„Pazul de noapte” – Rembrandt

 

 

Pictura „Night Watch” de Rembrandt se află la Rijksmuseum din Amsterdam. După cum arată fotografia, este un tablou uriaș: 363x437cm (143×172″). Rembrandt l-a terminat în 1642. Adevăratul său titlu este „Compania lui Frans Banning Cocq și Willem van Ruytenburch”, dar este mai bine cunoscut sub numele de Watch Watch . ( O companie fiind gardian de miliție).

Compoziția picturii a fost foarte diferită pentru perioada. În loc să arate figurile într-o manieră ordonată, în care toată lumea a primit aceeași importanță și spațiu pe pânză, Rembrandt le-a pictat ca un grup ocupat în acțiune. 

În jurul anului 1715, un scut a fost pictat pe „Night Watch” care conținea numele a 18 persoane, dar doar câteva dintre nume fuseseră identificate vreodată. (Așa că nu uitați dacă pictați un portret de grup: desenați o diagramă pe spate pentru a merge cu numele tuturor, astfel încât generațiile viitoare să știe!) În martie 2009, istoricul olandez Bas Dudok van Heel a dezvăluit în cele din urmă misterul cine este cine din tablou. Cercetările sale au găsit chiar articole de îmbrăcăminte și accesorii descrise în „Observatorul de noapte” menționate în inventarele moșiilor familiei, pe care apoi le-a colat cu vârsta diverșilor milițieni în 1642, anul în care pictura a fost finalizată. 

Dudok van Heel a descoperit, de asemenea, că în holul în care a fost agățat pentru prima dată „Cegul de noapte” al lui Rembrandt, erau șase portrete de grup ale unei miliții afișate inițial într-o serie continuă, nu șase picturi separate, așa cum s-a crezut mult timp. Mai degrabă, cele șase portrete de grup ale lui Rembrandt, Pickenoy, Bakker, Van der Helst, Van Sandrart și Flinck formau o friză neîntreruptă, asortându-se fiecare cu cealaltă și fixată în lambriurile de lemn ale camerei. Sau, asta a fost intenția. „Cegul de noapte” al lui Rembrandt nu se potrivește cu celelalte picturi nici în compoziție, nici în culoare. Se pare că Rembrandt nu a aderat la termenii comisiei sale. Dar, dacă ar fi făcut-o, nu am fi avut niciodată acest portret de grup uimitor de diferit din secolul al XVII-lea.

„Iepurele” – Albrecht Dürer

Denumit în mod obișnuit iepurele lui Dürer, titlul oficial al acestui tablou îl numește iepure. Pictura se află în colecția permanentă a Colecției Batliner a Muzeului Albertina din Viena, Austria.

A fost pictat folosind acuarelă și guașă, cu evidențierea albă realizată în guașă (mai degrabă decât albul nevopsit al hârtiei).

Este un exemplu spectaculos al modului în care poate fi vopsită blana. Pentru a-l emula, abordarea pe care ai lua-o depinde de cât de multă răbdare ai. Dacă ai rădăcini, vei picta folosind o perie subțire, câte un fir de păr. În caz contrar, folosiți o tehnică de perie uscată sau despicați firele de păr pe o perie. Răbdarea și rezistența sunt esențiale. Lucrați prea repede pe vopseaua umedă, iar mișcările individuale riscă să se amestece. Nu continua suficient de mult și blana va părea urâtă. 

Fresca de tavan al Capelei Sixtine – Michelangelo

Pictura de Michelangelo a tavanului Capelei Sixtine este una dintre cele mai faimoase fresce din lume.

Capela Sixtină este o capelă mare din Palatul Apostolic, reședința oficială a Papei (conducătorul Bisericii Catolice) din Vatican. Are multe fresce pictate în el, de unele dintre cele mai mari nume ale Renașterii, inclusiv fresce de perete ale lui Bernini și Rafael, dar este cel mai faimos pentru frescele de pe tavan ale lui Michelangelo.

Michelangelo s-a născut la 6 martie 1475 și a murit la 18 februarie 1564. Comandat de Papa Iulius al II-lea, Michelangelo a lucrat la tavanul Capelei Sixtine din mai 1508 până în octombrie 1512 (nicio lucrare nu a fost făcută între septembrie 1510 și august 1511). Capela a fost inaugurată la 1 noiembrie 1512, de sărbătoarea Tuturor Sfinților.

Capela are 40,23 metri lungime, 13,40 metri lățime, iar tavanul la 20,70 metri deasupra solului în punctul său cel mai înalt ¹ . Michelangelo a pictat o serie de scene biblice, profeți și strămoșii lui Hristos, precum și trompe l’oeil sau elemente de arhitectură. Zona principală a tavanului înfățișează povești din poveștile din cartea Genezei, inclusiv despre crearea omenirii, căderea omului din har, potopul și Noe. 

Tavanul Capelei Sixtine: un detaliu

 

Panoul care arată creația omului este probabil cea mai cunoscută scenă din celebra frescă a lui Michelangelo de pe tavanul Capelei Sixtine.

Capela Sixtină din Vatican are multe fresce pictate în ea, dar este cel mai faimoasă pentru frescele de pe tavan ale lui Michelangelo. Între 1980 și 1994, experții în artă ai Vaticanului au făcut o restaurare extinsă, îndepărtând fumul de secole din lumânări și lucrările anterioare de restaurare. Acest lucru a dezvăluit culori mult mai strălucitoare decât se credea anterior. 

Pigmentii folosiți de Michelangelo au inclus ocru pentru roșu și galben, silicați de fier pentru verde, lapis lazuli pentru albastru și cărbune pentru negru. ¹ Nu totul este pictat atât de detaliat cum pare prima dată. De exemplu, figurile din prim plan sunt pictate mai detaliat decât cele din fundal, adăugând senzația de adâncime în tavan. 

Mai multe despre Capela Sixtină:

•  Muzeele Vaticanului: Capela Sixtină
•  Tur virtual al Capelei Sixtine

Surse:
1 Muzeele Vaticanului: Capela Sixtina, site-ul web al statului Vatican, accesat la 9 septembrie 2010.

Caiet Leonardo da Vinci

 

Artistul renascentist Leonardo da Vinci este renumit nu numai pentru picturile sale, ci și pentru caietele sale. Această fotografie arată una în Muzeul V&A din Londra.

Muzeul V&A din Londra are cinci caiete ale lui Leonardo da Vinci în colecția sa. Acesta, cunoscut sub numele de Codex Forster III, a fost folosit de Leonardo da Vinci între 1490 și 1493, când lucra la Milano pentru ducele Ludovico Sforza.

Este un caiet mic, de genul de dimensiune pe care l-ai putea păstra cu ușurință în buzunarul unei haine. Este plin de tot felul de idei, note și schițe, inclusiv „schițe ale picioarelor unui cal, desene de pălării și haine care ar fi putut fi idei pentru costume la baluri și o relatare a anatomiei capului uman”. ¹ Deși nu puteți întoarce paginile caietului din muzeu, îl puteți parcurge online.

Să-i citești scrisul de mână nu este ușor, între stilul caligrafic și folosirea lui a scrierii în oglindă (în spate, de la dreapta la stânga), dar unii consideră fascinant să vadă cum pune tot felul într-un singur caiet. Este un caiet de lucru, nu o piesă de spectacol. Dacă v-ați îngrijorat vreodată că jurnalul dvs. de creativitate nu a fost cumva corect realizat sau organizat, luați-vă conducerea de la acest maestru: fă-o așa cum ai nevoie. 

<sub>Sursa:
1. Explorați Forster Codices, Muzeul V&A. (Accesat la 8 august 2010.)</sub>

„Mona Lisa” – Leonardo da Vinci

 

Pictura „Mona Lisa” a lui Leonardo da Vinci , aflată la Luvru din Paris, este probabil cea mai faimoasă pictură din lume. Este probabil și cel mai cunoscut exemplu de sfumato , o tehnică de pictură parțial responsabilă pentru zâmbetul ei enigmatic.

Au existat multe speculații despre cine a fost femeia din tablou. Se crede că este un portret al Lisei Gherardini, soția unui negustor de pânze florentin pe nume Francesco del Giocondo. (Scriitorul de artă din secolul al XVI-lea Vasari a fost printre primii care au sugerat acest lucru, în „Viețile artiștilor”). De asemenea, s-a sugerat că motivul zâmbetului ei a fost că era însărcinată.

Istoricii de artă știu că Leonardo a început „Mona Lisa” până în 1503, deoarece o înregistrare a acesteia a fost făcută în acel an de un înalt oficial florentin, Agostino Vespucci. Când a terminat, este mai puțin sigur. Luvru a datat inițial pictura în anii 1503-06, dar descoperirile făcute în 2012 sugerează că ar fi putut să fi trecut până la un deceniu mai târziu înainte de a fi terminat, pe baza fundalului fiind bazat pe un desen de roci pe care se știe că l-a făcut în 1510. -15. ¹ Luvru a schimbat datele în 1503-19 în martie 2012.

Sursa: 
1. Mona Lisa ar fi putut fi finalizată cu un deceniu mai târziu decât se credea în The Art Newspaper, de Martin Bailey, 7 martie 2012 (accesat la 10 martie 2012)

Pictori celebri: Monet la Giverny

Fotografii de referință pentru pictură: „Grădina de la Giverny” a lui Monet.

O parte din motivul pentru care pictorul impresionist Claude Monet este atât de faimos sunt picturile sale cu reflexele din iazurile cu nuferi pe care le-a creat în grădina lui mare din Giverny. A inspirat mulți ani, chiar până la sfârșitul vieții sale. A schițat idei pentru tablouri inspirate de iazuri și a realizat tablouri mici și mari atât ca lucrări individuale, cât și în serie.

Semnătura lui Claude Monet

 

Acest exemplu despre modul în care Monet și-a semnat picturile este dintr-unul dintre picturile sale cu nuferi. Puteți vedea că a semnat-o cu un nume și prenume (Claude Monet) și anul (1904). Este în colțul din dreapta jos, suficient de mult încât să nu fie tăiat de cadru.

Numele complet al lui Monet era Claude Oscar Monet.

„Impresiune Răsărit” – Monet

 

Acest tablou de Monet a dat numele stilului impresionist de artă. A expus-o în 1874 la Paris, în ceea ce a devenit cunoscut sub numele de Prima expoziție impresionistă.

În recenzia sa asupra expoziției pe care a intitulat-o „Expoziția impresioniștilor”, criticul de artă Louis Leroy a spus:

„ Tapetul în stare embrionară este mai finisat decât acel peisaj marin ”.

<sub>Sursa:
1. „L’Exposition des Impressionnistes” de Louis Leroy, Le Charivari , 25 aprilie 1874, Paris. Tradus de John Rewald în The History of Impressionism , Moma, 1946, p256-61; citat în Salon to Biennial: Exhibitions that Made Art History de Bruce Altshuler, Phaidon, p42-43.</sub>

Seria „Stocuri de fân” – Monet

Monet a pictat adesea o serie de același subiect pentru a surprinde efectele schimbătoare ale luminii, schimbând pânzele pe măsură ce trecea ziua.

Monet a pictat multe subiecte din nou și din nou, dar fiecare dintre picturile din seria sa este diferită, fie că este vorba despre un nufăr sau un car de fân. Deoarece picturile lui Monet sunt împrăștiate în colecții din întreaga lume, de obicei, numai în expoziții speciale picturile sale din seria sunt văzute ca un grup. Din fericire, Institutul de Artă din Chicago are în colecția sa mai multe picturi cu carpi de fân ale lui Monet, deoarece acestea fac o vizionare impresionantă împreună :

• Teanc de grâu
• Dezgheț, apus
• Apus de soare, efect de zăpadă
• Efect de zăpadă, zi înnorat
• Sfarsitul verii

În octombrie 1890, Monet a scris o scrisoare criticului de artă Gustave Geffroy despre seria de carpi de fân pe care o picta, spunând:

„Sunt greu, lucrez cu încăpățânare la o serie de efecte diferite, dar în această perioadă a anului soarele apune atât de repede încât este imposibil să țin pasul cu el… cu cât merg mai departe, cu atât văd mai mult că un trebuie depusă multă muncă pentru a reda ceea ce caut: „instantaneitate”, „învelișul” mai presus de toate, aceeași lumină răspândită peste tot… Sunt din ce în ce mai obsedat de nevoia de a reda ceea ce am experiență și mă rog să-mi mai rămână câțiva ani buni pentru că cred că aș putea face ceva progres în această direcție…” ¹

^{Sursa: 1
. Monet by Himself , p172, editat de Richard Kendall, MacDonald & Co, Londra, 1989.}

„Nuferi” – Claude Monet

Claude Monet , „Nuferi”, c. 19140-17, ulei pe pânză. Dimensiune 65 3/8 x 56 inchi (166,1 x 142,2 cm). În colecția Muzeelor ​​de Arte Frumoase din San Francisco .

Monet este poate cel mai faimos dintre impresioniști, în special pentru picturile sale cu reflexiile din iazul cu nuferi din grădina lui Giverny. Acest tablou specific arată un mic nor în colțul din dreapta sus și albastrul pestriț al cerului reflectat în apă.

Dacă studiezi fotografii ale grădinii lui Monet, cum ar fi aceasta a iazului cu crini a lui Monet și aceasta a florilor de crin, și le compari cu acest tablou, vei avea o impresie despre modul în care Monet a redus detaliile în arta sa, incluzând doar esența scena sau impresia reflecției, a apei și a florii de crin. Faceți clic pe linkul „Afișați dimensiunea completă” de sub fotografia de mai sus pentru o versiune mai mare, în care este mai ușor să vă simțiți cu pensula lui Monet.

Poetul francez Paul Claudel a spus:

„Datorită apei, [Monet] a devenit pictorul a ceea ce nu putem vedea. El se adresează acelei suprafețe spirituale invizibile care separă lumina de reflexie. Azur aerisit captiv al azurului lichid… Culoarea se ridică din fundul apei în nori, în vârtejuri”.

^Sursa :
Pagina 262 Arta secolului nostru, de Jean-Louis Ferrier și Yann Le Pichon

Semnătura lui Camille Pissarro

 

Pictorul Camille Pissarro tinde să fie mai puțin cunoscut decât mulți dintre contemporanii săi (cum ar fi Monet), dar are un loc unic în cronologia artei. A lucrat atât ca impresionist, cât și ca neo-impresionist, precum și a influențat artiști acum celebri precum Cézanne, Van Gogh și Gauguin. A fost singurul artist care a expus la toate cele opt expoziții impresioniste de la Paris, între 1874 și 1886.

Autoportret Van Gogh (1886/1887)

 

Acest portret de Vincent van Gogh se află în colecția Institutului de Artă din Chicago. A fost pictat folosind un stil similar punctillismului, dar nu se lipește strict doar de puncte.

În cei doi ani în care a trăit la Paris, între 1886 și 1888, Van Gogh a pictat 24 de autoportrete. Institutul de Artă din Chicago a descris-o pe aceasta ca folosind „tehnica punctului” a lui Seurat nu ca o metodă științifică, ci „un limbaj emoțional intens” în care „punctele roșii și verzi sunt deranjante și în totalitate în concordanță cu tensiunea nervoasă evidentă în lucrarea lui van Gogh. privire.”

Într-o scrisoare câțiva ani mai târziu către sora lui, Wilhelmina, Van Gogh a scris:

„Am pictat în ultima vreme două tablouri cu mine, dintre care unul are mai degrabă caracterul adevărat, cred, deși în Olanda probabil s-ar bate joc de ideile despre pictura portretistică care germinează aici… întotdeauna mi se pare că fotografiile sunt abominabile și eu nu-mi place să le am în preajmă, în special nu pe cele ale persoanelor pe care le cunosc și le iubesc… portretele fotografice se ofilesc mult mai devreme decât noi înșine, în timp ce portretul pictat este un lucru care se simte, se face cu dragoste sau respect pentru ființă umană care este înfățișată”.

Sursa: 
Scrisoare către Wilhelmina van Gogh, 19 septembrie 1889

Semnătura lui Vincent van Gogh

Night Cafe de Van Gogh se află acum în colecția Galeriei de Artă a Universității Yale. Se știe că Van Gogh a semnat doar acele picturi de care a fost deosebit de mulțumit, dar ceea ce este neobișnuit în cazul acestui tablou este că a adăugat un titlu sub semnătura sa, „Le café de Nuit”.

Observați că Van Gogh și-a semnat picturile pur și simplu „Vincent”, nu „Vincent van Gogh” sau „Van Gogh”.

Într-o scrisoare către fratele său Theo, scrisă la 24 martie 1888, el a spus: 

„În viitor, numele meu ar trebui să fie trecut în catalog pe măsură ce îl semnez pe pânză, și anume Vincent și nu Van Gogh, pentru simplul motiv că nu știu cum să pronunțe acest din urmă nume aici.”

„Aici” fiind Arles, în sudul Franței.

Dacă v-ați întrebat cum îl pronunți pe Van Gogh, amintiți-vă că este un nume de familie olandez, nu francez sau englez. Deci „Gogh” este pronunțat, așa că rimează cu „loch” scoțian. Nu este „goff”, nici „go”. 

Noaptea înstelată – Vincent van Gogh

 

Acest tablou, care este probabil cel mai faimos tablou al lui Vincent van Gogh, se află în colecția Muzeului de Artă Modernă din New York.

Van Gogh a pictat Noaptea înstelată în iunie 1889, după ce a menționat steaua dimineții într-o scrisoare către fratele său Theo scrisă în jurul datei de 2 iunie 1889: „Azi dimineață am văzut țara de la fereastra mea cu mult timp înainte de răsăritul soarelui, cu nimic altceva decât steaua dimineții, care părea foarte mare.” Steaua dimineții (de fapt, planeta Venus, nu o stea) este, în general, considerată cea mare albă pictată la stânga centrului picturii.

Scrisorile anterioare ale lui Van Gogh menționează, de asemenea, stelele și cerul nopții și dorința lui de a le picta:

1. „Când mă voi apuca vreodată să fac cerul înstelat, acea poză care este mereu în mintea mea?” (Scrisoare către Emile Bernard, c.18 iunie 1888)
2. „În ceea ce privește cerul înstelat, tot sper foarte mult să-l pictez, și poate că voi face într-una din aceste zile” (Scrisoare către Theo van Gogh, c.26 septembrie 1888).
3. „În prezent îmi doresc absolut să pictez un cer înstelat. Deseori mi se pare că noaptea este încă mai bogat colorată decât ziua; având nuanțe de violete, albastre și verzi cele mai intense. Dacă ai fi doar atenție. vei vedea că anumite stele sunt galben-lămâie, altele roz sau o strălucire verde, albastră și nu-mă-uita… este evident că nu este suficient să pui puncte albe pe albastru-negru pentru a picta un cer înstelat. .” (Scrisoare către Wilhelmina van Gogh, 16 septembrie 1888)

Restaurantul de la Sirene, la Asnieres – Vincent van Gogh

 

Acest tablou de Vincent van Gogh se află în colecția Muzeului Ashmolean din Oxford, Marea Britanie. Van Gogh a pictat-o ​​la scurt timp după ce a sosit la Paris în 1887 pentru a locui cu fratele său Theo la Montmartre, unde Theo conducea o galerie de artă.

Pentru prima dată, Vincent a fost expus picturilor impresioniștilor (în special Monet) și a cunoscut artiști precum Gauguin , Toulouse-Lautrec, Emile Bernard și Pissarro. În comparație cu opera sa anterioară, care a fost dominată de tonuri întunecate de pământ, tipice pictorilor din nordul Europei, precum Rembrandt, această pictură arată influența acestor artiști asupra lui.

Culorile pe care le-a folosit s-au luminat și s-au luminat, iar pensula sa a devenit mai liberă și mai vizibilă. Priviți aceste detalii din pictură și veți vedea cum a folosit mici mișcări de culoare pură, puse deoparte. El nu amestecă culorile pe pânză, ci permite ca acest lucru să se întâmple în ochiul privitorului. El încearcă abordarea culorilor rupte a impresioniștilor.

În comparație cu picturile sale ulterioare, fâșiile de culoare sunt distanțate, cu un fundal neutru arătând între ele. Încă nu acoperă întreaga pânză cu culoare saturată și nici nu exploatează posibilitățile de a folosi pensule pentru a crea textura în vopsea însăși.

Restaurant de la Sirene, la Asnieres de Vincent van Gogh (Detaliu)

Aceste detalii din pictura lui Van Gogh The Restaurant de la Sirene, la Asnieres (în colecția Muzeului Ashmolean), arată modul în care a experimentat cu pensula și semnele sale după expunerea la picturile impresioniștilor și ale altor artiști parizieni contemporani.

„Patru dansatori” – Edgar Degas

Edgar Degas, Patru dansatori, c. 1899. Ulei pe pânză. Dimensiune 59 1/2 x 71 inchi (151,1 x 180,2 cm). În Galeria Națională de Artă , Washington.

„Portretul mamei artistului” – Whistler

Acesta este probabil cel mai faimos tablou al lui Whistler. Titlul complet este „Aranjament în gri și negru nr. 1, Portretul mamei artistului”. Mama lui a acceptat să pozeze pentru tablou când modelul pe care îl folosea Whistler s-a îmbolnăvit. Inițial i-a cerut să pozeze în picioare, dar după cum puteți vedea a cedat și a lăsat-o să stea jos.

Pe perete este o gravură de Whistler, „Black Lion Wharf”. Dacă te uiți foarte atent la perdeaua din stânga sus a cadrului gravurii, vei vedea o pată mai ușoară, acesta este simbolul fluturelui pe care Whistler îl folosea pentru a-și semna picturile. Simbolul nu a fost întotdeauna același, dar s-a schimbat, iar forma lui este folosită pentru a data opera lui de artă. Se știe că a început să-l folosească până în 1869.

„Speranța II” – Gustav Klimt

„Cine vrea să știe ceva despre mine – ca artist, singurul lucru notabil – ar trebui să se uite cu atenție la pozele mele și să încerce să vadă în ele ce sunt și ce vreau să fac.” Klimt

Gustav Klimt a pictat Hope II pe pânză în 1907/8 folosind vopsele în ulei, aur și platină. Are o dimensiune de 43,5 x 43,5 inchi (110,5 x 110,5 cm). Pictura face parte din colecția Muzeului de Artă Modernă din New York.

Hope II este un exemplu frumos al utilizării de către Klimt a foii de aur în picturi și ornamentele sale bogate. Uită-te la felul în care a pictat haina purtată de figura principală, cum este o formă abstractă decorată cu cercuri, dar încă o „citim” ca pe o mantie sau o rochie. Cum în partea de jos se contopește cu celelalte trei fețe

. biografia sa ilustrată a lui Klimt, criticul de artă Frank Whitford a spus:

Klimt „a aplicat frunze reale de aur și argint pentru a spori și mai mult impresia că pictura este un obiect prețios, nu de departe o oglindă în care se poate întrezări natura, ci un artefact lucrat cu grijă”. ²

Este un simbolism care este considerat valabil și în zilele noastre, având în vedere că aurul este încă considerat o marfă valoroasă.

Klimt a trăit la Viena, în Austria, și și-a inspirat mai mult Orient decât Occident, din „surse precum arta bizantină, metalul micenean, covoare și miniaturi persane, mozaicuri ale bisericilor din Ravenna și ecrane japoneze”. ³

Sursa:
1. Artiști în context: Gustav Klimt de Frank Whitford (Collins & Brown, Londra, 1993), coperta din spate.
2. Ibid. p82.
3. MoMA Highlights (Muzeul de Artă Modernă, New York, 2004), p. 54

Semnătura lui Picasso

Aceasta este semnătura lui Picasso pe pictura sa din 1903 (din perioada albastră) intitulată „Băutorul de absint”.

Picasso a experimentat cu diferite versiuni prescurtate ale numelui său ca semnătură a picturii, inclusiv inițialele încercuite, înainte de a pune pe „Pablo Picasso”. Astăzi, în general, îl auzim denumit pur și simplu „Picasso”.

Numele său complet era: Pablo, Digo, Jose, Francisco de Paula, Juan Nepomuceno, Maria de los Remedios, Cipriano, de la Santisima Trinidad, Ruiz Picasso ¹ .
​Sursa
<sub>:
1. „A Sum of Destructions: Picasso’s Cultures and the Creation al cubismului”, de Natasha Staller. Yale University Press. Pagina p209.</sub>

„Băutorul de absint” – Picasso

Acest tablou a fost creat de Picasso în 1903, în timpul perioadei sale albastre (o perioadă în care tonurile de albastru dominau picturile lui Picasso; când acesta avea douăzeci de ani). Acesta îl prezintă pe artistul Angel Fernandez de Soto, care era mai entuziasmat de petrecere și băutură decât pictura sa ¹ , și care a împărțit un studio cu Picasso în Barcelona de două ori.

Pictura a fost scoasă la licitație în iunie 2010 de către Fundația Andrew Lloyd Webber, după ce s-a ajuns la o înțelegere extrajudiciară în SUA cu privire la proprietate, în urma unei pretenții a descendenților bancherului evreu-german Paul von Mendelssohn-Bartholdy că pictura fusese constrânsă în anii 1930 în timpul regimului nazist din Germania.

_{Sursa:
1. Comunicatul de presă al casei de licitații Christie’s , „Christie’s to Offer Picasso Masterpiece”, 17 martie 2010.}

„Tragedia” – Picasso

Pablo Picasso, Tragedia, 1903. Ulei pe lemn. Dimensiune 41 7/16 x 27 3/16 inchi (105,3 x 69 cm). În Galeria Națională de Artă , Washington.

Este din perioada sa albastră, când picturile sale erau, după cum sugerează și numele, toate dominate de blues.

Schiță de Picasso pentru faimosul său tablou „Guernica”.

În timp ce planifica și lucra la enorma sa pictură Guernica, Picasso a făcut multe schițe și studii. Fotografia arată una dintre schițele sale de compoziție , care de la sine nu prea arată, o colecție de linii mâzgălite.

În loc să încerci să descifrezi care ar putea fi diferitele lucruri și unde se află în pictura finală, gândește-te la asta ca pe o stenografie lui Picasso. Făcând semne simple pentru imaginile pe care le ținea în minte. Concentrați-vă pe modul în care îl folosește pentru a decide unde să plaseze elementele din pictură, pe interacțiunea dintre aceste elemente.

„Guernica” – Picasso

Această pictură faimoasă a lui Picasso este enormă: 11 picioare 6 inci înălțime și 25 picioare 8 inci lățime (3,5 x 7,76 metri). Picasso a pictat-o ​​la comandă pentru Pavilionul Spaniol la Expoziția Mondială din 1937 de la Paris. Se află în Muzeul Reina Sofia din Madrid, Spania.

„Portretul domnului Minguell” – Picasso

Picasso a realizat acest portret în 1901, când avea 20 de ani. Subiectul este un croitor catalan, domnul Minguell, căruia se crede că Picasso i-a fost prezentat de către dealerul și prietenul său de artă Pedro Manach ¹ . Stilul arată pregătirea avută de Picasso în pictura tradițională și cât de mult s-a dezvoltat stilul său de pictură în timpul carierei sale. Că este pictat pe hârtie este un semn că a fost făcut într-o perioadă în care Picasso era stricat, nefăcând încă suficienți bani din arta sa pentru a picta pe pânză.

Picasso i-a făcut cadou pictura lui Minguell, dar mai târziu a cumpărat-o înapoi și a mai avut-o când a murit în 1973. Pictura a fost pusă pe pânză și, probabil, restaurată sub îndrumarea lui Picasso „cândva înainte de 1969” ² , când a fost fotografiată pentru un carte de Christian Zervos despre Picasso.

Data viitoare când te afli într-una dintre acele discuții de la petrecere despre cum toți pictorii nerealişti pictează doar  abstract , cubist, fauvist, impresionist, alege-ți stilul pentru că nu pot face „picturi adevărate”, întreabă persoana dacă a pus Picasso în această categorie (majoritatea o fac), apoi menționează acest tablou.

_{Sursa:
1 & 2. Bonhams Sale 17802 Detalii lot Vanzare de artă impresionistă și modernă 22 iunie 2010. (Accesat 3 iunie 2010.)}

„Dora Maar” sau „Tête De Femme” – Picasso

Când a fost vândut la licitație în iunie 2008, acest tablou de Picasso a fost vândut pentru 7.881.250 GBP (15.509.512 USD). Estimarea licitației a fost de trei până la cinci milioane de lire sterline.

Les Demoiselles d’Avignon – Picasso

Această pictură enormă (aproape opt picioare pătrate) de Picasso este considerată una dintre cele mai importante piese de artă modernă creată vreodată, dacă nu cea mai importantă, o pictură crucială în dezvoltarea artei moderne. Pictura înfățișează cinci femei — prostituate într-un bordel — dar există multe dezbateri despre ce înseamnă totul și despre toate referințele și influențele din ea.

Criticul de artă Jonathan Jones ¹ spune:

„Ceea ce l-a frapat pe Picasso la măștile africane [evident în fețele figurilor din dreapta] a fost cel mai evident lucru: că te deghează, te transformă în altceva – un animal, un demon, un zeu. Modernismul este o artă care poartă o mască. Nu spune ce înseamnă; nu este o fereastră, ci un perete. Picasso și-a ales subiectul tocmai pentru că era un clișeu: a vrut să arate că originalitatea în artă nu stă în narațiune, sau morală, dar în invenție formală. Acesta este motivul pentru care este greșit să vezi Les Demoiselles d’Avignon ca pe un tablou „despre” bordeluri, prostituate sau colonialism”.

Sursa:
1. Pablo’s Punks de Jonathan Jones, The Guardian , 9 ianuarie 2007.

„Femeie cu chitară” – Georges Braque

Georges Braque, Femeie cu chitară , 1913. Ulei și cărbune pe pânză. 51 1/4 x 28 3/4 inchi (130 x 73 cm). În Muzeul Național de Artă Modernă, Centrul Georges Pompidou, Paris.

Studioul Roșu – Henri Matisse

Acest tablou se află în colecția Muzeului de Artă Modernă (Moma) din New York. Prezintă interiorul atelierului de pictură al lui Matisse, cu perspectivă aplatizată sau cu un singur plan de imagine. Pereții studioului său nu erau de fapt roșii, erau albi; a folosit roșu în pictura sa pentru efect.

În studioul său sunt expuse diverse lucrări de artă și bucăți de mobilier de studio. Contururile mobilierului din studioul său sunt linii în vopsea care dezvăluie culoarea dintr-un strat inferior, galben și albastru, nevopsit peste roșu.

1. „Liniile unghiulare sugerează adâncimea, iar lumina albastră-verde a ferestrei intensifică senzația de spațiu interior, dar întinderea de roșu aplatizează imaginea. Matisse intensifică acest efect, de exemplu, omițând linia verticală a colțului camera.”
— MoMA Highlights, publicat de Moma, 2004, pagina 77.

2. „Toate elementele… își scufundă identitățile individuale în ceea ce a devenit o meditație prelungită asupra artei și vieții, spațiu, timp, percepție și natura realității în sine… o răscruce pentru pictura occidentală, unde clasicul îndreptat spre exterior. , arta predominant reprezentativă a trecutului a întâlnit etosul provizoriu, interiorizat și autoreferențial al viitorului…”
– Hilary Spurling, , pagina 81.

Dansul – Henri Matisse

Fotografia de sus arată pictura terminată a lui Matisse intitulată Dansul , finalizată în 1910 și acum aflată în Muzeul de Stat Ermitaj din Sankt Petersburg, Rusia. Fotografia de jos arată studiul compozițional la dimensiune completă pe care l-a făcut pentru pictură, acum în MOMA din New York, SUA. Matisse a pictat-o ​​la comandă de la colectionarul de artă rus Serghei Șciukin.

Este un tablou uriaș, lățime de aproape patru metri și înălțime de doi metri și jumătate (12′ 9 1/2″ x 8′ 6 1/2″) și este pictat cu o paletă limitată la trei culori: roșu , verde și albastru. Cred că este un tablou care arată de ce Matisse are o asemenea reputație ca colorist, mai ales când compari studiul cu pictura finală cu figurile sale strălucitoare.

În biografia ei despre Matisse (la pagina 30), Hilary Spurling spune:

„Cei care au văzut prima versiune a Dansului l-au descris ca fiind palidă, delicată, chiar de vis, pictată în culori care au fost intensificate… în cea de-a doua versiune într-o friză acerbă, plată, de figuri vermilion care vibrează pe benzile de verde strălucitor și de cer. Contemporanii au văzut pictura păgână și dionisiacă”.

Observați perspectiva aplatizată, cum figurile au aceeași dimensiune, mai degrabă decât cele mai îndepărtate de a fi mai mici, așa cum s-ar întâmpla în perspectivă sau scurtare pentru picturile reprezentative. Cum este curbată linia dintre albastru și verde din spatele figurilor, reluând cercul figurilor.

„Suprafața a fost colorată până la saturație, până la punctul în care albastrul, ideea de albastru absolut, era prezent în mod concludent. Un verde strălucitor pentru pământ și un vermilion vibrant pentru corpuri. Cu aceste trei culori am avut armonia mea de lumină și, de asemenea, puritatea tonului.” — Matisse

Sursa:
„Introducere în expoziția Din limba rusă pentru profesori și studenți” de Greg Harris, Royal Academy of Arts, Londra, 2008.  

Pictori celebri: Willem de Kooning

Pictorul Willem de Kooning s-a născut la Rotterdam în Țările de Jos la 24 august 1904 și a murit la Long Island, New York, la 19 martie 1997. De Kooning a fost ucenic la o firmă de artă comercială și de decorare când avea 12 ani și a urmat cursurile serale la Academia de Arte și Tehnici din Rotterdam timp de opt ani. A emigrat în SUA în 1926 și a început să picteze cu normă întreagă în 1936.

Stilul de pictură al lui De Kooning a fost expresionismul abstract. A avut prima sa expoziție personală la Galeria Charles Egan din New York în 1948, cu o lucrare în vopsea email alb-negru. (A început să folosească vopsea email, deoarece nu-și putea permite pigmenții artistului.) În anii 1950 a fost recunoscut ca unul dintre liderii expresionismului abstract, deși unii puriști ai stilului credeau că picturile sale (cum ar fi seria sa Woman ) includ și ele. mare parte din forma umană.

Picturile sale conțin multe straturi, elemente suprapuse și ascunse în timp ce reprocesa și relua un tablou. Modificările pot fi afișate. A desenat pe pânzele sale în cărbune, pentru compoziția inițială și în timp ce picta. Pensula lui este gestuală, expresivă, sălbatică, cu un sentiment de energie în spatele loviturilor. Picturile finale par făcute, dar nu au fost.

Producția artistică a lui De Kooning s-a întins pe aproape șapte decenii și a inclus picturi, sculpturi, desene și imprimeuri. Ultimele sale picturi Sursa la sfârșitul anilor 1980. Cele mai faimoase picturi ale sale sunt Pink Angels (c. 1945), Excavation (1950) și a treia sa Femeieserie (1950–53) realizată într-un stil mai pictural și abordare improvizațională. În anii 1940 a lucrat simultan în stiluri abstracte și reprezentative. Descoperirea sa a venit cu compozițiile sale abstracte alb-negru din 1948–49. La mijlocul anilor 1950 a pictat abstracțiile urbane, revenind la figurație în anii 1960, apoi la marile abstracțiuni gestuale în anii 1970. În anii 1980, de Kooning a trecut la lucrul pe suprafețe netede, glazurând cu culori strălucitoare și transparente peste fragmente de desene gestuale.

Gotic american – Grant Wood

American Gothic este probabil cel mai faimos dintre toate picturile pe care artistul american Grant Wood le-a creat vreodată. Acum se află la Institutul de Artă din Chicago.

Grant Wood a pictat „American Gothic” în 1930. Înfățișează un bărbat și fiica lui (nu soția sa ¹ ) stând în fața casei lor. Grant a văzut clădirea care a inspirat pictura în Eldon, Iowa. Stilul arhitectural este gotic american, de unde pictura își prinde titlul. Modelele pentru pictură au fost sora lui Wood și dentistul lor. ² . Pictura este semnată lângă marginea de jos, pe salopeta bărbatului, cu numele artistului și anul (Grant Wood 1930).

Ce înseamnă pictura? Wood a vrut să fie o redare demnă a caracterului americanilor din Vestul Mijlociu, arătând etica lor puritană. Dar ar putea fi privit ca un comentariu (satira) asupra intoleranței populațiilor rurale față de străini. Simbolismul din pictură include munca grea (furca) și domesticitatea (ghivece de flori și șorț cu imprimeu colonial). Dacă te uiți cu atenție, vei vedea că cele trei dinte ale furcii răsună în cusăturile de pe salopeta bărbatului, continuând în sus dungile de pe cămașă.

^{Sursa:
American Gothic , Art Institute of Chicago, preluat la 23 martie 2011.}

„Hristos al Sfântului Ioan al Crucii” – Salvador Dali

Acest tablou de Salvador Dali se află în colecția Galeriei și Muzeului de Artă Kelvingrove din Glasgow, Scoția. A fost expus pentru prima dată la galerie pe 23 iunie 1952. Tabloul a fost cumpărat pentru 8.200 de lire sterline, care a fost considerat un preț ridicat, deși includea dreptul de autor care a permis galeriei să câștige taxe de reproducere (și să vândă nenumărate cărți poștale!) .

Era neobișnuit ca Dali să vândă drepturile de autor asupra unui tablou, dar avea nevoie de bani. (Drepturile de autor rămân în proprietatea artistului, cu excepția cazului în care este semnat, consultați Întrebări frecvente despre drepturile de autor ale artistului .)

„Aparent, în dificultăți financiare, Dali a cerut inițial 12.000 de lire sterline, dar după niște negocieri dure… a vândut-o cu aproape o treime mai puțin și a semnat o scrisoare către orașul [Glasgow] în 1952 prin care ceda drepturile de autor.

Titlul picturii este o referire la desenul care l-a inspirat pe Dali. Desenul cu stilou și cerneală a fost realizat după o viziune pe care Sfântul Ioan al Crucii (un călugăr carmelit spaniol, 1542–1591) a avut-o în care a văzut răstignirea lui Hristos ca și cum ar fi privit-o de sus. Compoziția este izbitoare pentru punctul de vedere neobișnuit al crucificării lui Hristos, iluminarea este dramatică, aruncând umbre puternice și o mare utilizare a scurtării în figură. Peisajul din partea de jos a picturii este portul orașului natal al lui Dali, Port Lligat din Spania.
Pictura a fost controversată în multe privințe: suma plătită pentru ea; subiectul; stilul (care părea mai degrabă retro decât modern). Citiți mai multe despre pictură pe site-ul galeriei.

Sursa:
„ Cazul suprareal al imaginilor Dali și o luptă pentru licența artistică ” de Severin Carrell,  The Guardian , 27 ianuarie 2009

Cutii de supă Campbell’s – Andy Warhol

Detaliu din conservele de supă ale lui Andy Warhol Campbell . Acril pe panza. 32 de tablouri fiecare 20×16″ (50,8×40,6cm). În colecția Muzeului de Artă Modernă (MoMA) din New York.

Warhol și-a expus pentru prima dată seria de picturi cu doza de supă Campbell în 1962, cu fundul fiecărei picturi sprijinindu-se pe un raft ca o conserve într-un supermarket. Există 32 de tablouri în serie, numărul de soiuri de supă vândute la acea vreme de Campbell’s.

Dacă ți-ai fi imaginat că Warhol își aprovizionează cămara cu conserve de supă, apoi mănâncă o cutie în timp ce A terminat de pictat, se pare că nu. Potrivit site-ului lui Moma, Warhol a folosit o listă de produse de la Campbell’s pentru a atribui o aromă diferită fiecărei picturi.

Când a fost întrebat despre asta, Warhol a spus:

„Obișnuiam să-l beau. Obișnuiam să luam același prânz în fiecare zi, timp de douăzeci de ani, cred, același lucru iar și iar.” ¹

Warhol, de asemenea, se pare că nu a avut o ordine în care ar fi vrut să fie expuse picturile. Moma afișează picturile „în rânduri care reflectă ordinea cronologică în care [supele] au fost introduse, începând cu „Tomate” în stânga sus, care a debutat în 1897.”

Deci, dacă pictați o serie și doriți ca acestea să fie afișate într-o anumită ordine, asigurați-vă că notați acest lucru undeva. Marginea din spate a pânzelor este probabil cea mai bună, deoarece atunci nu se va despărți de pictură (deși poate fi ascunsă dacă picturile sunt înrămate).

Warhol este un artist care este adesea menționat de pictorii care doresc să facă lucrări derivate. Două lucruri merită remarcate înainte de a face lucruri similare:

1. Pe site-ul lui Moma , există o licență de la Campbell’s Soup Co (adică un acord de licență între compania de supă și proprietatea artistului).
2. Aplicarea drepturilor de autor pare să fi fost mai puțin o problemă pe vremea lui Warhol. Nu faceți presupuneri privind drepturile de autor bazate pe munca lui Warhol. Cercetați-vă și decideți care este nivelul dvs. de îngrijorare cu privire la un posibil caz de încălcare a drepturilor de autor.

Campbell nu i-a comandat lui Warhol să facă picturile (deși ulterior au comandat unul pentru un președinte de consiliu care se retrage în 1964) și a avut îngrijorări când marca a apărut în picturile lui Warhol în 1962, adoptând o abordare de așteptare și de a vedea pentru a judeca care este răspunsul. a fost la tablouri. În 2004, 2006 și 2012, Campbell’s a vândut cutii cu etichete speciale comemorative Warhol.

<sub>Sursa:
1. După cum este citat pe Moma , accesat la 31 august 2012.</sub>

Copaci mai mari lângă Warter – David Hockney

Sus: Artistul David Hockney stă alături de o parte a picturii sale în ulei „Bigger Trees Near Warter”, pe care a donat-o Tate Britain în aprilie 2008.

Jos: Pictura a fost expusă pentru prima dată la Expoziția de vară din 2007 la Academia Regală din Londra, luând sus pe tot peretele.

Pictura în ulei a lui David Hockney „Bigger Trees Near Warter” (numită și Peinture en Plein Air pour l’age Post-Photographique ) înfățișează o scenă în apropiere de Bridlington în Yorkshire. Tabloul realizat din 50 de pânze dispuse una lângă alta. Adunate împreună, dimensiunea totală a picturii este de 40×15 picioare (4,6×12 metri).

În momentul în care Hockney a pictat-o, era cea mai mare piesă pe care o finalizase vreodată, deși nu era prima pe care o crease folosind mai multe pânze.

” Am făcut asta pentru că mi-am dat seama că o pot face fără o scară. Când pictezi, trebuie să poți da un pas înapoi. Ei bine, există artiști care au fost uciși care se dă înapoi de pe scări, nu-i așa? „
— Hockney citat într-un raport de știri Reuter , 7 aprilie 2008.

Hockney a folosit desene și un computer pentru a ajuta la compoziție și pictură. După ce o secțiune a fost finalizată, a fost făcută o fotografie pentru a putea vedea întreaga pictură pe computer.

„Mai întâi, Hockney a schițat o grilă care arată modul în care scena se va potrivi peste 50 de panouri. Apoi a început să lucreze la panouri individuale in situ. Pe măsură ce lucra la ele, acestea au fost fotografiate și transformate într-un mozaic de computer, astfel încât să-și poată diagrama progres, deoarece putea avea doar șase panouri pe perete la un moment dat.”

Sursa: 
Charlotte Higgins,   corespondent pentru arte  Guardian , Hockney donează o muncă uriașă lui Tate , 7 aprilie 2008.

Picturile de război ale lui Henry Moore

Expoziția Henry Moore de la Galeria Tate Britain din Londra a avut loc între 24 februarie și 8 august 2010. 

Artistul britanic Henry Moore este cel mai faimos pentru sculpturile sale, dar cunoscut și pentru picturile sale cu cerneală, ceară și acuarelă cu oameni care se adăposteau în stațiile de metrou din Londra în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Moore a fost un artist oficial de război, iar expoziția Henry Moore din 2010 de la Galeria Tate Britain are o sală dedicată acestora. Realizate între toamna anului 1940 și vara anului 1941, reprezentările sale cu figuri adormite înghesuite în tunelurile trenurilor au surprins un sentiment de angoasă care i-a transformat reputația și a influențat percepția populară asupra Blitz-ului. Opera sa din anii 1950 a reflectat consecințele războiului și perspectiva unui conflict ulterioară.

Moore s-a născut în Yorkshire și a studiat la Leeds School of Art în 1919, după ce a servit în Primul Război Mondial. În 1921 a câștigat o bursă la Colegiul Regal din Londra. Mai târziu a predat la Royal College, precum și la Chelsea School of Art. Din 1940, Moore a locuit la Perry Green din Hertfordshire, acum sediul Fundației Henry Moore . La Bienala de la Veneția din 1948, Moore a câștigat Premiul Internațional de Sculptură.

„Frank” – Chuck Close

„Frank” de Chuck Close, 1969. Acrilic pe pânză. Dimensiune 108 x 84 x 3 inchi (274,3 x 213,4 x 7,6 cm). La Institutul de Artă din Minneapolis .

Lucian Freud Autoportret și Fotoportret

Artistul Lucian Freud este renumit pentru privirea sa intensă și neiertătoare, dar, așa cum arată acest autoportret, îl întoarce asupra lui însuși, nu doar asupra modelelor sale.

1. „Cred că un portret grozav are legătură cu… sentimentul și individualitatea și intensitatea respectului și concentrarea asupra specificului”. ¹
2. „…trebuie să încerci să te pictezi ca o altă persoană. Cu autoportrete, „asemănarea” devine un lucru diferit. Trebuie să fac ceea ce simt fără a fi expresionist.” ²

<sup>Sursa:
1. Lucian Freud, citat în Freud at Work p32-3. 2. Lucian Freud citat în Lucian Freud de William Feaver (Tate Publishing, Londra 2002), p43.</sup>

„Tatăl Mona Lisei” – Man Ray

„The Father Of Mona Lisa” de Man Ray, 1967. Reproducere a desenului montat pe plăci de fibre, cu adaos de trabuc. Dimensiune 18 x 13 5/8 x 2 5/8 inchi (45,7 x 34,6 x 6,7 cm). În colecția Muzeului Hirshorn .

Mulți oameni îl asociază pe Man Ray doar cu fotografia, dar a fost și artist și pictor. Era prieten cu artistul Marcel Duchamp și a lucrat în colaborare cu acesta.

În mai 1999,  revista Art News l-a inclus pe Man Ray în lista celor 25 de artiști cei mai influenți ai secolului al XX-lea, pentru fotografia și „explorările sale de film, pictură, sculptură, colaj, asamblare. Aceste prototipuri vor fi numite în cele din urmă artă de performanță și artă conceptuală”. 

Art News a spus: 

„Man Ray le-a oferit artiștilor din toate mediile un exemplu de inteligență creativă care, în „căutarea plăcerii și a libertății” [principiile directoare declarate de Man Ray] a deblocat fiecare ușă la care a venit și a mers liber pe unde ar fi vrut.” (Sursa citatului: Artă). News, mai 1999, „Willful Provocateur” de AD Coleman.)

Această piesă, „Tatăl Mona Lisei”, arată cum o idee relativ simplă poate fi eficientă. Partea grea este să vină cu ideea în primul rând; uneori vin ca o fulgerare de inspirație; uneori, ca parte a brainstorming-ului de idei; uneori prin dezvoltarea și urmărirea unui concept sau gândire.

Pictori celebri: Yves Klein

Retrospectivă: Expoziția Yves Klein la Muzeul Hirshhorn din Washington, SUA, în perioada 20 mai 2010 – 12 septembrie 2010.

Artistul Yves Klein este probabil cel mai faimos pentru lucrările sale de artă monocromatice care prezintă albastrul său special (vezi „Pensula vie”, de exemplu). IKB sau International Klein Blue este un albastru ultramarin pe care l-a formulat.

Numindu-se „pictorul spațiului”, Klein „a căutat să atingă spiritualitatea imaterială prin culoarea pură” și s-a preocupat de „noțiunile contemporane ale naturii conceptuale a artei” ¹ .

Klein a avut o carieră relativ scurtă, mai puțin de zece ani. Prima sa lucrare publică a fost o carte de artist Yves Peintures („Picturi Yves”), publicată în 1954. Prima sa expoziție publică a fost în 1955. A murit în urma unui atac de cord în 1962, la vârsta de 34 de ani. ( Cronologia vieții lui Klein din Yves Klein Arhive .)

<sub>Sursa:
1. Yves Klein: With the Void, Full Powers, Hirshhorn Museum, http://hirshhorn.si.edu/exhibitions/view.asp?key=21&subkey=252, accesat la 13 mai 2010.</sub>

„Pensula vie” – Yves Klein

Acest tablou al artistului francez Yves Klein (1928-1962) este una dintre seriile pe care a folosit-o „periule vii”. A acoperit modele de femei nud cu vopseaua lui albastră semnătură (International Klein Blue, IKB) și apoi într-o piesă de artă de performanță în fața unui public „pictată” cu ele pe coli mari de hârtie, dirijandu-le verbal.

Titlul „ANT154” este derivat dintr-un comentariu făcut de un critic de artă, Pierre Restany, care descrie picturile produse drept „antropometrii ale perioadei albastre”. Klein a folosit acronimul ANT ca titlu de serie.

Pictura neagră – Ad Reinhardt

„Există ceva greșit, iresponsabil și lipsit de minte în legătură cu culoarea; ceva imposibil de controlat. Controlul și raționalitatea fac parte din moralitatea mea.” — Ad Reinhard în 1960 ¹

Acest tablou monocrom al artistului american Ad Reinhardt (1913-1967) se află la Muzeul de Artă Modernă (Moma) din New York. Are 60×60″ (152,4×152,4cm), ulei pe pânză și a fost pictat în 1960-61. În ultimul deceniu și o parte din viața sa (a murit în 1967), Reinhardt a folosit doar negru în picturile sale.

Amy Sia , care a făcut fotografia, spune că ușierul arată cum pictura este împărțită în nouă pătrate, fiecare cu o nuanță diferită de negru.

Nu vă faceți griji dacă nu o puteți vedea în fotografie. Este greu de văzut chiar și atunci când” În eseul său despre Reinhardt pentru Guggenheim, Nancy Spector descrie pânzele lui Reinhardt ca fiind „pătrate negre atenuate care conțin forme cruciforme abia perceptibile [care] provoacă limitele vizibilității”

<sup>Sursa:
1. Color in Art de John Gage, p205
2. Reinhardt de Nancy Spector, Muzeul Guggenheim (Accesat 5 august 2013)</sup>

Pictura londoneză a lui John Virtue

Artistul britanic John Virtue a pictat peisaje abstracte doar cu alb-negru din 1978. Pe un DVD produs de London National Gallery, Virtue spune că lucrul în alb-negru îl obligă „să fie inventiv… să reinventeze”. Evitarea culorii „îmi adâncește sentimentul despre ce culoare există… Sensul de fapt a ceea ce văd … este cel mai bine și mai precis și mai transmis prin lipsa unei palete de vopsea în ulei. Culoarea ar fi un cul de sac”.

Acesta este unul dintre picturile londoneze ale lui John Virtue, realizat în timp ce era artist asociat la National Gallery (din 2003 până în 2005). Site -ul Galerii Naționaledescrie picturile lui Virtue ca având „afinități cu pictura cu pensula orientală și expresionismul abstract american” și se leagă îndeaproape de „marii pictori de peisaj englezi, Turner și Constable, pe care Virtue îi admiră enorm”, precum și fiind influențate de „peisajele olandeze și flamande ale Ruisdael, Koninck și Rubens”.

Virtutea nu dă titluri picturilor sale, ci doar numere. Într-un interviu din numărul din aprilie 2005 al revistei Artist’s and Illustrators , Virtue spune că a început să-și numere lucrarea cronologic încă din 1978, când a început să lucreze în monocrom:

„Nu există ierarhie. Nu contează dacă are 28 de picioare sau trei inci. Este un jurnal non-verbal al existenței mele.”

Picturile sale sunt numite doar „Peisaj nr.45” sau „Peisaj nr.630” și așa mai departe.

Coșul de artă – Michael Landy

Expoziția Art Bin a artistului Michael Landy a avut loc la South London Gallery în perioada 29 ianuarie – 14 martie 2010. Conceptul este un coș de gunoi enorm (600 m ³ ) construit în spațiul galeriei, în care arta este aruncată, „a monument al eșecului creativ” ¹ .

Dar nu orice artă veche; trebuia să aplici pentru a-ți arunca arta la coș, fie online, fie la galerie, Michael Landy sau unul dintre reprezentanții săi decidând dacă ar putea fi inclusă sau nu. Dacă a fost acceptat, a fost aruncat la coș de la un turn de la un capăt.

Când am fost la expoziție, mai multe piese au fost aruncate înăuntru, iar persoana care a aruncat a avut multă practică în ceea ce privește modul în care a reușit să facă o pictură să alunece chiar pe cealaltă parte a recipientului.

Interpretarea artei se îndreaptă pe calea când/de ce arta este considerată bună (sau gunoaie), subiectivitatea în valoarea atribuită artei, actul de a colecta artă, puterea colecționarilor de artă și a galeriilor de a face sau rupe cariera artistului.

A fost cu siguranță interesant să te plimbi de-a lungul părților laterale uitându-te la ce a fost aruncat, ce s-a rupt (o mulțime de bucăți de polistiren) și ce nu (majoritatea picturilor pe pânză erau întregi). Undeva, în partea de jos, era un imprimeu mare de craniu decorat cu sticlă de Damien Hirst și o piesă de Tracey Emin. În cele din urmă, ceea ce ar putea fi ar fi reciclat (de exemplu, hârtie și brancardiere de pânză), iar restul destinat să meargă la groapa de gunoi. Îngropat ca gunoi, puțin probabil să fie dezgropat peste secole de un arheolog.

_{Sursa:
1&2. #Michael Landy: Art Bin (http://www.southlondongallery.org/docs/exh/exhibition.jsp?id=164), site-ul web South London Gallery, accesat la 13 martie 2010.}

Barack Obama – Shepard Fairey

Acest tablou al politicianului american Barack Obama, colaj mixt-media, a fost creat de artistul stradal din Los Angeles, Shepard Fairey . A fost imaginea centrală portret folosită în campania electorală prezidențială a lui Obama din 2008 și distribuită ca o ediție limitată tipărită și descărcată gratuită. Acum se află în Galeria Națională de Portret din Washington DC. 

1. „Pentru a-și crea posterul lui Obama (ceea ce a făcut în mai puțin de o săptămână), Fairey a luat de pe internet o fotografie de știri a candidatului. A căutat un Obama care să pară prezidențial… Artistul a simplificat apoi liniile și geometria , folosind o paletă patriotică roșu, alb și albastru (cu care se joacă făcând albul bej și albastrul o nuanță pastel)… cuvinte îndrăznețe…
2. „Afișele lui Obama (și multe dintre reclamele și finele sale lucrări de artă) sunt reluări ale tehnicilor propagandiştilor revoluţionari — culorile strălucitoare, litere îndrăzneţe, simplitatea geometrică, ipostaze eroice”.

Sursa :  „
Obama’s On-the-Wall Endorsement”  de William Booth,  Washington Post  18 mai 2008. 

„Requiem, trandafiri albi și fluturi” – Damien Hirst

Artistul britanic Damien Hirst este cel mai faimos pentru animalele sale conservate în formaldehidă, dar la începutul lui 40 de ani a revenit la pictura în ulei. În octombrie 2009 a expus pentru prima dată la Londra tablouri create între 2006 și 2008. Acesta este un exemplu de pictură care nu este încă faimoasă a unui artist celebru provine din expoziția sa de la Wallace Collection din Londra, intitulată „No Love Lost”. (Date: 12 octombrie 2009 – 24 ianuarie 2010.)

BBC News a citat Hirst spunând 

„Acum pictează doar de mână”, că timp de doi ani „picturile lui au fost penibile și nu am vrut să intre nimeni”. și că „a trebuit să reînvețe să picteze pentru prima dată de când era un adolescent student la artă”. ¹

Comunicatul de presă care însoțește expoziția Wallace spunea: 

„‘Blue Paintings’ mărturisesc o nouă direcție îndrăzneață în munca sa; o serie de picturi care, în cuvintele artistului, sunt „profund legate de trecut’”.

Punerea vopselei pe pânză este cu siguranță o nouă direcție pentru Hirst și, acolo unde merge Hirst, studenții de artă vor urma probabil. Pictura în ulei ar putea deveni din nou la modă.

Ghidul About.com pentru călătorii în Londra, Laura Porter, a mers la avanpremiera de presă a expoziției lui Hirst și a primit un răspuns la întrebarea pe care doream să o știu: ce pigmenți albaștri folosea?

Laurei i s-a spus că este „ albastru prusac pentru toți, cu excepția unuia dintre cele 25 de tablouri, care este negru”. Nu e de mirare că este un albastru atât de închis și mocnit!

Criticul de artă Adrian Searle de la The Guardian nu a fost foarte favorabil cu privire la picturile lui Hirst:

„În cel mai rău caz, desenul lui Hirst arată doar amator și adolescent. Pensiunii lui îi lipsește acel zgomot și acel strălucire care te face să crezi în minciunile pictorului. Încă nu-l poate duce.” ²

<sub>Sursa:
1 Hirst „Gives Up Pickled Animals” , BBC News, 1 octombrie 2009
2. „ Damien Hirst’s Paintings are Deadly Dull ”, Adrian Searle, Guardian , 14 octombrie 2009.</sub>

Artiști celebri: Antony Gormley

Antony Gormley este un artist britanic, poate cel mai faimos pentru sculptura sa Îngerul Nordului, dezvelită în 1998. Se află în Tyneside, nord-estul Angliei, pe un sit care a fost cândva o mină de minerit, întâmpinându-te cu aripile sale de 54 de metri lățime.

În iulie 2009, instalația lui Gormley de pe al patrulea plinth de pe Trafalgar Square din Londra a văzut un voluntar stând o oră pe soclu, 24 de ore pe zi, timp de 100 de zile. Spre deosebire de celelalte socluri de pe Trafalgar Square, al patrulea soclu direct în afara Galeriei Naționale, nu are o statuie permanentă pe el. Unii dintre participanți au fost înșiși artiști și și-au schițat punctul de vedere neobișnuit (foto).

Antony Gormley s-a născut în 1950, la Londra. A studiat în diferite colegii din Marea Britanie și budismul în India și Sri Lanka, înainte de a se concentra pe sculptură la Slade School of Art din Londra între 1977 și 1979. Prima sa expoziție personală a fost la Whitechapel Art Gallery în 1981. În 1994, Gormley a câștigat premiul Turner cu „Field for the British Isles”.

Biografia lui de pe site- ul său spune:

…Antony Gormley a revitalizat imaginea umană în sculptură printr-o investigare radicală a corpului ca loc de memorie și transformare, folosind propriul său corp ca subiect, instrument și material. Din 1990 și-a extins preocuparea față de condiția umană pentru a explora corpul colectiv și relația dintre sine și ceilalți în instalații la scară largă…

Gormley nu creează tipul de siluetă pe care îl face pentru că nu poate face statui în stil tradițional. Mai degrabă, el se bucură de diferența și de capacitatea pe care ne-o oferă de a le interpreta. Într-un interviu pentru The Times ¹ , el a spus:

„Statuile tradiționale nu se referă la potențial, ci la ceva care este deja complet. Au o autoritate morală care este opresivă mai degrabă decât colaborativă. Lucrările mele își recunosc golul.”

^{Sursa:
Antony Gormley, The Man Who Broke the Mold de John-Paul Flintoff, The Times, 2 martie 2008.}

Pictori britanici contemporani celebri

De la stânga la dreapta, artiștii Bob și Roberta Smith, Bill Woodrow, Paula Rego , Michael Craig-Martin, Maggi Hambling , Brian Clarke, Cathy de Moncheaux, Tom Phillips, Ben Johnson, Tom Hunter, Peter Blake și Alison Watt.

Ocazie a fost o vizionare a tabloului Diana și Actaeon de Titian (nevăzut, în stânga) la National Gallery din Londra, cu scopul de a strânge fonduri pentru cumpărarea picturii pentru galerie.

Artiști celebri: Lee Krasner și Jackson Pollock

Dintre acești doi pictori, Jackson Pollock este mai faimos decât Lee Krasner, dar fără sprijinul ei și promovarea operei sale de artă, s-ar putea să nu aibă locul în cronologia artistică pe care o are. Ambele pictate într-un stil expresionist abstract. Krasner s-a luptat pentru aprecierea criticii de sine stătătoare, mai degrabă decât să fie privită doar ca soția lui Pollock. Krasner a lăsat o moștenire pentru a înființa Fundația Pollock-Krasner , care oferă granturi artiștilor vizuali.

Șevalet cu scară al lui Louis Aston Knight

Louis Aston Knight (1873–1948) a fost un artist american născut la Paris, cunoscut pentru picturile sale de peisaj. S-a antrenat inițial sub tatăl său artist, Daniel Ridgway Knight. A expus pentru prima dată la Salonul Francez în 1894 și a continuat să facă acest lucru de-a lungul vieții sale, câștigând, de asemenea, apreciere în America. Pictura sa The Afterglow a fost cumpărată în 1922 de către președintele SUA Warren Harding pentru Casa Albă.

Această fotografie de la Arhivele de Artă Americană , din păcate, nu ne oferă o locație, dar trebuie să vă gândiți că orice artist dornic să pătrundă în apă cu scara de șevalet și picturile sale a fost fie foarte dedicat observării naturii, fie destul de showman.

1897: O clasă de artă pentru femei

Această fotografie din 1897 din Arhivele de Artă Americană arată o clasă de artă pentru femei cu instructorul William Merritt Chase. În acea epocă, bărbații și femeile urmau cursuri de artă separat, unde, din cauza vremurilor, femeile aveau norocul să poată obține deloc o educație artistică.

Școala de vară de artă c.1900

Elevii de artă de la cursurile de vară ale Școlii de Arte Frumoase St Paul, Mendota, Minnesota, au fost fotografiați în c.1900 cu profesorul Burt Harwood.

Pe lângă modă, pălăriile de soare mari sunt foarte practice pentru pictura în aer liber , deoarece ține soarele departe de ochi și împiedică arderea faței de soare (la fel ca și un top cu mâneci lungi).

„Nava lui Nelson într-o sticlă” – Yinka Shonibar

Uneori, scara unei opere de artă îi oferă un impact dramatic, mult mai mult decât subiectul. „Nelson’s Ship in a Bottle” de Yinka Shonibar este o astfel de piesă.

„Nelson’s Ship in a Bottle” de Yinka Shonibar este o navă de 2,35 metri înălțime în interiorul unei sticle și mai înalte. Este o replică la scară 1:29 a navei amiral a vice-amiralului Nelson, HMS Victory .

„Nelson’s Ship in a Bottle” a apărut pe al patrulea plinth din Trafalgar Square din Londra la 24 mai 2010. Al patrulea plinth a rămas goală din 1841 până în 1999, când era prima dintr-o serie în curs de desfășurare de lucrări de artă contemporană, comandată special pentru soclu de către Grupul de punere în funcțiune al patrulea soclu .

Opera de artă înainte de „Nelson’s Ship in a Bottle” a fost One & Other de Antony Gormley, în care o altă persoană a stat pe soclu timp de o oră, non-stop, timp de 100 de zile.

Din 2005 până în 2007 ai putut vedea o sculptură de Marc Quinn,, iar din noiembrie 2007 a fost Model for a Hotel 2007 de Thomas Schutte.

Modelele de batik de pe pânzele „Nava lui Nelson într-o sticlă” au fost imprimate manual de artist pe pânză, inspirată din pânza din Africa și din istoria acesteia. Sticla este de 5×2,8 metri, fabricată din perspex, nu din sticlă, iar deschiderea sticlei este suficient de mare pentru a urca înăuntru pentru a construi nava.