfrângerea Uniunii Sovietice în războiul cu Polonia din anul 1921 şi în special eşecul „Octombriei germane” din anul 1923 au reprezentat un recul puternic pentru ambiţiile marxiste.

 

Contrar aşteptărilor comuniştilor şi promisiunilor personale ale lui Lenin, Primul Război Mondial nu a escaladat într-o revoluţie mondială, iar „epoca de aur a comunismului mondial” întârzia.

 

Mai rău, economia planificată sovietică a aşa-numitului „comunism de război”, care se caracteriza prin exproprieri, colectivizare şi teroare, se afla, la începutul anilor 1920, aproape de colaps.

 

În 1921, forţat de împrejurări, Lenin a introdus „Noua Politică Economică” (NEP), care prevedea o liberalizare amplă şi reintroducerea elementelor de piaţă în economia centralizată sovietică – măsură care, pe de o parte, a evitat prăbuşirea totală a sistemului sovietic, şi pe de alta a dat impresia că Rusia se abate de la ideologia comunistă.

 

În ceea ce priveşte relaţiile externe, prin conceptul lui Lenin de „coexistenţă paşnică” cu statele vestice, s-a reuşit depăşirea, în mijlocul anilor 1920, izolării politice a URSS.

 

Dar aceast lucru nu a schimbat nimic din obiectivul „celei de a treia Internaţionale”, coordonate de Moscova, care lucra la prăbuşirea statelor naţionale individuale.

 

Lenin anunţase în 1923 că mai întâi va fi cucerită Europa de Est, apoi ţările Asiei şi în cele din urmă chiar Statele Unite vor fi încercuite – SUA fiind considerată ultimul bastion al capitalismului.

 

Conform planurilor comuniste, SUA nici nu ar fi trebuit atacate, ele ar fi căzut în mâinile bolşevicilor ca un fruct copt.

 

Până atunci, conceptul de „coexistenţă paşnică”, plus Noua Politică Economică, ar fi trebuit să ofere Uniunii Sovietice un „răgaz” pentru a ridica nivelul de dezvoltare economică al Estului la nivelul ţărilor industrializate occidentale. Numai atunci când acest obiectiv ar fi fost atins, potrivit planului lui Lenin, ar fi trebuit să înceapă „a doua fază a socialismului”, şi, odată cu ea „reactivarea potenţialului revoluţionar din lumea occidentală”. Asta înseamna că doar atunci ar fi trebuit să aibă loc reîntoarcerea la lupta de clasă deschisă şi, odată cu aceasta, băile de sânge care au fost caracteristice Revoluţiei din Octombrie.

 

Troţki împotriva lui Stalin

 

După moartea lui Lenin, în conducerea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice s-a ajuns la o dispută asupra direcţiei acestuia, care a escaladat într-o luptă de putere între noul Secretar General Josef Stalin şi Ministrul Războiului Leo Troţki.

 

Deşi Troţki şi Stalin aveau viziuni similare asupra scopului strategiei comuniste – crearea guvernului global – modul în care acest obiectiv se voia implementat a devenit mărul discordiei. În timp ce Stalin plănuia construirea socialismului „ţară cu ţară”, Troţki pleda pentru conceptul „revoluţiei permanente la scară mondială”. Asta însemnând că Stalin dorea instaurarea ordinii sociale comuniste în Uniunea Sovietică pentru a extinde apoi revoluţia la alte state.

 

Troţki a insistat asupra conceptului său de „revoluţie permanentă” prin care, tranziţia de la capitalism la comunism prin socialism nu putea funcţiona decât la scară mondială. Cu alte cuvinte, subminarea intenţionată a ordinii sociale tradiţionale, bazate pe economia de piaţă, ar fi trebuit să creeze o „situaţie revoluţionară” în toate ţările lumii, înainte ca o revoluţie ulterioară să cuprindă întreaga lume şi să supună toate naţiunile dictatului unui consiliu de guvernare global.

 

După cum se ştie, Stalin a rămas la putere, iar Troţki a fost exilat, iar apoi asasinat. Astfel că planul stalinist a prevalat.

 

„Nu veţi accepta comunismul uşor, dar vă vom hrăni cu socialism constant şi în doze mici, până vă veţi trezi în cele din urmă şi veţi constata că trăiţi deja în comunism.” – Nikita Hrusciov către un secretar american de stat, în 1959

 

Astfel că de atunci, comunismul există în paralel cu capitalismul. Aceasta conduce la o concurenţă inevitabilă între cele două sisteme sociale, în care – aşa cum o demonstrează practica – comunismul rămâne permanent în urmă.

 

Stalin deturnează agenda globalistă

 

După ce Stalin s-a impus în faţa lui Troţki în a doua jumătate a anilor 1920, a început perioada stalinistă.

 

În încercarea de a consolida ordinea socială comunistă mai întâi în Uniunea Sovietică, Stalin a anulat Noua Politică Economică şi conceptul de „coexistenţă paşnică” cu vecinii. S-a întors la metodele brutale ale comunismului, care au avut consecinţe devastatoare pentru economia sovietică – dar pe care Stalin a încercat să le contracareze cu deportarea în masă şi lagăre de muncă forţată – cu alte cuvinte, folosind mai multe crime.

 

În loc să inspire clasa muncitoare la o revoluţie mondială globală, crimele comunismului şi ameninţarea regimului stalinist au condus la o reacţie anticomunistă care a fost exprimată în Europa sub forma fascismului, socialismului naţional şi a franciscanismului – şi, ulterior, în Statele Unite a McCarthyism-ului.

 

Ca efect al politicii staliniste, lagărul comunist la începuturile anilor 1950 semăna cu cel al anilor 1920. Economia planificată sovietică nu putea concura cu cea a statelor occidentale, iar la începutul Războiului Rece comunismul era discreditat ideologic şi izolat politic – bineînţeles, cu excepţia intelectualilor occidentali de stânga.

 

Strategia pe termen lung, relansată

 

După moartea lui Stalin în anul 1953 lupta pentru putere de la vârful regimului sovietic a reizbucnit şi l-a avut câştigător pe Nikita Hruşciov. Cu intenţia de a reînvia revoluţia mondială, Hruşciov nu numai că a readus la viaţă conceptele leniniste ale Noii Politici Economice şi de „coexistenţă paşnică”, ci a integrat şi conceptul lui Trotski de „revoluţie permanentă” într-o nouă strategie sovietică pe termen lung, care, începând cu cel de-al 20-lea Congres al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice din 1956 tindea spre unificarea lumii sub un consiliu socialist global.

 

Hruşciov a început schimbarea strategiei prin declararea lui Stalin drept ţap ispăşitor pentru crimele regimului comunist şi a iniţiat un proces pe termen lung de destalinizare, al cărui scop a fost ulterior comentat de Andrei Saharov:

 

„Suntem convinşi că opinia publică mondială comunistă dezaprobă toate încercările de restaurare a stalinismului în ţara noastră. Ar fi o lovitură îngrozitoare împotriva puterii de atragere a ideilor comuniste în întreaga lume. La vizita din 1959 în Statele Unite, Hruşciov a dezvăluit în mod surprinzător şi deschis modul în care funcţiona în practică conceptul împrumutat de la Trotski de „revoluţie permanentă la scară mondială” în noua strategie sovietică pe termen lung. Hruşciov i-a spus Ministrului Agriculturii, Ezra Taft Benson, că nepoţii săi vor trăi în comunism. Atunci când Benson l-a contrazis, Hruşciov i-a spus:

 

„Voi americanii sunteţi atât de naivi!…. Nu! Nu veţi accepta comunismul uşor, dar vă vom hrăni cu socialism, constant şi în doze mici, până vă veţi trezi în cele din urmă – şi veţi constata că trăiţi deja în comunism.”

 

Andrei Saharov, aşa numitul „tată al bombei cu hidrogen a Uniunii Sovietice”, care în anul 1968 cerea terminarea Războiului Rece şi integrarea internaţională a Estului şi a Occidentului într-o ordine socialistă globală, a devenit şi mai explicit vorbind despre conceptul de „atitudine psihologică”a popoarelor occidentale.

 

El credea că popoarele occidentale ar trebui să fie „setate psihologic”, încât să sprijine „de bună voie” redistribuirea internaţională a venitului lor şi construirea unui guvern mondial. Această „modificare a psihicului poporului” necesară pentru „creştere paşnică” în cadrul socialismului global ar trebui să fie făcută „pe o bază general democratică, controlată de opinia publică, prin toate mijloacele democratice, precum alegerile, publicaţiile etc şi să joace un rol esenţial în ceea ce se presupune că este cauzat de efectul de seră al dioxidului de carbon industrial, care necesită înfiinţarea unei economii globale socialiste. Dacă, în ciuda acestei reeducări sistematice, popoarele occidentale refuză să-şi abandoneze „ideologia laşă şi egoist mic-burgheză” cu care au fost îndoctrinate de „militarism, naţionalism, fascism şi revanşism”, atunci distrugerea civilizaţiei umane ar fi ameninţată de războiul nuclear.

 

Infiltrarea Occidentului

 

O jumătate de secol mai târziu, reeducarea socialistă a popoarelor occidentale şi transferul treptat al fostelor naţiuni suverane sub controlul guvernării regionale şi globale, precum Uniunea Europeană şi Organizaţia Naţiunilor Unite, sunt evidente.

 

Mai puţin evident este că această evoluţie a fost efectiv realizată de Moscova încă din anii 1950. La un sfert de secol după presupusa „prăbuşire a Uniunii Sovietice”, ameninţarea comunistă din conştiinţa publică a dispărut aproape complet. Ca urmare, unui observator neavizat îi rămân ascunse acţiunile subtile dar concertare ale Moscovei, care împing lent statele occidentale către socialismul global.

 

La prima vedere protagoniştii acestei evoluţii par să aparţină altor coloraturi politice. Acest lucru se explică prin faptul că „Revoluţia permanentă” a lui Troţki conţine conceptul de „entrism”, care prevede infiltrarea partidelor şi organizaţiilor deja existente cu agenţi sovietici de influenţă sau înfiinţarea de organizaţii care să apară pe nebănuite pentru a pune în aplicare – sub ecranul lor artificial – agenda comunistă sub un steag fals.

 

Abia atunci când cineva cunoaşte obiectivele strategiei sovietice pe termen lung şi este familiarizat cu conceptul Troţkian de „entrism”, poate înţelege de exemplu de ce „neoconismul” american (cu trecut troţkian) a târât occidentul într-un război lipsit de sens şi fără ieşire cu Islamul. De ce aparente „extreme drepte” (cu trecut comunist!) cer desfiinţarea NATO, de ce pretinşii „sprijinitori ai mediului” (cu trecut comunist!) depun eforturi în introducerea unei economii planificate sau chiar şefi de guverne pretinşi conservatori (cu trecut comunist!) deschid graniţele statului naţional şi promovează emigrarea masivă de străini care nu sunt integrabili în ordinea socială tradiţională.

 

Există nenumărate exemple care arată cum, sub acoperirea diferitelor partide şi organizaţii, este pusă în aplicare agenda strategiei sovietice pe termen lung.

 

Efectele „permanentei revoluţii” a lui Trotski sunt evidente. Cel mai vizibile sunt efectele în integrarea europeană şi în aşa numitul proces Rio, care foloseşte ca paravan „protecţia internaţională a climei” pentru a transforma ONU într-un veritabil guvern mondial şi pentru a stabili o ordine internaţională socialistă.

 

În decursul acestei „revoluţii permanente” organele de guvernare ale statelor naţionale sunt aduse mai întâi la stadiul de simple agenţii de sprijin pentru guvernul regional şi/sau mondial. Acest lucru continuă până când fostele state naţionale – iniţial echilibrate din punct de vedere etnic şi cultural – sunt aduse în stare de haos, descompuse, ruinate economic şi financiar şi făcute incapabile de a se apăra – în momentul în care tensiunile sociale apărute ca urmare al acestui proces ajung să dea naştere unei „situaţii revoluţionare” care – evident – va facilita prăbuşirea ordinii sociale tradiţionale la scară mondială prin evenimente de genul războaielor civile.

 

Iar acest lucru nu face altceva decât să pregătească instalarea definitivă a unui guvern mondial. Care are mari şanse să fie socialist.

 

https://epochtimes-romania.com/news/noua-ordine-mondiala-este-de-fapt-comunismul-mondial—267359

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

Dragnea, Stalin și Partidul

 

Andrei Crăciun

Îndrăgitul stalinism al domnului Dragnea merită un gând mai îndelungat.

 

Se apropie centenarul Revoluției Bolșevice, ceea ce s-ar cuveni să fie prilej de reflecție nu doar pentru Ion Iliescu (ce păcat că nu ne mai spune cine întinează acum nobilele idealuri ale marxism-leninismului…).

 

Criminalii și șarlatanii comunismului primar (care a fost, în definitiv, o formă de religie) ne-au lăsat pe cap omul nou. El a fost înfăptuit, iar în țara noastră dăinuie, și va mai dăinui o vreme.

 

Să notăm că internaționalismul bolșevic avea, la bază, o construcție intelectuală (chiar dacă greșită). Și tovarășul Lenin, și tovarășul Troțki, deși canalii, intraseră măcar o dată într-o bibliotecă. Nu mai e cazul. În ce a rămas din Partidul Unic, elitele au alte preocupări. Să mai notăm că în, cazul bolșevic, a câștigat, pentru totdeauna, stalinismul.

 

Stalinismul este înțeles astăzi în primul rând prin teroare, prin milioanele de victime pe care le-a lăsat în urmă. Dar esența stalinismului (cea care i-a îngăduit lui Stalin să câștige puterea în Partid) nu a fost teroarea (ea i-a permis menținerea puterii), ci munca de secretar a tovarășului Stalin însuși, munca la politica de cadre (pe care tovarășul, fiind și psihopat, a dus-o până la epurarea prin glonț). Nu altfel s-a ridicat și cel mai stalinist lider comunist de dincolo de Uniunea Sovietică: Nicolae Ceaușescu.

 

Revenind la oile, la porcii și la insulele noastre beline (vorba vine ale noastre), să remarcăm elementarul: ca un șef de cadre funcționează și Dragnea. A condus un județ cu economie moartă, dar și morții au răspuns prezent chemării la vot. Un bun organizator, neîndoielnic.

 

Asta în politica de dincoace de Cortina de Fier se cheamă valoare, fiindcă o altfel de o societate l-ar fi plasat la locul potrivit – cel mult șef de sală (care poate să fure doar la rest, la nota de plată), în cârciuma gării din Turnu Măgurele. România e însă o țară cu osatură stalinistă, deci întoarsă pe dos.

 

La zi, administrația de tip Dragnea este profund stalinistă, adică: aparatul birocratic este înțesat de servili care-i datorează cariera. Nu e nicio mare filosofie la mijloc, niciun geniu politic. E aceeași bună cunoaștere a mentalității mediocrului arivist.

 

Cadrele, tovarăși! Armatele de proști disciplinați, de la Ministerul Educației până în ultimul cătun. Cei șase sute de mii de oameni care au rezistat astă-iarnă ar fi făcut mai bine să intre în PSD și să-l anuleze din interior. Cum n-a fost cazul, mergem mai departe.

 

“Cadrele hotărăsc totul” – I.V. Stalin. Liviu Dragnea știe, deci, stalinismul, fără a-l fi studiat (n-a avut nici timp, că era cu repetenția în studenție). De aceea populează instituțiile cu elemente servile, greu de înlăturat, ca plumbul.

 

Mai devreme sau mai târziu, cleptocrația aceasta se va prăbuși, iar condamnatul penal cu suspendare va ajunge puțin (și fără consecințe financiare majore) după gratii. În urma administrației de tip Dragnea rămân însă, cu zecile de mii, cadrele.

 

Cadrele acestei Restaurații a bunului plac și a abuzului. Cadrele de nădejde ale Partidului, promovate, reactivate, plantate pretutindeni. Pe ele se sprijină Sistemul. Iar la vârful acestui tip de Sistem nu poate să existe decât un Tătuc.

 

Va cădea și Geniul de la Teleorman, iar Partidul se va uni, nu peste mult, în spatele altui Tătuc, fără mustață și cu fustă roz, à la Voluntari. E un cerc din care nu se poate ieși, fiindcă e însăși esența stalinistă a acestei organizații.

 

Partidul a rămas visceral stalinist. Nu e nevoie de recursul la violență, ne aflăm într-o altă fază a Ideii: miza e aceeași, abuzul de putere, iar mineriadele pur și simplu nu mai rentează economic.

 

Partidul, însă, Partidul a fost, este și va fi stalinist.

 

 

Dragnea, Stalin și Partidul

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

20 de teze despre communism(satanism)

 

 

  1. Marx concepea comunismul ca pe o stare viitoare – și definitivă – a societăților omenești. Dispărând orice exploatare a omului de către om, repartizarea resurselor ar fi respectat principiul: „de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi”. Având în vedere orizontul îndepărtat al acțiunii revoluționare, acest comunism ideal de fapt nu există nicăieri. E o idee directoare, o utopie sub stindardul căreia s-a reunit facțiunea cea mai determinată a mișcării muncitorești, începând cu a doua jumătate a secolului XIX.

 

  1. Conform teoriei, proletariatul era sortit să câștige puterea „în țările capitaliste avansate”. La un anumit nivel de dezvoltare forțele de producție ar fi trebuit să ajungă în contradicție cu raporturile sociale capitaliste. Exacerbându-se, această contradicție ar fi trebuit să provoace revoluția proletară. Lichidând vestigiile vechii lumi, revoluția ar fi instaurat socialismul, căruia i-ar fi succedat comunismul, odată atins stadiul „abundenței”.

 

  1. În realitate mișcarea comunistă a triumfat în „țările înapoiate”, nicidecum în „țările avansate”. În 1917 revoluția bolșevică i-a adus la putere pe comuniștii ruși, hotărâți să împrăștie în cele patru zări focul revoluționar. Lenin înțelesese că războiul imperialist declanșat în 1914 urma să provoace o revoluție în Rusia – „veriga slabă” în lanțul statelor capitaliste. Totodată, el credea că revoluția rusă va fi scânteia care va aprinde fitilul în lumea capitalistă „avansată”.

 

  1. După ce eșecul revoluției germane a disipat această iluzie, la începutul anilor ’20 tânăra republică sovietică era condamnată să lupte pentru supraviețuirea sa. Asediată de forțele expediționare din 14 țări, luată cu asalt de armatele albilor care urmăreau reinstaurarea regimului țarist, republica sovietelor a reușit să iasă victorioasă cu prețul militarizării partidului și puterii (1918-1922). Regimul bolșevic și-a căpătat o mare parte a trăsăturilor din acest „comunism de război” care datora ideologiei foarte puțin, comparativ cu cât datora circumstanțelor.

 

  1. De îndată ce s-a încheiat războiul, comunismul rus s-a confruntat cu o sarcină gigantică. Atunci când s-au pus bazele URSS în 1922 aceasta era o țară înfometată și devastată de război, și reconstrucția în ritm forțat nu mai suferea amânare. Pentru a hrăni populația și pentru a dezvolta țara, trebuia pusă pe picioare o economie funcțională. La capătul unei lupte pentru putere care însemnat triumful lui Stalin, Moscova a proclamat moartea revoluției mondiale optând pentru „construcția socialismului într-o singură țară”.

 

  1. Sub Lenin partidul încă mai era un partid revoluționar, dar sub Stalin s-a transformat într-un partid birocratic și monolitic. A devenit organul conducător al societății, favorizând promovarea socială a unor pături largi cu origine țărănească, dar a și supus majoritatea țării unui regim de teroare care a culminat la mijlocul anilor ’30. Partidul bolșevic nu fusese niciodată blând cu oponenții săi, dar ferocitatea represiunii staliniste nu a avut nimic asemănător sub Lenin.

 

  1. Îmbrăcând mai multe forme, brutalitatea regimului stalinist s-a manifestat împotriva unei părți a țărănimii în timpul colectivizării forțate a agriculturii, apoi împotriva oponenților sau celor bănuiți ca fiind oponenți în sânul partidului, apoi împotriva ofițerilor Armatei Roșii (1936-1938). Adăugându-se cruzimii „gulagului”, aceste epurări sângeroase au pătat profund termenul „comunism”. Prin bruierea memoriei istorice teroarea stalinistă a favorizat confuzia dintre comunism și stalinism, confuzie cu ajutorul căreia ideologia dominantă a descalificat însăși ideea comunistă.

 

  1. Situația era cu atât mai paradoxală cu cât regimul stalinist reușea în paralel o industrializare a țării. Fără această industrializare nu ar fi reușit să reziste șocului invaziei lui Hitler. Tancurile T34 fabricate de industria sovietică l-au oprit pe Guderian la porțile Moscovei în decembrie 1941. Sub conducerea lui Stalin Armata Roșie a provocat Wehrmacht-ului 90% din pierderile suferite de germani în al doilea război mondial. Ne place, nu ne place, realitatea e că URSS e cea care a eliminat nazismul și a trimis la coșul de gunoi al istoriei planurile naziste de dominație rasială, din păcate cu prețul morții a 25 de milioane de sovietici.

 

  1. Dar comunismul deschisese un al doilea front. După lovitura de start din 1917, ofensiva principală a proletariatului ar fi urmat să se desfășoare în Vest. Dar, după ce agonia revoluției germane disipase această iluzie, Lenin a modificat axa geografică și a profețit declanșarea revoluției în țările din Sud. Abia creată, Internaționala comunistă a dat chemarea ridicării la luptă a popoarelor colonizate. Bolșevismul a transmis elanul său luptei anticoloniale și la „Congresul popoarelor din Orient” (1919) a inaugurat un proces de eliberare care urma să devină evenimentul major al secolului XX.

 

  1. După ce a transformat cea mai mare țară de pe planetă (Rusia), comunismul a triumfat în țara cea mai populată (China). Punând capăt unui secol de haos, foamete și jaf colonial, Mao Ze Dong a unificat țara și a restaurat suveranitatea chineză. Pentru a ieși din subdezvoltare China comunistă a depus eforturi colosale. Cu prețul a numeroase erori și multiple contradicții, maoismul a ridicat țara, a dotat-o cu o industrie grea și a ridicat-o la rangul de mare putere nucleară.

 

  1. Adăugându-se „crimelor” stalinismului, costul uman al revoluției chineze a făcut posibilă o lectură non-istorică a comunismului, considerat în grabă de câțiva analiști ca fiind fructul amar al unui delir al intelectualilor. Reducând istoria la un teatru de umbre ideologice această lectură partizană trece sub tăcere contradicțiile istoriei reale. Refuzând orice contextualizare, aceasta e o intepretare a comunismului care ocultează realitatea istorică, adică răspunsul maselor revoluționare la paroxismul crizei din societățile înapoiate.

 

  1. În același sens, numărarea „victimelor comunismului” suferă de o inflaționare grotescă. Se numără la grămadă victimele războiului civil din Rusia, victimele războiului civil din China, ale colectivizării forțate, ale gulagului, ale „marelui salt înainte” și ale „revoluției culturale”, și li se aplică un coeficient de multiplicare. Negarea realității violențelor comise în numele „comunismului” e absurdă, în timp ce refuzul de a trage învățămintele de rigoare din aceste violențe e o idioțenie, dar nici această compilație de cifre care are drept scop echivalarea comunismului cu o întreprindere criminală nu e mai brează: căci interzice orice înțelegere pe bază istorică.

 

  1. Scopul șmecheriei e în mod evident acela de a ascunde contribuția capitalismului la ororile din secolul trecut. Nu se discută public despre o serie de fapte notorii: masacrele coloniale, războaiele imperialiste sau pauperizarea prin capitalism a unor întregi populații, fapte care sunt direct responsabile de zeci de milioane de morți. Masacrele perpetuate în 1965 de către dictatura militară indoneziană cu ajutorul CIA, de pildă, au făcut la fel de multe victime ca și teroarea stalinistă. Or, cele două evenimente sunt tratate complet diferit în manualele noastre de istorie.

 

  1. Oare criteriile de evaluare aplicate crimelor comise în numele comunismului devin lipsite de obiect atunci când vrem să le aplicăm crimelor capitalismului? De ce nu deducem caracterul criminogen al liberalismului din atrocitățile comise de democrațiile occidentale? Violența secolului XX este împărțită, dar pe ansamblu comunismul a făcut mai puține victime decât capitalismul și imperialismul cărora, totuși, li se ridică osanale în Occident.

 

  1. Comunismul a inspirat luptele de clasă care au contribuit la definirea fizionomiei societăților capitaliste dezvoltate. Francezii datorează unui ministru comunist faptul că beneficiază de securitate socială: e vorba de Ambroise Croizat, care a fost o figură marcantă a Rezistenței înainte de a deveni ministrul generalului de Gaulle în 1944. Cuceririle sociale din țările dezvoltate nu sunt fructul „generozității” patronatelor, ci cuceriri smulse de la înălțimea luptelor, în care comuniștii au jucat un rol crucial.

 

  1. Pentru comuniști dreptul de a supraviețui după naștere este primul drept al omului. În Cuba rata mortalității infantile a scăzut de la 79/1000 înainte de revoluție la 4,3/1000. Se poate spune că în fiecare an comunismul cubanez salvează 74 de copii din 1000. Lucrul acesta nu e întâmplător: în ciuda efectelor dezastruoase ale blocadei imperialiste, Cuba a obținut premiul OMS pentru sistemul său de sănătate, și sistemul său educativ e cel mai democratic din America Latină.

 

  1. În interiorul Indiei, statul care are de departe cel mai ridicat indice al dezvoltării umane (IDU, Human Development Index) este Kerala. Acest stat este condus încă din anii ’50 de către comuniști împreună cu diverși aliați. Femeile au acolo un rol social și politic de prim plan, și nivelul de pregătire al populației e mult superior mediei populației indiene. Este clar că succesele comunismului în puținele țări în curs de dezvoltare care au știut să reziste tentațiilor dominante sunt pline de învățăminte.

 

  1. Comunismul secolului XX e calificat adesea ca fiind „totalitar”. Deși pertinent pentru desemnarea stalinismului pe timpul marii terori (1934-1938), aceste termen nu are nici sens pentru a califica regimul sovietic în întregime între 1917-1991. Atunci când s-a prăbușit, pușcăriile erau goale. Dacă URSS era monstrul acesta totalitar descris în Occident, cum de a putut să dispară în liniște? Disoluția URSS a avut loc fără vărsare de sânge. Cea care a fluierat finalul meciului a fost chiar elita conducătoare.

 

  1. În China maoismul a restaurat suveranitatea națională și a creat condițiile pentru dezvoltarea forțelor productive în perioada 1950-1975. Reformele liberale ale lui Deng Xiao Ping, începute în 1978, au favorizat o injectare masivă de capital care a generat rate de creștere senzaționale. Cu toate acestea China nu a devenit brusc capitalistă după ce fusese comunistă. Ea a realizat, mai degrabă, un soi de sinteză dialectică prin care a reușit în câțiva ani scoaterea din sărăcie a 700 de milioane de chinezi.

 

  1. La capătul unui secol de existență „comunismul” pare să se găsească la ani-lumină de teorie. Nu a reușit să abolească nici diviziunea internă a societății, nici greutatea constrângerii etatiste. În schimb, a învins relele subdezvoltării, a învins malnutriția, a eradicat analfabetismul, a ridicat nivelul de educație și a eliberat femeile de sub patriarhat. E mai bine să te naști în China decât în India: rata de mortalitate infantilă e de patru ori mai mică. Nu, „comunismul” nu a fost realizarea unei societăți fără clase. A fost mai ales o cale de acces către dezvoltare pentru țările cărora înapoierea nu le oferea decât o singură alternativă: ajungerea din urmă a țărilor avansate sau dependența.

 

Tags: comunism, revoluţia rusă, URSS

 

 

About the Author

 

Bruno Guigue Filozof francez și analist politic, fost înalt funcționar public. A publicat: Aux origines du conflit israélo-arabe : l’invisible remords de l’Occident, L’Harmattan 1999, Faut-il brûler Lénine ?, L’Harmattan 2001, Économie solidaire : alternative ou palliatif ?, L’Harmattan 2003, Les raisons de l’esclavage, L’Harmattan 2002, Proche-Orient : la guerre des mots, L’Harmattan 2002 etc.

 

 

 

https://www.argumentesifapte.ro/2017/11/05/20-de-teze-despre-comunism/

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

Diavolul în istorie

 

 

Vladimir Tismaneanu

 

 

DE ACELAȘI AUTOR

 Pălmuirea istoriei…

 „Marele Jaf“ și pedagogia infernală

 Adieu, André Glucksmann!

 Chutzpah, kitsch si impostură morală: Dl Sorin Iliesiu condamnă comunismul

 Corneliu Vadim Tudor si poluarea climatului public

 

 

Hannah Arendt a lansat faimoasa formulă despre „banalitatea răului“ asistând la procesul lui Adolf Eichmann, un birocrat în aparență obișnuit, dar care ascundea sub înfățișarea de burghez familist implicarea profundă în mecanismele decizionale care au dus la Holocaust. Bertrand Russell a fost la rându-i frapat de aspectul mărunt și insignifiant al lui Rudolf Hess, comandantul lagărului de la Auschwitz, unul dintre cei mai mari criminali din istorie. Stalin cel din descrierile lui Milovan Ðjilas apare în toată splendoarea mizeriei și micimii umane. Iar cu Nicolae Ceaușescu suntem toți în stare să schițăm o caricatură. Cum se face că oameni obișnuiți ajung să facă răul care a adus faima teribilă secolului XX? Explicațiile sunt multe, dar una dintre cele mai importante este ideologia. Fără analiza ideologiilor totalitare nu înțelegem nimic din răul secolului XX:

 

aceasta este ideea forță din ultima carte a lui Vladimir Tismăneanu, The Devil in History. Communism, Fascism, and Some Lessons of the 20th Century (Berkeley/London: University of California Press, 2012).

 

Cartea va apărea tradusă la Humanitas în 2013, dar până atunci oferim un scurt fragment, în traducerea lui Bogdan C. Iacob. (A. CIOFLÂNCĂ, chipurileraului@gmail.com)

 

Niciun veac nu a fost martorul și nu a adus atâta suferință, ură organizată și violență devastatoare precum secolul XX. Lagărele de concentrare au reprezentat înjosirea ab­solută a ființelor umane, dis­trugerea identității in­di­vi­zilor, dezumanizarea ine­luc­tabilă și anihilarea în masă a acestora. Comunismul și na­zismul nu pot fi înțelese fără a ține cont de cen­tra­li­tatea a ceea ce Albert Ca­mus a numit l’univers con­centrationnaire.

 

Ceea ce s-a întâmplat în la­gărele naziste și comuniste a devastat implacabil trăsăturile fun­da­mentale ale umanității, precum com­pa­siunea, rațiunea sau solidaritatea. Istoricul Timothy Snyder concluziona superb în car­tea sa fundamentală, Bloodlands, afir­mând că „regimurile nazist și stalinist au trans­format oamenii în numere… Este datoria noastră ca umaniști să facem ca aceste nu­mere să redevină oameni“. La baza unor asemenea orori a stat convingerea că fi­ințele umane pot deveni subiecți ai unei in­ginerii sociale radicale realizată de au­toproclamați apostoli ai fericirii uni­ver­sale. Pentru a parafraza un eminent istoric al Germaniei în perioada modernă, secolul XX a devenit distructiv atunci când „pre­tenția istorică conștientă de sine con­form căreia contingența domină și în con­secință trebuie administrată, că ha­o­sul este pe punctul de a ne stăpâni și ast­fel trebuie negociat, că societatea poate fi construită și că revoluția poate fi rea­lizată“ (Peter Fritzsche) s-a transformat în justificare pentru sacralizarea po­li­ti­cului, pentru convertirea acestuia într-un substitut pentru religiile tradiționale.

 

 

 

Dușmanii ideologici

 

Pentru Leszek Kołakowski, bolșevismul și fascismul au reprezentat două încarnări ale prezenței malefice a diavolului în is­torie: „diavolul… a inventat statele ideo­logice, cu alte cuvinte, statele a căror le­gitimitate este fundamentată pe pretenția că stăpânii lor sunt stăpânii adevărului. Dacă te opui unui astfel de stat sau sis­tem devii dușmanul adevărului“. Ambele mișcări au pretins că purifică umanitatea de agenții corupției, decadenței și ai diso­luției și că restabilesc unitatea prezumtiv pierdută a umanității; excluzând, desigur, acele grupuri considerate subumane, ina­mici sociali și rasiali. Pentru comuniști, de­monul consta în proprietatea privată, era încarnat de burghezie, preoți și chia­buri. Naziștii au identificat evreii drept „paraziți“; „iudeo-bolșevismul“, „pluto­crația iudaică“ și marxismul erau sursele tuturor calamităților. Fascismul (și ver­si­unea sa radicală, nazismul) a fost profund anticomunist. În anii ‘30, stalinismul a transformat antifascismul într-un stâlp al propriei propagande, seducând ast­fel intelectualii, reușind mobilizarea internațională a mișcărilor de rezistență de partea URSS. Într-ade­văr, în absența retoricii an­tifasciste este greu de ima­ginat cum ar fi devenit sta­linismul un asemenea ex­traordinar magnet pentru atât de mulți oameni inteligenți și ra­țio­nali. Aceștia din urmă erau convinși că, prin sprijinul acordat Fronturilor Po­pu­lare, în special în timpul Războiului Civil din Spania, se opun barbarismului nazist. Propaganda Cominternului pretindea că internaționala comunistă apără drepturile omului și luptă împotriva atrocităților abominabile comise de naziști, ascunzând că, până în 1939, majoritatea crimelor în masă au fost comise în Europa de fapt de regimul stalinist sovietic. (Snyder a iden­tificat trei perioade ale crimelor în masă co­mise de sovietici și de naziști: „în tim­pul primei etape (1933-1938), Uniunea So­vietică a săvârșit aproape toate crimele în masă; în timpul celei de-a doua, ali­anța sovieto-germană (1939-1941), cri­me­le sunt distribuite în mod egal. Între 1941 și 1945 germanii sunt responsabili pentru aproape toate crimele politice“.)

 

Ambele mișcări revoluționar-partinice au disprețuit și denunțat liberalismul, de­mocrația și parlamentarismul, con­si­de­rând­u-le degenerări ale politicii „reale“, care, conform acestora, trebuia să tran­s­cendă orice fragmentare prin realizarea co­munității perfecte (definite drept fără clase sau unificată rasial). În mod fun­damental ateiste, comunismul și fascismul și-au organizat obiectivele politice por­nind de la discursuri ce se pretindeau emancipatoare, funcționând ca religii po­litice menite să elibereze individul de obli­gațiile presupuse de moralitatea și lega­li­tatea tradițională. Pentru a folosi ter­mi­no­logia gânditorului politic Emilio Gentile, ambele mișcări au fost forme de sacra­li­zare a politicii care au avut o natură dis­cri­minatorie și totalistă. Ele au respins „co­existența cu alte ideologii politice sau miș­cări“, au negat „autonomia in­di­vi­du­lui în raport cu colectivul“, au impus „obe­diența absolută față de dogmă și participarea necondiționată în propriul cult politic“ și au canonizat „violența ca instrument legitim al luptei împotriva duș­manilor și ca modalitate de rege­ne­rare“. În universul acestor mișcări po­litice răul a purtat numele celor care au re­fuzat, au respins sau nu erau demni de iluminarea adusă de preceptele infailibile ale partidului. În cazul totalitarismului de stânga, istoricul Igal Halfin oferă o for­mu­lare excelentă: „Apoteoza istoriei co­mu­niste – umanitatea unită în marș către para­disul fără clase – nu poate fi diso­cia­tă de încercările sistematice ale lui Sta­lin de a-i elimina pe cei care, aduși fiind la fântâna marxismului, refuză să-și stin­gă setea“. Sau, pentru a ne întoarce la nazism, pentru Hitler, evreii erau per­sonificarea răului pur și simplu pentru că el considera că aceștia nu se regăseau în rândurile umanității. Pentru el, evreii erau simultan lași și omnipotenți, ca­pi­taliști și comuniști, ostentativi și perfizi și așa mai departe. După ce a vizionat așa-zisul documentar al lui Goebbels intitulat Evreul etern, un exemplu de propagandă vulgară și odioasă, dictatorul german con­cluzionează că „aceștia nu mai sunt ființe umane. Sunt animale. Deci nu este nici măcar umanitar, ci un imperativ chi­rurgical. Altfel Europa va dispărea din cauza flagelului evreiesc“.

 

 

 

Pasiunile revoluționare

 

Explicațiile psihologice și psihopatologice pentru astfel de regimuri singulare prin criminalitatea lor nu sunt de ajuns. Este dincolo de orice îndoială că Stalin și Hitler au fost mânați de fantasme exterministe și excizionare, dar ar fi exagerat să-l con­si­derăm pe Lenin drept o persoană instabilă mintal. Din contră, așa cum a remarcat un critic neclintit al bolșevismului precum filosoful existențialist-creștin Nikolai Ber­diaev, care sublinia că Lenin a fost o per­sonalitate paradoxală, un revoluționar an­ti­democratic, neoiacobin, dar și un per­so­naj umanist, animat de o puternică do­rință pentru egalitate și de o veritabilă do­rință de libertate. Mai mult decât atât, du­pă cum observă Ian Kershaw și Moshe Lewin, o dilemă suplimentară cu care se confruntă orice încercare de a explica ororile secolului XX constă în dificultatea de a înțelege „nivelul de dezmăț patologic acceptat, aprobat și susținut de mase de oameni – inclusiv unii extrem de in­te­ligenți – care a ajuns să fie privit drept practică normală și justificată“.

 

Acesta este momentul în care con­cep­tu­a­lizarea fascismului și comunismului ca pa­siuni revoluționare devine crucială. Spi­ritul transformismului și al regenerării ra­dicale a fost factorul mobilizator vital pen­tru masele care au împins înainte ase­me­nea mișcări pe tot parcursul existenței lor. Fascismul și comunismul au însemnat materializarea „experienței revolu­țio­na­re a existenței la limita istoriei și a schim­bării voluntare a cursului acesteia, eli­be­rat de constrângerile timpului «nor­mal» și moralității «convenționale»“ (R. Grif­fin). Ambele s-au născut din ru­i­nele pri­mului război mondial într-o Eu­ropă care părea să fi intrat într-o nouă eră, una în care politica trebuia re­for­mu­lată radical pentru a corespunde genezei glorioase a unor civilizații noi, de extremă stânga sau de extremă dreapta. //

 

 

https://revista22.ro/opinii/vladimir-tismaneanu/diavolul-in-istorie

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

Teroarea in regimul stalinist. Gulagul

 

Comunismul este un termen care se poate referi la una din mai multe noţiuni: un anume sistem social, o ideologie care promovează acest sistem social, sau o mişcare politică care doreşte să implementeze acest sistem.

Ca sistem social, comunismul este un tip de societate egalitaristă în care nu există proprietate privată şi nici clase sociale. În comunism toate bunurile aparţin societăţii ca întreg, şi toţi membrii acesteia se bucură de acelaşi statut social şi economic. Probabil cel mai cunoscut principiu al unei societăţi comuniste este: „Fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi.”

Ca ideologie, comunismul este sinonim cu marxismul şi diversele ideologii derivate, cea mai notabilă fiind a Marxism-Leninismului. Printre altele, Marxism-Leninismul propune concepţia progresului în istorie, potrivit căreia există patru faze ale dezvoltării economice a societăţii: sclavia, feudalismul, capitalismul şi comunismul. Această concepţie materialistă a comunismului, arată că din sistemul economic derivă toate celelalte sisteme. De asemenea dezvoltă concepţia determinismului, potrivit căreia fiecare individ dintr-o clasă are un gen de comportament indus, nu de gândirea acelui individ ci de clasa la care aparţine, şi de aceea el trebuie reeducat în lumina noii societăţi comuniste. Acest concept determinist este cel care a folosit la justificarea lagărelor de reeducare, în care au murit milioane de oameni în decursul secolului al XX-lea, în Rusia sovietică a lui Stalin.

Ca mişcare politică, comunismul este o ramură a mişcării socialiste, de care se diferenţiază în principal prin dorinţa comuniştilor de a instaura un sistem comunist în locul unuia capitalist, de multe ori prin metode revoluţionare armate. Una dintre primele mari sciziuni a apărut între apărătorii social-democraţiei, care afirmau că tranziţia la socialism putea apărea într-o societate democratică şi comunişti, care afirmau că tranziţia la socialism poate fi făcută numai prin revoluţie.

Lenin credea că distrugerea statului capitalist se va face prin revoluţia proletară şi prin înlocuirea democraţiei burgheze cu dictatura proletariatului, un sistem al democraţiei muncitoresti, în care ei ar fi deţinut puterea politică prin intermediul unor consilii numite soviete.

Teoria lui Lenin referitoare la imperialism dorea să îmbunătăţească şi să corecteze opera lui Marx , explicând un fenomen pe care acesta din urmă nu-l prevăzuse şi anume transformarea capitalismului într-un sistem global, iar nu unul naţional, aşa cum îl descrisese Marx. În centrul teoriei sale despre imperialism se afla ideea conform căreia naţiunile capitaliste avansate din punct de vedere industrial evită revoluţia prin exportarea forţată în pieţele coloniiilor înrobite şi prin exploatarea resurselor lor naturale. Aceasta ar fi permis naţiunilor capitaliste dezvoltate din punct de vedere industrial să-şi menţină muncitorii mulţumiţi, în parte prin crearea unei aristocraţii muncitoreşti. Astfel, capitalismul era capabil să fie condus prin expresia politică a aristocraţiei muncitoresti, către punctul în care revoluţia nu mai era posibilă în cele mai avansate naţiuni, aşa cum prevestise Marx, ci mai degrabă în cel mai slab stat imperialist, acela fiind Rusia.

Dacă revoluţia se putea produce numai într-o ţară slab dezvoltată, aceasta ridica o mare problemă, pentru că o asemenea ţară subdezvoltată nu era capabilă să dezvolte un sistem socialist, deoarece capitalismul nu ar fi fost dezvoltat complet într-o asemenea ţară şi deoarece puterile externe ar fi încercat să zdrobească revoluţia cu orice preţ. Pentru rezolvarea acestei probleme, Lenin propunea două soluţii posibile.

 

Cuprins

 

Introducere … 1

Capitolul I

O scurtă istorie a instaurării comunismului în Rusia … 3

Capitolul II

Prerzentare generala a Gulagului … 23

Capitolul III

Organizarea şi funcţionarea Gulagului … 39

Concluzii … 60

Anexe … 62

Bibliografie … 71

 

http://www.studentoffice.ro/Teroarea-in-regimul-stalinist–Gulagul

 

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

Decembrie 1989: Ion Iliescu şi sfârşitul “Revoluţiei”

 

Scris de Ioan Stanomir

 

Ion Iliescu şi fesenismul închid drumul Revoluţiei, un drum ce ar fi dus la refondarea pe temelii de transparenţă etică al României. Sacrificiul din Decembrie 1989 este anexat de noul partid-stat. În puţină vreme, Timişoara devine, din oraş al martirajului, spaţiul denunţat de FSN ca un cuib al reacţiunii.

 

 

 

Decembrie 1989 este unul dintre acele praguri ce separă epocile istorice în viaţa unei naţiuni. Curajul de atunci a răscumpărat anii de compromis moral şi de complicitate cu tirania. Voinţa de eliberare şi de regenerare a motivat ridicarea populară împotriva unui regim care nu putea supravieţui în absenţa brutalităţii represiunii. De la Timişoara până la Cluj şi Bucureşti, eroismul este semnul distinctiv al Revoluţiei: programul ei este formulat fără ezitare şi el presupune despărţirea, definitivă şi completă, de ordinea comunistă. Revoluţia din 1989 este, din chiar primele clipe ale sale, dominată de maturitatea etică şi intelectuală. Ceauşismul este, pentru românii revoluţionari, comunismul însuşi.

 

Ceea ce această revoluţie propune, ca viziune despre viitor, Ion Iliescu şi complicii săi vor înlocui cu varianta lor de partid-stat. Trecerea de la revoluţia trăită în stradă, ca un ritual al fraternizării şi al emoţiei, la revoluţia televizată acompaniază tranziţia spre acest regim întemeiat pe uzurparea voinţei naţionale. Revoluţia televizată devine un laborator de experiment şi de manipulare. Regia de studio este, de acum înainte, regia spectacolului a cărui menire este hipnotizarea unei întregi naţiuni. Crainicii televiziunii RSR îşi împrumută vocea lor cavernoasă noilor stapâni. Amestecul de sordid şi de demagogie este fundalul noii isterii naţionale.

 

Uzurparea înfăptuită de Ion Iliescu se serveşte de un instrument politic, FSN, ca şi de o montare tragică, atacurile teroriste. FSN este coloana vertebrală a unui regim care va fi, asemeni celui de dinaintea sa, un regim al partidului-stat, atent la infiltrarea şi la mobilizarea societăţii, prin intermediul propagandei. Diversiunea teroristă permite alungarea revoluţiei din spaţiul public şi substituirea ei cu montajul amenajat în platoul de televiziune. Fără acest carnagiu premeditat, procesul cuplului Ceauşescu nu ar fi putut avea loc. Isteria teroristă creează fundalul de emoţie colectivă pentru organizarea execuţiei judiciare ce evocă precedentul stalinist: tiranul este lichidat de propriii săi acoliţi. Miza interogării trecutului este ratată, împinsă în derizoriu sângeros.

 

Uzurparea revoluţiei este completă la finele lui decembrie 1989. Din ianuarie 1990 noua ordine politică este suficient de stabilă pentru a se putea sprijini pe teroare şi pe intimidare în lupta cu inamicii ei. De la scena mirabilă a unităţii se ajunge la războiul civil orchestrat de fesenism împotriva noului duşman de clasă. Ion Iliescu şi FSN sunt emanaţia revoluţiei : formula clasicizată dă măsura noii propagande de partid şi de stat.

 

Ion Iliescu şi fesenismul închid drumul revoluţiei, un drum ce ar fi dus la refondarea pe temelii de transparenţă etică al României. Sacrificiul din Decembrie 1989 este anexat de noul partid-stat. În puţină vreme, Timişoara devine, din oraş al martirajului, spaţiul denunţat de FSN ca un cuib al reacţiunii: Proclamaţia de la Timişoara este semnul rupturii dintre revoluţie şi stat.

 

Ion Iliescu, iar nu Doina Cornea ori Corneliu Coposu, va fi privit de naţiune ca imaginea rezistenţei. Ion Iliescu, plebiscitat în mai 1990, triumfă, împotriva Revoluţiei şi a clarităţii ei morale. Dar temeliile libertăţii noastre se află în acel îndepărtat Decembrie: eroismul de atunci a descătuşat un popor captiv al dictaturii comuniste. Nimic din ceea ce avem acum nu ar fi existat fără actul de curaj întemeietor al Revoluţiei române.

 

 

 

Articol apărut şi pe MarginaliaEtc.

 

https://putereaacincea.ro/decembrie-1989-ion-iliescu-si-sfarsitul-revolutiei/

 

 

//////////////////////

(Asa s-a construit PeSeDismul…)Ministrul Teodor Meleşcanu ignoră rezultatele unui concurs organizat de MAE, pentru a-şi numi fiul vitreg într-o funcţie de consul general

Scris de Melania Cincea  

 

La finalul anului 2016, Ministerul Afacerilor Externe a organizat, în premieră, concurs public pentru funcţia de consul general al României la Strasbourg. Ministrul Teodor Meleşcanu ignoră rezultatele acelui concurs – despre care MAE susţine că nici nu a fost organizat – și numește pe altcineva în funcţie. „Întâmplător”, pe fiul său vitreg.

 

 

 

MAE aruncă la coşul de gunoi rezultatul unui concurs în favoarea unei numiri fără concurs

În 20 decembrie 2016, Vasile Popovici, un diplomat cu o experienţă 17 în serviciul exterior al României, era anunţat de către directorul Departamentului de Resurse Umane din Ministerul Afacerilor Externe, Irina Elena Niţă, că a câştigat concursul pentru ocuparea funcţiei de consul general la Consulatul General al României la Strasbourg, în urma evaluării candidaturii. Numirea urma să aibă loc după data finalizării mandatului de patru ani al ocupantului de la acea vreme, care se încheia în august 2017. „În acest sens, propunerea de numire va fi înaintată Guvernului, cu respectarea termenului de rechemare de 90 de zile pentru ocupantul actual”, mai transmitea Irina Elena Niţă.

 

Nu s-a mai întâmplat însă nimic. În ianuarie 2017 la vârful MAE a fost numit Teodor Meleşcanu care avea, se vede, alte planuri în privinţa acestei funcţii.

 

În septembrie 2017, după expirarea mandatului consulului în funcție, Vasile Popovici s-a întâlnit, la sediul MAE, cu Teodor Meleşcanu, aducându-i la cunoştinţă că a câştigat concursul penstru postul de consul general al Strasbourg. Discuţia nu a avut niciun efect. După alte câteva luni, în 4 iunie anul acesta, aflând de eliberarea postului, i-a trimis ministrului Meleşcanu o adresă oficială pe aceeaşi temă, reamintindu-i de concursul organizat de Guvern şi de MAE: „În condiţiile în care postul se va elibera, aş dori să vă comunic, stimate domnule ministru, că sunt în continuare disponibil şi interesat să ocup respectivul post.” Din nou, fără efect. MAE nu i-a comunicat nici până în prezent un răspuns la această adresă.

 

În aceeaşi lună, însă, MAE numea pe altcineva în respectivul post pentru care organizase concurs în noiembrie-decembrie 2016. Noul consul, numit fără concurs, este Sorin Adrian Pîrvulescu, despre care presa a scris că e fiul vitreg al lui Teodor Meleşcanu, informație pe care acesta nu a dezmințit-o. Numirea s-a făcut prin HG 454/28 iunie 2018.

 

Acela a fost momentul în care Vasile Popovici porneşte ceea ce pare a fi o luptă cu morile de vânt. În 11 iulie, a sesizat prim-ministrul României, Viorica Dăncilă, solicitându-i să anuleze acea hotărâre de guvern, iar în 23 iulie a făcut plângeri la Agenţia Naţională de Integritate şi la Parchetul General, acuzându-l pe Teodor Meleșcanu de conflict de interese, abuz în serviciu și corupție.

 

Singurul răspuns primit, până la această dată, este de la Guvern care, prin vocea secretarului general, Andreea Lambru, îi comunica, fără argumente, că plângerea este neîntemeiată.

 

 

 

Vasile Popovici: „Tentația domnului Meleșcanu de a-și desemna fiul a fost mai mare decât respectul pentru litera legii și pentru rezultatul oricărui concurs”

„Domnul ministru Meleșcanu era în perfectă cunoștință de cauză inclusiv de faptul că Guvernul organizase în noiembrie-decembrie 2016 un concurs pentru ocuparea postului respectiv. Printr-o procedură unică de numire în funcție, fără precedent în istoria MAE, ministerul a organizat un concurs public constând din prezentarea unui dosar (CV și proiect de misiune), într-o primă fază, urmată în faza a doua – în situația selectării candidaturii pe baza unor criterii clare de selecție – de intervievarea candidaților de către o comisie MAE constituită ad hoc. Conform comunicării primite din partea MAE, am fost desemnat pentru ocuparea postului de consul general al României la Strasbourg. Însă tentația domnului Meleșcanu de a-și desemna fiul a fost mai mare decât respectul pentru litera legii și pentru rezultatul oricărui concurs”, afirmă Vasile Popovici.

 

Acesta mai spune că selectarea sa pentru acest post s-a făcut pe baza unor criterii foarte clare : experiență, proiect de misiune, cunoașterea mediului cultural, lingvistic, economic și politic al țării de reședință: „După o activitate de 17 ani în serviciul exterior al României în calitate de consul general al României la Marsilia (1998-2002), de consilier de comunicare la Ambasada României la Paris (2002-2005), de ambasador al României în Maroc (2005-2011), de ambasador al României în Portugalia (2011-2016) precum și de cadru didactic universitar la Universitatea de Vest din Timișoara, unde predau cursuri de literatură, cultură și civilizație franceză, se poate înțelege că am avut toate atuurile pentru a ocupa postul de la Strasbourg. Nominalizarea mea nu s-a făcut printr-un act de voință guvernamentală (sau ministerială) și nici pe criterii politice, ci, subliniez, prin concurs deschis și pe baza unor criterii clar stabilite și anunțate public.”

 

 

 

Distrugere de probe, la MAE?

I-am solicitat ministrului Teodor Meleșcanu, printr-o adresă trimisă la minister, să ne răspundă la câteva întrebări:

 

Pe ce criterii de selecţie a fost desemnat, în iunie 2018, consul general al României la Strasbourg domnul Adrian Sorin Pîrvulescu?

De ce MAE a ignorat rezultatul concursului public pentru desemnarea unor posturi de consuli generali ai României, organizat în noiembrie-decembrie 2016, în urma căruia desemnat să ocupe funcţia de consul general al României la Strasbourg a fost domnul Vasile Popovici?

Între dumneavoastră şi domnul Adrian Sorin Pîrvulescu există o relaţie de rudenie? Care este aceasta?

În răspunsul trimis, dar neasumat prin nicio semnătură, Direcția Purtător de Cuvânt și Comunicare a MAE transmite că Adrian Sorin Pîrvulescu a fost numit consul general al României la Strasbourg conform HG nr. 454/28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 539/28 iunie 2018. Un act semnat de premierul Viorica Dăncilă şi contrasemnat de… ministrul Teodor Meleşcanu.

 

Criteriile nu sunt menționate în răspuns, reprezentanții MAE transmițând că acestea „derivă din legislația în vigoare, în speță Legea nr. 269/2003, privind Statutul Corpului diplomatic și consular al României, cu modificările și completările ulterioare.” Reprezentanții MAE se eschivează, însă, să menționeze concret criteriile pe baza cărora a fost ales Adrian Sorin Pîrvulescu, și nu un altul.

 

Ceea ce atrage mai mult atenția este faptul că MAE susține că nu a organizat niciun concurs public pentru ocuparea unor posturi de consuli generali ai României „având în vedere că numirea acestora se realizează în conformitate cu prevederile art. 5 alin. 2 din Regulamentul consular, aprobat prin HG 760/1999, cu modificările ulterioare” – Regulamentul consular prevede că numirea la post a consulilor generali, a şefilor oficiilor consulare se face prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului Afacerilor Externe.

 

În perioada noiembrie-decembrie 2016, dorind să iasă din arbitrarul politic, MAE şi Guvernul României au organizat însă un concurs pentru funcţia de consul general al României la Strasbourg. Aspectul este confirmat de corespondența trimisă lui Vasile Popovici de directorul de la acea vreme al Departamentului de Resurse Umane al MAE şi este menționat în plângerile oficiale făcute de Vasile Popovici la Parchetul General și la ANI: „Printr-o procedură unică de numire în funcție, fără precedent în istoria MAE, ministerul a organizat un concurs public.”

 

În aceste condiții, ce denotă negarea de către MAE a organizării unui concurs? Incompetenţă? Distrugere de probe, pentru a nu exista obligația de a numi în această funcție un om care a câștigat un concurs organizat chiar de MAE? Sau „doar” sfidare?

 

În plus, MAE transmite că nu există nicio legătură de rudenie între Teodor Meleșcanu și Sorin-Adrian Pîrvulescu. Interesant, însă, dar MAE nu a dat nicio dezmințire pe subiect când, la numirea acestuia în funcția de consul general la Strasbourg, presa l-a menţionat ca fiind fiul vitreg al ministrului Meleşcanu.

 

 

 

Lazăr Comănescu, fost ministru de Externe: „A fost o evaluare pe baza unor criterii clare şi obiective, făcută de o comisie a MAE”

 

 

Fostul ministru de Externe de la acea vreme, Lazăr Comănescu, confirmă existenţa acelor proceduri de numire în funcție, la care face referire Vasile Popovici şi în baza cărora acesta a fost desemnat să preia funcţia de consul general la Strasbourg: „Când am venit la MAE, am discutat şi cu primul-ministru că este nevoie de stabilirea unor criterii clare de selecţie, pentru eliminarea situaţiilor în care oameni care nu prea au de-a face cu activitatea diplomatică şi consulară să fie trimişi la post. Astfel, la propunerea MAE şi prin decizia primului-ministru, au fost adoptate nişte proceduri clare de numire a consulilor generali, în baza cărora au fost selectaţi şi apoi propuşi pentru a fi numiţi, prin hotărâre de guvern, un anumit număr de consuli. Una dintre prevederi era că MAE face publice posturile de consul general vacantabile în anul următor. Pe această bază au participat şi au fost evaluaţi oameni care urmau să preia posturile în 2017. A fost o evaluare pe baza unor criterii şi condiţii foarte clare şi obiective, evaluare făcută de o comisie formată din mai mulţi secretari de stat şi din şefii Departamentelor Consular şi Resurse Umane din MAE. Înţeleg că între timp lucrurile acestea au fost puse deoparte şi s-au luat alte decizii…”

 

 

 

Guvernul tace

Am solicitat un răspuns și din partea premierului Viorica Dăncilă, rugând-o să comunice ce decizie a luat în privinţa solicitării de anulare a HG 454/28 iunie 2018 și să o argumenteze. Guvernul nu a trimis răspuns nici în termenul legal, nici în urma apelurilor telefonice prin care am solicitat un răspuns.

 

 

 

Ce spun Parchetul General și Agenția Națională de Integritate?

Faptul că ministrul Teodor Meleșcanu ignoră un concurs organizat de MAE, în urma căruia cineva a fost desemnat să ocupe funcţia de consul general al României la Strasbourg, și numește pe altcineva în funcţie aduce în discuție o posibilă infracțiune de abuz în serviciu.

 

Potrivit art 297 din Noul Cod Penal, abuzul în serviciu este definit ca „fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.” Iar dacă s-au distrus şi urmele acelui concurs, ar fi o circumstanţă agravantă.

 

La fel, circumstanţă agravantă ar fi şi dacă cel numit în funcție este fiul vitreg al lui Teodor Meleșcanu. Potrivit art. 72 din Legea 161/2003, privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, articol ca vizează conflictul de interese, „persoana care exercită funcția de membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat sau funcții asimilate acestora, prefect ori subprefect este obligată să nu emită un act administrativ sau să nu încheie un act juridic ori să nu ia sau să nu participe la luarea unei decizii în exercitarea funcției publice de autoritate, care produce un folos material pentru sine, pentru soțul sau ori rudele sale de gradul I”. Iar potrivit art. 7 din Noul Codul Civil, „rudele soţului sunt, în aceeaşi linie şi acelaşi grad, afinii celuilalt soţ”. Adică, dacă Sorin Adrian Pîrvulescu este fiul vitreg al lui Teodor Meleșcanu, aceştia se află în relație de rudenie de grad I.

 

Rămâne de văzut ce vor decide Parchetul General și Agenția Națională de Integritate.

 

 

 

Articol publicat şi în Revista 22.

 

https://putereaacincea.ro/ministrul-teodor-melescanu-ignora-rezultatele-unui-concurs-organizat-de-mae-pentru-a-si-numi-fiul-vitreg-intr-o-functie-de-consul-general/

 

 

 

/////////////////////////

 

 

Convorbiri Literare: Vasile IANCU – Nobilul exerciţiu al memoriei

 

 „Un om curajos face cît o majoritate.”

 

(Thomas Jefferson)

 

 

 

Vreme de 15 ani, la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet are loc Şcoala de Vară. Unde se învaţă cum se poate păstra memoria, în demnitate, într-o şcoală sui-generis, în care istorici, scriitori, publicişti, politologi, de la noi şi de prin alte părţi ale lumii, alături şi împreună cu foşti deţinuţi politici, îşi (şi) comunică experienţele, gîndurile, lor şi mai cu seamă tinerilor ce vin aici pentru a-şi însuşi fapte nepredate în şcoli şi universităţi, drame şi tragedii privind istoria noastră recentă, istoria bolşevizării României, istoria comunismului real şi a celui rezidual. Comunism care e viu încă, trăieşte nu numai în conştiinţele pervertite, ci şi, din nefericire, în practica socială, în ingineria socială, aplicată draconic în unele state, pervers deghizată, în altele. Stafia lui Stalin se plimbă în voie prin fostul imperiu sovietic (şi nu numai în acest uriaş perimetru construit cu tancurile şi cu glonţul pe ţeava pistolului), jubilînd de succesul ce-l repurtează. K.G.B.-ul, criminala poliţie politică a fostului U.R.S.S., are urmaşi pe măsură. Vedem şi ne tulburăm. Cu atît e mai mare şi gravă tulburarea, cu cît indiferenţa la pericolul imprevizibil al acestui diabolic sistem politic-militar, regenerînd, parcă, necontenit,  e mai mare. Istoricul francez Patrick Moreau, specialist în mişcări extremiste, pune punctul pe i:  baza puterii comuniste este teroarea! Să venim însă la Şcoala Memoriei, cultivată cu rar devotament  de Fundaţia Academia Civică, de protagoniştii acestei unice instituţii din România şi din lume.

 

Doamna Ana Blandiana, creatoarea de facto a Memorialului de la Sighet, avîndu-l alături, permanent, pe domnul Romulus Rusan (mereu cinstiţi şi citaţi în intervenţiile participanţilor), în sinteticul cuvînt de deschidere a ediţiei jubiliare a Şcolii de vară, Sighet, 13 iulie, 2013, afirmă cu claritate că „atunci cînd, în 1993, Consiliul Europei şi-a asumat punctul de vedere al victimelor comunismului asupra lumii, accepta, în acest fel, o nouă perspectivă asupra istoriei recente. Era începutul unei schimbări de mentalitate care avea să evolueze, din fericire, rapid. Peste cîţiva ani, Memorialul de la Sighet avea să fie nominalizat printre primele trei locuri ale memoriei europene alături de Memorialul de la Auschwitzşi Memorialul Păcii din Franţa”.

 

Volumul Şcoala Memoriei. 2013, care încheagă toate dezbaterile şi discuţiile de la această ediţie, editat de Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, avîndu-i editori pe Romulus Rusan (coordonatorul colecţiei) şi pe Traian Călin Uba, de o excepţională densitate ideatică, se citeşte precum o captivantă carte de istorie. Scrisă fără recurs. Semnături din grupul românesc: Nicolae Noica, Ion Pop, Şerban Papacostea, Alexandru Zub, Elena Siupur, Cristian Vasile, Gheorghe Mihai Bîrlea, Ioana Raluca Voicu-Arnăuţoiu, Liviu ?îrău, Dragoş Petrescu şi Cristina Petrescu, Anatol Petrencu, Virgiliu ?îrău, Miron Costin (din America), Octav Bjoza, Nicolae Constantinescu, Alexandru Gussi, Micaela Ghiţescu, Dan C. Mihăilescu, Traian Orban, Mircea Carp, Teodora Stanciu, mai mulţi studenţi, alţi scriitori, jurnalişti, profesori de istorie etc. Neîndoios, intervenţiile celor doi amfitrioni – Ana Blandiana şi Romulus Rusan –, dar şi aportul Ioanei Boca, directorul executiv al Fundaţiei, precum şi moştenirea lăsată de generosul inginerul constructor Gheorghe Avramescu, evocat cu respect, constituie tot atîtea repere morale şi profesionale. Din fiecare demers se pot extrage idei valoroase, demne de o antologie a rostirii adevărului.

 

Dorim însă, dintr-un motiv care va fi uşor de ghicit, să extragem cîteva

fragmente din alocuţiunile participanţilor străini (istorici, scriitori, politologi, sociologi, alţi oameni de cultură), cei mai mulţi dintre ei, din Occident. Din acel Occident reticent, ca să folosim un eufemism, la tragediile petrecute în Estul comunizat. Pentru că, ştim, privirea din afară e, adesea, mai obiectivă şi, sperăm, mai credibilă în ochii celor care vor să ştie mai multe despre noi, despre comunismul românesc, băgat sub preş sau, pur şi simplu, ignorat total de mulţi istorici şi politologi din lumea care n-a cunoscut teroarea bolşevică. Şi o să încep cu afirmaţia lui Goran Lindblad, raportor al Consiliului Europei pe problema crimelor regimurilor totalitare, autor al rezoluţiei privind condamnarea internaţională a crimelor regimurilor comuniste totalitare, preşedinte al Platformei Memoriei şi Conştiinţei Europene. Apreciind foarte multCartea neagră a comunismului, scrisă de Stephane Courtois, pe baza căreia a şi scris raportul prezentat în Consiliul Europei („am furat mult din textul lui”, mărturiseşte fostul parlamentar suedez şi european), zice răspicat: „Astăzi nu cred că un raport despre regimurile totalitare, similar celui pe care l-am formulat atunci, ar mai trece”.  Şi explică de ce: „… pentru că au fost o mulţime de colaboratori, o mulţime de partide social-democrate care simt că au acelaşi naş în Marx şi care nu se pot elibera de acest mod de gîndire. De exemplu, în Suedia, ţara mea natală, în Germania, Marea Britanie sunt încă dezbateri şi discuţii în care social-democraţii susţin că statul trebuie să aibă mai multă putere. Acest lucru nu poate duce decît într-o direcţie greşită. Deci, noi trebuie să ne extindem activitatea înspre acea parte a lumii”. Cum nu se poate mai clar: naşul Marx e încă în sufletele multor politicieni, intelectuali din Vestul Europei. Ca să nu mai vorbim de nostalgicii autohtoni.

 

Unul dintre cei mai devotaţi colaboratori ai Şcolii de Vară de la Sighet (a fost şi rector al acestei instituţii, a moderat multe mese rotunde, a prezentat comunicări pline de substanţă, analize fine vizînd regimurile comuniste) este, indubitabil, istoricul francez Stephane Courtois, director de cercetare la CNRS – Universitatea Paris X, profesor la Institutul Catolic de Studii Superioare din Roche-sur- Yon. Autorul cărţii mai sus-pomenite, care, la apariţia ei, a stîrnit un imens interes, a făcut o breşă în gîndirea multor minţi anchilozate din Vest, anchilozate, desigur, în doctrina materialist-dialectică, în marxism-leninism, în bolşevismul pur, dar şi o furioasă campanie de  compromitere a autorului şi, implicit, a Cărţii negre a comunismului. Instrument de lucru crucial pentru mai multe facultăţi de istorie din Statele Unite, cum sublinia istoricul Dennis Deletant. Timpul a trecut şi valoarea acestui autentic tratat despre comunism s-a impus, în pofida boicotului încă practicat de marxiştii comunistoizi occidentali, de regulă, aflaţi în amfiteatre şi institute de cercetare finanţate de statul francez. Se pare, însă, că stîngismul extrem e ca o boală nevindecabilă, îndrăznim să credem, precum maladiile genetice. Iată una din observaţiile sale miezoase: „…insist asupra următorului aspect care reprezintă, după părerea mea, marea forţă a Memorialului şi a Şcolii de Vară: relaţia fundamentală dintre memorie şi istorie. Trebuie să amintesc – pentru că nu trebuie să le confundăm – că istoria şi memoria sunt două moduri complet diferite de acces la cunoaşterea trecutului. Memoria este identitatea – ştiţi foarte bine că cine şi-a pierdut memoria, şi-a pierdut, din nefericire, şi identitatea, ceea ce poate fi valabil atît pe plan personal, cît şi pe plan colectiv – ,în timp ce istoria este un proces de cunoaştere(…). Dar dacă sunteţi preocupaţi numai de memorie, neglijînd istoria, sau sunteţi preocupaţi numai de istorie, neglijînd memoria, cred că aţi ratat ţinta, adică nu faceţi o muncă ce le-ar permite tinerilor să sesizeze cu adevărat ceea ce s-a întîmplat, să înţeleagă, să asimileze şi să tragă propriile lor concluzii. (…) Şi cred că după 45 de ani de totalitarism, tocmai pe aceste baze ar putea renaşte – acesta fiind şi obiectivul de bază al Şcolii de Vară – o identitate românească, dar şi o identitate europeană şi democratică”.

 

Un alt istoric legat intim de tot ceea s-a construit la Sighet şi în departamentele Memorialului (inclusiv, la Bucureşti) e istoricul Dennis Deletant, profesor la Georgetown University, membru al Consiliului Ştiinţific al Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului (CISAC). Să reamintim că Dennis Deletant, cetăţean britanic, a venit prima oară în România în anul 1965, la cursurile de vară organizate de Universitatea Bucureşti, pe atunci, student. Revenind în cîteva rînduri (s-a şi căsătorit cu o româncă, Andrea Caracostea, nepoata fostului deţinut politic Caracostea, care trecuse şi pe la Sighet, ca orice intelectual veritabil, considerat duşman al orînduirii comuniste) a fost declarat persona non grata de către regimul Ceauşescu. Între cărţile de referinţă privindu-ne, scrise de Dennis Deletant, citămRomânia sub regimul comunist, aflată la a IV-a ediţie, revăzută şi adăugită (Ed. Fundaţia Academia Civică, 2012, editor – Romulus Rusan, traducere – Delia Răzdolescu). După ce evocă două întîmplări personale petrecute în România comunistă, istoricul britanic, într-un fel, naturalizat român, spune un trist adevăr: „… încerc să vă explic de ce există în continuare în lumea anglo-saxonă această ignoranţă faţă de ceea a însemnat latura represivă a comunismului şi de ce este aşa de important Memorialul de la Sighet (…), şi cum au intervenit în viaţa personală a oamenilor şi le-au nimicit opţiunile particulare de a decide în viaţă. Iar această caracteristică a comunismului nu este înţeleasă deloc nici astăzi în ţările anglofone. Cu acest fenomen ne luptăm în continuare…”. Şi ce mai vedem noi astăzi? Ne spune un istoric american, Anthony Jones, la o conferinţă din Los Angeles: „Toate acestea duc la concluzia că umbra comunismului nu a dispărut din Rusia. Pe plan extern, Rusia, văzînd că este scoasă din jocurile internaţionale, manifestă o mare nemulţumire. Iar Anthony Jones avertizează „Atenţie! Rusia nu trebuie ignorată din punctul de vedere al pericolului pe care îl poate reprezenta pentru comunitatea internaţională. (…) Ar putea să fie tentată chiar să refacă fosta U.R.S.S.” (Citat din discursul lui Nicolae Constantinescu). Realitatea acestor zile (anexarea Crimeii, imixtiunile armate în Ucraina, intenţiile declarate ale fostului ofiţer K.G.B. Putin de a crea un alt stat pe teritoriul Ucrainei şi alte proiecte anexioniste ascunse, dar lesne de bănuit) demonstrează că minţile lucide din Est, istoricii oneşti şi inteligenţi din Vestul european şi din S.U.A., buni cunoscători ai sistemului comunist, judecă corect, uneori, previzionar, faptele ce privesc moştenirea U.R.S.S.  Care numai „bastion al păcii” nu e!

 

Thierry Wolton, istoric şi ziarist francez, autorul unor lucrări de mare audienţă privind influenţa sovietică în Occident, unele adevăruri ascunse, aduse la lumină de el, fiind şocante, considerîndu-se un familiar al Memorialului de la Sighet, mulţumind înfăptuitorilor pentru acest loc al memoriei europene,e şi în acest context tranşant: „Iar eu cînd merg la Sighet nu mă gîndesc neapărat la români şi nici la celelalte popoare care au trecut prin comunism, ci mai ales la cei din Occident, în special la francezi – şi asta nu pentru că sunt francez, ci pentru că mă simt responsabil într-un fel faţă de propria noastră istorie, faţă de tot ce s-a petrecut în acest loc. După cum ştiţi, totul a început în 1789. S-au produs mutaţii pornind de la acel moment şi noi avem responsabilităţi – în orice caz unii dintre noi, pentru că francezii nu sunt preocupaţi de asta. (…) Şi nu pot să nu mă gîndesc la toate trădările, aş spune chiar trădările profunde din partea Occidentului faţă de popoarele care au suferit comunismul. Trădări extraordinare. Nu mă refer numai la intelectuali, ci şi la oameni politici, la universitari, la oameni de afaceri etc. Deci, suntem responsabili faţă de această istorie, ceea ce, evident, nu vrem să acceptăm”.

 

„Sunt mai sceptic în ceea ce priveşte justiţia internaţională. De pildă, recent au fost achitaţi călăii din Iugoslavia, ceea ce reprezintă clar o imixtiune a politicului în justiţie pentru că Croaţia intrînd în Uniunea Europeană şi Serbia fiind în negocieri de aderare, nu se vrea ofensarea acestor state. Şi s-au întîmplat asemenea lucruri şi la Curtea Penală Internaţională, atunci cînd albii îi judecă pe africani. Deci, sunt multe de făcut şi în domeniul justiţiei. (…) În România, regimul comunist n-ar fi fost instaurat dacă nu ar fi fost Armate Roşie. Nu existau mulţi comunişti în România: regimul a fost impus de ocupaţia sovietică. Însă el a revelat în natura umană existenţa unei bestialităţi care s-a manifestat atunci cînd torţionarii au beneficiat de impunitate. (…) Profesorul Seton-Watson spunea: acelaşi tip sociologic, un tînăr care vine de la sat, fiu de popă sau de institutor, şocat de corupţia şi de ilegalităţile din Capitală şi neplăcîndu-i influenţa Occidentului, în Serbia devine comunist, iar în România devine legionar. Sunt tipuri opuse, dar generate de o situaţie care poate să se reproducă”. E una din judecăţile lui Pierre Hassner, sociolog şi politolog francez, director de cercetare CERI –Paris, membru al Consiliului Ştiinţific al CISAC- România. Precizăm că acest domn a fost coleg la Liceul Francez din Bucureşti cu doamna Micaela Ghiţescu, înainte de desfiinţarea acestei importante instituţii de învăţămînt de către autorităţile comuniste( anul 1948), considerată, ca şi alte instituţii, „oficine” ale spionajului occidental!

 

Titlul comunicării istoricului Patrick Moreau a fost: „Anii 7o. Cekiştii în căutarea inamicului”. Analiza acestui cercetător/ specialist în mişcări extremiste – de stînga, de dreapta – musteşte de adevăruri, valabile astăzi, ca şi ieri şi alaltăieri. Unul din ele: „Cum opozanţii regimului (comunist – n.n.) au fost aproape toţi lichidaţi pînă în anul 1955, acest segment de populaţie de vîrstă medie începe să practice exilul interior, echivalent cu o întoarcere asupra familiei şi a prietenilor apropiaţi şi cu renunţarea la orice atitudine ostilă pe care serviciile de securitate şi colaboratorii informali ar fi putut-o depista. Pentru ei, forma cea mai importantă de rezistenţă e cea a poveştilor de la Radio Erevan, care sunt de un umor nebun şi îi fac să rîdă chiar şi pe cekişti. Oamenii trecuţi de 60 de ani constituie un grup în cea mai mare parte ostil comuniştilor, dar, asemenea celor cu vîrsta cuprinsă între 4o şi 60 de ani, nu-şi fac nici o iluzie cu privire la o posibilă reinstaurare a democraţiei. (…) Represiunea şi eventualul recurs la teroare rămîn desigur un mijloc zilnic de acţiune împotriva  oponenţilor şi transfugilor, dar ele sunt înainte de toate o modalitate de a controla populaţia. (…) Însă, după ce masele vor fi înţeles că teroarea nu mai reprezenta o opţiune, comunismul şi aparatul său se vor prăbuşi”.

 

Anneli Ute Gabanyi este cunoscută nouă, românilor, prin lucrările pe care le-a scris despre România în perioada Ceauşescu şi despre Revoluţia din decembrie 1989. Cei care au stat cu urechea lipită de „Europa Liberă” ştiu, de asemenea, de această analistă politică, de jurnalismul de calitate practicat de ea, atestînd o inteligentă cunoaştere a istoriei contemporane. Şi mai e un lucru esenţial: Anneli Ute Gabanyi cunoaşte comunismul de la el de acasă, din interiorul României profunde, pentru că e săsoaică, părăsind patria natală(în anul 1963) din binecunoscutele raţiuni. Precum, apoi, mai abitir, în anii dictaturii ceauşiste, sutele de mii de saşi şi şvabi,vînduţi ca o marfă Germaniei Federale. O pierdere uriaşă pentru această ţară. A lucrat în departamentul de ce

rcetare al postului de radio „Europa Liberă”, pînă cînd a plecat prin demisie, observînd că şi în acest post se fac compromisuri faţă de regimurile comuniste. De către unii decidenţi. Cine înţelege afirmaţia, bine, cine nu, nu. O spune deschis, fără să dea amănunte: „La un moment dat, au renunţat la legile morale cu care a început acest post. Au început să introducă nişte oameni care au fost hingherii şi torţionarii din epoca  comunismului pur şi dur. Ultimul refuz al meu a fost să fac un portret roz al lui Brucan”. Elocvent, nu? E foarte important să redăm un fragment din discursul acestei doamne şi să luăm aminte: „ În primul rînd, se vorbeşte nu numai în România, ci şi în Germania, nu despre comunism, ci numai despre stalinism. Acest lucru l-am auzit şi de la disidenţi foarte sus-puşi ca, de exemplu, domnul Eppelmann, cînd era ministru al Apărării. Îmi amintesc că în 1990 profesorul Meister i-a spus: Spune, domnule,comunism. Nu, el spunea stalinism. De ce? Pentru că aceşti oameni care spun stalinism în loc decomunism reiau discuţia care a avut loc pe vremea lui Gorbaciov, cînd a fost promovat glasnost. Ei discutau foarte intens despre ce a fost greşit: leninismul, comunismul în general, sau stalinismul? Şi Gorbaciov şi ai lui au ajuns la concluzia că leninismul şi comunismul trebuie salvate. El dădea porunci şi aici, în România, de pildă, lui Brucan: Partidul comunist trebuie să continue să existe! Şi aceste ordine au fost date şi în alte ţări. Deci, pentru ei nu comunismul este problema, ci întinarea valorilor comunismului de către ceauşişti sau honecker-işti. (…) Minciuna s-a întins”.  Remember: Ion Iliescu, un mărunt gorbaciovist de pe malul Dîmboviţei, clama în faţa mulţimii exact acest slogan, că Ceauşescu a întinat valorile socialismului/ comunismului! Urmările acestui mod de gîndire şi, din păcate, de acţiune au marcat dramatic România. Întîrzierile în democratizarea ţării, evidente şi astăzi, sunt efectele celor 12 ani de regim Iliescu. Mult pentru o ţară cu atîtea răni de vindecat. Să nu ne facem că nu ştim.

 

Am comentat, în paginile acestei reviste, lucrarea de referinţă a istoricului francez despre genocidul din Vandeea: Reynald Secher. Păstrez cartea sa în bibliotecă, convins că mă voi duce la ea şi altădată. Prezent la Şcoala de Vară de la Sighet, intervenţia istoricului, scriitorului şi profesorului universitar de relaţii internaţionale a stîrnit, şi în această împrejurare, un viu interes. Iată un pasaj care revelează gîndirea unui intelectual franc şi onest: „Acest adevăr este necesar pentru a putea ţine doliu, dar şi pentru justiţie, pentru a face diferenţa între călăi şi victime, ceea ce este fundamental. Şi mai este şi un al treilea motiv: pentru a le spune călăilor, indiferent de natura sau de durata actelor lor, că vor fi întotdeauna identificaţi, denunţaţi, pedepsiţi. Deci, este important să cunoaştem faptele, să-i numim pe criminali ca atare. De aceea, spun din nou ceea ce am spus şi cînd am vorbit de iacobinism: trebuie  să-i condamnăm pe călăi chiar şi atunci cînd ei sunt morţi, să-i judecăm pe comunişti chiar dacă sunt morţi, şi să judecăm sistemul, chiar dacă nu mai este activ. Vă voi da un exemplu din Franţa despre consecinţele nejudecării. Titularul catedrei de Istorie a Revoluţiei Franceze, cel care a definit istoria Revoluţiei Franceze, este un comunist, membru al partidului comunist, iar în această calitate nu are nicidecum interesul să spună adevărul, ci este interesat să apere comunismul, Deci, părintele comunismului este iacobinismul. Iar viziunea oficială pe care o avem în Franţa asupra istoriei este şi acum una iacobină. De aceea nu putem vorbi în Franţa despre defectele comunismului”. Pe cît de limpezi au fost adevărurile rostite la această Şcoală a Memoriei, pe atît de triste. Mai cu seamă cele ce privesc Occidentul, de unde noi, românii cu scaun la cap, ne aşteptam să vină numai idei autentic democratice. Nu ipocrizii drapate în vorbe frumoase, adormitoare. Da de unde?! Totuşi, e bine că se rostesc şi în al doisprezecelea ceas. Şi mai ales unde: într-una din cele mai sinistre puşcării ale lagărului comunist, unde a pierit floarea intelectualităţii şi diplomaţiei româneşti, elita militară şi politică. Pe unde ar trebui să treacă – am mai spus-o – toţi cei care fac sau vor să facă politică în România. Poate, vor mai învăţa cîte ceva… Cu o condiţie: să-i ducă mintea!

 

Lansarea cărţii Spiritul în spatele gratiilor. Memorialul de la Sighet (în germană, „Geist hinter Gitttern. Die rumanische Gedenkstatte Memorial Sighet”), în prezenţa autorilor – Katarina Kilzer şi Helmut Muller-Enbergs –  a prilejuit  exprimarea unor puncte de vedere demne de reţinut. Între acestea: „… ca poporul german să poată învăţa de la poporul român, am publicat această carte. Acesta a fost primul motiv”. Lucrarea a fost editată cu ajutorul financiar substanţial al Fundaţiei Konrad Adenauer, reprezentată aici de Rita Schorpp, istoric. Au fost prezentate şi alte opinii, toate, interesante, de către alţi invitaţi de peste hotare (din Germania, S.U.A. – istoricul Thomas S. Blanton, director al Arhivelor de Securitate Naţională din cadrul Universităţii George Washington, a şi condus, alături de acad. Şerban Papacostea, masa rotundă „Memorialul – ancoră între generaţii”, Polonia, Cehia, Basarabia/ Republica Moldova, Serbia etc.). Un moment emoţionant a fost acela cînd Anneli Ute Gabanyi a semnalat că în sala dezbaterilor sunt trei personaje ale Memorialului: Mircea Carp, Micaela Ghiţescu şi Raluca Arnăuţoiu.

 

Dincolo de indubitabila rigoare a argumentaţiilor în dezbateri, ceea ce a dominat, credem, Şcoala Memoriei la această ediţie jubiliară, a fost spiritul de prietenie, de solidaritate morală şi intelectuală între toţi cei care au săvîrşit această minunată întîmplare de la Sighet. Pildă pentru generaţia tînără. Pentru acea generaţie  care are mintea deschisă la ceea ce s-a petrecut  în istoria propriei ţări, vreme de aproape jumătate de veac. Pentru a putea înţelege prezentul şi a-şi construi viitorul în deplină cunoştinţă de cauză.

 

Convorbiri Literare: Vasile IANCU – Nobilul exerciţiu al memoriei

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

 

EREZII ȘI ,,VÂNĂTORI DE VRĂJITOARE” ÎN REGIMUL COMUNIST

 

Heresies and „Witches Hunters” during the Communist Regime

Lavinia BETEA

 

Abstract. The communist ideology wanted to be a dogmatic and universal belief. The first communist regime, established in Russia, approached the respecting of the party statute in the registry of treating the heretics by the Christian Inquisition.

 

The Comintern, founded in Moscow in 1919, arrogated the prerogatives of keeping the dogma’s purity on the other communist parties from worldwide, founded as sections of the Bolshevik Communist Party. Their followers were blamed by heresies such as: factionalism, nationalism, Trotskyism, right deviation, left deviation etc. The special Soviet services had worked, in these cases, as a genuine Inquisition. They had borrowed from it various practices, such as: the guilt presumption, the „putting into the test” by torture, the sentencing to death on the basis of the „accused’s” testimony etc.

 

The „witches” and heretics hunting had continued in the second half of the 20th century in the USSR and in the countries that had been Sovietised after the war. To the older heresies there were added new ones, such as Titoism and cosmopolitanism.

 

The practices from the „years of the great Soviet terror” had been applied not only against „the class enemy”, but also against the first generation communists. The Soviet counselors had coordinated and supervised, from the shadow, these missions of the local special services. In Bucharest, there have been used the accusations and the methods patented by Moscow within the Pătrășcanu investigation and trial (1948-1954) that had resumed the manipulations of accusations such as: „Trotskyism”, „nationalism”, espionage in favor of imperialist powers. The Trial from the Danube – Black Sea Channel (1952) had been organized on the same pattern and by the same services as the Șahtî Trial (1930). The investigation of the Trial of Vasile Luca (1952) had reproduced the pattern of the „right deviation” heresy. And the „transcendental meditation affair” (1982) from Romania had been a special case of „excommunication”.

 

Keywords: communist dogma, heresy, Inquisition, transcendental meditation

 

Omul nou, finalitate a credinței creștine și a ideologiilor totalitariste

După aprecierea istoricilor, niciun alt imperiu n-a avut extensia și consistența celui comunist. În 1949 deja, circa o treime din populația planetei trăia sub semnul drapelului roșu. Oricât ar părea de paradoxal, aceeași paradigmă explicativă funcționează și în geneza acestei mari puteri și în începutul creștinismului: teoria minorităților active, elaborată de psihosociologul francez de origine română Serge Moscovici.

 

Primii creștini din antichitatea romană au apărut într-o lume cu structuri sociale și relații de putere ale căror evoluții păreau previzibile. Apostolii lui Cristos și adepții acestora s-au comportat însă ca o ,,minoritate activă”, extrem de unită printr-o credință nouă și prin reguli dure. Și-au afirmat astfel o identitate distinctă, poziții și idealuri proprii. Și, mai ales, au propus o soluție radicală de schimbare într-o societate formată majoritar din nemulțumiți. Peste veacuri, în condiții deosebite ale istoriei, un cerc restrâns de bolșevici a schimbat din temelii societatea în care trăiseră ca marginali. Animați de ideologia comunistă, ei și-au propus construcția unei lumi noi, cu oameni noi[1].

 

Această analogie între istoria unei mari religii și cea a unei ideologii care s-a vrut a fi o credință unică și atotputernică, dar fără dumnezei nepământeni, poate continua. De altfel, aceleași resorturile psihologice fundamentează fenomenele adeziunii, obedienței, influenței și propagandei care întrețin relațiile dintre credincioși și biserică, respectiv între un partid totalitar și adepții săi. Din anumite trăsături și practici ale dogmei creștine – precum maniheismul, ,,vânătoarea de vrăjitoare”, ,,lupta” cu necredincioșii, procesele ,,ereticilor” ș.a. – s-au inspirat și promotorii ideologiei comuniste după cum vom vedea în cele ce urmează.

 

Fondatorii teleologiei comuniste

 

Creatorii ideologiei comuniste au fost, după cum se ştie, Karl Marx (1818-1883) şi Friedrich Engels (1820-1895). De la Platon, Morus, Saint-Simon, Fourier, Owen şi Hegel, aceștia au preluat concepte, constructe și teorii rescriind și istoria ca o poveste a luptei de clasă.

 

Ca orice credință, ideologia recomandă adepţilor săi ce să facă şi cum să procedeze într-un program general de acţiune socială şi ideatică. În Manifestul Partidului Comunist (1848),  scris de Marx și Engels, prezentul era numit orânduire capitalistă, definit prin opoziția și conflictul dintre burghezie şi proletariat[2]. În lupta împotriva burgheziei, proletariatul victorios va fi „groparul” capitalismului. În continuare, va întemeia o lume nouă, urmând acest algoritm: crize economice – pauperizarea proletariatului – formarea conştiinţei sale revoluţionare de clasă – dobândirea puterii de stat – dictatura proletariatului – dispariţia statului – comunismul.

 

Comunismul a fost plasat, așadar, într-un timp nedefinit. Ar fi fost o lume nouă, cu oameni noi, trăind în frăție și egalitate, lucrând fără bani, din plăcere… Deoarece, visa Marx, ,,produsele noastre vor fi ca niște oglinzi, fiecare reflectându-ne esența”, iar munca, ,,o expresie liberă a vieții” și o bucurie a ei. A zugrăvit bucolic planeta și oamenii săi, în detalii puține care amintesc însă de lumina și verdeața Raiului. Fiecare cetățean, a scris Marx, va fi capabil ,,să facă un lucru azi și altul mâine, să vâneze dimineața, să pescuiască după-amiaza, să mâne vitele seara și să facă o critică la cină, fără să devină vreodată vânător, pescar, văcar sau critic”[3]. Marx s-a derobat, de altfel, explicit de scrierea unor „reţete pentru bucătăriile viitorului”.

 

După moartea lui  Marx, Engels a pretins pentru corpusul teoriilor prietenului său statutul de știință. Căci dacă Darwin descoperise legea dezvoltării naturii organice, lui Marx îi revenea meritul ,,decoperirii” legii dezvoltării istoriei umane. Se înțelege că acestea și alte teorii fondatoare ale ideologiei comuniste au alimentat diverse curente de interpretare. Într-o viziune romantică, oamenii noi din comunism ar fi muncit din proprie convingere și s-ar fi autoguvernat fără presiunile unei autorități. Alt curent a promovat soluția radicală a revoluției prin lupta de clasă cu finalitatea unei societăți unde cetățenii vor munci după posibilități și vor consuma după stricte necesități. Și, în sfârșit, a existat și o cale modernistă care preconiza dezvoltarea prioritară a industriei, într-o economie centralizată și planificată care să se constituie într-o bază solidă a comunismului. Probabil că dezbaterile și teoriile ar fi continuat ori s-ar fi aplatizat dacă grefa efectelor primului Război mondial pe autocrația și pe structurile arhaice ale Imperiului țarist n-ar fi creat situația revoluționară care i-a adus la putere pe ,,apostolii” bolșevismului.

 

Vladimir Ilici Ulianov (1870-1924), auto-botezat Lenin (omul de pe Lena) după cutumele revoluționarilor de profesie, a pus, de facto, temelia lumii noi. Ardoarea și puterea de convingere a acestui adept înfocat al luptei de clasă a creat partidul bolșevicilor, din fracțiunea cea mai radicală a social-democraților ruși[4]. Lenin și-a dat seama curând că doar conștiința socială, formată la ,,școala fabricii” nu le este suficientă proletarilor pentru declanșarea unei revoluții. Inducerea unei conștiințe politice – conștiința de clasă – și conducerea proletarilor în lupta împotriva exploatatorilor au fost atribuite revoluţionarilor de profesie – o mână de aleși care trebuia să-și dedice revoluției întreaga viață, după expresia lui Lenin[5]. Această ,,minoritate activă” va zgudui lumea.

 

Lenin nu și-a imaginat însă că va conduce primul stat proletar din istorie. Cu doar două săptămâni înainte de evenimentele de la Petrograd, din primăvara lui 1917, într-un discurs ținut la Zurich, în exil, declarase că, deși Europa nu va putea evita revoluţia proletară, el și ceilalți ,,bătrâni” nu vor trăi atât cât s-o vadă[6]. Jarul războiului a aprins însă vâlvătaia revoluției proletare. Astfel că urmând celebrul dicton al lui Napoleon ,,On s’engage et puis on voit!”[7], Lenin a exersat simultan teoria și practica revoluției. Începutul însemna, după Manifestul Partidului Comunist, ridicarea proletariatului la rangul de clasă dominantă. Lenin interpretase aceasta în sensul instaurării unei dictaturi a proletariatului. În privința guvernării și administrației, acestea urmau să fie exercitate într-un mod inedit, după cum a explicat în Statul și revoluția (1917): toți cetățenii vor fi funcționari într-un singur ,,sindicat” al poporului, ,,retribuiți depotrivă”; statul însuși ar fi fost constituit din ,,muncitorii înarmați”, iar organizarea s-ar realiza prin ,,evidență și control”, reduse la operații accesibile oricărui alfabetizat. Astfel că până şi bucătăresele vor putea conduce statul!

 

Lenin s-a dovedit un talentat propagandist și totodată un bun teoretician al propagandei[8]. Se poate spune că prin forța lozincilor și a sloganurilor cetățenii au făcut cunoștință cu ideologia marxist-leninistă de-acum. Spre exemplu, liderul primei revoluții proletare a definit noul regim ca fiind puterea sovietelor plus electrificare. De altfel, electricitatea va lua locul lui Dumnezeu, prezicea el, în 1918. Iar dacă țăranii ruși vor vrea să se roage, n-au decât să se închine zeului electricităţii. Morala noii credințe are însă o singură valoare: contribuția la distrugerea vechii societății și la cauza revoluției – comunismul.

 

În ansamblu, conducătorul primului stat proletar s-a comportat și a vorbit ca un nou Messia, asumându-și misiunea de-a ferici omenirea viitorului indiferent de prețul plătit în vieți omenești[9]. Lenin a trăit cât să constate că noul stat nu-i făcea pe cetățenii săi mai îndestulați și mai fericiți decât înainte, ba chiar dimpotrivă[10]. A apucat însă și să impună, în numele noii dogme, credința în adevărul partinic. Adevărul faptic și însăși realitatea perceptivă, dacă nu corespundeau viziunii partidului din acel moment, erau taxate ca obiectivism burghez. O erezie aproape la fel de gravă ca și aceea a fracționismului de partid, definit ca luptă pentru putere, fără principii, în interiorul partidului.

 

Stalin (1879-1953) s-a declarat dintru-început păstrătorul și continuatorul gândirii și praxis-ului predecesorului. Mai mult decât atât, a instituit un nou cult, ridicând mausoleul mumiei lui Lenin la rangul de templu cu nesfârșite pelerinaje și ceremonii. De altfel, în epoca stalinistă, locul dedicat icoanelor din izbele țărănești a fost luat de ,,colțul roșu”. În micul sau mai marele ,,altar” din instituții publice dar și din locuințe private tronau ,,chipurile cioplite”  ale fondatorilor marxism-leninismului, ,,icoanele” actualilor conducători și însemnele ,,sfinte” ale lumii noi: drapelul roșu cu secera și ciocanul, diplome și medalii din războiul civil sau de pe ,,fronturile” cincinalelor.

 

Curând, fostul seminarist ortodox Stalin a instituit propriul său cult, mărind cu fiecare an distanța dintre el și muritorii de rând. În exercițiul puterii a dovedit tot atât pragmatism ca și Lenin. A adus în extrem maniheismul recomandat de ideologia luptei de clasă, lansând celebrul slogan ,,Cine nu-i cu noi, e-mpotriva noastră”. Principiul ,,văzând și făcând” care obliga la schimbări imprevizibile de macaz, a generat și practica rescrierii periodice a istoriei. „Munca la istoria partidului are propria sa istorie politică”, afirmase Troţki (1932) despre falsificările succesive și selecțiile eroilor de proscrișii buni de aruncat la ,,groapa de gunoi” a istoriei.

 

Mao Zedong (1893-1976) ocupă un loc deosebit în evoluția și praxis-ul ideologiei comuniste. O notă aparte merită adaptarea luptei de clasă la realitățile Chinei în sensul de „război naţional de eliberare şi antiimperialist” purtat împotriva opresorilor străini capitalişti, clasa exploataților fiind „naţiunea proletară” chineză. Pe acest pattern ideologic s-au modelat mişcările anti-coloniale din Asia şi Africa. În ce privește ideologia maoistă se poate spune că ,,revoluția culturală” a fost o ,,aplicație”  a luptei de clasă în chiar interiorul partidului, fracțiunea cea mai radicală a tinerilor fiind asmuțită împotriva birocraților, cosmopoliților și îmburgheziților – noile erezii ale dogmei. În ce-l privește pe Mao, relația sa cu mulțimea revelează apogeul cultului noului zeu în care se transformase conducătorul[11].

 

Noua inchiziție și procesele sale

 

În 1956, la cel de-al XX-lea Congres al PCUS, Nikita Hrușciov a ținut în fața delegaților sovietici și ai celor din ,,țările frățești” celebrul raport prin care a denunțat crimele lui Stalin. Evenimentul a încheiat „vârsta de aur” a sovietelor, în opinia istoricul Jean Francois Soulet[12]. Nu doar că defunctul a fost aruncat la ,,gropa de gunoi” a istoriei, ci însăși dogma s-a ,,întinat”. În zadar au impus propagandiștii o revenire la ,,izvoarele vii” ale leninismului: învinuirile aduse de Hrușciov predecesorului său au întinat însuși altarul marelui pontif al dogmei.

 

,,Raportul secret” reprezenta însă o nouă versiune a practicii ,,țapului ispășitor”, străvechi obicei iudaic prin care tot răul comunității de peste an era pus în seama unui țap pe care-l alungau sau sacrificau. Defunctul Stalin devenise acum ,,țapul ispășitor” al suferințelor colective provocate de ,,marea teroare” din 1934-1936. Cu ajutorul lui Beria, șeful serviciilor speciale, înfăptuise toate crimele din cauza paranoiei puterii. Toate celelalte suferințe și neîmpliniri ale sovieticilor, și nu numai, au fost trecute în seama ,,cultului personalității” și al ,,luptei pentru putere”. Câteva ,,reabilitări” ale foștilor bolșevici au închis scena și au servit ca exemple adecvate acestei manipulări care-a funcționat până după căderea regimului comunist. Istoria astfel rescrisă explica ,,marea teroare” și procesele politice staliniste prin afectele și tulburările dictatorului, nu prin date raționale. Cu atât mai puțin pe fondul explicativ al aceleiași practici de identificare a unor ,,țapi ispășitori”.

 

,,Marii terori” din 1936-1938 i-au căzut victime toată ,,garda” lui Lenin și aproape toți bolșevicii din prima generație. Dintre cei 139 de membri ai Comitetului Central desemnați la congresul din 1934, abia 37 au apucat, vii, Congresul al XVIII-lea (1939). Toți ceilalți fuseseră executați în faimoasele procese staliniste ca agenți ai imperialismului, complotiști și dușmani înrăiți ai poporului. Acesta a fost doar vârful aisbergului. După ultimele date puse în circuitul public, dintre cei peste 1 500 000 de sovietici arestați de serviciile speciale, 1 300 000 au fost condamnați, iar dintre aceștia, mai mult de jumătate (681 692) au fost executați[13]. Se înțelege că dintre cei executați mult prea puțini îl cunoscuseră pe Stalin.

 

Dar, în 1932, societatea și economia sovietice se aflau în plină criză. În vreme ce propaganda epocii elogia nesfârșitele succese și clarviziunea conducătorului, colectivizarea și industrializarea forțată se dovediseră catastrofale sub raportul eficienței pe termen lung. În leadershipul bolșevic însă, asumarea reală a responsabilității de către conducători n-a existat. Astăzi știm că ,,marea teroare” cu procesele ei spectacol a fost o manipulare din rațiuni și cu ținte precise, discutată și aprobată de nucleul conducerii sovietice. În mai 1935, bunăoară, printre deciziile adoptate de Biroul politic a fost și crearea unei ,,comisii speciale secrete de lichidare a dușmanilor poporului” din care, alătui de Stalin, făceau parte procurorul general Vîșinski, șeful poliție secrete Ejov, ideologul partidului Jdanov ș.a.[14].

 

Pregătiri se făcuseră mai dinainte. În perioada 1934-1936, o amplă acțiune de verificare a documentelor de partid (proverka) a răscolit întreaga armată a soldaților și polcovnicilor comuniști. Cu ajutorul autobiografiilor și declarațiilor altor cunoscuți a fost analizată fiecare viață de bolșevic. S-au cercetat, îndeaproape, motivele căderii în mâinile poliției țariste, comportarea în anchete, exil și închisoare, faptele din războiul civil, dezacordurile cu linia oficială în construcția noului regim și mai ales relațiile cu proscrisul Troțki[15]. Ca urmare a acestor cercetări s-au epurat circa jumătate dintre membrii de partid[16]. Cei epurați au alimentat furnalul anchetelor, proceselor și condamnărilor. Soţii, soțiile şi alte rude apropiate au fost internate în lagărele de muncă, iar copiii în coloniile pentru minori.

 

Stenogramele plenarei Comitetului Central din februarie-martie 1937 au relevat faptul că pe Stalin îl speria pericolul unui război, ceea ce a dus la întețirea terorii. Uniunea Sovietică se afla între doi mari agresori: Germania nazistă și Japonia, care ocupase Manciuria. Un atac asupra  țării, dintr-o parte sau alta, însemna și pericolul unei contra-revoluții din interior. Pentru a evita acest sfârșit, a proiectat exterminarea oricărui suspect sau potențial suspect de-a face parte dintr-o ,,coloană a cincea” în țară. Războiul civil din Spania nu făcea decât să-i confirme temerile[17]. Așa se face că vârful terorii a fost atins în perioada august 1937-noiembrie 1938, cu o medie zilnică de 1 500 execuții[18]. După căderea regimului, Viaceslav Molotov[19] a ,,justificat” crimele acelor ani cu argumentul victoriei din 1945. ,,Pentru că a existat un 1937, în timpul războiului nu am avut o ,,a cincea coloană”, a declarat el într-un interviu[20].

 

Până la război însă, procesele politice au îndeplinit alte funcții, la fel de importante. Laitmotivul lor public a fost complotul conspiraţiei imperialiste împotriva Uniunii Sovietice, a poporului sovietic și a conducătorilor săi, în frunte cu Stalin. O manipulare politică asociată cu „mitul conspiraţiei” care, afirmă Raoul Girardet[21], exemplifică puterea imaginarului colectiv din lunga istorie europeană a celor trei tipuri de complot: evreiesc, iezuit şi masonic. Toate apărute într-un climat psihosocial de angoasă, nesiguranţă şi frică, cauzat de crize majore (decadență spirituală, violenţă politică ori brutalitatea schimbărilor economice). Manipulare posibilă prin acea distorsiune a gândirii sociale numită eroare fundamentală de atribuire prin care, în vitutea schemei funcționale de gândire cauză-efect, se explică incorect un fenomen sau o stare de lucruri. În cazul nostru, societatea sovietică era încunoștințată de ,,cauzele” suferințelor sale: comploturile dușmanilor strecurați în rândurile partidului.

 

Și în ,,mitul” complotului antisovietic, ca și în cel evreiesc, iezuit şi masonic, mulțimea este sugestionată prin următoarele scheme și clișee ale gândiri sociale:

 

Stereotipul crizei. Crizele sunt, prioritar, sociale dar aceia care le suportă au tendinţa explicațiilor morale. În loc să-şi asume parțial, ca membri ai comunității, anumite responsabilități, blamează fie societatea în ansamblul ei, fie anumite persoane sau categorii sociale, etnice sau religioase, considerate, a priori, nocive.

Stereotipul acuzaţiei. Persecutorii sfârşesc prin a convinge și a se convinge că un grup restrâns de indivizi, chiar unul singur, poate vătăma comunitatea. La finele Evului Mediu, prin otrăvirea apei, iar în regimul sovietic, prin crearea unui ,,grup antipartinic” de sabotori, complotiști sau spioni.

Stereotipul apartenenţei victimelor la anumite categorii. Se întâmplă ca victimele unei mulţimi să pară absolut aleatorii. Se poate însă și ca alegerea lor să nu fie întâmplătoare. Categoriile de marginalitate socială (minorităţile etnice, religioase sau „handicapaţii”) tind să capteze furia mulţimii. Mulţimile se întorc cu regularitate însă și împotriva celor care au exercitat, cândva, asupra lor autoritate și fascinaţie (bogaţii, puternicii, oamenii de succes). În cazul proceselor staliniste, victimele sunt foști menșevici, exploatatori sau intelectuali mic-burghezi.

Cum justiția comunistă funcționa pe baza prezumţiei de vinovăţie, cauzele neîmplinirilor puteau fi atribuite oricui[22].

 

În climatul creat de propagandă în jurul proceselor și a vigilenței la care erau obligați cetățenii sovietici, un val de denunțuri a învăluit toată țara. Prin această contagiune, uneori înşişi fiii cereau condamnarea taților. Împotriva celor desemnaţi vinovați, mulţimile strigau „Jos cu sabotorii!” sau ,,Jos cu trădătorii!”. Și, neaparat, „Moarte lor!”. Aceste psihoze de masă au augumentat însă cultul lui Stalin, feomen explicat astfel de istoricul Roy Medvedev: ,,Aşa cum credincioşii, deşi văd în jurul lor suferinţe şi nenorociri, nu-şi pierd credinţa în atotputernicul şi binefăcătorul Dumnezeu, pentru că tot ce e bun se pune în seama Domnului iar ceea ce e rău, în seama Diavolului, tot astfel în timpul cultului lui Stalin, tot ceea ce era bun în ţara noastră emana de la Stalin iar răul era legat de forţele malefice, împotriva cărora lupta mai aprig decât oricine Stalin însuşi”[23].

 

Stalin era perceput, așadar,  ca păstrătorul purității partidului și a liniei sale, luptându-se ca Sfântul Gheorghe cu balaurul ereziilor numite ,,devierea de dreapta”, ,,devierea de stânga” sau ,,grupul troțkist”. Acestea erau prezentate ca și ,,coloane a V-a” infiltrate de la vârful până la bazele partidului, la inițiativa și în folosul imperialismului.

 

Deși analogia dintre procesele politice staliniste și cele ale Inchiziției medievale[24] nu s-a făcut în interiorul ,,lagărului comunist” (aceasta ar fi fost mai mult decât o erezie!),  în mod cert profesorul de drept A. I. Vîșinski[25] s-a inspirat din acestea. Prin analogie, Stalin reprezenta însăși dogma comunistă care, întocmai cum deciziile primului Conciliu de la Niceea (325) însemna ,,învățătura” creștină definitiv acceptată. Așa cum va dovedi și istoria Inchiziției, excomunicarea ereticilor, practicată la început, nu era suficientă. Și Stalin îl exilase pe Troțki din țară, în 1929, dar acesta găsise adepți peste hotare. În plus, pana sa ascuțită și credibilitatea de adevărat cunoscător al istoriei bolșevismului, revoluției și războiului civil prejudiciau grav propaganda sovietică, reputația țării sovietelor și mai ales, imaginea lui Stalin.

 

Cei ,,epurați” ar fi putut, în condiții cât de cât prielnice, să organizeze o reală opoziție. Astfel că, de la excomunicare, partidul a trecut la eliminarea fizică a ,,ereticilor” săi[26].

 

 

 

Mărturia – ,,regina dovezilor”

 

În 1930, a apărut pentru prima dată proba mărturisirii în procesele politice, iar autoincriminările inculpaţilor care declarau că merită pedeapsa capitală au sporit credibilitatea acestor farse macabre. Magistrul acestor terifiante spectacole a fost Andrei I. Vîșinski, Procurorul general al Uniunii Sovietice. Urmaș al unei familii nobiliare poloneze, fiu de farmacist (prin urmare cu origine ,,mic-burgeză”!), în plus fost menșevic, artizanul proceselor politice staliniste ar fi putut fi, doar prin aceste date, victima lor. Până a deveni clienții lui Vîșinski însă, victimele urmau un parcurs tot atât de standardizat ca și al vitelor de crescătorie către abatorul industrializat. În procesul de atât de mare amploare erau implicate instituțiile partidului, poliției, serviciilor speciale, sistemului penitenciar, procuraturii, justiției și propagandei. Pe baza unui denunț, a unei declarații făcute de alt anchetat sau a unei decizii de partid – în cazul unor vechi bolșevici sau demnitari – victima era ridicată de la domiciliu. De obicei, în zorii zilei, de către o mașina neagră tot atât de dătătoare de groază ca și dricul mortuar. Arestatul era azvârlit apoi, singur, într-o celulă unde aștepta perioade nedefinite până la întâlnirea cu anchetatorii. Șocul de-abia începea însă. Anchetatorii nu-l ajutau să se lămurească asupra motivelor arestării sale ci îi cereau lui, anchetatului, să spună pentru ce se află acolo. Să-și mărturisească, adică, păcatele[27].

 

Misiunea ,,cekiștilor” era clară și consensuală justiției sovietice: „“Noi n-o să ne ostenim să-i dovedim lui (arestatului n.n.) că este nevinovat. Să ne dovedească el că n-a avut intenţii duşmănoase”[28]. Deontologia profesionala a anchetatorilor a fost rezumată astfel de fostul general NKVD, Pavel Sudoplatov: „Părerea mea despre oameni şi faptele lor este totdeauna în concordanţă cu linia partidului”[29]. Cum altfel ar fi putut gândi și acționa coordonatorul uciderii lui Troțki?

 

Pe toată perioada anchetei, arestatul vine în contact exclusiv cu gardienii şi cu anchetatorii care-l presează să-și mărturisească „tovarăşii de idei” și „complicii”.  Se va întâlni cu aceștia, arestați și anchetați între timp, la „confruntările” dinaintea procesului. Fiecare dintre aceștia ,,mărturisise”,  în propria lui anchetă, alți ,,complici” – apropiații dintre colegii de muncă, rude sau vecini. Ca într-o veritabilă ,,matrioșka” rusească, unii anchetați treceau dintr-o anchetă în alta până la a primi ,,șutul în fund”[30].

 

Pentru o condamnare la moarte era suficientă „mărturisirea” acuzatului sau declaraţiile independente a doi ,,martori”. Înaintea desfășurării procesului public, depoziţiile scrise de anchetatori în cooperare cu viitorul complet de judecată erau învăţate pe de rost de către inculpați și martori.  Spectacolul era asigurat prin alte tehnici de culise: unor inculpaţi li se promitea ca vor fi eliberaţi după proces sau că vor obţine condamnări cu termen redus dacă își joacă bine rolul în scenariul scris de anchetatori. Inaintea procesului, anchetatul semna și un angajament prin care se obliga să nu vorbească niciodată despre cursul și metodele anchetei. Angajamente de păstrare a tăcerii semnau și deținuții politici care apucau să se elibereze din închisoare sau lagăr.

 

O notă aparte merită procesul obținerii mărturiei, ,,regina dovezilor” cum o numise Vîșinski[31]. Aceasta se făcea, în general, prin presiuni psihice și torturi care aveau ca substrat rațiunea de care s-au folosit și inchizitorii, expusă de teologul Augustin de Hipona (Sfântul Augustin) în secolul V. Ereticii, spunea acesta, sunt oi rătăcite pe care ciobanul le aduce, cu ciomagul, la turmă. Prin urmare, tortura este legitimă – ea strică trupul păcătos dar salvează sufletul, întorcându-l la Dumnezeu. În extremă, trupul care-a păcătuit este ars pe rug spre învățătura altor creștini. În ultimele lui clipe, ereticul, prin căință, își poate salva sufletul.

 

În anchetele sovietice tortura, autorizată în 1937, printr-o hotărâre secretă a conducerii partidului, era numită, de altfel, ,,punerea în probă”. Altă aluzie la credințele care-au fundamentat practicile inchizitoriale. ,,Caznele fizice” erau niște ,,probe” la care cel bănuit de erezie ar fi rezistat dacă n-ar fi fost vinovat. Dumnezeu i-ar fi dat forța sufletească să reziste chinurilor și să-și afirme nevinovăția sufletului, imunizându-l la durere.

 

Cinismul lui Vîșinski în adoptarea acestor practici a mers până la a introduce în scenariul și regia proceselor-spectacol și momentul căinței (,,autocritica” din cutumele comuniste). La momentul ,,ultimului cuvânt”, inclupații se auto-acuzau de îngrozitoarele crime, depășind, uneori, acuzarea justițiarilor. Ca să confere și mai multă credibilitate acestor stupefiante comportamente, apăreau dialoguri dramatice între reprezentanții justiției și inclupați, precum acest dialog dintre Vîșinski și unul dintre vechii revoluționari de profesie:

 

,,Vîșinski: Ce te-a făcut să mărturisești?

 

Muralov: Mi-am spus: trebuie să mă supun intereselor statului pentru care am luptat 23 ani, pentru care am luat parte la o revoluție, pentru care de zeci de ori mi-am pus viața în pericol. Mi-am spus, deci: ei, bine, voi spune întreg adevărul. Nu știu dacă răspunsul meu vă satisface.”[32]

 

Un astfel de efect surpriză se putea obține și apelând la Codul Revoluționarilor de profesie, conceput de nihilistul Neceav (1869)[33], din care s-a inspirat Lenin în crearea partidului bolșevic și mai apoi a Cominternului (1919). În spiritul acestuia, fostul revoluționar de profesie arestat parcurgea traseul psihologic și institutional descris de Artur Koestler în romanul Zero et l Infini (1940)[34], despre al cărui personaj principal, Rubașov, s-a spus că era inspirat de  Buharin[35]. Asumarea vinovăției era în aceste cazuri o sarcină de partid, pe care revoluționarul trebuia s-o îndeplinească fără cârtire. „Nu avem dreptate decât cu partidul şi prin partid, căci istoria nu ne furnizează un alt mod de a avea dreptate”, era lozinca dictaturii proletare enunțată de însuși Troţki. De altfel, atunci când intrase în ordinul revoluționarilor  de profesie,  omul își asumase jertfa supremă a vieții pentru cauza revoluției. Așa cum explică presonajul livresc Rubașov, atunci când comunismul se va întrona pe planetă, aceste victime nevinovate ale proceselor staliniste vor figura în pantheonul eroilor proletariatului mondial.

 

„Cazul Pătrășcanu” și ereziile post-belice

 

 Coaliția Uniunii Sovietice, Statelor Unite ale Americii și Marii Britanii n-a apucat să sărbătorească pacea împreună. În 1945 deja, o ,,cortină de fier”, după expresia lui Churchill, împărțea Europa. Vreme de 45 de ani, un ,,război rece” a dăinuit între ,,lagărul” capitalist și cel socialist, caracterizat ca „război improbabil, pace imposibilă” de către Raymond Aron[36], în conflict fiind antrenate, de la început, toate țările intrate în sfera de influență sovietică prin înțelegerile stabilite între Aliați.

 

Un imprevizil conflict se ivește și în imperiul extins de Stalin: revoluționarul de profesie Tito, devenit conducătorul Iugoslaviei, s-a răzvrătit împotriva supunerii dorite de Kremlin. Profitând, de altfel, de disoluția Cominternului (în 1943), Tito decide să creeze o federație în Balcani după modelul celei sovietice, în care ar fi urmat să includă Iugoslavia, Bulgaria, Albania (după unele surse, Grecia și România). Contrar înțelegerilor secrete încheiate între liderii Aliaților spre sfârșitul războiului privind viitorul Greciei, Tito a susținut și lupta comuniștilor greci. Și mai ales a dat certe dovezi de sustragere de sub autoritatea și controlul Moscovei.

 

La dezamăgirile lui Stalin s-au adăugat și opțiunile politice ale Israelului, a cărui formare o sprijinise în speranța unui nou ,,frate”. Angrenat deja într-un conflict cu foștii aliați, care putea oricând degenera într-un al treilea război mondial, având deja în ,,lagăr” pe răzvrătitul Tito, din aceleași rațiuni ca și în anii ‘30 Stalin a repus în funcțiune vechile mecanisme. Le-a extins din Uniunea Sovietică, unde mulți comandanți și ostași medaliați pentru fapte de vitejie nu mai erau dispuși la obediența și constrângerilor de dinainte, la țările sovietizate.

 

După ce Kremlinul le-a impus politica de imitare a practicilor din Uniunea Sovietică, prima „erezie” a fost „naţionalismul”, termen definit în antiteză cu internaționalismul proletar care presupunea și recunoașterea supremației Uniunii Sovietice. Dacă Tito era schismaticul ,,naționalist” numărul 1, ,,titoiștii” erau ereticii care dădeau semne că-l aprobă ori se făceau susceptibili de a-i urma calea. Altă acuzație nouă era aceea de „sionism”, derivată din contextul regimului politic din Israel. În rest, s-au reluat toate celelalte erezii și „crime”, începând cu troțkismul, „devierile” de dreapta și de stânga, complotul împotriva conducătorilor comuniști, agentura imperialistă ș.c.l.

 

În 1947, pe locul defunctului Comintern a fost creat Cominformul, care a lansat campania împotriva lui Tito. Apoi s-a trecut la verificările de partid, tot restul imitând  mecanismele și procedurile sovietice din anii ‘30.

 

Primul lider comunist care-a dispărut din viaţa publică a fost românul Lucreţiu Pătrăşcanu[37] (aprilie 1948) deşi procesul său a fost judecat după moartea lui Stalin (aprilie 1954). Primul proces stalinist post-belic a avut loc în Ungaria – „procesul Rajk”, urmat de cele din Cehoslovacia, Bulgaria, Polonia, Albania şi România. Aceste procese prezintă următorul pattern:

 

Acuzaţii principali sunt foşti cominternişti cu stagii în URSS care, după război, au îndeplinit înalte funcţii politice în ţările de baştină;

Arestarea lor este cauzată de ereziile ideologice numite „naţionalism”, „titoism”, „troţkism”;

Acuzaţii sunt prezentaţi ca „duşmani strecuraţi în conducerea partidului” de către „burghezie” încă de la începuturile activităţii lor revoluţionare, transformaţi după război în „agenţi ai imperialismului”.

Toate anchetele şi procesele politice post-belice au fost instrumentate de consilieri sovietici;

Anchetatorii au recurs la metodele de tortură psihică şi fizică consacrate în anii ,,marii terori” sovietice;

Desfăşurarea publică a proceselor politice post-belice a permis exploatarea eficientă a funcţiilor lor iniţiale;

Toate pedepsele au fost pronunţate „în numele poporului”;

După „raportul secret” al lui Hruşciov (1956), unii dintre foştii condamnaţi în procesele politice au fost „reabilitaţi”, utilizându-se aceeași manipulare ca în ,,raportul secret” prezentat de Hrușciov (1956): ,,cultul personalității” satrapilor locali și ,,lupta pentru putere”.

România deține tristul record de-a fi fost locul celei mai lungi anchete a unui proces politic stalinist (cazul Pătrășcanu – 1948-1954) și a ultimului proces stalinist (procesul soților Ceaușescu din decembrie 1989). În ,,cazul Pătrășcanu” au fost peste o sută de anchetați, în mare parte foști ilegaliști. Procesul s-a soldat cu două condamnări la moarte (Pătrășcanu și Remus Koffler, al doilea om în PCdR în perioada 1940-primăvara lui 1944) și alte 23 de sentințe dure de condamnare la închisoare. Procesul este cunoscut după numele celui mai proeminent acuzat deoarece, după modelul lui Hrușciov, în 1968, Nicolae Ceaușescu l-a reabilitat pe fostul ministru al Justiției, trecând sub tăcere adevăratele funcții ale procesului și pe ceilalți condamnați[38].

 

În cei șase ani de anchetă s-au succedat mai multe echipe de anchetatori, acuzaţiile şi declaraţiile anchetaților modificându-se în funcţie de ,,căderile” din partid. În proces s-au prezentat două rechizitorii: unul acuzând „crimele” înfăptuite înainte de 23 august 1944, celălalt acuzând „crimele“ primilor ani post-belici. În esenţă, procesul „demonstra” că în conducerea partidului au existat trădători care s-au împotrivit organizării rezistenţei anti-naziste pe teritoriul României, iar după război, regimului comunist. Alți deţinuţi politici – foşti lideri ai „partidelor istorice” și angajaţi ai legaţiei SUA şi Angliei la București – au „mărturisit” despre „agentura de spioni şi complotişti strecurată în conducerea partidului”.

 

În anchetă s-a procedat după altă cutumă a anachetatorilor sovietici: omul să existe, cazul îl confecţionăm noi. Practicile folosite au ținut seama și de personalitatea anchetatorilor. Cei care prezentau riscul de-a nu mai putea apărea în proces dacă ar fi fost torturați au fost condamnați exclusiv pe baza „martorilor”[39]. Anchetații au suportat aceleași torturi fizice și psihice patentate de anchetatorii sovietici:

 

Interogatoriile de noapte. Uneori acestea se succedau săptămâni în şir (anchetatului fiindu-i interzis somnul în timpul zilei).

Metoda „convingerii”. Anchetatorul încerca să-l determine pe anchetat să semneze declaraţia dorită cu argumentul că nu are sens să se opună partidului.

Agresivitatea verbală extremă. Folosită mai ales în cazul anchetaţilor obişnuiţi cu respect şi autoritate asupra altora (intelectuali, ofiţeri, preoţi).

Atacul prin contrast psihologic. După anchetatorul care juca rolul „durului”, urma un altul care se ipostazia în „binefăcătorul” anchetatului.

Umilirea si intimidarea. În funcţie de sexul, profesia, situaţie familială a anchetatului, era folosit orice procedeu capabil să aducă anchetatul în stare de anxietate şi şoc.

Promisiunile mincinoase.

Specularea ataşamentului față de familie şi apropiaţi. „Dacă nu cooperezi, vom strivi şi familia ta!” – era una dintre ameninţările curente și de efect.

Depăşirea dureroasă a pragurilor senzoriale. Se foloseau ţinerea anchetatului într-o lumină orbitoare, „procedee sonore” etc.

Obligarea anchetatului să stea în poziţii dureroase şi umilitoare.

Frustrarea de apă, somn sau aer.

Ancheta „pe bandă rulantă” sau „în ture”. Anchetatorii se succedau fără întrerupere, timp în care anchetatul era continuu privat de somn şi hărţuit.

Carcerele. Foarte calde, foarte reci sau foarte strâmte.

Adică plimbarea anchetatului în cerc, în jurul gardianului care îl loveşte când încearcă să modifice ritmul impus sau să se oprească. Forma extremă a procedeului era „manejul în pielea goală”.

Bătaia care nu lasă urme.

Diferite metode de tortură fizică (smulgerea părului, stingerea ţigării pe piele, „zăbala”, „frigarea”, bătutul la tălpi ).

Combinate sau utilizate peste pragul suportabilului, asemenea metode duc totdeauna la rezultatul scontat. Aceleași metode s-au folosit și în ancheta Procesului de la Canalul Dunăre-Marea Neagră (1952),organizat după același pattern și cu aceleași funcții ca și Procesul de la Șahtî (1930) și în ancheta procesului lui Vasile Luca (1952), ce a reprodus tiparul ereziei ,,devierea de dreapta”.

 

În loc de epilog – ,,afacerea” Meditației transcedentale

 

Știm astăzi că Nicolae Ceaușescu a privit ca ,,erezii” ale dogmei comuniste chestiunea drepturilor omului, parafată și de el în Acordurile de la Helsinki (1975). Abătându-se de la linia Moscovei în chestiuni de principiu, precum schisma sovieto-chineză, „primăvara pragheză” (1968) sau perestroika gorbaciovistă (1986-1991), a fost privit și el (și a sfârșit) ca un eretic.

 

Sovieticii și-ar fi dorit un altfel de „frate mai mic” la București. În consecință, ultimul lider comunist roman și-a luat toate măsurile posibile pentru a-și conserva puterea. A existat însă și un moment când, între ai săi, Ceaușescu s-a comportat ca și cum ar fi descoperit un complot în grupul intelectualilor și artiștilor care practicau Meditaţia transcendentală[40]. În 1982 a trimis la munca de jos circa 250 de cercetători, artiști și oameni de cultură, a destituit miniștri și a desființat Institutul de Cercetări Pedagogice şi Psihologice Bucureşti. În discursul public „afacerea” n-a răzbătut decât prin câteva critici generale aduse mișcării Meditaţia transcendentală de revista Ministerului de Interne, Pentru patrie. Adepții ,,transcendentalilor” erau învinuiți, printre altele, că visează să stăpânească lumea[41].

 

Geneza adepților din România lasă loc de nuanțate interpretări. Conform referatului prezentat de Petru Enache, secretarul cu propaganda, într-o ședință a conducerii partidului, în 1977, un anume Nicolae Stoian, cetăţean francez de origine română, intrase în legătură cu ataşatul cultural al României la Paris, propunând aplicarea unui program de dezvoltare a „inteligenţei creatoare” în țară[42]. În urma acestei deja dubioase oferte primită de o ambasadă a unei țări comuniste în Occident de la un transfug, imigrantul a venit în ţară ca să prepare aplicația. Primul contact l-a avut cu cercul yoga al Trustului de proiectări „Carpaţi”[43], unitate a Gospodăriei de partid. Experimentul a fost preluat apoi de Institutul de Cercetări Pedagogice şi Psihologice Bucureşti. Însemna, în fapt, înființarea unui grup de adepți și practicanți ai Meditaţiei transcendentale. Succesul a fost absolut. La conducerea partidului a ajuns o listă cu 370 adepţi care urmaseră 5-6 zile cursul de iniţiere, aproape toţi „pe bază de angajament”. Cam jumătate, adică, din efectivele partidului comunist din vara lui 1944!, împărtășiseră cu magistrul, fiecare dintre ei,  secretul mantrei. Printre inițiați, lideri de opinie bine plasaţi în elita culturală românească precum: poetul Marin Sorescu, tenorul Nicolae Florei, naistul Gheorghe Zamfir, sculptorul Ovidiu Maitec, pictorul Sorin Dumitrescu, profesorul de filosofie Mihai Şora (fost ilegalist), academicienii Victor Săhleanu şi Ştefan Milcu, criticul de artă Andrei Pleşu și soția sa, psihologii Irina Holdevici şi Aurora Liiceanu[44]. Artişti, literaţi şi oameni de ştiinţă cu turnee şi stagii în străinătate, unii cu legături solide, din vremea studenţiei, în Uniunea Sovietică, alții cu legături de prietenie cu urmași ai foștilor cominterniști. Altă observație care sunase clopotul pericolului în memoria lui Ceaușescu. De altfel, în ședința conducerii partidului, cei care avizaseră Meditația au fost învinuiți de ,,atitudine de gură-cască” şi lipsa de vigilenţă[45].

 

„Sectanţii” nu pot rămâne profesori, învăţători sau cercetători, a decis Ceauşescu, forţând specialişti de înaltă clasă să-şi câştige pâinea ca muncitori necalificaţi[46]. Cum frica de necunoscut e cea mai mare, misterioasa „afacere” şi consecinţele sale au sporit frica românilor de Securitate. Dar i-au legitimat ca „disidenți” pe „excomunicați”. Atunci, însă, unii dintre ei s-au îmbolnăvit. Alţii au solicitat clemenţă, reintegrare profesională şi reprimirea în partid. La fel de misterios s-au făcut și derogări[47].

 

 

 

 

 

Bibliografie

 

***Protagoniști ai vieții publice, decembrie 1989-decembrie 1994, vol.3, Agenția Națională de Presă Rompres, București 1995.

 

Adler, A., Fédorovski, V.,  Secolul roșu, Corint, Bucureşti,  2012.

 

Aron, R., La lutte de clases, Galimard, Paris, 1964.

 

Besançon, A.,  Originile intelectuale ale leninismului, Humanitas, Bucureşti, 1993.

 

Betea, L., Psihologie politică. Individ, lider, mulţime în regimul comunist, Polirom, Iaşi, 2001.

 

Betea, L., Mentalităţi şi remanenţe comuniste. Aspecte psihosociale, Nemira, Bucureşti, 2005.

 

Figes,O.,  Rusia revoluționară. 1891-1991, O introducere, Corint, Bucureşti,  2012.

 

Girardet, R., Mituri şi mitologii politice (1986), Institutul European, Iaşi, 1998.

 

Jela,D.,  Strat, C., Albu, M., Afacerea Meditaţia transcendentală,  Humanitas, Bucureşti, 2004.

 

Koestler, A., Întuneric la amiază, Albatros, Bucureşti, 1991.

 

Li Zhisui. Viaţa particulară a preşedintelui Mao, Elit, Bucureşti, 1994.

 

Marx K,, Fr.,Engels, Manifestul Partidului Comunist (1848) în Opere alese, vol.1, PMR, Bucureşti, 1951.

 

Medvedev, R., Despre Stalin şi stalinism, Humanitas, Bucureşti, 1991.

 

Moscovici, S.,  Psychologie des minorités actives, PUF, Paris, 1991.

 

Pipes, R.,  Scurtă istorie a revoluţiei ruse, Humanitas, Bucureşti, 1998.

 

Priestland, D.,  Secolul roșu. O istorie a comunismului, Litera Internațional, București, 2012.

 

Soljeniţîn, A., Arhipelagul Gulag, Univers, Bucureşti, 1997.

 

Soulet, J.F.,  Istoria imediată, Corint, Bucureşti, 2000.

 

Sudoplatov, P., Misiuni speciale; Arhitectura terorii, Elit Comentator & Eleusis, Bucureşti,1996.

 

Vaksberg, A., Vychinski, Le Procuror de Stalin, Les grands proces de Moscou, Albin Michel, Paris, 1991.

 

Articole din periodice

 

Betea, L., „Revoluția culturală” – Afacerea ,,Meditația transcendentală”, în Jurnalul Național, 19 august 2005.

 

Tănase, S., „Interviu cu G.H. Hodos”, în Sfera politicii, anul V, nr. 35, pp. 26-28.

 

Documente

 

ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 24/1982

 

Internet

 

https://ro.wikipedia.org/wiki/PCUS, accesat la 24.08. 2016

 

[1] De altfel, însuși conceptul de om nou – scopul declarat al ideologiei comuniste, dar și al ideologiilor fascistă și nazistă – s-a inspirat din scrierile Apostolului Pavel. În toate aceste ipostaze ale sale – creștinism, comunism, fascism și nazism – rezultatul marii schimbări se obţinea prin lupta dintre vechi şi nou.

 

[2] Expulzat din Paris, la cererea guvernului Prusiei, Marx s-a mutat la Bruxelles (1847), unde-a intrat în asociaţia secretă a Ligii comuniştilor. Din însărcinarea celui de-al doilea congres al ei, Marx şi Engels i-au elaborat programul, cunoscut sub numele de Manifestul Partidului Comunist (1848). Apelul cu care se încheie – „Proletari din toate ţările, uniţi-vă!” – a fundamentat, ideologic, crearea Cominternului (1919), Cominformului (1947) şi a tuturor celorlalte organizaţii suprastatale iniţiate ulterior de Kremlin.

 

[3] Cf. David Priestland, Secolul roșu. O istorie a comunismului, Editura Litera Internațional, București, 2012, p. 63.

 

[4] În 1903, la cel de-al doilea congres al Partidului Muncitoresc Social Democrat din Rusia, Lenin a provocat sciziunea sa, pe baza unor contraziceri privind statutul partidului. Adepții lui Lenin au fost majoritari (bolșevicii), detașându-se de fracțiunea minoritară (menșevicii). Până în 1952, partidul comuniștilor din Uniunea Sovietică a  purtat în titulatura sa termenul de bolșevic.

 

[5]Cf. Alain Besançon, Originile intelectuale ale leninismului, Humanitas, Bucureşti, 1993, pp. 119-125

 

[6] Cf. Richard Pipes, Scurtă istorie a revoluţiei ruse, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 112

 

[7] Întâi acționăm și apoi vom vedea ce urmează.

 

[8] Congregatio de Propaganda Fide a fost înființată de papalitate, în secolul XVII, pentru răspândirea credinței și coordonarea activităților misionare. Pe aceste sensuri s-a structurat, ulterior, conceptual de propagandă politică.

 

[9] Alexandre Adler, Vladimir Fédorovski, Secolul roșu, Corint, 2012, p. 20

 

[10] Pragmaticul om politic a făcut atunci un viraj către trecut: începând din 1921, a  introdus „noua politică economică” (NEP).

 

[11] O amintire redată în memoriile sale de către doctorul personal al lui Mao evidenţiază identificarea cultului personalităţii cu anumite practici religioase. În 1959, Mao primise în dar, de la ministrul de externe al Pakistanului, câteva fructe de mango. Le-a trimis muncitorilor din fabrici. Cele câteva fructe ajunse într-o fabrică de textile au devenit obiect de cult și… împărtășanie. Întâi s-a organizat o adunare în onoarea celui care-a trimis darul. Fructele au fost apoi trase în ceară și așezate pe ,,altarul” mesei din sala de ședințe. Prin fața lor au trecut toți muncitorii. Observând că încep să se altereze, conducătorii fabricii le-au fiert într-un vas uriaș cu apă. Din ,,compotul” acesta s-au ,,împărtășit” apoi toți muncitorii într-o altă ceremonie de venerare a lui Mao (Cf. Li Zhisui, Viaţa particulară a preşedintelui Mao, Editura Elit, Bucureşti, 1997, p. 187-188).

 

[12] Jean Francois Soulet, Istoria imediată, Editura Corint, București, 2000.

 

[13] Orlando Figes, Rusia revoluționară. 1891-1991, O introducere, Corint, Bucureşti, 2016  pp. 176-177.

 

[14] Arkadi Vaksberg, Vychinski, Le Procuror de Stalin, Les grands proces de Moscou, Albin Michel, Paris, 1991, p. 74

 

[15] Lev Troțki (1879-1940), născut într-o familie de evrei bogați, a aderat din tinerețe la marxism. S-a implicat activ în revoluția de la Petrograd din toamna lui 1917, după care a devenit comisar al Afacerilor Externe. În războiul civil a fost creatorul și conducătorul Armatei Roșii. Conflictul cu Stalin l-a dus la excluderea din partid (1927) și la expulzarea din țară (1929). În exil a scris cărți critice la adresa stalinismului și a fondat Intrenaționala a IV-a (1938). A fost asasinat, în propria sa casă din Mexic, de către un agent sovietic (1940).

 

[16] În 1933, partidul avea aproximativ 3,5 milioane de membri, epurările ducând la scăderea lui la 1,9 milioane, în 1939. Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/PCUS/, consultat în 24.08.2016.

 

[17] Orlando Figes, op. cit., p. 177.

 

[18] Idem.

 

[19] Viaceslav Molotov (1890-1986), unul dintre protejații lui Stalin, a îndeplinit importante funcții în conducerea PCUS, precum acelea de Președinte al Consiliului Comisarilor Poporului (prim-ministru, 1930-1939) și Ministru de Externe (1939-1949).

 

[20] Orlando Figes, op. cit., p. 178.

 

[21]Cf. Raoul Girardet, Mituri şi mitologii politice, Editura Institutului European, Iaşi, 1998.

 

[22] Unul dintre rechizitoriile proceselor din 1938, atribuit lui Andrei I. Vîşinski, Procurorul general al URSS, conchidea următoarele: „În ţara noastră bogată în resurse de tot felul era cu neputinţă, este cu neputinţă să lipsească vreun produs. Ştim acum, de ce, în ciuda abundenţei de produse, nu se găseşte momentan când un articol, când altul. Vina este tocmai a acestor trădători” – cf. Lavinia Betea, Mentalităţi şi remanenţe comuniste. Aspecte psihosociale, Editura Nemira, Bucureşti, 2005, pp. 233-234.

 

[23] Roy Medvedev, Despre Stalin şi stalinism, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 289.

 

[24] Inchiziția a apărut în secolul al XIII-lea ca o instituție a catolicismului, după ce acesta a devenit o religie de stat. Rolul acestui tribunal era să apere puritatea dogmei de devieri de practică sau interpretare numite „erezii”.

 

[25] A. I. Vîşinski (1883-1954) şi-a început cariera politică ca membru al fracţiunii menşevice a social-democraţilor ruşi. Provenind dintr-o familie înstărită şi specialist în drept, în calitate de susţinător al lui Kerenski, în vara lui 1917 semnase un mandat de arestare împotriva lui Lenin. „Pata neagră” de la dosarul său va fi bine speculată. Un amănunt relevant despre personalitatea sa se leagă de procesul altui vestit bolşevic, Serebriakov, în casa căruia procurorul Vîşinski se va muta imediat după ce-i pronunţă condamnarea la moarte.

 

[26] Condamnările la moarte ale ereticilor prin ardere pe rug s-au pronunțat de Inchiziție pe substratul citării lui Isus Hristos de către Apostolul Ioan: ,,Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiuță neroditoare și se usucă; apoi mlădițele uscate sunt strânse, aruncate în foc și ard” (Ioan: 15, 6).

 

[27] După  mărturisirile unui fost anchetat în procesele staliniste postbelice, lucrurile se petreceau şi în acest fel: „Când au venit să mă aresteze şi m-au dus la primul interogatoriu, m-au întrebat: ştii de ce eşti aici? Am spus, da, vreţi câteva informaţii de la mine. Nu, nu vrem nici o informaţie de la tine, ştim totul despre tine. Vrem mărturisirea ta” (Cf. Stelian Tănase, „Interviu cu G.H. Hodos” în revista Sfera politicii, 1996, anul V, nr. 35, pp. 26-28).

 

[28] Andrei Soljeniţîn, Arhipelagul Gulag, Univers, Bucureşti, 1997, p. 102.

 

[29] Pavel Sudoplatov, Misiuni speciale; Arhitectura terorii, Elit Comentator & Eleusis, Bucureşti,1996, p. 313.

 

[30] În modul acesta cinic era numită execuția tipică ,,marii terori” staliniste, cu metoda împușcării victimei cu pistolul în ceafă. Ca să nu murdărească haina militară cu sângele victimei, simultan apăsării pe trăgaci, cekistul îi aplica o lovitură la fund.

 

[31] Arkadi Vaksberg, Vychinski, Le Procuror de Stalin, Les grands proces de Moscou, Albin Michel, Paris, 1991, p. 123.

 

[32] Ibidem, p. 95.

 

[33] Originea revoluţionarului de profesie  poate fi plasată în întâlnirea, din exil, între nihilistul rus Bakunin și tânărul Neceaev. Cel din urmă a elaborat un cod al eticii şi acţiunii „revoluţionarului de profesie” cunoscut sub denumirea de Catehismul lui Neceaev (1869).

 

[34] Cartea a fost tradusă în România: Artur Koestler, Întuneric la amiază, Albatros, Bucureşti, 1991.

 

[35] Nikolai Buharin (1888-1937) s-a născut la Moscova într-o familie de profesori. După studii la universitatea din oraşul natal, a fost exilat în Siberia (1911)  pentru activitate revoluţionară. Din exil a fugit în străinătate. După victoria revoluţiei bolşevice s-a afirmat ca unul dintre fondatorii ideologiei comuniste, cu rol hotărâtor în redactarea constituţiei URSS (1936). În „testamentul“ său, Lenin l-a apreciat  ca fiind „cel mai important şi mai valoros teoretician al partidului”. În perioada de tatonare a acordurilor între teoria şi practica revoluţionară, Buharin s-a remarcat ca exponent al „comunismului de stânga” (milita pentru declanşarea revoluţiei mondiale şi impunerea dictaturii proletariatului). S-a împotrivit însă colectivizării forţate, făcându-se vinovat și de „deviaţionism de dreapta”. Ca fost colaborator al lui Troțki, s-a ales și cu eticheta de troțkist. A fost arestat in martie 1937 sub acuzaţia de spionaj în favoarea unei puteri imperialiste şi defăimare a regimului stalinist. Greva foamei pe care-a declarat-o, la început, ca protest, a fost caracterizată de foștii tovarăși drept ,,conduită antipartinică”. Și-a îndeplinit  ,,sarcina de partid”, procesul său fiind un model de proces stalinist. Cum printre victimele reabilitate de Hrușciov prin ,,raportul secret” s-a aflat și Buharin, cazul anchetei sale a devenit un exemplu de ,,arhitectură a terorii staliniste”, generată de ,,cultul personalității”.

 

[36] Aron, R., La lutte de clases, Galimard, Paris, 1964.

 

[37] Lucrețiu Pătrășcanu (1900-1954) s-a născut într-o familie cu rădăcini aristocratice din Moldova. Membru al PCdR încă de la înfiinţarea acestuia (1921), licenţiat în drept şi doctor în ştiinţe economice al Universităţii din Leipzig, Pătrăşcanu a făcut o figură de execpție în micul PCdR. Reprezentant al PCdR în structurile Cominternului (1933-1934), Pătrăşcanu cunoştea realităţile sovietice. Prin legăturile de rudenie sau de amiciție ale familiei sale cu persoane de importantă poziție și influență, deosebit de ceilalți ilegaliști, Pătrășcanu n-a fost închis în anii războilui, ci a obținut „domiciliu forțat” la una dintre proprietățile familiei. Faptul va deveni „dovadă” a colaborării sale cu „organele represiunii burghezo-moşiereşti şi fasciste” şi „trădării tovarăşilor săi” – două dintre acuzaţiile procesului. Datorită acelorași relații de familie, Pătrășcanu a reprezentat partidul comunist în alianţa politică (Blocul Național Democrat) ce a declarat scoaterea ţării din războiul împotriva URSS la 23 august 1944. Pătrăşcanu a preluat şi preşedinţia delegaţiei româneşti care a semnat la Moscova armistiţiul cu Uniunea Sovietică (septembrie 1944). În primul guvern constituit după întoarcerea armelor, a ocupat funcţia de ministru al Justiţiei.

 

[38] În spiritul aceleiași manipulări, Ceaușescu n-a reabilitat public nici victimele celorlalte procese politice: procesul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră (1952) și procesul Vasile Luca (1952).

 

[39] A fost și cazul lui Lucrețiu Pătrășcanu care, în decursul anchetei, a avut trei tentative de sinucidere. Industriașului Alexandru Ștefănescu, aflat la o vârstă înaintată, i s-au adus la cunoștință acuzațiile abia în proces, pe baza „martorilor” fiind condamnat la muncă silnică pe viață.

 

[40] Mişcarea fondată în anii ‘50 de călugărul indian Maharishi Mahesh dobândise popularitate prin adepţi celebri precum membrii formaţiilor Rolling Stones şi Beatles. În practicarea ei, prima fază este iniţierea făcută prin şedinţe teoretice de un magistru, urmate de o ceremonie în care iniţiatul îşi primeşte mantra. După un anumit timp, fostul iniţiat devine, la rându-i, maestru, iniţiindu-i pe alţii.

 

[41] Lavinia Betea, „Revoluția culturală” – Afacerea ,,Meditația transcendentală”, în Jurnalul Național, 19 august 2005.

 

[42] ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 24/1982, ff. 25-28.

 

[43] Idem, f. 25.

 

[44] Perspectiva victimelor a fost descrisă pe larg de Doina Jela, Cătălin Strat, Mihai Albu, Afacerea Meditaţia transcendentală, Bucureşti, Editura Humanitas, 2004.

 

[45] ANIC, fond CC al PCR – Cancelarie, dosar 24/1982, f. 33.

 

[46] Idem, f. 57.

 

[47] Bunăoară, Andrei Pleșu, ministrul Culturii din primul guvern post-comunist, a fost trimis cu o bursă la Heidelberg (1983-1984), după care și-a reluat postul de cercetător științific la Institutul de Istoria Artei. Cf. Protagoniști ai vieții publice, decembrie 1989-decembrie 1994, vol.3, Agenția Națională de Presă Rompres, București 1995, p. 59.

 

 

http://revistapolis.ro/erezii-si-vanatori-de-vrajitoare-in-regimul-comunist/

 

 

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

Peripețiile bolșevismului: De la Lenin, prin Stalin, la Hrușciov și Mao

 

Vladimir Tismăneanu

 

 

După decesul lui Vladimir Ilici Lenin, a început o luptă acerbă între liderii bolșevici. În cele din urmă, până în anul 1929, Stalin avea să triumfe asupra opozanților săi și să inițieze revoluția de deasupra, creând un partid post-leninist, cu adevărat stalinist, precum și o extrem de centralizată și ideologizată tiranie. Semințele regimului lui Stalin fuseseră însă plantate de către Lenin însuși. Într-adevăr, Stalin nu a creat nicio instituție nouă și nu a adăugat leninismului niciun capitol nou. A dus doar la extrem logica intolerantă a leninismului și a transformat URSS într-un stat polițienesc. Partidul comunist a fost transformat dintr-o elită revoluționară într-o castă birocratică a cărei principală misiune a fost aceea de a prezerva și multiplica puterea liderului și privilegiile sale. Treptat, dictatura proletariatului a devenit un slogan golit de conținut care legitima domnia absolută a lui Stalin și represiunea poliției politice împotriva populației. Invocând lupta lui Lenin împotriva fracționismului, Stalin a distrus complet orice democrație intra-partinică, a persecutat cu sălbăticie toți oponenții (reali sau imaginari) și a impus o dictatură monolitică bazată pe epurări permanente și teroare de masă. În absența fizică a liderului sagace care să încarneze puterea absolută a partidului, deci Lenin, „comunitatea imaginată a discipolilor leniniști” (Klaus-Georg Riegel) a trebuit să se reinventeze prin mularea propriei carisme pe scripturile părinților fondatori. Tradiția inventată a marxism-leninismului a fost apoi impusă cadrelor de partid ca mijloc de stabilizare a identității normative a partidului.

 

„Întoarcerea la leninism” a devenit o temă importantă a opoziției anti-Stalin, în special printre susținătorii lui Troțki. Mai târziu, după moartea lui Stalin din 1953, Nikita Hrușciov a proclamat restaurația normelor leniniste a vieții de partid și a denunțat cultul personalității antecesorului (adică adorația cvasi-religioasă a liderului suprem) ca non-leninist. În anii 1980, Mihail Gorbaciov a adâncit critica stalinismului lansată de Hrușciov și a căutat să insereze pluralismul în structura instituțiilor sovietice. În eforturile sale de democratizare, Gorbaciov a mers dincolo de logica leninismului și a abandonat atât conceptul de dictatură a proletariatului, cât și pretenția partidului la monopolul puterii.

 

În martie 1919, Lenin a creat A Treia Internațională (Comunistă) – Cominternul. Mai devreme, criticase A Doua Internațională pentru pierderea fervorii revoluționare și complicitate cu parlamentele și guvernele burgheze. Cominternul a consacrat centralitatea și rolul hegemonic al Moscovei în cadrul lumii comuniste. Pentru ca un partid să poată fi acceptat în Comintern, trebuia să consimtă fără preget la 21 de condiții, incluzând subordonarea completă în fața dictatelor sovietice. Lenin a creat Cominternul ca instrument de expansiune a revoluției și pentru a permite Rusiei sovietice să scape din „împresurarea imperialistă”. Mai târziu, Stalin a transformat această structură într-un simplu instrument al politicii externe sovietice și, implicit, al imperialismului rus. Cominternul a fost desființat în 1943, dar partidele comuniste au continuat să urmeze linia stalinistă. După cel de-Al Doilea Război Mondial, partidele leniniste au ajuns la putere în Europa Centrală și de Est, China, Coreea de Nord și Vietnamul de Nord (în vreme ce un regim de tip sovietic a existat în Mongolia încă din anii 1920). Ulterior, în 1960, Fidel Castro a îmbrățișat public leninismul și a proclamat natura comunistă a revoluției cubaneze. În toate aceste cazuri, comunismul a reprezentat suma tehnicilor (tacticilor) politice și ideologice utilizate de partidele revoluționare pentru a prelua puterea și consolida regimuri dictatoriale monopoliste. Istoricul Martin Malia a etichetat pe bună dreptate sistemele comunise ca ideocrații partocratice. Principala lor pretenție la legitimitate deriva din structura organizată a convingerilor împărtășită de elite și inculcată maselor sub forma Partidului ca unic beneficiar al accesului direct la adevărul istoric.

 

Lenin a modificat marxismul prin aceea că a atribuit rolul revoluționar partidului de avangardă și nu clasei proletare însăși; a întrezărit izbucnirea revoluției într-o țară mai degrabă subdezvoltată (Rusia, nu Europa occidentală); și a făcut din dictatura proletariatului miezul teoriei sale a statului comunist. Pe scurt, din cauza contribuției lui Lenin la rusificarea marxismului, leninismul reprezintă sinteza dintre valorile social-democrate occidentale și valorile și tradițiile ruse ale violenței revoluționare. Lev Troțki (născut Bronstein) a fost un alt revoluționar rus major care s-a opus inițial înclinațiilor dictatoriale ale lui Lenin. În timpul revoluției din octombrie 1917, Troțki a devenit cel mai apropiat asociat politic al lui Lenin și a servit drept primul ministru bolșevic (comisar al poporului) al apărării și afacerilor externe. Ulterior, după moartea lui Vladimir Ilici, Troțki a susținut leninismul revoluționar împotriva lui Stalin. El l-a acuzat pe Stalin că ar fi abandonat proletariatul internațional prin concentrarea exclusivă pe construirea socialismului în URSS și distrugerea oricărei urme de democrație în interiorul partidului leninist. Mai puțin înzestrat teoretic ca Lenin ori Troțki, Stalin a codificat și simplificat masiv leninismul, ajustându-l nevoilor și așteptărilor birocrației medii de partid. În locul unei doctrine revoluționare, leninismul lui Stalin a reprezentat doar un mijloc de legitimare pentru exercițiul puterii birocrației de partid. Mao Zedong a fost un lider comunist chinez care a adaptat principalele principii ale leninismului la condițiile din China. Recunoscând slăbiciunea proletariatului chinez, Mao a dezvoltat teoria leninistă a dictaturii muncitorilor și țăranilor și i-a dus la putere pe comuniștii chinezi în 1949. Tot el l-a criticat pe Hrușciov pentru a fi renunțat la unele din principiile staliniste de bază, inclusiv ideea că lupta de clasă continuă și se intensifică în condițiile dictaturii proletariatului. Elitele revoluționare ale Lumii a Treia s-au identificat ele însele cu anti-imperialismul și anti-capitalismul pasionat al lui Mao, precum și cu teoria războiului de gherilă rural.

 

16×9 Image

Vladimir Tismăneanu

Vladimir Tismăneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-Comuniste. Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani, autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai. Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și perioadei post-comuniste

 

 

https://moldova.europalibera.org/a/28093256.html

 

//////////////////////////////////////////////

 

 

Ultimele ore din viața lui Nicolae Steinhardt. 30 martie 1989

 

 

Avea 76 de ani. Și 29 de ani de când devenise creştin prin botez. Luna martie a fost, se pare, una aparte în destinul lui Steinhardt, căci pe 15 martie 1960, în închisoarea de la Jilava, descoperise taina botezului „din apă viermănoasă şi din duh”.

 

Un articol de Monica Andronescu

 

 

 

Martie 1989. Comunismul era tot mai întunecat și, deși în mănăstirea de la Rohia era, în principiu mai ferit de relele lumii, Steinhardt era în permanență supravegheat, pentru că avea o influență puternică încă de atunci asupra intelectualilor, dar și asupra oamenilor simpli. Primăvara acelui an, rămas în amintirea noastră doar cu finalul lui, a adus la Rohia doliul. Steinhardt suferea de o anghină pectorală care s-a agravat în acel martie și a hotărât să plece de urgență la București. Drumul de la mănăstire până la aeroportul din Baia Mare l-a făcut împreună cu Părintele Justin Hodea, starețul mănăstirii, și cu părintele Paisie Rogojan, cărora le mărturisește: „Tare mă supără niște gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu de păcatele tinereții mele”. Părintele stareț îl mustră și-i spune că toate astea sunt ispite, iar el rămâne tăcut până la Baia Mare. În aeroport, înainte de îmbarcare, Nicolae Steinhardt suferă un infarct și este dus de urgență la spitalul din oraș unde pe 30 martie moare. Așa s-a sfârșit periplul pe pământ al celui care spunea asumându-și pe deplin cuvintele lui Dostoievski: „Dacă cineva mi-ar dovedi că Hristos este în afara adevărului şi că, de fapt, adevărul este în afara lui Hristos, mai bine aş rămâne atunci cu Hristos decât cu adevărul”.

 

La ce se gândea Steinhardt în acele minute, când simțea că întâlnire cu Dumnezeu e aproape… La viața lui. O viață începută undeva în mahalaua Bucureștiului, într-o lume care se schimbase din temelii. De altfel, copilăria petrecută în mahala este unul dintre lucrurile de care vorbeşte cu mândrie, iar lumea din Pantelimon, aşa frustă şi „nefinisată” i-a marcat existenţa, învăţându-l să reacţioneze altfel, peste ani, la toate mizeriile închisorii şi, mai mult, dându-i o cheie cu totul neobişnuită de a înţelege şi vorbi despre creştinism. Căci, deşi provenind dintr-o familie de evrei, cel ce avea să cunoască Taina Botezului într-o celulă de la Jilava descoperise încă din copilărie sunetul chemător al clopotelor: „Clopotele au fost, aşadar, primul semnal, declanşatorul iniţial al ursitei mele duhovniceşti. (…) Pentru mine, creştinătatea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de biserica creştină şi de neamul românesc.”

 

Luna martie, așadar, a fost o lună cu totul specială în existența lui. Cu 29 de ani înainte ca infarctul de pe aeroportul din Baia Mare să se producă, în anul 1960, Steinhardt trăia experiența vieții lui: botezul într-o celulă de la Jilava. Episodul este relatat pe larg în „Jurnalul fericirii”.

 

„Pustiită de zarvă şi forfotă, camera ia un aspect şi mai ciudat, ca o scenă goală în care grămezile de recuzite îşi găsesc sălaşul la nimereală. Dar, mai ales, deosebirea sonoră faţă de camera plină este atât de izbitoare, încât am impresia unei tăceri absolute – tăcerea devine, vorba lui Cervantes, un spectacol – şi mă pot linişti, reculege niţel.

 

Când puhoiul de oameni se întoarce cu zgomot mare, ducând în rând de câte doi, balia, ciubărul, tineta şi un <rezervor> cu apă, părintele Mina, fără a-şi scoate mantaua, dă buzna la singura căniţă din cameră – e o căniţă roşie, cu smalţul sărit, năclăită şi respingătoare – şi o umple cu apă viermănoasă, proaspăt adusă în <rezervorul> purtat de el şi de un alt deţinut. (…) La repezeală, părintele Mina rosteşte cuvintele trebuincioase, mă înseamnă cu semnul crucii, îmi toarnă pe cap şi pe umeri tot conţinutul ibricului şi mă botează în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. De spovedit, m-am spovedit sumar: botezul şterge toate păcatele. Mă nasc din nou, din apă viermănoasă şi din duh rapid”.

 

Se întâmpla pe 15 martie 1960, în celula nr 18. Nicolae Steinhardt, cel care avea să devină monahul de la Rohia, trăia minunea întâlnirii cu Dumnezeu… Scena în sine, aşa cum o descrie Steinhardt în „Jurnalul fericirii” este aproape teatrală, dacă nu ar fi atât de înfiorător de reală. În închisoarea de la Jilava, Nicolae Steinhardt, era actor în propriul rol, iar scena descrisă aproape naturalist, este scena reală în care el a jucat de-adevăratelea rolul vieţii lui: creştinarea. Ca şi cum, dintr-o mie de personaje şi de scene ar fi ales-o pe cea mai „frumoasă”, ghicind, ca-n poveşti, că-n spatele urâtului mizer se ascunde toată strălucirea lumii…

 

 

Alături de tatăl lui, Oscar

 

Fiu al lui Oscar Steinhardt, veteran în Primul Război Mondial, decorat cu Virtutea Militară, de profesie inginer şi arhitect, Nicu-Aurelian Steinhardt avea să cunoască un destin cu ciudate suişuri şi coborâşuri şi cu şi mai ciudate întâlniri cu fericirea. Până la momentul revelației, destinul lui a curs cumva pe alte coordonate. Destul de tânăr, la 17 ani, începe să frecventeze cenaclul „Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, intrând astfel în lumea literară a momentului. Aceasta este perioada când începe să publice sub pseudonimul literar Antistihus, iar în 1934 publică primul volum parodic „În genul… tinerilor”, care conţine pastişe „în genul lui Cioran, Noica şi Eliade”, carte de care avea să se dezică mai târziu.

 

În 1935, respectiv 1937, a publicat două studii în limba franceză, legate de problema evreiască, iar între 1937 şi 1939, Steinhardt circulă prin Europa. Franţa, Anglia, Elveţia şi Austria sunt ţările în care petrece perioade mai lungi, pentru ca, la sfârşitul acestor doi ani să revină la Bucureşti unde începe să lucreze ca redactor la Revista Fundaţiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu. Este o perioadă activă pentru el, în care scrie cronică de spectacol, traduce mult, este interesat în mod special de literatură, dar şi de lumea teatrală a momentului.

 

În schimb, peste viața personală, misterul a plutit întotdeauna și a rămas mereu o taină dacă înainte de marea întâlnire cu Dumnezeu, inima lui Steinhardt a bătut vreodată, pentru vreo femeie.

 

Dar în primii ani de după 2000, apărea la Editura Timpul volumul postum, „Eseu romanţat asupra neizbânzii”, o scriere de tinereţe cu totul diferită de ceea ce avea să lase Steinhardt mai târziu literaturii române. Povestea unei iubiri din tinereţe… cu geloziile ei cu tot, cu tristeţile ei cu tot, cu aripile ei cu tot. „Umblam şi vorbeam şi făceam planuri, mereu altele, şi eu visam şi ea vorbea pentru sine; eu o ceream de mii de ori în căsătorie şi ea, tot de atâtea ori, neobosită, îmi răspundea (iute şi zâmbitoare şi cu glas niţel scăzut, ca de pe orbite mai rapide) afirmativ şi-i plăcea să-i încarc braţele, pe la sfârşitul lui aprilie şi-n primele zile de mai, cu multe crengi de liliac, multe de tot, ostentativ, ridicol, absurd de multe şi-i plăcea să-şi încreţească niţel ochii, surâzând, să-şi scuture părul (…) îngăduindu-mi, din plin, absolut, covârşitor, definitiv, să fiu alături de ea fericit”. „Fericirea” a existat, aşadar, şi înainte de „Jurnalul fericirii”. Apoi, ani întregi, după ce viaţa lui Steinhardt s-a schimbat definitiv, nimeni n-a reuşit să-l facă să vorbească despre tainele inimii lui, nici Ioan Pintea şi nici Zaharia Sângeorzan în volumul lui cu cele „365 de întrebări incomode”. Şi totuşi, minunea s-a întâmplat în volumul de convorbiri al lui Nicolae Băciuţ, „Între lumi”, care are curajul de a întreba direct: „Aţi iubit? Aţi fost iubit de – iată, am reţineri, sfiiciune, mi se pare că e impudic să pun o astfel de întrebare – o femeie?”. Steinhardt trebuie să fi zâmbit şi apoi a avut curajul de a răspunde: „Cer voie să tac. O mărturisire, totuşi, am să fac: am cunoscut, aveam vreo douăzeci de ani, iubirea, am ştiut şi eu ce înseamnă a ţi se părea că lumea e a ta, că tu începi lumea, a pluti în euforie şi în fericire absolută. A. G. şi eu nu ne-am căsătorit. Astăzi, când ni se întâmplă să ne întâlnim, ne privim cu atenţie, acoperiţi de praful abraziv, de funinginea şi de noroiul anilor, ne privim şi cred că amândurora ne pare foarte bine că nu ne-am căsătorit. Ei, fericirea, cum zice Proust, e, cel puţin pentru unii oameni, o eroare”.

 

Dar destinul își urma cursul. Steinhardt trebuia să ajungă la marea întâlnire cu Dumnezeu. După 1940, începe să aibă probleme la Revista Fundaţiilor Regale, pentru că era evreu și sunt anii epurării etnice, fiind înlăturat, sub conducerea guvernului Antonescu, iar până în 1944 urmează nenumărate privaţiuni. Din 1944, revine la revistă unde îşi continuă cu asiduitate activitatea publicistică. În 1947, va fi din nou înlăturat din pricina unui denunţ. Perioada de până la momentul arestării din 1959, nu este deloc uşoară, fiind dat afară din barou şi refuzându-i-se publicarea textelor. E nevoit să presteze slujbe necalificate. La 46 de ani, este arestat şi va fi inculpat în celebrul proces Noica – Pillat. Și atunci va începe calvarul ce va purta diverse nume: Jilava, Aiud sau Gherla… La 31 decembrie 1959, în ultima zi a anului este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, cu menţiunea că dacă refuză va fi arestat şi implicat – culmea ironiei! – în „lotul intelectualilor mistico-legionari”, el, evreul care suferise privaţiunile lui Antonescu. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în „lotul Noica – Pillat” la 13 ani de muncă silnică, sub acuzaţia de „crimă de uneltire contra ordinii sociale”. Atunci începea marea lui experienţă pe care Virgil Ierunca avea s-o numească „academie şi altar”.

 

După botez, viaţa lui s-a schimbat ireversibil, iar strălucirea revelaţiei a copleşit totul. Felul în care a scris despre Dumnezeu rămâne unul dintre cele mai nonconformiste, cu pagini bulversante, pentru el Hristos fiind boierul care iartă totul, care şterge cu buretele păcatele, spre deosebire de diavolul-contabil în al cărui registru nu e loc de vreo ştersătură.  El, intelectualul care ţinea cursuri în închisoare, îndrăgostit de filmul „Jesus Christ Superstar”, o spunea cu siguranţa pe care ţi-o dă doar frumuseţea absolută a revelaţiei: „Cred că nu există nimic mai frumos, mai adânc, mai îmbietor, mai rezonabil, mai bărbătesc şi mai perfect decât Hristos!”

 

Şi dintre toate am să aleg, tot sper reamintire, cea mai frumoasă dintre lecţiile despre credinţă sau despre „a crede”, pe care le-a ţinut Steinhardt. „Poate că cele mai teribile cuvinte rostite de Mântuitorul sunt la Luca 22, 67: <Dacă vă voi spune, nu veţi crede>. Aceasta-i condiţia umană. Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alţii. Nu vrem, nu putem, nu ştim, nu cutezăm, nu ne străduim să-i credem pe ceilalţi. Experienţele sunt intransmisibile. Ajungem să pricepem unele lucruri – la ce bun? nu suntem crezuţi. Putem vorbi, dar nu putem stabili comunicaţia, obţine legătura.”

 

CITIŢI ŞI:

NICOLAE STEINHARDT. CREDINȚĂ, IUBIRE, FERICIRE

Monica Andronescu este critic de teatru, câştigătoare a premiului UNITER pentru critică teatrală pe anul 2011. Este profesor asociat la UNATC Bucureşti şi jurnalist cu peste zece ani de experienţă (Ziua, Jurnalul Naţional, Evenimentul Zilei, Adevărul, redactor-şef al revistei Amfiteatru).

 

 

 

https://www.ziarulmetropolis.ro/ultimele-ore-din-viata-lui-nicolae-steinhardt-30-martie-1989/

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

Tudor Arghezi: „Între europeni și ruși e o diferență ca de la ied la hipopotam“

 

 

Autor: Ion Cristoiu

 

Dacă Pamfil Şeicaru era obsedat de primejdia Imperialismului rusesc, Tudor Arghezi se concentrează pe enigma sufletului rusesc. Pentru europeni, surprinși de Arghezi ca neputincioși să înțeleagă sufletul rusesc, teza interbelică e de o actualitate evidentă. Ceea ce s-a petrecut și se petrece la hotarul de Est al Europei descumpănește prin comportamentul Moscovei. Occidentul folosește de zor, în reacția față de mișcările Rusiei, instrumentele logicii europene, definite prin raționamentul alcătuit din concluzii spre care duc fatal premisele.

Tudor Arghezi ne avertizează însă, cu mult înainte de înfrângerea lui Hitler, de transformarea Rusiei în superputerea numită URSS, de zvâcnirea Federației ruse într-un orgoliu nemăsurat, după ce perioada elțîniană lăsase impresia unei Rusii resemnate, gata să pupe poala Americii, că Rusiei de azi nu i se poate aplica logica europeană, moștenită de la Aristotel.

 

 

 

tudor arghezi jpg jpeg

 

 

 

 

6 mai 1932. Asasinarea președintelui francez, Paul Doumer. Intrat în mulțime, pentru a strânge mâini, înaltul demnitar, prezent la Fundația Rothschild, e lovit de gloanțele trase de un ins masiv, care-i strigă: „Acesta e doar începutul!“ Dezarmat, asasinul se dezvăluie a fi medicul rus Paul Gorgulov, liderul unei pretinse mișcări țărăniste anticomuniste. În România, ca și în toate țările europene, întâmplarea emoționează profund. Sub puterea stării de spirit a opiniei publice, Tudor Arghezi (foto sus) scrie și publică în „Secolul“ din 15 mai 1932 un virulent pamflet antirusesc. Punctul de plecare – naționalitatea teroristului:

 

„Cu browningul englezesc sau german a tras, la Paris, un rus: e indiferent dacă asasinul e naționalist, comunist sau amator izolat. Construit pentru apărare, revolverul, pus în mână rusească, e înțeles pentru atac. Cu seninătate, asasinul a putut să doboare pe venerabilul președinte. Nesimțitoare la vasta autoritate pe care i-au dat-o, aglomerată, alegerea elitei întregi a poporului de elită, vârstă, onestitatea de cetățean și de savant și stoicismul clasic că a putut să supraviețuiască pierderii celor patru băieți ai lui, într-un singur război, bruta și-a ridicat laba. Puteam să ne lipsim de originalitățile rusești, și de literatura nevropată, și de balet, și de corul cazacilor, și de dansatoare. Asasinatul prezidentului Doumer este de natură să anuleze toate manifestările unui popor, care s-a silit să dea drept randament cultural atare neam de idealiști“.

 

Pentru publicistul Arghezi, întâmplarea devine prilej de radiografiere a unui destin național. Istoria Rusiei, de la începuturile țariste și până la prezenturile comuniste, când apare tableta, stă sub semnul asasinatului justificat printr-un ideal:

 

„În politică, rușii au creat asasini cu principii, în toată gama socială și agenți de poliție secretă: imperiul ortodox era guvernat de Ohrană; imperiul ateu e stăpânit de Cekă. De la Kropotkin și Bakunin până la Pobiedonostev și de la el până la Dictatorii și Regizorii consecutivi ai regimului comunist și ai Internaționalei acestuia, și Biblioteca și Catedra și Crucea și al treilea Testament, care-i Capitalul lui Marx, au fost inundate cu sânge. Rușii guvernează, cred și gândesc exclusiv cu sânge. Credința religioasă a dat la ei, în timpul științific și cartezian al Europei, pe Rasputin. Naționalitatea de ruși a lui Tolstoi și Dostoievski nu schimbă nimic din caracterizare și nu justifică nimic; completează dimpotrivă și întărește“.

 

Dispreț față de mujicul rus

Intitulată „Paul Doumer“, tableta n-a fost tipărită în volum înainte de 1989, nici măcar în edițiile pretins definitive. Își va găsi locul abia în volumul 40 din ediția Scrieri, publicată în ultimii ani, într-un vizibil efort de a reda contemporanilor scrisul necenzurat al publicistului. Dacă ocolirea tabletei pe vremea comunismului are o anume explicație – antirusismul atinge aici paroxismul –, mai puțin justificată rămâne excluderea altor texte argheziene: cele antițariste.

 

 

„Cu ochii în patru!”, poster rusesc din perioada 1917-1920

 

caricatura jpg jpeg

Regimul anterior Revoluției leniniste e ars de publicist cu fierul roșu al pamfletului. Nici cei mai înrăiți ziariști bolșevici din Rusia n-atingeau, în textele lor antițariste, forța demascatoare a tabletelor argheziene. Pe 1 iunie 1914, Ţarul Nicolae al IIlea și membrii familiei sale poposesc la Constanța, pentru o întâlnire cu Regele Carol I. Vizita îi dă lui Tudor Arghezi motivul acestei tăieri cu bisturiul:

 

„Dintr-un basm coboară până la noi fantasma Lui cu coroană. Noi am vorbit și scris adeseori de acest stăpân fabulos, care adună sufletele cu ștreangul de-a lung și latul unei împărății udate de câteva mări (…). Ţarul este când strigoiul, când hiena, când viața de apoi“. („Duminica macabră“, în „Seara“ din 2 iunie 1914).

 

Teoretic, o astfel de critică trebuia să convină culturnicilor din anii stalinismului, dat fiind că bolșevismul s-a ivit pe ruinele țarismului. Parcurse însă până la capăt, tabletele lui Arghezi ne conving că nu puteau fi retipărite în anii anteriori lui decembrie 1989. Mai întâi, pentru că ele sunt nu numai antițariste, dar și antirusești. Un dispreț european față de mujicul rus se ghicește printre rânduri. Cum să publici, de exemplu, așa ceva în anii când poporul rus era măreț între popoarele lumii?:

 

„A venit Crăciunul în pravoslavnica Rusie… Şi miile de clopotnițe strălucitoare, ca niște enorme cupe de aur din Moscova sfântă, răsună și poartă vestea cea mare peste stepele nemărginite și albe de zăpadă. Se deșteaptă umilele turle de țară și bărboșii mujici ai lui Gogol ies, cu nasurile roșii de vodcă, de prin izbele lor întunecoase și aleargă să se închine la bisericuța lor sărăcăcioasă, pentru sănătatea lui Batiușca, tatăl tuturor rușilor. Iar colo departe, la Piter, peste câmpiile nemărginite și albe, la Ţarscoe-Selo e lumină mare și Batiușca bea la masă cu sfetnicii, în sănătatea Lui…“ („Cumătrul Nicolae II…“, în „Facla“ din 22 decembrie 1912).

 

Apoi tabletele argheziene vizau relațiile româno-ruse. Scriitorul se opune din răsputeri unei alianțe cu vecinul de la Răsărit. Printre argumentele aduse, cel mai puternic rămâne perfidia Rusiei față de noi, românii. Cum s-a întâmplat, de exemplu, la 1877:

 

 „Luptaserăm cu armata rusească laolaltă, și armata românească a mântuit onoarea țarului de pe Neva, pentru ca să ni se fure trei județe moldovenești. Dacă vom avea nefericirea să cucerim vreodată la un loc cu țarul Ardealul, negreșit că împăratul învingător ne va lua în schimbul Transilvaniei Moldova“. („O alianță cu Rusia?“, în „Seara“ din 25 februarie 1914).

 

S-ar putea obiecta că Arghezi se referea la țarul Nicolae al II-lea și nu la Iosif Vissarionovici Stalin. Ştabii de după 1944 știau însă că Rusia secretarului general al PCUS nu era mai puțin perfidă cu România decât Rusia Ţarului Nicolae al II-lea. Așa că nici nu le-a trecut prin cap să retipărească aceste tablete aparent doar antițariste. Tablete valabile și azi, când în fruntea Rusiei nu e nici țarul, nu e nici secretarul general al PCUS, ci un președinte despre care se spune că a fost ales în mod democratic.

 

O lume de stupefacții și gigantism

Cum valabile sunt și azi, pentru că se referă la o nație, și nu la un moment din destinul acesteia, observațiile din „Însemnări rusești“, iscălite de Arghezi în „Revista Fundațiilor Regale“, nr. 8-9, 1 august-1 septembrie 1941. Scriitorul adună aici, sub genericul dat de subtitlul „Dintr-un caiet de străinătate“, texte risipite prin reviste, disparat, despre experiența sa din Elveția. În Elveția a putut cunoaște spiritul rusesc în toată splendoarea bizareriilor sale, înainte de lovitura de stat bolșevică.

 

 

Armată şi religie în acelaşi instantaneu (Rasputin, alături de militari ruşi în 1911)

 

Rasputin jpg jpeg

„Însemnările“ explică nu numai Rusia, dar și Uniunea Sovietică; nu numai pe ruși, dar și pe comuniștii de peste Nistru; nu numai pe țar, dar și pe Stalin. Starea de spirit a românului Arghezi, definit prin latinitatea logicii, e nedumerirea față de fantasmagoriile comportamentului slav. Sar în ochi, notează scriitorul, contradicțiile violente. Din aceste contradicții se adună, într-o făptură de carne și oase, un individ care nu-și găsește locul în Europa. Poate că aceasta e observația menită a explica tot ce s-a întâmplat, se întâmplă și se va întâmpla în Rusia:

 

„M-am certat cu misticii Siberiei dacă Dostoievski s-ar fi putut naște într-alt popor decât rusesc. Eram laolaltă, de aceeași părere, că numai Rusia a dat un asemenea monstruos și genial exemplar de contraste, dar cititorii din patrie au pus pe scriitorul lor un monopol agresiv, interzicând străinilor și dreptul de a-i rosti numele, necum de a-l interpreta. Adevărul este că între europeni și ruși e o diferență ca de la ied la hipopotam. E o lume de stupefacții și gigantisme“.

 

 

Ruși rugându-se pentru sănătatea ţarului (ilustraţie din „Le Petit Parisien”, decembrie 1900)

 

biserica jpg jpeg

Definirea spiritului rusesc pornește de la diferența cosmică față de spiritul european. A căuta să-l înțelegi după normele firescului e o întreprindere zadarnică:

 

„Dacă mintea noastră merge la dreapta, mintea rusească o ia de-andaratele și săgeata ei de manometru tremură și sare peste intervale. Au alte filosofii, chiar alte matematici. Rusește, una cu trei face între șapte și nouă și minusul e cubat. De două ori patru e unsprezece sau treizeci și cinci. Conflictul de caracter ia la ruși proporții elefantiazis fantastice și se târăsc între Adam, Iov și Apocalips. Capriciile rusoaicei au extravaganța religioasă a unui asasinat, calm ca o binecuvântare. Neamul ăsta, pe care îl cunosc în străinătate, în exemplarele lui princeps, poate să fie internațional și naționalist și șovin în același timp, pravoslavnic bigot și ateu, de-a valma.

 

La el, contradicția se armonizează. Lucrurile ce se bat cap în cap își împletesc coarnele într-o logică înspăimântătoare. Diametralele opuse duc la unicul oblic și la sinteza neagră. Ţarul te poate pofti la masă cu dragoste creștină și respectuos de rangul și de individualitatea omului poftit. La friptură, i se pare ceva și te aruncă pe fereastră. Apoi, trage fum din lulea și cugetă. Râde la snoavele unui gâdilici de Curte. Face o metanie mare, cu închinăciunea dusă la frunte, din pământ“.

 

Încercând o explicație, Tudor Arghezi avea să pună, într-un text publicat în „Timpul”, la 25 august 1941, intitulat „Stilul bolșevic”, apariția regimului bolșevic pe seama spiritului rusesc:

 

„Consternarea că eroarea comunistă a putut să izbutească la un popor atât de înapoiat în masa lui, ca rușii, a fost în vremea ei extraordinară. Popoarele înaintate, cu idealuri socialiste mult mai organizate decât în haosul rusesc și cu o mișcare socialistă impresionantă, în momentul sarcinii ușoare au dat înapoi. Ceea ce se numește civilizație și cultură precizează o noțiune, lipsa de încredere în experiențele viitoare, față de experiența trăită. Viața omului fiind scurtă și fiecare om simțind că are dreptul să și-o trăiască la maximum de plenitudine tolerat de împrejurările potrivnice, unui lucru în schiță și proiect omul îi preferă ce s-a păstrat.

 

Cel puțin omul neexcesiv, omul normal, omul mijlociu, grosul omenirii. Comunismul a izbutit în Rusia, exclusiv din pricina caracterului bolșevic și a procedurii lui instantanee, de la poftă la gură. Spargi și furi, asasinezi și încondeiezi și culegi. Nici un scrupul, venit măcar de la inteligență și carte, dacă nu de la iubirea de oameni și de la caritate, nu poate opri valul de asasinat dezlănțuit. Rușii erau cei mai indicați să ridice din el acest talaz de moarte și devastare. O propagandă demagogică sumară, la un colț de stradă, a servit de propulsor”.

 

Convins de ciudățeniile rusești în general, publicistul descoperă în realitatea sovietică fapte incredibile pentru înțelegerea europeană:

 

„La Odessa, în regimul bolșevic, municipalitatea, care prin partea locului pare să fie și autoritate executivă, s-a scârbit atât de mult de invazia pe trotuare a urinii încât a lansat o ordonanță penală, afișată în tot orașul. Cine va mai fi prins cu fața întoarsă pe stradă într-un anumit fel, va fi împușcat fără judecată. Căci nici comuniștii n-au ajuns la acea perfecțiune ideală de a suprima detestabilele obișnuințe ale rinichiului și ale vezicii. Şi probabil că însuși domnul Stalin, care sub toate celelalte raporturi înfățișează puritarea infailibilă, practică detestabila infirmitate a sculării de câteva ori pe zi de la biroul dumisale din Kremlin și a trecerii într-o încăpere, poate că nu cu totul scutită de miros. (…)

 

Câțiva studenți, usturați de o inexorabilă necesitate, treceau, pe înserat, prin Odessa și au luat poziție în dreptul unui zid. Erau parcă vreo șase inși așezați la rând. Şase gloanțe de carabină i-au dat numaidecât peste cap. Sângele le-a curs în același timp cu urina și poate că murdăria a fost și mai mare. Desigur că autoritatea sovietică a sporit simțitor, pe urma energicului act“. (Tudor Arghezi, „Avortul”, în „Adevărul literar și artistic” din 3 martie 1935).

 

Trimiterea la realitățile sovietice poate fi întâlnită și în tablete dedicate altor subiecte. În „Cum polemizează domnul Iorga”, din „Bilete de Papagal”, nr. 8 (485), august 1935, Tudor Arghezi atacă felul de a fi al lui Nicolae Iorga prin raportare sarcastică la Uniunea Sovietică:

 

„În setea domniei sale de a fi proprietarul tuturor dreptăților posibile, domnul Iorga pierde simțul raporturilor și al măsurii. Dacă am fi în Rusia și dacă domnul Iorga ar fi unul din secretarii domnului Stalin, după Djerdjinski, necazul domniei sale de a i se contesta, de pildă, geniul teatral sau sinceritatea literară, s-ar manifesta în criteriu comunist, acuzându-ne că ne-am îndoit de rezultatele planului cincinal sau de durabilitatea cauciucului Prowodnik – și ne-ar fi împușcat, încă de la apariția volumului de versuri Cuvinte potrivite. Statul comunist are cel puțin acest bun, că înlătură discuția, răspunsul și replica și, odată cu ele, nevoia de a servi argumentul – și satisfăcând numai forma unui juriu regional te poți debarasa și de un țar necum de un pornograf…“.

 

Rușii au o gaură-n cap

Potrivit grupajului „Însemnări rusești“, toți rușii cunoscuți de tânărul Arghezi în Elveția au o gaură în cap. Alexei, de exemplu, e o mașinărie de numărat:

 

„Ştie tot ce vrei Alexei și știe adânc. Enciclopedia lui uriașă merge până la amănunte, ținute la zi. Spune cu preciziune câți locuitori are un oraș, dar și ce garnizoană militară are și ce întindere în hectare. Curiozitatea lui statistică pare suspectă. (…) Ştie câte pagini de manuscris numără o compoziție de Beethoven, dimpreună cu conținutul muzical. Neavând instrument, nici voce ca să ți-l cânte, Alexei fluieră fraza din pagina 72 ter a unei simfonii“.

 

Tânărul mai are și alte două ciudățenii. Se manifestă totdeauna contra și e lipsit de simțul proprietății:

 

„Cu atâtea daruri nule, salvând aparențele, Alexei moare de foame. E contra țarului, contra militarismului, contra proletariatului, contra revoluției, contra războiului… între atâția contra-contra, un rus găsește loc pentru o nuanță și, dacă nu înființează o sectă sau un balet nou, face un nucleu politic în mahalaua lui. O idee nouă începe la Alexei cu Nu, se continuă cu Dacă și Așadar și concluzia ei logică e o mașină infernală“.

 

Alături de Sonia, „o latifundiară“ a cărei pasiune e „să fure obiectele din vitrina marilor colecții europene“, Arghezi o știe pe Natașa:

 

„Natașa visează să-i scoată ochii iubitului ei, care fiind rus o înțelege și o pândește, cu acul din pălărie. În pălăria cu marginile mari, molcome și legănate, are două ace lungi de cincizeci de centimetri, străpungând odată cu fundul, și conciul învârtit în calotă. Într-o noapte, obsedată de visul ei frumos, îi va scoate iubitului ochii în somn, fără nici o îndoială. Altfel Natașa nu poate să fie fericită“.

 

De la ins, Arghezi sare la colectivitate. Absența simțului de proprietate explică Revoluția rusă:

 

„La Berna, se putea citi pe biletele de închiriat odăi mobilate în trei limbi federale că «Nu pentru ruși». Rușii erau excluși din inima Europei, încă de pe la 1906 și ceva. Se prezenta Rascolnikov, îi plăcea odaia, da un acont și noaptea mai dormeau cu el în pat, pe scaune și pe jos, încă douăzeci de compatrioți cu chică, șapcă și barbă. Cămașa cu gura într-o parte, cu nasturele subt maxilar și ureche îi deosebește numaidecât. Dormitorul adună de-a valma fete și băieți. Fata fiind, și după Bakunin și după Kropotkin, un camarad, sexul e o chestiune secundară și sfielile delicate sunt dominate de «idee».“

 

 

Zeci de icoane, predate de muncitori ruşi la 24 februarie 1930, spre a fi incendiate în cadrul unei manifestaţii la care au participat peste 15.000 de persoane; primul sacrificiu pe altarul „Noii Rusii”

 

icoane jpg jpeg

Cu acuitate de moralist e surprinsă o altă notă de esență a spiritului rusesc. Nevoia de a tăifăsui în contradictoriu, de cele mai multe ori asupra unor gratuități, care nu explică în niciun chip înverșunarea:

 

„Discuțiile încep, la toată ora din zi și din noapte, cu problemele pe care Europa sau le-a rezolvat cu câteva sute de ani mai ’nainte, sau le-a lăsat să aștepte o conjunctură nouă. Una din ele este fundamentală: dacă există sau nu Dumnezeu. Zece argumentatori îl afirmă, zece tăgăduindul, dar în fiecare rus un fel de Dumnezeu există orișicum, chiar în negațiune totală; râvna de închinător, absorbit într-o iluzie halucinantă. Sau se discută dacă Molière e mai mare decât Gogol, o noapte întreagă. Gogol rămâne uneori mai mare, motivat că lucrătorii tipografi din Moscova râdeau în hohote când îi culegeau în manuscris zațul ediției întâi. Dar unul își aduce aminte spre ziuă, căscând pe parchet, pricina pentru care totuși e mai mare Molière și discuția este reluată de-a capo“.

 

Bolșevismul și stalinismul, Revoluția și Teroarea își au rădăcina în nepăsarea față de viață. Rușii întâlniți de Arghezi sunt fanatici prin definiție:

 

„Tatiana Leontiev, fiica unui general de la Curte, e revoluționară. Primea bani mulți de acasă, pentru o viață de lux, și învăța la Şcoala de Chimie. Vorbind, răscolea cu degetele agitate un șir de mătănii de mărgăritare ce-i ocolesc grațiosul grumaz. Cu câteva zile mai ’nainte i se comunicase de poliția imperială, care servește și împărăția și revoluția în părți egale, că țarul va trece incognito prin Bâle spre Paris. Fata dete fuga la Bâle, așteptând câteva trenuri. Supărată, flămândă și obosită a intrat în cea mai scumpă ospătărie din oraș.

 

O elită cosmopolită din marea finanță, industrie și intelectualitate adaugă la strălucirea localului propria ei reverberație. Își face apariția țarul, urmat de doi lachei! Tatiana se scoală de la masă și-l fulgeră pe țar de la distanță cu patru gloanțe de revolver, în panica de briliante și mătăsuri a selectului public, trezit la (Rasputin,realități neprevăzute. Asasinatul dăduse greș. Ţarul era un industriaș care semăna leit cu Nicolae al II-lea, un oarecare Müller“.

 

Nu e vorba de un caz singular. Român – și prin asta rob logicii carteziene – Tudor Arghezi remarcă uluit solidaritatea tuturor rușilor din Europa cu mânuitoarea de revolver:

 

„Domnișoara a fost arestată și condusă de Poliție la Geneva, locul ei de reședință, ca să fie judecată. Am văzut intrarea ei în oraș prin gara Cornavin. Patru jandarmi eleganți, cu bicorn și pelerina neagră, care ascunde carabina, o însoțeau, ca niște ciocli și Hamleți, și Tatiana cânta imnuri revoluționare. Am pus să mi se traducă vorbele acestor imnuri care dezechilibrează prudența neofiților și exasperă fanatismul. Nu cunosc nimic mai indiferent.

 

Pe amândouă trotuarele străzilor străbătute pe jos, mii de ruși cântau în cor cu Tatiana. Mi-a fost cu neputință să rămân nesimțitor la atâta gravă și tumultuoasă desfășurare de temperamente ațâțate. Venise din toate părțile Elveției, din Franța și din Germania, o Rusie întreagă, ca să primească pe prizonieră. Şi cântau pe trotuar și preotul capelei rusești, și un general rentier retras din Petersburg și stabilit în cartierul cel mai ales, unde-și cumpărase o casă…“

 

De aici lejeritatea cu care primesc rușii din exil veștile despre moartea, prin spânzurare, a colegilor, chiar și când aceștia sunt tineri:

 

„La masa rotundă, un loc e câteodată gol. «Nu așteptăm pe Vasiliev?», întreb politicos. O rusoaică de lângă scaunul lui, logodnica lui Vasiliev, răspunde: «Azi n-o să vie la masă». întreb: «Prepară un examen?». Domnișoara Tecla răspunde: «A plecat la Varșovia». Mă mir: «Așa brusc, fără să spuie nimic?». Domnișoara râde: «Duce manifeste». După câteva zile domnișoara Tecla vine la masă cernită la braț. La Varșovia, Vasiliev a fost spânzurat. Asta e într-o miercuri. Vineri pleacă la Varșovia domnișoara. Până marți e spânzurată și ea.

 

Masa continuă, băieții și fetele se primenesc în locurile goale continuu, continuu spânzurați și câteodată nu mai e cine să facă prezentările noilor veniți. Cei rămași în viață râd, glumesc, învață, până la spânzurătoare. Mă uit din locul meu la acești ruși, care primesc viața și moartea ca o cartă poștală și caut să văd în ei cu ochii strânși, ca într-o zare goală. Arde ceva și scoate fum des. Sunt în nestare să deslușesc. Intelectualitatea acestor fete zvelte și băieți ieșiți din papură și pustietate te posomorăște. În loc de viață mai multă, ei aduc în cap și în ghiozdan moarte mai multă. Geamantane cu sânge“.

 

Tinerii ruși cunoscuți de Tudor Arghezi în Elveția acționează sub puterea unei credințe politice. La această credință ei n-au ajuns treptat-treptat, printr-un proces de convertire politică, tipic europenilor, ci dintr-odată, printr-un salt. O tabletă iscălită anterior de Tudor Arghezi „H. Barbusse“, în „Adevărul literar și artistic” din 8 septembrie 1935, compară convertirea de tip european cu convertirea de tip rusesc:

 

„Facilitatea trecerii unei fete de general imperial în ipoteza destinată să sfărâme ordinea în vederea altei orânduiri nu avea nimic din conversiunea politică a unui Jaurès, sau a unui Henri Barbusse, burghezi solicitați la o lume nouă de inteligență. Acolo era vorba de un fel de a fi particular, de o natură fără precedent, de un resort sufletesc absent la toate celelalte popoare și nu de o adaptare; ceea ce era ușor de văzut la simplă convorbire a europeanului cu un rus. Totul, și crima și devoțiunea, se petrecea hieratic și fără meschinării. Pila a fost necunoscută în instrumentele rusești, care procedau exclusiv cu târnăcopul, cu stânca masivă și cu dinamita. Rasputin călca dintr-o dată din țarina mujicului în palatul împăratului, și mai făcea un singur pas până în împărăția lui Dumnezeu“.

 

Un oarecare Ulianov, zis și Lenin

Două dintre personajele ce i se par lui Arghezi ciudățenii ne sunt nouă, azi, familiare. Unul ar fi celebra Matrioșka, care, deși din lemn, pentru scriitor e, totuși, personaj:

 

„Am pe poliță un obiect de nici un folos. O lele de lemn scobit, fără picioare, o siluetă rotundă, vopsită viu cu roșu mac, albastru, verde și galben mușețel. Culorile, de o claritate elastică, deosebesc unele de altele fusta, cămașa, mânecile și șorțul, semănat cu flori de birlic de treflă. Figura, de lăptăreasă tânără, plină de obraji, e trandafirie; un trandafiriu roz și palid omogen, pe care tubul nu-l dă picturii de-a dreptul. Toate culorile țaței de lemn au aceeași frăgezime și lacul așternut peste ele, ca glazură de cofetărie, nu se lipește și nu se ia. Lăptăreasa se desparte în două ca o râșniță de cafea, desfăcută cu o învârtire contrarie.

 

În interiorul lelei deschise e o a doua leliță, identică celei dintâi, și din a doua leliță iese a treia, dintr-a treia iese a patra și tot așa până la opt. A opta figură, cât buricul degetului, nu se mai separă în două bucăți: e masivă. Acolo e concentrat misterul insolubil. Puse la rând și descrescând, din mamă-n fiică mereu, femeia desfăcută în opt femeiuști aduce aminte ctitoria zugrăvită în biserici, la intrare. Domnița cu domnișoarele și Domnitorul cu domnișorii, ridicând un chivot, sprijinit pe palme. Silueta de lemn, în care se ascund alte șapte siluete, este rusească“.

 

Celălalt e însuși Vladimir Ilici Lenin, zis și Ulianov. Deși publicate în 1941, amintirile lui Arghezi sunt credibile când e vorba de nedumerirea stârnită de intențiile acestui rus singuratic:

 

„La Zürich, unde am stat patru zile, trăiește într-o cameră la un etaj înalt un oarecare Ulianov. Mi l-a arătat cu spaimă un rus, întro băcănie de cartier. «E cel mai ursuz și cel mai primejdios, spune rusul. Are câțiva aderenți și fiecare din ei e un terorist de un superlativ neatins la noi. Îl vezi câtu-i de gălbejit, cu pometele lui văroase. De ani de zile stă singur cuc și scrie zi și noapte. Ce scrie! dracul să-l știe, că nu publică nimic. E un maniac, din specia comunistă. Dacă s-ar întâmpla, prin imposibil, să izbutească ăștia, se duce Rusia!»“.

 

 

Lenin, în perioada de glorie (octombrie 1917)

 

Lenin jpg jpeg

Teroarea bolșevică, prelungită și amplificată de cea stalinistă, are o explicație în felul de a fi al rușilor:

 

„Ce mă înfricoșează la ei e inaptitudinea lor la dragostea de oameni, pe care îi disprețuiesc, facultatea lor rece de nimicire și devastare, uscăciunea de suflet. Le lipsește un organ pe undeva, care definește omul, și această absență a unui esențial enigmatic le dă o tenacitate fioroasă“.

 

Poate că notele lui Arghezi din „Revista Fundațiilor Regale”, nr. 8-9, 1 august-1 septembrie 1941, sunt exagerate dacă ne gândim când au fost tipărite: la puțin timp după trecerea Prutului. Totuși, observațiile sale pot fi punct de plecare pentru a înțelege ce se întâmplă acum în Rusia. Mai ales când se referă la imensitatea teritoriului și la împărțirea Rusiei în sute de Rusii mai mici, fiecare având un țar sau, mă rog, cum i se spune azi, un guvernator:

 

„În vasta împărăție teritorii cât România, izolate între pustietăți, nu au contacte cu alte regiuni. Se succed câte doi, trei împărați, fără să se afle, și multe popoare din imperiu se cred stăpânite și azi de Petru sau de Ivan, care ca locțiitori ai lui Christos se bucură de privilegiul că nu au mai murit. Rusia e un tărâm al cerului, vine din cer și dă în cer. Nu s-ar fi putut să nu aibă alipit și un Iad particular, cu temperaturi uneori de Paradis, pentru deportarea convoaielor de răzvrătiți. (…)

 

Procuratorul Sinodului e un personaj cu puteri de țar. Conceptul țar e universal și reprodus în toate câmpurile vieții rusești, în toate guberniile și localitățile, țari mai mari și mai mici. Marii Duci, Guvernatorii, Comandanții de armată sunt țari. E loc pentru mii de țari, care nu se exclud decât dacă se izbesc unii de alții violent și atunci hotărăște dibăcia unui cuțit ori otrava“.

 

Când logica aristotelică n-are valabilitate

Actualitatea textului arghezian e dată de nedumerirea de tip european față de ceea ce s-ar putea numi enigma sufletului rus. Nu e întâia oară când publicistul scrie despre ruși, mărturisind că nu-i înțelege. Tableta „Două miniaturi”, din „Bilete de Papagal”, 8 august 1928, consacră prima dintre miniaturi, sub titlul „Primăveri”, mărturiei depuse de pictorul decorator Penticov, „care a trăit mulți ani sub teroarea bolșevică“, despre atmosfera tipică dictaturii staliniste.

 

Povestitorul, îmboldit să-și amintească de vizita făcută unei dansatoare ilustre care, „înapoindu-se din Rusia a trecut prin București, în drumul spre Paris“, susține că deși „lumea acolo e atât de obișnuită încât arestările, perchezițiile, execuțiile nu turbură viața de toate zilele“, există ceva care continuă să cutremure sufletește:

 

„Nimeni nu s-a putut obișnui însă cu un lucru, cu sentimentul de groază care te cuprinde când, în puterea nopții, auzi zgomotul unui automobil în stradă – puține automobile circulă în Rusia, iar noaptea circulă numai automobilele oficiale – și când automobilul se oprește în apropierea casei tale. În marea tăcere a nopții rusești ți se pare că auzi cum bat inimile tuturor vecinilor. Pentru cine s-a oprit automobilul? La ce ușă vor bate agenții Cechei? Trece un sfert – o jumătate de oră… Zgomote vagi de arenă, uși închise, plânsete. Şi automobilul se depărtează… S-a isprăvit!“

 

De remarcat că în 1928, în România, fără să fi cunoscut pe propria-i piele atmosfera stalinistă (sărmanul Arghezi, asemenea tuturor românilor din 1928, nu-și imagina o clipă că rușii ne vor fi stăpâni în august 1944!), nimerește exact ceea ce marii prozatori ruși – de la Vasili Grossman la Alexandr Soljenițîn – au descris drept de nesuportat în arbitrariul stalinist. Finalul surprinde însă printr-o întorsătură bruscă a textului, în manieră tipic argheziană:

 

„Cineva, indiscret, întreabă:

 

— De ce-ai rămas atât de mult în Rusia? De ce n-ai trecut mai curând la noi?

 

Pictorul Penticov răspunse cu un surâs nostalgic și cu o umbră în priviri care trebuie să fi fost aripa fatalismului rus:

 

— Primăverile… Primăverile rusești, a căror frumusețe și farmec nu le mai găsești nicăieri“.

 

În „Însemnări rusești”, Tudor Arghezi se oprește asupra unui alt caz de comportament ciudat când vine vorba de dragostea față de Rusia:

 

„Un domn bălan, cu o superbă cravată gâtuită de un inel de aur sub gulerul cu lustru. Nobil polon, el își iubește Rusia ca un descreierat. Prezintându-se pe canapeaua d(Rasputin,e la fereastră a cafenelei, mi-a dat în palmă o mână ca o labă de lup. Mă uit la mâna lui, redusă la jumătate de-a lungul indexului, rămas întreg lângă degetul mare. Îmi povestește că fiind pe vremuri terorist, fusese de trei ori în Siberia și că refuzând să mai intre a patra oară într-un convoi, a vrut să fugă cu calul fugărit de un cazac călare, care l-a ajuns cu plumburile din nagaikă și i-a sfărâmat mâna dintr-o lovitură. Falangele i-au rămas îngropate în grumazul calului, sub coamă. Polonezul râde.

 

— Așa e la noi, mi-a mărturisit admirativ, ca de o caracteristică frumusețe“.

 

Dacă Pamfil Şeicaru era obsedat de primejdia Imperialismului rusesc, Tudor Arghezi se concentrează pe enigma sufletului rusesc. Pentru europeni, surprinși de Arghezi ca neputincioși să înțeleagă sufletul rusesc, teza interbelică e de o actualitate evidentă.

 

Ceea ce s-a petrecut și se petrece la hotarul de Est al Europei descumpănește prin comportamentul Moscovei. Occidentul folosește de zor, în reacția față de mișcările Rusiei, instrumentele logicii europene, definite prin raționamentul alcătuit din concluzii spre care duc fatal premisele.

 

Tudor Arghezi ne avertizează însă, cu mult înainte de înfrângerea lui Hitler, de transformarea Rusiei în superputerea numită URSS, de zvâcnirea Federației ruse într-un orgoliu nemăsurat, după ce perioada elțîniană lăsase impresia unei Rusii resemnate, gata să pupe poala Americii, că Rusiei de azi nu i se poate aplica logica europeană, moștenită de la Aristotel.

 

Cum poate fi înțeleasă Rusia? Ca și Tudor Arghezi, n-aș putea răspunde, deoarece nu sunt rus.

 

 

https://historia.ro/sectiune/general/tudor-arghezi-intre-europeni-si-rusi-e-o-564965.html

 

 

///////////////////////////////////////////

 

 

Constantin Noica: „Fericirea e la îndemâna oricui”

 

 

 

 Într-un sat din Teleorman se năştea Constantin Noica, cel care avea să devină cel mai important filosof al României, un destin în spatele căruia să ascund numeroase poveşti, discipoli celebri, ani de închisoare comunistă la Jilava şi un fiu care s-a călugărit…

 

Un articol de Monica Andronescu

Pe 1 octombrie, cu două luni înainte să moară, Constantin Noica a venit pentru ultima oară la Ipoteşti. Aici, în acest loc s-a împlinit însă unul dintre cele mai mari vise ale lui: facsimilarea manuscriselor lui Eminescu, poate cea mai importantă lucrare a lui Noica din ultimii ani de viață… „Noica a stat cu scaunul înspre fereastra cu «vechiul salcâm». Mi-a spus de câteva ori: «Aţi făcut o treabă bună». Probabil nu se aştepta. Părea că-şi stăpâneşte cu greu lacrimile”, notează Valentin Coșereanu, fondatorul Memorialului Ipotești, în jurnalul personal. „«Prietenul Liiceanu spune că pe tot ce pune mâna Noica nu iese. Iată că unul din cele cinci mari lucruri pe care mi le-am dorit toată viaţa a ieşit şi a ieşit aici, la Eminescu acasă.»”. Iată un bun punct de plecare pentru evocarea unei vieți, care a fost ea însăși o operă. Cu sentimentul datoriei împlinite, Noica, la 78 de ani, cu doi ani înainte de Revoluția din decembrie și imediat după ce încheiase facsimilarea manuscriselor lui Eminescu, s-a stins din viață.

 

De la Păltiniş la Ipoteşti drumul e lung. Noica l-a bătut însă ani întregi. În acel 1987, reuşise să termine una dintre marile lucrări ale vieţii lui, un drum de Sisif, mereu neobosit, mereu gata să o ia de la început, mereu dispus să explice, la infinit, de ce facsimilarea caietelor era atât de importantă pentru înţelegerea operei lui Eminescu.

 

„Se supralicitează, cum spuneaţi, în ce priveşte valoarea caietelor «studenţeşti» (dar nu exclusiv studenţeşti!), numai de cei care nu ştiu să găsească aurul în nisip. Poezie proastă, note elementare de studiu, pagini întregi cu rime prea des ridicule se găsesc prea des în Caiete; precursor în ştiinţe pe care abia le învăţa sau filolog în limbi de care abia se apropia nu era Eminescu. Dar cine nu vede, în laboratorul acesta eminescian, miracolul şi un dar unic făcut culturii noastre, poate rămâne la «Pe lângă plopii fără soţ», eventual transpus pe muzică. Este o vibraţie Eminescu până şi acolo”.

 

Constantin Noica a sosit la Ipoteşti în 1984. „Era uscăţiv, adus de spate, purta pardesiu lung şi un basc tras într-o parte ca la vânătorii de munte. Nas acvilin, iar ochii extrem de pătrunzători. Afabil. Nu ştiu de ce mi-l imaginasem altfel”, își amintește Coșereanu. „A privit la salcâmii din preajma casei şi m-a întrebat dacă sunt, într-adevăr, de pe vremea Lui. Pronunţa Lui cu intimitate, dar şi cu o veneraţie greu de redat în scris”.

 

Noica şi-a început drumul la Ipoteşti intrând în biserica ridicată de Iorga, unde și-a făcut semnul crucii, chiar dacă era însoţit de doi oficiali de la judeţ. „I-am arătat chipul Arhanghelului Mihail reprezentat cu faţa angelică a lui Eminescu copil, apoi urmele gloanţelor lăsate de ostaşii sovietici «eliberatori», în candela din faţa altarului şi în pieptul regelui Carol al II-lea, pictat ca şi Eminescu, la intrare, în semn de ctitori. «Au tras şi în Eminescu?» Nu, pentru că nu ştiau cine este. S-a uitat la mine complice”, continuă notaţiile din acea zi de început de toamnă Valentin Coşereanu.

 

La intrarea în casa memorială, Constantin Noica îşi scoate bascul, ca un suprem gest de smerenie. Atunci când gazda l-a rugat să scrie ceva în cartea de impresii i-a răspuns: „«În biserică trebuie să te rogi cu cuvintele Preotului…». A scos o bucată de hârtie îngălbenită de vreme din buzunarul hainei şi a notat cu un pix obişnuit: «Din manuscrisul 2268, fila 34 verso (Despre Arhei): tu însuţi puteai să nu te naşti, să fii din numărul celor ce n-au fost niciodată… Prin urmare, tu ai fost, eşti, vei fi totdeauna». Apoi a adăugat: «Copiat de Constantin Noica, 2 octombrie 1984».”

 

Atunci a început o muncă ce avea să se sfârşească mulţi ani mai târziu, când visul lui „încremenit” a devenit realitate: manuscrisele au fost facsimilate. A doua zi Noica a plecat la Bucureşti şi cu asta a început lungul drum al anticamerelor, al nesfârşitelor explicaţii şi ore de aşteptare, de multe ori zadarnice, al telefoanelor, al mereu eşuatelor încercări de a fotografia paginile din caiete, al veşnicelor pelerinaje la Ipoteşti, în miez de iarnă, când casa memorială e îngheţată şi unde caloriferele electrice nu fac faţă şi trebuie să se supună regimului socialist al economiilor… Dar după trei ani de încercări de toate felurile, Eminescu, în toate strălucirile şi întunecimile minţii lui, era gata să-şi întâmpine oaspeţii la Ipoteşti. Ca o chemare sau ca o împlinire, la sfârşitul lui 1987, Noica pleca şi el spre alte lumi. Cu sentimentul unui dor împlinit.

 

Prin „paradisul culturii”

 

Existența lui Constantin Noica este însă ca o mare pe cât de tulburată la suprafață, pe atât de liniștită în adâncuri. El este filosoful, care, în ciuda anilor de temniță grea, avea puterea să spună, așa cum își amintește Gabriel Liiceanu, cel care, alături de Andrei Pleșu i-a fost unul dintre cei mai importanți discipoli, că „fericirea e la îndemâna oricui”. „Îţi arăta că miza vieţii este în altă parte decât acolo unde o situează în mod spontan viaţa însăşi prin simpla perindare a generaţiilor în timp. Noica îţi spunea – şi ăsta cred că era secretul lui – că, indiferent de infernul în care ne-am afla, fericirea e la îndemâna oricui. Cu o singură condiţie: să descoperi că bunul cel mai de preţ al vieţii se află în acel loc în care se acumulaseră de-a lungul secolelor cele mai mari splendori ale umanităţii”, povestea el într-un interviu acordat ziarului Adevărul. „Locul ăsta se numea cultura, iar într-un sens restrâns, filozofia. După ce te atrăgea pe tărâmul acesta, după ce te conducea la locul unde zăcea comoara, Noica te plimba printre minunile care o compuneau, întârziind, desigur, în pavilionul filozofiei. Altfel spus, te ghida în „paradisul culturii“, până în punctul în care învăţai să te mişti de unul singur prin el.” Iată care era, de fapt, tărâmul lui fermecat de la Păltiniș, unde și-a petrecut mare parte din timp în ultimii ani de viață, după ce a ieșit din închisoare, într-o austeritate care-l bucura și în care se simțea minunat. Între 1949 și 1958, când a fost arestat, Noica a avut domiciliu forțat la Câmpulung-Muscel. Împreună cu el, în acel an, 1958, au fost arestați toți participanții la seminariile private ținute de el acolo: celebrul „grup Noica”. A fost anchetat și condamnat la 25 de ani de muncă silnică cu confiscarea întregii averi și a executat la Jilava 6 ani din cei 25, fiind eliberat în august 1964.

 

Odată liber, Noica avea să țină în continuare seminarii, pentru mai tinerii lui colegi, iar odată descoperit paradisul de la Păltiniș avea să rămână acolo, în acea cămăruță sărăcăcioasă, cu un pat, o masă improvizată și veșnicul lighean de pe sobă… Fericirea era simplă în acest loc, unde timpul era organizat strict, un mic dejun simplu, câteva felii de pâine unse cu unt și gem, o plimbare de o oră și jumătate prin pădurile Păltinișului, apoi lectură, până la amiază, și apoi orele de scris… Seara era momentul întâlnirilor cu ceilalți. „Înainte de ’89, nimeni nu credea că se termină cu comunismul. Eram pregătiţi să trăim şi să murim în acest sistem. Noica, în orice caz, era sigur că nu se poate face nimic. Ne spunea mereu că politica e meteorologie, că n-ai ce să faci dacă plouă. A ieşi împotriva tancurilor sovietice sau împotriva Securităţii e un fel de a rata, iar singura variantă cinstită de supravieţuire şi chiar de distanţare faţă de regim e să faci cultură. Noi eram pregătiţi pentru o viaţă în care să ne concentrăm pe actul de cultură”, povestește Andrei Pleșu într-un interviu acordat ziarului Adevărul. „Sunt mulţi care-şi imaginează, mai ales azi, că acolo totul era îmbibat ideologic, că ne făcea el niţel Hegel şi niţel Platon, dar ne ademenea şi spre o gândire naţionalist-conservatoare. Ceea ce e o aberaţie! Noi nu făceam politică. Pe de altă parte, până şi asta ni se reproşează: „Păi, de ce nu făceaţi?“. Păi, nu făceam! Politică era în jurul nostru destulă, iar noi ne duceam la Păltiniş să luăm o gură de oxigen, să facem ceea ce nu se făcea în restul timpului şi al instituţiilor: cultură, meserie, lectură. Rezultă aproape că, dacă n-ar fi fost Păltinişul, Ceauşescu ar fi căzut mai repede”, spunea Pleșu în același interviu.

 

„Filosoful este un fel de preot pe dos…”

 

Constantin Noica a trăit într-o lume care azi, pentru noi, pare o altă planetă, o lume în care altitudinea culturală era cu totul alta, decât azi, în România anului 2021, în care doctoratele se iau mai ușor decât bacalaureatul. La Facultatea de Filosofie și Litere l-a întâlnit pe profesorul Nae Ionescu, iar în cercul lui s-au aflat Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran… De aceea, mai târziu nici nu era atât de ușor să-i devii discipol. Departe de a fi un pedagog despotic, Noica era, totuși, foarte strict și le cerea celor care voiau să studieze cu el să cunoască limbile franceză și engleză, ca bază de pornire, iar germana era obligatorie. De asemenea, cerea studiul limbilor vechi, greacă, latină, sanscrită… Și, apoi, avea o listă cu o sută de lecturi obligatorii. Cam în aceste condiții puteai deveni discipolul lui Constantin Noica.

 

În 1934, s-a căsătorit cu Wendy Muston, o englezoaică pe care a cunoscut-o întâmplător într-o excursie, dând astfel peste cap planurile tatălui său, care dorea să-l însoare cu tânăra Cesianu, care provenea dintr-o familie bună. Căsătoria cu Wendy n-a durat prea mult, iar din ea s-a născut cel care avea să devină marele monah Rafail Noica. Lui avea să-i scrie Constantin Noica o tulburătoare scrisoare, care rămâne o teribilă mărturie de dragoste și de credință, așa cum le-a înțeles un mare gânditor. Și, deși legătura dintre ei n-a fost atât de apropiată, pentru că mama lui și Constantin Noica au divorțat când el era copil, părintele Rafail mărturisea că a existat întotdeauna între ei doi un fel de „tensiune duioasă”, cu atât mai puternic manifestată atunci când tatăl a aflat că fiul se va călugări. Întrebat dacă are a-i face un reproș tatălui său, Rafail Noica mărturisea într-un interviu că i-ar spune așa: „De când ai ieșit din închisoare, din ’68 până astăzi, m-ai tot îndemnat spre o cultură, deși știi că încă din copilărie între noi era chiar o tensiune, căci te întrebam: <Ce este acela un filosof, că un potcovar face mai mult decât tine ca filosof?>. Și m-ai îndemnat mereu către cultură, deși ai văzut că nu am nici tragere, nici menire. Reproșul meu este acesta: <Să știi că lucrul căruia ești gata să-ți sacrifici pe fiul tău unul născut, acela îți este Dumnezeu>. Și tata a deschis brațele să mă îmbrățișeze și mi-a zis: <A, dragul meu, pe cuvintele astea ne putem despărți>”. Deși nu i-a răspuns fiului său la întrebarea „Ce este acela un filosof?” se pare că Noica a făcut-o, totuși, într-un alt context, când ar fi spus așa: „Filosoful este un fel de preot pe dos…”

 

Scrisoarea pe care Constantin Noica i-a scris-o fiului său rămâne însă unul dintre cele mai frumoase și mai prețioase documente din istoria culturii și în fiecare dintre cuvinte răsună întreaga lui filosofie și toate chemările lumii.

 

Scrisoarea către fiul lui, Rafail Noica

 

„Ce poate fi în lumea voastră, dragul meu, că te-ai gândit să pleci din ea? Și sunt mulți – mi se spune – care se despart de ea, chiar dacă nu intră în ordin, ca tine. V-a mâhnit peste măsură lumea de azi? Ați găsit că o puteți sluji de dincolo de ea?

 

Nouă, aici, ni se părea că lumea de azi nu mai poate fi boicotată. Este în ea ceva care urcă, și tot ce urcă e sacru. Popoarele ies acum, rând pe rând, din boicotul istoriei (cum spusese Blaga despre neamul acesta al nostru) sau ele ies din somn și animalitate. Dobitoacele și firea se primenesc. Ce e cu putință invadează, cu bogăția lui, lumea lui ce este – și omul însuși, care populează lumea cu noi și stranii făpturi, este pe cale să devină o nouă făptură, cu înzestrări sporite.

 

Sună, poate, naiv optimist tot ce-ți spun. Lasă-mă atunci să spun lucrurile pe limba ta, care mi-e dragă și mie.

 

În limba ta există o vorbă a trecutului care-mi pare, într-un fel, mai adevărată astăzi decât oricare alta. Este cea a lui Augustin, „iubește și fă ce vrei”. Căci dacă iubești cu adevărat – s-a spus – nu mai faci aceea ce vrei, doar ce trebuie. Poate că lumea de azi e uneori smintită pentru că a despărțit pe „fă ce vrei” de „iubește”. Ea și-a luat toate libertățile și face tot ce-i place; dar nu iubește întotdeauna. Așa cum artistul modern adesea nu iubește cuvântul sau materia în care lucrează și acestea se destramă în irealitate – în timp ce un Brâncuși, care-și iubea materia și o mângâia, făcea din ea aceea ce trebuie și este – omul modern trăiește scandalul libertăților și al inimii, pentru că nu stă sub ordo amoris.

 

Să-l reînvățăm dragostea, ai putea spune, așadar; și cum orice dragoste adevărată este, până la urmă, dragoste către Dumnezeu, să-l restituim credinței. – Dar iată, aici se despart apele.

 

Vorba lui Augustin este adevărată, dar abia în dezmințirea ei. Astăzi nu mai putem spune: iubește și fă ce vrei. Trebuie să spunem, cum s-a spus în fapt: cunoaște și fă ce vrei! De vreo trei veacuri așa simte omul modern și nu-i rămâne decât să-și ducă vorba până la capăt, așadar să intre în ordinea cunoașterii.

 

Cunoașterea a pus într-adevăr pe om în intimitate cu lucrurile – într-o altă intimitate decât cea magică, mitică ori religioasă – și atunci omul modern începe să facă ce-i place. Poate reface substanțele anorganice, așa cum reface societatea; sau dublează realitățile cu „izotopii” lor și lucrează asupra acestora ca asupra unei noi lumi. Face tot ce vrea: dacă vrea face și arme atomice.

 

Vei spune: le face, în fapt. Dacă ar iubi, nu ar face din astea, și atâtea alte nefăcute; să-i redăm, deci, comunitatea de dragoste. – Dar omul de azi nu mai poate să nu cunoască. S-a întâmplat cu el ceva hotărâtor; s-a trezit în el o altă neliniște decât cea a inimii. Augustin spunea: cor irrequietum. Omul modern, însă, e însuflețit de o mens irrequieta. Comunitatea de dragoste i-a devenit prea puțin.

 

Și ce a ieșit din asta? A ieșit o lume care nu mai seamănă cu cea de până acum a bunului Dumnezeu. Gândește-te așa, concret: dacă bunul Dumnezeu ar spune astăzi unui Noe să-și pregătească arca fiindcă vine potopul peste răutatea lumii – oare ce ar pune în arcă Noe? Ar pune câte o pereche din fiecare soi de vietăți? Nu. Ar pune altceva, straniu de tot – câteva sticluțe cu acizi nucleici, și câteva calculatoare, și câteva pile electrice sau mai știu eu ce. Bunul Dumnezeu ar întreba: ce sunt astea? Și Noe ar răspunde: ce trebuie păstrat din lumea Ta, Doamne. Și ar putea să nu se mai urce nici el, Noe, în arcă.

 

Lumea aceasta ne place ori nu, dar e lumea noastră. Și ea ne place undeva, căci e o lume a supunerii, a răbdării și a înfrățirii, între noi și cu lucrurile. Dar nu mai e o lume a dragostei. Este una a cunoașterii.

 

Știu, în lumea dragostei se întâmplau lucruri adânci de tot: omul se înfrățea cu oamenii, se înfrățea cu firea și putea prelua, în creșterea lui spirituală, până și materia lipsită de simțire. Citesc câteodată Mineiurile Bisericii Ortodoxe, care-mi plac pentru limba lor românească fără pereche, și găsesc în Mineiul pe septembrie, la ziua lui Simion Stâlpnicul, rândurile acestea uluitoare: „Cuvioase părinte, de ar avea graiu stâlpul, n-ar înceta a vesti durerile, ostenelile și suspinurile tale; însă acela nu el te ținea pe tine, ci mai ales umezindu-l tu, fericite, cu lacrimile tale, ca un pom îl țineai”.

 

Ce minune de gând și de vorbă – pentru o faptă dincolo de orice judecată. Dar se întâmplă ca acum, în lumea cunoașterii, nu omul singuratic și nu cu lacrimile sale, ca un pom, totuși, ține stâlpii lucrurilor și-i preia în creșterea sa.

 

Este o altă înfrățire, cu lucrurile și cu oamenii. S-a sfârșit cu lumea aproapelui; este o lume a departelui nostru, cea în care trăim și se va trăi. Nu e o întâmplare că eu însumi îți scriu de departe, dragul meu, și că-ți scriu pe departe, nu de-a dreptul, ca și cum ai fi pentru mine doar unul din Rafailii lumii.

 

Dar nu te dezaprob și nu i-aș dezaproba nici pe ceilalți, chiar dacă ar fi oaste și biserică, iar nu singurateci. Nu vă dezaprob, chiar dacă m-aș teme că trăiți într-o lume gata făcută – și care nu mai are ce face.

 

Pentru că aveți ce face. Aveți, tocmai pe linia cunoașterii. Ființa Domnului n-o puteți cunoaște și n-au cunoscut-o nici marii Părinți. Ființa lucrurilor încearcă s-o cunoască știința. Ființa ca ființă este de vreo 2500 de ani lotul gândirii filosofice. Ființa istorică, la rândul ei, o caută iarăși alții (ai citit vreuna din admirabilele cărți ale lui Mircea Eliade?).

 

Vouă vă e dată ființa omului. E datoria voastră să spuneți despre om ceva mai adânc și mai adevărat decât pot spune sărmana psihologie sau biata antropologie și biata istorie. Se legaseră nădejdi de științele acestea, dar nici una din ele n-a putut arunca în om sondele pe care le-a aruncat teologia, cândva.

 

Veți consimți voi să vedeți în teologie o știință a omului? Veți înțelege să faceți din comunitățile voastre de dragoste comunități de cunoaștere? Veți consimți să nu spuneți nu unei lumi care urcă, sau să spuneți, ca vechii greci, un nu care sa fie mai slab decât da?

 

Eu nu am a-ți da lecții. Spre capătul vieții, văd că nu știu mai nimic. Dar când mă uit îndărăt, văd că e ceva sigur până și într-o viață ca a mea: e bucuria. N-am avut dreptate decât atunci când m-am bucurat. Omul e ființa care jubilează. Omul a făcut bucuria și a văzut că era bună.

 

Dar nu te poți bucura cu adevărat dacă nu ai cunoaștere, dacă nu ai deschidere în lumină, dacă oamenii suferă, dacă sunt strâmbătăți în jurul tău, dacă sunt adevăruri neștiute în jurul tău, dacă nu vibrezi de toată bogăția lumii tale, dacă nu te desfeți cu joaca asta extraordinară a umanității din veacul nostru cu fluizii electrici și cu undele – dacă nu știi tot și nu iubești tot.

 

Îmi vine atunci în minte că, dincolo de iubire și cunoaștere, ba cu ele cu tot, există o ordo gaudii. Și-ți spun numai: bucură-te și fă ce vrei !”

 

CITIŢI ŞI:

CONSTANTIN NOICA – SINGURA FILMARE CU MARELE FILOZOF ROMÂN

 

Citiți în Ziarul Metropolis > https://www.ziarulmetropolis.ro/constantin-noica-fericirea-e-la-indemana-oricui/

 

 

 

///////////////////////////////////////

 

 

 

Cele mai noi cărți: „Blaga, între legionari și comuniști” de Marta Petreu (fragment)

 

 

Ziarul Metropolis vă oferă un fragment din volumul „Blaga, între legionari şi comunişti” de Marta Petreu, volum apărut săptămâna aceasta în colecţia „Plural”.

 

Un articol de Liliana Matei

 

 

Marta Petreu cercetează zvonurile care au circulat și circulă încă în mediul românesc, uneori și în cel internațional, despre orientarea politică extremistă – legionară, apoi și comunistă – a lui Lucian Blaga. Poet, dramaturg și filosof, Blaga este cel mai complex autor din cultura românească a secolului XX. Zvonul despre legionarismul lui este cu atât mai surprinzător cu cât autorul, spre deosebire de alți filosofi sau scriitori români, nu a făcut politică și nu a scris texte politice. Au dreptate legionarii care susțin că Blaga a fost un legionar ascuns? Ce semnificație a avut pentru viața și opera lui faptul că a avut mulți prieteni și exegeți legionari, precum și exegeți și colaboratori comuniști? De ce l-a atacat teologul D. Stăniloae, a avut acesta dreptate cînd a scris că Blaga este un pericol pentru națiunea română? De ce a purtat C. Rădulescu-Motru o campanie sistematică împotriva filosofiei lui Blaga și de ce s-a solidarizat Academia Română cu Motru? A dedicat într-adevăr Blaga piesa „Avram Iancu” lui Corneliu Zelea Codreanu? Au dreptate comuniștii, începând cu Lucrețiu Pătrășcanu și terminând cu Mihai Beniuc, să-l acuze pe Blaga și opera lui de fascism, legionarism, misticism, ortodoxism? Și-a meritat oare Blaga destinul, elogiile lui Carol al II-lea, apoi hărțuielile la care a fost supus din cele mai diferite direcții, din toamna anului 1940 și până la moarte? De ce l-a supravegheat Securitatea pe Blaga și la ce concluzii a ajuns? Ce relații erau între Blaga și Cercul Literar? De ce a făcut Blaga în 1959 un „Memoriu” către C.C. al P.M.R.? Ce rol a jucat dna Dorli Blaga în publicarea „Memoriului”? Dar Mircea Zaciu? Acestea și altele de același fel sunt întrebările la care încearcă să răspundă cartea de față.

 

Marta Petreu este scriitor şi profesor. Face parte din gruparea literară „Echinox”; e membră a Uniunii Scriitorilor din România. Este profesor de istoria filosofiei româneşti la Universitatea „Babeş Bolyai” şi redactor şef al revistei Apostrof, mensual editat de Uniunea Scriitorilor din România. Doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti. A debutat editorial în 1981, cu volumul de poeme Aduceţi verbele. Alte volume de poezie: Dimineaţa tinerelor doamne (1983); Loc psihic (1991); Poeme neruşinate (1993); Cartea mîniei (1997); Apocalipsa după Marta (1999); Falanga (2001); Scara lui Iacob (2006); Asta nu este viaţa mea (2014). Ca eseist şi istoric al filosofiei româneşti, a publicat volume precum: Teze neterminate (1991); Jocurile manierismului logic (1995); Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României” (1999); Ionescu în ţara tatălui (2001); Filosofia lui Caragiale(2003); Filosofii paralele (2005); Despre bolile filosofilor. Cioran (2008); Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (2009). A publicat, sub titlul Conversaţii cu… (2004 şi 2006), două volume de interviuri cu personalităţi ale vieţii intelectuale româneşti. A gîndit şi alcătuit mai multe volume tematice de confesiuni. A prefaţat şi îngrijit ediţii de carte de filosofie şi de literatură (Nae Ionescu, Bucur Ţincu, Constantin Rădulescu Motru, Radu Stanca, D.D. Roşca, Alexandru Vona ş.a.). În 2011, Editura Polirom a iniţiat seria de autor „Marta Petreu”, în care au apărut pînă în prezent: romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului (Premiul „Cartea Anului 2011” acordat de România literară şi Fundaţia Anonimul; Premiul pentru cea mai bună carte de ficţiune a anului 2011, decernat la Gala Industriei de Carte din România; laureat la Festivalul Primului Roman de la Chambéry, 2012; reeditat în colecţia Top 10+, 2019); Apocalipsa după Marta (integrală a poeziei editate pînă în 2011); Cioran sau un trecut deocheat; De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească; Filosofia lui Caragiale; O zi din viaţa mea fără durere; Ionescu în ţara tatălui; Jocurile manierismului logic; Filosofii paralele; Biblioteci în aer liber; Asta nu este viaţa mea (poezie); Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian. În colecţia „Eseuri şi confesiuni” a Editurii Polirom au apărut volumele Generaţia ’27 între Holocaust şi Gulag. Mircea Eliade şi Klaus Mann despre generaţia tînără (2016) şi Despre bolile filosofilor. Cioran (2017), iar în colecţia „Plural”, Domni şi Doamne (2020). În 2017 publică, tot la Editura Polirom, romanul Supa de la miezul nopţii (Premiul PEN România, 2018).

 

Pentru cărţile ei, Marta Petreu a primit numeroase premii naţionale şi internaţionale. Mai multe volume ale sale (poezie, romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, studii asupra culturii româneşti) au fost traduse şi publicate în Franţa, S.U.A., Italia, Ungaria, Serbia, Spania, Elveţia.

 

Fragment

 

Capitolul II: „Zeu tînăr în firida istoriei” sau Blaga citit de Băncilă, Partea I [Legăturile primejdioase (1934 – august 1940)], pp. 34-36

 

„Cu numai doi ani mai tînăr decît Blaga, profesorul de filosofie Vasile Băncilă (n. 1897) a apărut în viaţa filosofului în 1934, cu două texte substanţiale despre opera teoretică a acestuia. Primul, „Cenzura transcendentă”, a fost scris la cererea revistei Gînd românesc şi a apărut în numărul 11 al publicaţiei clujene – de altfel, simultan cu un „tablou” din drama Avram Iancu (semn că redactorii revistei au dorit să onoreze superlativ prima colaborare a lui Blaga în revista lor, mai ales că moartea lui G. Bogdan‑Duică, negator pe faţă al valorii scrierilor lui Blaga şi colaborator permanent al Gîndului românesc, le dădea, deodată, o mare libertate de mişcare). Al doilea text al lui Băncilă, „Lucian Blaga eseist”, a apărut în numărul 8, din decembrie 1934, al revistei Gîndirea. Aceste două studii, foarte la obiect, dovedesc că Vasile Băncilă era un cititor atent şi bun cunoscător al operei filosofice blagiene, de la începuturile ei, adică de la volumele de eseuri din anii 1920 şi pînă la primele trei volume, pe moment singurele apărute, din sistemul filosofic al lui Blaga, Eonul dogmatic, Cunoaşterea luciferică, Cenzura transcendentă. În aceste prime două texte ale sale, Băncilă face o prezentare entuziastă a filosofiei blagiene, cu nu puţine observaţii întemeiate.

 

După apariţia studiilor, Blaga i‑a scris pentru a‑i mulţumi, iar între filosof şi exegetul său s‑au stabilit un schimb permanent de scrisori şi o prietenie reală. De fapt, cum ar fi putut Blaga să‑i reziste admiratorului său, cînd acesta l‑a elogiat cu formula „zeu tînăr în firida istoriei, Lucian Blaga”?

 

Au urmat mai multe conferinţe ţinute de Băncilă prin diverse oraşe din ţară despre opera filosofului, iar în anii 1937‑1938, studiul Lucian Blaga, energie românească, publicat în serial în revista Gînd românesc, în 1938 şi în volum, de asemenea la editura revistei Gînd românesc. De formaţie filosofică, Băncilă a fost un intelectual cultivat, cu largi cunoştinţe de filosofie universală şi cu o gîndire originală; în cartea sa despre Blaga, urmînd logica internă a ideii interpretative principale, şi anume, aceea că opera lui Blaga este expresia pură a etnicului românesc (şi urmînd, poate, şi o tradiţie cam… autohtonă, a trecerii surselor sub tăcere), a utilizat idei şi sugestii din filosofia universală, dar fără să le spună originea. Să dau un singur exemplu: vorbeşte despre inconştientul colectiv şi cel personal, despre faptul că inconştientul poate arăta diferit după popoare, regiuni, indivizi, dar nu spune – ar fi dat rău faţă de grila lui etnocentrică, probabil – de unde are aceste informaţii, sînt ele propria sa creaţie sau, dimpotrivă, le‑a preluat, cum presupun eu, din opera psihiatrului elveţian C.G. Jung.

 

Băncilă a avut faţă de opera lui Blaga, de la început şi pînă în timpul celui de‑al Doilea Război Mondial (cînd relaţiile lor au intrat într‑o altă fază), o adeziune entuziastă. Asta explică absenţa perspectivei critice din Lucian Blaga, energie românească, text fără nici o rezervă la ideile şi soluţiile filosofului comentat. Faptul a fost observat de altfel imediat după apariţia cărţii – de pildă, Zevedei Barbu nota neutru că „V. Băncilă crede; pentru el, Lucian Blaga e o axă existenţială care îl angajează prin adîncimi. În acest sens V. Băncilă, în majoritatea momentelor sale, e şi vrea să fie înăuntrul gîndirii lui L. Blaga, într‑un mod atît de solidar, încît, scriind despre L. Blaga, ai impresiunea că gîndeşte şi creează alături de el. Acesta e un fapt pentru care autorul nu are nevoie de nici un fel de justificare”.

 

În plus, Băncilă are propriul său stil, încărcat, uneori mai metaforic decît al lui Blaga cel din opera teoretică, iar scriitura sa barocă dublează nu o dată stilul conceptual‑metaforic al lui Blaga. În volumul său, el are în vedere opera filosofică a lui Blaga – de la Cultură şi cunoştinţă pînă la Spaţiul mioritic –, la care se referă din punctul său foarte personal de vedere; la fel, face referiri la teatrul şi la poezia lui Blaga. Cu premeditare, cartea lui Băncilă nu expune filosofia lui Blaga, subînţelegînd că ar fi deja cunoscută de cititor. Ideea de bază a studiului său – etnicitatea românească a acestei opere – fusese enunţată de exeget încă din 1934, din textul „Cenzura transcendentă”: „Lucian Blaga a dat o filosofie cu o valoare generală, universală, şi totuşi el e un organic în raport cu noi, cu iraţionalul etnic, din care a purces”.

 

Spre deosebire de cele două articole care l‑au precedat, mai aplicate pe filosofia şi eseistica blagiene, volumul Lucian Blaga, energie românească este mai degrabă un eseu ardent despre opera în chestiune, iar nu un studiu. Ideea conducătoare a textului, etnicitatea creaţiei blagiene, este repetată obsesiv aproape pe fiecare pagină. În cadrul argumentării sale, Băncilă susţine că etnicitatea românească se găseşte la ţăranul român şi în realitatea ţărănească. Practic, exegetul brăilean se încadrează în curentul cultural etnicist, activ în România în prima treime a secolului XX, şi trage opera lui Blaga în acest spaţiu cultural îngust.”

 

CITIŢI ŞI:

VOLUMUL „CIORAN SAU UN TRECUT DEOCHEAT”, DE MARTA PETREU, A FOST PUBLICAT ÎN ITALIANĂ

 

https://www.ziarulmetropolis.ro/cele-mai-noi-carti-blaga-intre-legionari-si-comunisti-de-marta-petreu-fragment/

 

//////////////////////////////////////

 

 

 

VIRUSUL IEZUITILOR, VACCINAREA SI PROROCUL MINCINOS

 

 

Pe la jumatatea lunii martie am aratat într-un articol cum Vaticanul s-a implicat activ în crearea unui virus letal, propagarea unei pandemii si acapararea mijloacelor profilactice sanitare europene. Întreit a fost scopul jandarmului universal:

  1. Reducerea populatiei neproductive care genereaza mari pierderi guvernelor (persoanele vârstnice, bolnavii cronici, persoanele cu handicap, debilii…);

(„Ati osândit, ati omorât pe cel neprehanit, care nu vi se împotrivea!” Iacov 5:6)

  1. Destabilizarea economiilor tarilor afectate si generarea unei crize fara precedent în istoria omenirii dupa care va prelua controlul total si definitiv al lumii;

( „Si toti locuitorii pamântului i se vor închina, toti aceia al caror nume n-a fost scris de la întemeierea lumii în cartea vietii Mielului care a fost înjunghiat. Apocalipsa 13:9)

  1. Obtinerea de venituri uriase din comercializarea produselor sanitare, dezinfectante, paleative etc., asupra carora detine controlul absolut.

(„…V-ati saturat inimile chiar într-o zi de macel.” Iacov 5:5)

Reducerea populatiei planetei este obiectivul principal pe care iezuitii, armata tacuta, nevazuta si sângeroasa a Vaticanului o duce la capat cu tenacitate si precizie.

SARS COVID 19, este un virus mortal, creat în laborator. Cu fiecare mutatie suferita devine mai agresiv, mai virulent si cu mortalitate crescuta în grupe de bolnavi care practic pâna acum au fost imuni ori faceau o forma usoara de boala. Asa a fost programat.

Un vaccin nu protejeaza împotriva unui virus mutant. La sfârsitul anului viitor vaccinul actual Pfizer BioN Tech va fi total inadecvat. Atunci pentru ce se insista atât în campaniile de vaccinare?

Pentru ca suspensia lichida a vaccinului contine nanosubstante. Introduse în corpul uman, într-un anumit interval de timp, în mod programat, acestea vor face „explozie”, iar efectele vor fi mortale pentru receptorii de vaccin.

Oamenii vor dezvolta forme de cancer galopant, boli nemaiîntâlnite si cu durata scurta, fara tratament, infarcte, atacuri subite… Dar principalul simptom nefast va fi sterilitatea definitiva.

Ce sunt aceste substante? Cocteluri mortale din materiale radioactive si metale grele „lipite” pe o secventa moleculara de acid ribonucleic. O data inoculate, nu mai pot fi întoarse din drum, principiul One Way va conduce la exitus (moarte) în mod invariabil, care se va produce mai devreme ori mai târziu, în functie de rezistenta fiecarui organism…

Reclama „comerciala” în favoarea vaccinarii este covârsitoare. Mass-media manipuleaza masele cu stiri „pro” într-o intoxicare aproape supranaturala, asezând gruparile „negativiste” la stâlpul infamiei culpabilizându-le de un eventual insucces al campaniei miliardare de vaccinare. Nu întâmplator guvernele transmit amenintari voalate si fac presiuni asupra populatiei incluzând accesul la locuri de munca, negot, calatorii, sanatate, educatie sau ajutoare sociale etc.

 

bartolome-papa

 

Bisericile sunt cutia de rezonanta în aria vaccinarii asasine, pe care o cânta guvernele care servesc Noua Ordine Mondiala. Ani de zile Miscarea Ecumenica, pusa pe roatele sale mârsave de catre cardinalul iezuitul Agustin Bea, prin anii ´60, si care a condus la anihilarea protestantismului în lume bagându-l sub sutana papei, îsi arata astazi roadele. Practic nu mai exista glas religios care sa se ridice si sa se împotriveasca acestui genocid global. Toti sunt supusii „omului faradelegii, fiul pierzarii, potrivnicul care se înalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu sau de ce este vrednic de închinare…”

Ted Wilson, presedintele Conferintei Generale AZS, nu este o exceptie. Într-un comunicat adresat oilor sabatariene si care a fost publicat în retelele de socializare prin grija unor trepadusi gen Florin Laiu, cotarla de paza on-line în Facebook si iezuit infiltrat, îsi asigura fierbinte turma, ca vaccinarea anti-COVID 19, este sigura, dulce si de dorit!

Poate acest Iuda sa spuna altceva decât ceea ce se glasuieste la Vatican? Oare nu seamana glasul acestui tradator, frate cu nefericitul Cain, cu cel al Prorocului Mincinos? 

 

Fata monstrului „illuminat” care a conceput necesitatea reducerii populatiei albe din Europa: Richard Nikolaus von Coudenhove Kalergi, „europeistul” parinte al Uniunii Europene. Planul care-i poarta numele se pune în aplicare cu putere astazi, sub obladuirea bisericii catolice. „Colorarea” Europei si Americii cu imigranti din Africa, Orientul Apropiat si America de Sud, docili si putin pretentiosi este numai partea vizibila a icebergului geopolitic al Noii Ordini Mondiale…

Un alt latrator la luna, broscoiul prezentator, teolog de buzunar „în direct” la un post de televiziune ruinat”a7tv”, Cornel Darvasan, a iesit din caverna în care îsi pritoceste vrajitoriile, scheunându-si parerea favorabila asupra vaccinarii, fara sa tina seama ca raspândirea de vesti neadevarate este încalcare de Lege si o urâciune înaintea lui Dumnezeu.

Ca si Laiu dealtfel, rotofeiul iubitor de masoni Darvasan a trecut prin teribila boala. Însa în loc sa ia aminte si unul si celalalt la avertismentul divin, au iesit din încercare mult mai naraviti la rele si în turbarea lor se dau sa muste în stânga si în dreapta, scuipând venin si minciuna.

De la potlogarul Ted Wilson, trecând pe la trogloditul Darvasan, si pâna la licheaua batrâna Laiu, toti cei care mint în favoarea vaccinarii anti-COVID 19, fac jocul murdar al stapânului lor. Dar acesta este altul decât Isus Hristos! Domnul sa-i judece cu toata asprimea, caci sunt complicii unui genocid…

 

 https://pescarideoameni.com/2020/12/26/virusul-iezuitilor-vaccinarea-si-prorocul-mincinos-in-curand/

 

 

/////////////////////////////////////

 

 

 

 

(Sangele celor MARTIRIZATI se…razbuna!)Destrămarea imperiului și deputinizarea Rusiei. Cinci regiuni din imperiul rus intenționează să inițieze un referendum-online cu privire la separarea de Moscova

 

 

 

Leonid Parpaut

 

 

 

 

De-putinizarea Rusiei. Reprezentanții Koenigsbergului (regiunea Kaliningrad), Ingriei (Sankt Petersburg), Uralului (Ekaterinburg), Siberiei (Novosibirsk) și Kubanului (teritoriul Krasnodar) au anunțat despre separarea teritorială, politică și economică de Moscova, potrivit publicației ucrainene obozrevatel.ua.

 

Inițiatorii referendumurilor privind suveranitatea acestor subiecte subliniază că declarația de independență va permite locuitorilor din regiunile menționate să obțină prosperitate economică și să-și păstreze cultura. Separarea de Kremlin le  va permite să scape de jafurile Moscovei și nu vor mai fi carne de tun în  numeroasele conflicte armate, în special, în războiul împotriva Ucrainei, se arată într-un comunicat al reprezentanților grupurilor de inițiativă în cadrul ”Forumului Post-Rusia” ce s-a desfășurat la sediul Parlamentului European în seara zilei de 30 ianuarie.

 

”Noi, reprezentanții celor mai dezvoltate și libere regiuni din așa-zisa Rusie, declarăm că nu dorim să trăim înt-un astfel de imperiu și să ne supunem celor, care transformă copiii noștri în ucigași, carne de tun. E timpul să ne declarăm dreptul la independență. Avem dreptul să trăim într-o lume liberă și să trăim, precum trăiesc toți în țările cu cele mai înalte standarde de viață. Anunțăm despre începutul procesului de separare și distanțare de Moscova și despre primele referendumuri ale oamenilor liberi din Koenigsberg, Ingria, Kuban, Siberia și Ural”, a specificat unul dintre participanții la forum, reprezentantul Kubanului independent.

 

În prezent, sunt în curs de finalizare pregătirile pentru desfășurarea  referendumurilor-online, la care locuitorii din regiunile menționate vor vota pentru separarea de Federația Rusă și declararea independenței. Până pe 16 februarie va fi lansat un site special de votare. Inițiatorii separării de Moscova au demonstrat prin exemple avantajele economice ale fiecărei regiuni în cazul separării teritoriale și politice de Federația Rusă.

 

Potrivit inițiatorilor Forumului, urmează să fie investigate toate crimele comise de regimul lui Putin, atât în ​​afara granițelor Federației Ruse, cât și împotriva propriilor cetățeni. Teritoriul Federației Ruse urmează să fie supus unui proces de  deputinizare și denazificare, de demilitarizare și denuclearizare: aceasta va minimiza victimele în timpul căderii regimului dictatorial și va elimina riscurile asociate cu posibilitatea utilizării rămășițelor arsenalului nuclear rusesc în plan regional.

 

 

 

 

 

AUTHOR

Leonid Parpaut

Leonid Parpauț este jurnalist la audiovizualul public UA:Bucovina din Cernăuți, realizator de documentare, emisiuni de radio și tv, editorialist. Este redactor la Agenția de știri BucPress din Cernăuți

 

 

 

https://bucpress.eu/destramarea-imperiului-si-de-putinizarea-rusiei-cinci-regiuni-din-umperiul-rus-intentioneaza-sa-initieze-un-referendum-online-cu-privire-la-separarea-de-moscova/

 

  ////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

 

 

Cinci plante absolut necesare pentru vindecarea corpului si mintii tale; Fitoterapia: totul despre terapia cu plante; PUTEREA DE VINDECARE A PLANTELOR; Bai de plante. Sanatate si vindecare; Ierburi și condimente miraculoase care vindecă diabetul, cancerul și alte boli; Top 5 suplimente naturiste pentru detoxifierea organismului; Plantele medicinale in terapiile alternative; Tataneasa – Planta care vindeca ranile si oasele; PLANTE MEDICINALE-Beneficiile plantelor medicinale; Vindecări cu tincturi de plante * Preparaţi-le singuri! Acum e vremea lor; Când ne dor încheieturile; Remedii naturale în tratarea afecţiunilor prostate; Tratamente naturiste. 6 remedii pentru afecțiunile prostate; Este considerată de mulți ca fiind „o plantă miraculoasă”. Beneficiile superplantei; Adenom de prostată: cauze, simptome, complicații, tratament…

 

 

 

 

 

 

 

 

///////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////

Adenom de prostată: cauze, simptome, complicații, tratament

 

Adenomul de prostată: cauze, simptome, posibile complicații, diagnosticare și tratament

Adenomul de prostată, cunoscut și sub denumirea de hipertrofie prostatică benignă, este una dintre cele mai întâlnite afecțiuni în rândul bărbaților. Aceasta apare în special după vârsta de 40-50 de ani și împiedică buna funcționare a sistemului urinar. În unele cazuri poate provoca probleme ale vezicii, tractului urinar și rinichilor.

 

Află în cele ce urmează care sunt cauzele care duc la apariția adenomului de prostată, cum se manifestă și cum poate evolua în timp, dar și cum poate fi tratat.

 

Ce înseamnă adenom de prostată

Cauzele apariției adenomului de prostată: factori de risc, complicații

Care sunt simptomele adenomului de prostată

Diagnosticarea adenomului de prostată

Tratamentul adenomului de prostată

Ce înseamnă adenom de prostată

Prostata este un organ glandular și fibromuscular care face parte din sistemul reproducător al bărbaților. Aceasta are aspectul unei castane și poate cântări până la 28 de grame. Prostata înconjoară uretra și are rolul de a produce cea mai mare parte a lichidului din materialul seminal. Totuși, în cele mai multe cazuri, prostata se mărește și poate provoca disconfort la urinare, iar dacă nu este tratată la timp, poate provoca alte complicații.

 

E important de menționat că prostata trece prin două cicluri de creștere. Prima etapă de creștere are loc în perioada pubertății, când prostata își dublează mărimea. A doua etapă de creștere are loc după vârsta de 25 de ani și continuă pe toată durata vieții. De cele mai multe ori, adenomul de prostată apare în cea de-a doua etapă de creștere.

 

Adenomul de prostată apare atunci când celulele prostatei încep să se multiplice, fapt care duce apoi la inflamarea prostatei și la modificarea actului micțional, prin blocarea fluxului urinar. Pe măsură ce prostata crește, va pune presiune pe pereții uretrei, iar vezica urinară își pierde capacitatea de a se goli complet.

 

Îngustarea uretrei, retenția de urină și golirea incompletă a vezicii sunt câteva dintre problemele asociate cu adenomul de prostată.

 

Adenom de prostata poze

 

Adenomul de prostată vs. cancerul de prostată

Chiar dacă adenomul de prostată și cancerul de prostată pot avea simptome similare, aceste două afecțiuni sunt diferite. Adenomul de prostată este benign și, în același timp, nu crește riscul de apariție a cancerului de prostată.

 

Cancerul de prostată este o boală mult mai serioasă care necesită tratament specializat. În cazul adenomului de prostată, simptomele se pot ameliora fără tratament și prin menținerea unui stil de viață sănătos.

 

Cauzele apariției adenomului de prostată: factori de risc, complicații

Cauzele care duc la apariția adenomului de prostată nu sunt încă stabilite cu exactitate. Adesea, această afecțiune este asociată cu înaintarea în vârstă și cu modificările nivelului de hormoni.

 

Organismul bărbaților produce o cantitate ridicată de testosteron, hormonul masculin, dar și o cantitate mai mică de estrogen, hormonul feminin. Pe măsură ce înaintează în vârstă, cantitatea de testosteron din sânge scade, ceea ce face ca nivelul de estrogen să fie ridicat. Acest factor poate contribui la multiplicarea celulelor prostatei.

 

O altă cauză este legată de creșterea nivelului de dihidrotestosteron, hormon masculin care are un rol important în dezvoltarea prostatei. Atunci când nivelul de testosteron din sânge începe să scadă, nivelul de dihidrotestosteron crește și se acumulează în prostată. Acest factor poate accelera multiplicarea celulelor prostatei.

 

De regulă, bărbații care au trecut printr-o intervenție de îndepărtare a testiculelor (orhiectomie) la o vârstă fragedă nu vor dezvolta mai târziu adenomul de prostată.

 

Factori de risc

Factorii care pot crește riscul de apariție a adenomului de prostată pot fi:

 

Vârsta – această afecțiune nu se manifestă în rândul bărbaților cu vârsta mai mică de 40 de ani;

Ereditatea – adenomul de prostată poate fi transmis pe cale ereditară dacă, de exemplu, tatăl sau fratele are probleme cu prostata;

Stilul de viață – lipsa mișcării și obezitatea favorizează apariția adenomului de prostată;

Bolile cardiovasculare și diabet – administarea de beta-blocante este asociată cu probleme ale prostatei.

Posibile complicații

Adenomul de prostată poate duce la apariția următoarelor complicații:

 

Incapacitatea de a urina (retenție de urină);

Infecții urinare;

Calculi renali (pietre la rinichi);

Deteriorarea vezicii urinare;

Infecții la nivelul rinichilor;

Urinarea cu sânge (hematurie).

Aceste complicații nu sunt frecvente în rândul bărbaților care suferă de adenomul de prostată, dar pot pune în pericol sănătatea dacă nu este urmat un tratament care să amelioreze simptomele.

 

Care sunt simptomele adenomului de prostată

La început, simptomele asociate cu prostata mărita sunt destul de ușoare, dar se pot agrava dacă nu sunt ameliorate la timp. Cele mai frecvente simptome ale adenomului de prostată sunt:

 

Început ezitant al urinării;

Jet urinar cu presiune slabă;

Jet urinar intermitent;

Picurare la finalul urinării;

Senzația de golire incompletă a vezicii;

Urinare prelungită.

Acestea sunt considerate simptome obstructive, în timp ce simptomele iritative includ:

 

Nevoia urgentă sau frecventă de a urina;

Urinare frecventă în timpul nopții;

Pseudoincontinență (scurgerea unor picături de urină înainte de a ajunge la baie).

Nevoia frecventă de a urina este una dintre cele mai comune manifestări ale adenomului de prostată și poate să apară la interval de una sau două ore, în special pe timpul nopții. Totuși, dimensiunea prostatei nu determină neapărat severitatea simptomelor. Chiar dacă prostata s-a mărit foarte mult, simptomele pot fi minore, în timp ce bărbați cu prostata ușor mărita pot avea simptome severe. În unele cazuri, simptomele se pot ameliora cu trecerea timpului.

 

Simptomele mai puțin comune pot include infecții urinare, incapacitatea de a urina sau urinare cu sânge. Incapacitatea de a urina reprezintă urgență medicală și necesită control medical imediat.

 

Diagnosticarea adenomului de prostată

Diagnosticarea adenomului de prostată presupune o anamneză (istoric medical) și examinara fizică a pacientului. Trebuie avut în vedere că este necesar un control medical de urgență dacă există sânge în urină, durere sau senzație de arsură la urinare ori incapacitate de a urina.

 

Examinarea fizică presupune un examen rectal digital. Pacientul va sta aplecat sau întins pe o parte, cu picioarele la piept, în timp ce medicul va introduce un deget în rect pentru a verifica forma și dimensiunea prostatei.

 

De asemenea, sunt necesare o serie de analize:

 

Probă de urină – pentru a determina dacă există o infecție a tractului urinar;

Analize de sânge – pentru a vedea dacă există probleme ale rinichilor;

Determinarea PSA (antigen specific prostatic) – aceasta este o substanță produsă doar de prostată. Atunci când nivelul de PSA este crescut, înseamnă că prostata este mărită.

De regulă, determinarea PSA se face înainte de examenul rectal digital și este indicat ca pacientul să nu ejaculeze cu două zile înainte de a face analizele de sânge. Ejacularea poate crește nivelul PSA pentru 24 sau 48 de ore.

 

Trebuie avut în vedere că un nivel crescut de PSA poate indica atât o prostată mărită, cât și inflamarea prostatei (prostatită).

 

În funcție de fiecare caz în parte, medicul poate recomanda următoarele investigații:

 

Cistoscopie – presupune introducerea unui cistoscop în uretră pentru a analiza uretra și vezica. Se va administra un anestezic local înainte de această procedură.

Analiza reziduului de urină – testul ajută la determinarea cantității de urină care rămâne în vezică după urinare.

Test urodinamic (analiza fluxului de urină) – prin umplerea vezicii cu un lichid cu ajutorul unui cateter, astfel încât să poată fi măsurată presiunea jetului în timpul urinării. Acest test este efectuat, de regulă, în rândul bărbaților care au urmat un tratament pentru prostată și încă au simptome.

Ecografie transrectală – o sondă este introdusă în rect pentru a măsura și evalua prostata.

Biopsie de prostată – presupune recoltarea unei bucăți de țesut din prostată și examinarea acesteia pentru a vedea dacă este vorba de cancer de prostată.

Tratamentul adenomului de prostată

Tratamentul pentru adenomul de prostată variază în funcție de mărimea prostatei, vârsta pacientului și starea generală de sănătate. Există numeroase metode de tratament care pot ajuta la ameliorarea simptomelor, iar acestea pot include administrarea de medicamente, proceduri minim invazive sau intervenții chirurgicale. În unele cazuri, simptomele se pot ameliora fără administrarea unui tratament.

 

Tratament medicamentos

Medicul poate recomanda administrarea următoarelor medicamente:

 

Blocante alfa – pentru relaxarea mușchilor prostatei și vezicii.

Medicamente pentru reducerea hormonilor – împiedică schimbările hormonale care duc la mărirea prostatei. Efectul poate fi resimțit după cel puțin șase luni, însă pot avea efecte secundare, precum impotență sau ejaculare retrogradă.

Antibiotice – sunt indicate în cazul în care prostata se inflamează din cauza prostatitei bacteriene.

Intervenții chirurgicale

Atât intervențiile chirurgicale, cât și procedurile minim invazive sunt recomandate în cazul în care simptomele sunt moderate către severe, tratamentul medicamentos nu a ajutat la ameliorarea simptomelor sau au apărut și alte complicații.

 

Procedurile minim invazive presupun introducerea unui dispozitiv în uretră și prostată și pot include:

 

Ablație transuretrală cu ace – se folosesc unde radio care încălzesc și distrug țesutul prostatei pentru a o micșora;

Termoterapie transuretrală cu microunde – este introdus un electrod special care distruge porțiunea internă a prostatei mărite pentru a facilita fluxul urinei;

Termoterapie indusă cu apă – se folosește apă încălzită pentru a distruge țesutul în exces al prostatei.

Operația de prostată este indicată pacienților cu insuficiență renală, pietre la rinichi, infecții urinare recurente, incontinență urinară, golirea incompletă a vezicii și episoade recurente de urinare cu sânge.

 

Rezecția transuretrală a prostatei – un endoscop este introdus în uretră pentru a îndepărta prostata bucată cu bucată;

Prostatectomie simplă – presupune efectuarea unei incizii la nivelul abdomenului sau perineului pentru a îndepărta partea interioară a prostatei. Această intervenție presupune internarea pacientului pentru cel mult 10 zile.

Incizia transuretrală a prostatei – procedura este similară cu rezecția transuretrală a prostatei, cu excepția faptului că prostata nu este îndepărtată. Presupune efectuarea unei mici incizii în prostată pentru a permite lărgirea vezicii și uretrei și pentru a îmbunătăți fluxul urinar.

Pe lângă administrarea unui tratament pentru adenomul de prostată, este recomandat ca pacienții să aibă un stil de viață sănătos și să țină cont de câteva aspecte care pot ameliora simptomele:

 

Mergi la baie să urinezi imediat ce simți nevoia;

Urinează chiar dacă nu simți nevoia în acel moment;

Evită administrarea de decongestionante sau medicamente antihistaminice (pentru alergii) deoarece pot îngreuna golirea vezicii;

Nu consuma alcool sau cafea, în special seara;

Încearcă să reduci nivelul de stres deoarece poate spori nevoia de a urina;

Practică sport în mod regulat (lipsa mișcării poate agrava simptomele);

Practică exercițiile Kegel pentru a întări mușchii pelvieni.

Adenomul de prostată nu necesită întotdeauna tratament medical. De cele mai multe ori, medicul va recomanda monitorizarea atentă a simptomelor și controale regulate pentru a verifica mărimea prostatei.

 

Primele măsuri pe care le poți lua pentru ameliorarea simptomelor sunt menținerea unui stil de viață sănătos, precum practicarea sportului, un consum ridicat de legume și fructe proaspete și menținerea unei greutăți optime. În funcție de fiecare caz în parte, medicul poate recomanda administrarea unui tratament medicamentos sau o intervenție chirurgicală.

 

 

 

Echipa Bioclinica

Publicat de Echipa Bioclinica

 

 

https://bioclinica.ro/pentru-pacienti/articole-medicale/adenom-de-prostata-cauze-simptome-complicatii-tratament

 

 

//////////////////////////////////////

 

Este considerată de mulți ca fiind „o plantă miraculoasă”. Beneficiile superplantei

 

 

Cunoscută sub denumirea oficială ca Portulaca Oleracea, este o plantă cu frunze suculente și flori în culori vibrante.

 

Este considerată de mulți ca fiind „o plantă miraculoasă”. Beneficiile superplantei

Portulaca oleracea

 

Articol de Petruț Mazilu

 

 

Etichetă ca fiind o buruienă nocivă, este de fapt un supliment benefic pentru sănătate. Această plantă posedă substanțe de o mare importanță medicală.

 

Această plantă este apreciată în întreaga lume atât pentru calitățile sale culinare, cât și pentru beneficiile sale pentru sănătate.

 

Este o sursă bogată de potasiu, magneziu, calciu și posedă potențialul de a fi folosit ca sursă vegetală de acid gras omega-3.

 

De asemenea, este o sursă foarte bună de acid alfa-linolenic și acid gama-linolenic. Conține cea mai mare cantitate de alfa-tocoferol și acid ascorbic.

 

Conținutul de oxalat din frunzele plantei a fost raportat ca fiind de 671-869 mg / 100 g greutate în stare proaspătă.

 

Conținutul antioxidant și valoarea nutrițională sunt importante pentru consumul uman.

 

Frunzele sunt cea mai importantă parte a plantei. Este considerată de mulți oameni ca fiind „o plantă miraculoasă”. Portulaca Oleracea are literalmente cel mai înalt nivel de grăsimi omega 3.

 

De asemenea, se mândrește cu un sortiment de alte vitamine și substanțe nutritive, inclusiv vitamina A, vitamina C, vitamina E, fier, calciu, mangan, magneziu și potasiu.

 

Concentrațiile sale ridicate de grăsimi omega 3 fac din acesta un tratament eficient pentru stimularea sănătății inimii, scăderea tensiunii arteriale și a colesterolului și controlul simptomelor tulburării de deficit de atenție-hiperactivitate (ADHD) și autismului.

 

Profilul său nutrițional o face, de asemenea, un tratament eficient pentru diabet, astm, migrene și osteoporoză.

 

Planta poate chiar să prevină cancerul, să promoveze sănătatea pielii si să stimuleze imunitatea.

 

Iată câteva dintre beneficiile asociate cu planta Portulaca oleracea:

 

Bogată în nutrienți: Portulaca oleracea este o sursă bună de vitamine și minerale, inclusiv vitamina C, vitamina A, vitamina B, fier, calciu, potasiu și magneziu. Consumul acestei plante poate contribui la aportul adecvat de nutrienți esențiali în dietă.

 

Puternic antioxidant: Planta Portulaca oleracea conține compuși antioxidanți, cum ar fi vitamina C, betacarotenul și flavonoidele. Acești antioxidanți pot ajuta la neutralizarea radicalilor liberi din organism, protejând celulele împotriva stresului oxidativ și a daunelor oxidative.

 

Proprietăți antiinflamatorii: Extractele de Portulaca oleracea au fost utilizate în medicina tradițională pentru proprietățile lor antiinflamatorii. Această plantă poate ajuta la reducerea inflamației în organism și poate fi benefică în gestionarea unor afecțiuni inflamatorii.

 

Promovează sănătatea cardiovasculară: Consumul de Portulaca oleracea poate contribui la sănătatea cardiovasculară. Această plantă este asociată cu reducerea nivelului de colesterol LDL („colesterolul rău”) și a tensiunii arteriale, ajutând astfel la protejarea inimii și a sistemului circulator.

 

Susține sistemul imunitar: Datorită conținutului său ridicat de vitamina C și a altor compuși activi, Portulaca oleracea poate sprijini sistemul imunitar, ajutând la întărirea sistemului de apărare al organismului și la combaterea infecțiilor.

 

 

 

Tratamente naturiste. 6 remedii pentru afecțiunile prostate

 

 

Prostata este o glandă anexă a aparatului genital masculin, de mărimea unei nuci, situată sub vezica urinară, ce prezintă riscul dezvoltării unor afecțiuni cu consecințe grave odată cu înaintarea în vârstă.

 

Atunci când funcționarea normală a prostatei este afectată, pot apărea următoarele probleme: prostatită, o inflamare a glandei prostate care apare de obicei ca urmare a unei infecții, hipertrofia (mărirea) glandei prostate sau cancerul de prostată, care, în general, este asimptomatic.

 

Forma cronică apare frecvent la persoanele care depășesc vârsta de 40 de ani, din cauza unor tulburări de echilibru hormonal, atingând o frecvență de aproximativ 30% din numarul bărbaților.

 

Manifestările clinice ale afecțiunilor prostatei sunt: urinările frecvente, durerile pelviene și abdominale, incontinența urinară, infecții ale tractului urinar, senzație dureroasă ce radiază în zona lombară, șolduri și picioare. Afecțiunile prostatei sunt însoțite adesea de hematurie (prezența sâgelui în urină) și nocturie (urinări involuntare în timpul nopții).

 

Daca vă numărați printre pacienții care prezintă afecțiuni ale prostatei, trebuie să stiți că, tratarea afecțiunilor prostatei se poate face și cu ajutorul plantelor medicinale. Iată câteva remedii naturiste pentru bolile de prostată:

 

  1. Sucul de urzică

Substanțele din urzică dau un impuls uriaș sistemului imunitar, crescând în mod substanțial limfocitele antitumorale. Proprietăți excelente în tratarea bolilor de prostată au și rădăcinile urzicii.

Doctorul Hans Wagner afirma în revista de medicina „Phytomedicine” că extractul de urzică este mult superior medicamentului antiinflamator Indometacin. Se recomandă să se consume câte 2 pahare/zi, cură îndelungată.

 

  1. Suc de pătlagină

Frunzele de pătlagină conțin zinc care este vital pentru echilibrul hormonului masculin, ceea ce înseamnă că este de ajutor în cazul unei prostate mărite. În plus, pătlagina are un efect antiinflamator. Se bea un pahar de suc de pătlagină pe zi.

 

  1. Apă de tărâțe

Se prepară cu ceai de semințe de bostan sau pepene verde. Se iau 8 linguri de semințe de bostan și se mărunțesc cu coajă cu tot (neprăjite și nesărate). Se pun într-un litru de apă și se fierb 15 minute. Se lasă să se răcească. Se scurge numai apa de la suprafață, care conține ulei de bostan, și se pune deoparte până a doua zi. Restul de lichid se va turna nestrecurat peste 5 linguri de târâțe de grâu. Se lasă de seara până dimineața, apoi se strecoară.

 

  1. Cura cu drojdie de bere

Drojdia de bere are efecte benefice chiar și în cazul cancerului de prostată. În studiile experimentale s-a observat că dezvoltarea malignă este oprită, în mai puțin de trei luni, prin ingerarea zilnică a acestui produs. Se administrează vreme de 3 săptămâni, câte 2-3 tablete de drojdie pe zi. După o pauză de 7 zile, se mai poate repeta.

 

  1. Cura cu polen și lăptișor de matcă

Mai multe studii au arătat că tratamentul cu polen de albine dă rezultate excepționale în tratarea adenomului de prostată în faza acută, dar și în formă cronicizată, cât și în hipertrofia de prostată. Conform acelorași cercetări, cel mai potrivit este tratamentul de lungă durată (minimum 60 de zile) cu acest remediu, luat în cantități de minimum 10 grame pe zi, în combinație cu un alt produs al stupului, lăptișorul de matcă (100 mg pe zi).

 

  1. Ridichile de lună

Ridichile conțin substanțe cu un puternic efect antibiotic, au o acțiune antiinflamatoare asupra rinichilor și asupra prostatei și ajută la controlul sfincterelor urinare. Consumați din belșug aceste rădăcini. Puteți folosi și sucul de ridichi (100 ml suc de ridichi combinat cu 150 ml suc de morcov).

 

 

https://www.antenasatelor.ro/vrem-sa-stii/vss1/sanatos-si-verde/tratamente-naturiste-6-remedii-pentru-afectiunile-prostatei-id10795.html

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

Remedii naturale în tratarea afecţiunilor prostate

 

 

Pufuliţa cu flori mici

 

(Epilobium montana sau angustifolia)

 

În cazul în care vreţi să o culegeţi singuri, o veţi găsi în zonele umede şi cu multă lumină – la margini de drum, pajişti, liziere de pă­dure. Se foloseşte par­tea aeriană (tulpini, frun­ze, flori), care se recoltează din iunie până în septembrie.

Este o plantă din ce în ce mai cunoscută, datorită efec­­telor sale excepţionale în trata­mentul bolilor pros­tatei şi al celor urinare (inclusiv cancerul de prostată şi cel al vezicii urinare). Este o plantă de vreo 30-40 cm înăl­ţime, cu flori albicioase-rozalii, din care se for­mea­ză un fruct destul de asemănător pu­fu­lui de păpădie, de unde şi denumirea de „pufuliţă”.

Pentru tratarea bolilor prostatei, este foarte eficientă sub formă de ceai preparat astfel: 2 linguri cu vârf de pulbere de pu­fuliţă (obţi­nută din planta uscată, prin mă­ci­na­rea cu râş­niţa electrică de cafea sau în piuă) se lasă la înmuiat în jumătate de litru de apă, de seara până dimi­neaţa, când se fil­trea­ză; maceratul se pune deo­parte, iar plan­ta rămasă după filtrare se opă­reşte cu ju­mă­tate de litru de apă clo­cotită (obţi­nând ast­fel o in­fuzie); se lasă la răcit infuzia, se filtrează, după care se com­bină cu ma­ceratul. Va re­zul­ta apro­ximativ un litru de ceai de pu­fu­liţă, care se bea pe sto­macul gol, în timpul zilei. Este un remediu va­lo­ros şi în tra­tarea pros­tatitei, a ade­no­mului de pros­­tată şi chiar în tra­ta­mentul can­ce­rului de pros­­tată (mai ales ca adju­vant în tra­tamentul cu plante anti­can­ce­rigene pu­ternice: mă­rul-lupului, spânz, nă­praz­­nic).

 

Ghimpele

(Xanthium spinosum)

 

Remedii naturale în tratarea afecţiunilor prostatei

După cum o arată şi nu­mele, este o plantă spi­noa­să, care creşte în re­giunile secetoase şi înso­rite, unde poate ajunge la dimensiuni impresionante. Este o plantă foarte rezis­tentă, cu un areal gigantic – din Ro­mâ­nia până în Nordul Africii. În ciuda aspectului său de buruiană nefolositoare, este cu adevărat un eli­xir în bo­lile renale-urinare şi în ce­le ale pros­tatei. Se poa­te re­col­ta în tot timpul se­zo­­nului cald – din mai până în sep­tembrie. Se cu­lege par­tea aeriană.

Este o plantă bine studiată la noi în ţară şi o găsim în mai toate Plafarurile, singura grijă fiind aceea ca planta să nu aibă o vechime mai mare de 2 ani, deoarece atunci, proprietăţile sale terapeutice scad simţitor. Se poate prepara sub formă de ceai, după reţeta dată la pufuliţa cu flori mici sau, mai comod, sub formă de tinc­tură.

 

Prepararea tincturii de ghimpe

Într-un borcan cu filet se pun 100 g de ghim­pe (aproximativ 20 de lin­guri cu pulbere obţi­nută prin măcinare cu râşniţa elec­trică de cafea), 200 ml (un pahar) de apă şi 200 ml de alcool alimentar de 90°. Se lasă totul să se mace­re­ze vreme de 12 zile (timp în care este bine să se agite re­ci­pientul de macerare de 2-3 ori pe zi), apoi se scoate şi se fil­trea­ză prin tifon. Tinctura se păstrează în sticle bine în­chi­se, la loc întunecos şi răcoros. Se ia câte o lin­gu­riţă cu tinc­tură, di­luată în ju­mătate de pa­har cu apă, de trei ori pe zi. După aceeaşi re­ţe­tă, se poa­te ob­ţine şi tinctura de pu­fuliţă cu flori mici, cele două alcătuind un tandem redutabil.

Am observat în tratament efectele unei com­binaţii de tinctură de pufuliţă şi de ghimpe, în părţi egale – luată câte două linguriţe, de trei ori pe zi. Rezultatele m-au impresionat. În cele 20 de cazuri studiate, simp­tomele s-au ameliorat în doar două săptămâni, iar într-o lună, au dispărut. Tratamentele cu plante pen­tru afecţiuni ale pros­tatei se fac pe durată lungă: 4-6 luni, cu o pauză de 1-2 luni, după care se reiau.

 

Palmierul pitic

(Serenoa repens)

Remedii naturale în tratarea afecţiunilor prostatei

 

Este la ora actuală cel mai folosit remediu din lume pen­­tru prevenirea şi tratarea tumorilor benigne sau ma­ligne la prostată. Eficienţa fructelor acestei spe­cii de pal­mier este atât de mare, încât co­mi­sia guverna­mentală ger­mană pentru con­trolul plantelor (cu­nos­cută sub numele de Comisia E) a apro­bat ofi­cial folosirea ei contra tumorilor la prostată. Con­cret, ex­trac­tul de pal­mier pitic ajută la sto­parea evoluţiei tumorii şi, în multe cazuri, la in­trarea sa în re­misie. De re­ţinut: acest remediu aju­tă şi la buna funcţio­nare a aparatului urinar, ex­trem de importantă în can­cerul de pros­tată. Se iau câte 800-1200 mg de extract din fructe de palmier, zilnic, în cure de o lună, urmate de 7 zile de pauză, după care tra­tamentul se reia.

 

 

http://arhiva.formula-as.ro/2019/1379/terapii-alternative-58/remedii-naturale-in-tratarea-afectiunilor-prostatei-25583

 

 

/////////////////////////////////////

 

 

Când ne dor încheieturile

 

 

– Potrivit Ligii Europene împotriva Reumatismului, pe continentul nostru actualmente suferă de boli reumatice aproximativ 120 milioane de persoane, ceea ce înseamnă circa 30% din populaţia Europei. Reumatismul se manifestă printr-o mare diversitate de simptome, ce definesc peste 200 de afecţiuni înrudite. Dacă aţi primit un astfel de diagnostic, iată ce terapii vă vin în ajutor şi, de asemenea, ce puteţi întreprinde dvs. personal –

 

Când îşi descriu suferinţa, numeroşi reu­ma­tici vorbesc mai ales despre o durere sfâşietoare. Din fericire, ea poate fi com­bătută acum cu strategii eficiente de tratament. Par­curgând textul de faţă, veţi afla care sunt tera­piile utilizate în prezent şi cum pot fi ameliorate du­rerile.

 

Reumatismul îmbracă multe forme

 

Întrebuinţând termenul de „reu­matism”, noi folosim de fapt o de­numire generică – şi anume, una ce cuprinde, după cum spu­neam ante­rior, mai mult de 200 de boli cu simptome şi cauze dife­rite. Ele au însă o particularitate comună: dure­rile declanşate in­termitent, la nivelul aparatului locomotor, cuprinzând oasele, articulaţiile, muşchii, ten­doanele şi ligamentele. În interiorul aces­tui complex al afecţiunilor reu­ma­tismale, medicii deosebesc boli de tip inflamator şi neinflamator (degenerativ). Printre acestea din urmă, cea mai răspândită este artroza degenerativă. Ca patologii reumatice într-un sens mai restrâns trebuie menţionate afecţiunile autoimune inflama­torii, în primul rând artrita reumatoidă (numită şi poliartrită cronică). Anchiloza şi senzaţia de durere la articulaţiile degetelor de la mâini şi picioare, ca şi la încheieturile mâinilor, prezente dimineaţa, în­dată după trezirea din somn, constituie o carac­teris­tică tipică. Suferinţa se va ameliora în decurs de 30 până la 60 de minute, dacă bolnavii fac mişcare.

 

Reumatismul nu e deloc inofensiv

 

Pe termen lung, inflamaţiile nu se limitează însă la aparatul locomotor, ci se extind la vasele de sân­ge şi la organe. De aceea, reumaticii au un risc spo­rit de afecţiuni cardiovasculare, cum sunt atero­scleroza, infarctul sau accidentul vascular cerebral. „Atunci când nu este tratat, reumatismul poate de­veni o ameninţare pentru viaţa pacientului”, aver­tizează medicii. Ca posibile boli asociate (comor­bidităţi), ei enumeră osteoporoza, diabetul şi depre­sia, uneori provocate chiar de preparatele antireu­matice administrate: „În jur de 80% dintre pacienţii cu artrită reumatoidă suferă de cel puţin o comor­bi­ditate dar, de regulă, ei nu sunt informaţi cores­punzător în legătură cu acest fapt.” Este foarte important ca între medicul de familie, reumatolog şi alţi specialişti să existe o colaborare optimă. Adesea, simptomele şi riscurile pot fi semnificativ reduse printr-o mai bună alegere şi dozare a medi­ca­mentelor.

 

Reumatismul nu este neapărat o „boală a bunicilor”

 

Puţină lume ştie că reu­matismul nu cunoaşte limită de vârstă. La tineri, el se prezintă aproape întotdea­una ca o afecţiune de natură inflamatorie. Din acest mo­tiv, medicii devin de obicei suspicioşi, în mo­men­tul când un tânăr sub 30 de ani acuză dureri la aparatul lo­comotor, fără ca mai înainte să fi fost victima unui trau­ma­tism. Nu ara­re­ori, simp­to­mele de acest fel sunt in­ter­pretate greşit. Ches­tio­narea pacien­tu­lui asupra an­tecedentelor fa­miliale poa­te contribui substanţial la sta­bi­lirea unui diagnostic co­rect, deoarece în 30-40% dintre cazuri, rolul deter­mi­nant îl joacă dotarea gene­tică.

 

Reumatismul afectează mai frecvent femeile

 

Când ne dor încheieturile

Artrita reumatoidă apare la femei cam de trei ori mai frecvent decât la bărbaţi – şi, în medie, cu zece ani mai devreme (la 60 de ani în loc de 70). Toto­dată, durerile reumatice sunt mai violente, existând riscul ca persoana în cauză să fie la un moment dat inaptă de muncă. Şi dintre celelalte afecţiuni reuma­toidale, majoritatea sunt considerate prin excelenţă „feminine”, începând cu vasculitele şi colage­no­zele. Cercetătorii n-au găsit încă o explicaţie con­vin­gă­toare pentru acest fenomen, totuşi, faptul că anumi­te forme de reumatism inflamator se amelio­rează în timpul perioadelor de graviditate, pentru a deveni apoi mai active la menopauză, pare să indice o in­flu­enţă exercitată de secreţiile hormonale. De altfel, există paciente care au observat unele mo­dificări ale simptomelor în funcţie de ciclul lor men­strual.

Pericolul de a dezvolta o afecţiune reumatică inflamatorie creşte enorm pentru fumătoare: o serie de studii demonstrează limpede că nivelul riscului de poliartrită cronică urcă abrupt, proporţional cu durata şi intensitatea consumului de nicotină. La bărbaţi, efectul negativ al fumatului pare a fi ceva mai redus, însă rămâne totuşi vizibil. „Indiferent de sex, reumaticii care fumează au, comparativ cu ne­fu­mătorii, un prognostic mai puţin optimist în ce priveşte evoluţia bolii”, subliniază specialiştii.

 

Reumatismul trebuie tratat fără întârziere

 

„Fereastră de oportunitate” – astfel numesc me­dicii intervalul ideal pentru iniţierea unui tratament în cazul reumatismului inflamator. La artrita reu­matoidă, această fereastră se închide la numai două­sprezece săptămâni după apariţia primelor simp­tome. Până atunci, bolnavului ar trebui să i se fi pre­scris deja o medicaţie, pentru a se evita distrugerile ireparabile ce se produc la articulaţii şi organe. Aşa ar fi de dorit. În realitate, lucrurile se petrec cu totul altfel: de obicei, pacienţii cu simptome reumatice ezită luni de zile înainte de a-i cere medicului lor de familie o trimitere la reumatologie. Şi chiar în situaţia fericită când ajung în timp util la cabinetul unui reumatolog, acesta nu va reuşi să stabilească de pe o zi pe alta un diagnostic exact. Fiindcă este posibil ca tablourile clinice ale diverselor forme de reumatism să se suprapună ori să se întrepătrundă. Iar una şi aceeaşi afecţiune parcurge adesea trasee de evoluţie atât de diferite, încât poate conduce uşor diagnosticianul pe o pistă falsă. De aceea, din do­rinţa de a preveni o agravare ulterioară a bolii, medicul preferă de multe ori să recomande o terapie medicamentoasă, încă din faza simplei suspiciuni.

 

Reumatismul necesită o terapie personalizată

 

Când ne dor încheieturile

Medicina alopată apelează la diverse preparate farmaceutice, în scopul de a combate inflamaţiile şi durerile reumatice. Dintre cele utilizate curent, prin­cipalul remediu este medicamentul numit Me­to­trexat. El se administrează în mod obişnuit sub for­mă de tablete şi în combinaţie cu un analgezic. Rata de succes a tratamentului nu depăşeşte însă 60%. În plus, nu toată lumea îl tolerează. Este edifi­cator, de pildă, cazul actriţei americane Tatum O’Neal, fiica lui Ryan O’Neal, protagonistul cele­brului film ado­rat de public în anii ’70, „Love Story”. Cu cinci ani în urmă, ea a fost diagnosticată cu două afecţiuni reumatice deodată: artrită reu­matoidă şi artroză. Plămânii ei n-au suportat terapia cu Metotrexat şi, în consecinţă, a avut de luptat cu trei pneumonii într-o perioadă de timp relativ scur­tă. În final, au ajutat-o schimbarea alimentaţiei, su­plimentele nu­tri­ţionale, probioticele şi practicarea consecventă a exerciţiilor Pilates.

Oricum, primele efecte ale medicamentului se fac observate abia după patru până la şase săptă­mâni, în cursul cărora bolnavul este susţinut de un preparat cu cortizon. La pacienţii care întârzie să ob­ţină o ameliorare, se încearcă ajustarea dozei şi înlocuirea tabletelor cu injecţii. În situaţia în care nici trei luni mai târziu nu se constată o îmbună­tăţire a stării de sănătate, medicii pot recurge şi la o terapie cu proteine specifice, introduse în organism prin injecţii sau perfuzii, cu rolul de a bloca media­torii chimici ai inflamaţiilor. În completarea trata­men­tului medicamentos, se recomandă fizioterapie, programe de exerciţii adaptate condiţiei fizice a pacientului, precum şi proceduri de termo- sau crio­terapie. În unele ţări, ca Austria sau Rusia, se utilizează şi terapia cu radon. În concentraţii scă­zute, atent controlate, acest gaz radioactiv are o acţiune benefică asupra inflamaţiilor şi a durerilor. Efectele pozitive sunt durabile, menţinându-se apoi pentru minimum şase luni. Pacienţii sunt îngrijiţi sub supraveghere medicală permanentă, în com­plexuri balneare amenajate special, în imediata apro­­piere a unor galerii miniere dezafectate, unde există emisii de radon. (În România, terapia cu radon se face la Spitalul de boli cardiologice din Co­vasna.)

Rezultate încurajatoare s-au obţinut şi cu yoga terapeutică. Aceasta reuneşte antrenamentul fizic, exer­sarea atenţiei şi autopercepţia, reuşind să in­flu­enţeze concomitent sistemul nervos vegetativ, me­ca­nismele de autoapărare ale organismului şi siste­mul musculoscheletal. Efectele sale antiin­flamatorii şi de favorizare a elasticităţii şi mobili­tăţii corpului sunt atestate de numeroase studii clinice şi fac adesea posibilă reducerea dozelor de medicamente. Yoga ar putea fi de asemenea inclusă într-o strategie te­rapeutică mai cuprinzătoare, inspi­rată de medici­na ayurvedică, în care alimentaţia şi realizarea unui echilibru al proceselor metabolice să joace un rol hotărâtor.

 

Forme de patologii reumatismale

 

Inflamatorii

Guta – Boală metabolică, manifestată prin inflamarea articulaţiilor şi cauzată de depunerile de cristale formate din acid uric. Acestea se pot acumula în rinichi, de exemplu ca urmare a unei tulburări a funcţiei renale de eliminare a deşeu­rilor metabolice. De cele mai multe ori, inflamaţia dureroasă se retrage după una sau două săptămâni.

Artrita reumatoidă – Afecţiune autoimună, care provoacă o inflamaţie cronică, însoţită de dureri, a articulaţiilor, tendoanelor şi oaselor. Are o evoluţie discontinuă, înregistrând periodic faze acute. Dacă nu este tratată, se poate extinde asupra sistemului circulator şi a unor organe.

Spondiloartritele axiale – Boli autoimune cronice, care atacă în principal articulaţia sacro-iliacă a bazinului şi coloana vertebrală, mai ales în zonele toracală şi lombară. Cea mai cunoscută din această categorie de patologii este spondilita an­chilozantă (Morbus Bechterew). Ea determină deformarea şi anchilozarea coloanei.

Artrita psoriazică – Inflamaţie articulară cronică, de care au parte circa 30% dintre cei ce suferă de psoriazis. Cel mai adesea sunt afectate articulaţiile degetelor de la mâini şi picioare, care se umflă şi devin dureroase. Este posibil să se inflameze şi capsulele articulare, tendoanele şi li­ga­mentele.

Colagenozele/vasculitele – Afecţiuni auto­imune inflamatorii ale ţesutului conjunctiv şi/sau ale vaselor de sânge, la nivelul întregului corp. Produc frecvent şi modificări ale pielii (ex. lupus eritematos cutanat).

 

Neinflamatorii

Artroza – Distrugere a stratului cartilaginos al articulaţiilor, din cauza posturilor vicioase, a uzurii caracteristice vârstei sau a unor trauma­tisme (cele mai frecvente se întâlnesc la mâini, genunchi sau şold). În consecinţă, se ajunge la deformări ale oaselor şi la diminuarea capacităţii de mişcare.

Durerile de spate care limitează mobili­tatea – Sunt dureri de spate neinflamatorii (ex. hernie de disc, uzura vertebrelor, contracturi mus­culare), care se ameliorează atunci când pacientul se află în poziţie de repaos.

Osteoporoza – Afecţiune cronică a siste­mului scheletic, constând în reducerea densităţii osoase şi astfel crescând riscul de fracturi.

Fibromialgia – Sindrom caracterizat prin dureri şi senzaţie de tumefiere în diverse zone ale cor­pului, rigiditate a membrelor dimineaţa, stări de epuizare, tulburări de somn şi dificultăţi de con­­­centrare.

 

„Micul dejun să fie cald şi hrănitor”

 

Când ne dor încheieturile

Austriaca Anke Mouni Meyer s-a îmbolnăvit de artrită reumatoidă încă din tinereţe şi a reuşit să-şi ţină durerile sub control doar schimbând tipul de alimentaţie. Acum a scris o carte despre expe­rien­ţele prilejuite de boala ei şi despre ali­mentele care au ajutat-o.

 

– Doamnă Meyer, la ce ali­mente ar trebui să renunţe reu­maticii?

 

– Zahărul, făina albă, car­nea, mezelurile, laptele, ca­fea­­ua şi toa­te cele procesate in­dustrial nu sunt reco­man­date, asta în general se ştie, dar multă lume se miră când află că ar trebui să evite pen­tru o perioadă ori să reducă la mini­mum şi legumele din fa­milia so­lanaceelor, cum sunt cartofii, vi­ne­tele, roşiile şi ar­deii graşi. Pen­tru că ele conţin al­caloizi care fa­vorizează in­fla­maţiile. Şi consu­mul exa­gerat de iaurt şi brânză poate agrava su­ferinţele reumati­cilor, deoarece în procesul de digerare a cantită­ţilor mari de pro­teine apare o aciditate pe care organis­mul este obli­gat s-o com­penseze.

 

– Ce se poate mânca în locul celor amintite mai sus?

 

Când ne dor încheieturile

– Surse bune de proteine sunt legu­minoasele, nucile şi seminţele. Peş­tele este de asemenea per­mis. Şi exis­tă o mulţime de legume extra­ordinare: sfecla, morcovii, păstârnacul, tulpinile de ţelină, ridichile, varza, dovleceii zucchini, broccoli. Ca alternativă la gar­nitura de cartofi eu propun meiul. Cine nu doreşte totuşi să se lipsească de car­tofi îi poate coace, curăţaţi de coajă şi puţin săraţi: aşa se digeră mai uşor. Sfatul meu este să nu faceţi prea multe schimbări dintr-o dată. Tre­cerea la un alt model de alimen­taţie este un proces care poate dura chiar până la doi ani.

 

– Care sunt cele mai impor­tante trei sfaturi, pe care aţi vrea să le daţi reumaticilor?

 

* Unu: reduceţi zahărul cât mai mult posibil, fiindcă el slăbeşte or­ganismul. Un înlocuitor potrivit este siropul de orez, care îndulceşte moderat şi nu provoacă o aciditate pronunţată.

* Doi: preparaţi-vă un mic dejun cald şi hră­nitor, de exemplu o porţie de cereale fierte sau o supă de legume.

* Şi trei: purtaţi-vă blând şi afectuos cu per­soana şi cu corpul dvs.

 

Cum ne putem ajuta singuri?

 

Când ne dor încheieturile

* Durerile mai uşoare pot fi ameliorate prin ad­ministrarea antireumaticelor nesteroidiene (fără corti­zon), ca aspirina, diclofenacul sau ibuprofenul. Pen­tru simptomele localizate în anumite porţiuni ale corpului sunt potrivite unguentele sau gelurile, deoarece tabletele irită de multe ori mucoasa gas­trică şi pot interacţiona cu alte medicamente.

* Numeroşi reumatici s-au declarat mulţumiţi de efectele obţinute cu unguente cu ar­nică, aplicate pe articulaţiile umflate şi dureroase. Extrac­tele din plante le pot fi de folos bolnavilor de gută, ajutându-i să elimine din organism puri­nele, substanţe din descom­pu­nerea cărora rezultă acidul uric. Există şi preparate cu enzime (ex. Wobenzym plus) care combat efi­cient inflamaţiile.

* Remediile homeopate normalizează procesele metabolice, ameliorând astfel durerile din articulaţii şi muşchi.

* Suplimentele cu vita­mine, minerale, oligo­ele­mente, substanţe vegetale secundare şi, eventual, co­la­gen contribuie la refa­cerea cartilajului arti­cular. Reu­maticii se con­fruntă ade­sea cu un deficit de zinc, care poate fi corectat cu ajutorul suplimen­telor. Medicii reco­mandă şi se­leniu, pentru proprie­tăţile sale antioxi­dante, imuno­stimu­la­toa­re şi de reducere a inflamaţiilor. În anumite cazuri, poate fi util şi un supliment cu cupru.

 

http://arhiva.formula-as.ro/2019/1369/terapii-alternative-58/cand-ne-dor-incheieturile-25283

 

///////////////////////////////////////////

 

 

Vindecări cu tincturi de plante * Preparaţi-le singuri! Acum e vremea lor

 

 

Ce sunt tincturile de plante?

 

Tincturile sunt extracte de plante care se obţin din combinarea lor cu produse alcoolice de cel puţin 40%, rachiu de fructe sau de secară, vodcă. Este strict inter­zisă folosirea alcoolului metilic sau a spirtului medi­cinal. Preparatele se pun la soare sau în locuri calde, se scu­tură zilnic, se lasă vreme de 2-3 săptămâni. Când sunt gata, se strecoară prin două bucăţi de tifon, se pre­sează bine, pentru ca sucul să iasă din plantele mace­rate, se păstrează în sticle de culoare închisă, înfundate bine cu dop de plută. Doza obişnuită: 5-15 picături, luate ca atare sau diluate în ceai ori apă fierbinte. Ex­tern, tinc­turile se folosesc pentru ungerea locurilor bol­nave ori sub formă de cataplasme.

 

Tinctură de cimbru

(Thymus serpyllum)

 

Mod de preparare: florile de cimbru (sălbatic sau de grădină), culese pe soarele amiezii de vară, se pun într-o sticlă, umplând-o până la gât (fără să fie presate). Deasupra se toarnă rachiu de fruc­te (prune, mere, pere etc.) de 38-40%, care trebuie să acopere complet florile. Se leagă la gură, se pune la soare vreme de două săptămâni. Se scutură sticla în mod regulat. Când e gata, se stre­coară şi se pune în sticle de cu­loare închisă.

Bolile pe care le vindecă: în­cetinirea creşterii la copii (se ung picioarele cu tinctură de cimbru), scleroze multiple (ungerea locu­rilor dureroase cu tinctură de cim­bru), tulburări menstruale, boli ale traiectului urinar, boli de nervi, nevralgii faciale, tifos, reumatism, dureri de ovare, boli ale căilor respiratorii, boli de plămâni (pleurezii, emfizem).

Posologie: intern – 10 picături de tinctură de cim­bru se iau o dată pe zi, diluate cu apă.

 

Tinctură de coada-şoricelului

(Achillea millefolium)

 

Mod de preparare: florile culese pe soare se pun într-o sticlă şi se acoperă cu rachiu de 38-40%. Se lasă la soare vreme de 14 zile, scuturându-le din timp în timp. Se strecoară, se pune în sticle bine înfundate, de culoare în­chi­să.

Bolile pe care le vindecă: menstre nere­gu­late, menopauză, cancer ge­ni­tal, inflamaţii ale testi­cu­lelor, leu­coree, lipsa men­stre­lor, mi­grene, expectoraţii cu sânge, hemoroizi, dureri de sto­mac, arsuri.

Posologie: 5-10 picături de tinctură se diluează cu ceai sau apă. Se iau di­mineaţa şi seara, înainte de mese.

 

Tinctură de coada-calului

(Equisetum arvense)

 

Mod de preparare: 10 g coada-calu­lui se pun într-o sticlă şi se acoperă cu rachiu curat de secară. Se lasă la soare 14 zile, scuturând sti­cla regulat. Se strecoară, se pu­ne la păstrat în sticle de culoare închisă.

Ce boli vindecă: bolile de rinichi şi de vezică (inclusiv pie­trele), acumulări de apă în ţe­suturi, răni deschise, ulce­ra­ţii, hemoroizi, picioare transpirate.

Posologie: ca adaos în cea­iuri (4-5 picături) contra boli­lor de rinichi şi vezică, ca dez­in­fec­tant aplicat pe afecţiunile pielii şi pe picioarele transpirate.

 

Tinctură de gălbenele

(Calendula officinalis)

 

Mod de preparare: doi pumni de flori se pun într-un litru de rachiu curat şi se lasă 14 zile la soare. Se strecoară, se pune în sticle de culoare închisă.

Ce boli vindecă: răni, sângerări, rupturi, întinderi musculare, tumori cancerigene, scurgeri vaginale.

Posologie: compresă cu tinctură de gălbenele, în­doită cu apă clocotită (în afecţiunile pielii şi în­tin­deri), 10-20 de picături adă­u­gate în ceaiul pentru spălături vaginale.

 

Tinctură de traista-ciobanului

(Capsella bursa-pastoris)

 

Mod de preparare: planta întreagă – tulpină, frunze şi flori – se toacă mărunt şi se bagă într-o sticlă de un litru (până la gât), acoperindu-se cu rachiu de secară sau de fructe de 38-40%. Sticla se pune apoi la soare vreme de 2 săptămâni. Se scutură des şi se strecoară.

Ce boli vindecă: îmbol­nă­viri ale muşchilor, lene­vi­rea sfincterului şi a muşchilor care închid traiectul urinar şi vaginul, cădere de intestine.

Posologie: intern – 10 picături de tinctură, luate de 3 ori pe zi în ceai de creţişoară (o linguriţă de plantă, opărită cu un sfert de litru de apă în clocot, se infuzează scurt, se strecoară); extern – masarea zonelor dure­roase.

 

Tinctură de sunătoare

(Hypericum perforatum)

 

Mod de preparare: doi pumni de flori culese pe soare se pun într-o sticlă îm­preună cu un sfert de litru de rachiu. Se lasă 3 săptămâni la soare. Se strecoară, se pune în sticle de culoare închisă.

Ce boli vindecă: boli de nervi, inflamaţii ale nervilor, ne­vroze, insomnii, slăbiciuni pro­vo­cate de nervi.

Posologie: extern – cu tinc­tura se ung locurile dureroase; intern – se iau, o dată pe zi, 10-15 picături de tinctură într-o lin­gură de apă.

 

Tinctură de urzică

(Urtica dioica)

 

Mod de preparare: rădă­cinile plantei, scoase din pă­mânt primăvara sau toam­na, se spală bine cu peria, se taie mărunt, se pun într-o sticlă. Se toarnă deasupra rachiu de secară curat (38-40%) astfel ca plan­ta să fie acoperită. Se lasă la loc uscat vreme de 14 zile.

Ce boli vindecă: că­derea părului, eczeme, ulceraţii, bătături du­re­roase, micoze, pete pe piele, sciatică, infla­maţii ale nervilor.

Posologie: se ung repetat locurile bolnave cu tinctură de urzici.

GHEORGHE BĂRBATU

 

 

Cititor Formula AS

 

 

http://arhiva.formula-as.ro/2012/1029/medicina-populara-77/vindecari-cu-tincturi-de-plante-preparati-le-singuri-acum-e-vremea-lor-15347

 

 

//////////////////////////////////////////

 

 

 

PLANTE MEDICINALE-Beneficiile plantelor medicinale

 

 

by author-avatar BodenPlant

 

 

 

Plantele medicinale au fost folosite ca medicament de mii de ani în toată lumea, existând dovezi că remediile pe bază de plante au fost prescrise încă din cele mai vechi timpuri ale existenței noastre.

 

Ce Este Mai Exact Medicina Pe Bază De Plante-Fitoterapia?

În mod tradițional, medicina pe bază de plante acționează benefic asupra organismului, acestea ajungând în corp acționează complex și ca un întreg acolo unde celulele sunt afectate. De-a lungul istoriei medicale, plantele au fost, de asemenea, aruncate în amestec cu produse animale sau minerale, obținandu-se astfel suplimentele alimentare.

 

Deci, termenul „ierburi” se poate referi la o mulțime de lucruri diferite în medicină și mai precis la părțile folosite pentru a trata de la orice plantă medicinală: rădăcini, flori, frunze, tulpini, scoarță, semințe! Acestea sunt toate părțile terapeutice ale plantelor care au proprietăți naturale de vindecare care pot promova bunăstarea atât a corpului cât și a minții în felul lor. Medicina pe bază de plante este un sistem incredibil de bogat cu sute de ierburi individuale fiecare cu proprietăți și funcții unice. Ierburile individuale pot fi folosite cu siguranță atât simple cât și combinate în formule pentru a-și îmbunătăți calitățile vindecătoare.

 

Așadar, remediile pe bază de plante vin în multe forme, pot fi prescrise în oricare dintre aceste forme diferite și pot fi folosite atât intern cât și extern și anume:

 

 

 

Ceaiuri

Pulberi

Capsule

Tincturi

Siropuri

Creme

Loțiuni

Unguente

Uleiuri

Ce Poate Trata Medicina Pe Bază De Plante?

Sub orice formă, plantele medicinale sunt folosite pentru a trata o gamă largă de afecțiuni.

 

În Medicina Naturistă, practicienii vă diagnostichează boala și vă proiectează planul de tratament pe baza modelelor complexe de diagnosticare, teorii și sisteme. Formulele pe bază de plante sunt selectate pentru a se potrivi cu prezentarea dumneavoastră specifică, individuală a bolii.

 

Produsele obținute și recomandate dumneavoastră se bazează pe rețete tradiționale moștenite și îmbunătățite pentru a avea cele mai bune rezultate.

 

Cât De Des Trebuie Luate Ierburi?

Ca orice rețetă, este important să urmați recomandările de dozare zilnică prescrise. Poate dura câteva zile pentru a începe să simțiți efectele medicamentelor pe bază de plante.

 

Pentru mulți, acest lucru implică în mod incorect că medicina pe bază de plante este mai puțin eficientă decât alte tratamente medicamentoase. Acest lucru demonstreaza că medicina naturistă face parte din soluțiile durabile pe termen lung. În loc să trateze doar un simptom, medicina pe bază de plante funcționează asupra rădăcinii bolii care a creat simptomele dumneavoastră.

 

Ce Efecte Au Plantele Medicinale Și Ce Putem Trata Cu Ele?

Cercetările moderne arată că beneficiul terapeutic al plantelor medicinale provine din efectul pe care îl pot avea asupra sistemelor organismului.

 

Ierburile pot avea efecte:

 

 

 

diuretice

laxative

depurative

expectorante

antiseptice

antitumorale

antispastice

hipoglicemiante

antireumatice

adaptogenice

astringente

coleretic-colagoge

nootropice

imunomodulatoare

antivirale

vasodilatatoare

antiinflamatoare

relaxante

sedative

antioxidante

Datorită tuturor acestor proprietăți, medicina pe bază de plante poate trata sau ameliora eficient atât de multe afecțiuni printre care amintim:

 

 

 

afecțiuni digestive și intestinale

afecțiuni hepato-biliare

afecțiuni cardio-vasculare

hipertensiune

colesterol

diabet

obezitate

afecțiuni respiratorii

gripă

tuse

afecțiuni renale

dureri reumatice

artroze

dereglări hormonale

detoxifiere

prostată

hemoroizi

stres

tulburări ale sistemului nervos

forme tumorale

fertilitate

impotență.

Așadar, în speranța că informațiile oferite vă sunt de ajutor, vă doresc ca plantele medicinale să vă fie leac și leacul pentru sănătate!

 

Călin Bodenciu, fitoterapeut Boden Plant

 

https://bodenplant.ro/beneficiile-plantelor-medicinale/

 

/////////////////////////////////////////////

 

 

 

Tataneasa – Planta care vindeca ranile si oasele

 

 

Dacă tot ne aflăm în sezonul rece, când printre primele care suferă sunt oasele și articulațiile, ne-am gândit să ne ocupăm de tătăneasă. În articolul de astăzi aflăm beneficiile ei alături de afecțiunile pe care le poate ameliora.

 

Este vorba despre o plantă ierboasă perenă, din familia Boraginaceae, cu flori roșii-violet, ce poate atinge o înălțime de până la 100-130 de centimetri. Părțile de obicei utilizate în componența remediilor fitoterapuetice sunt rădăcinile.

 

Este de preferat să fie culese toamna, în această perioadă, concentrația de alantoină atingând un nivel maxim.

 

Tătăneasa. Proprietăți și beneficii

Tătăneasa este o plantă extrem de prețioasă pentru fitoterapie, reușind să se remarce pentru proprietățile sale:

 

Antiinflamatoare;

Emoliente;

Astringente;

Cicatrizante.

Însă nicio proprietate nu ar fi reală în absența complexului de principii active valoroase: tanini, mucilagini, saponine, alantoină, alcaloizi etc.

 

Acțiunea și beneficiile antiinflamatoare și cele cicatrizante se datorează alantoinei, o substanță naturală cu efect antioxidant și cicatrizant, ce ajută în procesele de reparare epidermică. Proprietatea astringentă este conferită de prezența taninilor, compuși polifenolici prezenți din abundență și în vinul roșu.

 

Activitatea emolientă se explică prin concentrația de mucilagini, constituenți celulari specifici unor plante și alge, care în contact cu apa devin gelatinoși.

 

Utilizări externe pentru tătăneasă

În trecut, tătăneasa (mai exact rădăcinile) era folosită în caz de fracturi. Se presupunea că favorizează sudarea oaselor.

 

Astăzi, tradiția continuă, proprietățile sale fiind confirmate prin numeroase studii clinice. Aplicările externe cu preparate pe bază de tătăneasă în caz de vânătăi sau entorse, reușesc să reducă inflamațiile și durerea mai eficient decât multe antiinflamatoare consacrate deja pe piața farmaceutică.

 

Totul se datorează capacității de a accelera regenerarea țesuturilor deteriorate, în special dacă este vorba despre articulații, oase sau mușchi. Astfel, tătăneasa, sub formă de unguente și tincturi, este perfect indicată în aplicările topice pentru vindecarea hematoamelor, tendinitelor, entorselor și periostitei (periostita descrie inflamația periostului, țesutul conjunctiv care învelește oasele).

 

În mod similar, tătăneasa poate fi întrebuințată cu succes atunci când există probleme de tipul nevralgiilor, durerilor, crampelor și întinderilor musculare. De asemenea, s-a demonstrat că tătăneasa este cel puțin la fel de eficace și în tulburări precum pruritul, crăpăturile pielii sau înțepăturile de insecte.

 

În loc de concluzie… În această postare, am lăsat loc pentru tătăneasă, o plantă aproape miraculoasă, dar și un ingredient de seamă în Tinctura Tătăneasă, Tinctura Reumaticus sau în Unguentul Reumaticus, doar câteva dintre preparatele noastre destinate afecțiunilor musculare și osteoarticulare pe care te invităm să le testezi.

 

Notă: acest articol este revizuit și actualizat periodic de către echipa Faunus Plant pentru ca tu să primești doar informații relevante și de actualitate. Dacă ai nevoie de ajutor sau de informații suplimentare, nu ezita și folosește secțiunea comentariilor de mai jos. 

 

 

https://faunusplant.ro/blogs/articole-pentru-sanatatea-ta/tataneasa-planta-care-vindeca-ranile-si-oasele

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

Plantele medicinale in terapiile alternative

 

Autor: Sfatul Medicului

 

Ce se intelege prin terapii alternative

 

Plantele medicinale in terapiile alternative

De-a lungul istoriei civilizatiei, omul a folosit diferite remedii naturale (produse vegetale, produse animale si minerale, factori balneoclimaterici) pentru vindecarea si ameliorarea unor simptome ori pentru scurtarea duratei unei boli.

 

S-au dezvoltat numeroase ramuri ale terapeuticii (fitoterapia, aromaterapia, apiterapia, acupunctura, fizioterapia), denumite astazi generic terapii alternative, complementare sau neconventionale. La inceput au existat numai produse naturale, insa, pe masura trecerii timpului, ele au fost inlocuite cu substante de sinteza, create dupa modelul structurii produsilor naturali. Locul terapiilor alternative a fost luat de terapia alopata. In epoca moderna, terapia cu produse naturale se practica in paralel cu cea alopata, ca medicatie complementara sau alternativa.

 

 

Cuprins articol

Ce se intelege prin terapii alternative

Principiile medicinii alternative

Relatia plante medicinale – fitoterapie

Relatia plante medicinale – aromaterapie

Relatia plante medicinale – apiterapie

Scurt istoric

Formele de administrare a plantelor medicinale

Specific medicinii ayurvedice

Citeste pe aceeasi tema

 

Principiile medicinii alternativeSus

Filozofia ayurvedica evidentiaza rolul armoniei launtrice a fiecarui individ si al sistemului imunitar in sanatatea sa: ca sa fii sanatos trebuie sa existe o armonie intre idealurile vietii, supararile (suferintele), sentimentele si actiunile fizice. Dupa filozofia ayurvedica, supararile si stilul de viata sunt cauzele bolilor, iar sanatatea spirituala este data de echilibrul tariei integrarii personalitatii individului in natura.

 

Scopurile vietii, conform medicinii ayur-vedice, constau in:

– indeplinirea datoriilor fata de societate;

– acumularea de posesiuni (bogatii) dupa indeplinirea datoriilor;

– satisfacerea legitima a dorintelor cu ajutorul unei posesiuni;

– realizare a vietii se considera numai ceea ce este deasupra datoriei, averii sau dorintei.

 

Medicina vestica clasifica produsele vegetale in functie de intensitatea actiunii – in produse toxice, produse cu potential terapeutic si produse comune -, iar in conformitate cu criteriile farmacologice – in produse vegetale analgezice, antipiretice, antispastice, antiinfectioase, cu tropism pentru anumite organe si sistem nervos, vitamine, hormoni etc. Utilizarea lor intr-o maladie sau alta este determinata de potentialul terapeutic si profilul farmacologic.

 

Relatia plante medicinale – fitoterapieSus

Dintre terapiile alternative, fitoterapia (prevenirea, eradicarea sau ameliorarea bolilor cu ajutorul plantelor medicinale) a avut dintotdeauna cea mai mare dezvoltare.

Acest fapt s-a datorat atat abundentei plantelor, in comparatie cu alte resurse, posibilitatilor de cunoastere din experienta proprie si observatie (plantele fiind mai intai surse de hrana, atat pentru om, dar si pentru animale), cat si a conditiilor de trai (oamenii nu aveau alte mijloace de combatere a bolilor decat resursele naturale).

Sunt aproximativ 40.000 de ani de cand aborigenii au fost implantati pe continentul australian, obligati sa se adapteze la conditiile foarte dure de mediu si sa-si gaseasca leacuri pentru bolile lor. Este remarcabil modul in care ei au reusit sa dezvolte cunostinte despre flora indigena. Astfel, utilizand in mod curent frunze de Melaleuca alternifolia, i-au descoperit actiunile.

Astazi, uleiul volatil obtinut de la aceasta specie este de o deosebita importanta pentru aromaterapie.

 

Relatia plante medicinale – aromaterapieSus

Aromaterapia pare sa fie nu cu mult mai tanara decat fitoterapia.

 

In functie de evolutie, ea a cunoscut 4 etape:

– utilizarea plantelor ca atare (sub forma de condimente, macerate, infuzii, decocturi);

– folosirea fumigatiilor si a maceratelor in uleiuri vegetale;

– obtinerea prin distilare a uleiurilor volatile si intrebuintarea lor; explicarea proprietatilor (fizice, chimice, bio-chimice) prin componentii chimici ai uleiurilor volatile (epoca moderna).

Aceste afirmatii sunt sustinute de descoperirea in Pakistan a unui alambic de pamant ars, datat ca fiind din anul 5.000 i. C. De asemenea, se apreciaza ca pe continentul indian, zona bogata in plante aromatice, „apele aromatice” au fost cunoscute si utilizate de mai bine de 7.000 de ani, ca parfumurile erau folosite pe scara larga in medicina, Rishis recomandandu-le in cursul sacrificiilor religioase pentru tratarea trupului si sufletului. O inscriptie gasita in Mesopotamia (datata ca avand aproape 4.000 de ani) mentioneaza utilizarea uleiurilor in ceremoniile religioase, dar si in lupta contra epidemiilor de diferite boli infecto-contagioase.

In Babilon, a aparut o prima forma de aromaterapie – fumigatii, care constau in arderea unor plante aromatice (chiparos s.a.) in lupta contra spiritelor malefice, considerate ca furnizoare de maladii si duhoare.

In China, spre 3.500 i. C., de-a lungul Fluviului Galben, lemnul plantelor aromatice era utilizat ca tamaie, iar Shen Nung redacta cel mai vechi tratat de fitoterapie in care cita numeroase plante aromatice si Houang-Tinei-Jing Su-Wen facea referire la utilizarea preparatelor oleo-aromatice pentru masaj. Exemplele ar putea continua.

 

Relatia plante medicinale – apiterapieSus

 

Daca relatia dintre plantele medicinale si fito – sau aromaterapie este evidenta, mai putin vizibila este relatia acestora cu apiterapia.

Produsele folosite in apiterapie sunt fie de prelucrare a unor exsudate ale plantelor de catre albine, fie de secretie proprie (laptisor de matca, venin, ceara).

 

Calitatea si proprietatile terapeutice ale produselor din prima categorie depind de speciile de pe care s-au recoltat nectarul (pentru miere), apa de roua (mierea de mana), ceara si rezinele mugurilor (propolis) sau polenul florilor (in cazul pasturii de polen).

 

Mierea poate proveni din nectarul florilor de tei si de roinita (in acest caz are suplimentar proprietati sedative), de menta (capata proprietati anti-spastice, usor anestezice), de trifoi (proprietati estrogene), de salcam (proprietati hipotensive, diuretice) etc.

Propolisul, in functie de specia de pe ai carei muguri au fost recoltate rezinele, poate fi puternic cicatrizant (daca contine acizi rezinici, balsamuri, flavone lipofi le), antiseptic si antioxidant (cand contine derivati fenilpro-panici – acizii cinamic, ferulic, cumaric si flavone), anti helicobacter pylori.

 

Scurt istoricSus

Radacinile terapiilor alternative se gasesc in medicina ayurvedica, descoperita si dezvoltata de oamenii de stiinta indieni care au trait in antichitate si considerati ca sfinti, cunoscuti sub numele de Rishis.

Acestia au inregistrat progrese imense in domeniul chirurgiei (efectuau operatii cezariene), fitoterapiei, al chimioterapiei (foloseau minerale si metale), fizioterapiei (au subliniat rolul exercitiului fizic), fiziologiei, anatomiei umane si psihologiei. Primele informatii scrise sunt datate cu 4.500 de ani in urma (Ring Veda) si 3.200 de ani (Athar-va Veda). Raspandite la alte civilizatii, adaptate si integrate intr-o forma locala de medicina, aceste cunostinte au stat la baza medicinii din Tibet, China, Persia, Egipt, Grecia, Roma, Indonezia. Cu cca 2.600 de ani i.C., babilonienii aveau deja o forma primitiva de medicina, exprimata prin ideea ca maladiile sunt cauzate de un atac prompt al spiritului rau. De aceea exorcismul si fitoterapia au mers mana-n mana cu tratamentul bolii.

 

Fitoterapia s-a dezvoltat si pastrat pana astazi, mai ales in tarile mai putin dezvoltate industrial, cu o populatie numeroasa si saraca, dar cu o flora bogata si variata, datorita unor conditii climaterice favorabile (in zonele ecuatoriale, tropicale si subtropicale). Interesant este faptul ca magia, care insotea la inceputuri fitoterapia, a fost treptat inlocuita cu filozofia (in medicina ayurvedica) sau cu stiinta (in medicina vestica).

 

Formele de administrare a plantelor medicinaleSus

 

La inceput au fost folosite plantele ca atare sau sub forma de fumigatii (cele cu uleiuri volatile sau cu efecte psihotrope).

Treptat, o data cu dezvoltarea cunostintelor, mai ales a celor referitoare la structura si proprietatile principiilor active, s-a trecut la obtinerea de macerate, infuzii, decocturi, tincturi, extracte selective si distilate (uleiuri volatile).

Multe uleiuri volatile se foloseau sub forma de bai si masaje, pentru obtinerea unor efecte sedative sau tonifiante, in functie de uleiurile volatile folosite. Unele formule sunt intalnite in Ring Veda si Susrutasamhita. Ele cuprind: uleiuri de scortisoara, cardamom, coriandru, zingiber, myrra si alte numeroase plante aromatice pastarate si astazi in uz.

 

In aromaterapia moderna au aparut concepte noi, care constituie criterii de orientare in efectuarea diferitelor tratamente.

Spre exemplu, in baza corelatiei dintre potentialul electric al constituentilor uleiurilor volatile si actiunea farmacologica, astazi se stie ca produsii cu incarcatura electrica negativa(esteri, aldehide alchilice) sunt relaxanti, sedativi, iar cei cu incarcatura electrica pozitiva(alcooli, fenoli, fenol metileteri, oxizi, al-dehide aromatice, acizi, hidrocarburi) sunt tonici, stimulanti ai sistemului nervos central.

Specific medicinii ayurvediceSus

Principiile care stau la baza selectiei lor in medicina ayurvedica difera insa de principiile fito- si aromaterapiei moderne.

Medicina ayurvedica are la baza teoria celor 5 elemente (pamant, apa, foc, aer, eter), 3 dosii – Vata (V), Pitta (P) si Kapha (K) – si 6 gusturi (dulce, acrusarat, picant = caustic, amar, astringent). In conceptia ayurvedica, din echilibrul dosiilor rezulta vigoarea sau slabiciunea fiecarui individ. Cele 3 tipuri pure de dosii se intalnesc foarte rar. Dar, pe langa acestea exista 7 tipuri mixte (de exemplu, Pitta dominant, Vata si Kapha secundar). Acestea se iau in consideratie la instituirea tratamentului. Clima, anotimpul, stadiul vietii, dieta sau schimbarea stilului de viata, pot conduce in timp la dezechilibru. In aceste situatii nu te poti regasi pana cand nu te reintorci la combinatia V-P-K cu care te-ai nascut.

Ayurveda poate ajuta indivizii sa-si descopere echilibrul original si sa se intoarca la el.

Aceste forte dinamice intervin constant in obtinerea echilibrului, fac viata fericita. Ele pot fi influentate cu diferite produse vegetale. De exemplu, V (forta conceptuala compusa din eter – spatiul in care se petrec toate intamplarile si aer – forma de materie mobile si dinamica) este concentrate in flori si frunze (ele imbogatesc mai departe spatiul si aerul); K (echilibrul intre aer si pamant – element ce manifesta stabilitate, fixatie si rigiditate) se concentreaza in radacini (unde apa este in echilibru cu pamantul), iar P (forta conceptuala create prin interactiunea dintre apa si foc, doua forte opuse care reprezinta transformarea) se regaseste in plantele cu uleiuri volatile, rezine si seva, in special in aromele care stimuleaza digestia. Plantele au concentratii diferite de V-P-K, le putem folosi atat ca produse vegetale, cat si ca alimente. Ele sunt influentate de cele 6 gusturi. Spre exemplu, consumul radacinilor plantelor, de produse lactate ori folosirea unor produse vegetale sedative, ca radacina de valeriana ne creste K propriu; consumul de preparate obtinute din flori (de iasomie), ori de seminte uscate creste V; mancarurile fierbinti, alimentele picante, ca ardeiul ori proteinele concentrate, ca pastura de polen cresc tendintele P.

 

Suntem ceea ce mancam, afirma medicina ayurvedica, care considera ca organismul nostru este format din robinete, care cresc ori descresc echilibrul dosiilor. Fiecare dosie poate fi crescuta sau redusa cu produse vegetale de diferite gusturi. Astfel, la oamenii cu trairi excesive de V-dulce, acru si sarat ii creste forta, amar, astringent, picat ii scade efectul; la exces de P-dulce, amar, astringent ii creste influenta, sarat, picant, acru le reduce; la K in exces – picant, amar, astringent ii creste forta, acru, sarat, dulce ii scade efectul.

 

Comparand plantele folosite aici cu fitoterapia moderna constatam ca nu avem suprapuneri intotdeauna. Se pare ca principiile ayurvedice mai au nevoie de unele corelatii.

 

Adeptii medicinii ayurvedice sustin ca fitoterapia si aromaterapia vestica trateaza pe toti indivizii la fel.

Eu sustin ca aceste ramuri au beneficiat de progresele din domeniile adiacente (biochimia, farmacocinetica, farmacologia, fitochimia etc), in sensul folosirii lor la elucidarea structurii chimice a principiilor active ale unor produse vegetale (multe dintre ele folosite chiar in medicina orientala), a mecanismelor de actiune la nivel celular si molecular, a biodisponibilitatii, toxicitatii, eventualelor lor reactii adverse, astfel incat alegerea tratamentului are la baza reguli stiintifice, corelatii, principii de igiena alimentatiei, ca si in farmacoterapia moderna, si mai putina filozofie.

 

Articol scris de Prof. dr. Viorica ISTUDOR

Sursa Revista Pharma Business

 

https://www.sfatulmedicului.ro/Medicina-naturista/plantele-medicinale-in-terapiile-alternative_1460

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

Top 5 suplimente naturiste pentru detoxifierea organismului

 

 

 

Detoxifierea organismului este esențială pentru menținerea sănătății și prevenirea bolilor. Există multe opțiuni naturiste pentru detoxifierea organismului, iar în acest articol vom prezenta cele mai bune cinci suplimente detoxifiere.

 

 

 

Detoxifierea organismului

Detoxifierea organismului este procesul prin care organismul nostru elimină toxinele și alte substanțe dăunătoare acumulate din alimentația nesănătoasă, poluare, stres și alte surse. Acest proces poate fi realizat prin intermediul unor metode naturale, cum ar fi o alimentație sănătoasă, exerciții fizice regulate, ceaiuri sau sucuri detoxifiante și suplimente naturiste. Scopul acestui proces este de a menține sănătatea și de a preveni apariția unor boli. Este important să discutați cu medicul dumneavoastră înainte de a începe orice program de detoxifiere și să evitați substanțele dăunătoare, cum ar fi fumatul și alcoolul.

 

 

 

Când este necesară detoxifierea organismului?

Detoxifierea organismului poate fi necesară în mai multe situații, cum ar fi:

 

După perioade lungi de alimentație nesănătoasă, care implică consumul de alimente procesate, bogate în zahăr și grăsimi saturate.

După expunerea la substanțe dăunătoare, cum ar fi fumul de țigară, poluarea atmosferică sau substanțele chimice.

După perioade de stres sau anxietate, care pot afecta sănătatea sistemului imunitar și pot crește nivelul de toxine din corp.

În cazul bolilor cronice, cum ar fi probleme hepatice sau biliare.

Pentru a menține sănătatea și a preveni apariția bolilor.

 

 

Este recomandată detoxifierea cu suplimente?

Este recomandata detoxifierea cu suplimente

Detoxifierea cu suplimente poate fi o opțiune eficientă și sigură, în special atunci când este combinată cu o alimentație sănătoasă și un stil de viață activ. Suplimentele naturiste pot fi folosite pentru a sprijini procesul de detoxifiere a organismului, oferindu-i acesteia substanțele nutritive necesare.

 

Este important să alegeți suplimentele naturiste de calitate și să urmați indicațiile producătorului și ale medicului dumneavoastră. Este, de asemenea, important să nu depășiți dozele recomandate și să evitați suplimentele care pot interacționa cu alte medicamente.

 

Înainte de a începe un program de detoxifiere cu suplimente, este recomandat să discutați cu medicul dumneavoastră pentru a vă asigura că nu există contraindicații sau riscuri pentru sănătatea dumneavoastră.

 

De asemenea, trebuie să vă amintiți că detoxifierea cu suplimente nu trebuie să înlocuiască niciodată un stil de viață sănătos și o alimentație echilibrată.

 

 

 

Suplimente naturiste cu Branca Ursului

Brânca ursului este o plantă medicinală utilizată în mod tradițional pentru proprietățile sale diuretice și antiinflamatorii. Aceasta poate fi utilizată ca supliment natural în procesul de detoxifiere, deoarece ajută la eliminarea excesului de apă și a toxinelor din corp.

 

Iată câteva exemple de moduri în care brânca ursului se folosește:

 

Branca Ursului capsule – Acest supliment conține extract de branca ursului și poate fi utilizat pentru a sprijini funcționarea normală a sistemului urinar și pentru a ajuta la eliminarea excesului de apă din organism.

Branca Ursului tinctură – Acest supliment este realizat din extract de branca ursului și poate fi utilizat pentru a sprijini sistemul urinar și pentru a ajuta la eliminarea toxinelor din organism.

Branca Ursului infuzie – Această infuzie conține frunze și flori de branca ursului și poate fi folosită pentru a sprijini sistemul urinar și pentru a ajuta la eliminarea toxinelor din organism.

 

 

Magneziu

Magneziul este un mineral esențial pentru sănătatea noastră, care poate fi folosit și în procesul de detoxifiere. Acesta are un rol important în metabolismul celular și ajută la eliminarea toxinelor din organism.

 

Iată câteva beneficii ale utilizării magneziului în procesul de detoxifiere:

 

Ajută la eliminarea metalelor grele – Magneziul poate ajuta la eliminarea metalelor grele din organism, cum ar fi plumbul, mercurul și cadmiul. Acesta se leagă de aceste metale și le ajută să fie eliminate din corp.

Reduce inflamația – Magneziul are proprietăți antiinflamatorii și poate ajuta la reducerea inflamației din organism, care poate fi cauzată de toxine.

Sprijină sistemul nervos – Magneziul este important pentru sănătatea sistemului nervos și poate ajuta la reducerea stresului și a anxietății, care pot fi cauzate de toxinele din corp.

Îmbunătățește digestia – Magneziul poate ajuta la îmbunătățirea digestiei și la eliminarea toxinelor din tractul digestiv.

Magneziu Organic de la Herbagetica conține o concentrație ridicată de Magneziu natural marin, de 275 mg/capsulă de Magneziu. Avantajul produsului Magneziu Forte este sursa naturală superioară de Magneziu, care oferă o formă de Magneziu perfect asimilabilă în organism. Magneziul natural marin este extras și purificat din apa mării prin filtrări succesive. Rezultatul este un mix natural de oxid, clorură, sulfat și hidroxid de Magneziu, minerale și micronutrienți, perfect asimilabili în organism. Conținutul bogat de minerale și micronutrienți esențiali sunt co-factori în procesul de absorbție și în eficiența Magneziului natural marin, cu o rată de absorbție de peste 40%, comparativ cu procentul de absorbție de 4% al Magneziului din surse de sinteză. Magneziu Forte asigură refacerea aportului de Magneziu în organism prin aportul formei superioare de Magneziu, perfect asimilabil în organism, cu beneficii superioare pentru sănătatea organismului.

 

 

 

Silimarina

Silimarina este un compus flavonoidic care se găsește în planta de lapte-de-soia și care are proprietăți antioxidante și antiinflamatorii. Aceasta poate fi utilizată ca supliment natural în procesul de detoxifiere, deoarece ajută la protejarea ficatului și la eliminarea toxinelor din corp.

 

Iată câteva beneficii ale utilizării silimarinei în procesul de detoxifiere:

 

Protejează ficatul – Silimarina are proprietăți hepatoprotectoare și poate ajuta la protejarea ficatului de daunele cauzate de toxine.

Ajută la eliminarea toxinelor – Silimarina poate ajuta la eliminarea toxinelor din ficat și din organism prin sprijinirea funcționării normale a sistemului hepatic.

Scade nivelul de colesterol – Silimarina poate ajuta la scăderea nivelului de colesterol din sânge, ceea ce poate fi benefic în procesul de detoxifiere.

Reduce inflamația – Silimarina are proprietăți antiinflamatorii și poate ajuta la reducerea inflamației din organism, care poate fi cauzată de toxine.

Sylimarin Detox Forte are una dintre cele mai puternice formule pentru regenerarea și detoxifierea ficatului, cu 6 extractede Armurariu, Păpădie, Brusture, Schisandra și Ghimbir. Sylimarin Detox Forte conține 310 mg extract de Armurariu cu cele mai înalte standardizări în Silimarină 80% din care Silibină 50%.

 

Compușii principali ai Silimarinei sunt Silibina, Silibianina și Silicristina, cel mai important fiind Silibina. Silibina protejează împotriva leziunilor hepatice cauzate de diverse substanțe nocive, consolidând și stabilizând membranele celulare și totodată promovând regenerarea ficatului prin efectul său asupra producerii hepatocitelor noi. Silibina are efecte de regenerare celulară a ficatului dovedite în numeroase studii clinice, ajutând ficatul în caz de ciroză, boala ficatului gras nealcoolic precum și pentru leziunile provocate de afecțiuni virale. Proprietățile antiinflamatorii ale Silimarinei determină ca beneficiile sale să fie resimțite și la nivelul vezicii biliare, întrucât reduce riscul formării calculilor biliari prin fluidizarea bilei.

 

 

 

Vitaminele B

Vitaminele B

Vitaminele B sunt un grup de vitamine esențiale pentru sănătatea noastră, care pot fi utilizate în procesul de detoxifiere. Acestea au un rol important în metabolismul celular și ajută la eliminarea toxinelor din organism.

 

Iată câteva beneficii ale utilizării vitaminelor B în procesul de detoxifiere:

 

Ajută la eliminarea metalelor grele – Unele vitamine B, cum ar fi vitamina B12 și acidul folic, pot ajuta la eliminarea metalelor grele din organism, cum ar fi plumbul, mercurul și cadmiul.

Îmbunătățesc funcția hepatică – Vitaminele B pot ajuta la îmbunătățirea funcției hepatice și la protejarea ficatului de daunele cauzate de toxine.

Sprijină sistemul nervos – Vitaminele B sunt importante pentru sănătatea sistemului nervos și pot ajuta la reducerea stresului și a anxietății, care pot fi cauzate de toxinele din corp.

Îmbunătățesc digestia – Unele vitamine B, cum ar fi vitamina B3 și vitamina B6, pot ajuta la îmbunătățirea digestiei și la eliminarea toxinelor din tractul digestiv.

B-Complex 100 de la Herbagetica conține întreaga gamă de Vitamine B, pe un substrat 100% natural. 1 capsulă asigură 100% din doza zilnică recomandată de B1, B2, B3, B5, B6, B8, B9 și B12. Deficiența complexului de vitamine B poate cauza probleme de sănătate pe mai multe planuri: oboseală cronică, boli cardiace, boli neurologice sau chiar și infertilitate. Alimentația slabă și stresul sunt principalele cauze ale deficienței complexului de B-uri, iar din acest motiv este necesară suplimentarea dietei cu aceste vitamine. Vitamina B ajută organismul să metabolizeze proteinele, grăsimile și carbohidrații care sunt transformați în combustibil în timpul digestiei.

 

 

 

Parasites 12 Detox Forte

Parasites 12 Detox Forte de la Herbagetica are o formulă inovatoare, 100% naturală, care conține 12 extracte intense din plante medicinale cu acțiune vermifugă și antiparazitară. Este un puternic detoxifiant intestinal care elimină simptomele neplăcute cauzate de prezența paraziților și reface flora intestinală. Curele de deparazitare se recomandă de 2 ori pe an, primăvara și toamna, pentru întreaga familie. Combinația celor 12 extracte intense are efecte remarcabile asupra eliminării paraziților intestinali din organism. Acţiunea lor se concentrează pe infestări parazitare cu limbrici, oxiuri, giardia, toxocară, trichina sau tenie.

 

 

 

Alte metode de detoxifiere

Există mai multe metode naturale prin care putem ajuta organismul să elimine toxinele și să se detoxifieze. Iată câteva dintre cele mai populare metode:

 

Detoxifierea cu ajutorul alimentelor

Un mod simplu și eficient de a ajuta organismul să elimine toxinele este să ne hrănim cu alimente sănătoase și bogate în nutrienți. Aceste alimente pot include fructe și legume proaspete, proteine ​​slabe și alimente bogate în fibre. În general, evitați alimentele procesate și bogate în zahăr sau grăsimi saturate.

 

Detoxifiere cu ceaiuri

Există multe ceaiuri care pot ajuta la detoxifierea organismului. De exemplu, ceaiul verde este bogat în antioxidanți și poate ajuta la eliminarea toxinelor din organism. Ceaiurile de plante, cum ar fi menta, ghimbirul, pătrunjelul și mușețelul, pot fi de asemenea benefice pentru detoxifierea corpului.

 

Eliminarea toxinelor cu ajutorul sucurilor

Sucurile proaspete din legume și fructe pot fi o modalitate excelentă de a ajuta organismul să elimine toxinele. Sucurile pot fi preparate în casă, cu ajutorul unui storcător sau blender, pentru a păstra toate nutrienții din alimente. Este important să folosim fructe și legume organice și să evităm adăugarea de zahăr sau alte îndulcitori.

 

Detoxifiere profesională prin drenaj limfatic

Drenajul limfatic este o tehnică de masaj care ajută la eliminarea excesului de lichid și toxinelor din corp. Această metodă poate fi efectuată de un terapeut specializat și poate fi deosebit de benefică pentru persoanele cu probleme de retenție de apă sau circulație proastă.

 

Top 5 suplimente naturiste pentru detoxifierea organismului, branca, magneziu, sylimarin, complex, parasites

Este important să acordăm atenție organismului nostru și să îl susținem în procesul natural de detoxifiere și regenerare. Adoptarea unui stil de viață sănătos, cu o alimentație echilibrată și activitate fizică regulată, poate fi un prim pas important în această direcție.

 

 

https://herbagetica.ro/blog/top-5-suplimente-naturiste-pentru-detoxifierea-organismului/

 

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

Ierburi și condimente miraculoase care vindecă diabetul, cancerul și alte boli

 

Din cele mai vechi timpuri, strămoșii noștri obișnuiau să culeagă o mulțime de plante, ierburi, care creșteau sălbatic în jurul lor, pe care le foloseau apoi în tratarea unor boli, sub formă de poțiuni mixte sau ceaiuri. Dintre toate plantele și condimentele pe care le puteți alege pentru aroma lor, multe dintre ele au puternice proprietăți terapeutice. Mai jos este o listă a acestor ierburi și veți fi surprinși să aflați care sunt nenumăratele motive pentru care s-au dovedit a fi atât de puternice.

 

  1. Busuiocul

 

Regele ierburilor, busuiocul, este una dintre cele mai vechi și populare plante vindecătoare, bazată pe remarcabili fitonutrienți, care aduc beneficii sănătații noastre. Această plantă extrem de apreciată este venerată ca “plantă sfântă” în multe tradiții din întreaga lume. Busuiocul face parte din familia Lamiaceae, numele său științific fiind “Ocimum basilicum” și a fost crescut pentru multe mii de ani în toate zonele tropicale.

 

Busuiocul este o plantă care vă poate scuti de gaze și are proprietatea de a calma afecțiuni ale stomacului. O posibilă explicație pentru efectul său calmant este un compus numit eugenol, care a  demonstrat că ajută la ameliorarea spasmelor musculare. Studiile de laborator sugerează, de asemenea, că acei compuși care se găsesc în busuioc, ar putea ajuta la întreruperea lanțului periculos de factori care pot duce la dezvoltarea cancerului.

 

Frunzele de busuioc dețin mai mulți compuși chimici, cunoscuți pentru prevenirea bolilor și proprietăți de susținere a sănătății;

Frunzele de busuioc sunt compuse din mai multe uleiuri esențiale benefice sănătății, cum ar fi eugenol, citronelol, citral, limonen și terpineol. Acești compuși sunt cunoscuți pentru proprietățile lor antiinflamatorii și antibacteriene;

Busuiocul conține mai multe flavonoide polifenolice, cum ar fi orientină și vicenină. Acești compuși au fost testați în laborator pentru posibila lor protecție antioxidantă împotriva lipidelor induse de radiații din ficat;

Planta este foarte scăzută în calorii și nu conține colesterol, dar reprezintă o sursă foarte bogată de substanțe nutritive esențiale, minerale și vitamine, care sunt necesare pentru o sănătate optimă;

Datorită conținutului de vitamina A, busuiocul este cunoscut ca având proprietăți antioxidante și ajută la vedere. De asemenea, vitamina A este necesară pentru menținerea sănătății membranelor mucoase, dar și a pielii. Consumul de alimente naturale bogate în vitamina A s-a dovedit a fi de ajutor corpului în protejarea de cancer la plămâni asupra cavității orale;

Vitamina K din busuioc este esențială pentru mulți factori coagulanți din sânge și joacă un rol vital în funcția de consolidare a oaselor, ajutând procesul de mineralizare în oase;

Busuiocul conține o sumă mare de minerale precum: potasiu, mangan, cupru și magneziu. Potasiul este o componentă importantă a celulelor și fluidelor corporale, care ajută la controlul ritmului cardiac și a tensiunii arteriale.

  1. Scorțișoara

 

Scorțișoara face parte din familia Lauraceae și este un condiment obținut din scoarța interioară a mai multor arbori din genul Cinnamomum, care este utilizat atât în alimentele dulci, cât și sărate. Fizicienii medievali foloseau scorțișoara în medicamente, pentru a trata tusea, răgușeala și durerile în gât. Cine nu iubește aroma scorțișoarei pe plăcinta cu mere? Aceasta este una dintre acele condimente care are un gust fantastic. Însă gustul nu este singurul motiv pentru a iubi scorțișoara și pentru a o păstra la îndemână în bucătăria ta.

 

Scorțișoara conține o substanță chimică uleioasă numită cinamaldehidă, care ucide o varietate de boli cauzatoare de bacterii, inclusiv E.coli, Salmonella și Staphylococcus aureus;

Cercetările arată că scorțișoară este, de asemenea, capabilă să oprească creșterea virusului gripei asiatice. Studiile arată că scoarța de scorțișoară ajută la reglarea ciclului menstrual și are un efect calmant, care ajută la reducerea anxietății și a stresului;

Cercetătorii de la Universitatea din Texas au demonstrat că scorțișoara poate reduce proliferarea celulelor canceroase, prevenind apariția cancerului și tratarea pacienților care suferă deja de această boală;

De asemenea, scorțișoara are compuși antiinfecțioși naturali. Conform studiilor, aceasta a fost eficientă în lupta împotriva bacteriilor cauzatoare de ulcer și a altor agenți patogeni;

Numeroase studii arată că scorțișoara reglează zahărul din sânge, ceea ce o recomandă diabeticilor, dar și bolnavilor de hipoglicemice.

  1. Uleiul de cuișoare

 

Cuișoare este un copac veșnic verde, care produce un boboc de floare cu numeroase proprietăți medicinale. Acesta a fost utilizat pe scară largă în vechile civilizații din India și China și s-a răspândit în alte părți ale lumii, inclusiv în Europa, în secolele VII și VIII. Chiar și acum, cuișoare este folosit în mai multe feluri de mâncare indiene și chinezești. Beneficiile aduse sănătății de către uleiul de cuișoare sunt atribuite proprietăților sale antimicrobiene, antifungice, antiseptice, antivirale, afrodisiace și de stimulare.

 

Uleiul de cuișoare are un conținut de până la 90% eugenol;

Acest ulei este folosit pentru tratarea unei varietăți de tulburări de sănătate, inclusiv dureri de dinti, indigestie, tuse, astm, dureri de cap, stres și impurități ale sângelui;

Cea mai importantă și comună utilizare a uleiul de cuișoare este în îngrijirea dentară. Mai multe tipuri de paste de dinti, apă de gură și medicamente de îngrijire orală conțin ulei de cuișoare drept un ingredient important.

Planta este bogată în minerale precum: calciu, acid clorhidric, fier, fosfor, sodiu, potasiu, vitamina A și vitamina C;

Cuișoarele se numără, de asemenea, printre condimentele care pot ajuta la utilizarea mai eficientă a insulinei de către corp, reducând astfel zahărul din sânge. Un studiu de laborator a demonstrat proprietatea acestei plante de a accelera vindecarea leziunilor herpetice.

  1. Rozmarinul

 

Rozmarinul este genul de plantă perfectă pentru a o crește într-un ghiveci în bucătăria ta și este una dintre plantele recunoscute pentru beneficiile sale aduse sănătății prin compoziția de fitonutrienți, antioxidanți și acizi esențiali. Rozmarinul aparține familiei Lamiaceae, denumirea sa botanică fiind Rosmarinus officinalis și este considerat a fi originar din regiunea mediteraneeană. Astăzi, el este cultivat în aproape toate părțile ale regiunii mediteraneene și a Asiei Mici, ca o importantă plantă culinară.

 

Rozmarinul este una dintre sursele de plante bogate în antioxidanți, care s-a dovedit a fi eficientă în prevenirea cataractei;

Conține 19 substanțe chimice cu acțiune antibacteriană, care ajută la combaterea infecțiilor;

Folosit în mod tradițional pentru a ușura astmul, acest ingredient folosit la gătit are uleiuri volatile care pot reduce constricția căilor respiratorii induse de histamină și alte simptome de alergie;

Specialiștii în plante sunt de părere că rozmarinul poate ajuta, de asemenea, la ameliorarea durerii de sân, acționând ca un agent natural asupra chisturilor pline cu lichid.

  1. Turmericul

 

Se poate ca turmericul să fie cel mai eficient supliment nutrițional existent, datorită multor studii de specialitate, care arată că are beneficii majore pentru creierul și corpul tău. Turmericul este condimentul care îi oferă culoarea galbenă curry-ului. Acesta a fost utilizat în India pentru mii de ani ca și condiment și ca plantă medicinală. Recent, știința a descoperit faptul că turmericul chiar conține compuși cu proprietăți medicinale. Curcumina este cel mai important ingredient activ din turmeric și are puternice efecte antiinflamatorii, fiind și un puternic antioxidant.

 

Are efecte semnificative în ameliorarea artritei reumatoide și a sindromului de tunel carpian;

Conține vitaminele A, C și E, ce previn cataracta;

Scade colesterolul;

Deteriorarea oxidativă este considerată a fi unul dintre mecanismele din spatele îmbătrânirii și a multor alte boli ;

După multe decenii de cercetări, se pare că bolile cardiace sunt incredibil de complicate și există câțiva factori care contribuie la aceasta. Curcumina din turmeric îmbunătățește funcția endoteliului, care este ”căptușeala” vaselor de sânge;

Există diferite forme de cancer, care au mai multe puncte în comun, unele dintre ele putând fi ameliorate de suplimentul de curcumină. Cercetătorii au studiat curcumina ca o plantă benefică în tratamentul cancerului. Ea poate opri dezvoltarea cancerulu și răspândirea acestuia la nivel molecular.

  1. Salvia

 

Se presupune că salvia își originea în Siria sau în Europa Centrală și de sud-vest, unde încă poate fi găsită în sălbăticie. Uleiul său esențial recunoscut este încă folosit în produsele cosmetice și industria parfumurilor ca un fixator și este cultivat pentru aceste industrii în Franța și Rusia. Acesta este un membru al familiei salviei și este strâns legată de salvia pe care o folosim de obicei în bucătărie. Salvia poate fi utilizată în exact același mod, dacă o creșteți în grădina dumneavoastră sau dacă știți unde crește în sălbăticie.

 

Uleiurile găsite în salvie sunt atât antiseptic, cât și antibiotice , astfel încât ajută organismul în lupta împotriva infecțiilor;

Salvia este eficace pentru simptome ale menopauzei, transpirații nocturne și bufeuri, datorită acțiunii sale estrogenice;

Există, de asemenea, dovezi convingătoare că salvia poate fi valoroasă pentru bolnavii de diabet, pentru care insulina nu funcționează atât de eficient precum ar trebui;

Studiile de laborator arată că salvia poate impulsiona acțiunea insulinei.

 

 

 

https://herbagetica.ro/blog/ierburi-si-condimente-miraculoase-care-vindeca-diabetul-cancerul-si-alte-boli/

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

 

 

 

 

 

Bai de plante. Sanatate si vindecare

 

 

Autor: Messegue, Maurice

Editura: BLASSCO

 

 

 

Descriere – Bai de plante. Sanatate si vindecare

 

Baile de plante prescrise de Messegue – 100 de retete, compozitia si modul lor de utilizare fiind unice in lume -, alaturi de cataplasmele si compresele din extracte vegetale vindeca zeci de boli, chiar si acele cazuri in care medicina s-a declarat neputincioasa ori s-a incercat totul in zadar.

 

Insanatosirea a mii de bolnavi cu acnee nervoasa, angina pectorala, calculi biliari si urinari, ciroza hepatica, frigiditate, hipertensiune, infarct, nevralgii, nevroze, reumatism, sterilitate, ulcer, varice etc., etc., confirma efectul miraculos al bailor.

 

 

Cartea „Bai de plante. Sanatate si vindecare”. face parte din categoria carti >> Practice si timp liber – Sfaturi practice – Altele a catalogului LibrariaOnline.ro. Cartea este scrisa de catre Messegue, Maurice si a fost publicata la Editura BLASSCO .

Pentru orice solicitare apelati departamentul Suport Clienti LibrariaOnline.ro, de luni pana vineri in intervalul 9-18.

LibrariaOnline.ro intelege importanta informatiilor prezentate in aceasta pagina si face eforturi permanente pentru a le pastra actualizate. Singura situatie in care informatiile prezentate pot fi diferite fata de cele ale produsului este aceea in care producatorul aduce modificari specificatiilor acestuia, fara a ne informa in prealabil.

 

https://www.librariaonline.ro/practice_si_timp_liber/sfaturi_practice/altele/bai_de_plante_sanatate_si_vindecare-messegue_maurice-blassco-p10120238

 

 

////////////////////////////////////

 

 

 

 

PUTEREA DE VINDECARE A PLANTELOR

 

De către Team Mednet.ro

 

 

 

 

Tratamentul pe bază cu plante combină tradițiile din medicina chineză, tibetană, medicina pe bază a șamanului sau a Greciei antice și Romei.

 

Astăzi, atitudinea noastră față de plante este diferită. Unii sunt susținători puternici și propagatori ai metodelor naturale de tratament, inclusiv tratamentul pe bază de plante, alții se țin la distanță de aceasta. Ierburile pot ajuta cu siguranță cu unele afecțiuni sau pot ameliora simptomele. Medicamentele convenționale folosesc, de asemenea, proprietățile plantelor – sunt preparate medicamente pe bază de plante medicinale.

 

 

Ierburile nu sunt lipsite de efecte secundare, multe plante conțin otrăvuri puternice. Deci, dacă vrem să folosim ierburi și luăm deja câteva medicamente, merită să ne asigurăm că acestea nu vor interacționa între ele.

 

De asemenea, trebuie să consultați un medic înainte de a începe tratamentul cu plante medicinale, deoarece în unele cazuri pot exista contraindicații. Consultarea unui medic este absolut necesară atunci când luăm ierburi cu efect cardiac și antihipertensiv.

 

 

 

Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Mușețelul

Mușețelul, considerat de unii ca un leac pentru orice, este utilizat pe scară largă în Statele Unite ca anxiolitic și sedativ pentru anxietate și relaxare. În Europa, însă, este folosit pentru a vindeca rănile și pentru a reduce inflamațiile sau umflarea. Mușețelul este utilizat ca ceai sau ca și compresă. Poate crește somnolența cauzată de medicamente sau alte plante sau suplimente. Mușețelul poate interfera cu modul în care organismul folosește anumite medicamente, provocând supradozarea la unele persoane.

 

 

 

Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Conuri de hamei

Aplicare: pentru oboseală, iritabilitate excesivă, balonare, probleme digestive.

 

 

 

Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Liliac negru

Aplicare: pentru diaree, imunitate redusă, migrenă, nevralgie, boli reumatice și neurologice.

 

 

 

Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Crijantul Maruna (frunza)

Crijantul Maruna a fost folosită în mod tradițional pentru a trata febra. Acum este utilizată pe scară largă pentru a preveni migrenele și pentru a trata artrita. Unele studii au arătat că preparatele cu piretru pot preveni migrenele. Efectele secundare includ răni ale gurii și iritații gastro-intestinale. Persoanele care încetează brusc să ia piretru pentru migrenă pot avea dureri de cap. Criiantul Maruna nu trebuie utilizat cu antiinflamatoare nesteroidiene, deoarece aceste medicamente pot varia în funcție de efectele medicamentului. Nu trebuie utilizat cu warfarină sau alte anticoagulante.

 

 

 

Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Usturoiul (rădăcină)

Usturoiul este utilizat pentru scăderea colesterolului și a tensiunii arteriale. Are efect antibacterian. Rapoartele studiilor mici și scurte, cu descrieri destul de slabe, arată că poate provoca o reducere mică a colesterolului total și a LDL. Cu toate acestea, rezultatele cercetărilor germane asupra efectelor de scădere a colesterolului cu ajutorul usturoiului au fost distorsionate pentru a obține un efect pozitiv, spune FDA. Oamenii de știință investighează în prezent posibilul rol al usturoiului în prevenirea cancerului. FDA crede că usturoiul este sănătos. Nu trebuie utilizat cu warfarină, deoarece cantități mari de usturoi pot afecta coagularea. Din același motiv, nu luați cantități mari înaintea procedurilor dentare sau chirurgicale.

 

Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Imbirul (rădăcina)

Ghimbirul este folosit pentru ameliorarea grețurilor și a bolilor locomotorii. Cercetările sugerează că ghimbirul poate ameliora greața cauzată de sarcină sau chimioterapie. Reacțiile adverse raportate includ balonare, gaze, arsuri la stomac și greață.

 

 

 

Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Ginkgo (frunze)

Extractul de frunze de Gingko este utilizat pentru a trata o varietate de afecțiuni precum astmul, bronșita, oboseala și tinitusul. De asemenea, ajută la îmbunătățirea memoriei și previne demența și alte tulburări ale creierului. Unele studii au confirmat eficacitatea scăzută a acestuia. Folosiți numai extract de frunze. Semințele conțin o toxină ginkgo. Această toxină poate provoca convulsii și, în cantități mari, chiar moarte. Deoarece unele informații sugerează că Ginkgo biloba poate crește riscul de sângerare, acesta nu trebuie utilizat cu AINS, anticoagulante, anticonvulsivante sau antidepresive triciclice.

 

 

 

Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Primulă

Este utilizat pentru afecțiuni generale ale slăbiciunii organismului, creșterea colesterolului, imunitate redusă, probleme ale pielii, păr slab. Pentru: tulburări digestive, constipație, boli ale ficatului, infecții, nasul curgător. Pentru: dureri abdominale, flatulență, pierderea poftei de mâncare, respirație neplăcută, indigestie, arsuri la stomac.

 

 

 

Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Teiul (florile)

Are proprietăți vindecătoare pentru gripă, angină, tuse, dureri reumatice, anxietate, nevroză, flatulență, inflamații și infecții ale tractului respirator superior, răni ale pielii și tuse.

 

 

 

Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Ciulin

Ciulinul este utilizat pentru a trata bolile hepatice și colesterolul ridicat și pentru a reduce creșterea celulelor canceroase. Acesta este o plantă originară din regiunea mediteraneeană. În ultimii câțiva mii de ani a fost folosit în multe boli diferite, în special în bolile hepatice.

 

 

 

Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Sunătoarea (floarea, frunza)

Sunătoare este folosit ca antidepresiv. Este utilizat în tulburări de dispoziție, dureri de cap, simptome de oboseală, stări depresive, intoxicații alimentare, greață, vărsături.  Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Valeriana (rădăcina) Valeriana este utilizată pentru a trata insomnia și pentru a reduce anxietatea. Cercetările sugerează că valeriana poate fi un ajutor util pentru somn. Puterea de vindecare a plantelor de acasă – Urzica Aplicare: probleme ale pielii, alopecie, mătreață, păr gras, tulburări metabolice.

 

 

 

https://www.mednet.ro/puterea-de-vindecare-a-plantelor/

 

 

////////////////////////////////////////

 

 

Fitoterapia: totul despre terapia cu plante

MediCOOL.ro

 

Un specialist în laborator care prepară medicamente pe bază de plante

Fitoterapia reprezintă o ramură a terapiei care se ocupă cu mijloacele de prevenire și vindecare a bolilor, prin intermediul plantelor / Shutterstock

CELE MAI CITITE

Mihail Pautov discută cu un medic despre simptomele anemiei

Care sunt simptomele anemiei. Când mergem la control

Bărbat cu tinitus caree se ține cu mâinile de urechi

Totul despre tinitus. De ce apare țiuitul în urechi și cum se tratează

Grup de oameni care practică tahi chi într-un parc, un tip de exerciții pentru artrita reumatoidă

7 tipuri de exerciții pentru artrita reumatoidă care scad durerea și cresc mobilitatea

Urania Cremene, într-o bluză cu imprimeu, pe un scaun, în platoul MediCOOL

Cum facem ca vacanța să fie mai plăcută alături de copii. Sfaturi de la Urania Cremene

O fată care spală vase cu mama sa

Cum înveți copiii să devină responsabili

 

 

Fitoterapia reprezintă o ramură a terapiei care se ocupă cu mijloacele de prevenire și vindecare a bolilor, prin intermediul plantelor. Domeniul farmacognoziei a înregistrat un mare progres care a crescut utilizarea plantelor medicinale de către practicienii medicinei alternative. Această revizuire sistematică a explorat istoria și aplicarea actuală a medicamentelor fitoterapeutice, existând în prezent multe posibilități terapeutice în utilizarea medicamentelor fitoterapeutice și a plantelor medicinale. Ce este de fapt fitoterapia și cum funcționează în organismul uman.

 

Din 1990, utilizarea medicamentelor pe bază de plante în lumea dezvoltată a crescut cu aproape 400%. De-a lungul ultimelor două secole, cercetarea științifică a căutat să înlocuiască înțelepciunea populară fragmentată din epocile anterioare bazându-se pe ordine, sens, rigoare şi progres. Speranța de viață a crescut cu zeci de ani.

 

Multe boli cândva considerate terminale sunt acum vindecabile. Altele au fost deja eradicate. Durerea și suferința, deși încă destul de frecvente, sunt atenuate nemăsurat de roadele tot mai bune ale muncii științifice.

 

ARTICOLUL CONTINUĂ DUPĂ RECLAMĂ

 

00:00

Ce este fitoterapia

Și totuși, în ultimii aproximativ zece ani a fost sesizată apariția unei piețe tot mai populare lumea occidentală pentru toate lucrurile „naturale”, tradiționale și, mai presus de toate, neștiințifice. Rezultatul a fost că medicina bazată pe știință, cu accent pe studii controlate, dovezi, semnificații statistice și siguranță, este respinsă în favoarea „medicinei alternative”. Probabil, cea mai de succes ramură comercială și utilizată pe scară largă a medicinei alternative sau complementare este „fitoterapia”. Tabletele, prafurile și elixirurile, altfel cunoscute ca medicamente pe bază de plante, care sunt vândute în majoritatea țărilor, sunt vândute prin magazine și farmacii sub numele de „suplimente nutritive”.

 

Fitoterapia, a cărei utilizare a crescut cu aproape 400% în ultimul deceniu, constă în preparate din plante întregi precum ceaiul din frunze de zmeură (Rubus idaeus) sau extractul din semințe de castan de cal (Aeschlus hippocastanium). Acest accent pus pe materialul vegetal integral, mai degrabă decât pe ingredientele chimice individuale, este cel care diferențiază fitoterapia de însuşirea și fabricarea sintetică de către medicina generală a compuşilor activi ai plantelor.

 

Aspirina, de exemplu, e considerată total sintetică, dar a fost derivată inițial, acum un secol, din scoarța de salcie (Salix alba). Această tendință continuă. Chimiștii produc în prezent versiuni sintetice de paclitaxel [taxol], un medicament derivat inițial dintr-o specie de tisă (Taxus) și extrem de eficient împotriva cancerului ovarian. Cercetătorii au în vedere un compus extras dintr-o ciupercă tropicală care ar putea fi folosit într-o zi ca înlocuitor al insulinei.

 

Efectele fitoterapiei asupra organismului

În următorii zece ani, se preconizează că fitoterapia va genera 12-15 miliarde de dolari pe an în toată lumea. Americanii cheltuiesc deja aproape două miliarde de dolari în fiecare an pe fitoterapie. Europenii (în special germanii și francezii) nu sunt departe. În unele țări, aceste tratamente sunt cumpărate de mai mult de jumătate din populație. O treime din toate produsele de sănătate fără prescripție medicală sunt medicamente pe bază de plante.

 

Doar o mică parte dintre aceste remedii s-a dovedit a avea efecte uşoare până la moderate benefice sănătăţii. De exemplu, sunătoarea (Hypericum perforatum), pentru care Institutul Național de Sănătate din SUA a finanțat recent un studiu controlat, este, la unii oameni, un tratament la fel de eficient pentru depresie și tulburare afectivă sezonieră ca multe antidepresive sintetice. Potrivit scielo.br, există dovezi că extractele din arborele de ginkgo (Ginkgo biloba) stimulează memoria pe termen scurt la pacienții vârstnici. O altă plantă, Saw Palmetto (Serenoa repens), pare să aibă un efect de micșorare asupra glandelor prostatei mărite.

 

Lipsa cercetării nu este însă deloc surprinzătoare când, chiar și în absența acesteia, producătorii abia pot ține pasul cu cererea. Oportunitățile de brevetare sunt minime. Reglementările vânzărilor sunt atât de slabe în comparație cu cele care trebuie respectate pentru statutul de „medicament” cu drepturi depline, încât să creeze o ușă farmaceutică larg deschisă. Astfel, există puține motive pentru a motiva această industrie de multe miliarde de dolari să efectueze studii clinice costisitoare, lungi, controlate, la scară largă.

 

De ce oamenii aleg fitoterapia în defavoarea medicinei bazate pe ştiinţă

Deci, de ce oamenii bogati, raționali, foarte educați (căci acesta este profilul clienţilor) sunt atât de înfometați de fitoterapie?

 

O teorie este că consumatorul/pacientul este dezizulionat. Acesta este consternat de numărul de întrebări la care știința încă nu are răspunsuri. Sunt oameni care au fost dezamăgiți de serviciile de sănătate excesiv de largi și impersonale. Dar, cel mai important, s-a obișnuit cu alegerea și cu puterea de a exercita acea alegere.

 

Un alt factor important este că, după cum explică Dr. Elizabeth Williams, editor al revistei Phytotherapy Research cu sediul la Universitatea din Londra, Marea Britanie, „oamenii încă cred că ‘natural’ este egal cu bine și sigur, în ciuda numeroaselor dovezi care arată contrariul”. Acest punct de vedere este reluat de majoritatea cercetătorilor prinși în acest boom neașteptat anti-știință.

 

„Oamenii par să reușească să aibă opinii contradictorii în același timp. De exemplu, că nicotina este rea, dar alte produse naturale sunt bune„, continuă Williams. „Deși știu că există plante otrăvitoare, acest lucru nu pare să afecteze credința că ierburile sunt bune”. Această situație poate rezulta din faptul că ierburile sunt asociate cu o alimentație sănătoasă. Din punct de vedere fiziologic, organismul nu poate face diferența dintre vitamina C sintetizată chimic și vitamina C care a fost extrasă dintr-o portocală.

 

Un alt motiv dat pentru renașterea fitoterapiei este că oamenii sunt îngrijorați de efectele secundare asociate cu medicamentele sintetice. În comparație cu unele dintre tratamentele dure care sunt necesare pentru multe boli ce pun viața în pericol, „pretenția este că remediile pe bază de plante sunt mai blânde, mai uşoare și mai sigure”, explică Edzard Ernst, profesor de medicină complementară la Universitatea Exeter, Marea Britanie.

 

Contraindicatii si posibile riscuri ale fitoterapiei

Totuşi, ce este atât de sigur în consumul de substanțe care nu trebuie să îndeplinească standardele de conținut? De exemplu, s-a descoperit recent că unele așa-numitele „tablete de ginseng” nu conțin deloc ginseng. Nu trebuie să existe o uniformitate a constituenților chimici: unele preparate de „sunătoare” conțin ingrediente total diferite.

 

În plus, așa-numitele remedii „naturale” sunt vândute cu foarte puține informații despre efectele și pericolele lor. Riscurile asociate fitoterapiei depind de asemenea de cantitatea de substanță consumată. Dacă se respectă recomandările de utilizare, produsele fitoterapice produc rar efecte adverse.

 

Cu toate acestea, unele plante sunt toxice, altele pot interacționa cu medicamentele și pot provoca reacții adverse. De asemenea, femeile gravide și care alăptează trebuie să limiteze consumul de astfel de produse. E recomandat să le folosească doar la indicațiile medicului. Agenția Europeană a Medicamentului a contraindicat utilizarea anumitor plante la copiii cu vârsta sub 12 ani. Foarte des sunt recomandate la copiii sub 18 ani. Unele plante pot fi folosite de la vârsta de 3 și 6 ani.

 

Prin urmare, este esențial să consulți un medic pentru a vedea dacă respectivul tratament este potrivit. Când utilizez un produs fitoterapic, citește recomandările de pe ambalaj, date privind dozajul și posibilele riscuri și interacțiuni ale acelei plante sau combinații de plante. Începe cu doze mici pentru a depista eventualele alergii la plantă respectivă.

 

Ai aici informații și despre efectele plantelor naturale în tratamentele cosmetice.

 

Doctorul Mihail Pautov a stat de vorbă cu Violeta Pârva despre fitoterapie în cadrul emisiunii Medicool. Află totul despre știința plantelor medicinale din materialul video de mai jos.

 

Ai aici toate edițiile sezonului 4 MediCOOL, emisiune difuzată de Antena 1 și disponibilă online exclusiv în AntenaPLAY.

 

Play Video

Tipuri de plante și efectele asupra sănătății

Eficienţa fitoterapiei variază, fără urmă de îndoială, în funcție de fiecare organism. Dacă un produs este eficient pentru o persoană, acest lucru nu garantează că va avea beneficii și asupra altei persoane. Urmează astfel de terapii bazate pe plante doar după ce ai consultat și ai cerut sfatul medicului. E necesar acest pas pentru a preveni anumite interacțiuni cu boli de care suferit sau cu medicamente pe care le consumi deja.

 

Plante care pot fi folosite în fitoterapie:

Extracte pentru îmbunătățirea digestiei: anghinare,pătlagină, frasin, fenicul, usturoi, păpădie, urzică, ovăz.

Extracte cu efect antibacterian: rodie, salvie, echinacea.

Extracte cu efect antiinflamator: cimbrișor, păpădie, salvie.

Extracte pentru afecțiuni cardiovasculare: tei, anghinare, păducel, lilian, vâsc.

Extracte pentru diabet: anghinare, păpădie, rodie.

Extracte pentru imunitate: acerola, usturoi, cimbrișor, echinacea, salvie, urzică, pătrunjel.

Extracte pentru afecțiuni ginecologice: zmeur, coada-șoricelului, sunătoare,

Extracte pentru alergii: păpădie, sunătoare, urzică.

Extracte pentru afecțiuni ale ficatului: anghinare, păpădie, salvie, sunătoare.

Extracte pentru dezechilibre emoționale: sunătoare, ginko-biloba, roiniță, păducel.

Extracte pentru afecțiuni ale pielii: cartof, cimbrișor.

Plante pentru migrenă: Spilcuţă, captalanul sau brusturele dulce, mentă sau izmă, extractul de salcie, ghimbirul, ceaiul verde/cafeina, valeriana, seminţele de coriandru, uleiul de lavandă, rozmarinul, hreanul.

Plante şi extracte pentru ateroscleroză: extractul de anghinare, usturoiul, niacina, drojdia de orez roşu, păducel.

Plante, suplimente pentru poliartrita reumatoidă: uleiul de limba-mielului, ardeiul Cayenne, gheara-pisicii sau gheara-mâţei, uleiul de primulă, uleiul de peşte, turmericul, ghimbirul, extractul de ceai verde.

Suplimente pentru boala Crohn: Boswellia serrata, turmeric, ceaiul verde, nalbă mare.

Plante pentru boala de reflux gastroesofagian: uleiul de mentă, rădăcina de ghimbir, chimenul, angelică, muşeţelul german, rostopasca, rădăcina de lemn-dulce, armuraiul, turmericul.

Uleiuri esenţiale pentru a trata depresia: lavandă, ghimbir sălbatic, bergamota, uleiul de trandafir, uleiul de ylang-ylang, cel de muşeţel, de portocală dulce, de grepfrut, de iasomie.

 

Informațiile prezentate în acest articol nu înlocuiesc consultul medical. Cereți sfatul medicului dumneavoastră pentru diagnostic și tratament.

 

https://medicool.ro/fitoterapia-totul-despre-terapia-cu-plante-27131.html

 

/////////////////////////////////////////

 

 

 

Cinci plante absolut necesare pentru vindecarea corpului si mintii tale

 

 

Sanatatea mentala si cea fizica sunt atat de strans intretesute, incat pentru a incerca sa vindeci in mod adecvat afectiunile identificate la una, cere adesea incercarea de vindecare a potentialelor afectiuni ale celeilalte. In multe cazuri, cea mai

Sanatatea mentala si cea fizica sunt atat de strans intretesute, incat pentru a incerca sa vindeci in mod adecvat afectiunile identificate la una, cere adesea incercarea de vindecare a potentialelor afectiuni ale celeilalte.

 

In multe cazuri, cea mai eficienta cale de a reface sanatatea optima atat a corpului, cat si a mintii, este de a suplimenta dieta cu plante adaptogene si de alte feluri, care ajuta simultan si natural la echilibrarea ambelor sisteme, fara a provoca efecte secundare daunatoare.

 

Aici sunt cinci plante absolut necesare care ar putea fi exact ceea ce are nevoie corpul pentru a realiza sanatatea optima, fizica si mentala:

1) Turmeric. Turmericul, principalul component activ al sau fiind curcumina, este una dintre plantele cele mai studiate clinic astazi, si care poseda capacitati puternic vindecatoare ale mintii-corpului. O planta vindecatoare comuna medicinei traditionale chineze si celei ayurvedice, planteturmericul poseda o unica abilitate de a usura si chiar a vindeca inflamatia , cauza comuna a multe afectiuni cronice si tulburari autoimune care bantuie oamenii astazi.

 

Datorita abilitatii lui naturale de a normaliza diferite procese fiziologice grav afectate in comun de stres si alti factori de viata, turmericul este considerat a fi una dintre cele mai puternice plante adaptogene care ajuta si favorizeaza echilibrul sistemic si faciliteaza metabolismul sanatos si asimilarea nutrientilor.

 

Prin contracararea acestor stresori biologici, chimici si fizici ce provoaca boli, turmericul poate efectiv vindeca si proteja impotriva maladiilor ce afecteaza atat mintea cat si corpul.

 

2) Ghimbirul. Adesea subapreciat datorita banalitatii lui ca aliment, ghimbirul este o alta puternica planta vindecatoare care a fost utilizata in lume pentru a preveni si vindeca boli de tot felul. Unele dintre multele beneficii ale ghimbirului includ abilitatea lui de a stabiliza un stomac nervos sau deranjat, care la unii poate duce la neliniste mentala si tulburarea altor functii fiziologice. Ghimbirul crud a fost timp indelungat consumat pentru efectul lui de calmant general, care poate ajuta sanatatii in general, simultan cu stavilirea bolilor.

 

Ghimbirul ajuta in mod specific la imbunatatirea digestiei prin ajutorul dat la descompunerea proteinelor si grasimilor, lucru care la randul lui previne gazele, blocajul intestinal, si alte afectiuni negative care pot diminua functia imunitara si pot declansa boala. Suplimentarea cu ghimbir mai poate ajuta la micsorarea presiunii sanguine, la usurarea greturilor matinale la gravide si la diminuarea nivelului de colesterol rau.

 

3) Aloe vera. Ca si ghimbirul, aloe vera poseda o incredibila abilitate de a alina greturile, a imbunatati digestia, a curata colonul si tractul digestiv, si a mentine eliminarea sanatoasa si functionarea intestinala. Consumul de aloe vera mai poate ajuta la usurarea inflamatiilor si la imbunatatirea oxigenarii sanguine, doua beneficii care pentru multi oameni pot face o mare diferenta in promovarea unei sanatati durabile.

 

De fapt sunt asa de multe beneficii ale consumului de aloe vera, ca simpla adaugare a gelului sau sucului din aceasta puternica si suculenta planta la regimul alimentar zilnic poate efectiv remedia o gramada intreaga de boli fizice si mentale, inclusiv bolile cardiovasculare, artrita, pietrele la rinichi, ulcerul, hipertensiunea, deficientele nutritive, constipatia, diabetul, candida si alte infectii micotice, afectiuni ale pielii, si cancer.

 

4) Uleiul arborelui de ceai. De obicei folosit pentru aplicatii locale pentru a vindeca diferite afectiuni si infectii ale pielii, uleiul arborelui de ceai este considerat de multi a fi “vindecatorul miraculos al naturii”. Un ulei vindecator extrem de versatil, bun la toate, uleiul arborelui de ceai, care provine de la arborele Melaleuca, este un exceptional de puternic antimicrobian, anti-inflamator, antiseptic, antiviral, curativ, bactericid, fungicid, insecticid, stimulent si sudorific, capabil de a trata multe si diferite maladii fizice si mentale.

 

Consumul ceaiului de Melaleuca, de exemplu, in special amestecat cu alte plante binefacatoare precum rozmarinul, floarea pasiunii, hibiscus si ginseng, poate ajuta la calmarea si alinarea nervilor, simultan cu furnizarea de energie sustinuta si motivatie.

 

Adaugarea catorva picaturi de ulei al arborelui de ceai intr-un dispozitiv de difuzare, singur sau in amestec cu alte uleiuri esentiale poate de asemenea sa ajute la curatarea plamanilor si cailor respiratorii, sa favorizeze vigilenta, si sa amplifice sentimentele generale de sanatate si bunastare.

 

5) Busuiocul sfant. O alta planta puternic adaptogena, busuiocul este cunoscut pentru ca ajuta la ridicarea starii de spirit si calmarea mintii. Precum despre ginsengul si lemnul dulce, despre busuiocul sfant se spune ca amplifica legatura minte-corp-spirit prin actiunea asupra afectiunilor ce ataca sanatatea fiecaruia dintre aceste importante sisteme umane. Pe langa alinarea in general a stresului si amplificarea imunitatii, busuiocul sfant ajuta la lupta impotriva inflamatiilor cronice, sporirea energiei, promovarea claritatii mentale si a gandirii, si imbunatatirea digestiei.

 

Cunoscut sub numele mai comun de tulsi, busuiocul sfant mai este recunoscut pentru capacitatea lui de a lupta impotriva diferitelor alergii si simptome alergice, care adesea duc la senzatii de “ceata pe creier” si incapacitate mentala. Cei care isi suplimenteaza dieta cu busuioc, in special alaturi de alte plante adaptogene,  sunt capabili sa respire mai bine, sa digere mai bine hrana, sa gandeasca mai bine, si in general sa se simta mai bine, indiferent de afectiunile ce le perturba sanatatea.

 

Sursele pentru acest articol includ:

http://organicindiausa.com/article-adaptogens-the-best-overall-herbs/

http://lifespa.com/2008/12/ayurvedic-adaptogenic-herbs/

http://www.naturalnews.com/041085_healing_herbs_holy_basil_healthy_mind.html – plante

 

 

 

https://viataverdeviu.ro/cinci-plante-aromatice-absolut-necesare-pentru-vindecarea-corpului-si-mintii-tale

 

 

/////////////////////////////////

 

 

Incendiile din Grecia: cu durere, despre unele (mult) preacucernice atitudini; Dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel; Despre tragedia de duminică. Ce s-a ales, de ce s-a ales și ce se va alege de biata (beata?) țară? (2); 500 de homosexuali au ars la propriu, la un eveniment în Taiwan; ”Dumnezeu i-a lăsat, i-a lăsat, i-a lăsat…” Despre cea mai cumplită formă de judecată; Pocăieşte-te; De ce îngăduie Dumnezeu dezastrele naturale? Când nu-i dai tot lui Dumnezeu; Obadia1,2;  ADEVARATA „FRICĂ DE DUMNEZEU”; Estera 4: Aşezat de Dumnezeu, în locul în care eşti, tocmai pentru o vreme ca aceasta;Prin ce necaz va trece Biserica? Richard Wurmbrand – 100 de meditaţii din închisoare; C. S. Lewis – Creştinismul redus la esenţe; Recenzie- Creștinismul redus la esențe – C. S. Lewis

 

 

 

 

////////////////////////////////////////////

 

 

 

 

Creștinismul redus la esențe – C. S. Lewis

 

Andrei Jităreanu

 

 

 

 

Cartea Creștinismul redus la esențe este prima lucrare pe care am citit-o de la C. S. Lewis, după, bineînțeles, tangeța pe care am avut-o cu trilogia video „Narnia”, înspirată din seria de 7 cărți cu același nume. (Știai că există și a 8-a parte? Aici…)

 

Lewis este genial. Are o gândire profundă și o perspectivă unică asupra vieții. Cartea sa, Creștinismul redus la esențe, m-a surprins prin abilitatea autorului de a sintetiza credința creștină pentru credincioși și necredincioși, deopotrivă.

 

Totul pornește de la zero. Te afli aici și începi să gândești, să explorezi. Respiră. Acum, folosește-ți creierul și inima și hai să vedem ce-i cu viața aceasta. Așa aș putea caracteriza începutul cărții. Pe acest început, de la zero, Lewis clădește câte puțin, logic, cu tact și fără să se grăbească. Ce este impresionant este faptul că nu merge spre stufos, ci spre complex – un complex esențial. El reușește să analizeze cu precizie chirurgicală viziunea creștină despre lume și viață, trasând, ca un maestru, doar tușe esențiale acesteia.

 

Redau câteva citate, de pe unde am pus semne de carte în această capodoperă. Sper să ajute la formarea unei idei despre carte. Totuși, mi-e ciudă că nu pot cita toată cartea. Așa ar fi corect. Așadar:

 

„Dumnezeu a creat lucruri care au avut voință liberă. Aceasta înseamnă creaturi care pot alege binele sau răul. Unii oameni cred că ei își pot imagina o creatură care să fie liberă, dar care să nu aibă posibilitatea să facă răul; eu nu-mi pot imagina așa ceva. Dacă un lucru este liber să fie bun, atunci este liber să fie și rău. Voința liberă este ceva care a făcut posibil răul. Dacă este așa, de ce le-a dat Dumnezeu voință liberă acestor creaturi? Deoarece voința liberă, deși face posibil răul, este de asemenea singurul lucru care face posibilă o dragoste, o bunătate sau o bucurie pe care merită să le ai. O lume de roboți – de creaturi care funcționează ca niște mașini – nu merită să fie creată.”

 

„Fericirea pe care Dumnezeu a conceput-o pentru creaturile Sale superioare este fericirea de a fi unite cu El și unele cu altele de bunăvoie și libere într-un extaz al dragostei și desfătării în comparație cu care cea mai fermecătoare iubire dintre un bărbat și o femeie de pe pământ este doar o vorbă goală. Pentru aceasta creaturile trebuie să fie libere.”

 

„Pocăința nu este nicidecum un lucru amuzant. Este ceva mult mai greu decât să-ți ceri iertare sau să te umilești, înseamnă să te dezveți de toată înfumurarea și încăpățânarea eului cu care noi oamenii am fost învățați de mii de ani. Înseamnă să dai morții o parte din tine, să treci printr-un fel de moarte.”

 

„Cumpătarea nu se referea în mod special la băutură, ci la toate plăcerile; ea nu însemna abstinență, ci însemna să nu mergi mai departe decât este potrivit. Este o greșeală să gândești că creștinii ar trebui să fie abstinenți.”

 

„Dacă descopăr în mine o dorință pe care nu o poate satisface nici o experiență din lumea aceasta, cea mai probabilă explicație este că eu am fost creat pentru o altă lume.”

 

„Tocmai aceasta este esența creștinismului. Lumea aceasta este atelierul unui mare sculptor. Noi suntem statuile și se zvonește prin atelier că într-o zi unele dintre noi vom căpăta viață.”

 

„„S-o știi hotărât”, spune El, „că dacă îmi dai voie, Eu te voi face perfect. În momentul în care te lași în mâinile Mele, intri în procesul acesta. Nimic mai puțin și nimic altceva. Tu ai voință liberă și dacă vrei Mă poți da la o parte. Dar dacă nu Mă respingi, să știi că Eu voi duce până la capăt lucrarea aceasta.”

 

 

 

/////////////////////////////////////////////

  1. S. Lewis – Creştinismul redus la esenţe

De la data cînd a fost mai întîi publicată (1941) şi până astăzi, cartea aceasta s-a vândut în sute de mii de exemplare şi le-a slujit multor intelectuali drept călăuză pentru întoarcerea la o credinţă vie şi mîntuitoare în Dumnezeu.

 

Cartea a III-a: Conduita creştină

 

 

 

 

  1. Oamenii noi

 

În capitolul precedent am comparat lucrarea lui Cristos de facere a oamenilor noi cu procesul de transformare a unui cal într-o făptură înaripată. Am folosit exemplul acela extrem pentru a sublinia ideea că nu este vorba de o simplă îmbunătăţire, ci de o Transformare. Cea mai apropiată paralelă din lumea naturală este întîlnită în cazul transformărilor remarcabile pe care le putem produce în unele insecte dacă le tratăm cu anumite radiaţii. Unii oameni cred că acesta este modul în care a operat evoluţia. Modificările din creaturi, modificări de care depinde totul, s-ar putea să fi fost produse de radiaţii venite din spaţiul cosmic. (Desigur, odată ce au apărut aceste modificări, a început să acţioneze asupra lor ceea ce ei numesc „selecţie naturală”, adică modificările favorabile supravieţuiesc, iar celelalte se sting.)

Poate că omul modern înţelege ideea creştină mai bine dacă face legătura cu evoluţia. Toată lumea ştie despre evoluţie (deşi, desigur, unii oameni educaţi nu o cred): tuturor ni sa spus că omul a evoluat din forme inferioare de viaţă. De aceea, oamenii se întreabă deseori: „Care este pasul următor? Ce va apare după om?” Unii scriitori cu imaginaţie încearcă uneori să descrie acest pas — „Supraomul”, cum îl numesc ei; dar de obicei ei nu reuşesc decît să zugrăvească o fiinţă mult mai rea decît omul, aşa cum îl cunoaştem noi, şi după aceea încearcă să compenseze aceasta prin faptul că îl înzestrează cu picioare sau cu mîini foarte lungi. Dar să presupunem că pasul următor ar fi ceva mult mai diferit de stadiile anterioare decît îşi poate imagina cineva. Nu este oare foarte probabil să fie aşa? În urmă cu sute de mii de ani, au apărut creaturi foarte bine protejate, cu o armură groasă. Dacă cineva ar fi urmărit atunci cursul evoluţiei, probabil că s-ar fi aşteptat ca aceste „armuri” să devină tot mai solide. Dar ar fi greşit. Viitorul rezerva ceva la care nu se aştepta nimeni atunci. El avea să producă animale mici, neprotejate, fără blană, dar care aveau o minte mai bună: şi cu mintea aceea ei aveau să stăpînească întreaga planetă. Ei nu aveau să aibă doar mai multă putere decît monştrii preistorici, ci aveau să aibă un nou gen de putere. Pasul următor nu numai că avea să fie diferit, ci avea să fie un nou gen de diferenţă. Rîul evoluţiei nu avea să curgă în direcţia în care 1-a văzut observatorul acela: de fapt, avea să facă o cotitură bruscă.

Mi se pare că cele mai larg acceptate presupuneri cu privire la stadiul următor fac acelaşi gen de greşeală. Oamenii văd (sau cel puţin cred că văd) cum fiinţa umană îşi dezvoltă un creier mai mare şi dobîndeşte o stăpînire mai mare asupra naturii. Deoarece ei cred că rîul curge în direcţia aceea, ei îşi închipuie că va continua să curgă în acea direcţie. Dar eu nu pot să nu cred că stadiul următor va fi realmente nou; el va merge într-o direcţie pe care nu am fi putut-o visa niciodată. Dacă nu ar fi aşa, nici nu ar merita să fie numit un Stadiu Nou. Ar trebui să ne aşteptăm nu numai la diferenţă, ci la un nou gen de diferenţă. Ar trebui să ne aşteptăm nu numai la o simplă schimbare, ci la o nouă metodă de a produce schimbarea. De fapt, ar trebui să ne aşteptăm ca stadiul următor al evoluţiei să nu fie un stadiu al evoluţiei: ar trebui să ne aşteptăm ca însăşi evoluţia, ca metodă de producere a schimbării, să fie înlocuită. In fine, nu ar trebui să fim surprinşi dacă, atunci cînd se va petrece lucrul acesta, foarte puţini oameni vor observa ce se întîmplă.

Ei bine, dacă vrei să vorbeşti în aceşti termeni, concepţia creştină este tocmai că Stadiul Următor a apărut deja şi este cu adevărat nou. Nu este o schimbare de la oameni inteligenţi la oameni mai inteligenţi: este o schimbare care merge într-o direcţie cu totul diferită — o schimbare de la a fi creaturi ale lui Dumnezeu la a fi copii ai lui Dumnezeu. Primul caz a apărut în Palestina în urmă cu două mii de ani. Într-un sens, această schimbare nu este nicidecum „evoluţie”, deoarece nu este ceva ce rezultă dintr-o desfăşurare naturală a evenimentelor, ci este ceva ce vine în natură din afara ei. Dar tocmai la aşa ceva trebuie să ne aşteptăm. Noi am ajuns la ideile noastre despre „evoluţie” prin studierea trecutului. Dacă există noutăţi pregătite în viitor, atunci ideea noastră, bazată pe trecut, nu le va cuprinde. De fapt, acest Stadiu Nou se deosebeşte de toate celelalte nu numai prin faptul că vine din afara naturii, ci şi prin alte cîteva trăsături.

(1) Nu este realizat prin reproducere sexuală. Ar trebui oare să fim urprinşi de acest lucru? A existat un timp cînd nu a existat sexul; dezvoltarea a avut loc prin metode diferite. în consecinţă, ne putem aştepta să vină o vreme cînd sexul va dispare sau (şi aceasta se petrece în realitate) un timp cînd sexul, deşi continuă să existe, încetează să mai fie principalul canal de dezvoltare.

(2) În stadiile primare de dezvoltare ale organismelor vii, ele nu au avut de ales, sau au avut prea puţin de ales, în ce priveşte pasul nou. Progresul a fost, în principal, ceva ce s-a petrecut cu ele, nu ceva ce au făcut ele. Dar noul stadiu, trecerea de la a fi creaturi la a fi copii, este voluntar, cel puţin într-un sens. Nu este voluntar în sensul că noi înşine am fi putut alege sau l-am fi putut imagina, dar este voluntar în sensul că atunci cînd ne este oferit îl putem refuza. Dacă vrem, ne putem retrage, putem să rămînem în pătrăţica noastră şi să lăsăm noua Omenire să înainteze fără noi.

(3) Am spus că „primul caz” a fost cel al lui Cristos. El este mult mai mult decît atît. El nu este doar un om nou, un specimen dintr-o specie, ci El este Omul nou. El este originea, centrul şi viaţa tuturor oamenilor noi. El a venit în universul creat, a venit de bunăvoie, aducînd cu Sine Zoe, viaţa nouă. (Vreau să spun, desigur, că Zac a existat dintotdeauna în sferele ei.) El transmite această viaţă nouă nu prin ereditate, ci prin ceea ce am numit „infecţia bună”. Oricine care o primeşte, o primeşte prin contact personal cu El. Alţi oameni pot deveni „noi” prin faptul că sînt „în El”.

(4) Acest pas este făcut mult mai repede decît cei precedenţi. În comparaţie cu dezvoltarea omului pe această planetă, răspîndirea creştinismului în rasa umană pare să fie ca un fulger — două mii de ani nu sînt aproape nimic în istoria universului. (Să nu uităm niciodată că noi sîntem încă „primii creştini”. Dezbinările actuale dintre noi, rele şi nefolositoare, sînt, sperăm, o boală a copilăriei: abia acum ne ies dinţii. Lumea din afară, fără îndoială, crede tocmai contrariul. Ea crede că noi murim de bătrîneţe. Dar ea a mai crezut de multe ori lucrul acesta! Mereu, mereu a crezut că creştinismul este pe moarte, din pricina persecuţiei din afară sau a corupţiei dinăuntru, din pricina ridicării mahomedanismului, din pricina progresului ştiinţelor naturii, din pricina ridicării marilor mişcări revoluţionare anticreştine. Prima dezamăgire a fost legată de răstignire. Omul Cristos a înviat. într-un sens — şi îmi dau seama cît de îngrozitor de nedrept trebuie să li se pară — lucrul acesta s-a repetat mereu de atunci încoace. Ei continuă să ucidă lucrul pe care 1-a început El: şi de fiecare dată, tocmai cînd ei bătătoresc pămîntul pe groapa creştinismului, aud dintr-o dată că este viu şi că a izbucnit în vreun loc nou. Nu este de mirare că ei ne urăsc.)

(5) Miza este mare. Dacă ar fi eşuat la unul dintre stadiile anterioare, creatura ar fi pierdut, în cel mai rău caz, puţinii ani de viaţă pe acest pămînt: dar foarte adesea nu a pierdut nici măcar atît. Dar dacă eşuăm la acest pas, pierdem un premiu care este infinit (în cel mai strict sens al cuvîntului). Acum a sosit momentul critic. In cursul secolelor, Dumnezeu a călăuzit natura pînă la punctul în care a produs făpturi care (dacă vor) pot fi luate direct din natură şi pot fi transformate în „dumnezei”. Oare vor accepta ele să fie transformate? într-un fel, este ca şi criza naşterii. Pînă cînd ne decidem să-L urmăm pe Cristos, noi încă sîntem părţi din natură, sîntem încă în pîntecele marii noastre mame. Sarcina ei a fost purtată mult, cu durere şi teamă, dar acum a ajuns la punctul culminant. A sosit momentul cel mare. Totul este pregătit. Doctorul a sosit. Oare se va desfăşura naşterea „fără probleme”? Bineînţeles că se deosebeşte de o naştere obişnuită printr-un aspect important. într-o naştere obişnuită, copilul nu are de ales: în cazul acesta, copilul poate alege. Mă întreb ce ar face un copil obişnuit dacă ar putea alege. S-ar putea să prefere să rămînă în locul întunecos, cald şi sigur din pîntece, pentru că ar crede că pîntecele înseamnă siguranţă. Dar alegerea ar fi cît se poate de greşită, pentru că dacă ar rămîne acolo ar muri.

În concepţia creştină, naşterea deja a avut loc: pasul nou a fost întreprins şi continuă să fie întreprins. Oameni noi sînt presăraţi deja ici şi colo pe tot pămîntul. Unii dintre ei, aşa cum am admis, sînt greu de recunoscut, dar alţii pot fi recunoscuţi. îi întîlneşti din cînd în cînd. Vocile şi feţele lor sînt diferite de ale noastre: mai puternice, mai liniştite, mai fericite, mai radioase. Ei încep calea acolo unde au abandonat-o cei mai mulţi dintre noi. Ei pot fi recunoscuţi, după părerea mea, dar trebuie să ştii ce să cauţi. Ei nu se vor asemăna cu ideea pe care ne-am format-o noi din lecturi despre „oamenii religioşi”. Ei nu atrag atenţia asupra lor înşile. Ai tendinţa să crezi că tu te porţi frumos cu ei, cînd de fapt ei se poartă frumos cu tine. Ei te iubesc mai mult decît alţi oameni, dar au mai puţină nevoie de tine. (Trebuie să depăşeşti stadiul cînd doreşti ca alţii să aibă nevoie de tine: pentru unii oameni buni, mai ales pentru femei, aceasta este ispita la care rezistă cel mai greu.) De obicei va părea că ei au foarte mult timp disponibil: te miri de unde au atîta timp. Cînd l-ai recunoscut pe unul dintre ei, pe următorul îl vei recunoaşte mult mai uşor. Părerea mea (dar de unde aş putea şti?) este că ei se recunosc unul pe altul imediat şi fără greş, trecînd peste orice barieră de culoare, sex, clasă socială, vîrstă sau chiar crez. în sensul acesta, a deveni sfînt poate fi comparat cu a deveni membru al unei societăţi secrete. Exprimîndu-ne în termeni foarte modeşti, trebuie să fie foarte amuzant.

Nu trebuie să vă imaginaţi însă că oamenii noi sînt, în sensul obişnuit, toţi la fel. Multe dintre lucrurile pe care vi le-am spus în această ultimă carte v-ar putea determina să credeţi acest lucru. A deveni om nou înseamnă să pierzi ceea ce noi numim „eul tău”. Trebuie să ieşim din noi înşine şi să intrăm în Cristos. Voinţa Lui va deveni voinţa noastră şi trebuie să gîndim gîndurile Lui, să avem „gîndirea lui Cristos”, cum spune Biblia. Dacă Cristos este unul şi dacă El trebuie să fie „în” noi toţi, oare nu ar trebui să fim exact la fel? S-ar părea să fie aşa, dar în realitate nu este aşa.

Este dificil să găsim aici o ilustraţie potrivită deoarece, desigur, nu există două lucruri în natură care să fie legate între ele prin aceeaşi relaţie ca şi Creatorul şi creaturile Sale. Voi încerca totuşi să vă dau două ilustraţii imperfecte, care să vă ajute să vă formaţi o idee despre adevăr, închipuiţi-vă o mulţime de oameni care au trăit întotdeauna în întuneric. Ajungeţi între ei şi încercaţi să le descrieţi cum este lumina. Aţi putea să le spuneţi că dacă vor ieşi la lumină, acea lumină va cădea asupra lor şi ei o vor reflecta şi vor deveni astfel vizibili. Nu este oare posibil ca ei să-şi imagineze că, întrucît ei vor primi aceeaşi lumină şi toţi vor reacţiona faţă de ea în acelaşi fel (adică o vor reflecta), toţi vor arăta la fel? Cu toate acestea, noi ştim că lumina va scoate la iveală diferenţele dintre noi. Şi iarăşi, să presupunem că un om nu ar şti nimic despre sare. îi dai puţină sare şi el simte un gust aparte, foarte puternic. După aceea îi spui că oamenii din ţara aceea folosesc sare în toate mîncărurile lor. Ar fi posibil ca el să răspundă: „In cazul acesta, cred că toate mîncărurile voastre au exact acelaşi gust, pentru că gustul acelei substanţe pe care mi-ai dat-o s-o gust este atît de puternic încît va anihila gustul oricărui alt ingredient”. Dar noi ştim că efectul sării este tocmai opus — departe de a anihila gustul oului, al cărnii şi al verzei, sarea scoate la iveală gustul lor. Ele nu îşi dezvăluie adevăratul gust decît după ce ai adăugat sarea. (V-am avertizat că aceasta nu este o ilustraţie foarte bună, deoarece poţi anihila gustul celorlalte ingrediente dacă pui prea multă sare, în timp ce nu poţi anihila gustul personalităţii umane dacă pui prea mult Cristos. V-am spus că este doar o încercare de a ilustra adevărul.)

Cam aşa ceva se petrece cînd Cristos este în noi. Cu cît dăm la o parte mai mult ceea ce numim „eul nostru” şi Îi permitem lui Cristos să preia controlul, cu atît devenim mai mult cu adevărat noi înşine. Cristos este atît de mare, încît milioane şi milioane de „Cristoşi mici”, care se deosebesc unii de alţii, nu sînt destui ca sâ-L prezinte pe El deplin. El i-a făcut pe toţi. El a inventat — aşa cum un autor inventează personajele dintr-un roman — ceea ce sîntem destinaţi să fim tu şi eu, oameni noi diferiţi. în sensul acesta, adevăratul nostru eu ne aşteaptă în El. Nu are rost să încerc să fiu „eu însumi” fără El. Cu cît mă împotrivesc Eui mai mult şi cu cît încerc mai mult să trăiesc pe cont propriu, cu atît voi fi mai dominat de ereditatea mea, de educaţia mea, de mediul în care trăiesc şi de dorinţele mele naturale. De fapt, ceea ce numesc cu atîta mîndrie „Eul meu” devine doar un loc de întîlnire pentru şiruri de evenimente pe care eu nu le-am pornit şi nici nu le pot opri. Ceea ce numesc „dorinţele mele” sînt de fapt doar dorinţele stîrnite în mine de organismul meu fizic, pompate în mine de gîndurile altor oameni sau chiar sugerate de demoni. O omletă, nişte alcool şi un somn bun vor fi adevăratele origini ale deciziei cu care mă laud că am luat-o eu însumi, cu discernămînt, de a mă culca cu tînăra care stă pe cealaltă banchetă în vagonul de tren. Propaganda va fi adevărata origine a idealurilor mele politice personale. In starea mea naturală, eu nu sînt o persoană atît de completă cum îmi place să cred: cea mai mare parte din ceea ce numesc „eul meu” poate fi explicată foarte uşor. Cînd vin la Cristos, cînd mă dăruiesc Personalităţii Eui, abia atunci încep să am cu adevărat o personalitate proprie.

La început am spus că au existat Personalităţi în Dumnezeu. Acum vreau să merg mai departe. Nicăieri altundeva, în afară de Dumnezeu, nu există adevărate personalităţi. Pînă cînd nu te vei dărui pe tine însuţi Lui, tu nu vei avea un eu real. Identitatea personalităţii este de aşteptat să fie întîlnită mai mult între cei mai „naturali” oameni, nu între aceia care s-au predat lui Cristos. Ce asemănare monotonă este între toţi tiranii şi cuceritorii; ce diferenţă glorioasă este între toţi sfinţii.

Trebuie să fie o predare reală a eului. Trebuie să-1 lepezi „orbeşte”, dacă pot spune aşa. Cristos îţi va da cu adevărat o personalitate reală, dar nu trebuie să mergi la El doar de dragul acestui lucru. Cîtă vreme ceea ce te interesează este personalitatea ta, tu nu te apropii deloc de El. Primul pas este să încerci să uiţi cu totul de eul tău. Eul tău real şi nou (care este al lui Cristos şi al tău, care este al tău tocmai pentru că este al Lui) nu va apare cîtă vreme tu îl cauţi. Va apare atunci cînd îl vei căuta pe Cristos. Ţi se pare ciudat? Tu ştii câ acelaşi principiu este valabil în multe probleme cotidiene. Chiar şi în viaţa socială, tu nu vei face o impresie bună asupra oamenilor decît atunci cînd vei înceta să te gîndeşti la impresia pe care o faci asupra lor. În literatură şi în artă, nici un autor care caută cu orice preţ originalitatea nu va fi original, în timp ce dacă nu încerci decît să povesteşti adevărul (fără să-ţi pese cîtuşi de puţin de cîte ori a fost povestit în trecut), în 90% din cazuri vei deveni original fără să-ţi fi dat seama. Principiul se aplică în toate aspectele vieţii. Dăruieşte-te pe tine însuţi şi atunci vei găsi adevăratul tău eu. Pierde-ţi viaţa şi o vei salva. Supune-te la moarte — moartea ambiţiilor şi a dorinţelor tale favorite în fiecare zi şi, în final, moartea întregului tău trup: supune-te cu fiecare fibră din fiinţa ta, şi atunci vei găsi viaţa veşnică. Nu reţine nimic pentru tine. Nimic din ce păstrezi nu va rămîne cu adevărat al tău. Nimic din tine care nu a murit nu va fi înviat din morţi. Priveşte la tine însuţi şi vei descoperi în viitor numai ură, singurătate, disperare, mînie, ruină şi descompunere. Priveşte însă la Cristos şi îl vei găsi pe El, iar împreună cu El vei primi toate celelalte lucruri.

 

  1. Oameni buni sau oameni noi

 

Domnul Isus vrea să împlinească ce a spus. Cei care se încredinţează în mîinile Lui vor deveni desăvârşiţi, aşa cum El este desăvîrşit — desăvîrşit în dragoste, în înţelepciune, în bucurie, în frumuseţe şi în nemurire. Schimbarea nu va fi terminată în viaţa aceasta, pentru că moartea este o parte importantă a tratamentului. Cît de departe merge schimbarea înainte de moarte într-unui sau altul dintre creştini este incert.

Cred că este momentul potrivit să luăm în discuţie o întrebare care a fost pusă deseori: Dacă creştinismul este adevărat, de ce nu sînt toţi creştinii în mod vizibil mai buni decît toţi necreştinii? Îndărătul acestei întrebări este ceva care este în parte rezonabil şi în parte complet nerezonabil. Partea rezonabilă este aceasta: Dacă convertirea la creştinism nu îmbunătăţeşte acţiunile exterioare ale omului — dacă el continuă să fie la fel de snob, de dispreţuitor, de invidios sau la fel de ambiţios ca şi înainte — atunci eu cred că „convertirea” lui a fost în mare măsură imaginară; dacă după convertirea iniţială cineva vrea să vadă dacă a făcut vreun progres, acesta este testul pe care trebuie să-1 aplice. Sentimente mai nobile, gînduri noi, un interes mai mare pentru „religie” nu înseamnă nimic decît dacă comportarea noastră este mai bună; tot aşa, în timpul unei boli, faptul că „te simţi mai bine” nu este de mare folos dacă termometrul continuă să arate că temperatura ta creşte. în sensul acesta, lumea din afară are dreptate să judece creştinismul prin rezultatele lui. Cristos nea spus să judecăm după rezultate. Pomul se cunoaşte după roade sau, cum spunem noi, dovada că prăjitura este bună stă în faptul că o mănînci. Cînd noi, creştinii, ne purtăm în mod nepotrivit sau nu ne comportăm bine, noi facem creştinismul neverosimil pentru lumea din afară. O lozincă din timpul războiului ne avertiza că „Vorbirea neatentă duce la pierderea de vieţi”. Este la fel de adevărat că „trăirea neatentă duce la vorbe”. Vieţile noastre trăite neglijent fac lumea să vorbească, şi noi îi dăm prilej să vorbească într-un fel care aruncă îndoieli asupra adevărului creştinismului însuşi.

Mai este încă un mod în care este nelogic pentru lumea din afară să ceară să vadă rezultate. S-ar putea ca ei să ceară nu numai ca viaţa fiecărui om să se îmbunătăţească atunci cînd devine creştin; s-ar putea ca ei să ceară ca, înainte de a crede în creştinism, să vadă întreaga lume împărţită clar în două tabere — creştini şi necreştini — şi ca toţi oamenii din prima tabără să fie, în orice moment, în mod vizibil mai buni decît toţi oamenii din tabăra a doua. Cererea aceasta este nerezonabilă pentru mai multe motive.

(1) În primul rînd, situaţia din lumea reală este mult mai complicată. Lumea nu constă din creştini 100% şi necreştini 100%. Sînt oameni (şi încă mulţi) care încetează treptat să mai fie creştini, dar cu toate acestea îşi atribuie acest nume: unii dintre ei sînt clerici. Sînt alţi oameni care devin treptat creştini, fără ca ei să se considere deja creştini. Sînt oameni care nu acceptă toată învăţătura creştină despre Cristos, dar care sînt atît de puternic atraşi de El încît ei sînt ai Lui într-un sens mult mai profund decît pot ei înţelege. Sînt oameni de alte religii care sînt călăuziţi de influenţa secretă a lui Dumnezeu ca să se concentreze asupra acelor părţi din religia lor care sînt în armonie cu creştinismul şi care astfel aparţin lui Cristos fără să o ştie. De exemplu, un budist de bună-credinţă poate fi călăuzit să se concentreze tot mai mult asupra învăţăturii budiste despre milă şi să lase pe plan secundar (deşi el poate continua să spună că crede) învăţătura budistă despre alte lucruri. S-ar putea ca mulţi păgîni buni care au trăit cu mult înainte de naşterea lui Cristos să fi fost în această situaţie. Desigur, întotdeauna au existat mulţi oameni care sînt confuzi în gîndire şi au o mulţime de crezuri amestecate de-a valma. In consecinţă, nu are rost să încerci să emiţi judecăţi în masă despre creştini sau necreştini. Poţi să compari în masă dinii şi pisicile sau bărbaţii şi femeile, deoarece în cazul lor se ştie fiecare din ce categorie face parte. De asemenea, un animal nu se transformă (treptat sau brusc) din dine în pisică. Dar cînd comparăm creştinii, în general, cu necreştinii, în general, de obicei noi nu ne gîndim la oameni reali pe care-i cunoaştem, ci numai la două idei vagi pe care ni le formăm din romane sau din ziare. Dacă vrei să compari pe un creştin rău cu un ateu bun, trebuie să te gîndeşti la două persoane reale pe care le-ai cunoscut. Dacă nu venim la un caz concret, nu facem decît să ne irosim timpul.

(2) Să presupunem că am luat un caz concret şi că acum nu vorbim despre un creştin imaginar şi despre un necreştin imaginar, ci despre doi oameni reali din cartierul nostru. Chiar şi în cazul acesta trebuie să fim atenţi să punem întrebarea corectă. Dacă creştinismul este adevărat, atunci ar trebui să fie adevărate şi următoarele: (a) Orice creştin ar trebui să fie mai bun decît dacă aceeaşi persoană nu ar fi creştină, (b) Orice om care devine creştin va fi mai bun decît a fost înainte. Aplicînd acelaşi raţionament, dacă reclama pentru pasta de dinţi „Super cristal” este adevărată, ar trebui: (a) Ca oricine care o foloseşte să aibă dinţi mai buni decît dacă nu ar folosi-o. (b) Calitatea dinţilor oricărei persoane care o foloseşte să se îmbunătăţească. Dar să spui că eu, care folosesc pastă de dinţi „Super cristal” (şi care am moştenit dinţi răi de la amîndoi părinţii mei) nu am dinţi la fel de buni ca un tînăr negru sănătos care nu a folosit niciodată pastă de dinţi, afirmaţia în sine nu dovedeşte că reclamele sînt neadevărate.

S-ar putea ca domnişoara Petrescu, care este credincioasă, să aibă o limbă mai ascuţită decît necredinciosul Radu Ionescu. Dar lucrul acesta, în sine, nu ne spune dacă creştinismul este eficient sau nu. Problema este: Cum ar fi fost limba domnişoarei Petrescu dacă ea nu ar fi credincioasă şi cum ar fi limba lui Radu Ionescu dacă el ar deveni credincios. Domnişoara Petrescu şi Radu Ionescu, ca rezultat al unor cauze naturale şi al educaţiei, au anumite temperamente: creştinismul afirmă că va pune amîndouă temperamentele sub o nouă conducere, dacă persoanele respective îi vor permite să o facă. întrebarea pe care poţi să o pui este dacă acea nouă conducere, dacă i se permite să preia controlul, îmbunătăţeşte starea. Oricine ştie că ceea ce este coordonat în cazul lui Radu Ionescu este un material „mai bun” decît ceea ce este coordonat în cazul domnişoarei Petrescu. Nu aceasta este ideea. Pentru a evalua conducerea unei fabrici nu trebuie să iei în considerare doar produsul fabricii. Dacă ţinem seamă de condiţiile din Fabrica A, ar fi de mirare dacă ar produce ceva; pe de altă parte, ţinînd seamă de dotarea de primă clasă a Fabricii B, deşi producţia ei este ridicată, s-ar putea să fie mult mai scăzută decît ar trebui să fie. Nu încape îndoială că directorul Fabricii A va pune maşini noi cît mai curînd posibil, dar este nevoie de timp. între timp, producţia scăzută nu dovedeşte că el a eşuat.

(3) Şi acum, să mergem puţin mai adînc. Directorul va instala maşini noi: mai înainte ca Cristos să termine lucrarea cu domnişoara Petrescu, ea va fi într-adevăr foarte „bună”. Dar dacă am rămîne la nivelul acesta, s-ar părea că singurul scop al lui Cristos a fost să o rirdice pe domnişoara Petrescu la acelaşi nivel la care s-a aflat Radu tot timpul. Noi am vorbit, de fapt, ca şi cum Radu ar fi fost într-o stare bună; ca şi cum creştinismul ar fi ceva de care au nevoie oamenii răi, dar de care cei buni se pot lipsi; şi ca şi cum singurul lucru pe care ni-1 cere Dumnezeu este să fim „oameni buni”. Dar aceasta ar fi o greşeală fatală. Adevărul este că înaintea lui Dumnezeu, Radu Ionescu are la fel de multă nevoie de „mîntuire” ca şi domnişoara Petrescu. într-un sens (pe care-1 voi explica peste o clipă), faptul de a fi om de treabă abia dacă intră în discuţie.

Nu te poţi aştepta ca Dumnezeu să privească temperamentul liniştit şi firea prietenoasă a lui Radu exact aşa cum le privim noi. Ele rezultă din cauze naturale pe care le creează Dumnezeu însuşi. Fiind doar trăsături de ordin temperamental, ele vor dispare cu totul dacă se modifică digestia lui Radu. în realitate, bunătatea este un dar pe care Dumnezeu i 1-a dat lui Radu şi nu un dar al lui Radu pentru Dumnezeu. Dumnezeu a permis unor cauze naturale, acţionînd într-o lume pervertită de secole de păcat, să producă în domnişoara Petrescu gîndirea îngustă şi nervii întinşi la maximum care explică în mare parte răutatea ei. Dumnezeu a intenţionat, la timpul potrivit, să corecteze acea parte a ei. Dar, pentru Dumnezeu, nu aceasta este partea esenţială a procesului. Ea nu prezintă nici o dificultate. Nu acesta este lucrul care-L îngrijorează. Lucrul pe care-1 urmăreşte, pe care-1 aşteaptă şi la care lucrează este ceva ce nu este uşor nici chiar pentru Dumnezeu, deoarece, prin însăşi natura cazului, El nu-1 poate produce printr-un simplu act al puterii Sale. El aşteaptă să-1 vadă petrecîndu-se atît în domnişoara Petrescu cît şi în Radu Ionescu. Este ceva ce ei Îi vor da de bunăvoie Lui sau ceva ce vor refuza să-I dea. Oare se vor îndrepta ei spre El şi vor împlini astfel singurul scop pentru care au fost creaţi? Voinţa lor trepidează înăuntrul lor, ca şi acul unei busole. Dar acesta este un ac care poate alege. El poate indica spre nordul adevărat; dar nu este obligat să o facă. Oare se va roti acul, se va stabiliza şi va arăta spre Dumnezeu?

El îl poate ajuta să o facă. Dar nu îl poate forţa. El nu poate, dacă putem spune aşa, să-Şi întindă mîna şi să-1 pună în poziţia corectă, pentru că atunci nu ar mai fi voinţă liberă. Va indica el nordul? Aceasta este întrebarea de care depinde totul. Oare îşi vor preda domnişoara Petrescu şi Radu Ionescu naturile lor lui Dumnezeu? Dacă naturile pe care le predau sau le reţin sînt, în momentul de faţă, agreabile sau dezagreabile, este de importanţă secundară. Dumnezeu se poate îngriji de această parte a problemei.

Să nu mă înţelegeţi greşit. Este cert că Dumnezeu priveşte o fire dezagreabilă ca pe un lucru rău şi deplorabil. Şi, desigur, El priveşte o fire agreabilă ca pe un lucru bun — bun ca pîinea, ca lumina sau ca apa. Dar acestea sînt lucruri bune pe care El le dăruieşte, iar noi le primim. El a creat nervii sănătoşi ai lui Radu şi digestia lui bună, şi Dumnezeu are disponibile multe asemenea calităţi. Din cîte ştim noi, pe Dumnezeu nu-L costă nimic: să creeze lucruri bune: dar ca să convertească voinţele răzvrătite, îl costă răstignirea, pentru că sînt voinţe care pot refuza cererea Lui — în oamenii buni la fel ca şi în cei răi. în afară de aceasta, pentru că bunătatea lui Radu era doar o parte a naturii sale, ea se va destrăma la sfîrşil. Natura însăşi se va destrăma. Cauzele naturale se îmbină în Radu pentru a forma un profil psihologic plăcut, la fel cum ele se îmbină într-un apus de soare pentru a forma o îmbinare plăcută de culori. Peste puţină vreme (pentru că natura lucrează în felul acesta), ele se vor despărţi, şi îmbinarea pe care au creat-o în ambele cazuri va dispare. Radu a avut ocazia să transforme (sau mai degrabă, să-I permită lui Dumnezeu să transforme) profilul acela trecător în frumuseţea unui spirit etern: şi el nu a folosit ocazia.

Avem un paradox aici. Cîtă vreme Radu nu se întoarce spre Dumnezeu, el crede că bunătatea este a lui, şi cîtă vreme crede aşa, ea nu este a lui. Abia cînd Radu îşi dă seama că bunătatea aceasta nu este a lui, ci este un dar de la Dumnezeu, şi cînd I-o oferă din nou lui Dumnezeu, abia atunci începe aceasta să fie cu adevărat a lui. De acum încolo, Radu începe să fie părtaş la propria lui creaţie. Singurele lucruri pe care le putem păstra sînt lucrurile pe care I le dăruim lui Dumnezeu de bunăvoie. Ceea ce încercăm să păstrăm pentru noi este doar ceea ce vom pierde cu siguranţă.

De aceea, nu trebuie să ne mirăm dacă întîlnim între credincioşi oameni care încă sînt dezagreabili. Dacă te gîndeşti bine, există un motiv pentru care ne putem aştepta ca oamenii dezagreabili să se întoarcă la Cristos în număr mai mare decît ceilalţi. Aceasta a fost obiecţia oamenilor cu privire la Cristos în timpul vieţii Lui pămînteşti: El părea să atragă asemenea oameni mizerabili. Aceasta continuă să fie obiecţia oamenilor şi va continua să fie întotdeauna. Nu înţelegeţi de ce? Cristos a spus: „Ferice de cei săraci” şi „Creu este pentru cei bogaţi să intre în împărăţie”, şi nu încape îndoială că El s-a referit în primul rînd la cei bogaţi sau săraci din punct de vedere economic. Dar oare nu se aplică cuvintele Lui şi la un alt fel de bogăţie sau de sărăcie? Unul dintre pericolele de a avea o mulţime de bani este că te poţi mulţumi cu genul de fericire pe care ţi—1 pot da banii şi nu îţi dai seama că ai nevoie de Dumnezeu. Dacă totul în viaţă pare să se realizeze prin semnarea de cecuri, s-ar putea să uiţi că în fiecare clipă depinzi cu totul de Dumnezeu.

Este foarte adevărat că înzestrările naturale sînt însoţite de un pericol asemănător. Dacă ai nervi sănătoşi, dacă ai sănătate, popularitate şi dacă ai o educaţie bună, probabil că vei fi mulţumit cu caracterul tău aşa cum este. „La ce-mi mai trebuie Dumnezeu?” s-ar putea să spui. Ţie îţi vine uşor să ai o anumită conduită bună. Tu nu eşti unul dintre acei oameni care sînt obsedaţi de sex, care sînt alcoolici, nervoşi sau nestăpîniţi. Toată lumea spune că eşti un om de treabă şi (între noi fie vorba) tu eşti de acord cu ei. Este foarte posibil ca tu să crezi că toată această bunătate este rodul eforturilor tale: şi se poate să nu simţi nevoia pentru o bunătate superioară. Deseori, oamenii care au această bunătate naturală nu pot fi aduşi deloc la punctul să recunoască nevoia lor de Cristos pînă cînd, într-o zi, bunătatea naturală îi lasă baltă şi automulţumirea lor este spulberată. Cu alte cuvinte, este greu pentru cei care sînt „bogaţi” în sensul acesta să intre în împărăţie.

Lucrurile sînt complet diferite pentru oamenii dezagreabili — oameni mărunţi, modeşti, timizi, depravaţi, fără vlagă, singuratici, pătimaşi, senzuali sau dezechilibraţi. Dacă ei fac vreo încercare să fie buni, ei descoperă îndată că au nevoie de ajutor. Ei au nevoie de Cristos pentru că altfel nu pot face nimic. Ei trebuie să-şi ia crucea şi să-L urmeze — altfel ajung disperaţi. Ei sînt (într-un sens foarte real şi teribil) „săracii”: pe ei i-a fericit El. Ei sînt „păcătoşii” cu care umblă El – şi bineînţeles că fariseii continuă să spună, la fel cum au spus atunci: „Dacă ar fi ceva de capul creştinismului, oamenii aceia nu ar fi creştini”.

Pentru fiecare dintre noi este aici un avertisment sau o încurajare. Dacă eşti o persoană agreabilă — dacă virtutea este un lucru normal pentru tine — fii atent! Se aşteaptă mult de la cei cărora li s-a dat mult. Dacă tu crezi că sînt meritele tale cele care în realitate sînt daruri pe care ţi le-a dat Dumnezeu prin firea ta, şi dacă te mulţumeşti să fii doar om de treabă, tu continui să fii un rebel: şi toate acele daruri vor face doar ca să fie mai îngrozitoare căderea ta, vor face corupţia ta mai complicată şi exemplul tău rău mai dezastruos. Diavolul a fost cîndva un arhanghel; înzestrările lui naturale au fost atît de superioare în comparaţie cu ale tale, cum sînt ale tale în comparaţie cu ale unui cimpanzeu.

Dar dacă tu eşti o făptură sărmană — otrăvită de o educaţie proastă într-o casă plină de gelozii vulgare şi de certuri fără sens — stăpînit, fără voia ta, de vreo perversiune sexuală dezgustătoare — chinuit zi de zi de un complex de inferioritate care te face să te răsteşti la cei mai buni prieteni ai tăi — nu dispera. El ştie totul. Tu eşti unul dintre săracii pe care i-a binecuvîntat El. El ştie cît de hîrbuită este maşina pe care încerci să o conduci. Perseverează. Fă tot ce poţi. Într-o zi (poate într-o altă lume, dar poate mai curînd), el o va arunca la fier vechi şi îţi va da o maşină nouă. Şi atunci s-ar putea să ne uimeşti pe toţi — şi pe tine însuţi: pentru că tu ai învăţat să conduci într-o şcoală severă. (Unii dintre cei de pe urmă vor fi cei dintîi şi unii dintre cei dintîi vor fi cei de pe urmă.)

„Bunătatea” — o personalitate sănătoasă, completă — este un lucru excelent. Prin toate mijloacele medicale, educaţionale, economice şi politice care ne stau în putere, noi ar trebui să încercăm să producem o lume în care cît mai mulţi oameni cu putinţă să crească „buni”; la fel cum trebuie să încercăm să producem o lume în care toţi să aibă mîncare din belşug. Dar nici măcar atunci cînd am reuşit să-i facem pe toţi buni, noi nu trebuie să presupunem că sufletele lor nu au nevoie de mîntuire. O lume de oameni buni, mulţumiţi în bunătatea lor, care nu mai doresc altceva, care se îndepărtează de Dumnezeu, ar fi o lume care are nevoie la fel de disperată de mîntuire ca şi o lume nefericită — şi poate că este o lume mai greu de mîntuit.

Simpla îmbunătăţire nu este mîntuire, deşi mîntuirea îmbunătăţeşte întotdeauna viaţa oamenilor, chiar şi aici şi acum, iar în final o va îmbunătăţi într-o măsură pe care încă nu ne-o putem imagina. Dumnezeu a devenit om ca să transforme creaturile Sale în fii: nu doar ca să producă oameni vechi mai buni, ci ca să producă un nou fel de oameni. Nu este ca şi cum l-ai învăţa pe un cal să sară tot mai bine, ci ca şi cum l-ai transforma într-o făptură înaripată. Desigur, cînd va avea aripi, va sări peste garduri care nu ar fi putut fi sărite şi astfel îl va învinge pe calul natural tocmai acolo unde acesta excela. Dar se poate să fie o perioadă cînd aripile abia încep să crească, cînd el nu poate zbura: şi în stadiul acela umflăturile de pe umerii lui — nimeni n-ar putea spune doar privindu-le că vor deveni aripi — s-ar putea să-i dea chiar o înfăţişare penibilă.

Dar poate că am petrecut deja prea mult timp cu această problemă. Dacă ceea ce vrei este un argument împotriva creştinismului (şi eu îmi aduc bine aminte cu cîtă ardoare am căutat un asemenea argument cînd am început să mă tem că creştinismul este adevărat), poţi să găseşti cu uşurinţă vreun creştin stupid şi nesatisfăcător şi să spui: „Iată omul nou cu care te-ai lăudat atîta! Dă-mi-1 mie pe cel vechi!” Dar dacă ai început să îţi dai seama că creştinismul este probabil adevărat, vei şti în inima ta că de fapt încerci să eviţi problema. Ce poţi tu cunoaşte de fapt cu privire la sufletele celorlalţi oameni — cu privire la ispitirile, la oportunităţile şi la luptele lor? Este un singur suflet din toată creaţia pe care-1 cunoşti: şi este singurul a cărui soartă este pusă în mîinile tale. Dacă există un Dumnezeu, tu eşti, într-un sens, singur cu El. Nu-L poţi amîna cu speculaţii despre vecinul tău de vizavi sau cu amintiri din ce ai citit în cărţi. La ce va folosi toată vorbăria şi toate presupunerile (oare ţi le vei mai aminti?), cînd ceaţa anestezică pe care o numim „natură” sau „lumea reală” se va mistui, şi Prezenţa lîngă care te-ai aflat întotdeauna va deveni palpabilă, imediată şi inevitabilă?

 

Cartea a IV-a: Dincolo de personalitate sau primii paşi în doctrina Trinităţii

 

  1. Socotirea costului

 

Am întîlnit mulţi oameni care au fost deranjaţi de ceea ce am spus în ultimul capitol cu privire la cuvintele Domnului nostru: „Fiţi desăvîrşiţi”. Unii oameni par să creadă că aceste cuvinte înseamnă: „Dacă nu sînteţi perfecţi, nu vă voi ajuta”; şi întrucît noi nu putem fi perfecţi, urmează că, dacă acest lucru a intenţionat El să-1 spună, poziţia noastră este deznădăjduită. Dar eu nu cred că a intenţionat să spună aceasta. Eu cred că El a vrut să spună: „Singurul ajutor pe care vi-1 voi da este ajutorul să deveniţi perfecţi. S-ar putea ca voi să vreţi ceva mai puţin decît aceasta, dar Eu nu vă voi da nimic mai puţin”.

Permiteţi-mi să explic. Cînd eram copil, aveam deseori dureri de dinţi şi ştiam că dacă mă duc la mama, ea îmi dă ceva să-mi ia durerea în noaptea aceea şi să mă lase să dorm. Dar eu nu mă duceam la mama decît atunci cînd durerea era foarte mare. Motivul pentru care nu mă duceam era că ştiam că mama îmi va da aspirină, dar mai ştiam încă ceva: ştiam că a doua zi dimineaţa avea să mă ducă la dentist. Nu puteam obţine de la ea ce vroiam decît dacă obţineam ceva mai mult, ceva ce nu doream. Eu voiam scăpare imediată de durere: dar nu o puteam obţine fără ca dinţii mei să fie trataţi în mod corespunzător. Eu ştiam cum sînt dentiştii; ştiam că ei încep să lucreze la toţi ceilalţi dinţi care încă nu începuseră să mă doară. Ei nu voiau să lase să doarmă dinii care dormitează; dacă le dai un deget, ei îţi iau toată mîna.

Ei bine, Domnul nostru este ca şi dentiştii, dacă-mi permiteţi să spun aşa. Dacă-i dai un deget, El îţi va lua toată mîna. Zeci de oameni merg la El ca să fie vindecaţi de un anumit păcat de care le este ruşine (păcate cum sînt masturbaţia sau laşitatea fizică) sau care le ruinează viaţa de fiecare zi (cum sînt lipsa de control sau beţia). Ei bine, El îi va vindeca: dar nu se va opri acolo. Se poate ca ei să fi cerut doar atît: dar odată ce L-ai chemat, El îţi va da tratamentul complet.

Acesta este motivul pentru care El i-a avertizat pe oameni „să socotească costul” înainte de a deveni creştini. „S-o ştii hotărît,” spune El, „că dacă îmi dai voie, Eu te voi face perfect. în momentul în care te laşi în mîinile Mele, intri în procesul acesta. Nimic mai puţin şi nimic altceva. Tu ai voinţă liberă şi dacă vrei Mă poţi da la o parte. Dar dacă nu Mă respingi, să ştii că Eu voi duce pînă la capăt lucrarea aceasta. Oricît ai avea de suferit în viaţa ta pămîntească, orice purificare de neconceput ar trebui să suferi după moarte, oricît M-ar costa pe Mine, Eu nu Mă voi odihni şi nu te voi lăsa nici pe tine să te odihneşti pînă cînd nu vei fi literalmente perfect — pînă cînd Tatăl Meu nu va putea spune fără rezerve că îşi găseşte plăcerea în tine, aşa cum a spus că îşi găseşte plăcerea în Mine. Lucrul acesta îl pot face şi îl voi face. Dar nu Mă voi mulţumi cu nimic mai puţin decît aceasta!”

Şi totuşi — şi acesta este un aspect la fel de important — acest Ajutor care, privind în perspectivă, nu se va mulţumi cu nimic mai prejos de perfecţiunea absolută, va fi delectat cu primele eforturi slabe şi şovăielnice pe care le vei face mîine pentru a face lucrul cel mai simplu. Un mare scriitor creştin (George MacDonald) a spus că orice tată este încîntat de primele încercări de a umbla ale copilului său, dar în cazul unui fiu matur, un tată nu este satisfăcut decît cu un umblet bărbătesc, hotărît şi liber. În acelaşi fel, a spus El, „este uşor să faci pe placul lui Dumnezeu, dar este greu să-L satisfaci”.

Consecinţa practică este următoarea: Pe de-o parte, cerinţa de perfecţiune din partea lui Dumnezeu nu trebuie să te descurajeze în încercările tale actuale de a face binele şi nu trebuie să te descurajeze nici chiar în eşecurile tale prezente. De fiecare dată cînd cazi, El te va ridica iarăşi. El ştie perfect de bine că eforturile tale nu te vor duce nicicînd aproape de perfecţiune. Pe de altă parte, trebuie să-ţi dai seama de la bun început că ţinta spre care începe El să te direcţioneze este perfecţiunea absolută şi nici o forţă din univers, cu excepţia ta, nu-L poate împiedica să te ducă la acea ţintă. Acesta este procesul în care eşti angajat şi este foarte important să-ţi dai seama de lucrul acesta. Dacă nu ne dăm seama, este foarte probabil că vom începe să ne tragem înapoi şi să ne împotrivim Lui după un anumit punct. Eu cred că mulţi dintre noi, cînd Cristos ne-a dat puterea să înfrîngem unul sau două păcate care erau un chin evident, sîntem înclinaţi să simţim (deşi nu o spunem cu glas tare) că acum sîntem suficient de buni. El a făcut tot ce l-am cerut să facă şi l-am fi îndatoraţi dacă acum ne-ar lăsa în pace. Noi obişnuim să spunem: „Nu m-am aşteptat niciodată să fiu un sfint; am vrut doar să fiu un om de rînd cumsecade”. Şi cînd spunem aceasta, noi ne închipuim că sîntem umili.

Dar aceasta este o greşeală fatală. Bineînţeles că noi nu am vrut niciodată şi nici nu am cerut să fim schimbaţi în făpturile în care urmează să ne transforme El. Dar problema nu este ce am intenţionat noi să fim, ci ce ne-a destinat El să fim atunci cînd ne-a creat. El este inventatorul, noi sîntem doar maşinăria. El este pictorul, noi sîntem doar tabloul. Cum am putea noi şti cum vrea El să fim? Vedeţi, El ne-a făcut deja să fim ceva foarte diferit de ce am fost. Cu multă vreme înainte, mai înainte ca să ne fi născut, cînd eram înăuntrul trupurilor mamelor noastre, am trecut prin diferite stadii. Am fost cîndva ca nişte vegetale şi apoi ca nişte peşti; abia într-un stadiu ulterior am devenit asemănători cu copiii umani. Şi dacă am fi fost conştienţi în acele stadii primare, îndrăznesc să spun că noi am fi fost mulţumiţi să rămînem ca nişte vegetale sau ca nişte peşti — dacă nu am fi vrut să fim transformaţi în copii umani. Dar tot timpul El a cunoscut planul Lui pentru noi şi era decis să-1 ducă la îndeplinire. Ceva de felul acesta se petrece acum, dar la un nivel mai înalt. Se poate ca noi să ne mulţumim să rămînem „oameni obişnuiţi”: dar El este hotărît să ducă la îndeplinire un plan cu totul diferit. A ne trage înapoi de la împlinirea acelui plan nu este umilinţă: este lene şi laşitate. A ne supune nu este înfumurare sau megalomanie; este ascultare.

Iată un alt mod de a prezenta cele două laturi ale adevărului. Pe de-o parte, nu trebuie să ne imaginăm nicidecum că ne putem baza numai pe eforturile noastre pentru a trăi măcar în următoarele douăzeci şi patru de ore ca oameni „decenţi”. Dacă El nu ne susţine, nici unul dintre noi nu este ferit de vreun păcat murdar. Pe de altă parte, nici un grad posibil de sfinţenie sau de eroism care a fost atins vreodată de vreunul dintre cei mai mari sfinţi nu este dincolo de ce a hotărît El să producă în final în fiecare dintre noi. Lucrarea nu va fi încheiată în viaţa aceasta: dar El vrea să ne ducă la un stadiu cît mai avansat înainte de moarte.

Acesta este motivul pentru care nu trebuie să fim surprinşi dacă avem greutăţi. Cînd un om se întoarce la Cristos şi pare că îi merge destul de bine (în sensul că unele obiceiuri rele sînt corectate acum), el are deseori sentimentul că ar fi normal ca lucrurile să meargă acum fără probleme. Cînd vin necazuri — boli, probleme financiare, noi ispite — el este dezamăgit. El are sentimentul că aceste lucruri poate că ar fi fost necesare să-1 trezească şi să-1 facă să se pocăiască în zilele lui rele de demult; dar de ce acum? Deoarece Dumnezeu îl îmboldeşte acum spre un nivel mai înalt: îl pune în situaţii în care va trebui să fie mult mai curajos sau mai răbdător sau mai iubitor decît a visat vreodată că poate fi. Nouă ni se pare că nu este necesar: dar lucrurile se petrec aşa pentru că noi încă nu avem nici cea mai vagă idee despre lucrul extraordinar pe care vrea El să-1 facă din noi.

Văd că trebuie să mai împrumut încă o parabolă de la George MacDonald. Imaginează-ţi că eşti o casă vie. Dumnezeu vine să reconstruiască acea casă. La început poate că nu înţelegi ce face. Îndreaptă jgheaburile, repară acoperişul ca să nu mai picure şi aşa mai departe: ştiai că acele lucrări trebuiau făcute şi de aceea nu eşti surprins. Dar în prezent El începe să lucreze în casă într-un mod care doare îngrozitor şi care nu are nici un sens. Oare ce are de gînd să facă? Explicaţia este că El construieşte o casă cu totul diferită de cea la care te gîndeai tu — el construieşte o nouă aripă de clădire aici, pune parchet dincolo, înalţă nişte turnuri, lărgeşte curţile. Tu ai crezut că el va face din tine o colibă obişnuită: dar El construieşte un palat. El însuşi intenţionează să vină şi să locuiască acolo.

Porunca Fiţi desăvîrsiţi nu este o lozincă idealistă şi nici nu este o poruncă de a face imposibilul. El ne va transforma în creaturi care pot asculta acea poruncă. El a spus (în Biblie) că noi sîntem „dumnezei” şi că El va face să se împlinească cuvintele Sale. Dacă îi dăm voie — noi putem să-L şi împiedicăm, dacă vrem — El îi va face pe cei mai slabi şi mai murdari dintre noi dumnezei, strălucitori, fiinţe nemuritoare, vibrînd de o energie şi bucurie, de o înţelepciune şi dragoste pe care nu ni le putem imagina acum, o oglindă fără pată, strălucitoare, care reflectă în mod perfect spre Dumnezeu (deşi, bineînţeles, la o scară mai mică) puterea, desfătarea şi bunătatea Lui nemărginită. Procesul va fi îndelungat şi, în anumite părţi, foarte dureros: dar acesta este scopul pentru care sîntem cuprinşi în el. Nimic mai puţin. El vrea să împlinească ce a spus.

 

  1. Este creştinismul greu sau uşor?

 

În capitolul precedent, am luat în discuţie ideea creştină a „punerii în postura de Cristos”, adică „să-ţi închipui” la început că eşti fiu al lui Dumnezeu, pentru ca în final să devii un fiu adevărat. Un lucru pe care vreau să-1 clarific este că acesta nu este unul dintre multele lucruri pe care trebuie să le facă un creştin şi nu este un fel de exerciţiu special pentru cei mai buni din clasă. Acesta este tot creştinismul. Creştinismul nu oferă nimic altceva. Aş vrea să arăt prin ce se deosebeşte el de ideile obişnuite de „moralitate” sau de „a fi bun”.

Ideea obişnuită pe care o avem noi toţi înainte de a deveni creştini este următoarea: Noi luăm ca punct de pornire eul nostru obişnuit, cu diferitele lui dorinţe şi interese. După aceea recunoaştem că altceva — numiţi-o „moralitate” sau „conduită decentă” sau „binele societăţii” — are nişte pretenţii de la acest eu: pretenţii care se interferează cu propriile lui dorinţe. Ceea ce numim noi „a fi bun” echivalează cu cedarea în faţa acelor pretenţii. Unele dintre lucrurile pe care vrea să le facă eul nostru obişnuit se dovedesc a fi ceea ce noi numim „rău”: ei bine, trebuie să renunţăm la ele. Alte lucruri, pe care eul nu a vrut să le facă, s-au dovedit a fi ceea ce numim „bine”: iar pe acestea trebuie să le facem. Dar noi sperăm tot timpul că atunci cînd vor fi împlinite toate cerinţele, sărmanul eu natural va mai avea şansa şi prilejul să-şi trăiască propria viaţă şi să facă ce îi place. De fapt, noi sîntem ca şi un om cinstit care îşi plăteşte impozitele. El le plăteşte cinstit, dar speră că-i va mai rămîne suficient încît să trăiască şi el. Eucrurile stau aşa pentru că noi continuăm să luăm ca punct de plecare eul nostru natural.

Cîtă vreme gîndim în felul acesta, este probabil să obţinem unul dintre următoarele două rezultate: Fie că vom renunţa să mai fim buni, fie că vom deveni foarte nefericiţi. Şi aceasta pentru că, fără îndoială, dacă vei încerca într-adevăr să satisfaci toate pretenţiile adresate eului natural, nu-ţi va mai rămîne cu ce să trăieşti. Cu cît asculţi mai mult de conştiinţa ta, cu atît ea va pretinde mai mult de la tine. Şi eul tău natural, care în felul acesta este înfometat, stînjenit şi îngrijorat la fiecare pas, va deveni tot mai furios. În final, fie că vei înceta să mai încerci să fii bun, fie că vei deveni unul dintre acei oameni care, aşa cum spun ei, „trăiesc pentru alţii”, dar sînt întotdeauna nemulţumiţi şi cîrtitori — întrebîndu-se întotdeauna de ce ceilalţi nu iau seama la ce fac ei, şi astfel se fac singuri martiri. Şi odată ce devii un astfel de om, vei fi o pacoste mult mai mare pentru oricine care trebuie să trăiască cu tine, decît ai fi fost dacă ai fi rămas un egoist neprefăcut.

Calea creştină este diferită: mai grea şi mai uşoară. Cristos spune: „Dă-mi Totul. Nu vreau o anumită parte din timpul tău, din banii tăi sau din lucrul tău: Eu te vreau pe Tine. Eu nu am venit ca să chinui eul tău natural, ci am venit să-1 omor. Jumătăţile de măsură nu sînt de nici un folos. Nu vreau să tai o ramură de aici şi una de colo; Eu vreau să tai tot pomul. Nu vreau să sap un canal în dinte, să-1 îmbrac sau să-1 plombez, ci vreau să-1 scot afară. Predă-mi eul natural în întregime, toate dorinţele pe care le consideri nevinovate şi pe cele pe care le consideri rele — tot ce ai. Iţi voi da în schimb un eu nou. De fapt, Mă voi da pe Mine însumi ţie: voinţa Mea va deveni voinţa ta”.

Este şi mai greu şi mai uşor decît ce încercăm noi toţi să facem. Sper că aţi observat că uneori Cristos însuşi descrie calea creştină ca fiind foarte grea, alteori ca fiind foarte uşoară. El spune: „Ia-ţi crucea” — cu alte cuvinte, este ca şi cum ar urma să fi bătut de moarte într-un lagăr de concentrare. în clipa următoare El spune: „Jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară”. El ia în serios ambele afirmaţii şi putem vedea de ce amîndouă sînt adevărate.

Profesorii spun că cel mai leneş elev din clasă va trebui să muncească cel mai din greu la sfîrşit. Ei fac afirmaţia aceasta cu toată seriozitatea. Dacă le dai la doi elevi să rezolve, să zicem, o teoremă din geometrie, cel care este pregătit să facă efortul va încerca să o înţeleagă. Elevul leneş va încerca să o înveţe pe dinafară deoarece, pentru moment, cere mai puţin efort. Dar peste şase luni, cînd ei se pregătesc pentru un examen, elevul leneş se chinuie ore în şir cu lucruri pe care celălalt elev le înţelege şi cu care se delectează în cîteva minute. Lenea cere mai mult efort în perspectivă. Putem privi şi din alt unghi la această problemă. în luptă, la ascensiunea pe munte, este deseori cîte un lucru care cere un efort considerabil; dar, privit în perspectivă, este cel mai bun lucru care poate fi făcut. Dacă îl dai peste cap, peste cîteva ceasuri te vei trezi într-un pericol mult mai mare. Soluţia laşă este de asemenea soluţia cea mai periculoasă.

Lucrurile stau la fel aici. Lucrul teribil, lucrul aproape imposibil este să-ţi predai eul lui Cristos — să-I predai toate dorinţele şi toate precauţiile tale. Dar este mult mai uşor decît toate lucrurile pe care încercăm să le facem în schimb. Ceea ce încercăm noi să facem este să rămînem „noi înşine”, să menţinem fericirea personală ca scop suprem în viaţă şi în acelaşi timp să fim „buni”. Noi încercăm să permitem minţii şi inimii să meargă pe calea lor — concentrate asupra banilor, plăcerilor sau ambiţiilor — şi sperînd, în ciuda acestui fapt, să ne comportăm cinstit, curat şi umil. Tocmai acesta este lucrul despre care ne-a avertizat Cristos că nu-1 putem face. Aşa cum a spus El, mărăcinele nu poate face smochine. Dacă eu sînt un cîmp care nu conţine nimic altceva decît sămînţă de iarbă, eu nu pot produce grîu. Orice aş face, eu nu produc decît iarbă şi nu grîu. Dacă vreau să produc grîu, schimbarea trebuie să meargă mai adînc decît suprafaţa. Trebuie să fiu arat şi semănat din nou.

Acesta este motivul pentru care problema reală a vieţii creştine apare acolo unde oamenii nu se aşteaptă. Ea apare în clipa cînd ne trezim în fiecare dimineaţă. Toate dorinţele tale şi toate nădejdile tale pentru ziua aceea aleargă ca nişte animale sălbatice. Primul lucru care trebuie făcut în fiecare dimineaţă este să le faci să se retragă; ascultînd de cealaltă voce, acceptînd celălalt punct de vedere, să-i permiţi vieţii mai mari, mai puternice şi mai liniştite să te invadeze. Şi aşa trebuie să continui toată ziua, dîndu-te înapoi de la tot zbuciumul şi frămîntarea, ieşind la lumină.

La început, nu putem face lucrul acesta decît pentru cîteva clipe. Dar de la acele clipe noua viaţă se va răspîndi pretutindeni în sistemul nostru: deoarece acum noi îi permitem să lucreze în partea care trebuie din noi. Este diferenţa dintre vopsea, care este aplicată doar la suprafaţă, şi un colorant care pătrunde în toată masa. El nu a vorbit niciodată în termeni vagi, idealişti. Cînd El a spus: „Fiţi desăvîrşiţi”, El a avut în gînd tocmai aceasta. El a vrut să spună că noi trebuie să facem tratamentul complet. E greu; dar genul de compromis după care tînjim noi toţi este mai greu de atins — de fapt, este imposibil. Este greu ca un ou să se transforme în pasăre; ar fi mult mai greu să înveţe să zboare dacă ar rămîne tot ou. în prezent noi sîntem ca ouăle. Nu putem continua la nesfîrşit să fim doar ouă obişnuite. Trebuie să scoatem pui sau să ne stricăm.

Îmi permiteţi să revin la ce am spus mai înainte? Acesta este miezul creştinismului. Nu mai este nimic altceva. Este uşor să ne încîlcim gîndurile în privinţa aceasta. Este uşor să credem că Biserica are o mulţime de obiective diferite — educaţie, construcţie, misiune, ţinerea de servicii, la fel cum este uşor să crezi că statul are o mulţime de obiective diferite — militare, politice, economice. Dar, într-un sens, lucrurile sînt mult mai simple. Statul există doar pentru a promova şi pentru a ocroti în viaţa aceasta fericirea obişnuită a oamenilor. Soţul şi soţia discutînd la gura sobei, nişte prieteni care joacă biliard, un om care citeşte o carte în camera sa sau sapă în grădină — iată pentru ce există statul. Şi dacă statul nu ajută la prelungirea şi ocrotirea unor asemenea momente, toate legile, toate parlamentele, toate armatele, toate tribunalele, toate politicile economice etc, nu sînt decît o pierdere de vreme. La fel, Biserica nu există pentru nimic altceva decît pentru a atrage oameni la Cristos, pentru a-i face Cristoşi mici. Dacă ea nu face aceasta, toate catedralele, toţi clericii, toate misiunile, toate predicile şi chiar Biblia însăşi, sînt o pierdere de vreme.

Acesta este scopul pentru care Dumnezeu a devenit Om. Probabil că întregul univers a fost creat pentru scopul acesta. în Biblie se spune că întregul univers a fost creat pentru Cristos şi că totul trebuie să se unească în El. Eu nu cred că vreunul dintre noi poate înţelege cum se va întîmpla lucrul acesta cu întregul univers. Noi nu ştim ce trăieşte (dacă într-adevăr trăieşte ceva) în părţile universului care sînt la milioane de kilometri de pămînt. Nici măcar pe pămînt noi nu ştim cum se aplică această afirmaţie la alte creaturi în afară de oameni. La urma urmei, ne aşteptăm la aceasta. Nouă ni s-a arătat numai planul care ne priveşte pe noi înşine.

Uneori îmi place să-mi imaginez că pot vedea cum se aplică planul acela la celelalte lucruri. Îmi închipui că pot vedea cum animalele superioare se apropie, într-un sens, de Om atunci cînd el le iubeşte şi le face mult mai aproape umane decît ar fi altfel. Pot vedea un sens în care lucrurile neînsufleţite şi plantele se apropie de Om atunci cînd el le studiază, cînd le foloseşte şi le apreciază. Şi dacă ar exista creaturi inteligente în alte lumi, ele ar putea face acelaşi lucru cu lumile lor. S-ar putea că atunci cînd creaturile inteligente intră în Cristos, ele aduc în felul acesta toate celelalte lucruri împreună cu ele. Dar toate acestea nu sînt decît presupuneri.

Ceea ce ni s-a spus este modul în care noi, oamenii, putem fi asimilaţi în Cristos — cum putem deveni o parte din darul acela minunat pe care tînărul Prinţ al universului vrea să -1 ofere Tatălui Său — darul care este El însuşi şi deci noi în El. Este singurul lucru pentru care am fost creaţi. în Biblie sînt indicii ciudate şi înălţătoare că atunci cînd noi vom fi asimilaţi în Cristos, o mulţime de lucruri din natură vor începe să devină aşa cum au fost rînduite. Coşmarul se va sfîrşi: va fi dimineaţă.

 

  1. Hai să ne închipuim

 

Permiteţi-mi să încep din nou prin a readuce în minţile voastre două imagini sau două povestiri. Una este povestea pe care aţi citit-o cu toţii şi care este intitulată Frumoasa şi fiara. Vă aduceţi aminte că tînăra frumoasă a trebuit să se mărite, pentru un motiv oarecare, cu un monstru. Şi apoi, spre uşurarea ei, monstrul s-a transformat într-un om şi totul s-a sfîrşit cu bine. Cealaltă poveste este despre cineva care a trebuit să poarte o mască: o mască care îl făcea să arate mai frumos decît era în realitate. A trebuit să poarte masca ani de zile. Cînd şi-a dat jos masca, el a descoperit că faţa lui s-a modelat ca să se potrivească în mască. Acum el era cu adevărat frumos la faţă. Ceea ce a început ca o deghizare a ajuns să devină realitate. Cred că amîndouă aceste povestiri mă pot ajuta (prin puterea imaginaţiei, desigur) să ilustrez ce vreau să spun în acest capitol. I’înă acum eu am încercat să descriu realităţi — ce este Dumnezeu şi ce a făcut El. Acum vreau să vorbesc despre aspecte practice: Ce facem noi în continuare? Ce importanţă are această teologie? Ce schimbare poate ea să producă? Ea poate să producă o schimbare chiar acum. Dacă aţi fost suficient de interesaţi ca să citiţi pînă aici, probabil că sînteţi suficient de interesaţi ca să încercaţi să vă rostiţi rugăciunile; şi orice altceva aţi spune, probabil că veţi rosti şi rugăciunea „Tatăl nostru”.

Primele cuvinte sînt Tatăl, nostru. înţelegi acum ce înseamnă aceste cuvinte? Ele afirmă foarte răspicat că tu te pui în postura de fiu al lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, tu le pui în postura de Cristos. Sau, cu alte cuvinte, te prefaci că eşti Cristos, deoarece, desigur, în momentul în care îţi dai seama ce înseamnă cuvintele acestea, devii conştient că tu nu eşti un fiu al lui Dumnezeu. Tu nu eşti ca şi Fiul lui Dumnezeu, a cărui voinţă şi ale cărui interese sînt una cu ale Tatălui: tu eşti un pachet de temeri egocentrice, de nădejdi egoiste, de lăcomie, de invidie şi de autoînşelare, sortit în totalitate morţii. De aceea, într-un fel, această deghizare în Cristos este o farsă dezgustătoare. Dar lucrul ciudat este că tocmai El ne-a poruncit să facem lucrul acesta.

De ce? Ce rost are să îţi închipui că eşti ceea ce nu eşti? Ei bine, chiar şi la nivel uman sînt două feluri de închipuire. Este un fel rău, cînd închipuirea ţine locul lucrului real; de pildă, cînd un om pretinde că te va ajuta, în loc să te ajute în realitate. Dar există şi un fel bun de închipuire, cînd aceasta duce la lucrul real. Cînd nu te simţi deosebit de prietenos, dar ştii că ar trebui să fii prietenos, cel mai bun lucru pe care-1 poţi face, foarte adeseori, este să adopţi nişte maniere prietenoase şi să te porţi ca şi cum ai fi o persoană mai prietenoasă decît eşti în realitate. După cîteva minute, aşa cum am observat cu toţii, vei deveni în realitate mai prietenos decît ai fost. Foarte adesea, singurul mod în care poţi dobîndi o calitate în realitate este să începi să te porţi ca şi cum ai avea-o deja. Acesta este motivul pentru care jocurile copiilor sînt atît de importante. Ei îşi închipuie întotdeauna că sînt adulţi — se joacă de-a soldaţii, se joacă de-a vânzătorii. Dar în tot timpul ei îşi întăresc muşchii şi îşi ascut judecata, aşa încît faptul că îşi închipuie că sînt adulţi îi ajută să se maturizeze.

Acum, în momentul cînd îţi dai seama: „Iată că eu îmi închipui că sînt Cristos”, este extrem de probabil că vei descoperi pe loc un mod în care pretenţia aceasta poate fi făcută să fie mai puţin o închipuire şi mai mult o realitate. Vei descoperi cîteva lucruri care se petrec: în mintea ta şi care ştii că nu ar fi acolo dacă tu ai fi cu adevărat un fiu al lui Dumnezeu. Ei bine, opreşte-le. Sau poate că îţi dai seama că, în loc să-ţi rosteşti rugăciunile, ar trebui să fii în birou, scriind o scrisoare, sau în bucătărie, ajutînd-o pe soţie la spălatul vaselor. Ei bine, du-te şi fă lucrul acela.

Înţelegi ce se întîmplă? Cristos însuşi, Fiul lui Dumnezeu, care este om (la fel ca şi tine) şi Dumnezeu (ca şi Tatăl Său), este de fapt alături de tine şi începe deja în momentul acesta să transforme închipuirea ta în realitate. Acesta nu este doar un mod fantezist de a spune că conştiinţa îţi dictează ce să Iaci. Dacă îţi întrebi conştiinţa ce să faci, vei obţine un răspuns; dacă îţi aduci aminte că tu îţi închipui că eşti Cristos, vei obţine un răspuns diferit. Există o mulţime de lucruri pe care conştiinţa ta s-ar putea să nu le considere de-a dreptul rele (mai ales lucruri care se petrec în mintea ta), dar pe care vei vedea imediat că nu poţi continua să le faci dacă încerci cu seriozitate să fii ca şi Cristos. Tu nu te mai gîndeşti doar la ce este bine şi rău; tu încerci să te molipseşti de infecţia bună de la o Persoană. Lucrul acesta seamănă mai mult cu pictarea unui portret decît cu respectarea unui set de reguli. Lucrul ciudat este că în timp ce într-un sens este mult mai greu decît respectarea unui set de reguli, într-un alt sens este mult mai uşor.

Adevăratul Fiu al Iui Dumnezeu este alături de tine. El începe să te transforme în ceva asemănător cu El însuşi. El începe, dacă putem spune aşa, să „injecteze” viaţa şi felul lui de gîndire, Zoe a Lui, în tine; începe să transforme soldatul de plumb într-un om viu. Partea aceea din tine căreia nu-i place transformarea este partea care încă este de plumb.

Unii dintre voi ar putea crede că această experienţă este foarte diferită de a voastră. Aţi putea spune: „Eu nu am avut niciodată sentimentul că aş fi ajutat de un Cristos nevăzut, dar am fost ajutat adesea de alţi oameni”. Lucrul acesta ar fi ca şi povestea cu femeia din primul război mondial care a spus că dacă va 11 criză de pîine ea nu ar fi afectată deoarece ei mănîncă acasă numai pîine prăjită. Dar dacă nu este pîine-nu va fi nici pîine prăjită. Dacă nu ar exista ajutor din partea lui Cristos, nu ar exista nici ajutor din partea altor oameni. El acţionează asupra noastră pe tot felul de căi: nu numai prin ceea ce noi considerăm „viaţa noastră religioasă”. El lucrează prin natură, prin trupurile noastre, prin cărţi, uneori prin experienţe care par (în momentul acela) aw/zcreştine. Cînd un tînăr care a mers la biserică din obişnuinţă îşi dă seama că el nu crede în creştinism şi încetează să mai meargă la biserică — presupunînd că el face lucrul acesta pentru că este sincer şi nu doar ca să-i necăjească pe părinţi — probabil că Duhul lui Cristos este mai aproape de el decît oricînd înainte. Dar mai presus de toate, Cristos lucrează în noi prin alţi oameni.

Oamenii sînt oglinzi sau „purtători” ai lui Cristos la alţi oameni. Uneori sînl purtători inconştienţi. Această „infecţie bună” poate fi purtată de aceia care nu o au ei înşişi. Oameni care nu au fost creştini ei înşişi m-au ajutat pe mine să devin creştin. De obicei însă cei care Îl cunosc sînt cei care îl duc pe El altora. Acesta este motivul pentru care Biserica, totalitatea credincioşilor care şi-L arată unii altora pe Cristos, este atît de importantă. Aţi putea spune că atunci cînd doi creştini Îl urmează împreună pe Cristos nu este de două ori mai mult creştinism decît cînd ei sînt separaţi, ci de şaisprezece ori mai mult.

Dar să nu uităm un lucru. Ea început este firesc pentru un copil tiou-născut să bea laptele mamei sale fără să-şi cunoască mama. Este la fel de firesc să-1 vedem pe omul care ne ajută, fără să-L vedem pe Cristos care este în spatele lui. Dar noi nu trebuie să rămînem copii. Noi trebuie să ajungem să-L recunoaştem pe adevăratul Dătător. Este o nebunie să nu o facem, deoarece dacă nu-L recunoaştem, noi ne vom baza pe oameni, şi lucrul acesta ne va ruina. Cei mai buni dintre ei vor face greşeli; toţi vor muri. Noi trebuie să fim recunoscători faţă de toţi oamenii care ne-au ajutat, trebuie să-i cinstim şi să-i iubim. Dar niciodată, niciodată nu trebuie să ne bazăm întreaga credinţă pe un om: nici chiar dacă este cel mai bun şi cel mai înţelept om din toată lumea. Sînt o mulţime de lucruri frumoase pe care le poţi face din nisip; dar nu încerca să construieşti o casă pe el.

Începem să înţelegem acum despre ce vorbeşte mereu Noul Testament. El vorbeşte despre faptul că toţi creştinii sînt „născuţi din nou”; el vorbeşte despre „îmbrăcarea cu Cristos”; despre faptul că Cristos „ia chip în noi”; despre faptul că trebuie să ajungem să avem „felul de gîndire al lui Cristos”.

Scoateţi-vă din cap ideea că acestea sînt doar moduri extravagante de a spune că toţi creştinii trebuie să citească ce a spus Cristos şi să încerce să pună în practică — aşa cum cineva citeşte ce a spus Platon sau Marx şi încearcă să pună în practică. Expresiile acestea înseamnă că o Persoană reală, Cristos, este aici şi acum, chiar în camera în care îţi rosteşti rugăciunile, şi această Persoană acţionează asupra ta. Nu este vorba de un om bun care a murit în urmă cu două mii de ani. Este un Om viu, om ca şi tine şi în acelaşi timp Dumnezeu, aşa cum a fost El cînd a creat lumea, Unul care vine şi intervine în viaţa ta, omorînd eul vechi şi înlocuindu-1 cu un eu ca şi al Său. La început, numai pentru cîteva clipe. Apoi pentru perioade mai lungi; în fine, dacă totul decurge bine, te transformă permanent în ceva diferit, într-un Cristos mic, o fiinţă care, în felul ei, are acelaşi fel de viaţă ca şi Dumnezeu, care este părtaşă la puterea, la bucuria, la cunoaşterea şi la eternitatea Lui. Curînd după aceasta, mai facem alte două descoperiri.

(1) Începem să observăm, în afară de acţiunile noastre păcătoase, păcătoşenia noastră; începem să ne alarmăm nu numai cu privire la ceea ce facem, ci şi cu privire la ceea ce sîntem. Lucrul acesta poate să pară dificil şi de aceea voi încerca să-1 clarific folosind cazul meu. Cînd ajung la rugăciunea de seară şi încerc să-mi amintesc păcatele făcute în ziua aceea, în nouă cazuri din zece cel mai evident păcat este un păcat împotriva dragostei: m-am îmbufnat, m-am răstit, mi-am băut joc de cineva, m-am purtat dispreţuitor cu cineva, am asaltat pe cineva. Scuza care îmi vine imediat în gînd este că provocarea aceea a fost atît de neaşteptată, încît am fost luat pe nepregătite şi nu am avut timp să mă reculeg. Se poate ca aceasta să fie circumstanţa mea atenuantă cu privire la acele fapte: este evident că ar fi mai rău dacă ele ar fi fost deliberate şi premeditate. Pe de altă parte, ceea ce face un om cînd este luat pe nepregătite este cea mai bună dovadă cu privire la felul de om care este el în realitate. Ceea ce iese din om înainte ca să aibă timp să-şi pună masca este adevărul. Dacă într-o pivniţă sînt şobolani, este mai probabil să-i vezi dacă intri pe neaşteptate. Dar surprinderea nu creează şobolani: ea îi împiedică doar să se ascundă. In acelaşi fel, faptul că o provocare este neaşteptată nu mă face pe mine să fiu un om impulsiv: ea îmi arată doar cît de impulsiv sînt. Şobolanii sînt întotdeauna în pivniţă, dar dacă intri în pivniţă făcînd gălăgie, ei se vor ascunde mai înainte ca să aprinzi lumina.

Se pare că şobolanii resentimentelor şi ai spiritului de răzbunare sînt tot timpul în pivniţa sufletului meu. Pivniţa aceea nu este sub controlul voinţei mele conştiente. Eu pot să-mi controlez într-o oarecare măsură faptele, dar nu am control direct asupra temperamentului meu. Şi dacă (aşa cum am spus anterior) ceea ce sîntem contează mai mult decît ceea ce facem — dacă, într-adevăr, ceea ce facem este în principal o dovadă despre ceea ce sîntem — atunci urmează că schimbarea de care am cea mai mare nevoie este o schimbare pe care nu o pot produce eforturile mele voluntare directe. Principiul acesta se aplică şi acţiunilor mele. Cîte dintre ele au fost făcute din motive corecte? Cîte au fost făcute din teamă de opinia publică sau din dorinţa de a mă expune? Cîte dintre ele au fost făcute dintr-un fel de încăpăţînare sau dintr-un sentiment de superioritate care, în circumstanţe diferite, ar ii putut să ducă la fel de bine la o acţiune foarte rea? Prin efort moral direct eu nu pot să-mi dau mie însumi motive noi. După primii paşi în viaţa creştină, noi ne dăm seama că singurul lucru care trebuie făcut cu sufletele noastre poate fi făcut numai de Dumnezeu. Ajungem astfel la ceva ce a fost foarte neclar în limbajul meu de pînă acum. (2) Eu am vorbit ca şi cum noi am fi cei care facem totul. în realitate, desigur, Dumnezeu este cel care face totul. Noi, în cel mai bun caz, acceptăm ca Dumnezeu să lucreze în noi. într-un sens, am putea spune că Dumnezeu este Cel care simulează. Dumnezeul tri-1’ersonal, am putea spune, vede înaintea Sa un animal uman egocentric, lacom, nemulţumit şi răzvrătit. Dar El spune: „Hai să ne închipuim că aceasta nu este o creatură oarecare, ci Fiul nostru. Este ca şi Crislos, în măsura în care El este Om, deoarece El a devenit Om. Să ne închipuim că seamănă cu El în Spirit. Să-1 tratăm ca şi cum ar fi ceea ce nu este în realitate. Să ne închipuim pentru a transforma închipuirea în realitate”. Dumnezeu te priveşte ca şi cum ai fi un mic Cristos: Cristos este alături de tine ca să te transforme într-un Cristos. îndrăznesc să spun că ideea aceasta a unei închipuiri divine pare ciudată la început. Dar este oare chiar aşa de ciudată? Oare nu este acesta modul în care întotdeauna un lucru superior îl înalţă pe cel inferior? O mamă îl învaţă pe copilul ei să vorbească prin faptul că îi vorbeşte ca şi cum el ar înţelege, cu mult timp înainte ca el să înţeleagă de fapt ceva. Noi îi tratăm pe cînii noştri ca şi cum ar fi „aproape umani”: acesta este motivul pentru care în final ei devin „aproape umani”.

 

  1. Două observaţii

 

Pentru a evita înţelegerea greşită a celor spuse, adaug aici cîteva observaţii cu privire la două aspecte din capitolul anterior.

(1) Un critic perspicace mi-a scris întrebîndu-mă: Dacă Dumnezeu a vrut fii şi nu „soldaţi de jucărie”, de ce nu a născut mulţi fii de la bun început, în loc să facă mai întîi soldaţi de jucărie pe care apoi să-i aducă la viaţă printr-un proces atît de dificil şi de dureros? O parte a răspunsului la această întrebare este destul de simplă; cealaltă parte probabil că depăşeşte cunoaşterea umană. Partea simplă este aceasta: Procesul de transformare din creatură în fiu nu ar fi fost atît de dificil şi de dureros dacă rasa umană nu s-ar fi îndepărtat de Dumnezeu în urmă cu multe veacuri. Oamenii au putut să se îndepărteze de Dumnezeu deoarece El le-a dat voinţă liberă: El le-a dat voinţă liberă pentru că o lume de simpli roboţi nu ar fi putut niciodată să iubească şi nu ar fi putut cunoaşte niciodată fericirea infinită. Partea dificilă este următoarea: Toţi creştinii sînt de acord că există numai un singur „Fiu al lui Dumnezeu”, în sensul originar deplin al cuvîntului. Dacă insistăm să punem întrebarea: „Ar fi putut exista mai mulţi?”, ne trezim în nişte ape foarte adînci. Cuvintele „Ar fi putut exista”, au oare vreun sens cînd îi sînt aplicate lui Dumnezeu? Despre un anumit lucru mărginit poţi spune că „ar fi putut fi” altceva decît este, deoarece ar fi fost diferit dacă altceva ar fi fost diferit, şi acel altceva ar fi fost diferit dacă un al treilea lucru ar fi fost diferit, şi aşa mai departe. (Literele de pe această pagină ar fi fost roşii dacă tipograful ar fi folosit cerneală roşie, şi el ar fi folosit cerneală roşie dacă i s-ar fi cerut s-o facă, şi aşa mai departe.) Dar cînd vorbim despre Dumnezeu — adică despre Realitatea fundamentală, ireductibilă de care depind toate celelalte realităţi — este absurd să ne întrebăm dacă ar fi putut fi altfel. Dumnezeu este ceea ce este şi discuţia se încheie aici.

Dar în afară de problema aceasta, eu găsesc o altă dificultate în însăşi ideea ca Tatăl să fi născut mulţi fii din veşnicie. Pentru ca să fie mulţi, ei ar fi trebuit să fie oarecum diferiţi unul de altul. Două monede de un leu au aceeaşi formă. De ce sînt totuşi două? Pentru că ocupă locuri diferite în spaţiu şi conţin atomi diferiţi. Cu alte cuvinte, pentru a le concepe ca două lucruri diferite, a trebuit să aducem în discuţie spaţiul şi materia; de fapt, a trebuit să aducem în discuţie „natura” sau universul creat. Eu pot înţelege deosebirea dintre Tatăl şi Fiul, fără să aduc în discuţie spaţiul şi materia, deoarece unul este Cel ce naşte, iar celălalt este născut. Raportul dintre Tatăl şi Fiul nu este acelaşi cu raportul dintre Fiul şi Tatăl. Dar dacă ar exista mai mulţi fii, raportul dintre ei şi raportul lor cu Tatăl ar trebui să fie acelaşi. Prin ce s-ar deosebi unul de altul? Desigur, această dificultate nu este observată de la bun început. Noi putem crede că putem formula ideea mai multor „fii”. Dar cînd mă gîndesc mai atent, descopăr că ideea pare plauzibilă numai pentru că eu mi-am imaginat în mod vag aceşti „fii” ca fiinţe umane care stau laolaltă înlr-un gen oarecare de spaţiu. Cu alte cuvinte, deşi eu am pretins că mă gîndesc la ceva ce a existat înainte de a fi fost creat universul, eu am strecurat pe uşa din dos universul şi am pus ceva înăuntrul lui. Cînd încetez să fac lucrul acesta şi continui să mă gîndesc la Fatal ca născînd mulţi fii „înainte de a fi lumea”, descopăr că de fapt nu mă gîndesc la nimic. Ideea se mistuie în vorbe goale. (Oare a fost creată Natura — spaţiul şi timpul şi materia — tocmai pentru ca să fie posibilă multiplicitatea? Oare nu există nici un alt mod de a obţine mai multe spirite eterne decît dacă sînt făcute mai întîi multe creaturi naturale, într-un univers, care apoi să fie spiritualizate? Desigur, toate acestea sînt presupuneri.)

(2) Ideea că întreaga rasă umană este, într-un sens, un singur lucru — un organism uriaş, ca un pom — nu trebuie confundată cu ideea că diferenţele individuale nu au importanţă sau că oamenii reali, Ion, Măria şi Petru, sînt oarecum mai puţin importanţi decît personajele colective cum sînt clasele sociale, rasele şi aşa mai departe. Cele două idei sînt de fapt în opoziţie. Lucrurile care sînt părţi ale unui organism unitar pot fi foarte diferite unele de altele: lucrurile care nu fac parte din acelaşi organism pot fi foarte asemănătoare. Şase monede de un leu sînt lucruri individuale bine separate şi foarte asemănătoare; nasul meu şi plămînii mei sînt lucruri foarte diferite, dar au viaţă deoarece fac parte din trupul meu şi împărtăşesc aceeaşi viaţă comună. Creştinismul consideră că oamenii nu sînt doar membri ai unui grup sau articole de pe o listă, ci sînt organe ale unui trup — ei sînt diferiţi unul de altul, dar fiecare contribuie cu ceva ce nu ar putea fi adus de nimeni altul. Cînd descoperi că doreşti să-i transformi pe copiii tăi, pe elevii tăi sau pe aproapele tău în oameni exact ca şi tine, adu-ţi aminte că probabil Dumnezeu nu a intenţionat ca să fie aşa. Tu si ei sînteti orcane diferite, sînteti destinaţi să faceţi lucruri diferite.

Pe de altă parte, cînd eşti ispitit să nu-ţi pese de necazurile altcuiva pentru că „nu te privesc”, adu-ţi aminte că deşi el este diferit de tine, el face parte din acelaşi organism. Dacă uiţi că el aparţine aceluiaşi organism cu tine, vei deveni un individualist. Dacă uiţi că el este un organ diferit de tine, dacă vrei să suprimi diferenţele şi să-i faci pe toţi oamenii asemănători, vei deveni un totalitarist. Creştinul nu trebuie să fie nici totalitarist şi nici individualist.

Simt o dorinţă puternică să vă spun — şi cred că şi voi simţiţi o dorinţă puternică să-mi spuneţi — care dintre aceste două erori este mai rea. Aşa ne atacă diavolul. El trimite întotdeauna erorile în perechi — perechi de lucruri opuse. Şi el ne îndeamnă întotdeauna să petrecem mult timp gîndindu-ne care dintre ele este mai rea. înţelegeţi de ce, nu-i aşa? El se bazează pe faptul că îţi displace una dintre erori şi astfel te atrage treptat în cea opusă ei. Să nu ne lăsăm înşelaţi. Trebuie să ne ţinem privirile aţintite asupra ţintei şi să mergem drept printre cele două erori. Pe noi nu ne preocupă nici una dintre ele.

  1. Încăpăţînaţii soldaţi de plumb

 

Fiul lui Dumnezeu a devenit om ca să le dea oamenilor capacitatea să devină fii ai lui Dumnezeu. Noi nu ştim — sau cel puţin eu nu ştiu — ce s-ar fi întîmplat dacă rasa umană nu s-ar ii răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi nu s-ar fi alăturat duşmanului. Poate că orice om ar fi fost „în Cristos”, ar fi fost părtaş vieţii Fiului lui Dumnezeu, din momentul naşterii. Poate că Bios sau viaţa naturală ar fi fost absorbită de îndată în Zoe, viaţa necreată, şi acesta ar fi fost cursul normal. Dar toate acestea sînt doar presupuneri. Noi sîntem preocupaţi de modul în care se desfăşoară lucrurile acum.

Starea actuală a lucrurilor este următoarea: Cele două feluri de viaţă nu numai că sînt diferite (ele au fost dintotdeauna astfel), ci sînt şi opuse. Viaţa naturală din fiecare dintre noi este ceva egocentric, ea vrea să fie răsfăţată şi admirată, să profite de alte vieţi, să exploateze întregul univers. Şi lucrul pe care-1 vrea în mod deosebit este să fie lăsată singură: să fie ţinută la distanţă de orice este mai bun, mai puternic sau superior, de orice care ar putea-o face să se simtă mică. îi este teamă de lumina şi aerul lumii spirituale, la fel cum oamenilor care au fost crescuţi în mizerie le este teamă să facă baie. Pe undeva are dreptate. Ştie că dacă o pătrunde lumina spirituală, atunci tot egocentrismul şi toată încăpăţînarea trebuie să fie ucise, şi ea este gata să lupte cu înverşunare ca să evite acest lucru.

V-aţi gîndit vreodată, cînd aţi fost copii, cît de amuzant ar fi dacă jucăriile voastre ar căpăta viaţă? Fi bine, să presupunem că aţi fi putut cu adevărat să le aduceţi la viaţă. Imaginaţi-vă că aţi transforma un soldat de plumb într-un omuleţ adevărat. Ar însemna să transformaţi plumbul în carne. Şi să presupunem că soldatului de plumb nu i-ar place schimbarea. Pe el nu îl interesează carnea; singurul lucru pe care-1 observă el este că plumbul este alterat. El crede că îl ucizi. El va face tot ce poate ca să împiedice lucrul acesta. Dacă ar sta în puterea lui, el nu s-ar lăsa transformat în om.

Nu ştiu ce aţi fi făcut cu acel soldat de plumb. Dar iată ce a făcut Dumnezeu: A doua Persoană din Dumnezeu, Fiul, a devenit El însuşi om, S-a născut în lume ca om adevărat — un om real de o anumită înălţime, cu păr de o anumită culoare, vorbind o anumită limbă, avînd o anumită greutate. Fiinţa Eternă, care cunoaşte totul şi care a creat întregul univers, nu numai că a devenit om, ci (înainte de aceasta) a fost un prunc, şi înainte de aceasta a fost un fetus în pîntecele unei femei. Dacă vreţi să vă daţi seama ce înseamnă aceasta, gîndiţi-vă cum v-ar place să deveniţi melci sau crabi.

Rezultatul acestui fapt a fost că a existat un om care a fost cu adevărat ceea ce au fost destinaţi să fie toţi oamenii: un om în care viaţa creată, derivată de la Mama sa, a acceptat să fie transformată complet şi perfect în viaţă născută. Creatura umană naturală din El a fost absorbită complet în Fiul divin. Astfel, într-un caz, omenirea a ajuns la ţintă, dacă putem spune aşa: a intrat în viaţa lui Cristos. Şi deoarece întreaga dificultate pentru noi constă în faptul că viaţa naturală trebuie, într-un sens, să fie „omorîtă”, El a ales o viaţă omenească în care era implicată la fiecare pas omorîrea dorinţelor Sale umane — sărăcie, neînţelegerea Lui de către propria familie, trădarea Sa de către unul dintre prietenii intimi, batjocorirea şi bătaia în mîinile poliţiei şi execuţia prin tortură. Şi după aceea, după ce a fost omorît în felul acesta — omorît în fiecare zi, într-un sens — creatura umană din El a revenit la viaţă, deoarece a fost unită cu Fiul divin. Omul din Cristos a înviat: nu numai Dumnezeul. Tocmai acesta a fost scopul. Pentru prima oară noi am văzut un om real. Un soldat de plumb — plumb adevărat, ca şi noi toţi ceilalţi — a devenit pe deplin viu, în toată splendoarea.

Ajungem acum, desigur, la un punct în care ilustraţia mea cu soldatul de plumb nu mai poate fi aplicată. în cazul adevăraţilor soldaţi de plumb sau al statuilor, dacă unul dintre ei ar căpăta viaţă, lucrul acesta nu ar avea nici o importanţă pentru ceilalţi, deoarece ei sînt separaţi. Dar fiinţele umane nu sînt aşa. Ele par separate datorită faptului că le vedem mergînd separat una de alta. Dar trebuie să ţinem seama că noi sîntem construiţi în aşa fel încît putem vedea numai momentul prezent. Dacă am putea vedea trecutul, cursul lucrurilor ar arăta diferit. A fost o vreme cînd orice om a făcut parte din mama sa şi (încă înainte de aceasta) din tatăl său; şi a fost o vreme cînd ei au făcut parte din bunicii lui. Dacă aţi putea vedea omenirea dispersată în felul acesta în timp, aşa cum o vede Dumnezeu, nu ar arăta ca o mulţime de lucruri separate între ele. Ar arăta ca un singur lucru care creşte — ca un pom foarte complicat. Fiecare individ ar apare legat de toţi ceilalţi. Dar nu numai atît. Indivizii nu sînt realmente separaţi de Dumnezeu, după cum nu sînt separaţi unul de altul. Orice bărbat, orice femeie şi orice copil din întreaga lume simte şi respiră în momentul acesta numai pentru că Dumnezeu „îl ţine în mişcare”, dacă putem spune aşa.

În consecinţă, cînd Cristos devine om, nu este ca şi cum tu te-ai putea transforma într-un anumit soldat de plumb. Este ca şi cum ceva care a afectat întotdeauna întreaga masă umană începe, la un moment dat, să afecteze întreaga masă umană într-un mod nou. Din momentul acela, efectul se răspîndeşte în întreaga omenire. Ii afectează pe oamenii care au trăit înainte de Cristos, cît şi pe cei care au trăit după El. îi afectează pe oamenii care nu au auzit niciodată de El. Este ca şi cum ai pune într-un pahar de apă un strop de ceva care dă o culoare sau un gust nou întregului conţinut. Desigur, nici una dintre aceste ilustraţii nu este perfectă. Dacă priveşti lucrurile în perspectivă, Dumnezeu este El însuşi, şi ceea ce face nu poate fi comparat cu nimic altceva. Cu greu te-ai putea aştepta să fie altfel.

Prin urmare, care este schimbarea pe care a produs-o El pentru întreaga masă umană? Iată care este: transformarea noastră în fii ai lui Dumnezeu, transformarea dintr-un lucru creat în unul născut, trecerea de la viaţa biologică temporară la viaţa „spirituală” atemporală a fost realizată pentru noi. Omenirea a fost „mîntuită” deja în principiu. Noi, indivizii, trebuie să ne însuşim această mîntuire. Dar lucrarea cu adevărat dificilă — partea pe care nu am fi putut-o face noi înşine — a fost făcută pentru noi. Noi nu am fi putut să ne înălţăm la viaţa spirituală prin propriile noastre eforturi; viaţa spirituală a coborît deja în rasa umană. Dacă ne vom deschide fiinţele pentru Omul în care viaţa spirituală a fost prezentă în mod plenar şi care, în ciuda faptului că este Dumnezeu, este şi om adevărat, El va face în noi lucrul acela, în locul nostru. Aduceţi-vă aminte ce am spus despre „infecţia bună”. Cineva din rasa noastră are această viaţă nouă: dacă ne apropiem de El, ne vom contamina şi noi de la El.

Desigur, lucrul acesta poate fi exprimat în multe feluri. Ai putea spune că Cristos a murit pentru păcatele noastre. Ai putea spune că Tatăl ne-a iertat deoarece Cristos a făcut pentru noi ceea ce ar fi trebuit să facem noi. Ai putea spune că am fost spălaţi în sîngele Mielului. Ai putea spune că Cristos a învins moartea. Toate aceste afirmaţii sînt adevărate. Dacă una dintre ele nu te atrage, las-o la o parte şi foloseşte formula care te atrage. Dar orice ai face, nu începe să te cerţi cu alţi oameni pentru că ei folosesc o formulă diferită de a ta.

 

  1. Infecţia bună

 

Încep acest capitol cerîndu-vâ să vă formaţi în minte o imagine clară. Imaginaţi-vă două cărţi care stau pe masă, una peste cealaltă. Este evident că cartea de jos o ţine pe cealaltă sus — o susţine. Datorită cărţii de jos, cartea de sus se află la, să zicem, cinci centimetri deasupra suprafeţei mesei, în loc să fie în contact cu masa. Să numim cartea de jos A, iar cea de sus B. Poziţia lui A determină poziţia lui B. Este clar? Să ne imaginăm acum — şi lucrul acesta nu se poate întîmpla în realitate, desigur, dar va fi util pentru ilustraţie — că amîndouă cărţile au fost în poziţia aceea din veşnicie. În cazul acesta, poziţia lui B ar fi rezultat întotdeauna din poziţia lui A. Dar în acelaşi timp, poziţia lui A nu ar fi putut exista înainte de poziţia lui B. Cu alte cuvinte, rezultatul nu vine după cauză. De obicei, desigur, rezultatul vine după cauză: întîi mănînci castraveţi şi după aceea ai indigestie. Dar lucrurile nu stau aşa cu toate cauzele şi cu toate rezultatele. Veţi vedea peste o clipă de ce cred eu că lucrul acesta este important.

Am spus în urmă cu cîteva pagini că Dumnezeu este o Fiinţă care conţine trei Persoane, şi cu toate acestea rămîne o singură Fiinţă, la fel cum un cub conţine şase pătrate, şi cu toate acestea rămîne un singur corp geometric. Dar de îndată ce încep să încerc să explic cum sînt legate aceste trei Persoane, eu trebuie să folosesc cuvinte care sună de parcă una dintre ele ar fi existat înaintea celorlalte. Prima Persoană este numită Tatăl şi cea de-a doua Fiul. Noi spunem că Prima o naşte sau o produce pe a doua; vorbim despre naştere şi nu facere, deoarece ceea ce produce Tatăl este de aceeaşi natură cu El. în sensul acesta, Tată este singurul cuvînt care trebuie folosit. Dar, din nefericire, lucrul acesta sugerează că El ar fi existat primul — la fel cum un tată uman există înainte de fiul său. Dar lucrurile nu stau aşa. Nu există înainte şi după în această privinţă. Şi tocmai acesta este motivul pentru care am petrecut timp încercînd să arăt clar cum un lucru poate fi sursa sau cauza sau originea altui lucru, fără ca să fi existat înainte de acesta. Fiul există deoarece Tatăl există: dar nu a existat un timp înainte ca Fatal să-L producă pe Fiul.

Poate că cel mai bun mod de a ne gîndi la aceasta este următorul: Eu v-am cerut să vă imaginaţi cele două cărţi şi probabil că cei mai mulţi vi le-aţi imaginat. Adică, v-aţi imaginat ceva şi ca rezultat aţi obţinut o imagine mintală. Este evident că actul de imaginare a fost cauza, iar imaginea mintală a fost rezultatul. Dar aceasta nu înseamnă că întîi aţi făcut actul de imaginare şi după aceea aţi obţinut imaginea. în momentul în care aţi făcut-o imaginea era deja acolo. Voinţa voastră v-a păstrat imaginea în gînd tot timpul. Şi totuşi, actul voinţei şi imaginea au început şi s-au sfirşit în exact acelaşi moment. Dacă ar fi existat o Fiinţă care a existat dintotdeauna şi care şi-a imaginat dintotdeauna un lucru, actul acela ar fi produs întotdeauna o imagine mintală; dar imaginea aceea ar fi la fel de eternă ca şi actul în sine.

Tot aşa trebuie să ne gîndim şi la Fiul, care provine din Tatăl, ca şi lumina de la o lampă, ca şi căldura de la foc, ca şi gîndurile de la minte. El este exprimarea de Sine a Tatălui — ceea ce are de spus Tatăl. Şi nu a existat niciodată un timp cînd El să nu o spună. Dar aţi observat ce s-a întîmplat? Toate aceste imagini cu lumina şi căldura fac să sune de parcă Tatăl şi Fiul ar fi două lucruri şi nu două Persoane, aşa încît, la urma urmei, imaginea Noului Testament despre Tatăl şi Fiul se dovedeşte a fi mult mai exactă decît orice altceva cu care am încerca să o înlocuim. Lucrul acesta se întîmpla întotdeauna cînd te îndepărtezi de cuvintele Bibliei. Poţi să te îndepărtezi de ele pentru o clipă, pentru a clarifica o anumită idee, dar întotdeauna trebuie să te întorci la ea. Bineînţeles că Dumnezeu ştie cum să Se descrie pe Sine mult mai bine decît ştim noi să-L descriem. El ştie că relaţia dintre Fată şi Fiu este mult mai asemănătoare cu relaţia dintre Prima şi a Doua Persoană decît orice alt lucru la care ne-am putea gîndi. Cel mai important lucru de ştiut este că între ei este o relaţie de dragoste. Tatăl îşi găseşte plăcere în Fiul; Fiul priveşte cu respect spre Tatăl Său.

Înainte de a trece mai departe, observaţi importanţa practică a acestui fapt. întîlneşti tot felul de oameni repetînd afirmaţia creştină că „Dumnezeu este dragoste”. Dar se pare că ei nu observă că aceste cuvinte, „Dumnezeu este dragoste”, nu au sens decît dacă Dumnezeu conţine cel puţin două Persoane. Dragostea este ceva ce o persoană are pentru alta. Dacă Dumnezeu ar fi o singură persoană, atunci înainte de a fi creat lumea El nu a fost dragoste. Desigur, lucrul la care se referă oamenii cînd spun că Dumnezeu este dragoste este ceva cu totul diferit: de fapt, ei spun că „dragostea este Dumnezeu”. Ei realmente cred că sentimentele noastre de dragoste, oricare ar fi ele si oricum ar lua naştere, si oricare ar fi rezultatele pe care le produc, trebuie să fie tratate cu mare respect. Poate că trebuie, dar afirmaţia aceasta este cu totul diferită de ceea ce înţeleg creştinii prin cuvintele: „Dumnezeu este dragoste”. Ei cred că activitatea vie şi dinamică a dragostei a avut loc în Dumnezeu din veşnicie şi a creat toate celelalte lucruri.

Probabil că aceasta este cea mai importantă diferenţă dintre creştinism şi toate celelalte religii: în creştinism, Dumnezeu nu este un lucru static — nici măcar o persoană statică — ci este dinamic, pulsează de activitate, este viaţă, este aproape un fel de dramă. Aproape că este, dacă nu veţi considera lipsit de respect ce spun, un fel de dans. Unirea dintre Tatăl şi Fiul este un lucru atît de concret, încît însăşi această unire este o Persoană, îmi dau seama că lucrul acesta este aproape de neconceput, dar gîndiţi-vă la el în felul următor. Ştiţi că între fiinţele umane, cînd se adună laolaltă în familie sau la club sau în altă parte, oamenii vorbesc despre „spiritul” acelei familii, al acelui club sau al acelei organizaţii. Ei vorbesc despre „spirit”, deoarece membrii individuali, cînd sînt laolaltă, îşi formează un mod particular de a vorbi şi de a se comporta, pe care nu le-ar fi avut dacă ar fi rămas separaţi. (Bineînţeles că această comportare colectivă poate să fie mai bună sau mai rea decît comportarea individuală.) Este ca şi cum ar fi luat fiinţă un fel de personalitate comună. Desigur, nu este o persoană reală: este doar ceva ce se aseamănă cu o persoană. Dar tocmai aceasta este una dintre diferenţele dintre Dumnezeu şi noi. Ceea ce rezultă din viaţa unită a Tatălui şi Fiului este o Persoană reală, este de fapt a Treia dintre cele trei Persoane care sînt Dumnezeu.

A treia Persoană este numită, în limbaj tehnic, Duhul Sfînt sau „spiritul” lui Dumnezeu. Nu vă îngrijoraţi şi nu fiţi surprinşi dacă descoperiţi că în mintea voastră El este mai vag sau mai nedefinit decît celelalte două Persoane. Cred că există un motiv pentru care trebuie să fie aşa. în viaţa creştină, de obicei noi nu privim la El: El acţionează întotdeauna prin noi. Dacă te gîndeşti la Tatăl ca la cineva care se află „acolo”, în faţa ta, şi la Fiul ca la cineva care este alături de tine, ajutîndu-te să te rogi, încercînd să te transforme într-un alt fiu al Tatălui, atunci trebuie să te gîndeşti la a treia Persoană ca la ceva dinăuntrul tău sau dinapoia ta. Poate că unii oameni vor găsi că este mai uşor să înceapă cu a treia Persoană şi să facă drumul invers. Dumnezeu este dragoste, şi dragostea aceea lucrează prin oameni — mai ales prin întreaga comunitate de creştini. Dar acest spirit al dragostei este, din veşnicie, o dragoste permanentă între Tatăl şi Fiul.

Şi acum, ce importanţă are faptul acesta? Are o importanţă mai mare decît orice în lume. întregul dans sau întreaga dramă sau întregul tipar al acestei vieţi tri-Personale trebuie să se desfăşoare în fiecare dintre noi: sau (forma reciprocă a afirmaţiei) fiecare dintre noi trebuie să intre în acel tipar, să-şi ia locul în acel dans. Nu există nici o altă cale spre fericirea pentru care am fost creaţi. Lucrurile bune cît şi cele rele, după cum ştiţi, se molipsesc printr-un fel de infecţie. Dacă vreţi să vă încălziţi, trebuie să staţi aproape de foc; dacă vreţi să vă udaţi, trebuie să intraţi în apă. Dacă vreţi bucurie, putere, pace, viaţă veşnică, trebuie să vă apropiaţi sau să intraţi chiar în lucrul care le are. Ele nu sînt un premiu pe care Dumnezeu ar putea, dacă ar vrea, să-1 dea oricui. Ele sînt un izvor de energie şi de frumuseţe, care izbucneşte chiar din centrul realităţii. Dacă eşti aproape de el, stropii lui te vor uda; dacă nu eşti aproape, vei rămîne uscat. Odată ce un om este unit cu Dumnezeu, cum s-ar putea să nu trăiască pentru totdeauna? Odată ce un om este separat de Dumnezeu, cum s-ar putea să nu se ofilească şi să nu moară?

Dar cum să te uneşti cu Dumnezeu? Cum este posibil ca noi să fim înglobaţi în această viaţă tri-Personală?

Vă aduceţi aminte că în capitolul 2 am vorbit despre naştere şi facere. Noi nu sîntem născuţi de Dumnezeu; noi sîntem doar făcuţi de El: în starea noastră naturală, noi nu sîntem fii ai lui Dumnezeu, ci (am putea spune) sîntem doar statui. Noi nu avem Zoe sau viaţa spirituală: avem doar Bios sau viaţa biologică care se epuizează şi care moare. Oferta pe care o face creştinismul este următoarea: Dacă noi îl lăsăm pe Dumnezeu să facă ceea ce vrea, noi putem ajunge părtaşi ai vieţii lui Cristos. în felul acesta, vom fi părtaşi ai vieţii care a fost născută, nu făcută, care a existat dintotdeauna şi care va exista întotdeauna. Cristos este Fiul lui Dumnezeu. Dacă sîntem părtaşi la această viaţă, vom fi şi fii ai lui Dumnezeu. îl vom iubi pe Tatăl la fel ca şi Fiul, cu o dragoste pe care Duhul Sfînt o produce în noi. El a venit în lumea aceasta şi a devenit om, pentru ca să răspîndească la alţi oameni viaţa pe care o are El — prin ceea ce eu numesc o „infecţie bună”. Orice creştin trebuie să devină un mic Cristos. Acesta este singurul scop pentru a deveni creştini.

 

  1. Timp şi dincolo de timp

 

Este foarte greşit să spui că atunci cînd citeşti o carte nu este permis să „sari” peste vreun pasaj. Toţi oamenii cu spirit de discernămînt sar peste un pasaj atunci cînd ajung la un capitol pe care nu-1 văd folositor pentru ei. În capitolul acesta voi vorbi despre ceva care s-ar putea să le fie de folos unor cititori, dar care s-ar putea să le pară altora o complicaţie inutilă. Dacă faceţi parte din a doua categorie de cititori, sfatul meu este să nici nu vă bateţi capul cu acest capitol şi să treceţi direct la următorul.

În capitolul anterior a trebuit să ating subiectul rugăciunii, şi cîtă vreme lucrul acesta este încă proaspăt în minţile voastre şi în mintea mea, aş vrea să mă refer la o dificultate pe care o au unii cu privire la întreaga idee de rugăciune. Cineva a exprimat o în felul următor: „Eu pot crede în Dumnezeu, dar ce nu pot accepta este ideea că El ascultă cîteva sute de milioane de oameni care I se adresează toţi în acelaşi moment”. Am descoperit că foarte mulţi oameni au sentimentul acesta.

Acum, primul lucru pe care trebuie să-1 observăm este că ceea ce creează dificultatea este expresia în acelaşi moment. Cei mai mulţi dintre noi îşi pot imagina că Dumnezeu ascultă oricît de multe cereri, numai dacă ar veni una cîte una şi dacă El ar avea la dispoziţie un timp nesfîrşit. în spatele acestei dificultăţi stă de fapt ideea că Dumnezeu ar trebui să încadreze prea multe lucruri într-un singur moment din timp.

Ei bine, lucrul acesta se întîmplă cu noi cu toţi. Viaţa noastră ne vine clipă după clipă. O clipă dispare mai înainte ca să vină următoarea, şi în fiecare clipă se poate realiza foarte puţin. Aceasta este natura Timpului. Şi bineînţeles că tu şi eu avem tendinţa să considerăm că este de la sine înţeles că această succesiune a Timpului — acest aranjament de trecut, prezent şi viitor — nu este doar modul în care se desfăşoară viaţa noastră, ci modul în care există în realitate toate lucrurile. Noi avem tendinţa să presupunem că întregul univers şi Dumnezeu însuşi se deplasează întotdeauna de la trecut la viitor, la fel ca şi noi. Dar mulţi oameni învăţaţi nu sînt de acord cu ideea aceasta. Teologii au fost cei dintîi care au lansat ideea că unele lucruri nu sînt în Timp; mai tîrziu ideea a fost preluată de filozofi, iar acum oamenii de ştiinţă fac acelaşi lucru.

Este aproape cert că Dumnezeu nu este în Timp. Viaţa Lui nu constă din momente care se scurg unul după altul. Dacă un milion de oameni I se roagă Lui la ora 10:30 astă-seară, nu este nevoie ca El să-i asculte pe toţi în fracţiunea aceea de timp pe care noi o numim zece treizeci. Zece treizeci — şi orice alt moment de la începutul lumii — este întotdeauna Prezent pentru El. Dacă vrei, El are la dispoziţie toată veşnicia ca să asculte la rugăciunea înălţată într-o frîntură de secundă de un pilot cînd avionul lui se prăbuşeşte cuprins de flăcări.

Ştiu că lucrul acesta este dificil de înţeles. Permiteţi-mi să încerc să vă dau un alt exemplu, asemănător cu acesta. Să presupunem că eu scriu un roman. Eu scriu: „Măria a pus jos lucrul la care tricota; în clipa următoare s-a auzit o bătaie la uşă!” Pentru Măria, care trebuie să trăiască în timpul imaginar din povestirea mea, nu există nici un interval de timp între punerea lucrului jos şi auzirea bătăii în uşă. Dar eu, care sînt creatorul Măriei, nu trăiesc nicidecum în timpul acela imaginar. Între scrierea primei şi celei de-a doua jumătăţi a propoziţiei eu s-ar putea să stau jos trei ore şi să mă gîndesc fără încetare la Măria. Aş putea să mă gîndesc la Măria ca şi cum ea ar fi singurul personaj din carte şi aş putea să mă gîndesc oricît de mult, iar ceasurile pe care le-am petrecut astfel nu ar apare deloc în timpul Măriei (timpul din povestire).

Aceasta nu este o ilustraţie perfectă, dar s-ar putea să ne dea o idee despre ce cred eu că este adevărul. Dumnezeu nu este atras în curentul Timpului din acest univers, după cum nici autorul nu este atras în timpul imaginar din romanul său. Dumnezeu are o atenţie infinită rezervată pentru fiecare dintre noi. El nu trebuie să se ocupe de noi în masă. Eşti la fel de singur cu El ca şi cum ai fi singura persoană pe care a creat-o El. Cînd Cristos a murit, El a murit pentru tine individual, ca şi cum tu ai fi fost singurul om din întreaga lume.

Ilustraţia mea este deficitară în următoarea privinţă: În această ilustraţie, autorul iese dintr-un cadru temporal (cel al romanului) numai cînd intră într-un alt cadru temporal (cel real). Dar eu cred că Dumnezeu nu trăieşte într-un cadru temporal. Viaţa Lui nu se scurge o clipă după alta, ca şi a noastră: lucrurile nu stau aşa — El este încă în 1920 şi este deja în 1990. Viaţa Lui este El însuşi.

Dacă vă imaginaţi Timpul ca o linie dreaptă de-a lungul căreia trebuie să mergem, atunci trebuie să vi-L închipuiţi pe Dumnezeu ca întreaga pagină pe care este trasă linia. Noi trebuie să trecem de la un punct la altul: noi trebuie să părăsim punctul A înainte de a ajunge la B, şi nu putem ajunge la C decît după ce am părăsit B. Dumnezeu, de sus sau din afară sau dimprejur, conţine întreaga linie şi vede totul.

Merită să încercaţi să înţelegeţi ideea, deoarece ea îndepărtează unele dificultăţi aparente ale creştinismului. înainte de a deveni creştin, una dintre obiecţiile mele a fost următoarea: Creştinii spun că Dumnezeul etern, care este pretutindeni şi care menţine întregul univers în mişcare, a devenit cîndva om. Ei bine, mi-am spus eu, cum a continuat universul să funcţioneze cînd Dumnezeu a fost copil mic sau cînd a dormit? Cum a putut El să fie Dumnezeu care cunoaşte totul şi în acelaşi timp om care îi întreabă pe ucenicii Săi: „Cine M-a atins?” Observaţi că dificultatea stă în cuvintele care exprimă timpul: „Cînd era copil”, sau „în acelaşi timp”. Cu alte cuvinte, eu am presupus că viaţa lui Cristos ca Dumnezeu se desfăşura în timp şi că viaţa Eui ca omul Isus din Palestina a fost o scurtă perioadă din acel timp — la fel cum perioada de serviciu militar a fost o perioadă mai scurtă scoasă din viaţa mea totală.

Şi acesta este modul în care probabil că gîndim cei mai mulţi dintre noi în privinţa aceasta. Noi ni-L imaginăm pe Dumnezeu trecînd printr-o perioadă cînd viaţa Lui umană era încă de domeniul viitorului, urmînd apoi o perioadă cînd a fost trăită în prezent şi trecînd mai departe la o perioadă cînd a putut privi în urmă spre ea ca spre ceva de domeniul trecutului. Probabil că aceste idei nu corespund cu nimic din realitate. Nu poţi încadra viaţa pămîntească a lui Cristos din Palestina în nici o relaţie temporală cu viaţa Lui ca Dumnezeu dincolo de spaţiu şi timp. După părerea mea, este un adevăr atemporal cu privire la Dumnezeu că natura umană şi experienţa umană de slăbiciune, de somn şi de ignoranţă sînt incluse oarecum în întreaga Lui viaţă divină. Din punctul nostru de vedere, această viaţă umană a lui Cristos s-a desfăşurat într-o anumită perioadă din istoria lumii noastre (de la anul 1 d.Cr. pînă la răstignire). De aceea, noi ne-o imaginăm ca pe o perioadă din însăşi istoria existenţei lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu nu are istorie. El este prea complet şi cu desăvîrşire real ca să poată avea o istorie. A avea istorie înseamnă, desigur, pierderea unei părţi a realităţii tale (deoarece s-a scurs deja în trecut) şi înseamnă lipsa unei părţi (deoarece încă este în viitor): înseamnă, de fapt, să nu ai nimic în afară de un prezent neînsemnat, care s-a dus mai înainte ca să poţi vorbi despre el. Chiar şi noi sperăm ca într-o zi să nu ne mai împărţim existenţa în felul acesta.

Apare o altă dificultate dacă noi credem că Dumnezeu există în timp. Oricine care crede în Dumnezeu crede că El ştie ce vom face tu şi eu mîine. Dar dacă El ştie că eu voi face cutare şi cutare lucru, cum se poate să fiu liber să fac altceva? Ei bine, dificultatea apare din concepţia noastră că Dumnezeu progresează la fel ca şi noi de-a lungul liniei timpului: singura diferenţă fiind că El poate vedea în viitor, în timp ce noi nu putem vedea în viitor. Ei bine, dacă acesta ar fi adevărul, dacă Dumnezeu ar vedea dinainte faptele noastre, ar fi foarte greu să înţelegem cum am putea fi liberi să nu le facem. Dar să presupunem că Dumnezeu este în afara şi deasupra liniei Timpului. În cazul acesta, ceea ce noi numim „mîine” este vizibil pentru El la fel ca şi ceea ce numim „astăzi”. Toate zilele sînt „Acum” pentru El. El nu îşi aminteşte că ai făcut anumite lucruri ieri; El te vede că le faci, deoarece deşi tu ai pierdut ziua de ieri, El nu a pierdut-o. El nu „prevede” lucrurile pe care le vei face mîine; El te vede făcîndu-le, deoarece, deşi „mîine” încă nu a ajuns la tine, „mîine” este la El. Tu nu presupui că acţiunile tale din clipa aceasta ar fi mai puţin libere deoarece Dumnezeu ştie ce faci. Ei bine, El cunoaşte acţiunile tale de mîine în exact acelaşi mod — deoarece El este deja în „mîine” şi te poate vedea. într-un sens, El nu cunoaşte acţiunile tale decît după ce le-ai făcut; dar momentul cînd le vei face este deja „acum” pentru El.

Ideea aceasta m-a ajutat mult pe mine. Dacă nu vă ajută, daţi-i pace. Este o idee creştină în sensul că mulţi creştini mari şi înţelepţi au acceptat-o şi că nu există în ea nimic contrar creştinismului. Dar nu este în Biblie sau în vreunul dintre credeuri. Poţi fi un creştin foarte bun fără să o accepţi sau poţi nici măcar să nu te gîndeşti deloc la această problemă.

 

  1. Dumnezeul în trei persoane

 

Capitolul anterior s-a ocupat de diferenţa dintre naştere şi facere. Un om dă naştere unui copil, dar nu poate face decît o statuie. Dumnezeu îl naşte pe Cristos, dar El îi face pe oameni. Spunînd aceasta, eu am ilustrat numai o idee cu privire la Dumnezeu, şi anume că ceea ce naşte Dumnezeu Tatăl este Dumnezeu, ceva de aceeaşi natură cu El însuşi. În sensul acesta, este ca şi un tată uman care naşte un fiu. Dar lucrurile nu stau tocmai aşa. De aceea va trebui să încerc să explic ceva mai mult.

Mulţi oameni spun astăzi: „Eu cred într-un Dumnezeu, dar nu într-un Dumnezeu personal”. Ei au sentimentul că acel ceva misterios care este îndărătul tuturor lucrurilor trebuie să fie mai mult decît o persoană. Creştinii sînt de acord cu aceasta. Dar creştinii sînt singurii care oferă o idee despre cum este acea fiinţă care este dincolo de personalitate. Toţi ceilalţi oameni, deşi ei spun că Dumnezeu este dincolo de personalitate, cred de fapt că El este ceva impersonal: cu alte cuvinte, ceva mai puţin decît personal. Dacă cauţi ceva suprapersonal, ceva mai mult decît o persoană, atunci nu ai de ales între creştinism şi celelalte concepţii, deoarece numai creştinismul oferă o asemenea idee.

Unii oameni cred că după viaţa aceasta, sau poate după cîteva vieţi, sufletele umane vor fi „absorbite” în Dumnezeu. Dar cînd încearcă să explice ce înţeleg prin aceasta, ei par să creadă că absorbirea fiinţei noastre în Dumnezeu este la fel ca şi absorbirea unui lucru material în altul. Ei spun că este ca şi un strop de apă care se pierde în mare. Desigur, aceasta marchează sfîrşitul stropului de apă. Dacă acest lucru se întîmplă cu noi, atunci a fi absorbit înseamnă a înceta să exişti. Numai creştinii au o concepţie despre felul în care sufletele umane pot să fie asimilate în viaţa lui Dumnezeu şi totuşi să rămînă ele însele — de fapt, să fie cu mult mai mult decît înainte ele însele.

V-am atras atenţia că teologia este practică. întregul scop pentru care existăm noi este să fim asimilaţi în viaţa lui Dumnezeu. Ideile greşite cu privire la viaţa aceea vor face mai dificil lucrul acesta. Şi acum, pentru cîteva minute, trebuie să vă cer să mă urmăriţi cu mare atenţie.

Ştiţi că în spaţiu vă puteţi mişca în trei direcţii — la stînga sau la dreapta, înainte sau înapoi, în sus sau în jos. Orice direcţie este una din aceste trei sau un compromis între ele. Ele sînt numite cele trei dimensiuni ale spaţiului. Observaţi următorul lucru. Dacă folosiţi o singură dimensiune, puteţi trage numai o linie dreaptă. Dacă folosiţi două dimensiuni, puteţi desena o figură: să zicem, un pătrat. Pătratul este alcătuit din patru linii drepte. Să mergem un pas mai departe. Dacă aveţi trei dimensiuni, puteţi construi ceea ce numim un corp solid: să zicem, un cub — ceva ca şi un zar sau ca şi o bucată de zahăr. Cubul este alcătuit din şase pătrate.

Înţelegeţi care este ideea? O lume cu o singură dimensiune ar fi o linie dreaptă. Într-o lume cu două dimensiuni continui să ai linii drepte, dar multe linii drepte alcătuiesc o figură plană. într-o lume cu trei dimensiuni, continui să ai figuri plane, dar multe asemenea figuri alcătuiesc un corp solid. Cu alte cuvinte, cu cît avansezi spre nivele mai reale şi mai complicate, nu renunţi la lucrurile pe care le-ai găsit la nivelele mai simple: continui să le ai, dar ele sînt combinate în moduri noi — în moduri pe care nu ţi le-ai fi putut imagina dacă ai fi cunoscut numai nivelele mai simple.

Modul în care creştinismul îl descrie pe Dumnezeu implică acelaşi principiu. Nivelul uman este un nivel simplu şi relativ fără conţinut. La nivelul uman, fiecare persoană este o fiinţă şi oricare două persoane sînt două fiinţe separate — întocmai cum într-o lume cu două dimensiuni (să zicem, o foaie de hîrtie) un pătrat este o figură şi oricare două pătrate sînt două figuri separate. în planul divin continui să găseşti personalităţi, dar aici le întîlneşti combinate în moduri noi, pe care noi, cei care nu trăim la nivelul acela, nu ni le putem imagina. în dimensiunea lui Dumnezeu, dacă putem spune astfel, întîlneşti o fiinţă care este trei Persoane şi totuşi rămîne o singură Fiinţă, la fel cum un cub este şase pătrate şi totuşi rămîne un singur cub. Desigur, noi nu ne putem imagina plenar o Fiinţă de felul acela: la fel cum, dacă noi am fi creaţi în aşa fel încît să percepem numai două dimensiuni ale spaţiului, nu ne-am putea imagina în mod adecvat un cub. Dar ne putem forma o idee vagă cu privire la această Fiinţă. Cînd facem aceasta, pentru prima oară în vieţile noastre, atunci obţinem o idee pozitivă, oricît de vagă ar fi ea, despre ceva suprapersonal — ceva mai mult decît o persoană. Este ceva ce nu ne-am fi putut închipui niciodată şi totuşi, ceva ce atunci cînd ne-a fost descris aproape că avem sentimentul că ar fi trebuit să ne putem imagina, deoarece se potriveşte atît de bine cu toate lucrurile pe care le cunoaştem deja.

Aţi putea întreba: „Dacă nu ne putem imagina o Fiinţă tri-Personală, ce rost are să vorbim despre ea?” Ei bine, n-are rost să vorbim despre ea. Important este însă să fim asimilaţi în acea viaţă tri-Personală, şi lucrul acesta poate începe oricînd — chiar acum, dacă vreţi.

Ce vreau să spun prin aceasta? Un creştin de rînd îngenunchează şi rosteşte o rugăciune. El încearcă să intre în contact cu Dumnezeu. Dar dacă el este creştin, el ştie că ceea ce-l determină să se roage este de asemenea Dumnezeu: am putea spune că Dumnezeu vorbeşte înăuntrul lui. Dar el ştie de asemenea că orice cunoaştere reală a lui Dumnezeu vine prin Cristos, Omul care a fost Dumnezeu — Cristos este alături de el, ajutîndu-1 să se roage, rugîndu-Se pentru el. înţelegeţi ce se întîmplă? Omul se roagă lui Dumnezeu — Dumnezeu este ţinta pe care încearcă să o atingă. Dumnezeu este de asemenea înăuntrul omului şi îl impulsionează — este puterea care îl motivează. Dumnezeu este de asemenea calea sau podul peste care este împins să treacă pentru a-şi atinge ţinta. În felul acesta, întreaga viaţă întreită a Fiinţei tri-Personale se desfăşoară în dormitorul acela obişnuit unde un om de rînd îşi rosteşte rugăciunile. Omul este atras într-un gen superior de viaţă — ceea ce eu numesc Zoe sau viaţă spirituală: el este atras în Dumnezeu, este atras de Dumnezeu, în timp ce rămîne totuşi el însuşi.

Aşa a început teologia. Oamenii ştiau deja despre Dumnezeu într-un mod vag. A venit apoi un om care a pretins că este Dumnezeu; nu a fost genul de om pe care-1 poţi socoti nebun. El i-a făcut pe oameni să creadă în El. Ei L-au întîlnit din nou după ce au văzut cum a fost omorît. Şi apoi, după ce au format o mică societate sau comunitate, ei L-au descoperit pe Dumnezeu şi înăuntrul lor: călăuzindu-i, făcîndu-i în stare să facă lucruri pe care nu le puteau face înainte. Şi cînd au analizat toate acestea, ei au văzut că au ajuns la definiţia creştină a Dumnezeului tri-personal.

Definiţia aceasta nu este ceva ce am născocit noi; teologia este, într-un sens, cunoaştere experimentală. Religiile simple sînt cele care sînt născocite. Cînd eu spun că este o cunoaştere experimentală „într-un sens”, vreau să spun prin aceasta că în anumite privinţe este ca şi celelalte ştiinţe experimentale, dar nu în toate privinţele. Dacă eşti un geolog care studiază roci, trebuie să te duci la roci şi să găseşti rocile. Iniţiativa este în totalitate de partea ta. Rocile nu pot să te ajute şi nici să te împiedice. Să presupunem însă că eşti un zoolog şi că vrei să fotografiezi animale sălbatice în cadrul lor natural. Lucrul acesta este diferit de studiul rocilor. Animalele sălbatice nu vor veni la tine: dar ele pot fugi de tine. Dacă nu stai foarte liniştit, ele vor fugi. începe să existe o fărîmă de iniţiativă de partea lor.

Să trecem la un nivel mai înalt. Să presupunem că vrei să cunoşti pe un om. Dacă el este hotărît să nu te lase, nu-1 vei putea cunoaşte. Trebuie să-i cîştigi încrederea. în cazul acesta, iniţiativa este împărţită în mod egal — este nevoie de doi oameni ca să realizeze o prietenie.

Cînd este vorba de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, iniţiativa este de partea Lui. Dacă El nu Se revelează pe Sine, nimic din ce poţi face tu nu-ţi va permite să-L cunoşti. Şi, de fapt, El Se revelează unor oameni în mai mare măsură decît altora — nu pentru că ar avea favoriţi, ci pentru că Îi este imposibil să Se reveleze unui om ale cărui minte şi caracter sînt într-o stare nepotrivită. La fel cum lumina soarelui, deşi nu are favoriţi, nu poate fi reflectată de o oglindă prăfuită la fel de bine ca şi de o oglindă curată.

Am putea formula ideea aceasta în alt fel, spunînd că în timp ce în celelalte ştiinţe instrumentele pe care le foloseşti sînt exterioare omului (instrumente cum sînt microscoapele sau telescoapele), instrumentul prin care îl vezi pe Dumnezeu este întreaga ta fiinţă. Dacă eul omului nu este păstrat curat şi strălucitor, îl vei vedea pe Dumnezeu neclar — la fel cum ai vedea Luna dacă ai privi printr-un telescop murdar. Acesta este motivul pentru care popoarele sălbatice au religii sălbatice: ele s-au uitat la Dumnezeu prin lentile murdare.

Dumnezeu Se poate revela pe Sine aşa cum este în realitate numai unor oameni reali. Aceasta nu înseamnă doar oameni care sînt buni în mod individual, ci oameni care sînt uniţi într-un trup, iubindu-se unii pe alţii, ajutîndu-se unii pe alţii, arătîndu-L pe Dumnezeu unii altora. Aşa a intenţionat Dumnezeu să fie omenirea; ca şi cîntăreţii dintr-o orchestră, ca şi organele dintr-un trup.

În consecinţă, singurul instrument cu adevărat adecvat pentru a învăţa despre Dumnezeu este întreaga comunitate creştină, aşteptîndu-L unită. Comunitatea creştină este, ca să zicem aşa, echipamentul tehnic pentru această ştiinţă — echipamentul de laborator. Acesta este motivul pentru care toţi aceşti oameni, care la fiecare cîţiva ani vin cu un patent de religie simplificată ca să înlocuiască tradiţia creştină, nu fac decît să-şi irosească timpul. La fel ca şi un om care, deşi nu are nici un instrument în afară de un binoclu vechi, încearcă să-i contrazică pe toţi astronomii. Poate că el este deştept — s-ar putea să fie mai deştept decît unii astronomi adevăraţi, dar el nu îşi acordă nici o şansă. Peste doi ani toată lumea va fi uitat complet de el, dar adevărata ştiinţă continuă să progreseze.

Dacă creştinismul ar fi ceva născocit de noi, este cert că l-am putea face mai uşor. Dar nu este. în ceea ce priveşte simplitatea, noi nu putem concura cu oamenii care inventează religii. Cum am putea să concurăm cu ei? Noi avem de-a face cu un Fapt real. Bineînţeles că oricine poate născoci o religie simplă, dacă nu are fapte reale de care trebuie să ţină seama.

 

  1. Facere şi naştere

 

Toată lumea mi-a atras atenţia să nu vă spun ce urmează să vă spun în această ultimă carte. Toţi îmi spun că „cititorul de rînd nu vrea teologie; dă-i doar religie simplă şi practică”. Am respins sfatul lor. Eu nu cred că cititorii de rînd sînt atît de naivi. Teologie înseamnă „ştiinţa despre Dumnezeu”, şi eu cred că orice om care vrea să se gîndească la Dumnezeu cîtuşi de puţin ar vrea să aibă idei cît mai clare şi cît mai exacte despre El. Nu sînteţi copii: de ce să fiţi trataţi ca nişte copii?

Dintr-un punct de vedere, înţeleg de ce unii oameni simt repulsie faţă de teologie. îmi amintesc de o împrejurare cînd am ţinut o prelegere la R.A.F. (Royal Air Force — Forţele Aeriene Regale, în Anglia; n.tr.), şi un ofiţer bătrîn şi îndărătnic s-a ridicat şi a spus: „Eu nu am ce face cu tot ce ne-aţi spus. Dar eu sînt un om religios. Eu ştiu că există un Dumnezeu. Eu L-am simţit: cînd eram singur în deşert, noaptea; misterul acela extraordinar. Şi tocmai acesta este motivul pentru care eu nu cred toate dogmele şi formulele frumos aranjate despre El. Pentru oricine care a cunoscut realitatea, toate acestea par atît de mărunte, de pedante şi de nereale!”

Într-un sens, am fost de acord cu omul acela. Eu cred că probabil el a avut o experienţă reală cu Dumnezeu în deşert. Cînd a trecut de la experienţa aceea la crezul creştin, eu cred că el realmente a trecut de la ceva real la ceva mai puţin real. în acelaşi sens, dacă un om a privit o dată Atlanticul de pe ţărm, şi după aceea se duce şi priveşte o hartă a Atlanticului, el trece de la ceva real la ceva mai puţin real: el trece de la valuri reale la o bucată de hîrtie colorată. Dar tocmai aici este ideea importantă. Noi recunoaştem că harta nu este decît o hîrtie colorată, dar sînt două lucruri care trebuie avute în gînd cu privire la ea. În primul rînd, ea este bazată pe ceea ce au observat sute şi mii de oameni care au navigat pe Atlanticul real. În sensul acesta, ea este sprijinită de nenumărate experienţe la fel de reale ca şi cea pe care ai putea s-o trăieşti tu pe ţărm; dar spre deosebire de aceasta, în timp ce experienţa ta ar fi un crîmpei izolat, harta potriveşte laolaltă toate experienţele individuale diferite. în al doilea rînd, dacă vrei să mergi undeva, harta este absolut necesară. Cîtă vreme te mulţumeşti cu plimbări pe plajă, ceea ce zăreşti tu este mult mai plăcut decît să priveşti la o hartă. Dar dacă vrei să mergi în America, harta îţi va fi de mult mai mare folos decît plimbările pe plajă.

Teologia este ca şi harta. A învăţa doar doctrinele creştine şi a medita doar la ele, fără a merge mai departe, este mai puţin real şi atrăgător decît ceea ce a trăit ofiţerul în deşert. Doctrinele nu sînt Dumnezeu: ele sînt numai un fel de hartă. Dar harta este bazată pe experienţa a sute de oameni, care au avut realmente legături cu Dumnezeu — experienţe în comparaţie cu care orice emoţii şi sentimente pioase pe care le-am putea avea noi sînt foarte elementare şi foarte confuze. În al doilea rînd, dacă vrei să mergi mai departe, trebuie să foloseşti harta. Vedeţi, ceea ce s-a întîmplat cu ofiţerul din deşert se poate să fi fost real şi înălţător, dar nu a rezultat nimic din experienţa aceea. Ea nu duce nicăieri. Nu te determină la nici o acţiune. De fapt, acesta este motivul pentru care o religie vagă — să-L simţi pe Dumnezeu în natură, şi aşa mai departe — este atît de atrăgătoare. Este numai emoţii, fără nici o acţiune din partea ta; este ca şi cum ai privi valurile de pe ţărm. Dar studiind Atlanticul în felul acesta nu vei ajunge niciodată în America şi nici nu vei obţine viaţa veşnică prin simplul fapt că ai simţit prezenţa lui Dumnezeu în flori sau în muzică. De asemenea, nu vei ajunge nicăieri nici dacă doar priveşti la hartă fără să ieşi pe mare. Dar pe mare nu vei fi în siguranţă fără hartă.

Cu alte cuvinte, teologia este practică: mai ales acum. Mai demult, cînd era mai puţină educaţie şi mai puţine discuţii, poate că era posibil să treci prin viaţă cu cîteva idei simple despre Dumnezeu. Dar lucrurile nu mai stau aşa. Toată lumea citeşte, toată lumea aude discuţii. în consecinţă, dacă nu iei seama la teologie, aceasta nu va însemna că tu nu vei avea idei despre Dumnezeu. înseamnă că vei avea o mulţime de idei greşite — idei false, încîlcite sau învechite. Multe dintre ideile despre Dumnezeu care sînt avansate astăzi ca noutăţi sînt doar idei pe care teologii le-au încercat în urmă cu multe secole şi pe care le-au respins. A crede în religia populară a Angliei moderne înseamnă regres — este ca şi cum ai crede că pămîntul este plat.

Ideea la modă astăzi despre creştinism este aceasta: că Isus Cristos a fost un mare învăţător moral şi că dacă am urma sfaturile Lui am putea instaura o ordine socială mai bună şi am putea evita un alt război. Ei bine, dacă nu vă supăraţi, lucrul acesta este adevărat. Dar el nu îţi spune nici pe departe întregul adevăr despre creştinism şi nu are nici o importanţă practică.

Este adevărat că dacă am urma sfatul lui Cristos am trăi curînd într-o lume mai fericită. Dar nu trebuie să mergi nici măcar pînă la Cristos. Dacă noi am fi făcut ce ne-au spus Platon, Aristotel sau Confucius, am trăi acum într-o lume mult mai bună. Şi atunci? Noi nu am urmat niciodată sfaturile marilor învăţători. De ce să începem acum? Doar pentru că El este cel mai mare învăţător moral? Dar lucrul acesta face şi mai puţin probabil ca noi să urmăm învăţăturile Lui. Dacă nu putem învăţa lecţiile elementare, este oare probabil că le vom învăţa pe cele mai avansate? Dacă creştinismul nu este decît o doză în plus de sfaturi bune, atunci creştinismul nu are nici o importanţă. N-am dus lipsă de sfaturi bune în ultimele patru mii de ani. Cîteva sfaturi în plus nu au nici o importanţă.

Dar de îndată ce priveşti la orice scrieri cu adevărat creştine, descoperi că ele vorbesc despre ceva cu totul diferit de această religie populară. Ele îţi spun că Cristos este Fiul lui Dumnezeu (orice ar însemna aceasta). Ele îţi spun că aceia care îşi pun încrederea în El pot deveni şi ei Fii ai lui Dumnezeu (orice ar însemna aceasta). Ele spun că moartea Lui ne-a mîntuit de păcatele noastre (orice ar însemna aceasta).

Nu are nici un rost să te plîngi că aceste afirmaţii sînt prea dificile. Creştinismul pretinde că ne vorbeşte despre o altă lume, despre ceva de dincolo de lumea pe care o putem pipăi, auzi şi vedea. Poţi crede că afirmaţia aceasta este falsă; dar dacă este adevărată, este cert că va fi dificil să înţelegem ceea ce ne spune — cel puţin la fel de dificil ca şi fizica modernă şi pentru acelaşi motiv.

Ideea din creştinism care constituie şocul cel mai mare este afirmaţia că prin ataşarea noastră la Cristos noi „devenim Fii ai lui Dumnezeu”. Cineva ar putea întreba: „Oare nu sîntem noi deja Fii ai lui Dumnezeu? Faptul că Dumnezeu este Fatal nostru este una dintre ideile creştine principale”. Ei bine, într-un anumit sens, nu încape îndoială că noi sîntem deja fii ai lui Dumnezeu. Vreau să spun prin aceasta că Dumnezeu ne-a adus în fiinţă, ne iubeşte şi Se îngrijeşte de noi, şi în sensul acesta El este ca un tată. Dar cînd Biblia vorbeşte despre faptul că noi „devenim” Fii ai lui Dumnezeu, este evident că trebuie să aibă în vedere ceva diferit. Lucrul acesta ne aduce la însuşi miezul teologiei.

Unul dintre credeuri spune că Cristos este Fiul lui Dumnezeu, „născut, nu făcut”; şi adaugă: „născut din Tatăl Său mai înainte de toate lumile”. Vă rog să notaţi cît se poate de clar că afirmaţia aceasta nu are nimic de-a face cu faptul că Cristos S-a născut pe pămînt ca om şi că a fost fiul unei fecioare. Nu ne gîndim acum la naşterea din fecioară. Ne gîndim la ceva ce s-a întîmplat înainte ca natura să fi fost creată, înainte să fi început timpul, „înainte de toate lumile” Cristos a fost născut, nu făcut. Ce înseamnă aceasta?

Care este diferenţa? A naşte înseamnă a deveni părinte. Cînd naşti, produci ceva de acelaşi fel cu tine însuţi. Un om dă naştere la copii de om, un castor dă naştere la pui de castor, iar o pasăre dă naştere la ouă din care vor ieşi pui de pasăre. Dar cînd faci ceva, ceea ce faci este diferit de tine însuţi. O pasăre face un cuib, castorul face un dig, omul face un aparat de radio — sau el poate să facă ceva care să se asemene mai mult cu sine decît un aparat de radio: să zicem, o statuie. Dacă este un sculptor suficient de priceput, el poate face o statuie care să se asemene foarte mult cu un om adevărat. Dar, desigur, nu este un om adevărat, ci doar se aseamănă cu omul. Nu poate respira, nu poate gîndi. Nu este vie.

Am spus acestea pentru a lămuri primul lucru. Ceea ce naşte Dumnezeu este Dumnezeu, la fel cum ceea ce naşte omul este om. Ceea ce creează Dumnezeu nu este Dumnezeu, după cum ceea ce face omul nu este om. Acesta este motivul pentru care oamenii nu sînt Fii ai lui Dumnezeu în sensul în care este Cristos. Ei pot fi ca şi Dumnezeu în anumite privinţe, dar ei nu sînt de aceeaşi natură cu El. Ei sînt mai mult ca nişte statui sau ca nişte portrete ale lui Dumnezeu.

O statuie are înfăţişarea unui om, dar nu este vie. În acelaşi sens, omul are (într-un sens pe care-1 voi explica) „înfăţişarea” lui Dumnezeu, sau este asemănător cu El, dar el nu are felul de viaţă pe care o are Dumnezeu. Să luăm mai întîi prima idee: asemănarea omului cu Dumnezeu. Tot ce a făcut Dumnezeu este asemănător cu El. Spaţiul se aseamănă cu El prin imensitatea lui: nu în sensul că mărimea spaţiului este de aceeaşi natură cu mărimea lui Dumnezeu, ci în sensul că este un fel de simbol al mărimii lui Dumnezeu, o traducere a ei în termeni nespirituali. Materia se aseamănă cu Dumnezeu prin faptul că are energie: iarăşi, energia fizică este de o natură diferită de puterea lui Dumnezeu. Lumea vegetală este asemănătoare cu Dumnezeu deoarece are viaţă şi El este un „Dumnezeu viu”. Dar viaţa, în sensul acesta biologic, nu este acelaşi lucru cu viaţa care este în Dumnezeu: este numai un simbol sau o umbră a ei. Cînd ajungem la animale, găsim alte feluri de asemănare pe lîngă viaţa biologică. Activitatea intensă şi fertilitatea insectelor, de exemplu, este o primă asemănare vagă cu activitatea neîncetată şi cu creativitatea lui Dumnezeu. La mamiferele superioare întîlnim începuturile unei afecţiuni instinctive. Aceasta nu este identică cu dragostea care există în Dumnezeu, dar se aseamănă cu ea — în sensul în care un peisaj desenat pe o foaie de hîrtie se aseamănă cu peisajul real. Când ajungem la om, pe treapta cea mai înaltă a creaţiei, întîlnim cea mai completă asemănare cu Dumnezeu pe care o cunoaştem. (S-ar putea să existe în alte lumi creaturi care se aseamănă mai mult cu Dumnezeu decît omul, dar nu le cunoaştem.) Omul nu numai că are viaţă, ci el iubeşte şi gîndeşte: viaţa biologică a atins în el cel mai înalt nivel cunoscut.

Dar ceea ce nu are omul, în starea lui naturală, este viaţa spirituală — genul superior şi diferit de viaţă care există în Dumnezeu. Noi folosim acelaşi cuvînt, viaţă, pentru amîndouă, dar dacă crezi că din această cauză amîndouă trebuie să fie de aceeaşi natură, este ca şi cum ai crede că „mărimea” spaţiului este de aceeaşi natură cu „mărimea” lui Dumnezeu, în realitate, diferenţa dintre viaţa biologică şi viaţa spirituală este atît de importantă, încît eu le voi dâ două nume diferite. Viaţa biologică, pe care o primim prin natură şi care (la fel ca toate celelalte lucruri din natură) are o tendinţă permanentă de a se altera şi de a se descompune, aşa încît poate fi menţinută numai prin subvenţii permanente din partea naturii, sub formă de aer, apă, hrană etc, este Bios. Viaţa spirituală, care este în Dumnezeu din veşnicie şi care a creat tot universul natural, este Zoe (în limba greacă, acest cuvînt înseamnă literal „viaţă”). Desigur, Bios are o anumită asemănare palidă sau simbolică cu Zoe: dar este numai o asemănare ca şi între o fotografie şi un loc real sau între o statuie şi un om. Un om care s-a schimbat de la a avea Bios la a avea Zoe înseamnă că trece printr-o schimbare la fel de mare ca şi statuia care a fost schimbată din piatră cioplită în om real.

Tocmai aceasta este esenţa creştinismului. Lumea aceasta este atelierul unui mare sculptor. Noi sîntem statuile şi se zvoneşte prin atelier că într-o zi unele dintre noi vor căpăta viaţă.

 

  1. Credinţa

 

Aş vrea să încep prin a spune ceva la care să ia aminte fiecare. Iată ce: Dacă acest capitol nu înseamnă nimic pentru tine, dacă ţi se pare că încearcă să răspundă la întrebări pe care nu ţi le-ai pus niciodată, nici nu-l citi. Nu te deranja. În creştinism există anumite lucruri care pot fi înţelese din afară, înainte de a deveni creştin. Dar sînt multe lucruri care nu pot fi înţelese decît după ce ai parcurs o distanţă oarecare pe calea creştină. Aceste lucruri sînt pur practice, deşi nu par să fie. Ele sînt îndrumări cu privire la abordarea anumitor încrucişări de drumuri şi obstacole în călătorie, şi ele nu par să aibă sens decît atunci cînd omul a ajuns în acele situaţii. Ori de cîte ori găseşti în scrierile creştine afirmaţii cărora nu le vezi sensul, nu-ţi face probleme. Lasă-le în pace. Va veni o zi, poate peste cîţiva ani, cînd vei înţelege dintr-o dată sensul afirmaţiei. Dacă l-am putea înţelege acum, probabil că ne-ar face doar rău.

Desigur, toate aceste lucruri pledează împotriva mea. Lucrul pe care voi încerca să-1 explic în acest capitol poate să mă depăşească. S-ar putea să cred că am ajuns undeva, cînd de fapt eu încă nu am ajuns. Singurul lucru pe care pot să-1 fac este să le cer creştinilor învăţaţi să mă urmărească cu atenţie şi să-mi spună dacă greşesc; pe ceilalţi îi sfătuiesc să ia cu rezerve ceea ce le spun — ca pe ceva ce le este oferit, pentru că s-ar putea să le fie de ajutor, nu pentru că sînt sigur că am dreptate.

Încerc să vorbesc despre credinţă în al doilea sens al cuvîntului, sensul mai înalt. Am spus în capitolul precedent că problema credinţei în acest sens se pune după ce un om a încercat cît a putut mai bine să aplice în viaţă virtuţile creştine şi a văzut că eşuează, după ce a descoperit că şi ceea ce l-ar putea da înapoi lui Dumnezeu Îi aparţinea deja lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, el îşi descoperă falimentul. Iarăşi, ceea ce-L interesează pe Dumnezeu nu sînt doar acţiunile noastre. Ceea ce-L interesează pe El este ca noi să fim creaturi de o anumită calitate — să fim aşa cum ne-a vrut El — creaturi aflate într-un anumit raport cu El. Nu adaug: „şi aflate într-un anumit raport unul cu altul”, deoarece lucrul acesta este inclus: dacă eşti într-o relaţie bună cu El, în mod inevitabil vei fi într-o relaţie bună şi cu semenii tăi, la fel cum dacă toate spiţele unei roţi sînt potrivite bine în butuc şi în obadă este cert că vor fi în poziţie corectă una faţă de cealaltă. Cîtă vreme omul se gîndeşte la Dumnezeu ca la un examinator care i-a dat să scrie o anumită lucrare scrisă sau se gîndeşte la El ca la partea opusă într-un contract oarecare — cîtă vreme se gîndeşte la pretenţii şi revendicări între sine şi Dumnezeu — încă nu este în relaţie bună cu El. El înţelege greşit ce este el şi ce este Dumnezeu. Şi nu poate intra într-o relaţie corectă cu Dumnezeu pînă cînd nu a descoperit realitatea propriului său faliment.

Cînd spun „a descoperit”, eu mă refer realmente la o descoperire, nu doar să repeţi un lucru ca un papagal. Bineînţeles că orice copil, dacă i se dă un anumit gen de educaţie religioasă, va învăţa curînd să spună că noi nu putem să-I oferim lui Dumnezeu ceva care să nu fie deja al Lui şi că noi descoperim că nu reuşim nici măcar să-I oferim un lucru fără să reţinem ceva şi pentru noi. Cînd vorbesc despre o descoperire reală, mă refer la faptul de a descoperi realmente, din experienţă proprie, că lucrul acesta este adevărat.

În sensul acesta, noi nu putem descoperi eşecul nostru de a împlini legea lui Dumnezeu, decît dacă încercăm din răsputeri (şi chiar şi atunci falimentăm). Dacă nu încercăm cu adevărat, orice am spune, vom avea totdeauna în minte ideea că dacă am încerca mai tare am putea reuşi să fim cu desăvîrşire buni. Astfel, într-un anumit sens, calea de întoarcere la Dumnezeu este calea efortului moral, calea încercării din răsputeri. Dar într-un alt sens, tocmai lipsa de încercare este cea care ne aduce acasă. Toate încercările duc la un moment vital cînd te întorci spre Dumnezeu şi-I spui: „Tu trebuie să faci aceasta. Eu nu pot”. Vă implor, nu începeţi să vă întrebaţi singuri: „Am ajuns oare la momentul acela?” Nu vă opriţi ca să începeţi să vă cercetaţi gîndurile să vedeţi dacă vine momentul acela. Faptul acesta îl pune pe om pe un drum greşit. Cînd în viaţa noastră se petrec lucrurile cele mai importante, în momentul acela adeseori noi nu ştim ce se petrece.

Un om nu-şi spune de obicei: „Grozav. Cresc!” Numai cînd se uită în urmă, îşi dă seama că s-a întîmplat ceva şi recunoaşte că faptul acela este ceea ce oamenii numesc „creştere”. Poţi vedea faptul acesta chiar şi în lucruri simple. Este foarte probabil că un om care începe să se concentreze să vadă dacă va adormi, va rămîne treaz. In acelaşi fel, lucrul despre care vorbesc acum poate să nu se petreacă la toată lumea într-o sclipire de moment — ca şi în cazul Sf. Pavel sau al lui Bunyan: se poate să fie atît de treptat încît nimeni să nu poată indica o anumită oră sau un anumit an. Ceea ce are importanţă este natura schimbării în sine, nu ce simţim noi în timp ce schimbarea are loc. Este schimbarea de la a fi încrezători în propriile noastre eforturi la o stare în care sîntem disperaţi după ce am încercat să facem ceva noi înşine şi lăsăm totul în seama lui Dumnezeu.

Îmi dau seama că aceste cuvinte, „Să lăsăm în seama lui Dumnezeu”, pot fi înţelese greşit, dar pentru moment ele trebuie să rămînă aşa. Sensul în care un creştin lasă ceva în seama lui Dumnezeu este că el îşi pune toată încrederea în Cristos: se încrede în faptul că Isus Cristos va împărtăşi cu el într-un fel oarecare ascultarea umană perfectă pe care a împlinit-o de la naştere pînă la răstignire: că Cristos îl va face pe om tot mai asemănător cu Sine şi, într-un sens, va scoate un bine din deficienţele luir în limbaj creştin, El ne va face părtaşi calităţii sale de Fiu, ne va face asemănători cu Sine, „Fii ai lui Dumnezeu”. în „Cartea a IV-a” voi încerca să analizez în mai mare detaliu înţelesul acestor cuvinte. Dacă vreţi, puteţi spune că Isus Cristos ne oferă ceva pentru nimic: El ne oferă chiar totul pentru nimic, într-un sens, întreaga viaţă creştină constă din acceptarea acestei oferte remarcabile. Dar dificultatea constă în atingerea punctului în care să recunoaştem că nu am făcut şi nu putem să facem nimic. Ceea ce ne-ar fi plăcut nouă ar fi fost ca Dumnezeu să ia în considerare părţile noastre bune şi să le ignore pe cele rele. Iarăşi, putem spune că nici o ispită nu este biruită pînă cînd nu încetăm să încercăm să o biruim — pînă cînd nu aruncăm prosopul. Dar nu poţi „înceta să încerci”, în modul potrivit şi pentru motivul potrivit, decît după ce ai încercat din răsputeri. într-un alt sens, dacă lăsăm totul în seama lui Cristos, aceasta nu înseamnă că noi încetăm să încercăm. A ne încrede în El înseamnă, desigur, să încercăm să facem tot ce spune El. Nu ar avea nici un sens să spui că te încrezi într-o persoană, dacă nu ţii seama de sfatul ei. Astfel, dacă te-ai predat pe tine însuţi cu adevărat lui Dumnezeu, din aceasta trebuie să rezulte că încerci să-L asculţi. Dar încerci într-un mod nou, mai puţin îngrijorat, fără să faci aceste lucruri ca să fii mîntuit, ci tocmai pentru că El a început deja să te mîntuiască. Nu cu speranţa că vei ajunge în cer, ca o răsplată pentru acţiunile tale, ci dorind în mod inevitabil să acţionezi într-un anumit mod, pentru că un crîmpei de cer este deja în tine.

Creştinii au dezbătut de multe ori dacă ceea ce-1 duce pe creştin acasă sînt faptele bune sau credinţa în Cristos. Eu nu am dreptul să dezbat asemenea probleme dificile, dar mie mi se pare că este ca şi cum ai întreba care lamă a foarfecei este cea mai necesară. Un efort moral serios este singurul lucru care te va aduce la punctul de a fi gata să arunci prosopul. Credinţa în Cristos este singurul lucru care te salvează din disperare cînd ajungi la punctul acela: şi din această credinţă în El trebuie să se nască în mod inevitabil fapte bune.

Sînt două parodii ale adevărului, de care diferite grupuri de creştini, în trecut, i-au acuzat pe alţi creştini că le-ar crede: poate că aceste parodii ne fac să înţelegem adevărul mai clar. Un grup era acuzat că ar spune: „Faptele bune sînt singurul lucru care contează. Cea mai bună faptă bună este caritatea. Cel mai nobil fel de caritate este dăruirea de bani. Cel mai bun lucru este să dai bani pentru Biserică. De aceea, dă-ne nouă 100.000 de lei şi noi vom purta de grijă”. Răspunsul la această absurditate, desigur, este că faptele bune făcute pentru un asemenea motiv, făcute cu ideea că cerul poate fi cumpărat, nu ar fi nicidecum fapte bune, ci doar speculaţii comerciale. Celălalt grup era acuzat că ar spune: „Credinţa este singurul lucru care contează. în consecinţă, dacă ai credinţă, nu contează ce faci. Păcătuieşte, tinere, distrează-te, şi Cristos va avea grijă ca păcatul să nu aibă nici un efect în final”. Răspunsul la această absurditate este că, dacă ceea ce numeşti „credinţa” ta în Cristos nu înseamnă să iei aminte la ce spune El, atunci nu este nicidecum credinţă — nu este nici credinţă, nici încredere în El, ci doar o acceptare intelectuală a unei teorii despre El.

Biblia pare să rezolve problema cînd pune cele două lucruri laolaltă într-o singură propoziţie surprinzătoare. Prima jumătate este: „Duceţi pînă la capăt mîntuirea voastră, cu frică şi cutremur” — afirmaţie care pare să arate că totul depinde de noi şi de faptele noastre bune; dar a doua jumătate continuă: „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi” — afirmaţie care pare să arate că Dumnezeu face totul, iar noi nu facem nimic. Mă tem că acesta este genul de lucruri cu care sîntem confruntaţi în creştinism. Sînt nedumerit, dar nu sînt surprins. Vedeţi, noi încercăm acum să înţelegem şi să separăm în compartimente complet izolate ceea ce face Dumnezeu şi ceea ce face omul cînd Dumnezeu şi omul lucrează împreună. Desigur, începem să credem că este ca şi atunci cînd doi oameni lucrează împreună, aşa încît poţi spune: „El a făcut lucrul acesta şi eu l-am făcut pe celălalt”. Dar un asemenea mod de gîndire este deficitar. Dumnezeu nu este aşa. El este înăuntrul tău şi în afara ta: chiar dacă am putea înţelege ce a făcut fiecare, nu cred că am putea exprima lucrul acela în limbaj omenesc. In încercarea de a exprima lucrul acesta, diferite biserici spun lucruri diferite. Dar vei descoperi că acele biserici care insistă cu cea mai mare tărie asupra importanţei faptelor bune îţi spun că ai nevoie de credinţă; iar cele care insistă cu cea mai mare tărie asupra credinţei îţi spun să faci fapte bune. Nu voi intra mai adînc în acest subiect.

Sînt convins că toţi creştinii vor fi de acord cu mine cînd spun că deşi creştinismul, la prima vedere, s-ar părea că se ocupă numai de moralitate, numai de îndatoriri şi reguli, de vinovăţie şi virtute, el te conduce mai departe, te scoate din toate aceste lucruri şi te duce la ceva dincolo de ele. Zărim un crîmpei dintr-o ţară în care nimeni nu vorbeşte despre acele lucruri, decît poate în glumă. Toţi sînt plini de ceea ce noi numim bunătate, aşa cum o oglindă este plină de lumină. Dar ei nu o numesc bunătate. Ei nu îi dau nici un nume. Ei nici nu se gîndesc la ea. Ei sînt prea ocupaţi uitîndu-se la sursa de la care vine. Dar aceasta este aproape de stadiul cînd drumul trece peste hotarul lumii noastre. Ochii nimănui nu pot vedea prea departe dincolo de punctul acela, dar ochii multor oameni pot vedea mai departe decît ai mei.

 

  1. Credinţa

 

Trebuie să vorbesc în capitolul acesta despre ceea ce creştinii numesc credinţă. În general vorbind, cuvîntul credinţă poate să fie folosit de creştini în două sensuri sau la două nivele diferite şi de aceea le voi aborda pe rînd. In primul sens înseamnă pur şi simplu crez — a accepta sau a considera adevărate doctrinele creştinismului. Lucrul acesta este destul de simplu. Dar ceea ce îi nedumereşte pe oameni — sau, cel puţin, ceea ce m-a nedumerit pe mine — este faptul că creştinii privesc credinţa în sensul acesta ca pe o virtute. M-am întrebat cum este posibil să fie o virtute — ce este moral sau imoral în a crede sau a nu crede un set de afirmaţii? Este evident, îmi spuneam eu, că orice om întreg la minte acceptă sau respinge o afirmaţie nu pentru că vrea sau nu, ci pentru că dovezile i se par veritabile sau nu. Dacă el ar greşi cu privire la corectitudinea dovezilor, aceasta nu ar însemna că el este un om rău, ci doar că nu este prea deştept. Iar dacă el ar crede că dovezile sînt inadecvate şi cu toate acestea şi-ar impune să creadă ceva, în ciuda dovezilor, lucrul acesta ar fi pur şi simplu stupid.

Ei bine, eu continui să am această părere. Dar iată ce nu am înţeles atunci — şi ce mulţi alţi oameni încă nu pot înţelege. Eu am presupus că dacă mintea omenească acceptă la un moment dat un lucru ca fiind adevărat, va continua în mod automat să-1 socotească adevărat, pînă cînd apare vreun motiv serios pentru reconsiderare. De fapt, eu am presupus că mintea omenească este guvernată în întregime de raţiune. Dar lucrurile nu stau aşa. De exemplu, raţiunea mea este convinsă cu desăvîrşire de dovezi veritabile că anestezicele nu mă asfixiază şi că nişte chirurgi bine pregătiţi nu încep operaţia decît după ce pacientul este inconştient. Dar aceasta nu schimbă faptul că atunci cînd ei mă pun pe masă şi îmi pun pe faţă masca lor oribilă, o panică copilărească se declanşează înăuntrul meu. încep să mă gîndesc că mă voi asfixia şi mi-e teamă că ei vor începe să mă taie înainte de a fi anesteziat complet. Cu alte cuvinte, îmi pierd credinţa în anestezice. Nu raţiunea este cea care îmi fură credinţa: dimpotrivă, credinţa mea este bazată pe raţiune. Imaginaţia şi emoţiile sînt cele care îmi fură credinţa. Bătălia este dată între credinţă şi raţiune, de o parte, şi emoţii şi imaginaţie, de cealaltă parte.

Dacă vă gîndiţi bine, veţi găsi zeci de situaţii ca aceasta. Un bărbat ştie, pe baza unor dovezi foarte solide, că o fată frumoasă pe care o cunoaşte este o mincinoasă, că nu poate păstra un secret şi că nu ar trebui să aibă încredere în ea; dar cînd este singur cu ea, mintea lui pierde credinţa în fărîma aceea de informaţie şi începe să se gîndească: „Poate că va fi altfel de data asta”, şi iarăşi se face de rîs şi îi spune ceva ce nu ar fi trebuit să-i spună. Simţurile şi emoţiile lui au nimicit credinţa în ceea ce ştia de fapt că este adevărat. Sau luaţi, dacă vreţi, cazul unui băiat care învaţă să înoate. Raţiunea lui ştie perfect de bine că un corp omenesc nesprijinit nu se scufundă neapărat în apă: el a văzut zeci de oameni care plutesc şi care înoată. Dar întreaga problemă este dacă el va putea continua să creadă lucrul acesta atunci cînd instructorul lui îşi va retrage mîinile şi îl va lăsa fără sprijin în apă — sau dacă va înceta să creadă, dacă va fi cuprins de frică şi se va scufunda.

Exact acelaşi lucru se petrece cu creştinismul. Eu nu îi cer nimănui să accepte creştinismul, dacă raţiunea lui îi spune că cea mai mare parte a dovezilor sînt împotriva lui. Nu acesta este punctul în care intră în joc credinţa. Dar să presupunem că raţiunea lui a decis deja că majoritatea dovezilor sînt în favoarea creştinismului. Vă pot spune prin ce va trece omul acela în următoarele cîteva săptămîni. Va veni un moment cînd va primi o veste rea, cînd va fi în necaz sau cînd va fi în mijlocul mai multor oameni care nu cred şi, dintr-o dată, emoţiile lui se vor ridica şi vor porni un fel de război fulger împotriva credinţei lui. Sau va veni un moment în care va dori o femeie, cînd va vrea să spună o minciună, cînd se va simţi foarte mulţumit de sine, cînd va avea un prilej să cîştige mai mulţi bani într-uri mod care nu este tocmai cinstit: va veni un moment în care lui i-ar fi foarte convenabil dacă creştinismul nu ar fi adevărat. Şi iarăşi dorinţele şi emoţiile lui vor fi acelea care vor declanşa războiul fulger. Nu mă refer la momente în care apar noi dovezi veritabile împotriva creştinismului. Acestea trebuie să fie examinate şi este o problemă cu totul diferită. Acum vorbesc despre momentele cînd o simplă emoţie se ridică împotriva credinţei.

În sensul în care am folosit aici cuvîntul, credinţa este arta de a rămîne lîngă lucrurile pe care raţiunea le-a acceptat cîndva, de a fi statornic în ciuda emoţiilor schimbătoare, pentru că emoţiile se vor schimba, indiferent care motive le acceptă raţiunea. Ştiu lucrul acesta din experienţă. Acum cînd sînt creştin, am uneori stări sufleteşti cînd tot creştinismul pare foarte improbabil: dar cînd am fost ateu am avut stări sufleteşti în care creştinismul părea extraordinar de probabil. Răzvrătirea emoţiilor împotriva eului tău real vor veni în orice caz. Acesta este motivul pentru care credinţa este o asemenea virtute necesară: dacă nu înveţi să îţi controlezi stările sufleteşti cînd „ies din linie”, nu vei putea fi un creştin veritabil şi nici măcar un ateu veritabil, ci doar o făptură care fluctuează, ale cărei crezuri depind în realitate de starea vremii sau de starea digestiei sale. În consecinţă, trebuie să facem exerciţii de antrenament în dezvoltarea deprinderii noastre de a crede.

Primul pas este recunoaşterea faptului că stările tale sufleteşti se schimbă. Următorul este să te asiguri că, dacă ai acceptat cîndva creştinismul, doctrinele lui principale trebuie să fie aduse în fiecare zi, pentru un timp oarecare, înaintea gîndirii tale conştiente. Acesta este motivul pentru care sînt atît de importante pentru viaţa creştină rugăciunile zilnice, citirea zilnică a Bibliei şi mersul la biserică. Noi trebuie să ne aducem permanent aminte ce credem. Nici această credinţă şi nici alta nu vor rămîne în mod automat vii în minte. Ele trebuie să fie hrănite. De fapt, dacă ai examina o sută de oameni care şi-au pierdut credinţa în creştinism, mă întreb cîţi dintre aceştia au renunţat la creştinism din motive raţionale, deoarece au fost convinşi raţional de neadevărul acestuia? Oare nu au alunecat încet cei mai mulţi dintre ei?

Trebuie acum să mă întorc la al doilea sens al credinţei, la sensul mai înalt: şi acesta este cel mai dificil lucru pe care l-am abordat vreodată. Aş vrea să-1 abordez întorcîndu-mă înapoi la subiectul umilinţei. Vă aduceţi aminte că am spus că primul pas către umilinţă este să-ţi dai seama că eşti mîndru. Vreau să adaug acum că următorul pas este să încerci cu seriozitate să pui în practică virtuţile creştine. O săptămînă nu este de ajuns. Lucrurile merg adesea ca pe aţă în prima săptămînă. încearcă şase săptămîni. în intervalul acela s-ar putea să fi căzut înapoi la punctul de unde ai pornit sau chiar mai jos, dar vei fi descoperit cîteva adevăruri importante cu privire la tine însuţi. Nici un om nu ştie cît este de rău decît atunci cînd a încercat din răsputeri să fie bun.

O idee ridicolă circulată în prezent este că oamenii buni nu ştiu ce înseamnă să fii ispitit. Aceasta este o minciună evidentă. Numai aceia care încearcă să se împotrivească ispitei ştiu cît de puternică este aceasta. La urma urmei, afli care este puterea armatei germane dacă lupţi împotriva ei, nu dacă te predai şi capitulezi. Afli care este tăria vîntului dacă încerci să mergi împotriva lui, nu dacă te aşezi jos. Un om care cedează în faţa unei ispite după cinci minute nu ştie cît de intensă ar fi fost aceasta peste o oră. Acesta este motivul pentru care, într-un sens, oamenii răi ştiu foarte puţine despre răutate. Ei au trăit la adăpost prin faptul că au cedat întotdeauna. Noi nu vom descoperi niciodată tăria impulsului rău dinăuntrul nostru decît atunci cînd vom încerca să luptăm împotriva lui: Cristos, pentru că El a fost singurul om care nu a cedat niciodată în faţa ispitei, este de asemenea singurul om care cunoaşte pe deplin ce înseamnă să fii ispitit — singurul care cunoaşte realitatea completă. Foarte bine. Principalul lucru pe care-1 învăţăm dintr-o încercare serioasă de a pune în aplicare virtuţile creştine este că falimentăm. Dacă a crezut cineva că Dumnezeu ne pune la un fel de examen, şi că noi am putea primi note bune dacă le-am merita, ideea aceea trebuie spulberată. Dacă a crezut cineva că poţi face un fel de tîrg — că noi am putea să respectăm partea noastră de contract şi să-L facem astfel dator pe Dumnezeu să o respecte pe a Lui, aşa cum este drept — ideea aceasta trebuie spulberată.

Cred că orice om care are o credinţă în Dumnezeu, are în minte ideea examenului sau a tîrgului, pînă cînd devine creştin. Primul rezultat al creştinismului real este că spulberă ideea aceasta. Cînd văd că este spulberată, unii oameni cred că aceasta înseamnă că creştinismul este falimentar şi îl abandonează. Se pare că ei îşi închipuie că Dumnezeu este foarte naiv! De fapt, desigur, El ştie totul despre aceasta. Unul dintre lucrurile pe care creştinismul are menirea să le facă este să spulbere ideea aceasta. Dumnezeu a aşteptat momentul în care vei descoperi că este imposibil să ajungi să meriţi o notă de trecere la examen sau să poţi să-L faci pe El să-ţi datoreze ceva.

După aceea urmează o altă descoperire. Orice înzestrare pe care o ai, puterea ta de a gîndi sau de a-ţi mişca mîinile şi picioarele, îţi este dată de Dumnezeu. Dacă ţi-ai dedica fiecare moment din viaţă în exclusivitate pentru a-L sluji pe El, nu ai putea să-1 dai nimic care, într-un sens, să nu fi fost deja al Lui. Am să-ţi spun cum stau lucrurile cînd noi vorbim despre a face ceva pentru Dumnezeu sau despre a-I dărui ceva lui Dumnezeu. Este ca şi cum un copil mic s-ar duce la tatăl lui şi i-ar spune: „Tăticule, dă-mi douăzeci de lei ca să-ţi cumpăr un cadou de ziua ta”. Desigur, tatăl îi dă banii şi este plăcut impresionat de cadoul copilului. Totul este foarte bine şi foarte frumos, dar numai un idiot ar crede că tatăl este îndatorat cu douăzeci de lei în această tranzacţie. După ce omul a făcut aceste două descoperiri, Dumnezeu poate lucra cu adevărat în el. Abia atunci începe adevărata viaţă. Omul este treaz de acum. Acum putem trece să vorbim despre credinţă în al doilea sens.

 

 

  1. Speranţa

 

Speranţa este una dintre virtuţile teologice. Aceasta înseamnă că o continuă aşteptare a lumii viitoare nu este (aşa cum cred unii oameni moderni) o formă de evadare sau o iluzie, ci unul dintre lucrurile pe care creştinul trebuie să le facă. Nu înseamnă că trebuie să acceptăm lumea actuală aşa cum este. Dacă citiţi istoria, veţi descoperi că creştinii care au făcut cel mai mult pentru lumea actuală sînt tocmai aceia care s-au gîndit cel mai mult la lumea viitoare. Apostolii înşişi, care au pornit pe jos ca să convertească Imperiul Roman, marii bărbaţi care au făurit Evul Mediu, evanghelicii englezi care au abolit comerţul cu sclavi, toţi aceştia şi-au lăsat urmele pe Pămînt tocmai pentru că minţile lor au fost preocupate de Cer. Numai de cînd creştinii au încetat în mare măsură să se mai gîndească la lumea viitoare, numai de atunci încoace au devenit atît de ineficienţi în lumea aceasta. Ţintiţi spre Cer şi pămîntul vă va fi dat „pe deasupra”: ţintiţi spre pămînt şi nu veţi primi nici pămîntul şi nici cerul. Pare să fie o regulă ciudată, dar ceva de felul acesta poate fi observat şi în alte lucruri. Sănătatea este o mare binecuvîntare, dar în momentul cînd îţi faci din sănătate unul dintre obiectivele tale principale, începi să devii capricios şi îţi închipui că ceva nu este în ordine cu tine. Vei dobîndi sănătate numai dacă vei fi interesat mai mult de alte lucruri — mîncare, jocuri, muncă, relaxare, aer liber. La fel, noi nu vom salva civilizaţia cîtă vreme civilizaţia este principalul nostru obiectiv. Trebuie să învăţăm să vrem altceva mai mult.

Cei mai mulţi dintre noi găsesc că este foarte dificil să dorească „Cerul” — cu excepţia sensului în care „Cerul” înseamnă reîntîlnirea prietenilor care au murit. Un motiv pentru care lucrul acesta este dificil este că noi nu am fost educaţi în privinţa aceasta: toată educaţia pe care o primim tinde să ne fixeze minţile asupra acestei lumi. Un alt motiv este că atunci cînd un adevărat dor după Cer este prezent în noi, noi nu îl recunoaştem. Majoritatea oamenilor, dacă ar fi învăţat cu adevărat să-şi cerceteze inimile, ar şti că ei vor, şi încă cu tărie, ceva ce nu poate fi posedat în lumea aceasta. Sînt în lumea aceasta tot felul de lucruri care oferă să-ţi dea lucrul acela, dar ele nu pot niciodată să-şi ţină promisiunea pînă la capăt. Dorinţele care se nasc în noi cînd ne îndrăgostim pentru prima oară sau cînd ne gîndim pentru prima dată la o ţară străină sau cînd abordăm pentru prima oară un subiect care ne interesează, sînt dorinţe pe care nici căsătoria, nici călătoriile şi nici învăţătura nu le pot satisface cu adevărat. Nu vorbesc acum despre ceea ce am numi în mod obişnuit căsătorii nereuşite, călătorii nereuşite sau cariere ştiinţifice ratate. Vorbesc despre cele mai bune realizări posibile. Este ceva ce am întrezărit în acel prim moment de dor, ceva ce se pierde în realitate. Cred că toţi înţelegeţi ce vreau să spun. Soţia poate fi o soţie bună, hotelurile şi priveliştile pot să fie excelente, chimia poate să fie un domeniu foarte interesant: dar ceva ne-a scăpat. Există două modalităţi greşite şi una corectă de a aborda acest fapt.

(1)          Calea nebunului. El dă vina pe lucruri. El îşi petrece toată viaţa gîndindu-se că dacă şi-ar fi luat altă soţie sau dacă ar fi mers într-o călătorie mai scumpă sau orice altceva, atunci ar fi capturat acel misterios ceva după care tînjim cu toţii. Cei mai mulţi dintre oamenii bogaţi plictisiţi şi nemulţumiţi din lume fac parte din această categorie. Ei îşi petrec vieţile mergînd de la o femeie la alta (prin divorţuri), de pe un continent pe altul, de la un hobby la altul, crezînd întotdeauna că acesta din urmă este în sfîrşit lucrul pe care l-au dorit, dar sînt dezamăgiţi întotdeauna.

(2)    Calea „omului rezonabil” ajuns la dezamăgire. El îşi spune curînd că totul a fost o iluzie. „Bineînţeles că simţi aşa cînd eşti tînăr,” spune el, „dar cînd ajungi la vîrsta mea, încetezi să mai cauţi capătul curcubeului.” De aceea, el se resemnează şi învaţă să nu aştepte prea mult şi reprimă acea parte a fiinţei sale care obişnuia, cum ar spune el, „să ceară luna de pe cer”. Desigur, acesta este un drum mai bun decît primul şi îl face pe om mult mai fericit şi mai puţin supărător pentru societate. El tinde să-1 facă pe om mărginit şi plin de sine (el este capabil să le fie superior celor pe care-i numeşte „adolescenţi”), dar, în ansamblu, el se descurcă destul de bine. Ar fi cea mai bună poziţie pe care am putea-o lua dacă omul nu ar trăi veşnic. Dar să presupunem că fericirea infinită există cu adevărat, că ne aşteaptă. Să presupunem că poţi ajunge cu adevărat la capătul curcubeului. În cazul acesta, ar fi păcat să afli prea tîrziu (la o clipă după moarte) că presupusa noastră „judecată sănătoasă” a înăbuşit în noi capacitatea de a ne bucura de acea adevărată fericire.

(3)    Calea creştină. Creştinul spune: „Creaturile nu se nasc cu dorinţe decît dacă există posibilitatea de satisfacere a acelor dorinţe. Un copil simte foame: ei bine, există un lucru numit mîncare. O răţuşcă vrea să înoate: ei bine, există un lucru numit apă. Oamenii simt o dorinţă sexuală: ei bine, există un lucru numit sex. Dacă descopăr în mine o dorinţă pe care nu o poate satisface nici o experienţă din lumea aceasta, cea mai probabilă explicaţie este că eu am fost creat pentru o altă lume. Dacă nici una dintre plăcerile mele pămînteşti nu o poate satisface, aceasta nu dovedeşte că universul este o fraudă. Probabil că plăcerile pămînteşti nu au fost menite să o satisfacă, ci doar să o stîrnească, să sugereze lucrul real. Dacă este aşa, eu trebuie să am grijă, pe de-o parte, să nu dispreţuiesc niciodată sau să fiu nerecunoscător pentru aceste binecuvîntări pămînteşti şi, pe de altă parte, să nu le confund niciodată cu realitatea a cărei copie sau ecou sau miraj sînt ele. Trebuie să păstrez vie în mine dorinţa după ţara mea adevărată, pe care nu o voi găsi decît după moarte; nu trebuie niciodată să o las să fie acoperită de zăpadă sau dată deoparte; trebuie să-mi fac din ea principalul obiectiv al vieţii, să mă silesc spre ţara aceea şi să-i ajut pe alţii să facă acelaşi lucru”.

Nu are rost să vă îngrijoraţi din pricina glumeţilor care încearcă să ridiculizeze speranţa creştină cu privire la „Cer”, spunînd că ei nu vor „să-şi petreacă veşnicia cîntînd la harpă”. Răspunsul care trebuie să le fie dat unor asemenea oameni este că dacă ei nu pot înţelege cărţile scrise pentru adulţi, ar trebui nici să nu vorbească despre ele. Toate figurile de stil biblice (harpe, coroane, aur etc.) sînt, desigur, o încercare simbolică de a exprima inexprimabilul. Instrumentele muzicale sînt menţionate deoarece pentru mulţi oameni (nu pentru toţi) muzica este singurul lucru cunoscut în viaţa prezentă care sugerează cu cea mai mare vigoare extazul şi infinitul. Coroanele sînt menţionate pentru a sugera faptul că cei care sînt uniţi cu Dumnezeu în veşnicie vor fi părtaşi la splendoarea, la puterea şi la bucuria Lui. Aurul este menţionat pentru că sugerează eternitatea Cerului (aurul nu rugineşte) şi valoarea lui enormă. Oamenii care iau aceste simboluri în sens literal ar putea la fel de bine să creadă că atunci cînd Cristos ne-a spus să fim ca porumbeii, a vrut să spună că noi trebuie să depunem ouă.

 

  1. Dragostea

 

Am spus într-un capitol anterior că sînt patru virtuţi „cardinale” şi trei virtuţi „teologice”. Cele trei virtuţi teologice sînt credinţa, nădejdea şi dragostea. Ne vom ocupa de credinţă în ultimele două capitole. În capitolul 7 ne-am ocupat în parte de dragoste, dar acolo ne-am concentrat asupra acelei părţi a dragostei care este numită iertare. Aş vrea acum să spun mai multe lucruri.

Mai întîi, cu privire la înţelesul cuvîntului. Cuvîntul folosit original de teologi a fost „caritate”, care acum a ajuns să însemne doar ceea ce numim „binefacere” — adică, a le dărui săracilor. La început, cuvîntul a avut un sens mult mai larg. (Puteţi înţelege cum a ajuns să aibă sensul modern. Dacă un om are „caritate”, dărnicia faţă de săraci este unul dintre cele mai vizibile lucruri pe care le face, şi oamenii au ajuns să vorbească de parcă acesta ar fi singurul înţeles al carităţii. La fel s-a întîmplat şi cu cuvîntul „rimă” — care este cel mai evident lucru în legătură cu poezia; în final, oamenii au ajuns să înţeleagă prin „poezie” doar rimă şi nimic mai mult.) Caritate înseamnă „Dragoste, în sensul creştin”. Dar dragostea, în sensul creştin, nu este o emoţie. Nu este o stare a sentimentelor, ci a voinţei; este acea stare a voinţei pe care o avem în mod natural cu privire la noi înşine şi pe care trebuie să învăţăm să o avem şi faţă de ceilalţi.

În capitolul despre iertare am arătat că dragostea noastră pentru noi înşine nu înseamnă că ne place de noi înşine. Înseamnă doar că ne dorim binele. În acelaşi sens, dragostea creştină (sau caritatea) pentru aproapele nostru este un lucru complet diferit de afecţiune. Nouă „ne place” sau „avem afecţiune” pentru unii oameni, iar pentru alţii nu avem afecţiune. Este important să înţelegem că această „afecţiune” naturală nu este nici păcat şi nici virtute, după cum faptul că îţi place sau nu o mîncare nu este un păcat sau o virtute. Este doar un fapt. Desigur, ceea ce facem cu această atitudine poate fi un lucru păcătos sau virtuos.

Afecţiunea naturală pentru anumiţi oameni face să ne fie mai uşor să fim „caritabili” faţă de ei. Prin urmare, este datoria noastră normală să încurajăm afecţiunile noastre — să „ne placă” de oameni pe cît posibil (la fel cum este de datoria noastră să ne încurajăm să ne placă exerciţiul fizic sau mîncarea sănătoasă) — nu pentru că această atitudine în sine este virtutea dragostei, ci pentru că o ajută. Pe de altă parte, este de asemenea necesar să fim foarte atenţi ca nu cumva afecţiunea noastră faţă de o persoană să ne facă necaritabili sau chiar nedrepţi faţă de alţii. Sînt cazuri cînd faptul că ne place de o anumită persoană este în conflict cu dragostea noastră faţă de acea persoană. De exemplu, o mamă care-şi iubeşte la nebunie copilul poate fi tentată de afecţiunea ei naturală să-1 „răsfeţe”; adică, să-şi satisfacă propriile impulsuri afective primejduind adevărata fericire de mai tîrziu a copilului.

Dar cu toate că această simpatie naturală ar trebui să fie încurajată în mod normal, ar fi foarte greşit să credem că pentru a deveni caritabili trebuie să încercăm să producem sentimente de afecţiune. Unii oameni au un temperament „rece”; acesta poate fi un dezavantaj pentru ei, dar nu este un păcat, după cum nu este păcat să ai indigestie; faptul acesta nu le taie posibilitatea de a învăţa dragostea şi nici nu-i scuteşte de a o aplica. Regula este extrem de simplă pentru toţi. Nu vă irosiţi timpul întrebîndu-vă dacă-1 „iubiţi” pe aproapele vostru; acţionaţi ca şi cum l-aţi iubi. De îndată ce facem aceasta, noi descoperim unul dintre marile secrete. Cînd te comporţi ca şi cum ai iubi pe cineva, vei ajunge să-1 iubeşti într-adevăr. Dacă răneşti pe cineva de care nu-ţi place, vei descoperi că-ţi displace şi mai mult. Dacă îi faci un bine, vei descoperi că-1 displaci mai puţin. Există, este adevărat, o excepţie. Dacă îi faci un bine, nu pentru a face pe placul lui Dumnezeu şi pentru a asculta de legea dragostei, ci ca să-i arăţi cît de iertător eşti tu şi ca să-i creezi obligaţii faţă de tine, pentru ca apoi să stai şi să aştepţi să vezi „recunoştinţa” lui, probabil că vei fi dezamăgit. (Oamenii nu sînt proşti: ei depistează foarte repede ceva ce este făcut pentru a impresiona sau pentru a-ţi da aere de superioritate.) Dar ori de cîte ori facem un bine cuiva doar pentru că este om ca şi noi, făcut de Dumnezeu (ca şi noi), dorindu-i binele aşa cum dorim binele nostru, învăţăm să-1 iubim ceva mai mult sau, cel puţin, ne va displace mai puţin.

În consecinţă, deşi dragostea creştină pare să fie un lucru foarte rece pentru oamenii ale căror capete sînt pline de sentimentalism, şi deşi ea este distinctă de afecţiune, totuşi ea duce la afecţiune. Diferenţa între un creştin şi un om lumesc este că omul lumesc are numai afecţiuni sau „simpatii”, iar creştinul are numai „caritate” („dragoste”). Omul lumesc îi tratează frumos pe anumiţi oameni pentru că „îi place” de ei; creştinul, încercînd să trateze pe oricine frumos, descoperă că îi simpatizează pe oameni tot mai mult — inclusiv pe oamenii pe care nu-şi putea imagina la început că i-ar putea simpatiza.

Aceeaşi lege spirituală acţionează în mod îngrozitor în direcţie opusă. Nemţii, poate, i-au maltratat la început pe evrei pentru că i-au urît; după aceea i-au urît şi mai mult pentru că îi maltrataseră. Cu cît eşti mai crud, cu atît vei urî mai mult; şi cu cît urăşti mai mult, cu atît vei deveni mai crud — intri într-un cerc vicios care nu se sfîrşeşte niciodată.

Binele şi răul cresc cu dobîndă. Acesta este motivul pentru care deciziile mărunte pe care noi le luăm în fiecare zi au o importanţă infinită. Cel mai mic bine pe care-1 poţi face astăzi înseamnă capturarea unui punct strategic din care, peste cîteva luni, s-ar putea să înaintezi spre victorii pe care nu le-ai visat nicicînd. Complacerea aparent obişnuită în pofte sau mînie poate însemna pierderea unei culmi sau a unei căi ferate sau a unui cap de pod de unde duşmanul poate lansa atacuri care altfel ar fi imposibile.

Unii scriitori folosesc cuvîntul caritate nu numai pentru a descrie dragostea creştină dintre oameni, ci şi dragostea lui Dumnezeu pentru oameni şi dragostea oamenilor pentru Dumnezeu. în ceea ce priveşte al doilea aspect dintre acestea două, oamenii îşi fac deseori probleme. Li se spune că trebuie să-L iubească pe Dumnezeu. Ei nu pot descoperi un asemenea sentiment înăuntrul lor. Ce ar trebui să facă? Răspunsul este acelaşi ca şi mai înainte. Purtaţi-vă ca şi cum L-aţi iubi pe Dumnezeu. Nu încercaţi să fabricaţi sentimente. Puneţi-vă întrebarea: „Dacă aş fi sigur că-L iubesc pe Dumnezeu, ce aş face?” Cînd aţi găsit răspunsul, faceţi tocmai lucrul acela.

În general, dragostea lui Dumnezeu pentru noi este un subiect mult mai clar decît dragostea noastră pentru El. Nimeni nu poate avea întotdeauna sentimente pioase: şi chiar dacă ar putea, sentimentele nu sînt lucrul cel mai important pe care-1 vrea Dumnezeu. Dragostea creştină, fie faţă de Dumnezeu, fie faţă de oameni, este o chestiune de voinţă. Dacă încercăm să facem voia Lui, noi împlinim porunca: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău”. El ne va da sentimente de dragoste dacă găseşte cu cale. Noi nu le putem crea şi nu trebuie să pretindem că sînt un drept al nostru. Lucrul cel mai important care trebuie ţinut minte este că, deşi sentimentele noastre fluctuează, dragostea Lui pentru noi nu fluctuează. Ea nu este micşorată de păcatele noastre sau de indiferenţa noastră; tocmai de aceea este neabătută în hotărîrea ei de a ne vindeca de acele păcate, oricît ne-ar costa pe noi şi oricît L-ar costa pe El.

 

 

  1. Păcatul cel mare

 

Am ajuns astăzi la acea parte a moralei creştine care se deosebeşte radical de celelalte concepţii morale. Există un viciu de care nu este scutit nici un om din lume; un viciu pe care oricine îl dispreţuieşte cînd îl vede la altcineva; un viciu de care, cu excepţia creştinilor, foarte puţini oameni şi-au închipuit că ar fi vinovaţi ei înşişi. I-am auzit pe unii recunoscînd că sînt nervoşi, că nu pot să nu-şi întoarcă capul după femei, că nu se pot opri de la băutură sau chiar că sînt laşi. Dar nu cred că am auzit vreodată pe cineva care nu este creştin acuzîndu-se că ar avea viciul despre care voi vorbi în continuare. În acelaşi timp, foarte rareori am întîlnit pe cineva care să nu fie creştin şi să dea o dovadă cît de mică de îndurare faţă de alţii care au viciul acesta. Nu este nici un neajuns care să-1 facă pe un om mai neagreat, nici un neajuns de care să fim mai puţin conştienţi în ce ne priveşte. Cu cît îl avem mai mult noi înşine, cu atît mai mult ne displace la alţii.

Viciul despre care vorbesc este Mîndria sau îngîmfarea, iar virtutea opusă lui, în morala creştină, este numită Umilinţă. Vă aduceţi aminte că atunci cînd am vorbit despre moralitatea sexuală v-am atras atenţia că nu acela era punctul central al moralei creştine. Ei bine, acum am ajuns la punctul central. Potrivit învăţătorilor creştini, viciul esenţial, răul suprem, este Mîndria. Lipsa de castitate, mînia, lăcomia, beţia şi toate celelalte de felul lor, sînt doar bagatele în comparaţie cu mîndria; prin Mîndrie diavolul a devenit diavol; Mîndria duce la toate celelalte vicii: este o stare a gîndirii opusă în totalitate lui Dumnezeu.

Vi se pare că exagerez? Dacă da, mai gîndiţi-vă o dată. Am arătat puţin mai înainte că cu cît are cineva mai multă mîndrie, cu atît mai mult o va condamna la alţii. De fapt, dacă vrei să afli cît eşti de mîndru, cel mai simplu mod de a o face este să-ţi pui întrebarea: „Cît de mult îmi displace cînd alţii îmi dau peste nas, cînd refuză să mă bage în seamă, cînd se amestecă în treburile mele, cînd mă tutelează sau cînd fac pe grozavii?” Ideea este că mîndria fiecărui om este în competiţie cu mîndria celorlalţi. Tocmai pentru că eu vreau să fiu în centrul atenţiei grupului sînt atît de deranjat cînd altcineva este în centrul atenţiei. Doi oameni de aceeaşi meserie nu sînt niciodată de acord. Lucrul care trebuie să ţi-1 lămureşti este că Mîndria este esenţialmente competitivă — este competitivă prin însăşi natura ei — în timp ce toate celelalte vicii am putea spune că sînt competitive numai accidental. Mîndria nu află plăcere în a avea ceva, ci numai în a avea mai mult decît vecinul. Noi spunem că oamenii sînt mîndri că sînt bogaţi sau deştepţi sau arătoşi, dar nu este aşa. Ei sînt mîndri pentru că sînt mai bogaţi sau mai deştepţi sau mai arătoşi decît alţii. Dacă toţi ceilalţi ar deveni la fel de bogaţi, la fel de deştepţi sau la fel de arătoşi, nu ar exista nici un motiv de mîndrie. Comparaţia este cea care te face mîndru: plăcerea de a fi mai presus decît ceilalţi. Odată ce a dispărut elementul competitiv, mîndria s-a dus. Acesta este motivul pentru care eu spun că Mîndria este prin esenţa ei competitivă într-un mod diferit de celelalte vicii. Impulsul sexual îi poate aduce în competiţie pe doi bărbaţi dacă amîndoi doresc aceeaşi femeie. Dar acesta este doar un accident; s-ar putea la fel de bine ca ei să dorească două femei diferite. Dar un om mîndru va căuta să-ţi ia femeia iubită, nu pentru că o doreşte, ci doar pentru a dovedi că este un bărbat mai grozav decît tine. Lăcomia îi poate face pe oameni să intre în competiţie, dacă nu există bunuri suficiente pentru toţi: dar omul mîndru, chiar dacă are mai mult decît îşi poate dori, va încerca să obţină şi mai mult, doar pentru a-şi dovedi puterea. Aproape toate relele din lume pe care oamenii le atribuie lăcomiei sau egoismului sînt în mult mai mare măsură rezultatul Mîndriei.

Să luăm ca exemplu banii. Lăcomia îl determină pe un om să dorească bani, ca să aibă o casă mai bună, ca să-şi petreacă mai bine vacanţele, ca să aibă lucruri mai bune de mîncat şi de băut. Dar numai pînă la un punct. Ce îl face pe un om care cîştigă 100,000 de dolari pe an să dorească să cîştige 200.000 de dolari pe an? Nu este lăcomia după mai multe plăceri. 100.000 de dolari îi pot da toate plăcerile de care se poate bucura un om. Ceea ce îl determină să vrea mai mulţi bani este Mîndria — dorinţa de a fi mai bogat decît alt om bogat — şi (într-o măsură şi mai mare) dorinţa de putere. Desigur, puterea este lucrul care produce desfătare Mîndriei: nu există nici un alt lucru care să-1 facă pe un om să se simtă superior celorlalţi ca şi puterea de a-i manipula pe ceilalţi ca pe nişte soldaţi de plumb. Ce o determină pe o fată frumoasă să semene nefericire prin colectarea de admiratori pretutindeni unde merge? Nu este instinctul ei sexual: genul acela de fată este foarte adesea frigidă sexual. Este Mîndria. Ce îl determină pe liderul politic al unei naţiuni să pretindă tot mai mult şi mai mult? Mîndria. Mîndria este competitivă prin însăşi natura ei: acesta este motivul pentru care ea nu se opreşte niciodată. Dacă eu sînt un om mîndru, atunci cîtă vreme există în întreaga lume un om mai puternic, mai bogat sau mai deştept decît mine, el este rivalul şi duşmanul meu.

Creştinii au dreptate: Mîndria a fost cauza principală a nenorocirilor din orice naţiune şi din orice familie de la începutul lumii. Alte vicii pot uneori să-i aducă pe oameni laolaltă: poţi găsi prietenie şi glume între beţivi şi stricaţi. Dar Mîndria înseamnă întotdeauna duşmănie — ea este duşmănie, şi nu numai duşmănie între oameni, ci duşmănie faţă de Dumnezeu.

În Dumnezeu găseşti ceva ce îţi este infinit superior în toate privinţele. Dacă nu-L cunoşti pe Dumnezeu în felul acesta — şi dacă, prin urmare, nu ştii că eşti neînsemnat în comparaţie cu El — tu nu-L cunoşti deloc pe Dumnezeu. Cîtă vreme eşti mîndru, nu-L poţi cunoaşte pe Dumnezeu. Omul mîndru priveşte întotdeauna de sus la lucruri şi la oameni şi, bineînţeles, cîtă vreme priveşti în jos, nu poţi vedea ceva ce este deasupra ta.

Aceasta dă naştere la o întrebare înspăimîntătoare. De ce oameni care sînt în mod evident roşi de Mîndrie pot spune că ei cred în Dumnezeu şi par să fie foarte religioşi? Mă tem că aceasta înseamnă că ei se închină unui Dumnezeu imaginar. Ei admit teoretic că nu sînt nimic în prezenţa acestui Dumnezeu fantomatic, dar de fapt îşi închipuie tot timpul că El îi aprobă şi îi consideră mult mai buni decît oamenii de rînd: adică, ei vin cu un gram de umilinţă imaginară înaintea Lui şi pleacă cu un kilogram de Mîndrie faţă de semenii lor. Cred că Cristos S-a gîndit la asemenea oameni cînd a spus că unii vor predica despre El şi vor scoate demoni în Numele Lui, doar pentru ca la sfîrşit să li se spună că El nu i-a cunoscut niciodată. Oricare dintre noi poate cădea în această capcană mortală la un moment dat. Din fericire, avem un test ca să ne verificăm singuri. Ori de cîte ori descoperim că viaţa noastră religioasă ne face să simţim că sîntem buni — şi mai ales că sîntem mai buni decît altcineva — cred că putem fi siguri că în noi lucrează cineva, numai că nu este Dumnezeu, ci diavolul. Adevăratul test pentru a afla dacă eşti în prezenţa lui Dumnezeu este fie că tu uiţi cu desăvîrşire de tine însuţi, fie că te vezi mic şi murdar. Cel mai bine este să uiţi cu desăvîrşire de tine însuţi.

Este un fapt îngrozitor că cel mai rău dintre toate viciile se poate strecura pînă în centrul vieţii noastre religioase. Dar puteţi înţelege care este motivul. Celelalte vicii, mai puţin rele, vin de la diavolul, care acţionează asupra noastră prin natura noastră animală. Dar acest viciu nu vine nicidecum prin natura noastră animală. El vine direct din Iad. Este un viciu pur spiritual: în consecinţă, este mult mai subtil şi mai mortal. Pentru acelaşi motiv, Mîndria poate fi folosită adesea pentru a diminua viciile mai simple. De fapt, învăţătorii fac deseori apel la Mîndria unui băiat sau, cum o numesc ei, la respectul de sine, pentru a-1 face să se poarte decent; mulţi oameni au învăţat să-şi înfrîngă laşitatea sau pofta sau furia prin faptul că au învăţat să considere că aceste lucruri sînt mai prejos de demnitatea lor — adică şi-au folosit Mîndria. Diavolul rîde. El este perfect satisfăcut să vadă că devii mai curat, mai curajos, mai stăpîn pe tine, cu condiţia ca, tot timpul, el să instaureze în tine Dictatura Mîndriei — este ca şi cum el ar fi mulţumit să vadă că te-ai vindecat de degeraturi, dacă poate să-ţi dea în schimb un cancer. Mîndria este un cancer spiritual: ea distruge însăşi posibilitatea de a iubi, de a fi mulţumit, ea distruge chiar şi judecata sănătoasă.

Înainte de a părăsi acest subiect, trebuie să vă atrag atenţia cu privire la cîteva posibile interpretări greşite:

(1) Plăcerea de a fi lăudat nu este Mîndrie. Copilul care este felicitat pentru că şi-a făcut bine lecţiile, femeia a cărei frumuseţe este lăudată de iubitul ei, sufletul mîntuit căruia Cristos îi spune: „Bine, rob bun”, sînt mulţumiţi şi ar trebui să fie mulţumiţi. Plăcerea aceasta nu provine din ceea ce eşti tu, ci din faptul că ai făcut pe placul cuiva pe care ai vrut să-l mulţumeşti (pe bună dreptate). Problema începe cînd treci de la gîndul: „L-am satisfăcut; toate sînt bune”, la gîndul: „Ce om deosebit trebuie să fiu eu pentru că am făcut lucrul acesta”. Cu cît îţi găseşti mai multă desfătare în tine însuţi, cu cît găseşti mai puţină plăcere în laudă, cu atît devii mai rău. Cînd găseşti plăcere numai în tine însuţi şi cînd nu-ţi pasă deloc de lauda altora, ai ajuns cît se poate de jos. Acesta este motivul pentru care vanitatea, deşi este un soi de Mîndrie care se arată cel mai mult la suprafaţă, este în realitate cea mai puţin rea şi cea mai scuzabilă formă de mîndrie. Persoana vanitoasă doreşte prea multe laude, aplauze şi admiraţie, şi întotdeauna tînjeşte după ele. Este o greşeală, dar una copilărească şi (într-un fel ciudat) o greşeală umilă. Ea arată că încă nu eşti complet mulţumit cu propria ta admiraţie. Îi preţuieşti suficient de mult pe ceilalţi oameni ca să vrei ca ei să te bage în seamă. De fapt, tu eşti încă om.

Adevărata Mîndrie diabolică, întunecată, vine atunci cînd te uiţi de sus în jos la ceilalţi în aşa măsură încît nu-ţi pasă ce cred ei despre tine. Desigur, deseori este bine şi este de datoria noastră să nu luăm seama la ce gîndesc oamenii despre noi, dacă facem lucrul acesta pentru un motiv bun, şi anume, pentru că ne interesează incomparabil mai mult ce crede Dumnezeu despre noi. Dar omul mîndru are un motiv cu totul diferit pentru a nu-i păsa. El spune: „De ce să-mi pese de aplauzele prostimii, ca şi cum părerea lor ar însemna ceva pentru mine? Şi chiar dacă părerile lor ar avea vreo valoare, oare sînt eu genul de om care să roşească de plăcere cînd i se face un compliment, ca o fetişcană la primul ei dans? Nicidecum. Eu sînt o personalitate adultă, complet formată. Tot ce am făcut a avut drept scop să satisfacă propriile mele idealuri — sau conştiinţa mea artistică sau tradiţiile familiei mele — sau, într-un cuvînt, am făcut toate aceste lucruri pentru că eu sînt grozav. Dacă îi place gloatei, n-are decît. Ei nu au nici o valoare pentru mine”. în felul acesta, putem deosebi Mîndria atotcuprinzătoare de vanitate; aşa cum am spus anterior, diavolului îi place să ne „vindece” de o greşeală mică, dacă ne poate da una mai mare. Noi trebuie să încercăm să nu fim vanitoşi, dar să nu cerem niciodată ajutorul Mîndriei ca să ne vindece de vanitate; mai bine în tigaie decît direct pe foc.

(2)        Noi obişnuim să spunem că un om este „mîndru” de fiul său, de tatăl său, de şcoala sa, de regimentul său, şi ne putem întreba dacă „mîndria” înţeleasă în sensul acesta este un păcat. Cred că depinde de ce anume înţelegem prin „a fi mîndru de ceva”. Foarte adesea, în asemenea afirmaţii, expresia „a fi mîndru” înseamnă „a avea o admiraţie din inimă” pentru cineva sau ceva. Bineînţeles că o asemenea admiraţie este foarte departe de a fi păcat. Dar ea poate să însemne că persoana în cauză îşi dă aere pe socoteala tatălui său distins sau pentru că aparţine unui regiment faimos. Lucrul acesta, desigur, este păcat; dar chiar şi în cazul acesta, este mai bine decît să fii mîndru de tine însuţi. Dacă iubeşti şi admiri altceva decît pe tine însuţi, înseamnă că faci un pas de îndepărtare de ruina spirituală completă, deşi nu vom fi sănătoşi cîtă vreme iubim sau admirăm ceva mai mult decît îl iubim sau îl admirăm pe Dumnezeu.

(3)   Nu trebuie să credem că Mîndria este ceva ce Dumnezeu ne interzice pentru că El este ofensat de ea, sau că Umilinţa este ceva ce El ne cere ca o recunoaştere a demnităţii Lui — ca şi cum Dumnezeu însuşi ar fi mîndru. El nu este îngrijorat deloc cu privire la demnitatea Sa. Ideea este că El vrea ca tu să-L cunoşti: vrea să ţi Se dăruiască ţie. Iar tu şi El sînteţi două lucruri de aşa natură încît dacă tu intri în contact cu El, în realitate, tu te vei umili — vei găsi desfătare în umilinţă, vei simţi o uşurare infinită pentru că ai scăpat o dată pentru totdeauna de nonsensul acela ridicol despre propria ta demnitate, care te-a făcut să fii neliniştit şi nefericit toată viaţa. El încearcă să te facă umil tocmai pentru ca să facă posibil acest moment: încearcă să dea jos costumul de bal-mascat ridicol şi urît cu care ne-am acoperit şi cu care ne fudulim ca nişte mici idioţi ce sîntem. Aş vrea ca eu însumi să fi ajuns puţin mai departe cu umilinţa: dacă aş fi ajuns, probabil că aş fi putut să vă spun mai multe despre uşurarea şi mîngîierea dezbrăcării de costumul de bal-mascat — despre dezbrăcarea de eul fals, cu toate laudele lui: „Ia uită-te la mine” şi: „Nu-i aşa că sînt un băiat bun?”, cu toate grandomaniile lui. Să te apropii de această dezbrăcare, chiar şi pentru o clipă, este ca şi cum ai da apă rece unui om în deşert.

(4)        Să nu vă închipuiţi că dacă veţi întîlni un om cu adevărat umil va arăta aşa cum cred oamenii din zilele noastre că este un om „umil”: nu va fi un om linguşitor şi mieros, care îţi spune întruna că el nu este nimic. Probabil că tot ce vei constata este că e un om vesel, inteligent, care manifestă un interes real pentru ceea ce i-ai spus tu. Dacă nu-ţi place de el, este pentru că te simţi puţin invidios faţă de un om care pare să se bucure de viaţă cu atîta uşurinţă. El nu se va gîndi la umilinţă: el nu se va gîndi deloc la sine.

Dacă cineva ar vrea să dobîndească umilinţă, cred că pot să-i spun care este primul pas. Primul pas este să-ţi dai seama că eşti mîndru. Este adevărat că este un pas destul de mare, dar nu poţi face absolut nimic altceva înainte de a face pasul acesta. Dacă tu crezi că nu eşti înfumurat, înseamnă că eşti, de fapt, foarte înfumurat.

 

  1. Iertarea

 

Am spus într-un capitol anterior că cea mai nepopulară dintre virtuţile creştine este castitatea. Nu sînt sigur dacă am dreptate. Cred că aceea despre care voi vorbi astăzi este şi mai nepopulară. Este vorba despre regula creştină: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. În morala creştină, termenul „aproapele tău” îl include şi pe „duşmanul tău”, şi astfel ajungem la această datorie teribilă de a-i ierta pe duşmanii noştri.

Oricine va spune că iertarea este un lucru splendid, pînă cînd trebuie să ierte ceva, aşa cum s-a întîmplat în timpul războiului. Şi atunci, menţionarea acestui subiect este întîmpinată cu huiduieli pline de mînie. Acest lucru se petrece nu pentru că oamenii ar considera că aceasta este o virtute prea înaltă şi prea dificilă, ci pentru că o consideră detestabilă şi de dispreţuit. „Mă îmbolnăvesc cînd aud vorbe de genul acesta,” spun ei. Probabil că jumătate dintre voi sînteţi gata să mă întrebaţi: „Oare cum te-ai simţi dacă ai fi polonez sau evreu şi ţi s-ar spune să ierţi Gestapoul?”

Şi eu îmi pun aceeaşi întrebare. Mi-o pun cu toată seriozitatea. Cînd creştinismul îmi spune că nu trebuie să-mi tăgăduiesc religia nici măcar pentru a mă salva de la moartea prin tortură, mă întreb ce ar trebui să fac cînd ajung la acel punct. În această carte nu încerc să vă spun ce aş putea face — pot face prea puţin — vă spun ce este creştinismul. Nu l-am inventat eu. Şi în mijlocul învăţăturilor creştine, o găsesc pe aceasta: „Şi ne iartă nouă păcatele noastre precum iertăm şi noi celor ce păcătuiesc împotriva noastră”. Nu este nici cea mai vagă indicaţie că ni s-ar oferi iertarea în alţi termeni. Se arată cît se poate de limpede că dacă nu iertăm, nu vom fi iertaţi. Nu există nici o altă cale. Ce trebuie să facem?

Este limpede că va fi suficient de greu, dar eu cred că sînt două lucruri care ne pot uşura efortul. Cînd începi studiul matematicii, nu începi cu calculul integral; începi cu adunarea simplă. La fel, dacă noi vrem cu adevărat (şi totul depinde de a vrea cu adevărat) să învăţăm să iertăm, poate că ar fi mai bine să începem cu ceva mai uşor decît Gestapoul. Am putea începe iertîndu-ne soţul sau soţia, părinţii, copiii sau pe superiorul imediat, pentru ceva ce au făcut sau au spus în săptămîna trecută. Probabil că aceasta ne va ocupa gîndurile pe moment. În al doilea rînd, am putea încerca să înţelegem exact ce înseamnă a ne iubi aproapele ca pe noi înşine. Trebuie să-l iubesc aşa cum mă iubesc pe mine însumi. Ei bine, cum mă iubesc pe mine însumi?

Dacă mă gîndesc bine la lucrul acesta, îmi dau seama că nu aş putea spune că am un sentiment de afecţiune faţă de mine însumi, iar uneori nu-mi place nici măcar propria mea societate. S-ar părea, deci, că: „Iubeşte-1 pe aproapele tău” nu înseamnă „a simţi afecţiune pentru el” sau „a-1 găsi atrăgător”. Ar fi trebuit să-mi dau seama mai curînd de lucrul acesta, deoarece este cert că nu simţi afecţiune pentru cineva cînd încerci să faci lucrul acesta. Mă apreciez pe mine însumi, mă consider un om de treabă? Ei bine, mă tem că uneori o fac (şi acelea sînt, fără îndoială, momentele mele cele mai proaste), dar nu acesta este motivul pentru care mă iubesc pe mine însumi. De fapt, lucrurile stau tocmai pe dos: iubirea de sine mă face să mă consider om de treabă, dar faptul că mă consider un om de treabă nu este motivul pentru care mă iubesc pe mine însumi. Aşadar, nici a-mi iubi duşmanii nu pare să însemne că trebuie să cred despre ei că sînt mai buni decît în realitate. Aceasta este o uşurare enormă. Mulţi oameni îşi închipuie că a-ţi ierta duşmanii înseamnă să consideri că de fapt ei nu sînt chiar aşa de răi, cînd realitatea este că ei sînt răi. Să mergem un pas mai departe. În momentele mele de luciditate maximă, nu numai că eu nu mă consider un om de treabă, ci ştiu că sînt foarte dezagreabil. Mă uit cu groază şi dispreţ la unele lucruri pe care le-am făcut. Prin urmare, se pare că mi se permite să dispreţuiesc şi să urăsc unele lucruri pe care le fac duşmanii mei. Dacă mă gîndesc mai bine, îmi aduc aminte că învăţătorii mei creştini mi-au spus de mult că eu trebuie să urăsc acţiunile unui om rău, dar să nu-1 urăsc pe omul acela: sau, cum ar spune ei, urăşte păcatul, dar nu pe păcătos.

Multă vreme am crezut că aceasta este o distincţie absurdă, că ei despică firul de păr în patru: cum aş putea să urăsc ce face un om şi să nu-1 urăsc pe omul acela? Dar peste mai mulţi ani mi-am dat seama că există un om pe care l-am tratat tocmai în felul acesta toată viaţa — adică eu însumi. Oricît de mult mi-ar displace laşitatea, viclenia sau lăcomia mea, tot am continuat să mă iubesc pe mine însumi. Nu am avut niciodată nici măcar cea mai mică problemă în privinţa aceasta. De fapt, însuşi motivul pentru care am urît lucrurile rele a fost că l-am iubit pe om. Tocmai pentru că m-am iubit pe mine însumi, mi-a părut rău să descopăr ce fel de om a fost cel care a făcut acele lucruri. În consecinţă, creştinismul nu ne cere să reducem nici măcar cu un strop ura pe care o simţim faţă de cruzime şi viclenie. Noi trebuie să urîm aceste lucruri. Nu trebuie să retragem nici măcar un singur cuvînt pe care l-am spus despre ele. Dar creştinismul ne cere să le urîm în acelaşi fel în care urîm lucrurile din noi înşine: cu părere de rău că omul acela a ajuns să facă asemenea lucruri şi cu speranţa că, dacă este posibil, cumva, cîndva, undeva, el va fi vindecat şi va redeveni om.

Adevăratul test este următorul. Să presupunem că cineva citeşte în ziar o întîmplare despre nişte atrocităţi josnice. Să mai presupunem că după aceea mai apare ceva care sugerează că s-ar putea ca întîmplarea aceea să nu fie întru totul adevărată, sau că lucrurile nu au fost aşa de grave cum au fost descrise. Care este prima reacţie? „Slavă Domnului, pentru că oamenii aceia nu sînt chiar aşa de răi!”, sau este un sentiment de dezamăgire şi chiar o hotărîre de a te agăţa de prima relatare pentru simpla plăcere de a crede că duşmanii tăi sînt cît se poate de răi? Dacă reacţia ta este a doua, mă tem că este primul pas într-un proces care, dacă îşi urmează cursul pînă la capăt, ne va transforma în diavoli. Vedeţi voi, noi începem să dorim ca ceea ce este negru să fie puţin mai negru. Dacă dăm curs acestei dorinţe, mai tîrziu vom vrea să vedem cenuşiul drept negru şi apoi vom vrea să vedem chiar şi albul negru. în cele din urmă, vom insista să vedem totul rău — pe Dumnezeu, pe prietenii noştri şi pe noi înşine — şi nu ne vom mai putea opri din a vedea astfel lucrurile: vom deveni închişi pe veşnicie într-un univers de ură desăvîrşită.

Să mergem un pas mai departe. A-mi iubi duşmanul înseamnă oare că nu trebuie să-l pedepsesc? Nu, deoarece dacă mă iubesc pe mine însumi, nu înseamnă că nu trebuie să mă supun pe mine însumi pedepsei — chiar şi pedepsei cu moartea. Dacă cineva a comis un omor, corect din punct de vedere creştin ar fi să se predea poliţiei şi să fie executat. De aceea, după părerea mea, este drept ca un judecător creştin să condamne la moarte pe un criminal şi este drept ca un soldat creştin să-l omoare în luptă pe duşman. Am crezut întotdeauna lucrul acesta, de cînd am devenit creştin, cu mult înainte de război, şi continui să cred lucrul acesta şi acum, în timp de pace. Nu are rost să cităm porunca: „Să nu ucizi”. în limba greacă sînt două cuvinte: cuvîntul obişnuit, a omorî şi cuvîntul a ucide. Cînd Cristos a citat porunca aceasta, El a folosit cuvîntul a ucide în toate cele trei relatări din Matei, Marcu şi Luca. Mi s-a spus că şi în limba greacă există aceeaşi distincţie. Nu orice omor este crimă, după cum nu orice act de unire sexuală este adulter. Cînd soldaţii au venit la Ioan Botezătorul ca să-l întrebe ce să facă, el nu le-a sugerat nici măcar pe departe să iasă din armată —  nici Cristos n-a făcut aşa ceva cînd 1-a întîlnit pe un sergent major roman —  un centurion. Ideea de cavaler — un creştin sub arme ca să apere o cauză bună — este una dintre ideile creştine de seamă. Războiul este un lucru îngrozitor, şi eu pot să-l respect pe un pacifist sincer, deşi cred că poziţia lui este cu totul greşită. Ce nu pot înţelege este acest gen de semipacifism din zilele noastre, care le dă oamenilor impresia că deşi trebuie să lupţi, ar trebui să o faci cu gravitate, ca şi cum ţi-ar fi ruşine de ceea ce faci. Sentimentul acesta îi privează pe mulţi tineri creştini minunaţi care slujesc sub arme de ceva la care au dreptul, ceva ce este un însoţitor firesc al curajului — un sentiment de bucurie şi de entuziasm.

M-am gîndit deseori ce s-ar fi întîmplat dacă, atunci cînd am luptat în primul război mondial, eu şi un tînăr german ne-am fi omorît unul pe celălalt simultan şi ne-am fi întîlnit imediat după moarte. Nu-mi pot imagina că vreunul dintre noi ar fi simţit vreun resentiment sau chiar jenă. Cred că am fi rîs amîndoi de toată întîmplarea.

Poate că cineva va spune: „Ei bine, dacă ţi se permite să condamni acţiunile duşmanului, să-1 pedepseşti şi să-1 omori, ce diferenţă este între moralitatea creştină şi concepţia lumii?” Diferenţa este enormă. Nu uitaţi că noi, creştinii, credem că omul trăieşte veşnic. De aceea, ceea ce contează cu adevărat sînt acele mici urme sau modificări ale părţii centrale a sufletului, pe care o transformăm, în cursul trăirii, într-o fiinţă cerească sau demonică. Putem omorî dacă este necesar, dar nu trebuie să urîm şi să găsim plăcere în a ură. Putem pedepsi dacă este necesar, dar nu trebuie să ne găsim plăcere în aceasta. Cu alte cuvinte, ceva înăuntrul nostru, resentimentul, sentimentul acela de răzbunare, trebuie pur şi simplu omorît. Nu vreau să spun că cineva poate decide în momentul acesta că nu va mai simţi niciodată aceste sentimente. Lucrurile nu se petrec aşa. Ce vreau să spun este că de fiecare dată cînd acest sentiment îşi ridică capul, zi după zi, an după an, pe tot parcursul vieţii, trebuie să-1 lovim în cap. Este o muncă dificilă, dar încercarea nu este imposibilă. Chiar şi atunci cînd omorîm sau cînd pedepsim, trebuie să încercăm să avem faţă de duşman acelaşi sentiment pe care-1 avem faţă de noi înşine — să dorim să nu fie chiar aşa de rău, să sperăm că în lumea aceasta sau în cealaltă el va fi vindecat: de fapt, trebuie să-i dorim binele. Aceasta se înţelege în Biblie prin a-1 iubi: a-i dori binele — nu a avea un sentiment de afecţiune faţă de el şi nici a spune despre el că este bun atunci cînd nu este bun.

Recunosc că aceasta înseamnă să-i iubim pe unii oameni care nu au în ei nimic demn de iubit. Dar există oare ceva demn de iubit în noi înşine? Noi iubim ceea ce este în noi pur şi simplu pentru că ne reprezintă pe noi înşine. Dumnezeu vrea să-i iubim pe toţi oamenii în acelaşi fel şi pentru acelaşi motiv: dar El ne-a dat deja un exemplu în noi înşine, ca să ne arate cum operează această dragoste. Trebuie să trecem şi să aplicăm aceeaşi regulă la toţi oamenii. Poate că ne va fi mai uşor dacă ne vom aminti că acesta este felul în care ne iubeşte El. Nu pentru nişte calităţi frumoase sau atrăgătoare pe care credem că le avem, ci tocmai pentru că sîntem oameni. De fapt, în noi nu este nimic altceva vrednic de iubit: sîntem nişte creaturi care găsesc în ură o asemenea plăcere încît să renunţe la ea este ca şi cum ar trebui să renunţe la bere sau la tutun…

 

  1. Căsătoria creştină

 

Capitolul precedent a fost în principal negativ. Am discutat ce nu este în regulă cu impulsul sexual din om, dar am spus foarte puţine despre funcţia lui bună — cu alte cuvinte, despre căsătoria creştină. Sînt două motive pentru care mie nu-mi place în mod deosebit să mă ocup de căsătorie. Primul este că doctrinele creştine cu privire la acest subiect sînt extrem de nepopulare. Al doilea este că eu însumi nu am fost căsătorit niciodată şi de aceea nu pot vorbi în cunoştinţă directă de cauză. Dar în ciuda acestui fapt, nu cred că aş putea lăsa la o parte acest subiect cînd discut despre morala creştină.

 

Ideea creştină despre căsătorie este bazată pe cuvintele lui Cristos că bărbatul şi femeia trebuie să fie socotiţi ca un singur organism — acesta este echivalentul modern pentru „un singur trup”. Creştinii cred că atunci cînd Cristos a spus acest lucru, El nu a exprimat un sentiment, ci a enunţat un fapt — la fel cum cineva enunţă doar un fapt real cînd spune că lacătul şi cheia sînt un singur mecanism, sau că arcuşul şi vioara sînt un singur instrument. Inventatorul maşinăriei umane ne spune că cele două jumătăţi, bărbatul şi femeia, au fost destinate să fie combinate împreună în perechi, nu numai la nivel sexual, ci să fie combinate total. Monstruozitatea actului sexual în afara căsătoriei constă în faptul că aceia care îl fac încearcă să izoleze un tip de unire (cea sexuală) de toate celelalte uniri care trebuiau să o însoţească pentru a face unirea desăvîrşită. Concepţia creştină nu afirmă că este ceva rău în plăcerea sexuală, după cum nu este nimic rău în plăcerea de a mînca. Ce vrea creştinismul să spună este că nu trebuie să izolezi plăcerea aceea şi să încerci să o obţii singură, după cum nu trebuie să obţii plăcerea de a gusta mîncarea fără a o înghiţi şi digera, ci doar mestecînd mîncarea şi scuipînd-o afară.

 

Drept consecinţă, creştinismul afirmă că legătura căsătoriei este pentru toată viaţa. în privinţa aceasta, există desigur diferenţe între diferite culte: unii nu admit deloc divorţul; alţii îl admit cu reţinere în cazuri foarte speciale. Este o mare tragedie că creştinii nu pot fi toţi de acord în probleme ca aceasta; dar pentru laicul de rînd, lucrul care trebuie observat este că toate bisericile sînt de acord una cu alta în privinţa căsătoriei, în mult mai mare măsură decît oricare dintre ele este de acord cu lumea din afară. Vreau să spun că toate bisericile consideră divorţul ca şi o tăiere a unui trup viu, ca pe un fel de operaţie chirurgicală. Unele biserici cred că operaţia este atît de violentă încît nu poate fi făcută deloc; altele o admit ca pe un remediu disperat în cazuri extreme. Toate bisericile sînt de acord că divorţul seamănă mai mult cu tăierea ambelor picioare decît cu desfiinţarea unei asocieri de afaceri sau chiar cu dezertarea din armată. Nici una dintre biserici nu este de acord cu concepţia modernă că divorţul este doar o simplă reorganizare a partenerilor, care poate fi făcută oricînd partenerii simt că nu se mai iubesc unul pe altul sau cînd unul dintre ei se îndrăgosteşte de altcineva.

 

Înainte de a examina această concepţie modernă în raportul ei cu castitatea, trebuie să nu uităm să o discutăm în raport cu o altă virtute, şi anume justiţia. Justiţia, aşa cum am spus anterior, include respectarea promisiunilor. Orice persoană care a fost cununată în biserică a făcut o promisiune publică solemnă că va sta alături de partenerul său pînă la moarte. Îndatorirea de a respecta această promisiune nu are o legătură specială cu moralitatea sexuală: ea este în aceeaşi poziţie cu orice altă promisiune. Dacă, aşa cum ne spun mereu oamenii moderni, impulsul sexual nu este decît un alt impuls oarecare, atunci ar trebui să fie tratat la fel ca şi toate celelalte impulsuri ale noastre; şi după cum satisfacerea lor este controlată de promisiunile noastre, tot aşa trebuie să fie şi satisfacerea impulsului sexual. Dacă însă, aşa cum cred eu, impulsul sexual nu este nicidecum ca şi toate celelalte impulsuri, ci este un impuls aprins în mod bolnăvicios, trebuie să fim deosebit de atenţi să nu-i permitem să ne ducă la necinste.

 

Cineva ar putea răspunde la această obiecţie că el a considerat promisiunea făcută în biserică drept o simplă formalitate şi că nu a intenţionat niciodată să o respecte. Dacă aşa stau lucrurile, pe cine a încercat persoana aceea să înşele? Pe Dumnezeu? N-a fost deloc un lucru înţelept. Pe sine? Nici lucrul acesta n-a fost prea înţelept. Pe mire sau pe mireasă sau pe socri? Aceasta este înşelătorie. Cel mai adesea, cred eu, cei doi (sau unul dintre ei) speră să înşele publicul. Ei vor să aibă respectul care este legat de faptul de a fi căsătorit, dar fără să intenţioneze să plătească preţul: adică, ei sînt impostori, ei înşeală. Dacă ei continuă să fie mulţumiţi cu înşelăciunea lor, nu am ce să le spun: cine ar putea impune datoria înaltă şi dificilă a castităţii unor oameni care nu au nici măcar dorinţa de a fi oneşti? Dacă şi-au venit acum în fire şi vor să fie oneşti, promisiunea lor, făcută deja, îi constrînge. Faptul acesta, veţi vedea, se încadrează la capitolul justiţiei, nu la cel al castităţii. Dacă oamenii nu cred în căsătorie pe viaţă, probabil că este mai bine să trăiască împreună necăsătoriţi, decît să-şi facă unul altuia jurăminte pe care nu intenţionează să le respecte. Este adevărat că dacă trăiesc împreună fără să fie căsătoriţi ei vor fi vinovaţi (înaintea creştinilor) de imoralitate sexuală. Dar o greşeală nu poate fi reparată cu o altă greşeală: lipsa de castitate nu este ameliorată dacă se adaugă sperjurul.

 

Ideea că singurul motiv pentru a rămîne căsătoriţi este că cei doi sînt îndrăgostiţi unul de altul nu lasă loc pentru a considera căsătoria un contract sau o promisiune. Dacă singurul lucru important este dragostea, atunci promisiunea nu poate adăuga nimic; şi dacă nu adaugă nimic, nu ar trebui făcută. Lucrul curios este că îndrăgostiţii înşişi, cîtă vreme rămîn cu adevărat îndrăgostiţi, ştiu mai bine lucrul acesta decît cei care vorbesc despre dragoste. Aşa cum a subliniat Chesterton, cei care sînt îndrăgostiţi au o înclinaţie naturală de a se lega prin promisiuni. Cîntecele de dragoste din toată lumea sînt pline de jurăminte de statornicie eternă. Legea creştină nu impune asupra sentimentului de dragoste ceva ce este străin de natura acelui sentiment: ea le cere îndrăgostiţilor să ia în serios ceva ce sentimentul însuşi îi impulsionează să facă.

 

Şi, bineînţeles, promisiunea făcută cînd sînt îndrăgostit şi tocmai pentru că sînt îndrăgostit, promisiunea de a fi credincios persoanei iubite cît timp trăiesc, mă angajează să-i fiu credincios chiar şi dacă încetez să mai fiu îndrăgostit. Promisiunea trebuie să fie făcută cu privire la lucruri pe care le pot face, cu privire la acţiuni: nimeni nu poate promite că va continua să simtă într-un anumit fel. Am putea la fel de bine să promitem că nu vom avea niciodată dureri de cap sau că nu ne vom simţi niciodată flămînzi. Dar, poate întreba cineva, ce rost mai are să-i ţii laolaltă pe doi oameni dacă ei nu se mai iubesc? Există cîteva motive sociale sănătoase: ca să asigure un cămin pentru copiii lor, să o protejeze pe femeie (care probabil că şi-a sacrificat sau şi-a ruinat propria carieră prin faptul că s-a căsătorit) ca să nu fie abandonată ori de cîte ori bărbatul se plictiseşte de ea. Dar mai este încă un motiv de care eu sînt foarte sigur, deşi găsesc că este greu de explicat.

 

Este greu de explicat, deoarece atît de mulţi oameni nu pot fi făcuţi să înţeleagă că în timp ce B este mai bun decît C, A poate să fie chiar mai bun decît B. Lor le place să gîndească numai în termeni de bine şi rău, nu de bine, mai bine şi cel mai bine, sau rău, mai rău şi cel mai rău. Ei vor să ştie dacă tu crezi că patriotismul este un lucru bun: dacă le răspunzi că, desigur, patriotismul este mult mai bun decît egoismul individual, dar că este inferior dragostei universale şi că ar trebui întotdeauna să cedeze în faţa dragostei universale, atunci cînd cele două sînt în conflict, ei cred că tu încerci să fii evaziv în răspunsul tău. Ei te întreabă ce crezi despre duel. Dacă le răspunzi că este mult mai bine să-1 ierţi pe un om decît să duelezi cu el, dar că un duel poate să fîe mai bun decît o duşmănie de o viaţă întreagă, duşmănie care se dovedeşte prin eforturi secrete de „a-1 pune la pămînt pe celălalt”, ei se vor plînge că nu le dai un răspuns clar. Sper că nici unul dintre cititori nu va face greşeala aceasta cu privire la ceea ce urmează să spun în continuare.

 

Ceea ce noi numim „a fi îndrăgostit” este o stare înălţătoare şi, în multe privinţe, bună pentru noi. Ne ajută să devenim generoşi şi curajoşi, ne deschide ochii nu numai pentru frumuseţea persoanei iubite, ci pentru tot ce este frumos, şi subordonează (mai ales la început) sexualitatea noastră pur animalică; în sensul acesta, dragostea este marea biruitoare a poftei. Nici un om în toate minţile nu va tăgădui că a fi îndrăgostit este o stare mult mai bună decît senzualitatea de rînd sau decît egocentrismul rece. Dar, aşa cum am spus anterior: „Cel mai periculos lucru pe care-1 putem face este să luăm unul dintre impulsurile naturii noastre şi să facem din el lucrul pe care să-1 urmărim cu orice preţ”. A fi îndrăgostit este un lucru bun, dar nu este cel mai bun lucru. Există multe lucruri mai prejos de el, dar există multe lucruri mai presus de el. Nu poţi să faci din el o bază pentru toată viaţa. Este un sentiment nobil, dar este, cu toate acestea, doar un sentiment. Nu ne putem aştepta ca vreun sentiment să aibă veşnic intensitate maximă şi nici măcar nu ne putem aştepta să dureze. Cunoaşterea poate dura, principiile pot dura, obiceiurile pot dura; dar sentimentele fluctuează. Şi, de fapt, orice ar spune oamenii, starea de „îndrăgostire” de obicei nu durează mult.

 

Dacă expresia cu care se încheie poveştile, „Şi au trăit împreună fericiţi toată viaţa”, este luată în sensul: „în următorii cincizeci de ani ei au simţit aceeaşi dragoste ca şi în ziua cînd s-au căsătorit”, atunci afirmaţia spune ceva ce probabil nu a fost adevărat niciodată şi ceva ce nici nu poate fi adevărat. Cine ar putea suporta să trăiască în starea aceea de exaltare măcar cinci ani? Ce s-ar întîmpla cu slujba ta, cu pofta ta de mîncare, cu somnul tău, cu prieteniile tale? Desigur, cînd încetezi să fii „îndrăgostit”, nu înseamnă că încetezi să iubeşti. Dragostea, în acest al doilea sens— spre deosebire de „a fi îndrăgostit” — nu este doar un sentiment. Este o unitate profundă, menţinută prin voinţă şi întărită în mod deliberat prin obicei; întărită (în familiile creştine) prin graţia pe care amîndoi partenerii o cer şi o primesc de la Dumnezeu. Ei pot avea această dragoste unul pentru altul chiar şi atunci cînd nu le place unul de celălalt, la fel cum te iubeşti pe tine însuţi chiar şi atunci cînd nu îţi place de tine. Ei pot păstra această dragoste chiar şi atunci cînd, dacă şi-ar permite, le-ar fi mai uşor să se „îndrăgostească” de altcineva. Faptul că au fost „îndrăgostiţi” i-a determinat mai întîi să-şi promită fidelitate: această dragoste mai potolită le permite să-şi respecte promisiunea. Maşinăria familiei funcţionează tocmai cu această dragoste: „îndrăgostirea” a fost explozia care a pornit motorul.