Pentru că omul nenăscut din nou, (locuit de satan cel komunist- PeSeDist), nu este în stare de nimic Dumnezeiesc, căci nimic bun nu domneşte în el (Rom. cap.7), Tatăl nostru ne” împrumută” fiecăruia dintre noi mişcarea, credinţa, vederea, auzul, pocăinţa, bunătatea, ploaia, aerul, INVATATURA, inima, blândeţea, iertarea, iubirea, dragostea, mântuirea, slujirea, împăcarea (2 Cor.5/18-20) etc! Tot El ni-L dăruieşte şi în Carte, dimpreună cu toţi talanţii Săi (Mat.25/14-30), ca să nu-i îngropăm… Noi doar să înaripăm credinţa Părintelui Avraam care, prin Hristos, ne duce la Credinţa Dumnezeiască (Rom.1/17) pentru înnoire; Să învăţăm din suferinţa celor care nu l-au băgat în seamă (Îs.53/3) şi nu l-au primit în ieslea inimii, (ci în grajd,” pentru că în casa de poposire nu era loc pentru el” -Luca 2/7 b) intru naşterea din nou… Să credem, adică să-l primim dimpreună cu toate ale Sale, fiindcă „tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu; născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” (Ioan 1/12-13) De aceea ne-a trimis din Cer Sămânţa Dumnezeiască, în care musteşte Toată Plinătatea Lui- CUVANTUL VIU,”căci de la Mine îţi vei primi rodul”(Osea 12/8 b)

Angajamentul pentru castitate – o trambulină spre cer! Despre a doua prezenţă a Domnului „Vei despărţi ce este de preţ de ce este fără preţ”…Fr. Joseph Sygnowski, Polonia… Timpul de pregatire al celor chemati si consacrati, pentru a deveni Mireasa lui Cristos…Cine va rămînea? Desăvîrşiţi prin suferinţă-        Fr. Ioan Hosu, România Argumentele pentru castitate…TIMPUL SECERIŞULUI…Din Matei 22:30, Ce înseamnă că la înviere oamenii nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii?„Aspiră!” – primul manual românesc de educație sexuală creștinăCe spune Biblia despre răpire, când va avea loc, cum va fi?Dacă te vei lipi iarăşi de Mine îţi voi răspunde iarăşi şi vei sta înaintea Mea; dacă…Tinerii din Timișoara  depun  un angajament de castitate…Isus, un dar minunat în folosul tuturor  Cum primesc eu un caracter ceresc? Evrei 2.9, de Botschafter; Dragul meu tânăr … Cuvântul unui tată adresat fiului său, de Frank Schönbach; Încurajare pentru tinerii creştini, Extras din două prelegeri din anii 1948 şi 1964, de Paul Wilson„Vine noaptea” (De ce  nu creati s n )   COPII  AI FĂGĂDUINȚEI- Richard Wurmbrand, Mai mult decât biruitori…Faptul şi filosofia Împăcării… „Vie Împărăţia Ta”…Timpurile şi sezoanele stabilite divin… Închinîndu-se fiarei… Fenomenul Babilon…Cartea Apocalipsa…Pilda talanților: Și încercările sunt talanțiLecții de viață din pilda talanțilorTalanți și responsabilități…Urmările iertării, Luca 5.18-35, de Harold Primrose Barker; Sfinţenia iertării, de Roy A. Huebner; Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (3) Cei trei împăraţi care au venit la Elisei; Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (1)- Mantaua lui Ilie,de John Thomas Mawson; Te dedici tu cu adevărat pe deplin Domnului? Modele biblice de dăruire si O dorinţă este liberă! Ce ţi-ai dori tu?Ilie şi Elisei,de Walter Thomas Turpin; „Daniel a hotărât în inima lui”- Daniel 1.8 , de Algernon James Pollock;
…..S-o credeţi voi că vă răpeşte Iisus, preaalipiţi de amanta lume, scufundaţi în Marea senzualităţilor de o clipă…”căci la înviere oamenii nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi că îngerii lui Dumnezeu în cer” (Mat. 22/30) Noi suntem mai răi decât EVREII, care l-au primit pe Iisus în ieslea cu fân, căci îl „cazăm” în inima nenăscută din nou, locuită de mizerii mai infecte decât dejecţiile toaletare… Isus a chemat mulţimea la Sine şi a zis: „Ascultaţi şi înţelegeţi: Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. ” (Mat.15/10-20) De aceea îl folosim ca pe o roată de rezervă, îl ghemuim sub obroc, în funcţie de interesele meschine, ori îi dăm întâlnire din an în paşte…

           

Tinerii din Timișoara sunt încurajați de o asociație din urbea de pe Bega să depună un angajament de castitate. Nu pentru totdeauna, ci până la căsătorie. Tinerii pot face acest lucru la biserică sau prin… e-mail

Tinerii care doresc pot depune acest angajament de castitate duminică, în 7 mai, la biserica greco-catolică Sf. Maria Regina Păcii din Timișoara, la Sfânta Liturghie, începând cu ora 10. Este vorba de „Sărbătoarea Clubului Select al celor cu inima curată, când tinerii au ocazia să depună Angajamentul pentru Castitate!”.

Acțiunea este organizată de Asociația Darul Vieții, care vă oferă și opt motive pentru care să vă luați acest angajament.

De ce să depunem acest angajament în mod public? Hotărârile secrete din inimile noastre găsesc o aprofundare și o întărire dacă sunt coroborate printr-o afirmație publică. Îi vom determina pe prietenii noștri să ne trateze în conformitate cu decizia noastră. Noi alegem felul în care vrem să trăim. Precum suntem legați de promisiunile pe care le facem, tot astfel vom fi legați de propriul nostru angajament pe viitor, pentru a nu fi luați în derâdere de către prietenii noștri. Atenție! Depunerea Angajamentului pentru Castitate nu este echivalent cu depunerea unui jurământ, în care caz am fi legați în fața lui Dumnezeu să-l îndeplinim. Este doar vorba de o promisiune făcută comunității noastre. Dăm un minunat exemplu de virtute și verticalitate celor din jur, iar unii dintre ei se vor simți încurajați să facă la fel. Îi dăm onoare și cinste lui Dumnezeu, căci acționăm în conformitate cu sf. Evanghelie și cu poruncile lui Dumnezeu. Este un act de curaj să luăm asupra noastră Crucea lui Cristos, riscând să fim luați în derâdere de către dușmanii Bisericii sau cei ai credinței. Creăm un minunat precedent moral, o «trambulină spre Cer», care, respectând angajamentul nostru, ne face capabili să creștem în virtute și în sfințenie. Creăm cel mai bun fundament și antrenament în același timp pentru o relație sănătoasă cu viitorul partener și o căsnicie stabilă, durabilă și cu adevărat indisolubilă, precum ne învață sf. Biserică că trebui să fie”, transmite Gerda Chișărău – Asociația Darul Vieții.

Depunerea angajamentului se poate face și la distanță, prin corespondență pe orice cale, în scris sau telefonic. În acest scop se comunică: nume, prenume, telefon, e-mail și intenția de a păstra castitatea, de a trăi în abstinență sexuală până la căsătorie. E-mail: darulvietii@yahoo.com.

Mai multe informații aici.

Angajamentul pentru castitate – o trambulină spre cer!

Mărturie: Ariana Szabo, Reșița, cu ocazia Întâlnirii Eparhiale a Tineretului Catolic din Timișoara 2014

Când l-am primit prima dată pe Isus în viaţa mea eram un pic mai micuţă. Nu am crescut într-o familie foarte creştină, tatăl meu era ateu şi mama mea nu prea avea o bază creştină. La un moment dat, din cauza unor suferinţe în familie, Dumnezeu a venit în viaţa noastră şi eu fiind copil, copil cu o inimă sinceră, curată, l-am primit cu inima deschisă. Atât de mult îi iubeam pe Isus şi pe Maria încât numai despre ei vorbeam şi desenam mereu, chiar găsisem în Isus un prieten.

Dar când m-am apropiat de adolescenţă, am început să mă confrunt cu foarte multă răutate şi ispite. Eram foarte criticată de ceilalţi: „De ce ești așa, nu poți să fii ca ceilalți? Mai pune şi tu un ruj, ceva pe tine şi o să arăţi mai frumos.”

Lucrurile astea mă răneau. În viaţă trebuie neapărat să mă îmbrac într-un anumit fel sau să mă machiez? Încet, încet am început să fac compromisuri pentru că mi-am dorit mai mult să fiu acceptată, îmi plăcea foarte mult să fiu lângă prieteni.

În copilăria mea eram vulnerabilă, foarte expusă şi nu aveam acea tărie să fac faţă. Vreau să punctez lucrul ăsta pentru că ştiu că toţi se confruntă cu el. Nu contează cât de mici sau bătrâni suntem, trăim în lume şi e foarte greu să ţinem piept curentului. Ştim că lumea nu îl priveşte pe Dumnezeu, dar cine e a lui Dumnezeu nu aparţine lumii şi cine e din lume, e al ei şi nu al lui Dumnezeu. Tocmai cu asta mă confruntam şi încet, încet am coborât foarte jos. Eram o rebelă, vroiam să arăt cât sunt de grozavă, începusem să mă simt bine că eram cineva şi eram acceptată, apreciată şi lăudată.

Până la urmă Isus nu a vrut să mă lase, şi-a dorit atât de mult să fiu din noi în braţele şi inima Lui, încât nu a renunţat. A luptat foarte mult pentru mine. Părinţi mei erau disperaţi, nu ştiau ce să facă, începusem să trăiesc în păcat. Nu e nimic mai dureros în viaţa unui tânăr când ajunge să-şi mânjească trupul. Până la urmă mama mea s-a rugat: „Doamne spune-mi ce să fac ca s-o aduc înapoi la tine.” El i-a răspuns aşa: „Tu doar iubeşte-o şi restul voi face eu.” Ea exact aşa a făcut şi a început un război acerb cu răul care vroia să mă tragă de partea lui. Ea a început să mă iubească atât de mult încât pur şi simplu, încet, încet în inima mea s-a întâmplat ceva.

În inima mea s-a schimbat ceva, a apărut iubirea care e cea mai puternică, care învinge orice rău. Probabil pentru că am căzut atât de jos şi ridicarea a fost altfel pentru că eu acum pot să fac diferenţa. Ştiu de unde am venit şi pentru nimic în lume nu m-aş întoarce acolo. Încet i-am deschis uşa lui Dumnezeu, El a început să fie bucuria mea, nu există nimic în lumea asta care să ne aducă mai multă bucurie şi împlinire decât prezenţa Lui în viaţa mea, aşa simplă, sinceră şi adevărată.

Deja luasem decizia, chiar dacă nu ştiam, eu vroiam să fiu un creştin adevărat, în inima mea se născuse această dorinţă. În momentul acela viaţa destrăbălată pe care o trăiam devenea insuportabilă, mă sufocam, îmi provoca suferinţe atât de mari încât simţeam că nu mai pot. Ziceam: „Doamne, fă ceva cu mine că simt că nu mai pot.” Simțeam cum mor pe dinăuntru. Plângeam şi imploram haruri peste haruri să mă ajute să mă ridice pentru că eram prea slabă. Odată ce am deschis uşa larg răului în viaţa mea, nu mă lăsa. Începusem să mă rog şi mi-a răspuns la rugăciuni. Sfânta spovadă, adică sacramentul reconcilierii, pe mine m-a ajutat foarte mult. Mergeam în mod repetat cu aceleaşi păcate dar nu renunţam. Greşeam la fel. Iar mă căiam. Până la urmă eu am luat decizia că vreau să trăiesc curat fie ce-o fi. La început nu a fost uşor pentru că ispitele erau foarte grele şi judecata lumii, loviturile, felul în care eram tratată. După doi ani în care eram hotărâtă să trăiesc curat, am aflat despre mişcarea pentru castitate. Ei au venit până la Reşiţa, la mine în oraş, lucru care m-a bucurat pentru că puteam vorbi în sfârşit cu cineva care era ca şi mine. Au venit chiar cu zece zile înainte de depunerea angajamentului.

La început mă gândeam să păstrez doar pentru mine decizia, să nu ştie toată lumea dar până la urmă am zis că vreau să fac asta pentru Isus, pentru victoria Lui în lumea asta care e atât de plină de păcat. În faţa oamenilor, în faţa bisericii, în faţa lui Dumnezeu, în faţa tuturor din cer şi pe pământ am spus da, vreau să fac asta. Din acea zi viaţa mi s-a schimbat radical, deja relaţia mea cu Dumnezeu era foarte strânsă dar din acea zi a fost altfel. Pot să spun că nu e acelaşi lucru când iau eu decizii personale sau pur şi simplu nu mă mai ascund, vorbesc lumii despre asta şi îi promit lui Dumnezeu că din dragoste pentru El vreau să trăiesc curat. Din momentul acela viaţa mea s-a schimbat radical, cu o viteză atât de mare se întâmplau atât de multe lucruri minunate… Acea zi de 6 mai pentru mine a fost ca o trambulină spre cer.

Îmi doresc enorm de mult ca oamenii, de la cel mai mic la cel mai mare, să înţeleagă că Isus nu este un ideal, ci este persoană, există, are nevoie de atenţie, de iubire şi de prieteni mai mult decât oricine altcineva pentru că el este Iubire. Iubirea este sensibilă şi suferă foarte mult. M-a chemat tot mai mult să fiu a Lui, să aparţin Lui şi am descoperit că nu există nici un bine mai mare ca Dumnezeu. Aşa mă doare că ştiu (cum vedeam şi gândeam şi eu lucrurile) cum oamenii şi-l imaginează pe Dumnezeu atât de fals. Nu doresc să se apropie de El, nu vor să-i deschidă uşa.

Eu asta am început să trăiesc pur şi simplu, tot ce fac de când mă trezesc până a doua zi, încerc să fac totul împreună cu Isus pentru că Îl iubesc şi nu pot să trăiesc fără El nici o clipă. Pe de altă parte există în mine întrebarea: cum e posibil ca o tânără care are tot viitorul în față, care a avut uși deschise pentru succes, care a putut să facă ceva, să fie cineva, să renunțe la toate astea pentru Cineva. Tot mai mult îmi doresc să fac totul doar pentru Dumnezeu. Așa pur și simplu El m-a învățat să fiu om, să râd, să zâmbesc, să mă bucur de orice, să plâng. Plâng de la orice emoție, sunt o plângăcioasă.

Înțeleg că asta este particularitatea lui Dumnezeu, este sensibil, e foarte ușor de rănit. Suferă enorm pentru că noi nu ne lăsăm iubiți de El. Am înțeles tot mai mult că mă chema să fiu tot mai mult a Lui. Prima dată când am fost la Medjugorje, în acel loc Sfânt, deosebit unde sunt acele apariții ale Fecioarei Maria, acolo am înțeles că trebuie să rămân pentru totdeauna doar a Lui. Mi-a fost foarte greu să accept lucrul asta pentru că eram o familistă din fire, abia așteptam să am copii. Nu înțelegeam de ce Dumnezeu  a pus aceste dorințe în mine dacă acum mi le ia.

Am înțeles că a pus toate acestea în mine ca să pot să trăiesc mai bine credința și viața, să ajut mai mult pe ceilalți. Tocmai având spirit matern, dorindu-mi să-i iubesc, dorindu-mi să am copii, pot să îi ajut mai mult pe ceilalți. Am acceptat lucrul acesta și de atunci învăț să fiu o mireasă a lui Cristos și aș vrea ca toți să descopere lucrul acesta. Fiecare în felul lui. Isus este atât de minunat, atât de simplu, atât de dulce și deosebit încât își dorește să ofere bucuria lui tuturor. Mulți nu vor, sunt încăpățânați pentru că cred că dacă l-au primit pe Isus în viața lor nu se mai distrează, nu mai trăiesc, nu se mai bucură de viață. Ei nu-și dau seama că abia atunci încep să trăiască. Eu acum dorm bine, mă bucur într-adevăr de viață, noțiunea de plictiseală la mine nu mai există, mi se pare că ziua este extrem de scurtă.

Tot ce făceam înainte, acum mi se pare îngrozitor deși atunci mi se părea grozav. În momentul acesta am impresia că așa am fost întotdeauna, eu știu că nu e așa și când îmi amintesc mă doare foarte tare și poate că acea durere vrea să mă țină jos.

Aș vrea ca Dumnezeu să ne facă să înțelegem că El este minunat și că vrea să intre în viețile și în inimile noastre. Abia atunci vom descoperi bucuria și faptul că nu e nimic mai minunat decât a fi cu Dumnezeu, cu dragostea și cu harul lui.

Angajamentul pentru castitate – de Anda Sabau 

Prea multe scene “fierbinți” la televizor? Prea multe poze și filme pentru adulți pe internet? Prea multe avorturi în lume? Prea multă sexualitate expusă brutal? Te-ai săturat și tu? În cadrul grupului celor cu inimă curată care și-au luat angajamentul pentru castitate, există tineri gata să discute cu tine, să îți întărească gândurile spre curăție și să îți arate că se poate și altfel.

Într-o lume care te învață să îți satisfaci toate nevoile și curiozitățile, care te îndeamnă să experimentezi totul și care nu pune niciun preț pe curăție, feciorie sau inimi curate, tinerii sunt cei care trebuie să iasă în evidență și să arate lumii întregi că încă mai există și altfel de valori în lumea în care trăim. În perioada de dinaintea “revoluției sexuale” nici nu era nevoie să se pună problema curăției tinerilor, păstrată cu sfințenie până la căsătorie…

Lumea ce ne înconjoară azi ne arată totul explicit despre sexualitate. Chiar și în școli, încă de la vârste fragede copiii sunt învățați totul despre sexualitate, poate chiar mai mult decât ar trebui să știe. Efectele nu s-au lăsat așteptate și le vedem cu toții în jurul nostru: copii care își încep viață sexuală la 11-12 ani, copii care nasc copii, avorturi, probleme de sănătate (creșterea alarmantă a bolilor cu transmitere sexuală) și chiar deces, toate având o cauza comună: lipsă unei educații pentru castitate.

Alfa Omega TVÎn SUA există deja un trend pentru castitate, se fac campanii intense, există persoane pregătite special în acest sens, care merg în școlile din întreagă țara și le vorbesc tinerilor despre castitate ca o alternativă de viață până la căsătorie. Reacția majorității tinerilor din școli și licee atunci când le este prezentată mișcarea pentru castitate este “n-am știut” sau “nu ne-a spus nimeni”. Cea mai mare temere a tinerelor care sunt active sexual este aceea de a nu rămâne însărcinate, însă bolile cu transmitere sexuală sunt mult mai periculoase decât o sarcină la vârstă fragedă. Desigur că niciuna dintre acestea nu este de dorit.

O alegere bună poate fi făcută înainte de a-ți începe viață sexuală. O viață trăită cast până la căsătorie nu te expune niciunui fel de risc, niciunei boli, nu îți crează nicio temere, dimpotrivă, te poate ajută să găsești un soț/o soție care te iubește cu adevărat, îți respectă corpul, și totodată valorile în care crezi. Castitatea este cel mai frumos cadou pe care îl poți face viitorului tău soț/viitoarei tale soții.

Angajamentul pentru castitate are loc de două ori pe an, în lunile mai respectiv octombrie la biserica “Sf. Maria Regina Păcii și a Unității tuturor creștinilor” din Timișoara. Acesta este momentul în care în cadrul bisericii și în fața lui Isus, tinerii peste 14 ani își exprimă intenția de a se păstra curați și caști până la căsătorie. Mișcarea pentru castitate a început în anul 2011 cu 4 membri, și a ajuns astăzi la peste 30 de membri, majoritatea fiind tineri din Timișoara, dar pe parcursul timpului s-au alăturat “Grupului select cu inima curată” tineri din întreagă țara. Toți au primit un certificat de castitate, în amintirea acestei decizii foarte importante pentru viitorul fiecăruia.

Isus ne așteaptă mereu să luăm o decizie bună pentru viețile noastre. Chiar dacă ți-ai început viață sexuală, niciodată nu e prea târziu. Există o cale de întoarcere prin asumarea acestui angajament, desigur luat în mod liber și voit. Angajamentul, așa cum apare menționat pe diplomă este scurt și la obiect: “Pentru că doresc să-mi protejez viitorul și să trăiesc liber, începând de astăzi aleg să păstrez întreaga activitate sexuală până la căsătorie”.

Fac parte din cei patru tineri care au pornit, împreună cu pr. Ioan Chișărău mișcarea pentru castitate. Angajamentul a venit ca urmare a unei decizii luate de mine încă de la vârstă de 16 ani, decizie personală, pe care am hotărât să o fac publică pentru a arată tinerilor care sunt mai nehotărâți în această privință că există și alți tineri care s-au hotărât pentru castitate. Nu a fost neapărat o decizie ușoară, pentru că în acest fel te expui lumii cu cele mai intime decizii. Dar cred că este mai bine așa, decât să fie sexualitatea un subiect tabu. Televizorul și internetul ne atacă în mod agresiv cu imagini, filme cu scene cât mai obscene, care să instige la sex și violentă, așa că am simțit nevoia unui contra-atac.

Nu-mi place lumea în care trăim, mă îngrijorează numărul avorturilor și a tuturor problemelor care s-ar rezolvă instant dacă tinerii din întreagă lume ar decide să fie caști, așa cum este de fapt firesc. Angajamentul pentru castitate m-a ajutat să pot alege un băiat bun pentru o relație și probabil o căsnicie bună. Iar dacă înainte n-aș fi știut cum să aduc vorba despre angajament, pentru a le vorbi și altor tineri și prieteni despre el, faptul că l-am prins cu magneți de frigider mi-a adus această oportunitate. Mai mult de atât, în fiecare zi îmi aduce aminte că am luat o decizie bună pentru mine și mai ales mă face să mă gândesc și la toate motivele pentru care am decis asta.

Deși deciziile cele mai bune sunt cele mai greu de luat, știu că trebuie să fim schimbarea pe care o vrem în această lume. Și îmi aduc aminte mereu cu drag și cu responsabilitate ceea ce ne îndemnă dirigintele clasei în urmă cu mai mult de 10 ani: fiți generația care va schimba lumea!

Sursa: https://alfaomega.tv/pro-viata/castitatea#ixzz5aJy4SY6o
Follow us: @alfaomegatv on Twitter | alfaomegatv on Facebook

Argumentele pentru castitate

În scandalul promovării în școli a abstinenței sexuale până la căsătorie, cei care s-au ridicat împotriva acestei propuneri au folosit, în esență, două argumente: 1. valorizarea abstinenței s-ar ridica împotriva „evidențelor științifice”; 2. ea ar fi rodul unui „fundamentalism religios”. În opinia mea, primul argument nu are legătură cu realitatea, iar al doilea este un abuz conceptual. Să vedem de ce.
  • 1. Evidențele științifice merg în mod covârșitor în favoarea celor care promovează abstinența până la căsătorie. Mai întâi, cercetările sociologice au arătat o conexiune clară între viața sexuală premaritală și riscul disoluției familiale. În cel mai important studiu cu privire la comportamentul sexual din Statele Unite, National Health and Social Life Survey, desfășurat la Universitatea din Chicago, s-a descoperit că bărbații care au așteptat începerea vieții sexuale până la căsătorie au o rată a divorțului cu 63% mai mică, în vreme ce femeile înregistrează 76%. Cei care nu și-au păstrat castitatea au șanse mult mai mari de a fi infideli în căsnicie (Cf. Edward O. Laumann et al.,The Social Organization of Sexuality: Sexual Practices in the United States, Chicago: University of Chicago Press, 1994, p. 503) Un studiu din 2011 confirmă: există o clară legătură între frecvența divorțurilor și activitatea sexuală premaritală. Femeile care au avut prima experiență intimă în adolescență au o rată dublă a divorțului, în comparație cu cele care au amânat până la vârsta adultă. O concluzie șocantă este și că cele mai multe fete au declarat că prima lor experiență a fost parțial sau total împotriva voinței lor. (Cf. Anthony Paik, “Adolescent Sexuality and Risk of Marital Dissolution,” Journal of Marriage and Family 73 (2011): 472-485, p. 483, 484)

Va exista și replica previzibilă: cum rămâne cu prevenirea sarcinii și a bolilor cu transmitere sexuală? Pentru primul aspect, datele sunt cunoscute: pilula contraceptivă are o rată de eșec de 9% într-un an, diafragma – 13%, prezervativul – 15%, iar spermicidele – 28% (Cf. Journal of the American Medical Association, 20 Octombrie 1999, Vol. 282, No. 15, 1405-1407). Iar un studiu al Universității Harvard a arătat că în statul Uganda rata infecțiilor cu HIV a scăzut dramatic în ultimele două decenii după ce abstinența și monogamia au fost promovate la nivelul politicilor educaționale, în vreme ce în Zimbabwe și Botswana, unde s-a mizat masiv pe promovarea prezervativului ca singura metodă de preveni epidemia HIV, nu s-a înregistrat niciun progres. S-a constatat că simpla bombardare a acestor state cu milioane de prezervative nu făcea decât să încurajeze promiscuitatea și schimbarea partenerilor, factori care, adăugați la rata de eșec a prezervativului, nu puteau să oprească epidemia. (Cf. Sarah Trafford. “Uganda Winning the Battle Against AIDS Using Abstinence.”, Culture and Family Institute, Iulie 2002).

  • 2. Acuzația de „fundamentalism religios” pleacă de la un reducționism facil. De fapt, argumentul pentru castitate înainte de căsătorie se poate construi plecând strict de la o filosofie a persoanei și de la metafizica legii naturale, fără a face apel la tradiții religioase. El sună așa: în centrul acțiunii mele trebuie să fie binele aproapelui, o persoană unică, irepetabilă, ireductibilă, a cărei corporalitate este legată în mod intrinsec de identitatea și împlinirea sa. Nu este indiferent ce fac cu trupul meu și al celuilalt pentru că ceea ce are loc la nivel biologic are consecințe la nivel afectiv și intelectual. Binele persoanei ține de integrarea tuturor acestor dimensiuni, iar fericirea nu se poate găsi decât în dăruirea totală, trup, inimă și minte, unei alte persoane, sărbătorind însăși alteritatea ei infinită și regăsindu-mă în aceasta.

„Te iubesc pentru ceea ce ești și nu pentru ceea ce îmi oferi, dincolo de plăcere, boală și limitele tale! Este atât de bine că ești!” sună autentica declarație de iubire într-un registru al filosofiei personaliste. Sexualitatea, bună și minunată în sine, este dimensiunea care permite dăruirea reciprocă a două persoane de sex opus, spre bucuria erosului, uniune și aducerea în lume a altor persoane unice și ireductibile. Tocmai datorită acestei importanțe, nu ne putem folosi de ea fără a o integra în ansamblul persoanei, fără ca bărbatul și femeia să fi spus unul altuia un „Da” la nivelul afectiv și la nivel rațional. Ultimul dintre acestea este cel care decide: căci iubirea autentică nu există fără un „Da” spus persoanei de lângă mine, cu toată ființa mea, pentru toată viața. „Te iubesc și îți voi fi aproape indiferent de ce se va întâmpla, indiferent de cum vei arăta, indiferent de faptul că, mai devreme sau mai târziu, atracția și sentimentele vor dispărea, indiferent de ce vei face sau ce ți se va întâmpla”. Timpul și libertatea față de condiționări interioare și exterioare sunt elementele esențiale ale iubirii. Aceasta nu poate exista pe termen limitat și nu poate fi declarată cu condiții: „Te iubesc acum, dar mai vedem, dacă n-o să mai simt, asta e…” sau „Te iubesc, dacă faci așa și îmi oferi asta…” reprezintă niște afirmații lipsite de sens. Iar dăruirea sexuală nu poate avea loc pe deplin fără acest „Da” spus pentru tot restul vieții, ca act al rațiunii și voinței prin care eu mă dăruiesc binelui persoanei în mod necondiționat. Iar acest act e prezent doar în căsătorie.

Cauzele eșecurilor descrise în statisticile de mai sus vin din această dăruire incompletă, în care două trupuri își spun „da”, fără ca inimile și mințile să fi participat. Castitatea premaritală este o școală în care se testează și se educă iubirea autentică, în care două persoane văd dacă pot să se dedice unul altuia în absența pasiunii care, în mod inevitabil, se va stinge în căsătorie. Când două persoane au confundat pasiunea cu iubirea și nu au lăsat-o pe cea de-a doua să crească, există mari șanse să se trezească la un moment dat ca și-au construit relația pe nimic. Iar despărțirea, drama personală și probabil și a copiilor vor bate la ușă.

Concluzia este că promovarea castității în rândul tinerilor este o prioritate. În plus, nu este deloc o cauză pierdută. O cultură dominantă se poate schimba, iar cineva care și-a început viața sexuală nu este deloc pe o cale fără întoarcere, căci virginitatea sufletească se poate oricând recâștiga. Tinerii, în adâncul inimii, simt că ceva e în neregulă cu lumea în care trăim, intuiesc care este iubirea autentică și ce înseamnă să fii fericit. Tinerii sunt însetați nu de plăceri, consum și carieră, ci de puritate, eroism, dreptate, autenticitate și iubire totală. A le propune altceva înseamnă să le încalci demnitatea.

Ai informatii despre tema de mai sus? Poti contribui la o mai buna intelegere a subiectului? Scrie articolul tau si trimite-l la editor[at]contributors.ro

TIMPUL SECERIŞULUI

Scrisoare:

Autor al Zorilor Mileniale şi editor al Turnul de Veghere al Sionului:

Stimate Domn, – Deoarece ţi-ai schimbat vederile în ceea ce priveşte Timpurile Neamurilor, permite-mi să-ţi sugerez posibilititatea încă a unei erori. Tu socoteşti captivitatea evreilor în Babilon de şaptezeci de ani ca începând cu înfrângerea lui Zedechia, ultimul rege al lui Iuda, dar observ că “Cronologia Episcopului Usher”, dată pe marginile Versiunii Comune a Bibliilor şi bazată pe “Canonul lui Ptolemeu”, începe acea perioadă de şaptezeci de ani cu nouăsprezece ani  mai devreme – şi anume, în primul an al lui Nebucadneţar, când Daniel a fost luat captiv cu alţi evrei proeminenţi şi s-a pus tribut pe ţara evreilor. Dacă socoteala comună  este corectă, ar face ca Timpurile Neamurilor să înceapă cu 19 ani mai târziu decât estimezi tu, şi anume, în 587 î. H., în loc de 606 î. H.; – şi aceasta la rândul ei ar face ca acele timpuri să se sfârşească cu 19 ani mai târziu decât ai socotit, – în octombrie, 1933 A. D., în loc de octombrie 1914. Ce spui la aceasta? Eşti destul de umilit să recunoşti că eu am făcut o nouă lumină şi că tu şi toţi cititorii ZORILOR aţi “greşit cu toţii,” mergând în întuneric?

Răspundem că sunt prea mulţi dacă în propoziţie, şi toate se contrazic într-o mare măsură prin fapte şi Scripturi, şi de aceea nu sunt demne nici de cea mai mică consideraţie.

(1) Fratele greşeşte presupunând ca noi am schimbat vederea despre “Timpurile Neamurilor.” Acele “timpuri” sau ani sunt 2520, cu un început definit în 606 î. H. şi un sfârşit definit în 1914 A.D. Noi nu cunoaştem vreun motiv pentru a schimba o cifră: a face astfel ar strica armoniile şi paralelele atât de izbitoare dintre Veacul Iudaic şi Veacul Evanghelic.  Singura “schimbare” în vedere este că anarhia care urmează sfârşitului acelor “timpuri” nu le va scurta; şi că “secerişul” de 40 de ani al Bisericii va fi complet şi fără să fie împiedicat de anarhia din lumea întreagă care urmează. Aceasta, după cum am văzut, face paralela cu Veacul Iudaic încă şi mai exactă; pentru că secerişul evreesc de 40 de ani s-a sfârşit în anul 69 A. D. – înainte de anarhia completă dintre evrei care a venit în anul care urma.

Se pare că fratele în plus ne înţelege greşit învăţând că nici un necaz nu va veni înainte de octombrie 1914 A. D. Aceasta este incorect: noi aşteptăm marea strâmtorare din Apoc. 13:15-17 înainte de acea dată; dar aceasta nu va fi strâmtorarea lumii, anarhia care va cauza ca societatea “pământului” să se topească de mare căldură. Acesta va fi un necaz caracteristic celor consacraţi Domnului. În trecut acestea două necazuri total diferite au fost mai puţin desluşite decât acum. Şi aceasta este ceea ce noi trebuie să aşteptăm – că lumina care străluceşte din ce în ce mai tare până va fi ziuă deplină nu va fi contradictorie, ci va institui şi clarifica adevărurile deja arătate nouă, incluzând timpuri şi sezoane – Dan. 12:4, 10; 1 Tes. 5:1-4.

Eroarea expusă de mult timp încoace

(2) În ZORILE MILENIULUI, Vol. II., paginile 36, 37, trebuia să observăm lipsa de încredere a tuturor istoriilor antice şi după ce am citat câteva persoane competente în domeniu, care încuviinţează aceasta, am adăugat ultimul paragraf: –

,,Biblia, istoria prevăzută de Dumnezeul nostru a primilor trei mii de ani, este singura lucrare din lume care – începând cu Adam, primul om menţionat în istorie, monumente sau inscripţii, al cărui nume, timpul creaţiei şi morţii sale sunt consemnate şi de unde pot fi urmăriţi descendenţii lui, după nume şi vârstă, în legături succesive pentru aproape patru mii de ani – ne dă o istorie clară şi coerentă până la perioada unde istoria seculară se adevereşte satisfăcător. După cum vom vedea, consemnarea Bibliei se extinde până la anul întâi al lui Cir, 536 î. H. – o dată precisă şi în general acceptată. Acolo firul cronologiei Bibliei este întrerupt – la un punct unde istoria seculară este demnă de încredere. Dumnezeu a dat astfel copiilor Săi o cosemnare clară şi coerentă până la timpul prezent… Biblia, deci, este harta întregii istorii. Fără ea, după cum s-a spus pe drept cuvânt, istoria ar fi  asemenea râurilor care curg din surse necunoscute spre mări necunoscute”.

În pagina 52 a aceluiaşi volum am spus: “Usher datează pustiirea de 70 de ani cu 18 ani mai devreme  decât este arătat mai sus – adică, înainte de detronarea lui Zedechia, ultimul rege al lui Iuda – pentru că regele Babilonului i-a luat pe mulţi din popor captivi la acel timp (2 Cronici 36, 9, 10, 21; 2 Regi 24:8-16). Este evident că el nu face greşeala neobişnuită de a privi acei 70 de ani  ca perioada de captivitate, pe câtă vreme Domnul le explică mod expres că vor fi 70 de ani de pustiire a ţării, că pământul trebuie să stea ,,pustiu, fără nici un locuitor” (Dan. 9:2; Ieremia 26:9). Nu a fost aşa înainte de detronarea lui Zedechia (2 Regi 24:14). Dar pustiirea care a urmat înfrângerii lui Zedechia a fost totală; căci, deşi unii din săracii ţării au fost lăsaţi să rămână viticultori şi lucrători de pământ (2 Regi 25:12), la scurt timp după aceasta – ,,tot poporul, de la cel mai mic până la cel mai mare” – au fugit în Egipt de frica caldeilor (Versetul 26). Aici nu poate fi nici un dubiu; şi, de aceea,  în socotirea timpului pustiirii ţării, toate perioadele până la  sfârşitul domniei lui Zedechia trebuie luate în calcul, după cum am făcut”.

Din cele spuse anterior  este evident că la timpul scrierii ZORILOR II, am fost pe deplin conştienţi că acest ,,Canon al lui Ptolemeu” şi ,,Cronologia lui Usher”  scurtează cei ,,şaptezeci de ani” ,,de pustiire a ţării,”  şi îi socotesc ca fiind doar cincizeci şi unu de ani, Usher străduindu-se să facă relatarea biblică să corespundă cu acest ,,Canon al lui Ptolemeu”. Oricum, noi am urmat consemnarea Bibliei exact şi stăruitor şi am luat istoria seculară numai unde s-a sfârşit istoria Bibliei. Noi nu putem să transformăm ,,pustiirea ţării de şaptezeci de ani într-o pustiire de cincizeci şi unu de ani” de dragul armoniei cu Ptolemeu (Dan. 9:2; 2 Cronici 36:21). Ba chiar mai mult decât atât noi respingem tot din Canonul

lui Ptolemeu până la primul an al lui Cir, 536 A. D. – cu cât merge mai în spate, cu atât erorile sunt mai mari.

“Unde este făgăduinţa venirii Lui?

(2 Petru 3:4)

(3) Observaţi confuzia care ar rezulta de-a lungul întregii linii de la o schimbare sugerată mai sus. Aceasta ar extinde jubileul antitipic cu 19 ani, făcând ca prezenţa Domnului şi a “timpurilor de restituire” să nu se potrivească în nici un sens până în 1874 A. D. plus 19 – 1893 A. D. Dimpotrivă, aceasta ar scurta Veacul Iudaic cu 19 ani, şi astfel, conform paralelelor (ZORILE MILENIALE, Vol. II, capitolul VII), ar scurta şi Vârsta Evanghelică, şi ar arăta secerişul ca fiind corespunzător (19 plus 19) cu 38 de ani înainte de octombrie 1874, – adică ar implica ideea ,,secerişului” Evanghelic începând cu  1836 A. D. şi sfârşindu-se 40 de ani mai târziu, în 1876 A. D. Şi aceasta ar implica gândul prezenţei Domnului în 1836 A. D., în loc de 1874, adunarea sfinţilor adormiţi în 1840, în loc de 1878 şi sfârşitul secerării ,,grâului” în 1876, în loc de 1914 A. D., după cum s-ar fi potrivit timpul arderii ,,neghinei”  în  ,,timpul de strâmtorare” al lumii.

Toată această confuzie ar rezulta dintr-o abandonare a naraţiunii Bibliei în favoarea Canonului lui Ptolemeu. Aceia care doresc întunericul, să-l ia. Acei dintre noi care au ochii înţelegerii deschişi, se bucură de adevărata lumină tot mai mult. După cum am arătat deja, ,,secerişul” este un timp  de vânturare a ,,grâului” – o cernere, un timp de separare şi are ca scop pentru fiecare din noi să încerce caracterele noastre: ,,După ce aţi făcut toate, staţi!”

Încercările acestui ,,seceriş” trebuie să fie asemănătoare cu cele ale ,,secerişului”  evreesc sau tipic. Una este crucea, alta este prezenţa lui Hristos, alta este umilinţa şi alta este iubirea. Evreii au fost mustraţi  pentru că ,,nu şi-au cunoscut timpul cercetării lor” (Luca 19:44). Chestiunea este încă odată mai dureroasă  pentru cei care  au văzut odată lumina adevărului prezent şi apoi au intrat în ,,întunericul dinafară” al lumii. Aceasta înseamnă necredincioşie. ,,Dacă lumina care este (devine) în tine, cât de mari trebuie să fie întunecimile!” – Matei 6:23.

Aminteşte-ţi, frate drag, cuvintele din contextul următor: ,,Dacă ochiul tău este rău, atunci tot corpul va fi plin de întuneric”.  Un ,,ochi rău” reprezintă o minte pervertită de mânie, răutate, ură, invidie, conflict, ambiţie, etc. În mod sigur că un astfel  de ochi al minţii îndrumă greşit judecata care caută să fie condusă de el. Acei care au un astfel de ,,ochi” niciodată nu vor fi atraşi de adevăr. Dar unii atraşi de adevăr  cu un ochi adevărat – o inimă credincioasă, cinstită, fără viclenie – poate fi pervertită prin cultivarea unui spirit greşit, prin egoism, ambiţie sau ce ar putea fi, şi îşi pierd ochiul adevărat şi în curând pierd imaginea frumoasă care îi încântaseră înainte. Domnul explică filosofia lucrului în cuvintele, ,,Lumina a fost semănată pentru cel drept, adevărul pentru înălţarea inimii.”

Cum putem proba aceste lucruri

 

   În primul rând, să mergem la Domnul în rugăciune, dornici de a cunoaşte adevărul. Să cerem o inimă curată, umilinţă, înţelepciunea care vine de sus, care întâi este curată, apoi paşnică, uşor de înduplecat, plină de milă şi roade bune, fără părtinire şi fără făţărnicie ( Iacov 3:17). Apoi luaţi ZORILE – mijlocul prin care Dumnezeu a binecuvântat deja studiul tău despre Cuvântul Său – cu Scripturile şi din nou încercaţi toate învăţăturile ei. Prin acest fel de studiu suntem siguri că veţi fi mai convinşi ca niciodată că providenţa Domnului  a fost îndrumată special în pregătirea acestor cărţi pentru timpul prezent – pentru israeliţi adevăraţi în care nu există viclenie.

Venind la capitolul VII al Volumului II, din ,,Dispensaţiile Paralele,”  veţi găsi una dintre cele mai convingătoare dovezi ale întregii prezentări.  Aceasta este una dintre cele zece corzi ale dovezilor la care d-voastră aţi sugerat o schimbare, ori orice altă schimbare ar fi nefolositoare şi fără sens.

Să ne întoarcem la pagina 232 din ZORILE II. Acolo veţi vedea socoteala care arată că perioada istoriei lui Israel de la moartea lui Iacov până la moartea lui Hristos este de 1845 de ani. Veţi înţelege că este luată în calcul pustiirea de şaptezeci de ani.  Dar dacă trebuie să acceptăm ,,teoria d-voastră” sau mai degrabă teoria comună construită pe cronologia lui Ptolemeu şi Usher, ar reduce aceasta cu 19 ani, şi în loc de 70 sunt 51 de ani de pustiire. Aceasta ar reduce rezultatul astfel încât întreaga lungime a istoriei lui Israel, ar fi mai scurtă cu 19 ani, şi anume, 1826 de ani de la moartea lui Iacov până la moartea lui Hristos în anul 32 A. D., unde ,,casa” lor a fost lăsată pustie, şi 40 de ani mai târziu la Rusalii, când a fost instituită ,,casa fiilor”.

Observaţi acum că dacă Vârsta Iudaică  a fost un tip sau model al Vârstei Evanghelice, aceasta din urmă ar fi de 1826 de ani (1845 –19) până la punctul corespunzător morţii lui Hristos, punctul unde a început să fie socotit ,,Mishnehul” lui Israel, după cum a fost arătat de Profet: ,,Îţi spun că îţi voi da dublu” – acea ,,zi”, fiind clar marcată de profeţia urcării pe asin şi a ,,strigătului”. Acum socotiţi 1826 de ani  din anul 32 A. D. pentru a găsi paralela Veacul Evanghelic. Aceasta ar fi în 1858 A. D.  Ce s-a întâmplat atunci pentru a corespunde respingerii Israelului nominal? Nimic!

Cu trei ani şi jumătate înainte (1854)  ar corespunde în acest calcul sau ar fi paralela începutului misiunii Domnului nostru şi ar trebui să reprezinte aici prezenţa Domnului şi timpul de secerare pentru adunarea ,,grâului” ales în ,,grânar.” Ce s-a întâmplat în 1854 pentru ca aceste pretenţii să corespundă paralelor? Nimic!

Patruzeci de ani de la începutul misiunii Domnului nostru s-a văzut sfârşitul deplin al secerişului Iudaic, în anul 69 A. D.  – urmat de anarhie şi distrugere în 70 A. D. Astfel că paralele cer ca 40 de ani de la începutul secerişului şi parousia de aici, Vârsta Evanghelică ar trebui să se împlinească  şi ,,mânia” să fie turnată peste naţiuni. Conform acestei raţiuni socotind 40 de ani  din 1854 ar fi anul 1894 A. D. Ce s-a întâmplat la acea dată, înainte sau de atunci, care ar fi paralel cu dezastrele îngrozitoare care au căzut peste Israelul natural, şi ce dovadă este acolo că ,,s ecerişul s-a sfârşit, vara s-a sfârşit şi noi nu sunt em salvaţi?” Oricum  am  lua-o,  nimic!

Dimpotrivă, cât de bine se potrivesc  toate perioadele profetice  cu aceste paralele şi cât de irezistibilă este ,,vocea” lor pentru acei care au ,,urechi de auzit”. Va fi foarte profitabil să studiem tot mereu aceste mărturii ale Cuvântului Domnului; şi nimic nu este mai măreţ, care să inspire mai multă credinţă, să fie mai convingător în ceea ce priveşte Dispensaţiile Paralele, decât acest Capitol VII din Vol II. După cum foarte bine declară Scripturile, noi  suntem vase crăpate şi mulţimea grijilor acestei vieţi conduc în aşa măsură încât nu lasă să intre ,,Cuvintele Minunate ale Vieţii”, astfel încât mulţi recitindu-le declară că au primit o binecuvântare la fel de mare, dacă nu şi mai mare decât prima dată. ZORILE  sunt numai Scripturile în rearanjare cu comentarii de legătură; şi în consecinţă nu este de mirare că unii ne-au scris că le-au citit de nenumărate ori şi au apreciat lecţiile lor de fiecare dată. Cuvântul lui Dumnezeu este nou în fiecare dimineaţă şi proaspăt în fiecare seară pentru acei a căror inimă este acordată după el, în cântecul lui Moise şi al Mielului.

“O, ce binecuvântare – Cele 1335 de zile”

   O mutare de 19 ani, după cum sugerează fratele mai sus – ori în această chestiune o schimbare de numai un an – ar afecta tot timpul profeţiilor din Vol. III al ZORILOR.  Cele 1260 de zile, 1290 de zile, 1335 de zile, 2300 de zile din Daniel ar fi scoase din agrenaj, din relaţia frumoasă arătată în Dispensaţiile Paralele.

Cu toţii ne amintim cât am fost de emoţionaţi când am studiat prima dată şi am aflat că paralelele dispensaţiei arătau că Domnul nostru trebuia să fie prezent în octombrie 1874, ca paralela exactă a începutului misiunii Sale şi ,,secerişul” Vârstei Iudaice; şi cum această emoţie s-a intensificat când a găsit aceeaşi dată marcată exact de tipul Jubileului; şi cum aproape am strigat de bucurie când am aflat că cele ,,1335 de zile” din Daniel s-au sfârşit în mod precis la aceeaşi dată; şi, în final, am repetat de atâtea  ori cuvintele Profetului: ,,O, binecuvântaţi sunt cei care aşteaptă şi ajung   la 1335 de zile”.

Ce binecuvântare într-adevăr! După cum sugerează Apostolul că ar fi, aşa am găsit-o şi noi, ,,Timpuri de împrospătare!” Îndepărtaţi aceste paralele, dezmembrând această mărturie prin schimbarea vreunei părţi din cronologie, şi veţi avea o lucrare încă şi mai mare înaintea voastră; –  lucrarea de explicare a bogatei hrane spirituale pe care Domnul ne-o dă începând cu octombrie 1874 – de la timpul prezenţei Sale şi în deplin acord cu promisiunea Sa, că se va încinge pentru a deveni servitorul celor adevăraţi ai Săi la a doua Sa prezenţă şi le va servi ,,hrană la timpul potrivit” punând-o în mâinile servilor Săi credincioşi. Ne-am ocupat cu acest subiect mai mult decât s-ar părea să merite, crezând că ar putea stimula pe unii pentru a urma sfatul Apostolului: ,,De aceea, cu atât mai mult trebuie să dăm o mai mare atenţie lucrurilor pe care le-am auzit, ca nu cumva să ne depărtăm de ele” – Evrei 2:1.

CASTITATEA CONJUGALA

Psihologia abisala moderna (Jung) deosebeste energia sexului de cea sexuala. Fiinta umana intreaga este sexuata, esti barbat sau femeie pana la ultima fibra a fiintei. Energia sexului e o forta creatoare a carei sursa este spiritul; numai cand patrunde in domeniul fiziologicului se transforma partial in energie sexuala. Stapanirea ascetica in acest moment e decisiva pentru destinul persoanei.

In viata conjugala; sexualitatea isi reveleaza sensul simbolic: cautand cu pasiune unitatea -„un singur trup” ea se depaseste si trezeste setea de: o singura fiinta, realitate pe care doar o presimte si o simbolizeaza. Iubirea invita la intalnire in trairea trupeasca, dar numai spiritualul o poate realiza. Socul emotional, oprirea din momentul pIacerii inchide fiinta in ea insasi, o smulge din intalnire, deschizand imediat o prapastie ametitoare. Dupa paroxismul preliminariilor urmeaza singuratatea, elanul atractiei este urmat de recul. Este nevoie de toate puterile harismatice ale iubirii, de toata tandretea si grija de celalalt pentru a umple acest abis. Aceasta este iesirea din sinea egoista spre prezenta transparenta si curata a unuia in fata celuilalt. Este, cum bine se vede, o lucrare cu totul pozitiva, indreptata catre integritatea casta a fiintei.

Notiunea de castitate – sophrosyne- desemneaza mai inainte de orice o calitate spirituala, „intelepciunea” deplina, puterea integritatii si a integrarii tuturor elementelor existentei. Sfantul Pavel in I Tim.2, 15, vorbeste de mantuire „prin castitate (rom. cu intelepciune -Nred)”. Textul grecesc spune meta sophrosynes, adica, prin integrarea tuturor elementelor fiintei umane intr-un tot feciorelnic, un eveniment prin esenta launtric spiritului. In sensul imediat, aceasta este orientarea eshatologica spre veacul viitor in care oamenii vor fi ca ingerii. Intelegerea acest text in sensul: „mantuirea prin maternitatea in castitate”, plasandu-l astfel in perspectiva functionala si nu in cea ontologica, ar insemna un incontestabil contrasens. Dincolo de ciclul fecunditatii, fecioara se naste pe sine pentru Parusie. La fel si in casatorie, daca ciclul nasterilor prelungeste viata prin mortile succesive, ciclul insusi este salvat „prin castitatea” care face din maternitate, sub toate formele ei, nasterea noului eon; ” Taina iubirii” este taina lumii ce va sa fie De aceea numai aspectul personalist al iubirii conjugale este hotarator. Cuplul fecund sau steril depaseste in acelasi mod functionalul, instinctivul si pasionalul si personalizeaza, face trupul feciorelnic, integrat pana in adancul lui spiritual, pana la reconstituirea fiintei caste. Scopul procreatiei slujeste specia si reduce iubirea la sexualitate instrumentaIa si utilitara. Desigur, conceptia personalista cu privire la casatorie este o elevatie ultima, aristocratica a spiritului si ea se opune democratizarii adevarurilor de catre marea masa, cat si de catre conducatori, carora le este mai la indemana sa se plaseze la nivelul maselor reducand casatoria la sexualitate reproducatoare. (…)

Sexualitatea se depaseste prin propria sa simbolistica; simbol al unitatii, ea se transcende spre integritatea spirituala a unei singure fiinte. Numai in felul acesta se poate intalni casatoria cu monahismul ca impreuna sa se uneasca in prefigurarea eshatologica a Imparatiei. Altfel, conceptia sociologica (procreatia) separa si opune cele doua stari.

Atat calugarii, cat si cei casatoriti, fauritori de diamante ceresti, lucreaza castitatea, desavarsesc creatia. Vedem acest lucru in dialectica paulina cu privire la taierea imprejur (Rom. 2, 26-29) pe care Sfantul Pavel o plaseaza in plan spiritual dand o perspectiva identica dialecticii castitatii. Inrudirea lor profunda autorizeaza o mutatie a termenilor:

„Deci, daca cel netaiat imprejur (fiziologic, fara feciorie) pazeste hotararile Legii (urmeaza castitatea spiritului), netaierea lui imprejur nu va fi, oare, socotita ca taiere imprejur? Iar el -din fire netaiat imprejur, dar implinitor al legii -(ascultare launtrica a voii lui Dumnezeu, care intrece firea), nu te va judeca, oare, pe tine («pe tine» desemneaza aici cazul fecioarelor nebune din parabola, carora fecioria fizica nu le-a folosit la nimic) care prin litera legii si prin taierea imprejur esti calcator de lege? Pentru ca nu cel ce se arata pe dinafara (fiziologic) e iudeu, nici cea aratata in trup pe dinafara este taiere imprejur, ci este iudeu (feciorie launtrica, spirit neintinat) cel intru ascuns, iar taiere imprejur (feciorie) este aceea a inimii, in duh, nu in litera; a carui lauda nu vine de la oameni, ci de la Dumnezeu. ”

Aceasta lauda este data cu anticipatie in timpul incununarii sotilor in Taina nuntii. In comentariul sau la Psalmul 147 , Sfantul Augustin spune: „Fecioria trupului apartine unui mic numar, dar fecioria inimii trebuie sa fie fapta tuturor”.

Atata vreme cat psihanaliza va continua sa lupte impotriva irationalului si a inconstientului doar prin lumina ratiunii, va ramane neproductiva. Oricat s-ar identifica acolo pacatul cu boala, postul cu regimul vegetarian, ascetismul cu igiena sportiva, acest tratament ramane cu totul strain de puterea care porunceste: „Ridica-te si umbla, si sa nu mai pacatuiesti”. Intr-o singura clipa: „Astazi vei fi cu Mine in rai” sau: „fiti desavarsiti precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este”… Pentru a schimba insasi firea omului trebuie sa recurgi la mijloace datatoare de har si la puterea sacramentaIa a iertarii pacatelor. Desigur, cabinetul unui psihiatru nu este un sanctuar, dar un psihiatru crestin cunoaste limitele stiintei sale si stie ce anume o poate duce mai departe si o poate desavarsi prin lucrarea vindecatoare a harului.

Asceza marilor oameni duhovnicesti prezinta toate elementele a ceea ce se numeste sublimare (freudiana) sau metamorfoza (jungiana): inaltare progresiva in care tot ce este „sublimat” este atras si absorbit de sfera mai elevata. Acesta este esentialul transfigurarii, unde nimic nu este Suprimat sau inabusit, ci totul este in profunzime plamadit si orientat. Dar numai asceza, in aceasta inaltare, isi cunoaste punctul culminant: Cel Desavarsit si Preainalt.

In cursul ascensiunii, energia sexuala se elibereaza de pura animalitate; se umanizeaza si se insereaza calitativ in spiritual. Ea devine din ce in ce mai putin tulbure, isi pierde puterea oarba de seductie, conferindu-i omului dinamismul sau ascendent. Iubirea patrunde pana la radacina instinctului si transsubstantiaza naturalul: „iubirea schimba substanta insasi a lucrurilor” spune Sfantul Ioan Gura de Aur. Ea altoieste scopurile empirice pe finalitatile create de spirit si indreapta si calauzeste totul in sus, spre Cel Preainalt.

Sub harul Tainei, sotii isi traiesc viata sexuala fara ca acest lucru sa le aduca vreo cat de mica scadere in viata lor launtrica. Implinindu-si simbolismul sau, ea devine un neprihanit izvor de bucurie imateriala: ” Tot ce este desavarsit in felul de a fi trebuie sa se inalte deasupra felului propriu de a fi, sa devina altceva, o fiinta fara asemanare”, spune Goethe.

Fiecare cuvant al lui Iisus, ca un graunte de mustar cazut pe pamant, va incolti atunci cand va fi voi. Sensul ascuns al cuvintelor Lui ii inspira pe cei carora le este dat, sa fie oameni pana la capat, sa implineasca toata masura conditiei umane „prin castitate”, Fiul ratacitor a simtit in sfarsit suflarea Duhului Sfant: „si, sculandu-se, a venit la tatal sau”. Aceasta miscare este inceputul unui veac nou (eon) in destinul lumii: rapit de uimire, omul contempla imensitatea gandirii lui Dumnezeu in ce-l priveste. Dumnezeu vrea sa fie slavit prin faptura Lui, si de aceea cuvantul lui Iisus despre casatorie se incheie cu: „Cine poate intelege sa inteleaga!”…

Sfantul Apostol Pavel este foarte impresionat de legea unei rezistente irationale: „Pentru ca ceea ce fac nu stiu”. Constiinta descopera ca e impiedicata de subconstientul care nu se supune niciodata poruncilor directe, imperativelor puse si impuse. Imaginatia joaca aici un rol important. Ea alimenteaza arta, intrupeaza imaginea in piatra, in culoare, in sunet. Dar arta nu creeaza niciodata un obiect viu, ne-o spune mitul Galateei. La fel, principiul abstract, imperativul, morala sunt inoperante. Imaginatia si erosul ei vor cere intotdeauna o imagine intruchipata, o icoana vie, un sfant. Cultura ascetica a imaginatiei se impune mai mult ca oricand. Un Dostoievski, un Bernanos coboara in tenebre, dar imaginatia lor este pentru totdeauna cucerita de chipul lui Hristos. O educatie iconografica initiaza in adevarata frumusete, invata contemplarea tainelor. In frumusetea unui trup, sufletul este forma lui, iar in frumusetea sufletului chipul lui Dumnezeu este cel ce ne incanta. Sfantul Ioan Scararul invata ce este imaginatia neprihanita descriind atitudinea unui ascet care, vazand frumusetea unei femei goale „slavea foarte pe Facatorul din acest prilej si numai de vederea ei era miscat la iubirea lui Dumnezeu si-i izvorau lacrimi. Daca unul ca acesta are totdeauna, in asemenea prilejuri, o astfel de simtire si lucrare, a inviat nestricacios inainte de invierea de obste”.

Concupiscenta apare cu interventia constiintei in viata sexuala. Intr-adevar, acolo unde constiinta este absenta, judecata morala nu se exercita, neavand temei de aplicare. Inaintea pacatului si a Legii care il dezvaluie, oamenii erau imbracati in goliciunea lor „rara rusine”, apoi s-au imbracat cu pudoare, au devenit constienti de cadere. Instinctele au incetat sa mai „bata la usa” (Fac. 4, 7) si au intrat in campul luminat al constiintei.

Dupa radacina, cuvantul con-cupiscentia, epi-thymia, Be-gierde, inseamna viata inconstienta a naturii. Animalele sunt lipsite de concupiscenta, ele au instinctul reglat prin fire, si firea e curata. Dar prefixul „con „, „epi”, „Be”, semnifica interventia ratiunii, a constiintei noastre. Nu „pantecele”, inconstientul, este cel ce spurca pe om, ci ce iese din inima lui, simbol al activitatii psihice constiente. „Caci din inima ies: ganduri rele, ucideri, adultere, desfranari, furtisaguri, marturii mincinoase, hule. Acestea sunt care spurca pe om.” Privirea cu pofta constienta este pacat de curvie, duhul viclean este izvorul stricaciunilor sexuale in paganism: imaginatia este perversa cand omul este constient si consimte. Or, dupa asceti, tocmai prin imaginatie patrund demoni in mintea omului, prin imaginatie lucreaza puterea lor de ispitire. Intelege acest lucru cine stie ca imaginatia e legata direct de viata afectiva, iar aceasta de eros si de senzualitate. O imaginatie erotica descompune mintea care se complace in imagini necurate fara nici o limita sau sfarsit, este o sete infernala care nu poate fi potolita. De aceea, Clement al Romei vede semnul desavarsirii cand un frate (un crestin) priveste o sora (o crestina) fara sa-si imagineze nimic sexual. ,,O, tu, femeie unica, tu esti pentru mine toate femeile” spune poetul, exprimand „unicul” ascezei conjugale.

Aici, singurele arme de folos sunt atentia duhovniceasca, rugaciunea si harul. Castitatea este imaginatia pe deplin curatita si stapanita. Istoria lui Tobie relateaza si descrie izbanda neprihanirii asupra elementului demoniac al concupiscentei. Este o emotionanta pre-inchipuire a Tainei cununiei in Vechiul Testament.

Calauzit de Arhanghelul Rafail, Tobie intalneste o tanara care avusesesapte miri, toti ucisi de Asmodeu (demonul curviei). Simbolismul e clar: mirii fusesera stapaniti de dracul curviei si moartea lor arata caracterul ucigator al acestei patimi. Fata, dimpotriva, reprezinta castitatea: ” Tu stii, Doamne, ca sunt curata”, repeta in rugaciunile ei, atragand astfel acoperamantuI duhovnicesc al ingerului.

Tobie „a iubit-o si sufletul lui s-a lipit de ea foarte”. El a luat-o pe Sara si ingerul i-a poruncit sa afume camera de nunta: simbol transparent al curatiei si al rugaciunii-ofranda. Si „cand va trebui sa te apropii de Sara, ridicati-va amandoi si strigati catre miIostivul Dumnezeu si El va va milui si va va mantui”. Legatura demonica este spulberata de neprihanirea amandurora, a lui Tobie si a Sarei. Asmodeu este invins; concupiscenta este distrusa pana la radacina prin ocrotirea cereasca: Rafail inseamna in ebraica leacul lui Dumnezeu. Acest leac nu este altul decat castitatea, prezenta in orice iubire adevarata care s-a aprins de la „focul mistuitor al Celui Vesnic”. Rugaciunea lor e plina de el: „Si acum, Doamne, nu placerea o caut (patima oarba), luand pe sora mea, ci o fac cu inima curata (desavarsirea plina de Sfantul Duh). Binevoieste deci a avea mila de ea si de mine si a ne duce impreuna pana la batranete! Si a zis si ea cu el: Amin!”

Din “Taina Iubirii” –Paul Evdokimov

Timpul de pregatire al celor chemati si consacrati, pentru a deveni Mireasa lui Cristos

 

„Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea Sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei.” Noul Ierusalim este Biserica lui Cristos, aleasă de Dumnezeu în planul Său înainte de întemeierea lumii. În Efeseni 1:3,4 citim: Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, în dragostea Lui”. Apostolul Pavel de asemenea compară Biserica cu Mireasa lui Cristos. În 2 Corinteni 11:2 citim: “Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată”.

În Efeseni 5:22-27 apostolul spune astfel: “Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum şi Hristos este capul Bisericii, El, mântuitorul trupului. Şi după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile. Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbîrcitură sau altceva de felul acesta, ci Sfântă şi fără prihană”. În Romani 15:4 apostolul scrie: “Şi tot ce a fost scris mai înainte, a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde”.

În cartea Estera se povesteşte despre împăratul Ahaşveroş şi împărăteasa Vasti, care pentru neascultare a rămas fără titlul şi poziţia de împărăteasă, iar în locul ei avea să fie aleasă alta. Citim 1:19: “Dacă împăratul găseşte cu cale, să se dea poruncă din partea lui şi să se scrie în legile Perşilor şi Mezilor, cu arătare că nu trebuie să se calce o poruncă împărătească, după care Vasti să nu se mai arate înaintea împăratului Ahaşveroş. Iar împăratul să dea vrednicia de împărăteasă alteia, mai bună decât ea”. Mai departe citim 2:2-4: „Atunci cei ce slujeau împăratului au zis: „Să se caute pentru împărat nişte fete, fecioare şi frumoase. Împăratul să pună în toate ţinuturile din împărăţia lui dregători însărcinaţi să strângă pe toate fetele fecioare şi frumoase, în capitala Susa, în casa femeilor, sub supravegherea lui Hegai, famenul împăratului şi păzitorul femeilor, care să le dea cele trebuincioase pentru gătit. Şi fata care-i va place împăratului, să fie împărăteasă în locul Vastiei. Părerea aceasta a fost primită de împărat, şi aşa a făcut”. Mai departe, începând cu versetul 5, se vorbeşte despre Mardoheu şi Estera. Citim: “În capitala Susa era un Iudeu numit Mardoheu, fiul lui Iair, fiul lui Şimei, fiul lui Chis, bărbat din Beniamin, care fusese luat din Ierusalim printre robii strămutaţi împreună cu Ieconia, împăratul lui Iuda, de Nebucadneţar împăratul Babilonului. El creştea pe Hadasa, adică Estera, fata unchiului său; căci ea n-avea nici tată nici mamă. Fata era frumoasă la statură şi plăcută la vedere. După moartea tatălui şi a mamei sale, Mardoheu o luase de suflet. Când s-a auzit porunca împăratului şi hotărârea lui, au fost strânse un mare număr de fete în capitala Susa, sub supravegherea lui Hegai. Odată cu ele a fost luată şi Estera şi adusă în casa împăratului, sub supravegherea lui Hegai, păzitorul femeilor. Fata i-a plăcut, şi a căpătat trecere înaintea lui. El s-a grăbit să-i dea cele de trebuinţă pentru găteală şi hrană, i-a dat şapte slujnice alese din casa împăratului, şi a pus-o împreună cu slujnicile ei în cea mai bună încăpere din casa femeilor. Estera nu şi-a făcut cunoscut nici poporul, nici naşterea, căci Mardoheu o oprise să vorbească despre aceste lucruri. Şi în fiecare zi Mardoheu se ducea şi venea înaintea curţii casei femeilor, ca să afle cum îi merge Esterei şi ce se face cu ea. Fiecare fată se ducea la rândul ei la împăratul Ahaşveroş, după ce timp de douăsprezece luni împlinea ce era poruncit femeilor. În timpul acesta, aveau grijă să se gătească, ungându-se şase luni cu untdelemn de mirt, şi şase luni cu miresme de mirozne femeieşti. Aşa se ducea fiecare fată la împărat. Şi, când trecea din casa femeilor în casa împăratului, o lăsau să ia cu ea tot ce voia. Se ducea seara; şi a doua zi dimineaţa trecea în a doua casă a femeilor, sub supravegherea lui Şaaşgaz, famenul împăratului şi păzitorul ţiitoarelor împăratului. Nu se mai întorcea la împărat, decât când ar fi dorit împăratul şi ar fi chemat-o pe nume. Când i-a venit rândul să se ducă la împărat, Estera, fata lui Abihail, unchiul lui Mardoheu, care o înfiase, n-a cerut decât ce a fost rânduit de Hegai, famenul împăratului şi păzitorul femeilor. Estera căpăta trecere înaintea tuturor celor ce o vedeau. Estera a fost dusă la împăratul Ahaşveroş, în casa împărătească, în luna zecea, adică luna Tebet, în al şaptelea an al domniei lui. Împăratul a iubit pe Estera mai mult decât pe toate celelalte femei, şi ea a căpătat trecere şi iubire înaintea lui mai mult decât toate celelalte fete. I-a pus cununa împărătească pe cap, şi a făcut-o împărăteasă în locul Vastiei.”

Citim comentariul fratelui Russel: „În istoria mondială Ahaşveroş este cunoscut ca Xerxes. Acest nume înseamnă “rege/împărat”, şi tot ce e posibil ca el să prefigureze pe Cristos. Numele Mardoheu înseamnă “consacrat lui Marte”. Marte se află cel mai aproape de pământ. E posibil ca el să reprezinte pe sfinţii din vechime. Estera cu siguranţă ilustrează Mireasa lui Cristos. Numele Estera înseamnă „Planeta Venus”. Venus este cea mai minunată dintre planete, reflectând cel mai puternic lumina soarelui”.

Este de asemenea clar faptul că Venus este de asemenea numită steaua serii pentru că poate fi văzută doar seara înainte de apusul soarelui. Mai este numită şi strălucirea dimineţii, pentru că Venus poate fi văzută direct înainte de răsăritul soarelui.

Desigur, imaginea este clară doar atunci când este confirmată de Evanghelie, în învăţătura lui Isus Cristos şi a apostolilor. Din nou dorim să amintim cuvintele apostolului Pavel în 2 Corinteni 11:2: “Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată”. Să ne îndreptăm atenţia spre faptul că apostolul spune „v-am”, deci se referă la mai multe persoane, iar expresia “fecioară curată” se referă la o persoană. Aceasta ne arată faptul că deşi Biserica este compusă din mulţi membri, în mod simbolic este reprezentată ca o singură Mireasă a lui Cristos. În Matei 22:14 ni se spune: „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”.

În Cartea Esterei este descrisă chemarea şi alegerea Bisericii. Aveau să fie chemate fete fecioare, frumoase. Simbolic, aceasta vorbeşte despre faptul că veacul Evanghelic nu este pentru convertirea lumii, ci pentru alegerea Bisericii, a celor mai buni în ochii lui Dumnezeu, deoarece Dumnezeu se uită la inimă. Despre aceasta citim în 1 Samuel 16:7: “Şi Domnul i-a zis lui Samuel: “Nu te uita la înfăţişarea şi înălţimea staturii lui, căci l-am lepădat. Domnul nu se uită la ce se uită omul; omul se uită la ceea ce izbeşte ochii, dar Domnul se uită la inimă””. Isus spune că Dumnezeu este acela care conduce pe om către Cristos. În Ioan 6:44 spune: “Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi”. Invitaţia lui Isus la El nu este adresată tuturor, ci doar celor zeloşi şi încărcaţi spiritual. În Matei 11:28-30 Isus spune: “Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine, căci Eu sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară”.

Mai sus am amintit despre chemarea Bisericii, care este aratată în Cartea Esterei în ceea ce priveşte alegerea fecioarelor frumoase. Mai departe dorim să vorbim despre pregătirea lor, pentru ca ele să se poată întâlni cu Împăratul. Să mai citim încă o dată în Estera 2:12: “Fiecare fată se ducea la rândul ei la împăratul Ahaşveroş, după ce timp de douăsprezece luni împlinea ce era poruncit femeilor. În timpul acesta, aveau grijă să se gătească, ungându-se şase luni cu untdelemn de mirt, şi şase luni cu miresme de mirozne femeieşti”. Să ne concentrăm atenţia asupra antitipului. Veacul Evanghelic este arătat de asemenea ca un an. Citim în Isaia 61:1, 2: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea; să vestesc un an de îndurare al Domnului, şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru; să mângâi pe toţi cei întristaţi”. Citim comentariul versetului 2: „Aceasta este o perioadă de timp, Veacul Evanghelic, pe parcursul căruia Dumnezeu primeşte jertfe pentru păcat”. Psalmul 50:5 spune: „Strângeţi-Mi pe credincioşii Mei, care au făcut legământ cu Mine prin jertfă!”

Uitându-ne din punct de vedere figurat la cele 6 luni de ungere cu untdelemn de mirt, observăm aici revărsarea Duhului Sfânt asupra Bisericii în ziua Cincizecimii. Despre acest Duh le vorbeşte Isus ucenicilor (Ioan 14:26): „Dar mângîietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl, în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile, şi vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”. Aceasta este perioada pregătirii noastre, deoarece noi ne găsim în şcoala lui Cristos, El este Învăţătorul nostru. În Matei 23:8 citim: „Voi să nu vă numiţi Rabi! Fiindcă Unul singur este Învăţătorul vostru: Hristos, şi voi toţi Sunteţi fraţi”. Isus a ales 12 apostoli, i-a învăţat şi i-a pregătit ca să fie Mireasa lui Cristos. În Efeseni 2:20 apostolul Pavel spune: „fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos”.

Următoarele 6 luni, fetele erau unse cu creme parfumate pentru pregătirea lor. În antitip, aceasta vorbeşte despre faptul că în timpul pregătirii nu suntem de la început aşa cum ar trebui să fim în final. Acest proces durează o anumită perioadă de timp – de la consacrarea până la moartea noastră. Aceasta nu înseamnă că vom fi pregătiţi numai înainte de moarte. Caracterul nostru trebuie să înceapă să se schimbe din momentul în care L-am cunoscut pe Cristos şi din momentul consacrării noastre. Deoarece nu toţi avem un caracter bun, ci avem caractere moştenite de la părinţii noştri. David, în Psalmul 51:5 spune: „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea”. După păcatul iniţial al lui Adam, nici unul dintre cei născuţi nu sunt perfecţi. Unele caractere s-au născut mai puţin degradate decât altele. De aceea, schimbarea caracterului pentru unii e mai uşoară decât pentru alţii. În orice caz, toţi trebuie să ne schimbăm caracterul, uitându-ne la Cristos. De asemenea, trebuie să fim unşi cu parfum, ca în vieţile noastre de zi cu zi să putem emana un miros plăcut pentru cei din jur şi să fim lumini în lume, epistole vii, văzute şi citite de către toată lumea. Apostolul Petru în 1 Petru 2:5 spune: „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute îca mirosş lui Dumnezeu, prin Isus Hristos”.

În Ziua Ispăşirii, Marele Preot a dus sângele viţelului dincolo de văl, a pus pe focul altarului de aur tămâia mirositoare, iar fumul mirositor a pătruns dincolo de văl, aceasta era imaginea rugăciunii către Dumnezeu. În Apocalipsa 5:8 este scris: „Când a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrâni s-au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o alăută şi potire din aur, pline cu tămâie, care sunt rugăciunile sfinţilor”.

Mai devreme am vorbit despre faptul că niciunul dintre noi nu este perfect. Să ne îndreptăm atenţia către cuvintele apostolului Ioan (1 Ioan 1:7-9): „Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat. Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. Se ridică întrebarea: de ce sângele lui Cristos ne curăţeşte doar atunci când umblăm în lumină şi avem părtăşie unii cu alţii, adică, atunci când luăm parte la adunările poporului lui Dumnezeu? De aceea pentru că sângele lui Cristos ne curăţeşte doar atunci când ne mărturisim păcatul şi ne rugăm ca Tatăl Ceresc să ni-l ierte. Iar când nu avem părtăşie, nu are cine să ne arate păcatele noastre, deoarece singuri nu le vedem. Iar nevăzându-le, nu vom cere iertare pentru ele şi nu ne vor fi iertate. Atunci sângele lui Cristos nu ne curăţeşte.

Apostolul Ioan în 1 Ioan 2:1-5 spune: „Copilaşilor, vă scriu aceste lucruri, ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi. Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem, dacă păzim poruncile Lui. Cine zice: „Îl cunosc” şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că suntem în El”.

Mai devreme am amintit că miresmele sunt rugăciunile sfinţilor. De aceea apostolul Pavel în Efeseni 6:18 spune: „Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii”.

Dorim să amintim încă o dată imaginea din cartea Esterei. Atunci au fost chemate şi alese cele mai frumoase fete. Ele au trecut printr-un proces lung de pregătire, pentru ca una dintre ele să poată fi aleasă ca împărăteasă. Fiecare dintre acele fete spera sa fie aleasă ca împărăteasă. Asemănător şi în antitip. În Matei 22:14 Isus Cristos spune: „Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi”. Din Biblie ştim că Turma Mică şi Turma Mare vor fi compuse dintre cei chemaţi în timpul Veacului Evanghelic. Despre aceasta se vorbeşte în Apocalipsa 7:1-4: „După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colţuri ale pământului. Ei ţineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac. Şi am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui, şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: „Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patruzeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel. Şi de asemenea în Apocalipsa 7:9, 10: „După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâni; şi strigau cu glas tare, şi ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domnie, şi a Mielului!”

Această imagine a Esterei, care a fost aleasă ca împărăteasă, corespunde Bisericii alese, care este formată din 144 de mii. Fetele care au fost pregătite, dar nu au fost alese, corespund Turmei Mari care va fi în Templul lui Dumnezeu (care este Biserica), slujind zi şi noapte.

Dorim să subliniem faptul că este doar o chemare pentru a deveni membru al Bisericii, deşi mai târziu urmează o împărţire în două clase: Turma Mică (Biserica) şi Turma Mare. Despre aceasta vorbeşte apostolul Pavel în Efeseni 4:1-5: „Vă sfătuiesc, deci, eu, cel întemniţat pentru Domnul, să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţa, cu îndelungă răbdare; îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste, şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului, prin legătura păcii. Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez”. Aceasta scoate în evidenţă faptul că şi Turma Mare face parte din această chemare.

Însă toţi cei chemaţi au duşmani, care se împotrivesc pregătirii lor. Acei duşmani sunt: în primul rând – corpul nostru. Către Galateni 5:16-26, apostolul Pavel spune: „Zic dar: umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti. Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti: sunt lucruri potrivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi. Dacă sunteţi călăuziţi de Duhul, nu sunteţi sub Lege. Şi faptele firii pământeşti sunt cunoscute, şi sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţa, înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. Cei ce sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei. Dacă trăim prin Duhul, să şi umblăm prin Duhul. Să nu umblăm după o slavă deşartă, întărâtându-ne unii pe alţii, şi pizmuindu-ne unii pe alţii”.

Cel de-al doilea duşman al nostru este lumea. În 1 Ioan 2:15-17 este scris: „Nu iubiţi lumea, nici lucrurile din lume. Dacă iubeşte cineva lumea, dragostea Tatălui nu este în El. Căci tot ce este în lum e: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu, rămâne în veac”.

Iar cel de-al treilea şi cel mai mare duşman al nostru este diavolul. În 1 Petru 5:8-11 este scris astfel: „Fiţi treji, şi vegheaţi! Pentru că potrivnicul vostru, diavolul, dă tîrcoale ca un leu care răcneşte, şi caută pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri în lume trec prin aceleaşi suferinţe ca voi. Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat în Hristos Isus la slava Sa veşnică, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere şi vă va face neclintiţi. A Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin”.

Ce bine că avem un Dumnezeu atât de bun, un Dumnezeu plin de har! Apostolul spune: fie ca El să vă facă perfecţi, să va întărească, să va consolideze, deoarece singuri suntem lipsiţi de putere pentru a lupta împotriva duşmanilor noştri, dar în special împotriva celui de-al treilea duşman, Satan, şi împotriva puterilor lui demonice. În rugăciunea Tatăl nostru ne rugăm: şi nu ne duce în ispită (deci nu ne lăsa în încercări), ci izbăveşte-ne de cel rău (Matei 6:13). Nu de puţine ori cel rău se străduieşte să ne orbească nu doar în ceea ce priveste lucrurile pământeşti, dar şi în cele spirituale. Nouă ni se poate părea că facem binele, dar mai târziu să înţelegem că am fost orbiţi de el şi mai apoi suferim material sau fizic, deoarece Dumnezeu permite încercări asupra noastră ca să călcăm pe calea pe care El ne-a arătat-o în Cuvântul Său.

Apostolul Pavel în Evrei 12:4-8 spune: „Voi nu v-aţi împotrivit încă până la sânge, în lupta împotriva păcatului. Şi aţi uitat sfatul pe care vi-l dă ca unor fii: „Fiule, nu dispreţui pedeapsa Domnului, şi nu-ţi pierde inima când eşti mustrat de El. Căci Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte. Suferiţi pedeapsa: Dumnezeu Se poartă cu voi ca şi cu nişte fii. Căci care este fiul pe care nu-l pedepseşte tatăl? Dar dacă sunteţi scutiţi de pedeapsă, de care toţi au parte, sunteţi nişte feciori din curvie, iar nu fii”. Apostolul vorbeşte şi despre sine (2 Corinteni 12:7-9): „Şi ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască, şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul să mi-l ia. Şi El mi-a zis: “Harul Meu îţi este de ajuns; căci puterea Mea în slăbiciune este făcută desăvârşită”. Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine”. Ştim că atunci când apostolul a orbit în drumul său către Damasc, iar mai apoi, după cum spune cuvântul Domnului, şi-a recăpătat vederea parţial, Apostolul aminteşte despre vederea sa în epistolele sale. În Galateni 6:11 el spune: „Uitaţi-vă cu ce slove mari v-am scris, cu însăşi mâna mea!” Iar în Galateni 4:15: „Unde este, deci, fericirea voastră? Căci vă mărturisesc că, dacă ar fi fost cu putinţă, v-aţi fi scos până şi ochii şi mi i-aţi fi dat”. Acest „ţepuş” a fost probabil ceea ce i-a amintit despre persecuţia asupra Bisericii. În 1 Corinteni 15:9 apostolul scrie: „Căci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit Biserica lui Dumnezeu”.

Alegerea şi pregătirea Bisericii este asemănată de apostolul Pavel cu întrecerile în alergare, cu scopul de a ajunge în final la premiu. În 1 Corinteni 9:24-27 el spune: „Nu ştiţi că cei ce aleargă în locul de alergare, toţi aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergaţi, deci, în aşa fel ca să căpătaţi premiul! Toţi cei ce se luptă la jocurile de obşte, se supun la tot felul de înfrînări. Şi ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate vesteji: noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate vesteji. Eu, deci, alerg, dar nu ca şi cum n-aş şti încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care loveşte în vânt. Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.”

Singura care primeşte premiul este Biserica, ilustrată în caracterul Esterei. Alegerea şi pregătirea Bisericii se va termina curând. Atunci se va îndeplini şi ilustraţia arătată prin Estera, şi prorocia arătată în Psalmul 45, care se numeşte „Unsul şi Mireasa Lui”: „Cuvinte pline de farmec îmi clocotesc în inimă, şi zic: “Lucrarea mea de laudă este pentru Împăratul!” Ca pana unui scriitor iscusit să-mi fie limba! Tu eşti cel mai frumos dintre oameni, harul este turnat pe buzele tale: de aceea te-a binecuvântat Dumnezeu pe vecie. Războinic viteaz, încinge-ţi sabia, podoaba şi slava, da, slava Ta! Fii biruitor, suie-te în carul tău de luptă, apără adevărul, blândeţea şi neprihănirea, şi dreapta ta să strălucească prin isprăvi minunate! Săgeţile tale sunt ascuţite: sub tine vor cădea popoare, şi săgeţile tale vor străpunge inima vrăjmaşilor împăratului. Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este veşnic; toiagul de domnie al împărăţiei Tale este un toiag de dreptate. Tu iubeşti neprihănirea, şi urăşti răutatea. De aceea, Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie, mai pe sus decât pe tovarăşii Tăi de slujbă. Smirna, aloia şi casia îţi umplu de miros plăcut toate veşmintele; în casele tale împărăteşti de fildeş te înveselesc instrumentele cu coarde. Printre prea iubitele tale sunt fete de împăraţi; împărăteasa, mireasa ta, stă la dreapta ta, împodobită cu aur de Ofir. Ascultă, fiică, vezi şi pleacă-ţi urechea; uită pe poporul tău şi casa tatălui tău! Şi atunci împăratul îţi va pofti frumuseţa. Şi fiindcă este Domnul tău, adu-i închinăciunile tale. Şi fiica Tirului, şi cele mai bogate din popor vor umbla cu daruri ca să capete bunăvoinţa ta. Fata împăratului este plină de strălucire înăuntrul casei împărăteşti; ea poartă o haină ţesută cu aur. Este adusă înaintea împăratului, îmbrăcată cu haine cusute la gherghef, şi urmată de fete, însoţitoarele ei, care sunt aduse la tine. Ele sunt duse în mijlocul bucuriei şi veseliei, şi intră în casa împăratului. Copiii tăi vor lua locul părinţilor tăi; îi vei pune domni în toată ţara. Din neam în neam îţi voi pomeni numele: de aceea în veci de veci te vor lăuda popoarele.” Amin.

Cine va rămînea?

 

                                                                                Fr. Daniel Krawczyk, Polonia

  1. Preaiubiţi fraţi în Mîntuitorul nostru Isus Christos. Subiectul pe care doresc să-l împărtăşesc cu voi fraţilor, l-am intitulat „Cine va rămînea”.
  2. Dumnezeul nostru prin profetul Maleahi 3:1-3 prezice a doua venire a lui Isus, la cine trebuia să vină şi urmările venirii sale.
  3. El va veni la biserica Sa ca rege, nu ca unul care trebuie să sufere şi să moară ca jertfă de răscumpărare pentru că aceasta s-a realizat la prima Sa venire. acum vine să domnească. Totuşi înainte de a lua controlul general în lume, el a venit la cei care l-au dorit mult.
  4. El a venit la cei care sînt gata pentru venirea Lui şi doresc să lase acest pămînt pentru a fi cu el. „Dar cine va putea suferi ziua venirii Lui? Cine va rămînea în picioare cînd se va arăta El?” Numai aceea persoană pentru care „Christos este viaţă şi a muri este cîştig” cum scrie Pavel.
  5. Este Christos ţelul principal şi cel mai important în viaţa mea? Dacă este, atunci „focul topitorului” nu-mi va face niciun rău ci îmi va ajuta la curăţarea caracterului.
  6. Apostolul Pavel scrie în prima sa scrisoare 1Petru 4:12,13: „Preaiubiţilor nu vă miraţi de încercarea de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca de ceva ciudat care a dat peste voi; dimpotrivă bucuraţi-vă întrucît aveţi parte de patimile lui Christos ca să vă bucuraţi şi să vă veseliţi şi la arătarea slavei Lui”.
  7. Intenţia topitorului de metal este să separe toate impurităţile din metalul preţios. Intenţia Domnului nostru este să ne curăţăm de toate necurăţiile.
  8. Apostolul Pavel scrie în 2 Cor. 7:1: „De aceea avînd aceste făgăduinţe, să ne curăţăm de toată întinăciunea trupului şi spiritului”. Aceasta este o luptă cu dorinţele trupului nostru care este pentru dezvoltarea noii creaturi.
  9. Nu putem permite geloziei, lăcomiei, suspiciunii sau calomniei să intre în inima şi mintea noastră. Aceasta este o muncă constantă de a ne curăţa pe noi înşine.
  10. „El va curăţa pe fiii lui Levi şi-i va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul”.
  11. Acest foc al experienţelor nu face numai căldură, ci curăţă toate impurităţile noastre aşa ca Domnul să poată vedea reflexia Lui, asemănarea cu El.
  12. Fiii lui Levi reprezintă casa credinţei; aurul este biserica, argintul este turma mare. Ambele clase trebuie încercate şi probate înainte de a intra în palatul regal.
  13. Psalm 45:13-15: „Fata împăratului este plină de strălucire înlăuntrul casei împărăteşti; ea poartă o haină ţesută cu aur. Este adusă înaintea împăratului îmbrăcată cu haine cusute la gherghef şi urmată de fete, însoţitoarele ei care aînt aduse la tine. Ele sînt aduse în mijlocul bucuriei şi veseliei şi intră în casa împăratului”.
  14. A fi plină de strălucire înlăuntru înseamnă a avea sentimente curate, inimă şi conştiinţă curată în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor, lucru care se vede pe dinafară prin haina ţesută cu aur.
  15. Este ţesută cu firul de aur al legăturii personale cu Dumnezeu şi cu fraţii. Această legătură au Dumnezeu se formează prin legătura cu toţi fraţii şi surorile.
  16. Ruperea legăturilor cu fraţii înseamnă ruperea legăturii cu Dumnezeu sau ruperea firului de aur pentru ţeserea hainei. Noi putem pretinde că sîntem mari printre fraţi şi putem cîştiga încrederea, respectul, putem cîştiga popularitatea, dar să ne pierdem legătura cu Dumnezeu şi din cauza aceea să nu fim în stare să rămînem.
  17. „Cine va rămînea?” Numai cei evlavioşi, însemnînd că numai aceia care-şi duc viaţa zilnic conform voinţei lui Dumnezeu.
  18. Psalmul ne spune: „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se opreşte pe calea celor păcătoşi şi nu se aşează pe scaunul celor batjocoritori
  19. Ci îşi găseşte plăcerea în legea Domnului şi zi şi noapte cugetă la legea Lui. El este ca un pom sădit lîngă un izvor de apă, care îşi dă rodul la vremea lui şi ale cărui frunze nu se veştejesc; tot ce începe duce la bun sfîrşit. Nu tot aşa este cu cei răi, ci ei sînt ca pleava pe care o spulberă vîntul. De aceea cei răi nu pot ţinea capul sus în ziua judecăţii, nici păcătoşii în adunarea celor neprihăniţi.
  20. Cine sînt răii, neevlavioşii, păcătoşii şi batjocoritorii. Biblia spune că ei nu vor rămînea.
  21. Răii sînt aceia care au găsit pe Dumnezeu, au găsit poarta grea, au intrat prin ea pe calea îngustă şi de aceea au făcut un legămînt de jertfă cu Dumnez.eu.
  22. Ei au fost concepuţi de spirit, dar îşi neglijează legămîntul căzînd într-o satre de mulţumire de sine şi neglijează să facă voia lui Dumnezeu zilnic.
  23. Păcătoşii sînt cei care nu-şi resping legămîntul pe care l-au făcut, nu neagă pe Domnul care i-a cumpărat. Dar ei cad din harul lui Dumnezeu pentru că neglijează să trăiască după cerinţele acelui legămînt.
  24. Ei păcătuiesc împotriva legămîntului pa care l-au făcut şi neglijează jertfirea de sine. Acesta este rezultatul iubirii de confort şi plăceri ca şi grija excesivă pentru viaţa prezentă.
  25. Vorbitorii de rău sînt de asemenea cei care au un grad de cunoştinţă despre lucrurile sfinte, dar le iau cu uşurinţă şi uneori batjocoresc pe cei cu adevărat consacraţi.
  26. Cînd vin experienţele (care curăţă) niciunul din aceştia nu va rămînea. Cum scrie David în Ps. 91:7: „O mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se va apropia”.
  27. Ce trebuie să facem astăzi ca să rezistăm la încercări şi să nu cădem, ci să rămînem?
  28. Unii cred că a rămîne înseamnă a trece prin Armaghedon şi a intra viu în Impărăţia lui Dumnezeu.
  29. Dorinţa noastră este să ne fie gata caracterele pentru Domnul ca să ne ia cu El. El a promis: „Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine” (Ioan 14:3).
  30. Luca 21:34-36: „Luaţi seama la voi înşivă ca nu cumva să vi se îngreuieze inimile cu îmbuibare de mîncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii acesteia şi astfel ziua aceea să vină fără veste asupra voastră. Căci ziua aceea va veni ca un laţ peste toţi cei ce locuiesc pe toată suprafaţa pămîntului. Vegheaţi dar în tot timpul şi rugaţi-vă ca să aveţi putere să scăpaţi de toate lucrurile acestea care se vor întîmpla şi să stăţi în picioare înaintea Fiului Omului.
  31. Profetul Isaia în cap. 57:1 scrie: „din pricina răutăţii este luat cel neprihănit”.
  32. Fiecare din noi să ne examinăm cum ne reflectăm în oglinda cuvîntului lui Dumnezeu, reflectare în care s-au dezvoltat roadele spiritului şi care încă cere dezvoltarea lor.
  33. Galateni 5:22: „Roada duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia”.
  34. Este iubirea mea o roadă coaptă pentru Dumnezeu, pentru fraţi şi pentru vrăşmaşi? „Să iubeşti pe Dumnezeu mai presus de orice”. Preaiubiţilor, ne dăm seama ce fel de iubire este acesta?
  35. Isus a spus: „Cine-şi iubeşte tatăl, mama, soţia sau copiii mai mult decît pe Mine, nu este vrednic de Mine”. El a fost cel care şi-a iubit mama atît de mult încît i-a cerut lui Ioan să aibă grijă de ea.
  36. În această cea mai mare iubire pentru Dumnezeu nimeni nu poate interveni. „Cine ne va despărţi de dragostea lui Christos? Necazul sau strîmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau sabia?” (Romani 8:35)
  37. Nici unul din aceste lucruri, numai eu însumi, prejudecata mea faţă de un frate, o soră sau o clasă, mă desparte. Atunci pare că este greşala altora, nu a mea şi că iubirea fraţilor s-a răcit. Dar eu nu recunosc această răceală în mine. Aceasta înseamnă că n-am rezistat încercării şi nu pot rămîne.
  38. Bucuria. . . „Bucuraţi-vă în Domnul şi iar zic, bucuraţi-vă” (Filip. 4:4). Mă bucur eu întotdeauna? Mă bucur eu cu atît mai mult că sînt în adevăr?
  39. Pacea . . . sau echilibrul spiritual. „Fericiţi sînt făcătorii de pace”. Ce-am făcut eu să promovez pacea în familie sau în adunare? Oriunde merge copilul lui Dumnezeu pacea să-l însoţească.
  40. Îndelunga răbdare. . . îndurarea, suportarea suferinţelor, aşteptarea liniştită, înţelegerea şi blîndeţea. „Noi cei tari sîntem datori să purtăm slăbiciunile calor slabi” (Romani 15:1). Sîntem în stare să răbdăm altora? Creşte răbdarea noastră în mod continuu?
  41. Amabilitatea, blîndeţea. . . o dorinţă constantă de a face bine chiar şi necredincioşilor şi celor nerecunoscători „căci El este bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi” (Luc. 6:35).
  42. Bunătatea. . . fără tendinţe sau dorinţe după rău, făcînd bine oricui se poate, nefăcînd rău nimănui.
  43. Credinţa. . . completa încredere în Dumnezeu, o credinţă vie sprijinită pe fapte de iubire în fiecare zi către Dumnezeu şi către aproape. Pot eu să mă încred în Dumnezeu chiar şi cînd nu-l pot înţelege?
  44. Umilinţa. . . blîndeţea, pacea, liniştea, modestia. Umilitul vrea întotdeauna să înveţe ceva.
  45. „Fericiţi cei blînzi” a spus Isus şi a dovedit-o cu viaţa Lui. Cînd l-au acuzat pe nedrept El nu s-a apărat. dar cînd au pîngărit templul, El a apărat casa lui Dumnezeu.
  46. Şi noi să apărăm adevărul, dar nu prin noi înşine şi nici pe noi înşine. David scrie în Ps. 25:9: „El face pe cei smeriţi să umble în tot ce este drept. El învaţă pe cei smeriţi calea Sa.
  47. Compătarea. . . controlul de sine, reţinerea. De la ce trebuie să ne reţinem?
  48. 1 Petru 2:11,12: „Preaiubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători să vă feriţi de poftele firii pămînteşti care se războiesc cu sufletul;
  49. să aveţi o purtare bună în mijlocul neamurilor, pentru ca în ceea ce vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării”.
  50. Cine va rămîne? Numai cei ale căror roade cresc şi se coc. Lucrul fiecăruia se va face cunoscut” (1 Cor. 3:13). Ultimele experienţe sînt arătate prin Ilie şi Ioan Botezătorul.
  51. Sfîrşitul drumului lui Ilie şi Elisei descris în 2 Regi ne arată sfîrşitul călătoriei Bisericii şi a Turmei mari.
  52. Dumnezeu trimite pe Ilie de la Ghilgal la Betel, la Ierihon şi la Iordan. În fiecare din aceste locuri ei au aşteptat ca Ilie să fie răpit.
  53. În nici unul din aceste locuri n-a fost luat Ilie şi pentru fiecare din aceste locuri s-au stabilit date legate de adunarea Bisericii, făcîndu-se greşeli. Domnul i-a îndrumat să continue.
  54. Ilie şi Elisei s-au oprit împreună la Iordan şi au discutat. Ilie şi-a scos mantaua, a făcut-o sul şi a lovit apele Iordanului. Atunci apele s-au despărţit, iar ei au continuat dincolo de Iordan discutînd.
  55. Deodată un car de foc i-a separat luîndu-l pe Ilie într-un vîrtej de vînt. Ilie a fost luat dar Elisei a rămas.
  56. Ce lecţii putem trage din aceasta? Nu avem voie să facem noi separarea între cine va fi din Biserică şi cine din Turma mare. Numai o experienţă grea (car de foc) va separa aceste clase luînd pe clasa Ilie.
  57. Se ridică o întrebare: unde sînt antitipicii Ilie şi Elisei pe curentul timpului astăzi?
  58. Eu cred că au trecut Iordanul şi merg împreună discutînd. Facerea sul a mantalei înseamnă adunarea adevărurilor într-o imagine armonioasă.
  59. Adevărurile au fost redescoperite prin mulţi reformatori, dar a fost complet armonizat prin acel serv credincios! Aceste adevăruri au lovit apele Iordanului.
  60. Apoi oamenii, naţiunile s-au împărţit în două tabere – creştinătatea nominală şi lumea atee. (unii cred că cele 2 tabere reprezintă estul şi vestul sau biserica şi statul).
  61. Oricum nu are importanţă cum explicăm această împărţire. Faptul că diviziunea a avut loc rămîne.
  62. Apoi Ilie şi Elisei (adevăraţii credincioşi) au trecut neobservaţi prin apele despărţite. Cei 2 pereţi de apă s-au privit reciproc şi s-au văzut periculoşi reciproc.
  63. Acum vedem apele unindu-se: creştinii cu ateii, biserica cu statul, răsăritul cu apusul ( o Europă unită).
  64. Dacă vedem apele unindu-se înseamnă că Ilie şi Elisei au trecut Iordanul şi merg discutînd împreună.
  65. Ce trebuie să aşteptăm în viitorul apropiat? Carul de foc şi vîrtejul de vînt în care biserica va fi luată.
  66. Acesta nu este un motiv de teamă ci să fim treji pentru ca să nu treacă pe lîngă noi carul, pentru că numai cel care rămîne va fi luat şi dorinţa noastră este să plecăm de aici şi să fim cu Domnul.
  67. Numai atunci Turma mare se va trezi spunînd „Secerişul a trecut, vara s-a sfîrşit şi noi tot nu sîntem mîntuiţi” (Ier. 8:20).
  68. Atunci îşi vor dubla zelul şi vor compensa nepăsarea lor. Îşi vor curăţa hainele în timpul de strîmtorare şi nu vor pieri ci vor servi înaintea tronului lui Dumnezeu zi şi noapte în templul Lui (Apoc 7:15).
  69. Ioan Botezătorul a fost decapitat prin uneltirea lui Irod şi ultimii membri ai Bisericii ar putea avea ezperienţe similare. În comentariul manei din 11 august citim:
  70. „Trebuie să ne aşteptăm la un al 2-lea atac asupra Bisericii adevărate (nu asupra sistemului nominal) şi aceasta poate însemna, ca şi în cazul lui Ioan Botezătorul,
  71. o a doua victorie şi aparent completă a femeii babilonice şi a iubitului ei, lumea asupra membrilor credincioşi ai Corpului lui Christos în trup.
  72. Desigur că nu vom fi surprinşi dacă acesta va fi rezultatul; ci acesta ca şi toate lucrurile trebuie să lucreze împreună pentru binele celor ce iubesc pe Domnul.
  73. Toţi trebuie să murim ca să căpătăm premiul ceresc dincolo de văl. Clasa Ilie de această parte a vălului trebuie şi va fi învinsă, dar înfrîngerea aparentă va grăbi numai mărirea împărăţiei.
  74. Focul acestei zile de srîmtorare va nimici totul, rămînînd doar adevăratele valori pe care Isus le-a încurajat în Evanghelia după Matei 6:19-21.
  75. „Nu vă strîngeţi comori pe pămînt unde le mănîncă moliile şi rugina şi unde le sapă şi le fură hoţii, ci strîngeţi-vă comori în cer unde nu le mănîncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră”.
  76. Ce este mai preţios pentru mine? Unde îmi folosesc cel mai mult timpul consacrat? Dacă vreau cu adevărat să rămîn, trebuie să găsesc mărgăritarul de preţ. Cît costă? Tot ce am.
  77. Matei 13:45,46.: „Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negostor care caută mărgăritare frumoase. Şi cînd găseşte un mărgăritar de mare preţ, se duce de vinde tot ce are şi-l cumpără”.
  78. Folosindu-ne de răsplata chemării înalte ne va costa tot ce avem. Dumnezeu nu va accepta mai puţin, mai mult nu putem noi da fiindcă nu avem.
  79. În consacrarea noastră trebuie să facem tot ce se poate şi restul va fi adăugat de marele nostru conducător, Isus Christos, din vrednicia Sa.
  80. Aşa că cine va rămîne? În 2 Petru 3:9 este scris:
  81. „Domnul nu întîrzîie în implinirea făgăduinţelor Lui cum cred unii, ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară ci toţi să vină la pocăinţă.
  82. „Să vină la pocăinţă” înseamnă să ne întoarcem de la rău, să facem binele, să ne schimbăm gîndurile de la pămînteşti la spirituale sau cereşti.
  83. „Pentru că dacă trăiţi după trup, veţi muri, dar dacă prin duhul faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi” (Rom. 8:13).   Ce înseamnă să trăieşti după trup?
  84. Să ne supunem poftelor, capriciilor sau plăcerilor. Noi avem diferite responsabilităţi faţă de corpul nostru ca şi cort în care se dezvoltă noua creatură.
  85. Depinde totuşi ce ne preocupă mai mult, trupul sau spiritul. „Iată noi am părăsit tot şi te-am urmat; ce vom avea din aceasta?” a întrebat Petru pe Isus. (Mat. 19:27-29).
  86. Isus a răspuns: „Adevărat vă spun că atunci cînd va sta Fiul Omului pe scaunul de domnie al măririi Sale la înnoirea tuturor lucrurilor. . .veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie şi veţi judeca pe cele 12 seminţii ale lui Israel. De ce merită ei să stea cu Domnul?
  87. Pentru că au lăsat totul şi au urmat pe Domnul. Dacă reţinem ceva pentru noi (nu jertfim Domnului) atunci numai pretindem că urmăm pe Domnul şi Domnul nu ne va accepta şi Dumnezeu nu ne va concepe noi creaturi.
  88. Ori servim pe Dumnezeu din toată inima şi urmăm Mielului oriunde merge ori nu-i servim de loc.
  89. „Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura mea”. „Nu putem servi şi lui Dumnezeu şi lui mamon”.
  90. Legăturile matrimoniale, iubirea de familie, sînt minunate, dar noi trebuie să evaluăm totul. Cînd un student şi-a plănuit viitorul l-a plănuit astfel:
  91. Întîi să-mi termin colegiul cu note bune. Apoi să-mi găsesc o slujbă bună. După aceea să mă căsătoresc cu femeia cea mai bună, cea mai bogată şi cea mai frumoasă.
  92. Să-mi cresc copiii, să mă asigur financiar pentru bătrîneţe şi multe alte ţeluri. Erau cincizeci în total. Al cincizecilea ţel a fost: Acum voi servi pe Dumnezeu.
  93. Planurile îi erau astfel: „Doamne, ştiu ce ceri de la mine. Dar aşteaptă. Acum sînt tare şi sănătos aşa că voi servi trupului meu şi lui Satan. Dar cînd voi înbătrîni şi nu voi mai fi tare, îţi voi servi Ţie, o Domne. Şi tu vei avea grijă de mine.
  94. Bietul om. El vrea să-l facă pe Dumnezeu îngrijitorul lui la bătrîneţe. „Adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale” spune Eclesiastul 12:1.
  95. Atunci cine va rămîne? Apoc. 3:21: „Celui ce va birui îi voi da să şeadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.
  96. Această biruinţă v-o doresc vouă fraţilor, după cum mi-o doresc mie. Dă-ne-o, o Doamne.

Amin.

VIAŢA DIECEZEI 

Importanţa castităţii înainte de căsătorie

De pr. Anderson Alves

Dacă ne iubim şi urmează să ne căsătorim, de ce nu putem avea raporturi? Aceasta este o întrebare pe care unii logodnici creştini pot să şi-o formuleze. Dacă simt o iubire reală, pentru ce motiv n-ar putea s-o exprime cu un gest de intimitate care ar ajuta să crească afectul între ei? Dacă unirea trupurilor va fi puţin mai târziu ceva obişnuit, de ce să nu înceapă asta atunci când iubirea deja pare să fie matură? Desigur, majoritatea creştinilor acceptă că o relaţie între persoane care abia se cunosc este iresponsabilă şi păcătoasă. Dar oare nu este exagerat a considera în acelaşi mod un act între îndrăgostiţi sinceri, fideli unul faţă de alta, în iminenţa căsătoriei?

Pentru a răspunde la această întrebare trebuie amintit că Biserica nu are autoritate să schimbe ceea ce Dumnezeu a revelat. Cuvântul lui Dumnezeu este mereu viu şi eficace, este o lumină care conduce paşii noştri. Şi Cuvântul său ne spune: „Trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul şi Domnul pentru trup”; „Fugiţi de desfrânare! Orice alt păcat pe care îl face omul este în afara trupului. Însă cel care se dedă la desfrânare păcătuieşte în propriul său trup”1.

Aceste texte exprimă valoarea preaînaltă a trupului uman, care este templu al Duhului Sfânt, nu ceva care poate să fie uzat şi abuzat. Şi desfrâul (adică actul sexual în afara căsătoriei) este un act păcătos tocmai pentru că reduce valoarea trupului uman la un „lucru” care cere o „utilizare” şi care degradează deci trupul atât al bărbatului, cât şi al femeii.

Relaţiile sexuale nu pot să fie considerate un simplu act fizic, în schimb trebuie să fie exprimare a ceva cu mult mai profund: este vorba despre o dăruire totală şi necondiţionată a unei persoane alteia. Această dăruire este reală şi se concretizează cu legământul matrimonial. Pentru aceasta actul sexual este corect atunci când caută binele cuplului şi rămâne deschis la procrearea şi la transmiterea vieţii2. Acestea sunt cele două scopuri ale căsătoriei.

Dar cum să se accepte aceste învăţături în zilele noastre? Există cu adevărat un motiv care ar putea să ne convingă despre adevărul acestor învăţături? În realitate există diferite motive. Vom prezenta acum patru.

1. Relaţia sexuală în căsătorie apără în special femeia şi posibilul rod al acestei relaţii: copilul. Dacă generarea unui copil are loc înainte de căsătorie, ce se întâmplă? Această nouă fiinţă este văzută mai degrabă ca o problemă decât ca un dar. De fapt, zămislirea unui copil nu-l obligă pe bărbat (tatăl) să se căsătorească. Dacă tatăl are un simţ de dreptate clară, se va achita de obligaţiile sale de întreţinere a copilului şi a mamei. Însă toate acestea nu sunt suficiente unui copil. Fiecare copil are drept să se nască în cadrul unei familii solide, în care părinţii caută fericirea împreună. În cadrul căsătoriei copilul este propriul rod natural, ocrotit din punct de vedere social şi juridic pentru că este văzut ca un dar şi nu ca un obiect sau un rod nedorit.

2. În general, cel care trăieşte castitatea în timpul logodnei, va avea dificultăţi mai mici de a trăi în fidelitate în căsătorie. Actualmente „permisivitatea” morală este enormă. „Educaţia sexuală” transmisă de mijloacele de comunicare în masă, dar şi de şcoală, spune: „Fă ceea ce vrei, fie cu prezervative, fie fără, în ascuns, fără a spune nimic părinţilor tăi”. Pentru a învinge acest ambient aşa de ostil şi iresponsabil, este necesară o adevărată educaţie la castitate, la protecţia iubirii autentice. Şi perioada de logodnă foloseşte la asta: pentru a face să crească perechea în cunoaştere reciprocă este indispensabil să se elaboreze programe comune, cu scopul de a dobândi virtuţi indispensabile pentru viaţa matrimonială. Dacă perechea trăieşte bine această perioadă, fără a ajunge să aibă intimităţi tipice vieţii matrimoniale, se va forma în şcoala fidelităţii. Cu alte cuvinte, se va menţine o fidelitate mai mare în cadrul căsătoriei dacă s-a păstrat curăţia legăturii în timpul logodnei.

3. Iubirea matrimonială nu se reduce la a fi un simplu exerciţiu fizic, ci devine comuniune totală de viaţă. Odată Chesterton a spus: „În tot ceea ce merită făcut, până la orice plăcere, există un punct de durere sau de plictiseală care trebuie să fie păzit, tocmai pentru ca plăcerea să poată retrăi şi dura. Bucuria bătăliei vine după prima teamă de moarte; bucuria în a citi Virgiliu vine după plictiseala învăţării; bucuria celui care face baie, după prima atingere a apei reci şi succesul căsătoriei vine numai după dezamăgirea din luna de miere”3. Ceea ce a spus acest autor, om cu căsnicie fericită, este adevăr incontestabil. Plăcerea actului sexual există desigur, dar nu se reduce la asta viaţa matrimonială. Actul sexual este – ca orice act uman – mereu ambiguu, pentru că în acelaşi timp în care este făcut, provoacă o anumită frustrare. Acest lucru se întâmplă pentru că inima umană este făcută pentru infinit şi nu se mulţumeşte cu acte singulare. Fiecare tânăr este în măsură să recunoască toate acestea, ceea ce face parte din orice proces de maturizare. Şi lucrul cel mai bun este ca asta să se întâmple în cadrul căsătoriei. Numai cel care depăşeşte „dezamăgirea” iniţială poate să fie fericit în căsătorie, de vreme ce fericirea vine de la Dumnezeu, de la iubirea fidelă şi responsabilă, reînnoită zilnic în acte de dăruire reciprocă. Iubirea nu este acelaşi lucru cu plăcerea, ci dăruire voluntară şi fidelă care depăşeşte toate dificultăţile.

4. Bună parte din cuplurile care se angajează în proiecte serioase de căsătorie ajung apoi să se despartă înainte ca să se realizeze căsătoria însăşi. Nici logodna, nici simpla îndrăgostire reciprocă nu permite acelaşi nivel de angajare care se poate naşte în căsătorie. Pentru acest motiv cei care se dedau la relaţii sexuale înainte de căsătorie riscă să se dăruiască unuia cu care, până la urmă, nu se vor uni în sacrament. Şi oricum acest păcat va păta şi va marca în manieră profundă sufletul, cu consecinţa de a aduce răni serioase, mai ales afective, dar şi cognitive, înainte ca să poată fi iertaţi de Dumnezeu graţie unei spovezi bune. Actualmente persoanele „folosesc” sexul ca şi cum ar fi un joc. Şi ce se întâmplă? Tot mai puţine persoane reuşesc să ajungă la oportunitatea de alegeri definitive şi tot mai puţine persoane se căsătoresc. Actul matrimonial, la care Dumnezeu a voit să unească şi o plăcere sensibilă, trebuie să producă o plăcere superioară, de natură spirituală: adică bucuria de a se şti uniţi cu voinţa lui Dumnezeu. Şi actul de a da naştere unui copil este ceva miraculos în care se completează unirea părţilor materiale ale părinţilor cu crearea unui nou suflet uman, direct prin intermediul lui Dumnezeu. Plăcerea pe care părinţii o au ştiindu-se parte din proiectul lui Dumnezeu este ceva minunat şi unic.

De aceea, răspunsul la întrebare afirmă că iubirea nu este numai un sentiment nesigur, nici nu se reduce la o simplă plăcere. Ci este ceva foarte practic şi exigent, care implică voinţa concretă de colaborare la planurile lui Dumnezeu care a conceput căsătoria ca expresie perfectă a unei dăruiri reciproce şi integrale a două persoane, bărbatul şi femeia, colaborând astfel cu opera creatoare a lui Dumnezeu.

(După Zenit, 13 august 2013)

Traducere de pr. Mihai Pătraşcu

Note
1 1Cor 6,13.18; cf. Tob 4,13; Fap 21,25; Ef 5,3.
2 Cf. Catehismul Bisericii Catolice, nr. 2361-2363.
3 Chesterton, O que há de errado no mundo, EditoraEcclesiae, Campinas 2012.

Din Matei 22:30, Ce înseamnă că la înviere oamenii nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii?

Mai întâi de toate trebuie să evidenţiem că Biblia vorbeşte despre o înviere a tututor celor care sunt în morminte. Ioan 5:28 „Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui, şi vor ieşi afară din ele.” Ap Pavel spune în 1Corinteni 15:16-22: „Căci, dacă nu înviază morţii, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zădarnică, voi sunteţi încă în păcatele voastre, şi prin urmare şi cei ce au adormit în Hristos, Sunt pierduţi. Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii! Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pîrga celor adormiţi. Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos.”

Acum desigur apre întrebarea, care este scopul învierii tuturor oamenilor?

Isus vorbeşte de „reînoirea tuturor lucrurilor” Matei 19:28 şi la fel și Ap. Petru spune despre acelaşi lucru în Fapte 3:21: „pe care cerul trebuie să-L primească, până la vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremuri a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime.”

Ce înseamnă „vremurile aşezării din nou a tuturor lucrurilor” sau „reînoirea tuturor lucrurilor”?

Reînoire înseamnă că a fost ceva  cândva, şi a fost pierdut, sau nu mai există, şi cândva în viitor va fi stabilit din nou. Într-adevăr aşa este. Dumnezeu a creat pământul perfect şi omul perfect în grădina Eden, dar din pricina neascultării acesta a fost pierdut, a fost pierdut paradisul perfect, viaţa perfectă, legătura cu Dumnezeu. Pentru a restabili toate aceste lucruri a fost necesar ca Dumnezeu să trimită pe unicul Lui fiu ca un preţ corespunzător pentru Adam (1 Timotei 2:3-6).

Despre acest timp al restabiliri ne spune Petru că au vorbit profeţii din vechime Fapte 3:21. Despre acest timp citim în Isaia 35, Isaia 11:6-11.

Referitor la omenire, ei vor fi înviaţi şi procesul de înmulţire nu va mai exista fiindcă ştim cu toţii că unul din scopurile lui Dumnezeu referitor la om a fost să „se înmulţească şi să umple pământul” Geneza 1:28. Dupa ce omenirea va învia, procesul din Geneza 1:28 va fi complet. Deci oamenii nu se vor mai însura ci vor fi ca îngerii în sensul că îngerii nu se dau însoară nici nu se mărită. Ci atunci va fi doar o singură familie, exact cum spune Domnul Isus în Ioan 10:16 „va fi o turmă şi un Păstor.”

 

„Aspiră!” – primul manual românesc de educație sexuală creștină

Timișoara, mai 2013 – A apărut ediția în limba română a ghidului-manual „Aspiră. Traiește-ți viața! Fii liber!”, primul manual de educație sexuală din perspectivă creștină publicat în România.
Lucrarea, editată prin efortul Asociației „Darul Vieții” (Timișoara), este o resursă valoroasă, indispensabilă pentru educatorii și formatorii creștini în vederea „educației pentru castitate” – o replică demnă la „educația sexuală” modernă, bazată pe aspectele exclusiv „mecanice” ale contracepției și actului sexual.
Ideea acestui manual scris de autorul și oratorul american Scott Phelps a pornit de la premisa, verificată deja în SUA și alte țări, că este important ca elevilor să li se ofere mesaje clare despre consecințele negative ale relațiilor sexuale la vârste mici și să li se vorbească despre beneficiile abstinenței (castitații). Intimitatea sexuală nu trebuie văzută ca o gratificare personală, ci ca o exprimare a dragostei și angajamentului adulților într-o relație de durată, prin căsătorie. Așezarea relațiilor sexuale în acest cadru îi va incuraja pe adolescenți să se abțină și să reziste presiunii conformiste a colegilor.
Manualul „Aspiră!” nu este unul religios, argumentația fiind intemeiată pe argumente psihologice, de sănatate, educaționale, relaționale, sociale și de comunicare, folosind metoda inductiv-obiectivă, adică elevii analizează ei înșiși avantajele abstinenței, dar și pierderile în urma activității sexuale premaritale.
După cum adolescenților nu le plac concluziile gata confecționate de către educatori, vrând să le descopere ei inșiși, ei sunt invitați să analizeze implicațiile și consecințele stilului de viață „cast” respectiv cele implicate de viața sexuală pre-maritală, pe marginea unor cazuri/situații concrete de viață. După principiul „Spune-mi, uit; arată-mi, îmi amintesc; implică-mă, înțeleg”, adolescenții au la dispoziție metode didactice diverse, precum povestirea, brainstorming-ul, interviul, activitățile kinestezice, discuția, jocurile de rol, satira, căsuța de întrebări, mima ș.a.
Capitolele au obiective specifice, precum:
1. A trăi viata cu un scop. Întelegerea importantei de a avea un plan/un scop în viață. Cum îl putem menține, cum îl putem pierde?
2. A fi ferm. Învață și practică rezistența față de presiunile negative din jur.
3. Gândește mai departe. Învață să gandești în perspectivă și să evaluezi consecințele unei vieți sexuale premature. Incidența bolilor venerice.
4. Protejează-ți mintea. Cum să te protejezi față de influențele/manipularile mass media.
5. Puterea auto-controlului. Avantajele auto-controlului. Libertatea de a decide care le sunt instrumentele ce le vor modela viața.
6. Fundamente pentru căsătorie. Recunoașterea elementelor sănătoase și a celor distructive pentru o căsătorie.
7. A începe din nou. Importanța de a ne debarasa de greșelile din trecut, pentru a ne concentra la un nou început.
8. Imaginea de ansamblu. Legatura dintre abstinență, realizările școlare/academice și oportunitățile de viitor. Recompensele abstinentei.
„Aspiră” a fost folosit cu succes în învățămantul din SUA, contribuind la reducerea ratelor de sarcini și avorturi adolescentine – totul fiind documentat statistic dintr-o serie de resurse.
Manualul „Aspiră” apare la scurt timp după ce, în contextul discuțiilor despre introducerea unor ore obligatorii de „educație sexuală”, peste 70 de organizații non-guvernamentale creștine au trimis Ministerului Educației un memoriu în care solicită „oficializarea” programelor de educație pentru viață intimă bazate pe principiile moral-creștine. Aceste programe, la baza cărora stau manuale și ghiduri precum „Aspiră”, tratează tema sexualitații în contextul unei concepții integratoare asupra persoanei umane, vazută ca un complex trup-suflet unitar, ca garanție a împlinirii individului și a prosperității societații.
Prin contrast, apreciază organizațiile petiționare, liberalizarea fără limite a sexualitații este corelată negativ cu problemele sociale, iar programele și orele de „educație sexuală” comprehensivă și explicită, care nu așază intimitatea într-un context moral clar și se concentrează în special pe oferirea de contracepție vor duce, inevitabil, la încurajarea relațiilor sexuale precoce.
Tinerii din ziua de azi tânjesc după o imagine a unei relații autentice. „Aspiră” le oferă informațiile de care au cea mai mare nevoie în deciziile lor cu privire la relații și la viața intimă, cu viziunea că taina căsătoriei completează imaginea iubirii, angajamentului și sexualității autentice.
Părinții îl pot darui diriginților și profesorilor de religie ai copiilor lor. Un minunat cadou de sfarșit de an școlar!
Pentru alte detalii despre manual și pentru comenzi, contactați:
•        Asociația Darul Vieții
•        Timisoara, Str. Ghe. Doja Nr.25A
•        Tel. 0356-445040, e-mail: darulvietii@yahoo.com
•        www.darulvietii.ro

CASTITATEA – FRUMOASA VIRTUTE ANGELICĂ

În documentul pregătitor pentru următorul Sinod care dorește a se adresa în special ”lumii tinerilor în discernământul său vocațional” se face o referire vagă, într-un singur loc la ispitele de necurăție care domină anturajul tinerilor:

angeli-bibbia”Merită o mențiune specială noua media, care de-a dreptul s-a convertit pentru generația tânără într-un lăcaș de viață; oferă multe oportunități inedite, în special referitor la accesul la informație și la construirea relațiilor la distanță, dar în același timp prezintă riscuri (de exemplu hărțuirea cibernetică, jocurile de noroc, pornografia, chat-room, manipulările ideologice etc). În ciuda a multor diferențe între diferite regiuni, comunitatea creștină continuă să-și construiască prezența în acest nou aeropag, unde fără îndoială că tinerii au ce învăța.”

Pr. Ernesto  Julia se întreabă dacă oare pornografia este singurul risc, care și el e menționat într- formă colaterală..

”Tinerii au nevoie de cuvinte clare și precise care să le orienteze în lumea în care trăiesc.” Ei sunt invadați de o propagandă și supuși unor presiuni sociale care le dau impresia că vor întâlni fericirea dacă dau mai multă atenție instinctului sexual care începe să înflorească în trupul și în imaginația lor.

Oamenii de știință recunosc daunele provocate în adolescență și în tinerețe, chiar și la vârsta adultă la cei care care se lasă implicați în experiențe sexuale.

Amoris Laetitia menționează totuși pudoarea ca fiind ”o apărare naturală care protejează intimitatea și evită utilizarea trupului ca obiect sexual.”

”Se face un mare bine tinerilor dacă li se vorbește despre realitatea necurăției cu toată claritatea și amabilitatea din lume: este singura cale de a trăi sexualitatea cu iubire adevărată, prin dăruirea persoanei întregi în căsătorie”, afirmă pr. Ernesto Julia.

Papa Ioan Paul II a fost întrebat de un student: ”După Dvs , ce înseamnă iubirea pentru noi tinerii?”

El a răspuns: „Vreau să unesc această întrebare cu altele în care vorbiți despre preocuparea și deconcertarea voastră din cauza ambientului ‘hedonist exasperat’, a ‘pornografiei atât de extinse’, a ‘mentalității permisive’ care conduc în mod fatal la uitarea altor valori mai înalte și indispensabile”  Și continuă: ”Sunt de acord cu voi. A iubi în mod autentic , ca și creștini, înseamnă azi să înoți împotriva curentului, să fi  om integru care numește răul rău și binele bine și care se împotrivește  stilului de viață care afirmă că a iubi și a trăi sexualitatea este același lucru. Dacă vreți să trăiți în stilul iubirii lui Cristos, pregătiți-vă să învățați a suferi cu El, împreună cu El.”

Și Papa le explică tinerilor că a iubi în mod creștin nu înseamnă doar a se apăra de tentații și a renunța la plăceri obsesive.

”A iubi în mod creștin ne înaltă să ne îndrăgostim cu tot sufletul, păstrând legătura cu Dumnezeu și acceptând să dăruim viața noastră precum un dar complet fără a căuta o posesie egoistă. Iubind astfel veți avea inteligența și cultura iubirii și veți vedea și vă veți bucura de exigențele dăruirii de sine, trup și suflet, în lucruri foarte concrete precum căsătoria și celibatul.”

Nici Domnul nostru Isus Cristos nu s-a limitat la recomandarea generică către tineri că au de trăit castitatea, ci a mers până la condamnarea gândurilor necurate, a adulterului comis în inimă, a apărat indisolubilitatea căsătoriei. La fel de puțin permisivă a fost prima comunitate de creștini care au fost instruiți direct de către apostoli și discipolii care l-au cunoscut pe Domnul.

don-boscoCastitatea – cea mai frumoasa virtute angelică după Sf. Don Bosco (în imagine, stânga), aceea care ne aseamănă cu îngerii din Ceruri și care, dacă suntem fermi, ne face să-l vedem cu adevărat pe Dumnezeu. (Mt 5,8)

Virtutea atât de iubită și de căutată care ne-a dat atâta bătaie de cap (și continuă să ne dea) pentru a o agonisi și a o menține; este în cele din urmă o Doamnă frumoasă care dorește de la noi bătălia unică contra lumii și al Principelui ei cu tentațiile și seducțiile sale.

Întreaga viața a lui Don Bosco a fost impregnată de anecdote, semne și învățături în jurul castității.

Adevărații educatori și pedagogi nu fac abstracție de problemele cele mai intime ale tinerilor, ci le numesc pe nume și sunt profund preocupați de acestea, precum Sf. Don Bosco!

Virtutea Castităţii

din “Darul sacru al vietii”, John Brek
Traducere de PS Irineu Pop Bistriţeanul
Editura Patmos – Cluj Napoca, 2001

Care este atunci semnificaţia teologică a comportamentului sexual în lăuntrul şi în afara unirii conjugale?

Într un cuvânt, sexualitatea este criteriul care determină şi descoperă angajamentul nostru în cadrul legământului făcut de Dumnezeu cu poporul Său. În mare măsură, angajamentul nostru şi fidelitatea faţă de acest legământ se măsoară prin sexualitate. De notat faptul că vorbele lui Iisus cu privire la angajamentul de neîncălcat al căsătoriei sunt urmate de cel privind celibatul voluntar: „sunt fameni care s au făcut fameni pe ei înşişi, pentru împărăţia cerurilor” (Mt. 19, 8 12). În Biserică există două vocaţii esenţiale: celibatul non clerical şi laic, dar consacrat şi unirea conjugală binecuvântată. Deşi mulţi Sfinţi Părinţi preferă castitatea, Ortodoxia a afirmat în general că cele două vocaţii sunt egale în privinţa valorii spirituale şi a posibilităţilor de a conduce pe om la mântuire. Biserica îi cheamă pe cei necăsătoriţi la celibat din acelaşi motiv pentru care îi cheamă pe unii la viaţa monahală: ca prin harul Duhului să transforme pofta în iubire, eroticul în erôs. Totuşi, Biserica învaţă că căsătoria are aceeaşi finalitate: iubirea purificată şi sanctificată este oferită liber partenerului şi copiilor.

Sexualitatea are deci o semnificaţie spirituală şi teologică profundă, ca şi calvarul în care lupta ascetică conduce către transcendenţa naturii umane decăzute.

Dacă tradiţia apostolică condamnă „păcatele cărnii”, este pentru că drumul spre Împărăţie trece prin castitate, fie în cadrul căsătoriei, fie al vieţii celibatare. Prin autentica feciorie, omul se depăşeşte şi nu se neagă pe sine. Ca disciplină a spiritului, ea promovează plinătatea, integritatea şi stabilitatea persoanei concentrând energia sexuală din direcţia sinelui şi a nevoilor sale spre Dumnezeu.

Deşi este pe deplin compatibilă cu sexualitatea conjugală, castitatea în cadrul căsătoriei va impune limite exprimării sexuale (împotriva expresiei hedoniste că „totul trece”), dirijând în acelaşi timp iubirea cuplului astfel încât să i cuprindă pe amândoi partenerii în devoţiune, atenţie şi bucurie reciprocă. Pe de altă parte, castitatea ca feciorie este o vocaţie specială care în primul rând reflectă puritatea personală, abandonul de sine şi fidelitatea faţă de Dumnezeul Pururea Fecioarei Maria. Este o vocaţie eclesială în care se reflectă fidelitatea necompromisă cerută de la fiecare creştin de relaţia stabilită de legământul pecetluit de Dumnezeu cu poporul Său. Totuşi fidelitatea ambelor vocaţii este aceeaşi: primirea în viaţa cuplului căsătorit sau a călugărului solitar a iubirii pe care Dumnezeu o numeşte iubire nupţială.

De aceea, literatura ascetică abundă în imagini aparent contradictorii ale soţilor, al căror legământ conjugal şi comuniune cu Dumnezeu sunt adâncite prin castitate, şi ale călugărului care se raportează la Dumnezeu prin ceea ce este virtual o unire nupţială. Prima imagine care descrie ambele vocaţii – conjugală şi monastică – este cea a căsătoriei: căsătoria înţeleasă ca angajament etern al fidelităţii iubitoare între Hristos şi Biserică. La fel, telos ul sau împlinirea ambelor vocaţii constă în participarea lor eternă la ospăţul conjugal al celui care este atât Mielul jertfit, cât şi Mirele. (Apoc. 19, 9; 21, 2; 22, 17).

Către tineri, despre castitate

Autor: Conferinţa Episcopală Canadiană
Traducere: Renata Oana

Scrisoare pastorală către tineri despre castitate
a Comisiei Episcopale pentru Doctrină
a Conferinţei Episcopilor Catolici din Canada

Provocarea castitatii

Provocarea castităţii

A trăi o viaţă în castitate este o călătorie neîntreruptă, pentru care este nevoie de călăuzire şi încurajare. Pentru a-i ajuta pe tinerii catolici în această călătorie provocatoare, Comisia Episcopală pentru Doctrină a Conferinţei Episcopilor Catolici din Canada doreşte să îşi arate solidaritatea cu aceştia prin câteva cuvinte de călăuzire şi susţinere.

Introducere

Fascinaţia faţă de sex este la fel de veche ca şi omenirea, având o importanţă vitală pentru noi toţi. În mod deloc surprinzător, trăim într-o lume care acordă o atenţie sporită sexualităţii umane. Fiind însă înconjuraţi de atâtea glasuri şi opinii despre sex, adesea modul în care ar trebui să folosim acest dar preţios ne este neclar. Din fericire, înţelepciunea şi cuvântul lui Dumnezeu ne luminează calea. Prin învăţătura Sfintei Scripturi şi a Bisericii avem călăuze sigure care ne învaţă cum să ne trăim sexualitatea cu bucurie şi respect faţă de planul de iubire al lui Dumnezeu.

Credinţa noastră ia în serios cu multă bucurie misterul Întrupării: Fiul lui Dumnezeu a luat trup de om pentru mântuirea noastră. Trupul lui Isus biciuit, răstignit pe cruce şi înviat din morţi pentru noi ne transmite faptul că Dumnezeu foloseşte trupul uman pentru a face prezentă în lume iubirea Lui. Trupul este calea noastră spre mântuire şi de aceea, modul în care îl tratăm este foarte important.

Biblia însăşi pune bazele în această privinţă prin faptul că ne spune cum să ne trăim sexualitatea în lumina demnităţii noastre umane care izvorăşte din faptul că Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea Lui (cf. Geneză 1,27). Încă de la începutul creaţiei, Dumnezeu ne-a oferit mai multe limbaje de comunicare. Pe lângă darul vorbirii, ne-a oferit şi corpul. Acest corp se exprimă prin gesturi care reprezintă în sine un limbaj. Aşa cum cuvintele noastre dezvăluie cine suntem noi, şi limbajul corporal face acelaşi lucru. Domnul doreşte ca noi să vorbim în mod corespunzător acest „limbaj sexual” deoarece aceasta este calea pentru a ne trăi cu bucurie sexualitatea.

Această trăire corespunzătoare a limbajului sexual al trupurilor noastre este numită „castitate” de Biserică. În zilele noastre, castitatea este asociată în mod eronat cu „a fi de modă veche”, cu frica de pasiune sau cu inhibiţia sexuală. În realitate, însă, ea este mult mai mult decât simpla absenţă a relaţiilor sexuale. Castitatea presupune de asemenea puritatea minţii şi a trupului. Dacă noi nu ne străduim să construim o inimă curată sau o minte curată, acţiunile trupului nostru vor reflecta acest fapt. Dacă nu ne controlăm dorinţele sau pasiunile, nu suntem demni de încredere nici în lucruri mari, nici în lucruri mici. Vom rămâne sclavii pasiunilor noastre şi slabi în duh. Dacă nu putem să spunem „nu”, atunci când vom spune „da” nu va avea nicio valoare. Cu cât acceptăm mai mult castitatea şi facem din ea modul nostru de viaţă, cu atât mai mult oamenii din jurul nostru vor simţi că Duhul Sfânt sălăşluieşte în noi.

Trupurile noastre: temple ale Duhului Sfânt

Apostolul Paul le scria creştinilor din Corint: „Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1Corinteni 6,19-20). În momentul în care am devenit creştini, prin Botez, Duhul Sfânt a venit să locuiască în trupurile noastre. Ce adevăr minunat! Dacă trupurile noastre sunt temple ale Duhului Sfânt, ce demnitate mare avem! Iar oamenii ar trebui să îl poată găsi pe Dumnezeu prin intermediul nostru! Ne respectăm trupurile ca atare?

Sexualitatea este un dar de la Dumnezeu şi o componentă fundamentală a ceea ce ne face oameni. Fiecare dintre noi este chemat să recunoască acest dar, precum şi pe Cel care ni l-a dăruit. Atunci când acest dar este folosit aşa cum doreşte Tatăl, îi dăm slavă şi construim Împărăţia Lui. Atunci când ne trăim sexualitatea în mod corect, conform stării de viaţă pe care o avem, ceilalţi îl vor putea găsi pe Dumnezeu prin intermediul nostru.

Trăirea castităţii în zilele noastre

Sexualitatea şi viaţa noastră spirituală sunt strâns legate între ele. Persoana castă îşi integrează sexualitatea în personalitate, exprimându-şi astfel unitatea interioară ca fiinţă trupească şi spirituală. Persoana castă are capacitatea de a interacţiona cu ceilalţi într-un mod realmente uman, reflectând starea de viaţă pe care o are: necăsătorit, căsătorit sau celibatar consacrat.

Trăirea virtuţii castităţii înseamnă a ne pune dorinţa noastră de plăcere sexuală sub călăuzirea raţiunii şi a credinţei. Ea reprezintă una dintre pietrele de temelie ale templului trupului nostru, un stâlp necesar al trăirii corecte. Ea duce la integritatea şi unitatea indivizilor, a cuplurilor căsătorite şi a societăţii. Virtutea castităţii presupune integrarea în viaţa noastră a capacităţii de a trăi şi de a iubi puse în noi. Această integrare asigură unitatea persoanei şi se opune oricărui comportament care ar distorsiona-o. Persoanele caste nu tolerează o viaţă dublă şi nici duplicitatea „limbajului” lor corporal. Eşecul în a trăi o viaţă castă duce la o existenţă egocentrică ce ne face orbi la nevoile, bucuriile şi frumuseţea lumii din jurul nostru.

A trăi castitatea nu este un lucru uşor în lumea saturată de sex a culturii occidentale contemporane. Este imposibil mergi într-un mall, să porneşti calculatorul sau televizorul, să arunci o privire la o reclamă sau să cauţi o carte într-o librărie şi să nu fii bombardat de imagini sexuale de orice fel. Pornografia nu a fost nicicând mai răspândită, atingând proporţii aproape epidemice. Ea denigrează exprimarea sexuală autentică şi încurajează masturbarea, intimitatea sexuală în afara căsătoriei şi separarea sensului dătător de viaţă de cel dătător de dragoste al relaţiilor sexuale.

Provocarea de a trăi în castitate în aceste condiţii este foarte dificilă pentru fiecare dintre noi: necăsătoriţi, căsătoriţi sau persoane consacrate. Lumea din jurul nostru promovează idei distorsionate despre trupurile noastre şi relaţiile pe care le avem, idei care îi pot face pe oameni să îşi piardă echilibrul şi să lase opiniile distructive despre sexualitate să primeze. Dacă dorim să rămânem fideli promisiunilor noastre baptismale şi să ne împotrivim ispitelor trebuie să dezvoltăm strategii care să ne ajute să trăim în sfinţenie şi libertate.

Castitatea pentru persoanele singure

Pentru persoanele care nu sunt căsătorite, castitatea presupune abstinenţă, deoarece planul lui Dumnezeu este ca sexul să aparţină căsătoriei. Atunci când două persoane se întâlnesc, a fi caste le permite să se concentreze asupra la ceea ce este important şi să evite să se „folosească” unul pe celălalt. Ei pot descoperi împreună ce înseamnă dragostea adevărată şi pot învăţa să îşi exprime sentimentele în mod matur. Castitatea scoate în evidenţă iubirea reciprocă dintr-un cuplu şi spune „voi avea răbdare şi voi fi curat şi te voi respecta”, ceea ce înseamnă păstrarea exprimării sexuale a dragostei exclusiv pentru soţ/soţie.

Atunci când un cuplu nu este cast, înţelegerea de către cei doi a iubirii poate fi redusă la nivelul fizic al relaţiei lor. Astfel, capacitatea lor de a trece mai departe înspre căsătorie este redusă, punând în pericol relaţia lor. Şi persoanele care simt atracţie faţă de cei de acelaşi sex sunt chemate la castitate. Şi ele pot creşte în sfinţenia creştină printr-o viaţă de autocontrol, rugăciune şi primire a Sacramentelor.

Castitatea persoanelor căsătorite

Sexualitatea devine cu adevărat umană atunci când este integrată în relaţia totală dintre două persoane, în dăruirea reciprocă totală şi pentru toată viaţa dintre un bărbat şi o femeie. Papa Ioan Paul al II-lea scria: „Numai bărbatul cast şi femeia castă sunt capabili de iubire adevărată”. Aceasta înseamnă că şi persoanele căsătorite sunt chemate să fie caste pentru a se putea iubi cu adevărat una pe cealaltă.

Persoanele căsătorite care trăiesc în mod cast pot avea o viaţă sexuală vibrantă. În relaţia dintre un bărbat şi o femeie, castitatea îi ajută să se iubească ca şi persoane şi nu să se transforme reciproc în obiecte de plăcere sau satisfacere. În ciuda celor sugerate de mass-media şi Hollywood, valoarea actului sexual nu stă în distracţie sau în satisfacţia fizică. Orice plăcere fizică trebuie să conducă la exprimarea supremă a iubirii dintre soţ şi soţie, la dăruirea de sine totală şi reciprocă. Actul sexual în căsătorie poate fi atât de intim încât devine o experienţă emoţională, intelectuală, fizică şi spirituală. El întăreşte şi completează legătura căsătoriei. Tocmai de aceea, actul sexual trebuie să aibă un sens unitiv şi procreativ, şi de aceea unele tipuri de activităţi sexuale nu sunt caste. Chiar dacă plăcerea este prezentă, unele acte reprezintă o utilizare eronată a sexului, atunci când nu corespund intenţiilor lui Dumnezeu.

Fecioria şi celibatul consacrate

Dumnezeu îi cheamă pe unii bărbaţi şi pe unele femei din Biserică la o viaţă de castitate consacrată pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Această carismă presupune renunţarea la căsătorie şi are scopul de a uni mult mai direct o persoană cu Dumnezeu. Imitând exemplul lui Isus şi al Mamei Sale, fecioria consacrată este un dar divin pentru „aceia cărora le-a fost dat” (Matei 19,11). În mod similar, preoţii din Biserica de rit latin fac o promisiune de celibat înainte de hirotonirea ca diaconi.

Chiar şi cei chemaţi la o viaţă de feciorie sau celibat consacrat trebuie să lupte pentru a fi caşti în gândire, în atitudini şi în acţiuni. Castitatea are menirea de a crea un „spaţiu” care eliberează inima omului pentru a putea să ardă de iubire pentru Dumnezeu şi pentru întreaga omenire. Dacă decizia de celibat nu este integrată bine în ansamblul vieţii unei persoane, ea poate însă duce la egocentrism. Viaţa consacrată şi de celibat reprezintă un „da” spus iubirii, care trebuie trăit cu pasiune şi entuziasm de către cei chemaţi.

Cultivarea şi redobândirea castităţii în viaţa personală

Catolicii sunt chemaţi să fie pentru ceilalţi exemple de trăire a unei vieţi caste. Preţuind darul care este trupul nostru şi ajutându-i pe ceilalţi să se respecte cu-adevărat pe ei înşişi, îi arătăm lui Dumnezeu cât de mult Îl iubim. Orice tânăr care doreşte să fie cast sau să redobândească un stil de viaţă cast poate să îşi ia crucea şi să îl urmeze pe Isus. El a promis că va fi întotdeauna alături de noi, să ne ajute. Domnul nu ne părăseşte niciodată, dar noi trebuie să fim deschişi pentru a-i primi ajutorul.

Isus ne cere să ne rugăm mereu. Rugăciunea este necesară oricui încearcă să trăiască virtutea castităţii. Unirea noastră cu Cristos într-o legătură continuă de rugăciune este singura modalitate de a reuşi. Rugăciunea include totul, de la exclamaţia simplă dar profundă „Ajută-mă, Isuse” până la rugăciuni mai formale precum Rozariul sau invocarea Mariei, Mama noastră, a sfinţilor şi a fericiţilor, pentru a ne ajuta prin mijlocirea lor.

Sacramentele Reconcilierii şi Euharistiei ne ajută în călătoria noastră pentru a trăi o viaţă în castitate. Dacă comitem un păcat de necurăţie singuri sau împreună cu o altă persoană, prin Sacramentul Reconcilierii primim iertarea lui Dumnezeu şi iubirea Lui îndurătoare. Tot ce trebuie să facem este să ne apropiem de tronul milostivirii Sale cu sincere păreri de rău, în Spovadă, şi suntem asiguraţi că toate păcatele noastre sunt iertate. Este pentru noi un nou început, plin de speranţă. Euharistia este apogeul credinţei noastre, deoarece prin acest Sacrament intrăm într-o uniune intimă cu Isus Cristos primindu-i sângele, trupul, duhul şi divinitatea în Sfânta Împărtăşanie. Trupul Lui hrăneşte şi sfinţeşte trupurile noastre.

Ce anume cere de la noi castitatea?

Castitatea exprimă respect pentru persoane şi capacitatea lor de a se dărui. Ea ne asigură că suntem iubiţi pentru ceea ce suntem şi că îi iubim pe ceilalţi pentru ceea ce sunt ei şi nu doar pentru plăcerea pe care pot să ne-o ofere. Într-o cultură în care lucrurile trebuie obţinute imediat, castitatea ne învaţă să avem răbdare. Dorim activitate sexuală chiar acum sau dorim ceva mai mult, chiar dacă va dura mai mult timp până să obţinem acest lucru? A trăi în castitate înseamnă să nu cedăm presiunii ce poate veni de la prietenii care cred că implicarea în activitatea sexuală defineşte masculinitatea sau feminitatea.

Prejudecata împotriva castităţii din zilele noastre este în mod special îngrijorătoare din cauza viziunii asupra sexualităţii pe care o implică: aceea că „ne cuplăm” între noi pentru plăcere. Nu numai că este o ofensă adusă demnităţii persoanei care este folosită, ci şi cel care foloseşte devine dependent de practici care dăunează fizic, emoţional şi psihologic. În plus, în ciuda prevalenţei sale, efectele de subjugare şi dependenţă ale pornografiei, mai ales pe Internet, nu pot fi minimizate sau trecute cu vederea.

Pentru a trăi o viaţă în castitatea este nevoie de disciplină constantă, de stabilire a priorităţilor în inimile noastre: trebuie să îl punem pe Dumnezeu pe primul loc, şi toate celelalte să vină după. A trăi în castitate înseamnă a trăi conform planului pentru care Dumnezeu ne-a creat. Eforturile de a ne controla impulsurile sexuale pot fi mari, chiar dureroase. Dar controlarea lor îi conduce treptat pe bărbaţi şi pe femei la maturitate sexuală, aducându-le pacea interioară.

Castitatea este o provocare constantă

A trăi astăzi o viaţă castă înseamnă a merge împotriva curentului! Suntem chemaţi să îl urmăm pe Isus, să fim nonconformişti. Dacă dorim să găsim liniştea şi bucuria, trebuie să trăim după voia lui Dumnezeu. El ne-a creat după chipul Său şi dacă trăim conform poruncilor Sale, vom fi fericiţi. Desigur, Isus nu ne-a spus că va fi uşor. De fapt, ne-a spus: „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8,34).

Castitatea este o provocare – dar nu este imposibilă. Putem să ne înconjurăm de prieteni care doresc şi ei să trăiască o viaţă castă: oameni care ne vor susţine pe drumul nostru. Putem să ne îmbrăcăm decent, recunoscând că suntem creaţi cu toţii după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi că trupurile noastre sunt sfinte. Putem să ne alegem cu înţelepciune distracţiile, căutând ceea ce înalţă spiritul uman şi exprimă adevărul, frumuseţea şi bunătatea. Dar şi mai important, putem să trăim uniunea noastră cu Cristos primind cu regularitate Sacramentele, în particular Sacramentul Reconcilierii.

Obişnuinţa de a ne mărturisi nu numai păcatele de necurăţie, ci şi de a discuta despre ispitele noastre cu un îndrumător spiritual ne poate ajuta să ne purificăm minţile şi inimile. Putem învăţa astfel umilinţa de care avem nevoie pentru a ne accepta slăbiciunile, dar şi să dobândim în acelaşi timp putere de la Dumnezeu pentru a creşte în castitate.

CELIBAT, CASTITATE ȘI FECIORIE

Autor: Mons. Fortunatus Nwachukwu
Introducere: vechi și noi chestiuni?

Celibatul «trebuie să mai fie cerut celor care vor să primească sacramentul preoției? Este astăzi convenabilă observarea acestei obligații? Nu ar fi timpul să se scindeze legătura care unește în Biserică celibatul de preoție? Nu ar putea fi facultativă această regulă dificilă? Nu s-ar favoriza ministerul sacerdotal și nu ar fi facilitată apropierea ecumenică?».

Să nu ne lăsăm înșelați. Acestea nu sunt întrebări noi și nici nu-mi aparțin. Și le-a pus Papa Paul al VI-lea, cu mai mult de patruzeci de ani în urmă, în Enciclica Sacerdotalis caelibatus (24 iunie 1967, nr. 3). Totuși, se aseamănă perfect cu preocupările de astăzi. Pare că lipsește numai o întrebare, probabil pentru că problema care o privește nu era în acea vreme atât de concretă ca astăzi. Alegerea căsătoriei nu ar contribui să împiedice păcatul pedofiliei de care s-au pătat unii preoți?

Să fie clar: problemele legate de trăirea celibatului nu sunt noi. Au existat totdeauna, dar au ieșit în evidență și cu o urgență particulară în acești ultimi ani (cf. Congregația pentru Educația Catolică, Orientări educative pentru formarea la celibatul preoțesc, 1974, nr. 3). În această privință, Paul al VI-lea însuși a observat că «s-a manifestat și tendința, ba chiar a fost exprimată voința de a solicita Bisericii să reexamineze această instituție a ei, a cărei observare, după unii ar fi acum problematică și aproape imposibilă pentru timpul și lumea noastră» (Sacerdotalis caelibatus, nr. 1).

Chiar dacă problemele nu sunt noi, la ora actuală, chestiunile apărute în această privință par a avea o mai mare persistență și rezonanță. Aceasta se datorează unei ridicate conștiințe publice, ajutată fiind de mijloacele de comunicare socială, cât și de un mai mare acces la educație și la cunoașterea drepturilor umane și a legilor. Astăzi, uneori, Biserica însși este pusă sub presiune de opinia publică și deseori este condiționată de curente ideologice care încearcă să ducă în ispita de a căuta răspunsuri ademenitoare, care nu corespund necesar fundamentului evanghelic al învățăturii ei. Mai degrabă, deseori, ceea ce este pus cu subtilitate la îndoială, nu este importanța uneia sau alteia dintre practicile din Biserică, ci aceea a lui Isus Cristos însuși, care stă la baza întregii învățături.

Cu toate acestea, chestiunile nu sunt totdeauna provocate de avdersari din exteriorul Bisericii. Uneori provin și de la catolici chiar bine intenționați, probabil preocupați pentru că văd unii preoți buni cum „fac eforturi” să trăiască după exigențele celibatului, și că infidelitatea unora dintre aceștia tinde să facă dificilă ca Biserica să ofere o mărturie credibilă a Evangheliei.

Așa cum bine a observat profesorul Heid în intervenția lui, practica celibatului, a castității și a fecioriei sacerdotale coboară până în primele zile ale Bisericii. Totuși, magisteriul recent a continuat să nutrească un mare interes față de acest argument. În afară de mai sus amintita Enciclică a lui Paul al VI-lea, s-ar putea aminti și, în ultimii șaizeci de ani, Scrisoarea enciclică Sacra Virginitatis a lui Pius al XII-lea (25 martie 1954), Decretele Conciliului al II-lea din Vatican Optatam Totius (28 octombrie 1965) despre formarea preoților și Presbyterorum ordinis (7 decembrie 1965), asupra ministerului și vieții prețești, cât și Exortația Post-sinodală asupra formării preoților, Pastores dabo vobis a lui Ioan Paul al II-lea (25 martie 1992). La aceste documente pot fi adăugate indicații conținute în Codul de Drept Canonic și în Catehismul Bisericii Catolice, diferitele instrucțiuni publicate de Dicasteriile Curiei Romane, în special de Congregația pentru Cler și cea pentru Educația Catolică, și diferitele predici și discursuri în această privință a Romanilor Pontifi. Papa Benedict al XVI-lea s-a oprit asupra chestiunii în diferite intervenții și colocvii spontane cu seminariștii și clerul în timpul unor vizite pastorale. De exemplu, în data de 6 august 2008, în timpul întâlnirii cu clerul diecezei de Bolzano-Bressanone, a afirmat că «va fi totdeauna nevoie de preotul care este complet dăruit Domnului și, deci, complet dăruit omului». Apoi a continuat afirmând că «celibatul» este «o expresie fundamentală a acestei totalități» și «acesta are sens numai dacă credem cu adevărat în viața veșnică și dacă credem că Dumnezeu ne angajează și că nu putem exista decât pentru El».

Scopul acestei intervenții nu este cel de a cerceta în cel fel Biserica trebuie să răspundă acestei probleme, acestor întrebări și obiecții. Este vorba mai degrabă de a identifica sensul, în ciuda oricărui lucru, unei vieți trăite în celibat, în castitate și feciorie. Desigur, multe din conținutul documentelor mai sus amintite rămân valabile încă și astăzi, ca și problemele la care fac referință. O privire la istoria și la experiențele altor tradiții ecleziale (ne latine), demonstrează că și opțiunea căsătoriei nu este un panaceu pentru lupta cu problemele deseori ridicate ca obiecții față de celibatul preoțesc, în vreme ce remediul fundamental este o formare validă. Iarăși, o privire la comunitățile religioase cu reguli de viață exigente și la ordine călugărești de strictă observanță, tinde să evidențieze că, chiar și în zilele noastre, tinerii sunt încă în căutarea de provocări, iar dacă nivelele sunt coborâte, mulți nu mai sunt atrași deoarece pot găsi alternative facile în altă parte.

O importanță perenă și o provocare universală

Interesul demonstrat de magister față de temele celibatului, a castității și a fecioriei preoțești subliniază relevanța acestora și importanța lor constantă pentru viața și misiunea Bisericii. Evidențiază și caracterul peren și universal al provocării implicite în aceste practici. Ea nu este legată de timpuri, nici nu este, din punct de vedere geografic circumscrisă. Nici o persoană care trăiește în orice parte a planetei nu ar trebui să se considere imună de la aceste chestiuni sau să se comporte ca și cum le-ar fi depășit definitiv. Nu este deloc adevărat că anumite populații sau culturi sunt mai puțin potrivite pentru aceste practici. Ceea ce se poate spune este că unele experiențe istorice, în raporturile dintre populații, au produs deseori stereotipuri și o tendință să se concentreze numai pe erorile unora și să le aplice în mod generalizat tuturor membrilor aceleiași populații, denigrând astfel cultura și mentalitatea lor, insinuând că sunt incapabile sau că, în orice caz, sunt mai puțin potrivite pentru celibat, pentru castitate și feciorie. Totuși, recentele neplăcute evenimente în diferite regiuni ale lumii sunt un aspru reproș față de această tendință arogantă. Slăbiciunea umană, care cauzează infidelitatea față de obligația la celibat, este universală. La fel și, mulțumim lui Dumnezeu, este harul divin cel care permite o adeziune fecundă la obligația îmbrățișată odată cu hirotonirea întru preoție. Celibatul este un dar al lui Dumnezeu, cu ajutorul Duhului Sfânt care suflă unde vrea (cf. In 3, 8) și trebuie să fie trăit cu credință, iubire și umilință.

Se poate afirma și, că, peste tot pe unde opera evanghelizării a fost eficace, și unii misionari au fost excelenți nu numai în înrădăcinarea profundă a credinței, ci și în formarea seminariștilor, deseori ne întâlnim în trecerea, în decurs de trei generații, de la practica poligamiei la cea a monogamiei și apoi la cea a celibatului. Este cazul preoților și al călugărilor celibi, cu toate că părinții lor au fost monogami, iar bunicii lor poligami. În diferite instanțe, trecerea este încă și mai scurtă, adică de la părinți poligami la fiu celib!

Principiul universalității nu se aplică numai provocării celibatului, castității și fecioriei, ci și recunoașterii valorii lor. Marea majoritate a culturilor are la inimă fecioria, până la o anumită fază a vieții, deseori până la căsătorie, probabil pentru a garanta ca primul copil al unei femei să fie al soțului. În același fel, în multe societăți, castitatea, cel puțin pentru a anumită perioadă, este foarte bine văzută și considerată indispensabilă în pregătirea pentru unele rituri religioase. Aceste cazuri nu trebuie confundate cu celibatul preoțesc și cu fecioria și castitatea legate de acesta, dar indică prezența unui teren fertil sau al unui prim semn al acestei practici sacerdotale.

În această privință, în 2005, cu ocazia Sinodului Episcopilor asupra Euharistiei, Cardinalul Peter Turkson a afirmat că miniștrii religiilor tradiționale africane se abțin timp de trei zile de la relațiile sexuale înainte de a îndeplini rituri religioase. Deci, a continuat: «cine spune că pentru mentalitatea africană celibatul este de neconceput, spune un lucru fals» (revista 30 giorni, octombrie 2005). Într-adevăr, în tribul Igbo din Nigeria, perioada de abstinență era uneori superioară celor trei zile, în funcție de semnificația evenimentului, și era însoțită de ritualuri speciale de auto-pregătire cu scopul de a creea contacte cu lumea spirituală și ancestrală. La încheierea acestei perioade, «preotul» era considerat umplut de particulare puteri spirituale. Aceste practici au reprezentat o bază utilă pentru misionari ca să învețe castitatea permanentă, cu referință la celibatul preoțesc. Așa se explică și, într-o anumită măsură, înalta considerație a acelor populații față de preoții catolici care, în afară de temporara continență practicată de «preoții lor tradiționali», alegeau o viață de abstinență perpetuă.

Concepte diferite, dar interdependente

Chiar dacă este prezentă în diferite forme și culturi, celibatul, castitatea și fecioria practicate în Biserică au o semnificație distinctă de cea care le este lor de obicei atribuită și tinde să să le considere ca fiind concepte diferite. În acest tip de terminologie populară, celibatul este înțeles ca starea civilă a persoanei singure, distinct de cea are are soț/soție. Nu cere și nici nu implică în mod necesar castitatea sau fecioria. Pe de altă parte, castitatea, care nu este legată de o stare civilă specială, tinde să fie înțeleasă după etimologia ei latinească (castitas, adică «curăție», «puritate») sau grecească (sophrosyne, adică «moderație»), motiv pentru care, pentru unii implică evitarea relațiilor sexuale, iar pentru alții înseamnă, mai simplu, moderație sau autocontrol în astfel de raporturi. Fecioria este concepută de obicei ca absență a experienței sexuale încă de la naștere. Aceasta, pentru unele persoane, implică integritatea unor organe la femei, în vreme ce pentru alte persoane, integritatea se referă la a fi «puri» sau mai simplu «noi».

Contrar ideii populare, celibatul preoțesc în Biserica Catolică este intrinsec legat de castitate și feciorie. Nu implică numai starea civilă, ci și o condiție de continență care este rezultatul dăruirii totale de sine Domnului în Biserică. Codul de Drept Canonic este foarte clar la ce se așteaptă Biserica de la preoți în această privință (can. 27 §71):

«Clericii sunt ținuți la obligația de a observa continența perfectă și perpetuă pentru împărăția cerurilor, de aceea sunt legați de celibat, care este un dar particular al lui Dumnezeu prin care miniștrii sacri pot să adere mai ușor la Cristos cu o inimă neîmpărțită și sunt puși în condiția de a se dedica mai liber slujirii lui Dumnezeu și oamenilor».

Tocmai în această continență perfectă și perpetuă, celibatul preoțesc găsește semnificația eu autentică, care împărtășește cu castitatea și cu fecioria. Într-adevăr, «puritatea» și «moderația» indicate de castitate, cât și «absența experienței sexuale» indicată de feciorie, dincolo de orice conotație fizică sau corporală, converg toate în acest concept al continenței perfecte, care pentru preot trebuie să fie și perpetuă. În consecință, un celibat preoțesc autentic implică nu numai starea socială a persoanei singure, dar și virtutea castității și a condiției de feciorie. Aceasta înseamnă că, chiar dacă un preot diecezan nu face vot specific de castitate sau de feciorie, ca și călugării, angajarea lui pentru celibat implică aceeași continență perfectă și perpetuă prevăzută de voturi.

Ne-am putea întreba: în ce sens preotului celib îi este cerut să fie feciorelnic?

Chiar dacă uzul comun tinde să aplice fecioria numai femeilor, conceptul pe care o exprimă nu se limitează la un singur sex și poate, în unele circumstanțe, să fie aplicat preotului cast. S-a observat că fecioria implică nu numai o integritate sexuală fizică sau «a fi noi», dar și o condiție de perfectă continență încă de la naștere. Pentru creștin, nașterea nu este numai fizică. Nașterea cea mai importantă nu este în mod necesar cea fizică, dar și nașterea sau renașterea sacramentală în Cristos, prin Duhul Sfânt.

Isus însuși declară cu emfază că «dacă unul nu se naște anothen (din grecește pentru a spune „din înălțime” sau „din nou”)… din apă și Duh, nu poate să vadă împărăția lui Dumnezeu» (In 3, 3-5). Acest concept de renaștere este prezent în tot Noul Testament și cuprinde întreg mesajul creștin. Papa Paul al VI-lea îl subliniază în Enciclica sacerdotalis caelibatus (nr. 19).

«Domnul Isus, Unul născut al lui Dumnezeu, trimis de Tatăl în lume, s-a făcut om pentru ca umanitatea, supusă păcatului și morții, să fie regenerată și, printr-o nouă naștere (In 3, 5; Tit 3, 5) să intre în împărăția cerurilor. Consacrându-se în totalitate Tatălui (In 4, 34; 17, 4), Isus a împlinit prin misterul său pascal această creație nouă (2 Cor 5, 17; Gal 6, 15), introducând în timp și în lume o formă nouă, sublimă, divină, de viață care transformă însăși condiția pământească a umanității (Gal 3, 28)».

Într-adevăr, conceptul dee renaștere este atât de fundamental încât NT tinde să împartă întreaga viață a creștinului în două: înainte și după întâlnirea cu Cristos (1 Pt 1, 23; Tit 3, 2; Ef 2, 12; 1 Cor 2, 14; Ap 1, 8; Rom 8, 9b). În viața Bisericii, această renaștere este realizată cu ajutorul sacramentelor, care sunt «semne eficace ale harului… prin care ne este dăruită viața divină» (CBC, nr. 1131). Reînnoirea renașterii se realizează și cu ajutorul sacramentalilor, instituite de Biserică «pentru sfințirea unor ministere, a unor stări de viață, a unor circumstanțe foarte variate ale vieții creștine, ca și de uzul lucrurilor utile omului» (CBC, nr. 1668). Atât în sacramente cât și în sacramentalii, principiul renașterii este Duhul Sfânt. Pentru creștin, Misterul Întrupării, împarte istoria umanității în două: înainte și după Cristos. În același fel, întâlnirea cu Cristos, «Alfa și Omega» (Ap 1, 8) împarte viața creștinului într-un «înainte și după», care încep respectiv de la nașterea fizică și de la renașterea spirituală în Cristos.

Aceasta înseamnă că, dacă fecioria implică în mod general integritatea sexuală sau «puritatea» de la naștere la nivel fizic, pentru creștin semnifică și o integritate asemănătoare – continența perfectă! – cultivată conștient din momentul renașterii sau a «reînnoirii».

Această interpretare a fecioriei nu diminuează conținutul ei și nici valoarea, ba chiar îi ampliază și îi nobilitează semnificația. Importanța integrității fizice nu este pusă la îndoială. Pentru creștin rămâne o participare simbolică fundamentală la patima și moartea lui Cristos în trup. Cu toate acestea, fecioria, atunci când se limitează numai la integritatea sexuală fizică de la naștere, poate să nu fie în mod necesar o decizie și o alegere, ci și rodul unor circumstanțe în afara controlului unei persoane, ca de exemplu ambientul în care s-a născut și a crescut. Dacă, totuși, la aceasta se adaugă dimensiunea renașterii, fecioria obține pe deplin demnitatea unei condiții alese, iubite și alimentate conștient. Este emfatizat și rolul Duhului Sfânt, în calitate de principiu al renașterii. Este Duhul Sfânt cel care, reînnoiește constant viața și decizia luată, și conformează persoana feciorelnică la imaginea lui Isus Cristos, care, în afară de a avea divina perfecțiune, a fost pe deplin uman în toate, inclusă fiind aici ispita și necesitățile fizice (foame, sete, durere), în afară de păcat. Așa cum afirmă Scrisoarea către Evrei (2, 18): «Într-adevăr, tocmai pentru că a fost pus la încercare și a suferit, personal, El este în stare să vină în ajutor celor care sunt supuși încercării».

Această idee a fecioriei se repropune în tradiția liturgică a Bisericii. Să ne gândim la diferite persoane consacrate care sunt amintite în calendarul Bisericii ca feciorelnice, chiar dacă au trăit în circumstanțe particulare dificile, care ar fi putut să-și compromită integritatea lor fizică înainte de întâlnirea lor cu Cristos și al renașterii lor în El. Un exemplu recent este nobila figură a Sf. Iosefina Bakhita, luată ca sclavă când încă era de abia copilă. Nu este greu să ne imaginăm în cel fel tratau stăpânii tinerele sclave și ce a trebuit să sufere acea copilă din mâinile stăpânilor ei arabi și otomani, înainte să fie răscumpărată de diplomatul italian Calixt Legnani. A fost acest domn Legnani cel care a dus-o pe Bakhita în Italia unde și-a recâștigat libertatea, s-a convertit la creștinism și a intrat în viața călugărească. Într-un anumit sens, adevprata ei viață a început numai odată cu întâlnirea cu Cristos și intrarea ei în Institutul Fiicelor Carității, numite Canossiane. Este un semn de mare înțepeciune din partea Bisericii pentru că o onorează în liturgie ca și «călugăriță și fecioară». Înaintea ei, un tratament asemănător a fost rezervat altora, ca de exemplu Sf. Afra, care, după ce a fost prostituată, l-a cunoscut pe Cristos și, succesiv, a fost martirizată din cauza credinței ei. Și aceasta este celebrată de Biserică ca «martiră și fecioară», și a fost aleasă ca patroană a orașului și a diecezei de Augsburg în Germania.

Mai mult decât un simplu post perpetuu

Am spus deja că celibatul preoțesc împărtășește nucleul comun al continenței perfect cu castitatea și fecioria. La baza ideii de continență există practici de autolimitare și de abstinență și, în consecință, de post. Aceasta înseamnă că celibatul, castitatea și fecioria implică toate o anumită formă de post permanent. Implică toate o renunțare la ceva ce ar fi altfel de dorit, o mortificare și, în consecință, un sacrificiu.Toate, ca și postul, presupun o anumită dorință sau apetit uman, potențial sau real, care, ca și foamea și setea în post, nu este satisfăcută, dar este controlată prin autolimitare. Cât privește celibatul, această dorință este legată de căsătorie, în vreme ce pentru castitate și feciorie este asociată activității și plăcerii sexuale. În post, obiectul abstinenței unei persoane nu poate fi un lucru pentru care nu are apetit. Un individ care nu fumează nu poate alege să se abțină de la fumat, așa cum unuia căruia nu-i plac dulciurile, nu poate alege să postească de la ciocolată! La fel, numai persoane capabile de activitate și plăcere sexuală pot în mod valid să întreprindă practica celibatului preoțesc.

Punctul slab al acestei analogii cu postul constă în faptul că tinde să se concentreze pe o singură dimensiune a celibatului, cea a abstinenței și a eliminării anumitor componente practice. Dacă se consideră numai din acest punct de vedere, celibatul devine un stil de viață trist și chiar înfricoșător, alcătuit numai dintr-o serie de mortificări. Acest lucru ar fi incorect, pentru că celibatul este esențial un stil de viață pozitiv, care-l pune pe preot în întregime în slujba lui Dumnezeu și a oamenilor. Preotul celib este conformat la imaginea lui Isus Cristos, Preotul Veșnic care, în același timp, era complet dedicat voinței Tatălui și în întregime în slujba altora, până la punctul de a deveni nu numai hrana lor (în Euharistie), ci și sacrificiu pentru mântuirea lor. În acest fel, preotul se poate considera cu adevărat alter Christus, în întregime pentru Dumnezeu și pentru oameni. Dimensiunea abstinenței, chiar dacă esențială, ar trebui să folosească nu numai ca instrument pentru a obține această semnificație mai plină a celibatului. Din acest motiv practica postului are numai un rol de analogie.

Totuși, ar fi și greșit să considerăm postul ca esențial negativ. Trebuie să se evite o idee ostilă și restrictivă a acestei practici. Postul este apreciat și practic, într-o formă sau alta, în marea majoritate a culturilor și a religiilor, în special în relație cu rugăciunea, cu riturile de purificare și de reînnoire, și în relație cu noi practici. În Biblie, postul se întâlnește de obicei cu referință la rugăciune și pocăință (Jud 20, 26; 1 Sam 31, 13; Neh 9, 1; Tob 12, 8; Lc 2, 37), atât pentru necesități personale și naționale (Ps 25, 13; Io 2, 15) sau ca observață liturgică (Zah 8, 19), în particular în sărbătoarea Zilei Ispășirii (Lev 16, 29-34). Iarăși, pentru a avea o semnificație, trebuie să fie însoțit de compasiune și solicitudine pentru dreptatea socială (Is 58).

Postul nu este același lucru cu denutriția. Este un act liber ales de abstinență îndreptat spre a obține beneficii mai mari, atât din punct de vedere fizic cât și spiritual. Postul, în analogia noastră cu celibatul, nu este o abținere de la mâncare sau băutură, altfel nu ar putea fi perpetuu. Se înțelege ca abstinență de la anumite mâncăruri, băuturi sau obiceiuri, care poate fi completă sau permanentă. De fapt, Papa Leon cel Mare, vorbește de post «nu numai cu parcimonia de la mâncare, ci mai ales cu abstinența de la păcat» (Predică de Post, 1-2). Nu ar trebui să ne surprindă că unele persoane pot fi terorizate de post, în vreme cel altele sunt numai simplu descurajate de însăși ideea celibatului. În fond, multe persoane sunt tulburate și de imaginea crucii și, cu toate acestea, valoarea lui pentru creștini nu slăbește. Abstinența implicită în celibat poate fi crucea pe care preotul este chemat să o poarte urmându-l pe Domnul (Mt 10, 38). Pentru unii, crucea poate fi mai grea, pentru alții mai ușoară, dar aceasta nu o face mai puțin să fie cruce!

Analogia cu postul are marele merit de a servi drept izvor important pentru orientarea biblică pentru trăirea eficace a celibatului preoțesc. Pe de o parte, chiar dacă diferite texte biblice sunt citate în susținerea celibatului cât și a castității și a fecioriei (în particular Mt 19, 11-12; Lc 18, 29-30; 1 Cor 7, 33-35), nici unul din acestea nu oferă directive biblice specifice pentru exercitarea acestui fel de viață. Într-adevăr, textul din Mt 19, 11-12 este de obicei citat pentru a prezenta celibatul preoțesc ca un dar divin (v.11: «cărora le-a fost dăruit»), primit de cei care se fac «fameni pentru împărăția cerurilor»; Lc 18, 29-30 amintește abundenta recompensă promisă celor care lasă casă, familie, soție și copii pentru binele împărăției cerurilor, iar 1 Cor 7, 33-35 este citat pentru a prezenta preotul celib ca cel care aderă în totalitate și direct la Domnul, și se preocupă numai de El și de lucrurile Lui (cf. Sacerdotalis caelibatus, nr. 20-22).

Pe de altă parte, Biblia oferă indicații clare despre cum poate postul să fie făcut fecund și acceptat de Domnul. Sunt acestea sugestiile propuse aici, prin analogie, ca principii și caracteristici al unui corect exercițiu al celibatului, al castității și al fecioriei preoțești. Nu vreau să fac aici o expunere detaliată sau exegeza tuturor textelor biblice relative la post. Ar trebui să fie suficient să ne amintim că Isus însuși nu numai că a postit cu diferite ocazii (de exemplu în ispită și la începutul ministerului lui), dar ne-a lăsat și o învățătură clară asupra acestei practici, ce ar putea fi aplicat exercitării celibatului preoțesc.

În această privință, textul cel mai important este cel din Mt 6, 1-18, o trilogie a lui Isus privitoare la exercitarea pietății, dikaiousyne. După o amonițiune inițială împotriva practicării pietății «în fața oamenilor pentru a fi admirați de ei», Isus continuă și oferă instrucțiuni precise asupra celor trei pilaștrii ai pietății după tradiția ebraică: rugăciunea, pomana și postul. O privire rapidă la acest text revelează legătura intrinsecă dintre cele trei elemente. Într-adevăr, amonițiunea introductivă a lui Isus și paragrafele asupra rugăciunii, a pomenii și a postului sunt legate de un flux logic stabilit de expresiile de conjuncție, hotan oun (v. 2: Deci, atunci când…, De aceea, atunci când…), kai hotan (v. 5: Și când…, hotan de (v. 16: Și când…).

Această legătură fundamentală dintre post, rugăciune și pomană are consecințe foarte mari. Cele trei practici implică un triplu raport: cu sine (postul), cu Dumnezeu (rugăciunea), cu aproapele (pomana). Postul contribuie la stăpânirea propriilor apetituri și propriile obișnuințe pentru a face să crească autodisciplina și, în special, a îndepărta atenția de la persoana proprie (de la propriile necesități, apetituri, dorințe arzătoare, etc.) și a o concentra, în schimb, asupra lui Dumnezeu și asupra aproapelui. În acest fel, postul face să fim disponibili lui Dumnezeu și aproapelui. Deci, postul (și aceasta include și actele de abstinență și de negare a sinelui, ca voturile de sărăcie, castitate și ascultare), fără rugăciune (deschidere față de Dumnezeu) și fără pomană, care anticipează împărtășirea creștină sau caritatea (deschiderea față de aproapele), nu numai că este gol și nesemnificativ, dar ar putea și să echivaleze și cu un ipocrit sadic sau să devină numai un act deliberat de orgoliu, de ostentație a spiritualității.

Dimpotrivă, atunci când postul este cu adevărat pus la baza rugăciunii și a carității, se înmulțește concentrația asupra divinului încât să devină un canal foarte eficace pentru puterea divină. Abstinența implicită lasă spațiu în subiect, pe care rugăciunea îl umple cu prezența și forța divină.

O altă observație privește cuvintele pe care Isus le pronunță tocmai în privința postului (Mt 6, 16-18).

«Când postiți, nu fiți melancolici ca ipocriții, care i-au un aer de superioritate pentru a face ca alții să vadă că postesc… În schimb, când tu postești, parfumează-ți capul și spală-ți fața, pentru ca lumea să nu vadă că tu postești, ci numai Tatăl tău, care este în ascuns; iar Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti».

Textul este clar. Postul nu ar trebui să fie practicat pentru a obține recunoașterea și admirația altora. Întrebarea esențială nu este: «ce fel de laudă obțin de la lume?», ci «ce gândește Dumnezeu de această acțiune a mea?». Să ne gândim la cuvintele profetului Ioiel (2, 13): «sfâșiați-vă inima nu hainele». Termenul ipocrit (hypocrites, adică actor), repetat de mai multe ori în întreg textul, clarifică bine acest concept. Persoana care postește nu este un actor care caută să veselească spectatorii umani și să obțină aplauzele lor, ci o persoană care, prin propriile acțiuni, caută să aibă aprobarea divină. Postul trebuie să fie trăit ca un act plin de bucurie (parfumează-ți capul și spală-ți fața…), care creează un raport de intimitate (în ascuns!) între persoană și Dumnezeu.

Care sunt implicațiile acestei practici pentru celibatul preoțesc? Grație analogiei cu postul, cuvintele lui Isus în acest text devin pe deplin aplicabile preotului angajat în celibat, în castitate și feciorie. Ca și postul, aceste trei practici devin, împreună cu cele ale rugăciunii și ale carității, elemente constitutive ale pietății, în slujba Împărăției lui Dumnezeu. Pentru a fi complet, celibatul preoțesc trebuie să fie însoțit de rugăciune și de caritate, care fac ca preotul să fie deschis față de Dumnezeu (rugăciunea), și față de aproapele (pomana).

Atunci când rugăciunea și caritatea lipsesc, celibatul se concentrează pe sine și se transformă foarte ușor într-o goală auto-indulgență și într-un anumit sadism, într-un act de ipocrizie, de ostentație și de orgoliu. Succesiv alimentează aroganța și intoleranța față de aproapele, mai ales față de cei care sunt considerați mai puțin capabili să onoreze acel angajament. Dimpotrivă, abstinența implicită în celibat ar trebui să creeze un spațiu, pe care preotul ar trebui să-l umple cu rugăciune, cu prezența și cu puterea lui Dumnezeu cât și cu iubirea față de aproapele. Într-adevăr, abstinența fără caritate este vană. Așa cum afirmă Sf. Paul: «Și dacă aș da trupul meu focuui, dar dacă nu am dragoste, la nimic nu mi-ar folosi» (1 Cor 13, 3). La fel, preotul sau călugărul celib care este lipsit de iubire poate fi definit un renegat.

De fapt, elementul mortificării prezent în conceptul de post, face să ne gândim la declarația categorică a lui Isus, după care «dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur; dacă în schimb moare, aduce mult rod» (In 12, 24). Aceasta se poate aplica la «a muri» față de sine implicită în post și, prin analogie, în celibat, cu scopul de a trăi în Domnul și pentru aproapele? Aceasta ar evidenția faptul că celibatul, ca și postul, nu are un scop în sine, ci este un instrument pentru a ajunge la plinătatea vieții, după imaginea lui Isus care, ca om, a postit, a fost ispitit, a suferit și a murit pentru a învia în glorie (Ev 2, 18).

Rezumând, ca și postul, celibatul nu ar trebui să fie tratat ca un lucru trist, pentru care preotul sau călugărul trebuie să ia un aer de jale pentru a arăta seriozitatea devoțiunii sale. Isus dorește ca abstinența celibatului preoțesc să fie trăită ca un izvor de intimitate (în ascuns), cu Dumnezeu, care vede și răsplătește și «în ascuns», deci ca un raport care să inspire în preot bucurie, care nu este numai interioară, ci și vizibilă în exterior (parfumează-ți capul și spală-ți fața). Un celibat trist este un celibat rău.

Traducere de: Pr. Pătrașcu Damian

Ce spune Biblia despre răpire, când va avea loc, cum va fi?

Cuvântul ”răpire’’ îl găsim în Scriptură în 1 Tes. 4:17: ”Apoi, noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul’’. Aici Pavel se referă la speranţa binecuvântată şi mult aşteptată a sfinţilor Domnului de-a lungul veacurilor creştine cu privire la înviere. Ioan 14:3: „Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi”. ”Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine’’ – aceasta este una din principalele bucurii aşteptate de către fiecare Creştin adevărat, şi Pavel ne explică cum se vor realiza aceste lucruri, ordinea acestora, deoarece aflăm că „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduelii’’ – 1 Cor. 14:33.

Referindu-se  la „cei care au adormit în El” , apostolul clarifică că atunci când Domnul se va întoarce „din ceruri’’ (1 Tes. 1:10),  „mai întâi vor învia cei morţi în Cristos’’ (1 Tes. 4:16)  și „noi cei vii, cari vom rămânea până la venirea  Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi”. „Apoi, noi cei vii, cari vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh” (versetele 14,16). Deci întâi înviază credincioşii care au murit, şi apoi, în continuare, nu în acelaşi timp, ci doar după aceasta – „noi cei vii în timpul prezenţei Domnului (aici în textul originalul grecesc se află cuvântul grecesc „parousia’’, care  înseamnă prezenţă)”, „nu o vom lua înaintea celor adormiţi’’ ci „vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, ne vom alătura lor „împreună”, în acelaşi loc nu în acelaşi timp, în armonie cu acelaşi sens al locului, pentru cuvântul „împreună’’, folosit de Apostol în 1 Tes. 5:10: „care a murit pentru noi, pentru ca, fie că veghem, fie că dormim, să trăim împreună cu El’’.

Acest loc, „în văzduh” unde „sunt răpiţi” „împreună” toţi cei credincioşi la timpul fiecăruia conform ordinii Dumnezeieşti, este acelaşi „văzduh”, sau casa lui Satan, unde Satan domneşte nevăzut ca „domn al puterii văzduhului’’ – Efes. 2:2, şi în care „văzduh’’ sau casă, Isus se întoarce ca Împărat pentru a-şi stabili Împărăţia şi „a-l birui”  (Luca 11:22), „a-l lega” (Matei 12:29; Apoc. 20:2) şi „a-i împărţi prăzile” (Luca 11:20-23; Isaia 53:12).

Acei care sunt vii în timpul când Domnul se întoarce nu mai au nevoie să doarmă pentru a aştepta în somnul morţii venirea Domnului, căci El fiind deja venit, nu mai e nevoie de aşteptat, ceea ce ne declară apostolul în 1 Cor. 15:51, 52: „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într’o clipă, într’o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă (aceeaşi trâmbiţă din 1 Tes. 4:16 şi Matei 24:31). Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi”. Şi mai sus în context, apostolul ne explică detaliat despre această schimbare „în nemurire” şi în „trup ceresc” sau „duhovnicesc”, şi anume: pentru ca schimbarea să aibă loc, nu poate fi altfel decât dacă nu „este semănat trup firesc” şi „înviază trup duhovnicesc„ şi „ce semeni tu, nu înviază, dacă nu moare mai întâi” – vers. 37, 44, 42, 54.

Ceea ce este sumarizat şi în strânsă armonie cu declaraţia din versetul 50: „Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; şi că, putrezirea nu poate moşteni neputrezirea”.

Deci schimbarea este prin moarte: „Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă grăuntele de grâu, care a căzut pe pământ, nu moare, rămâne singur; dar dacă moare, aduce multă roadă’’ (Ioan 12:24). Şi Domnul confirmă lui Ioan în Apoc.3:10, cum putem căpăta coroana nemuririi: „Fii credincios până la moarte, şi-ţi voi da cununa vieţii”. Căci numai dacă ne „pierdem viaţa” pentru Isus şi Evanghelie, putem „câştiga viaţa” (Matei 10:39; 16:25; Marcu 8:35; Luca 9:24; 17:33). De asemenea dacă vrem să fim urmaşi adevăraţi ai Domnului, conform 1Ioan 2:6: „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus”, ca să fim printre cei care să fie răpiţi trebuie să ţinem minte că „Ucenicul nu este mai pe sus de învăţătorul său, nici robul mai pe sus de domnul său. Ajunge ucenicului să fie ca învăţătorul lui, şi robului să fie ca domnul lui’’ – Matei 10:24,25.

Să trăim deci şi să fim „ca Domnul”! Vrem să fim ca Domnul nostru? să mergem până la capăt ca El – până la moarte ca EL „ca domnul lui” (vers. 25). Sau suntem noi mai mari sau mai presus de Domnul ca să fim schimbaţi fără să murim cum s-a întâmplat cu El? (Ioan 13:16, 15:20). Deci ca să fim urmaşi în mod desăvârşiţi ai Domnului, vom fi ca El chiar şi urmându-l în moarte: „Ucenicul nu este mai pe sus de învăţătorul lui; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul lui” (Luca 6:40).

V-aţi gândit vreodată de ce apostolul Pavel în textul în discuţie de la 1 Tes. 4:15-17, consideră atât de vrednic de menţionat şi de explicat, încât se străduie să detalieze că: mai întâi învie credincioşii morţi şi apoi sunt răpiţi cei vii? ce importanţă are această ordine, de ce îi acordă atâta atenţie? Dacă nu ne-ar indica el această ordine în mod special, care ar fi deosebirea? Ce nu am şti noi, ce ni se comunică aici? Fără această explicare n-ar fi logic şi clar conform altor scripturi că atunci când vine Domnul, unii credincioşi cu siguranţă vor fi deja morţi şi alţii vii.  Fie 1). întâi vor învia cei morţi şi se vor alătura Domnului şi apoi cei vii; fie 2). întâi se vor alătura cei vii la Domnul, după care fapt, vor învia şi cei morţi? De ce a fost atât de important să ne comunice că se va împlini scenariul  nr.1?

Răspunsul îl găsim în Apoc. 14:13, unde scrie: „Şi am auzit un glas din cer, care zicea: „Scrie: Ferice de acum încolo de morţii, cari mor în Domnul!„ -„Da”, zice Duhul „ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!”. Deci Pavel ne explică faptul că, pentru cei „care mor în Domnul’’ este un moment „de acum încolo’’, adică de la întoarcerea Domnului, când, după cum am remarcat cuvintele Apostolului mai sus, nu le va mai fi necesar să aştepte în somnul morţii, „ei se vor odihni de ostenenile lor’’ şi „faptele lor continuă (din originalul grecesc)’’. Deci Pavel a vrut să ne clarifice că de la a doua venire a Domnului cei care sunt morţi „în Domnul’’ sunt înviaţi şi cei care de atunci încolo „mor în Domnul’’, în impul prezenței Sale, sunt îndată „răpiţi’’ schimbaţi „într-o clipă, într-o clipeală din ochi’’ (1 Cor. 15:52), şi fiind îmbrăcaţi în slavă şi nemurire „faptele lor continuă’’ fără „osteneală’’ şi fără aşteptare.

Acesta este unicul sens în care putem înţelege cu privire la cei „care mor în Domnul’’ că „de acum încolo faptele lor continuă”. „se vor odihni de ostenelile lor”, spre deosebire de cei care au murit până la întoarcerea Domnului care au trebuit să aştepte în somnul morţii.

Deci, pe scurt: răpirea celor care sunt vii după ce Domnul se întoarce, sau schimbarea spre starea cerească, are loc într-o clipă, într-o clipeală din ochi pentru fiecare care „moare în Domnul’’.

Despre a doua prezenţă a Domnului

                                 Fr. Nicoară Năneştean, România

Dragi fraţi în Christos. Această întîlnire internaţională este pentru mine un privilegiu deosebit, acordîndu-mi-se onoarea să vorbesc în faţa unui auditoriu aşa de minunat. Este prima mea întîlnire în afara frontierelor României cu fraţi de alte naţionalităţi. Prin urmare vă rog să-mi înţelegeţi emoţia şi timiditatea care mă încearcă în aceste momente.

Vă aduc salutul de iubire al fraţilor din România şi în mod special salutul fraţilor din Călineşti, adunarea din care fac şi eu parte. Fie ca bunul Părinte ceresc să-şi reverse binecuvîntarea peste noi. Cu ajutorul şi harul Său vom încerca să analizăm cîteva afirmaţii scripturale, care atestă prezenţa a 2-a a marelui Rege Isus pentru a-şi stabili Împărăţia de dreptate şi iubire – unicul remediu pentru toate problemele complexe cu care se confruntă umanitatea la acest sfîrşit de mileniu. Aşadar, subiectul va fi „Despre a 2-a prezenţă a Domnului”.

Reîntoarcerea Domnului a doua doară este o temă de o importanţă deosebită pentru toţi credincioşii adevăraţi. Deoarece scopul primei veniri a fost să-şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru toţi, înţelegem că scopul celei de a 2-a prezenţe este de a „uni iarăşi într-unul, în Christos, toate lucrurile cele din ceruri şi cele de pe pămînt” Efeseni 1:10. În acest context Apostolul Pavel afirmă că ,,cerul trebuie să-l primească pînă la vremea aşezării din nou a tuturor lucrurilor” Fapte 3:21. A doua prezenţă a Domnului se extinde deci peste o periodă de timp mult mai lungă decît prima. Misiunea primei Sale veniri s-a terminat în mai puţin de 34 de ani, pe cînd opera pe care o are de îndeplinit în decursul prezenţei a 2-a necesită o mie de ani. Se poate de altfel uşor vedea că lucrarea celei de a 2-a prezenţe este tot atît de importantă ca şi lucrarea primei prezenţe, fiind rezultatul logic al răscumpărării. În acest sens ni se par potrivite cuvintele profetului Isaia din capitolul 53:10,11: „Dar după ce îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămînţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mîinile Lui. Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu”

În timp ce căutăm dovezi biblice în legătură cu a 2-a prezenţă a Domnului să nu ne aşteptăm la evenimente extraordinare şi senzaţionale, care să atragă atenţia tuturor oamenilor la prezenţa Sa. Aceasta nu este metoda obişnuită a lui Dumnezeu de a lucra şi nu s-a întîmplat nici la prima venire. La a doua prezenţă El nu vine pentru a plăti tribut Cezarului şi a suferi umilinţă, nedreptate şi silnicie, ci vine pentru a domni, pentru a-şi pune în lucru toată puterea în cer şi pe pămînt.

Nu prin lumina ştiinţei omeneşti am ajuns noi la descoperirea prezenţei lui Christos, ci prin lumina cuvîntului lui Dumnezeu. Noi nu putem recunoaşte pe Christos prezent în felul cum se recunosc oamenii între ei. Dar ca creaturi noi, îl recunoaştem ca pe Mirele nostru, capul şi conducătorul nostru. Desigur nu-l putem vedea cu ochii naturali, dar îl „vedem” cu ochii înţelegerii, luminaţi de lumina candelei noastre Psalm 119:105. Aşa îl recunoaştem noi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru pe care-l iubim şi credem în El fără să-l vedem 1 Petru 1:8, şi ştim că El este prezent acum pentru a proba pe cei ce pretind că sînt ai Lui, adunînd la sine „fecioarele curate”, „mărgăritarele”, pe cei găsiţi vrednici, „care urmează Mielului oriunde merge, ca să fie moştenitori cu El, proslăviţi cu El ca mireasa Sa, Soţia Mielului. Apocalips 14:4,5, 21:9; Malachi 3:17.

Iată cîteva dovezi biblice care ne justifică a 2-a prezenţă a Domnului:

– Profeţia lui Daniel 12:11,12 unde se vorbeşte despre un eveniment istoric şi anume aşezarea urîciunii pustiitorului în locul Prea Sfînt, care a înlăturat jertfa necurmată prin instituirea liturghiei, eveniment ce şi-a avut aplicarea generală în anul 539. Tot în acel an a avut loc răsturnarea monarhiei ostrogoţilor în Roma (piedica dezvoltării marelui sistem papal), precum şi recunoaşterea episcopului din Roma ca şef suprem al întergii biserici. De la această dată a început socotirea zilelor sau a anilor profetici: 1260, 1290, 1335. Aşadar dacă adăugăm la cei 539 cei 1335 ani, ne conduc la anul 1874, data celei de a 2-a prezenţe a Domnului. Observăm din context că fericirea celor ce au aşteptat şi au ajuns, a avut loc la sfîrşitul celor 1335 de ani, cînd au recunoscut prezenţa a 2-a a Domnului, precum şi faptul că noi trăim acum în timpul secerişului acestei vîrste a evangheliei şi în timpul stabilirii Împărăţiei lui Mihail (Christos). Nu avem cuvinte pentru a exprima această fericire. Ea se poate mai bine simţi decît exprima. Numai cei ce au fost luminaţi de temeinicul cuvînt profetic, împrospătaţi în spirit de acest „vin nou” a împărăţiei pot s-o aprecieze.

– În Luca 12:36,37 citim: „Să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpînul lor să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă, îndată cînd va veni şi va bate la uşă. Ferice de robii aceia pe care stăpînul îi va găsi veghind la venirea Lui. Adevărat vă spun că el se va încinge îi va pune să şeadă la masă şi se va apropia să le slujească”. De aici putem înţelege că Domnul la întoarcerea Sa va găsi servi veghind cînd El va bate la uşă. Promisiunea făcută acestora este că Domnul se va încinge şi îi va servi. Hrana spirituală abundentă, din acest sfîrşit de veac, dăruită casei credinţei de către Domnul prin servul laodician este o nouă mărturie a prezenţei sale a 2-a. Prin urmare prezenţa Sa a 2-a va fi tainică şi se va face cunoscut prin ceia ce exprimă metaforic cuvintele sale: „şi va bate la uşă”. Baterea la uşă este sigur că se referă la semnele prezenţei sale, pe care ni le dă cuvîntul profetic şi le confirmă evenimentele actuale. Astfel, Domnul voieşte să ne asigure că la a 2-a sa prezenţă va descoperi poporului Său adevăruri speciale, care înainte de această prezenţă nu era sosit timpul ca să poată fi înţelese. Aceste adevăruri sînt cele privitoare la taina Împărăţiei lui Dumnezeu şi la „Planul divin al vîrstelor”. Este sigur că toţi credincioşii se vor împărtăşi de o cină împărătească de care n-au gustat niciodată pînă atunci. Cred că este bine să precizăm că deşi hrana este dăruită întregii case a credinţei, totuşi împărtăşirea din ea este o lucrare individuală, aceasta reiese din cuvintele Domnului din Apocalips 3:22: „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine”. Dat fiind faptul că sîntem binecuvîntaţi de Domnul într-un mod atît de copleşitor, să apreciem acest fapt, să asimilăm cu bucurie această hrană spirituală prin care să creştem tot mai mult în asemănarea Sa.

– În parabola din Matei 13:24-30, Domnul ne spune că grîul şi neghina au fost lăsate împreună pînă la seceriş, timp în care are loc despărţirea grîului de neghină. Cel ce studiază cu atenţie Scripturile va fi observat că trăim în timpul sfîrşitului, fiindcă în timpul acesta are loc secerişul veacului evanghelic, aşa cum spune Domnul în Matei 13:39: „Secerişul este sfîrşitul veacului”. Aceasta este o perioadă bogată în evenimente, deoarece în decursul acestui timp, toată recolta trebuie să fie în grînarul ceresc, iar neghina să fie legată în snopi. Lucrarea aceasta este spre încheiere şi se înfăptuieşte sub conducerea Domnului Isus, care este arătat avînd în mînă o seceră ascuţită Apocalips 14:14. Cît priveşte arderea neghinei sau călcarea teascului, aceasta va fi ultima lucrare ce se va sfîrşi în perioada secerişului, în ultima parte a timpului de strîmtorare, pe care toate naţiunile vor trebui să-l sufere. Atunci toate pretenţiile lor că sînt clasa grîu vor fi dispărut, rămînînd de fapt ce întotdeauna au fost, oameni naturali sau lumeşti.

– În Daniel capitolul 12 versetul 1 ni se spune: „În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău – căci aceasta va fi o vreme de stîmtorare cum nu a mai fost de cînd sînt neamurile”. Mihail înseamnă asemenea lui Dumnezeu şi se referă la Domnul Isus reîntors a 2-a oară. Se poate observa că atunci cînd Mihail va lua comanda va fi o vreme de stîmtorare. Timpul de strîmtorare sau ziua mîniei lui Dumnezeu este aceea perioadă de timp, în care Împărăţia lui Dumnezeu sub Christos se întemeiază pe pămînt, în timp ce împărăţiile acestei lumi de sub influienţa lui satan vor fi zdrobite, cum ni se spune în Daniel 2:44 şi în Psalmul 2:8,9. În acest timp de instabilitate politică şi socială de nimicire a structurilor vechi, Christos este prezent, dar nu ca prinţul păcii, binecuvîntînd omenirea, ci mai degrabă ca un mare comandant al oştirii lui Iehova, supunînu-şi toate lucrurile. Această gîndire este susţinută şi în profeţia lui Ieremia capitolul 1:10, unde stă scris: „Iată astăzi te pun peste neamuri şi peste împărăţii, ca să smulgi şi să tai, să dărîmi şi să nimiceşti, să zideşti şi să sădeşti, de profetul Habacuc 3:13: „Ieşi ca să izbăveşti pe poporul Tău, să izbăveşti pe unsul Tău; sfărîmi acoperişul casei celui rău, o nimiceşti din temelii pînă în vîrf” precum şi de profetul Amos în capitolul 6:11 „căci iată Domnul porunceşte să se dărîme casa cea mare şi să se facă bucăţi casa cea mică”. Din aceste profeţii reiese în mod clar că lucrarea de nimicire a sistemelor nedrepte bazate pe egoism, cît şi cea de reconstrucţie a unei noi ordine sociale bazată pe dreptate şi iubire este încredinţată marelui rege Isus, care deţine toată autoritatea în cer şi pe pămînt. Evenimentele din ultimul secol, schimbările dramatice şi rapide din zilele noastre -„fulgerele care luminează lumea”-, adică principiile de libertate şi demnitate, acest strigăt nemaiîntîlnit al drepturilor omului sînt în totalitate argumente şi semne (dovezi) care confirmă prezenţa Domnului.

– Domnul însuşi a spus: „Cum a fost în zilele lui Noe, aşa va fi şi în zilele Fiului Omului” Luca 17:26-38; Matei 24:37. Această mărturisire a Domnului a fost răspunsul său la întrebarea ucenicilor: „care va fi semnul prezenţei Tale şi al sfîrşitului veacului acestuia?” Matei 24:3. Aici este de observat următorul fapt izbitor: Asemănarea nu se face între venirea lui Noe şi venirea Fiului Omului şi nici între venirea potopului şi venirea Domnului. Punctul de comparaţie este clar arătat şi poate fi uşor descoperit dacă se citeşte cu atenţie acest pasaj; poporul cu excepţia lui Noe şi a familiei lui, era în neştiinţă în ce priveşte venirea potopului şi nu credea ce spune Noe şi familia lui. Din cauza aceasta ei nu au ştiut nimic pînă cînd a venit potopul şi i-a luat pe toţi. „Aşa va fi şi la venirea Fiului Omului”. Iată, deci punctul de comparaţie – neştiinţa lor – a celor din zilele lui Noe şi a celor din zilele Fiului Omului. Numai cei din familia lui Noe au crezut, la fel şi astăzi numai cei din familia Domnului vor crede lucrurile ce se pregătesc în zilele Fiului Omului. Ceilalţi nu vor şti nimic pînă cînd orînduirile omeneşti actuale se vor topi de marea căldură a focului strîmtorării, acum foarte aproape. Neştiinţa lor este ilustrată prin următoarele cuvinte: „În adevăr cum era în zilele dinainte de potop cînd mîncau şi beau, se însurau şi se măritau, cumpărau şi vindeau, sădeau şi zideau – şi n-au ştiut nimic – tot aşa va fi şi la venirea Fiului Omului” Luca 17:27-30. Despre toate aceste nu se spune că ar fi lucruri păcătoase sau de osîndit, ci ele sînt amintite spre a semnala neştiinţa şi indiferenţa în care se găsesc oamenii faţă de prezenţa Domnului şi de marea strîmtorare. Acesta este deci răspunsul Domnului la întrebarea ucenicilor. În esenţă El le-a răspuns: Pentru mulţimea de afară nu va fi nici un semn deosebit, ea nu va şti nimic despre venirea mea şi despre perioada de tranziţie, ea nu va da nici o atenţie evenimentelor care vor semnala prezenţa mea. Numai puţini vor cunoaşte şi vor crede aceste lucruri şi anume aceia care s-au lăsat învăţaţi de Dumnezeu prin cuvîntul său înainte de apariţia vreunui semn sau indici care să poată fi văzut de lume.

– Restabilirea lui Izrael în ţara făgădiunţei, eveniment ce se desfăşaoră în zilele noastre în mod impresionant este o nouă dovadă a prezenţei a 2-a a Domnului. În Isaia 11:13 citim: „Pizma lui Efraim va înceta şi vrăşmaşii lui Iuda vor fi nimiciţi; Efraim nu va mai fi gelos pe Iuda şi Iuda nu va mai fi vrăşmaşă lui Efraim”.

– În Apocalips 18:1 citim: „După aceia am văzut pogorîndu-se din cer un alt inger, care avea o mare putere şi pămîntul s-a luminat de slava lui”. Profetul Daniel spune că în timpul din urmă „cunoştinţa va creşte” Daniel 12:4.

Este evident că în timpul prezenţei a 2-a a Domnului asistăm la o explozie uimitoare a ştiinţei şi tehnicii. Lumea face salturi rapide în tehnologii avansate, în toate domeniile precum sînt: computerele, electrotehnica, construcţii.

Spre încheiere vreau să afirm că acestea sînt doar cîteva din multele dovezi profetice referitoare la acest subiect. Am observat dragi fraţi că:

1 – cele 1335 de zile sau ani profetici s-au îndeplinit în 1874

2 – Domnul la a 2-a sa venire a binecuvîntat poporul său cu hrană spirituală prin servul credincios şi înţelept

3 – că secerişul este actual şi se îndeplineşte sub conducerea şefului secerător Domnul Isus

4 – prezenţa Domnului este marcată de timpul de stîmtorare prin care El răstoarnă casa celui rău, punînd temelia celui de al 5-lea imperiu universal – Împărăţia Lui Dumnezeu

5 – asemănarea între evenimentele din zilele lui Noe şi cele ale Fiului Omului, sînt o mărturie convingătoare a prezenţei Lui a 2-a

6 – dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii confirmă mărturiile profetice şi timpul prezenţei Lui.

În concluzie am observat că prezenţa a 2-a este un fapt îndeplinit, că semnele profetice şi evenimentele actuale conglăsuiesc spre acest adevăr incontestabil, că Domnul este reîntors spre a-şi glorifica biserica şi spre aşi stabili regatul său despre care ne-a învăţat să ne rugăm „vie împărăţia Ta şi se facă voia Ta precum în cer aşa şi pe pămînt”

Fie ca această ocazie deosebită cu care am fost binecuvîntaţi să ne umplă inima cu apreciere şi dragoste, să fim harnici în serviciul onorat al Domnului, ca să putem fi păziţi de El fără prihană, fără vină şi în pace, gata de intrare în odihna care încă rămîne pentru poporul Său. Aceasta vă doresc din toată inima precum mi-o doresc şi mie. Dumnezeu să vă binecuvînteze. Amin.

„Vei despărţi ce este de preţ de ce este fără preţ”

           Fr. Joseph Sygnowski, Polonia

  1. Aceasta este prima dată că am privilegiul să particip şi să vorbesc la Convenţia Internaţională. O consider o binecuvînatre de la Domnul.
  2. Avînd această ocazie şi bazîndu-mă pe ajutorul Domnului şi pe rugăciunile voastre, aş vrea să împărtăşesc cu voi subiectul: „Vei despărţi ce este de preţ de ce este fără preţ”.
  3. Textul nostru de aur vor fi cuvintele profetului Ieremia 15:19: „De aceea aşa vorbeşte Domnul:

    Dacă te vei lipi iarăşi de Mine îţi voi răspunde iarăşi şi vei sta înaintea Mea; dacă vei despărţi ce este de preţ de ce este fără preţ, vei fi ca gura Mea. Ei să se întoarcă la tine, nu tu să te întorci la ei”.

  4. Prin profetul Ieremia, Dumnezeu îşi arată mînia neabătută împotriva lui Iuda. Ieremia se roagă fierbinte, cerînd îndurare lui Dumnezeu.
  5. Dumnezeu răspunde lui Ieremia, punînd două condiţii importante. Prima: „Dacă te vei lipi iarăşi de Mine îţi voi răspunde iarăşi”. A doua: „Dacă vei despărţi ce este de preţ de ce este fără preţ, vei fi ca gura Mea”.
  6. Cuvîntul profetului arată că în vechime Dumnezeu a fixat deja cerinţe înalte pentru cei care vreau să se întoarcă la El.
  7. Aceasta înseamnă că Dumnezeu a cerut de la cei chemaţi atît standarde morake foarte înalte, cît şi un lucru foarte scump, care este credinţa.
  8. Ieremia menţionează aceste două aspecte importante ale vieţii naostre consacrate.
  9. Prima – „Dacă te vei lipi iarăşi de mine” – aparţine moralităţii noastre, vieţii noastre creştine, conversaţiilor noastre cu alţii, mersului nostru.
  10. Cealaltă – „ceea ce este de preţ” aparţine credinţei nostre şi în special purităţii învăţăturilor doctrinale ale Scripturii, găsirii adevăratei lumini şi a recunoaşterii ei ca fiind „de preţ” şi a recunoaşterii erorii ca fiind „fără preţ”.
  11. Pentru a aprecia corect adevărul, pentru a găsi o bază a convertirii noastre, pentru a distinge pozitivul din negativ şi pentru a găsi pe Domnul şi a ne menţine credinţa în El, să fim gura Lui, trebuie ca noi să ne cîştigăm o conştiinţă foarte sensibilă. Numai atunci putem judeca corect diferitele valori.
  12. Păstrarea credinţei şi în special aprecierea planului lui Dumnezeu de mîntuire a cauzat multe greutăţi atît servilor Vechiului Testament cît şi creştinilor din Era Apostolică.
  13. În ciuda dezvoltării culturii şi civilizaţiei, păcatul a continuat ca un fenomen neschimbat. Natura umană păcătoasă nu s-a schimbat în bine în nici o privinţă. Nu-i de mirare că apostolul Pavel scriindu-i lui Timotei, îi porunceşte să păstreze lucrurile de preţ, pentru care trebuie luptă cu o conştiinţă bună.
  14. „Porunca pe care ţi-o dau, fiule Timotei, după prorociile făcute mai înainte despre tine, este ca prin ele să te lupţi lupta cea bună; şi să păstrezi credinţa şi un cuget curat” – 1 Tim 1:18,19.
  15. Reiese din acest text că ducerea luptei bune şi ajungerea la mîntuire depinde de 2 factori: credinţa şi o conştiinţă bună.
  16. Ambele sînt importante şi esenţiale. „Dar fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-l caută” – Evr. 11:6.
  17. Astfel credinţa este un factor principal şi este decisivă pentru mîntuire. „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu l-a înviat din morţi, vei fi mîntuit” – Rom. 10:9.
  18. Cînd credinţa se naşte în inima cuiva ca rezultat al nevoii de mîntuire şi cînd este în mod sincer mărturisită înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, înseamnă că acela se află la începutul luptei bune. Totuşi ştim că nu un începu bun ne asigură viaţa ci, „cine va răbda pînă la sfîrşit va fi mîntuit” – Mat. 10:22.
  19. Noi avem de-a face cu această viaţă pămîntească fie scurtă, fie lungă, în care trebuie să luptăm această bătălie grea cu răul, nedreptatea şi eroarea semănată de chipul fiarei. Şi este necesar ca credinţa noastră să fie aici confirmată de conştiinţa noastră.
  20. Desigur că acesta nu este un lucru uşor. Ştim că lumea zace în cel rău, dar este esenţial să avem o conştiinţă bună, reglată de cuvîntul lui Dumnezeu pentru că de aceasta depinde aducerea „luptei noastre bune” la un sfîrşit plin de succes şi la primirea coroanei vieţii.
  21. Conştiinţa afectează atitudinea marală şi doctrinală a omului, iar credinţa şi mersul lui în viaţa zilnică mărturiseşte despre sensibilitatea conştiinţei lui.
  22. Profetul Ieremia ne porunceşte să ne lipim iarăşi şi să despărţim ce este de preţ de ce este fără preţ şi noi credem că agentul care face despărţirea este conştiinţa. Apostolul Pavel recomandă lui Timotei credinţa curată şi cuvîntul adevărat şi curat al lui Dumnezeu, care pot fi căpătate printr-o conştiinţă bună. Ce este dar o conştiinţă bună?
  23. Este o proprietate interioară a omului care-i arată faptele rele şi-l judecă. Îi dă un sentiment de vinovăţie şi îi atrage atenţia spre conştiinciozitate şi cinste. Permite libertate şi toleranţă religioasă şi dă dreptul de a crede. Formează comportamentul nostru în acord cu credinţa noastră şi nu permite o cădere.
  24. Conştiinţa este un sinţămînt care furnizează baza existenţei moralităţii, a faptelor şi legilor morale pe care omul le recunoaşte şi pe care inima lui le aprobă. Conştiinţa vorbeşte clar şi spune ce este bine şi ce este rău, ce să credem şi ce să nu credem. Conştiinţa pronunţă o judecată deliberată asupra diferitelor valori ce cad sub criteriul adevărului şi neadevărului.
  25. Conştiinţa poate fi asemănată cu un ceas pe al cărui cadran sînt marcate corect orele dar a cărui funcţionare depinde de un arc principal care trebuie să fie reglat dacă vrem ca ceasul să arate corect ora.
  26. Ne putem baza pe conştiinţă numai dacă este legată la arcul principal, adică inima nouă şi voinţa nouă adusă în armonie cu legea iubirii. Numai atunci ne poate arăta cu adevărat ce este bine şi ce este rău, cu ce opinie sau gînd să ne identificăm şi pe care să le respingem (ca şi contrare spiritului Domnului).
  27. Cu toţii avem acest simţ a ceea ce este bine şi drept şi acest simţ ne imboldeşte să fim ascultători de Dumnezeu.
  28. Apostolul Pavel mărturiseşte acesta în Rom. 2:15: „Şi ei dovedesc că lucrarea legii este scrisă în inimile lor fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gîndurile lor care sau se învinovăţesc sau se dezvinovăţesc între ele”.
  29. Conştiinţa nu este o acţiune voluntară a omului pentru că el adeseori se găseşte în opoziţie cu ea. Uneori ea are atîta influenţă încît chinuieşte pe cel cu fapte ruşinoase şi-l face să mărturisească fapta comisă în ciuda consecinţelor.
  30. Simţul ruşinii, recunoaşterea răutăţii proprii, devin atît de împovărătoare şi vina conştiinţei atît de covîrşitoare încît cel în cauză nu mai poate suporta şi de bună voie se predă justiţiei.
  31. Conştiinţa este un factor critic atît în formarea caracterului pozitiv cît şi a celui negativ, în funcţie de respectarea regulilor conştiinţei sau de încălcarea lor.
  32. În primul caz cineva se întăreşte în bine şi se bucură într-o conştiinţă curată.
  33. În al doilea caz cineva suferă chinuri şi suferă datorită încălcării conştiinţei care avînd atît de multe împotriviri este adusă la tăcere şi completă indiferenţă. Totuşi din cînd în cînd ea se trezeşte penrtu a umple inima de teamă şi pentru a arde ca un fier înroşit.
  34. Cu alte cuvinte, conştiinţa, această voce interioară ne spune să facem bine, ne atrage atenţia asupra răului, ne indică învăţăturile greşite şi false şi ne interzice să facem fapte în dezacord cu voia lui Dumnezeu.
  35. Dacă cineva dă atenţie acestei voci şi acţionează conform îndrumărilor ei, niciodată nu va veni în conflict cu conştiinţa sa.
  36. Dacă cineva acţionează împotriva conştiinţei, se va simţi vinovat, va avea reproşuri interioare, tristeţe, ruşine şi suferinţă. Conştiinţa se opune anumitor fapte şi omul trebuie să facă o alegere în mijlocul conflictului între două influenţe: cîştigul ispititor al încălcării ei pe de o parte şi o tendinţă naturală de a evita răul pe de altă parte.
  37. Conştiinţa este cu omul întotdeauna deşi ea nu este întotdeauna activă, de exemplu, în timpul somnului, odihnei etc.
  38. Conştiinţa poate suferi schimbări, deci nu este un simţ care nu se schimbă, cu o sensibilitate constantă. Ea poate deveni mai sensibilă sau poate scădea, sau se poate toci, sau poate ajunge complet la tăcere.
  39. Vorbind în termeni generali o conştiinţă poate fi adevărată sau greşită adică falsă. O conştiinţă adevărată judecă faptele corect pe baza informaţiei adevărate. O conştiinţă falsă judecă faptele incorect bazate pe învăţături şi principii false. O conştiinţă falsă este determinată de o abandonare deliberată a legii lui Dumnezeu.
  40. Cuvîntul „conştiinţă” nu se găseşte în Vechiul Testament. În Biblia poloneză, activitatea conştiinţei este prezentată în alte expresii ca în 2 Sam. 24:10: „Şi David a simţit cum îi bătea inima”; Iov 27:6: „inima nu mă mustră pentru nici una din zilele mele”; „Suflarea omului este o lumină a Domnului care pătrunde pînă în fundul măruntaielor”; Isaia 65:14: „Veţi striga de durerea pe care o veţi avea în suflet şi vă veţi boci de mîhnit ce vă va fi duhul”.
  41. În Noul Testament cuvîntul „conştiinţă” este folosit adesea. În Biblia poloneză survine de 29 de ori. În baza Scripturilor putem vedea că putem descrie diferit conştiinţa, în funcţie de moralitatea individului.
  42. De exemplu, poate exista o conştiinţă bună sau o conştiinţă rea, o conştiinţă curată sau necurată, sensibilă sau insensibilă.
  43. Să se remarce totuşi că cu toţii avem o conştiinţă pătată prin faptul că aparţinem rasei păcătoase pentru că „toţi au păcătuit în Adam” (Rom. 5:12). Dar dacă cineva vine la Dumnezeu cînd este ispitit, îşi mărturiseşte   păcatele şi i se dă iertarea, atunci i se face şi o curăţare a conştiinţei prin sîngele lui Christos şi devine o nouă creatură acordîndu-i-se o conştiinţă nouă şi curată.
  44. Apostolul Pavel sprijină acest gînd în cuvintele: „Cu cît mai mult sîngele lui Christos care prin Duhul cel veşnic s-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţa cugetul vostru de faptele moarte ca să slujiţi Dumnezeului celui viu” Evr. 9:14.
  45. Vrem să ne cunoaştem conştiinţa, să studiem să vedem dacă este cum ne spun Scripturile? Să încercăm să facem aceasta cu grijă şi cu meticulozitate şi vom vedea cum este conştiinţa noastră.
  46. O conştiinţă bună se înoieşte prin renaşterea spirituală a cuiva care prin moştenire are o conştiinţă grea, deformată, micşorată, mută. Ea devine bună printr-o renaştere spirituală: „Icoana aceaasta închipuitoare vă mîntuieşte acum pe voi şi anume botezul (care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci cererea unui cuget curat făcută lui Dumnezeu)” – 1 Petru 3:21 în Biblia poloneză.
  47. Apostolul Petru ne spune că facerea unui legămînt cu Dumnezeu, împlinirea voii Sale şi rămînerea consecventă în votul făcut este o cerere făcută lui Dumnezeu a unei conştiinţe bune. Cei care devin noi creaturi îşi înnoiesc conştiinţa.
  48. Dumnezeu este bun. El ne cheamă şi ne dă o conştiinţă bună, sensibilă la toate principiile vieţii, care ne arată spre modul corect de conduită şi ne face să vedem lumina Evangheliei. Ea învaţă repede adevăratele învăţături şi viaţa veşnică prin Christos. Ea aude vocea Evangheliei şi se face auzită cînd se ridică eroarea şi Christoşii mincinoşi.
  49. Am menţionat la început că apostolul Pavel sfătuieşte pe Timotei să păstreze un cuget curat pînă la sfîrşit. Fiecare frate şi soră trebuie să-şi însuşească acest sfat. Nu toţi pot ţinea un cuget curat pînă la sfîrşit. Pavel a văzut că unii n-au păstrat o conştiinţă bună şi au eşuat.
  50. Cineva nu poate fi influenţat şi condus corect prin propria sa conştiinţă. Dumnezeu ne-a dat cuvîntul Său şi Spiritul Sfînt care ne învaţă conştiinţa. Conştiinţa noastră ne va atrage atenţia asupra lucrurilor lumeşti, păcatului, erorii, nedreptăţii etc. atunci cînd este conectată la arcul principal al cuvîntului lui Dumnezeu.
  51. O conştiinţă curată este curăţată prin sîngele lui Christos. Ea diferă de conştiinţa bună numai în aceea că ea pune accentul pe necesitatea de a menţine această conştiinţă nepătată după convertire. Sau este o conştiinţă care în procesul următor de sfinţire este ţinută în curăţenie sfîntă.
  52. Cînd apostolul Pavel a stat în faţa scaunului de judecată al lui Felix, fiind acuzat de evrei, a spus: „De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor”. (Fapte24:16) Şi aşa a fost în realitate. Din momentul convertirii sale pînă la moarte ca martir, niciodată nu şi-a pătat conştiinţa.
  53. Avînd acest fel de conştiinţă, Pavel a pus accentul pe „preţios”, „ţinînd taina credinţei într-un cuget (conştiinţă) curat” (1 Tim. 3:9). Aceasta este una din calităţile bătrînilor şi diaconilor.
  54. Aceasta înseamnă o conştiinţă a legilor lui Dumnezeu, a poruncilor Lui, o înţelegere a doctrinelor în armonie cu principiile lui Dumnezeu şi păstrarea curăţeniei în cîmpul de luptă zilnic.
  55. Pentru ca cineva să ţină un cuget curat, trebuie să acţioneze cu onestitate şi dreptate atît faţă de Dumnezeu cît şi faţă de oameni. Nu ne putem ţine conştiinţa curată chiar dacă ne consacrăm întreagă viaţa lui Dumnezeu, şi în acelaşi timp să ne lezăm aproapele sau să permitem căderea de la credinţă, să denaturăm harfa lui Dumnezeu.
  56. O CONŞTIINŢĂ SENSIBILĂ şi foarte fină o au aceia care evită comiterea chiar şi a celui mai mic păcat cu voia. În 1 Sam. 24:1-8 găsim descris un eveniment interesant.
  57. Cînd David fugea de persecuţiile lui Saul, a venit la Marea Moartă şi s-a ascuns într-o peşteră împreună cu oamenii lui. S-a întîmplat că şi Saul a venit acolo. Oamenii lui Saul au insistat să-l omoare pe Saul, aceasta fiind cea mai bună şansă de a nimici pe vrăjmaş. Conştiinţa lui David a fost atît de fină încît nu l-a lăsat să ia viaţa lui Saul. El a tăiat nuamai o bucată din poala hainei lui Saul. „Şi inima îi bătea . . . şi a zis oamenilor săi: Să mă ferească Domnul să fac împotriva Domnului meu, care este unsul Domnului o aşa faptă”.
  58. Poate servi ca ilustraţie a unei conştiinţe fine, o balanţă farmaceutică. Cu ce seamănă conştiinţa noastră? Întindem noi mîinile, strigăm acuzaţii false, vorbiri de rău etc. împotriva unsului Domnului, copiulul lui Dumnezeu.
  59. Oamenii cu o conştiinţă sensibilă se vor simţi vinovaţi chiar dacă din diferite motive lipsesc de la o adunare, dacă nu pot să se roage, să citească mana sau Biblia, cînd nu ajută pe cei bătrîni sau cînd accidental nu-şi plătesc taxa de autobuz. Sînt indispuşi cînd se distruge natura sau cînd cineva manifestă cruzime faţă de animale nevinovate. Sînt puţini astfel de oameni cu o aşa fină conştiinţă, dar sînt foarte necesari în timpul nostru.
  60. O CONŞTIINŢĂ SLABĂ au aceia slabi în credinţă care n-au ajuns la o cunoştinţă bună. Apostolul Pavel spune despre aceştia: „Dacă păcătuiţi astfel împotiva fraţilor şi le răniţi cugetul lor slab, păcătuiţi împotriva lui Christos” – 1 Cor. 8:12.
  61. Cei care au acest tip de cunoştinţa se poticnesc uşor. Chiar şi cel mai mic lucru , care în opinia lor este greşit, îi face uşor să se potinească. În vremea apostolilor unii ca aceştia se poticneau în alţii care mîncau carne cumpărată în piaţă, carne care putea proveni de la jertfele destinate idolilor păgîni (1 Cor.10:25-31).
  62. În vremea noastră unii se pot poticni dacă bem o ceaşcă de cafea într-o cofetărie sau dacă luăm cina la restaurant. Cei cu o conştiinţă slabă se poticnesc în îmbrăcămintea sau comportamentul altora. Manifestă nemulţumire la un discurs, studiu, citirea volumelor şi în general pun sub semnul întrebării planul de mîntuire al lui Dumnezeu.
  63. Pavel a folosit cuvîntul, „slab” în sensul de convingeri instabile în credinţă şi doctrină. L-a folosit în sensul bolii spirituale, lipsei de subordonare şi ” păcătuire împotriva fraţilor şi împotriva lui Christos”.
  64. Acest fel de conştiinţă nu se poate abate de la   păcat, nu poate despărţi ce este de preţ de ce este fără preţ, ci repede cade şi are nevoie de vindecare.
  65. O CONŞTIINŢĂ INSENSIBILĂ de obicei vine din ducerea unei vieţi păcătoase de mult timp. Cineva cu o astfel de conştiinţă nu vede păcatul unde este sau crede că păcatul nu este atît de mare cum în realitate este. Astfel de conştiinţă este rezultatul neglijării răului cauzată de neglijarea legii lui Dumnezeu.
  66. Astfel de conştiinţă şi-a pierdut sensibilitatea şi capacitatea de-a judeca corect faptele. Unul cu o astfel de conştiinţă crede că orice faptă este bună atîta timp cît aduce un cîştig.
  67. Să folosim pe profetul Balaam ca exemplu. El a învăţat pe moabiţi cum să ducă pe Israel în păcat ceea ce era împotriva voinţei lui Dumnezeu, şi împotriva propriei convingeri a lui Balaam. (Num 22:5-41; 23:1-30; 24:1-25).
  68. O conştiinţă umană insensibilă permite clasificarea păcatelor în mari şi mici, cea ce uneori duce la gîndul că toate păcatele convenabile nu sînt mari.
  69. O CONŞTIINŢĂ DE FARISEU (însemnată) este o conştiinţă de făţarnic. „‘Dar duhul spune lămurit că în   vremile din urmă unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare, şi de învăţăturile dracilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni, însemnaţi cu fierul roşu în însuşi cugetul lor” (1 Tim. 4:1).
  70. Este un simptom de făţărnicie morală. Nu foloseşte o măsură consecventă cînd judeccă diferitele fapte. Se dă mare atenţie efectelor exterioare şi adesea se ignoră un păcat mare, dacă se poate ascunde numai de ochii altor oameni.
  71. O conştiinţă de fariseu face mult zgomot şi emite judecăţi condamnatoare în   privinţa greşelilor vrăjmaşilor dar în privinţa proprilor greşeli este netulburată şi tăcută.
  72. „Atunci cărturarii şi fariseii i-au adus o femeie prinsă în preacurvie, au pus-o în mijlocul norodului şi au zis lui Isus: Învăţătorule, femeia aceasta a fost prinsă chiar cînd săvîrşea preacurvirea. Moise în lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei. Dar tu ce zici? Spuneau lucrul acesta ca să-l ispitească şi să-l poată învinui. Dar Isus s-a plecat în jos şi scria cu degetul pe pămînt. Fiindcă ei nu încetau să-l întrebe, El s-a ridicat în sus şi le-a zis: Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintîi cu pietre în ea. Apoi s-a plecat iarăşi şi scria cu degetul pe pămînt. Cînd au auzit ei cuvintele acestea s-au simţit mustraţi de cugetul lor şi au ieşit afară unul cîte unul, începînd de la cei mai bătrîni pînă la cei din urmă. Şi Isus a rămas singur cu femeia care stătea în mijloc” (Ioan 8:3-9).
  73. Oamenii cu conştiinta de fariseu se cred perfecţi şi pretind a fii sfinţi; Sînt ca mormintele văruite frumoase pe dinafară dar înăuntru sînt pline de oase de morţi si de necurăţii.
  74. Astfel de oameni n-au grijă dacă merg acasă pe o cărare dreaptă ori dacă se furişează pe cărări întortocheate atît timp cît duc ceva cu ei. Apostolul Pavel a spus că au conştiinţă învîrtoşată de păcat.
  75. O conştiinţă necurată este a acelora care nu cunosc disciplina (cum este descrisă de Pavel în 1 Tim. 1:10-15). Prin neglijenţa şi ignoranţa cuvîntului lui Dumnezeu inimile lor sînt împietrite şi viaţa lor păcătoasă le-a mînjit aşa conştiinţă încît nu au nimic curat în ei.
  76. Din cuvintele lui Pavel reiese că sînt mulţi creştini astăzi care şi-au mînjit mintea şi conştinţa. Purtarea lor a fost atît de necinstită încît Pavel i-a numit înşelători care au făcut totul pentru un cîştig murdar.
  77. O conştiinţă rea este o conştiinţă păcătoasă şi va comite cele mai rele jigniri. Pavel vorbind despre intrarea în sfînta sfintelor printr-o cale nouă şi vie ne îndeamnă să ne curăţăm conştiinţa rea. „Să ne apropiem cu o inimă curată cu credinţă deplină, cu inimile stropite şi curăţite de un cuget rău şi cu trupul spălat cu o apă curată” (Evrei 10:22).
  78. O conştiinţă rea n-are consideraţie pentru nimic şi consideră bun orice mijloc dacă prin el se ajunge la un scop anume. Este cu atît mai periculoasă cu cît îmbracă haina evlaviei religioase.
  79. Un exemplu tipic este regele Ahab şi soţia lui Izabela (1 Regi 21). Din cauza că n-au putut cumpăra cinstit via lui Nabot, s-au folosit de înşelăciune ca să o ia. Au anunţat un ospăţ şi o adunare, au adunat pebătrîni şi pe nobili   şi l-au pus pe Nabot la loc de cinste printre ei. Apoi au adus doi oameni necinstiţi şi bazaţi pe mărturia lor falsă împotriva lui Nabot, l-au ucis cu pietre.
  80. O CONŞTIINŢĂ PĂTATĂ este o conştiinţă foarte coruptă, înşelată de un adevăr diferit care vine de la adversar. „Totul este curat pentru cei curaţi, dar pentru cei necuraţi şi necredincioşi nimic nu este curat;   pînă şi mintea şi cugetul le sînt spurcate” Tit.1:15.
  81. În mintea lor, în înţelegerea adevărului este o mare corupţie. O respingere a hranei la timp potrivit, lipsă de credinţă, eroare şi falsitate, mîndrie, egoism, răutate şi ură.
  82. O CONŞTIINŢĂ MOARTĂ au aceia care trăind o viaţă păcătoasă de multă vreme, au pierdut de mult simţul a ceeace este păcat. Ei cred că nu există nici un păcat într-o acţiune dată. Spun chiar că păcatul nu există.
  83. În acest fel ei sînt complet insensibili la propriul lor păcat şi-şi pierd capacitatea de a judeca valoarea morală a purtării lor.
  84. Criminalii şi cei care calcă adesea legea au o conştiinţă moartă. Ei trec nestingheriţi de la un păcat la altul, de la o nelegiuire la alta. Conştiinţa nu-i deranjează. Cuvîntul lui Dumnezeu ne spune că putem omorî pe fratele nostru prin cuvintele noastre, că-i putem fura numele bun. Deci noi de asemenea putem fi în pericol de a avea acest fel de conştiinţă.
  85. O experienţă deosebită, un şoc mare poate trezi o conştiinţă moartă aşa cum s-a întîmplat cu Iuda (Matei 27:3-5). Dar arareori duce la o adevărată căinţă şi la întoarcere la Dumnezeu. Scroafa care a fost spălată se întoarce iarăşi să se bălăcească în noroi.
  86. Aşa se poate schimba şi degrada o conştiinţă umană. Cînd cineva îşi pierde conştiinţa, pierde frica de Domnul şi ruşinea de oameni (Luca 8:2-5). Acesta nu va avea scrupule şi nu va roşi făcînd facpte ruşinoase.
  87. Pierderea unei conştiinţe bune duce la o cădere spirituală totală şi cei care resping conştiinţa se distrug. Ei nu ştiu cum să se întoarcă la Dumnezeu şi El nu-i acceptă. Ei nu despart ce este de preţ de ce este fără preţ. Ei nu vor fi gura Domnului.
  88. Am prezentat zece feluri diferite de conştiinţe. Acum fiecare să hotărască ce fel de conştiinţă are. Primele trei sînt pozitive şi, fie ca toţi să le avem pe acelea. Celelalte şapte sînt negative şi, fie ca Domnul să ne ferească de ele. Amin.

„Vine noaptea”

Fr. Gheorghe Bivol

Astăzi vom aborda noţiunea de noapteVom medita asupra acestui subiect din puct de vedere Biblic şi din punct de vedere al împrejurărilor în care ne aflăm. Acest termen noapte este folosit în Biblie pentru a desemna diferite perioade. Vom examina această noţiune din mai multe puncte de vedere. Prima semnificaţie a nopţii ar fi

  1. noaptea de păcat: 6000 de ani

Perioada în cursul căreia păcatul a fost permis, a fost pentru omenirea întreagă o noapte sumbră care nu va fi uitată niciodată. Citim în Proverbe 7:9 „Era în amurg, seara, în noaptea neagră şi întunecoasă.” Această perioadă a fost şi o teribilă noapte de planşete şi suspine, dureri şi boli, necazuri şi strigăte, moarte. Scripturile ne explică în mai multe locuri că această perioadă este numită o noapte a morţii şi a somnului. În Romani 8:22 este scris: „Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi sufere durerile naşterii.” De şase mii de ani creaţia gemândă se află în această stare, căci ea este incapabilă să se elibereze pe ea însăşi de stricăciunile păcatului şi de finalul ei: moartea. De-a lungul acestei perioade, omul a luptat în continuu şi el se luptă încă cu boala, suferinţele, moartea. Din fericire, această condiţie nu va fi veşnică, pentru că Dumnezeu a pus în lucrare un plan care va pune capăt acestei situaţii.

Această perioadă se numeşte de asemenea şi vârsta întunericului căci oamenii au fost orbiţi în mintea lor prin doctrine diavoleşti şi ei au fost împiedicaţi în progresul lor prin doctrinele trecutului. Ea este de asemenea o perioadă de sclavie, căci oamenii sunt sclavii păcatului. „Oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului.” Ioan 8:34. Perioada de la creare până în zilele noastre este de fapt un timp de experienţe dure pentru om, o noapte de planşete şi suferinţe, o perioadă de întuneric şi negură. Cuvântul ne spune într-adevăr că „întunericul acoperă pământul şi negură deasă popoarele.” Isaia 60:2. De ce a lăsat Dumnezeu să se stabilească domnia păcatului şi a morţii? Apostolul Pavel demonstrează procesul care a dus la această stare de lucruri, în Romani 5:12, 18, 19: „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…după cum printr-o singură greşeală, a venit o osândă, care a lovit pe toţi oamenii.. .după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi…” Această permisiune a răului are ca scop să educe omenirea, ca şi pe îngeri, cu privire la consecinţele răului şi să conceapă în ei un dezgust veşnic pentru rău. Scopul său esenţial este de a arăta perfecţiunea, maiestatea şi dreapta autoritate a Legii Divine.

Ps. 30:5 exprimă în mod simbolic această situaţie şi ne arată cauza ei. Citim: „Căci mânia Lui tine o clipă, dar îndurarea, Sa toată viata.” Seara despre care este vorba în acest verset corespunde cu perioada m timpul căreia existenţa păcatului a fost autorizata, eâ corespunde cu această perioadă de 6000 de ani.

Astfel, pentru a concluziona această parte, putem reţine că perioada care s-a scurs de la păcatul lui Adam până la reîntoarcerea Domnului, până la ceea ce noi numim a Doua Prezenţă, este o lungă noapte pe care putem s-o numim noapte de păcat.

Un alt gând în legătură cu noaptea este

  1. Noaptea Individuală: Moartea

Domnul Isus a spus în Ioan 9:4: „Cât este ziuă trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea când nimeni nu mai poate să lucreze.” Din context înţelegem că aceste cuvinte au fost pronunţate de către învăţătorul atunci când s-a dus să facă o minune, adică o lucrare a lui Dumnezeu. Ziua când Domnul nostru avea posibilitatea să lucreze era scurtă, ea corespundea cu perioada trecerii Sale pe pământ, perioada primei veniri. Pentru fiecare dintre noi, care suntem consacraţi în serviciul Său, exisă de asemenea o zi în care putem lucra. Este o zi în cursul căreia noi avem posibilitatea să ne valorificăm talentele, să dezvoltăm roadele Spiritului, să propagăm Adevărul, să ajutăm pe fraţi. Trebuie să profităm de toate ocaziile oferite. într-adevăr, pentru fiecare dintre noi va veni de asemenea o noapte, atunci când moartea ne va ajunge; din acel moment, nu va mai fi posibil sa facem ceva pentru Adevăr, toate posibilităţile ne vor fi retrase. Iov a scris: „aşa am eu parte de luni de durere şi partea mea sânt nopţi de suferinţă.” Iov 7:3

De aceea cuvintele profetice din Eclesiastul sunt foarte potrivite: „Tot ce găseşte mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta! Căci în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici ştiinţă, nici înţelepciune.” Această declaraţie foarte clară în ceea ce priveşte moartea se aplică nu numai celor răi, ci şi celor drepţi. Nu există nici lucrări bune, nici rele; nu mai laudă nimeni, nici nu mai blastămă pe Dumnezeu; nu există nici înţelepciune cerească, nici altă înţelepciune.

Ps. 115:17, 18 spune: „Nu morţii laudă pe Domnul, şi nici vreunul care se coboară în locul tăcerii; ci noi, noi vom binecuvânta pe Domnul, de-acum şi până în veac.” Am putea să mai considerăm că diferite handicapuri fizice sau bătrâneţea sunt o formă de noapte, căci în aceste stări, activitatea pe care am dori s-o desfăşurăm poate fi foarte mult redusă, sau poate cu totul imposibilă, fiind o formă de noapte individuală în cursul căreia suntem foarte încercaţi în ceea ce priveşte răbdarea.

Pentru a concluziona şi acest gând, noi ne putem bucura că suntem în starea de-a putea fi activi şi şă ne îndemnăm reciproc la activitate, atât timp cât mai avem încă posibilitate.

Un alt gând în legătură cu noaptea este

  1. Punctul Culminat al Strâmtorării

În Maleahi 4:2 este scris: „Va răsări Soarele Dreptăţii şi vindecarea va fi sub aripile Lui.” Este adevărat că în timpul primei veniri a lui Isus, a strălucit o mare lumină, totuşi ştim că foarte repede au coborât umbrele întunericului şi că Veacul Evanghelic a fost un timp de negură deasă. La această perioadă se aplică de altfel numele „Veacul întunericului.” Ca în toiul unei nopţi, ucenicii Domnului n-au beneficiat decât de iluminarea unei lămpi. Citim în Ps. 119:105: „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele şi o lumină pe cărarea mea.” Lumina care acum străluceşte într-un mod accentuat se asemănă cu cea care a strălucit asupra Bisericii primitive. In amândouă cazurile, este lumina Parousiei, Prezenţei Fiului Omului. Dar după cum spune profetul Isaia: „Străjeiule, cât mai este din noapte? Străjerul răspunde: Vine dimineaţa şi este tot noapte.” Astfel, în această dimineaţă a răsăritului luminii – consecinţa reîntoarcerii lui Cristos – noi trebuie să ne aşteptăm la un alt timp de negură deasă, la o altă noapte. Cea mai mare furtună a timpului de strâmtorare trebuie să aibă loc conform cu cuvintele profetice din Daniel: „Aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sânt neamurile şi până la vremea aceasta.” Înţelegem că trăim într-o strâmtorare care se desfăşoară treptat, totuşi noi putem să ne aşteptăm la ultima sa fază, perioada cea mai neagră a acestei strâmtorări, punctul său culminant, care se va manifesta printr-o anarhie fără precedent. Astfel, după exemplul învăţătorului, trebuie şi noi să lucrăm Lucrările Celui care ne-a trimis. Să facem aceasta cât timp mai e ziuă, adică, atâta timp cât mai este posibil, căci aceste posibilităţi ne vor fi foarte curând retrase, foarte sigur, cu forţa.

Există câteva

semne care ne vor arăta că noaptea (anarhia) a sosit.

În Volumul 3 ni se spune că „închiderea acestei uşi s-ar putea arăta în trei moduri:

  1. Printr-o declaraţie biblică precisă asupra datei exacte
  1. Printr-o astfel de schimbare a sentimentului public în ceea ce priveşte adevărul, încât credincioşia în serviciul Lui n-ar mai întâmpina opoziţie, şi când a suferi împreună cu Cristos pentru cauza adevărului n-ar mai fi cu putinţă
  2. Prin ajungerea la o astfel de condiţie în afacerile lumii încât toate ocaziile pentru acest serviciu ar fi blocate, îndepărtând astfel orice prilej prin care candidaţii ar putea intra în lucrare, să-şi dovedească iubirea prin activitate şi suferinţă, adică constatarea închiderii uşii.

Ne vom referi pe scurt la fiecare din aceste trei puncte.

  1. Privitor la data exactă. Cu toate că suntem clar informaţi că uşa se va închide la un anumit moment înlăuntrul timpului Secerişului sau al sfârşitului veacului, Biblia nu ne arată data exactă. Şi cu toate că după timpul de mare strâmtorare trebuie să se producă o mare schimbare în sentimentele maselor în favoarea adevărului şi a dreptăţii, nicăieri nu se arată că o asemenea stare de lucruri va fi realizată înainte de sfârşitul complet al secerişului. Avem însă tot motivul să credem că uşa se va închide în acest timp de strâmtorare, căci suntem înştiinţaţi că înainte ca ziua milenară să se crape de ziuă, va fi o noapte întunecoasă în care nimeni nu va putea să lucreze – „Vine dimineaţa şi este tot noapte.” (Ioan 9:4; Is. 21:12)
  2. Când a suferi împreună cu Cristos n-ar mai fi cu putinţă. A merge pe calea îngustă înseamnă a avea privilegiul de a lucra acum cu Domnul nostru, dezvoltând în noi Roadele Spiritului, luând exemplu de la el, sacrificând interesele noastre pământeşti. Făcând astfel, este evident că nu suntem aprobaţi de lume în general. Dar această de lucruri rezultă din activitatea noastră: ceea ce suntem, ceea ce se vede, ceea ce se observă. Există o manifestare exterioară care creşte în noi: comportamentul nostru, cuvintele noastre, atitudinile noastre, aceasta este ceea ce lumea vede. Faptul că ei apreciază sau nu, puţin contează, noi putem încă acum să facem această lucrare. În legătură cu aceasta în vol. 3 pag. 221 se spune că „sosirea acestei nopţi va opri evident orice muncă de propagare a Adevărului, care, necunoscut de public în general, va fi probabil acuzat de a fi principala cauză a anarhiei şi a confuziei ce va domni atunci, în loc de a fi considerat sub adevărata sa lumină. Nu trebuie să ne aşteptăm nici la aceea că sosirea acestei nopţi şi închiderea uşii să se întâmple deodată, ci mai degrabă că va fi o închidere treptată a lucrării secerişului. Aici se spune că atunci când va veni noaptea va domni anarhia. Deci sosirea nopţii este în anarhie, iar la pag, 241 fratele Russell explica cum va fi anarhia, aşa cum i s-a descoperit lui din Scripturi: „Dar cu toate că ştim că un dezastru fără asemănare va prăbuşi toate legile şi ordinea în abisul anarhiei şi al confuziei totuşi nu avem teamă, căci Dumnezeu este adăpostul şi sprijinul nostru, un ajutor care nu lipseşte niciodată în vremi de strâmtorare. Deci când noaptea de întunecimi şi de opoziţie intensă va fi aici, se va vedea. Atunci va fi imposibil de-a intra în serviciul lui Dumnezeu. Cât timp va găsi de bine Domnul să lase pe sfinţii săi într-o inactivitate forţată, noi nu ştim, dar în tot cazul va fi un timp suficient de lung pentru a permite credinţei şi răbdării să-şi desăvârşească lucrarea în inimi. Atunci aceste virtuţi vor fi pe deplin dezvoltate, încercate şi manifestate. Această încercare a răbdării va fi judecata finală a Bisericii.
  1. Când ocaziile pentru acest serviciu ar fi blocate, adică constatarea închiderii uşii

Citim de la pag. 524 vol.3: „Când puterea politică, religioasă şi superstiţiile „Babilonului celui Mare” – „Creştinătatea” – vor păli, atunci probabil că într-un suprem efort de a se apăra şi de a se autoconserva, ea va opri lucrarea de răspândire şi de lăţire a adevărului, considerându-l ca vătămător şi periculos sistemului său. Şi e probabil, că în această împrejurare, clasa Ilie, stăruind până la capăt să proclame adevărul, va suferi violenţa şi va trece în glorie, scăpând astfel de suferinţele cele mai grele ale timpului de strâmtorare, aceasta tocmai în momentele critice când cei mari şi puternici ai zilei vor recurge la măsuri, disperate pentru salvarea edificiului şubred al „creştinătăţii.” Deci, soarta Bisericii, cel puţin în ceea ce priveşte restul carierei sale pământeşti, pare a fi perfect zugrăvită în ultimele etape ale vieţii lui Ilie şi a lui Ioan Botezătorul. Decapitarea unuia, carul de foc urmat de vârtejul care îl ridică la cer pe celălalt, arată probabil violenţa ce o vor suferi ultimii membri ai corpului lui Cristos. Explicarea Manei din 11 august ne spune „Noi trebuie să ne aşteptăm la un al doilea atac împotriva Bisericii adevărate (nu împotriva sistemului nominal) şi acesta poate însemna – ca în cazul lui Ioan Botezătorul – o a doua şi în aparenţă o completă victorie a femeii babilonice şi a iubitului ei, lumea, asupra membrilor credincioşi ai corpului lui Cristos care sunt încă în trup… Clasa Ilie de această parte a vălului trebuie să fie învinsă, dar această înfrângere aparentă grăbeşte numai gloriile împărăţiei. La acestea avem cuvintele de consolare ale Domnului Isus: Luca 21:28  Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitaţi în sus, şi să vă ridicaţi capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.”

Un alt aspect al temei este:

In ce punct am ajuns noi?

Procesul strâmtorării a început de la primul război mondial. El a accelerat creşterea cunoştinţei şi a crescut considerabil nemulţumirea printre oameni. Acest eveniment de anvergură mondială a fost de fapt prima pornire a strâmtorării. Apoi Biblia ne vorbeşte despre a doua fază exprimată prin termenul „cutremur de pământ” Acest termen desemnează într-un mod simbolic toate revoluţiile care zguduie zilnic diferitele părţi ale globului. Noi am fost şi suntem încă martori ai acestor evenimente. Este prevăzută a treia fază în acest proces al strâmtorării. Este faza cea mai sumbră. Ea este ilustrată prin termenul de „foc”.     .,

Este bineînţeles o imagine. Focul despre care ne informează Biblia nu este unul literal, ci un foc simbolic, o perioadă de anarhie. În cursul acestei perioade teribile, Stăpânul nostru se va arăta lumii, aducând pacea şi liniştea. După această scurtă descriere înţelegem la ce etapă ne aflăm noi. Ne aflăm la uşa celei de-a treia faze. Nemulţumirea oamenilor sporeşte, masa revoltaţilor creşte, cresc atacurile unor ţări împotriva altora folosindu-se de cele mai moderne mijloace de distrugere. Suntem martorii lipsei de respect a poporului faţă de autorităţi, faţă de poliţie, faţă de ierarhii. Numeroase sunt profeţiile referitoare la această zi de întuneric. Vedem cu cât timp în urmă au fost prezise aceste perioade tulburi, în Ioel este scris: „O zi de întuneric şi negură mare, o zi de nori şi întunecime…un popor mare şi puternic cum n-a mai fost din veac (mulţimea nemulţumiţilor) şi nici în vremurile viitoare nu va mai fi. Arde focul înaintea Lui şi pâlpâie flacăra după el…Tremură popoarele înaintea lor şi toate feţele îngălbenesc…înaintea lor pământul tremură.” Iată o descriere a ceea ce trebuie să fie în perioada pe care o putem califica fiind punctul culminat al strâmtorării. Profeţia lui Ţefania arată de asemenea în ce mod progresează strâmtorarea, pentru a atinge în final punctul culminant în faza anarhică: „Da, este aproape ziua cea amarnică a Domnului şi viteazul ţipă cu amar. Ziua aceea este o zi de mânie, o zi de necaz, şi de groază, o zi de pustiire şi de nimicire, o zi de întuneric şi negură. O zi de nori şi de întunecime…Nici argintul, nici aurul lor nu vor putea să-i izbăvească…ci toată ţara va fi mistuită de focul geloziei Lui, căci va nimici deodată pe toţi locuitorii ţării.” Vedem că se menţionează noţiunea de foc, ceea ce ne sugerează ultima etapă a strâmtorării.

O ilustraţie a anarhiei este în Matei 8:23-26, atunci când Domnul cu apostolii fiind pe barcă au fost în mijlocul unei furtuni. După ce ucenicii l-au sculat pe Isus, El a oprit valurile mării înfuriate şi le-a zic ucenicilor „De ce vă este frică, puţin credincioşilor?” Astfel înţelegem şi noi, că dacă ne aflăm în aceeaşi barcă cu Domnul nostru, nu există pericol, căci El are puterea să oprească furtuna şi să readucă liniştea. A opri furtuna va fi ceea ce va face învăţătorul când timpul de strâmtorare îşi va fi îndeplinit lucrarea sa în lume. Având în vedere un astfel de viitor, noi trebuie ca în timpul prezent să profităm de ocaziile care ne sânt oferite, să îmbrăcăm armătura lui Dumnezeu pentru a dezvolta credinţa noastră, şi a exersa răbdarea noastră.

Momentele de calm sau de pace pe care Dumnezeu ni le permite au ca scop chiar pentru a ne pregăti în vederea încercărilor viitoare, toată viaţa noastră creştină urmând acest proces: perioadă de pace, perioadă de furtună (sau de încercări), apoi iarăşi perioadă de pace şi din nou perioadă de furtună… Prezenţa Domnului nostru şi lucrarea Sa nu au fost înţelese şi nici apreciate în secerişul iudaic. Tot aşa este şi acum…Evenimentele de astăzi sunt manifestări ale prezenţei Sale. Aceste lucruri, precum şi adevărurile esenţiale ale Scripturii, acum mai clare şi mai luminoase ca niciodată, sunt pietre de poticnire pentru lume, dar sânt binecuvântări pentru cei credincioşi, pentru cei veghetori. Doctrina răscumpărării şi dovezile celei de a doua prezenţe a învăţătorului în acest timp sânt avantaje de nedescris pentru sfinţii Domnului. Noi găsim o mângâiere în cuvintele Psalmului 91: „El te va acoperi cu penele Lui… Nu trebuie să te temi nici de groaza din timpul nopţii, nici de săgeata care zboară ziua, nici de ciuma care umblă în întuneric, … O mie sa cadă alături de tine, şi zece mii la dreapta ta, dar de tine nu se vor apropia.” Citim şi în versetul 15: „Când Mă va chema, îi voi răspunde; voi fi cu el în strâmtorare, îl voi izbăvi şi-l voi proslăvi.” Da, adevărul Său – acest mare sistem al adevărului cuprins în Planul Divin al Veacurilor – este un scut şi o pavăză suficientă pentru toţi cei care, cu inimă sinceră, îl primesc şi se dovedesc credincioşi Lui, este armătura lui Dumnezeu. Cei apăraţi vor fi aceia care trăiesc foarte aproape de Domnul nu numai pe dinafară, ci şi în experienţa inimii lor. Aceşti aleşi au asigurarea că Dumnezeu va trimite mesagerii Săi să îi păzească astfel încât picioarele să nu se lovească de vreo piatră de poticnire, ci să fie susţinute, ridicate mai sus prin agenţii stabiliţi ai lui Iehova. „Fiindcă mă iubeşte (spune Dumnezeu) de aceea îl voi scăpa, îl voi ocroti, căci cunoaşte Numele Meu.”

Lăudaţi pe Domnul pentru o asemenea asigurare a grijii Sale iubitoare! Binecuvântează, o, suflete al meu, pe Domnul şi tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt!

Ce zic Scripturile despre evenimentele ce trebuie să aibă loc Dimineaţa-n zori la începutul:

Miei; Împărăţiei; Mileniului; Zilei lui Hristos; Domniei; Zilei de Judecată;

Parousia

2 Petru 3:4, 7, 8 – este principalul pasaj Scriptural de unde extragem durata, denumirea sau principiul de Mileniu sau Mie de ani a lui Isus, unde în originalul de Diaglott – în mod clar şi direct se vorbeşte despre Parousia Domnului Isus ca fiind 1000 de ani: “o zi cu Domnul este ca o mie de ani”, despre ziua cu Domnul Prezent sau despre Parousia lui Isus se vorbeşte, căci Petru răspunde la întrebarea celor batjocoritori, v. 4: “Unde este făgăduinţa Parousiei Lui?”, precum Ezechiel 12:23, 24, spunând că această Parousie a Lui sau “ziua cu Domnul” Isus Prezent nu este nici mai mult şi nici mai puţin, ci concret: “ca o mie de ani”.

La fel Luca 17:24 – arată că “ziua Sa” din Ioan 8:56, de o mie de ani este însăşi perioada Parousiei – Prezenţa Sa personală: “ca soarele de la o margine a cerului la alta” – Matei 24:27, şi n-arată că Parousia sau răsăritul Soarelui începe înaintea zilei de o mie de ani, ci în ea: ,,în ziua Sa”.

Maleahi 3:2 – identifică clar şi direct această zi ca: “ziua venirii Lui”, adică ziua în care El vine şi curăţeşte pe fii lui Levi – aurul şi argintul simbolice.

Marcu 13:35 – ne atenţionează şi ne identifică că Domnul “va veni” – “sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cîntarea cocoşilor, sau diminaţa” zilei evreieşti, toate indicând în mod simbolic Prezenţa Sa la un moment de timp în decursul începutului noii zile de o mie de ani şi nu mai înainte ca ea să înceapă.

Astfel că Matei 25:6 – plasează Parousia în mod cronologic chiar în 1 secundă a zilei de o mie de ani – chiar: “La miezul nopţii” dintre sfârşitul zilei a şasea şi începutul celei de a şaptea de o mie de ani.

Matei 24:42, 43 – ne avertiztează să veghem: “în ce zi va veni Domnul”, “la ce strajă din noapte” şi astfel că Matei 14:25 – în mod simbolic ne indică că: “Isus a venit” – “Cînd se îngâna ziua cu noaptea” – “în a patra strajă din noapte (Diaglott şi nota de subsol)” la fel ca şi în Marcu 6:48, numită “straja dimineţii” – Exod 14:24, 1 Sam. 11:11, deci Domnul se întoarce nu înainte de a se începe dimineaţa noii zile de o mie de ani ci chiar în această strajă a dimineţii zilei noi, când uceniicii sunt încă în tulburarea mării agitate, Prezenţa Lui venind împreună cu ziua de o mie de ani şi nu înainte ca ea să înceapă.

2 Tes. 2:1, 2 – textul original de Diaglott identifică în mod concis: “Parousia Domnului” – versul 1, cu: “ziua Domnului Isus Christos (KJ)” de o mie de ani – versul 2.

La fel Ps. 130:6 – în mod simbolic leagă: aşteptarea “pe Domnul” – cu aşteptarea “dimineţii” zilei noi de o mie de ani implicând în mod profetic că El va veni în sau odată cu dimineaţa aşteptată de străjeri.

Isaia 52:6, 7 – indică că “poporul Meu” – “va şti” – “în ziua aceea” a împărăţiei de o mie de ani, când: “Dumnezeul tău împărăţeşte”, ce va şti? – ,,Că Eu vorbesc şi zic” – “Iată-Mă” prezent a doua oară.

2 Petru 1:19 – arată că “Luceafărul de dimineaţă” din dimineaţa zilei noi de o mie de ani – “răsare” nu înainte, ci – când “se va crăpa de ziuă” în ziua nouă de o mie de ani, la începutul ei, “Luceafărul de dimineaţă” este Domnul Isus prezent a doua oară – Apoc. 2:28+22:16+Isaia 60:1-3.

Ioan 21:4 – în mod simbolic ne indică că:“Isus stătea pe ţărm” – “dimineaţa”, indicând Prezenţa Sa (care în versul 6 este înaintea “tragerii la mal” din Matei 13:48, 49), în dimineaţa noii zile de o mie de ani.

2 Samuel 23:3, 4 – arată că Mirele nostru ca un Soare – Ps. 19:5, 6, ,,răsare” adică apare, când “împărăţeşte” – “ca lumina dimineţii” noii zile de o mie de ani a împărăţiei.

Luca 19:15 – ne arată că Domnul “s-a întors înapoi” – “după ce Îşi luase împărăţia”, conform Daniel 7:13, 14, ceea ce este arătat în mod simbolic în Matei 16:28, când “unii din cei ce stau aici (apostolii)” – “nu vor gusta moartea” – “va rămânea” – Ioan 21:22, 23 – “până voi veni” a doua oară, şi-L “vor vedea” – “venind în împărăţia Sa” de domnie de o mie de ani – Matei 16.28; Luca 23:42.

Isaia 52:7, 8 – arată în mod profetic că în timpul cînd: “Dumnezeul tău împărăţeşte” – “străjerii” – “strigă toţi de veselie”- “căci văd cu ochii lor” – “cum se întoarce Domnul în Sion”, şi aszfel că El nu se poate întoarce înainte de a începe timpul împărăţiei de o mie de ani.

Daniel 7:13, 14 – ne relatează în mod profetic că Domnul după ce: “I S-a dat stăpânire, slavă şi putere împărătească”, “a venit” – “ca un Fiu al Omului” – “pe norii cerurilor”, căci nu poate El să vină “pe norii cerurilor”, dacă n-a primit asupra lor: “stăpânire, slavă şi putere împărătească” conform Luca 19:15.

Fapte 3:21 – arată că “cerurile Îl reţin” pe Domnul, sau El nu vine pe pămînt din ceruri, adică nu este prezent înainte de, sau ,,pînă la” – “timpurile de restabilire a tuturor lucrurilor” care ţin o mie de ani.

Apoc. 14:14 – Identifică Prezenţa Secerătorului Şef ca “Fiu al Omului”, având “în mână o seceră ascuţită” – care: “pe cap avea o cunună de aur” ca Rege care împărăţeşte.

Ps. 96:13 – spune că atunci când “El vine” – Isus conrorm Ps. 98:1 – “El vine să judece pământul”.

Matei 24:32-35 şi Marcu 13:28-31 – descrie semnele prezenţei Domnului “aproape chiar la uşă” – Apoc. 3:20,   ca fiind exact aceleaşi semne ale Împărăţiei lui Dumnezeu de o mie de ani – Luca 21:29-33.

Învierea sfinţilor

Apoc. 11:15, 17, 18 – ne informează că anume atunci când: “Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său”, când “ai început să împărăţeşti” – versul 17, “a venit vremea” – “să răsplăteşti” – “pe sfinţi” înviindu-i, şi nicidecum mai înainte de a începe împărăţia de o mie de ani.

1 Regi 6:1, 37 – ne indică profetic timpul clar stabilit: “în al patrulea an al domniei lui Solomon” – “a început să zidească” – 2 Cron. 3:2, adică – “a pus temeliile casei Domnului” – 1 Regi 6:37, care sunt “doisprezece Apostoli ai Mielului” – Apoc. 21:14, data învierii ceor adormiţi clar fiind în 1878, reprezintă al 4-lea an după 1874, al domniei de o mie de ani a lui Solomon antitipic şi nu înainte ca ea să înceapă.

Apoc. 12:10 – ne arată clar că este corectă aşteptarea că timpul când: “a venit mântuirea” învierea, va fi în acelaşi timp când împreună cu mântuirea a venit şi “împărăţia Dumnezeului nostru şi stăpânirea Hristosului Său” şi nicidecum învierea nu vine înainte de a începe împărăţia de o mie de ani a lui Hristos.

Ieremia 23:5, 6 – la fel ne indică faptul că în timpul când – “El va împărăţi”, nu înainte ci: “În vremea Lui” – “Iuda” care în profeţii reprezintă Biserica -“va fi mântuit”, la fel şi în – Ieremia 33:14-16.

1 Cor. 15:52 – clar ne dă timpul când: “morţii vor învia nesupuşi putrezirii” nemuritorii, şi anume: “la cea din urmă trâmbiţă” a şaptea, alta a opta nu este, la sunetul căreia: “Împărăţia a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său” – Apoc. 11:15, care este: “trâmbiţa răsunătoare” din Matei 24:31.

1 Sam. 2:8 – ne aduce la cunoştinţă faptul că atunci când: “El ridică din pulbere” şi “ridică din gunoi” pe ai Săi, “le dă de moştenire un scaun de domnie îmbrăcat cu slavă” şi nu un timp după aceasta.

Matei 25:6 – ne indică că la mimentul când este prezent Domnul ,,la miezul nopţii” – ,,s-a auzit” – “un strigăt”, şi ,,la glasul Lui” – Ioan 5 :28, 29, conform acestui strigăt de la – 1 Tes. 4:16 “vor învia cei morţi în Hristos”, deci învierea instantanee a celor buni nu începe înainte, ci chiar la începutul zilei de domnie de o mie de ani.

Ioan 6:39, 44, 54 – Domnul Isus afirmă cu privire la Biserică, că Îi va: “învia în ziua de apoi” de o mie de ani, ultima zi de o mie de ani, a şaptea, nu în a opta, în aceeaşi zi de o mie de ani în care va învia şi restul lumii – Ioan 6:40, “la înviere” – “în ziua de apoi” – Ioan 11:23, 24, timpul când vor fi treziţi “toţi cei din morminte” – Ioan 5:28, 29.

2 Cor. 5:10 – la fel ne atrage atenţia asupra faptului că: “toţi”, primii fiind sfinţii, “trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos” – în ziua de judecată de o mie de ani a lui Hristos când El împărăţeşte, “pentruca” atunci “fiecare”, prima fiind Biserica “să-şi primească răsplata”- învierea.

Rom. 2:5-10 – ne informează că la timpul când Dumnezeu “va răsplăti fiecăruia”, celor ce caută “slava, cinstea şi nemurirea” Dumnezeu “va da viaţa veşnică”, adică în “ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu”, în ziua de judecată de o mie de ani, când va primi răsplata şi lumea Rom. 2:10.

2 Tim 1:18 – precizează timpul când va trebui: “să capete îndurare de la Domnul” – “în ziua aceea” profetică de o mie de ani şi nu înaintea ei.

2 Tim. 4:8 – clar ne identifică acel timp spunând: “cununa neprihănirii” – “mi-o va da” – “în ziua aceea” Milenară profetică de o mie de ani, “şi nu numai mie ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui”.

2 Tim. 1:12 – Pavel zice: “sânt încredinţat” – “Că El are putere să păzească ce I-am încredinţat” viaţa – “până în ziua aceea”, adică în ziua de o mie de ani.

Osea 6:2 – referindu-se la Israelul natural în mod tipic şi la Israelul Spiritual în mod antitipic spune că: “a treia zi ne va scula, şi vom trăi” a treia zi de o mie de ani începând de la ziua când Isus i-a lepădat, şi aceasta va avea loc nu în a doua zi, ci: “după două zile” după originalul Ebraic.

Ioan 2:19 – Însuşi Isus ne spune în mod profetic că: “Templul acesta” – “Templul trupului Său” Biserica – versul 21, “în trei zile Îl voi ridica” prin întâia înviere, începând cu ziua de o mie de ani în care el a vorbit, care era a 5-a, a treia zi de o mie de ani de la acea dată ne duce la a şaptea zi de o mie de ani.

Ps. 57:8 şi 108:2 – referindu-se în mod profetic la Biserică ne spun că: “Mă voi trezi în zori de zi” a zilei de domnie de o mie de ani.

Isaia 26:19 – profeţeşte spunând: “Să învie dar morţii Tăi”, morţii “în Domnul” – Biserica, “Să se scoale trupurile Mele moarte” a sfinţilor, “Treziţi-vă şi săriţi de bucurie” în dimineaţa când vine veselia – Ps. 30.5, “căci roua Ta” roua de dimineaţă din acea dimineaţă a zilei de o mie de ani, care “este o rouă dătătoare de viaţă”, “ca roua Hermonului, căci acolo dă Domnul bineccuvântarea” – Ps. 133:3, “ca semn de binecuvântare, Cel mai bun dar al cerului – roua” – Deut.33:13.

Cîntarea cântărilor 6:10 – declară în mod simbolic că iubita Domnului, adică Mireasa: “se iveşte” din mormânt – “ca zorile” zilei de o mie de ani, adcă la începutul ei.

Cîntarea cântărilor 7:12 – la fel indică timpul când “îţi voi dragăstea Mea” şi anume: “dis de dimineaţă” în zorii zilei de o mie de ani, adică la începutul ei, căci cu zori nu se termină, ci se începe ziua.

Isaia 58:8 – copiilor Săi – Bisericii, îi spune:   “lumina ta va răsări ca zorile” zilei de o mie de ani.

Exod 34:2 – indică că – “dis de dimineaţă” în ziua de o mie de ani, Moise antitipic se va sui pe Muntele spiritual al Împărăţiei – sfinţii se vor ridica sau vor învia în starea spirituală, pentru a primi noile table ale Legii simbolizând Noul Legământ, adică dimineaţa începe înainte de pecetluirea Noului Legământ cu sângele întregului corp.

Iov 7:4 – întrebarea: “Când mă voi scula”, a lui Iov, cu răspunsul: “mă satur de frământări” – “până în revărsatul zorilor”, în acelaşi fel, destul de logic s-ar putea aplica la semnificaţia primară a lui Iov ca fiind simbolul Bisericii, care va fi sculată în revărsatul zorilor zilei de o mie de ani.

Matei 12:40 – avem cuvintele Domnului despre sine şi în mod profetic despre corpul Său că: “va sta în inima pământului” – “trei zile şi trei nopţi”, referindu-se la învierea Sa literală şi simbolică a corpului Său nu după trei zile literale şi simbolice de o mie de ani ci – “în a treia zi” – Matei 16:21; 17:23; 20:19; Marcu 9:31; Luca 9:22; 18:33; 24:7; 24:46; Fapte. 10:40; 1 Cor. 15:4, acelaşi principiu care arată acestea “în a treia zi”, îl avem în Gen. 42:17, 18; 1 Regi 12:5, 12; 2 Cron. 10:5, 12; Estera 4:16 şi 5:1.

Filipeni 1:6 – ne dă asigurarea că “Acela” – “care a început” – “în voi” – “această lucrare” conceperea – “o va isprăvi” naşterea – “până în ziua lui Isus Hristos” de domnie de o mie de ani, “să fiţi curaţi” – “pentru ziua Unsului (Diaglott)” ziua Unsului Hristos de o mie de ani – versul 10, “ca să mă pot lăuda” Pavel la întâia înviere – “în ziua lui Hristos” de o mie de ani – 2:16, “va schimba trupul stării noastre smerite” de carne – “şi-L va face asemena tupului slavei Sale” nemuritor – 3:21, “prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile” – care este lucrare când împărăţeşte – 1 Cor. 15:25.

1 Cor. 1:8 – ne spune că vom fi: “fără vină, în ziua Domnului nostru Isus Hristos (Diaglott)” – nu spune înainte, ci în mod concret “în ziua Domnului nostru Isus Hristos” de o mie de ani.

2 Cor. 1:14 – ne lămureşte în mod precis că “voi veţi fi lauda nostră în ziua Domnului Isus” de domnie de o mie de ani.

Efes. 4:30 – ne spune că “am fost pecetluiţi” – “pentru ziua Eliberării (Wescott)” care este ziua de domnie de o mie de ani.

Apoc. 22:12 – ne informează că atunci când Domnul va veni a doua oară: “răsplata este cu Mine”, pentru ce, ca să mai aştepte? sau – “ca să dau” – “fiecăruia după fapta Lui”, această răsplată la a doua Sa prezenţă este că: “va moşteni lumea” – Rom. 4:13, “răsplata moştenirii” – Col. 3:24, adică: “neamurile de moştenire, şi marginile pământului în stăpânire”, pentru că atunci: “le vei zdrobi cu un toiag de fier, şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar” – Ps. 2:8,9, după cum a promis celor ce deja au biruit în Apoc. 2:26, 27.

Nori Strîmtorării şi focul Anarhiei

Unii spun: “Unde este împărăţia? Dacă aceasta este împărăţia şi dacă ea este astfel cum o vedem noi acum – atunci eu nu vreau aşa împărăţie sau aceasta nu este împărăţia lui Hristos”, dar ce ne spun Scripturile – trebuie noi oare să ne mirăm de cele ce se întâmplă în jurul nostru în acest timp? Sau aşa trebuie să fie mersul lucrurilor şi evenimentele în zori la începutul acestei zile de domnie de o mie de ani?

2 Petru. 3:4, 7, 8, 10 – clar ne răspunde, când vorbeşte despre: “focul din ziua de judecată” – versul 7, o spune lămurit că aparţine anume aceastei zi de judecată, şi nu se referă apostolul la o altă zi, căci ea este în context, punând-o în comparaţie cu zilele de la potop, care erau de 24 de ore, dar aici el direct ne informează fiind inspirat divin, că anume această zi în care va fi “focul” este – “ca o mie de ani”, adică Mileniul – Matei 11:22, 24; 12:36; Luca 11:31, 32 astfel că însuşi Scriptura ne spune lămurit şi direct că în mia de ani, la începutul ei, va fi “focul”, va fi la început deoarece nu poate fi de-a lungul ei, apostolul nu zice “toată ziua de foc” sau “ziua de foc”, ci: “focul din ziua”, adică focul din această zi, care va fi în această zi, zi care este: “ca o mie de ani”, fapt confirmat de versul 10, şi anume că “în ziua Domnului”, pe care o arată mai sus că este “ca o mie de ani” – în ea “pământul, cu tot ce este pe el” – “va arde”.

Ioel 2:1, 2 – la fel ne indică faptul că în timpul când se va suna “din trâmbiţă” – Apoc. 11:15, “ca zorile dimineţii” zilei de domnie de o mie de ani, la începutul ei “se întinde peste munţi un popor mare şi puternic”- oastea Lui Iehova, din ziua lui Iehova, care luptă în anarhie “focul” – versul 3.

Osea 6:4 – după ce ne spune că în acea de-a treia zi de o mie de ani va “scula” Biserica, când tot atunci “El se iveşte ca zorile dimineţii” în aceeaşi zi de o mie de ani, ni se profeţeşte că în acea zi va fi   “norul de dimineaţă” – strâmtorarea, când apare şi “roua” de binecuvântare din Isaia 26:19; Deut. 33:13.

Osea 13:3 – cu ,,norul de dimineaţă” aşează şi “pleava suflată de vânt din arie” conform Dan. 2:35.

Amos. 5:18, 20 – arată această dezamăgire a unora de la începutul zilei, care “dispreţuiesc ziua începuturilor slabe”- Zah. 4:10; Ezek. 12:22, 23, avertizându-i: “Ce aşteptaţi voi de la ziua Domnului?” şi le spune în mod iubitor ca să nu fie în neştiinţă că: “Ea va fi întunerec şi nu lumină” la început – o dimineaţă cu nori.

Amos. 4:13 – ne spune că Însuşi Domnul “preface zorile în întunerec” – pentru cei necredincioşi.

Iov 11:17 – dar pentru alţii credincioşi face: “întunerecul tău” – “ca lumina dimineţii”.

Iov 37:21, 22 – în mod clar şi direct ne afirmă adeveritatea acetor lucruri spunând: “Acum, fireşte” din punct de vedere firesc, pământesc, omenesc – “nu putem vedea lumina soarelui” de la Matei 24:27, “care străluceşte în dosul norilor” strâmtorării, pentru cei care sunt treji dimineaţa, “dar va trece un vânt şi-l va curăţi” – da, acelaşi vânt din dimineaţa Milenară menţionat mai sus.

Iov 38:12-14 – în continuare arată cum Dumnezeu vorbind de “dimineaţa” acestei zile – versul 12, ne informează cum El a: “arătat zorilor locul lor”, când ele trebuie “să apuce capetele pământului şi să scuture pe cei răi de pe el” – versul 13, Isaia 41:5; Iov. 9:6; Ieremia 51:29; Ps. 99:1; Evrei 12:26-29, Isaia 27:12,13; Ieremia 4:24; Apoc. 6.13, şi nu înainte de zori, ci zorile vor face această lucrare de scuturare sau clătinare, şi ca rezultat al acestui lucru “pământul să se schimbe” în “noul pământ”, “şi toate lucrurile să se arate îmbrăcate în haina lor adevărată”, ceea ce realizează “lumina” – Efes. 5:13, căci “ziua Domnului” de o mie de ani – “o va face cunoscut” – 1 Cor. 3:13.

Levitic 9:23, 24 – în tip ne arată că atunci când Moise şi Aaron “au ieşit” deja în glorie, “au binecuvântat poporul” şi “slava Domnului s-a arătat întregului popor” – Apocalipsys, atunci “un foc a ieşit dinaintea Domnului” – “şi a mistuit pe altar arderea de tot şi grăsimile” jertfelor mai bune, astfel în antitip nu poate fi altfel decât fix aşa cum ne spune tipul şi anume că – împreună cu binecuvântarea zilei de domnie de o mie de ani, chiar şi după ce Biserica va fi completă dar înainte de inaugurarea Noului Legământ va fi – “foc”, şi doar după ce în aceeşi zi: “tot poporul” – “au scos strigăte de bucurie” de la Isaia 25:9, “şi s-au închinat cu faţa la pământ”, se va împlini – Isaia 11:9, şi nicidecum înnainte de aceasta.

Exod 19:16 – ne dă împlinirea reală în tip, că: “a treia zi dimineaţa” de când a început Isus “spălarea hainelor” – versul 14, adică a 5-a, ne duce la a şaptea zi de o mie de ani de domnie a lui Hristos, au fost “tunete, fulgere” şi “un nor gros” al strămtorării, când “trâmbiţa răsuna cu putere” – Apoc. 11:15.

Luca 17:29, 30 – însuşi Domnul ne trage atenţia că după cum în zilele lui Noe a fost “foc” – “tot aşa va fi” – “în ziua când se va arăta” sau descoperi – Apocalipsys, adică după ce Biserica va fi glorificată, care este “ziua Sa” din versetul 24, şi “ziua Mea” de domnie de o mie de ani din Ioan 8:56.

Rom. 2:5-10 – ne spune lămurit că în ziua de judecată – Fapte 17:31; Matei 10:15, 11:22,24; 12:36, sau în ziua când “va răsplăti fiecăruia” care include şi răsplătirea omenirii de-a lungul întregului veac cu “slavă, cinste şi pace”, deci în această zi de o mie de ani va fi “necaz şi strâmtorare” – versul 9.

Plângerile 2:22 – spune că în această “zi de sărbătoare” profetică, Domnul a “chemat groaza”, care este şi “ziua mâniei”.

1 Tes. 5:2, 3 – ne avertizează să fim atenţi şi treji şi să nu ne mirăm căci în “ziua Domnului” – “când vor zice: Pace şi Linişte” – “o prăpădenie neaşteptată va veni” sau distrugere, căci nu de altă zi decât de cea de o mie de ani se vorbeşte aici deoarece în versul 4 ne spune că “ziua aceea” care în al doilea vers clar este indicată ca ziua de o mie de ani a lui Hristos Domnul, care zi “va veni ca un hoţ”, Pavel ne îndeamnă ca să “nu ne surprindă ca un hoţ” pe noi, cum îi va surprinde pe cei care vor crede că ea va fi numai “Pace şi linişte” de-a lungul întregei sale durate.

Isaia 21:12 – în mod profetic ilustrează cum va fi în dimineaţa acestei zile de o mie de ani spunând: “vine dimineaţa” – “dar şi noaptea” împreună cu dimineaţa, şi nu va fi nuai lumină.

Prov. 27:14 – ne dă clarificarea de ce va fi aşa, afirmând că: “Binecuvântarea aproapelui” cine este aproapele nostru? – lumea, “cu glas tare” al trâmbiţei a şaptea – Apoc.11:15, a picioarelor – Isaia 52:7, “dis de dimineaţă” în această zi de o mie de ani în care are loc această binecuvântare pentru omenire, care din punct de vedere Dumnezeiesc este binecuvântare, căci însuşi Dumnezeu în şi prin Cuvântul Său – Biblia o numeşte “Binecuvântare”, aceasta “este privită” de oameni – “ca un blestem”, nu este în realitate blestem, ci “este privită” ca blestem.

1 Cor. 3:13 – destul de clar ne zice că în “Ziua Domnului” Isus de o mie de ani, “focul” – “va dovedi cum este lucrrea fiecăruia”, că este “ziua Domnului Isus” de o mie de ani putem vedea clar din afirmaţia că cei a căror lucrare “va fi arsă” de acest foc, vor fi mântuiţi, dar ca prin foc – ceea ce corespunde şi cu timpul şi cu evenimentul şi cu clasa şi cu lucrarea – 1 Cor. 5:5.

Mal. 4:1, 2, 3 – adevereşte cele de mai sus indicând că în ziua când: “va răsări Soarele neprihănirii” Biserica, “şi tămăduirea va fi sub aripăile Lui”, ridicarea omenirii spre perfecţiune, este “ziua care va arde ca un cuptor”.

Matei 24:20, 21 – Domnul ne înştiinţează că: “în ziua de Sabat”, da, versetul ne spune – “atunci” – “va fi un necaz aşa de mare” dar mulţumim lui Dumnezeu că acesta nu va dura tot Sabatul, ci la început.

Apoc. 16:14 – în mod simbolic ne spune că în această zi mare va fi: “războiul zilei celei mari” mare de o mie de ani, dar nu războiul e o mie de ani, ci ziua e o mie de ani, şi războiul este al acestei zile.

Întoarcerea favorii la Israel

Matei 19:28 – ne indică în mod profetic faptul că: “cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” – “mai întâi” natural – Rom. 1:16, şi “apoi” ale Israelului antitipic, adică – lumea, vor fi judecate: “când va sta Fiul Omului pe scaunul de domnie al măririi Sale” – “la înoirea tuturor lucrurilor”, şi după aceasta din 1878 Domnul ne porunceşte să “vorbim bine Ierusalimului” – sentinţa acestei judecăţi şi anume că: “robia lui s-a sfârşit” – “nelegiuirea lui este ispăşită” – “căci a primit din mâna Domnului de două ori (mişne-ul)” – Isaia 40:1, 2, fapt al revenirii favorii la Iudeii naturali clar dovedit de realitate începând cu anul 1878.

Isaia 52:7, 9 – în mod profetic arată acelaşi timp când: “Dumnezeul Tău împărăţeşte”, zicând: “Izbucniţi cu toate în strigăte de veselie” – “dărâmături ale Ierusalimului!” – “Căci Domnul mângâie pe poporul Său” şi “răscumpără Ierusalimul”.

Isaia 35:1 – referindu-se la lucrarea de restabilire din această zi de domnie de o mie de ani a lui Hristos spune: “Pustietatea… va înflori ca trandafirul”, în Ebraică pentru cuvântul tradus “pustietatea”, profetul denumeşte un teritoriu anumit din Israel, care a fost pustiu, care în Ebraică se nuemeşte – Arabah, şi în română Araba – Iosua 18:18, este acelaşi teritoriu numit: şesurile Moabului – Numeri 22:1, sau câmpia Moabului, lângă Iordan, în faţa Ierihonului – Numeri 22:1; 26:3; 31:12, care este descrisă în mod geografic ca fiind: valea Iordanului şi continuarea lui până la marea Roşie, adică câmpia Ierihonului – Iosua 4:13, 5:10, sau şesul Iordanului – Zaharia 14:10, şi câmpia pustiei – 2 Sam. 15:28, pustiu din Palestina care acum este teritoriu unde se cresc exact conform profeţiei: “trandafiri”, acest ţinut este bine cunoscut ca unul din principalii şi mai marii exportatori ai trandafirilor în lume, ca împlinire exactă a – Isaia 51:3, unde Arabah – este tradus în română ca: “pământul uscat”.

Ezechiel 37 – ne indică clar lucrarea de restabilire începând cu Israelul – restaurarea ca naţiune, “casa lui Israel” – versul 11, când: “vă voi aduce iarăşi în ţara lui Israel” – versul 12, când: “vă voi aşeza iarăşi în ţara voastră” – versul 14, când: “voi face din ei un singur neam în ţară” – “pe munţii lui Israel” – versul 22, atunci când: “vor locui iarăşi în ţara, pe care am dat-o robului Meu Iacov” – versul 25, astfel că noi văzând această profeţie îndeplinindu-se în mod real, deşi încă nu până la urmă, aceasta ne dovedeşte că această lucrare de restabilire a zilei de o mie de ani a lui Hristos deja a început.

Ezechiel 36:33-35 – vorbind la fel despre aceeaşi restabilire începând în Israel spune că: “în ziua când” – “dărâmăturile vor fi zidite din nou”, ceea ce indică ziua restabilirii de o mie de ani, atunci – “se va spune” – “Ţara aceasta pustiită a ajuns ca o grădină a Edenului”, ceea ce am văzut deja începând, împlinindu-se în mod uimitor în ţinutul Araba – Isaia 51:3, dar profeţia lui Ioel 2:3, ne indică că această restabilire din ziua de o mie de ani nu va începe după “focul” anarhiei, ci tocmai contrariul: “Înaintea lui” – “ţara era ca o grădină a Edenului”.

Isaia 66:8 – vorbeşte în cuvinte sublime despre timpul când are loc aceeaşi naştere a naţiunii lui Israel zicând: “Cine a auzit vre-o dată aşa ceva? Cine a văzut vre-o dată aşa ceva? Se poate oare naşte o ţară într-o zi? Se naşte un neam dintr-o dată?”, demonstrând astfel că aceasta poate fi doar lucrarea lui Dumnezeu, şi ziua de aici nu este alta decât ziua de o mie de ani, deoarece ţara lui Israel nu s-a născut într-o zi de 24 de ore, ci treptat printr-un proces începând cu 1878 care s-a sfârşit în 1948.

Osea 2:15 – ne indică aceeaşi lucrare a acestei zile de restabilire de o mie de ani, care şi-a avut împlinirea în 1878 când a fost întemeiată prima aşezare evreiască – Peta-ticva, ceea ce în traducerea română este axria şi s de fapt înseamnă: “uşă de nădejde”.

Isaia 11:6-10, 11, 12 – arată faptul că: “În ziua aceea” – versul 10, când “lupul va locui împreună cu mielul”, “pardosul se va culca cu iedul”, “viţelul, puiul de leu, şi vitele îngrăşate, vor fi împreună, şi le va mâna un copilaş” – versul 6, clar marcând ziua domniei de o mie de ani, când: “vaca şi ursoaica vor paşte la un loc, şi puii lor se vor culca împreună” – versul 7, “Leul va mânca paie ca boul” – “În acelaşi timp” – “Domnul Îşi va întinde mâna a doua oară” – versul 11, “ca să răscumpere rămăşiţa poporului Său” Israel, şi nicidecum nu se poate referi acest text la Israelul spiritual deoarece spune că acest Israel despre care se vorbeşte în profeţie este: “risipit în Asiria şi în Egipt, În Patros şi în Etiopia, la Elam, la Şinear şi la Hamat, şi în ostroavele mării”, fapt adeverit şi de versetul 12: “va strânge pe surghiuniţii lui Israel, şi va aduna pe cei risipiţi ai lui Iuda, de la cele patru capete ale pământului”, conform profeţiei de la Zaharia 10:9, 10, unde spune că după ce: “Îi voi risipi printre popoare” – “Îi voi aduce înapoi din ţara Egiptului” – “şi din Asiria” – “în ţara Galaadului” – “şi în Liban”, ceea ce în mod direct arată ţinuturile pământului natural al Palestinei, profeţiile referindu-se astfel la Israelul natural din ziua aceea de o mie de ani.

Ieremia 23:5, 6, 7, 8 – clar descrie că în timpul când: “Odrasla neprihănită” – Isus, când: “El va împărăţi, va lucra cu înţelepciune, şi va face dreptate şi judecată în ţară“ – “În vremea Lui” – “Israel va avea linişte în locuinţa Lui”, “Şi vor locui în ţara lor” – versul 8, în deplină armonie cu – Ier. 32:37, 41-44, dar Ieremia 33:15, 16, adaogă că în acest timp chiar: “Ierusalimul va locui în linişte”.

Mica 5:7 – ne aduce la cunoştinţă faptul că: “Rămăşiţa lui Iacov” Israelul natural, “va fi în mijlocul popoarelor” – “ca o rouă care vine de la Domnul” roua din dimineaţa zilei de o mie de ani,   care este: “semn de binecuvântare”, “cel mai bun dar al cerului, roua” – Deut 33:13, “căci acolo dă Domnul binecuvântarea” – “viaţa, pentru vecie” – Ps. 133:3, sau “bunăvoinţa” Împăratului – Prov. 19:12, când “Voi fi ca roua pentru Israel”, face ca “el să înflorească a crinul” – Osea 14:5, căci chiar “cerurile îşi vor trimite roua” – “şi toate aceste lucruri le voi da în stăpânirea rămăşiţei poporului acestuia” – Zaharia 8:12, 13, deoarece “roua Ta este o rouă dătătoare de viaţă” – Isaia 26:19, astfel Israel are favoarea sau bunăvoinţa sau binecuvîntarea ca roua de dimineaţa zilei de o mie de ani, rouă dătătoare de viaţă naţiunii.

Isaia 27:12,13 – declară că: “copii lui Israel”, “se vor întoarce” – “din ţara Asiriei” – “şi din ţara Egiptului” – “în ziua aceea” de o mie de ani, când: “se va suna din trâmbiţa cea mare” din – Apoc. 11:15.

Osea 6:2 – pe lângă împlinirea deja arătată mai sus în privinţa Israelului spiritual antitipic, se referă şi la Israelul natural tipic, arătând că după ce: “în două zile ne va da viaţă”, prima zi începând cu timpul când Isus a venit să le dea viaţă – Ioan 5:21; 6:63; 10:10, care era a cincia zi de o mie de ani, astfel că: “a treia zi” de la acea a cincia zi este a şaptea zi de o mie de ani de domnie a lui Hristos, când: “ne va vindeca” şi “ne va vindeca rănile” întorcându-se favoarea la Israelul natural – Osea 6:1.

Isaia 30:26 – ne exprimă acelaşi gând spunând că: “lumina lunii va fi ca lumina soarelui” şi “lumina soarelui va fi de şapte ori mai mare” arătând timpul domniei de o mie de ani din – Hab. 2:14, profetul ne informează că aceasta va avea loc: “în ziua când va lega Domnul vânătăile poporului Său (KJV)” – Evreii, şi “va tămădui rana loviturilor Lui” când se va întoarce cu faţa la ei şi le va reda favoarea Sa, căci în acel timp Evreii – Israelul natural a primit lovituri, nu cel spiritual.

Gen. 32:24, 26, 29 – ne informează în mod profetic că: “Iacov” – reprezentând seminţia naturală a lui Israel în mod literal, şi Noua Creaţie în simbol, când “se revarsă zorile” zilei de o mie de ani – versul 26, a fost: “binecuvântat acolo” – versul 29.

Romani 11:15 – leagă direct: “primirea lor din nou” ca prim semn al restabilirii, cu: “viaţa din morţi” care începe cu: “Întâia înviere” din Apoc. 20:6, “la înviere” – “în ziua de apoi” – Ioan 11:24.

Ps. 110:3 – ne spune că: “poporul Tău” Israel şi cei care vor deveni Israeliţi, “este plin de înflăcărare” plin de vigoare întorcându-se favoarea din nou le ei, cînd: “ca din sânul zorilor” zilei de o mie de ani, “vine roua tinereţii tale (KJV)”, de reînprospătare a speranţei naţionale.

Învierea tuturor în Ziua învirerii sau răsplătirii tuturor

Ioan 6:39 – descrie cuvintele Domnului care spune că: “tot ce Mi-a dat El”, Biserica conform – Ioan 17:12, “să-l înviez în ziua de apoi”, ultima zi de o mie de ani, aceeaşi “zi de apoi” când are loc şi învierea lumii din versul 40, deci învierea tuturor are loc în aceeaşi zi de o mie de ani, fapt dovedit şi de legătura învierii Bisericii şi a lumii din “ziua de apoi” din Ioan 6:44,54 şi Ioan 11:23, 24, unde Maria spune despre această “zi de apoi”, ca fiind perioada învierii tuturor prin cuvintele – “la înviere”, Matei 22:28; Marcu 12:23; Luca 20:33.

Ioan 5:28, 29 – prin cuvintele directe ale Domnului nostru Isus ne adevereşte în mod clar faptul că Biserica şi lumea vor învia în aceiaşi perioadă, spunând: “vine ceasul” – “când toţi cei din morminte” – “vor auzi glasul Lui” – “şi vor ieşi afară din ele”, incluzând pe: “cei ce au făcut binele” turma Mică, turma mare şi vrednicii din vechime, “vor învia pentru viaţă”, şi “cei ce au făcut răul” – restul omenirii, “vor învia pentru judecată” care se va prelungi de-a lungul întregii mii de ani.

Fapte 24:15 – la fel de clar ne spune că va fi nu două sau mai multe, ci că: “va fi o înviere a celor drepţi şi a celor nedrepţi”, ceea ce nu se poate altfel înţelege decât ca referindu-se la aceeaşi perioadă de timp când are loc învierea, deoarece noi ştim că nu toţi vor învia în acelaşi moment, şi această perioadă o ştim că este întreaga mie de ani de domnie a lui Hristos.

1 Cor. 15:22, 23 – ne indică clar această perioadă a Parousiei, când toţi vor învia spunând: “Şi după cum” – “toţi” – “mor în Adam, tot aşa” – “toţi” – “vor fi făcuţi vii în Hristos (KJV)”, “dar fiecare la rândul cetei lui”, “Hristos este cel dintâi rod” – Biserica, “apoi, la prezenţa Lui, cei ce sunt ai Lui (Diaglot)” – lumea, aceeaşi înviere a sfinţilor în perioada Parousiei sau a Prezenţei a doua ne este indicată în – 1 Tes. 3:13 şi 5:23 (Diaglott).

Daniel 12:2 – ne declară acelaşi principiu Scriptural referindu-se ca la o lucrare a unei perioade zicând: “Mulţi din cei din morminte” – “se vor scula”: “unii pentru viaţă veşnică”, “şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică”.

1 Petru 1:5 – de asemenea ne indică timpul învierii Bisericii din acea ultimă zi de o mie de ani ca fiind: “în vremurile de apoi”.

Ioan 12:48 – ne aduce dovada că această “zi de apoi”, este ziua de judecată de o mie de ani, când are loc judecata, spunând: “Cuvântul” – “îl va judeca (KJV)” – conform Matei 13:36 – “în ziua de apoi”, în ziua judecăţii – din Matei 10:15; 11:22,24; Luca 11:31, 32 fapt confirmat de – Rom. 2:16, şi de Isaia 30:8.

Rom. 2:5-10 – la fel atestă faptul că în “ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” – “va răsplăti fiecăruia” – “şi anume” – “va da viaţa veşnică celor ce, prin stăruinţa în bine, caută slava, cinstea şi nemurirea”- Biserica, şi “slavă, cinste şi pace va veni peste oricine face binele” – din lume.

2 Cor. 5:10 – ne informează că Biserica, trebuie:“să-şi primească răsplata” învierii, de la:“scaunul de judecată a lui Hristos” – în ziua de judecată de o mie de ani, “în care va judeca lumea” – Fapte 17:31, conform – Matei 10:15; 11:22, 24; 13:36; Luca 11.31, 32.

2 Petru 3:7-8 – declară că: “ziua de judecată”, în Matei 10:15; 11:24; 13:36 este: “ca o mie de ani”.

Începutul Secerişului

Unii au presupus că fratele Russell probabil s-a greşit în ceea ce priveşte Secerişul în Mileniu şi afirmă că Mileniul se începe nu cu şi nu în seceriş – ci după Seceriş, dar ce ne spun Scripturile?

Matei 13:24-30, 36-43 – este dovada directă a secerişului Evanghelic, care implică în mod logic că Secerătorul Şef trebuie să fie prezent la începutul secerişului, astfel văzând secerişul început în 1874 şi pe Domnul prezent a doua oară tot din aceaiaşi dată, conform dovezilor primului subtitlu că a Parousia începe împreună cu începutul Mileniului, aceasta dovedeşte că şi secerişul începe împreună cu Mileniul.

1 Cor. 3:13 – descrie lucrarea secerişului când: “lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă”, şi când: “va primi o răsplată”, sau “va fi mântuit, dar ca prin foc”, şi apostolul ne spune că această lucrare a secerişului se va face în: “ziua Domnului” de domnie de o mie de ani, adică: “ziua Domnului o va face cunoscut”.

1 Cor. 5:5 – direct ne indică acest seceriş sau timp al socotelii ca fiind timpul când: “duhul lui” – turma mare, “să fie mântuit” – “în ziua Domnului Isus” de o mie de ani, când: “să fie dat pe mâna Satanei” – “pentru nimicirea cărnii” – “prin foc” – 1 Cor. 3:13, focul strâmtorării conform – Matei 25:12.

Rut 2:7 – în mod profetic ne indică faptul că: “de azi dimineaţă” a zilei de o mie de ani, după zori, s-a făcut lucrarea de spicuire a secerişului de: “strîngere şi culegere a spicelor dintre snopi”, “rămase pe urma secerătorilor”.

Apoc. 14:7, 8 – ne arată că în timpul când: “a venit ceasul judecăţii Lui” Dumnezeu, în ziua Lui de judecată de o mie de ani, “a căzut, a căzut Babilonul cel mare”, acelaşi mesaj de la începutul secerişului din – Apoc. 18:1-4.

Apoc. 14:14, 15 – concret relatează faptul că la timpul când a venit “pe nor” – “un Fiu al Omului”, “pe cap avea o cunună de aur” a împărăţiei Milenare, care avea “în mână, o seceră ascuţită”, şi tot atunci veni şi mesajul începutului secerişului: “Pune secera Ta şi seceră: pentrucă a venit ceasul să seceri”.

Mal. 3:2 – profetic ne aduce la cunoştinţă faptul că în: “ziua venirii Lui” de o mie de ani, “va curăţi pe fii lui Levi, cum se curăţeşte aurul şi argintul” ceea ce este lucrarea secerişului în seceriş.

Ţef. 3:5 – ne spune că: “Domnul” – “în fiecare dimineaţă” a fiecărui veac de atunci înainte, adică a celei Evanghelice şi Milenare, “îşi scoate la lumină judecăţile” – într-un timp de seceriş.

Mal. 4:1,2,3 – ne indică timpul când: “va răsări Soarele neprihănirii” – “pentru voi”, în “ziua” de o mie de ani, care “va arde ca un cuptor” – Mal. 4:1, focul de la “la sfârşitul veacului” – Matei 13:40, dar: “sfârşitul veacului este secerişul” – Matei 13:39, când: “veţi călca în picioare” – versul 3 şi Apoc. 14:20.

Luca 19:15 – prin pildă ilustrează timpul când începe lucrarea secerişului ca să: “vadă cât câştigase fiecare”, ca fiind timpul când Domnul: “S-a întors înapoi, după ce îşi luase împărăţia” – 1874, “venind în împărăţia Sa” de o mie de ani – Matei 16:28.

2 Tes. 2:1, 2 – ne descrie timpul când are loc: “strângerea noastră laolaltă cu El”, care este lucrarea secerişului – Matei 13:30, fiind la “venirea Domnului nostru” în “ziua Domnului” de o mie de ani.

Ioan 21.4 – profetic arată că: “Isus stătea pe ţărm”, înainte de tragerea la mal a versetului – 6, care este lucrarea secerişului din – Matei 13:48, 49, în “Dimineaţa” zilei de o mie de ani.

Ajutarea sfinţilor în carne sau picioarele fiind încă pe pământ

Unii spun că ziua de o mie de ani de domnie a lui Hristos nu poate începe până ce nu va fi schimbată toată Biserica, dar să vedem ce ne spun Scripturile, ne informează ele astfel sau nu?

Ps. 46:5 – clar ne arată că: “Dumnezeu o va ajută” Biserica “în revărsatul zorilor” zilei milenare, deci în zorii mileniului Biserica trebuie să fie încă în carne ca să fie ajutată, “ca să nu se clatine”.

Isaia 33:2 – ne spune acelaşi lucru că Domnul este: “ajutorul” şi ”izbăvirea” – “dimineaţa” în ziua de o mie de ani.

Isaia 52:7 – la fel de direct ne informează că atunci când: “Dumnezeul tău împărăţeşte”, “picioarele” în carne ale corpului lui Hristos de la Apoc. 1:15, “aduc veşti bune” şi “vestesc pacea” şi “Sionului” acest adevăr şi anume că: “Dumnezeul tău împărăţeşte” – împărăţia a început.

Apoc. 11:15 – întăreşte acest lucru arătând că timpul când: “Împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor”, este timpul când: “îngerul al şaptelea” – al celei de a şaptea perioade a Bisericii care este Laodiceea – “va suna din trâmbiţă”, arătând astfel că Mileniul începe tocmai când începe perioada Laodiceea a Bisericii în 1874.

Apoc. 1:10 – ne arată în mod simbolic faptul că: “în ziua Domnului” de o mie de ani, ultimele membre reprezentate prin Ioan, “am auzit un glas puternic, ca glasul unei trâmbiţe” din Apoc. 11:15.

Luca 9:27 – ne indică faptul că: “unii din cei ce stau aici” din apostoli, “nu vor gusta moartea” – “să rămână” – Ioan 21:22, 23, adică clasa Ioan reprezentând ultimele membre, vor fi încă în carne, “până vor vedea împărăţia lui Dumnezeu”, ceea ce aflăm la Matei 16:28 şi Marcu 9:1.

Ps. 5:3 – ne spune că: “dimineaţa” în ziua de o mie de ani, ultimii membri nu sunt încă dincolo de văl, ci sunt aici în carne deoarece profetul spune: “Dimineaţa eu îmi îndrept rugăciunea”, şi tot atunci “dimineaţa” Domnul aude rugăciunea lor, ca şi în Ps. 88:13.

Ps. 97:8 – ne aduce la cunoştinţă faptul că atunci când: “Domnul împărăţeşte” – versul 1, “Sionul aude lucrul acesta şi se bucură şi se veselesc fiicele lui Iuda” încă carne, deoarece ceilalţi deja participă.

Ps. 30:5 – zice că: “dimineaţa vine veselia” pentru sfinţii în carne care văd că a început o nouă zi şi veselia vine în primul rînd pentru sfinţi pentru care ste scrisă Biblia ca numai ei să înţeleagă, ci nu lumea.

Apoc. 2:26, 28 – declară despre Biserică că: “voi da luceafărul de dimineaţă” din ziua de o mie de ani, care ştim că este Domnul din Apoc. 22:16, nu e vorba despre cei dincolo deoarece ei deja îl vor avea.

Ps. 96:10 – înştiinţează pe sfinţii în carne: “spuneţi printre neamuri” că “Domnul împărăţeşte”.

Ps. 92:2 – la fel ne îndeamnă: “să vestim” – “dimineaţa” în ziua de o mie de ani, “bunătatea Ta”.

Matei 24.20 – indică faptul că sfinţii vor fugi în ziua de Sabat, a şaptea mie de ani – a lui Hristos, deoarece în versetul 22 ne spune: “din pricina celor aleşi” fiind în carne, “zilele acelea vor fi scurtate”.

Domnia în mijlocul vrăjmaşilor în ziua Lui Isus şi legarea primului şi mai marelui vrăjmaş Satan

Unii spun că nu poate exista împreună şi domnia lui Isus şi a lui Satan, dar să vedem ce ne spun Scripturile? dacă astfel de situaţie poate fi, şi cum trebuie înţelese aceste două domnii în acelaşi timp?

Ps. 110:2,5,6 – ne spune clar şi direct acest fapt când vorbeşte lui Isus: “Domnul a zis” – Iehova, “Domnului meu” – Mesia, sau Hristos, “Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii tăi supt picioarele Tale”, “Domnul” – Iehova, “va întinde din Sion toiagul de cârmuire al puterii Tale” Hristos – Ps.45:6, “zicând: Săpâneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi”, deci Domnul Isus trebuie să stăpânească sau să domnească când mai există domnia lui Satan, căci acesta este cel mai mare şi cel mai principal vrăjmaş din toţi vrăjmaşii – Matei 13:39, “Domnul” – Isus, “de la dreapta Ta” – versul 5, “zdrobeşte pe împăraţi în ziua mâniei lui” de o mie de ani, “El face dreptate”, “El zdrobeşte capete pe toată întinderea ţării”- vers 6.

Ieremia 1:10 – ne indică acelaşi lucru şi anume că: “astăzi” în aceeaşi unica zi “rânduită” pentru aceasta – Fapte 17:31, “te pun peste neamuri şi peste împăraţi, ca să smulgi şi să tai, să dărâmi şi să nimiceşti” – El este pus când ele încă mai există aceste stăpâniri ale răului, şi este aceeaşi zi când: “să zideşti şi să sădeşti”.

1 Cor. 15:25 – întăreşte aceasta continuând gândul psalmistului: “Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii supt picioarele Sale” dintre care primul şi principalul vrăjmaş este Satan – Matei 13:39, Gen. 3:15, deci aceasta dovedeşte că El începe să împărăţească nu când Satan deja este supus sau legat, ci El împărăţeşte “până va pune pe toţi vrăjmaşii (Satan fiind primul) supt picioarele Sale”, El împărăţeşte ca să-l supună sau ca să-l lege pe Satan la început ca primul şi principalul vrăjmaş – Apoc. 20:2, apoi de-a lungul întregei mii de ani va supune şi pe toţi ceilalţi vrăjmaşi supt picioarele Sale, “până va pune pe toţi vrăjmaşii”, dintre care ultimul va fi moartea – 1 Cor. 15:26, această putere de supunere a împărăţiei de o mie de ani, Isus o începe a folosi la învierea Bisericii – Filipeni 3:21.

2 Tes. 2:8, 9 – ne arată acelaşi lucru şi anume că pe: “Acel Nelegiuit”, “Domnul Isus”, “îl va prăpădi ”- “cu arătarea prezenţei Sale (Diaglott)”, deci prin prezenţa Sa sau cu prezenţa Sa care este în mia de ani Domnul Isus îl va lega pe Satan, când: “am văzut pogorându-se din cer un înger” – Apoc. 20:2, deci Scriptura ne arată că în acelaşi timp va fi: influienţa lui Satan, deşi în scădere şi a lui Hristos legându-l, fapt dovedit de – Isaia 11:4, unde spune că la timpul când: “va judeca pe cei săraci cu dreptate” de-a lungul Miei de ani, şi “va hotărâ cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării” în Mileniu, atunci: “va lovi pământul” ordinea prezentă, “cu toiagul cuvântului Lui”, “şi cu suflarea buzelor Sale va omorâ pe cel rău”, este aceeaşi zi de o mie de ani când zice mai departe: “atunci lupul va locui împreună cu mielul …” – versetul 6, şi Osea 6:3,4,5 – “îi voi ucide prin cuvintele Mele, şi judecăţile Mele vor străluci ca lumina”.

Matei 12:25, 26, 29 – ne ajută să înţelegem acest proces din timpul mileniului prin care Isus domnind îl leagă declarând: “orice împărăţie desbinată împotriva ei însăşi”, nu spune că mai există deşi se stinge sau cade, ci: “este pustiită”, “orice casă” – “dezbinată împotriva ei însăşi”, nu spune că va mai rămâne măcar o clipă ci: “nu poate dăinui”, “cum poate dăinui împărăţia lui Satan?”, Marcu 3:24-27 adaogă: “tot astfel dacă Satana se răscoală împotriva lui însuşi, este desbinat, şi nu mai poate dăinui” – “ci s-a isprăvit cu el”, dar Luca 11:17, 18, 21, 22 în deplin completează gândul spunând: “orice împărăţie desbinată împotriva ei însăşi” – “este pustiită”, “o casă desbinată împotriva ei” – “se prăbuşeşte” şi încă: “dar vine peste el unul mai tare decât el” – Apoc. 20.2, “şi-l biruieşte” – Isus trebuie să-l biruiască, El cu puterea împărăţiei trebuie să se lupte cu Satan care are puterea şi “armele Lui” în acelaşi timp, “îi ia cu sila toate armele” – “şi împarte prăzile luate de la el”, prada de la – Ps. 78:61, adică: “slava” lui Dumnezeu, cunoştinţa exactă şi corectă a caracterului Său glorios, adică: “Cuvântul Tău” – Ps. 119:162, “pradă” care “se împarte”, în timpul secerişului – Isaia 9:1-3, “cu cei puternici” Biserica – Isa.53:12.

Apoc. 11:15 – direct ne arată faptul că în acelaşi timp când: “îngerul al şaptelea sună din trâmbiţa lui”, când: “împărăţia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său”, şi de când: “El va împărăţi în vecii vecilor”, este acelaşi timp când: “ai început să împărăţeşti” – versul 17, şi ca rezultat: “neamurile se mâniaseră” – versul 18.

Dan. 2:44 – la fel de concis ne spune că: “în vreme acestor împăraţi” în timpul când ei sunt, când ei au putere, când ei împărăţesc, “Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie” în aceeaşi vreme, dar mai departe: “Ea” – împărăţia care se ridică, “va sfărâma şi va nimici acele împărăţii” în timpul cărora ea s-a ridicat, deci vedem că în acelaşi timp când împărăţesc aceste împărăţii, în acelaşi timp Dumnezeu ridică Împărăţia Sa, şi când Ea este ridicată, Ea le sfarămă pe acelea care la acel moment încă mai sunt, căci dacă atunci când Ea – împărăţia este ridicată dacă ele n-ar fi sau n-ar împărăţi, atunci ce ar mai sfărâma Ea? versetul 28 zice că această lucrare a împărăţiei, de sfărâmare se face în “vremurile de pe urmă”.

Judecata Babilonului şi dărâmarea finală a zidului Cetăţii Babilonului

împreună cu judecata sistemelor Bisericii, Neamurilor, îngerilor – în ziua de judecată

Iosua 6:15,20 – direct ne indică faptul că: “în ziua a şaptea” – de o mie de ani, mia de ani de domnie a lui Hristos, “în zorii zilei” – “au sunat din trâmbiţe” – ale jubileului de la Levitic 25:9, 10, “zidul” erorii – “s-a prăbuşit” – versul 20.

Ţef. 3:1, 5 – vorbind despre: “cetatea îndărătnică şi spurcată”, zice că: “în fiecare dimineaţă” a ambelor veacuri viitoare pentru acel timp: Evanghelică şi Milenară – “El îşi scoate la lumină judecăţile” – atunci pentru cetatea tipică, acum pentru cetatea antitipică.

Jud. 9:33 – ne dă o asemenea relatare a luării cetăţii: “Dimineaţa, la răsăritul soarelui” – Milenar.

Iuda 6 – ne spune că: “îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia”, “El a păstrat” de la potop, “puşi în lanţuri”, “pentru judecata zilei celei mari” – ziua cea mare este ziua de judecată de o mie de ani, conform Matei 10:15; 11:22,24; 13:36; Luca 11:31, 32, deoarece ei sunt păstraţi pentru judecată, înseamnă că când vine judecata zilei celei mari, ei trebuie eliberaţi din laţuri, căci pentru această judecată ei au fost “păstraţi în laţuri” – 2 Petru 2:4, fiindcă pentru ca să fie o judecată dreaptă din partea lui Dumnezeu.El tebuie să dea ocazia fiecărei creaturi să-şi manifeste liber starea inimii, şi această libertate a lor se manifestă deja prin faptul că: “Satana scoate afară pe Satana” – Matei 12:26; sau “Satan se răscoală împotriva lui însuşi” – Marcu 3:26, adică: “casa (lui Satan – îngerii) fiind desbinată împotriva ei înşişi” – Satana fiind “domnul dracilor” – Luca 11:15, astfel ei au libertatea de a scăpa de lanţurile întunericului răsculându-se.

Rom. 2:5-10 – descrie că în “ziua mâniei şi arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu”, pe lângă faptul că cei credincioşi Mireasa, vor primi nemurirea, mai arată şi “mânie şi urgie” peste Babilon.

1 Petru 4:17 – întăreşte acest fapt zicând că: “judecata stă să înceapă de la casa lui Dumnezeu”.

Ieremia 1:10 – arată că acestea trebuie să se întâmple în aceeaşi zi când are loc:“zidirea şi sădirea”.

Iov 38:12-14 – ne indică că: “dimineaţa” – “în zori”, se va face această lucrare de “scuturare”, a “capetelor pământului”, când “toate lucrurile să se arate îmbrăcate ca în haina lor adevărată”, acest pământ anume a fost păstrat pentru această zi de judecată de o mie de ani – 2 Petru 3:7, când el va arde – versul 10, dar în acelaşi timp când vor veni “ceruri noi şi pământ nou” – versul 13, această lucrare de schimbare fiind descrisă în mod profetic în – Ps. 102:25, 26.

Exod 19:16 – descrie simbolic aceste evenimente având loc: “a treia zi” de o mie de ani din ziua când a fost “sfinţit poporul şi ei şi-au spălat hainele” – versul 14, conform – Ioan 15:3, chiar – “dimineaţa”.

Mal. 3:2, 3 – arată în “ziua venirii Lui” – va efectua judecata – “va topi şi va curăţi” – în “ziua cea mare a mâniei Mielului” – Apoc. 6:17, “pe fii lui Levi” – cei ce se pretind creştini – casa credinţei.

2 Petru 3:7, 10 – în mod aparte spune despre judecata “pământului şi cerului vechi” – adică a ordinii sociale, care reprezintă – Neamurile, şi eclesiastice – Babilonul, în ziua de judecată, care din versetul 8, este relatată ca fiind “ca de o mie de ani”.

Apoc. 16:14, 16 – ne aduce la cunoştinţă despre: “războiul” de la începutul “zilei celei mari” de o mie de ani” – “a Dumnezeului Celui Atotputernic”, în care pedepseşte fiara – Apoc. 17:13, 14, îmreună cu “împăraţii pământului” a Neamurilor şi “prorocul minciunos” Bisericile protestante – Apoc. 19:19, 20.

Principiul de Între-pătrundere a perioadelor în planul lui Dumnezeu

Ezechiel 1:16; 10:2, 10; veacul Milenar se află între sau este între-pătrunderea între perioada numită. “Ziua a Şaptea” de 7000 de ani şi perioada numită: “Dispensaţia a treia”.

Se începe a 7-a mie de ani a istoriei omenirii conform Cronologiei Biblice

În final las pe cititorul veghetor şi treaz cu cugetări sincere şi serioase asupra cuvintelor inspirate:

“Proorocia, dimpotrivă este un semn nu pentru cei necredincioşi, ci pentru cei credincioşi” – 1 Cor.14:22.

“Mai bine să fii într-o stare smerită şi să ai o slugă (credincioasă şi înţeleaptă), decât să faci pe fudulul şi să n-ai ce mânca (fără hrana dată de acesta – socotind-o ca veche)” – Proverbe 12:9.

“Încetează, fiule, să mai asculţi învăţătura, dacă ea te depărtează de învăţăturile înţelepte” – Prov. 19:27.

EPIFANIA şi APOCALIPSA

El [Dumnezeune-a mântuit şi ne-a che­mat … după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Cristos Isus, înainte de vremurile timpului [în traducerile engleze „înainte de crearea lumii], dar care a fost descoperit acum prin arătarea Mântuitorului nostru Isus Cristos, care a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie” (2 Tim.1:9, 10). În acest frag­ment al Sfântei Scripturi se relatează despre Pla­nul şi Harul, pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru poporul Său încă de la întemeierea lumii şi care au fost clar descoperite prin Epifania, Lumina Clară, adică prin învăţătura clară a lui Isus despre lucruri, persoane şi temelii. Printre lucrurile descoperite clar de către Isus cu aju­torul Evangheliei, Adevărul lui Dumnezeu, Apostolul Pavel enumeră viaţa şi nemurirea. Acest fragment biblic este foarte clar şi demon­strează definiţia noastră privitoare la cuvântul „epifania” utilizat în Noul Testament. Este de remarcat că, în acest pasaj, termenul „epifania” nu are nici o legătură cu Prezenţa a doua a Domnului, ci se referă la secerişul Vârstei Iu­daice.

Aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos” (Tit.2:13). Expresia „slavei” nu trebuie tratată aşa cum o tratează cei mulţi, că înseamnă lumina naturală, firească, ci mai degrabă că indică la puritatea caracterelor lui Dumnezeu şi Cristos care strălucesc în măreţia înţelepciunii, puterii, dreptăţii şi iubirii (Is.6:3; Ps.71:19; Num.14:21; Apoc.4:8; 15:3, 4). Acest pasaj raportează despre aceea că sfinţii îşi pun speranţa în două lucruri, legate de prezenţa a doua a Domnului

pe pământ: (1) re­alizarea nădejdii lor de a vedea, supraveţui şi de­veni asemenea Lui şi (2) descoperirea perfectă a caracterelor lui Cristos şi Dumnezeu pe pământ aşa cum aceasta s-a făcut în ceruri. Prin urmare, în acest verset se vorbeşte doar despre desco­perirea caracterelor măreţe ale lui Dumnezeu şi Cristos prin Adevărul, care luminează cu o lu­mină deosebită.

Şi atunci se va descoperi acel nelegiuit [Anticrist], pe care Domnul Isus îl va nimici cu suflarea [puterea]gurii Sale [Bibliei, Adevărului (In.17:17), care sunt buzele simbolice ale Domnului] şi-l va desfiinţa cu arătarea venirii Sale” (2 Tes.2:8). Acest pasaj ne arată că puternica şi măreaţa lumină a adevărului divin va străluci cu atâta putere, încât prin demascarea-(?) papalităţii cu caracterul şi învăţăturile ei, Domnul nostru,la Prezenţa Sa a doua, îl va nimici definitiv pe Ant­icrist, adică ierarhia romană şi nu adepţii ei.

De acum mă aşteaptă cununa dreptăţii, pe care mi-o va da în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept; şi nu numai mie, ci tuturor celor care iubesc arătarea Lui” (2 Tim.4:8). Acest verset fără îndoială se referă la perezenţa a doua a Domnului Cristos pe pământ, în „Ziua Acea”, când El va începe lu­crarea de răsplătire a robilor lui Dumnezeu (Apoc.11:18), care cu dor şi dragoste aşteptau acel timp, când Isus, descoperindu-se în slava Sa prin Cuvânt şi faptă, va binecuvânta discipolii Săi fideli. Aşadar, studiul rezumativ al acestor patru pasaje biblice ne-a descoperit faptul că cu­vântul „epifania” înseamnă actul de descoperire a persoanelor, lucrurilor şi temeliilor prin lumina Adevărului, care străluceşte cu o lumină deo­sebită.

EPIFANIA CA PERIOADĂ DE TIMP

Cuvântul „epifania”, în următoarele două pasaje biblice, este utilizat într-un sens deosebit de cel arătat mai sus şi anume ca o perioadă de timp de la Prezenţa a doua a Domnului nostru pe pământ, când El va revela persoanele, lu­crările şi temeliile cu Adevărul, care va străluci cu o lumină extraordinară.

(1) „Să păzeşti porunca fără pată şi fără vină, până la arătarea Domnului nostru Isus Cristos, care va fi făcută [descoperităla timpul ei [la timpul Lui] de fericitul şi singurul Stăpâ­nitor, Împăratul celor care împărăţesc şi Domnul celor care stăpânesc” (1 Tim.6:14, 15). Apostolul Pavel nu intenţiona să dea, în aces­te versete, dispoziţii doar lui Timotei, ca persoană separată. Timotei decedase cu cel puţin 18 veacuri până la sosirea perioadei Epi­fania. După cum Isus de multe ori se adresa dis­cipolilor Săi din Vârsta Evanghelică prin persoa­na apostolilor, tot aşa şi apostolul Pavel, vorbindu-i lui Timotei, se adresa întregului po­por al lui Dumnezeu şi îndeosebi slujitorilor Cuvântului, îndemnându-i să rămână fideli in­clusiv până la timpul reântoarcerii sau epifaniei Domnului nostru (Col.3:4; 1 In.3:2). Această epifanie (descoperire) va fi revelată prin anumite perioade de timp, în timpul cărora El, ca Rege al regilor şi Domn al domnilor, va prelua puterea şi domnia asupra pământului, pregătindu-l pen­tru gloria mileniului (Apoc.11:15-18; 19:6; 20:4-6).

(2) „Te rog fierbinte înaintea lui Du­mnezeu şi înaintea lui Cristos Isus, care va *judeca vii şi morţii, şi pentru arătarea şi îm­părăţia [basileia]Lui” (2 Tim.4:1). Sfânta Scrip­tură ne asigură că Isus cu Mireasa Sa aleasă, în perioada Mileniului, va judeca morţii. Sub „morţi” aici se subânţelege toţi urmaşii lui Adam, aflaţi sub osânda blestemului indiferent dacă sunt vii sau se află în morminte (Mat.8:22; 2 Cor.5:14). Ei vor fi judecaţi, probaţi pentru viaţă în Împărăţie, în perioada Basileii, după cum învaţă şi 2 Tim.4:1 (vezi de asemenea şi Ps.72:1-19; 22:28-30; Rom.14:9; 1 Cor.15:23-26; 6:2; In.5:25-29; Is.29:18, 24; 45:22, 23; Filip.2:9-11; Apoc.1:6; 5:10; 20:4, 6; Mat.19:28; 20:21; Luc.2:34; 22:29, 30; Hagai 17:21). „Viii” [îngerii decăzuţi şi noile creaţiuni,care nu sau aflat sub osânda morţii], conform versetului, *vor fi judecaţi de Domnul în perioada epifaniei sau descoperirii Lui. Prin urmare perioada epifaniei se referă la perioada Prezenţei a doua a Domnului nostru la fel ca şi basileia .*

Cele două versete biblice, amintite deja mai sus, învaţă că cuvântul grecesc „epifania”, de la care provine transliteraţia „epifania”, de­semnează şi perioada de timp, în legătură cu re­ântoarcerea Domnului nostru. *Revenirea Dom­nului pe pământ va fi însoţită de descoperirea deplină a Adevărului, care se va înfăptui după revenirea Lui, dar pănâ la începutul domniei Sale (şi a Bisericii) milenare. În conformitate cu aceasta, vedem că termenul „epifania” are două semnificaţii:

  1. Actul de descoperire a persoanelor, lucru­rilor şi temeliilor prin Adevărul care străluceşte cu o lumină deosebită;
  2. Perioada de timp, în legătură cu reântoar­cerea Domnului nostru.

Aşadar, din analiza cuvântului „epifania”, am observat că, în cele şase cazuri de utilizare a acestui cuvânt în Noul Testament, numai într-un singur caz el a fost folosit referitor la seceri­şul Vârstei Iudaice, indicând activitatea lui Isus în acest seceriş- În celelalte cinci cazuri acest cuvânt a fost utilizat doar referitor la activitatea lui Isus în perioada celei de a doua Sale veniri. Deci cugetul privitor la semnificaţia cuvântului „epifania” ne va fi de folos în înţelegerea mai clară a acestor două etape a Prezenţei Domnului nostru.

APOCALIPSA LUI CRISTOS

Substantivul grecesc apokalupsi provine din verbul compus apokaluptw, care este format din prepoziţia apo (ce înseamnă din, de la) şi verbul kalupw (a acoperi, după cum este utilizat în Iac.5:20: „va acoperi” şi 1 Pet.4:8: „dragostea acoperă”). Prin urmare cuvântul apokalupto în­seamnă descoperire, revelaţie Luc.12:2: „Nu este nimic acoperit [cuvântul utilizat aici are ră­dăcina kaluptocare nu va fi descoperit [verbul kalupto este utuilizat la timpul viitor]”. Astfel sub­stantivul apokalupsis înseamnă descoperire, arătare sau revelaţie a lucrurilor existente dar as­cunse. Ultima carte a Bibliei se numeşte „Apocalipsa” sau „Revelaţia”.

Vedem, deci, că sensul de bază al cuvântului „apokalupsis” (descoperire) se aseamănă cu cel al cuvântului „epifania” (lumină clară, descoperire). Ambele aceste cuvinte desemnează acţiunea de a descoperi lucrurile existente dar tăinuite până la un anumit timp. Cu alte cuvinte Domnul nostru „epifanează” sau „apocalipsează” pe Dumnezeu, pe Sine însuşi, Biserica, Marea Mul­ţime, Adevărul, lucrurile tainice, sfaturile inimii 3 adică totul ce trebuie scos la lumină, desco­perindu-le în acea măsură în care este de lipsă la această etapă de desfăşurare a Planului lui Dumnezeu. Deci Epifania şi Apocalipsa Dom­nului nostru nu presupune că El va fi vizibil ochiiului omului sau cunoscut de toţi, ci presu­pune:

  1. Perioada de timp când El va descoperi toate lucrurile şi temeliile ca ele să fie cunoscute;
  2. Faza a doua, a Prezenţei a doua a Dom­nului pe pământ şi îndeosebi Timpul Strâmto­rării.

Acum dorim să oferim câteva comentarii şi versete biblice, în care substantivul apokalupsis şi verbul respectiv apokalupto sunt utilizate referitor la Prezenţa a doua a lui Cristos.

VERBUL APOKALUPTO

Pentru început vom oferi versetele, unde este folosit verbul apokalupto:

  1. Mat.10:26 „Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut” (vezi de asemenea Luc.12:2). Demascarea răului în toate aspectele vieţii va fi descoperirea lucrării judecăţii Domnului la veni­rea Sa a doua (compară cu 1 Cor.4:5).

***2. Luc.17:29, 30 „Dar, în ziua când a ieşit Lot din Sodoma, a plouat foc şi pucioasă din cer şi i-a distrus pe toţi; la fel va fi şi în ziua când se va arăta Fiul Omului„. Sodoma reprezintă Babilonul simbolic, iar Lot 3 clasa Marei Mulţimi (Apoc.11:8; 2 Pet.2:6-8). Distru­gerea Sodomei cu foc şi pucioasă reprezintă distrugerea completă a Babilonului (Iuda 7), care va avea loc în perioada Marei Strâmtorări (Apoc.16:18-20; 19:20). Remarca lui Isus din versetul 30 că focul simbolic cu foc şi pucioasă va cădea peste Sodoma, în ziua când se va arăta Fiul Omului, demonstrează că El se va revela în perioada Marei Strâmtorări, Epifaniei sau Apocalipsei, care a început în anul 1914. (????)

  1. Rom.8:18 „Eu socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi„.-(?)
  2. 1 Cor.3:13 „Lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă, ziua o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia„. Aici se vorbeşte despre încercările poporului lui Israel în perioa­da venirii a doua a Domnului Isus.(?) Ziua despre care se relatează este timpul Marei Strâmtorări sau Ziua Epifaniei, Apocalipsei.
  3. 1 Pet.1:4,5 „şi la o moştenire nestrică­cioasă şi nepătată şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi.Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă pentru mântuirea gata să fie descoperită în timpul de la urmă„. (?)
  4. 1 Pet.5:1 „părtaş al slavei care va fi descoperită„. Acest verset împreună cu ver­setele 3 şi 5 este plasat între versetele care arată că când Isus se va revela, la venirea Sa a doua în putere şi slavă, atunci în măsura în care se va descoperi lumii la fel şi Biserica Sa se va desco­peri lumii, în acelaşi fel şi în acelaşi timp.

SUBSTANTIVUL APOKALUPSIS

Textele prezentate mai jos conţin substanti­vul „apokalupsis”:

  1. Rom.2:5 „pentru ziua mâniei şi arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu„. Aceasta se referă la timpul Venirii a doua a Domnului nostru, când în perioada Marei Strâmtorări (în Epifania sau Apokalipsa Sa), El va judeca „vii”, iar în perioada Împărăţiei (Basileii) şi „morţii” (2 Tim.4:1). Atunci fiecare „va fi ră­splătit după faptele sale” (Rom.2:6; Mat.16:27; Apoc.20:12; 22:12).
  2. Rom.8:19 „De asemenea şi creaţia [lu­mea] aşteaptă cu o dorinţă înfocată desco­perirea fiilor lui Dumnezeu [Bisericii]”. Con­textul dat arată clar că aceasta se referă la clasa Bisericii în perioada slavei împărăţiei. De aceea, în acest verset, substantivul „apokalupsis” se referă la Basileia, una din fazele Împărăţiei de la Venirea a doua a Domnului nostru.
  3. 1 Cor.1:7 „încât nu duceţi lipsă de nici un fel de har, în aşteptarea arătării Domnu­lui nostru Isus Cristos„. Poporul Domnului este îndrumat aici să fie activ, vigilent şi să aştepte marea binecuvântare inclusiv până la arătarea   sau descoperirea Domnului, cu toate că ca „paznici” ei au fost informaţi prealabil despre Prezenţa Lui şi despre lucrarea”secerişului”, fi­ind şi ei părtaşi la această descoperire”.
  4. 2 Tes.1:7,8 „la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, aducând răzbunare peste cei care nu cunosc pe Dumnezeu şi peste cei care nu ascultă de Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos„. Prin calamităţile groa­znice ale Marei Strâmtorări, Isus, la Venirea Sa a doua, îşi va descoperi lumii prezenţa Sa, distru­gând împărăţia lui satan şi inaugurând Împărăţia lui Dumnezeu.
  5. 1 Pet.1:7 „pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decăt aurul care piere şi care este totuşi încercat prin foc, să fie găsită spre laudă, slavă şi cinste, la descoperirea lui Isus Cristos„. Când se va sfârşi apokalups-ul sau epifania, adică a doua parte a Venirii a doua a Domnului Isus Cristos, atunci întreaga Turmă Mică va fi deja cu Isus după văl, după cum ne asigură şi apostolul Pavel în Col.3:4. Atunci credinţa lor curăţită şi şlefuită va fi spre slava lui Dumnezeu şi a lor însăşi.
  6. 1 Pet.1:13 „şi puneţi-vă toată nădejdea în harul care vă va fi adus la descoperirea lui Isus Cristos„. Acest verset conţine acelaşi cuget ca şi cel din 1 Pet.1:7.
  7. 1 Pet.4:13 „dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de suferinţele lui Cristos, ca să vă bucuraţi nespus de mult şi la descoperirea slavei Lui„. În timpul revelaţiei lui Cristos, Biserica Sa va fi alături de El şi va fi de asemenea, în acelaşi timp şi în acelaşi mod, descoperită lumii.

Din aceste versete putem vedea clar că în legătură cu Venirea a doua a Domnuului nostru, cuvântul „apokalupsis” la fel ca şi cuvântul „epi­fania” are două semnificaţii:

  1. Acţiunea de descoperire a persoanelor, lucrurilor şi temeliilor, recent închise sau as­cunse. În acest sens, substantivul „apokalupsis” la fel ca şi cel de „epifania” este utilizat referitor la o perioadă timp mult mai îndelungată a Prezenţei Domnului nostru, începând cu veni­rea Lui şi până la sfârşitul Împărăţiei Sale. Noi, de exemplu, am obesrvat că cuvântul „parusia” aplicat venirii a doua, desemnează prezenţa Domnului în fiecare din cele trei faze.
  2. Perioada Marei Strâmtorări, în timpul căriea negreşit vor avea loc descoperiri extraor­dinare ale persoanelor, lucrurilor şi temeliilor.

De ce a venit Isus atunci?

De ce a venit Domnul Isus atunci când nu erau trenuri, avioane, maşini şi când nici bicicleta nu era inventată, pentru ca sfintele Sale picioare să nu se obosească mergând pe jos prin praful şi căldura Palestinei; şi însetat să ceară apă femeii din Samara la fântâna lui Iacob? De ce nu a comandat o lectică care este un pat purtat pe umeri de doi sau patru oameni; sau un Papa mobil cu care călătoreşte Papa de la Roma? Veţi zice: Nu era pe vremea aceea inventat motorul cu ardere internă. Dar Domnul nu putea inventa unul? Nu putea inventa motorul cu aburi măcar, ca să-l pună într-o locomotivă de care sa lege un şir de vagoane ca să circule cu el cum circulă misionarii creştini de astăzi? Veţi zice: Nu putea. Pentru ca nu era inginer, n-a absolvit vreo facultate, una mică măcar, nu ca cea de la Oxford, Sorbona sau Harvard. Nu putea nimeni inventa becuri electrice, telefoane, radiouri, televizoare, computere, avioane, rachete şi sateliţi într-o lume când calul şi măgarul, catârul şi cămila erau singurele mijloace rapide de deplasare.

Am pus aceste întrebări pentru că am observat în emisiunile TV, mai ales când se difuzează vreun documentar despre Domnul Isus, că înţelepţii creştinătăţii vorbesc, ce-i drept, despre un Isus bun şi blând, dar in acelaşi timp despre un Isus ignorant, care probabil nu cunoştea nici tabla înmulţirii inventată de Pitagora. Un Isus care nici nu auzise de ecuaţiile algebrice sau calculele integrale şi diferenţiale ale matematicii avansate. După părerea lor Domnul Isus nu cunoştea şi nici nu auzise de tabelul periodic al elementelor inventat de Mendeleev; nu cunoştea legea compensării lichidelor descoperită de Arhimede; nu cunoştea legea gravitaţiei descoperită de Newton; nu cunoştea legile chimiei, ale fizicii, ale astronomiei. Nu auzise de teoria relativităţii a lui Einstein şi multe alte descoperiri care sunt pilonii ştiinţei şi tehnicii de astăzi, şi fără de care înaltele culmi ale civilizaţiei nu ar exista. În acelaşi timp se vorbeşte cu stimă şi respect (meritat de altfel) despre cei care au descoperit aceste legi. în timp ce despre Cel care a inventat, despre Cel care a elaborat aceste legi nu se vorbeşte deloc. Ca şi cum tot meritul este al omului, iar în dezvoltarea civilizaţiei de astăzi, Dumnezeu Tatăl şi fiul Său, Domnul Isus Cristos nu au avut nici un cuvânt de spus, decât să privească cu admiraţie marea înţelepciune omenească.

Dar cum sa aibă cineva consideraţie pentru aceasta, când respinge informaţia Biblică, informaţia divină despre istoria omenirii, care nu depăşeşte decât cu un secol şi ceva vârsta de 6000 de ani, în timp ce pentru savanţii de astăzi un milion de ani li se pare puţin. Aceşti savanţi care îl desconsideră pe Domnul Isus, probabil n-au citit demult sau niciodată cuvintele Psalmului 119:90-91 care spun despre Dumnezeu următoarele: …”Tu ai întemeiat Pământul şi el rămâne tare. După legile Tale stă în picioare totul astăzi…” Iar in Psalmul 148:1-6:”…Lăudaţi pe Domnul din înălţimea cerurilor. Lăudaţi-l in locurile cele înalte. Lăudaţi-l toţi îngerii Lui. Lăudaţi-l toate oştirile Lui: Lăudaţi-l soare şi lună. Lăudaţi-l toate stelele luminoase. Lăudaţi-l cerurile cerurilor şi voi ape care sunteţi mai pe sus de ceruri. Să laude numele Domnului, căci a poruncit şi au fost făcute, le-a întărit pe veci de veci, le-a dat legi şi nu le va călca…” (Eclesiastul 1:7)… “Toate râurile se varsă în mare, şi marea tot nu se umple; ele aleargă necurmat spre locul de unde pornesc, ca iarăşi să pornească de acolo…”; iată o altă definiţie a ceea ce ştim de la şcoală că se numeşte circuitul apei în natură. Dacă oamenii au descoperit legile materiei, întrebarea se impune de la sine: Cine a elaborat aceste legi? Răspunsul l-am găsit: Creatorul Universului.

Cine a fost meşterul lui Dumnezeu la toată opera de creare? În cartea lui Iov, în capitolul 38 Atotputernicul îl întreabă pe Iov: “…unde erai tu când am întemeiat Pământul? Spune dacă ai pricepere. Cine i-a hotărât masurile (dimensiunile, greutatea, etc.), ştii? Sau cine a întins frânghia de măsurat (circumferinţa) peste el? Pe ce sunt sprijinite temeliile lui? (legile universului) Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului; atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigate de veselie? Cine a închis marea cu porţi când s-a aruncat din pântecele mamei ei? Când i-am făcut haina din nori si scutecele din întuneric? Când i-am pus zăvoare şi porţi, când i-am zis: ” până aici să vii, sa nu treci mai departe, aici să ţi se oprească mândria valurilor tale.” Am citat versetele de la 1 la 10. Această întrebare nu este pusă acolo numai pentru Iov, ci şi pentru noi fiecare; dar mai ales pentru aceia care pretind că ei ştiu în ce împrejurări a apărut Pământul şi ce forţe au fost puse in mişcare, atunci când a apărut acesta în acest sistem solar.

Dacă Galilei ar fi ştiut căci Biblia susţine teoria sa cum că Pământul este rotund şi dacă ar fi avut-o în mână, (dar nu putea să o aibă pentru că Biblia era o carte interzisă la acea vreme) în timp ce a fost judecat de către tribunalul papal, ar fi arătat următoarele dovezi biblice onoratei instanţe, că Pământul se învârteşte, este rotund, nu cum se credea pe vremea aceea la Roma, ca Soarele se învârteşte în jurul pământului. Citat din cartea prorocului Isaia, capitolul 40:22: „…Nu ştiţi? N-aţi auzit? Nu vi s-a făcut cunoscut de la început? Nu v-aţi gândit niciodată la întemeierea Pământului. El (Dumnezeu) şede deasupra cercului Pământului şi locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste înaintea Lui…” Tot în acest capitol, la versetul 12 există o afirmaţie la fel de ştiinţifică ca cea de mai înainte: …”cine a măsurat apele cu mâna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma şi a strâns ţărâna pământului într-o treime de măsură”?

Ne întoarcem din nou în cartea lui Iov, ca să găsim un răspuns la întrebarea din capitolul 38. “… pe ce sunt sprijinite temeliile pământului?…”Iată ce găsim în capitolul 26:7: …” El (Dumnezeu) întinde miazănoaptea asupra golului, şi spânzură Pământul pe nimic…” Iov n-a fost de faţă când Dumnezeu a creat pământul şi nici înţelepţii de astăzi care fac din ipotezele lor dogme false numite ştiinţă ; dar cineva totuşi a fost de faţă. Să ascultam un martor ocular. Deschidem cartea Proverbelor la capitolul 8:17-31. Să ascultam ce spune martorul: „Când a întocmit Domnul cerurile Eu eram de faţă, şi când a tras o zare pe faţa adâncului, când a pironit norii sus, când au izbucnit cu putere izvoarele adâncului, când a pus hotar marii ca apele sa nu treacă peste porunca Lui, când a pus temeliile Pământului, Eu eram meşterul lui la lucru, lângă El şi în toate zilele eram desfătarea Lui, jucând neâncetat înaintea Lui, jucând pe rotocolul Pământului Său şi găsindu-mi plăcerea în fiii oamenilor. – ( DEX- „rotocol”= a da ocol la ceva rotund) Din citatul de dinainte reiese că acest martor era de faţă când Dumnezeu a pus bazele planetei, ba mai mult acel martor ocular a fost chiar meşterul care a creat totul după proiectul marelui Arhitect. Cine era acel meşter? Pentru a găsi un răspuns mergem în Noul Testament şi deschidem cartea la Evanghelia după Ioan, capitolul 1, versetele de la 1 la 3. Citim:…”La început era cuvântul şi cuvântul era cu Dumnezeu şi cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El şi nimic din ceea ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El; …”pentruca prin El au fost făcute toate celelalte lucruri, din ceruri şi de pe pământ cele văzute şi cele ne văzute, fie tronuri, fie domnii, fie guvernări, fie autorităţi, toate au fost create prin El şi pentru El. De asemenea El este înainte de toate celelalte lucruri, iar toate celelalte lucruri, au fost aduse la existenta prin El…” Coloseni 1;16. Deci cine era de faţă când Dumnezeu a întemeiat pământul? De faţă era Domnul Isus. In cartea proverbelor capitolul opt, El era acea înţelepciune a lui Dumnezeu. Vorbind despre Domnul Isus, Apostolul inspirat spune: …”ca să cunoască taina lui Dumnezeu Tatăl, adică pe Cristos în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei. Coloseni 2:2-3.

Toate universităţile de pe Pământ atât cele din trecut cât şi din prezent n-au putut şi nu vor putea acumula vreodată toată înţelepciunea lui Isus. Domnul Isus este cel mai înţelept, după Tatăl din cer atât în ştiinţa morală cât şi în ceea ce priveşte ştiinţa despre materie. Descoperirile ştiinţifice se datorează însăşi prezenţei celei de-a doua oară a Domnului Isus. Da. Acesta este adevărul. Domnul Isus este prezent a doua oară, dar nu în vederea păcatului ( Evrei 9:28) nu asemănător omului păcătos. El este acela care L-a orbit cu strălucirea Sa, pe Saul din Tars în drumul său spre Damasc. Semnele prezenţei Sale sunt pretutindeni în jurul nostru. Un semn este, Smochinul înverzit – adică poporul Israel re întors în ţara sa. Matei 24:32-33. Un alt semn este înmulţirea cunoştinţei care produce necaz şi strâmtorare. Toate acestea sunt sintetizate în prorocia din Daniel, capitolul 12, versetele de la 1-4. Să ascultam ce-i spune lui Daniel îngerul Gabriel: …”Căci în timpul acela (adică astăzi) se va scula Mihail, Patronul cel mare care stă pentru fii poporului Tău şi deşi va fi un timp de strâmtorare cum nu a fost niciodată de când a existat popor până la timpul acela. Totuşi în timpul acela va scăpa poporul tău, tot ceea ce se va afla scris în carte. Da, mulţi din cei ce dormeau ca în ţărâna pământului, se vor scula: unii spre nemurire, iar alţii pentru ocară şi ruşine eternă. Şi înţelepţii vor străluci ca strălucirea bolţii cereşti şi cei care au întors pe mulţi la dreptate, ca stelele în etern şi perpetuu. Şi tu Daniele tăinuieşte cuvintele şi sigilează cartea până la timpul sfârşitul. Atunci mulţi vor cutreiera şi cunoştinţa se va înmulţi…”( Niţulescu)

Aici avem asociată prezenţa lui Cristos care în profeţie poartă numele Mihail (adică asemenea lui Dumnezeu) cu cunoştinţa crescută, cu circulaţia rapidă a oamenilor, în perioada sfârşitului, care este perioada unei mari strâmtorări începuta în anul 1914. Acestea toate împreună cu altele la un loc, reprezintă un lanţ de dovezi că Domnul Isus este întors a doua oară, în timp ce pe pământ oamenii nu vor ştii o perioadă că El este prezent. Iată ce declară Domnul Isus in Evanghelia după Luca, capitolul 17:26:28 : „…şi după cum a fost în zilele lui Noe, astfel va fi şi în zilele Fiului Omului.” (la a doua Sa prezenţă) Asemenea după cum au fost în zilele lui Lot. Observam după declaraţia Domnului că un oarecare timp, lumea nu va ştii că Domnul a venit ca un hoţ. Nici cei puţini care ştiu, nu pe baza vederii naturale, ci pe baza înţelegerii profeţiilor vor avea dovada sau semnul prezenţei a doua a Domnului nostru Isus Cristos. Apostolul Petru ne îndeamnă să urmărim profeţiile ca sa înţelegem desfăşurarea lucrărilor lui Dumnezeu. 2 Petru 1:19

De ce înmulţirea cunoştinţei în toate domeniile în lume produce necaz şi strâmtorare? Răspunsul este acesta: Dumnezeu are în planul Său o nouă ordine mondială bazată pe fundamentul dreptăţii. Pentru creştini aceasta nu este un lucru nou; ei se roagă mereu ….”să vină Împărăţia Ta, să se facă voia Ta precum în Cer aşa şi pe pământ…” Conducătorii actuali ai lumii ( mai ales ai lumii creştine) vor şi ei să facă această globalizare, această unire a întregii omeniri sub o singură conducere. Până aici nimic rău în asta. Dar motivul pentru care ei vor sa o facă aceasta globalizare nu este un motiv bazat pe justiţie, deşi aparent pare a fi ceva bun pentru toată lumea. Este o pace mondială fără dispariţia inegalităţii dintre bogaţi şi săraci. Comunismul şi-a propus să facă acesta, dar curând a uitat de idealul pentru care a luptat pe baricadele revoluţiei, şi pană la căderea lui n-a încetat să se laude că în ţările unde el guverna nu a existat exploatarea omului de către om. Dar după 70 de ani, de comunism în Europa (vezi profeţia lui Isaia 23:15-18) s-a dovedit că aceasta a fost doar o utopie.

Această nouă ordine pe care Dumnezeu a plănuit-o îi vedem deja ţăruşul construirii ei înfipt prin evenimentele secolului 20. Evenimente care au dus şi vor duce la erodarea, la măcinarea, până la dispariţie a acestor guverne. (Daniel 2:35). După cum comunismul s-a prăbuşit printr-o implozie, nu explozie, s-a prăbuşit lovit dinlăuntrul sistemului său, de nemulţumirea şi revolta poporului înşelat şi nu distrus de rachetele nucleare ale Pactului Nord Atlantic, tot aşa se va prăbuşi din interior printr-o revoluţie universală numită în Scripturi ARMAGHEDON –Apocalipsa- 16.18-, şi cea mai rămas după căderea comunismului.

Această nouă ordine pe Pământ pe care a planificat-o Dumnezeu va reuşi şi toţi care vor iubi dreptatea vor fi mulţumiţi. Aceasta este acea ordine, după care s-au rugat creştinii de 20 de secole, împărăţia lui Dumnezeu pe Pământ. Dacă am ştii cât este de aproape!. Oamenii astăzi sunt mai înţelepţi datorită Sfintelor Scripturi. In timpul domniei papale Biblia a fost o carte interzisă pentru popor. După anul 1800 când a încetat domnia papală peste regatele Europei, în Europa si America, au apărut societăţi de Biblii, pe care Papa le-a numit “cuiburi de vipere” şi acestea au răspândit Biblia în scurt timp în toate limbile pământului. Asupra a milioane de oameni care au adoptat-o ca fiind cartea lui Dumnezeu, Biblia a exercitat direct sau indirect o influenţă de iluminare spirituală. Misticismul şi superstiţia au început să cedeze, oamenii descătuşându-se de cătuşele ignoranţei au început sa creeze o societate mai liberă. Libertatea a făcut pe oameni mai creativi din punct de vedere spiritual şi material iar civilizaţia a crescut. Dar vai!!! Un alt nor a început să se ridice de la orizont peste societatea umană civilizată. Oamenii, mai ales cei din clasele de jos ale societăţii după o lungă perioadă de sclavie, au primit cu bucurie masajul biblic care spune printre altele că toţi oamenii indiferent de statutul lor social sau de rasă, sunt consideraţi de Dumnezeu ca fiind egali în faţa Sa; dar dreptatea propovăduită de această carte este un principiu din ce în ce mai greu de aplicat si în zilele noastre, tocmai unei libertăţi prost înţelese, şi aşa societatea devine din ce în ce mai agitată, iar pământul un loc plin de violenţă aidoma ca pe vremea lui Noe şi corupt ca-n timpul lui Lot. În final această scară de valori se va prăbuşi din interior la fel ca şi clădirea peste Samson şi Filisteni. În această înfruntare finală dintre săraci (reprezentaţi prin Samson şi bogaţi reprezentaţi prin Filisteni), înfruntare numită în Apocalipsa 16:18 cel mai mare „cutremur,” cea mai mare revoluţie şi care mai este numita şi Armaghedon, nu vor fi învingători nici una din aceste două clase. (vezi tabloul cu Samson şi Filistenii). Un învingător va fi totuşi dar nu din cele două tabere. Să vedem cine va fi acesta: …”De aceea cei mici vor fi scoborâţi si cei mari vor fi smeriţi; nu-i vei ierta. Intră în stânci (tratate militare) şi ascunde-te în ţărână de frica Domnului şi de strălucirea măreţiei Lui. Omul va trebui să-şi plece în jos privirea semeaţă şi îngâmfarea lui va fi smerită. Numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea.” Isaia 2:9-21. Face parte din Planul lui Dumnezeu ca civilizaţia de astăzi bazată mai puţin pe dreptate şi mai mult pe egoism să se prăbuşească prin autodistrugere, tocmai egoismului sălbatic care cuprinde atât pe săraci, cât şi pe bogaţi; …”Tu singur te pedepseşti curăutatea ta…”–Ieremia 2:19. Şi într-o furie oarbă având ca experenţă cele două mari revoluţii care au zguduit Europa în trecut, (cea franceză şi cea rusă) instituţiile statului vor cădea sub loviturile revoluţionarilor în anarhie.

Psalmul 46:8-10 ne informează că Domnul va opri acel măcel…”Veniţi şi priviţi lucrările Domnului, pustiirile pe care le-a făcut pe pământ. El a pus capăt războaielor până la capătul pământului; El a sfărâmat arcul şi a rupt suliţa, a ars cu foc carăle de război. „opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu, Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc peste pământ….”

Pe ruinele acestei lumi rele, Domnul Isus va instaura o nouă ordine mondială… Supravieţuitorii vechii lumi vor fi umiliţi şi speriaţi cum zice profetul. …”Voi pedepsi, zice Domnul, lumea pentru răutatea ei. Atunci ca o căprioară speriată, ca o turmă fără păstor fiecare se va întoarce la poporul său, fiecare va fugi in ţara lui…” Isaia 13:11-14.

Ne aducem aminte de profeţia lui Daniel unde în capitolul 2:35 spune că bucăţile dislocate din chip s-au sfărâmat împreună (prin războaie şi revoluţii ) până au devenit ca pleava din arie vara; le-a luat vântul (anarhia) şi nici urmă nu s-au mai găsit).

Profetul Ţefania spune ca după “foc” după autopedeapsă, Dumnezeu va da popoarelor buze curate.–Ţefania 3:8-9. In Apocalipsa 19:20-21, spune ca aceştia vor fi “străpunşi” de sabia celui care şade călare pe un cal alb, adică de sabia cuvântului lui Cristos. Aceasta vrea să zică că sabia cuvântului moaie inimile păcătoşilor ca să poată primi mântuirea lui Dumnezeu, în timp ce sistemele răului “fiara “ şi “prorocul” mincinos vor fi aruncate în focul nimicirii veşnice, în moartea a doua.

De ce a venit Domnul atunci ca să se nască într-un grajd, şi nu într-un palat când Iosif şi Maria de abia au găsit un locuşor unde să doarmă?. Pentru ca să fim întăriţi in credinţă. Ori câte piedici va mai pune satana, carul lui Iehova nu poate fi oprit; să ne dovedească că lucrările lui Dumnezeu, deşi uneori se pare că nu vor reuşi ele totuşi reuşesc. El a venit nici mai devreme nici mai târziu. „La împlinirea vremii Dumnezeu a trimis pe fiul Său.” Galateni 4:4.9.

Trecuseră patru mii de ani, de când Adam a atras moartea asupra lumii şi deşi răscumpărarea lui era prevăzută după cum zice Petru că, Mielul a fost prevăzut pentru înjunghiere înainte de întemeierea lumii. (1 Petru1:19-20) Până n-a apărut Avraam cu care Dumnezeu a încheiat un legământ, din care urma sa beneficieze toată lumea, până când urmaşii lui Avraam, nu au încheiat şi ei un legământ cu Dumnezeu la Muntele Sinai şi până acel legământ n-a produs o cantitate minimă de „grâu”,Domnul n-a venit să „secere’ – Isus a spus la fântâna din Samaria: „…Ridicaţi-vă ochii şi priviţi holdele care sunt albe acum gata pentru seceriş” – Ioan 4:35. Evident Domnul nu vorbea de grâu, ci de oameni gata să primească mesajul Evangheliei. Domnul a venit atunci când a trebuit să fie separat, grâul de pleavă. (Matei 3:12) şi a venit a doua oară tocmai când „neghina”şi a„grâul” au fost coapte pentru a începe secerişul evanghelic (Apoc. 14:14.); spre deosebire de celalalt, care a fost secerişul iudaic. Domnul Isus când a venit atunci s-a putut acomoda la condiţiile de viaţă ale unei epoci, fără tehnică, lipsită de comodităţile timpului de astăzi si deşi cunoştea fără să fi făcut studii superioare, toate secretele legilor materiei, n-a profitat de cunoştinţele Sale superioare pentru a pune pe picioare o industrie şi mai performantă decât cea de astăzi. A lăsat „apa sa curgă la vale”, a lăsat lumea să-şi urmeze cursul neîncercând să răstoarne tronul Romei adică a respectat, „…timpurile neamurilor…”- (vezi Luca 21:24)- spunându-i lui Pilat să fie liniştit, pentru că nu avea de gând atunci să răstoarne tronuri. De acest lucru avea să se ocupe când va sta pe scaunul de domnie al măririi Sale. Matei 19:28. Noi am putea să renunţăm la confort şi să urmăm pe Domnul în sărăcie şi lipsuri, la fel ca şi Isus, care nu avea unde să-şi plece capul? N-a profitat de puterile Sale să producă mâncare pentru Sine când era flămând, nici să facă din pietrii pâini cum i-a sugerat Satan, dar a profitat de puterile Sale pentru a aduce alinare poporului apăsat de suferinţă, vindecându-le bolile, hrănindu-i cu câteva pâini şi câţiva peşti, mii de oameni şi chiar înviindu-le morţii. Deşi avea o înţelepciune mai mare ca filosofii lumii antice cum era Platon, Socrate şi Aristotel, nu a rostit Evanghelia într-un limbaj academic, ci în limba poporului de jos, pentru ca să fie înţeleasă de toate clasele societăţii. Ce simplitate, ce măreţie în umilinţă, a manifestat Domnul Isus! „Învăţaţi de la Mine” ne îndeamnă şi astăzi. Trebuie să ştim că schimbarea Sa de natură la înviere nu i-a schimbat personalitatea. Deşi este în putere astăzi şi glorie mare, este acelaşi Isus iubitor şi blând şi că are milă de această lume nebună de astăzi. N-a venit a doua oară ca s-o distrugă, ci să-i ia din mâna jucăriile periculoase care-i produce suferinţă; să-l lege pe cel rău ca să nu mai înşele. Apoc. 20:3- Să răsară ca un Soare vindecător cum zice profetul Maleahi, capitolul 4:2.

Deci Domnul Isus nu s-a întors cu mâna goală, ci tot ce s-a construit , frumos şi benefic pentru omenire, este adus de Domnul Isus care a influenţat mintea umană, lăsând să fie descoperite legile materiei, iar oamenii operând pe seama acestor legi să producă adevărate miracole tehnice. A adus şi a permis descoperirea de medicamente şi tehnici de operare prelungind media de viaţă, astfel încât populaţia globului, care la sfârşitul secolului 19 era mai mică de 2 miliarde, să numere astăzi peste 6 miliarde. Oamenii se înşeală dacă cred că numai datorită mişcărilor sindicale şi grevelor s-a redus timpul de lucru la 8 ore, s-au acordat concedii de odihnă, concedii medicale sau acordarea de pensii la bătrâneţe. Nemulţumirea care exista în societate nu se datorează lipsei de bogăţie, lipsei de bunuri sau de hrană, ci lipsei de echitate. Legile popoarelor creştine, şi nu numai, sunt legi inspirate din cele 10 porunci; dar cine le respectă?; se jură cu mâna pe Biblie, în parlament, în justiţie şi în acelaşi timp se minte. Aceasta astăzi, spre deosebire de trecut, nu poate fi trecut cu vederea chiar şi de cei mai inculţi oameni. Bogaţii adesea se comportă cum zice Apostolul Iacov, în capitolul 5: …”Ascultaţi acum bogaţilor. Plângeţi şi tânguiţi-vă din pricina nenorocirilor care au să vină peste voi. Bogăţiile voastre au putrezit şi hainele voastre sunt roase de molii. Aurul şi argintul vostru au ruginit şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră. Ca focul are să vă mănânce carnea.V-aţi strâns comori în zilele din urmă. Iată plata secerătorilor care v-au secerat campiile şi pe care le-aţi oprit-o pe nedrept, strigă! Şi strigătele secerătorilor au ajuns la urechile Domnului oştirilor. Aţi trăit pe Pământ în plăceri şi desfătări. V-aţi săturat inimile chiar într-o zi de măcel…”Lumea va cădea în groapa pe care şi-a săpat-o. Dar Isus Nazarineanul va scoate ordinea din haos.

Dumnezeu îl întreabă din nou pe Iov: „…De când eşti ai poruncit tu dimineţii? Ai arătat zorilor locul lor; ca să apuce capetele Pământului şi să scuture pe cei răi de pe el. Ca pământul să se schimbe ca lutul pe care se pune o pecete şi toate lucrurile să se arate îmbrăcate, în haina lor adevărată. Pentru ca cei răi să fie lipsiţi de lumina lor şi braţul care se ridică să fie zdrobit?”

Noi răspundem în locul lui Iov, cu cuvintele lui Elihu, unul din cei 4 oameni care au venit la el. “…Acum fireşte nu putem vedea lumina soarelui ca străluceşte în dosul norilor, dar va trece un vânt si-l va curăţa; de la miazănoapte ne vine aurora şi ce înfricoşată este măreţia care înconjoară pe Dumnezeu”. (Iov 37:21-22)

Au fost Enoh şi Ilie ridicaţi la cer ?

Biblia spune clar ca nimeni nu putea merge in cer inainte ca Isus sa moara si sa depuna jertfa de rascumparare si sa deschida chemarea cereasca pentru biserica sa. In Ioan 3:13 Isus spune:

Ioan 3:13 Nimeni nu s’a suit în cer, afarã de Cel ce S’a pogorît din cer, adicã Fiul omului.

Tot asa spune si Ap. Ioan:

Ioan 1:18 Nimeni n’a vãzut vreodatã pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatãlui, Acela L-a fãcut cunoscut.”

Mai adaug inca un citat din Fapte unde Ap. Petru spune clar compatriotilor lui ca chiar imparatul David nu s-a suit in cer, cand spune:

Act 2:29  Cît despre patriarhul David, sã-mi fie îngãduit, fraților, sã vã spun fãrã sfialã cã a murit și a fost îngropat; și mormîntul lui este în mijlocul nostru pînã în ziua de azi….

Act 2:34  Cãci David nu s’a suit în ceruri…”

Biblia nu spune ce a facut Domnezeu cu Enoh, Moise si Ilie cand i-a luat pentru ca oamenii sa nu vada moartea lor, dar credem ca si ei au cazut in somnul mortii ca tot restul omenirii si la timpul invierii se vor intoarce pe pamant pentru a participa la restaurarea omenirii la perfectiune, asa cum spune Isaia:

Isa 1:26  Voi face iarãș pe judecãtorii tãi ca odinioarã, și pe sfetnicii tãi ca la început. Dupã aceea, vei fi numitã cetatea neprihãnitã, cetatea credincioasã.”

Cum putem cunoaste pe cel cu mintea spirituala

Explicarea Apostolului cum putem deosebi aceste clase, arată că voia nereînnoită se cugetă şi îşi găseşte plăcerea în lucrurile cărnii, pe când voia reînnoită se cugetă şi îşi găseşte plăcerea în lucrurile spiritului. E o mare prăpastie între aceste două clase, şi nu trebuie ca cineva să se cugete mult şi să fie îndoielnic ori de el este un membru al Bisericii, al corpului lui Christos, sau nu. Dacă într-adevăr este în Christos, atunci el are o dorinţă nouă, o speranţă nouă, o ţintă nouă; şi dacă la anumite timpuri greşeşte a trăi conform acestei dorinţe şi ţinte noi, atunci inima sa, dacă este într-o situaţie dreaptă, va afla din nou calea spre Dumnezeu şi aşezămintele sale. Inima sa se apleacă spre lucrurile care sunt drepte, curate şi bune, deşi legea păcatului şi morţii, în urma slăbiciunilor corpului său muritor îl strâmtorează…(RV, 133 (169) b3)

  1. Dar adevărata probă a uceniciei şi a dovezii că cineva posedă viaţa spirituală stă numai în aceea, că cineva într’adevăr posedă spiritul Domnului. Aceia care au mintea sau spiritul lui Christos, vor dovedi prin aceasta că sunt concepuţi de dânsul; cine nu are spiritul lui Christos acesta nu este al lui. În acest chip avem să ne judecăm pe noi înşine şi în acest chip avem să judecăm şi pe fraţii noştri – conform spiritului, după intenţii, după voinţă, nu după rezultat şi nu după carne. Cât de largi la inimă trebuie să ne facă aceasta în judecarea fraţilor. Dacă ei recunosc şi arată că iubesc pe Domnul, dacă se încred în sângele Său scump, şi au plăcere în lucrurile sfinte, dacă ei iubesc pe fraţi şi ascultă cu plăcere cuvântul îndurării şi al adevărului şi se silesc să dezvolte roadele spiritului, atunci desigur ei sunt fraţi, desigur sunt „în Christos”. Dacă ei totuşi nu au acest spirit, dacă ei iubesc lumea, doresc mai bine societatea lumească şi se predau cu totul ambiţiei şi scopurilor lumeşti, şi-şi află mulţumirea în acestea, atunci noi avem o bună cauză de a ne îndoi că ei sunt în legătură cu Domnul, cu totul indiferent că ce mărturisesc cu gura lor. (RV, 134 (170) /b2-3)
  2. … Precizarea apostolului despre cum să ştim deosebi cele două clase este că clasa neregenerată se va preocupa de lucrurile cărnii , în timp ce clasa regenerată se va preocupa de lucrurile spiritului. (Mana 27 aug.)
  3. De aceea, sentimentele noastre pentru comunitatea cu Tatăl vor fi cu atât mai adânci, cu cât vom înţelege mai bine ce este lumesc. Cu cât ne putem însuşi mai multă putere din spiritul curat ce vine de la Tatăl, prin descoperirea lui Isus Christos, cu atât mai lămurită şi mai hotărâtă va fi judecata noastră în ce priveşte influenţele şi lucrurile lumeşti. E foarte greu de constatat unde începe viaţa lumească. Cineva a zis că aceasta este o întunecime treptată de la alb până la negru. Se pare cu neputinţă a pune o graniţă şi a zice: „aici începe lumescul”; totuşi, când un creştin rămâne aproape de Domnul şi umblă cu dânsul, atunci puterea de observaţie a naturii sale spirituale va fi capabilă să facă o deosebire precisă. Având puterea „vieţii noi”, creştinul individual este în stare să tragă linia despărţitoare dintre viaţa lumească şi cea spirituală. (RV, 59 (347)   /a3)
  4. … Spiritul lui Dumnezeu îndeamnă la credinţă în făgăduinţele Sale; spiritul rătăcirii conduce în direcţie contrară; la neîncredere în făgăduinţele lui Dumnezeu, la speculaţii (înşelăciuni) şi superstiţii omeneşti, la credinţă în lucruri despre care Dumnezeu n-a vorbit şi care sunt neraţionale (absurde) pentru cei ce posedă Spirtul Sfânt sau „spiritul unei minţi sănătoase”. Spiritul Adevărului ne îndeamnă la activitate şi la râvnă în cauza adevărului divin şi la aprecierea privilegiului de a conlucra cu Domnul. Dimpotrivă, însă, spiritul rătăcirii este un „spirit somnolent” şi neglijent în lucrurile cereşti şi plin de atenţie în cele pământeşti. El este lipsit de atenţie pentru adevărata Biserică şi legământul ei de iubire, dar este plin de atenţie pentru organizaţiile pământeşti şi legămintele lor. (vol. V, par. 384)
  5. … Am atras deja atenţia şi asupra faptului că Scripturile se referă la Babilon ca fiind un sistem fals (mama şi fiicele – unele mai corupte, altele mai puţin corupte, unele fiind o imitaţie mai bună, altele mai slabă) şi că acesta este numit „Taina Fărădelegii”. Să nu fim înţeleşi că vrem să spunem că fondatorii acestor sisteme false le-au organizat cu scopul şi intenţia de a induce în eroare poporul lui Dumnezeu. Mai degrabă să nu uităm că în Scripturi lui Satan i se atribuie „înşelarea întregii lumi” asupra acestui subiect, punând răul în locul binelui şi binele în locul răului, lumina în locul întunericului şi întunericul în locul luminii. Satan „lucrează acum în fiii neascultării” (Isa. 5:20; Efes. 2.2), întocmai cum I-a oferit cooperare şi Domnului nostru Isus. Lui îi place să coopereze cu toţi urmaşii lui Cristos pe care-i poate abate de la*umblarea în urmele Învăţătorului. După cum a încercat să-L convingă pe Domnul nostru că erau căi mai bune – căi care implică mai puţin sacrificiu personal şi mai puţină negare de sine decât căile Tatălui – prin care El putea binecuvânta toate familiile pământului, la fel, în acest Veac Evanghelic, el s-a concentrat ca să-i convingă pe fraţii Domnului cu adevărat consacraţi să adopte planurile lui –*să nu dea atenţie planurilor şi regulilor Tatălui. El îi voia să fie preaînţelepţi – să simtă că pot servi pe Domnul mai bine prin alte metode decât prin cele indicate de Scripturi. I-a umflat cu sentimente de zel pentru sistemele lor omeneşti, de mândrie de ele, cu lucrarea pe care o fac şi cu organizaţiile pe care le-au realizat. Adversarul n-a avut nici un succes la Învăţătorul, răspunsul său invariabil fiind „Este scris”. Dar nu este aşa cu urmaşii Săi. Mulţi, mulţi neglijează ce este scris; neglijează exemplul şi cuvintele Învăţătorului; neglijează cuvintele şi exemplul apostolilor şi se concentrează asupra ducerii la îndeplinire pentru Dumnezeu a unui plan pe care ei speră şi cred că El îl aprobă şi pentru care îi va lăuda.

Ce uimiţi vor constata cât au greşit, când vor vedea în curând Împărăţia Sa aşa cum Dumnezeu a plănuit-o iniţial şi de atunci înainte a realizat lucrarea după planul Său! Vor descoperi atunci cu cât este mai bine să ai grijă să te laşi învăţat de Domnul, decât să încerci să înveţi pe Domnul – să faci lucrarea Lui în felul dorit de El, mai degrabă decât să lucrezi pentru El într-un mod pe care El nu l-ar recunoaşte. Succesul acestor planuri umane – ca în papalitate, metodism şi proporţional în alte denominaţii – ajută să facă din aceste sisteme „lucrări de rătăcire”. (vol. VI, 199/1, 200/1)

  1. Pentru Noua Creaţie există o ispită continuă din partea sistemului bisericii nominale – nu numai prin doctrine false, ci şi prin pietate formală şi ipocrizie, în care se apropie de Domnul cu buzele în timp ce inima le este departe de El – în timp ce gândurile, sentimentele, cuvintele şi faptele sunt cu totul lipsite de armonie cu spiritul adevărului şi cu consacrarea pe care acesta o învaţă. Ispitele Noii Creaţii din partea lumii ar fi relativ fără putere dacă n-ar fi faptul că biserica nominală combină spiritul, scopurile şi ambiţiile lumeşti cu numele lui Cristos şi cu un serviciu smerit pentru El. Uşurinţa, onoarea oamenilor, remuneraţia, lipsa de sacrificiu şi siguranţa obţinerii celor mai bune lucruri pe care le poate da această lume, sunt momelile şi amăgirile, cursele şi capcanele pe care Babilonul le întinde Noii Creaţii, şi aceasta în mod continuu. Nici una din capcanele Adversarului nu este atât de amăgitoare, atât de înşelătoare, atât de tare ca aceasta. (vol. VI, 656/1)
  2. Nu am văzut noi oare că trăsăturilor mai puţin însemnate ale adevărului li se dă mult mai multă atenţie decât faptelor mai mari ale unităţii noastre cu Christos, a umplerii cu Spiritul Sfânt, a curăţirii de toată mânjitura trupului şi a spiritului şi a unei vieţi ascunse cu Christos în Dumnezeu? (RV, 190 (226) /a4)***   (ATENTIE LA ACEST PUNCT..!)
  3. Noi înţelegem că o mare lipsă între creştini în general este că foarte mulţi au încetat să se mai împărtăşească din hrana spirituală pe care Tatăl cresc a pregătit-o pentru hrănirea poporului Său. De aceea, mulţi sunt slabi şi bolnavi spiritual şi mulţi au adormit în privinţa chestiunilor spirituale … (VDM 480 a5-b4) *****
  4. … descoperim în această neghină rădăcinile exterioare ale decăderii, care mai târziu a degenerat în biserica apostată, după cum acelaşi principiu lăuntric l-am constatat în faptele bisericii din Efes, în pierderea iubirii dintâi. Cu această pierdere a iubirii dintâi de obicei merge mână în mână o mărturisire nominală pentru Christos, şi o astfel de mărturisire caută să se mulţumească pe sine cu servicii de formă pe dinafară şi ceremonii şi să se înşele în ce priveşte goliciunea ei lăuntrică. (RV, 54 (343) a3)*****
  5. Unde înalta chemare şi legea desăvârşită a libertăţii nu se înţelege, din cauza că lipseşte spiritul Domnului, acolo se vor dezvolta formalismul şi ceremoniile… (vol VI vechi, pag. 364, al.I)*****
  6. Puţine lucruri ne pot proba cum ne probează ciocnirea cu fraţii. Atunci se descoperă greşeala lucrurilor naturale ale omului dinafară. Creştinii cu mintea lumească o înţeleg aceasta foarte bine şi de aceea, în mod înţelept, ei îşi aleg terenul mai de jos unde aplecările lor naturale îşi află mai bine ceea ce le corespunde; unde lucrurile naturale îi reţin de la ceea ce i-ar putea duce la cunoştinţă; unde ei pe ei nu se recunosc cum ei de fapt sunt; unde slăbiciunea lor poate fi arătată ca tărie, şi unde ceremoniile exterioare ocupă locul bunăvoinţei lăuntrice. Căci de fapt noi nu ştim ce spirit locuieşte în noi, până nu suntem descoperiţi de toate lucrurile din afară; atât de mult ne împiedică aceste lucruri dinafară a cunoaşte ceea ce într-adevăr este în noi. De aceea, mulţi nu ştiu ce fiinţe neliniştite şi egoiste sunt ei până când lucrurile care i-au oprit de a se cunoaşte pe sine sunt cu totul înlăturate şi luate de la dânşii. Unii observă ici şi colea, prin ispite, cum stau înlăuntrul lor; dar în loc ca acest rău să fie cercetat până în adâncimile sale, pentru ca ei să-l poată cunoaşte şi învinge pe deplin, ei încearcă să-l acopere, atât înaintea lor cât şi înaintea altora; şi pentru a putea face aceasta ei sunt siliţi a căuta mai departe după lucrurile exterioare. (RV, 136 (172) b3)*****
  7. De multă vreme marea biserică nominală a învăţat rânduielile oamenilor în locul învăţăturilor biblice şi a nesocotit într-o mare măsură Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind singura regulă de credinţă şi de viaţă creştinească. Ea a vestit cu îndrăzneală învăţături pline cu contradicţii şi care-L dezonorau pe Dumnezeu. Ea a fost necredincioasă pentru că n-a ştiut să păzească învăţăturile Adevărului. Ea n-a arătat şi nici n-a cultivat spiritul lui Christos, ci s-a lăsat cotropită de spiritul lumii. Ea a rupt gardurile staulului şi a lăsat să intre acolo ţapii, ba chiar şi pe lupi i-a încurajat să intre şi să-şi facă opera lor nefericită. Ea a lăsat pe diavol să semene neghină prin grâu şi poate acum să se bucure de produsul semănăturilor lui în ţarina plină de neghină. Cele câteva spice de „grâu” rămase în această ţarină sunt în pericol a fi înecate de neghină. Grâul şi-a pierdut valoarea pe piaţa creştinătăţii, căci creştinul credincios şi umil este ca şi Stăpânul său, dispreţuit şi respins de oameni, el este rănit în casa pretinşilor săi amici. O evlavie de formă a luat locul adevăratei evlavii şi ceremonii cu o înfăţişare frumoasă înlocuiesc închinarea din inimă şi cultul sincer. (vol. IV, pag. 143, al. 1)*****
  8. Acest caracter degenerat al mişcărilor de reformă a făcut ca să se nască treptat diferitele organizaţii sectare din zilele noastre. Pe măsură ce aceste organizaţii creşteau în bogăţie, în număr şi influenţă, virtutea creştinilor scădea pentru a face loc trufiei bisericii mame. Un număr mic de creştini serioşi din diferite confesiuni religioase au înţeles aceste lucruri şi le regretă, cu ruşine, şi deplâng această stare. Ei înţeleg că în organizaţiile sectare se fac străduinţe pentru a fi pe placul lumii, pentru a merita favorurile ei şi pentru asigurarea protecţiei şi spiritului ei. S-au ridicat edificii măreţe cu turnuri înalte; s-au cerut clopote armonioase, orgi pompoase, biserici confortabil mobilate, coruri artistice , oratori străluciţi; s-au organizat serbări, concerte, jocuri şi loterii, amuzamente înşelătoare, petreceri de tot felul; şi toate acestea cu scopul de-a se asigura aprobarea şi sprijinul lumii. Învăţăturile sănătoase ale lui Hristos sunt puse pe planul din urmă, pe când învăţăturile false şi subiectele senzaţionale sunt anunţate de pe înălţimea amvoanelor; adevărul este pus la o parte şi uitat; spiritul adevărului este pierdut. Cât de bine seamănă deci fiicele cu mama şi organizaţiile lor cu ale ei! (vol. IV, pag. 52-53)
  9. Via pământului e sistemul Creştinătăţii nominale, organizat după înţelepciunea pământească. Coardele ei sunt diferitele secte ale creştinătăţii. Iar roadele ei constau din catedrale, temple, biserici de lemn şi de piatră, tabernacole, capele, orfelinate, spitale, respectul politicii pământeşti, onoruri omeneşti, averi pământeşti, poziţii sociale, coruri organizate, etc. Această vie e mare şi cu influenţă în lume. Mustul din coardele ei este spiritul lumii, care guvernează toate afacerile ei. Ea produce roade cari nu sunt cu totul rele, dar care sunt cu totul pământeşti, din care cauză sunt mai gustoase, mai apreciate şi mai lesne de practicat decât cele cereşti. … (RV, 37 (73) /b2)
  10. De fiecare dată când o deşteptare aducea reforme în principiile, doctrinele şi practicile religioase, era un mijloc de a judeca şi a încerca clasa grâului, şi de a o curăţa din ce în ce mai mult de murdăriile lui antihrist. Însă această ultimă încercare şi această chemare fermă, cuplate cu respingerea completă a acestor sisteme pentru a nu mai primi favoarea divină (de care se bucurau altădată, în interesul grâului care era în ele) trebuie să aducă separarea finală a clasei grâului de toate sistemele şi principiile anticreştine. Cele câteva adevăruri pe care aceste sisteme le conţineau la început dispar acum cu iuţeală, fiind înlocuite prin teorii omeneşti, cu efect distructiv asupra oricărui element de adevăr divin; şi iubirea arzătoare şi evlavia este înlocuită cu rapiditate de iubirea de plăceri şi de spiritul lumesc. (Vol. III, par. 354)*****
  11. „Păstorii de astăzi sunt prea politicoşi, prea instruiţi, prea bine crescuţi pentru a stărui asupra vieţii sfinte pe care creştinul trebuie să o trăiască. Părinţii noştri au înţeles acest har cu o anumită stricteţe, pe când aceşti păstori predică o sfinţenie mai îngăduitoare, care nu gândeşte rău de nimeni, nici chiar de un om nesfinţit. Acela care ar predica calea îngustă de altădată n-ar fi, cu siguranţă, binevăzut …

… în multe cazuri, un ceremonial elegant a înlocuit înflăcăratele rugăciuni şi închinări personale din trecut. A lupta împotriva acestei schimbări „înspre bine”, înseamnă a pune la îndoială întâietatea ce o are cultura faţă de incultură (faţă de prostie). În timpurile trecute curăţenia era foarte potrivită. Atâta vreme cât biserica se afla în stadiul de început nu era nimic de pierdut. Dar acum, în zilele noastre, oameni înţelepţi, discreţi şi prudenţi, administrând în mod bigot şi cu stricteţe afacerile ei, refuză să compromită prosperitatea unei biserici bogate şi cu influenţă, deoarece ar cauza o neplăcere celor bogaţi şi inteligenţi…” (vol. IV, pag. 158 al. 3 –   159)****

  1. … Bisericile au urmat de altfel calea lumii, predicând toleranţa, compătimirea, iertarea, iubirea şi îndurarea … (vol. IV, pag. 110)
  2. … În pretinsa biserică a lui Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu nu mai este baza credinţei şi îndreptarul vieţii, ci este înlocuit prin filozofii şi teorii omeneşti iar obiceiurile păgâneşti se instaurează chiar şi acolo unde altădată nu puteau să străbată.

**Numai puţini au ochii deschişi şi sunt atenţi pentru a înţelege starea jalnică în care se află biserica, fără a se lăsa influenţaţi de aparenta ei bogăţie şi de numărul mare al adepţilor ei. Auditorii şi predicatorii sunt prea pătrunşi de spiritul lumii pentru a-şi da seama de căderea spirituală a bisericii, care se poate vedea atât în numărul aderenţilor ei cât şi în materie de finanţe; căci pentru menţinerea instituţiilor sale, biserica trebuie să se asocieze cu interesele, perspectivele şi plăcerile vieţii prezente … (vol. IV, pag. 111, al. 1; pag. 112, al. 1;

  1.   DE CE CAD MII

Acesta este timpul de mult prezis, când „o mie să cadă alături de tine şi zece mii la dreapta ta”. De ce vor cădea aceştia? Pentru că au neglijat această dezvoltare de caracter necesară; pentru că nu au îmbrăcat toată armătura lui Dumnezeu; pentru că sub înşelările Adversarului, ale spiritului lumii şi ale Babilonului, mintea lor s-a deformat. Ei au încercat să adune bani pentru păgâni sau pentru a construi edificii bisericeşti frumoase; au pregătit târguri şi distracţii bisericeşti etc., neapreciind faptul că trebuie să-şi zidească propriul caracter, că acel caracter, construit după îndrumarea Cuvântului lui Dumnezeu, este absolut necesar pentru o intrare în Împărăţia lui Cristos. Şi astfel aceştia cad peste tot în jurul nostru. (VDM 593/b2)

  1. … Când Biserica şi lumea au ajuns să stea în bună înţelegere una cu alta, şi când Biserica se apucă de lucrurile acestei lumi, pentru a-şi potrivi inima după dânsele … Aceasta este una din cele mai însemnate cauze ale decăderii, atât în viaţa consacraţilor singuratici cât şi în istoria adunărilor. De aceea e foarte importantă întrebarea: „În ce măsură ne-am despărţit noi de lume, atât singuratici cât şi ca adunare?” Desigur că „legăturile (prieteniile) noastre cu lumea vor fi judecate de Dumnezeu”… (RV, 58 (346), b5 – 59 (347), a1)***
  2. Creaturile Noi … Ei trebuie să-şi ridice ochii mai sus şi să-şi dea seama că din punct de vedere divin există o mare diferenţă între biserica nominală şi cea adevărată, între neghină şi grâu. Neghina nu poate concepe grâu, nici creştinătatea nominală nu poate produce creştini adevăraţi. Tendinţele ei sunt în direcţie opusă. Scripturile declară că puterea lui Dumnezeu este cea care lucrează în noi „şi ne dă, după buna Sa plăcere, şi voinţa şi înfăptuirea”. Puterea vieţii noi este cea care mai apoi se dezvoltă sub grija providenţială. Nu conceperea spiritului lumesc este cea care va produce acest rezultat. Biserica nominală, spre deosebire de cea adevărată, este clasa de oameni care au văzut şi au auzit anumite aspecte ale Adevărului divin, care au fost mai mult sau mai puţin luminaţi în privinţa a ceea ce este corect şi incorect, prin urmare mai mult sau mai puţin aduşi la o măsură de convingere în privinţa a ceea ce este corect şi incorect, dar care, sub aceste informaţii, sunt neglijenţi în privinţa voinţei divine şi sunt dispuşi să folosească îndurările divine în măsura în care le place lor, în special în măsura în care acestea vor servi în prezent pentru avantajele lor personale sau sociale, şi nu mai mult. Biserica adevărată, dimpotrivă, după cum am văzut deja, este compusă nu numai din aceia care au auzit Adevărul, ci au consacrat tot ce este al lor Celui care i-a iubit şi i-a cumpărat – din aceia care au urmat ca să-L cunoască pe Domnul şi să I se supună în măsura capacităţii lor, şi care, urmând astfel, nu şi-au socotit dragă viaţa. Biserica nominală nu este lumina lumii, ci numai o clasă de oameni care preferă lumina în locul întunericului şi cărora le place să aibă puţin din lumina care străluceşte de la adevăraţii creştini amestecată cu luminile păgânismului şi ale diferitelor ştiinţe. Membrii bisericii adevărate sunt, fiecare din ei, o lumină care arde şi străluceşte ori unde ar fi.

Cu cât diferenţa dintre aceste două clase este mai mare, cu atât este mai bine pentru Biserica adevărată…(vol. VI, pag. 654, al. 1 – 655, al.1)

Timpurile şi sezoanele stabilite divin

A sosit timpul – Studiul I

Timpurile şi sezoanele stabilite divin

Timpurile şi sezoanele stabilite divin — De ce nu sunt ele declarate mai clar — Descoperite la timpul cuvenit — Dorinţa serioasă de a cunoaşte timpurile şi sezoanele este lăudabilă — Greşelile adventiştilor — Scopul real al profeţiilor timpului — Poziţia noastră prezentă — Scopul capitolelor următoare

După cum în „Planul divin al Veacurilor” ne-am străduit să expunem elementele proeminente ale aranjamentului divin pentru mântuirea omului dintr-un punct de vedere pur scriptural, tot aşa, scopul acestui volum este să arate, prin aceeaşi autoritate, că diferitele trăsături ale acestui plan au timpuri şi sezoane clar stabilite pentru împlinirea lor; că, în măsura în care acest plan a înaintat, fiecare aspect succesiv al lui a fost împlinit exact la timp, şi că acum a sosit timpulpentru culminarea lui în binecuvântarea tuturor familiilor pământului. Gen. 28:14; Gal. 3:16.

Pe parcursul lungilor secole ale Veacului Evanghelic, Biserica, aşa cum o învăţase Domnul ei, s-a rugat: „Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ”. Dar, asemenea copiilor somnoroşi, fiindcă timpul a fost lung, mulţi aproape au uitat importanţa acestor cuvinte care acum par să se stingă pe buzele lor. Pe toţi aceştia, ale căror inimi sunt încă loiale Domnului, îi chemăm prin cuvintele apostolului Pavel: „Este ceasul să vă treziţi din somn, căci acum mântuirea este mai aproape ((B14)) de noi decât atunci când am crezut. Noaptea este foarte înaintată, se apropie ziua [milenară]”. Da, este chiar la uşi. Împărăţia cerurilor este acum aici, nu numai în stadiu embrionar sau incipient ca la prima venire a Domnului nostru (Mat. 3:2), ci în sensul în care El a declarat că ea urma să vină (Ioan 18:36, 37) — „în putere şi mare slavă”.

Cu toate acestea, numai cei care au făcut un studiu atent al „Planului Veacurilor” vor fi pregătiţi să aprecieze învăţăturile acestui volum, privitoare la timpurile şi sezoanele stabilite divin pentru desfăşurarea diferitelor trăsături ale acestui plan şi pentru împlinirea lui finală. Sperăm, prin urmare, că nimeni nu va întreprinde acest studiu înainte de a fi înţeles pe deplin învăţăturile volumului precedent. Altfel el nu va fi hrană la timp potrivit pentru ei. Adevărul este hrană la timp potrivit numai atunci când suntem pregătiţi să-l primim. Un copil nu este pregătit să rezolve o problemă de matematică până când mai întâi a fost instruit să folosească cifrele şi limba. La fel este şi cu adevărul divin: este construit pas cu pas, şi pentru a câştiga o înţelegere a lui trebuie să urcăm treptele prevăzute — cu grijă, desigur, dovedind cu Scripturile fiecare pas făcut înainte, totuşi netemându-ne să facem paşii pe măsură ce astfel găsim teren sigur pentru ei. Numai cei care au o credinţă deplină în Dumnezeu şi pentru care un „aşa zice Domnul” este sfârşitul oricărei îndoieli şi controverse, pot fi conduşi de Spiritul lui Dumnezeu în adevărul avansat pe măsură ce el devine cuvenit — conduşi în lucruri noi, precum şi întăriţi în cele vechi şi dovedite ca adevărate prin aceeaşi autoritate.

Numai pe unii ca aceştia Îşi propune Dumnezeu să-i conducă. La sfârşitul veacului, care este timpul secerişului, mult adevăr este cuvenit să fie descoperit, adevăr pe care Dumnezeu nu l-a făcut cunoscut în timpurile trecute nici ((B15)) chiar celor mai credincioşi şi mai devotaţi copii ai Săi. Profetul Habacuc (2:3) declară că la timpul sfârşitului viziunea privitoare la glorioasa încheiere a planului lui Dumnezeu va vorbi şi nu va minţi; şi că pentru unii dintre copiii lui Dumnezeu ea va vorbi atât de clar, încât ei vor fi capabili, aşa cum au fost îndrumaţi, s-o explice pe table, aşa încât prin ei s-o poată citi clar şi alţii; şi Daniel de asemenea a declarat (12:4, 9, 10) că atunci cunoştinţa va creşte şi că înţelepţii vor înţelege viziunea (prin credinţă).

Obiectivul nostru aici nu este să profeţim din abundenţa imaginaţiei umane, nici în vreun sens să fim mai înţelepţi decât ceea ce este scris în Scripturile sacre. De aceea, înlăturând toate invenţiile omeneşti, ne ţinem aproape de fântâna adevărului divin, străduindu-ne să citim profeţia în lumina profeţiei şi a împlinirii ei vădite, şi să explicăm pe table ceea ce Dumnezeu a spus că va fi pecetluit şi ceea ce, prin urmare, nu putea fi înţeles înainte de acest timp al sfârşitului, dar despre care El a dat asigurare că atunci trebuia să fie înţeles.

În acest volum oferim un lanţ de mărturie asupra subiectului timpului şi sezoanelor lui Dumnezeu stabilite de El, considerând fiecare verigă a lui puternică din punct de vedere scriptural, în timp ce întregul, când este privit laolaltă, în relaţia pe care o parte o are cu cealaltă, face dovada unui plan atât de larg şi de cuprinzător, a unui scop atât de adânc şi a unei armonii atât de perfecte, încât cercetătorului studios şi reverenţios îi arată în mod clar că acesta depăşeşte lărgimea şi adâncimea gândirii umane şi de aceea nu poate fi de origine umană.

Aflăm că sfârşitul Veacului Evanghelic, la fel ca sfârşitul Veacului Iudeu, este numit seceriş (Mat. 9:37; 13:24, 30, 39), că asemenea aceluia, şi acesta este o perioadă de patruzeci de ani, şi că razele mărturiei profetice sunt în mod special concentrate asupra secerişului veacurilor, şi mai cu seamă asupra secerişului acestui veac, unde chiar toată lumina ((B16))Veacului Iudeu — datorită caracterului tipic al lui — se concentrează într-un focar glorios. În această lumină putem vedea acum clar mersul maiestuos al Dumnezeului nostru, nu numai în lunga panoramă a veacurilor trecute, ci şi în realizările prezente ale planului Său. Şi nu numai atât, dar potrivit făgăduinţei Sale de a ne arăta lucrurile viitoare (Ioan 16:13), vedem, cu minunată claritate a viziunii, metoda Lui înţeleaptă pentru binecuvântarea tuturor în Veacul Milenar care acum intră — chiar până la încheierea lui glorioasă în restabilirea tuturor lucrurilor. Aflăm că multe evenimente mari şi minunate se concentrează în acest seceriş: că în el are loc marele timp de strâmtorare, ziua lui Iehova, nimicirea finală şi completă a lui Anticrist şi căderea marelui Babilon, începutul întoarcerii favorii la evrei, a doua venire a Domnului nostru şi stabilirea Împărăţiei Sale, şi învierea şi răsplătirea sfinţilor.

Găsim marcate clar în profeţii începutul şi sfârşitul acestei perioade de seceriş, precum şi evenimentele care-şi au timpul să se petreacă în ea. Iar acest volum are ca obiectiv, în esenţă, să atragă atenţia şi să urmărească diferitele linii ale timpului profetic până la evenimentele în care ele culminează. Pentru a primi mărturia lui, cititorul va trebui să aibă ureche de auzit (Apoc. 2:7; Mat. 11:15), şi va trebui să vrea să se debaraseze cu smerenie de multe păreri preconcepute, imediat ce va ajunge să vadă lipsa lor de armonie cu Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru aceştia care au o astfel de dispoziţie a minţii şi care vor urmări lecţiile acestui volum cu răbdare şi grijă, şi în ordinea aranjării lor, nu ne îndoim că el va fi o mare binecuvântare. Dacă lecţiile lui sunt primite în inimi bune şi oneste, avem încredere că el va fi o putere pentru a-i separa de lume şi a-i coace ca grâu pentru grânar. Noi înţelegem că obiectivul pentru care au fost intenţionate de Domnul nostru aceste profeţii acum în desfăşurare este să stimuleze, să maturizeze şi să separe astfel pe sfinţi, ca pe grâu de neghină, în acest timp de seceriş.

((B17))

Cei cărora li s-a permis să vadă marele plan al veacurilor al lui Dumnezeu, care înfăţişează atât de clar aranjamentul sistematic, scopul adânc şi sfera minunată a planului divin aşa cum este prezentat în volumul precedent, ar trebui să fie nerăbdători să descopere tot ce binevoieşte Dumnezeu să reveleze cu privire la timpurile şi sezoanele acestuia. Interesul lor pentru acest subiect ar trebui să fie de multe ori mai mare decât al oricărora din veacurile trecute, care n-au văzut marile binecuvântări păstrate pentru toţi. Copiii credincioşi ai lui Dumnezeu doresc mult să ştie când va apărea Împăratul Slavei, iar prinţul întunericului va fi legat, când vor străluci copiii luminii ca soarele, iar întunericul va fi împrăştiat; când vor fi primiţi sfinţii în deplina înfiere divină, iar creaţia gemândă va fi eliberată din robia stricăciunii; şi când va fi pe deplin descoperit lumii uimite caracterul glorios al Tatălui nostru ceresc, făcând ca toţi cei care iubesc dreptatea să-şi aplece inimile în adorare, iubire şi ascultare.

A fi lipsit de asemenea dorinţe indică o lipsă de interes şi de apreciere faţă de planurile lui Dumnezeu. Apostolii, profeţii şi îngerii au dorit cu toţii şi au căutat cu sârguinţă să cunoască ce timp a indicat spiritul lui Dumnezeu prin profeţi. Iar acest interes din partea copiilor Săi este totdeauna plăcut lui Dumnezeu; căci, deşi până acum El niciodată n-a satisfăcut asemenea dorinţe într-o măsură considerabilă, fiindcă nu sosise încă timpul cuvenit, totuşi n-a mustrat niciodată un asemenea interes. Dimpotrivă, atunci când Daniel a întrebat, El l-a numit om preaiubit şi i-a răspuns la întrebare în măsura în care era compatibil cu planul Său.

O asemenea cercetare n-ar trebui, prin urmare, să fie privită ca amestec nepotrivit în tainele lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea ca noi să manifestăm faţă de planurile Sale acel interes care să „cerceteze Scripturile” şi să „ia aminte la cuvântul sigur al prorociei”, şi astfel să fim în acea atitudine potrivită de aşteptare care va discerne repede adevărul pe ((B18)) măsură ce acesta îşi are timpul cuvenit. Lucrurile ascunse aparţin lui Dumnezeu, dar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri pe vecie (Deut. 29:29). De aceea, dacă ne limităm strict la Cuvântul lui Dumnezeu şi evităm speculaţia deşartă, suntem pe teren sigur. Dacă planul şi timpurile şi sezoanele lui Dumnezeu nu sunt consemnate în Scripturi, atunci nimeni nu le poate găsi acolo; şi desigur Dumnezeu n-a consemnat prin profeţii şi apostolii Săi nimic ce dorea să ţină secret pe vecie. La timpul cuvenit şi în ordinea cuvenită, fiecare din aspectele consemnate ale planului divin, şi timpul şi anotimpul lor, le sunt arătate celor veghetori; dar planul ca un întreg, împreună cu aspectele timpului legate de el, nu era cuvenit a fi înţeles până la perioada numită „timpul sfârşitului” (Dan. 12:9, 10). Şi să nu uităm că până la timpul când Dumnezeu are ca scop să-Şi descopere tainele, nici învăţătura nici pietatea nu le pot descoperi. Cu toate că profeţiile au fost timp de secole în faţa ochilor tuturor, ele n-au putut fi dezlegate şi tainele lor n-au putut fi desluşite până când a sosit timpul cuvenit.

Când unii dintre ucenici au venit la Domnul nostru întrebând în privinţa timpului stabilirii Împărăţiei lui Dumnezeu, înainte să fi sosit vremea ca acesta să fie descoperit, El le-a răspuns: „Nu este treaba voastră să ştiţi timpurile sau perioadele; pe acestea Tatăl le-a pus sub stăpânirea Sa” (Fapt. 1:7). Cu altă ocazie El a zis referitor la acelaşi subiect: „Cât despre ziua aceea sau ceasul acela, nu ştie nimeni: nici îngerii care sunt în cer, nici Fiul, ci numai Tatăl. Luaţi seama: vegheaţi şi rugaţi-vă, căci nu ştiţi când va fi timpul acela. . . Şi ceea ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheaţi!” Marcu 13:32, 33, 37.

Nu trebuie să înţelegem că aceste cuvinte ale Domnului nostru înseamnă că nimeni în afară de Tatăl nu va cunoaşte vreodatătimpurile şi sezoanele Sale; ca atare ele nu dovedesc că noi nu putem cunoaşte aceste timpuri şi sezoane acum, după cum nu dovedesc nici că Domnul nostru nu le poate ((B19)) cunoaşte acum. Şi însuşi faptul că toate elementele planului Tatălui nostru, precum şi timpurile şi sezoanele Lui se pot discerne clar acum, este o dovadă tare că acum trăim în timpul sfârşitului stăpânirii prezente a răului şi în zorii Zilei Milenare, când cunoştinţa trebuie să crească şi înţelepţii trebuie să înţeleagă (Dan. 12:4, 10). Dacă profeţia nu era dată cu scopul de a fi înţeleasă, atunci darea ei nu avea nici un obiectiv raţional.

Aceste expresii ale Învăţătorului indică faptul că Dumnezeu nu execută diferitele părţi ale planului Său într-o manieră întâmplătoare, hazardată, ci El are Iar puterea şi înţelepciunea Sa infinită garantează că nu poate fi eşec sau întârziere.

Aceste cuvinte dau şi ideea că până la vremea aceea Tatăl nu descoperise nimănui, nici chiar Domnului nostru Isus, timpurile şi sezoanele legate de planul Său. În loc să justifice presupunerea generală, că Domnul nostru a mustrat cercetarea şi interesul cu privire la timpuri şi sezoane, şi prin aceste cuvinte a interzis o asemenea examinare, adevărul este tocmai contrariul. Cuvintele Sale arată clar că deşi lor încă nu le fusese dat să cunoască timpurile şi sezoanele, acestea vor fi foarte importante cândva şi atunci ele vor fi descoperite celor veghetori. În vederea faptului că ele vor fi desigilate cândva şi că atuncivor fi foarte importante, El îi îndeamnă să „ia seama” şi să nu îngăduie indiferenţei să vină peste ei, ci să„vegheze” continuu, ca să poată şti când va veni timpul potrivit.

Cei care au vegheat de-a lungul veacului, deşi n-au văzut toate lucrurile pentru care au vegheat, au fost totuşi mult binecuvântaţi şi păstraţi despărţiţi de lume prin faptul că au făcut astfel; pe când cei care vor fi în viaţă la „timpul cuvenit” şi vor „veghea” cu supunere, vor şti, vor vedea, vor înţelege şi nu vor fi în necunoştinţă în mijlocul minunatelor evenimente ale „secerişului” acestui veac. ((B20)) Cel care, în oricare timp, neglijează să vegheze, pierde o binecuvântare pe care Învăţătorul a pus mare accent şi se dovedeşte că este fie orbit de prejudecată, de către dumnezeul acestei lumi, fie supraîncărcat cu lucrurile acestei vieţi şi cu interesele prezente, spre neglijarea angajamentului său de consacrare deplină faţă de Domnul, angajament de a căuta mai întâi Împărăţia şi viaţa viitoare.

Apostolii Petru şi Pavel atrag atenţia asupra acestui subiect al timpurilor şi sezoanelor. Petru declară (2 Pet. 1:16) că noi nu urmăm basme meşteşugit alcătuite; că el a văzut într-o ilustraţie gloria Împărăţiei viitoare a lui Cristos pe muntele schimbării la faţă, când a contemplat glorioasa„viziune” a lui Moise, Ilie şi Isus în veşminte strălucitoare. Moise reprezentând pe vrednicii din vechime (Evr. 11:38-40), care vor fi reprezentanţii pământeşti ai Împărăţiei cereşti, iar Ilie reprezentând pe „biruitorii” din acest Veac al Evangheliei — scena în întregul ei reprezentând „gloria viitoare”, după ce suferinţele pentru dreptate vor fi completat alegerea potrivit favorii. Totuşi Petru, chiar în timp ce-şi relata viziunea, indică mărturia profetică zicând: „Şi avem cuvântul prorociei şi mai sigur, la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă” (2 Pet. 1:19). El ştia bine că atunci nimeni nu putea înţelege pe deplin toate profeţiile, şi astfel a îndemnat pe sfinţi la o atitudine veghetoare — nu să privească cerul, ci să vegheze pentru împlinirea a tot ce a spus Dumnezeu prin sfinţii proroci cu privire la restituţie şi la„timpurile restabilirii”, care formează o parte atât de mare şi de importantă din mărturia lor. El ne asigură că profeţia va avea tot timpul adevăruri importante pentru noi, pe tot parcursul până în zorii Zilei.

Apostolul Pavel declară: „Cât despre timpuri şi perioade nu aveţi nevoie să vi se scrie, fraţilor, pentru că voi înşivă ştiţi foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea.

((B21))

[Va veni în tăcere, pe furiş, şi după ce a venit mulţi nu vor şti că sunt în ea.] Când vor zice: «Pace şi linişte!» atunci o nimicire neaşteptată va veni peste ei [neaşteptată sau rapidă în comparaţie cu procesul lent al celor şase mii de ani trecuţi, întocmai cum zilele noastre sunt numite zilele rapide ale aburului şi electricităţii — nu neaşteptat ca fulgerul, ci neaşteptat] ca durerile naşterii peste femeia însărcinată. . . Dar voi, fraţilor, nu sunteţi în întuneric pentru ca ziua aceea să vă surprindă ca un hoţ”. 1 Tes. 5:1-4.

„Fraţii” au cu toţii candela, cuvântul sigur al prorociei menţionat de Petru, ca o lumină într-un loc întunecos; şi câtă vreme îşi vor menţine atitudinea potrivită de fraţi, ca examinatori credincioşi, blânzi şi smeriţi ai Cuvântului, ei nu vor fi niciodată în întuneric: lor li se va da întotdeauna adevărul ca hrană la timp cuvenit. Ca atare, cei care au trăit în deplină armonie cu Dumnezeu n-au fost niciodată lăsaţi în necunoştinţă de adevărul necesar, să-şi caute drumul orbecăind în întuneric cu lumea. Avraam şi Lot au ştiut dinainte despre nimicirea Sodomei, Dumnezeu zicând: „Să ascund Eu oare de Avraam ceea ce am să fac?” (Gen. 18:17). Noe a ştiut despre potop la timp ca să construiască arca şi a fost informat chiar despre ziua când trebuia să intre în ea. La prima venire tot aşa, Simeon, Ana şi înţelepţii de la răsărit au ştiut să aştepte pe Mesia; de fapt aşteptarea era atunci generală (Luca 2:25-38; 3:15; Mat. 2:2). Şi dacă Dumnezeu a procedat aşa cu casa robilor, va face El mai puţin pentru casa Fiilor? Domnul şi Capul nostru a zis: „Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul său, ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu”. Domnul nostru trebuie desigur să cunoască timpurile şi sezoanele la vremea potrivită, fiindcă El trebuie să execute planul, şi dacă nu S-a schimbat, El le va face cunoscut planurile celor apropiaţi Lui şi asociaţi la opera Sa — prietenilor Săi, sfinţilor Săi.

((B22))

Raţiunea, deci, ne învaţă că pe cât este de sigur că scrie, „Stăpânul Domnul nu face nimic, fără să descopere taina Sa slujitorilor Săi, prorocii” (Amos 3:7), şi că cea mai mare parte din ceea ce le-a descoperit nu era pentru ei, ci pentru noi, Biserica Evanghelică (1 Pet. 1:12), pe atât este de sigur că credincioşii nu vor fi lăsaţi în întuneric, incapabili să discearnă Ziua Domnului când aceasta va fi sosit. Ea nu va veni peste ei ca un hoţ şi ca o cursă — fără să ştie, pentru că ei vor fi veghind şi vor avea lumina făgăduită, cuvenită atunci, asupra subiectului.

Apostolul spune de ce a făcut el afirmaţia hotărâtă, că voi, fraţilor, veţi şti cu privire la timpuri şi sezoane când se cuvine şi nu veţi fi în întuneric, zicând (vers. 5): „Pentru că voi sunteţi fii ai luminii şi fii ai zilei”. Aceştia sunt concepuţi de adevăr şi trebuie să fie dezvoltaţi prin adevăr din ce în ce mai mult până la ziua deplină — căreia îi aparţin. Iac. 1:18; Ioan 17:17, 19.

Să se observe cu câtă grijă pronumele voivi, vă şi ei, lor, din aceste scripturi şi din altele, deosebesc clasele la care se referă — deosebesc pe sfinţi de lume. Cunoştinţa pe care o vor avea sfinţii despre semnificaţia şi tendinţa evenimentelor care au loc în ziua Domnului este pusă în contrast cu ignoranţa lumii — „(Voi) (ei) vor zice: «Pace şi linişte!» atunci o nimicire neaşteptată va veni peste ei . . . şi nu va fi chip de scăpare. Dar voi, fraţilor, nu sunteţièîn întuneric pentru ca ziua aceea să  surprindă ca un hoţ; voi toţi sunteţi fii ai luminii . . . ”. „Luaţi seama la voi înşivă”, zice Domnul, „ca nu cumva să vi se îngreuneze inimile cu îmbuibare de mâncare şi băutură şi cu îngrijorările vieţii şi ziua aceea să vină peste voi fără veste. Căci ea va veni ca o cursă peste toţi cei care locuiesc pe toată faţa pământului. Vegheaţi deci [vegheaţi asupra voastră înşivă şi asupra cuvântului prorociei] tot timpul şi rugaţi- ca să fiţi socotiţi vrednici ((B23)) să scăpaţi de toate acestea care se vor întâmpla şi să staţi în picioare înaintea Fiului Omului”. Luca 21:34-36.

Înseamnă deci, că dacă un copil al lui Dumnezeu care trăieşte în ziua Domnului rămâne în întuneric sau în necunoştinţă în privinţa acestui fapt, el trebuie să fie ori îngreunat de lucrurile acestei vieţi şi îmbătat de spiritul lumii, ori altfel, supraîncărcat cu grijile acestei vieţi, şi în oricare dintre aceste cazuri el neglijează cu indiferenţă să vegheze cu candela curăţată şi arzândă şi cu ulei în vas — adică, cu Cuvântul lui Dumnezeu în inimă şi minte şi cu spiritul adevărului în el însuşi.

Cu toate că mult în legătură cu timpurile şi sezoanele, precum şi cu amănuntele planului a fost prezis de profeţi, ei şi-au mărturisit neştiinţa cu privire la importanţa profeţiilor pe care le-au exprimat. (Vezi Dan. 12:8; Ezec. 20:49; Mat. 13:17; 1 Pet. 1:10-12). Formulate în limbaj tainic şi simbolic, şi legate de evenimente pe atunci încă viitoare, era imposibil ca aceste profeţii să fie înţelese. Astfel, cu toate că au fost consemnate mai dinainte şi date ca să mărturisească în privinţa preştiinţei şi aranjamentului divin, ele au fost pentru învăţătura celor care vor trăi la timpul cuvenit pentru împlinirea lor, şi nu pentru cei care le-au rostit (Rom. 15:4). Ei au aşteptat desfăşurarea diferitelor aspecte ale planului divin legate de istoria umană, care, prin aranjamentul lui Dumnezeu, să deschidă aceste profeţii şi să-i îmbogăţească pe copiii lui Dumnezeu răbdători şi cercetători, cu „hrană la timp potrivit” pentru ceasul de ispitire şi de nevoie din „ziua cea rea” — ziua de strâmtorare prin care se sfârşeşte acest veac, şi în mijlocul căreia, de asemenea, se iveşte noua eră şi dispensaţie.

O minunată invenţie modernă care serveşte bine pentru a ilustra aranjamentul divin al profeţiei timpului este numită Închizătoarea cu Cifru Programat, folosită în unele din băncile mai mari. Ca şi la alte închizători cu ((B24)) cifru, cheia sau clanţa rămâne permanent în broască. Pentru a putea deschide trebuie făcute anumite mişcări, cunoscute numai de către cel care cunoaşte aranjamentul, în timp ce chiar şi cea mai uşoară deviere de la mişcările cuvenite nu face decât să complice problema şi s-o facă cu atât mai greu de deschis. Închizătoarea cu Cifru Programat are în plus aspectul deosebit că, printr-un aranjament cu ceas înăuntru trezoreriilor băncii, noaptea când se închid uşile, ele sunt în aşa fel zăvorâte încât nu pot fi deschise de nimeni până în dimineaţa următoare la ora fixată, iar atunci numai ca răspuns la folosirea cifrului corect, stabilit pentru închizătoare.

Astfel Tatăl nostru ceresc a închis şi a sigilat multe aspecte ale planului Său în cursul nopţii cu marea Sa Închizătoare Programată, care a fost fixată aşa încât să împiedice deschiderea lor până la „timpul hotărât” — în dimineaţa Zilei mari a restabilirii. Iar atunci Unsul lui Iehova, „Cel care are cheia” şi înţelege cifrul stabilit, „deschide şi nimeni nu va închide” (Apoc. 3:7). El ne deschide dându-ne informaţia necesară despre felul în care trebuie folosită cheia profeţiei de către cei doritori să afle comorile înţelepciunii infinite. Şi noi putem deschide acum comorile înţelepciunii divine, pentru că ora dimineţii a sosit — chiar dacă este devreme şi nu s-a luminat încă pentru lume. Dar numai ţinând seama cu grijă de instrucţiuni şi aplicând cheia la cifrul stabilit de marele Proiectant ni se vor deschide comorile ei.

De fapt, această ilustraţie se potriveşte cu întregul plan al lui Dumnezeu în toate părţile lui: fiecare aspect al adevărului şi fiecare profeţie nu este decât o parte a acelui mare cifru care poate fi deschis acum pentru că este dimineaţă — pentru că zăvoarele marii Închizători Programate sunt retrase. Iar acest mare cifru odată deschis, dezvăluie deplin şi grandios comorile nemărginite ale înţelepciunii, dreptăţii, iubirii şi puterii divine. Cel care va deschide va cunoaşte într-adevăr pe Dumnezeu ca niciodată înainte.

((B25))

Să examinăm deci Scripturile cu un spirit reverenţios, ca să putem învăţa ceea ce lui Dumnezeu Îi place să ne arate cu privire la timpurile şi sezoanele Sale. Deoarece El ne-a clarificat de curând marile elemente ale planului Său, în mod raţional ne putem aştepta să fie momentul cuvenit ca El să ne călăuzească în cunoaşterea aspectelor timpului acestui plan. Timpurile şi sezoanele au fost cu înţelepciune ascunse în trecut, şi astfel sfinţii au fost feriţi de descurajare, fiindcă timpul a fost lung; dar pe măsură ce planul se apropie de glorioasa lui împlinire, sfinţii au privilegiul să-l cunoască, pentru ca ei să-şi poată ridica sus capetele şi să se bucure, ştiind că eliberarea lor se apropie (Luca 21:28). Descoperirea timpului la „vremea sfârşitului” va fi tot aşa de folositoare şi stimulatoare pentru sfinţi, după cum descoperirea lui mai înainte ar fi fost pentru ei nefolositoare şi descurajatoare.

Evident că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al ordinii. Tot ce face El este în armonie cu un plan precis aranjat dinainte; iar timpurile şi sezoanele Sale nu sunt o parte neînsemnată sau neimportantă din planul Său. Să notăm că Isus S-a născut la timp –„Când a venit împlinirea timpului Dumnezeu a trimis pe Fiul Său” (Gal. 4:4). Nu înainte, nici după, ci exact când s-a împlinit timpul. Prima propovăduire a Domnului nostru a avut ca subiect timpul — El a venit predicând şi zicând: „S-a împlinit timpul. . . Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Marcu 1:15); „Hristos, la timpul cuvenit, a murit” (Rom. 5:6); El „a înviat a treia zi [la timpul hotărât], după Scripturi” (1 Cor. 15:4). În decursul misiunii Sale, duşmanii Săi au căutat adeseori să-L prindă, dar este declarat că n-au putut, „căci încă nu-I venise ceasul”. Ioan 7:30.

Profeţiile timpului n-au fost date pentru a satisface o simplă curiozitate, ci pentru a permite celui care studiază Cuvântul să recunoască evenimentele prezise când acestea sunt cuvenite. De pildă, cu toate că profeţia a marcat timpul ((B26)) şi felul primei veniri, ea n-a fost înţeleasă până după ce a venit Cristos, şi atunci ea a ajutat pe cei care studiau cu atenţie Scripturile să recunoască în omul Isus pe Cristosul, trimis de Dumnezeu potrivit cu ceea ce fusese hotărât şi cu profeţia. Şi la fel, profeţiile care marchează timpul şi modul celei de-a doua veniri sunt potrivite a fi înţelese aproape de timpul când trebuie să se petreacă acest eveniment, ca să ne ajute să recunoaştem ziua Lui atunci când ea va fi venit — precum şi ordinea evenimentelor ei şi datoriile acelei ore. Nu se pot citi cu luare aminte scripturile Vechiului Testament fără să se remarce importanţa care se dă datelor şi marea precizie cu care unele sunt notate, chiar şi ziua, deşi adesea ele sunt legate de evenimente ce par a fi foarte nesemnificative. Dar cel care studiază cu atenţie va afla că aceste diferite date şi referinţe cronologice sunt verigi ale unui minunat lanţ de mărturie care arată cu mare precizie mai ales două dintre cele mai importante şi mai semnificative evenimente ale istoriei lumii, şi anume: prima şi a doua venire a Răscumpărătorului şi Domnului lumii şi lucrurile importante în legătură cu ele.

Faptul că majoritatea creştinilor sunt indiferenţi faţă de aceste lucruri nu este un motiv ca aceia care iubesc arătarea Lui şi doresc să fie găsiţi aprobaţi de El să cadă într-o stare similară de încropeală.

Trebuie avut în vedere că Israelul trupesc, cu excepţia „prietenilor” lui Dumnezeu, s-au poticnit şi nu şi-au cunoscut timpulcercetării (Luca 19:44), şi că profetul a prezis poticnirea ambelor case ale lui Israel — casa nominală evreiască şi casa nominală creştină (Isa. 8:14). Numai „o rămăşiţă” la sfârşitul sau în secerişul fiecărei dispensaţii este pregătită să primească şi să aprecieze adevărurile cuvenite atunci, şi ca atare să intre în privilegiile şi binecuvântările speciale ale dispensaţiei care se iveşte. De aceea rămâne ca fiecare creştin, individual, în perioada de încheiere a acestui veac, să caute să fie unul din numărul acestei „rămăşiţe”, şi nu ((B27)) unul din masa celor încropiţi, apatici şi indiferenţi ai Bisericii creştine nominale,care desigur că se vor poticni, aşa cum a fost prezis de către profet, de către Domnul şi de către apostoli, şi aşa cum a fost preumbrit prin cursul Israelului trupesc, despre care s-a spus că este umbra sau tipul ei.

Dar în timp ce profeţia timpului va fi de mare folos la timpul ei cuvenit, arătând diferitele aspecte ale planului lui Dumnezeu cu privire la seceriş etc., este adevărat şi că o cunoaştere a modului venirii şi arătării Domnului nostru este foarte necesară. Pentru aceasta, la locul ei potrivit, se cere o foarte mare atenţie. Iar în spatele acestei întregi cunoştinţe trebuie să se găsească sfinţenia şi umilinţa, care trebuie să pregătească terenul pentru primirea ei, prin aceea că va permite copilului lui Dumnezeu să înlăture prejudecata din inima sa şi să caute cu sârguinţă să cunoască ceea ce a fost descoperit. Aşa a fost şi la prima venire: numai cei serioşi, consacraţi, blânzi au discernut timpul şi felul. Cei lumeşti şi cei prea îngreunaţi, cei sătui, nu vor discerne nici profeţiile, nici semnele timpurilor care le împlinesc pe acestea, până când secerişul va fi trecut şi vara favorii speciale se va fi sfârşit.

La sfârşitul sau în „secerişul” Veacului Iudeu, „israeliţii cu adevărat”, umiliţi şi serioşi într-adevăr, se aflau într-o stare de aşteptare care se deosebea mult de a celor mândri dintre ei, a celor lumeşti şi a celor convinşi că numai ei au dreptate; aşa încât ei erau mai pregătiţi nu numai să accepte planul lui Dumnezeu aşa cum l-a orânduit El, ci erau mai pregătiţi şi să asculte şi să examineze adevărul atunci când au venit în contact cu el. Iar Domnul nostru, în timp ce respingea prin răspunsuri evazive sau misterioase tertipurile pline de mulţumire de sine, cicălitoare ale fariseilor, Şi-a făcut timp şi a avut grijă să clarifice şi să explice adevărul celor care-l căutau cu smerenie şi seriozitate (Mat. 13:10-17; 16:1-4; Marcu 7:1-23; Luca 18:18-30; Ioan 1:45-51; Luca 24:13-49; Ioan 20:24-28; 21:1-12). Cei mândri şi mulţumiţi de sine, şi ((B28)) toţi care îi urmau pe aceştia, s-au poticnit (Mat. 15:14), pe când cei umiliţi, cei flămânzi după adevăr se interesau de adevăr cu seriozitate (Mat. 13:36; Marcu 4:10). Iar Domnul le explica unora ca aceştia cuvintele tainice, spunând: „Vouă vă este dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară [care nu sunt israeliţi cu adevărat] toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde, pentru ca, privind, să privească şi să nu vadă; şi auzind, să audă şi să nu înţeleagă”.

Tot aşa este şi la sfârşitul acestui veac. Acum, ca şi atunci, adevărul separă pe cei serioşi şi smeriţi şi-i conduce mai departe în cunoştinţa cuvenită acum pentru unii ca aceştia, şi-i întăreşte şi-i luminează pentru ca ei să nu se poticnească împreună cu masa creştinilor nominali; în timp ce acei încropiţi şi mulţumiţi de sine resping adevărurile cuvenite acum, fiindcă sunt orbiţi prin starea nepotrivită a inimii lor. Prin urmare, ei vor fi respinşi de Domnul ca nevrednici să devină Mireasa Lui. Efes. 4:1; 1 Cor. 9:27.

O greşeală mare în care mulţi cad constă în a crede că o cunoaştere a acţiunilor şi planurilor lui Dumnezeu este de mică importanţă, că tot ce cere Dumnezeu de la noi sunt harurile caracterului creştin, iar acestea se pot păstra mai bine prin ignoranţă. Cât de diferit prezintă Scripturile această problemă! Ele ne sfătuiesc nu numai să cultivăm harurile caracterului creştin, ci şi să păstrăm constant acea stare a inimii care ne face capabili să discernem adevărul — mai cu seamă acest mare adevăr al prezenţei Domnului atunci când acesta este cuvenit — şi când au loc schimbările dispensaţionale. Cunoaşterea adevărului dispensaţional la sfârşitul acestui veac este tot atât de importantă cum a fost şi la sfârşitul Veacului Iudeu. Cei care n-au discernut adevărul cuvenit atunci, n-au primit favorurile cuvenite atunci. Şi chiar aşa este şi la sfârşitul acestui veac: cei care nu pot discerne Adevărul cuvenit acum, fiind orbiţi de necredinţă şi de felul de viaţă lumesc, nu pot primi favorurile speciale cuvenite acum. Ei nu sunt biruitori, şi ca atare sunt nepotriviţi să fie mireasa lui ((B29)) Cristos şi să intre în glorioasa moştenire a sfinţilor ca moştenitori împreună cu El. Adevărul în acest veac, în împrejurări contrare pentru primirea lui, devine o încercare a credincioşiei noastre faţă de Dumnezeu; şi prin urmare separă ca o seceră pe cei potriviţi de cei nepotriviţi — grâul de neghină.

Studiul timpului profetic atrage după sine dispreţ, din cauza aplicărilor lui greşite din trecut făcute de „adventişti” şi de alţii, şi în consecinţă din cauza neîmplinirii evenimentelor aşteptate să se întâmple la timpurile declarate. Noi vedem însă că până şi aceasta a făcut parte din planul lui Dumnezeu de a ascunde subiectul pentru toţi, afară de o clasă pentru care era intenţionat, prin permiterea ca el să atragă după sine dispreţ şi luare în derâdere, împiedicând astfel ca acesta să fie înţeles de către cei înţelepţi şi precauţi în felul lumii (Mat. 11:25). Nu ne îndoim că aceasta a făcut parte din planul divin, întocmai ca trimiterea lui Isus la Nazaret, un loc dispreţuit, ca să Se numească „Nazarinean” (Mat. 2:23), cu toate că în realitate El S-a născut în onorabila cetate Betleem. După cum cei înţelepţi şi cei precauţi în felul lumii din vremea aceea au zis: „Poate ieşi ceva bun din Nazaret?”, la fel şi astăzi, când se menţionează timpul profetic sau ceva legat de a doua venire a Domnului, mulţi strigă, „adventişti!” — ca şi cum ar zice, „poate veni ceva bun de la adventism?” — chiar dacă admit că multe profeţii referitoare la timp nu s-au împlinit încă şi că a doua venire a Domnului nostru este cel mai proeminent subiect din Scripturi.

Avem o mare simpatie atât pentru adventiştii de la prima venire (evreii), cât şi pentru cei de la a doua venire, deşi numai puţini dintre ambii şi-au dat seama de adevărurile de a căror înţelegere au fost atât de aproape, dar pe care nu le-au putut înţelege, fiecare fiind orbiţi de aştepări false. Prietenii noştri adventişti n-au recunoscut nici modul, nici scopul întoarcerii Domnului aşa cum învaţă Scripturile; prin urmare ei n-au aşteptat să-L vadă aşa cum este”,ci aşa cum a fost. Ei consideră obiectivul venirii Lui ca un lucru care va ((B30)) umple de spaimă şi groază inimile tuturor, cu excepţia celor sfinţi; că obiectivul Lui este să adune pe cei aleşi, să nimicească tot restul omenirii şi să ardă lumea. Având astfel de idei, ei au folosit profeţiile timpului ca un bici cu care să biciuiască lumea şi s-o aducă la Dumnezeu. Dar lumea a privit cu răceală şi a zis că aceştia erau entuziaşti iraţionali, şi, dacă există un Dumnezeu, de bună seamă El este mai înţelept şi mai drept de-atât. Dispreţul lumii s-a intensificat tot mai mult, deoarece tot mereu au prezis o nimicire a tot ce este material şi o prăbuşire a lumilor, şi tot mereu prezicerile lor au dat greş — până când acum chiar şi menţionarea timpului profetic este privită în mod foarte general cu un zâmbet neîncrezător sau cu dispreţ făţiş, chiar de către creştini care ştiu bine că profeţia şi cronologia constituie o bună parte din revelaţia lui Dumnezeu.

Dar binecuvântat este
„Cel care suportă nemişcat a lumii încruntare
Şi nu dă atenţie surâsului ei dispreţuitor;
Pe acela mări de strâmtorare nu-l pot îneca
Şi nici uneltirile lui Satan nu-l pot înşela”.

Dar Dumnezeu n-a dat profeţiile timpului cu un astfel de scop, şi El nici nu va încerca să convertească lumea într-un astfel de mod; deoarece El caută închinători care I se închină în duh şi adevăr (Ioan 4:23), şi nu din aceia care vin de frică în serviciul Său. Dacă El ar fi intenţionat să-i aducă pe oameni la ascultare prin teroare, ar fi putut plănui o metodă mai eficace decât vestirea timpului — după cum au dovedit prietenii noştri adventişti. Timpul profetic a fost dat, nu pentru a alarma lumea — nu pentru lume, în nici un sens — ci pentru a lumina, a întări, a mângâia, a încuraja şi a călăuziBiserica în vremurile tulburi de la sfârşitul veacului. De aceea este scris: „Nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei înţelepţi vor înţelege”. Pentru aceştia profeţia timpului va deveni hrană la timp potrivit, iar aceasta, împreună cu altă hrană, va întări pe cei care o folosesc, aşa încât vor „putea staîn ziua cea rea” — ziua de strâmtorare prin care se încheie acest veac. Ea le va permite să înţeleagă evenimentele minunate care se petrec în jurul lor, astfel încât ((B31)) ei nu vor fi nici mistuiţi de frică şi groază, nici înghiţiţi de proiectele şi teoriile false — pe nedrept numite ştiinţă — care vor fi din belşug în această zi. Şi, mai mult, ei pot să fie, în mijlocul focului mistuitor [al strâmtorării], martori pentru Dumnezeu şi pentru planul Său şi să înveţe poporul — să arate gloriosul rezultat al planului lui Iehova, ridicând un steag pentru popor. Isa. 62:10.

Acesta este scopul profeţiei timpului, şi cât este de important, cât este de indispensabil — pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul pregătit în acest timp. Fără aceste dovezi profetice ale timpului noi am putea vedea evenimentele din această Zi a Domnului şi să nu ştim nimic despre ea sau despre datoriile şi privilegiile noastre în ea. Ca atare, nici unul dintre adevăraţii consacraţi să nu subaprecieze aceste dovezi profetice ale timpului, care au fost date cu scopul de a călăuzi cuvintele şi faptele noastre în Zorii timpurii ai Zilei Milenare, înainte de răsăritul soarelui, în timp ce lumea şi biserica nominală sunt încă adormiţi, ignoranţi şi neatenţi la schimbările dispensaţionale care au loc acum. Aceste dovezi profetice ale timpului au fost în mare măsură mijloacele lui Dumnezeu de a-i atrage atenţia scriitorului mai deplin şi cu mai mare grijă asupra altor trăsături ale planului divin. Atenţia dată acestora trebuie să aibă ca rezultat un profit durabil pentru cel care studiază, nu numai prin faptul că-l vor informa asupra „adevărului prezent”, dar şi prin faptul că va da forţă şi realism vital tuturor adevărurilor scripturale, furnizând dovada că toate planurile lui Dumnezeu conlucrează în timp, precum şi în fel, pentru dezvoltarea glorioaselor Sale scopuri.

Insuccesul prezicerilor adventiştilor, care au încercat să fixeze un timp pentru arderea lumii etc., etc., a fost mai mult în privinţa caracterului evenimentelor aşteptate decât în privinţa timpului. Ca şi în cazul evreilor, ei au greşit căutând lucrul incorect la timpul corect. Aceasta a fost cauza secundară a neputinţei lor de a înţelege clar adevărul, dar cauza ((B32)) principală a fost că nu sosise încă timpul pentru o descoperire mai clară. Şi totuşi era timpul ca sfinţii să fie stimulaţi să se aştepte la arătarea Domnului — să iasă în întâmpinarea Mirelui şi să aibă o dezamăgire înainte de adevărata venire a Sa — toate acestea fiind arătate în pilda Domnului nostru despre Cele Zece Fecioare, aşa cum se va arăta pe larg mai târziu. După cum s-a arătat în volumul precedent, focul care trebuie să mistuie pământul în Ziua Domnului este simbolic, nu literal; iar în capitolele următoare se va arăta că aplicările unor profeţii ale timpului pe care adventiştii le-au dat la o parte ca fiind greşite, n-au fost greşite, ci corecte, şi că ele arată clar focul simbolic din acest timp — deja în desfăşurare.

Adventiştii, ostenind sub dificultatea aşteptării unei arderi literale a pământului, au încercat să introducă forţat toate perioadele profetice ca să se termine într-o singură zi obişnuită — o zi de douăzeci şi patru de ore — şi astfel au forţat unele profeţii pentru a le face să se potrivească şi să se termine odată cu altele. Dar o vedere mai clară asupra planului divin descoperă acum armonia perfectă a diferitelor profeţii cu privire la timp, şi nu este necesar să se deformeze sau să se forţeze vreuna pentru a o face să se potrivească cu altele. Deoarece în capitolele următoare facem o examinare a principalelor profeţii, noi nu formăm o teorie şi apoi să ne străduim să adaptăm la ea toate perioadele profetice, ci urmărim cu grijă fiecare perioadă până la terminarea ei, şi apoi ţesem laolaltă teoria sau planul astfel indicat de marele Descoperitor al tainelor. Se va constata că ordinea şi armonia planului lui Dumnezeu sunt tot atât de evidente în timpurile şi sezoanele lui ca şi în caracteristicile glorioase ale acestui plan urmărite în volumul precedent şi reprezentate grafic pe Planul Veacurilor. Şi când marele orologiu al veacurilor bate orele indicate pe cadranul profetic, evenimentele prezise urmează tot aşa de sigur cum este de sigur că Dumnezeu le-a prezis.

„Vie Împărăţia Ta”

Vie Impărăţia Ta – Studiul I

„Vie Împărăţia Ta”

Importanţa Împărăţiei — Clasele de oameni interesaţi în ea — Clasele care i s-au opus şi de ce i s-au opus — Apropierea Împărăţiei — Gloria ei cerească — Stabilirea ei actuală

EVENIMENTUL cel mai important din istoria Pământului este stabilirea Împărăţiei lui Dumnezeu printre oameni, în mâinile Domnului nostru Isus şi ale comoştenitorilor Săi aleşi, biruitorii din Biserica Evanghelică. Acest mare eveniment, spre care, aşa cum este arătat în volumele anterioare ale Studiilor În Scripturi, indică toate făgăduinţele şi tipurile lui Dumnezeu, vedem acum nu numai că este aproape, ci este chiar asupra noastră. Nici unul dintre cei treji faţă de aceste fapte şi care le înţeleg cum trebuie, sau chiar numai în parte, şi ale căror inimi sunt în deplin acord cu măreţul plan al veacurilor al lui Dumnezeu, şi care văd că leacul universal al lui Dumnezeu pentru păcatul, suferinţa şi moartea creaţiei care geme va fi aplicat de această Împărăţie, nu poate simţi altceva decât un interes captivant în privinţa faptului, timpului şi felului stabilirii ei.

Toţi cei care se încred fără rezerve în împlinirea rugăciunii pe care Însuşi Domnul nostru ne-a învăţat s-o spunem — „Vie Împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ” — trebuie să simtă cel mai viu interes pentru împlinirea cererii lor, dacă ei s-au rugat din inimă — în spirit şi în adevăr.

Putem vedea că însăşi lumea, de-ar putea numai să-şi dea seama de adevăratul caracter al acestei Împărăţii, ar saluta-o imediat, aşa cum va face în cele din urmă, ca mult ((20)) căutata binecuvântare care va aduce cu ea preţioasele favoruri ale vârstei de aur Milenare, atât de mult dorită.

Dar numai o clasă generală ar putea fi împotriva acestei domnii a dreptăţii. Această clasă îi cuprinde pe toţi cei cărora nu le place regula de aur a iubirii, şi care, în loc să-i iubească pe alţii ca pe ei înşişi, sunt doritori să-i vadă pe alţii zdrobiţi, asupriţi şi privaţi de drepturile, răsplăţile şi comodităţile rezonabile de pe urma muncii lor, pentru ca ei să poată trăi într-un lux excesiv, „în desfătări” (Iac. 5:1-9), în mai mult decât ar putea dori inima şi ar putea cere raţiunea. Aceştia se ţin de aranjamentul actual al societăţii cu o încleştare de moarte şi instinctiv par să se teamă de Împărăţia făgăduită a lui Mesia. Şi în cazul acestora, dorinţa naşte gândul că ea nu va veni niciodată. Aşa cum a spus David: „Gândul lor lăuntric este că veşnice le vor fi casele [familiile], că locuinţele lor vor dăinui din generaţie în generaţie, ei, care numesc cu numele lor pământurile lor [diferite]. … Această cale a lor este nebunia lor; totuşi cei ce vin după ei îşi găsesc plăcere în cuvintele lor”. Ps. 49:11, 13.

Necrezând sau ignorând mărturia repetată a profeţilor cu privire la această Împărăţie — pentru că ea a fost întotdeauna tema tuturor acestora, spusă prin „gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapt. 3:21) — mulţi par să se teamă de Împărăţie şi să simtă instinctiv adevărul că, dacă Dumnezeu ar stabili Împărăţia Sa, ea ar domni în dreptate; şi dacă s-ar face dreptate, mulţi dintre conducătorii pământului ar schimba locurile cu supuşii lor, sau poate ar fi întemniţaţi; şi mulţi dintre cei mari, semeţi, mândri de avutul lor şi linguşiţi, ar fi despuiaţi de gloria, onoarea şi averea necinstit obţinute, şi ar fi văzuţi în adevărata lor lumină, ca josnici. Aceştia se tem, chiar dacă nu cred mărturia că „nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut” (Mat. 10:26). Şi alături de aceştia josnici — administratori nedrepţi ai bogăţiei şi puterii, care nu sunt „înţelepţi” în folosirea finală a acestora, ((21)) cum a fost cel lăudat în pildă pentru prudenţa sa (Luca 16:19) — stă o clasă încă şi mai mare, fără de care ei ar cădea. Această clasă mare, care poate că în prezent nu are mai mult decât partea ei rezonabilă de onoare, funcţie, bogăţie şi confort, are speranţa, cât ar fi ea de slabă, că întro zi vor putea să se lăfăie în lux, ca patroni invidiaţi ai „oamenilor de rând”. Josnici sunt aceştia: robii vanităţii egoiste şi jucării ale soartei capricioase. Şi între aceştia — vai! este adevărat — sunt unii care poartă numele lui Cristos, prietenul săracului, şi care cu buzele cer numai pâinea zilnică şi se roagă cu solemnă derâdere „Vie Împărăţia Ta”, în timp ce în fiecare privire, faptă şi procedură cu semenii lor arată cât de mult iubesc stăpânirea actuală nedreaptă, şi cum, bucurându-se în nedreptate, n-ar fi bucuroşi să vină Împărăţia lui Cristos.

Ciudat este — în contrast vădit cu atitudinea multora dintre copiii declaraţi ai lui Dumnezeu — că nu rareori găsim unii „socialişti” şi alţii — care resping „bisericismul” şi odată cu el prea adesea Biblia şi orice credinţă într-o religie revelată, dar care în realitate înţeleg unele dintre principiile fundamentale ale dreptăţii — recunoscând fraternitatea comună a omului etc., după cum foarte frumos arată unele din scrierile lor. Ei par să aştepte şi să lupte pentru egalitatea socială şi pentru condiţiile în mod general favorabile, promise în mod repetat în Scriptură ca rezultat al stabilirii Împărăţiei lui Cristos printre oameni, când voia lui Dumnezeu se va face pe pământ. Şi totuşi, bieţii socialişti, s-ar părea că adesea pledoaria lor pentru procedee liberale şi egalitate este în mare măsură rodul sărăciei lor şi al lipsei recunoscute de confort şi avantaje medii, mai degrabă decât rezultatul principiului; căci, numai să moştenească sau să dobândească vreunul dintre ei o mare bogăţie, şi aproape sigur îşi va abandona teoriile socialiste.

Cu multă prudenţă ar trebui să umble acei sfinţi care se roagă „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta . . . pe pământ”, ca ((22)) nu cumva rugăciunile lor să fie numai batjocuri de slujire formală, la care inimile şi vieţile lor nu consimt. „Te voi judeca din cuvintele tale” reprezintă una dintre cele mai pătrunzătoare şi mai severe mustrări pe care Judecătorul o va pronunţa împotriva unora care s-au declarat că sunt servitorii Lui şi că tânjesc după Împărăţia Sa de iubire şi de dreptate. Toţi care se roagă pentru domnia viitoare a dreptăţii şi cred în ea, să-şi conformeze chiar acum acţiunile şi vorbele după preceptele ei drepte, atât cât le stă în putinţă.

Cei care au înţeles forţa lecţiilor din volumele anterioare vor vedea că Împărăţia lui Dumnezeu nu va fi una de splendoare pământească exterioară, vizibilă, ci de putere şi glorie divină. Această Împărăţie a venit deja în autoritate executivă, deşi ea n-a cucerit şi n-a înlocuit încă împărăţiile acestei lumii, contractul puterii lor nefiind expirat încă. Prin urmare, ea n-a intrat încă în deplin control al stăpânirii pământeşti. Totuşi, stabilirea ei este în desfăşurare, aşa cum este indicat prin semnele timpurilor, precum şi prin profeţiile analizate în volumul anterior şi prin altele examinate în acest volum.

Capitolele următoare vor prezenta profeţii care marchează diferitele etape ale pregătirii bisericii nominale şi a lumii pentru Împărăţie, şi vor atrage atenţia asupra unora din cele mai importante schimbări prezise să aibă loc în timpul stabilirii ei — nimic mai important decât acestea nu poate fi, sau de un interes mai profund pentru acei sfinţi în viaţă care tânjesc după promisa comoştenire în această Împărăţie, şi care caută să fie angajaţi în cooperare cu Învăţătorul, Secerătorul Principal şi Împăratul, în lucrarea cuvenită acum şi în desfăşurare.

(De ce  nu creati s n )   COPII  AI FĂGĂDUINȚEI- Richard Wurmbrand, Mai mult decât biruitori 

Pe când Isaac era încă foarte tânăr și încă nu înțelegea tot ce i se întâmpla, tatăl său, Avraam, l-a legat și a scos cuțitul să-l înjunghie. După ce viața i-a fost cruțată n-a adresat niciun reproș tatălui său, n-a pus nicio întrebare. Ar fi putut să-și urmărească tatăl în justiție și ar fi câștigat procesul – dar era un copil al făgăduinței. A continuat să-și iubească și să-și respecte părintele până când a înțeleg mai bine ce s-a întâmplat.

Un servitor a ales-o, în locul lui Isaac, pe viitoarea lui soție. Acest fiu n-a insistat să-i fie respectat dreptul de a decide. Slujitorul a ales-o pe Rebeca și „el a iubit-o”. Ar fi iubit orice fată pe care i-ar fi adus-o bătrânul Eliezer.

Când a săpat o fântână, oamenii au căutat prilej de ceartă cu el. „Este a noastră!”, au spus ei. Isaac nu și-a apărat drepturile în fața unui tribunal: le-a cedat lor puțul și a săpat un altul. După ce acesta i-a fost luat de păstori, fără niciun cuvânt, Isaac a săpat un al treilea, până când s-a potolit pofta lacomilor săi vecini. La sfârșit nu mai avea decât o fântână.

Când însuși fiul său l-a înșelat, nu l-a mustrat în niciun fel: „Isaac l-a chemat pe Iacov și l-a binecuvântat”.

ACCEPTAȚI TOT CEEA CE VĂ TRIMITE DUMNEZEU CHIAR DACĂ E ÎNCĂ INDESCIFRABIL; NU VĂ TEMEȚI DE NIMIC!

Via: Marius Cimpoae

Faptul şi filosofia Împăcării

Împăcarea omului cu Dumnezeu – Studiul I

Stă la baza doctrinei creştine din punctul de vedere al Bibliei — Trei vederi asupra acestui subiect — „Vederea ortodoxă”, „Vederea heterodoxă”, vederea Bibliei, care le uneşte şi le armonizează pe ambele — Teoria evoluţiei antagonistă cu adevărul asupra acestui subiect — reconcilierea justiţiei divine îndeplinită — reconcilierea Bisericii este în desfăşurare — reconcilierea lumii este în viitor — Rezultatele mari, finale, când tronul şi Împărăţia mijlocitoare îşi vor fi sfârşit funcţia

DOCTRINA Împăcării stă la însăşi temelia religiei creştine. Având astfel cel mai important loc în teologie, o înţelegere clară a acestui subiect este esenţială şi acest lucru este în general recunoscut printre creştini. Cu toate acestea, deşi se crede în Împăcare, ea este puţin înţeleasă; diferitele idei şi teorii cu privire la ea sunt incoerente şi vagi, iar credinţa zidită pe aceste vederi incoerente şi vagi despre această doctrină-temelie trebuie cu necesitate să fie în aceeaşi măsură nesigură, slabă şi vagă. Dimpotrivă, dacă acest subiect important este văzut clar, în toată grandoarea proporţiilor acordate lui în Cuvântul lui Dumnezeu, ca fiind temelia planului divin de mântuire, aceasta nu numai va stabili ferm credinţa, o va înrădăcina şi o va fixa pe principii corecte, ci şi va servi ca un îndrumător pentru a face deosebire între adevăr şi eroare în legătură cu toate amănuntele credinţei. Dacă temelia va fi bine stabilită şi clar înţeleasă, şi dacă fiecare punct al credinţei zidite pe ea va fi ţinut în strictă armonie cu temelia, întreaga suprastructură a credinţei va fi perfectă. După cum vom arăta mai departe, fiecare doctrină ((16)) şi fiecare teorie poate fi adusă în contact cu această piatră de încercare şi prin aceasta i se poate determina repede proporţia de aur sau de zgură.

Există două vederi generale despre Împăcare:

(1) Cea cunoscută ca vederea ortodoxă, conform căreia omul, ca un încălcător al legii divine, a intrat sub condamnarea divină — „sub mânie”, şi că Dumnezeu, deşi a fost împiedicat de Dreptate să-l dezvinovăţească pe păcătos, a pregătit o răscumpărare dreaptă pentru el şi astfel a pregătit iertarea păcatelor lui prin sacrificiul lui Cristos. Această întreagă operă de satisfacere a cerinţelor Dreptăţii şi de aducere a păcătosului la starea de a fi acceptabil pentru Dumnezeu este numită opera Împăcării.

(2) Cea cunoscută ca vederea neortodoxă despre Împăcare (odată reprezentată mai ales de Unitarieni şi Universalişti, dar care recent s-a răspândit rapid şi general în toată creştinătatea) abordează subiectul din latura opusă; ea nu presupune nici o cerinţă din partea dreptăţii divine a unui sacrificiu pentru încălcarea legii de către păcătos; ea ignoră mânia lui Dumnezeu aşa cum este reprezentată printr-o sentinţă specială de moarte; ea ignoră „blestemul”. Ea susţine că Dumnezeu caută şi aşteaptă apropierea omului, nepunând nici o piedică în cale, necerând nici o ispăşire pentru păcatul omului, cerând însă ca omul să se lase numai de păcat şi să caute dreptatea şi astfel să vină în armonie cu Dumnezeu — să fie în unitate cu Dumnezeu. De aceea, această vedere este în general numită Împăcare şi se înţelege că înseamnă armonie cu dreptatea, indiferent de metodele prin care omenirea poate fi adusă în această stare; ispăşirea pentru păcat fiind considerată din punctul de vedere al ispăşirii de către păcătos însuşi, sau altfel, ca o iertare necondiţionată din partea lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, Domnul nostru Isus şi toţi urmaşii Săi participă la împăcare, în sensul că ei au învăţat şi au îndemnat omenirea să se întoarcă de la păcat la dreptate, şi nu în sensul jertfei pentru păcat sau al răscumpărării. ((17)) (3) Vederea pe care noi o acceptăm ca fiind vederea scripturală, dar care în general a fost trecută cu vederea de către teologi, cuprinde şi combină ambele vederi anterioare. Doctrina biblică a Împăcării, aşa cum ne vom strădui să o arătăm, învaţă clar:

(a) Că omul a fost creat perfect, în chipul lui Dumnezeu, dar a căzut din acea stare prin nesupunere voită şi a intrat sub sentinţa mâniei, „blestemul”, şi astfel toţi din neamul omenesc au devenit „copii ai mâniei”. Efes. 2:3.

(b) Că deşi Dumnezeu în mod drept a aplicat sentinţa legii Sale, moartea, şi aceasta fără milă, împotriva creaturii Sale neascultătoare, timp de peste patru mii de ani, totuşi spiritul iubirii şi al compasiunii s-a îmbinat cu această dreptate şi fidelitate faţă de principiile dreptăţii, care a plănuit un aranjament de substituire final sau un plan de mântuire prin care Dumnezeu poate fi drept şi Îşi poate executa legile Sale drepte împotriva păcătoşilor, şi totuşi să fie îndreptăţitorul tuturor celor care cred în Isus (Rom. 3:26). Prin acest plan toţi condamnaţii pot fi eliberaţi de sub sentinţă fără nici o încălcare a Dreptăţii, şi cu o asemenea manifestare a dragostei, înţelepciunii şi puterii divine cum L-ar onora pe Atotputernicul şi s-ar dovedi o binecuvântare pentru toate creaturile Sale, umane şi îngereşti — descoperind tuturor, mai deplin decât s-a văzut înainte, înţelepciunea cea de multe feluri şi harul lui Dumnezeu. Efes. 3:10 — Diaglott.

(c) În scopul ducerii la îndeplinire a acestui program de Împăcare cu legea divină pentru încălcarea ei de către tatăl Adam, iubitul nostru Răscumpărător a murit ca „preţ de răscumpărare pentru toţi, mărturie pentru timpul ei”. 1 Tim. 2:6 [Diaglott — n. e.].

(d) Dar jertfa pentru păcate nu completează lucrarea Împăcării, decât în privinţa satisfacerii cerinţelor Dreptăţii. În virtutea răscumpărării date Dreptăţii, se face un transfer complet al contului omului, şi cazul său, datoriile sale etc., sunt transferate în întregime în contul Domnului Isus Cristos, care dă Dreptăţii satisfacţia deplină a cerinţelor ei împotriva lui Adam şi a rasei lui. Astfel Isus, datorită acestei „cumpărări” ((18)) cu sângele Său preţios, este acum în consecinţă proprietar, stăpân, „Domn peste toţi”. Rom. 14:9.

(e) Un obiectiv al acestui aranjament pentru Adam şi pentru rasa lui a fost anularea sentinţei morţii, care, atâta vreme cât rămânea, oprea orice efort al Iubirii de a recupera pe cel condamnat, ale cărui privilegii de viaţă viitoare, indiferent sub ce împrejurări, erau complet abrogate — distruse.

(f) Alt obiectiv a fost aşezarea omenirii decăzute în afara sferei de influenţă a Dreptăţii divine şi sub supravegherea specială a lui Isus, care, ca reprezentant al planului Tatălui, Îşi propune nu numai să satisfacă cerinţele Dreptăţii, ci şi să întreprindă instruirea, corectarea şi restabilirea tuturor din rasa decăzută care vor arăta dorinţă de armonie cu Dreptatea. Aceştia vor fi predaţi în cele din urmă Dreptăţii legii divine, dar atunci ei vor fi desăvârşiţi aşa încât să poată suporta cerinţele ei perfecte.

(g) Deşi la început singura influenţă separatoare între Dumnezeu şi om a fost sentinţa divină, acum, după şase mii de ani de decădere, degradare şi înstrăinare de Dumnezeu prin fapte rele — şi din cauza ignoranţei, superstiţiei şi uneltirilor Adversarului — şi din cauză că oamenilor le-au fost prezentate într-o lumină falsă caracterul şi planul divin, găsim că mesajul harului şi îndurării n-a fost luat în seamă. Deşi Dumnezeu declară fără rezerve, deoarece răscumpărarea a fost acceptată, că El este gata să-i primească iarăşi pe păcătoşi în armonie cu El şi în viaţă veşnică, prin meritul sacrificiului lui Cristos, totuşi majoritatea omenirii întârzie să creadă veştile bune şi corespunzător întârzie să accepte condiţiile acestora. Unii au ajuns atât de înşelaţi de sofismele lui Satan, prin care el a înşelat toate popoarele (Apoc. 20:3), încât nu cred că există Dumnezeu; alţii cred că El este un adversar mare şi puternic, fără iubire sau compătimire, gata şi nerăbdător să-i chinuie toată eternitatea; alţii sunt încurcaţi de Babelul de rapoarte contradictorii ((19)) care le-au venit în privinţa caracterului divin şi nu ştiu ce să creadă; şi căutând să se apropie de Dumnezeu sunt împiedicaţi de frica şi ignoranţa lor. Prin urmare, numărul celor care de fapt s-au folosit până acum de ocazia apropierii de Dumnezeu prin Cristos este comparativ mic — „o turmă mică”.

(h) Totuşi, jertfa pentru păcate n-a fost pentru cei puţini, ci pentru cei „mulţi”, „pentru toţi”. Şi ca parte a programului divin, Cel care i-a răscumpărat pe toţi cu sângele Său preţios va face cunoscute în cele din urmă tuturor oamenilor, „fiecărei creaturi”, veştile bune ale privilegiului lor, sub harul divin, de a se întoarce la împăcare cu Creatorul lor.

(i) Până acum numai Biserica a beneficiat direct de Împăcare; dar învăţătura Scripturilor este că această Biserică va constitui o Împărăţie preoţească, sau „preoţime împărătească”, cu Cristos Marele Preot Împărătesc, şi că în timpul Veacului Milenar această clasă a Împărăţiei cereşti, această preoţime împărătească, va realiza deplin şi complet pentru omenire lucrarea de înlăturare a orbirii pe care Satan, eroarea şi degradarea au adus-o asupra oamenilor, şi va aduce înapoi la deplină împăcare cu Dumnezeu pe oricine va dori, din toate familiile pământului.

(j) În armonie cu aceasta este şi declaraţia apostolului, că noi, credincioşii, Biserica, am primit Împăcarea. În ceea ceL priveşte pe Dumnezeu, Împăcarea a fost făcută cu optsprezece secole în urmă, şi aceasta pentru toţi; dar numai credincioşii au primit-o în sensul acceptării ocaziei pe care harul lui Dumnezeu a pregătit-o astfel — iar restul omenirii sunt orbiţi — „Căci dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei”. 2 Cor. 4:4.

(k) În armonie cu acest gând este şi declaraţia Scripturii, că cea dintâi lucrare a lui Cristos în legătură cu domnia Sa milenară va fi legarea sau restrângerea lui Satan pentru o mie de ani ca să nu mai înşele neamurile (Apoc. 20:3), ((20)) precum şi numeroasele declaraţii ale profeţilor despre faptul că atunci când Împărăţia lui Dumnezeu va fi stabilită pe pământ, cunoştinţa de Domnul va umple tot pământul aşa cum apele acopere fundul mărilor, şi nimeni nu va mai trebui să spună aproapelui, „Cunoaşte pe Domnul” (Evr. 8:11), de asemenea cererea din rugăciunea Domnului, „Vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta … pe pământ” — pentru că aceasta implică ceea ce declară apostolul în mod clar, că Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului. 1 Tim. 2:4.

(l) Împăcarea, în ambele ei faze — mulţumirea Dreptăţii şi aducerea la armonie sau la unitate cu Dumnezeu a tuturor creaturilor Sale, care sub lumină şi cunoştinţă deplină se vor folosi de privilegiile şi oportunităţile Noului Legământ — va fi terminată la sfârşitul Veacului Milenar, când toţi cei care vor respinge voit şi conştient favoarea divină oferită prin Cristos „vor fi nimiciţi din mijlocul poporului” cu „o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui” — cu o nimicire din care nu va mai fi speranţă de restabilire printr-o înviere viitoare. Fapt. 3:23; 2 Tes. 1:9.

(m) Atunci marea lucrare a Împăcării va fi completată şi toate lucrurile din cer şi de pe pământ vor fi găsite în armonie cu Dumnezeu, lăudându-L pentru toată generozitatea şi harul Său prin Cristos; şi nu va mai fi nici moarte, nici suspin, nici durere, deoarece lucrurile dintâi vor fi trecut — ca rezultat al operei de Împăcare, începută prin satisfacerea Dreptăţii prin jertfa Răscumpărătorului nostru şi terminată cu deplina reconciliere a tuturor celor găsiţi vrednici de viaţă veşnică.

Oricum ar fi privit cuvântul Împăcare, trebuie să se admită că folosirea lui, cum este cazul între Dumnezeu şi om, implică o dificultate, o diferenţă, o opoziţie existentă între Creator şi creatură — altfel ei ar fi în unitate şi n-ar fi necesară lucrarea împăcării, nici din punctul de vedere al lui ((21)) Dumnezeu, nici al omului. Şi aici vedem în mod deosebit conflictul înverşunat care există între Biblie şi doctrina modernă a evoluţiei, care, în ultimii treizeci de ani mai ales, s-a infiltrat în credinţa creştinilor din toate denominaţiile şi care se vede mai marcant în şcolile teologice şi în principalele amvoane ale creştinătăţii.

Teoria Evoluţiei neagă căderea omului, neagă că el a fost vreodată în chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; neagă că el a fost vreodată într-o stare potrivită pentru a fi încercat înaintea barei de judecată a Dreptăţii absolute; neagă că el a păcătuit vreodată într-o astfel de încercare şi că a fost condamnat vreodată la moarte. Ea pretinde că moartea, departe de a fi o pedeapsă, este doar un alt pas în procesul evoluţiei; ea susţine că omul, în loc să cadă de la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în păcat şi degradare, s-a ridicat de la starea de maimuţă tot mai mult, la chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Alţi paşi logici ai acestei teorii ar fi, evident, să nege că ar putea fi vreo dreptate din partea lui Dumnezeu în faptul că l-a condamnat pe om pentru că s-a ridicat de pe un plan inferior pe unul superior, şi în consecinţă să nege că Dreptatea ar putea accepta o jertfă pentru păcat în folosul omului, când n-a existat din partea omului nici un păcat ca să ceară o astfel de jertfă. În conformitate cu această idee, se pretinde că Cristos n-a fost o jertfă pentru păcat, n-a fost un sacrificiu pentru păcate — decât doar în acelaşi sens, spun ei, în care orice patriot ar putea fi un sacrificiu pentru ţara sa, adică, El Şi-a dat viaţa ajutând la ridicarea omenirii spre libertăţi şi privilegii mai mari.

Dar noi aflăm că Cuvântul lui Dumnezeu contrazice în mod absolut toată această teorie, aşa încât nu este posibilă nici o armonie între învăţătura Scripturii şi învăţătura Evoluţiei — pe nedrept numită ştiinţă. În măsura în care cineva crede teoria Evoluţiei, nu crede teoria Scripturii; şi totuşi găsim un număr mare de creştini străduindu-se şi încercând în zadar să armonizeze aceste învăţături contrare. În măsura în care susţin teoria Evoluţiei, în acea măsură sunt departe de singura ((22))temelie a credinţei pe care a prevăzut-o Dumnezeu; în acea măsură sunt pregătiţi şi pentru alte erori, pe care Adversarul sigur le va aduce în atenţia lor, erori prezentate din punctul de vedere al înţelepciunii lumeşti cu atâta putere încât ar înşela, dacă ar fi posibil, chiar şi pe cei aleşi. Dar chiar cei aleşi vor avea „credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”; chiar cei aleşi vor ţine la doctrina Împăcării aşa cum este prezentată în Scripturi; chiar cei aleşi vor fi astfel apăraţi împotriva oricărui punct şi al oricărui aspect al teoriei Evoluţiei, pentru că, chiar cei aleşi vor fi învăţaţi de Dumnezeu, în special în privinţa acestei doctrine a Împăcării, care stă la însăşi temelia religiei revelate şi a credinţei creştine.

Scripturile mărturisesc în mod clar că Dumnezeu a creat pe om după chipul şi asemănarea Sa — mintal şi moral; că omul, o fiinţă pământească, a fost chipul sau asemănarea morală şi intelectuală a Creatorului său, care este o fiinţă spirituală. Ele spun despre legătura lui cu Creatorul la început; spun că Creatorul l-a aprobat ca operă a Sa şi l-a declarat ca „foarte bun”, foarte acceptabil, foarte plăcut; ele arată că oferta vieţii sau morţii a fost pusă în faţa lui Adam cel perfect, şi că atunci când el a devenit un încălcător, acesta a fost un act conştient şi voit, deoarece se spune că Adam „nu a fost amăgit”. Ele spun despre începutul executării pedepsei morţii. Ele înregistrează continuarea sentinţei morţii asupra neamului omenesc de-a lungul secolelor. Ele arată cum Dumnezeu i-a descoperit lui Avraam cel credincios scopul Său, intenţia Sa, ca mai târziu, nu imediat, să aducă o binecuvântare pentru omenire, despre care a declarat că o blestemase cu sentinţa morţii. Gen.1:31; 2:17; 3:23; 1 Tim. 2:14; Gen. 12:3; 18:18; 3:17.

Deoarece blestemul sau pedeapsa păcatului a fost moartea, binecuvântările promise implicau viaţă din morţi, viaţă mai îmbelşugată; şi promisiunea făcută lui Avraam a fost că, într-o manieră neexplicată, Mântuitorul care va îndeplini această lucrare de binecuvântare a lumii va trebui să vină prin urmaşii ((23)) lui Avraam. Aceleaşi promisiuni le-au fost repetate mai mult sau mai puţin clar lui Isaac, lui Iacov şi copiilor lui Israel. Profeţii de asemenea au declarat că viitorul Mesia trebuia să fie un Miel înjunghiat, o jertfă pentru păcat, unul care trebuia să „Se dea pe Sine Însuşi la moarte” pentru păcatele noastre, şi nu pentru ale Sale. Ei au descris şi rezultatul sacrificiului Său pentru păcate, în gloria şi binecuvântarea care trebuie să urmeze, spunând cum în cele din urmă Împărăţia Sa va birui, şi, ca Soare al Dreptăţii, El va aduce în lume ziua cea nouă de binecuvântare, viaţă şi bucurie, care va risipi întunericul, negura şi tristeţea nopţii de plâns care predomină acum ca rezultat al păcatului originar şi al căderii, precum şi al tendinţelor rele moştenite. Isaia 53:10-12; 35; 60; 61.

Apostolul Petru, vorbind sub inspiraţia Spiritului sfânt, departe de a ne spune că omul a fost creat pe planul maimuţei şi că s-a ridicat la gradul actual de dezvoltare şi în cele din urmă va ajunge la perfecţiune prin acelaşi proces de evoluţie, arată, dimpotrivă, o învăţătură contrară, spunându-ne că Cristos a murit pentru păcatele noastre, şi că, drept consecinţă a răscumpărării îndeplinite prin sacrificiul Său, pentru omenire vor veni în cele din urmă, la a doua venire a Domnului, marile timpuri de înviorare — timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care, spune el, „Dumnezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci din vechime” (Fapt. 3:19-21). Oricine se gândeşte că apostolul Petru a predicat o doctrină a evoluţiei când a predicat evanghelia restabilirii, acela trebuie să-şi fi închis ochii şi să-şi fi oprit funcţionarea facultăţilor de gândire, fiindcă, dacă starea originară a omului a fost cea de maimuţă, sau oricare alta inferioară stării noastre prezente, apostolul ar fi fost cel mai nechibzuit să prezinte timpurile restabilirii ca o mare speranţă şi perspectivă, pentru că restabilire înseamnă restaurarea stării care a existat înainte.

Dimpotrivă, cuvintele apostolului sunt cu totul în dezacord şi opuse teoriei evoluţiei, şi în cea mai strictă armonie cu doctrina Împăcării, reconcilierii şi restabilirii — în cea mai ((24)) strictă armonie cu învăţătura scripturală că omenirea a fost vândută păcatului, oamenii au devenit robi ai păcatului şi au suferit degradarea păcatului ca rezultat al neascultării originare a tatălui Adam şi al pedepsei cu moartea. Restabilirea, veştile bune pe care le-a predicat Petru, implică faptul că a fost pierdut ceva bun, mare şi valoroscă acesta a fost răscumpărat prin sângele preţios al lui Cristos şi că va fi restabilit la a doua venire a lui Cristos ca rezultat al acestei răscumpărări. Iar referinţa apostolului la profeţi, declarând că aceste timpuri de restabilire au fost menţionate de către toţi cei care au fost sfinţi, implică în mod clar că speranţa restabilirii este singura speranţă oferită lumii prin inspiraţie divină.

La fel, toţi apostolii au indicat în urmă spre căderea din favoare divină şi spre crucea lui Cristos ca fiind punctul de reconciliere în privinţa Dreptăţii divine, şi înainte spre Veacul Milenar ca fiind timpul de binecuvântare a întregii lumi, cu ocazii de cunoştinţă şi ajutor pentru împăcarea lor cu Dumnezeu. Toţi arată că veacul prezent este timpul pentru adunarea Bisericii alese ca să fie asociată cu Mesia („preoţimea Sa împărătească” şi „poporul Său”), ca să coopereze cu El ca „mireasa” Sa, „trupul” Său, în lucrarea de acordare a binecuvântărilor restabilirii asigurate pentru lume prin sacrificiul terminat la Calvar.

Să remarcăm cuvintele apostolului Pavel cu privire la aceasta: „Printr-un singur om a intrat păcatul în lume” — şi ca rezultat al păcatului a intrat moartea şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, căci [prin moştenirea păcatului şi a dispoziţiilor păcătoase] toţi au păcătuit. Apostolul Pavel evident n-a fost evoluţionist, după cum n-a fost nici apostolul Petru şi nici profeţii. Să remarcăm speranţa pe care el o prezintă ca fiind însăşi esenţa Evangheliei, spunând: „Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Decicu atât mai mult acum, fiind îndreptăţiţi prin sângele Lui, vom fi ((25)) mântuiţi prin El de mânie” (Rom. 5:8, 9). Aici este o declaraţie specifică, anume că omenirea a fost sub mânia divină; că puterea mântuitoare a fost sângele lui Cristos, sacrificiul dat de El în favoarea noastră, şi că acest sacrificiu a fost o expresie a dragostei şi harului divin. Apostolul continuă să arate lucrarea Împăcării şi restabilirea care va urma ca rezultat, spunând: „Astfel, deci, după cum printr-o singură greşeală [neascultarea lui Adam] a venit condamnarea [sentinţa morţii] peste toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură faptă de dreptate [anularea sentinţei] a venit către toţi oamenii o îndreptăţire a vieţii. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om [Adam] cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi [toţi care au fost în el], tot aşa, prin ascultarea Unuia singur [Isus] cei mulţi [toţi cei care în cele din urmă se vor folosi de privilegiile şi oportunităţile Noului Legământ] vor fi făcuţi drepţi”. Rom. 5:12, 18, 19.

Acelaşi apostol, în multe alte discursuri pline de măiestrie şi logică, prezintă ideea că Împăcarea, în ceea ce-L priveşte pe Dumnezeu, este un lucru al trecutului — terminat atunci când „am fost împăcaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său”, pe când eram noi încă păcătoşi (Rom. 5:10). Prin aceasta, evident el nu se referă la o lucrare îndeplinită în păcătos, împăcarea păcătosului cu Dumnezeu, pentru că el o declară invers, şi spune că ea a fost îndeplinită, nu în noi, ci de către Cristos pentru noi, şi în timp ce noi eram păcătoşi. Să remarcăm de asemenea că în diferitele sale discursuri erudite şi logice el arată o lucrare de binecuvântare pentru lume, care să fie îndeplinită prin Biserica glorificată, sub Cristos, Capul ei stabilit divin, arătând că aceasta va consta în aducerea lumii la o cunoştinţă a harului lui Dumnezeu în Cristos, şi că astfel toţi cei care vor vrea din omenirea răscumpărată se vor putea întoarce la împăcare cu Creatorul lor în timpul Împărăţiei Milenare — la o restabilire a favorii divine pierdute în Eden.

Ca o ilustraţie a acestui punct, remarcăm argumentul din Romani 8:17-24. Aici apostolul în mod clar marchează ca ((26))separate mântuirea Bisericii şi mai apoi mântuirea sau eliberarea lumii, a „creaţiei care suspină”. El atrage atenţia asupra Bisericii, ca viitori moştenitori împreună cu Cristos, care, dacă sunt credincioşi în suferinţă cu El în timpul prezent, Îi vor împărtăşi în cele din urmă gloria în Împărăţia Sa. El ne asigură că aceste suferinţe din prezent nu sunt vrednice să fie comparate cu gloria care va fi descoperită curând în noi. Şi apoi el continuă şi spune că această glorie care va fi descoperită în Biserică după ce suferinţele ei se vor sfârşi este baza tuturor aşteptărilor arzătoare ale creaţiei care suspină — ale cărei dorinţe şi speranţe îşi aşteaptă în mod necesar realizarea în timpul când vor fi descoperiţi sau arătaţi fiii lui Dumnezeu.

Acum fiii lui Dumnezeu nu sunt descoperiţi; lumea nu-i cunoaşte, întocmai cum nu L-a cunoscut nici pe Învăţătorul lor; şi deşi lumea într-adevăr aşteaptă cu o speranţă vagă vârsta de aur a binecuvântării, apostolul arată că toate dorinţele lor arzătoare trebuie să aştepte timpul când Biserica, fiii lui Dumnezeu vor fi glorificaţi şi se vor manifesta ca împăraţi şi preoţi prin hotărârea lui Dumnezeu, care vor domni peste pământ în timpul Veacului Milenar, pentru binecuvântarea tuturor familiilor pământului, conform bogăţiilor harului divin, descoperite de către Dumnezeu în făgăduinţa Sa făcută lui Avraam, zicând: „Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine … şi în sămânţa ta”. Gal. 3:8, 16, 29.

Apostolul continuă să arate că omenirea în general, creaţia pământească inteligentă, a fost supusă slăbiciunii („deşertăciunii”) prin ereditate, prin păcatul tatălui Adam, potrivit providenţei divine, însă ea nu este lăsată fără speranţă, deoarece tot prin aranjamentul divin a fost prevăzut un sacrificiu pentru păcate şi s-au făcut pregătiri ca în cele din urmă omenirea în general să poată fi emancipată, eliberată de robia păcatului şi de pedeapsa lui, moartea, şi să poată ajunge la libertatea glorioasă (de sub boală, durere, necaz şi tristeţe) care este libertatea tuturor celor ce sunt fii ai lui Dumnezeu. De pe acest plan al stării de fii şi de la această „libertate” a căzut ((27)) omenirea prin neascultare, şi pe acelaşi plan al stării de fii umani vor fi ei privilegiaţi să se întoarcă, drept rezultat al marii jertfe pentru păcat de la Calvar şi al completării lucrării de Împăcare în ei, reconciliindu-i cu legea divină prin Răscumpărătorul, ca Marele Profet, antitipul lui Moise (Fapt. 3:22, 23). Apostolul de asemenea arată că Biserica, care a primit deja Împăcarea (a acceptat aranjamentul divin) şi a venit în armonie cu Dumnezeu şi a fost făcută posesoarea celor dintâi roade ale spiritului, cu toate acestea, datorită împrejurărilor, de asemenea suspină şi îşi aşteaptă partea din lucrarea terminată a Împăcării, prin primirea ei completă în favoarea divină, prin eliberarea corpului lui Cristos, a Bisericii, la prima înviere. Rom. 8:23-25.

Aceste două aspecte ale Împăcării: (1) corectarea a ceea ce era greşit şi (2) aducerea celor despărţiţi în armonie, sunt arătate în oferirea divină a Noului Legământ, al cărui mijlocitor este Isus Cristos, Domnul nostru. Când tatăl Adam era perfect, în armonie completă cu Creatorul său şi supus tuturor poruncilor Lui, între ei era implicat un legământ, chiar dacă n-a fost exprimat formal; faptul că tatălui Adam i-a fost dată viaţa în perfecţiunea ei şi pe lângă aceasta i-a fost dată stăpânirea peste toate animalele, peste peşti şi peste păsări şi peste tot pământul ca teritoriu al stăpânirii sale, şi mai mult, faptul că se spusese că dacă prin neascultare îşi va încălca credincioşia faţă de Marele Împărat, Iehova, el îşi va pierde viaţa şi va invalida toate acele drepturi şi binecuvântări care-i fuseseră acordate — aceasta a implicat, zicem noi, un legământ sau un acord din partea lui Dumnezeu cu creatura Sa, că viaţa lui era veşnică, dacă nu schimba situaţia prin neascultare şi nu aducea asupra lui o sentinţă de moarte.

Neascultarea lui Adam şi pedeapsa cu moartea l-ar fi lăsat cu totul neajutorat, dacă Atotputernicul nu S-ar fi îngrijit de recuperarea rasei prin Noul Legământ, iar Noul Legământ, după cum arată apostolul, are un mijlocitor — Dumnezeu, pe de o parte, are de-a face cu mijlocitorul şi nu cu păcătosul; ((28)) păcătosul, pe de altă parte, are de-a face cu mijlocitorul şi nu cu Dumnezeu. Dar înainte ca Domnul nostru Isus să poată deveni Mijlocitorul, El trebuie să facă o lucrare pentru omenire, care în această ilustraţie este reprezentată ca o pecetluire a Noului Legământ cu sângele Său preţios — „Sângele legământului celui nou” (Mat. 26:28; Marcu 14:24; Evr. 7:22; 9:15-20). Aceasta înseamnă că Dumnezeu, în dreptate, nu poate nici primi, nici avea de-a face cu păcătosul, nici direct, nici indirect printr-un mijlocitor, aşa încât să-i dea păcătosului o eliberare de sentinţa morţii şi reconcilierea cu El, împreună cu binecuvântarea însoţitoare, darul vieţii veşnice — decât dacă mai întâi este recunoscută şi mulţumită Justiţia divină. Prin urmare, Domnul nostru Isus, plătind pedeapsa noastră prin moartea Sa, a făcut posibilă sigilarea Noului Legământ între Dumnezeu şi om, sub ale cărui condiţii toţi care vin la Dumnezeu prin El, mijlocitorul, sunt acceptabili.

Reconcilierea cu Dumnezeu, împăcarea cu El, a fost imposibilă înainte de a fi mai întâi asigurată răscumpărarea cu sângele preţios, pentru ca acela care caută împăcarea să se poată apropia de Dumnezeu prin mijlocitorul Noului Legământ: „Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). De aceea, cel mai înalt privilegiu al celor mai favorizaţi din neamul omenesc, înainte de începerea sacrificiului lui Cristos, a fost cel de „servitori” şi „prieteni” ai lui Dumnezeu — nici unuia nu i s-a putut acorda înaltul privilegiu de fiu (cu toate câte implică acesta în privinţa favorii divine şi a vieţii veşnice) şi nici unul n-a fost astfel recunoscut (Ioan 1:12; Mat. 11:11). Astfel se va vedea că cei care ignoră jertfa pentru păcat şi aspectele Împăcării legate de satisfacerea Dreptăţii, ignoră părţi importante şi indispensabile — aspecte primordiale şi fundamentale. Dar nu greşesc mai puţin aceia care, în timp ce recunosc sacrificiul lui Cristos ca sacrificiul Ispăşirii pentru sigilarea Noului Legământ, ignoră o lucrare de reconciliere în privinţa oamenilor, prin care ((29)) oamenii trebuie să fie aduşi iarăşi în armonie cu Dumnezeu, prin lucrarea Noului Legământ.

Această operă a Împăcării, în privinţa omenirii, nu poate fi împlinită instantaneu şi prin credinţă. Ea poate începe într-un moment şi prin credinţă, iar împăcarea între păcătos şi Atotputernicul poate fi împlinită socotit prin credinţă, dar sfera Împăcării intenţionate de Dumnezeu este mai mare şi mai înaltă decât aceasta. Aranjamentul Lui este ca aceia din rasa umană care doresc să revină la împăcare cu El (şi cu legea Sa dreaptă) vor fi acceptaţi în mod socotit prin Mijlocitorul lor, dar nu vor fi primiţi pe deplin şi complet (de către Tatăl) atâta timp cât sunt în realitate imperfecţi. Ca atare, în timp ce opera Mijlocitorului (Cap şi „corp”) este să vestească omenirii faptul că Dumnezeu a dat o jertfă pentru păcat prin care El poate să fie drept şi totuşi poate primi pe păcătos înapoi în armonie cu El, şi că acum El este dispus să acorde binecuvântarea stării de fiu cu viaţa ei veşnică şi cu eliberarea de stricăciune, opera Lui este şi să clarifice întregii omeniri că această ofertă de mântuire este un mare dar şi ar trebui să fie prompt acceptată, iar condiţiile ei sunt doar un serviciu înţelept; şi mai mult decât atât, opera Mijlocitorului ca reprezentant al Tatălui este şi aceea de a restabili în mod real — mintal, moral şi fizic omenirea restituită — pe toţi aceia care vor primi slujirea Sa şi I se vor supune. Astfel opera Mijlocitorului va avea în final ca rezultat o împăcare reală între Dumnezeu şi cei pe care Mijlocitorul îi va restabili la perfecţiune.

Acestei mari opere a Mijlocitorului i-a fost destinat întregul Veac Milenar; pentru acest scop Împărăţia lui Mesia va fi stabilită pe pământ cu toată puterea şi autoritatea; pentru acest scop El trebuie să domnească, pentru a nimici orice influenţă rea care ar împiedica lumea să vină la cunoştinţa acestui binevoitor adevăr al dragostei şi îndurării divine, a acestei prevederi sub Noul Legământ, că „oricine vrea” se poate întoarce la Dumnezeu. Dar în timp ce marele Mijlocitor astfel va primi, va binecuvânta şi va restabili, sub condiţiile ((30)) Noului Legământ, pe toţi cei care vor dori părtăşie cu Dumnezeu prin El, va distruge dintre oameni cu o distrugere veşnică pe toţi aceia care sub ocaziile favorabile ale acelei Împărăţii Milenare vor refuza oferta divină de reconciliere. Fapt. 3:23; Mat. 25:41, 46; Apoc. 20:9, 14, 15; Prov. 2:21, 22.

Încheierea Veacului Milenar va veni după ce acesta va fi îndeplinit toată opera de mijlocire pentru care a fost intenţionat şi fixat. Atunci funcţia mijlocitoare a lui Cristos va înceta fiindcă nu vor mai fi răzvrătiţi, nu vor mai fi păcătoşi. Toţi cei dornici de armonie cu Dumnezeu o vor fi atins în mod perfect; iar toţi păcătoşii cu voia vor fi fost îndepărtaţi de la viaţă până la timpul acela. Atunci va fi împlinită profeţia Domnului nostru că toate lucrurile din cer şi de pe pământ vor fi găsite lăudând pe Dumnezeu; şi atunci va fi împlinită promisiunea divină că nu va mai fi moarte, nici suspin şi nici plâns, pentru că lucrurile (condiţiile) anterioare vor fi trecut. Apoc. 21:4; Ps. 67.

Când marele Mijlocitor-Împărat va preda Tatălui întreaga Sa operă terminată, predându-Şi funcţia şi Împărăţia aşa cum explică apostolul (1 Cor. 15:24-28), ce rezultate durabile putem aştepta să dovedească pentru omenire marea operă răscumpărătoare a Mijlocitorului?

Aceasta va fi realizat:

(1) Pecetluirea Noului Legământ cu sângele Său preţios, făcând ca prevederile lui îndurătoare să fie posibile pentru toată omenirea.

(2) Reconcilierea sau aducerea înapoi în armonie cu Dumnezeu a unei „turme mici”, a „unei preoţimi împărăteşti”, zeloşi pentru fapte bune — dispuşi să-şi dea viaţa în serviciul lui Dumnezeu; care, fiind astfel asemănări ale Mântuitorului lor, vor avea prin aranjament divin privilegiul să fie împreună-moştenitori în Împărăţia Milenară şi părtaşi naturii Sale divine. 1 Pet. 2:9, 10; Tit 2:14; Rom. 8:29.

(3) Reconcilierea, restabilirea deplină a unui pământ plin de fiinţe umane perfecte, fericite — toată omenirea găsită dornică de favoare divină în condiţiile divine: pe aceştia ((31)) Mijlocitorul îi va preda Tatălui, nu numai deplin restabiliţi, dar şi instruiţi în dreptate şi autocontrol şi plini de spiritul loialităţii faţă de Dumnezeu, spiritul sfinţeniei, şi stăpâniţi de roadele lui binecuvântate — blândeţe, răbdare, bunăvoinţă, evlavie — iubire. În această stare ei vor fi într-adevăr fără pată şi ireproşabili, precum şi în stare să reziste la orice încercare.

(4) Nimicirea tuturor celorlalţi din omenire, ca nevrednici de altă favoare — a celor care îngreunează pământul, a căror influenţă n-ar putea fi benefică pentru alţii şi a căror existenţă mai departe n-ar slăvi pe Creatorul lor.

Astfel, la încheierea Veacului Milenar, lumea va fi venit iarăşi pe deplin în favoare divină, pe deplin în unitate cu Dumnezeu, aşa cum omenirea a fost reprezentativ în armonie, în unitate cu Dumnezeu, în persoana lui Adam, înainte ca păcatul să fi intrat în lume: dar pe lângă aceasta, ei vor poseda o experienţă cât se poate de valoroasă, experienţa cu răul, deoarece prin aceasta vor fi învăţat o lecţie despre răutatea păcatului, şi despre înţelepciunea şi folosul dreptăţii şi a faptului că ea este de dorit. Mai mult, ei vor avea o creştere a cunoştinţei şi o exercitare mai largă a diferitelor talente şi capacităţi pe care le-a avut omul iniţial la creare, dar într-o stare nedezvoltată. Şi această lecţie va fi folositoare, nu numai omului, ci şi sfinţilor îngeri, care vor fi fost martorii unei ilustraţii a echilibrului Dreptăţii, Iubirii, Înţelepciunii şi Puterii divine într-o măsură în care altfel ei n-ar fi putut concepe că este posibil. Iar lecţia pe deplin învăţată de toţi, putem presupune, va rămânea pentru totdeauna, aplicabilă altor rase încă necreate, pe alte planete ale întinsului univers.

Şi care va fi centrul acelei istorii spuse de-a lungul eternităţii? Va fi istoria marii răscumpărări sfârşite la Calvar şi a ispăşirii bazate pe acea dare a preţului corespunzător, care a demonstrat că Iubirea şi Dreptatea lui Dumnezeu sunt cu exactitate egale.

Având în vedere marea importanţă a acestui subiect al Împăcării şi având în vedere faptul că acesta este atât de ((32))imperfect înţeles de către poporul Domnului, şi de asemenea având în vedere faptul că erorile susţinute în legătură cu alte subiecte împiedică o vedere corectă asupra acestui subiect important, în discutarea lui în acest volum ne propunem să acoperim o sferă largă şi să întrebăm:

(1) În legătură cu Iehova, Autorul planului de Împăcare.

(2) În legătură cu Mijlocitorul, care a făcut sacrificiul pentru Împăcare şi prin care sunt aplicate omenirii decăzute toate prevederile îndurătoare ale acestuia.

(3) În legătură cu Spiritul sfânt, canalul sau mijlocul prin care îi sunt aduse omenirii binecuvântările reconcilierii cu Dumnezeu.

(4) În legătură cu omenirea, pentru a cărei folos a fost întocmit acest mare plan de Împăcare.

(5) În legătură cu răscumpărarea, centrul sau punctul axial al Împăcării.

Luând aceste subiecte în această ordine, despre care noi credem că este cea cuvenită şi logică, sperăm să găsim declaraţia divină cu privire la aceste diferite subiecte aşa de clară, aşa de puternică şi aşa de satisfăcătoare, încât să îndepărteze din minţile noastre mult din negura, taina şi concepţia greşită care au întunecat până acum acest subiect al Împăcării, de importanţă recunoscută. Dar pentru a obţine aceste rezultate de dorit nu trebuie să abordăm aceste subiecte împiedicaţi de crezurile sau părerile omeneşti. Trebuie să le abordăm neîmpiedicaţi de prejudecată, gata, dispuşi, ba chiar nerăbdători să fim învăţaţi de Dumnezeu; nerăbdători să ne dezvăţăm de orice am primit până acum numai prin propriile noastre presupuneri sau prin sugestiile altora, de orice nu este în armonie cu Cuvântul Domnului; nerăbdători de asemenea să avem tot sfatul lui Dumnezeu asupra fiecărui aspect al acestui subiect. Tuturor celor care astfel vin, care astfel caută, care astfel bat, marele Învăţător le deschide calea şi ei „vor fi învăţaţi de Domnul”. Isa. 54:13.

Știați că sfârșitul acestui veac, așa cum este prezentat în Biblie, este un eveniment fericit pentru omenire și nu o distrugere fără speranță așa cum cred mulți? — Țefania 3:8, 9; Psalm 98:4-9

Întrebări care îndeamnă la reflecție și la studierea personală, serioasă a Bibliei, prin care Dumnezeu ne descoperă ADEVĂRUL —

“Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele și o lumină pe cărarea mea.”  Psalm 119:105

Știați că situația grea a popoarelor și a oamenilor de astăzi este împlinirea a ceea ce a spus profetul Daniel și Domnul Isus, că va fi “un timp de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele”? — Daniel 12:1; Matei 24:21, 22

Știați că acest “timp de strâmtorare” este comparat în Biblie cu “durerile nașterii peste femeia însărcinată” și că acum suntem în timpul uneia dintre acele dureri? – 1 Tesaloniceni 5:3

Știați că sfârșitul acestui veac, așa cum este prezentat în Biblie, este un eveniment fericit pentru omenire și nu o distrugere fără speranță așa cum cred mulți? — Țefania 3:8, 9; Psalm 98:4-9

Știați că jertfa de răscumpărare a Domnului nostru Isus constituie baza în care Dumnezeu lucrează acum cu unii oameni și că, la timpul cuvenit, va da tuturor oamenilor posibilitatea să se întoarcă la El? — Fapte. Ap. 4:12; 15:13-18

Știați că Biblia spune clar ce este sufletul și ce se întâmplă cu sufletul când murim? — Geneza 2:7; Psalm 89:48. (Vezi broșura “Ce spun Scripturile despre iad?”)

Știați că întoarcerea evreilor în țara lor a fost prezisă în Biblie cu mult timp în urmă? — Ieremia 16:14-16

Știați că evenimentele actuale din Israel, ca patrie a evreilor, sunt exact prezise în Biblie? — Zaharia capitolul 12

Știați că tendința actuală printre popoarele pământului de a forma diferite alianțe — pentru a se apăra — este prezisă în Biblie? — Isaia 8:10; Naum 1:9, 10; Psalm 2:1, 2

Știați că liderii religioși proeminenți susțin că, pentru a evita “timpul de strâmtorare” care se apropie, lumea trebuie să se întoarcă la Dumnezeu? — Țefania 2:2, 3. Știați cum se poate întoarce lumea la Dumnezeu? — Ioan 17:3; Mica 6:8

Știați că în urmă cu mai mult de patru mii de ani Dumnezeu i-a făcut o făgăduință lui Avraam, că prin el și sămânța lui vor fi binecuvântate toate familiile pământului, și dacă acea făgăduință este înțeleasă corect, prin ea putem vedea lumina din spatele norilor negri ai tulburărilor mondiale prezente? — Geneza 12:1-3; Galateni 3:16, 29

Știați că lumea este acum în “foc”, împlinind profețiile Bibliei? — Țefania 3:8, 9; 2 Petru 3:10; Maleahi 4:1

Știați că, în ciuda activității misionare mondiale creștine, violența, crima, imoralitatea sunt în creștere alarmantă și totuși, dacă este înțeles corect, creștinismul a fost și continuă să fie un succes glorios? Știați ce așteaptă Dumnezeu de la creștini în aceast Veac Evanghelic? — 2 Timotei 3:1-5; 1 Timotei 1:5

Știați că multe din teoriile Evului Mediu despre Dumnezeu, Creatorul suprem, nu-și au originea în Biblie, care este descoperirea lui Dumnezeu lăsată omenirii? — Isaia 8:20; Ioan 17:17

Știați că mulți oameni de știință renumiți din lume, până acum atei, își afirmă credința în existența unui Creator suprem și inteligent?

Știați că Dumnezeu n-a spus nimic primei perechi de oameni (Adam și Eva) despre un loc fericit în ceruri pentru cei buni și nici despre un loc de chin în iad pentru cei răi? — Geneza 1:28; 2:17

Știați că, deși mulți se mândresc cu minunatele realizări ale acestei “ere a inteligenței”, lumea noastră civilizată stă pe marginea prăpastiei și mulți dintre conducătorii de stat și religioși admit că nu-mai printr-un miracol va putea fi salvată? — Luca 21:25-27; Matei 24:21, 22

Știați că minunatele împliniri ale profețiilor biblice din zilele noastre sunt un motiv de bucurie și de întărire a credinței în tot ceea ce prezice Biblia pentru viitorul apropiat al omenirii, așa cum a fost prevăzut în planul lui Dumnezeu? — Psalm 72; Fapte. Ap. 3:19-21

Știați ce a vrut să spună profetul când a prezis că va veni o vreme când “fiecare va locui sub vița și sub smochinul lui”? — Mica 4:4. Pare aceasta o făgăduință cerească?

Știați că foarte puțini dintre  oameni vor merge în cer, dar nimeni nu va suferi chinuri veșnice? — Luca 12:32; Romani 6:23

Știați că, în opoziție cu unele învățături, Biblia declară că pământul nu va fi nimicit, ci va rămâne veșnic? — Eclesiastul 1:4; Isaia 45:18

Știați că a existat un “sfârșit al lumii” cu mai bine de patru mii de ani în urmă, dar pământul și cerul au rămas? — 2 Petru 3:5, 6

Știați că folosirea limbajului simbolic în Biblie este asemănătoare metodelor moderne de transmitere a informației prin ilustrații, limbaj metaforic? — Matei 13:10, 34

Știați că această creștere a cunoștinței și invențiilor din “timpul sfârșitului” este împlinirea profețiilor biblice? — Daniel 12:4, 10. Știați că profețiile care vorbesc despre mij-loacele moderne de călătorie l‑au făcut pe Sir Isaac Newton să spună că va veni timpul când omul va călători cu 50 mile (aproximativ 80 kilometri) pe oră? Știați că Voltaire l-a numit pe Newton “un biet boșorog”, pentru că avea credință în Biblie? Oare ce ar spune Voltaire dacă ar trăi acum și ar vedea omul călătorind cu câteva sute de kilometri pe oră?

Știați că Biblia este singura carte din lume care nu numai că a prezis, cu mii de ani în urmă criza mondială prezentă, dar și arată calea de ieșire din criză? ­— Psalm 46

Știați la ce S-a referit Dumnezeu când a spus mamei Eva, “sămânța ta … va zdrobi capul” șarpelui? — Geneza 3:15. Știați cine este “sămânța” și cine este “șarpele” — Galateni 3:16, 29; Apoc. 20:2; Evrei 2:14

Știați ce a vrut să spună Domnul Isus când i-a învățat pe ucenici să se roage: “Vie Împărăția Ta; facă-se voia Ta, precum în cer așa și pe pământ”? — Luca 11:2; Isaia 2:2-4

Știați la ce s-a referit apostolul Petru când a spus că la a doua venire a lui Cristos vor veni “timpurile restabilirii tuturor lucrurilor”? — Fapte. Ap. 3:21; Isaia 42:1-4

Știați că “timpurile de înviorare”, care vor începe curând prin stabilirea Împărăției lui Dumnezeu pe pământ, nu vor depinde de slabele și imperfectele eforturi ale omenirii? — Isaia 59:16

Știați că interesele politice egoiste, corupția, înșelătoria, ideologiile conflictuale etc., nu vor putea împiedica scopul divin de a binecuvânta toate popoarele pământului? — Geneza 22:18; Galateni 3:16, 29

Știați că dacă pentru aprecierea corec-tă a oricărui adevăr este necesar un studiu complet și sistematic, cu atât mai mult este necesar pentru cunoașterea adevărului divin? — Ioan 5:39

   

Cum explicați Apoc. 21:8, unde spune că toți cei „necredinciosi, scarbosi, ucigasi, desfranati, etc…. “ vor sfarsi in moartea a doua?

In acest text, ni se spune ca „cei lasi, necredinciosi, scarbosi, ucigasi, desfranati, etc…. “ vor sfarsi in moartea a doua. Existenta unei morti inainte de a doua este clar implicata in acest verset. Pentru a intelege mai bine ce este „moartea a doua”, sa incercam sa identificam mai intai prima moarte.

Asa dupa cum aflam scris in Biblie, Adam a fost creat perfect, dar prin faptul ca a incalcat porunca lui Dumnezeu, a fost pedepsit cu moartea: „caci tarana esti, si in tarana te vei intoarce” (Geneza 3:19). De la el, sentinta mortii a trecut la intreaga rasa umana. „Asa cum in Adam toti mor, la fel, in Christos, toti vor fi inviati” citim in 1 Corinteni 15:22. Niciunul nu este scutit de ea. Aceasta este prima moarte, care vine peste orice om nascut in lume.

Dar, dupa cum tot acest verset ne spune mai departe, „in Christos, toti vor fi inviati”. Daca prima parte a versetului vedem ca se indeplineste, atunci si a doua se va indeplini negresit. In mare parte din misiunea sa pe pamint, Isus a vorbit si a invatat pe oameni despre Imparatia lui Dumnezeu. Ba, mai mult, cand discipolii i-au cerut sa ii invete cum sa se roage, El incepe aceasta rugaciune cu urmatoarele randuri pline de miez: „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ!”

Aici vedem ca el ne invata sa ne rugam pentru venirea Imparatiei, timpul de restaurare al tuturor lucrurilor. Acest timp va veni ca rezultat al sacrificiului lui Isus. Isus da tuturor oamenilor o sansa la viata vesnica prin faptul ca a murit pentru Adam, si implicit pentru noi, el fiind un echivalent exact pentru Adam in starea acestuia perfecta initiala. Isus murind ca rascumparator, a satisfacut dreptatea perfecta a lui Dumnezeu.

Imparatia aceasta, in care „in Christos, toti vor fi inviati” si in care Satan va fi legat pentru o mie de ani (Apocalipsa 20:2), va servi pentru restaurarea omenirii la starea inainte de caderea lui Adam, si la o relatie de impacare cu Dumnezeu. Aceasta Imparatie de o mie de ani va fi o scoala a dreptatii pentru toti oamenii veniti in lume, o scoala in care legea lui Dumnezeu va domni pe tot pamintul.

Referitor la aceasta, in Isaia 2:3 si Mica 4:2 citim: ‚Popoarele se vor duce cu grămada la el şi vor zice: „Veniţi să ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov, ca să ne înveţe căile Lui, şi să umblăm pe cărările Lui.’ Căci din Sion va ieşi Legea, şi din Ierusalim, cuvântul Domnului.” Este clar ca aceast verset nu si-a avut inca indeplinirea. Nu vedem inca popoarele pamintului sa fie doritoare sa ia cuvantul Domnului ca indrumator si nici nu vedem inca legea Domnului iesind din Ierusalim.

Cand aceasta frumoasa perspectiva va lua fiinta, cunostinta despre Dumnezeu va umplea tot pamintul. Nimeni nu va mai putea zice ca nu a auzit despre El.  Ieremia descrie acest timp in termeni lipsiti de ambiguitate: “Niciunul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său zicând: „Cunoaşte pe Domnul!”, ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul” (Ieremia 31:34).

Ieremia 31:29-30 face urmatoarea declaratie referitor la acest timp: „În zilele acelea nu se va mai zice: ‚Părinţii au mâncat aguridă, şi copiilor li s-au strepezit dinţii’, ci fiecare va muri pentru nelegiuirea lui; oricărui om care va mânca aguridă i se vor strepezi dinţii!” Deci, acesta va fi timpul in care fiecare va trebuie sa aleaga pentru el insusi, in deplina cunostinta si ghidat de o lumina deplina, ascultarea de Dumnezeu sau neascultarea, viata sau moartea.

Dumnezeu, in marea lui mila si condus de dreptate si iubire, nu da nimanui o sentinta inainte ca persoana primind sentinta sa inteleaga perfect ce alege. Azi, omenirea este orbita de minciuna si inselaciunea lui Satan. In viitor cand influenta lui Satan va fi indepartata, fiecare va alege in deplina cunostinta de cauza.

Mai departea, aflam scris in Apocalipsa 20:7 „Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat si va iesi din temnita lui sa insele neamurile …” Aceasta va fi cu scopul de a incerca credinta tuturor. Cei care vor urma pe Isus dintr-o inima sincera, vor trai pe veci, dar cei care il vor fi urmat doar formal, nu din convingere, vor cadea la acest test. Acestia vor fi pedepsiti cu „moartea a doua”, aceasta fiind moartea din care nu mai este intoarcere. Aceasta este de fapt anihilare, opusul vietii, lipsa de viata.

Tot in Apocalipsa vedem ca moartea a doua este si destinul ingerilor cazuti si chiar si a lui Satan. Aceasta o citim in Apocalipsa 20:10: „Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos.” Mai departe, 4 versete mai jos, aflam ce este acest iaz: “ Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua” (Apocalipsa 20:14).

Acum, in mod logic, ar putea urma intrebarea: „Exista un avantaj in a urma pe Isus astazi, in aceasta lume rea, inainte de stabilirea Imparatiei si inaine ca Satan sa fie „legat” si influenta lui asupra indivizilor oprita?” Da, desigur, raspunsul la aceasta intrebare este unul puternic afirmativ. Adevaratii credinciosi, care cu sinceritate cauta si urmeaza legea Domnului in ziua de azi, vor avea o inviere la viata si rasplata, si nu la judecata. Ei sunt cei carora li se promite ca a doua moartea nu va avea nici o putere asupra lor. „Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nicio putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” Apocalipsa 20:6.

Ce minunata perspectiva! Ce promisiune frumoasa astepta pe cei care de bunavoie isi predau viata Lui! Sa domneasca impreuna cu Christos, si sa stea pe tronul Lui!  Dumnezeu doreste ascultare mai mult decat sacrificiu si el astepta de la noi sa il slujim manati de iubire si nu de frica mortii!

Ca intarire la acest subiect, mai putem observa in Biblie ca moartea adamica, sau cea dintai, este numita de multe ori „somn”, dar cu privire la moartea a doua aceasta comparatie nu se foloseste niciodata. De ce? Pentru ca tot asa precum va exista o ridicare din somn, tot asa va exista o sculare la viata din prima moarte. Dar nu din a doua. Moartea a doua nu este un somn pentru ca nu exista niciunde o speranta a ridicarii din aceasta moarte.

Desăvîrşiţi prin suferinţă

                                                                               Fr. Ioan Hosu, România

„Binecuvîntat să fie Dummnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, Părintele îndurărilor şi Dumnezeul oricărei mîngăieri, care ne mîngîie în toate necazurile noastre, pentru ca prin mîngăierea cu care noi înşine sîntem mîngăiaţi de Dumnezeu, să putem mîngîia pe cei ce se află în vreun necaz! Căci după cum avem parte din belşug de suferinţele lui Hristos, tot aşa prin Hristos avem parte din belşug şi de mîmgîiere.” 2Corinteni 1:3-5.

Mă bucur nespus de mult că mă aflu printre voi şi că Dumnezeu a adus acest timp binecuvîntat ca să ne întîlnim din mai multe ţări, cu aceia care poartă cu drag pe umerii lor mesajul scump al credinţei „dată sfinţilor   odată pentru totdeauna”.

Noi visam şi chiar aveam convingerea că acest timp are să vină, dar numai la înnoirea tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit „prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci”. Ca şi Ilie odinioară simţeam că am rămas singuri, dar mulţumiri să-i fie aduse lui Dumnezeu că El şi-a păstrat mai mult de şapte mii de bărbaţi care „nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal”.

Dragii mei, fiind pentru prima dată la o convenţie de acest fel, sînt deosebit de emoţionat şi încă de la propunerea fraţilor din ţară, persistă în mintea mea un gînd ca şi lui Moise: „Ah! Doamne, trimite pe cine vei vrea să trimiţi”, sau cum a spus Ieremia: „Ah! Doamne Dumnezeule, vezi că eu nu ştiu să vorbesc, căci sînt un copil.” – Ieremia 1:6. Dar cuvintele marelui apostol Pavel m-au întărit că: puterea lui Dumnezeu „în slăbiciuni este făcută desăvîrşită” şi „cînd sînt slab atunci sît tare.” 2 Corinteni 12:9,10.

Încă din cele mai vechi timpuri, de cînd a început Dumnezeu să negocieze cu omul căzut în păcat, prin mediatori, de atunci Dumnezeu a folosit metodele sale proprii, necunoscute de oameni. Sfîntul apostol Pavel, încercînd să urmărească la timpul său filozofia planului de răscumpărare şi să cunoască gîndul lui Dumnezeu cu privire la unele lucruri, la un moment dat a exclamat: „O, adîncul bogăţiei înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cît de nepătrunse sînt judecăţile Lui, şi cît de neînţelese sînt căile Lui.” Romani 11:33.

Să observăm în istoria patriarhilor, cum a lucrat Dumnezeu cu servul său Iacov. Încă din tinereţe, Iacov preţuieşte binecuvîntarea şi se foloseşte de prilejul de a o cumpăra, cînd fratele său Esau, o vinde cu uşurinţă. Deşi devenise pe drept cuvînt posesorul binecuvîntării dumnezeieşti, Iacov a fost nevoit să iasă cu mîinile goale din casa tatălui său, şi părăsind ţara, să locuiască, pentru o vreme, ca străin în Mesopotania. Ajungînd ginerele lui Laban, Iacov este înşelat de acesta, atît în căsătoarie cît şi în schimbarea sîmbriei.

Oare de ce a permis Dumnezeu peste el aceste lucruri? Cu toate că a trecut prin aceste stări nefericite, Tatăl a permis în continuare umiliri. Întîlnirea cu fratele său Esau, l-a zguduit puternic, auzind de furia lui şi că vine înarmat, cu 400 de oameni împotrivă. Deşi Iacov a avut mărturia că Dumnezeu îi poartă de grijă, vorbindu-i prin vis şi prin ingeri, totuşi proba grea îl face să strige în rugăciune şi să zică: „Nu mi-ai zis tu Doamne, întoarce-te în ţara ta şi în locul tău de naştere şi voi îngriji ca să-ţi meargă bine? Eu sînt prea mic pentru toate îndurările şi pentru toată credincioşia pe care ai arătat-o faţă de robul Tău; căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu şi iată că acum fac două tabere. Izbăveşte-mă, te rog, din mîna fratelui meu, din mîna lui Esau!” Genesa 32:9-11.

Întîlnindu-se cu   fratele său Esau, Israel s-a umilit pînă acolo, încît s-a aplecat de şapte ori pînă la pămînt, împreună cu nevestele, copiii şi roabele, numindu-se chiar robul fratelui său, deşi avea dreptul de întîi născut şi binecuvîntarea primită. Încercarea lui Iacov nu s-a terminat acolo. El trebuie să se despartă de femeia sa iubită, Rahela. Cînd se părea că viaţa lui începe să fie mai liniştită, un alt val de necaz se abate peste el, pentru a-l zdruncina încă o dată. Dispariţia lui Iosif, foametea cumplită şi ducerea în Egipt a lui Beniamin, toate acestea l-au zdrobit sufleteşte pe Iacov, i-au amărît existenţa, astfel cînd ajunge în Egipt îi zice lui Faraon: „Zilele anilor vieţii mele au fost puţine la număr şi rele”. Genesa 47:9.

Cu toate că viaţa lui a fost adeseori foarte aspră, nimic nu i-a pătat caracterul şi nu a îngenunchiat sub povara încercărilor, ci de dragul Dumnezeului său Iahve, Dumnezeul părinţilor săi, Avraam şi Isac, a suferit cu eroism orice probe care au venit peste el.

Cine oare nu s-a cutremurat de viaţa plină de încercări a neprihănitului Iov? Intr-o singură zi îşi pierde toate turmele de animale cît şi toţi copiii săi. Aproape nimenea dintre noi, nu poate suporta mai mult sau măcar cît a suferit Iov. Suferinţele amare şi dezumanizarea sa fizică, îl face să fie părăsit de prieteni şi neînţeles nici chiar de navasta lui, care îi zice: „Tu rămîi tare în neprihănirea ta, bleastămă pe Dumnezeu şi mori!” Iov în toate acestea n-a păcătuit cu buzele lui, ci parcă îl auzim şi noi zicînd: „Domnul a dat şi Domnul a luat – binecuvîntat să fie Numele Domnului.”

Apostolul Pavel scriind Evreilor despre credinţă, în capitolul 11 din epistola sa ne lasă şi nouă o autentică mărturie despre cei ce de-a lungul veacurilor, umblînd prin credinţă, căutau o patrie mai bună. „Prin credinţă au astupat ei gurile leilor şi au stins puterea focului. Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi – ei, de care lumea nu era vrednică – au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pămîntului. Toţi aceştia măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit”.

Toţi demnitarii Vechiului Testament, deşi nu aveau înainte de ei multe modele de credincioşie, totuşi în mijlocul expierenţelor aspre, aveau ochii pironiţi spre răsplătire. Bazaţi pe făgăduinţele divine, ei nădăjduiau că va veni un timp cînd capul şarpelui va fi zdrobit şi toate familiile pămîntului vor fi binecuvîntate.

În acest spirit a vorbit Domnul nostru Isus despre Avraam că: „El   a văzut ziua mea şi s-a bucurat”, la drept vorbind Avraam a văzut această zi doar cu ochii credinţei.

Cu toate că aceşti campioni ai credinţei din veacurile trecute, au ţinut sus stindardul Dumnezeului lor, şi au înfruntat ordinea lumii impusă de adversar, totuşi n-au putut pune nici o picătură de ulei pe ranele celui căzut pe drumul de la Ierusalim la Ierihon. Dreptatea lui Dumnezeu trebuia mulţumită şi atunci, pe scena lumii a apărut marele Mihail; cel fără cusur şi fără prihană, pe umerii căruia Dumnezeu a pus toată povara neamului omenesc. Urcînd cu crucea-n spate „via Doloroza” sau calea durerii, a pecetluit cu însuşi sîngele lui actul final al răscumpărarii, deve-nind speranţa solidă pentru toţi oamenii. Despre Domnul nostru Isus Hristos, profetul Isaia vorbeşte în capitolul 53 versetele 3,4 şi 5 ca de un „dispreţuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El şi   noi nu l-am băgat în seamă. Totuşi, El   suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru păcatele naostre, zdrobit pentru fărădelegile naostre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El şi prin ranele Lui sîntem tămăduiţi”. Versetul 10 ne spune că: „Domnul a găsit cu cale să-l zdrobească prin suferinţă.”

Întocmai ca şi Ioan Botezătorul, care ve-nind să-i pregătească calea strigă în pustia Iudeii: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape”, tot aşa şi Isus şi-a început misiunea lui pe pămînt cu aceleaşi cuvinte: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape”. Chemîndu-i la El pe toţi cei trudiţi şi împovăraţi, invitîndu-i să ia jugul său asupra lor, Isus le-o promite tuturor odihna sufletească.

Adresîndu-se ucenicilor prin cuvintele: „Dacă voieşte cineva   să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze”, El de fapt i-a chemat pe ucenici să se ataşeze Lui predicînd Regatul mesianic, punînd temeliile de granit a marelui edificiu de pace şi dreptate.

În drum spre Ierusalim, pe cînd Isus le vesteşte despre moartea şi învierea Sa, unii din ucenici i-au cerut să le asigure un loc de frunte în împărăţie. „Nu ştiţi ce cereţi”, le-a zis Isus. „Puteţi voi să beţi paharul pe care am să-l beau Eu, sau să fiţi botezaţi cu botezul cu care am să fiu botezat Eu?” (Marcu 10:38) Răspunsul ucenicilor a fost afirmativ. Şi în adevăr, vedem mai tîrziu cum ucenicii s-au fortificat atît de puternic în această credinţă încît Ştefan plin de duhul sfînt, deşi lovit cu pietre, adoarme ca maestrul său cu cuvintele pe buze: „Doamne, nu le ţinea în seamă păcatul acesta” (Faptele Apostolilor 7:60).

Petru în temniţă, păzit de ostaşi, doarme liniştit, deşi Irod omorîse cu sabia pe Iacov fratele lui Ioan, şi acum urma el.

Pavel şi Sila, bătuţi cu nuiele, aruncaţi în temniţă şi puşi cu picioarele în butuci, pe la miezul nopţii se rugau şi cîntau cîntări de laudă lui Dumnezeu.

Desigur iubiţilor, că oamenii care nu cu-nosc pe Dumnezeu, văzînd toate aceste lucruri, le consideră o nebunie. După părerea oamenilor, El (Isus) îşi consuma viaţa fără sens şi ei ziceau: „are drac”. Apostolii şi urmaşii lor au fost de asemenea taine pentru lume prin aceea că au renunţat la ambiţiile şi interesele lumeşti, pentru a predica iertarea păcatelor prin Isus Domnul. Pavel a părăsit o situaţie înaltă şi alţii la fel. Aceasta a fost aşa de misterios pentru unii că au zis: „Pavele, tu eşti nebun! Învăţătura ta cea multă te face să dai în nebunie” (Faptele Apostolilor 26:24). Dar apostolii şi toţi urmaşii lor de-a lungul vîrstei, n-au fost afectaţi de aceste consideraţii ale lumii. Ei s-au bucurat de fiecare dată cînd au fost învredniciţi să sufere pentru cauza sfîntă a Părintelui ceresc. Apostolul Pavel scrie Romanilor în capitolul 8 versetul 18: „Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sînt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare”. „De altă parte ştim”, zice în versetul 28, că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”.

Iubită adunare, deşi trăim într-un timp de tranziţie, cînd regatele acestei lumi se dizolvă şi Regatul marelui Emanuel se ridică tot mai sus, totuşi pe această „mare de sticlă amestecată cu foc”, trebuie să întrebuinţăm toată isteţimea şi înţelepciunea pe care am primit-o, ca să putem sta neclintiţi în această stare. Ne mîngîie asigurările date de psalmist că: „Dumnezeu ne ajută în revărsatul zorilor”. Cu toate că „neamurile se frămîntă şi împărăţiile se clatină. . ., Domnul oştirilor este cu noi” (Psalm 46:6,7).

Profetul Isaia vorbind despre acest timp, zice în capitolul 24 începînd cu versetul 17: „Groaza, groapa şi laţul, vin peste tine locuitor al ţării! Cel ce fuge dinaintea strigătelor de groază cade în groapă şi cel ce se ridică din groapă se prinde în laţ; căci se deschid stăvilarele de sus şi se clatină temeliile pămîntului! Pămîntul se rupe, pămîntul se sfărîmă, pămîntul se crapă, pămîntul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă, cade şi nu se mai ridică. În ziua aceea, Domnul va pedepsi în cer oştirea de sus, iar pe pămînt pe împăraţii pămîntului”.

Profetul Ţefania de asemenea spune despre timpul de mare strîmtorare că: „şi viteazul va striga cu amar”.

De către apostolul Petru sîntem informaţi că: „şi cel drept va scăpa cu greu” şi dacă toate aceste lucruri au să se întîmple, ce fel de oameni trebuie să fim noi?

Cuvintele Domnului nostru Isus ne spun că va fi un necaz cum n-a mai fost, nici nu va mai fi şi că forţele mobilizatoare ale adversarului, vor căuta să înşele chiar şi pe cei aleşi. Această intenţie a lui Satan nu seamănă în noi seminţele îndoielii şi nici nu tremurăm în faţa inamicului, ci dimpotrivă îmbrăcăm toată armătura lui Dumnezeu, ca să neutralizăm orice săgeţi arzătoare îndreptate împotriva noastră. Nu împotriva creaturilor ne luptăm. Căci înaintea lui Dumnezeu, zice dreptul Iov, „noi sîntem semenii lor şi noi ca şi ei am fost făcuţi din noroi”, ci lupta noastră este „împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpînitorilor întunerecului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sînt în locurile cereşti”. Armele luptei noastre, ne spune apostolul Pavel, „nu sînt supuse firii pămînteşti, ci sînt puternice, întărite de Dumnezeu să surpe întăriturile”. Satan, generalul şef al armatei păcatului, este foarte abil şi viclean, capabil de surprize foarte mari. Noi n-avem de luptat direct împotriva lui, ci împotriva influenţelor sale dezastruoase. Dacă n-ar fi de partea noastră „Mihail”, ocrotitorul copiilor lui Dumnezeu, lupta noastră contra acestui „heruvim”, ar fi sortită eşecului. Mulţumiri să-i fie aduse lui Dumnezeu că atît în cele mici cît şi în cele mai înverşunate lupte, ajutorul său ne este garantat. În această luptă sîntem asiguraţi că pînă şi perii capului ne sînt număraţi. Noi am primit siguranţa credinţei: „nici de cum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi”. „Chiar dacă mama îşi va uita copilul pe care-l alăptează, Eu cu nici un chip n-am să te uit”. Toate aceste asigurări ne umplu inimile de încredere şi privim cu bucurie spre Sion – „cetatea sărbătorilor noastre” (Isaia 33:20).

Trăind în ziua bătăliei, fraţilor, noi nu avem voie să lupătm sau să recunoaştem alt steag, decît pe Hristos şi cuvîntul Său. Aceasta este siguranţa noastră împotriva tuturor inamicilor. Faptul că Dumnezeu ne-a făgăduit ajutor, pentru a putea învinge nu înseamnă că am şi cîştigat lupta. La război, zice profetul: „trebuie chibzuinţă şi putere” (Isaia 36:5). Clipe de întristări şi necazuri, probe de foc pentru disciplinarea şi echilibrarea caracte-rului nostru, vor fi permise de Tatăl ceresc. Aşa după cum pe Domnul nostru Isus Hristos, Tatăl a găsit cu cale să-l deăsvîrşească prin suferinţă, deşi era perfect ca fiinţă umană („Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care sînt toate lucrurile şi care voia să aducă pe mulţi fii la slavă, să desăvîrşească prin suferinţe pe Căpetenia mîntuirii lor” – Evrei 2:10), tot aşa urmaşii săi trebuie să fie pregătiţi a se împărtăşi de acelaşi pahar.

Tatăl nostru va permite probe şi încercări, precum a permis peste Fiul său în grădina Ghetsemani. Locul nostru este totdeauna, lîngă Omul durerilor, din grădina Teascurilor. Acolo vom înţelege mai bine, de ce Dumnezeu nu l-a ascultat cînd s-a rugat să treacă de la El, dacă este cu putinţă, paharul. Tot aşa apostolul Pavel s-a rugat de trei ori ca ţepuşul din carnea lui să fie luat, dar Dumnezeu l-a refuzat, iar mai tîrziu, apostolul comsimte cu bucurie refuzul Domnului. Sfinţii din toate timpurile au trecut prin încercări şi probe pentru ca să fie făcuţi desăvîrşiţi prin suferinţă, ca şi Domnul lor, să devină la timpul potrivit, monumente de milă dumnezeiască. Atunci fiecare credincios privind înapoi, va lăuda valea plină cu spini pe care „Căpetenia mîntuirii lor” i-a condus la triunful învingerii. Domnul „va şterge orice lacrimă din ochi, şi moarte nu va mai fi. Nu va mai fi nici tînguire, nici ţipăt, nici durere, petru că lucrurile dinţîi au trecut”, au fost nimicite şi li s-a şters pomenirea.

Avînd aceste făgăduinţe nespus de mari, să facem în fiecare zi, paşi importanţi şi progrese considerabile spre idealul măreţ care este Hristos Domnul. Viaţa care ne-a rămas de trăit în trup, s-o trăim cu cumpătare, dreptate şi evlavie, aşteptînd fericita naostră nădejde, arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi mîntuitor Isus Hristos. Să avem o continuă şi arzătoare dorinţă de-a pătrunde tot mai adînc în aceea admirabilă lumină care străluceşte de la faţa lui Isus, într-o măreţie neschimbăcioasă. Fiecare pas făcut în această lumină, este o creştere în har şi cunoştinţă.

Există în viaţa fiecărui creştin, un timp al maturizării, al maturizării în cunoştinţă şi în aprecierea voinţei dumnezeieşti. Aceasta este condiţia pe care o cere Dumnezeu de la noi, să devenim oameni maturi în   Christos, care şi-au încredinţat toate interesele lor spirituale Domnului. Numai silindu-ne în fiecare zi a vieţii pe „munţii cei sfinţi” vom beneficia de pacea lăuntrică şi liniştea sufletească pe care Dumnezeu o dă numai acelora care s-au predat cu totul Lui şi gustă viaţa din sanctuarul său. O bucurie inefabilă se vede pe feţele lor. Ei pot spune împreună cu profetul Habacuc: „Chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da nici un rod, rodul măslinului va lipsi, şi cîmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeu mîntuirii mele” (Habacuc 3:17, 18). Această stare fraţilor, trebuie să ne caracterizeze la timpul acesta. Pe drumul Sionului nu vom înceta să cîntăm cîntarea lui Moise şi a Mielului, în ciuda oricăror restricţii impuse de adversar. În toate timpurile s-au găsit persoane care i-au descurajat pe cei ce căutau o patrie mai bună, dar tot atît de adevărat este că de fiecare dată Dumnezu a ridicat pe un Iosua credincios şi un Caleb neînfricat care prin mărturia lor, ne-au fortificat şi mai puternic caracterele în credinţa dată odată sfinţilor pentru totdeauna. Ori în care timp ne-am afla fraţilor, să nu cădem în extrema că toate lucrurile   lui Dumnezeu s-au terminat şi noi nu mai trebuie să facem nimic şi că lupta noastră ar fi de prea puţină importanţă. Noi desigur ca nişte cercetători înţelepţi şi tînjind după o patrie mai bună, am dorit fiecare să ştim unde ne aflăm pe fluviul vremii, cînd se va tremina cursul pămîntesc. De aceea am întrbat srăjerul: „mai este mult din noapte?” şi atunci străjerul ne-a răspuns: „Vine dimineaţa, dar este tot noapte.”

Noi am aflat că unele lucruri din a-ranjamentul dumnezeiesc s-au îndeplinit, dar să nu credem că în planul lui Dumnezeu există sincope şi Dumnezeu după ce-şi termină munca lasă lumea să-şi continue cursul. Nu, fraţilor! Însăşi faptul că existăm la timpul acseta, Dumnezeu îndeplineşte prin noi unele puncte din planul Său. Este important faptul că sîntem întrebuinţaţi ca masageri ai veştilor bune pentru întreg neamul omenesc. Şi acei ce înţeleg această misiune sacră, avînd o evlavie după voia lui Dumnezeu, vor fi cei dintîi binecuvîntaţi din ţara lui Emanuel. Deci în condiţiile prezente, rămîne să urmăm îndemnul apostolului Pavel din Evrei 3:1: „De aceea fraţi sfinţi, care aveţi parte de chemarea cerească, aţintiţi-vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mîntuirii naostre, adică la Isus”.

Să păstrăm comuniunea cu Domnul nostru şi noi între noi, meditînd la cuvintele fratelui Russel că, singura legătură care leagă pe copiii lui Dumnezeu laolaltăm, este numai legătura iubirii, bazată pe două regulamente fundamentale: credinţa în jertfa de răscumpărare şi o deplină consacrare de a face voia lui Dumnezeu.

„Încolo fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească.” Filipeni 4:8.

Ca adevăraţi ostaşi ai lui Christos, care au înţeles valoarea chemării noastre şi misiunea ce o avem de îndeplinit sub flamura regească, să luptăm cu cinste şi devotament în prima linie de bătaie, să ne cheltuim şi să ne   lăsăm cheltuiţi în această cauză dreaptă, pentru că nu-i mai scump nimic azi pe pămîntul acesta, decît a fi un erou pentru Dumnezeu şi pentru triumful Regelui Regelor.

Noi nu vom mumura, nici nu ne vom supăra, contra la ce Providenţa Domnului prevede şi permite, deoarece: „Credinţa puternică se poate încrede Lui, vie ori şi ce”.

Harul Domnului nostru Isus Christos, dragostea lui Dumnezeu şi părtăşia spiritului sfînt să rămînă cu noi, cu toţi.

Salutul meu pentru toţi fraţii este din Filipeni 4:1: „De aceea, prea iubiţii şi mult doriţii mei fraţi, bucuria şi cununa mea, rămîneţi astfel tari în Domnul prea iubiţilor”.

Amin.

Isus, un dar minunat în folosul tuturor

“Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Ioan 3:16

Dumnezeul cel atotputernic, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos este izvorul oricărui dar bun şi desăvârşit.

Dintre toate darurile Sale, cel mai mare dar pentru noi este acela că ne-a dat pe fiul Său ca mântuitor.

Este vrednic de remarcat, că toţi creştinii recunosc că moartea şi învierea Domnului Isus sunt punctele centrale ale operei de mântuire a omului şi constituie bazele credinţei creştine (Ioan 3:16, 1 Ioan 2:2).

Ne întrebăm însă, de ce oare a fost necesar să moară Isus pentru omenire?

Răspunsul la această întrebare îl găsim în Biblie, considerând-o în totalitatea sa de inspiraţie divină.

Datorită neascultării, părintele nostru Adam a fost condamnat la moarte, această condamnare trecând asupra tuturor urmaşilor săi (Romani 5:12).

Pentru ca Adam şi urmaşii săi să poată fi răscumpăraţi (eliberaţi) din sentinţa morţii, trebuia să se plătească un preţ egal: un om desăvârşit pentru un om desăvârşit (cum a fost Adam înainte de cădere) — Exod 21:23. Deoarece nu era nici un om perfect pe pământ, Dumnezeu în marea Sa iubire a pregătit acest preţ corespunzător în persoana fiului Său, Isus. Astfel, Isus a lăsat mărirea cerească (2 Corinteni 8:9), a venit aici pe pământ şi a murit, “El, Cel neprihănit, pentru cei nelegiuiţi” (1 Petru 3:18), pentru a câştiga omului drepturile pierdute: viaţa, fericirea şi domnia asupra pământului, pe care le-a avut la început (Genesa 1:28). Despre acest fapt Isus ne spune că “Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut (Luca 19:10), iar marele apostol Pavel spune că prin harul lui Dumnezeu “El   să guste moartea pentru toţi” (Evrei 2:9).

Ce valoare are pentru omenire moartea şi învierea Domnului?

Mulţi creştini cred că Isus a gustat moartea numai pentru cei care, în această eră creştină, acceptă pe Isus ca Mântuitorul lor, motiv pentru care toţi aceştia vor primi răsplată cerească. În cazul acesta ce se va întâmpla cu milioanele de oameni care au trăit înainte de Isus sau cu cei care au o altă religie decât cea creştină?

În baza autorităţii Bibliei, noi susţinem că în această eră creştină are loc o alegere şi mântuire prin credinţă, în condiţii nefavorabile, a unui popor deosebit despre care Isus spune că este compus dintr-un număr mic: “îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o află” (Matei 7:14). Numai acestora le este promisă schimbarea naturii umane în natură spirituală, spre a fi pentru totdeauna cu Domnul în cer (Ioan 14:2).

Pentru restul omenirii Dumnezeu n-a intenţionat să-i schimbe “locuinţa” de pe pământ în cer. Dimpo-trivă, omul a fost creat pentru pământ şi urmează ca pământul să fie transformat pentru a deveni o “locuinţă” perfectă pentru om (Ezechiel 36:35).

Ar fi în totală contradicţie cu minunata însuşire a lui Dumnezeu — iubirea — dacă am crede că învierea celorlalţi oameni, care nu fac parte din cei aleşi, ar fi numai cu scopul de a-i pedepsi şi încă cu un chin veşnic pentru păcate comise “în vremurile trăite în neştiinţă” (Faptele Apostolilor 17:30).

Apostolul Ioan spune despre Isus: “Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1:9). Fără îndoială, “Lumina”   n-a luminat pe cei dinainte de Isus, după cum nu toţi au fost luminaţi nici în cursul erei creştine (Matei 11:25; 13:11). Rezultă, deci, că în acord cu dreptatea şi iubirea absolută a Creatorului, El va da posibilitate tuturor să dobândească viaţă veşnică în Împărăţia de o mie de ani, sub conducerea gloriosului Rege al Regilor, Isus (Apocalips 20:2,6; 19:16; Daniel 7:27). De aceea luminarea tuturor popoarelor şi ajungerea lor, treptat, în condiţii favorabile, la cunoştinţa adevărului, face parte din programul divin de readucere a omenirii la starea de perfecţiune pierdută în Eden. “Despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfinţilor Săi prooroci din vechime” (Faptele Apostolilor 3:21).

Iată câteva profeţii care ne vorbesc despre acest timp binecuvântat, ca fiind singurul remediu în vederea eliberării creaturii gemânde: “Nu se va face nici un rău … pe tot muntele Meu cel sfânt; căci pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele ca-re-l acopăr” (Isaia 11:9), “… oamenii vor înflori în cetăţi ca iarba pământului” (Psalmul 72:16), “… după cum pământul face să răsară lăstarul lui … aşa va face Domnul Dumnezeu, să răsară mântuirea şi lauda, în faţa tuturor neamurilor” (Isaia 61:11).

S-au îndeplinit aceste preziceri profetice până în prezent? Este evident că nu. Pentru aceasta, noi creştinii “studenţi în Biblie” aşteptăm înnoirea tuturor lucrurilor (Matei 19:28) pe acest pământ, binefăcătoare pentru toţi cei care vor respecta legile divine, venite atunci din Sion (Isus cu Biserica — Apocalipsa 20:6) şi cuvântul lui Dumnezeu venit din Ierusalim (Mica 4:2, Isaia 2:3).

Realizarea acestor scopuri divine va convinge pe fiecare om că, într-adevăr, Isus este cel mai minunat dar făcut vreodată omenirii.

Închinîndu-se fiarei

                                                 Fr. Roman Rorata, Polonia

  1. Iubiţilor în Mîntuitorul nostru! Dumnezeu în providenţa Sa ne permite să trăim în aceste timpuri în care are loc împlinirea profeţiei apocaliptice. Închinarea la „fiara” apocaliptică se petrece sub ochii noştri.
  2. Vedeţi cum se umilesc naţiunile în faţa ei? Poate că nu remarcaţi sau nu vă daţi seama că aceste evenimente sînt un semn al sfîrşitului timpurilor?
  3. În Apoc. 13:11-15 citim: „Apoi am văzut ridicîndu-se din pămînt o altă fiară care avea două coarne ca ale unui miel şi vorbea ca un balaur.
  4. Ea lucra cu toată puterea fiarei dintîi înaintea ei şi făcea ca pămîntul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintîi. . . Săvîrşea semne mari. . . în faţa oamenilor.
  5. Şi amăgea pe locuitorii pămîntului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în faţa fiarei. Ea a zis locuitorilor pămîntului să facă o icoană a fiarei. I s-a dat putere să dea suflare, ca icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorîţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei”.
  6. Versetele precedente conţin cîteva componente sau elemente pentru studiul nostru. Trăim în timpul cînd puterea acestor două fiare lucrînd împreună influenţează mult naţiunile astăzi.
  7. Ele nu numai că inspiră pe oameni, dar într-un sens influenţează unele guverne. Problemele economice şi politice depind în mare măsură de puterile clericale.
  8. În ţara noastră, Polonia, acest lucru este foarte clar. Nu se poate nega că clerul catolic încearcă prin toate măsurile posibile legale şi ilegale să aibă controlul tuturor domeniilor sociale.
  9. Mulţi cetăţeni au remarcat acţiunile clerului şi au comentat amestecul evident al clerului declărînd că aceasta nu este în armonie cu Evanghelia. Aceasta se referă cel mai mult la amestecul în domeniul guvernamental.
  10. Se scrie mult despre aceasta. „Polonezilor nu le place nici o presiune în ce priveşte libertatea lor şi se vor îndepărta de biserică dacă aceasta încearcă să exercite prea multă putere”.
  11. Clerul încearcă din răsuteri să-şi ascundă străduinţele de a obţine putere. Răspunzînd acuzaţiilor, conducătorii religioşi încearcă să explice poporului că biserica în Polonia nu vrea să se amestece în politică, acest amestec vine numai din dorinţa bisericii de a servi naţiunea cu care ea este atît de strîns unită.
  12. Ei pretind că ajută doar la plănuirea unei case poloneze şi că, în privinţa activităţii politice, biserica stă la o parte.
  13. O revistă săptămînală populară concluziona: „Nerăbdarea bisericii de a-şi folosi anvoanele în scop de propagandă politică nu arată un efort de a sta la o parte de politică”.
  14. În mod sigur servirea societăţii de către biserică nu necesită acest fel de amestec. Are nevoie societatea poloneză de conducere spirituală în materie de politică?
  15. Pe 27 august a avut loc o şedinţă plenară episcopală, la care episcopii au insistat că toţi credincioşii să participe la alegerea parlamentară.
  16. S-a spus: „Alegerea reprezentanţilor de către oameni corecţi şi bine informaţi, care recunosc sistemul de valori evanghelic şi tradiţia creştină poloneză, dă credincioşilor ocazia adecvată de a influenţa chipul ţării”.
  17. Episcopatul a declarat: „Trebuie să examinăm candidaţii şi să-i votăm pe aceia care corespund criteriilor cerute”.
  18. Îngrijoraţi de credinţa patriei, părinţii spirituali s-au rugat pentru o campanie electorală paşnică.
  19. Citim în declaraţie: „Construirea unui stat suveran fără Dumnezeu nu va rezista încercării timpului”. Aceasta este exact distanţa între religie şi politică.
  20. În viaţa zilnică dăm peste fapte similare care au legături importante cu trăsăturile biblice ale ultimelor zile. Daţi-mi voie, dragi fraţi, să vă sugerez cîteva gînduri cu privire la simbolurile despre care am vorbit mai sus, care par să explice corect vederea Sfintelor Scripturi..
  21. „Apoi am văzut o altă fiară – versiunea milenială catolică a Bibliei spune: „Am văzut o fiară diferită”.
  22. Urmărind istoria creştinătăţii, pare logic să acceptăm gîndul că Biserica de Răsărit cu ritul ei bizantin a devenit această a doua fiară. Ca rezultat al lărgirii diferenţelor ideologice în impul Evului Mediu între Răsăritul Grec şi Apusul Latin şi de asemenea ca rezultat al bătăliei între Roma şi Constantinopol pentru proeminenţă în creştinătate, dezbinarea în biserică a survenit în 1054 e. n.
  23. Această fiară era diferită de prima. Dacă prima este prezentată ca o creatură grozavă, care se luptă cu sfinţii, vorbind blasfenii împotriva lui Dumnezeu şi împotriva credincioşilor, atunci cea de a doua avea ” două coarne ca ale unui miel”
  24. Noi filosofii de viaţă sînt oferite de către cele două coarne reprezentînd superioritatea spirituală a autorităţilor religioase – Ortodoxia şi Protestantismul – doi patriarhi – ţarul Rusiei ca şi cap al bisericii ortodoxe ruse şi regel Angliei ca şi cap al bisericii anglicane.
  25. Coarnele „ca ale unui miel” indică tinereţe, inocenţă şi blîndeţe. Ea a ieşit „din pămînt” şi s-a ridicat dintr-o societate paşnică într-o regiune slab populată mai curînd decît „din mare” care reprezintă naţiunile turbulente.
  26. De la început s-a caracterizat prin toleranţă şi umanitarism şi a respectat poporul şi demnitatea lui. Caracterul ei a fost mai curînd paşnic decît răpitor.
  27. Caracteristica comună celor 2 fiare era că ambele au fost autorizate de balaur. Dar se deosebeau în aceea că balaurul a dat putere primei fiare, care reprezenta guvernele civile, în timp ce a doua fiară vorbea ca un balaur.
  28. Coarnele mielului şi vocea balaurului

Aceastea ne indică o diferenţă vie între starea reală şi declaraţiile ei. Istoria a dovedit că toate bisericile devenind populare au început să strice principiile de pace şi toleranţă pe care înainte le învăţau.

  1. Un exemplu pentru aceasta este Biserica anglicană care în sec. 16 şi 17 s-a caracterizat prin persecutarea inumană a creştinilor adevăraţi. Nici celelalte biserici protestante n-au procedat altfel.
  2. Este cunoscut că Michael Servetus, o victimă a intoleranţei religioase a murit ars pe rug în 1553 la ordinul lui John Calvin.
  3. Astfel a fost istoria, dar pe noi ne interesează evenimentele actuale, care fără îndoială sînt exprimate în viziunea apocaliptică.
  4. După cum vedem aceasta a doua fiară trebuia să facă fapte mari: „Ea lucra cu toată puterea fiarei dintîi înaintea ei”. Această citaţie este demnă de remarcat pentru că arată că activitatea celei de a doua fiare trebuia să aibă loc în timp ce prima fiară exista.
  5. Prima fiară, după cum ştim este sistemul papal. Eforturile şi străduinţele de unire nu vin de la prima fiară, ci de la a doua, adică de la bisericile protestante şi acum de la biserica greco-catolică.
  6. Acum, ca niciodată înainte această problemă devine clară. Bisericile protestante admiră organizaţia papală şi caută legături mai stînse.
  7. Ca rezultat al restaurării libertăţii religioase de către Gorbaciov, liderii religioşi ortodocşi încep să vorbească asemenea unui „balaur”, reprezentînd puterile civile şi vorbesc de pe o poziţie de putere. Toţi se străduiesc după unitate sub steagul mişcării ecumenice.
  8. În acest scop bisericile îmblînzesc puterile civile şi în cooperare organizează vizite papale în timpul cărora „făcea ca pămîntul şi locuitorii lui să se închine fiarei dintîi”.
  9. Închinarea înseamnă adorare, a adora, a măguli, a aproba, a sprijini material şi mintal sau a participa activ la serviciile de cult.
  10. Actualul papă este foarte activ, Niciunul din predecesori n-au demonstrat acest grad de activitate. Nu cu atît de mult timp în urmă, predecesorii lui se numeau „prizonieri ai Vaticanului”. Acesta este în permanenţă în peregrinaj.
  11. „Papamobilul” lui călătoreşte pe străzile oraşelor, prin colonii, stadioane, aeropoarte. Este prezent pretutindeni. A vizitat multe ţări din diferite continente şi îşi anunţă încă noi călătorii. Deja face planul unei vizite în Rusia în 1992.
  12. Înţelegem că ecumenismul are nevoie de o astfel de persoană. Influenţa lui după căderea comunismului şi în acelaşi timp, după renaşterea democraţiei nu este ascunsă. În plus, totul a început în ţara natală a papei.
  13. În ziarul din Roma „Tempo” citim: „Karol Woityla se identifică cu universalitatea bisericii, care n-are nici o graniţă geografică şi nu cunoaşte nici o barieră politică.
  14. Dar în acelaşi timp, papa polonez este convins că ţara sa va juca un rol special pe scena europeană şi pînă acum istoria este de acord cu el”.
  15. Papa a dat o mărturie pentru aceasta la întîlnirea lui cu tinerii care au venit la Jasna Gora în Czestochowa (Polonia) unde a spus: „În sfîrşit astăzi a sosit ceasul vostru şi a solicita participanţii lor la întîlnire să fie „vestitori ai speranţei”.
  16. „După o lungă perioadă în care graniţele au fost închise, biserica în Europa poate în sfîrşit respira liber cu ambii plămîni, Răsăritul şi Apusul”, a spus papa.
  17. Această remarcă îşi are semnificaţia ei deoarece astfel de circumstanţe confortabile fiind create, biserica astăzi n-are obstacole în calea realizării obiectivelor ei.
  18. Cît priveşte Polonia, el a numit-o „copacul european”, care rezistă şi creşte. Papa a spus: „Nu este destul doar să ne amintim adevărul istoric al începuturilor Europei.
  19. Vorbind despre rădăcini – rădăcinile fac să crească şi să trăiască un copac. Avem o nevoie constantă să ne convingem dacă copacul nostru european – fiinţa poloneză – n-a fost în realitate smulsă din aceste rădăcini”.
  20. Preşedintele nostru polonez, Walesa, a remarcat aceste cuvinte ale papei şi a spus: „Europa se ridică în faţa ochilor noştri. Noi polonezii vrem să contribuim la acest proces cu ceeace avem, ceeace este cel mai preţios: întreaga noastră moştenire împreună cu o generaţie tînără”.
  21. Preşedintele comitetului bisericii, preotul şi doctorul Marian Duda, care pregăteşte a şasea ediţie a Zilei mondiale a tineretului, a spus la începutul conferinţei de presă: „Czestochowa este astăzi un loc strategic al Europei şi al lumii.
  22. Şi adcă cineva ar scrie o catre despre unificarea Europei, prima propoziţie din acea carte ar trebui să fie: August 1991 – Czestochowa”.
  23. Ziarul La Stampa are o opinie similară: „Guvernul reprezentat aum prin Walesa nu poate fără conducători spirituali şi de asemenea nu poate rezista farmecelor regelui secret al Poloniei – Papa”.
  24. El nu este numai regele secret al Poloniei ci şi al altor naţiuni. Oriunde merge, în orice ţară capătă tribut. Se pleacă înaintea lui întocmai cum au făcut odată egipenii în faţa zeiţei Isis, sau efesenii în faţa zeiţei Diana.
  25. Un exemplu bun al acestei închinări sînt cuvintele „Legămîntului iubirii” rostit de tineri la Jasna Gora: „Vă salutăm cu cuventele lui Isus, tu eşti Petru, da sfinte părinte, tu eşti Petru – stînca.
  26. Vă salutăm cu mare bucurie, bucurie nouă, neaşteptată, surprinzătoare. Vă salutăm cu o bucurie originală şi exclusivă”. Primatul polonez (arhiepiscopul) Glemp în cuvîntul lui de bun-venit a adăugat: „dumneavoastră mergeţi în capul bisericii care peregrinează”â
  27. Domeavoastră staţi în capul peregrinajelor tineretului. Cel mai vrednic peregrin care se opreşte la diferite sanctuare, care ne-a adus într-un loc unde în liniştea amurgului este prezentă Madona neagră şi veghează împreună cu noi”.
  28. Revista de ştiri Time a scris: „ziarele americane, radio şi televiziunea se ocupă de papa cînd vine în vizită mai mult decît de oricare alt om de stat. Popularitatea sfîntului părinte creşte în proporţii aproape gigantice.
  29. Această popularitate neobişnuită pe care o cîştigă oriunde se duce, este un subiect de dezbateri pentru cei mai mari filozofi ai timpului nostru. Întocmai cum acum două mii de ani mulţimi nenumărate l-au urmat pe Isus Christos, tot aşa îl urmează pe Ioan Paul II.
  30. Şi pare că un har special curge de la el, spre mulţimi. Prezenţa lui crează în oameni sentimente de fericire de nedescris”.
  31. Filadelfia l-a întîmpinat cu strălucirea soarelui şi cu o mulţime de aproximativ două milioane de oameni. Din nou au fost mii de flori, ghirlande, confeti ţi imnuri corale de Aleluia, aleluia!”
  32. Unul din comentatorii americani ai televiziunii, s-a exprimat: „după urmărirea misiunii lui Ioan Paul II în toată lumea pot spune că toată lumea este în mîinile lui!”
  33. Nu este acesta împlinirea cuvintelor profetice din Apo. 13:3,12? „Şi am văzut o fiară. . . şi rana ei de moarte fusese vindecată; şi tot pămîntul se mira după fiară.
  34. . . .Şi au început să se închine fiarei zicînd: Cine se poate asemăna fiarei şi cine se poate lupta cu ea?”
  35. Se ridică întrebarea: ce încearcă Papa să realizeze prin vizitele lui? Care-i este scopul? Putem răspunde: succesul! . . . Succesul ideologic, succes în unificare şi succes politic. Acestea au însemnătate în ţelurile bisericii catolice. Ei ştiu că lumea prezentă are nevoie de vre-un anume fel de element moral.
  36. Cercuri ideologice diferite au nevoie de factori diferiţi, de un anume sprijin moral în situaţiile complicate în care în care se află naţiunile datorită pericolului de cădere economică, politică şi religioasă. Papa realizează acel scop fără ezitare şi cu stăruinţă.
  37. Întîi, îi creşte prestigiul bisericii pe care o conduce. Al doilea se străduieşte să obţină stăpînire şi superioritate în Consiliul Ecumenic Creştin. Al treilea este conştient de dictatura predecesorilor săi şi de faptul că conducătorii acestei lumi au trebuit să-i ia în considerare.
  38. Tutuşi există locuri în care acest tip de activitate nu este binevenită. De exemplu Eorupa de Vest. Ei spun că Papa este fosrte conservator în privinţa stilului de viaţă din lume şi nu-i acceptă ideologia.
  39. Papa totuşi nu dă atenţie acestor rezerve şi se străluieşte cu încăpăţinare să-şi atingă scopurile.
  40. Fiecare călătorie devine încă o piatră de hotar pe drumul spre obiectivele Papei, pe drumul spre o creştinătate reînoită prin unirea tuturor creştinilor în spiritul ecumenismului sub steagul bisericii catolice. Acesta este scopul pincipal la care el ţinteşte cu inteligenţă şi persistenţă.
  41. Acelaşi Papă caracterizat de opoziţie ca şi conservator şi care închide biserica în propriile ei structuri, pe de altă parte este deschis la contacte externe şi acceptă sub influenţa saaaa pe cei care erau departe de el.
  42. Prin aceasta le spune că ar putea fi aproape. Aceasta este o acţiune delicată şi inteligentă folosită acolo unde nu sînt mulţi catolici. Acolo unde catolicii sînt în majoritate nu foloseşte această metodă înţeleaptă şi blîndă.
  43. Polonia este un exemplu în acest sens. Nouăzeci, din o sută de polonezi sînt catolici. religia catolică se poate vedea în toată brutalitatea ei acolo unde sectorul public este integrat în biserică.
  44. Conducerea religioasă controlează toate aspectele vieţii, toate structurile naţionale şi toate depaaartamentele guvernamentale. Chiar şi unde se învaţă războiul se pot găsi preoţi împreună cu „Sfintul Părinte”.
  45. Remarcăm acest exemplu luat dintr-un nou duscurs ţinut de episcopul armatei poloneze în Koszalin: „trebuie să se facă mari schimbări în conştiinţa polonezilor şi să survină întîmplări semnificative în viaţa naţiunii, pentru ca oamenii în uniformă militară, soldaţii armatei poloneze să vină să se întîlnească cu succesorul sfîntului Petru.
  46. Stau în faţa ta, sfinte Părinte, orînduit de tine ca (Feld)episcop şi trimis de tine la staulul militar. Îţi mulţumesc pentru darul restabilirii serviciilor bisericii în armata poloneză după cincizeci de ani de întrerupere.
  47. Există aici prezenţi episcopi capelani care în sfîrşit pot propovădui învăţăturile lui Christos şi pot realiza cea mai sfîntă jertfă în cazărmi, spitale, instituţii militare şi în focul luptei.
  48. Ei stau în faţa ta, sfinte Părinte, ca soldaţii ofiţeri, stegari, ca persoane particulare, ca angajaţi civili în armată, reprezentînd unităţi ale armatei ca şi toate tipurile puterii militare.
  49. Toţi, ca număr şi însufleţire doresc să-ţi spună: „sîntem cavaleri sub stindardul Mariei şi stăm aici să te servim din nou; noi Polonia, noi naţiunea, poporul tău”.
  50. Îţi oferim, sfinte Părinte, iubirea inimilor noastre răbdătoare şi credincioase de soldaţi ai armatei. Întocmai cum comandanţii supremi din trecut străbunii şi regii noştri au stat în faţa bătăliilor şi evenimentelor şi noi sîntem ordonanţele lui Christos şi servii Mariei.
  51. Să se întărească binele care se trezeşte şi creşte în armata poloneză prin cuvintele şi binecuvîntările voastre apostolice”. Nimic nu s-ar putea adăuga sau scoate din aceste cuvinte. Religia, armata şi politica sînt unite.
  52. Este greu de înţeles cum a putut să se întrunească la sfîntul Părinte o astfel de colecţie tridimensională şi să fie expusă în faţa întregii lumi prin mass media.
  53. Mulţi politicieni la putere, incluzînd generali, miniştri, amirali, preşedinţi etc. se apleacă adesea şi încă cu o atitudine servilă în timpul vizitelor păstorului Karol Wojtyla.
  54. Ceeace se întîmplă aici este asemănător incidentului din împărăţia Babiloneană în cîmpia Dura. Mari mase de oameni sînt cuprine de o psihoză religioasă crezînd că acest drum duce la mîntuire.
  55. Mulţi observatori declară că s-au organizat manifestaţii asemănătoare cu mase de oameni; cu chitare, cîntece, artificii, urale şi strigăte de „Trăiască!” Astăzi aceste elemente nu mai sînt şi nimeni nu mai vrea să facă aşa.
  56. S-a stabilit că aceia erau cei care au urmat pe profeţii mincinoşi, ideologii false care i-au rătacit. Şi de această dată acelaşi lucru s=a putut întîmpla din nou cu o diferenţă, steagul era diferit.
  57. „Ca să înşele pe cei care locuiesc pe pămînt prin acele minuni”.
  58. Cea mai mare minune a timpului nostru este lucrarea ecumenismului. Cine ar fi putut prevedea că bisericile care au fost duşmani de sute de ani, în cele din urmă vor încerca să vorbească aceeaşi limbă? Ele încearcă să îndepărteze barierele care le-au despărţit de veacuri.
  59. De-a lungul veacurilor s-au combătut una pe alta cu hotărîre nechibzuită şi fiecare a refuzat celeilalte harul lui Dumnezeu. Fiecare a gîndit că nu există mîntuire în afara ei.
  60. Dogmele au stabilit atît de multe prejudecăţi încît nici chiar cele mai bune hotărîri ale conciliului Ecumenic nu le pot elimina.
  61. Va uni mişcarea ecumenică într-adevăr pe toţi creştinii? Vor dicuta şi vor trăi împreună în spiritul iubirii şi toleranţei lui Christos? Aceasta este o întrebare importantă şi răspunsul la ea este excepţional de greu.
  62. Pare rezonabil să ne aşteptăm că această strîngere laolaltă va afecta numai aranjamentele şi organizarea sau cu alte cuvinte, va fi numai pe hîrtie. Unirea inimilor, membrilor diferitelor grupări bisericeşti nu va avea loc deoarece le desparte o foarte adîncă prăpastie de fanatism religios.
  63. Aceasta îi înşeală pe cei ce trăiesc pe pămînt. Vocea toleranţei care este auzită astăzi foarte adesea, este numai o perdea de fum. ea induce în eroare opinia publică pentru a pregăti drumul pentru urmaşi.
  64. Acestea sînt metodele folosite astăzi deoarece istoria a dovedit că arderea pe rug, inchiziţia, anatemele şi blestemele n-au reuşit să aducă rezultatele aşteptate. Astăzi se discută despre toleranţă în ciuda diferenţelor de dogmă.
  65. Este posibil ca o persoană să tolereze pe alta care are altă vedere asupra vieţii după ce sute de ani a fost hrănită cu fierea urii? Cu cîteva duscursuri despre toleranţă se vor îndepărta prejudecăţile adînc înrădăcinate?
  66. Avem mari îndoieli în privinţa aceasta! Motivul este că concepte de dogmă minoră au pătruns în conştiinţa umană aşa de adînc încît viaţa la nivelul legii lui Dumnezeu de iubire este departe în viitor.
  67. Singura posibilitate a omului de a obţine aceasta este Împărăţia lui Dumnezeu cu ajutorul Marelui mijlocitor Isus Christos.
  68. Să remarcăm ura între cele două părţi ale bisericilor. Biserica Greco catolică şi Romano catolică au aproape aceleaşi ceremonii liturgice dar sub autorităţi diferite. Cît de fioroase şi de pline de ură sînt relaţiile între membrii acestei biserici.
  69. Au avut conducătorii bisericii cu secole în urmă vreo influenţă asupra stării prezente de lucruri? Nu vedem (o armonie între) continuarea a ceeace a învăţat biserica şi misiunea ecumenică a Papei.
  70. Deodată, le-ar plăcea să îndepărteze toate barierele care le despart. Dar adversitatea uneia împotriva celeilalte este greşeala bisericii. Acestea sînt consecinţele învăţăturilor rele.
  71. Biserica a pierdut mult din autoritate şi nu mai este singura putere, ceeace bisericii i-ar plăcea (să restaureze) prin unificare. Să remarcăm aceasta prin exemplul a ceeace s-a întîmplat în oraşul polonez Przemysl.
  72. Vechile conflicte între membrii bisericii Greco catolice şi Romano catolice pentru drepturile de proprietate asupra unei catedrale, s-au transformat în răscoală. Papa s-a folosit de vizita din iunie (1991) ca să facă pace între ei.
  73. S-au rugat împreună şi s-a făcut o slujbă pentru pacea între cele două părţi şi a transferat oficial catedrala în mîinile ortodocşilor s-o păstreze ca posesiune. Dar imediat ce Papa a plecat situaţia a revenit la starea dinainte şi s-au reluat luptele religioase fioroase.
  74. Oamenii care protestează o fac în numele păstrării valorilor lor mai degrabă decît din pur egoism. Ei gîndesc că acţiunile lor sînt bune şi nu-şi dau seama că sînt rele.
  75. Ei cred că sînt corecţi şi nu-i putem judeca pentru aceasta. Ar fi o rezolvare prea simplă să-i judecăm. Problema este că oamenii ştiu atît de puţin unii despre alţii şi despre credinţa lor. Aceasta este greşală în învăţătură. Biserica trebuia să-i fi pregătit.
  76. Această greşeală a bisericii a prejudiciat mult prestigiul Papei pentru că ei n-au apreciat decizia lui referitoare la o coexistenţă paşnică.
  77. Acest conflict nu este o surpriză. Această lipsă de realizări şi neglijenţă a bisericii duc la urmări păgubitoare. Aceasta este o consecinţă a caracteristicilor Ortodoxe şi Romano cotolice.
  78. Există nvoia de a cîntări bine dacă urmaşii de rînd – cu unele excepţii – au o mai mare încredere în Dumnezeu sau în biserică.
  79. Există preocuparea că ei cred mai mult în biserică pentru că este mai atrăgătoare, mai solemnă şi înălţătoare. Aceasta este o bază a dărîmării fundamentului creştinătăţii care deja este fărîmiţat şi duce la o cădere morală completă.
  80. Conducătorii bisericii văzînd pericolele viitoare încearcă prin toate mijloacele să întărească structurile bisericii în descompunere. Ei înalţă un chip mare a unei fortăreţe ecumenice.
  81. Ei cred că prin această metodă vor salva sistemele creştine nominale de la nimicirea finală.
  82. Încearcă să facă o minune de prelungire a succesiunii lor apostolice uzurpate prin care se înşeală pe ei şi turma lor.
  83. Chipul este deja ridicat în cîmpia Dura (Dan. 3). Scheletul Consiliului mondial al bisericilor stabilit în 1965 se vede în gloria lui în cîmpia activităţilor bisericilor.
  84. Două fiare s-au tîrît pe pămînt să facă minuni – ele se sprijină pe imperfecţiunile umane şi oferă împăcarea sub steagul unităţii creştine. Acesta este timpul înşelării şi ele vor fi atît de puternice încît să poată „înşela chiar şi pe cei aleşi”.
  85. Aşteaptă ca „chipul fiarei” să-şi primească spiritul, să prindă viaţă, cînd bisericile protestante şi răsăritene îşi întăresc legătura organizatorică cu biserica Papei şi cînd vor primi putere legală ca să lucreze „împreună şi să capete sprijin de la „balaur” – puterea civilă.
  86. Aceste evenimente ar putea fi accelerate prin viitoarea vizită a Papei în Rusia în 1992.
  87. Totul ne indică apropierea timpului cînd credincioşii vor fi încercaţi în privinţa acceptării „semnului fiarei” pe frunte sau pe mînă (Apoc. 13:16).
  88. Pare că aceasta s-ar putea face fie prin sprijin deschis izvorît din recpect fie prin frică.
  89. Să ne stărduim să înlocuim semnul fiarei cu pecetea Spiritului Sfînt care ne va întări mintea trează şi ne va creşte zelul de a servi numai Domnului!
  90. Dumnezeu va permite astfel de experienţe ca să separe pe învingătorii Lui de toţi cei care se vor supune puterilor înşelătoare de rătăcire şi se vor închina „Chipului Fiarei”. Dumnezeu ne asigură că aleşii vor fi feriţi de cădere.
  91. Fie ca atitudinea adoptată de cei trei tineri, înregistrată în Daniel (3:17,18), să ne servească de sprijin: „Iată, Dumnezeul nostru căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins şi ne va scoate din mîna ta împărate.
  92. Şi chiar dacă nu ne va scoate, să ştii împărate că nu vom sluji dumnezeilor tăi şi nici nu ne vom închina chipului de aur pe care l-ai înălţat”.
  93. Preaiubiţi în Domnul! Cît este de important pentru noi să ne „păstrăm în iubirea Domnului”, să cunoaştem evenimentele viitoare, faptele la timp şi să încercăm să dezvoltăm spiritul lui Christos pentru că aceasta ne va permite să fim credincioşi pînă la sfîrşit.
  94. Amin.

Fenomenul Babilon

 

  1. Părerea generală între fraţi este, că „Babilonul” – „creştinătatea nominală”, sau „neghina” este gruparea asa zişilor creştini, care nu cunosc adevărul. În Babilon mai pot exista creştini adevăraţi, dar ei trebuie să iasă îndată ce află adevărul înaintea nimicirii Babilonului. Ei trebuie să se dezvolte ca Noi Creaţiuni între creştinii adevăraţi.
  2. Aceasta este adevarul confirmat si de volumele pastorului Russell, dar exista frati, care au observat ca fenomenul babilonic poate sa apara si intre noi.Daca cercetam amanuntit Volumele, istoria Studentilor Bibliei si starea lor actuala, atunci rugandu-ne Domnului, dorind sa-L urmam, vom putea observa si noi.
  3. Daca ne dam seama, ca pentru ridicarea Babilonului conditiile s-au format inca de la inceput, ca terenul era „gata” pentru primirea „semintelor neghinei„, atunci vom intelege natura pericolului, cu atat mai mult ca spiritul acestui sistem care tocmai se prabuseste constitue o ispita speciala pentru crestinii de acum.
  4. Deci germenii sistemului Babilonic se pot regasi deja in timpul apostolilor. Apostolul Pavel atrage atentia Bisericii ca va apare „omul pacatului”. El deja recunoaste fenomenul avertizand ca: „taina faradalegii a si inceput sa lucreze”. 2 Tes. 2 : 3,7.
  5. *Cum putea sa lucreze aceasta putere a raului? – Apostolul aminteste ca au aparut oameni neschimbati in inima si minte, cu care a avut mult de luptat. Ei aparent si-au imbracat credinta crestina, deaceea erau foarte greu de deosebit, fiindca in inima numai Domnul poate citi. De aceea scrie apostolul, ca era „in primejdii intre frati mincinosi”. 2 Cor. 11 : 26.
  6. Satan a vrut ca prin acesti oameni sa zadarniceasca alegerea Bisericii, de aceea ca si in cazul trupelor inamice intr-un mod insultator i-a imbracat in „uniforma” – in credinta – oastei lui Hristos si i-a infiltrat in comunitatea crestinilor. Apostolul Pavel tocmai la ei se refera spunind ca ei s-au „strecurat si furisat printre noi, sa pandeasca libertatea”. Gal. 2 : 4. Nu trebuie sa ne gindim , ca acesti „frati mincinosi” practica un spionaj intentionat; dupa parerea mea ei sunt niste unelte inconstiente in mina Adversarului.
  7. Domnul stia dinainte de aceasta înşelare, dar a permis-o pentru ca adevaratii credinciosi sa fie astfel pusi la cea mai mare incercare. Aceasta idee este confirmata de Pavel: „trebuie sa fie si partide (ungureste „rupturi”) intre voi ca sa se arate cei aprobati printre voi”.1 Cor. 11 : 19.
  8. La formarea sistemului crestinatatii nominale cel mai mult a contribuit gindirea dirijata de catre Satan. Deasemenea aceasta gindire era cea care a stricat si marea miscare reformatoare atunci, cind „multi” s-au unit cu ei „din fatarnicie”. Daniel 11 : 34. Asa s-au format sectele protestante, care erau menite chiar pentru a impiedica continuarea protestarii.
  9. A sosit Secerisul, in care neghina (crestinii nominali) sunt legati in snopi (in secte) care vor fi arse (judecate) pentru totdeauna – ceea ce inseamna ca sectele vor dispare si indivizii in forma „cenusei” se vor intoarce in tarina (in lume), fiindca nu vor putea sustine pe mai departe ca sunt crestini: pretenţia lor de crestini va fi arsa si acest lucru este in curs de desfasurare acum. Ei intorcandu-se in lume, vor putea incepe calea pocaintei impreuna cu lumea in varsta restatornicirii individuale. Intre timp nici graul si nici granarul nu va fi atins de foc.
  10. Dar Adversarul este activ si in timpul secerisului, fiindca trebuie sa faca cernerea ultimilor membri si trebuie sa ii ispiteasca tot asa ca si pe primii. Daca in timpul apostolilor „fratii mincinosi” constituiau un pericol, atunci si astazi constituie un pericol..,DAR MULTI NU VAD ASTA..!
  11. In primii ani ai secerisului, in urma raspandirii Adevarului bogat pe langa poporul Domnului a mai iesit o clasa din Babilon, clasa care a adus cu sine o parte din spiritul babilonic. *Neposedand Spiritul Domnului, a putut manifesta doar spiritul babilonic. **Aparent ei au cunoscut si au marturisit Adevarul, dar n-au posedat Spiritul Adevarului, ci numai litera lui. De aceea dupa plecarea pastorului Russell, a ramas sarcina pentru „lupul” Rutherford sa schimbe in mod treptat litera Adevarului dupa „puterea ratacirii”; astfel cei care au posedat numai litera Adevarului, au putut sa accepte schimbarea literei, fiindca nu era in ei Spiritul care sa se opuna schimbarii. Astfel saracii de ei au crezut ca „sunt bogati” si „lumina creste”. 2 Tes. 2 : 11; Apoc. 3 : 17; Prov. 4 : 18.
  12. O confesiune nu trebuie neaparat sa se asocieze cu statutul, si nu trebuie sa fie complice in formarea starii generale in lume, ca sa fie considerata babilonica. „Martorii”, fara a fi constienti, corespund termenului „babilon”, fiindca crezul lor este o confuzie, spiritul lor este caracterizat de nerabdare religioasa, vestind pierzarea tuturor oamenilor pentru vesnicie, care nu fac parte din organizatia lor, chiar daca ei nu vestesc iadul, dar vorbesc despre Armaghedon ca despre o sperietoare; ei de asemeneasi-au propus convertirea lumii fara Hristos – cu o metoda diferita de a Lui Hristos … etc.
  13. Daca clasa „fratilor mincinosi” din timpul apostolilor si-a putut insusi credinta crestina curata, atunci si la sfarsitul varstei evanghelice poate sa se impartaseasca din Adevarul prezent. Observam, caci chiar posedand acest Adevar intr-o oarecare masura, totusi au putut deveni o secta ingrozitoare. Fratii care au trait in timpul despartirii de „martori”, i-au putut identifica ca fiind a doua implinire a „uraciunii pustiitoare”, fiindca au pustiit adevaruri curate, frumoase si pretioase.
  14. Ne putem da seama ca despartirea dintre frati care adineauri gandeau unii despre altii ca sunt crestini si frati adevarati era o incercare grea, dar totodata permiterea „cernerii” a fost un mare dar din partea Domnului.
  15. Domnul a intrebuintat cerneri si in timpul primei sale prezente. Daca citim cu atentie Capitolul 6 din Evanghelia lui Ioan, vom observa, ca multimea care era atrasa de painea paminteasca, a aratat interes doar pana cind Domnul a inceput sa vorbeasca despre lucruri spirituale. El a vorbit in mod intentionat „cuvinte prea tari” ca sa se scape de acele persoane, care n-au avut scopuri sincere de a obtine painea spirituala.
  16. „Martorii” au iesit din marele Babilon sub supravegherea pastorului Russell, dar nici el nu i-a putut depista fiindca n-a putut sa citeasca in inimi. Dupa despartirea de ei, pentru un timp, fratii au fost eliberati de clasa „fratilor mincinosi”, dar de atunci au trecut 70 de ani si chiar daca nu intr-un numar asa de mare dar cativa s-au mai alaturat patrunsi, in masura sinceritatii lor de Spiritul Adevarului carui i s-au alaturat.
  17. Fratele nostru Russell n-a putut interpreta in acest mod, fiindca in timpul lui acest lucru nu a fost atat de clar. El ca orice crestin evlavios, a asteptat ca „usa” chemarii ceresti sa se inchida in vremea lui. Domnul a acoperit intr-un mod milos dinaintea ochilor intelegerii lor faptul ca va veni o noua pustiire si secerisul se va prelungi.
  18. Acum se iveste intrebarea: Oare, o comunitate numai atunci poate fi considerata babilonica, daca credinta marturisita de ea este deja o confuzie, sau si atunci cand inca n-a ajuns chiar la aceasta stare, dar cu timpul, treptat-treptat in decursul schimbarii generatiilor ar ajunge acolo?
  19. Eu cred ca putem vorbi deja in starea incipienta despre fenomen babilonic, fiindca ridicarea acestui mare sistem, Babilon, asa cum am vazut a avut la randul ei „inceputuri slabe”, care nu trebuie dispretuite, fiindca „taina faradelegii a si inceput – inca de atunci – sa lucreze”. Zaharia 4 : 10; 2 Tes. 2 : 7.

20.*Acum ca sa putem intelege si mai usor situatia noastra trebuie sa examinam o intrebare mai sensibila, care se pare a fi mai incomoda pentru frati:

21.*Cum poate deveni comunitatea noastra treptat-treptat o comunitate babilonica? Stiu, ca este mai linistitor sa ne gandim ca prin cunoasterea Adevarului am evitat pericolul, dar gandindu-ne in acest mod ne expunem si mai tare pericolului.

22.*A deveni babilonic se incepe cu infiltrarea „fratilor mincinosi”. Acceptam sau nu, ei se vor infiltra incet si vor constitui un pericol, ca si in timpul apostolilor.

  1. Deci acesti „frati mincinosi” nu sunt niste indivizi care s-au furisat cu intentii rele, ci pur si simplu ei au dorit sa se ataseze de ceva, dar tot asa ar fi putut sa se ataseze unei oarecare confesiuni (baptiste, adventiste, etc.). Oricum, dupa conceptia lor, ei apartin unei confesiuni. Chiar daca cu gura lor marturisesc, ca: „noi nu suntem o confesiune, fiindca nu avem un nume, nu exista conducere centrala, nu avem predicatori platiti, … etc.”, totusi gandirea lor este cu totul confesionala.
  2. O astfel de persoana poate sa aprobe litera Adevarului, dar nu-si poate insusi si Spiritul Lui. Nu este atras de Spiritul Tatalui. Ioan 6 : 44. Eventual ii place ceva din Adevar, dar il apreciaza numai foarte superficial: se bucura de faptul ca nu exista iad, trinitate, … si chiar daca se boteaza in apa, totusi Spiritul de concepere al chemarii inalte il va ocoli, fiindca nu s-a scufundat in moartea Domnului. Daca nu este chemat de Domnul si nu se consacreaza intr-un mod acceptabil, atunci Spiritul Sfant nu lucreaza in persoana respectiva, deci nu va cunoaste adevaratele bucurii spirituale, bucuriile negarii de sine, bucuriile invingerii influentelor carnii, a lumii si a Adversarului – influente nu neaparat pacatoase. *Nu are cunostinta despre bucuriile din locuinta tainica a Celui-Prea-Inalt din Sfanta. Daca nu cunoaste aceste bucurii, bineinteles cauta alte bucurii.
  3. Pastorul Russell scrie in Volumul V pag. 198/pr.373 (pag.193-editia noua): „Majoritatea crestinilor (nominali) cunosc foarte putin despre luptele si victoriile spirituale, deoarece ei nu s-au consacrat si n-au primit niciodata Spiritul Sfant al adevarului”.
  4. Aici urmeaza partea cea mai fragila. Acesti credinciosi neconsacrati pot cauta bucurii care corespund nivelului la care se afla. Ei sunt „credinciosi” care cauta indreptatirea si nu sunt preoti jertfitori. Deci vor cauta si gasi placere in ocolirea pacatelor si in scopuri legitime, omenesti; fiindca daca nu au o natura noua, conceputa, nici nu pot cauta bucuriile succeselor in autojertfire. In orice caz, se vor atasa de lucruri palpabile si nu de lucrurile Spiritului, care sunt invizibile si care numai prin credinta se pot „simti”, in urma jertfirii de sine. Acesti „credinciosi” totdeauna vor pune intrebarea in felul urmator: „Oare ar fi pacat sa fac acest lucru?” Daca ei vad ca un lucru ar fi pacatos, renunta sa-l faca, fiindca straduinta lor spre indreptatire este sincera.
  5. Acesti „frati” nu de aceea sunt „mincinosi” fiindca nu vor sa traiasca o viata indreptatita, ci fiindca fac botezul in apa de parca ar fi dispusi sa jertfeasca, dar nu pot jertfi, fiindca, de fapt, nici nu inteleg ce inseamna acest lucru. Ei cunosc si pomenesc indemnul apostolului Pavel: „va indemn, dar fratilor, pentru indurarile lui Dumnezeu, sa aduceti trupurile voastre ca o jertfa vie, sfanta, placuta lui Dumnezeu, ca o slujire inteleapta” Rom. 12 : 1. – dar ei nu inteleg.

28.*Intradevar, mare este indurarea lui Dumnezeu manifestata prin faptul ca accepta jertfirea de sine din partea unor fiinte cazute si daca cineva intelege acest lucru, n-ar fi nicidecum intelept din partea sa, sa scape din vedere aceasta mare posibilitate, deoarece observam ca nici chiar ingeri sfinti nu sunt chemati la autojertfire, n-au primit posibilitatea practicarii celei mai nobile si supreme calitati – a dispozitiei sacrificarii de sine. Iar daca (omeneste zis) ar exista ceva de invidiat la oameni din partea lor, este aceasta posibilitate. Tocmai de aceea a fost astfel aranjata indreptatirea prin credinta in aceasta varsta, ca omul cazut sa poata aduce o jertfa acceptabila. Cel care nu se foloseste de aceasta posibilitate a luat „harul lui Dumnezeu in zadar” 2 Cor. 6 : 1. Cel care nu interpreteaza acest har ca fiind o posibilitate, dovedeste ca nu intelege chemarea, nici daca se scufunda in apa. Deaceea, asa cum am mai amintit, o asemenea persoana va cantari totul din punctul de vedere al dreptatii – „este pacat sau nu?”- pana cand preotul adevarat consacrat isi formuleaza intrebarea in felul urmator: „Ce i-ar mai placea Domnului meu sa-i jertfesc?”

  1. Preotul nu-si cauta drepturile, ci din contra, cauta posibilitatile de a renunta la drepturi. Acest spirit transmis prin Mana de 13 aprilie, exprimand ca posibilitatea de a jertfi este o „binecuvintata favoare”. Acest lucru este simbolizat prin botezul adevarat in apa si prin insemnatatea mai adanca a Cinei Domnului. Cel care nu intelege acest lucru, cel care nu apartine Corpului Lui Hristos, corporatiunii de preoti, n-ar avea voie sa se impartaseasca din Cina, fiindca „nu deosebeste Corpul” 1 Cor. 11 : 29, deci nu face parte din corpul prezent – din adevarata Eclesie, din credinciosii consacrati.
  2. Pentru clarificare, trebuie sa amintim ca in prezent – dincoace de val – Corpul lui Hristos nu contine numai pe Turma Mica, ci si pe cei care nu s-au dezvoltat pe deplin, cei care s-au angajat bucurosi si in mod voluntar sa umble pe cararea ingusta a jertfirii de sine, dar dupa un timp au incetinit alergarea, nedovedind o ravna acceptabila; jertfa lor nu va fi acceptata, ei fiind ilustrati prin „tapul de trimis – a lui Azazel”- nu mai pot ramane in Corpul lui Hristos dincolo de al doilea val, ci vor forma o clasa de mila – Marea Multime. In Corpul prezent, dincoace de val, mai este inclusa si o a treia clasa care, speram, sa fie foarte mica – clasa celor care ajung in moartea a doua. Toti acestia sunt frati, si nu „frati mincinosi”. Faptul ca cei care ajung in moartea a doua, nu fac parte dintre „fratii mincinosi”, ar putea sa sune ciudat pentru unii. Daca cineva este surprins de aceasta afirmatie, ar trebui sa reciteasca definitia „fratilor mincinosi”.

31.*Repet: acesti „frati” nu intentionat sunt „mincinosi”, ci din ignoranta. Ei nu inteleg chemarea si totusi se comporta ca si cum ar fi crestini consacrati. S-au botezat in apa, desi nu trebuia – doar pentru ca asa fac si altii; din gresala se impartasesc anual din Cina Domnului, de asemenea pentru ca asa vad si de la altii. Ei vad in aceste lucruri niste reguli fara de care nu pot fi membri cu drepturi depline ai „confesiunii”. Ei se conformeaza dupa altii, desi nu recunosc acest lucru.

  1. Ar inceta imediat a fi „frati mincinosi” daca ar intelege ca nu pot sa se impartaseasca din Cina Domnului, si daca ar declara ca nu au facut cu Dumnezeu nici un legamant de jertfa atunci cand s-au botezat in apa. Dar aceasta este imposibil. Ei nu pot recunoaste starea lor, pentru ca nu cunosc realitatea. Degeaba inteleg Adevarul (in parte) si degeaba vorbesc despre el; aceasta nu inseamna ca poseda si Spiritul Sau; daca ar veni un alt Rutherford sa „propavaduiasca un alt Isus, cat l-ar ingadui de bine” 2 Cor. 11 : 4; l-ar accepta si l-ar vota, pentru ca au drept de vot. Cu aceasta stare „caldicica” Apoc. 3 : 16 se inseala in primul rand pe ei insisi si in al doilea rand pe altii. E drept ca nu intentionat dar suficient pentru a fi numiti „frati mincinosi” sau chiar „neghina”.
  2. Mai cinstiti sunt acei putini credinciosi care ani de-a randul (si eventual toata viata) asteapta in „Curte” pentru ca „si-au facut socoteala cheltuielilor” Luca 14 : 28, sau asemenea tanarului bogat care a fost invitat de Domnul, n-au avut curajul sa-L urmeze; sau pentru ca sunt reci si se multumesc cu faptul ca odata Domnul va fi indurator si fata de ei. Ei macar nu se prefac ca il urmeaza, si nu pretind pentru ei promisiunile facute Bisericii, nici macar pe cele in vigoare dincoace de val, ca „frati mincinosi”. ***(Aceste drepturi sunt: dreptul total la rugaciune, dreptul de a se impartasi din Cina, dreptul la vot, in cazul fratilor dreptul de a invata, si chiar dreptul de a fi ales ca batran de adunare.)***

34.***De aici nu mai e greu de recunoscut unde vom ajunge daca acesti „frati mincinosi” se inmultesc si eventual ajung majoritari in adunare, sau daca cativa dintre ei vor fi alesi batrani de adunare intr-un mod neatent. *De la acest punct deja putem recunoaste usor cum continua acest proces de a deveni „babilonic”. Fiind „botezati” (dar neconsacrati) si avand drept de vot, ei pot dirija viata adunarii. Dar incotro pot ei s-o dirijeze? Nu trebuie sa ne gandim ca ei vor porni in directia imoralitatii. In aceea directie o va orienta o alta clasa, careia tocmai acesti consacrati falsi ii pregatesc terenul. *Aceea este o faza mai avansata a Babilonului de care nu ne putem ocupa acum.

35.***Fratii mincinosi ajunsi in majoritate vor cauta sa indeplineasca lucruri „legitime”, pentru satisfacerea placerilor naturale, legitime pentru un om indreptatit, dar acestea sunt suficiente pentru ca un crestin adevarat, cu gandire spirituala sa nu se simta bine intr-o asemenea adunare, deoarece scopul lui este chiar acela de a nu trai cu aceste drepturi, mai degraba ar zice, ca Domnul Isus: „Inapoia mea, Satan! Tu esti o piatra de poticnire pentru mine, caci gandurile tale nu sunt la lucrurile lui Dumnezeu, ci la cele ale oamenilor” Matei 16 : 23.

36.***In schimb fratii falsi consacrati neposedand o natura spirituala conceputa, nu se pot ocupa de dezvoltarea acesteia, si doar atunci se simt bine intr-o adunare daca caracterele exterioare ale comunitatii se intaresc. De pilda: daca adunarea creste in numar (nefiind atat de importanta calitatea, decat cantitatea, deoarece despre calitate ei au o idee foarte sumara sau chiar rea). Lor li se pare ca in adunare trebuie sa domneasca ordine, ceea ce inseamna de obicei respectarea exacta a orelor, evitarea controverselor si un fel de ceremonialism. De organizarea acestora ei se ocupa mult, li s-ar parea cel mai potrivit daca confesiunea lor s-ar institutionaliza, s-ar crea diferite servicii in cadrul lor pentru ca nu ajunge episcopul si diaconul; de aici doar un pas ne mai desparte de dirijarea centrala /centralizarea conducerii/ si de predicatori platiti.

  1. Apoi nici locul nu poate fi oriunde; daca nu au inca biserica ca orice „confesiune serioasa”, atunci macar sa aiba o „casa de rugaciune”. Chiar si in acest „domeniu” se poate urmari succesiunea stadiilr de transformare in Babilon: prima data se aduna in case particulare si daca nu este destul de mare atunci cauta un loc mai corespunzator. Odata cu inmultirea membrilor, simt nevoia sa inchirieze o sala mai mare, apoi se gandesc la cumpararea sau construirea unei case pentru adunari. In acest punct, aproape neobservabil, se intampla o trecere sigura la babilonism: casa construita nu se va mai numi: „casa de adunare”, ci va fi o „Casa de Rugaciune”.

38.***Exista o tendinta in gandirea umana de a se manifesta contrar cu sfatul Domnului Isus: in loc ca rugaciunea sa fie „in Spirit si in Adevar”, oriunde si oricand – Ioan 4 : 21-24; in loc de rugaciune „neincetata”, in loc ca viata sa fie o viata de rugaciune si inchinare permanenta – 1 Tes. 5 : 17; se cauta sa fie incadrat in spatiu si in timp – in casa de rugaciune si in ora de rugaciune – si asa se progreseaza cu niste pasi siguri spre un crestinism de duminica, transformand locul destinat pentru studiul comun al Cuvintului lui Dumnezeu, intr-un loc de inchinare formalista.

  1. Deobicei o casa de rugaciune si din punct de vedere arhitectural se difera de o cladire obisnuita. Daca nu este prevazuta cel putin cu un turnulet, atunci i se asigura o fatada de pe care oricine s-o poata recunoaste ca fiind o cladire destinata serviciului divin. Probabil dupa generatii se formeaza si exigenta dupa turnuri si clopote, si atunci putem vorbi deja de biserica, urmata apoi de catedrala; si deoarece constructia impune niste limite tehnice, dupa catedrala in acest domeniu nu se mai poate accentua batjocorirea calcarii in numele Mantuitorului crucificat.
  2. Acesta este un proces, si chiar daca este lent, nu cumva sa credem ca doar dupa aparitia catedralelor putem vorbi de Babilon!
  3. Omul natural (sau firesc – 1 Cor. 2 : 14) simte si necesitatea organizarii corurilor, dupa aceasta logica, cantarile pot fi acceptate doar dupa multe-multe exersari, si in calitate foarte buna. Pentru asta este nevoie de cantareti de calitate.Gandirea babilonica poate accepta si cantareti care nu sunt crestini deoarece nu considera asa de importanta cantarea din inima decat de calitate (despre aceasta putem citi in volumul IV si intr-o revista „The Herald” anul 1933).
  4. Am putea continua insirarea acestor lucruri, dar pare ca si atat este suficient pentru a putea aprecia cate lucruri inutile poate sa ne ofere Dusmanul pentru infiintarea unei biserici false. Despre majoritatea lucrurilor amintite mai sus s-ar putea spune ca nu sunt pacatoase, dar Dusmanului ii este suficient ca nu ne ocupam de lucrurile pe care le cere Domnul de la noi, ca nu ne concentram atentia la cunoasterea Adevarului, la supunere si ascultare, la jertfire si la dezvoltarea Noii Creatiuni.
  5. Pastorul Russell a scris in Volumul III (pag.141/par.332 si editia noua pag. 145): „Fiecare ora libera a unui sectar zelos e furata de unele din numeroasele reuniuni sau de un anumit program, astfel ca nu-i mai ramane timp pentru a se gandi liber si a studia Biblia. Scopul principal al acestor reuniuni si petreceri este de a intari si dezvolta secta; urmarea este dependenta, …, atat de pagubitoare dezvoltarii adevarate a copiilor consacrati ai lui Dumnezeu, a graului”. In Volumul V (pag. 198/par.373 si editia noua pag. 193) a scris ca: „Unii s-au consacrat sectei pe care o iubesc, pe care o slujesc si pentru care se jertfesc. (…) Mai sunt unii care se   consacreaza „a lucra” pentru Isus si sunt multumiti numai cand se afla in vartejul unei mari activitati. Putin le pasa de ce natura este activitatea lor; le ajunge sa stie ca nu slujesc fatis pe Satan si ca in aceasta lucrare ei ocupa un loc de frunte. Ei nu cauta la rezultat, ci la munca, sperand ca la sfarsit vor afla ca n-au fost prea daunatori. A-si lua timp sa studieze Cuvantul lui Dumnezeu, ca sa afle ce fel de munca doreste El, le-ar parea o incalcare a legamantului lor de consacrare, fiindca ei s-au consacrat pentru lucrarea Sa si sunt multumiti numai cand se afla in agitatia activitatii lor”. Ei „sunt lipsiti de atentie pentru adevarata Biserica si legaturile ei de iubire, dar sunt plini de atentie pentru organizatiile omenesti si legaturile lor de crezuri”. (par.384 si editia noua pag.199)
  6. Cine nu ar recunoaste ca si noi suntem expusi la toate aceste pericole? Lucrurile amintite mai sus – primii pasi spre babilonism – se pot infaptui si cu pastrarea literei (!) Adevarului. Nu peste mult timp este urmat de schimbarea literei si de decadere morala. Din pacate si cel din urma aspect se poate recunoaste uneori printre Studentii in Biblie. Daca din mijlocul Studentilor Bibliei a putut sa se ridice o secta dupa plecarea pastorului Russell, atunci ce mai putem adauga la acest semnal de alarma?
  7. Cat de aproape ne aflam de Babilon? La aceasta intrebare doar individual si local se poate raspunde. Multumita Domnului nu exista inca un for superior care sa ne reprezinte si sa-si asume responsabilitati pe plan mondial. O asemenea primejdie ar putea surveni eventual doar din partea Congresului International.
  8. Ma tem ca aceste Congrese in ciuda avantajelor lor recunoscute (intalnirea dintre frati, studiile abordate timp de o saptamana) fac parte deja din lucrurile cu care obtinem dezaprobarea Domnului. Mai ales daca ma gandesc la acel colectiv amestecat care s-a adunat acolo cu niste interese foarte variate. Dintre invataturi au fost unele de obiectat mai ales din materialul congresului din 1996.

47.***Adunarile tinerilor care de la o vreme incoace se organizeaza si la noi dupa modelul polonez si american de asemenea ma ingrijoreaza. Ar trebui sa ne puna pe ganduri faptul, ca acest fel de intrunire nu figureaza intre sfaturile pastorului Russell, in schimb este un obicei practicat de aproape toate confesiunile crestinatatii nominale. Ar fi bine sa analizam la radacini: Ce fel de spirit sta la baza acestui obicei? – si sa cercetam: Ce fel de „fructe” produce?

48.*Primul aspect batator la ochi este ca aceasta selectare nu se face pe criterii spirituale, ci pe criterii trupesti – pe criteriile varstei omenesti. Daca ar fi vorba despre o selectare din punctul de vedere al cresterii in Hristos – al cresterii Noii Creatiuni – o separare a studiilor ar fi logica, fiindca exista „lapte” si „hrana tare”. Iar daca adunarea tinerilor nu s-a infiintat din acest punct de vedere, atunci motivul organizarii ei trebuie cautat intr-o alta gandire, nu in cea spirituala, ci in gandirea pamanteasca.

49 Se cunoaste ca exista un nou curent al emanciparii in lume, nascut din neintelegeri dintre generatii si din dorinta tinerilor de a deveni liberi si independenti. Criza valorilor vietii, schimbarea rapida a modelelor, si a modului de viata in prezent, combinat cu inertia celor din varsta inaintata – neputinta lor de a se adapta la aceste modele si moduri de viata, fac ca aceste curente sa fie explicabile si chiar acceptabile.

  1. Dar asemenea curente nu sunt acceptabile in cadrul Casei Credintei, unde modelul de viata – Isus Hristos – a ramas neschimbat; El fiind „acelasi ieri si azi si in veci” si la fel cei care au pasit in urmele Lui; deaceea spune mai inainte: „aduceti-va aminte de conducatorii vostri care v-au vestit Cuvantul lui Dumnezeu si privind deaproape sfarsitul vietuirii lor, urmati-le credinta”. Evrei 13 : 8,7.

51.*Pe langa acel scop pamantesc de a forma cunostinte si prietenii, din care ar putea ajunge chiar la casatorii, scopul declarat al acestor reuniuni este asigurarea unei atmosfere mai „libere”, intr-un mediu care este dedicat tinerilor, in care ei punand intrebari si raspunsuri intr-un mod mai degajat, ar putea mai usor sa adune cunostinte din adevar. Aceasta atmosfera „libera”, nu este pentru o libertate adevarata si reala, ci pentru ca tinerii sa se simta mai bine la nivelul pe care se afla. Deci astfel nu se asigura o libertate spirituala, ci una dupa conceptia pamanteasca, de a se manifesta eliberat de franele impuse de catre o adunare in care fratii in varsta sunt majoritate.

52.*Dar tocmai aceasta „libertate”, gresit inteleasa, este un dusman al reverentei, care este necesar pentru a se apropia de Dumnezeu si de Adevarul Lui. Cu asemenea „libertate” – tip emancipata – pot sa acumuleze anumite cunostinte despre litera Adevarului, insa nu pot obtine spiritul lui. Si asa cum am tratat mai sus acest subiect, asemenea cunostinte produc o clasa de „frati mincinosi” inselata si autoinselata. Conform mesajului Manei din 3 August, ei se vor simti bine, cunoscand litera Adevarului si se vor boteza in apa (sa nu ramana neimplinit acest simbol) si vor fi linistiti ca n-au nevoie de nici o pocainta „pentru ca pe dinafara sunt respectabili si poate ca iau parte adesea la servicii publice de inchinare”.

53.*Intelegem dorinta si speranta parintilor crestini, ca ar vrea sa-i vada pe copiii lor, cel putin, in cadrul Casei Credintei, daca nu chiar printre cei consacrati, fiindca suntem inclinati sa aducem pe „ai nostri”, fara de a lua in considerare dispozitia inimii lor, asa cum ne invata Mana din 16 Aprilie, „daca Domnul ne-ar fi trimis sa-i cautam Mireasa, noi am fi putut aduce pe unii pe care El nu i-ar fi primit”. Nimeni nu va reusi sa aduca in Casa Credintei noi membri prin asemenea reuniuni – tip: „scoala duminicala”, care are ca scop initierea copiilor in viata de credincios. O initiere ar fi sufucienta din partea parintilor crestini, iar daca s-ar ivi intrebari din partea lor, pe langa parinti ar trebui sa fie de ajutor si adunarea cu niste programe organizate special pentru incepatori (de orice varsta) sau discutii particulare in cercuri mai restranse, carora sa li se asigure o atmosfera cat mai serioasa.

54.***Daca totusi vor apare printre tineri unii cu o dorinta sincera de a-L cauta pe Domnul si de a-L urma, aceasta nu va fi rezultatul „seminariilor tinerilor”, ci a chemarii speciale si personale facute chiar de catre Domnul nostru. Ma tem ca „seminariile” vor constitui o piedica si nu un ajutor in dezvoltarea acestora.

  1. Una dintre „fructele seminariilor” este diluarea conceptiei despre sfintenie. Nu despre o sfintenie pe din afara – tip fariseic, ci a temerii de Dumnezeu, care este inceputul intelepciunii. Prov. 9 : 10. Libertatea este necesara, dar nu este inceputul intelepciunii. Este de temut ca asemenea fructe nedorite se vor inmulti si aceste decaderi nu lasa neatinsa receptivitatea la adevar si nici simtul moral.
  2. Sa nu se inteleaga gresit , nu este vorba despre desconsiderarea tinerilor in general, ci numai despre dezaprobarea separarii adunarii pe criterii omenesti. Este adevarat si faptul ca cei nascuti din parinti crestini sunt favorizati si sunt chiar considerati curati pana la varsta de maturitate a gandirii individuale. Dar ar fi chiar pentru beneficiul lor, ca prima data sa se intalneasca cu importanta temerii de Dumnezeu si cu severitatea caii inguste, in loc sa fie atrasi cu momeala ingaduintelor si a libertatii fals concepute.

57.***Ar fi de dorit sa urmarim metoda lui Dumnezeu in opera de mantuire a omenirii. Intai este data Legea Sfanta si neinduplecata – reprezentantul Dreptatii Divine – ca omul sa se „zdrobeasca”, sa piarda orice speranta de autoindreptatire si astfel Legea devine un indrumator la Hristos Gal. 3 : 24; si numai dupa aceasta cunostinta soseste vestea milei a Evangheliei Pacii.”Este spre binele meu ca m-ai indurerat, ca sa invat oranduirile Tale”. Psm. 119 : 71. Ganduri similare sunt exprimate de apostolul Pavel: „Cat timp mostenitorul este un copil, nu se deosebeste cu nimic de un rob, …, ci este sub tutori si ingrijitori (indrumatori), pana la vremea randuita de tatal sau” – adica sub Lege „pentru ca pacatul sa devina, prin Lege, peste masura de pacatos” Gal. 4 : 1,2; Rom. 7 : 13.

58.*Prin acest model nu vreau sa sugerez ca ar trebui sa treaca fiecare copil al lui Dumnezeu prin legamantul Legii ca sa ajunga in legamantul de Jertfa, ci dimpotriva fiecare ar trebui sa se apropie de Isus Hristos ca de un Eliberator, care ne curateste de pacatele noastre si de blestemele si mizeria cauzate de pacat, iar apoi, tot prin El, sa caute un mod de viata dupa placul lui Dumnezeu.

59.***Numeroasele semne negative, dintre care unele au fost amintite aici, n-ar trebui sa ne descurajeze, n-ar trebui sa vada frate mincinos unul in celalalt la orice greseala mica. Daca pe vremea fratelui Russell nu s-au putut deosebi fratii adevarati de cei falsi, daca el n-a observat acea mare primejdie ce pandea asupra perioadei imediate plecarii lui, atunci nici noi nu putem trage o linie despartitoare intre frati. Noua ne raman frati, atat cei falsi, cit si cei adevarati, cu atata diferenta ca simtul spiritual va cauta sa gaseasca pe cei aprobati, dar niciodata nu va reusi sa le desparta cu certitudine. Este important sa nu ne miram de focul aprins ca incercare intre noi ca si cand ni s-ar intampla ceva neobisnuit, nici de rupturi, deoarece ele sunt necesare „ca sa se arate cei aprobati” 1 Pet. 4 : 12; 1 Cor. 11 : 19.

  1. Daca acest gand a fost adevarat in timpul apostolului Pavel, atunci atat mai mult ne putem astepta la asemenea lucruri in *timpul secerisului care nu este un timp de unire si inmultire, ci e timpul rupturilor si al plecarii Bisericii. Pe Harta Varstelor se poate observa faptul ca in timpul Secerisului Varstei Evanghelice se intampla mai multe rupturi: cei consacrati se despart de cei neconsacrati, Turma Mica se desparte de Marea Multime, casa credintei adevarate se desparte de casa crestinatatii nominale si chiar in cadrul crestinilor nominali cei onesti se despart de „lupii” imbracati in „haine de oi”. Aceasta se observa din bucatile in care s-a descompus piramida „crestinismului”. Rupturile nu trebuie sa se faca neaparat intr-un mod vizibil.
  2. In urma straduintelor fratilor seriosi, in prezent nu avem o organizatie care sa-i cuprinda pe toti cei care declara ca fac parte din casa credintei. Deci neavand o organizatie bine determinata, cu o conducere centralizata si cu un crez obligatoriu pentru toti membrii ei, relatiile intre frati fiind mai degraba relatii personale, astfel nici eventualele rupturi nu sunt spectaculoase…!
  3. Trebuie sa pastram gandirea spirituala si individuala, deoarece este singura posibilitate de a nu fi luati cu valul multimii pe o cale gresita. Trebuie sa pastram deasemenea si independenta comunitatilor atat pe plan spiritual cit si pe plan material. Este laudabil faptul ca fratii din America s-au hotarat sa nu sprijine material construirea caselor de adunari. (Despre aceasta pozitie a lor am auzit in legatura cu fratii din India.) Daca din anumite motive totusi exista o ajutorare intre frati, n-ar trebui sa conduca la o dependenta.
  4. Aceste ganduri nu sunt noi, le putem descoperi si in volumele fratelui Russell, chiar daca sunt mai ascunse. Trebuie sa fim atenti si sa ne cercetam int-un mod treaz in primul rind pe noi insisi, apoi comunitatea din care facem parte si pentru care suntem responsabili si noi, ca sa nu apara si sa nu se dezvolte fenomenele babilonice intre noi; sa fim treji pentru ca aceste lucruri ar vrea sa-i induca in eroare, daca este posibil si pe cei alesi.
  5. Multumim Domnului pentru ca ne-a ajutat sa intelegem aceste fenomene, Il rog sa ne pazeasca de cararile gresite, de ingamfare si de somnul spiritual si pe mai departe, ca sa putem sta in fata marelui Mire.

Cartea Apocalipsa

Când deschizi această carte şi citeşti despre fiare monstruase, despre foc din cer, şi grindină căzând pe pământ, cai înaripaţi sub formă de lăcuste, păsări necurate şi urâte, iaz de foc, fum de pucioasă, etc., stai şi te întrebi: dacă toate acestea sunt poveşti cu „pajuri şi cu zmei”, ne aşteaptă nenorociri apocaliptice? Ce legătură au toate acestea cu istoria Imperiului Roman şi cu istoria Europei? Această carte nu are numai un mesaj mistic, ci ea descrie alegoric şi evenimente istorice.

Nu cred că este locul aici, şi nici în altă parte să încerc o descifrare detaliată, a acestei cărţi, nu sunt capabil de acest lucru; dar comform declaraţiei Mântuitorului, ea este o carte „dechisă” pentru a putea fi cercetată. El i-a spus lui Ioan pe insula Patmos: „…Să nu pecetlueşti cuvintele prorociei din cartea aceasta, (Apocalipsa) căci timpul este aproape…”– „…Frice de cine citeşte, şi de cei care ascultă cuvintele acestei prorocii, şi păzesc cele scrise în ea, căci timpul este aproape…”- Apoc. 22:10; 1:3.

Deci cartea aceasta are legătură şi cu timpul. ” Timpul este aproape”. Cât de aproape a fost atunci, şi cât de aproape este acum? Ce sau cine este aproape?. Cine este acum la uşi? – Matei 24:33- După părerea mea putem încerca să înţelegem mesajul ei, cu o oarecare aproximaţie, şi deoarece această carte conţine istorie ilustrată prin alegorii, vom încerca să ne folosim cu prudenţă şi de istoria seculară, pentru a îmţelege simbolurile acestei cărţi

Ca o primă constatare: Dacă ea are un mesaj care vine de sus, acesta trebuie să fie în armonie cu toate mesajele care vin de sus, de la Dumnezeu. Prin mesaje care vin de sus eu înţeleg mesajul întreg al Sfintelor Scripturi şi nu mesajele care vin prin telepatie, horoscop sau alte tipuri de magie; prin medii spiritiste. „…Înţelepciunea de sus este mai întâi curată, apoi paşnică,blândă,uşor de înduplecat, plină de îndurare şi de roade bune, fără părtinire, nefăţarnică. Şi roada dreptăţii este semănată în pace pentru cei care fac pace…”–Iacob 3:17-18. Mesajul care ne vine de sus, este: „…nu vă temeţi, iată vă aduc o veste bună, (Evanghelos în greacă) care va fi o mare bucurie pentru tot poporul; (de pe pământ) căci astăzi în cetatea lui David vi s-a născut un Mântuitor, care este Cristos Domnul…”–Luca 2:10-11.

Biblia are un mesaj de iubire, dar cei drept acesta nu peste tot în Scripturi este un mesaj de suprafaţă , ci unul ascuns. Este după cum zice apostolul Pavel „taina ţinută ascunsă din veacuri”–Coloseni 1:26-27. Acest mesaj sună din timpuri străvechi, chiar din grădina Edenului: –sămânţa femeii va zdrobi capul şarpelui.-Genesa 3:15 – Domnul Isus spune că: „…Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său fiu, pentruca ori cine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică…”–Ioan 3:16

Observăm în Apocalipsa şapte îngeri cu şapte trîmbiţe, şi când aceştia sună pe rînd, se întâmplă ceva acolo. Ei nu sună toţi deodată, aşa deci nici evenimentele descrise acolo nu se amestecă unele cu altele ci se succed unele după altele într-o înlănţuire istorică.. La început eu şi alţii am înţeles greşit că toate evenimentele descrise acolo sunt o ilustraţie a modului cum Dumnezeu va distruge lumea necredincioasă, în timp ce pe sfinţi îi va ridica la cer; şi că aceste evenimente se vor desfăşura într-un timp foarte scurt, probabil o zi de douăzeci şi patru de oare.

Poate pare bizar ceea ce spun, dar în mod sigur, aceste evenimente se desfăşoară pe o lungime de timp de trei mii de ani. Declaraţia Domnului din Luca 13:32 că El va lucra trei zile, şi cea a profetului Osea 6:2 că Dumnezeu ne va da viaţa în două zile şi a treia zi ne va ridica este o funie împletită în trei cu Apocalipsa. Două mii de ani de istorie creştină au trecut, aşa deci de multe nenorociri descrise în această carte am scăpat. Dacă istoria iudeilor se găseşte în paginile Bibliei, şi creştinii ar putea face săpături în Biblie nu numai săpături arheologice, pentrucă tot acolo ar da şi de istoria lor, iar cartea Apocalipsa este de fapt o carte de istorie scrisă în simboluri, exact cum scrie în Apocalipsa 1:1: ( Cornilescu revizuită, Nitzulescu, traducerea Lumii Noi etc.)”…Descoperirea lui Isus Cristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care au să se întâmple în curând; şi El le-a făcut-o cunoscut prin semne…” adică simboluri, (metafore şi alegorii). „Cele şapte trâmbiţe, sunt şapte perioade şi evenimentele lor”.

Perioadele acestea nu încep decât după Cristos. Dacă ar fi să le rezumăm pe scurt am putea face trimitere la istoria seculară. Istoricii n-au dormit ci le-au descris cu lux de amănunte. Este vorba cum s-a mai spus de istoria ultimului imperiu din cele patru din cartea prorocului Daniel în cele două ipostaze: Roma păgână şi Sfântul Imperiu Roman, până la revoluţia franceză, deci până la Napoleon Bonaparte, care pune capăt domniei papale în Europa.

Apocalipsa descrie evenimentele de după Napoleon până în anul 1914 când acest imperiu sub forma diviziunilor sale reprezentate prin regatele Europei, cele zece coarne ale fiarei a patra, se prăbuşeşte definitiv în primul şi cel de al doilea război mondial; apoi spune că acest imperiu va căuta să se ridice din nou pentru scurt timp (foarte probabil într-o variantă modernă) sub forma de imagine a celui ce a fost. Această nouă formă este numită „Chipul” sau „imaginea” primei fiare.-Apocalipsa 13:11-18

Apocalipsa spune că în perioada a şaptea numită „trâmbiţă” va începe domnia lui Mesia (şi se pare că într-un sens a început pentrucă cartea lui Daniel, cartea Apocalipsa, profeţii Isaia, Mica Zaharia, chiar Domnul în relatarea evangheliştilor şi apstolii în epistolele lor, sugerează această opinie, spunând că aceste imperii nu se vor prăbuşi la voia întâmplării, ci datorită unei forţe invizibile venită de sus care se va implica la început indirect în afacerile lumii dirijând cursul evenimentelor Daniel 2:44; 12:1-4; Isaia 2:2; Mica 4:1; Zaharia 12:1-10; Luca 17:20-28 etc.) iar la final ea descrie un paradis terestru în care pot încăpea toţi oamenii care vor asculta de Cristos, după ce El va îndepărta puterile actuale de pe scena lumii, şi-l va lega pe Satan.Apoc 20:13. „…El (Cristos) va şterge orice lacrimă din ocii lor. Şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentrucă lucrurile dintâi au trecut…”-Apocalipsa 21:4.

„Trâmbiţa a şaptea” nu se ocupă numai da Imperiul Roman şi de prăbuşirea lui, ci după ce-l lasă în ruină descrie ridicarea altui imperiu (Împărăţia lui Dumnezeu) pe ruinile celui vechi, imperiu care nu se va prăbuşi niciodată. Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ.- Daniel 2:44.

Evenimentele din cartea Apocalipsa, sunt evenimente terestre, deşi vom găsi scris ” în cer s-au auzit glasuri putrnice…” Apoc.11:15. …”o stea a căzut din cer.”etc. Apoc. 8:10.

Şapte Biserici, Şapte peceţi, Şapte trâmbiţe

„Drumuri paralele” sau istorii paralele este un termen care se potriveşte şi cărţii Apocalipsa în mod particular. Deşi în ansamblu istoria creştinilor se aseamănă cu istoria evreilor, Apocalipsa desparte chiar istoria creştinilor în două segmente: Partea de drum pe care o parcurge „grâul” şi partea de drum pe care o parcurge „neghina” în aceiaşi perioadă de timp care este Veacul (vârsta ) Evanghelic. Amândouă traversează acelaş spaţiu de timp, dar nu merg pe acelaş drum. Înţelegem aceasta, chiar din declaraţia Domnului Isus: „…Lăsaţi-le să crească împreună, până la seceriş…”–Matei 13:30.

„Grâul „ şi „neghina”, adevărul şi eroarea au conveţuit împreună o mare perioadă de timp. Între ele nu a existat niciodată o armonie, dar fiind obligate să împartă acelaş teritoriu, ( vezi pilda cu năvodul din Matei cap. 13) au avut o oarecare influenţă una aspra celeilalte. Influenţă pozitivă din partea clasei „grâului” asupra clasei „neghinei” şi invers; Erorile doctrinale au fost aşa de puternice şi formau o „ceaţă” aşa de densă încât Dumnezeu a intervenit la timp, cam pe la începutul secolului al şaisprezecelea, pentru a curăţii santuarul Său-Daniel 8:13-14. – dar această curăţire care a durat mai bine de trei secole, n-a fost o lucrare de „seceriş”, ci doar una care a deschis calea pentru a începe această lucrare, pe la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea. Curăţirea începută în Europa s-a extins şi pe alte continente, mai ales în America de nord unde s-a şi încheiat, după care din acelaş loc a început mai târziu „secerişul” perioadei sau vârstei evanghelice.
Partea de drum pe care o parcurge neghina se numeşte „cele şapte trâmbiţe”, acea care o parcurge grâul „cele şapte biserici”, iar ceea ce are legătura cu doctrina creştină se numeşte „cele şapte peceţi” Aceste toate se încadrează în acelaş spaţiu de timp. Cu alte cuvinte: crestinii adevarati si cei falsi au trait perioada evului mediu, a renasterii si o parte din perioada moderna sub o cupola protectoare numita POPORUL LUI DUMNEZEU. Dar incepind cu perioada a saptea numita si „trambita a saptea” Dumnezeu desparte „graul de neghina”, „pestii” buni de cei rai, pri mesajul cuvantului Sau: „Iesiti din Babilon poporul Meu”, pentru ca crestinismul a devenit un Babilon de crezuri contradictorii unele cu altele, dar mai ales cu cuvantul lui Dumnezeu.–Ieremia 51:6-11; Apocalipsa 18:4.

Dacă am face un test grilă, cu un şablon istoric şi l-am suprapune peste cele şapte bisericişapte peceţi şi şapte trâmbiţe, am vedea ceea ce de fapt s-a întâmplat în perioada evului mediu, în timpul renaşterii până în zilele noastre şi mai departe, în Europa în special şi în America începând cu perioada de după colonizare, şi cu extensie pe tot teritoriu de pe glob, din punct de vedere al bisericii adevărate (grâul) al bisercii false ( neghina) legat de elementul doctrinar creştin şi pseudocreştin.

„Semănatul” s-a făcut în perioada primei „trâmbiţe” a primei prezenţe a Mântuitorului, iar „secerişul” se desfăşoară în perioada „trâmbiţei” a şaptea, şi acesta trebuie să fie inaugurat de Mântuitorului la a doua Sa prezenţă. El are potrivit Apocalips 14:14, dublă calitate de rege şi secerător şef.

  1. Trâmbiţa nr.1 Apocalipsa 8:7

Şi cel dintâi a sunat din trâmbiţă. Şi au venit foc amestecat cu sânge, care a fost aruncat pe pământ; şi a treia parte a pământului a fost arsă şi a treia parte din copaci a fost arsă şi toată iarba verde a fost arsă.

(Să nu uităm că toate aceste sunt simboluri, sau cu alte cuvinte, realităţi reprezentate prin simboluri, le vom găsi în paginile de istorie ca evenimente dramatice care au schimbat cursul istoriei a unuia sau a mai multe popoare.)
2. Trâmbiţa nr.2 Apoc. 8:8

Şi al doilea înger a sunat din trîmbiţă. şi ceva ca un munte mare de foc aprins, a fost aruncat în mare; şi a treia parte din mare a devenit sânge. Şi a treia parte din făpturile care erau în mare şi aveau viaţă au murit, şi a treia parte din corăbii au fost distrusă.

„Muntele” este simbolul unui imperiu. În cazul acesta pare a fi imperiul Roman de apus.
3. Trâmbiţa nr.3 Apoc. 8:10

„Şi al treilea înger a sunat din trâmbiţă. şi a căzut din cer o stea mare, care ardea ca o făclie; a căzut peste a treia parte din din râuri şi peste izvoarele apelor.Şi numele stelei era Pelin. Şi a treia parte din ape a drvenit pelin şi mulţi oameni au murit din cauza apelor, pentrucă se făcuseră amare.” Otrăvirea apelor înseamnă otrăvirea învăţăturilor, care este acelaş lucru cu schimbarea culorii cailor la ruperea peceţilor. „Caii” însemnând doctrine care au suferit dealungul timpului, modificări. Adevarul curat calul alb, iar învăţăturile pagane altoite pe arborele crestin ilustrate de ceilalţi cai, ceea ce a produs o invatatura semi crestina, iar in unele cazuri lipseste total evanghelia crestina, cum este de fapt invatatura demonica a chinului vesnic.
Trâmbiţa nr.4 Apoc. 8:12

„Şi al patrulea înger a sunat din trâmbiţă. Şi a fost lovită a treia parte din soare şi a treia parte din lună, şi a treia parte din stele, pentruca a treia parte din ele să fie întunecată, ziua să-şi piardă a treia parte din lumina ei şi noaptea de asemenea”.

Soarele şi luna reprezintă evanghelia lui Cristos şi legea lui Moise . Însemnătatea acestora a devenit parţial neclară, din cauza marei apostazii.

5.Trâmbiţa nr.5 Apoc. 9:1

„Şi îngerul al cincilea a sunat din trâmbiţă. Şi am văzut o stea care a căzut din cer pe pământ şi i s-a dat cheia fântânii Adâncului.Şi adeschis fântâna Adâncului. Din fântână s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare.şi soarele şi văzduhl s-a întunecat de fumul fântânii. Şi din fum au ieşit nişte lăcuste”…..şamd.

Probabil aceasta reprezintă pe Mahomed şi adepţii săi care au creat mari probleme timp de secole Sfântului Imperiu Roman.

  1. Trâmbiţa nr. 6 Apoc. 9:13

„Şi îngerul al şaselea a sunat din trâmbiţă. Şi am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu, zicând îngerului al şaselea care avea trâmbiţa: ” desleagă pe cei patru îngeri care sunt legaţi la râul cel mare Eufrat” Şi cei patru îngeri care stăteu gata pentru ciasul ziua luna şi anul acela au fost deslegaţi ca să omoare a treia parte din oameni…etc.
Moartea aici pare a fi un simbol al dispariţiei unui sistem de valori şi înlocuirea lui cu altul într-o anumită proporţie „atreia parte”. Nu o moarte a persoanelor fizice.

O altă mare problemă pentru acest imperiu creştin, a fost apariţia mişcării de protest în sânul bisericii Catolice, începută de către un călugăr Catolic din Germania, la 31 Octombrie 1517 Luther Martin şi care din Europa a traversat oceanul şi în America de nord.

  1. Trâmbiţa a şaptea. Apocalipsa 11:15

Şi îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Cristosului Său. Şi el va împărăţi în vecii vecilor. şi cei douăzeci şi patru de bătrâni, care stau înaintea lui Dumnezeu pe scaunul lor de domnie, s-au aruncat cu feţele în jos, şi s-au închinat lui Dumnezeu zicând: ” Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule Atotputernice, care eşti şi care erai, că ai luat puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Şi neamurile se umplură de mânie, dar avenit domniaTa şi timpul ca cei morţi să fie judecaţi şi să răsplăteşti pe robii Tăi proroci, pe sfinţi şi pe cei care se tem de numele Tău, mici şi mari, şi să distrugi pe cei care distrug pământul! Şi templul lui Dumnezeu care este în cer a fost deschis şi s-a văzut chivotul legământului Său în templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ şi o grindină mare…”

Dacă cele şapte „trâmbiţe” sunt tot atâtea perioade istorice. Înseamnă că perioada „semănatului” începe de la botezul Domnului la Iordan, care corespunde cu prima „trâmbiţă” iar „secerişul” trebuie să se realizeze la a doua prezenţă a Mântuitorului, ceea ce corespunde perioadei „trâmbiţei” a şaptea. Mai mult de cât atât, acest seceriş este inaugurat chiar de El. Aşa descrie Apocalipsa acest eveniment. ” Apoi m-am uitat şi iată un nor alb; şi pe nor şedea cineva care semăna cu un Fiu al Omului; pe cap avea o cunună de aur, iar în mână o seceră ascuţită. Şi un alt înger a ieşit din templu, strigând cu glas tare celui care şedea pe nor: ” Trimite secera Ta şi seceră, pentrucă a venit ciasul să seceri şi secerişul pământului este copt” Atunci Cel care şedea pe nor Şi-a aruncat secera pe pământ. Şi pământul a fost secerat….”Apoc. 14:14. Apocalipsa 11:15 „…şi îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă.şi în cer s-au auzit glasuri puternice care ziceau: Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Cristosului Său..” versetul 17: ” Îţi mulţumim Doamne Dumnezeule Atotputernice, care eşti şi care erai, că ai luat puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti…”

Totul aici este legat de prezenţa a doua oară a Domnului Isus Cristos; atât domnia Sa începută, (dar deocamdată nediscernută de lume- Luca 17:20) reprezentată prin coroana de aur de pe cap cât şi începutul secerişului, simbolizat prin secera din mână.

Acest Fiu al Omului cu coroană de aur pe cap este regele Isus întors a doua oară în dubla sa calitate de rege şi secerător şef. Este vorba de începutul domniei lui Cristos concomitent cu despărţirea „grâului” de „neghină” în scerişul vârstei evanghelice, „seceriş” care se face la începutul domniei Sale. Să nu uităm de norul alb pe care şade Domnul. Acesta reprezintă necazuri mari. cartea lui Daniel spune că atunci când va începe să domnească Domnul vor fi un mare necaz în lume. Daniel 12:1

Când vorbim de seceriş, vedem şi aici asemănarea sau paralelismul dintre evrei şi creştini. Ioan Botezătorul spune că evreii au avut secerişul lor separat de cel al creştinilor. „…Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria, şi Îşi va strânge grâul în grânar; dar pleava o va arunca într-un foc care nu se stinge…”-Matei 3:12

În acel secriş a fost despărţit „grâul” de „plevă” iar în acesta descris în Apocalipsa se desparte grâul de neghinăFocul din prima râmbiţă s-ar putea să fie în legătură cu „focul” în care a fost aruncată „pleava” poporului Evreu . Acel „foc” a cuprins şi Imperiul Roman „muntele de foc” căzut în mare” în timpul celei de a doua trâmbiţă. Istoricii spun că acest „munte” a căzut în anul 476 d. Cr. în „mare”, în mâna lui Odoacru căpetenia Herulilor, popor barbar, care a făcut parte din valul de popoare migratoare a acelor secole instabile ca marea. Acel „foc” despre care a profeţit Ioan botezătorul în Matei 3:12 reprezintă distrugerea Ierusalimului, şi a statului lor naţional . Domnul a spus la adresa lor : „…ţi se lasă casa pustie…” şi aşa a fost. Păstrând proporţiile un „foc” asemănător s-ar putea abate asupra creştinismului neregenerat, ” neghina „ din pildă. „Trâmbiţele” trei, patru cinci şi şase, sunt perioade care au urmat după cădera imperiului Roman de apus. În aceste perioade Imperiul Roman îmbracă haină creştină. Este perioada domniei papale în Europa. Aceasta este o perioadă zbuciumată; este perioada războaielor sfinte, numite „cruciade”pentru eliberarea Ierusalimului de sub stăpânirea necredincioşilor, perioada de exterminare a „ereticilor”de către Sfânta Inchiziţie- tribunalul eclesiastic-a peste cinzeci de milioane de rătăciţi de la credinta Catolica. Urmează invaziile de „lăcuste” din trâmbiţa a cincea care după unii sunt hoardele de tătari a lui Gingis Han şi Timur Lenk, iar mai târziu a turcilor selgiucizi şi otomani care au făcut viaţa grea Sfântul Imperiu Roman, de răsărit (bizantin) ceea ce a dus la căderea acestuia, în mâna Turcilor Otomani, odată cu cucerirea de către aceştia, a Constantinopolului în anul 1453 d. Cr.

Trâmbiţa a şasea pare a se ocupa de mişcarea de protest în sânul bisericii catolice începută în prima jumătate a secolului al xvi-lea ceea ce a dus la marea reformă.

Şapte biserici care sunt în ASIA-Apoc.1;4

Acum să aruncăm o privire asupra istoriei Imperiului Roman şi dintr-o altă perspectivă, acea a adevăraţilor creştini. Ce şi de la cine, au avut ei de suferit, în cei două mii de ani de creştinism.

„Cele şapte biserici care sunt în Asia”, este o descriere a întregii istorii a Bisericii lui Dumnezeu în starea ei de amestec: grâuşi neghină, dealungul vârstei evanghelice. Limbajul este simbolic dar este scris în aşa fel, ca să se poată înţelege şi în sen literal, pentru a ascunde pentru un timp însemnătatea înţelesului simbolic.
Dacă ne mărginim numai la sensul literal, pierdem adevăratul sens. De exemplu: Cele şapte comunităţi creştine din Asia Mică de pe vremea Apostolului Ioan, cele din Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodicea nu puteau prelua numai pentru ele întregul mesaj al cărţii Apocalipsa, deşi nu ne îndoim că stările de credinţă sau de decădere s-au potrivit şi lor; şi să nu uităm că aceste localităţi sunt astăzi pe teritoriul Turciei care l-a cucerit la mijlocul secolului al xv-lea în timpul „trâmbiţei” a 5-a înlăturând religia creştină, şi întroducând Islamul.

Cuvântul „Asia” după dicţionarul biblic înseamnă: „mlăştinos” sau Europa. Aşa dar am putea traduce . ” cele şapte biserici care sunt de pe întreg teritoriului Imperiului Roman cu capitala in Europa în perioada celor „şapte trâmbiţe”, perioada creştină de circa două mii de ani, cu specificaţia că noi ne găsim astăzi tot în perioada „trâmbiţei” a şaptea, chiar dacă Imperiul Roman nu mai există.

In „Cele sapte Biserici care sunt in Asia” putem discerne mesajul divin adresat bisericii dea lungul istoriei creştine, în care este arătată pas cu pas proporţia de „grâu” şi „neghină.” Apocalipsa 2:1-7 Biserica EFES.–(prima perioadă sau”Tâmbiţă”)– Destrămarea statului iudeu.

Mesajul bisericii din Efes de pe timpul apostolilor în perioada primei „trâmbiţe”: Îngerului bisericii din Efes scrie-i: ” Iată ce zice Cel care ţine cele şapte stele în mâna Lui cea dreaptă, şi Cel care umblă prin mijlocul celor şapte sfetnice de aur: ” ştiu faptele, munca ta şi răbdarea ta,şi că nu poţi să suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei care zic că sunt apostoli şi nu sunt şi iai găsit mincinoşi; şi ai răbdare, ai soferit din cauza numelui Meu şi n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi. Adu-ţi aminte de unde ai căzut, pocăeştete şi fă faptele dintâi. Altfel voi veni la tine şi-ţi voi lua sfetnicul din locul lui, dacă nu te pocăeşti. Ai însă lucrlu acesta că urăşti faptele nicolaiţilor, pe care şi Eu le urăsc. Cine are urechi să asculte ce zice Duhul bisericilor: Celui care va birui, îi voi da să mânânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.”      Aceasta este perioada evanghelică din timpul apostolilor, în perioada evenimentelor „trâmbiţei” a întâia, evenimente simbolizate prin „foc” etc , care au dus la distrugerea statului evreu, începând cu distrugerea Ierusalimului de către Titus. În această perioadă „neghina „ se arăta prin : „Apostoli mincinoşi” şi „nicolaiţi”
„Trâmbiţa (perioada) a doua corespunde cu perioada a doua a bisericii, numită: perioada „Smirna” Aceasta este perioada din timpul persecuţiilor care au provenit de la Roma păgână.
Apocalipsa 2:8-11—SMIRNA.—( perioada sau ” Trâmbiţa” a doua).- Căderea Imperiului Roman de Apus ” Îngerului bisercii din Smirna scriei: „Iată ce zice Cel dintâi şi cel de pe urmă, Cel care a murit şi a înviat:”ştiu necazul tău şi sărăcia ta ( dar eşti bogat) şi batjocurile din partea celor care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanii.Nu te teme nicidecum de ce vei suferi. Iată, diavolul va arunca în închisoare pe unii dintre voi, ca să fiţi încercaţi. Şi vei avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii. Cine are urechi să asculte ceea ce Duhul zice bisericilor.” „Iudeii” falşi de aici sunt creştinii falşi, iar cele „zece zile” sunt cei zece ani de persecuţii din timpul lui Diocleţian ultimul împărat al Romei păgâne.

Apocalipsa 2:12-17—PERGAM–( din perioada sau-„TRÂMBIŢA” A TREIA).- perioada de după Constantin cel Mare.–Corupţia celor de la putere în creştinism: Balaam-ii şi nicolaiţii. Din greacă: Nike+laos — conducători peste popor.

„şi îngerului bisericii din Pergam scriei: „Iată ce zice Cel care are sabia ascuţită cu două tăişuri: „Ştiu unde locuieşti, acolo unde este scaunul de domnie al satanei. Tu ţii numele Meu şi n-ai tăgăduit credinţa Mea, nici chiar în zilele când Antipa ( anti-PAPA) martorul meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locueşte satan.

Dar am câteva lucruri împotriva ta: tu ai acolo nişte oameni, care ţin învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac, să arunce o cursă înaintea fiilor lui Israel, ca ei să mânânce din lucruri jertfite idolilor, şi să comită desfrânare. Totaşa tu ai câţiva care, de asemenea ţin învăţătura nicolaiţilor. Pocăeşte-te deci, altfel voi veni tine curând şi mă voi război cu ei, cu sabia gurii Mele. Cine are urechi de ascultat cea ce zice Duhul bisericilor: ” Celui care va birui, îi voi da din mana ascunsă, şi-i voi da o piatră albă, şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni, decât acela care-l primeşte. Observăm cât de izbitor răzbate din spusele Domnului asemănarea cu poporul lui Israel? Apocalipsa s-a scris cu multe secole după ce personaje ca Izabela , Balaam , Balac din perioada judaică erau dispărute de pe pământ; dar caracterul lor idolatru şi pervers se regăseşte în creştinismul apostat, începând chiar din timpul apostolilor. Pavel scria: „….taina fărădelegii a şi început să lucreze, trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie dat la o parte...”–2 Tes. 2:7. şi din nou: „ ….Ştiu că după plecarea mea se vor strecura între voi lupi grozavi care nu vor cruţa turma…” Faptele Apostolilor 20: 29.. Pavel a plecat, iar lupii s-au strecurat, şi au devenit ciobani la oi.

Apocalipsa 2: 18-29—TIATIRA.–( din perioada sau”TRÂMBIŢA” A PATRA.)

” Şi îngerului bisericii din Tiatira scrie-i: „Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochi ca para focului, şi ale cărui picioare sunt ca bronzul strălucitor: „Ştiu faptele tale, dragostea ta, răbdarea ta, şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi. dar iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela , femeea aceea care îşi zice ea însăşi prorociţă, să înveţe şi să ducă pe căi greşite pe robii Mei, să comită desfrânare şi să mânânce din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat timp să de pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de desfrânarea ei. Iată, o arunc bolnavă în pat.; şi celor care comit adulter cu ea, le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele ei. Voio lovi cu moartea pe copii ei; şi toate bisericile vor cunoaşte că „Eu sunt Cel care cercetez rărunchii şi inimile”; şi voi răsplăti fiecăruia dintre voi după faptele voastre. Vouă însă tuturor celor din Tiatira care nu aveţi învăţătura aceasta, şi nu a-ţi cunoscut ” adâncimile satanei”, cum le numesc ei, vă zic: ” Nu pun peste voi altă greutate. Numai ţineţi cu tărie până voi veni. Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va păstori cu toiag de fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu de la Tatăl Meu. Şi-i voi da luciafărul de dimineaţă. Cine are urechi să asculte ceea ce duhul zice bisericilor”.

Aici se face aluzie la regina idolatră a celor zece seminţii a lui Israel, cu capitala în Samaria, din vremea prorocului Ilie.

Dacă vom citi istoria acelei regine şi a prorocului Ilie din Vechiul Testanent în „1Împăraţi” începând de la capitolul 17, vom vedea în creştinism, o istorie asemănătoare cu cea descrisă mai sus. Apocalipsa spune aici că, la fel ca Israel odinioară, şi creştinii au apucat drumul idolatriei, călăuziţi chiar de către biserica ( Izabela) care trebuia să-i ducă la adevărata închinare. Istoria spune că cea mai puternică şi glorioasă biserică din toate timpurile, a fost biserica Romei. Dar paralel cu aceasta a existat adevărata biserică, reprezentată în Apoc. 12: 1 ca o femee învăluită în soare cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezce stele pe cap, în timp ce biserica Romei este ilustrată printr-o femee îmbrăcată în purpură regală călărind o fiară -(Imperiul Roman), fiara a patra, din cartea lui Daniel capitolul doi.-Apoc. capitolul 17.

Adevărata biserică este reprezentată şi prin prorocul Ilie, care în această ilustraţie, reprezintă pe adevăraţii creştini (grâul din pildă) care s-u opus idolatriei din biserica Catolică. În perioadele Pergam, Tiatira şi Sardes de după, cădera Imperiului Roman şi până la marea reformă, aceştia au fost vânaţi de faimoasa Inchiziţie papală şi exterminaţi fără milă prin torturi îngrozitoare şi ardere de vii pe rug. Spre cinstea lui defunctul Suveran Pontif ş-a cerut scuze în mod public, în numele Bisericii Catolice pentru ororile săvârşite da aceasta în Evul Mediu; dar se pare că Dumnezeu nu ş-a încheeat socotelile cu această biserică. „… i-am dat timp să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască de desfrânarea ei. Iată o arunc bolnavă în pat; şi celor care comit adulter cu ea, le trimit un necaz mare, dacă nu se vor pocăi de faptele ei. Voi lovi cu moartea pe copii ei; şi toate bisericile vor cunoaşte că „Eu sunt Cel care cercetez rărunchii şi inimile; şi voi răsplăti fiecăruia dintre voi după faptele voastre…”–Apo. 2:22-23.

Biserica „Sardes” din perioada „tâmbiţei” a cincea Apocalipsa 3:1-6.
Şi îngerului bisericii din Sardes scrie-i: ” Iată ce zice Cel care are şapte duhuri a lui Dumnezeu şi cele şapte stele: ” ştiu faptele tale că î-ţi merge numele că trăeşti, dar eşti mort. Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte, căci n-m găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ţi aminte, deci cum ai primit şi ai auzit. Păstrează şi pocăeştete!

Dacă nu veghezi voi veni ca un hoţ şi nu vei şti în care cias voi veni asupra ta. Totuşi ai în Sardes câteva nume care nu ş-au pătat hainele. Ei vor umbla cu Mine îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici…. Aceasta este perioada de dinaintea marii reforme iniţiată de Luther. Este perioada celor mai sângeroase persecuţii în care a căzut ca victimă a intoleranţei religioase Jan Hus (1369-1415) despre care Dicţionarul Enciclopedic spune că a fost: „…reformator Ceh. Magistru şi rector al universităţii din Praga… excomunicat în 1410 condamnat ca eretic de conciliul din Constantza şi ars pe rug.”

Dar înainte de aceasta, armatele sfinte ale Papei au trecut prin foc şi sabie comunităţi întregi de creştini din Piemont urmaşi ai lui Petru Valdo, un opozant al doctrinelor papale, din evul mediu timpuriu.
Nici evreii răspândiţi prin Europa, mai ales cei din Spania, n-au scăpat de ascuţişul sabiei papale, prin faptul că ei l-au restegnit pe Cristos; fiind forţaţi să se convertească la creştinism. Oamenii de ştiinţă ca Giordano Bruno sau Galileo Galilei n-au scăpat nici ei de mâna lungă a inchiziţiei. Apocalipsa 3: 7-11- Filadelfia în perioada sau”trâmbiţa” a şasea „Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: ” Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheea lui David, Cel ce deschide, şi nimeni nu va închide, Cel ce va închide şi nimeni nu va deschide: ” ştiu faptele tale: iată că ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni nu o poate închide, căci ai puţină putere, şi ai păzit cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit cuvântul Meu. Iată că îţi dau din cei ce sunt în sinagoga satanei, care zic că sunt iudei şi nu sunt, ci mint; iată că îi voi face să vină să se închine la picioarele tale, şi să ştie că te-am iubit. Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ciasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să încerce pe locuitorii pământului.

Eu vin curând. Păstreză ce ai ca nimeni să nu-ţi ia cununa…….” ( vom observa că la următoarea şi ultimă biserică, Laodicia, cap 3:20, i se spune: „Eu stau la uşă şi bat” cu alte cuvinte: ” M-am întors personal, sunt prezent pe pământ a doua oară”) „Pe pământ” nu înseamnă neapăret pe sol; ci nevăzut în atmosfera pământului.
Aceasta este perioada de la 1517-1846, finalul marii mişcări de reformă odată cu înfiiţarea „Alianţei Evanghelice”. Este în acelaş timp perioada renaşterii artei şi ştiinţei după o lungă hibernare din întunecatul ev mediu al ignoranţei şi misticismului religios.

Dar unde este Israel în toate aceste perioade istorice? Ca organizare statală, el nu a existat. „Casa” lui a rămas pustie, exact cum a profeţit Domnul Isus, şi Ierusalimul călcat în picioare de neamuri până când au expirat timpurile neamurilor (1914)–Luca 21:24. El va reapare ca „Smochin înverzit” (Matei 24:30-33) pe scena lumii în a şaptea mie de ani de la Adam sau „Trâmbiţa a şaptea” cum o numeşte Apocalipsa această perioadă. Ca indivizi au ajuns pe toate meridianile şi paralelele globului. Cimitirile lor sunt peste tot pământul. Au ajuns de batjocura lumii, dar totuşi Dumnezeu nu i-a uitat, şi i-a adus înapoi în ţara lor, exact cum a profeţit Moise în Deutoronom 4:30-31; Ieremia 16:14-18; Isaia 40:2 etc.

Anul 1517 este un an cunoscut, dar următorul mai puţin, deşi şi acesta este la fel de important, pentrucă în acest an 1846, a luat fiinţă ” Alianţa evanghelică” şi este în legătură cu profeţia din Daniel 8:14, de care nu este loc să ne ocupăm acum.

Biserica Laodicea, este biserica creştină în ansamblu de după reformă, şi mesajul adresat ei se adresează şi creştinilor acestui început de secol xxî. Timpul activităţii ei pe pământ, se suprapune peste evenimentele din timpul de început, a celei de a şaptea perioadă pe care Apocalipsa o numeşte generic: „Trâmbiţa a şaptea.” Din punct de vedere politic noi ne situăm în perioada a şaptea de la Ano Domini, dar şi din puct de vedere religios (bisericesc) suntem tot în a şaptea perioadă. „Trâmbiţa a şaptea” care este o perioadă de o mie de ani, este la începutul ei, aceiaşi perioadă cu perioada bisericii din Laodicea. De fapt în aceiaşi situaţie au fost şi celelalte „trâmbiţe” şi „biserici”, cu deosebirea că perioada bisericii din Laodicea nu va acoperi decât începutu-l celei de a şaptea „trâmbiţă” sau mie de ani. Cele lalte perioade sau „trâmbiţe” n-au fost de câte o mie de ani, ci istoria de la Domnul încoace până la anul 1874, an de început a celei de şaptea mie de ani de la Adam.

Cum primesc eu un caracter ceresc? Evrei 2.9, de Botschafter; Dragul meu tânăr … Cuvântul unui tată adresat fiului său, de Frank Schönbach; Încurajare pentru tinerii creştini, Extras din două prelegeri din anii 1948 şi 1964, de Paul Wilson


Urmările iertării, Luca 5.18-35, de Harold Primrose Barker; Sfinţenia iertării, de Roy A. Huebner; Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (3) Cei trei împăraţi care au venit la Elisei; Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (1)- Mantaua lui Ilie,de John Thomas Mawson; Te dedici tu cu adevărat pe deplin Domnului? Modele biblice de dăruire si O dorinţă este liberă! Ce ţi-ai dori tu?
Ilie şi Elisei,de Walter Thomas Turpin; „Daniel a hotărât în inima lui”- Daniel 1.8 , de Algernon James Pollock;

A fi „talentat” poate însemna total altceva decât la ce te-ai gândi. Talentele pot însemna și încercări.Scris de Milenko van der Staal

Cum descopăr și exploatez la maxim talentele unice pe care Dumnezeu mi le-a dat

Cum descopăr și exploatez la maxim talentele unice pe care Dumnezeu mi le-a dat

Pilda talanților: Și încercările sunt talanți

În pilda talanților (Matei 25:14-30), Isus spune despre un stăpân care a dat fiecăruia dintre slujitorii Săi un număr diferit de talanți (o sumă de bani), de care să aibă grijă. Intenția era ca ei să scoată un profit pentru stăpânul lor din suma care le fusese încredințată.

Talanții din pildă sunt, în general, asociați cu abilitățile și punctele noastre forte, în contextul că o persoană poate fi foarte talentată. Dar talanții pot reprezenta și circumstanțele pe care Dumnezeu mi le-a dat în viață – oportunități de a îndeplini voia lui Dumnezeu.

Trebuie să mă privesc pe mine și viața mea prin ochii lui Dumnezeu: De ce mi-a dat acest trup, această personalitate, aceste abilități, această familie, aceste circumstanțe, etc.? Pot să privesc eu aceste lucru și să le consider că sunt talanți care mi-au fost încredințați? Încercările și necazurile sau timpurile bune și de prosperitate sunt toate oportunități pe care Dumnezeu mi le-a încredințat personal! De fapt, în ochii lui Dumnezeu, când unui om i se dau multe provocări și greutăți, acest lucru înseamnă că acea persoană este talentată! Și eu sunt singura persoană care poate îndeplini acele sarcini și provocări, pentru că setul circumstanțelor mele este complet unic, conform scopului lui Dumnezeu.

Dumnezeu mi-a încredințat aceste posibilități de a ajunge la dezvoltare și creștere și a ajunge la conținut veșnic. În plus, El mi-a dat și uneltele să ajung acolo. Dacă sunt voitor, Dumnezeu îmi dă Duhul Lui Sfânt care-mi poate da puterea de a avea succes în misiunea aceasta. Isus a mers deja înaintea mea și mi-a arătat calea. În fiecare situație, cu fiecare talent pe care l-am primit, Numele lui Dumnezeu poate fi glorificat, (așa cum a făcut Isus în Ioan 12:27-28), voia lui Dumnezeu poate fi făcută (așa cum a făcut Isus în Luca 22:42) și eu pot obține o „o plinătate veșnică de slavă.” (2 Corinteni 4:17-18)

Răspunderea pentru talanții primiți

În pildă, slujitorii au trebuit să dea socoteală pentru talanții încredințați. Doi dintre ei i-au gestionat înțelept și au adus profit. Acest lucru poate fi comparat cu folosirea circumstanțelor mele pentru a căpăta bogății eterne. Investiția lui Dumnezeu în mine este că mi-a dat un trup și circumstanțele necesare de a face voia Lui. Profitul pe care El îl așteaptă este ca păcatul să fie eradicat punct cu punct din viața mea și să fie înlocuit cu o creație nouă: virtuți, roadele Duhului (Galateni 5:22), viață veșnică (Ioan 12:25; Romani 2:6-7), dar, mai presus de toate, ca Dumnezeu să fie slăvit prin trupul și situațiile mele.

Stăpânul i-a lăudat pe primii doi slujitori spunând: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!”

Dar al treilea slujitor, care primise un talant, l-a ascuns în pământ și nu a adus niciun profit cu ce îi fusese încredințat. Stăpânul s-a arătat foarte nemulțumit de el și l-a numit rău și leneș, spunând: „…Luaţi-i, dar, talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Pentru că celui ce are i se va da, şi va avea de prisos; dar de la cel ce n-are se va lua şi ce are! Iar pe robul acela netrebnic, aruncaţi-l în întunericul de afară: acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor.

Asta poate părea dur și nedrept. Până la urmă, lui i se dăduseră cei mai puțini talanți dintre toți slujitorii și el înapoiase ce primise, nu? Dar punctul principal este că el nu folosise talantul care i se dăduse; a fost leneș și a vrut să muncească deloc. Nu numai că nu a adus un profit, dar probabil talantul era deja stricat și putrezit de la statul în pământ. Judecata stăpânului a fost, în mod absolut, dreaptă.

Ce înseamnă să folosești sau să îngropi talanții pe care i-ai primit

Talanții pot varia. Poate sunt foarte bun la ceva. Folosesc acele abilități de a binecuvânta pe ceilalți, să fac binele și să arăt calea spre bine, sau le „îngrop,” folosind capacitățile mele pentru mine însumi, pentru propriul câștig? Să spunem că experimentez încercări precum boală, greutăți financiare sau sunt neînțeles și vorbit de rău. Folosesc aceste circunstanțe pentru a birui cârtirea, îndoiala, descurajarea, etc., care își fac mereu apariția din firea mea? Identific eu aceste oportunități ca fiind talanți pe care îi pot administra și obține roade ale Duhului precum recunoștință, credință, bucurie, etc…, sau le „îngrop” și cedez păcatului, neobținând nimic de valoare veșnică din încercări?

 

Lecții de viață din pilda talanților

Eu sunt în aceeași poziție ca slujitorul care nu a adus profit dacă nu am câștigat nimic din situațiile pe care Dumnezeu mi le-a dat, indiferent care sunt acele circumstanțe. De fapt, când nu fac nimic, permit tendințelor mele naturale care trag către păcat, să crească și să se înmulțească, iar în final ajung mult mai rău decât cum am început.

Dar pot face ceva cu oportunitățile și harul primit de la Dumnezeu. Rezultatul circumstanțelor mele, mici și mari, luni sau scurte, grele sau ușoare trebuie să fie întotdeauna unul de o valoare eternă; unde înainte era nerăbdare, să devină răbdare, unde era nerecunoștință, să fie mulțumire, unde ceilalți erau greu de purtați, acum este dragoste; unde eram slab, acum am devenit tare.

Atunci voi auzi acele cuvinte minunate din gura Maistrului meu, căruia I-am slujit toată viața: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău!”

Autor: Cristi Cociuba 

Păcatul îngropării talantului

Matei 25:14-30
Importanţa pildei: ultima pildă pe care o spune Domnul înainte de moartea Lui. Cu două zile înainte de răstignire, Domnul Isus le spune ucenicilor această pildă ca să le arate importanţa ei.

A.Ce vrea să ne înveţe această pildă?
a)Dumnezeu dă fiecarei persoane talanţi sau abilităţi „ Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul…” v15a
Fiecare rob a primit un anumit număr de talanţi. Fiecare om e înzestrat de Dumneyeu cu cel puţin un talant (de aceea daca spui că nu ai nici un talant…mai gândeşte-te o dată)
b)Fiecare persoană e diferită „…fiecăruia după puterea lui…” v15b.
La unii Dumnezeu le dă mulţi talanţi; la alţii le dă doar câţiva şi unora le dă doar un talant. Fiecăruia după puterea lui.
Dumnezeu te-a înzestrat cu daruri, talanţi şi calităţi pe care nimeni altcineva nu le mai are în masura în care le ai tu. El te-a înzestrat cu ele ca să poţi sluji trupului (bisericii) în care vieţuieşti.
c)Dumnezeu doreşte ca noi fiecare să ne dezvoltăm abilităţile, talanţii, care ne-au fost date de El potrivit cu planul Său „Cel ce primise cei cinci talanţi, a venit, a adus alţi cinci talanţi şi a zis: „Doamne, mi-ai încredinţat cinci talanţi; iată că am câştigat cu ei alţi cinci talanţi.” Stăpânul său i-a zis: „Bine, rob bun şi credincios…” v20,21a
fiecare rob trebuia să investească banii astfel încât să aducă profit stăpânului. Talantul pus în negoţ, întotdeauna aduce profit.
d)Fiecare persoana va sta intr-o zi înaintea lui Dumnezeu şi va da socoteală pentru modul în care a folosit talanţii primiţi. „ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău” v21b, „Luaţi-i, deci, talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi” v28
Robii care au investit talanţii au fost rasplătiţi; robul care nu a investit a fost pedepsit. Fiecare face ce vrea cu ceea ce are… dar la sfârsit Dumnezeu va cere socoteală pentru ce a investit în tine.

B.De ce e păcat să-ţi îngropi talantul?
Am luat exemplul unui om care a vrut să-şi îngroape talantul şi am descoperit câteva lucruri interesante. Iona, omul care a încercat să-şi îngroape talantul.
Prin faptul ca Iona a încercat să-şi îngroape talantul el de fapt a spus trei lucruri ( şi tu, la rândul tău, spui aceleaşi lucruri atunci cand nu vrei să-ţi foloseşti talantul):
1)Nu iubesc oamenii
Iona a încercat să-şi îngroape talantul şi din această cauza au avut de suferit oamenii din corabie, care erau aproape de naufragiu, de moarte. Dacă nu-şi redresa comportamentul puteau muri peste 120000 de oameni… doar pentru ca a vrut să-şi îngroape talantul.
Iona ştia ca oamenii din Ninive se vor întoarce de la calea rea pe care o urmau dacă va merge acolo şi le va vorbi, şi de aceea nu a vrut să meargă. Îngropându-ţi talantul spui: nu iubesc oamenii! Sunt gata să-i las să moară aşa cum sunt şi unde sunt! Pe când Biblia spune:
„Dacă un om ar cădea în vreo greşală, să-l ridicaţi cu duhul blândeţei” (Galateni6:1)
„să nu obosim în facerea binelui” (Galateni6:9);
„…îmbărbătaţi pe cei deznădăjduiţi, sprijiniţi pe cei slabi, fiţi răbdători cu toţi” (1Tesaloniceni5:14); „…căutaţi totdeauna să faceţi ce este bine atât între voi, cât şi faţă de toţi” (1Tesaloniceni 5:15);
„Spune că femeile în vârstă trebuie … ca să înveţe pe femeile mai tinere să-şi iubească bărbaţii şi copiii…” (Tit 2:3);
„…cei ce au crezut în Dumnezeu, să caute să fie cei dintâi în fapte bune…” (Tit 3:8);
„Trebuie ca şi ai noştri să se deprindă să fie cei dintâi în fapte bune, pentru nevoile grabnice şi să nu stea neroditori….” (Tit 3:14);
„Religiunea curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume” (Iacov 1:27)…
Toate aceste versete spun: iubiţi-vă unii pe alţii!
Spunea cineva că a-i iubi pe oameni înseamnă să le arătăm pe Dumnezeul care-i poate împlini.
Iniţial Iona a refuzat să-L prezinte pe Dumnezeu celor din Ninive – tu ce faci?
Îngropându-ţi talantul tu nu-i iubeşti pe oameni!
2)Nu mă intresează persoana mea
Efectele asupra lui Iona din cauza îngropării talantului: Iona este aruncat în mijlocul mării pe furtună, este înghiţit de un peşte, stă trei zile în stomacul peştelui, aruncat din pântecele peştelui (vomat)… gandeşte-te cum arăta şi mirosea Iona dupa trei zile în stomacul peştelui… aşa a trebuit să intre în Ninive, să se înfăţişeze în faţa împăratului şi să le prezinte voia lui Dumnezeu… doar pentru ca a vrut să-şi îngroape talantul.
Petru, în 2Petru 1:10 spune: „De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată”. Dacă îţi vei îngropa talantul sigur nu îţi vei întări chemarea şi ai cele mai mari şanse să aluneci şi să cazi, adică nu te interesează de persoana ta. În schimb dacă vei sluji cu talantul care îl ai, îţi vei întări chemarea (talantul va aduce profit) şi ai cele mai mari şanse să nu aluneci. Caută tot mai mult să-ţi întăreşti chemarea, să aduci rod. Jonatan Edwards în hotărârea numarul 5 spunea: „sunt hotătât să nu pierd niciodată momentele vieţii ci să le folosesc în cel mai înalt mod posibil”
3)Nu ascult de Dumnezeu
E pacat oare să nu ascult de Dumnezeu? „Samuel a zis: „Îi plac Domnului mai mult arderile-de-tot şi jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele şi păzirea cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea şi împotrivirea nu este mai puţin vinovată decât închinarea la idoli şi terafimii…” 1Samuel 15:22, 23a
Dumnezeu îi spune lui Iona: du-te la Ninive şi el merge la Tars; Dumnezeu spune: fă! Şi tu nu faci… e pacat? Dumnezeu are o lucrare de facut cu tine şi spune: fă! Dacă nu o faci ce e? Dacă El spune: prin tine vreau să binecuvintez azi pe cineva, vreau să aduc un zambet pe faţa cuiva, vreau să întorc azi pe cineva la Mine, vreau să întăresc pe cineva… şi tu spui nu! Nu e oare păcat? Iacov 4:17 spune: „Deci, cine ştie să facă bine şi nu face, săvârşeşte un păcat!”
Dumnezeu era aşa de hotărât să îţi îndeplinească lucrarea cu Iona încât a fost dispus să-l treacă prin orice doar să-l facă să se trezească la realitate şi astfel să poată salva viaţa a 120000 de oameni. Nu aştepta ca Dumnezeu să facă orice doar ca să te trezească.
Dacă ai încercat să-ţi îngropi talantul… scoate-l! În versetul 16 din Matei 25 spune că robul a pus imediat talantul în negoţ, iar cei ce fac aşa sunt răsplătiţi: „Bine, rob bun şi credincios; ai fost credincios în puţine lucruri, te voi pune peste multe lucruri; intră în bucuria stăpânului tău.” (Matei 25:21)
Aş vrea să închei cu cateva versuri dintr-o poezie: „A venit mult aşteptata/ Cea de mulţi bine primită/ Timp de petrecut în casă/ Sau de mulţi, călătorii în masă … Deci, concediul anual/ E un dar de la Isus/ Dar concediul spiritual/ Fugi de el!…El e fatal!” Poți citi întreaba pildă a talanților în Matei 25:14-30.

Talanți și responsabilități

 Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul… Cel ce nu primise decât un talant s-a dus de a făcut o groapă în pământ şi a ascuns acolo banii stăpânului său.

(Matei 25:15,18)

De regulă, ne identificăm cu robul care a primit un singur talant. Avem tendinţa de a ne minimiza capacităţile, de a ne îngropa potenţialul. Problema este că ne lipseşte puterea interioară. Ne simţim inadecvaţi şi lipsiţi de valoare şi tragem concluzia că nu are rost să mai încercăm. Ne simţim incapabili să dăm piept cu viaţa.

Dar scopul vieţii creştine nu este să facem neapărat cât fac cei care au primit cinci sau doi talanţi. Ţelul nostru este să devenim tot ce putem mai bine în Hristos. Aceasta aşteaptă Dumnezeu de la noi.

Nouă nu ne e teamă să ne recunoaştem limitele şi nereuşitele. Nu avem nevoie să ne comparăm cu alţii sau să intrăm în concurenţă cu alţii. Nu ne plângem că avem resurse limitate şi nu dezgropăm greşelile trecutului. Ştim că suntem acceptaţi înaintea lui Dumnezeu în ciuda eşecurilor şi inadecvării noastre. Ştim că suntem primiţi în fiecare zi în prezenţa Sa aşa cum suntem. Viaţa creştină din belşug nu se referă la cantitate, ci la calitate. Noi nu trăim în incertitudine cu privire la persoana noastră, la scopurile şi priorităţile noastre, ci suntem pe deplin lămuriţi în această privinţă. Hristos este Domnul vieţii noastre.

Şi dacă El a preluat conducerea vieţii noastre, suntem mulţumiţi şi satisfăcuţi, ne ocupăm cu înmulţirea talantului primit, conştienţi de posibilităţile pe care ni le oferă. El ne dă sens şi scop în viaţă fie că avem un talant, fie că avem cinci. Dacă suntem în Hristos, suntem fericiţi şi împăcaţi cu noi înşine. Ştim că Domnul are bucuria de a împlini planurile Sale prin talantul pe care ni l-a încredinţat. Dacă, în schimb, ne lăsăm cuprinşi de orgoliu şi cădem pradă unei perspective înguste, ajungem în mod inevitabil la nefericire şi la zădărnicirea lucrării bune pe care Dumnezeu ar fi putut să o împlinească în noi.

Avem o singură responsabilitate: să ne predăm Lui. Nu avem de ce să ne gândim la eşec. Neliniştea şi teama nu ne mai urmăresc. în Hristos, avem un simţământ de bine şi suntem conştienţi de valoarea noastră. Nu avem de ce să pretindem că am fi altceva decât suntem. Dumnezeu ne poate oferi această putere interioară.

Urmările iertării
Luca 5.18-35

Harold Primrose Barker

© SoundWords, Online începând de la: 11.01.2020, Actualizat: 11.01.2020

Luca 5.18-35: Şi iată nişte oameni aducând pe pat un om care era paralizat; şi căutau să-l ducă înăuntru şi să-l pună înaintea Lui; şi, negăsind pe unde să-l ducă înăuntru, prin mulţime, urcându-se pe acoperiş, l-au coborât cu patul printre cărămizi, în mijloc, înaintea lui Isus. Şi, văzându-le credinţa, El a spus: „Omule, iertate-ţi sunt păcatele tale!“ Şi cărturarii şi fariseii au început să gândească, spunând: „Cine este Acesta care vorbeşte hule? Cine poate să ierte păcatele, decât singur Dumnezeu?“ Dar Isus, cunoscându-le gândurile, răspunzând, le-a zis: „Ce gândiţi în inimile voastre? Ce este mai uşor, a spune: «Iertate-ţi sunt păcatele tale!» sau a spune: «Ridică-te şi umblă»? Dar, ca să ştiţi că Fiul Omului are autoritate pe pământ să ierte păcatele“, i-a spus celui paralizat: „Ţie îţi spun: «Ridică-te şi ia-ţi patul şi du-te acasă!»“ Şi îndată, ridicându-se înaintea lor, luând patul pe care zăcuse, a plecat acasă, glorificându-L pe Dumnezeu. Şi toţi au fost cuprinşi de uimire şi Îl glorificau pe Dumnezeu şi s-au umplut de teamă, spunând: „Am văzut lucruri neobişnuite astăzi“. Şi, după acestea, a ieşit şi a văzut pe un vameş cu numele Levi şezând la vamă şi i-a spus: „Urmează-Mă!“ Şi, lăsând toate, ridicându-se, L-a urmat. Şi Levi I-a făcut un ospăţ mare în casa lui; şi era mulţime mare de vameşi şi de alţii care stăteau cu ei la masă. Şi cărturarii lor şi fariseii murmurau către ucenicii Săi, spunând: „De ce mâncaţi şi beţi cu vameşii şi păcătoşii?“ Şi Isus, răspunzând, le-a zis: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei care sunt bolnavi. N-am venit să chem la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe păcătoşi“. Şi ei I-au zis: „De ce ucenicii lui Ioan postesc adesea şi fac cereri, la fel şi ai fariseilor, iar ai Tăi mănâncă şi beau?“ Şi El le-a zis: „Puteţi să-i faceţi pe prietenii mirelui să postească în timp ce mirele este cu ei? Dar vor veni zile când şi mirele va fi luat de la ei; atunci vor posti în acele zile“.Cuprins

Introducere

Ce crezi tu, a primit cel paralizat din Luca 5.18-35 ceea ce Domnul i-a spus, când a zis: „Iertate-ţi sunt păcatele tale”? Care ar fi răspunsul tău? Ai spune tu: mulţumesc lui Dumnezeu că ceea ce a fost atunci valabil pentru cel paralizat este valabil acum şi pentru mine, căci şi pentru mine sunt valabile cuvintele „Iertate-ţi sunt păcatele tale”? – Dacă poţi spune aceasta, atunci mesajul acesta este pentru tine.

Deoarece noi aici (pe pământ) ar trebui să fim spre onoarea lui Dumnezeu, avem nevoie de ceva mai mult decât numai de iertarea păcatelor, ceva, care nu numai ne ţine drept şi ne protejează de atacurile duşmanului. Ceea ce noi avem nevoie este o putere din afara noastră, care ne ajută în timpul ispitelor să câştigăm terenul înaintea duşmanului şi să facem progrese în viaţa de credinţă.

Toate păcatele tale sunt iertate

Tu spui: Eu am recunoscut puţin din incapacitatea şi slăbiciunea mea. – Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, dacă este aşa. Dar eu nu vreau să consider ca fiind de la sine înţeles, că fiecare cititor are siguranţa iertării tuturor păcatelor lui. De aceea doresc să te rog să priveşti la cuvintele simple ale Domnului din versetul 20: „Iertate-ţi sunt păcatele tale!” Promisiunea iertării prin Domnul nostru este foarte personală. Nu numai se predică fiecărui om iertarea în Numele Salvatorului, ci această asigurare personală a iertării este pentru fiecare care crede. Alături de aspectul personal, iertarea este şi actuală şi desăvârşită, căci aici nu se spune: „păcatele tale de până în momentul acesta”, şi nici: „păcatele tale, atâta timp cât îţi arăţi mulţumirea în umblare”, ci: „păcatele tale”, în totalitate. Judecata dreaptă pentru păcate nu te va mai lovi – totul a fost iertat!

Să ne imaginăm că stăm pe malul unui râu, probabil un pârâu mic, şi vedem apa curgând. Vedem numai o parte a râului şi numai apa spre care privim în momentul respectiv. Aceasta se „schimbă” mereu, este permanent în mişcare. Să presupunem că stăm într-un avion, care zboară suficient de sus, aşa că noi putem vedea clar întreg traseul râului. Vedem cum pârâiaşul mic, care curge din izvorul din munte, devine tot mai lat până când în cele din urmă se revarsă în oceanul mare. La fel şi noi în viaţa noastră stăm uneori la acest râu şi privim la păcatele noastre, pe care le facem zi de zi, noi vedem numai o parte mică a vieţii noastre. Însă Dumnezeu priveşte dintr-o cu totul altă perspectivă. El vede păcatele noastre de la prima şi până la ultima suflare a noastră aici pe pământ ca întreg şi spune: „Iertate-ţi sunt păcatele tale!” Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, că viaţa creştinului credincios nu are iertarea păcatelor ca ţel, ci iertarea păcatelor este mai degrabă punctul de pornire al vieţii creştine. În ce lumină stau deci cuvintele „Vă scriu, copiilor, pentru că păcatele vă sunt iertate pentru Numele Lui” (1 Ioan 2.12)?

O putere nouă

Pe lângă iertarea păcatelor omul paralizat a făcut încă o experienţă mare. Ca om paralizat el se afla într-o stare de mare neputinţă şi a trebuit dus la Isus de patru oameni. Acesta i-a dat nu numai asigurarea iertării, ci şi o putere nouă, aşa că el putea lua patul, pe care a zăcut, şi să-l ducă purtându-l pe umeri. El a primit o putere nouă de acţionare şi umblare, aşa cum nu a avut-o mai înainte. Aceasta a avut nu numai drept urmare că el a lăudat şi onorat pe Dumnezeu, ci şi că aceia care au văzut şi care probabil au înţeles ceva din cele petrecute, erau la fel de uimiţi şi lăudau pe Dumnezeu. Omul a primit binecuvântarea şi Dumnezeu a primit onoarea.

De ce Dumnezeu ţi-a iertat păcatele

„Ştiu foarte bine că am Duhul Sfânt locuind în mine şi cu toate acestea mă simt o făptură nenorocită. Dimineaţa mea începe cu rugămintea ca Dumnezeu să mă ferească de ispite şi să mă ajute să-I fiu credincios toată ziua şi să depun mărturie pentru El prin cuvânt şi prin faptă. Seara trebuie să recunosc din nou că ziua aceasta a fost marcată de eşec.” Îmi amintesc foarte bine de o serie de prelegeri, prin care mulţi oameni au venit la credinţa vie. Într-una din aceste zile cei tocmai veniţi la credinţă – cei mai mulţi dintre ei erau tineri – au fost invitaţi la un creştin să bea ceai. Gândul meu era ca după ce au băut ceai să pun câteva întrebări tinerilor, pentru ca eventual să-i conduc puţin mai departe în gândurile lui Dumnezeu. Mai întâi m-am adresat unui tânăr, care stătea la stânga mea, şi l-am întrebat: „Ce gândeşti tu, de ce Dumnezeu ţi-a iertat păcatele?” Acesta a răspuns: „Gândesc că motivul era ca eu să ajung cândva în cer şi acolo să fiu pentru totdeauna fericit.” – Eu am replicat: „Este adevărat că aceasta este inclus în iertare, dar nu consideri tu că în afară de aceasta mai este ceva?” Nici cel care stătea alături de el nu a ştiut alt răspuns, şi am întrebat aproape pe toţi la rând, până când în cele din urmă o tânără mi-a răspuns astfel: „Noi trebuie nu numai să ajungem în cer şi acolo să fim fericiţi, ci trebuie să fim fericiţi deja aici pe pământ în viaţa noastră zilnică.” Acesta era un progres categoric la primul răspuns, însă ea a fost întrucâtva surprinsă, când eu încă nu eram mulţumit. După aceea l-am întrebat pe un tânăr de 17 ani, la care el a răspuns: „Eu cred că Dumnezeu ne-a mântuit, pentru ca noi să fim spre onoarea Lui.”

Un răspuns bun! Dumnezeu ne-a mântuit pentru ca El să fie onorat şi preamărit prin noi, şi aceasta nu abia în veşnicie, ci acum şi aici, în viaţa noastră pe pământ. În ceea ce-l priveşte pe paralizatul din Luca 5 sunt de părere că Dumnezeu nu ar fi fost onorat în măsura în care a fost onorat, dacă El ar fi făcut parte paralizatului numai de iertare, l-ar fi lăsat să plece cu această asigurare şi acesta ar fi fost dus iarăşi acasă de cei patru prieteni ai lui. Însă prin faptul că el şi-a luat patul şi a mers acasă, Dumnezeu a fost preamărit nespus de mult. Când Dumnezeu ne iartă păcatele, El face nu numai aceasta, ci în Persoana Duhului Sfânt ne dă o putere nouă şi minunată, o putere pentru lucrarea şi drumul nostru pe pământ spre onoarea lui Dumnezeu. Acum depinde de noi ca prin harul Său să folosim această putere pusă nouă la dispoziţie – o putere care îşi are originea în Duhul Sfânt care locuieşte în noi. Însă Duhul Sfânt locuieşte într-un astfel de om întors de curând la Dumnezeu aşa cum locuieşte în credinciosul cel mai maturizat, care trăieşte pe pământ.

Duhul Sfânt vrea să te ia în stăpânire

Da, va spune cineva, ştiu aceasta, însă mie mi se pare că eu am nevoie de mai mult Duhul Sfânt. – Situaţia este exact inversă. Nu este aşa, că tu ai nevoie de mai mult Duh Sfânt, ci Duhul Sfânt doreşte să posede mai mult din tine! Să presupunem că eu doresc să înnoptez câteva nopţi în casa unui prieten. El îmi arată camera unde voi dormi, după aceea îmi arată sufrageria şi camera de zi şi probabil îmi spune: „Simte-te ca acasă.” Prin aceasta vrea să spună că eu trebuie să mă simt ca acasă în partea de casă pe care el mi-a arătat-o. Aceasta nu înseamnă că eu am acces în toate camerele. El îmi arată o anumită parte a casei şi aşteaptă de la mine ca eu să mă mulţumesc cu aceste încăperi. Cred că unii dintre noi tratează Duhul Sfânt ca pe un oaspete, care trebuie să se limiteze la anumite domenii în viaţa noastră, cum ar fi domeniul „duminica” sau „strângerile laolaltă” sau domeniul „conversaţia cu alţi creştini”. Însă El vrea ca noi – vorbind simbolic – să-I dăm legătura de chei şi prin aceasta El are acces la fiecare cameră şi colţ al vieţii noastre. El doreşte nu numai să locuiască în noi, ci să fie mobilul gândirii noastre, al acţiunii şi vorbirii noastre. Să ştim că prin harul lui Dumnezeu avem pe Duhul Sfânt locuind în noi este una – că El ne-a luat în posesiune este altă chestiune.

Umplut cu Duhul Sfânt

S-a spus foarte corect că pe pământ sunt trei feluri de oameni posedaţi:

  1. Sunt cei posedaţi de demonii care erau în timpul când Domnul Isus Hristos a fost aici pe pământ şi care sunt şi astăzi. În ţările păgâne sunt numeroşi posedaţi de demoni. Aceia care au citit cartea remarcabilă Pastor Hsi îşi vor aminti cum sunt posedaţi de demoni oamenii din China. În ţări aşa de culte se găseşte posedarea demonică în legătură cu spiritismul, aceasta este explicaţia contactelor misterioase evidente cu morţii. Puterile demonice sunt chestiuni foarte reale.
  2. După aceea este grupa oamenilor stăpâniţi de ei înşişi. Aceştia sunt oameni foarte corecţi, liniştiţi şi relaxaţi, la care vei vedea că ei niciodată nu se lasă molipsiţi şi antrenaţi de entuziasm. Eu-l propriu este primul şi ultimul lor gând, este vorba numai de interesele proprii, de prestigiul propriu, de experienţele şi de lucrările lor, etc. Astfel de oameni nu sunt plăcuţi lui Dumnezeu.
  3. În sfârşit, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, sunt oameni, bărbaţi şi femei, care au fost apucaţi de Duhul lui Dumnezeu din pricina lui Hristos, nu pentru ca ei să se simtă sfinţi deosebiţi, nu ca să se simtă confirmaţi în gândul că ei fac o experienţă deosebit de măreaţă, ci ca să îndrepte privirea sufletului lor spre Hristos şi să umple inima lor cu dragostea Sa.

În Noul Testament găsim mereu că, atunci când oamenii au fost luaţi în posesiune de Duhul Sfânt, aceasta a făcut ca ei să fie o mărturie pentru Hristos şi nu pentru ei înşişi. Citim în Faptele apostolilor 4 despre Petru: „umplut de Duh Sfânt”. El a vorbit despre Hristos, prin al cărui Nume mare, singurul care a fost dat sub cer, noi trebuie să fim mântuiţi. Găsim pe Ştefan, care umplut de Duhul Sfânt a privit spre cer şi a văzut pe Isus. Găsim pe Barnaba plin de Duhul Sfânt, care a îndemnat pe ucenici să rămână cu hotărâre de inimă cu Domnul. Să ne gândim că dacă avem dorinţa să progresăm în viaţa spirituală, din acest motiv Dumnezeu va lăsa Duhul Sfânt să fie activ în noi. În Romani 14.4 găsim versetul încurajator: „Domnul poate să-l facă să stea.” Însă noi avem nevoie de ceva mai mult, decât numai capacitatea de a sta. Noi avem nevoie să fim duşi mai departe şi păziţi.

Chemat să urmezi pe Domnul

Vreau să mai îndrept atenţia şi spre altceva din Luca 5: chemarea lui Levi de a-L urma pe Domnul. Acest eveniment trebuie probabil să ne arate ce să facem cu noua putere. Noi trebuie s-o folosim ca să-L urmăm pe Domnul Isus, nu conştiinţa noastră, ci pe El. Recunoaştem că aceasta ar putea probabil să ne creeze greutăţi. Într-un alt pasaj citim că ucenicii, pe când Îl urmau, au ajuns odată în mijlocul unei furtuni puternice. Desigur, în mijlocul furtunii ei au avut parte de bucurie şi pază în apropierea Lui. Şi ei au ajuns în furtună tocmai de aceea, că ei erau ucenicii Lui. Dacă cineva caută o reţetă pentru un drum simplu şi fără probleme, fără încercări şi fără greutăţi, o au aici: Nu Îl urma pe Domnul Isus aşa de aproape. Urmează-L ca Petru, într-un alt loc: de departe. Nu te apropia de El. Nu-L urma, dacă Numele Lui este umbrit de dispreţ şi respingere. Atunci va fi pentru tine foarte simplu – nu spun vei fi „foarte fericit”. Creştinul cel mai fericit este acela care este cel mai aproape de Domnul Isus, în ciuda tuturor încercărilor. Este de fapt aproape nenormal, dacă un creştin nu trebuie să îndure prigoană. Creştinismul în ţara aceasta este o chestiune mixtă; ceea ce este normal pentru un creştin este însă că el va fi prigonit şi persecutat. Şi cu cât noi prin harul lui Dumnezeu suntem mai mult ucenici ai lui Hristos, cu atât diavolul va desfăşura o furtună împotriva noastră, ca să ne încerce şi să ne ducă la scufundare, dacă poate. Însă în mijlocul tuturor acestora Domnul este cu noi şi ne vine în ajutor. De aceea să nu ne temem în urmarea Lui.

Să fii creştin înseamnă părtăşie cu o Persoană

În pasajul nostru mai este un lucru, cu care doresc să mă ocup acum. Mai întâi găsim iertarea şi după aceea în versetul 29 masa de sărbătoare. Levi a făcut un ospăţ mare, şi sper că tu remarci că viaţa de creştin nu este o chestiune tristă, ci este un ospăţ permanent. Este pentru tine un timp al binecuvântării şi al bucuriei.

Doresc acum să-ţi pun o întrebare: Ce face viaţa unui creştin să fie un timp de ospăţ şi de bucurie? Care ar fi răspunsul tău la această întrebare? Vreau să-ţi spun ce gândesc eu. Să presupunem că fiica mea cea mică este invitată undeva la masa de seară. Când ea vine acasă, o întreb: „Ai avut un timp frumos?” – „O, da”, spune ea, „au fost bomboane şi îngheţată şi prăjituri gustoase cu ceva dulce pe ele”, şi ea îmi povesteşte despre toate lucrurile care erau pe masă. Dacă întreb pe un om mai în vârstă: „Ai avut un timp frumos?”, el răspunde: „O, da, domnul A şi doamna B au fost acolo.” În cazul unei persoane în vârstă anturajul la masă este cel care îi oferă un timp frumos. Pentru aceia, care nu demult timp aparţin familiei lui Dumnezeu, masa cu delicateţele, lucrurile preţioase ale harului, pe care Dumnezeu ni le-a dat din belşug, sunt o savurare minunată. Când însă ei se maturizează spiritual, în timp ce ei savurează şi preţuiesc în continuare toate lucrurile bune, pe care ni le-a dat Dumnezeu, vor simţi tot mai mult că nu darurile, ci mult mai mult părtăşia cu Dătătorul acestei mese constituie sărbătoarea.

John Gilmour, un slujitor al lui Hristos, care probabil ca nimeni altul a fost folosit în nordul Angliei să întâmpine necreştini, avea în mod obişnuit plasa plină cu cărţi evanghelistice, cu care mergea pe stradă. Într-o zi a trecut cu cărţile lui printr-un sat mic, când a văzut un irlandez bătrân tipic, care vindea marfă din tablă, deci capace, oale, tigăi şi aşa mai departe. Când Gilmour l-a văzut, şi-a zis: nu ar fi bine să stau de vorbă cu el, el este irlandez şi probabil de religie romano-catolică. – Şi totuşi, s-a gândit el, nu vreau să trec simplu pe lângă el. Astfel i s-a adresat şi a zis: „Bună dimineaţa, cum merg afacerile astăzi?” – „O”, a răspuns bătrânul, „nu mă pot plânge, Sir.” – „Ei bine”, a zis Gilmour, „ce lucru mare este să fi mântuit!” Bătrânul irlandez a replicat: „Ştiu ceva mai bun decât aceasta.” – „O”, a zis evanghelistul, „ceva mai bun decât să fi mântuit? Vreau să ştiu care este acest lucru.” Bătrânul şi-a scos pălăria şi a spus: „Părtăşia cu Omul care m-a mântuit, Sir.” Un răspuns minunat. El a cunoscut taina ospăţului, părtăşia cu Unul care l-a mântuit. Aceasta era ceea ce îi umplea viaţa cu bucurie.

Să fii creştin înseamnă şi cumpătare

În final mai găsim şi un alt lucru la sfârşitul capitolului. În versetul 35 Domnul vorbeşte despre timpul când Mirele va fi luat de la ucenici şi că în acele zile ei trebuie să postească. Postul merge împreună cu ospăţul. Şi ce înseamnă a posti? A posti nu înseamnă numai reţinerea de la hrană. Postul este abţinere de la lucruri care în ele însele pot fi cu siguranţă bune şi corecte, pentru a fi cu toată inima pentru Hristos. Este cam aşa. Aud creştini tineri spunând: în aceasta sau în aceea nu este nimic rău, nu este nimic rău în a merge acolo sau dincolo sau să citeşti cartea aceasta, nu este nimic rău în prietenie. Dar ce conţine o astfel de vorbire?

Să presupunem că eu sunt invitat la un prieten la cină. Pe drumul spre casă trec pe la un alt prieten. În timpul vizitei mele, femeia din casă îmi aduce o farfurie cu coji de pâine tari şi îmi spune: „Vă pot oferi câteva coji de pâine?” – „Mulţumesc, nu”, resping eu. – „O”, spune ea, „nu este nimic rău în ele; nu vă vor face nici un rău.” – La aceasta răspund: „Nu din această cauză le resping. Nu cred că ele îmi vor face rău, şi nu presupun că le-aţi otrăvit. Fapt este, că eu tocmai am mâncat o mâncare mult mai bună şi sunt aşa de sătul că realmente nu doresc cojile.”

Deci dacă suntem sătui cu mâncarea bună, cu ospăţul Domnului Isus Hristos (şi să ai părtăşie cu El este o chestiune foarte reală şi practică), şi lumea vine la noi cu farfuria ei cu pâine veche şi spune: nu este nimic rău în una sau alta, atunci tu vei spune: Eu nu afirm că aceste lucruri sunt rele. În ele însele ele pot fi deplin de legitime şi corecte, fapt este însă cu eu am mâncat în părtăşie cu Domnul Isus Hristos şi El mi-a dat ceva mai bun şi mai gustos decât orice poate să-mi dea lumea. – Atunci vei putea foarte uşor să spui: Nu, mulţumesc. Deci postul se referă la lucrurile lumii acesteia şi merge mână în mână cu ospăţul cu Domnul Isus Hristos.


Tradus de la: Folgen der Vergebung.

Titlul original: „What follows Forgiveness?“
din Scripture Truth, Anul 9, 1917, pag. 105–108.

Traducere: Ion Simionescu

Sfinţenia iertării

Roy A. Huebner

© SoundWords, Online începând de la: 21.09.2018, Actualizat: 21.09.2018

Versete călăuzitoare: Luca 17.3

Luca 17.3: Şi dacă se va pocăi, iartă-l.

În anul 1974 preşedintele Ford a acordat o amnistie fostului preşedinte R. M. Nixon, şi în acest context s-a referit la Numele lui Dumnezeu cu privire la principiul iertării. Un articol dintr-o revistă mondenă cu circulaţie naţională a spus, că din cauza referirii la Dumnezeu în legătură cu iertarea nu trebuie uitat că, privit istoric, iudaismul şi creştinismul totdeauna au prevăzut că iertarea ar trebui să fie precedată de căinţă. Desigur R. M. Nixon nu a recunoscut cu adevărat nici o comportare greşită, cel mult probabil o lipsă de discreţie. (Noi nu judecăm, dacă el a făcut sau nu ceva fals. Aceasta nu ne interesează aici.)

Este o scenă tristă, dacă oamenii lumii arată ceea ce creştinii uneori au uitat sau ar trebui să ştie. Aceasta ne conduce la acel când al iertării. Este un timp al iertării, şi a ierta înainte de acest timp este un lucru nelegiuit. Iertarea trebuie să armonizeze cu sfinţenia. De aceea avem nevoie de învăţătură din partea lui Dumnezeu cu privire la momentul când trebuie să iertăm. Cel puţin două lucruri sunt necesare pentru o iertare conform Scripturii: căinţa şi mărturisirea.

  • 1 Ioan 1.9: Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele.
  • Luca 17.3: Dacă fratele tău va păcătui, mustră-l, şi dacă se va pocăi, iartă-l.
  • Proverbe 28.13: Cine îşi acopere fărădelegile nu va prospera, dar cine le mărturiseşte şi le părăseşte va căpăta îndurare.

Vezi şi Leviticul 5.5; Numeri 5.7; Psalmul 32.5; Iosua 7.19; Neemia 9.2,3; Faptele apostolilor 8.22.

Principiul că iertarea trebuie să fie precedată de căinţă este valabil chiar şi la nivel naţional, aşa cum se vede din felul de a proceda al lui Dumnezeu cu Israel. Dumnezeu trebuie să rămână permanent fidel Sie Însuşi ca lumină şi dragoste, şi El acţionează întotdeauna în armonie cu ceea ce este El. Drept urmare pentru Israel luna a şaptea este o lună măreaţă (compară cu Leviticul 23), în care în prima zi a lunii Israel este adunat din nou. În ziua a zecea va fi ziua împăcării, şi cum se vor smeri ei înaintea lui Dumnezeu din cauza păcatelor lor! Vezi Zaharia 12.10-14. Apoi, în a 15-a zi a lunii, li se va face parte de binecuvântarea deplină a Împărăţiei de o mie de ani. Compară cu Daniel 12.12,13, unde este vorba de 1335 zile, care vor aduce binecuvântarea.

Gândurile lui Dumnezeu referitoare la iertare sunt valabile şi pentru felul lui de a proceda în cadrul răscumpărării. Ele caracterizează acţiunea Sa în familia Sa. El aşteaptă şi de la noi acelaşi mod de a proceda în relaţiile noastre unii cu alţii. Această procedură este adecvată şi cu privire la disciplinarea în Biserică/Adunare. Şi foarte sigur El aşteaptă aceasta de la slujitorii Săi din guvern, cărora le-a dat sabia. Cum? Poate fi acordată graţierea fără recunoaşterea vinei? Niciodată! Această ordine de iertare este valabilă pentru toate relaţiile.

„Iertarea” fără căinţă şi mărturisire este nelegiuire. Unei astfel de „iertări” îi stă la bază eul propriu superficial, nepăsător, îi stă la bază carnea, într-adevăr carnea amabilă, dar este carnea. O astfel de „iertare” rezultă dintr-o lipsă de condamnare de sine. Noi scuzăm lucrarea rea a cărnii în alţii, pentru că nu o judecăm în noi înşine.

Dacă un copil greşeşte, îi va spune tatăl atunci: „Îl voi ierta, simplu”? Sau dacă copilul ocoleşte pe tatăl, va transforma tatăl această ocolire în căinţă şi va spune: „Aceasta dovedeşte că el regretă faptele sale, şi eu îl voi ierta”? Sau dacă copilul face aşa ca şi cum n-ar fi nimic rău, va spune tatăl atunci: „El se va împăca cu mine, îl voi ierta”? Dacă copilul este numai o singură dată neascultător, va spune tatăl: „N-a mai repetat, deci este în ordine”? O astfel de comportare este în contradicţie evidentă cu locurile din Scriptură citate mai înainte, este însă comparabilă cu felurile de „iertare”, care se observă printre creştini. Aşa ceva poate contribui numai la scăderea stării morale în poporul lui Dumnezeu. Unde rămâne într-o astfel de comportare dragostea faţă de copil sau faţă de fratele nostru?

Cazul dintre Filimon şi Onisim este de asemenea remarcabil. Ar fi putut Pavel să scrie aşa cum a scris, dacă Onisim s-ar fi decis să rămână în Roma? Evident, nu. „De El sunt cântărite faptele” (1 Samuel 2.3), şi întoarcerea lui Onisim era o dovadă a căinţei lui. El se va întoarce acolo de unde a venit. Astfel în întoarcerea smerită a lui Onisim s-a aflat baza pentru iertarea din partea lui Filimon.

Căinţa se recunoaşte prin aceea, că cel vinovat se duce la acela faţă de care s-a făcut vinovat şi mărturiseşte vina sa. Atunci este acel când al iertării. Acesta este momentul bucuriei şi momentul când a fost înlăturat obstacolul pentru părtăşia practică.

Sunt locuri în Scriptură care îndeamnă pe creştini să se ierte unii altora (Efeseni 4.32; Coloseni 3.13; Luca 17.3; Matei 6.12-15; 18.21,35). Dacă un creştin nu vrea să ierte, aceasta este un semn că harul lui Dumnezeu nu este foarte activ. Un duh care nu este gata să ierte este condamnat în Scriptură (Matei 18.23-35; 6.15). Dacă iertarea nu este acordată atunci când a venit timpul pentru iertare conform Scripturii, aceasta nu este nici dragoste şi nici sfinţenie. Acestea sunt reguli rânduite divin şi ele sunt valabile cu siguranţă pentru părtăşie precum şi pentru fiecare persoană în parte.

Vrem să ne păzim să ţinem cu tărie la ură ascunsă, dacă am fost lezaţi personal, dar totodată să tratăm cu indiferenţă jignirile aduse Domnului nostru!

Aceste gânduri false cu privire la acordarea iertării înainte de căinţă fac (aparent) calea noastră mai uşoară. Noi ne dorim „pace”. Nu vrem „să supărăm”. Adevărul este însă că noi nu vrem să mustrăm nedreptatea. Noi nu urmărim cu adevărat binele fratelui nostru. Ceea ce ne călăuzeşte este un gând nepotrivit Scripturii şi o dragoste nepotrivită cu Scriptura! Vrem să fim mai înţelepţi decât Dumnezeu şi Cuvântul Său preţios al adevărului!

S-ar putea într-adevăr să fie o astfel de stare limitată local sau generală, că nu se poate mustra ceea ce ar trebui să fie mustrat; dar nu despre aceasta este vorba aici. Noi vorbim despre concepţii referitoare la iertare, care sunt contrare Scripturii şi distrug ordinea şi sfinţenia în casa lui Dumnezeu.

În contextul graţierii fostului preşedinte R. M. Nixon a fost lansată o campanie, să se trimită pietre la aceia care au obiecţii împotriva amnistierii. „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra” (Ioan 8.7). Vedeţi, cât de uşor omul lumii şi creştinul nesocotesc etaloanele morale ale lui Dumnezeu? Creştinii fac totdeauna aceasta. Este carnea din noi, care inconştient poartă grijă de ea însăşi (compară cu Romani 13.14; 8.7). Această violare a textului din Ioan 8.7 aduce cu sine sfârşitul sfinţeniei în poporul lui Dumnezeu. Chiar dacă creştinul nu înţelege Ioan 8.1-11, omul nou din el, care a fost făcut capabil de Duhul, ar trebui să cunoască instinctiv această violare ca atac împotriva sfinţeniei.

În evanghelia după Ioan 8 cărturarii şi fariseii s-au adresat Domnului de pe terenul lipsei de spirit autocritic şi au încercat să folosească pe Moise împotriva Lui. Ei nu au recunoscut, că degetul care a scris pe pământ era „degetul lui Dumnezeu”. De asemenea a fost „degetul lui Dumnezeu” care a dat Legea. Astfel El a trebuit să Se preocupe cu îndreptăţirea lor de sine şi să-i demasce, deoarece acesta era duhul în care ei au venit. Prin aceasta nicidecum El nu a anulat practicile divine ale premiselor din Cuvântul lui Dumnezeu.


Tradus de la: Heiligkeit der Vergebung

Titlul original: „The Holiness of Forgiveness”;
in Thy Precepts, Morganville (Present Truth Publishers) Noiembrie/Decembrie 1991, pag. 165-167.

Traducere: Ion Simionescu

Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (3)
Cei trei împăraţi care au venit la Elisei

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 01.10.2018, Actualizat: 01.10.2018

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 3.9-15

2 Împăraţi 3, 9-15: Împăratul lui Israel, împăratul lui Iuda şi împăratul Edomului, au plecat; şi, după un drum de şapte zile, n-au avut apă pentru oştire şi pentru vitele care veneau după ea. Atunci împăratul lui Israel a zis: „Vai! Domnul a chemat pe aceşti trei împăraţi ca să-i dea în mâinile Moabului!” Dar Iosafat a zis: „Nu este aici niciun proroc al Domnului, prin care să putem întreba pe Domnul?” Unul din slujitorii împăratului lui Israel a răspuns: „Este aici Elisei, fiul lui Şafat, care turna apă pe mâinile lui Ilie.” Şi Iosafat a zis: „Cuvântul Domnului este cu el.” Împăratul lui Israel, Iosafat, şi împăratul Edomului, s-au pogorât la el. Elisei a zis împăratului lui Israel: „Ce am eu a face cu tine? Du-te la prorocii tatălui tău şi la prorocii mamei tale.” Şi împăratul lui Israel i-a zis: „Nu! Căci Domnul a chemat pe aceşti trei împăraţi ca să-i dea în mâinile Moabului!” Elisei a zis: „Viu este Domnul oştirilor, al Cărui slujitor sunt, că, dacă n-aş avea în vedere pe Iosafat, împăratul lui Iuda, pe tine nu te-aş băga deloc în seamă, şi nici nu m-aş uita la tine. Acum aduceţi-mi un cântăreţ cu harfa.” Şi pe când cânta cântăreţul din arfă, mâna Domnului a fost peste Elisei.

Harul eliberator – „Acum aduceţi-mi un cântăreţ cu harfa.” Cum sunt aduşi la unison oamenii care nu sunt una

Trei împăraţi – edomitul păgân, Ioram cel încăpăţânat şi Iosafat cel temător de Dumnezeu – au alcătuit o alianţă deosebită, o alianţă care a plăcut diavolului, dar care a întristat inima Dumnezeului lui Avraam. Nu este de mirare că nenorocirea a venit repede şi sigur. Cum ar putea să aibă reuşită, ceva la care un copil al lui Dumnezeu ia parte, hotărăşte şi înfăptuieşte fără să se adreseze Domnului şi în tovărăşia acelora care urăsc pe Domnul?

Aşa au ieşit aceşti împăraţi, »şi, după un drum de şapte zile, n-au avut apă pentru oştire«. Se părea că temerile împăratului lui Israel se vor împlini: »Vai! Domnul a chemat pe aceşti trei împăraţi ca să-i dea în mâinile Moabului!«

Atunci gândurile lui Iosafat se îndreaptă spre Domnul şi el doreşte să ştie – pentru prima dată în această aventură sortită nenorocirii – ce zice Domnul în privinţa aceasta. Şi, o! tu îndurare minunată, când a întrebat de existenţa unui profet, Elisei, omul lui Dumnezeu, stătea înaintea lui.

Să luăm seama la acest fapt, căci ne va fi de ajutor în continuare la studiul temei noastre. Învăţăm din aceasta, ca şi din multe alte locuri din Cuvântul lui Dumnezeu, că gândurile celor sfinţi nu se îndreaptă în zadar spre El, şi nu contează împrejurările în care ei se găsesc, şi nici din ce cauză au ajuns în aceste împrejurări. El este gata să răspundă, în timp cei ei încă mai strigă. »Atunci, în strâmtorarea lor, au strigat către Domnul şi El i-a scăpat din necazurile lor.« Cât de mare este compasiunea Dumnezeului nostru!

Disonanţa acestei legături nelegiuite a lovit dureros pe profet; duhul lui, care era în unison cu Dumnezeu, s-a neliniştit şi el nu ar fi rostit niciun cuvânt, dacă înaintea lui nu ar fi stat un sfânt aflat în necaz. Dar înainte ca să poată rosti cuvântul Domnului, a trebuit să vină un cântăreţ la un instrument  cu coarde. Armonia trebuia să ia locul disonanţei.

Vrem să trecem acum de la imagine la învăţătură. Sunt mii de creştini care se plâng de lipsă de binecuvântare şi cu toată aparenta căutare stăruitoare nu găsesc apele înviorării spirituale. Viaţa lor spirituală se aseamănă unei pustii, »pustia Edom«. Slujba lor şi rânduielile lor religioase au devenit o chestiune de obişnuinţă, uneori chiar o povară – şi se minunează, de ce este aşa!

În cele mai multe cazuri motivul nu trebuie căutat departe. Este tovărăşia cu lumea, precum şi năzuinţa după lucrurile care satisfac dorinţele nelegiuite. În fiecare caz are loc aceasta, deoarece viaţa nu este în armonie cu Dumnezeu.

Este nevoie de un cântăreţ la un instrument cu coarde, care să scoată viaţa din această stare şi să-i armonizeze acordurile, în aşa fel ca dezacordurile actuale ale melodiei să facă loc unei vieţi supuse lui Dumnezeu. Cântăreţul la instrumentul cu coarde a venit în acest scop din cer, dar cât de uşor şi de repede uită creştinii, că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu locuieşte în ei şi cât de uşor şi de repede lucrurile deşarte ale acestei lumi atrag inima şi gândurile omului. Atunci Cântăreţul ceresc se întristează, viaţa nu mai este în armonie cu Dumnezeu şi apele nu mai curg nici ca cântări de laudă, care să se înalţe spre Dumnezeu, şi nici ca binecuvântare spre oameni.

Hristos este tonul predominant, după care fiecare notă a vieţii noastre trebuie să se acordeze, şi Duhul Sfânt este cu noi, ca să ne înveţe: unde este Hristos şi de ce este El acolo. El şade pe Tronul lui Dumnezeu, cununi ale ovaţionării divine strălucesc pe capul Său minunat, şi noi recunoaştem aceasta cu recunoştinţă şi bucurie. Dar ne dăm noi seama, de ce este El acolo? De la sine înţeles, El este acolo, deoarece este bucuria Tatălui să-L onoreze; de la sine înţeles, El este acolo pentru că El este mai mult decât oricine demn să ocupe acest loc al slavei privilegiate; de la sine înţeles, El este acolo, pentru că în tot universul nu există un loc mai potrivit pentru El, decât locul la dreapta Maiestăţii în înălţime, pentru El, Cel care a împlinit desăvârşit voia lui Dumnezeu, făcând curăţirea păcatelor. Dar este acolo, şi  pentru că lumea L-a lepădat, pentru că ea L-a alungat din mijlocul ei, atârnându-L pe lemnul blestemat. Înălţarea Sa la cer, este răspunsul minunat al lui Dumnezeu la ocara pe care lumea în ura ei a aruncat-o asupra Lui.

Să privim adevărul mare şi serios, s-o facem în prezenţa lui Dumnezeu şi să dăm loc în sufletele noastre însemnătăţii lui – însemnătăţii crucii lui Hristos. În apostolul Pavel vedem un om, a cărui viaţă a stat sub deplina impresie creată de cruce. »În ce mă priveşte, departe de mine gândul«, a zis el, »să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine, şi eu faţă de lume« (Galateni 6.14). El nu a vrut să devină trădătorul Domnului său, primind onoare din partea lumii, care a răstignit pe Domnul. Umblarea lui pe pământ a avut un singur scop mare, să câştige inimile oamenilor pentru Acela care a umplut inima lui cu bucurie şi adorare; ca ei să devină ca el: »nu din această lume«, aşa cum nici Hristos n-a fost din această lume. Să mergem pe acelaşi drum şi să-I spunem Aceluia care ne-a iubit aşa de mult, că S-a dat pe Sine pentru noi: „Îmi leg ocara Ta pe fruntea mea, ca să rămân păzit de lume şi de toţi cei care merg împreună cu ea.”

Mărturisirea este drumul spre reabilitare. »Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire« (1 Ioan 1.9).

Dar şi alte lucruri, în afară de lucrurile lumeşti, strică muzica şi întristează pe Duhul Sfânt: trăirea pentru sine însuşi, gânduri aspre şi cuvinte tăioase despre semenii noştri, un duh care nu se lasă înduplecat, indiferenţa faţă de cerinţele lui Hristos. Fiecare dintre noi ştie unde a greşit, şi acolo unde este greşeală, este nevoie şi de repararea greşelii. Ce mângâietor este să şti, că Domnul în dragostea Sa nemărginită este foarte aproape de noi .

Dar El vrea ca sinceritatea să fie în inima noastră. Acolo trebuie să înceapă mărturisirea şi renunţarea la tot ce nu este de la Dumnezeu.

Dar acolo unde are loc o astfel de mărturisire, acolo are loc şi refacerea părtăşiei cu Dumnezeu, şi Duhul Sfânt ne va aduce iarăşi în armonie cu Dumnezeu, făcând ca Hristos să fie pentru noi totul şi în toate. Dacă Îi facem loc, El ne va duce în armonie deplină cu Hristos în slavă, precum şi într-o relaţie corectă cu lumea. Atunci El va face ca fiecare ton al existenţei noastre să răsune spre slava lui Dumnezeu.

Atunci fiecare Cuvânt al lui Dumnezeu va fi preţios pentru noi şi apele de înviorare vor curge din izvorul viu în viaţa noastră spre binele tuturor şi va face viaţa noastră să aducă rod pentru Dumnezeu şi binecuvântare pentru oameni.

Evenimente trăite împreună cu profetul Elisei (1)
Mantaua lui Ilie

John Thomas Mawson

© SoundWords, Online începând de la: 01.10.2018, Actualizat: 01.10.2018

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 2.13-15

2 Împăraţi 2.13-15: Şi a ridicat mantaua, căreia îi dăduse drumul Ilie. Apoi s-a întors, şi s-a oprit pe malul Iordanului; a luat mantaua, căreia îi dăduse Ilie drumul, şi a lovit apele cu ea, şi a zis: „Unde este acum Domnul, Dumnezeul lui Ilie?“ Şi a lovit apele, care s-au despicat într-o parte şi în alta, şi Elisei a trecut. Fiii prorocilor care erau în faţa Iordanului, când l-au văzut, au zis: „Duhul lui Ilie a venit peste Elisei.” Şi i-au ieşit înainte, şi s-au închinat până la pământ înaintea lui.

„Şi Elisei a trecut” – Cum a ajuns Domnul la Tronul harului

Aproximativ cincizeci de tineri stăteau împreună într-o aşteptare captivantă şi priveau la un om singuratic care cobora pe malul abrupt al râului. Aveau un simţământ adânc, care le spunea că ei aveau nevoie de un conducător, de o călăuză, şi probabil omul acesta putea să fie acela  de care aveau ei nevoie. Nu sunt siguri de aceasta, dar drumul pe care el merge prin râul tumultuos îi face să se decidă. Este un timp serios şi de o deosebită importanţă, pentru el şi pentru ei. Drumul lui prin râu este foarte simplu. El loveşte apele cu mantaua lui şi strigă pe Dumnezeu, şi iată, apele se despart într-o parte şi în alta. El trece ca pe un drum bătătorit, şi această mulţime se pleacă înaintea lui până la pământ ca un om şi îl recunosc ca conducător şi căpetenie a lor.

Omul, pe care ei îl cunoşteau foarte bine, era Elisei, profetul lui Israel chemat de Dumnezeu. Numele lui înseamnă „Dumnezeu este Salvatorul”, şi el înfăţişează pe Dumnezeu-Mântuitorul, care era plin de har pentru poporul necăjit şi apăsat. Dintre toţi bărbaţii, care au slujit lui Dumnezeu în acele zile din timpul Vechiului Testament, el apare ca profet al harului, şi în privinţa aceasta a fost o umbră a Domnului Isus Hristos, care acum, stând pe Tronul harului lui Dumnezeu, este Apărătorul oamenilor; dar Elisei este numai o umbră, să reţinem aceasta, şi nu realitatea. Şi deoarece umbra nu este nimic, ci corpul este totul, tot aşa şi Elisei nu este nimic. Dar cât de frumos istoria lui impresionantă ne prezintă simbolic harul arhisuficient al Domnului Isus Hristos! Şi aceasta este ceva care merită toată consideraţia noastră, căci cine poate exista fără  Mântuitorul şi harul Său? Nici eu, şi nici tu, cititorul şi prietenul meu. Un popor nevoiaş trece pe lângă Elisei cu toate poverile lui, cu toate bolile, greutăţile şi necazurile lui. Vrem să luăm seama la venirea şi la plecarea lui şi să vedem oglindite în el toate nevoile noastre spirituale. Dar aşa cum Elisei a fost omul pentru ei, tot aşa este marele său Model Omul pentru noi. Despre El scriu, şi o fac cu bucurie şi mulţumire, şi cu toată convingerea, căci eu însumi am gustat, că El este îndurător.

Istoria lui Elisei este asemenea unei grădini a lui Dumnezeu într-o ţară neroditoare, asemenea unei oaze în pustie. Ea luminează duhul şi înviorează inima. Dumnezeu a fost cu Elisei, care pe drept a fost numit „omul lui Dumnezeu”. El nu s-a făcut niciodată de ruşine. El a rămas stăpân pe orice situaţie şi matur pentru orice împrejurare. La el au venit tot felul de oameni: împăraţi, căpetenii, leproşi, femei cu renume şi văduve întristate, şi toţi au primit binecuvântare prin el. El a întâmpinat prieteni şi duşmani, oameni buni şi oameni răi, israeliţi şi păgâni, şi cu dărnicie le-a făcut bine, căci harul lui Dumnezeu nu se poate limita la un popor sau la o anumită clasă de oameni. Viaţa lui a fost plină de bucurie şi îmbelşugată, căci a da şi a ierta, a înviora şi a binecuvânta este bucuria lui Dumnezeu, şi vasul Lui ales a luat parte la toate acestea. Aproape orice fel de nevoi ale omului a fost un prilej pentru Elisei ca să slujească. Desigur, au fost şi îngrădiri pentru el, căci şi el a fost un om expus greşelilor, un vas slab şi numai o umbră a Mântuitorului desăvârşit, minunat şi arhisuficient care urma să vină. Numai Isus a putut să spună: »Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă«. El a spus aceasta, şi lucrarea Lui nu a fost mai puţin binecuvântată decât Cuvântul Său.

Am văzut că Elisei şi-a obţinut raza de acţiune a lucrării sale pe drumul său prin Iordan. Dumnezeu a fost cu el, atunci când a trecut prin acest râu, şi apele i-au fost supuse. Nici măcar o picătură nu a udat picioarele lui încălţate cu sandale. Cât de cu totul altfel a fost la Isus, atunci când a privit moartea în faţă, despre care Iordanul este numai un tablou. A fost necesar ca El să-Şi ofere fruntea morţii, să sufere moartea şi să treacă prin ea, pentru ca să fie înălţat pe Tronul harului şi acolo să fie Conducătorul şi Mântuitorul. El a întâmpinat moartea în toată puterea ei şi în noaptea aceea îngrozitoare nu a avut loc nicio minune în favoarea Lui, niciun drum nu a fost netezit pentru El. Iordanul a trecut peste toate malurile lui, atunci când El a intrat în El, şi niciunul care putea să ajute nu a putut trece împreună cu El. Atunci când a gustat mai dinainte această oră, a rostit suferinţa adâncă a sufletului Său cu cuvintele de neuitat pentru noi: »Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice? … Tată, scapă-Mă din ceasul acesta? … Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta. Tată, preamăreşte Numele Tău!«  Şi atunci când a coborât de pe mal în apa râului, înainte ca picioarele lui să atingă apele învolburate, S-a rugat: »Dacă este posibil să treacă paharul acesta de la Mine«. Dar nu a fost posibil, şi de aceea a trebuit să strige: »Apele Mi-au pătruns până la suflet. Am intrat în vâltoare, şuvoiul trece peste capul Meu« (Psalmul 69). »Un adânc cheamă un alt adânc la vuietul căderii apelor Tale; toate talazurile şi valurile Tale trec peste Mine« (Psalmul 42). Moartea Lui a fost o necesitate. Numai în felul acesta putea fi nimicit »acela care are puterea morţii, adică pe diavolul«, altfel noi nu puteam niciodată să fim eliberaţi de această putere. Dragostea lui Dumnezeu nu ne-ar fi fost niciodată cunoscută, căci pe nicio altă cale ea nu putea fi descoperită pe deplin şi în neprihănire. »Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Sa faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.« Păcatele noastre nu ar fi putut fi iertate fără moartea Sa, noi nu puteam fi mântuiţi şi binecuvântaţi fără ea. Nu ar exista nicio mântuire şi niciun har pentru păcătoşi, căci cu toate că Domnul nostru ar şedea pe un Tron mai presus de toate, căci El este Dumnezeu, acesta nu putea să fie şi să devină un tron al harului.

Aceasta este Evanghelia care ne-a fost vestită: Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, şi El a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Dar istoria minunată a dragostei mântuitoare merge mult mai departe decât aceasta. »Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi.« »S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat foarte sus şi I-a dat Numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în Numele lui Isus să se plece orice genunchi … şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn.«

Este bine pentru noi să privim pe Isus, Domnul nostru, cum a coborât pentru noi în apele morţii, asemenea acelor fii ai preoţilor, care s-au uitat la Elisei, când a păşit pe malurile râului Iordan. Şi este bine pentru noi să privim, cum El a ieşit din moarte, prin învierea dintre cei morţi, căci adevărul cu privire la un Mântuitor mort nu ar avea nicio valoare pentru noi. Da, El nici nu ar fi Mântuitor, dacă nu S-ar fi reîntors din moarte, căci »dacă Hristos n-a înviat, voi sunteţi încă în păcatele voastre.« Dacă moartea L-ar fi biruit şi L-ar fi nimicit, atunci ne-am fi putut mira de dragostea care L-a făcut să moară pentru noi, şi ar fi trebuit să fim pentru totdeauna întristaţi cu privire la El şi nicio speranţă, nicio bucurie, nicio cântare nu ar fi alungat necazul şi întristarea noastră. Dumnezeu ar fi pierdut pe Fiul Său, iar noi nu am fi avut niciun Mântuitor, niciun Domn, niciun Conducător, n-am fi avut pe nimeni la care să venim cu grijile noastre şi căruia să-i putem încredinţa nevoile noastre, pe nimeni care să ne poată îmbogăţi cu harul său.

»Dar acum, Hristos a înviat dintre cei morţi«, El a triumfat, şi nu moartea. El S-a arătat ucenicilor Săi şi le-a zis: »Uitaţi-vă la mâinile şi la picioarele Mele, căci Eu sunt.« Această apariţie ne este confirmată de Sfânta Scriptură a lui Dumnezeu, pentru ca noi să-i pricepem însemnătatea prin credinţă şi să cădem la picioarele lui Isus înviat dintre cei morţi şi să spunem împreună cu Toma: »Domnul meu şi Dumnezeul meu!«

Acei tineri, care s-au plecat până la pământ înaintea lui Elisei şi i s-au supus lui ca conducător al lor, au făcut-o pe drept. A fost voia lui Dumnezeu ca ei să recunoască în felul acesta pe profetul Său ales şi uns, şi ei au fost înţelepţi, să facă voia lui Dumnezeu. El vrea ca orice limbă să mărturisească, că Isus Hristos este Domnul. »Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit« (Romani 10.9). Însă aceia care leapădă pe Domnul, care i-a răscumpărat, îşi aduc repede pieirea lor. Dar cei care se pleacă înaintea Lui şi cu toată inima se leagă de El vor fi îmbogăţiţi prin harul pe care El Îl administrează. Titlul şi locul ca Domn, care Îi aparţine deja acum, nu înseamnă numai că El are autoritate peste toate lucrurile, ci şi că El este administratorul oricărui har al lui Dumnezeu pentru oameni. Şi El, Cel care stă la dreapta lui Dumnezeu, mijloceşte pentru noi, ca noi să fim mai mult decât biruitori.

Te dedici tu cu adevărat pe deplin Domnului?
Modele biblice de dăruire

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, Online începând de la: 12.09.2018, Actualizat: 12.09.2018

Cuprins

Versete călăuzitoare: 1 Samuel 17.48; 18.4; 31.1-6; 2 Samuel 1.11-27; Ioan 20.11-18

Două feluri de devotament

Tema noastră din seara aceasta este: sursa adevărată şi motivul devotamentului şi cum este răsplătit devotamentul. Pentru aceasta doresc să vă îndrept atenţia spre locurile din Biblie [de mai sus], pe care tocmai le-am citit înaintea voastră. Ele arată două feluri sau două aspecte de devotament, care se găsesc în Biblie. Domnul a vrut ca aceste aspecte să conducă unul la celălalt. Căci dacă un aspect este numai pentru sine însuşi, deci nu conduce spre celălalt, atunci noi nu putem cunoaşte pe deplin gândurile lui Hristos referitor la ele. Pe lângă aceasta, omul, în care este numai un aspect al dăruirii, nu poate fi păzit faţă de pericolele şi minciunile vrăjmaşului. Desigur, această dăruire, să-i spunem „mai joasă”, este cât de cât reală, căci persoana, care posedă această dăruire, nu este infidelă. Fără îndoială rezultă din aceasta, că omul, care posedă numai această însuşire mai inferioară a devotamentului, în momentul acesta nu este încă un prieten al lui Hristos. El nu cunoaşte taina Domnului şi nu este în siguranţă faţă de ademenirile din jurul lui. Ţelul şi gândurile lui Dumnezeu sunt, ca o însuşire să conducă la cealaltă. Este bine să posezi deja dăruirea „mai joasă”, dar este periculos să te mulţumeşti numai cu ea. Dacă inima se mulţumeşte cu aceasta şi nu se străduieşte să obţină treapta mai superioară, să ajungă la dăruirea deplină, atunci inima nu este sigură.

Devotamentul lui Ionatan

Voi încerca să-ţi explic aceste două feluri de devotament. În 1 Samuel 18.4 avem o ilustrare minunată a primului fel, a devotamentului mai de jos. Acest devotament rezultă simplu din faptul cunoaşterii că ai avut parte de ajutor; dar el nu cunoaşte persoana care a dat acest ajutor, a făcut această slujbă. Aceasta era natura, fiinţa dăruirii lui Ionatan. Fără îndoială mulţi dintre voi ştiu că devotamentul lui Ionatan este prezentat deseori ca cel mai mare exemplu de dăruire din Biblie. Eu sunt însă convins că nu este aşa. Acest devotament în sine este minunat, însă el este limitat, el nu merge foarte departe; şi el nu este desăvârşit, tocmai pentru  este limitat. El eşuează într-o însuşire esenţială: şi anume că el nu este total şi complet. Nicidecum nu vreau să subapreciez valoarea devotamentului pe care Ionatan îl arată aici la început, însă istoria însăşi ne va arăta dimensiunea sentimentelor lui. Este trist să vezi un astfel de bărbat, care era aşa de legat cu salvatorul lui Israel, mergând spre un aşa sfârşit. Găsim aceasta în capitolul 31 al primei cărţi a lui Samuel.

Se pare că Ionatan nu a cunoscut pe David mai înainte, ei nu au avut nici un fel de legătură unul cu altul. David însă a realizat această salvare minunată a lui Israel, a poporului Domnului, căci pentru aceasta a devenit slujitorul lui Dumnezeu. Gândesc că tocmai această salvare de filisteni realizată de unul singur, pe care David a obţinut-o prin credinţa simplă în Domnul, l-a impresionat pe Ionatan aşa de mult, că inima lui s-a legat de inima lui David, atunci când el a văzut semnele morţii în mâna acestui tânăr simplu din Iuda. Realmente aici salvatorul stătea înaintea naţiunii.

Primele versete din 1 Samuel 18 înseamnă simplu următoarele: Ionatan a văzut pe David cu semnele biruinţei, cu capul filisteanului în mâna sa, şi ca să zicem aşa şi-a zis în sine însuşi: „Acolo este salvatorul meu”. Şi în această primă oră a libertăţii, prin această cucerire minunată „sufletul lui Ionatan s-a legat de sufletul lui David şi Ionatan l-a iubit ca pe sufletul lui” (1 Samuel 18.1). Sentimentul produs de această lucrare în inima lui era aşa de copleşitor (el avea o cunoaştere clară a acestei binecuvântări minunate, de care Israel a avut parte, şi a acestei eliberări, care a fost realizată), că inima lui s-a legat cu inima lui David. Şi nu numai aceasta: el se dezbracă – el dă lui David ceea ce îl caracteriza pe el ca războinic. El nici nu ar fi putut da destul lui David. Cu toate acestea trebuie remarcat, că el nu s-a dat pe sine însuşi. El a dat posesiunile sale, însă s-a păstrat pe sine însuşi pentru sine. Gândeşte-te la ce a reţinut pentru sine! El a dat tot ce avea, el s-a dezbrăcat pe sine însuşi. Recunosc, aceasta arată o preţuire minunată a persoanei lui David. Ea este minunată la locul ei; dar ceea ce Ionatan a reţinut pentru sine era de mii de ori mai preţios decât ceea ce a dat. Şi te asigur, că acesta este felul în care Dumnezeu evaluează ceea ce noi dăm: nu pe baza a ceea ce dăm, ci pe baza a ceea ce reţinem. Acesta este etalonul divin.

Şi acum îţi pun o întrebare: Ce reţii tu? Nu enumera ce ai dat. Poate ai dat arcul şi centura sau ceva asemănător; poate ai dat averile tale; poate te-ai debarasat de toate, poate deseori te-ai sacrificat. Ai putea spune: „Tot ce posed în lumea aceasta este lipsit de importanţă în comparaţie cu dragostea Sa minunată, şi inima mea cunoaşte lucrarea, pe care El a făcut-o pentru mine. Nu era El, Cel care prin moartea Sa a anihilat forţa puternică a marelui Goliat, sub a cărui influenţă noi toţi am stat cândva? Nu era Domnul Isus Hristos, Cel care a înfrânt puterea lui satan, păcatul şi moartea? David a lucrat realmente o eliberare minunată; însă Salvatorul nostru a obţinut biruinţa, prin faptul că El Şi-a dat viaţa, Prin faptul că El S-a dat pe Sine Însuşi. Tu ai putea şti în inima ta, că El te-a scos din necaz, din nenorocire şi din păcat. Şi salvarea este aşa de minunată că tu Îi dai tot ce ai. Dar dacă te sustragi pe tine însuţi, dacă nu te dai pe tine însuţi Lui, atunci aceasta nu corespunde a ceea ce El Îşi doreşte şi ceea ce El doreşte să posede.

Ai putea să mă întrebi, cum pot eu dovedi că Ionatan nu s-a dat pe sine însuşi? Foarte simplu: Ionatan nu s-a decis să împartă aceeaşi soartă cu David, el nu s-a pus niciodată cu totul de partea lui David: în timp ce David este respins, Ionatan este la curtea lui Saul; în timp ce David este în peşteră, Ionatan este alături de scaunul de domnie; în timp ce David este în pericol, Ionatan este în siguranţă în palatul lui Saul. Ionatan nu s-a identificat niciodată pe deplin, niciodată public, niciodată evident cu David cel respins, vânat, dispreţuit, alungat. Nu spun că el nu a avut nici o simpatie pentru David. Însă aceasta nu a fost vizibilă public, totul era ascuns. Eu recunosc desigur că Ionatan avea simpatie pentru David, însă el niciodată nu o va arăta înaintea lumii şi va spune: „Doresc să-l am mai bine pe David decât curtea împărătească a lui Saul.” Niciodată nu a făcut aceasta şi consecinţa era, că atunci când filistenii (vrăjmaşii care se aflau în mijlocul lui Israel şi pe care Dumnezeu i-a folosit împotriva lui Israel din cauza păcatelor lor) s-au întărit şi au învins armata lui Israel, printre morţi se afla nu numai împăratul, ci şi Ionatan.

Şi de aceea am citit la început din 2 Samuel 1, un cântec de jale foarte melancolic şi impresionant, o plângere a unuia care iubea cu adevărat pe Ionatan. Cât de mult se cuprinde în cuvintele acestea: „Frumuseţea ta, Israele, zace ucisă pe înălţimile tale!” (2 Samuel 1.19)! Ionatan nu a părăsit niciodată înălţimile, pentru a merge pe locurile de respingere. David era, să spunem aşa, respins şi Ionatan se afla la curtea împăratului, şi aşa a căzut Ionatan. De aceea spun: cu toate că devotamentul lui Ionatan faţă de David este minunat în sine însuşi, aceasta nu a împiedicat ca David şi Ionatan să fie despărţiţi. Poate aceasta să fie forma cea mai înaltă a dragostei, care este mulţumită, dacă ea este despărţită de ceea ce iubeşte? Şi cu toate acestea găsim aici un bărbat, care a putut să se despartă de tot ce are valoare şi să le dea aceluia care l-a salvat; care a rămas în continuare la curtea împăratului lui David, în timp ce acesta era respins, izgonit de toţi – o adevărată imagine despre Domnul Isus Hristos în timpul actual. Fiţi siguri, iubiţi prieteni: dacă pe voi nu vă leagă de Hristos nimic mai mult decât sentimentul că El a făcut o slujbă, o lucrare pentru voi, atunci niciodată voi nu vă veţi devota cu adevărat! Trebuie eu să minimalizez această slujbă, această lucrare? Dumnezeu să mă ferească! Să îndepărtez eu ceva din mărimea acestei lucrări? Dumnezeu să mă ferească! Însă eu doresc ca voi să ştiţi ce este mai mare: lucrarea, sau Acela care a făcut lucrarea. Aceasta este întrebarea.

Care este deci diferenţa între treapta mai joasă a devotamentului, pe care am studiat-o acum, şi treapta mai superioară a lui? Nu este vorba de faptul să năzuim să dăm ceva lui Hristos, ci este vorba de conştienţa că noi am primit totul în Hristos, respectiv de la Hristos, aşa că El înlocuieşte totul din inimile noastre. Treapta mai joasă de devotament rezultă din slujire; ea spune: „Eu doresc să-Ţi dau în schimb tot ce am.” Treapta mai înaltă spune: „Eu primesc de la Tine, pentru ca Tu personal să înlocuieşti în sentimentele mele tot ce ar putea avea un loc acolo.” Exact aceasta este diferenţa între o persoană care cunoaşte lucrarea lui Hristos, şi o persoană care cunoaşte pe Hristos personal.

Mulţumesc lui Dumnezeu pentru fiecare de aici care cunoaşte lucrarea lui Hristos; dar ţelul meu mare este să vă fac să înţelegeţi binecuvântarea nespus de mare a intimităţii personale cu Acela, care a făcut această lucrare pentru tine. Şi îmi doresc aceasta pentru tine, căci ştiu că tu niciodată nu vei fi sigur înaintea amăgirilor, provocărilor şi ademenirilor lumii acesteia, până când nu vei cunoaşte pe Acela care pentru tine a pus în umbră toate acestea. Sunt două puteri; una din ele hotărăşte în fiecare inimă: o putere este lumea, cealaltă putere este Hristos. Şi poţi fi sigur, că nu vei fi la adăpost faţă de una, dacă nu ai găsit pe cealaltă.

Ai putea acum să-mi spui, că tu şti, că toate păcatele tale au fost iertate. Eu nu tăgăduiesc aceasta: aceasta produce uşurare. Tu spui, este o uşurare minunată. Şi eu recunosc aceasta şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta. Dar dacă până acum tu nu ai cunoscut pe Acela care Şi-a vărsat sângele preţios, ca să-ţi ierte păcatele, atunci nu vei fi sigur înaintea tuturor provocărilor timpului acesta. Cunosc multe neamuri iubite ale mele, care sunt conştiente de iertarea păcatelor lor, şi cu toate acestea sunt aşa de apropiate de lume, cum nu se poate fi mai aproape. Cu siguranţă ele nu pun la îndoială iertarea păcatelor lor; şi ele pot numi o bază divină pentru siguranţa lor, tot aşa ca şi voi, care sunteţi în seara aceasta aici; mai mult, ei se bucură de aceasta. Nu vreau să minimalizez aceasta, însă îţi spun, ei se bucură şi de lume. Ei au iertarea păcatelor lor şi savurează acest fapt; ei cunosc slujirile, pe care le face Hristos, şi se bucură de ele; şi ei îţi spun mereu, că este minunat să vezi păcatul, moartea, satan, iadul şi toate biruite şi cucerite de Hristos; ei ştiu să preţuiască toate acestea. Însă ei niciodată nu au cunoscut binecuvântarea care este legată de acestea atunci când persoana proprie este dată în schimbul acestora. Atunci se cunoaşte Persoana care poate să înlăture toate din inimă, deoarece El Însuşi posedă inima. Ei nu ştiu nimic despre aceasta, ei niciodată nu au ştiut nimic despre aceasta şi nici în viitor nu vor şti nimic despre aceasta. Când vei vorbi creştinilor despre Hristos, atunci ei nu vor avea interese mari să te asculte.

Mă adresez aici cu toată seriozitatea la fiecare de aici. Te întreb: Dacă ne-am aşeza, ca să vorbim împreună despre Domnul Isus Hristos, cât de bine te pricepi tu în acest domeniu? Dacă aş vorbi cu tine despre slujba Lui, te pricepi? Dar dacă am vorbi despre El Însuşi, te pricepi şi atunci? Ar fi aceasta o temă, la care inima ta să se reverse – desăvârşirile diferite ale Aceluia, al cărui har permite să ne numească prietenii Lui? Pentru fiecare din noi aceasta este o chestiune serioasă. Care ar fi răspunsul tău, dacă eu spun: să vorbim despre Acel Sfânt, care a părăsit tronul lui Dumnezeu şi a coborât pe pământ, ca să devină Om, ca să reveleze dragostea Tatălui Său unui sărman ca mine – că El ar lua inima mea sărmană, suferindă şi ar câştiga-o pentru Sine? Dacă El a câştigat inima mea şi inima ta, atunci cu siguranţă vom putea vorbi despre Acela, care pentru ţelul nostru comun a luat această poziţie.

Deseori sunt uimit cât de puţini credincioşi sunt personal apropiaţi de Hristos: să cunoşti personal pe Hristos şi să te bucuri de El Însuşi ca Persoană şi nu numai de o învăţătură referitoare la El. Aproape că nu se cunoaşte mai mult decât o învăţătură referitoare la El; s-a înţeles foarte puţin că un Om viu stă pe tronul lui Dumnezeu în cer – o Persoană iubitoare, care poate satisface orice dorinţă a inimii şi pe care eu Îl cunosc ca Dumnezeu într-un Om; aceasta este partea minunată în această chestiune. Eu cunosc pe Dumnezeu în Isus. Cum altfel aş putea eu cunoaşte pe Dumnezeu? Numai în acest Unul sfânt, preaiubiţi prieteni, pot eu cunoaşte pe Dumnezeu; aceasta este partea minunată. Om adevărat, Om real şi totuşi Dumnezeul puternic. Dumnezeu în Om. „Şi aceasta este viaţa eternă, să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Hristos pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17.3). Aceasta este singura cale pe care eu pot cunoaşte pe Dumnezeu; eu văd pe Dumnezeu în Hristos; eu cunosc pe Dumnezeu prin acest Om; şi eu sunt adus la Dumnezeu prin El. Ce binecuvântare! Numai aceasta mă mântuie şi nimic altceva nu mă poate salva.

Doresc să-ţi pun pe inimă – tu nu eşti sigur, inima ta nu este apărată, dacă Hristos nu este singurul Stăpân, căruia Îi aparţine tronul. Dacă El domneşte personal pe tronul inimii tale, atunci ai motivul adevărat, izvorul adevărat, puterea adevărată pentru drum şi pentru mărturia pentru El aici pe pământ. Aceasta era ceea ce îi lipsea lui Ionatan. Nu vreau să par unilateral; recunosc că devotamentul lui, pe cât era posibil, era real şi minunat; însă devotamentul lui nu s-a ridicat peste treapta de jos. În privinţa aceasta era insuficient, căci ceea ce dorea sufletul lui David nu i-a fost dat. Aceasta ceste ceea ce caută Hristos cu privirea; El doreşte să aibă inima ta – cu alte cuvinte, pe tine însuţi; de aceea Duhul Sfânt spune: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât tot ce se păzeşte, pentru că din ea ies izvoarele vieţii” (Proverbe 4.23).

Devotamentul lui Rut

Doresc să vă îndrept atenţia spre o altă întâmplare din Vechiul Testament. Ea este total opusă de cele spuse până aici şi ea va clarifica mai mult istoria lui Ionatan. Mergem la istoria lui Rut; gândesc că voi toţi cunoaşteţi istoria. În cazul lui Rut nu era vorba de slujire. Naomi i-a făcut parte de tot ce era posibil; zilele ei de slujire trecuseră; aşa începe cartea Rut. Găsim o văduvă săracă, singuratică, una care de două ori a rămas singură – o femeie care şi-a pierdut soţul şi copiii, care spune: „Am plecat în belşug şi Domnul m-a adus din nou acasă, fără nimic” (Rut 1.21). Ea ar fi putut la fel de bine să spună: „Am terminat cu lumea aceasta; soarele meu a apus, pe când era încă ziuă; eu nu mai pot face nimic pentru tine; du-te înapoi la dumnezeii tăi; eu nu-ţi mai pot da nimic; nu mai pot face nici o slujbă pentru tine; sora ta s-a întors înapoi; întoarce-te şi tu.” Ce gândeşti tu, care a fost răspunsul la aceasta? Ce a trezit această afirmaţie în inima lui Rut? Care a fost efectul acestei solicitări? Deci, această solicitare a arătat realitatea simplă, că persoana lui Naomi era, ca să zicem aşa, ancorată în inima moabitei. În fond răspunsul lui Rut a fost: „Tu eşti aceea pe care eu o vreau, eu te preţuiesc. Este persoana ta de care sunt legată, nu de slujire, eu nu vreau s-o mai am. Tu mi-ai dat tot ce puteai să-mi dai, însă eu nu doresc să te părăsesc, nici în viaţă nici în moarte nu mă pot despărţi de tine. Te-am cunoscut când îţi mergea bine, şi vreau să fiu cu tine şi atunci când ai parte de nenorocire. Te-am cunoscut în zilele bune, nu doresc niciodată să te părăsesc în zilele întunecate.

Observă diferenţa. Nu era nici slujirea de care Rut a avut parte de la Naomi, şi nici dorinţa ei după altă slujire în continuare de la Naomi. Şi eu spun aceasta, deoarece cunosc oameni care gândesc: dacă ziua întreagă o petrec în slujire, dacă sunt deosebit de activ, dacă merg aici şi acolo, atunci sunt foarte devotat. – Însă eu nicidecum nu pot spune aşa ceva. Probabil tu eşti aşa, şi poate chiar mai mult; probabil ai umplut cu pliante toate restaurantele din oraş, şi cu toate acestea nu posezi nici măcar o singură însuşire a devotamentului care bucură inima Domnului Isus Hristos. S-ar putea să fi o persoană care lucrează din greu – şi nu doresc să desconsider aceasta, să mă ferească Dumnezeu -, dar este o mare diferenţă între această chestiune şi o persoană care trăieşte în intimitatea apropierii personale de Domnul Isus Hristos, aşa că El poate spune despre ea: „Aici este cineva care preţuieşte gândurile Mele mai mult decât orice în lume; Eu îl numesc prietenul Meu şi Eu îi voi face cunoscut gândurile Mele.” Nu este aceasta cu totul altceva? Eu niciodată nu aş putea spune, că cineva care se află în această poziţie ar fi mai puţin avansat în slujirea lui; însă diferenţa este simplă, că slujirea poartă caracterul gândurilor lui Hristos şi nu preferinţele noastre proprii. Atunci ne vom gândi la preferinţa Lui şi la ceea ce El vrea să aibă.

Nu doresc să micşorez în inimile voastre dragostea voastră pentru slujire, ci doresc ca voi să luaţi seama ca slujirea voastră să fie o buna plăcere pentru Hristos şi nu numai bucuria voastră proprie. Aceasta este ceea ce caracterizează o persoană deplin devotată. Această persoană se bucură să cerceteze ce Îi place Domnului. Există ceva, care aduce mai multă binecuvântare, decât să cercetezi ce Îi place Aceluia care este ţelul nostru? Ce va dori El? Mă gândesc cu plăcere la Saul din Tars. Care a fost primul lucru, pe care el l–a spus după convertirea lui? „Doamne ce vrei să fac?” (Faptele apostolilor 9.6). Gândul lui este: eu am acum pe Domnul Isus Hristos, El a înlocuit totul în inima mea, m-a împăcat cu Sine Însuşi, şi acum eu cercetez ce Îi place Aceluia care este în cer, pe care eu L-am prigonit odinioară.

Priveşte acum celălalt aspect, pe care îl găsim în istoria lui Rut; nu este el minunat? În capitolul următor găseşti că ea slujeşte cu bucurie chiar şi pe căldura dogoritoare a zilei, şi ea lucrează şi se osteneşte pentru o persoană faţă de care ea era devotată; însă mai întâi a venit devotamentul. Este ca şi cum ea ar spune: „Îngrijesc pentru tine; aceasta este primul lucru. Şi eu arăt această purtare de grijă nu pentru ceva, pe care tu mi l-ai putea da sau doreşti să mi-l dai; ci eu exprim devotamentul meu prin aceea că eu – cu toate că tu eşti numai o văduvă sărmană – nu te pot părăsi.” – „Unde vei muri tu, voi muri şi eu şi acolo voi fi înmormântată. Aşa să-mi facă Domnul şi încă mai mult, dacă altceva decât moartea mă va despărţi pe mine de tine!” (Rut 1.17). Acesta este devotamentul adevărat, preaiubiţi prieteni. Nu trebuie să urmăresc istoria în continuare, dar ce primeşte ea în final? Este foarte interesant să urmărim aceasta. Ea primeşte pe Boaz, şi ce înseamnă numele acesta? Tărie.

Şi acum permiteţi-mi să leg de aceasta un loc din Biblie – un loc minunat, dar timpul nu permite să ne ocupăm detaliat cu el. Domnul Isus Hristos spune credincioşilor din Filadelfia, săraci, slabi şi totuşi plini de devotament: „Pe învingător îl voi face un stâlp [aceasta înseamnă, un „Boaz”] în templul Dumnezeului Meu” (Apocalipsa 3.12). „Pe învingător”, aceasta înseamnă, „Cine este plin de devotament; cine nu tăgăduieşte Numele meu; cine Mă preţuieşte printre cei răi şi printre cei buni mai mult decât orice din lume, pe Mine, Cel sfânt şi Cel adevărat – chiar dacă acum el ar putea fi expulzat, totuşi Eu îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu. El ar putea fi un expulzat; un om sărac, nenorocit, exclus; un om la care se priveşte ca la unul care răstoarnă toate rânduielile religioase şi toate celelalte; totuşi „Eu îl voi face un stâlp în templul Dumnezeului Meu, şi niciodată el nu va mai ieşi afară; şi voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, al noului Ierusalim, care coboară din cer, de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou” (Apocalipsa 3.12).

Devotamentul Mariei Magdalena

Nu merg mai departe în privinţa aceasta, preaiubiţi prieteni, ci mă reîntorc la Noul Testament, la Maria Magdalena. Aici vedem o persoană, căreia Isus Hristos i-a slujit, exact aşa cum David a slujit lui Ionatan, şi este foarte interesant să urmărim această istorisire. Desigur a fost slujirea, cea care a adus-o înainte de toate la Domnul. Era Salvatorul ei, El a alungat din ea o legiune de demoni; aceasta rezultă clar din afirmaţiile care le citim. Însă ceea ce noi găsim după aceea, este interesant pentru fiecare dintre noi. Dacă urmăreşti în evanghelii întreaga ei istorie – şi te rog insistent să faci aceasta -, dacă cercetezi istoria Mariei Magdalena, vei constata, că din momentul când ea a avut partP6e de puterea eliberatoare, această femeie a fost prezentă în orice situaţie de viaţă a Domnului Isus Hristos. Ea I s-a devotat fără rezerve – ea s-a dat pe sine însăşi, toată existenţa ei; ea este amintită ca una care Îi slujea; ea L-a servit. Ea s-a dat pe sine însuşi şi a dat tot ce avea. Tu o vei găsi în viaţa Lui, ea a fost cu El la cruce, ea a fost ultima cu El la mormânt şi a fost prima la mormânt în prima zi a săptămânii. O istorie foarte interesantă! Oriunde ai căuta în Noul Testament, vei găsi pe Maria Magdalena în legătură cu istoria Domnului Isus Hristos începând din momentul când ea a avut parte de puterea Lui eliberatoare. El a eliberat-o şi El era Salvatorul ei – a alungat pe cei şapte demoni din ea -, şi ea s-a simţit atrasă de El Însuşi prin această lucrare; acesta este esenţialul, şi ea nu L-a părăsit niciodată. Şi ce mă impresionează aşa de mult, este faptul că ea se leagă strâns de El; în suferinţă, în ruşine şi ocară la cruce precum şi în alte situaţii de viaţă.

Adevărata încercare pentru devotament este aceea, dacă o persoană stă de partea lui Hristos în timpuri întunecate. Va veni ziua în care Hristos va avea toate, aşa cum vrea El, şi este o binecuvântare să te bucuri deja de aceasta; dar cât sunt de mulţi acum cu El în duh şi în inimă, când El încă nu are propriile drepturi şi titluri? Aceasta este o întrebare serioasă! Pe deplin devotaţi sunt aceia care rămân la Hristos, în timp ce El este lepădat, şi aceasta este tocmai încercarea din timpul de acum. Dacă Hristos ar fi la putere, dacă acum totul ar fi într-o ordine divină, dacă totul ar fi aşa cum vrea El să le aibă, aşa cum va fi într-o zi, atunci n-ar mai fi nici o cruce, nici o încercare, nici o ispită; fiecare ar avea parte cu El. Însă încercarea constă în faptul, dacă eu împart cu El soarta mea în lepădarea Sa; şi aceasta nu are a face, aşa cum am spus mai înainte, numai cu un om, căruia i s-a iertat, care are iertarea păcatelor.

Probabil tu ai savurat iertarea, aşa cum şi Ionatan a savurat foloasele biruinţei lui David, şi cu toate acestea el nu a petrecut nici un moment cu David în timpul lepădării lui. Şi aceasta este valabil pentru mulţi din timpul nostru. Ei spun: „Eu am iertarea păcatelor mele”, şi ei se opresc aici. Însă întrebarea este: Unde este Hristos acum? Am întrebat aceasta cândva pe cineva şi el a replicat: „Unde este Hristos? Ce vrei să spui prin aceasta?” Prin aceasta vreau să spun: Ce poziţie are Hristos astăzi în epoca aceasta în momentul actual? Cum este preţuit adevărul lui Hristos, Cuvântul lui Hristos? Sunt sfinţii adânciţi în lucrurile pe care El le preţuieşte cel mai mult şi le iubeşte? Voi ştiţi, că lucrurile stau cu totul altfel. Nu este nimeni care să contrazică, că Hristos astăzi nu este cunoscut cu adevărat. Generaţia aceasta a lepădat pe Hristos şi L-a expulzat. Noi trăim în lumea în care El a fost omorât, şi generaţia ucigaşilor Lui este la putere; acolo trăim noi. Hristos a fost lepădat, expulzat şi pretutindeni respins. Recunosc, că sunt din aceia care sunt deosebit de bucuroşi să poată monopoliza avantajele „planului de mântuire”. Realmente egoismul este exact principiul, principiul ascuns al inimii omeneşti. Oamenii sunt bucuroşi să primească avantajele lucrării lui Hristos, sunt bucuroşi să fie siguri, că ei nu merg în iad, atunci când vor muri; se bucură să fie siguri că nu merg la judecată. Însă marea întrebare, care se pune astăzi, când aşa de puţin se gândeşte la interesele şi la adevărul şi la Cuvântul lui Hristos, este: În ce măsură ocupi loc împreună cu El? Aceasta este proba pentru adevărata credincioşie şi adevăratul devotament faţă de El. Eşti tu gata în timpul de acum, să fii de partea Lui, legat cu preţul, pierderea, suferinţa şi ocara?

Sunt mulţi care se dau înapoi îngroziţi; dar cu toate acestea nu pot contesta, că ei nu sunt creştini. Însă spun: aceştia nu sunt devotaţi pentru Hristos. Merg chiar mai departe şi spun: aceia care înţeleg poziţia, pe care Hristos o ocupă acum în cer, precum şi lepădarea actuală a Lui de către lume, preţuiesc să fie în situaţii, la locul lor de muncă, acasă la ei, acele persoane care se potrivesc pentru un astfel de Hristos. Ei simt că este potrivit, atunci când crucea aruncă o umbră peste toate împrejurările. Pe ei nu-i interesează numai să profite de binele lucrării de la cruce şi de aceea să meargă în cer, ci ei vor acum să fie la Hristos; dorinţa lor este să-I răspundă acum la gândurile Lui, aici în prezent. Dacă El nu a avut nici un loc, unde să-Şi poată pune capul, dacă El a avut numai o iesle la naştere şi o cruce între doi tâlhari în moartea Sa şi mormântul lui Iosif la înmormântarea Sa – atunci cât pot să dorească aceia care Îl iubesc, să posede în lumea aceasta? O, de ar fi drumul nostru spre Dumnezeu puţin mai mult format în asemănare cu drumul Său! Cât de cu totul altfel ne-ar merge, dacă ar fi aşa! Şi nu am voie să spun fiecăruia dintre voi: că voi aveţi acum o posibilitate minunată, să arătaţi, că Hristos ocupă în inimile voastre locul de domnie, chiar dacă cu fiecare zi devine tot mai greu să fi în lumea aceasta o mărturie pentru Domnul şi Hristosul lepădat? Ce binecuvântare, că Dumnezeu a permis, să vină astfel de timpuri peste noi; este plăcerea cea mai mare, pe care El ne-o poate face. Este minunat, că El ne permite să fim în orele cele mai întunecate ale nopţii, pentru ca prin aceasta noi să dovedim valoarea şi binecuvântarea şi plinătatea despre El, Cel care este singura lumină a inimii noastre. Nu doreşti tu să suferi pentru persoana pe care o iubeşti? Este vorba de a da numai ceea ce nu te costă nimic?

Nu doresc să detaliez aceasta, dar dacă Domnul permite, doresc să mă ocup într-o altă seară cu răsplata acestui devotament. Este bine să se studieze aceasta în context cu Ioan 20, unde plata, pe care această femeie deplin devotată o primeşte, are caracter dublu. Ea primeşte o plată dublă. Pe de o parte ea aude numele ei, rostit de buzele Sale înviate. Ce moment de binecuvântare pentru inima ei! Te-ai gândit vreodată ce a însemnat aceasta pentru sufletul ei, când acest Sfânt, pe care ea Îl considera mort, stătea acum viu înaintea ei? Îngerii au văzut-o plângând, dar şi El a văzut-o. Şi El cunoştea valoarea lacrimilor ei şi i-a zis: „Maria!” Nu este aceasta o plată, prieteni preaiubiţi? Ce izvor trebuie să fi deschis aceasta în inima ei! „Rabuni!”, a răspuns ea, când plină de bucurie L-a recunoscut. Dar El merge mai departe. El spune acum: „Mergi la fraţii Mei şi spune-le: »Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru«” (Ioan 20.17). Aceasta înseamnă: „Mergi şi du fraţilor Mei vestea cea mai bună, care a fost făcută cunoscut vreodată de buze omeneşti inimilor omeneşti.”

Trăim în timpuri în care diavolul se osteneşte cu toată puterea să înlocuiască totul; să înlăture ceea ce este numărul unu în gândurile lui Dumnezeu. Ţelul lui suprem este să strice ordinea divină! El este iniţiatorul tuturor acestor lucruri. Privesc la Maria Magdalena şi văd cum ea se agaţă cu devotament de Hristos, şi văd cum pentru dăruirea ei ea este răsplătită într-un aşa fel, că o inimă plină de devotament se bucură. Hristos n-a trimis-o să predice în afară – eforturile mari şi ţelul diavolului este să scoată pe oameni din sfera lor, să scoată lucrurile din ordinea lor -; ea nu a fost trimisă să predice lumii. Ea a fost trimisă la fraţii lui Hristos, ca să le transmită vestea cea mai bună, care a venit vreodată de pe buzele omeneşti; ea a fost trimisă să le spună, că Hristos a înviat dintre morţi şi că Întâiul-născut dintre mulţi fraţi va merge la Tatăl Său şi Tatăl lor, la Dumnezeul Său şi Dumnezeul lor. Nu era aceasta o plată mare? Prima ei plată era personală; a doua ei plată era în legătură cu alţii. Ea era o oaie a lui Hristos şi de aceea El a strigat-o cu numele ei; ea era un prieten al lui Hristos şi de aceea El îi aduce vestea cea mai bună.

Devotamentul deplin faţă de Hristos

Domnul să te facă să savurezi astăzi plăcerea acestui devotament, al cărei început este Hristos Însuşi. În felul acesta vei rămâne protejat, vei găsi ceea ce dezobişnuieşte inima ta de celelalte lucruri. Nu tăgăduiesc, că lumea este atrăgătoare sau că credincioşii trăiesc în timpuri de ispite; sunt convins de aceasta. Să nu crezi, că toate greutăţile au trecut, dacă ai avut cândva a face cu Hristos; până atunci ele nici nu au început încă cu adevărat. Niciodată nu ai astfel de greutăţi, niciodată aşa de multe probleme, o muncă aşa de chinuitoare, ca atunci când stai de partea lui Hristos. Şi de ce? Toate aceste greutăţi şi această muncă este astăzi din cauză că Hristos încă nu este la putere şi satan încă mai are voie să lucreze. Rămâne însă adevărat: El merită, da, El merită, ca eu să fiu simplu şi cu totul pentru El în această lume săracă, nenorocită, care L-a respins. De aceea mă rog stăruitor pentru tine şi pentru mine (în mod deosebit vă pun aceasta pe inimă, fraţii mei), ca noi să ne comportăm mai mult în chip demn de Hristos Cel lepădat, ca persoana noastră, casele noastre şi discuţiile noastre  şi comportarea noastră să păstreze mărturia. Este adevărat, că noi trebuie să trăim în lumea în care Domnul nostru a fost omorât, şi avem a face cu o generaţie de oameni care a făcut aceasta. Însă noi suntem despărţiţi de lume, noi nu îi aparţinem, ci aparţinem unei scene şi Unuia care Se află pe această scenă.

Facă Domnul prin Duhul Său ca fiecare să guste bucuria de a avea pe Hristos şi de a fi devotat Lui, aşa fel ca în noi să se găsească ceea ce face bucurie lui Hristos; din pricina Numelui Său.

O dorinţă este liberă! Ce ţi-ai dori tu?
Ilie şi Elisei

Walter Thomas Turpin

© SoundWords, Online începând de la: 12.09.2018, Actualizat: 12.09.2018

Versete călăuzitoare: 2 Împăraţi 2.9-14

2 Împăraţi 2.9-14: 9. Şi a fost aşa: după ce au trecut, Ilie a spus lui Elisei: „Cere ce să-ţi fac mai înainte de a fi răpit de la tine“. Şi Elisei a zis: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“ 10. Şi el a zis: „Greu lucru ai cerut; dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi; iar dacă nu, nu va fi“. 11. Şi a fost aşa: pe când mergeau ei încă şi vorbeau, iată un car de foc şi cai de foc; şi i-au despărţit pe cei doi; şi Ilie s-a suit la ceruri într-un vârtej de vânt. 12. Şi Elisei l-a văzut şi a strigat: „Părinte! Părinte! Carul lui Israel şi călăreţii lui!“ Şi nu l-a mai văzut. Şi şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi. 13. Şi a ridicat mantaua lui Ilie care căzuse de pe el şi s-a întors şi a stat pe malul Iordanului. 14. Şi a luat mantaua lui Ilie care căzuse de pe el şi a lovit apele şi a zis: „Unde este Domnul Dumnezeul lui Ilie?“ Şi a lovit şi el apele şi ele s-au despărţit într-o parte şi într-alta. Şi Elisei a trecut.Cuprins

Introducere

Doresc cu plăcere să-ţi pun o întrebare: Presupunem că Domnul Isus încă nu S-a înălţat la cer şi noi am fi însoţitorii Lui, aşa cum erau ucenicii Lui pe drumul Său binecuvântat aici pe pământ. Dacă Domnul Isus în seara aceasta, în seara dinainte de ziua când El va părăsi pământul, ne-ar spune: Cere-Mi, ce să fac pentru tine, înainte de a fi luat de la tine – ce răspuns I-ai da tu? Am dorinţa sinceră, ca în privinţa aceasta fiecare inimă de aici să se gândească serios la această întrebare. Căci, gândeşte-te bine: indiferent care ar fi rugămintea voastră, orice natură ar avea ea, rugăciunea voastră ar arăta clar spre ce este îndreptată inima voastră; rugămintea voastră ar exprima ce este în inima voastră. De aceea rugăciunile noastre lasă să se recunoască mai mult decât orice adevărata stare a sufletelor noastre, chiar mai mult decât discuţiile noastre. În rugăciune se arată, mai mult decât ne dăm noi seama, ce este cu adevărat în inimile noastre, ce ne impulsionează, arată spre ce sunt îndreptate sentimentele noastre.

Care ar fi fost rugămintea ta?

Deci dacă voi v-aţi putea pune pentru un moment în situaţia ca Domnul Isus să vă pună această întrebare: Cere-Mi, ce să fac pentru tine, înainte să fiu luat de la tine – pentru ce te-ai ruga tu? Vă puteţi da seama, că aceasta este o întrebare solemnă. Vă întreb: Ce vă este cel mai drag, ce vă stă mai mult pe inimă? – Pasajul, pe care l-am citit, va răspunde la întrebarea, pentru ce să ne rugăm, dacă Hristos ar fi totul pentru noi: eu doresc să Te reprezint pe pământ. – Aceasta stătea înapoia rugăminţii lui Elisei, şi aceasta ar sta înapoia rugăminţii oricărei inimi de aici care aparţine cu adevărat lui Hristos, dacă tu ai fi cu adevărat sincer şi devotat. Dacă ai iubi cu adevărat pe Domnul Isus – nu mă refer la sentimente naturale; acestea nu ar avea nici o valoare -, dacă L-ai iubi dumnezeieşte, dacă ai avea simţăminte cereşti pentru Hristos, atunci singura dorinţă dominantă a inimii tale ar fi: Doamne Isuse, am dorinţa să Te reprezint aici, în timp ce Tu nu eşti în lumea aceasta. Aceasta era dorinţa lui Elisei cu privire la Ilie, aşa cum se poate vedea în capitolul de faţă.

Vreau să te reprezint

Aşa cum ştiţi, Ilie era aproape de momentul să fie luat şi Elisei să fie lăsat singur în urmă. Elisei era legat de Ilie, nu voia să-l părăsească. El a spus realmente: Nu te voi lăsa. Atâta timp cât tu eşti aici, rămân cu tine. – Dar, spune Ilie, în curând voi fi luat de la tine, ce vei face atunci? – Atunci, a replicat Elisei, dacă nu te mai pot avea, permite-mi să te reprezint. – Este minunat să medităm la aceasta: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“, ceea ce nu înseamnă numai o cantitate de două ori mai mult, în înţelesul obişnuit, ci ca şi cum el ar fi spus: dorinţa inimii mele este, ca atunci când vei fi luat, să fie aşa ca şi cum tu ai fi încă aici la mine. – Eu cred că acesta este gândul, prieteni dragi: ca eu să te pot reprezenta aşa de clar, ca şi cum pe pământ ar fi o copie a celui absent. Aceasta este dorinţa mea, gândul şi râvna inimii mele.

Puterea există

Deci el cere putere, şi despre aceasta încerc să vorbesc acum. În seara trecută am vorbit despre poziţia noastră atât în cer cât şi pe pământ, şi în seara aceasta doresc să studiem ce rezultă din aceasta: puterea. Eu nu am nevoie de putere, ca să-mi păstrez poziţia din cer. Dar noi suntem încă în lume, ca să reprezentăm pe Hristos (şi fie ca noi toţi să simţim mai mult aceasta şi să devenim mai mult conştienţi în inimile noastre de acest fapt), unde suntem total lipsiţi de ajutor, în ceea ce priveşte locul ca atare. Nu ar trebui să ne aşteptăm la altceva decât la respingere din partea lumii acesteia; pretutindeni sunt numai încercări, greutăţi şi obstacole; şi aceasta nu numai din partea lucrurilor rele, ci şi a celor bune. Tendinţa tuturor, chiar şi a celor mai bune de pe pământ, este să ne facă să uităm că noi nu aparţinem pământului. Veţi gândi probabil, că aceasta este formulat la modul foarte general, dar repet: indiferent ce este – chiar şi cele mai bune, care aparţin lumii acesteia -, năzuieşte să ne facă să uităm, că noi nu îi aparţinem. De aceea toate sunt o încercare pentru noi: dovezile de har ne pun la probă, situaţiile favorabile ne încearcă; şi noi recunoaştem că nici un moment nu ne putem baza pe noi înşine.

Cine slujeşte lui Dumnezeu, trebuie să se aştepte la împotrivire

Sunt două lucruri, care caracterizează viaţa noastră, aşa cum a fost şi în cazul poporului Israel în pustie: ajutorul şi împotrivirea. Ajutorul este necesar, pentru ca noi să ne putem împotrivi cu succes; nu să ne odihnim şi să spunem: „Împotrivirea a trecut”, ci ca să ne putem împotrivi mai mult. Cu cât suntem ajutaţi mai mult, cu atât mai mult ne putem împotrivi, şi cu cât ne împotrivim mai mult, cu atât mai mult vom fi ajutaţi. S-ar putea părea ciudat, dar efectul este reciproc. Nu este aşa, cum gândesc mulţi oameni, că, dacă ai ajuns la un anumit moment în viaţa ta, poţi să-ţi încrucişezi mâinile pe piept şi să te aşezi liniştit. Eu gândesc că până la sfârşitul călătoriei este împotrivire, şi sunt convins: cu cât mergi mai mult cu Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să te aştepţi că împotrivirea creşte, în loc  scadă.

Ilie îl duce pe Elisei peste Iordan

Primul punct din pasajul citit, la care vreau să mă refer, şi la care voi trebuie să fiţi foarte atenţi, este: mai întâi Ilie, prin puterea care este în el, îl trece pe Elisei peste Iordan. El ia mantaua lui şi loveşte apa, şi îl duce pe Elisei cu sine pe cealaltă parte. Fiecare copil al lui Dumnezeu a fost trecut peste Iordan în moartea Domnului nostru Isus şi prin puterea Sa, în ceea ce priveşte poziţia, desigur. Dacă eşti un creştin credincios, atunci tu eşti de partea cealaltă a Iordanului. El te-a dus dincolo. Observă, că o discuţie între Ilie şi Elisei are loc abia după ce au traversat râul. Când au trecut peste Iordan, este ca şi cum Ilie spune: tu vei fi lăsat curând în urmă fără mine. Tu va trebui să fii singur în lumea aceasta; tu nu mă mai poţi avea la tine sau să te mai bazezi pe protecţia mea. Până aici ai avut sprijinul meu, ajutorul meu personal, dar acum aceasta nu mai este posibil; şi înainte ca eu să plec „cere-mi, ce să fac pentru tine”. Răspunsul lui Elisei este: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“ Şi Ilie spune: „Greu lucru ai cerut; dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi.” Aici avem deci subiectul despre care vreau să vorbesc, şi anume: puterea. Ceea ce Elisei voia şi ce el a cerut era puterea, pentru ca el să poată fi un adevărat reprezentant al celui absent. Şi aceasta este ce îşi doreşte un adevărat sfânt al lui Dumnezeu; este râvna tuturor acelora care s-au devotat pentru Hristos.

El nu spune: doresc tot felul de binecuvântări – siguranţa că voi merge în cer şi că totul va fi bine în viitor, dar fără să gândească în vreo privinţă la prezent. Aceasta nu este devotament faţă de Hristos, nu este credincioşie şi simţăminte pentru El. Unul care spune cam aşa: sunt bucuros să pot lua în posesiune toate binecuvântările, toată bunătatea care rezultă din moartea lui Hristos, toate avantajele, care se revarsă spre mine prin ceea ce a făcut El: voi fi cu Hristos în cer, cu El în glorie; dar cu privire la lumea aceasta, El nu aşteaptă nimic de la mine, decât numai să dau ce este cel mai bun al meu – o astfel de persoană nu are nici o loialitate, nici un devotament sau credincioşie faţă de Domnul său lepădat.

Adevărata credincioşie spune altfel: mă bucur, că El m-a aşezat în toate binecuvântările; dar în acelaşi timp inima mea doreşte să fiu aici pentru El. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât pentru El aici nu era nimic altceva decât respingere. – Nu este ceva minunat să gândeşti, că înainte ca Domnul preamărit să ia în posesiune tronul Său de domnie în lumea aceasta – acum El nu are încă nici un tron în ea, dar îl va avea -, El Se coboară şi ocupă un tron de domnie în inimile noastre sărmane? Şi unul, care Îi este cu adevărat credincios, se bucură să spună: înainte ca El să aibă aici tronul Său de domnie (aceasta va fi în Împărăţia de o mie de ani), eu îi dau tronul inimii mele. Mă bucur, antedatând în gând ziua în care El va extinde acea domnie în tot universul. Îmi doresc ca El să facă aceasta acum în inima mea – Hristos să fie în ea Domnul oricărui impuls, Comandantul inimii mele; să nu fie în ea nici un singur impuls, al cărui imbold şi izvor şi satisfacţie nu este El.

Singura dorinţă: să reprezinţi pe Hristos …

De aceea inima îşi doreşte să-L reprezinte aici. Ea ştie, că El ne-a trimis aici, ca să fim pentru El, şi ea doreşte să acţioneze corespunzător voinţei Sale; de aceea ea doreşte să fie în mod practic prietenul lui Hristos. Aceasta este adevărata credincioşie faţă de Domnul Isus. Desigur această credincioşie se arată în cel mai bun caz sub o formă slabă, sărăcăcioasă; dar indiferent cât este ea de slabă, El priveşte la inimă. Gândeşte-te că poate fi o mulţime de show şi afirmaţii solemne însoţite de jurăminte, care nu sunt veritabile; dar dacă El vede că noi dăm totul, oricât ar costa, ca să-L prezentăm în lumea aceasta, atunci inima Lui se bucură.

Aceasta era, ceea ce Elisei avea nevoie şi pentru care s-a rugat. Nu a cerut nimic altceva – nu a cerut să fie folositor, nu ca să fie marele binefăcător al veacului său, să fie o persoană minunată, la care să privească toţi şi să-l vadă ca dătător de binecuvântare pentru sute şi mii de semeni ai lui. Nici un cuvânt despre aşa ceva; era ceva mult mai mare decât acestea, şi era exprimat în aceste cuvinte simple: „Să fie, te rog, o măsură dublă a duhului tău peste mine!“ Răspunsul lui Ilie este la fel de simplu, şi anume: „Greu lucru ai cerut; dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi; iar dacă nu, nu va fi.“ Ceea ce noi avem nevoie pentru aceasta este puterea, aşa cum am amintit deja. De aceea noi, dacă venim la învăţătura Noului Testament, găsim, că Duhul Sfânt a coborât când Domnul Isus Hristos a plecat din lumea aceasta. Este deosebit de interesant şi totodată important pentru noi să studiem această ordine în cartea Faptele Apostolilor capitolul 1. Acolo găsim cuvântul „a luat” , care este folosit aici în 2 Împăraţi („dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine”), nu mai puţin de patru ori. Aceasta are loc în legătură cu înălţarea la cer a Domnului Isus. „El a fost înălţat” – gândul acesta se întâlneşte în tot acest capitol. După aceea a coborât Duhul Sfânt. Aşa a coborât mantaua lui Ilie, când Ilie a fost înălţat.

„Eu nu pot” nu există!

Dacă eşti un creştin credincios, în tine locuieşte Duhul Sfânt, de aceea nimeni să nu se dea înapoi şi să spună: eu nu pot reprezenta pe Hristos. Expresia „eu nu pot” nu ar trebui să fie vocabularul nostru. Gândeşte-te că trupul tău este un „templu al Duhului Sfânt”! Îţi poţi imagina ceva mai copleşitor de emoţionant sau mai solemn decât aceasta, că trupurile noastre slabe, sărmane trebuie să fie locuinţa Duhului Sfânt? Se mai pune întrebare referitoare la putere, în timp ce puterea lui Dumnezeu locuieşte în trupul meu? Întrebarea adevărată este: Cum o folosesc eu? Eu nu trebuie să rog pe Dumnezeu pentru puterecăci puterea a coborât deja; greutatea şi încurcătura în care se află unii creştini este din cauză că ei roagă pe Dumnezeu pentru putere şi prin aceasta tăgăduiesc puterea prezentă, care este gata să lucreze. Mă tem că necazul obişnuit este din cauză că crucea lui Hristos a fost dată practic la o parte, se poartă grijă de lume, felul de a fi al lumii este preluat, şi apoi rugăm pe Dumnezeul sfânt să ne dea putere. Vai, dacă ne comportăm în felul acesta, atunci întristăm pe Dumnezeu Duhul Sfânt, care locuieşte în noi şi care este puterea. Eu spun, puterea a coborât, şi aceasta în nici un fel mai neînsemnat decât în Persoana lui Dumnezeu Duhul Sfânt, care locuieşte în trupurile noastre. De aceea putem spune că pentru un creştin credincios este disponibilă orice cantitate de putere.

Putere prin împotrivire

Permiteţi-mi să scot în evidenţă două sau trei lucruri referitoare la această putere, care fac chestiunea mai simplă. Această putere lucrează în două feluri şi în două cercuri, şi noi avem o ilustrare despre aceasta în capitolul nostru. Primul fel este prin împotrivire. Aceasta are loc în mod foarte liniştit; nu este o prezentare mare sau o realizare fantastică, care zguduie tot oraşul. Puterea în sine este foarte liniştită. Dacă priveşti elementele încărcate cu electricitate şi auzi zgomotul tunetului puternic peste capul tău, s-ar putea gândi, cât de mare este puterea prezentată acolo. Dar nu este aşa. Puterea este înainte, după aceea puterea a trecut, ea nu este în zgomot. Puterea este în fulger, nu în tunet. Ea este fără zgomot, dar irezistibilă. Deci, aşa cum am spus, această putere spirituală se opune. Permiteţi-mi să ilustrez aceasta: la înot sunt două acţiuni aproximativ diferite. Prima acţiune este o împotrivire faţă de elementul în care se află înotătorul. Dacă el nu se împotriveşte, el se va scufunda. Căci el se află într-un element advers, care l-ar înghiţi. Aceasta este prima acţiune. Dar acum priveşte cealaltă acţiune: el trebuie să facă o mişcare nouă în acest element. El introduce un principiu nou, care cu adevărat este un aspect nou de putere. El se împotriveşte elementului în care el este, dar cu ajutorul unei puteri cu totul nouă.

Deci acestea sunt cele două lucruri, care sunt legate cu putere: mai întâi împotrivire şi apoi opunere la împotrivire. Există împotrivire din partea elementului care se află acolo şi introducerea unei mişcări noi, care este total străină de cea care se află acolo. De aceea, dacă tu vezi un om umblând pe pământul acesta în puterea Duhului lui Dumnezeu, vei găsi aceste două lucruri: nu numai împotrivire faţă de influenţele care îl înconjoară, ci în acelaşi timp şi introducerea unui principiu nou de acţiune.

Deci, prieteni dragi, prezentăm noi în afară această putere? Aceasta este întrebarea. Să-mi fie permis să întreb pe fraţii tineri şi pe surorile tinere, care sunt în seara aceasta aici, câţi dintre ei se îngrijorează de influenţele care îi înconjoară în lumea aceasta. Principiul suprem al siguranţei este să ne temem de vrăjmăşia elementului care ne înconjoară. Totdeauna te bucuri când vezi o teamă divină, sfântă, copilărească şi cutremur; şi simţi totdeauna un sentiment neplăcut îndoielnic, când pe de altă parte vezi încredere exagerată. Afirm, că un creştin, care se teme de influenţele care îl înconjoară, este veghetor faţă de pericolele prin care merge. În partea opusă este unul care nu are grijă în pericolele mari, să nu se scufunde în torentul veacului acesta.

Cel mai greu pas în jos este primul pas

Dacă te temi, atunci te vei împotrivi. „Ferice de omul care se teme de Domnul” (Psalm 112.1). Am auzit, că diferenţa între un peşte mort şi unul viu constă în aceea, că peştele viu înoată împotriva curentului iar peştele mort în direcţia curentului. Tot aşa stau lucrurile şi cu creştinii credincioşi. Şi de aceea ne impresionează puterea acestui cuvânt: „Trezeşte-te tu, care dormi, scoală-te dintre cei morţi şi Hristos va străluci peste tine” (Efeseni 5.14)! Domnul să dea fiecăruia de aici această teamă sfântă, veghetoare asupra tuturor celor care ne înconjoară: căci noi ne aflăm într-un element îngrozitor, plin de capcane şi pericole, plin de lucruri care au scopul să conducă pe căi lăturalnice pe cei ce sunt fără grijă şi neatenţi. De aceea şi Duhul Sfânt spune: „lucraţi cu teamă şi tremur mântuirea voastră” (Filipeni 2.12). De ce? Deoarece noi suntem în ţara vrăjmaşului, duşmăniţi la fiecare pas. Şi de aceea repet şi accentuez insistent aceasta. Primul lucru, pe care sufletul tău trebuie să-l înveţe, dacă doreşti să lucrezi aici cu putere pentru Hristos, este să te împotriveşti. Fii sigur, că dacă cedezi în cele mici, curând vei ceda şi în alte lucruri mai importante! Pasul cel mai greu în jos este primul pas, ceilalţi urmează nespus de uşor. Ce gând îngrozitor! Domnul să-ţi îndrepte inima, ca tu să trebuiască să te împotriveşti, ca să trăieşti pentru Hristos în putere pe pământ.

Dă la o parte ce ţi se pare a fi cel mai important

Şi apoi găsim o expresie a acestei energii noi şi minunate în istoria lui Elisei. Ce a făcut el mai întâi, atunci când mantaua lui Ilie a căzut peste el, în timp ce Ilie se urca spre cer? Cum a arătat el, că o măsură dublă din duhul lui a venit peste el, care l-a făcut apt să fie un reprezentant demn al lui Ilie înălţat la cer? Care a fost prima dovadă? „Şi şi-a apucat hainele şi le-a sfâşiat în două bucăţi.” Aici eu găsesc aşa-numitul primul cer. Şi o spun accentuat: dacă tu nu te împotriveşti în cercul dinăuntru, nu o vei face niciodată în cercul exterior. Mulţi oameni spun: tu nu cunoşti situaţia mea grea; tu nu şti cum îmi merge în mediul meu familiar, în cercul cunoscuţilor mei, la locul de muncă, şi aşa mai departe. Oricât de grele ar putea fi toate acestea şi oricât de mult v-aţi afla în situaţii grele, permiteţi-mi să vă spun, prieteni dragi: cu toate acestea, dacă aţi învăţat în sufletul vostru mai întâi să vă împotriviţi la ceea ce vine dinăuntru, atunci veţi cunoaşte cât de plini de putere şi de hotărâţi puteţi să vă împotriviţi la cele din afară. De aceea eu cred că primul cerc este cel mai greu. Vorbind simbolic, Elisei dă la o parte mai întâi ce îi era cel mai apropiat – ca să zicem aşa, ceea ce îl caracteriza, şi anume mantaua proprie.

Dacă ne îndreptăm spre Noul Testament, în evanghelia după Luca capitolul 9 găsim un răspuns la aceasta: „Dacă vrea cineva să vină după Mine … să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.” Se spune aşa? Nu direct, căci aceasta ar fi ce este în afară; ci se spune şi: „să se lepede de sine însuşi”, acesta este cercul lăuntric. Abia după aceea urmează „să-şi ia zilnic crucea şi să Mă urmeze.” În privinţa aceasta aveţi ambele cercuri; cel interior şi cel exterior. Şi acolo unde este o dorinţă sinceră de a reprezenta pe Hristos în puterea care ne-a dat-o El, atunci eu trebuie mai întâi să sfâşii mantaua mea proprie, trebuie să renunţ la mine însumi. După părerea mea, aceasta înseamnă „să se lepede de sine însuşi”. Nu să ne reţinem de la anumite lucruri, ci să renunţăm la eul propriu. Minunată libertate! Eu nu cunosc ceva mai frumos decât aceasta: eu renunţ la eul meu în totalitate, pe deplin, Eu primesc motivaţii noi, impuls, gânduri şi ţeluri de la altcineva, şi de aceea eu pot să mă lepăd de mine, să-mi iau crucea şi să urmez pe Isus.

Voi primiţi aceste lucruri prezentate aici într-o imagine impresionantă: Elisei a apucat hainele sale şi le-a rupt în două bucăţi. După aceea ridică mantaua lui Ilie şi spune cam aşa: acum nu mă dau înapoi de frica Iordanului. Acum pot întâmpina moartea. Nu mă uimeşte durerea, suferinţa şi ruşinea care mă înconjoară în lumea aceasta. Şi pot să mulţumesc Aceluia care îmi dăruieşte să accept toate acestea, pentru că dorinţa inimii mele este: doresc să reprezint pe Acela care nu este aici.

Depinde de ceea ce vedem

Dar permiteţi-mi să mă ocup cu un alt punct important. Cineva ar putea să mă întrebe: Cum primesc eu această putere? Pe de o parte noi posedăm, aşa cum am amintit deja, toată această putere. Prin harul minunat al lui Dumnezeu şi marea Lui bunătate Duhul Sfânt a coborât ca să locuiască în noi. Dar cum se face cunoscută această putere a Duhului Sfânt practic în noi şi prin noi? Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, Duhul Sfânt locuieşte în trupurile noastre. Dar cum este practicată puterea, şi care este principiul în acest caz? Este foarte frumos să vedem ilustrarea de aici. Nimic mai simplu decât aceasta; răspunsul este: „dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine.” Sunt conştient că simplitatea acestei afirmaţii este o piatră de poticnire pentru unii. „Dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine.” Noi nu citim, că el l-ar mai fi văzut şi altă dată după aceea, ci dimpotrivă: „Şi nu l-a mai văzut.” Dar el a văzut cum a fost luat Ilie de la el, şi aceasta este important. Acum vă întreb: vă puteţi imagina ceva mai minunat? Arată-mi pe domnitorul, deţinătorul puterii lumii acesteia, care ar fi putut vreodată spune celui supus lui: dacă tu mă vezi într-o anumită poziţie, atunci vreau să-ţi dau ceva din mine însumi. Exact aceasta găsim aici: „Dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine, aşa îţi va fi.”

Singura întrebare era: Îşi va îndrepta el ochii spre el? Va accepta el provocarea mare a lui Ilie în înălţarea lui la cer şi îşi va ţine permanent ochii îndreptaţi ţintă spre el, când el va pleca? Aceasta este întrebarea. Doresc să vă arăt pe baza Scripturii, cum principiul acesta străbate toată Biblia. Este realitatea binecuvântată să nu mai priveşti la tine însuţi şi nici la toate celelalte, ci la Hristos. Dacă ochiul nu mai priveşte la toate celelalte şi se îndreaptă spre El, atunci găsim puterea Duhului Sfânt în acţiune. Ce minunat de simplu este aceasta!

Petru priveşte la Isus

Doresc să vă dau şi alte exemple de aceeaşi natură:

Să ne îndreptăm spre întâmplarea relatată în evanghelia după Matei capitolul 14 şi să privim pe Petru. Ce spune el? „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-Mi să vin la Tine pe ape.” Domnul Isus îi cere; „Vino!” Petru a coborât din corabie şi a mers pe ape, ca să ajungă la Isus. Şi este minunat să medităm la aceasta: atâta timp cât privirea lui se odihnea pe Domnul binecuvântat, el a mers pe ape fără nici un efort, ca şi Hristos Însuşi. Nu se punea nici o întrebare referitoare la prezenţa puterii; aceasta era evident prezentă. Cum ar putea un om să meargă pe apă, dacă nu printr-o putere supranaturală? Tocmai despre această putere vorbesc eu, despre puterea supranaturală; nu nenaturală ci supranaturală, o putere dinafara naturii întregi. Dar priviţi, prieteni dragi: vântul şi valurile devin acum furtunoase şi Petru începe să se scufunde, atunci când priveşte la vânt. Atâta timp cât privirea lui era umplută numai de Domnul Isus, el mergea peste apele învolburate sub protecţia Domnului Însuşi. Era o călătorie fără efort; şi eu afirm, nu contează greutăţile, ele trebuie să dea naştere numai la preocuparea cu Domnul. Dacă avem ochii îndreptaţi spre El, greutăţile nu ne vor birui. Oamenii îmi spun deseori: Dacă voi merge pe drumul acesta sau acela, voi pierde totul. – Bine şi frumos, răspund eu, presupunând că este aşa. Nu merită Hristos totul? În afară de aceasta niciodată nu veţi avea o altă posibilitate atât să dovediţi cât şi să arătaţi că Hristos singur vă este de ajuns.

Şi mai este altceva: în măsura în care voi pierdeţi ceva din pricina lui Hristos, veţi trăi bucuria cea mai minunată şi mai binecuvântată, pe care Domnul Însuşi v-o dăruieşte. Voi veţi primi returnat înmiit sub altă formă. Depăşeşte orice imaginaţie omenească, că în momentul în care ochiul meu se odihneşte pe Hristos în gloria Lui actuală, eu pot accepta aici totul: ocara, batjocura, ura, respingerea. De ce? Deoarece puterea lui Hristos este de partea mea. Eu pot accepta locul Lui pe pământ – şi de ce? Deoarece eu Îl văd în glorie şi eu sunt cu El acolo.

Ştefan vede pe Isus

Să luăm un alt exemplu: acela al lui Ştefan din cartea Faptele Apostolilor capitolul 7. Nimeni nu s-a mai aflat de atunci încoace în aceleaşi împrejurări ca el. Să-l privim pentru un moment. El stă acolo în mijlocul mulţimi furioase, care setoase de sânge se năpustesc asupra Lui şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. El privea ţintă spre cer şi vede gloria lui Dumnezeu şi pe Isus. Nimic nu îl oprea de la aceasta. El îngenunche şi se roagă pentru ucigaşii lui şi îşi încredinţează duhul în mâinile Domnului Isus. De unde a primit el puterea pentru aceasta? Plin de Duhul Sfânt a privit ţintă spre Unul care a fost luat. Aşa cum Elisei a văzut pe Ilie când a fost luat şi a primit mantaua lui, tot aşa Ştefan, când a privit spre Domnul Său, a putut să-şi lase viaţa aici. El a putut suporta toată ura îngrozitoare, pietrele, atacurile ucigaşe ale vrăjmaşilor săi şi a putut îngenunchea să se roage pentru oamenii care îl omorau.

Moise priveşte într-un anumit sens la Isus

În acest contest este o chestiune care este foarte importantă pentru inimile noastre, şi anume cum se desfăşoară această putere. Presupunem că puterea este prezentă, cum se manifestă ea caracteristic? După părerea mea Evrei 11.27 clarifică aceasta. Când Duhul Sfânt vorbeşte despre istoria lui Moise, El spune: „[El, Moise] a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut.” Cuvântul decisiv aici, care descrie clar şi precis exercitarea puterii, este „a rezista”. Cum se realizează aceasta? Aceasta se poate urmări în istoria lui Moise. Ce a făcut el mai întâi? El a refuzat. Tocmai despre aceasta am vorbit: el s-a împotrivit împrejurărilor sale. Ştiu că oamenii spun mereu cu privire la împrejurările lor: Dumnezeu m-a pus în ele. Tu şti că providenţa m-a aşezat în această situaţie neobişnuită, şi de ce gândeşti tu acum, că eu trebuie să-i întorc spatele? Hotărârea lui Dumnezeu m-a pus în locul acesta. – Eu nu cunosc o persoană în viaţă, care mi-ar putea arăta o hotărâre divină mai clară şi mai pregnantă decât Moise. Era hotărârea divină, care l-a salvat din groapa cu apă în coşuleţul din răchită, care a trimis pe fiica monarhului la malul râului, i-a deschis inima şi a trezit în ea compătimire pentru copilaşul sărman. Era providenţa divină, care l-a aşezat pe Moise în poziţia unui copil adoptiv al fiicei monarhului. Totul a fost călăuzire divină, de la început şi până la sfârşit.

Dar, prieteni dragi, a fost o zi, în care a început credinţa; şi aceasta se uită repede. De îndată ce credinţa a început să lucreze în inima lui Moise, el a respins cea mai bună poziţie, pe care un om o putea avea. El a respins exact postul, pe care oricine l-ar fi ocupat cu lăcomie în mod normal în interesele poporului său. S-ar putea spune şi probabil s-a spus: el este cel potrivit, ca să elibereze pe Israel. Priviţi la poziţia lui: el este fiul respectabil al fiicei monarhului, marele bărbat în Egipt alături de împărat. El ne va aduce o eliberare minunată. – Dar gândiţi-vă la aceasta: el renunţă la toate: „El a refuzat să fie numit fiul fiicei lui Faraon.” El este ca înotătorul în elementul vrăjmaş, şi el i se împotriveşte. În cazul lui, împrejurările păreau să fie favorabile, cu toate că în realitate erau vrăjmaşe. Aceasta este partea rea. Ele par favorabile, dar în realitate erau vitrege. Ce face el după aceea? El alege suferinţa. Renunţă la comoditate şi alege inconvenientul. Renunţă la lux şi alege starea de umilinţă. El renunţă exact la ceea ce inima s-ar bucura, şi alege exact ceea ce pentru carne şi natura noastră este respingător. El se împotriveşte comodităţii de la curtea lui Faraon, el respinge demnitatea unui fiu al fiicei împăratului şi alege suferinţa şi necazul cu oamenii cei mai mult jupuiţi, care au existat vreodată. Şi tocmai de la acest popor a avut el de suferit în timpul întregii lui vieţi. Şi care este comentariul Duhului Sfânt referitor la această atitudine? Ce valoare avea ea din punctul de vedere al lui Dumnezeu? Cum o evaluează Dumnezeu? Găsim aceasta în epistola către Evrei 11.26. Era „ocara lui Hristos”, pe care Moise a considerat-o o bogăţie mult mai mare decât comorile Egiptului. Ce minunat, că Duhul Sfânt poate da o astfel de mărturie la fapta lui Moise!

Şi apoi a mai fost ceva: Moise a părăsit Egiptul. Mai întâi el renunţă la luxul de acolo şi alege necazul împreună cu poporul lui Dumnezeu; şi acum el întoarce spatele la toată chestiunea. Ce putere era aceea, care l-a făcut să suporte toate acestea? El a văzut pe Unul, care a fost luat: pe Dumnezeul nevăzut: „a stăruit, ca văzându-L pe Cel nevăzut.” Tot aşa este şi cu noi; forţa nevăzută lucrează în noi, acolo unde cu ochii credinţei noi vedem pe Hristos Cel nevăzut. Aşa cum ochiul nostru priveşte pe Hristos în cer, care este de toţi nevăzut, în afară de omul credinţei, tot aşa lucrează în noi forţa nevăzută.

Noi trebuie să privim la Isus

Dar eu doresc să vă îndrept atenţia în mod deosebit la acest exemplu despre Moise, căci ştiu că el atenţionează cu privire la capcanele şi pericolele pentru poporul lui Dumnezeu din zilele noastre, în mod deosebit pentru cei mai tineri. Şi observaţi, că momentan nu atât de mult lucrurile rele ale lumii acesteia sunt o capcană – trebuie să recunosc, că sunt mulţi care au o conştiinţă care îi reţine să vrea să facă răul. Însă sunt lucrurile bune ale lumii acesteia, după care aleargă aşa de mulţi sfinţi ai lui Dumnezeu. Afirm cu toată severitatea, că în felul acesta este total tăgăduită calea lui Hristos a suferinţei şi lepădării. Cât de cu totul altfel ar fi toate, dacă tu ai putea spune sincer Domnului Isus (cu aceasta am început în seara aceasta): doresc să Te reprezint pe pământul acesta. Este dorinţa inimii mele, să Te reproduc. De aceea îmi doresc mult o îndoită măsură din Duhul Tău, aici unde Tu ai părăsit acum scena aceasta, pentru ca eu să pot fi aici expresia fidelă, interpretul şi mesagerul Tău, şi anume exact în lumea care Te-a respins!

Perimteţi-mi să spun un cuvânt de încurajare, care să bucure inimile noastre. Este o mare mângâiere să şti că puterea se obţine aşa de simplu: „dacă mă vei vedea când voi fi răpit de la tine”. L-ai privit tu vreodată prin credinţă, acolo sus în gloria Sa? Tu vei replica: tu nu cunoşti greutăţile mele şi ce vrea să  ducă la cădere. – Dar ai probat tu puterea? Aceasta este întrebarea. Ţi-ai luat tu vreodată privirea de la toate şi în mod simplu ai îndreptat-o spre Hristos în cer? Şi mi-ai putea tu spune în seara aceasta, că tu cu adevărat ai făcut aceasta şi ţi-a lipsit puterea? Dragă prietene, sunt sigur, că nu vei putea spune. Una urmează inevitabil pe cealaltă.

Dumnezeu să vă dăruiască o inimă, care să bată pentru Hristos pe pământul acesta. Ocazia pentru aceasta niciodată nu va fi dată în cer. Acolo este glorie şi binecuvântări, dar momentul acesta nu va mai reveni niciodată. Eu am numai această unică viaţă, şi pentru ce? Pentru un moment scurt eu sunt pus în această lume vrăjmaşă, de neîmpăcat, ca pe această scenă să merg pe calea Acelui binecuvântat, ca să-L reprezint în lumea care nu a vrut să-L aibă. Tocmai aici El a fost urât, dispreţuit şi răstignit. Acesta este cu adevărat un moment cu cea mai mare însemnătate. Nu mă îndoiesc nicidecum că vom avea pierderi; dar dacă ele ar fi din pricina lui Hristos? O pierdere în lume din dragoste pentru Hristos! Nu este nimeni, care are dragoste sau sentimente pentru El, care nu s-ar bucura, dacă Dumnezeu l-ar considera demn să sufere pentru Numele Lui. Nu ai suferi tu pentru cineva de pe pământ, pe care îl iubeşti? Ce fel de sentiment pentru Hristos este acela, dacă nu ai putea suferi pentru El?

Domnul să dea prin Duhul Său simţământul inimilor noastre a ceea ce înseamnă să fii aici ca vase ale puterii lui Dumnezeu! Dacă privesc la Domnul Isus Hristos, dacă privirea se odihneşte pe El prin credinţă şi eu nu mă gândesc la mine, atunci vine puterea care mă face capabil să-L reprezint. Nu este o chestiune legată de aptitudinile mele, sau cum eu pot trece prin greutăţi. Nu-mi va folosi niciodată, să mă sprijin pe acestea. Nu vei ajunge la ţintă dacă gândeşti să ajungi la ţel. Dar dacă ochiul tău priveşte numai la Hristos, crucea îţi va deveni subiectul cel mai plăcut (ce este mai frumos, decât faptul că eu am voie să merg pe calea Domnului Isus prin lumea aceasta?). Şi suferinţa va deveni dulce şi ocara va deveni o nimic, din cauza bucuriei să fiu cu El mai presus de toate acestea, acolo unde este El. În felul acesta sufletul ia tot mai mult în posesiune plinătatea binecuvântată şi gloria nesfârşită a locului acela. Aşa a fost cu Avraam şi Lot. Lot – modelul unui creştin lumesc – a primit cetăţile câmpiei. Când a ajuns acolo şi apoi a avut ceea ce ochii lui au văzut şi ce inima lui dorea, i-a dăruit probleme de la început până la sfârşit. Însă lui Avraam Dumnezeu îi spune: „Ridică-ţi privirea”. Şi el îşi ridică privirea spre Dumnezeu şi are parte toate aceste discuţii divine şi de asemenea şi de călăuzire divină. El devine prietenul lui Dumnezeu şi are dreptul să savureze părtăşia cea mai intimă cu Dumnezeul preamărit.

Domnul să îmbărbăteze prin Duhul Său fiecare inimă şi să facă pe Hristos centrul sufletelor noastre, ca fiecare să poată spune: dorinţa mea cea mai mare este să reprezint pe Domnul Isus în lumea aceasta rea. – Şi fie ca noi să cunoaştem personal această putere minunată. Domnul să consolideze legământul fiecărei inimi cu El, pentru ca noi nu numai să vedem ca misiune a noastră, ci ca unul din privilegiile cele mai mari, care ne-ar putea fi dat: să fi trimis acolo unde Hristos a fost respins şi să fii chezaş pentru El într-un timp tău.

„Daniel a hotărât în inima lui”
Daniel 1.8

Algernon James Pollock

© SoundWords, Online începând de la: 13.12.2018, Actualizat: 13.12.2018

Verset călăuzitor: Daniel 1.8

Daniel este un exemplu deosebit de încurajator pentru credincioşii tineri. Ca şi captiv la curtea împăratului din Babilon, ca tânăr, care nu avea încă douăzeci de ani, a făcut un început bun al carierei lui, a cărui binecuvântare l-a însoţit toată viaţa prin casele diferiţilor domnitori şi în mijlocul multor schimbări. El a slujit lui Dumnezeu aproximativ şaptezeci de ani, uneori în poziţii cu mare renume, alteori mulţi ani în ascuns.

Ce a caracterizat începutul lui Daniel? El a fost pus la probă foarte de timpuriu. El şi trei prieteni ai lui au fost aleşi să înveţe scrierea şi limba caledeenilor, pentru ca în felul acesta să devină capabili să ocupe poziţii de onoare şi de încredere în împărăţie. În timpul celor trei ani de studiu le-a fost rânduită o parte anumită din mâncarea şi băutura împăratului.

După aceea citim:

Daniel 1.8,11,12: Daniel a hotărât în inima lui să nu se întineze cu mâncărurile alese ale împăratului şi cu vinul pe care-l bea el şi a cerut voie de la căpetenia famenilor să nu se întineze. … Daniel i-a zis îngrijitorului: … să ni se dea să mâncăm legume şi să bem apă.

Partea împăratului a fost fără îndoială mai întâi jertfită idolilor, şi de aceea Daniel nu voia să ia ceva din ea. Era o atitudine curajoasă, aceea pe care a luat-o. Un monarh tiranic putea uşor ajunge la gândul să lase să fie omorât tânărul curajos, care a îndrăznit să jignească idolii lui şi să dispreţuiască mâncarea, pe care împăratul însuşi o mânca.

Care era deci secretul acestui curaj? Daniel a hotărât în inima lui. Inima lui era câştigată pentru Domnul. Sufletul lui s-a revoltat împotriva superstiţiei oarbe a idolatriei, şi cu orice preţ nu voia să părăsească punctul lui de vedere. Nimeni nu poate spune în ce fel a fost câştigată inima lui pentru aşa ceva. Noi nu ne putem aduce pe noi înşine într-o stare de devotament. Desigur este bine dacă un credincios tânăr se plânge de lipsa de hotărâre a inimii lui pentru Domnul şi în rugăciune se adresează Lui, ca să se schimbe. Zilele noastre sunt zile de mare indiferenţă. Laodiceea – indiferenţă producătoare de dezgust – este ultima treaptă în istoria Bisericii lui Dumnezeu pe pământ, rezultatul definitiv al primei abateri în Efes: părăsirea dragostei dintâi.

Numai preţuirea dragostei Domnului pentru noi produce în noi dragostea potrivită pentru El. „Noi iubim, pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4.19). Dragostea lui Hristos este singura care ne poate constrânge să trăim pentru El, şi să nu mai trăim pentru noi înşine.

Dumnezeu a venit şi l-a sprijinit pe Daniel. Dumnezeu era capabil să menţină în picioare pe tânărul Daniel în prezenţa unui împărat mândru. Citim că El „a făcut ca Daniel să capete bunăvoinţă şi îndurare înaintea căpeteniei famenilor” (Daniel 1.9). Când Daniel a rugat ca el şi prietenii lui să fie puşi la probă hrănindu-se zece zile cu legume şi apă, mai marele funcţionar al curţii le-a acordat aceasta. Zece zile nu era un timp lung, ca să se obţină un rezultat în cazul unei încercări de hrănire. Însă la sfârşitul acestor zile înfăţişarea lui Daniel şi a tovarăşilor lui era „mai frumoasă şi mai grasă la carne” (Daniel 1.15) decât a acelora care mâncau din mâncărurile alese ale împăratului.

Însă cel mai bun dintre toate era, că după împlinirea celor trei ani de studii aceşti patru erau în toate lucrurile de zece ori mai superiori în înţelepciune decât aceia care au mâncat din mâncarea împăratului. În felul acesta Daniel a fost îndreptăţit.

Însă toate acestea şi-au avut începutul în inimă. Nu este nici o îndoială că inima stăpâneşte pe om. Duhul ar putea să-ţi spună, că una sau alta nu este corectă, însă inima este cea care face pe om să înainteze.

Era Barnaba, cel care a îndemnat pe cei de curând întorşi la Dumnezeu „să rămână cu hotărâre de inimă cu Domnul” (Faptele apostolilor 11.23). Omul înţelept îndeamnă pe fiul său cu cuvintele remarcabile: „Păzeşte-ţi inima mai mult decât tot ce se păzeşte, pentru că din ea ies izvoarele vieţii” (Proverbele 4.23). Este îngrozitor, dacă un credincios tânăr permite inimii lui să meargă după lucrurile lumii acesteia. Cât de înşelătoare sunt aceste lucruri! Ce bine este dacă inima credinciosului tânăr, ca a noastră a tuturor, este îndreptată spre Domnul.

Să ne dea Dumnezeu fiecăruia dintre noi adevărata „hotărâre de inimă”.


Tradus de la: Daniel nahm sich in seinem Herzen vor

Titlul original: „,Daniel nahm sich in seinem Herzen vor‘“
Din Der Dienst des Wortes, Anul 7, 1929, pag. 157–159.

Cum primesc eu un caracter ceresc?
Evrei 2.9

Botschafter

© Soundwords, Online începând de la: 12.09.2018, Actualizat: 12.09.2018

Verset călăuzitor: Evrei 2.9

Evrei 2.9: Dar Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o, încununat cu glorie şi onoare, astfel încât, prin harul lui Dumnezeu, să guste moartea pentru toţi.

Este foarte binecuvântat, să ai permanent gânduri şi sentimente potrivite, cu privire la lucrurile cereşti, însă întrebarea este: Cum le obţinem şi cum le păstrăm? Aşa cum ştim, în privinţa aceasta duhul legalist nu este capabil; el „naşte spre robie”. Legea nu face pe nimeni fericit, căci chiar şi atunci când noi am împlini-o în chip desăvârşit, ne-am făcut numai datoria; dar dacă o încălcăm câtuşi de puţin, am căzut sub pedeapsă. Un suflet, care este preocupat cu sentimentele sale, se află într-o situaţie şi mai gravă, căci el stă sub stăpânirea sentimentelor lui, şi deseori acestea apucă într-o direcţie inacceptabilă, deoarece ele sunt supuse schimbării.

Dar cât de cu totul altfel este când inima este pusă în libertate în prezenţa lui Dumnezeu prin lucrarea lui Hristos! Ea este atunci cu adevărat liberă şi stăpâneşte peste sentimentele ei; ea gustă pentru prima dată dulceaţa unei păci desăvârşite precum şi bucuria care este nespus de mare şi plină de glorie. Dacă recunoaştem pe Hristos ca Cel înviat aflat în cer şi ochii noştri sunt îndreptaţi ţintă spre El, atunci vom avea gânduri şi sentimente care corespund poziţiei Lui acolo sus; şi aceste gânduri şi sentimente vor fi permanente, în măsura în care privirea feţei Sale nu este întreruptă sau neglijată din partea noastră. Atunci vom evalua atât lucrurile cereşti cât şi cele pământeşti aşa cum Hristos Însuşi le evaluează. Dacă ochiul este simplu, atunci totul va fi văzut în lumina Lui adevărată. „Dar acum”, spune apostolul, „încă nu vedem că toate Îi sunt supuse, dar Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o, încununat cu glorie şi onoare” (Evrei 2.8-9).

Aici apostolul pune înaintea ochilor noştri două feluri de lucruri: ceea ce vedem, şi ceea ce nu vedem. Noi privim spre pământ şi vedem că nu toate sunt supuse lui Hristos; noi privim spre cer şi Îl vedem acolo în glorie şi putere. Dar având cunoaşterea şi savurarea lui Hristos, Cel înviat, credinţa priveşte permanent scena de pe pământ în raportul ei cu ceea ce este acolo sus. Dacă suntem în prezenţa directă a Domnului Isus, atunci El ne face ochii ageri. Atunci privim lucrurile şi oamenii ca fiind destinaţi pentru El. Numai în felul acesta evaluăm corect lucrurile de pe pământ. Hristos nu Se află pe locul cel mai strălucitor de pe pământ; ochiul nu-L vede acolo. Eu văd în jurul meu preocuparea sârguincioasă, permanentă a oamenilor, care se laudă cu invenţiile şi descoperirile lor şi se dedau plăcerilor lumii; dar totul este deşertăciune şi fără valoare. Chiar dacă s-ar uni într-un singur punct gloriile tuturor naţiunilor, limbilor şi popoarelor, aşa fel ca ochiul să le poată privi deodată pe toate, dar ce ar fi toate acestea, dacă nu-L vedem pe Isus în ele? Cele mai strălucitoare apariţii pălesc pentru ochiul credinţei, căci gândul referitor la absenţa Domnului reduce strălucirea cea mai mare.

Dar simţim noi totdeauna aşa? Cu regret deseori creştinii s-au îndepărtat în inima lor aşa de mult de Hristos, că sunt smulşi de preocupările vieţii acesteia şi unii din ei iau parte la deşertăciunea sclipitoare, pompoasă, dar jalnică a lumii acesteia. Ce ar putea fi mai de deplâns? Ei au uitat că tot ce se află de partea aceasta a învierii poartă amprenta adânc gravată a morţii. O astfel de comportare tristă dovedeşte desigur că inima s-a îndepărtat deja de mult de Hristos şi probabil este murdărită de păcate. Căci o astfel de stare nu apare deodată, ci acest punct culminant al unei umblări rele se atinge pas cu pas; şi prima lipsă de credincioşie cea mai neînsemnată este primul pas în această direcţie.

Chiar şi omul natural va trebui să recunoască, că toată această strălucire a deşertăciunii omeneşti, după care năzuieşte inima, nu este în stare să-i ofere fericire permanentă şi să potolească neliniştea permanentă a sufletului său. Dar conform sentinţei credinţei, totul, în care nu Se găseşte Hristos, este deşertăciune şi goliciune; şi este totuşi evident, că în toate gloriile lumii acesteia nu se găseşte niciunde mâna Sa. Căci toate acestea nu Îi sunt încă supuse şi de aceea ele nu arată nici cea mai mică reflectare a gloriei Sale. De aceea ar trebui să ne punem întrebarea, cu privire la tot ce vrea să ne atragă: cui îi este supusă şi de la cine este strălucirea? Credinţa va avea atunci totdeauna răspunsul pregătit: tot ce nu este de la Tatăl este din lume, şi ce nu este de la Hristos, este de la satan, şi ce nu este de la Duhul este de la firea pământească (de la carne). „Dar acum, încă nu vedem că toate Îi sunt supuse.”

Noi trebuie să mai aşteptăm „puţin” şi „lumea locuită viitoare” va fi supusă Fiului Omului. Prin expresia „lumea viitoare locuită” nu se înţelege, aşa cum se presupune în general, cerul şi iadul, ci mai degrabă perioada viitoare din lumea aceasta sau Împărăţia de o mie de ani. Noi nu putem vorbi de un cer „viitor” şi un iad „viitor”, deoarece ambele există deja astăzi. Însă noi toţi ştim, că Împărăţia de o mie de ani – acel timp în care Hristos va domni peste cer şi pământ, în care toate vor fi unite în El ca şi Cap peste toate – este în viitor. Atunci va fi complet la locul lui faptul că credinciosul se va bucura de lume şi de gloria ei şi cu toată bucuria inimii sale va savura binecuvântările ei. Atunci Numele Domnului va fi minunat pe întreg pământul şi maiestatea Lui va fi mai presus de ceruri (Psalmul 8). Însă până atunci credinciosul va trebui să privească lumea ca pelerin şi străin pe pământ. Cetăţenia noastră este în ceruri; noi nu putem fi cetăţeni ai cerului şi în acelaşi timp cetăţeni ai pământului. Odinioară eram cetăţeni ai lumii acesteia, acum însă suntem cetăţeni ai cerului şi cât timp picioarele noastre vor merge pe pământul acesta, să umblăm ca atare. Noi nu mai aparţinem lumii vechi, din care Domnul ne-a ales, ci suntem cetăţeni ai unei lumi noi, în care El vrea să ne ducă. Ce mărturie ne-a păstrat Duhul Sfânt despre străbunii pelerini, despre care citim: „Dacă ei s-ar fi gândit la ţara din care au plecat, ar fi avut ocazia să se întoarcă în ea, însă ei aspirau după o ţară mai bună, adică una cerească. De aceea, lui Dumnezeu nu-I este ruşine să fie numit Dumnezeul lor, pentru că El a pregătit o cetate pentru ei” (Evrei 11.15,16). Ce mărturie minunată ne dau aceşti pelerini! Ferice de credinciosul, pentru care Domnul nu Se ruşinează de locul pe care credinciosul îl ocupă în lume – sau mai degrabă în afara ei!

Să ne îndreptăm acum privirea spre al doilea subiect al studiului nostru, şi anume, spre ceea ce vedem. „Dar Îl vedem pe Isus.” Aceasta este mai important decât Împărăţia de o mie de ani viitoare.

El, Cel care a purtat păcatele noastre pe cruce, care din pricina noastră a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, este încununat cu glorie şi onoare pe tron. Ce ar putea fi mai atrăgător pentru inimă, care nu găseşte nimic în lumea aceasta, care să aibă valoare destulă, ca să se preocupe cu ele? Ar putea fi dată o dovadă mai clară pentru adevărul, că păcatele noastre au fost înlăturate pentru veşnicie? Aceasta ar trebui să fie pentru noi răspunsul cel mai complet la orice întrebare, liniştea desăvârşită a inimii şi mobilul viu şi izvorul bucuriei şi adorării noastre. Prima licărire de la Isus, a Domnului şi Mântuitorului încununat cu onoare şi glorie, ar trebui să fie de ajuns ca să despartă pentru totdeauna inima de lumea care L-a lepădat şi răstignit, şi s-o unească intim cu ceea ce este sus în cer. Raza cea mai slabă, care porneşte din această glorie, este capabilă să schimbe gândurile şi sentimentele inimii şi să le îndrepte spre Cel care este acolo sus. Tot ce este demn de iubit, este acolo sus – tot ce ne atrage, este acolo sus. Preocuparea cu lucrurile acestea este singurul mijloc şi singura cale spre un caracter ceresc. Starea noastră spirituală depinde în totul de faptul dacă noi vedem pe „Isus … încununat cu glorie şi onoare”.

Desigur sunt multe, foarte multe pe pământ, pe care noi le iubim şi le preţuim mult, şi probabil sunt multe prietenii şi relaţii pe care le îngrijim şi le întreţinem. Dar să nu uităm, că noi trebuie să le evaluăm pe toate în lumina lui Isus înviat. Orice lucru, care mă atrage, ar trebui să trezească în mine întrebarea: se cuvin aceste simpatii, având în vedere faptul că eu sunt legat cu Isus? Cu regret deseori la noi nu este nimic care să fie mai puţin realizat decât este viaţa noastră de înviere.

Permanent ar trebui să locuiască în inimile noastre conştienţa, că atunci când Hristos a murit, şi noi am murit în El şi prin moartea Sa noi am părăsit lumea veche. „Am fost răstignit cu Hristos”, spune apostolul, „şi nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2.20). Dar la fel ar trebui să ne însoţească gândul, că noi am înviat în Hristos şi în puterea vieţii de înviere am intrat în noua creaţie. „Dar Dumnezeu, … ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos … şi ne-a înviat împreună şi ne-a aşezat împreună în locurile cereşti în Hristos Isus” (Efeseni 2.4-6). Noi suntem deci, aşa cum ni se spune, „în Hristos Isus”, şi dacă suntem în El, atunci noi trebuie să fim acolo unde este El. Inima naturală este incapabilă să pătrundă în înţelegerea acestor adevăruri, dar credinţa nu găseşte nici o greutate în ele. Credinţa priveşte totdeauna lucrurile aşa cum le priveşte Dumnezeu.

Ce vedem noi, atunci când ne îndreptăm privirile spre Isus încununat cu onoare şi glorie? Foarte mult! Vedem acolo locul nostru şi imaginea noastră în El. Cât de simplu este aceasta şi totuşi ce dimensiune are. Aici este locul unde credinţa îşi desfăşoară puterea proprie şi activitatea. Hristos este expresia divină, explicaţia desăvârşită a poziţiei fiecărui creştin în prezenţa lui Dumnezeu. Ce adevăr minunat este acesta, şi ce putere exercită el asupra noastră, dacă l-am primit cu o inimă orientată spiritual şi este savurat în părtăşia cu Domnul! Cu cât Îl privim mai mult, cu atât privirea se îndreaptă mai tare şi mai permanent spre El şi cu atât mai mult gândurile şi sentimentele noastre arată o înfăţişare cerească. „Iar noi toţi, privind ca într-o oglindă, cu faţa descoperită, gloria Domnului, suntem transformaţi în acelaşi chip, din glorie în glorie, prin Domnul, Duhul” (2 Corinteni 3.18). Acesta este singurul drum spre o gândire spirituală, singura cărare spre adevărata fericire, singura bază a unui cetăţean ceresc pentru aducerea închinării care se cuvine şi singura sursă a unei bucurii permanente în Domnul.

Aici este locul de odihnă pentru fiecare care este descurajat. De aceea lăsaţi ca în mijlocul răului, care ne înconjoară şi care mărturiseşte că Domnului Isus încă nu Îi sunt supuse toate, să ne îndreptăm privirea ţintă spre Acela care odinioară a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, dar care acum şade pe tron la dreapta Maiestăţii în locurile cereşti încununat cu onoare şi glorie. Acolo sus la El totul este în ordine. Şi ce adevăr minunat, că cu noi nu este altfel decât cu El, chiar dacă noi încă nu am ajuns în realitate la locul nostru fericit în patria noastră acolo sus. Dar „aşa cum este El, tot aşa suntem şi noi în lumea aceasta”. Titlul lui este titlul nostru. Dacă ne-am îndreptat privirea ţintă spre El, atunci piciorul merge sigur pe drumul plin de spini al pustiei acesteia. Atunci nu este nici o şovăire, nici o poticnire; pentru credinţă drumul este permanent deschis şi toţi spinii sunt călcaţi în picioare, toate adâncimile sunt umplute, toate obstacolele înlăturate. De aceea, ori de câte ori ochii noştri, prin privirea în jurul nostru, ar putea să ne ademenească inima spre lucruri nedemne, să ne îndreptăm totuşi începând de acum privirea ţintă spre faţa prietenoasă a lui Isus, şi inima noastră va fi umplută cu bucurie, mângâiere şi putere. Rămâne un adevăr de neclintit, că subiectul care captivează ochiul, totdeauna va exercita influenţa lui asupra inimii. Dacă subiectul privirii noastre nu este demn, atunci braţul luptător va slăbi, piciorul călător va paraliza şi mărturia va rămâne fără efect.

„Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta.” Cât de clar defineşte această expresie poziţia noastră! Şi acest cuvânt rămâne adevăr permanent şi veşnic, căci el este Cuvântul lui Dumnezeu. Ar putea fi exprimată mai clar unirea noastră veşnică şi vie cu Hristos? Cu certitudine, nu. Duhul Sfânt Însuşi ne asigură că aşa cum Hristos este în mijlocul gloriei şi binecuvântărilor cerului, tot aşa suntem şi noi în ochii lui Dumnezeu, cu toate că noi în mare slăbiciune mergem printr-o lume în care păcatul, moartea şi judecata încă nu au fost anulate. Cât de bogat este totuşi harul! Şi totul este lucrarea Aceluia care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii, dar care acum este încununat cu onoare şi glorie. De aceea cât de încurajatoare sunt cuvintele apostolului, când nestingherit de ceea ce îl înconjoară în lumea aceasta a decăderii, exclamă cuvintele: „Dar Îl vedem pe Isus, care a fost făcut cu puţin mai prejos decât îngerii datorită morţii pe care a suferit-o, încununat cu glorie şi onoare.” Da, noi Îl vedem pe Isus şi în El vedem locul nostru şi chipul nostru. Să nu permitem să ni se răpească această binecuvântare care se revarsă din cer, oricât de slabi ne-am simţi în noi înşine şi oricât de felurite ar fi ispitele, cărora suntem expuşi!

Fie ca noi să privim totdeauna cu linişte, cu încredere, cu perseverenţă şi cu o inimă fericită la Domnul nostru preaiubit încununat cu onoare şi glorie. Să ne amintim, că noi, când Îl privim în gloria şi frumuseţea Sa, într-un anumit sens ne vedem pe noi înşine! Cum este Cel ceresc aşa sunt şi cei cereşti (1 Corinteni 15.48). Ambele locuri din Scriptură, cu care ne-am ocupat, sunt cu adevărat destinate să întărească sufletele noastre şi să le umple cu mulţumire şi adorare. Hristos este glorie pentru ochi şi Cuvântul lui Hristos este glorie pentru inimă. Dacă Petru în călătoria lui pe mare ar fi avut ochii îndreptaţi spre Persoana lui Hristos şi inima spre cuvântul lui Hristos „Vino!”, el ar fi păşit în furtună peste valuri aşa cum a mers Domnul Isus.


Tradus de la: Wie bekomme ich eine himmlische Gesinnung?

Titlul original: „Wir sehen Jesum“
din Botschafter des Heils in Christo, 1870, pag. 32–38,

Traducere: Ion Simionescu

Dragul meu tânăr …
Cuvântul unui tată adresat fiului său!

Frank Schönbach

© F. Schönbach, Online începând de la: 21.10.2019, Actualizat: 18.02.2020

În cartea Proverbele, capitolul 7, găsim o învăţătură insistentă a tatălui Solomon dată fiului său aflat în creştere. În ea el doreşte să atenţioneze pe fiul său cu privire la ispitele sexual-erotice, cărora el era evident expus pe unele din străzile Ierusalimului. Astfel de feluri de ispite probabil ni se par astăzi departe de noi, dacă nu locuim în mijlocul unui oraş mare. Sau totuşi sunt reale şi pentru noi?

M-am gândit ce ar trebui să spună Solomon astăzi fiului său, în mediul nostru înconjurător, ca să-l prevină de ademenirile foarte reale cărora sunt expuşi tinerii noştri, şi realmente noi toţi, în fiecare zi, şi aceasta mult mai mult decât era expusă generaţia tânără de atunci din Israel.

Dezamăgitoare şi tragică este pentru mine evoluţia de mai târziu a acestui sfătuitor înţelept, care în cele din urmă el însuşi a căzut pradă femeilor (1. Împăraţi 11) şi prin aceasta împărăţia lui a ajuns la distrugere. Ele toate erau soţiile şi soţiile lui străine oficiale, dar au avut o influenţă absolut negativă asupra lui şi asupra stării lui spirituale.

Proverbele 7.1-3: Fiul meu, păzeşte cuvintele mele şi păstrează cu tine poruncile mele! Păzeşte poruncile mele şi trăieşte; şi învăţătura mea, ca lumina ochiului tău. Leagă-le la degetele tale, scrie-le pe tăbliţa inimii tale! Dragul meu tânăr, trebuie să discut cu tine astăzi ceva foarte important. Şi eu mi-aş dori ca tu să reţii foarte bine aceasta şi toată viaţa ta să nu uiţi, căci este foarte important pentru dezvoltarea ta ca om.
Proverbele 7.4: Spune înţelepciunii: „Tu eşti sora mea!“ Şi numeşte inteligenţa ruda ta, Şti tu, mulţi bărbaţi se comportă naiv sau chiar prosteşte cu această temă. Dar eu doresc ca tu să fi înţelept în deciziile tale cu privire la influenţele sexuale care vin asupra ta.
Proverbele 7.5: ca ele să te ferească de femeia străină, de străina care linguşeşte prin cuvintele ei. Vreau să te feresc de femeile străine, pentru care tu nu ai nici o legătură personală, dar care îşi prezintă şi etalează corpul în imagini.
Proverbele 7.6,7: Pentru că la fereastra casei mele am privit printre zăbrelele mele şi am zărit printre cei neîncercaţi, am observat printre fii un tânăr fără minte, Am privit puţin în jurul meu, şi pretutindeni am întâlnit tineri (dar şi tinere) complet neinformaţi,
Proverbele 7.8: trecând pe strada apropiată de colţul ei şi mergea pe cale spre casa ei, Care au surfat în internet, mereu căutând lucruri noi captivante – şi aceasta este foarte normal la vârsta ta. Însă au ajuns repede pe pagini care i-a încătuşat de neimaginat.
Proverbele 7.9: în amurg, în seara zilei, în întunecimea nopţii şi în întuneric. Deja la scurt timp, seara, când s-a întunecat şi ei erau singuri, au revenit mereu la acestea.
Proverbele 7.10-12: Şi, iată, l-a întâmpinat o femeie având înfăţişarea unei curve şi inima şireată. Era gălăgioasă şi fără astâmpăr; picioarele nu-i stăteau acasă: când afară, când în pieţe; şi pândea la orice colţ. Acolo au văzut mii de femei tinere frumoase, pe jumătate îmbrăcate sau chiar complet goale, şi acestea au făcut să le bată inima. Ele erau deosebit de sexy şi neînfrânate. Şi ele erau disponibile pretutindeni, cu un singur click pe maus, şi aşteptau evident numai după aceşti bărbaţi.
Proverbele 7.13: Şi l-a apucat şi l-a sărutat şi cu faţă neruşinată i-a zis: Când cineva a aruncat prima privire asupra ei, femeia l-a primit cu o privire seducătoare şi şi-a întins corpul ei zvelt.
Proverbele 7.14,15: „Am jertfe de pace cu mine; astăzi mi-am împlinit promisiunile. De aceea am ieşit să te întâlnesc, să-ţi caut stăruitor faţa şi te-am găsit! Ea i-a zis: Tot ce vezi şi simţi aici este bun şi corect. Eu te-am aşteptat numai pe tine şi sunt singură aici pentru tine.
Proverbele 7.16,17: Mi-am împodobit patul cu cuverturi tapisate, de in colorat, din Egipt; mi-am stropit aşternutul cu mir, aloe şi scorţişoară. Am pregătit totul pentru tine, tot ce vrei să vezi şi să trăieşti şi ceea ce te provocă tot mai mult. Şi sunt încă multe alte imaginii palpitante în video-ul următor. Ştiu că tu ai nevoie acum de aceasta.
Proverbele 7.18: Vino să ne îmbătăm de iubire până dimineaţa, să ne desfătăm cu dezmierdări. Vino, rămâi toată noaptea pe această pagină sau priveşte alte mii de pagini, care te provocă şi mai mult. Tu trebuie să explodezi cu adevărat de plăceri.
Proverbele 7.19: Pentru că soţul nu este acasă; a plecat într-o călătorie lungă, Şi crede-mă, este complet anonim – nimeni nu va afla şi tu nu trebuie să vorbeşti cu nimeni despre aceasta.
Proverbele 7.20: a luat punga de bani cu el, va veni acasă în ziua de lună plină“. Şi în afară de aceasta, totul este gratis.
Proverbele 7.21: Cu ispitirea ei multă, ea l-a ademenit; cu linguşirea buzelor ei, l-a convins. Ea i-a arătat aşa de multă piele şi corp şi pasiune, că el a fost imediat înflăcărat prin ceea ce a văzut.
Proverbele 7.22,23: El a mers deodată după ea, cum merge un bou la înjunghiere şi ca un cerb care aleargă spre cursă, până când o săgeată îi străpunge ficatul: cum se grăbeşte o pasăre spre laţ şi nu ştie că îşi pierde viaţa. Curios şi lipsit de voinţă a privit una după alta plin de patimă scenele irezistibile şi nici măcar nu a observat cum aceste imagini au pus stăpânire pe el şi cu timpul au schimbat gândirea şi simţirea lui.
Proverbele 7.24,25: Şi acum, fiilor, ascultaţi-mă şi luaţi aminte la cuvintele gurii mele. Să nu ţi se abată inima pe căile ei, să nu rătăceşti pe cărările ei. De aceea, tinerilor, ascultaţi de mine şi de bărbaţii mulţi, care au avut deja parte de experienţele rele ale dependenţei şi de multe alte urmări negative, dar care au reuşit să iese din ea. Voi nu trebuie să trăiţi personal această spirală care duce în jos!
Proverbele 7.26,27: Pentru că ea a doborât pe mulţi, rănindu-i, şi toţi cei ucişi de ea au fost puternici. Casa ei este calea spre Locuinţa morţilor, coborând la cămările morţii. Mulţi au căzut deja într-o patimă în urma privirii la aceste imagini pornografice, şi sentimentele lor veritabile au ajuns aproape atrofiate. Ei au folosit femeile spre propria satisfacere, dar dorinţele lor profunde nu au fost satisfăcute. Căci niciodată nu vei putea găsi în aceste imagini anonime adevărata viaţă, dragoste şi intimitate

Tradus de la: Mein lieber Junge …

Traducere: Ion Simionescu

Încurajare pentru tinerii creştini
Extras din două prelegeri din anii 1948 şi 1964

Paul Wilson

© SoundWords, Online începând de la: 27.02.2019, Actualizat: 27.02.2019

Remarca redacţiei:
Paul Wilson avea un dar de a prezenta mesajele sale într-o formă uşor de înţeles, intuitiv şi în cuvinte simple, aşa că el putea atrage pe copii şi pe tineri. În prelegeri speciale s-a adresat creştinilor tineri, ca să-i încurajeze în viaţa lor de credinţă şi să-i îndrume spre o viaţă temătoare de Dumnezeu. Le-a pus foarte mult pe inimă citirea Cuvântului lui Dumnezeu, pentru ca ei să aibă un „ghid de călătorie”, care să-i călăuzească pe drumul corect. La toate întrebările referitoare la credinţă şi viaţa zilnică ei ar trebui să caute călăuzirea şi voia lui Dumnezeu. El însuşi a făcut greşeli în tinereţe şi uneori a mers pe căile proprii, aşa cum el a recunoscut într-o prelegere ţinută înaintea tinerilor.

Caută călăuzirea lui Dumnezeu pentru tine

Cred că în viaţa noastră nu este un timp în care să fim mai mult înclinaţi a hotărî singuri viaţa noastră şi să vrem s-o plănuim, aşa cum sunt anii tinereţii. […] Vorbesc ca unul care a făcut unele experienţe; ca unul, care deseori a ales căile proprii – chiar dacă prin aceasta nu vreau să spun, că era un drum rău. Sunt multe lucruri în viaţă, pentru care trebuie să facem o alegere! Constat astăzi, şi anume, mai mult decât atunci, când eram un bărbat tânăr: tinerii sunt înclinaţi să creadă că ei ar şti toate răspunsurile. Ei par să aibă părerea, că ei ar fi mai înţelepţi decât părinţii lor şi decât bătrânii din Adunare. Rareori gândesc să încredinţeze căile lor Domnului şi să caute călăuzirea Lui.

Nu demult am auzit despre un tânăr, care a luat hotărârea să se mute într-un alt oraş. Nu spun că aşa ceva este fals sau că un credincios niciodată nu ar trebui să-şi schimbe domiciliul. Dar eu aveam impresia, că el a căutat foarte puţin să afle gândurile lui Dumnezeu şi călăuzirea Lui în această chestiune. Întotdeauna sunt argumente omeneşti pro şi contra schimbării domiciliului: posibilităţi profesionale bune, multe locuri de muncă, posibilităţi de câştig deosebite. […] Aproape că nu ne dăm seama ce consecinţe mari depind de deciziile luate de noi. […]

Voi, tinerilor, vă rog căutaţi călăuzirea Domnului, dacă vreţi să vă schimbaţi domiciliul. Vorbesc ca unul care a făcut greşeli. Eu mi-am schimbat de mai multe ori domiciliul; unele schimbări de domiciliu au fost iniţiate de Domnul. Îmi amintesc de o schimbare a domiciliului, la care părea aşa, ca şi cum eu trebuia s-o fac. Astăzi mă îndoiesc, că atunci am cunoscut gândurile Domnului. Dar dacă odată v-aţi schimbat domiciliul – gândiţi-vă că nu mai puteţi schimba ce aţi făcut![1]

[Remarca redacţiei: Desigur aceasta este astăzi mult mai uşor de revenit. Paul Wilson vrea aici să prezinte clar un lucru: Noi ar trebui să discutăm realmente cu Domnul hotărârile noastre şi să întrebăm Cuvântul lui Dumnezeu. Unii au spus uneori: „Am adus totul în rugăciune”, fără să fi deschis cu adevărat Biblia şi să aştepte răspunsul Domnului; lăuntric s-a luat deja o hotărâre. Dacă vrem să schimbăm domiciliul, trebuie de exemplu nu numai să ţinem socoteală că aceasta are a face cu timp şi bani; se pune şi întrebarea; schimbarea domiciliului mă va face să progresez spiritual sau mă va frâna în viaţa de credinţă? Sunt acolo fraţi şi surori, care se strâng cu adevărat în Numele Domnului şi unde El este în mijloc? (Vezi în privinţa aceasta seria noastră de articole: „În care Adunare (Biserică) să merg?”) – Chiar dacă un drum fals pare în timpul nostru să fie uşor de corectat, totuşi iau naştere relaţii care leagă pe unii (de locul nou). O nouă schimbare de domiciliu va însemna întrebări referitoare la un loc de muncă, la o nouă locuinţă. Uneori aceasta este foarte greu şi legat cu osteneală şi conduce ca multe să stea ca obstacole în cale, ca să se poată corecta un drum fals. În mod deosebit pentru credincioşii tineri este important ca ei să ceară sfatul părinţilor sau al creştinilor cu experienţă. Aceste sfaturi trebuie aduse apoi în rugăciune înaintea Domnului şi trebuie verificate pe baza Cuvântului lui Dumnezeu.]

Fă Biblia să fie ghidul tău de călătorie!

Nu uita: Biblia este ghidul de călătorie dumnezeiesc […], şi voi trebuie să urmaţi cu atenţie acest ghid. Dacă nu citiţi Cuvântul lui Dumnezeu, dacă nu înţelegeţi gândurile lui Dumnezeu cu privire la drumul vostru, probabil veţi schimba direcţia spre drumul fals şi probabil veţi merge pe drumul acesta o zi, o lună sau chiar toată viaţa. […] Dumnezeu ne-a dat nu numai un ghid de călătorie […], ci o Persoană, pe care puteţi s-o urmaţi: Isus Hristos este modelul desăvârşit şi Ghidul desăvârşit de călătorie.[2]

Adnotare

[1]Dintr-o prelegere pentru tineri, ţinută în mai 1964 în Sierra Madre, California. Prelegerea se poate procura şi astăzi sub forma de broşură cu titlul Choose the Path la Bible truth Publishers.

[2]Dintr-o prelegere pentru tineri, ţinută în anul 1948 la o conferinţă în Walla Walla, Washington: „We need to Follow a Road Map”.


Tradus de la: Ermutigung für junge Christen

Traducere: Ion Simionescu

Documentar. Caderea Americii: Ridicarea Satanicii Noii Ordini Mondiale

Urmariti va rog cu atentie si documentare de mai jos, care in opinia mea sunt deosebit de interesante si edifiactoare pentru felul in care a ajuns SUA in acest moment:

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.