Tineri, dacă vreţi să vă faceţi una cu Îndumnezeirea veşnică, nu cu amanta plăcerilor de o clipă ale senzualităţii…, nu mai acceptaţi false învăţături, idolatrii, datini, condiţionări, tradiţii, înarmari, fesenii pornocomuniste, deci sataniste; Contra Faraonului Goliat din cuptorul încins al păcătuirii globaliste- blindaţi-vă cu învăţătura- armura Duhovnicească din Efeseni, cap.6/10-20 şi Imbrăcaţi-vă cu Hristos , pentru ca Biruitorul Nume al  Domnului  să nu mai fie murdărit, căci şi David a fost  învăţat sa îmbrăce armura lui  Saul, dar n-a acceptat-o : „Nu pot să merg cu armătura aceasta, căci nu sunt obişnuit cu ea.” Şi s-a dezbrăcat de ea. Şi-a luat toiagul în mână, şi-a ales din pârâu cinci pietre netede şi le-a pus în traistă lui de păstor şi în buzunarul hainei. Apoi, cu praştia în mână, a înaintat împotriva filisteanului şi … ” (1 Sam.17/38-40)

Care-s problemele diasporei? Rolul crestinului in diasporaEsenţa creștinismului surprinsă în 10 imagini de C.S. Lewis
 Biblia şi ştiinţa  MĂRTURII ALE OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ ŞI DE CREDINŢĂCare este poziţia Bibliei faţă de ştiinţă?

 

 

Esenţa creștinismului surprinsă în 10 imagini de C.S. Lewis

Scriitorul irlandez Clive Staples Lewis este considerat cel mai cunoscut apologet creştin, cu o popularitate care transcende toate tradiţiile creştine. Cu toate că în anii adolescenţei C.S. Lewis s-a îndepărtat de religie şi a devenit ateu, natura lui curioasă l-a determinat să afle răspunsuri la întrebările care îl frământau şi să se reconvertească la creştinism la 33 de ani. De atunci şi până în prezent, vocea sa se face auzită cu autoritate, iar scrierile sale sunt un ghid spiritual pentru cei care se confuntă, asemenea adolescentului Lewis, cu marile întrebări ale vieţii.

Opera lui C.S. Lewis este amplă şi cuprinde atât lucrări academice remarcabile, cât şi romane care au devenit repede populare şi îndrăgite de mulţi. Şi, cu toate că doar o singură carte poate fi considerată un comentariu biblic, „Reflecţii asupra Psalmilor”, cele mai multe dintre scrierile sale se bazează pe descoperiri pe care le-a făcut în timp ce studia Biblia. Spre exemplu, scriind despre Psalmi, C.S. Lewis afirmă:

„Cel mai valoros lucru pe care l-am descoperit în psalmi este posibilitatea de a exprima aceeaşi bucurie în Dumnezeu care l-a făcut pe David să danseze.”

Anii de studiu aprofundat al Bibliei şi capacitatea de a scrie într-o manieră clară şi plină de imaginaţie au făcut ca opera lui C.S. Lewis să fie un ghid valoros pentru orice cititor care doreşte să crească în înţelegerea Scripturii şi să trăiască o viaţa de credinţă autentică.

„Creştinismul redus la esenţe” (publicată în 1952) a fost votată cartea secolului XX în anul 2000, de revista Christianity Today. În această carte, C.S. Lewis îşi doreşte să explice învăţăturile fundamentale ale creştinismului, într-o manieră simplă, care să evite controversele religioase. Stilul captivant în egală măsură pentru cei cu studii medii, cât şi pentru intelectuali a făcut din această lucrare una memorabilă pentru orice creștin.

Iată 10 dintre cele mai semnificative și profunde contribuţii ale lui C.S. Lewis la înţelegerea lui Dumnezeu și a credinţei creștine, selectate dintr-o listă întocmită de Huffington Post:

Creaţie „Creaţia pare să fie un act al delegării. El nu va face nimic ce pot face și creaturile Sale. Cred că aceasta se întâmplă deoarece El este un dătător şi nu Se poate da decât pe Sine. Iar a Se da pe Sine înseamnă să facă faptele Lui – într-un sens, și la diferite niveluri să fie El Îsuși – prin lucrurile pe care le-a creat”.(din Letters to Malcolm: Chiefly on Prayer)

Rugăciune „Aşa cum a spus Solomon la consacrarea templului, fiecare om care se roagă cunoaşte ‘durerea inimii sale’. De asemenea, știe și ce i-ar mângâia inima. Nicio altă creatură nu este la fel ca mine; nicio situaţie nu este identică cu a mea. Cu adevărat, eu şi situaţia mea suntem în permanentă schimbare. Un model de rugăciune nu poate să-mi servească drept comuniune cu Dumnezeu tot la fel cum nu mă poate ajuta să comunic cu tine”. (din Letters to Malcolm: Chiefly on Prayer)

Păcat „Adevărata iertare înseamnă să te uiţi hotărât la păcatul care a rămas fără nicio scuză, după ce au fost făcute toate concesiile, şi să-l vezi în toată oroarea, mizeria şi răutatea lui, și totuși să fii împăcat pe deplin cu omul care l-a săvârşit. Aceasta și numai aceasta este iertare, şi aceasta o putem avea întotdeauna de la Dumnezeu dacă o cerem.” (din On Forgiveness: The Weight of Glory)

Răbdare „Gândeşte-te la tine ca la o sămânţă, iernând cu răbdare, aşteptând să devină o floare la timpul hotărât de Creator, în lumea adevărată, la trezirea adevărată. Presupun că întreaga noastră viaţă privită din perspectiva aceasta va părea un somn amorţit. Acum ne aflăm în tărâmul viselor, dar curând ziua aceea va veni. Chiar acum suntem mai aproape decât eram atunci când am început să scriu această scrisoare”. (dintr-o scrisoare către Mary Willis Shelburne, 28 iunie 1963)

Putere şi devoţiune „Facă-se voia Ta”. Totuși, o bună parte din împlinirea voii lui Dumnezeu este în sarcina creaturilor Sale, inclusiv a mea. Rugăciunea aceasta, deci, nu este despre a îndura cu răbdare voia lui Dumnezeu, ci să o împlinesc activ şi cu bucurie. Trebuie să fie activ şi răbdător în acelaşi timp. Mă rog să fiu făcut în stare să acţionez așa”. (dinLetters to Malcolm: Chiefly on Prayer)

Superioritatea lui Dumnezeu „Când te întâlneşti cu Dumnezeu, te afli în faţa Cuiva care îţi este incomensurabil superior. Dacă nu Îl vezi pe Dumnezeu astfel – şi nu realizezi că nu eşti nimic în comparaţie cu El – atunci nu Îl cunoşti deloc.” (din Creștinismul redus la esenţe)

Pocăinţă „Un corp viu nu este unul care nu suferă niciodată, ci unul care poate să se vindece singur într-o anumită măsură. În acelaşi fel, un creştin nu este un om care nu greşeşte, ci un om făcut în stare să regrete, să se ridice şi să o ia de la început după fiecare cădere – pentru că Chistos, viaţa, este în el, refăcându-l permanent, permiţându-i să repete (într-o mică măsură) moartea benevolă pe care a suportat-o Iisus”. (din Creștinismul redus la esenţe)

Apropierea de Dumnezeu „Dacă vrei să te încălzeşti te aşezi lângă foc: dacă vrei să te uzi, intri în apă. Dacă vrei bucurie, putere, pace, viaţă veşnică trebuie să te apropii de ceea ce ţi le poate oferi. Acestea nu sunt un fel de premii pe care Dumnezeu ar putea, dacă așa vrea, să le ofere oricui. Ele sunt o minunată fântână de energie şi frumuseţe care stă chiar în centrul realităţii. Dacă eşti aproape, fântâna te va uda, dacă nu eşti aproape, vei rămâne uscat. Atunci când un om este aproape de Dumnezeu, cum ar putea el să nu trăiască veșnic? Şi atunci când un om este separat de Dumnezeu ce alta ar putea el să facă decât să se ofilească şi să moară?” (din Creștinismul redus la esenţe)

Sensul vieţii „Marea cupolă a cerului este percepută de toate fiinţele precum infinitul. Atunci când Dumnezeu a creat spaţiul şi planetele care se mişcă în spaţiu, când a înveşmântat pământul cu atmosferă şi ne-a dat ochi şi imaginaţia, El a ştiut ce va însemna cerul pentru noi”. (din Miracles)

Neprihănire „Atât binele cât şi răul se dezvoltă în funcţie de ceea ce nutreşte omul. Din acest motiv, micile decizii pe care eu și cu tine le luăm în fiecare zi au o importanţă infinită. Cel mai mic act de bunătate făcut astăzi este pasul strategic care te va conduce, peste câteva luni, spre victorii la care nu ai visat vreodată. O aparent banală îngăduninţă a poftei sau mâniei astăzi, înseamnă pierderea din vedere a unei creste de munte sau a unui capăt de pod de pe care inamicul lansează un atac ce altfel ar fi imposibil”. (din Creștinismul redus la esenţe)

C.S. Lewis nu a fost teolog, ci scriitor creştin. Cu toate acestea, învăţăturile sale clare şi simple au influenţat generaţii de căutători sinceri ai adevărurilor biblice. Cu siguranţă că scrierile sale nu dau răspunsurile la toate întrebările (nici nu îşi propun asta), dar oferă o înţelegere mai profundă a unor concepte pe care textul biblic le foloseşte. În plus, opera lui C.S. Lewis este o mărturie că dacă atât de multe lucruri semnificative reies din studiul unui singur om, cu atât mai multe pot fi cunoscute cu fiecare citire a Bibliei.

Esenţialul creştinismului > 1. Cum să căutăm?

 

Cuprins:

Prefaţă

  1. Cum să căutăm?
  2. Ce a afirmat Cristos?
  3. Personalitatea lui Cristos
  4. Învierea lui Cristos
  5. Strâmtorarea omenească
  6. Urmările păcatului
  7. Moartea lui Cristos
  8. Mântuirea prin Cristos
  9. Preţul trebuie bine calculat
  10. A lua o hotărâre
  11. A fi creştin

 

Prefaţă

Ce este în definitiv creştinismul? Mulţi îşi pun această întrebare, convinşi că este o bună religie, dar că este lipsită de rigoare intelectuală.

La vârsta în care începem să gândim, să examinăm cu un spirit critic noţiunile religioase gata pregătite, ni se pare adeseori mult mai uşor de a renunţa la credinţa copilăriei noastre, în loc de a examina, de a adânci ceea ce ea ne-a învăţat.

Această carte vrea să răspundă la această preocupare. Ea se adresează acelora care se întreabă din toată inima dacă creştinismul este adevărat, dacă da, ce implică acest lucru? Fără a pretinde de a face un studiu complet, nici o intro­ducere la credinţa creştină, ea încearcă să expună într-o formă sumară, dar sinceră, câteva din motivele pe care le avem de a crede în Cristos. Punctul nostru de plecare va fi personajul istoric, Isus Cristos. Desigur că El a existat, nu avem motive să ne îndoim. Autori păgâni, ca şi autori creştini, au admis existenţa istorică a lui Isus.

El a fost om; S-a născut, a crescut, a lucrat, a suferit şi a murit ca toţi oamenii. Dar putem crede noi oare, că El era şi Dumnezeu? Divinitatea lui Isus, nu este oare mai curând una din superstiţiile creştinismului? Există oare o dovadă a acestei afirmaţii surprinzătoare, pe care o fac creştinii şi anume că „Tâmplarul din Nazaret”, era Fiul Unic a lui Dumne­zeu?

Dacă vrem să fim sinceri faţă de noi înşine, nu putem să ne eschivăm de la această întrebare fundamentală. Dacă Isus nu este Dumnezeu, întrupat într-un trup omenesc, atunci creştinismul se poate prăbuşi. Nu ne mai rămâne decât o reli­gie în plus, frumoasă poate prin morala ei, dar golită de valoarea ei specifică.

Probele în ceea ce priveşte divinitatea lui Isus abundă, probe istorice care concordă. Avem mai întâi afirmaţiile uimitoare ale lui Isus, în acelaşi timp atât de îndrăzneţe şi atât de umile. Apoi noi suntem impresionaţi de personalitatea Lui unică. Isus s-a comportat pe acest pământ ca un vizitator, venit din altă lume. Puterea şi blândeţea Lui, dreptatea ţi calda lui compătimire, grija Lui pentru copii, şi dragostea Lui pentru cei năpăstuiţi, stăpânirea de sine şi însuşirile Fiinţei Sale, au câştigat simpatia întregii lumi. În sfârşit moartea Sa cruntă, nu este nicidecum punctul final al vieţii Lui. Învierea Lui este recunoscută şi împrejurările de care ea este înconjurată sunt în chip ciudat convingătoare.

Dovedind că Isus este Fiul lui Dumnezeu, creştinismul nu se limitează la această afirmaţie, îndată ce am fost convinşi de divinitatea Persoanei lui Isus, noi trebuie să examina ţinta întrupării Lui şi natura lucrării Lui. În acest sens Biblia afirmă că „El a venit în lume, ca să mântuiască pe cei păcăto­şi”. Lipsiţi prin păcatele noastre de părtăşia cu Dumnezeul cel sfânt, noi avem nevoie de a fi iertaţi şi eliberaţi, de egoismul nostru. Pentru a trăi la înălţimea idealului nostru şi pentru a învăţa a ne iubi unii pe alţii, trebuie să primim de la El forţa necesară, lată „mântuirea” pe care Isus a venit să ne-o aducă prin moartea şi învierea Sa. Şi totuşi nu ajunge numai să credem în divinitatea lui Cristos, să recunoaştem starea de pierzanie a omului, şi lucrarea de mântuire a lui Isus. Creştinismul nu este un simplu „credo”, credinţa noastră tre­buie să se traducă în fapte. Dumnezeu ne cheamă pentru a face, ca inima, duhul, sufletul şi voinţa noastră, să fie supuse în întregime lui Isus Cristos. Noi trebuie să ne umilim înaintea Lui, să ne punem toată încrederea în El, să-L primim ca Mântuitor şi Domn; să devenim membri fideli ai bisericii Lui, şi să ne asumăm responsabilităţile ce ne revin ca cetăţeni ai cerului! Aceasta este „esenţialul creştinismului”, temă pe care o vom dezvolta în paginile ce urmează. Dar înainte de a aborda subiectul divinităţii lui Isus, să începem printr-o introducere necesară: creştinismul declară că noi îl putem găsi pe Dumnezeu în Isus Cristos. Pentru a înţelege mai bine această afirmaţie, trebuie să înţelegem, că Dumne­zeu însuşi ne caută, şi deci la rândul nostru trebuie şi noi să-L căutăm.

Capitolul 1

Cum să căutăm?

„La început, Dumnezeu.” Aceste trei cuvinte cu care începe Biblia nu sunt numai introducerea cărţii Facerii (sau Geneza), ci şi cheia care ne deschide Biblia în întregimea ei. Religia Bibliei este o religie unde iniţiativa vine de la Dumne­zeu. Pe Dumnezeu niciodată nu-L poţi lua prin surprindere, nici să intervii înaintea Lui. El e totdeauna cel dintâi. „La început” a fost Dumnezeu, şi El a intervenit înainte ca omul să existe, înainte ca omul să-L caute. Dumnezeu l-a căutat pe om. În Biblie nu vedem cum omul caută bâjbâind pe Dumnezeu, ci vedem pe Dumnezeu care face primul pas. Mulţi îşi închipuie un Dumnezeu şezând confortabil pe un tron înalt, îndepărtat, indiferent faţă de nevoile oamenilor, până în clipa când, înduplecat de strigătele lor, va face ceva pentru ei. O asemenea imagine este aproape o blasfemie. Biblia ne arată un Dumnezeu care, cu mult înainte ca să-i fi venit în gând omului păcătos să-L caute, ia iniţiativa, se ridi­că de pe tronul Lui, renunţă pentru o clipă la slava Lui şi Se apleacă să-l caute pe om până când îl găseşte.

Această activitate suverană a lui Dumnezeu ni se arată în multe feluri; mai întâi El a luat iniţiativa creaţiunii, aducând viaţa în întregul univers: „la început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul” (Geneza 1:1). Apoi, El S-a descoperit omului făcând cunoscut întregii umanităţi natura şi voia Sa: „După ce a vorbit în vechime părinţilor noştri prin proroci, în multe rânduri şi în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârşitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul” (Evrei 1:1-2). Tot El a luat şi iniţiativa salvării: venind pe acest pământ prin Isus Cristos pentru a elibera bărbaţi şi femei de păcatele lor. „Dumne­zeu… a cercetat şi răscumpărat pe poporul Său” (Luca 1:68). Dumnezeu a creat, Dumnezeu a vorbit, Dumnezeu a lucrat. Aceste trei afirmaţi despre iniţiativa lui Dumnezeu alcătui­esc un rezumat al religiei Bibliei. Noi, în această carte, vom dezvolta mai ales ultimele două afirmaţii, deoarece temelia creştinismului este prin definiţie legată de personalitatea istorică a lui Isus Cristos. Dacă Dumnezeu a vorbit, cel mai important cuvânt al Lui a fost Isus Cristos. Dacă Dumnezeu a lucrat, cel mai desăvârşit act al Lui este mântuirea lumii prin Isus Cristos.

Dumnezeu a vorbit şi a lucrat în Isus Cristos. El a spus ceva. El a făcut ceva. Aceasta înseamnă că creştinismul nu este numai o vorbărie pioasă, nici o colecţie de idei religioase, şi nici un catalog de legi; ci este o „evanghelie”, adică „o veste bună” cum scrie Pavel: „Evanghelia lui Dumnezeu… (care) priveşte pe Fiul Său, Isus Cristos, Dom­nul Nostru” (Romani 1:1-4). Evanghelia nu este un îndemn către om ca să facă ceva; ci mai pe sus de toate ea ne declară ce a făcut Dumnezeu prin Cristos pentru nişte fiinţe ca noi.

Dumnezeu a vorbit

Omul este o fiinţă de o curiozitate fără margini. Mintea lui este astfel făcută, încât nu cunoaşte odihnă, ci mereu cerce­tează necunoscutul. Cu o energie neobosită, el urmăreşte „cunoaşterea”. Viaţa omului este o înşiruire de descoperiri. Mereu el întreabă, caută, explora. De fapt, nu iese niciodată din veşnica întrebare a copilului: „De ce?” Dar, când mintea omului începe să se ocupe de Dumnezeu, e dezorientată şi bâjbâie în întuneric. Nu trebuie să ne mirăm: Dumnezeu este prin definiţie infinit, pe când noi suntem făpturi limitate. El este cu totul în afară de înţelegerea noastră. De aceea, min­tea noastră, un instrument atât de minunat în ştiinţele em­pirice, nu ne poate ajuta mare lucru în acest domeniu. Ea nu se poate urca până în infinitatea lui Dumnezeu. Nu există nici o scară ci numai o prăpastie întinsă, nemăsurată. „Poţi pătrunde adâncimile lui Dumnezeu?” Aşa i s-a pus întrebarea lui Iov (Iov 11:7). Nu, lucrul acesta nu este posibil. Şi aşa ar fi rămas situaţia, dacă Dumnezeu n-ar fi luat iniţiativa de a vorbi. Omul ar fi rămas agnostic pentru totdeauna, întrebând, ce-i drept, ca Pont Pilat: „Ce este adevărul?” (Ioan 18:38) – fără să aştepte nici un răspuns, deoarece nu îndrăzneşte să spere că-l va primi. S-ar fi închinat la diferite altare, căci aşa e natura lui, dar pe toate aceste altare ar fi fost scris, ca pe cel din Atena: „Unui Dumnezeu necunoscut” (Faptele Apostolilor 17:23).

Dar iată că Dumnezeu a vorbit. El ni s-a făcut cunoscut, învăţătura creştină a revelaţiei este, prin esenţă, raţională. Dumnezeu a dezvăluit minţii noastre ceea ce altfel i-ar fi rămas ascuns. O parte din această revelaţie o găsim în natură: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Psalmul 19:1). În Epistola către Romani, apostolul Pavel scrie că „ce se poate cunoaşte, despre Dumnezeu le este descoperit”… (adică oamenilor), „căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El” (Romani 1:19-20)

Această revelaţie este numită de obicei „generală”, pentru că e adresată tuturor oamenilor, sau ”naturală”, pentru că e vorba de natură. Dar aceasta nu este de ajuns. Desigur, ea aduce o anumită cunoştinţă despre existenţa lui Dumnezeu, puterea Sa divină, slava şi statornicia Lui. Dar ca să-l cunoşti personal pe Dumnezeu să primeşti iertarea păcatelor şi să intri în relaţie cu El, îţi trebuie o descoperire mai intimă şi mai directă. Această revelaţie trebuie să cuprindă şi sfinţenia lui Dumnezeu, iubirea şi puterea Lui de a elibera de păcat. Şi această descoperire i-a plăcut lui Dumnezeu să ne-o dăruiască. Ea se numeşte revelaţie „specială”, pentru că a fost dată mai întâi unui popor special (Israel) prin soli speciali (prorocii în Vechiul Testament, şi apostolii în Noul Testament).

Această descoperire se numeşte şi „supranaturală”, pentru că s-a produs printr-un proces căruia de obicei i se dă numele de „inspiraţie”, şi expresia principală şi-a găsit-o în persoana şi opera lui Isus. Pentru a descrie această revelaţie, Biblia spune foarte simplu că „Dumnezeu a vorbit”. Noi înşine comunicăm unii cu alţii cel mai uşor prin vorbire. Prin vorbele noastre arătăm ce este în mintea noastră. Cu atât mai mult a dorit Dumnezeu să-şi descopere spiritul Lui infinit minţilor noastre mărginite. Deoarece, cum scrie în prorocul Isaia, „cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus… gândurile Lui lată de gândurile noastre” (Isaia 55:9). Noi niciodată n-am fi putut să le cunoaştem dacă nu le-ar fi ex­primat în cuvinte. Şi aşa „a venit cuvântul Domnului” prin mulţi profeţi, până când în sfârşit a venit Isus Cristos, şi „Cuvântul s-a făcut trup, şi a locuit printre noi” (Ioan 1:1, 14). În acelaşi sens scrie şi apostolul Pavel bisericii din Corint: „Întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii” (1 Corinteni 1:21). Omul ajunge la cunoştinţa lui Dumnezeu, nu prin înţelepciunea lui proprie, ci prin cuvântul lui Dumnezeu („propovăduirea”); nu prin judecata omenească, ci prin revelaţia dumnezeiască. Şi, pentru că Dumnezeu S-a făcut cunoscut prin Cristos, creştinul poate să se îndrepte cu îndrăzneală spre cel agnostic şi cel superstiţios şi să le spună, cum a spus Pavel Atenienilor în Areopag: „Ei bine, ceea ce cinstiţi, fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu” (Faptele apostolilor 17:23).

O mare parte din neînţelegerea între ştiinţă şi religie este o consecinţă a neclarificării acestui punct. Metoda empirică este de neaplicat în sfera religiei. Cunoştinţa ştiinţifică înain­tează prin observare şi experienţe. Ea prelucrează datele aduse de cele cinci simţuri fizice. Dar când treci în meta­fizică, nu mai ai date aduse la dispoziţie pe calea simţurilor. Pe Dumnezeu, nu-L poţi nici atinge, nici vedea, nici auzi. Totuşi la un moment dat al istoriei, El a hotărât să vorbească şi să se incarneze într-un trup care putea fi văzut şi pipăit.

Apostolul Ioan îşi începe astfel prima lui epistolă: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre… aceea vă vestim şi vouă” (1 Ioan 1:1-3).

Dumnezeu a lucrat

Buna Vestire creştină nu se mărgineşte numai să declare: că Dumnezeu a vorbit. Ea afirmă de asemeni că Dumnezeu a lucrat. Dumnezeu a luat iniţiativa în amândouă felurile din pricina nevoii omeneşti. Căci omul este nu numai neştiutor, ci şi păcătos. Deci nu ajunge numai descoperirea lui Dum­nezeu care să ne înlăture necunoştinţa: El a trebuit să înceapă o lucrare care să ne scape de păcatele noastre. A început-o în vremea Vechiului Testament. L-a chemat pe Avraam din Ur în Caldeea, a făcut din el şi din urmaşii lui un popor, i-a scăpat din robia în Egipt, a făcut un legământ cu ei pe muntele Sinai, i-a condus prin pustie în ţara făgăduinţei, i-a condus şi învăţat ca pe poporul Lui ales. Dar toate acestea erau numai pregătirea pentru măreaţa lucrare a mântuirii. Oamenii aveau nevoie de a fi eliberaţi, nu din robia Egip­tului, nici din exilul Babilonului, ci din sclavia şi exilul păcatului. De aceea a venit Isus Cristos, şi anume ca Mân­tuitor: „Îi vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele lor” (Matei 1:21). „Adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul; care zice: Cristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi” (1 Timotei 1:15). „Fiul omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pier­dut” (Luca 19:10). El era păstorul, căruia lipsindu-i o singură oaie pierdută din turmă, s-a dus să o caute până când a găsit-o (Luca 15:3-7).

Creştinismul este o religie care duce la mântuire. Nici o altă religie din lume nu este comparabilă acestui mesaj a lui Dumnezeu, care a iubit şi a căutat o lume de păcătoşi, şi care a murit pentru ea.

Răspunsul omului

Dumnezeu a vorbit. Dumnezeu a lucrat, în Biblie se găsesc expuse şi tălmăcite cuvintele dumnezeieşti. Pentru mulţi aceste cuvinte rămân acolo! În ceea ce îi priveşte, aceşti oameni, ei cred că ce a spus Dumnezeu face parte numai din istoria veche. Dar această revelaţie ne obligă să acţionăm. Trebuie ca mesajul biblic să pătrundă în vieţile noastre. Dumnezeu a vorbit, dar oare am ascultat noi de Cuvântul Lui? Dumnezeu a lucrat, dar am tras noi profit din lucrarea Lui? Ce trebuie să facem? Acest lucru va fi lămurit în con­tinuarea acestei cărţi. Un lucru însă este necesar să-l înţelegem de la început: noi trebuie să căutăm. Dumnezeu ne-a căutat, El ne caută şi astăzi, dar şi noi trebuie să-L căutăm. Cea mai mare plângere a lui Dumnezeu împotriva omului este că omul nu-L caută. „Domnul se uită de la înălţimea cerurilor peste fiii oamenilor să vadă dacă este vreunul care să aibă pricepere şi care să caute pe Dumnezeu. Dar toţi s-au rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici: nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Psalm 14:2-3). Totuşi Isus a făgăduit că „cine caută, găseşte” (Matei 7:8). Dacă nu căutăm, niciodată nu vom găsi. Păstorul şi-a căutat oaia pierdută, până când a găsit-o. Femeia şi-a căutat banul de argint pierdut, până când l-a găsit. De ce să ne închipuim noi că vom găsi fără a căuta? Dumnezeu doreşte a fi găsit, dar numai de cei care îl caută.

Trebuie să căutăm cu stăruinţă. Un filosof spunea: „Omul îşi duce lenevia până unde este posibil”. Dar aici e vorba de o problemă serioasă: să lăsăm deci lenea şi apatia noastră naturală şi să ne dedăm mintea la cercetare. Ce să dea Dum­nezeu unui om uşuratic, care cere cu jumătate de gură? „El răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6).

Trebuie să căutăm cu smerenie. Dacă lenea şi indiferenţa este o piedică pentru unii, mândria e o piedică şi mai mare pentru mulţi. Trebuie să recunoaştem că mintea noastră mărginită, ea singură nu poate să -L descopere pe Dum­nezeu, dacă nu ni S-ar descoperi El însuşi. Nu vreau să spun că trebuie să oprim chibzuirea raţională; dimpotrivă, psalmistul ne îndeamnă să nu fim „ca un cal sau ca un catâr fără pricepere (Psalm 32:9). Să ne folosim de mintea noastră, dar să-i acceptăm limitele. Isus a zis: „Te laud, Tată, Doamne al cerului şi al pământului, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi, şi le-ai descoperit pruncilor” (Matei 11:25). Este unul din motivele pentru care Isus iubea aşa de mult pe copii: pe ei poţi să-i înveţi, ei nu sunt mândri, nici plini de ei înşişi şi nu au un duh de critică. Avem nevoie de mintea deschisă, smerită şi receptivă a copilaşului.

Trebuie să căutăm cu toată sinceritatea. Pentru a ne însuşi revelaţia lui Dumnezeu, trebuie să lepădăm orice mândrie şi orice idee preconcepută. Orice student ştie ce primejdios este să te apropii de o materie cu idei preconcepute. Mulţi însă cercetează Biblia cu teoriile lor anticipate. Dar făgăduinţa lui Dumnezeu este adresată numai celui care cer­cetează cu seriozitate: „Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima” (Ieremia 29:13). Deci să punem deoparte prejudecăţile noastre şi să ne deschidem mintea; se poate, la urma urmei, să fie adevărat creştinismul.

Trebuie să căutăm într-un spirit de ascultare. Această con­diţie este cea mai grea de îndeplinit. Căutând pe Dumnezeu, nu numai că trebuie să fim gata să ne revizuim ideile, ci şi să ne schimbăm vieţile noastre, învăţătura creştină este şi o provocare morală: dacă învăţătura este adevărată, trebuie să acceptăm această provocare. Dumnezeu nu este un obiect de curiozitate; nu poţi să-L studiezi la telescop sau să-L pui sub microscop şi să-L găseşti „foarte interesant”! Dumnezeu nu este „interesant” ci El ne tulbură. Ceea ce este adevărat pentru Dumnezeu este adevărat şi pentru Isus Cristos. Noi avem de gând să-L observăm din punct de vedere intelectual; şi iată că ne dăm seama că El este cel ce ne observă spiritual. Rolurile s-au inversat. Noi îl studiem pe Aristotel, şi ne îmbogăţim cunoştinţele; dar studiindu-L pe Isus noi suntem tulburaţi spiritual în sensul cel mai profund. Vedem că trebuie neapărat să ne alegem o atitudine a inimii, să luăm o hotărâre a voinţei în faţa acestui Isus. Putem să-L studiem pe Isus obiectiv din punct de vedere intelectual, dar nu putem rămâne neutri din punct de vedere moral. La aceasta se ajunge prin contactul sincer cu Isus: „Am început numai în liniştea odăiţei noastre de student şi iată-ne acum chemaţi pe terenul hotărârii morale” (P.C. Simpson: „Faptul lui Cristos”).

Este ceea ce Isus vroia să spună unor iudei necredincioşi: „Dacă vrea cineva să facă voia Lui (adică a lui Dumnezeu) va ajunge să cunoască dacă învăţătura este de la Dumnezeu, sau dacă Eu vorbesc de la Mine” (Ioan 7:17). Făgăduinţa Sa este desluşită; noi vom şti dacă Isus Cristos este adevărat sau nu, dacă învăţătura Lui a fost omenească sau dum­nezeiască. Dar această făgăduinţă se sprijină pe o con­diţie morală: trebuie să fim gată, nu numai să credem, dar să şi ascultăm de El. Dacă de la început refuzăm să ascultăm de voinţa lui Dumnezeu, când El ne-o va face cunoscută, nu vom ajunge niciodată să avem siguranţa mântuirii.

Mi-aduc aminte de un tânăr, care a venit să mă vadă, când abia ieşise din şcoală, şi începuse să lucreze în capitală. Mi-a spus că nu se mai ducea la biserică, pentru că nu mai putea rosti crezul fără să fie ipocrit; nu-l mai credea. Când şi-a ter­minat povestea l-am întrebat: „Dacă aş putea să-ţi dau răspuns la toate problemele tale, dându-ţi deplină satisfacţie intelectuală, ţi-ai schimba felul de viaţă?” A zâmbit şi a roşit: adevărata lui problemă era morală, nu intelectuală.

Astfel, trebuie să conducem cercetarea noastră îndepărtând indiferenţa şi mândria, punând deoparte teoriile noastre şi păcatul, şi să-L căutăm pe Dumnezeu, indiferent care ar fi consecinţele. Din tot ceea ce ne împiedică să-L căutăm efectiv pe Dumnezeu, cele mai grele de biruit sunt prejudecata intelectuală şi revolta morală. Amândouă ex­primă sentimentul de frică, cel mai mare duşman al adevărului. Frica ne zădărniceşte cercetarea. Ştim că a-L căuta pe Dumnezeu şi a-L primi pe Isus Cristos ar putea să fie o experienţă tulburătoare. Aceasta ne-ar obliga să reexaminăm toată concepţia noastră asupra vieţii, şi să ne schimbăm întregul fel de a trăi. Un fel de moliciune in­telectuală şi morală ne face să şovăim. Nu găsim, pentru că nu căutăm. Şi nu căutam, pentru că nu vrem să găsim, ştiind prea bine că cel mai bun mijloc de a nu găsi este de a nu căuta. Dumnezeu să ne dea curajul să căutăm. Se poate că v-aţi înşelat şi că, de fapt, Cristos avea dreptate. Şi dacă aveţi de gând să fiţi un cercetător smerit, cinstit, ascultător, veniţi la cartea care se declară revelaţia lui Dumnezeu. Citiţi mai cu seamă evangheliile, care vorbesc despre Isus Cristos. Daţi-l Lui prilejul să se confrunte cu voi şi să vă convingă de realitatea Sa. Veniţi, renunţând la voi înşivă, gata să credeţi şi să ascultaţi, dacă Dumnezeu vă convinge. De ce n-aţi citi Evanghelia după Marcu, sau cea după Ioan? Citiţi-o toată, ca să aibă un efect deplin. Apoi o recitiţi mai pe îndelete, un capitol pe zi. Înainte de a citi, rugaţi-vă. Iată ce aţi putea spune: „Dumnezeule, dacă Tu exişti (eu nu ştiu dacă exişti), şi dacă poţi auzi această rugăciune (eu nu ştiu dacă poţi), vreau să-Ţi spun că sunt un căutător sincer al adevărului. Arată-mi dacă Isus este Fiul Tău şi Mântuitorul lumii. Şi dacă Tu îmi dai această convingere, mă angajez să-L accept ca pe Mântuitorul meu, să-L urmez ca pe Domnul meu”.

Nici unul, dintre cei care s-au rugat astfel n-a fost dezam­ăgit. Dumnezeu nu rămâne dator nimănui. El răsplăteşte pe oricine-L caută cu sinceritate şi seriozitate. Cristos a făgăduit desluşit: „Căutaţi şi veţi găsi (Matei 7:7).

 

Capitolul 2

Ce a afirmat Cristos

Am văzut că trebuie să căutăm, dacă vrem să găsim. Dar de unde să începem cercetarea? Creştinul răspunde: Trebuie să începem cu persoana istorică a lui Isus din Nazaret, căci, dacă Dumnezeu a vorbit şi a lucrat, El a înde­plinit această lucrare prin Isus Cristos. Deci, întrebarea capitală este: „Tâmplarul din Nazaret era El, Fiul lui Dum­nezeu?”

Două motive principale ne determină să începem cer­cetarea noastră asupra creştinismului cu persoana lui Cristos: mai întâi, creştinismul şi Cristos prin esenţă sunt in­separabili. Persoana şi lucrarea lui Cristos sunt temelia pe care este zidită religia creştină. Dacă Isus nu este Cel ce a pretins că este, dacă nu a îndeplinit ceea ce a declarat că venise să săvârşească, tot edificiul se surpă. Dacă îl scoţi pe Cristos din creştinism, ai scos esenţialul: nu mai rămâne practic nimic. Cristos este centrul creştinismului, iar restul este perimetrul cercului. Ceea ce ne preocupă deci, mai întâi, nu este natura filozofiei Lui, nici valoarea sistemului Său, nici calitatea moralei Lui, ci prima noastră grijă, este să studiem caracterul persoanei Lui.

Cine era El?

În al doilea rând, dacă se poate dovedi că Isus Cristos este Dumnezeu, o mulţime de probleme îşi găsesc o soluţie naturală. De exemplu, existenţa lui Dumnezeu devine evidentă şi caracterul Lui ne este descoperit. Tot felul de întrebări privind datoria şi soarta omului, viaţa după moarte, scopul şi autoritatea Vechiului Testament şi însemnătatea crucii găsesc o soluţie, pentru că Isus a vorbit despre ele. Dacă El este Dumnezeu, învăţătura Lui este adevărată şi deci nu poate fi discutată. De aceea este logic să începem cer­cetarea noastră cu Isus Cristos, şi pentru aceasta trebuie să ne întoarcem spre Evanghelii. Nu este nevoie, în acest stadiu, să le credem de inspiraţie divină, ci să le considerăm aşa cum se prezintă, ca nişte documente istorice, ca o relatare a vieţii şi a învăţăturii lui Cristos.

Noi nu putem să ne ocupăm aici de originea lor literară; sunt alte cărţi care se ocupă cu această problemă. Să subliniem numai că toţi autorii lor au fost creştini, şi că creştinii spun adevărul: deci textele lor ne apar obiective, aşa cum este şi mărturia celor ce au văzut cu ochii lor. Deocamdată le vom privi ca pe o expunere precisă a vieţii şi a învăţăturii lui Isus. Nu ne vom opri numai asupra unor evenimente izolate, sau a unor cuvinte neînţelese, ci ne vom concentra asupra tot ceea ce este general şi clar.

Scopul nostru este să menţionăm mai multe dovezi care să ne arate în mod incontestabil că Isus era Dumnezeu în adevăratul sens al cuvântului. Nu este suficient de a-l atribui o vagă origină dumnezeiască, ci vom căuta să dovedim însăşi natura Lui divină. Pe Isus nu-L considerăm nici ca pe Dumnezeu deghizat în om, nici ca pe un om înzestrat cu calităţi dumnezeieşti, ci noi credem că El este Dumnezeu făcut om, într-o persoană istorică, posedând două naturi distincte şi desăvârşite: natura divină şi natura omenească. Astfel El a fost şi rămâne absolut unic. Iată de ce El este demn de admiraţia şi de adoraţia noastră.

Aceste dovezi, care vor face obiectul studiului acestui capitol şi al următoarelor două, sunt de trei feluri: ce a zis Isus despre Sine însuşi, personalitatea Sa, şi învierea Lui din morţi. Un argument singur, poate să nu convingă, dar toate trei laolaltă conduc împreună la aceeaşi concluzie.

Declaraţiile lui Isus despre Sine însuşi sunt uimitoare. Deşi ele nu constituie prin ele însăşi o dovadă, totuşi există aici un fenomen care merită explicaţii. Pentru a înţelege mai bine, noi vom examina patru feluri de afirmaţii ale lui Cristos în legătură cu divinitatea Lui.

  1. Cristos vorbeşte despre El însuşi

Ne izbeşte numai decât faptul că Cristos de-a lungul învăţăturii Lui, a vorbit adesea despre El însuşi. Negreşit a vorbit mult şi despre Dumnezeu Tatăl, despre paternitatea şi Împărăţia Lui. Dar apoi El a adăugat, că El este Fiul Tatălui, şi că El a venit să înceapă această Împărăţie. Isus predica adeseori despre „această veste bună a Împărăţiei Lui Dum­nezeu. Pentru a intra în această Împărăţie omul trebuie să răspundă chemării Lui Isus: „de a moşteni viaţa veşnică”, „de a fi mântuit”, „de a intra în Împărăţia Lui Dumnezeu”. Matei 13:41, 16:28, 25:31, 34-40, Ioan 18:33-38.

Această învăţătură îndreptată spre Sine însuşi îl deosebeşte pe Isus de ceilalţi învăţători religioşi ai lumii. Ei dispar, dar El rămâne în prim plan. Ei propun un drum şi zic: „Iată adevărul, precum îl înţeleg eu; urmaţi-l”. Isus însă a zis: „Eu sunt adevărul. Veniţi după Mine”. Nici un fondator al vreunei religii din lume n-a îndrăznit să vorbească astfel. Mereu când citim cuvintele Lui Isus ne izbim de pronumele la persoana întâia: de pildă: „Eu sunt Pâinea vieţii. Cine vine la Mine, nu va flămânzi niciodată; şi cine crede în Mine, nu va înseta niciodată” (Ioan 6:35). „Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8:12). „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată” (Ioan 11:25-26). „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine…” (Matei 11:28-29).

Marea întrebare la care conduce învăţătura Lui este: „Cine ziceţi voi că sunt Eu?” (Marcu 8:29). El a declarat că Avraam s-a bucurat să vadă ziua Lui, despre care a scris Moise, şi că în toate cele trei părţi ale Vechiului Testament, adică în Lege, în proroci şi în cărţile istorice, este scris despre El (Ioan 8:56, 5:46, 5:39, Luca 24:27 şi 44). Luca ne descrie cu de-amănuntul vizita de neuitat pe care a făcut-o Isus în sinagoga din oraşul Său, anume Nazaret, unde I s-a dat un pergament din Scripturile Vechiului Testament, şi El S-a sculat să citească. Textul pe care l-a citit se află în cartea prorocului Isaia 61:1-2: „Duhul Domnului Dumnezeu este peste Mine, căci ‚Domnul M-a uns să aduc veşti bune celor nenorociţi: El M-a trimis, să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc robilor slobozenia, şi prinşilor de război izbăvirea: să vestesc un an de îndurare al Domnului’”. Apoi a închis cartea, a dat-o înapoi îngrijitorului din sinagogă şi a şezut jos. Toţi aveau privirile pironite spre El. Atunci El a rupt tăcerea cu aceste cuvinte uimitoare. „Astăzi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptură, pe care le-aţi auzit”. Cu alte cuvinte: „Despre Mine a scris Isaia” (Luca 4:16-21).

Pentru că El gândea astfel despre Sine însuşi, nu este de mirare, că El a chemat oamenii să-L urmeze. Era mai mult decât o simplă invitaţie, era o poruncă. „Veniţi la Mine”, spunea El, şi „Urmaţi-Mă”. El a făgăduit, ca răspuns celor, ce-L vor urma: să ridice povara celui obosit, să dea hrană celui flămând, şi apă celui însetat (Matei 11:28-30, Ioan 6:35 şi 7:37-38). Apoi a-L urma, înseamnă a-L asculta şi mărturisi înaintea oamenilor. Ucenicii Lui recunosc că trebuie să I se supună în mod absolut, iar în epistolele lor, atât Pavel, cât şi Petru, Iacov şi Iuda îşi zic cu bucurie „robii Lui”. Ba şi mai mult Isus S-a prezentat contemporanilor Săi ca adevăratul ţel al credinţei şi iubirii lor. Isus i-a îndemnat pe oameni să creadă nu numai în Dumnezeu, ci şi în El: „Lucrarea, pe care o cere Dumnezeu, este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimis El” (Ioan 6:29). „Cine crede în Fiul, are viaţa veşnică” (Ioan 3:36). Dacă a crede în El este prima datorie a omului, a nu crede este cel mai mare păcat. Prima şi cea mai mare poruncă este „să iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău”. Isus revendică această iubire supremă: „Cine iubeşte pe tatăl său, pe mama sa, pe fiul său sau pe fiica sa mai mult decât pe El nu este vrednic de El”, a spus Isus (Matei 10:37). Folosind procedeul ebraic al contrastelor, El declară: „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu” (Luca 14:26).

Atât de sigur a fost Isus de a fi în centrul planului de mân­tuire al lui Dumnezeu, încât a avut grijă înainte de a se înălţa la cer sa vestească venirea Celui ce-L va înlocui şi anume Duhul cel Sfânt. Numele preferat pe care l-a dat Cristos Duhului Sfânt este „Mângâietorul”, pe greceşte „Paraclete”. Este un cuvânt juridic, care înseamnă avocat, apărător, sfătuitor. Misiunea Duhului Sfânt va fi de a pleda cauza lui Isus în lume. ”El va mărturisi despre Mine”, a spus Isus (Ioan 15:26). Iar în capitolul următor: „El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi” (Ioan 16:14). Deci, mărturia Duhului Sfânt, lumii şi descoperirile Lui Bisericii privesc amândouă persoana Lui Cristos. Mai mult, Isus vorbind despre El însuşi a declarat: „Eu după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12:32). El ştia că crucea va exercita o atracţie irezistibilă asupra oamenilor. Dar la cine sau spre ce vor fi ei atraşi? La Dumnezeu? La Biserica? La adevăr sau dreptate? Nu, ci la El, la Isus. Restul va fi atins numai prin El.

Ce ne miră şi mai mult, este faptul că acest învăţământ îndreptat înspre Sine însuşi vine de la Acela care propovă­duia altora smerenia. El a mustrat pe ucenicii Săi când căutau slava lor proprie, şi suferea auzindu-i certându-se pentru a şti care dintre ei este cel mai mare. Oare n-a pus El în practică ceea ce a poruncit altora? El a luat ca model un copilaş şi l-a pus în mijlocul lor. Oare a avut altă măsură pen­tru Sine însuşi?

  1. Afirmările Lui directe

E foarte clar că Isus se ştia Mesia, cel vestit de Vechiul Testament, venit să întemeieze Împărăţia lui Dumnezeu vestită de atâţia proroci. De altfel, sunt caracteristice primele cuvinte pronunţate de El, aşa cum ne-au fost transmise de către evanghelişti: „S-a împlinit vremea”, „Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat”, din care primul cuvânt este „împlinit”. El Şi-a atribuit titlul de „Fiul omului”, care era privit ca un nume mesianic, a cărui origine era într-o vedenie a prorocului Daniel (Daniel 8:17). Alt nume, „Fiul lui Dum­nezeu”, îl găsim în Psalmul 2:7. Când Marele Preot L-a întrebat (Matei 26:63): „Te jur, pe Dumnezeul cel viu, să ne spui dacă eşti Cristosul, Fiul lui Dumnezeu”, Isus a răspuns, „Da, sunt” (v. 64). Iar în ultima parte a cărţii lui Isaia se vor­beşte despre „Robul lui Dumnezeu”, „Alesul Lui”, care suferă: Isus a tălmăcit aceste texte, aplicându-Şi-le. Prima perioadă de instruire a celor doisprezece ucenici are ca punct culminant momentul când, în Cezareea lui Filip, Petru mărturiseşte credinţa lui în Isus: Tu eşti Cristosul” (Marcu 8:27-29). Alţi puteau să creadă că El era „unul din proroci”, dar Simon Petru ajunsese la certitudinea că Isus este Cel vestit de proroci. Toată slujirea lui Isus nu este decât o lungă îndeplinire a profeţilor: „Ferice de ochii care văd lucrurile, pe care le vedeţi voi.” Le-a spus El odată, la o parte, ucenic­ilor Săi. „Căci vă spun că mulţi proroci şi împăraţi au voit să vadă ce vedeţi voi, şi n-au văzut, să audă ce auziţi voi, şi n-au auzit.” (Luca 10:23-24, de comparat cu Matei 13:16-17).

Dar nu numai afirmaţiile lui Isus despre mesianitatea Lui ne interesează, ci mai ales cele despre dumnezeirea Lui. Declarându-Se Fiu al lui Dumnezeu, El descrie relaţia Lui unică şi veşnică cu Dumnezeu, care este şi mai mare decât mesianitatea Lui. Iată trei exemple:

Mai întâi, strânsă legătură şi părtăşie între El şi Tatăl”, adică Dumnezeu, despre care a vorbit foarte des: încă de la vârsta de 12 ani şi-a uimit părinţii omeneşti prin râvna Lui neclintită pentru lucrările Tatălui Său (Luca 2:49). Mai târziu, El afirmă: Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu de asemenea lucrez” (Ioan 5:17). „Eu şi Tatăl una suntem” (Ioan 10:30). „Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine” (Ioan 14:10-11).

Ce-i drept, Isus a învăţat pe ucenicii Săi să se adreseze şi ei lui Dumnezeu, ca unui Tată”, dar Isus stabileşte o deosebire fundamentală între filiaţiunea Lui şi a noastră. Dumnezeu pentru El este Tatăl Meu”. El a spus Mariei Magdalena: „Mă duc la Tatăl Meu şi Tatăl vostru”. Dar n-ar fi putut spune: „Mă duc la Tatăl nostru”. Toate aceste texte se găsesc în Evanghelia după Ioan. Tot aceeaşi relaţie unică cu Dumne­zeu o găsim în gura lui Isus şi în evanghelia după Matei 11:27, unde spune: „Toate lucrurile le-au fost date în mâini de Tatăl Meu: şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl, afară de Fiul, şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere”. Mânia ce s-a stârnit din partea iudeilor ne arată şi ea că Isus afirmă această legătură intimă cu Dumnezeu. „S-a făcut pe Sine însuşi Fiul lui Dumnezeu” au zis ei (Ioan 19:7). Este vorba de o unitate atât de intimă cu Dumnezeu, încât, chiar înaintea ochilor Lui, atitudinea unui om faţă de Dumnezeu sau unui om faţă de El este unul şi acelaşi lucru. Deci, a-L cunoaşte pe El, înseamnă să-L cunoşti pe Dumnezeu (Ioan 8:19); a-L vedea, înseamnă să-L vezi pe Dumnezeu (Ioan 14:7-9); a crede în El, înseamnă să crezi în Dumnezeu (Ioan 12:44 şi 14:1); a-L primi pe El, înseamnă să-L primeşti pe Dumnezeu (Marcu 9:37); a-L urî, înseamnă să-L urăşti pe Dumnezeu (Ioan 15:23); a-L cinsti, înseamnă să-L cinsteşti pe Dum­nezeu (Ioan 5:23). Astfel a vorbit Isus despre părtăşia Lui unică cu Dumnezeu.

În afară de aceste afirmaţii generale, iată încă două, bine precizate ce au fost rostite de Isus: prima, o găsim în capitolul 8 al Evangheliei după Ioan. Adresându-se într-o zi Iudeilor, Isus le-a spus: „Adevărat, adevărat vă spun, că dacă păzeşte cineva cuvântul Meu, în veac nu va vedea moartea” (Ioan 8:51). Aceasta a fost prea mult pentru protivnicii Lui. „Avraam a murit… prorocii au murit” au iz­bucnit ei, „Oare eşti Tu mai mare decât Avraam? Cine Te crezi Tu că eşti?”. Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea”, a răspuns Isus. Iudeii s-au mirat şi mai tare: „N-ai 50 de ani, şi ai văzut pe Avraam?” Dar Isus le-a răspuns cu unul din cuvintele Lui cele mai măreţe: „Adevărat, adevărat va spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt eu”. Atunci ei au ridicat pietre ca să arunce în El. De fapt, după Legea lui Moise, omorârea cu pietre era pedeapsa pentru blasfemie. Dar ne putem întreba ce blasfemie au găsit ei în cuvintele Lui Isus? Desigur, El a spus că este înainte de Avraam. Nu a afirmat El acest lucru şi în alte daţi? Nu a declarat El, că „a venit de sus”, că a fost „trimis de Tatăl”. O pretenţie nevinovată! Dar dacă cer­cetăm mai adânc, vedem că Isus n-a spus: „înainte ca să fie Avraam eram Eu”, ci „…sunt Eu”. Deci a afirmat că a fost din veşnicie înainte de Avraam. Aceasta nu e totul. În însuşi acest „Eu sunt” este o afirmare, nu numai de veşnicie, ci şi de divinitate. Tocmai acest Nume Şi-a dat Dumnezeu (Iahveh, pe evreieşte) când S-a arătat lui Moise, la rugul aprins care nu se mistuia: „Eu sunt”. „Spune poporului Israel: „Cel care se numeşte „Eu sunt” m-a trimis la voi” (Exodul 3:2-15) Şi iată că Isus îşi însuşeşte acest Nume. De aceea au luat iudeii pietre, ca să-L pedepsească pentru blasfemie.

A doua ocazie în care Isus a afirmat că El este Dumnezeu se situează după înviere (să presupunem pentru moment că ea a avut loc cu adevărat). Ioan ne povesteşte în capitolul 20, v. 26-29, cum în prima Duminică după înviere. Toma cel necredincios, era cu ceilalţi ucenici în odaia de sus când Isus a venit la ei. El l-a îndemnat pe Toma să se atingă de rănile Lui, iar Toma, cutremurat şi uimit, a strigat: „Domnul meu şi Dumnezeul meu”. Isus a acceptat acest titlu. El mustră pe Toma pentru necredinţa lui, dar nu pentru adoraţia sa.

  1. Cristos vorbeşte cu autoritate

Dovezile indirecte ale dumnezeirii lui Isus sunt convingă­toare. Faptele lui Cristos au mărturisit şi ele despre El şi des­pre slujba Lui în felurite chipuri. Ele sunt tot aşa de grăitoare ca şi cuvintele Lui. În diferite ocazii, Isus a îndeplinit propriile funcţii ale lui Dumnezeu. El asumă prerogative care sunt de natură divină. Vom da patru exemple:

  1. În primul rând El afirmă că are puterea să ierte păcatele. În două rânduri Evangheliile ne arată că Isus iartă păcatele. Isus a iertat pe nişte păcătoşi. Întâia dată, I-au adus un slăbănog purtat de prietenii lui, care l-au coborât cu patul prin acoperiş, Isus a uimit mulţimea adunată, zicând: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate” (Marcu 2:1-12) A doua oară, a rostit cuvinte asemănătoare faţă de o femeie, a cărei viaţă era cunoscută ca fiind imorală. Isus se afla la masă în casa unui fariseu, când o femeie vine la picioarele Lui, i le spală cu la­crimile ei, le şterge cu părul ei, apoi le sărută şi le unge cu mir. Isus i-a spus şi ei: „Păcatele îţi sunt iertate!”

În amândouă ocaziile persoanele de faţă au încruntat din sprâncene şi s-au întrebat: „Cine este acesta? Ce hulă a rostit! Cine poate ierta păcatele, decât Dumnezeu singur?” Întrebările lor erau formulate corect: Noi putem ierta greşiţilor noştri, dar singur Dumnezeu poate ierta păcatele săvârşite împotriva Lui (Luca 7:36-50).

  1. În al doilea rând, Isus S-a prezentat ca cel dătător de viaţă. S-a descris pe Sine însuşi ca „pâinea vieţii”, (Ioan 6:35), „viaţa” (14:6), „învierea şi viaţa” (11:25). La fel, cum mlădiţele depind de viţă, aşa şi ucenicii Lui depind de El (Ioan 15:4-5): Isus a oferit „apă vie” unei femei samaritence (Ioan 4:10-15), iar unui tânăr israelit care-L întreabă cum să capete viaţa veşnică, i-a făgăduit-o cu condiţia să vină şi să-L urmeze (Marcu 10:17-21). El s-a numit „Păstorul cel bun” care nu numai îşi lasă viaţa pentru oile Lui, ci le şi dă viaţa (Ioan 10:11-15). El afirmă că Dumnezeu l-a dat putere peste toate fiinţele, astfel încât să dăruiască viaţa tuturor celor pe care Dumnezeu îi va da. El adăugă: „Fiul dă viaţă cui vrea” (Ioan 5:21, 10:28, 17:2). Aceste cuvinte erau aşa de clare încât ucenicii le-au primit ca adevărate. În consecinţă ei nu puteau să-L părăsească. „La cine să ne ducem?” spune Petru. Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6:68). Viaţa, fie trupească, fie duhovnicească, este o taină. Ce ştim noi de originea şi de natura ei? Putem numai să o numim un dar. Isus a spus că viaţa, acest dar divin este la dispoziţia Lui.
  1. În al treilea rând, Cristos a spus că El învaţă oamenilor adevărul. Nu este vorba numai de adevăruri religioase, ci de Adevărul în sensul absolut. Contemporanii Lui sunt uimiţi de înţelepciunea Lui. „De unde are El aceste daruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta, care I-a fost dată?… Nu este acesta tâmplarul?…” (Marcu 6:2-3). „Cum are omul acesta învăţătură, căci n-a învăţat niciodată?” (Ioan 7:15). Dar şi mai adânc i-a uimit autoritatea Lui: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” (Ioan 7:46). „Vorbea cu putere” (Luca 4:32). „După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui: Căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Matei 7:28-29). Această autoritate a lui Isus depăşeşte şi pe cea a prorocilor; ea este personală. Cărturarii se rezemau în învăţătura lor pe autoritatea legii, prorocii vorbeau în numele lui Dumnezeu. Dar Isus vorbea cu propria Lui putere. Introducerea cuvântărilor Sale nu era „Aşa vorbeşte Dumnezeul”, ci „Adevărat, adevărat vă spun”. Desigur El a afirmat totdeauna, că învăţătura nu este a Lui, ci a Tatălui care L-a trimis. Isus vorbeşte cu o deplină siguranţă, căci este convins de a fi un instrument direct al revelaţiei divine. Niciodată n-a şovăit, nici nu S-a scuzat. N-avea nevoie să se contrazică, nici să retragă sau să schimbe un singur cuvânt zis. El a afirmat că rostea cuvintele lui Dumnezeu. „Acela, pe care L-a trimis Dumnezeu, spune cuvintele lui Dumnezeu” (Ioan 3:34). Isus prevestea viitorul cu o deplină siguranţă. El dădea porunci morale absolute: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri” (Matei 5:44, Luca 6:27).”Nu vă îngrijoraţi de ziua de mâine” (Matei 6:34); „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi” (Matei 7:1). Apoi a dat multe făgăduinţe, ştiind sigur că le poate îndeplini: „Cereţi, şi vi se va da” (Luca 11:9). El afirmă des­pre cuvintele Lui, că sunt veşnice, cum era şi Legea şi că ele nu vor trece niciodată. A avertizat pe ascultătorii Lui că soarta lor va depinde de răspunsul lor faţă de învăţătura Lui, aşa cum a depins şi soarta poporului Israel de ascultarea lui faţă de cuvântul lui Dumnezeu.
  1. În sfârşit, Cristos a spus că are să judece lumea. Aceasta este poate afirmarea cea mai uluitoare! Multe din pildele lui Isus vorbesc de revenirea Lui, la sfârşitul lumii şi de ziua judecăţii, care va avea loc după revenirea Lui. El va învia pe cei morţi, şi toate naţiunile vor fi adunate în faţa Lui. El se va aşeza pe tronul slavei, şi judecata îl va fi încredinţată de către Tatăl. Atunci El va despărţi pe oameni, ca un păstor care îşi desparte oile de capre. Unii vor fi poftiţi să intre şi să moştenească împărăţia pregătită pentru ei de la întemeierea lumii. Alţii vor auzi cuvinte îngrozitoare: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui (Matei 25:31-46). Isus va fi judecătorul. Etalonul de măsură va fi atitudinea oamenilor faţă de El, arătată prin felul de a trata pe „fraţii” Lui, sau prin răspunsul dat la cuvântul Său. Pe cei ce l-au mărturisit înain­tea oamenilor îi va mărturisi şi El înaintea Tatălui; de cei ce se leapădă de El, se va lepăda şi El de ei. Pentru ca un om să fie exclus din cer în ziua de pe urmă, va fi de ajuns ca Isus să spună: „Niciodată nu te-am cunoscut!” (Matei 10:32-33, 7:23). Este o afirmare extraordinară, cine ar putea folosi un astfel de limbaj? Greu ne putem închipui un predicator care ar spune astăzi, unei adunării: „Luaţi seama la cuvintele mele, soarta voastră veşnică depinde de ascultarea voastră după care vă voi judeca când voi reveni la sfârşitul lumii!” Un astfel de om ar fi dat pe mâna poliţiei şi a psihiatrilor.
  1. Minunile lui Cristos, semne ale divinităţii Lui

Trebuie să vorbim şi despre minunile lui Isus, care şi ele atestă divinitatea Lui. În această mică carte, nu putem discuta în profunzime nici realitatea, nici scopul minunilor. Ajunge să observăm că valoarea minunilor lui Cristos, cons­tă mai mult în însemnătatea lor spirituală decât în caracterul lor supranatural… Ele nu au fost niciodată săvârşite din egoism, ci aveau un scop. Isus nu le-a făcut pentru a ului lumea, nici ca să impună supremaţia Lui. Ele au fost nu numai o demonstraţie de putere pe plan material, ci ilustra­rea unei puteri morale. De fapt ele au fost pilde ale lui Isus, interpretate prin fapte. Lucrările lui Isus confirmă cuvintele Lui. Apostolul Ioan a văzut acest lucru desluşit: el n-a construit evanghelia în jurul a şase sau şapte „semne” (adică minuni) alese între multe altele, precum scrie în capitolul 20:30-31. Aceste „semne” sunt legate de importantele declaraţii aţe Lui Isus. Întâiul semn a fost prefacerea apei în vin, la o nuntă în Cana din Galileea. La prima aparenţă nu este o minune deosebit de semnificativă, înţelesul ei însă este foarte adânc. Ioan ne povesteşte (cap 2:1-12) că vasele de piatră cu apă erau „pregătite pentru obiceiul de curăţire al iudeilor”. Iată indiciul important: apa era simbolul vechii religii, ca şi fântâna lui Iacov din capitolul 4, unde găsim numeroase legături cu Vechiul Testament. Vinul însă înfăţişează noua alianţă, aceea a harului. Cum El a schimbat apa în vin, aşa şi Evanghelia va lua locul Legii. Prin acest semn, Isus se arată că Cel care va orândui noul legământ, adică Mesia. Curând va spune femeii din Samaria: „Eu… sunt Acela” (Ioan 4:26).

Tot astfel, când a hrănit cinci mii de suflete (Ioan 6:35, 48) El a arătat că poate sătura sufletul omenesc flămând. „Eu sunt punea vieţii”, a spus El. Ceva mai târziu, Isus a deschis ochii unui om orb din naştere, după ce spusese puţin înainte: „Eu sunt lumina lumii” (Ioan 8:12 şi 9:1-12). Dacă Isus poate să dea orbului vederea, poate să deschidă şi ochii oamenilor, ca să-L vadă şi să-L cunoască pe Dumnezeu. În sfârşit, El învie pe un om numit Lazăr, care murise cu patru zile în urmă. „Eu sunt învierea şi viaţa” a spus cu această ocazie Isus. Învierea unui om mort a fost „semnul” adeveririi acestor cuvinte (Ioan 11:25). Viaţa trupească simbolizează viaţa sufletească. Cristos este viaţa creştinului înainte de moarte, şi El va fi învierea lui după moarte. Toate aceste minuni arată că oamenii sunt flămânzi, orbi şi morţi, vorbind duhovniceşte, şi numai Cristos poate să le sature foamea, să le redea vederea, şi să-i învie pentru o viaţă veşnică.

Încheiere

Este imposibil de a elimina din învăţătura tâmplarului din Nazaret toate aceste declaraţii. De asemeni nu se poate spune că cei patru evanghelişti le-au inventat sau le-au exagerat în mod inconştient. Ei le redau într-un mod con­cordant şi repetat, iar portretul învăţătorului este prea adevărat şi echilibrat ca să fie născocit. Este adevărat, că aceste declaraţii nu constituie prin ele însuşi dovezi ale divinităţii lui Isus. Şi dacă ele sunt false? Dar atunci trebuie să le găsim o explicaţie. Nu putem să considerăm pe Isus ca un mare învăţător dacă S-a înşelat cu privire la unul din punctele cele mai însemnate ale învăţăturii Sale, şi anume asupra persoanei Lui. Există un fel de „megalomanie” din par­tea Lui, pe care mulţi oameni de ştiinţă au scos-o în evidenţă. S-a spus că „aceste afirmări, din partea unui simplu om, ar însemna egoism ridicat până la megalomanie”. „Contrazicerea, scrie alt autor, între adâncimea, înţelepciunea şi bunul simţ al învăţăturii Lui morale, şi teologia Sa total de megalomană, nu se poate explica decât dacă El este cu adevărat Dumnezeu.”

Alţii susţin că a fost un impostor. Dar oare a încercat El să câştige încrederea oamenilor, luând asupra Sa o autoritate divină, pe care de fapt n-o avea? E foarte greu de crezut aceasta, căci El a urât făţărnicia în alţi oameni, şi a fost de o sinceritate cristalină.

Unii vor spune că El în mod sincer s-a înşelat. Avea oare El idei fixe, iluzii despre Sine însuşi? Această teză îşi are adepţii ei, dar părerile acestora sunt cu atât mai eronate, cu cât Isus nu da deloc impresia să fi avut vreo anomalie în per­sonalitatea Sa psihică. Din contră, întreaga Lui personalit­ate, pare a confirma declaraţiile Sale. În această sferă vom urma acum cercetarea noastră.

Capitolul 3

Personalitatea lui Cristos

Acum câţiva ani, am primit o scrisoare de la un tânăr pe care îl cunoscusem puţin timp înainte. „Am descoperit ceva chiar acum, scria el: Dumnezeu cel Atotputernic are doi fii. Isus Cristos a fost cel dintâi, eu sunt al doilea”. O privire asupra plicului mi-a ajuns pentru ca să înţeleg: tânărul care scrisese, se găsea într-un spital psihiatric! Au existat mulţi bolnavi mintali, care se pretindeau a fi oameni mari sau de natură divină. Astfel de bolnavi se cred că sunt Iulius Cezar, Napoleon, împăratul Japoniei, sau Isus Cristos. Dar nimeni nu-i crede. Nimeni nu se înşeală, decât ei înşişi. N-au ucenici, decât poate câte un tovarăş de spital. Nu pot con­vinge pe alţii, pentru că nu par a fi ceea ce pretind a fi: com­portarea lor nu poate susţine pretenţiile lor.

Dar nu la fel este cu Cristos. Cei care au cunoscut felul lui de viaţă, credeau în El, pentru că ea era riguros conformă a ceea ce pretindea a fi. Nu era nici o contradicţie între cuvin­tele şi faptele Lui. Era nevoie de o personalitate extraordin­ară pentru a consolida declaraţiile Sale ne mai auzite şi noi credem cu adevărat că era astfel. Cu toate că acest fapt nu este suficient, poate, el contribuie în orice caz a-l acredita pentru a convinge veridicitatea declaraţiilor Sale. „In­stinctiv”, scria E. Simpson, „noi nu-L punem niciodată pe Isus Cristos în rândul celorlalţi: când citim numele Lui într-o listă care începe cu Confucius şi sfârşeşte cu Goethe, simţim că ceva ne izbeşte, nu atât simţul nostru religios, ci scara valor­ilor noastre. S-a scris despre El că a fost „o fiinţă unică, neasemuită, nici cu înaintaşii, nici cu urmaşii Lui”. Isus nu este unul din marii lumii. Poţi vorbi de Alexandru cel Mare, de Carol Magnificul sau de Napoleon „cel Mare” dacă vrei. Isus este aparte. Nu „cel Mare”, ci cel Unic. El este doar Isus, şi nu poţi să-i adaugi vreun titlu omenesc. El depăşeşte analizele noastre, El produce confuzie în regulile şi măsurile noastre omeneşti. El depăşeşte criticile noastre. Duhul nos­tru, când cugetă asupra Lui, simte respect, admiraţie şi timiditate. Dacă în momentul de faţă ar intra Shakespeare, în camera noastră ne-am scula cu toţii să-l întâmpinăm. Dar dacă ar veni Isus, toţi ne-am arunca la pământ ca să-i sărutăm poala hainei.

Deci vom încerca să arătăm că Isus face parte dintr-o categorie morală deosebită. A spune că El a fost „omul cel mai mare care să fi trăit vreodată în lume”, pare absolut in­suficient: nici modul comparativ, nici măcar superlativul nu ajunge pentru Isus. Pentru noi e o problemă de contrast, nu de comparaţie. „De ce mă numeşti bun?” a întrebat Isus pe tânărul fruntaş. „Numai Unul este bun: Dumnezeu” (Marcu 10:8). „Exact”, am fi răspuns noi! „Nu că Tu ai fi mai bun decât alţii, nici măcar cel mai bun dintre toţi oamenii, dar Tu eşti bun, bun din bunătatea absolută a lui Dumnezeu”.

Importanţa acestei afirmaţii nu trebuie să ne scape. Păcatul este o tară congenitală printre oameni, iar boala morală pe care o provoacă este universală. Isus din Nazaret era fără păcat; departe de a fi un simplu om ca noi, El era supranatural. Cum scria un profesor: „Această diferenţă între El şi păcătos nu este fără importanţă, ci este un lucru uimitor; este condiţia presupusă a răscumpărării. Tocmai această virtute o găsim la Cristos, fără de care El nu ar fi fost calificat a fi Mântuitorul, ci din contră, ar fi avut nevoie ca şi noi de a fi mântuit”. Vom încerca să cercetăm personalitatea lui Cristos din patru puncte de vedere diferite.

Mărturia pe care Isus o da despre El însuşi

Biblia ne vorbeşte despre două prilejuri când Isus a afirmat hotărât că El este fără păcat. Când au adus la El o femeie prinsă în preacurvie, Isus i-a pus pe învinuitori în încurcătură, spunându-le: „Cine dintre voi este fără păcat, să arunce cel dintâi cu piatra în ea”. Unul câte unul, au plecat, şi femeia a rămas singură. Ceva mai târziu apostolul Ioan ne povesteşte în acelaşi capitol (8) că Isus, vorbind despre Sine însuşi, i-a întrebat pe farisei: „Cine din voi Mă poate dovedi că am păcat?” (v. 46), şi toţi au tăcut. Când Isus este cel ce acuză, adversarii lui se eschivează. Când El îi invită să-i găsească vină, El rămâne neclintit şi fără teamă la cercetarea lor. Toţi erau păcătoşi, numai El nu. El a trăit o viaţă de ascultare deplină faţă de voia Tatălui Său. „Fac totdeauna ce-I este plăcut Lui”, a spus Isus (Ioan 8:29). Şi nu era nici o tru­fie în aceste cuvinte: Isus le vorbea natural, fără îngâmfare nici pretenţii.

Tot astfel, prin însăşi învăţătura Lui, Isus S-a plasat într-o categorie morală deosebită. Contrariu fariseului, care rugându-se în Templu, se socotea neprihănit mulţumind lui Dumnezeu că nu este „ca alţi oameni”. Isus şi-a purtat per­soana Lui unică fără mândrie: în ceea ce-L priveşte era o realitate atât de evidentă încât n-avea nevoie să o sublinieze, nici să atragă atenţia asupra ei, El o lasă să se subînţeleagă. Toţi ceilalţi oameni erau oi pierdute: El venise ca păstorul cel bun să le caute şi să le salveze. Toţi ceilalţi oameni erau bolnavi, atinşi de virusul păcatului. El era doctorul care venea să-i tămăduiască. Toţi ceilalţi oameni erau scufundaţi în întunericul păcatului şi al neştiinţei: El era lumina lumii. Toţi ceilalţi oameni erau păcătoşi: El se născuse spre a fi Mântuitorul lor, şi avea să-şi verse sângele, murind pentru iertarea păcatelor lor. Toţi ceilalţi oameni erau flămânzi: El era pâinea vieţii. Toţi ceilalţi oameni erau morţi în păcatele şi fărădelegile lor: El putea să le dea acum viaţa nouă, iar după moarte, învierea. Isus afirma aceste adevăruri, în modul cel mai simplu pentru a face să nască în oameni credinţa şi pentru a-i mântui. Nu trebuie să ne mirăm deci că evangheliile, care vorbesc despre ispitirea lui Isus, nu pomenesc niciodată nici măcar de cel mai mic păcat, în ceea ce priveşte Persoana Lui. Mân­tuitorul n-a putut fi învinuit nici măcar de cel mai mic păcat, în ceea ce priveşte Persoana Lui. Niciodată, Mântuitorul nu mărturiseşte o greşeală, niciodată nu cere iertare, cu toate că El încurajează pe ucenicii Săi să o facă. El nu a cunoscut nici un defect moral. Botezul Lui a fost adevărat, „botezul de pocăinţă al lui Ioan”, deşi Ioan I se împotrivise la început, căutând să-L oprească. Isus s-a supus acestui botez, nu pen­tru că avea conştiinţa încărcată cu vreun păcat, ci pentru că aşa se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit (Matei 3:15). Astfel a început Isus identificarea Lui cu păcatele altora. Viaţa Lui însă apare ca o părtăşie neîntreruptă cu Tatăl bucurându-se „de o conştiinţă, care nu era umbrită de amin­tirea vreunui păcat”, aşa cum menţionează un scriitor creştin. Această lipsă de orice regret, de orice sentiment de culpa­bilitate, şi conştiinţa acestei înţelegeri desăvârşite cu Dum­nezeu, trebuie luate în seamă pentru două motive: mai întâi, Isus avea o profundă judecată asupra omului.”El…ştia ce este în om” (Ioan 2:25). De mai multe ori, Evangheliile ne redau, cum El ştie să discearnă şi să citească problemele cele mai ascunse ale noroadelor, ghicind dinainte întrebările şi frământările fiecăruia. Această cunoaştere supranaturală L-a împins să denunţe, fără teamă, ipocrizia fariseilor. El pronunţa împotriva lor, ameninţări la fel de grele ca cele ale profeţilor din Vechiul Testament, îi erau urâte ipocrizia, împotriveala şi pretenţiile lor. Totuşi, ochiul Său atât de pătrunzător, nu descoperea nici un păcat în El însuşi.

Al doilea motiv, care ne face să ne mirăm de curăţia Lui in­terioară este că această neprihănire pe care a cunoscut-o Isus nu are nici o asemănare cu viaţa oamenilor pioşi sau mistici. Creştinul ştie, că cu cât te apropii de Dumnezeu, cu atât mai mult eşti conştient de păcatul tău. În această privinţă creştinul se aseamănă cu omul de ştiinţă: cu cât acesta avansează în descoperirile sale, cu atât mai numeroase şi mai măreţe devin misterele încă nedescoperite. La fel se întâmplă cu credinciosul – cu cât mai mult ajunge să semene cu Cristos, cu atât mai mult el descoperă imensitatea distanţei care îl separă de El. O lectură rapidă a oricărei biografii creştine poate convinge de acest fapt. Să luăm exemplul tânărului David Brainerd care a lucrat ca misionar printre Pieile roşii din statul Delaware în S.U.A., la începutul secolului 19. Jurnalul şi scrisorile sale descopăr o părtăşie intensă cu Cristos. Cu toate suferinţele fizice suportate, datorite unei infirmităţi din cauza căreia a şi murit la vârsta de 29 de ani, el şi-a dăruit toată viaţa, fără nici o rezervă, misiunii lui. El călărea traversând păduri dese, sălbatice, predica şi dădea învăţătura fără încetare, dormea sub cerul înstelat şi se considera fericit de a nu avea nici locuinţă şi nici o viaţă de familie. Jurnalul lui zilnic este plin de expresii afectuoase pentru „dragii mei indieni” şi de laude şi rugăciuni îndreptate spre Mântuitorul său. Iată, am putea spune, un om sfânt de prima categorie a cărui viaţa şi lucrare nu au cunoscut decât foarte puţin păcatul! Ei bine, nu! Când citeşti amintirile lui zilnice, vezi că el se plânge neîncetat de corupţia lui morală, de lipsa lui de rugăciune şi de iubire de Dumnezeu. El se numeşte „un vierme sărăcăcios”, „un câine mort”, „o epavă fără nici un fel de valoare”. Nu exista la el, nimic morbid, nici falsă modestie. El pur şi simplu trăia atât de aproape de Cristos încât era conştient de trista realitate a naturii sale păcătoase. Acei ce vor să-L servească fără măsură, aceia sunt mai conştienţi de reaua lor natură. Totuşi Isus Cristos, care a trăit mai aproape de Dumnezeu decât oricine, nu cunoştea acest sentiment de păcat.

Mărturia prietenilor lui Cristos

Aşadar, fără îndoială Isus Se credea fără de păcat, precum ştia că este Mesia şi Fiul lui Dumnezeu. Dar oare s-a putut El înşela? Ce ziceau ucenicii Lui? Împărtăşeau ei părerea pe care Isus a avut-o despre El însuşi? S-a spus că mărturia ucenicilor este fără valoare, deoarece ei au fost impresionaţi de persoana lui Isus, şi de aceea L-au zugrăvit mai frumos decât în realitate. Să nu înlăturăm cu atâta uşurinţă mărturia lor, ea are mult mai multă valoare decât mulţi au vrut să o recunoască. Mai multe motive ne împing să-i acordăm încredere.

În primul rând ei au trăit în contact strâns cu Isus timp de aproape trei ani de zile. Au mâncat şi au dormit împreună, au ştiut ce înseamnă înghesuiala într-o corabie de pescari, ei aveau chiar punga în comun. Adeseori ucenicii se suportau greu unul pe altul, se certau între ei destul de des, dar în Isus niciodată n-au găsit păcatele pe care le descopereau la ei înşişi. De obicei, a cunoaşte pe cineva de foarte aproape este mai degrabă un motiv de dispreţ, dar aceasta nu a fost cazul în ceea ce-L privea pe Isus. Cei mai importanţi martori ai neprihănirii lui Cristos sunt Petru şi Ioan (precum vom vedea mai departe) şi tocmai ei, împreună cu Iacov, au fost cei ce L-au cunoscut mai intim pe Isus, şi cărora El le-a acor­dat privilegii deosebite şi o descoperire mai intimă decât celorlalţi.

În al doilea rând, când este vorba de păcat, mărturia apostolilor are o mare valoare, pentru că ei erau evrei, ori mintea lor, din fragedă copilărie, fusese impregnată de Vechiul Testament. Deci, ei cunoşteau prea bine ce scria Biblia despre universalitatea păcatului în toţi oamenii: „Toţi s-au rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici; nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Psalm 14:3). „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui” (Isaia 53:6). Fiind astfel învăţaţi de Biblie, apostolii n-ar fi atribuit neprihănirea oricui.

În al treilea rând, această mărturie a apostolilor e cu atât mai sigură în măsura în care este indirectă. Ei nu au încercat să demonstreze că Isus era fără păcat. Dar acest lucru reiese din text, atunci când, vorbind de un alt subiect, ei fac aluzie, aproape întâmplător, la sfinţenia lui Isus. Iată câteva din cuvintele lor: Apostolul Petru îl descrie pe Isus, ca „un Miel fără cusur şi fără prihană” (1 Petru 1:19), apoi adaugă: „El n-a făcut păcat, şi în gura Lui nu s-a găsit vicleşug (cap 2:22): Apostolul Ioan scrie lămurit că toţi oamenii sunt păcătoşi, şi că „dacă zicem ca n-avem păcat, sa u că n-am păcătuit, ne înşelăm singuri (1 Ioan 1:8), ba că „îl facem mincinos” chiar pe Dumnezeu (v. 10). Dar el adaugă că în Cristos, care „S-a arătat ca să ia păcatele”, „în El nu este păcat” (3:5). Alături de mărturiile lui Petru şi Ioan, putem să mai adăugăm şi cuvintele apostolului Pavel, şi ale autorului epistolei către Evrei. El îl descrie pe Isus ca „Cel care n-a cunoscut nici un păcat” (2 Corinteni 5:21): iar în epistola către Evrei, ca „un Mare Preot… sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi, şi înălţat mai pe sus de ceruri” (Evrei 7:26). „În toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15).

Părerea vrăjmaşilor lui Cristos

În ce priveşte vrăjmaşii lui Isus, ei cu siguranţă, nu aveau prejudecăţi, în orice caz în favoarea Lui. Evangheliile ne spun că „ei îl pândeau”, că ei încercau să-L surprindă cu propriile Lui cuvinte (Marcu 3:2 şi 12:13). Ştim bine, că atunci când o controversă nu poate fi câştigată prin argumente, cei ce se opun recurg la injurii. Biserica, în tot cursul istoriei ei a cunoscut acest lucru. Însă Isus, mai mult ca oricine, a supor­tat cele mai teribile asalturi din partea adversarilor Săi care şi-au revărsat fierea lor amară asupra Lui tocmai pentru fap­tul că le era atât de superior şi avea răspuns în toate discuţiile cu ei.

Criticile vrăjmaşilor lui Isus merită o cercetare mai amănunţită. Marcu strânge în cap. 2, v. 1 până în cap. 3, v. 6, patru din acuzaţiile lor: Mai întâi, blasfemia, când Isus a ier­tat păcatele paraliticului. Îşi lua fără drept, ziceau ei, o putere dumnezeiască. Hulă şi trufie! au strigat ei. Vorbind astfel ei au atins fondul problemei: dacă Isus era cu adevărat Dumnezeu, atunci avea dreptul să ierte păcatele. Apoi erau scandalizaţi de tovărăşia lui Isus cu cei răi. El stătea de vorba cu păcătoşii, mânca cu vameşii, îngăduia femeilor de moravuri uşoare să se apropie de El! Nici un fariseu n-ar fi îndrăznit să se poarte astfel. Mai degrabă şi-ar fi strâns hainele în jurul lui, ca nu cumva să se atingă de oameni cu o asemenea viaţă. Şi astfel conducându-se. ei se credeau neprihăniţi. Nu le plăceau harul şi bunătatea lui Isus, care, cu toate că era „despărţit de păcătoşi”, purta cu cinste numele de „prieten al păcătoşilor”, pe care I-l puseseră vrăjmaşii în semn de dispreţ. A treia lor învinuire era că religia Lui e uşuratică. Nu postea, cum posteau Fariseii sau măcar ucenicii lui Ioan Botezătorul. Un om „mâncăcios şi băutor de vin”, care a venit „mâncând şi bând” (Luca 7:34). O astfel de acuzaţie nici nu are nevoie de motive temeinice, ca s-o respingi: cei drept Isus era plin de bucurie. Evanghelia arată lucrul acesta, dar pe de altă parte, nu putem pune la îndoială seriozitatea vieţii Lui religioase. În al patrulea rând, i-a umplut de mânie, faptul că Isus „nu ţinea Sabatul”. A vin­decat bolnavi în ziua Sabatului! Ucenicii Lui, trecând prin lanurile de grâu, în ziua Sabatului, au smuls spice, le-au frecat între degete şi le-au mâncat, ceea ce era oprit de căr­turari şi farisei, căci pentru ei, aceasta însemna ca şi cum ar fi secerat şi bătut grâu, lucru strict interzis în ziua de Sabat. Isus păzea Legea lui Dumnezeu, aceasta fără îndoială, El însuşi îi era supus, iar în discuţii, se referea la Cuvântul divin când judeca. El a învăţat de asemeni că Sabatul a fost orânduit de Dumnezeu spre binele omului. Dar fiind „stăpân şi peste Sabat”, Isus Şi-a luat dreptul de a pune la o parte tradiţiile omeneşti şi de a da Legii lui Dumnezeu adevărata ei tălmăcire.

Toate aceste învinuiri sunt slabe şi neînsemnate. De altfel când au vrut să-L dea în judecată pe Isus ca să-L poată omorî, vrăjmaşii au trebuit să plătească martori mincinoşi împotriva Lui. Dar nici măcar atunci nu se potriveau mărturisirile. De fapt, singura pâră pe care au reuşit să o făurească împotriva Lui, nu era de ordin moral, ci politic. Şi când Isus a stat la judecată în faţa Sanhedrinului, ca oricare alt deţinut, de mai multe ori s-a spus că este nevinovat. Pilat după ce în repetate rânduri, a căutat să-I dea drumul, şi-a spălat mâinile în faţa tuturora, zicând: „Eu sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia” (Matei 27:24). Nici Irod nu l-a găsit vreo vină (Luca 23:15). Cât despre Iuda, vânzătorul, acesta s-a căit, a adus înapoi cei treizeci de arginţi, şi i-a dat preoţilor, zicând: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat” (Matei 27:4). Tâlharul care s-a pocăit pe cruce, şi-a mustrat tovarăşul şi a adăugat: „Omul acesta n-a făcut nici un rău” (Luca 23:41). În sfârşit, chiar sutaşul, care îl văzuse pe Isus cum a suferit şi a murit, a rostit: „Cu adevărat, omul acesta era neprihănit” (Luca 23:47).

Ce opinie să ne facem asupra Lui Cristos

Noi nu avem nevoie de a ne bizui numai pe opinia altora, noi putem singuri să cercetăm persoana lui Isus Cristos. Desăvârşirea morală a lui Isus pe care El însuşi o afirmă şi în care ucenicii credeau iar vrăjmaşii Lui, cu părere de rău trebuia s-o recunoască este manifestată desluşit în cele patru Evanghelii. Citindu-le noi avem posibilitatea şi prilejul să judecăm singuri. Portretul lui Isus ce reiese din cele patru Evanghelii este desăvârşit. El se profilează în cursul lucrării lui publice, timp de circa trei ani de zile. Luca ne vorbeşte despre copilăria Lui şi în două rânduri ne menţionează, că în timpul vieţii ascunse din Nazaret, El creştea şi Se întărea în trup şi minte, şi era plăcut lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor (Luca 2:40 şi 52). Noi îl vedem pe Isus când retrăgându-se cu ucenicii Lui, când îmbulzit de norod. El ne este arătat pe drumurile Galileii, când mulţimea îl cinstea ca pe un erou, şi ar fi vrut să-L ia cu sila să-L facă rege. Apoi îl vedem în Templu, unde Fariseii şi Saducheii se unesc împotriva Lui, ca să-i pună întrebări tendenţioase. Dar peste tot fie pe culmile succesului sau scufundat în adâncimile părăsirii totale, Isus rămâne acelaşi, felul Lui de a se manif­esta nu suferă schimbare. Cu alte cuvinte portretul lui Cristos este echilibrat, nu există nici o umbră de extra­vaganţă în El. Crede din tot sufletul ce învaţă pe alţii, dar nu este fanatic, învăţătura Lui este neobişnuită, dar El nu se poartă în mod excentric. Omenia Lui reiese profund, la fel ca şi divinitatea Lui: e obosit, are nevoie de somn, mâncare şi băutură, ca şi oricare altul. Trăieşte cu emoţiile omeneşti ca: iubirea, mânia, bucuria şi necazul. E deplin omenesc, şi totuşi El este mai mult decât un simplu om.

Mai pe sus de toate, ne apare lipsit de orice fel de egoism. Nimic nu ne izbeşte mai mult ca acest lucru. Cu toate că Se credea Dumnezeu, nu se învăluie în măreţie şi fală ci este smerit şi nu atrage atenţia prin felul Lui de a se purta. Aici e paradoxul cel mai derutant al Evangheliei; El se predică pe Sine însuşi, uitându-Se pe Sine şi renunţând la El, în acelaşi timp. În El sunt unite cele mai nobile sentimente de măreţie şi în acelaşi timp cel mai mare spirit de sacrificiu. El se ştie „Domnul tuturor”, dar se face robul tuturor, a zis că va judeca lumea, dar spală picioarele ucenicilor Săi. „Fiul omului”, spune El,” a venit nu pentru a fi servit, ci pentru a servi şi a-şi da viaţa pentru a răscumpăra pe mulţi (Marcu 10:45).

Renunţările Sale sunt extraordinare; ne este spus că El a renunţat la bucuriile cereşti pentru necazurile pământeşti; că a schimbat veşnica Lui despărţire de păcat pentru durerosul Lui contact cu răul din această lume. El s-a născut dintr-o umilă mamă evreică într-un staul, într-un sat fără im­portanţă numit Betleem. El ajunge un prunc refugiat în Egipt. În continuare El a fost crescut în Nazaret unde a lucrat ca tâmplar pentru a ajuta familia Sa. Când l-a venit timpul, a început să predice umblând din sat în sat. El nu posedă aproape nimic, nu are un acoperiş nici cel mai rudimentar confort, El devine prietenul pescarilor şi vameşilor. S-a atins de leproşi, a îngăduit femeilor de moravuri uşoare să se apropie de El. Şi-a petrecut toată viaţa slujind, vindecând, dând ajutor, învăţând şi propovăduind. Neînţeles, rău inter­pretat, a ajuns victima prejudecăţilor şi intereselor omeneşti. Dispreţuit şi părăsit de însuşi poporul Lui, până la urmă este părăsit de însăşi prietenii Lui. S-a lăsat bătut cu nuiele, scuipat în faţă, încununat cu spini, mâinile şi picioarele pironite pe o cruce, mijloc, în aceea vreme, a stăpânirii romane, de condamnare la moarte. Iar pe când îi pironeau cu cruzime cuiele, El se ruga pentru călăii Săi, zicând: Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23:34).

Un astfel de om depăşeşte orice închipuire. El reuşeşte acolo unde noi totdeauna eşuăm. Este deplin Stăpân pe Sine. Niciodată nu S-a răzbunat, nici n-a păstrat pizmă sau supă­rare nimănui. El posedă un asemenea control de Sine însuşi, încât orice ar fi putut gândi, zice sau face oamenii, El renunţă la El însuşi şi se predă voinţei lui Dumnezeu spre binele umanităţii. „Eu nu caut… propria Mea voinţă”, „Eu nu caut propria Mea slavă” (Ioan 5:30, 8:50). Iar apostolul Pavel scrie: „Cristos nu Şi-a plăcut Lui însuşi” (Romani 15:3). Această uitare desăvârşita de Sine spre a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor, iată ce numeşte Biblia dragoste, în dragoste nu există nici un interes personal. Esenţa ei este jertfirea de sine. Se întâmplă că oamenii să cunoască scântei de dragoste dezinteresată, dar viaţa lui Isus a radiat în întregime de o strălucitoare şi nestinsă dragoste. Se impune o concluzie: Isus a fost fără păcat, căci S-a lepădat pe deplin de Sine. O astfel de uitare de sine se numeşte dragoste. Şi „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8).

Capitolul 4

Învierea lui Cristos

Am cercetat drepturile, în aparenţă extravagante, pe care Isus şi le revendică, apoi am studiat viaţa şi personalitatea Lui plină de abnegaţie. Acum să vedem care este evidenţa realităţii istorice a învierii lui Isus din morţi.

Negreşit, învierea lui Cristos are o mare importanţă. Dacă cu adevărat Isus din Nazaret a înviat din morţi, El este fără îndoială o fiinţă unică. Ceea ce importă este nu supravieţuirea Lui spirituală, nici chiar învierea Lui fizică, ci biruinţa Lui asupra morţii şi viaţa nouă pe un alt plan de existenţă. Nu cunoaştem pe nimeni care să fi făcut o astfel de experienţă. Omul modern este deci tot atât de sceptic ca şi ascultătorii apostolului Pavel la Atena, care când au auzit de învierea morţilor, unii îşi băteau joc… (Faptele 17:32).

Dacă ni se pare că învierea singură nu dovedeşte suficient divinitatea lui Isus, trebuie să recunoaştem că ea o susţine. De la o persoană supranaturală ne putem aştepta să intre în viaţă şi să o părăsească într-un mod supranatural. Este ceea ce de fapt ne învaţă Noul Testament, şi ceea ce Biserica crede. Dacă naşterea lui Cristos a fost naturală, El a fost con­ceput supranatural. Moartea Lui a fost naturală, învierea Lui însă, supranaturală. Noi nu vom încerca aici să dovedim divinitatea lui Cristos prin naşterea Lui dintr-o fecioară, pen­tru că Noul Testament nu pe acest fapt se bazează, pentru a dovedi că Isus este Mesia şi Fiul lui Dumnezeu, ci mai degrabă de învierea Lui. Concepţia miraculoasă a lui Isus şi învierea Lui se completează. Isus, El însuşi niciodată nu a vorbit despre moartea Lui, fără să adauge că va învia. Această înviere, spunea El, va fi „un semn”. Apostolul Pavel, la începutul scrisorii către Romani, scrie de Isus ca fiind „dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu prin învierea morţilor” (Romani 1:4). În mai multe din cuvântările apostolilor redate în cartea Faptelor lor, ei spun că prin înviere, Dumnezeu a anulat judecata care apăsa asupra omului şi a proslăvit pe Fiul Său.

Evanghelistul Luca cunoscut ca un istoric conştiincios şi exact, scrie că au existat „multe dovezi” ale învierii (Fapt 1:3). Chiar dacă noi nu mergem până acolo să spunem „ca Thomas Arnold că „învierea este faptul cel mai sigur atestat de istorie”, ştim că printre cei care au studiat Biblia fără nici o prejudecată, sunt foarte mulţi care au ajuns la concluzia că au găsit dovezi serioase în ceea ce priveşte învierea lui Isus. De exemplu, Edward Clarke, un celebru avocat, scrie: „Ca om al legii am cercetat în profunzime dovezile care confirmă evenimentele din ziua de Paşte. Pentru mine, aceste dovezi sunt evidente. Adeseori, la înalta Curte de Apel am reuşit să obţin un verdict bazat pe probe mai puţin convingătoare. Evidenţa se bazează pe mărturie. Un martor sincer nu are nevoie să folosească artificii pentru a obţine un anumit efect. La fel sunt şi dovezile învierii prezentate de evanghelii, iar eu ca avocat, le admit fără nici un fel de rezervă, ca măr­turia unor oameni sinceri, care erau în stare să dovedească ce spuneau”.

Care sunt aceste dovezi? Vom încerca să le clasificăm în patru capitole.

  1. Mormântul gol

Toate patru Evangheliile încep istorisirea învierii, cu vizita dis-de-dimineaţă a câtorva femei la mormânt, în ziua de Paşti. Când ele au sosit, la mormânt au rămas încremenite, descoperind că trupul Domnului nu mai era acolo. Câteva zile după aceea, apostolii au început să predice că Isus înviase. Această afirmaţie uluitoare era punctul principal al propovăduirii lor. Dacă trupul lui Isus însă ar fi rămas în mormântul care se afla doar la câteva minute de cetate cum ar fi putut vorbi ei, cu atâta îndrăzneală? Cu siguranţă mormântul era gol, trupul nu se mai găsea acolo. Au fost date mai multe explicaţii, încă de pe timpul apostolilor, în legătură cu mormântul gol.

O primă teorie spune că femeile s-au înşelat, ducându-se la un alt mormânt. Era întuneric, iar ele fiind atât de mâhnite, era uşor să se înşele, zic unii. Această teorie este plauzibilă la prima vedere, dar nu poate rămâne în picioare când este examinată mai de aproape: mai întâi nu era atât de întuneric. Ioan spune că femeile s-au sculat „dis-de-dimineaţă, pe când era încă întuneric” (Ioan 20:1); în Matei 28:1 scrie „Când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii. Iar Luca scrie „dis-de-dimineaţă” (Luca 24:1), pe când Marcu vorbeşte de „răsăritul soarelui” (Marcu 16:2). În al doilea rând, aceste femei nu erau nebune. Cel puţin două dintre ele, care asistaseră la îngroparea lui Isus, au văzut unde au depus trupul Iosif şi Nicodim. Ba chiar „şedeau în faţa mormântului” (Matei 27:61) şi s-au uitat cu luare aminte la îngroparea trupului lui Isus. Aceleaşi două, adică Maria Magdalena şi Maria, mama lui Iacov, s-au întors dimineaţa, luând cu ele şi pe Salomeea, pe Ioana şi pe „celelalte care erau împreună cu ele” (Luca 24:10). Aşadar, dacă una din ele s-ar fi înşelat de drum sau de mormânt, celelalte ar fi îndreptat-o pe calea cea bună. Şi dacă Maria Magdalena s-ar fi înşelat prima oară, cu greu s-ar fi înşelat şi a doua oară, când a stat în grădină în plină zi, până când a întâlnit-o Isus. În plus nu durerea le mâna la mormânt cu noaptea în cap: ele aveau un scop precis, căci ele aduseseră miresmele, ca să ungă trupul lui Isus… În ajun, din cauza Sabatului, care se apropia, nu au avut timp să ungă trupul. Astfel de femei devotate şi practice, nu erau dintre cele, care să se înşele cu uşurinţă nici să renunţe la misiunea pentru care veniseră. Chiar dacă ele s-ar fi înşelat, cum ar fi făcut aceeaşi greşeală Petru şi Ioan, care au alergat la mormânt, ca să verifice dacă istorisirea lor era adevărată sau nu? Dar alţii, care desigur s-au dus mai târziu şi ei ca Iosif şi Nicodim?

A doua teorie pretinde că Isus n-ar ti murit pe cruce, ci ar fi leşinat numai. Odată îngropat şi-ar fi revenit în fire ar fi ieşit din mormânt şi s-ar fi arătat apoi ucenicilor. Dar această teorie este în contrazicere flagrantă cu faptele. Ce-i drept, Pilat a fost uimit când a auzit că Isus murise aşa de repede, dar raportul sutaşului l-a convins, aşa că i-a îngăduit lui Iosif să ia trupul de pe cruce. Sutaşul ştia sigur că El era mort, căci era acolo cu ostaşii când unul dintre ei „i-a străpuns coasta cu o suliţă” (Ioan 19:34), „şi îndată a ieşit sânge şi apă”. Iosif, împreună cu Nicodim, a dat trupul jos de pe cruce. L-au înfăşurat într-un giulgiu, şi L-au pus în noul mormânt a lui Iosif. Putem noi crede că Isus tot timpul acela era numai leşinat? Că după chinurile şi durerile suferite: procesul, ocările, bătaia cu nuiele şi răstignirea, ar fi supravieţuit El 36 de ore, fără hrană, fără căldură, fără îngrijire medicală într-un mormânt rece de piatră?. Şi apoi deodată Şi-ar fi revenit aşa încât să urnească singur piatra care astupa mormântul, fără să trezească atenţia soldaţilor romani? Apărând înaintea ucenicilor, slăbit şi flămând, putea oare să le dea impresia că a biruit moartea? Şi în starea aceasta să continue să susţină că murise şi înviase? I-ar fi trimis pe ucenicii Lui prin toată lumea, făgăduind că are să fie cu ei „până la sfârşitul veacului”? (Matei 28:20). În sfârşit, ar fi trăit undeva în ascuns, timp de 40 de zile, arătându-Se ici şi colo, şi apoi ar fi dispărut aşa, fără nici o explicaţie? Pentru a crede aşa ceva, înseamnă a fi complet lipsit de simţ critic.

A treia teorie este că trupul lui Isus a fost furat. Nu există nici urmă de dovadă care să susţină o asemenea ipoteză. Cum ar fi ocolit hoţii straja romană? De ce ar fi lăsat giulgiul la locul lui? Şi apoi, de ce l-ar fi furat trupul?

În al patrulea rând, s-a spus că ucenicii I-ar fi luat trupul. Acest zvon, scrie Evanghelistul Matei a fost răspândit imediat de către evrei. Apostolul povesteşte cum Pilat a primit o delegaţie formată din preoţii cei mai de seamă, şi de farisei, după ce dăduse voie lui Iosif să ia trupul lui Isus jos de pe cruce. Ei i-au zis lui Pilat: „Doamne, ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: ‚După trei zile voi învia’. Dă poruncă dar ca mormântul să fie păzit bine până a treia zi, ca să nu cumva să vină ucenicii Lui noaptea să-l fure trupul, şi să spună norodului: ‚A înviat din morţii’. Atunci înşelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi” (Matei 27:62-64). Iar Pilat le-a răspuns: „Aveţi o strajă, duceţi-vă de-L păziţi cum puteţi”. Iudeii „au plecat, şi au întărit mormântul (au asigurat paza), pecetluind piatra şi punând strajă” (v. 66). Dar tot Matei (28:11-13} scrie cum nici piatra, nici pecetea, nici straja n-au putut împiedica învierea, şi cum străjile s-au dus la marii preoţi să le povestească cele întâmplate. „Aceştia s-au adunat, împreună cu bătrânii, au ţinut sfat, au dat ostaşilor mulţi bani, şi le-au zis: „Spuneţi aşa: ucenicii Lui au venit noap­tea, pe când dormeam noi, şi L-au furat”… Şi s-a răspândit zvonul acesta printre iudei până în ziua de astăzi.” (v. 15)

Dar povestea nu ţine în picioare; oare este posibil ca o întreagă strajă de oameni aleşi, fie evrei, fie romani să adoarmă cu toţii când aveau porunca să vegheze? Şi dacă ei au fost trezi cum au ajuns ucenicii până la mormânt şi au urnit piatra cea mare din loc? Chiar dacă am putea să presupunem că ucenicii au reuşit să ia trupul Domnului afară din mormânt, există un factor psihologic care contrazice for­mal această teză: şi anume că la începutul lucrării lor, apostolii şi-au bizuit toată propovăduirea în special pe învierea Domnului, precum aflăm din primele cuvinte în „Faptele Apostolilor”. Ei ziceau mereu: „Voi L-aţi omorât, dar Dumnezeu L-a înviat din morţi, şi noi suntem martori ai Lui”. Să fi propovăduit ei ceea ce ştiau că e numai minciună? Dacă ar fi furat ei înşişi trupul Lui, propovăduirea învierii lui Isus ar fi fost o minciună premeditată. Ei însă, nu numai că au propovăduit învierea lui Isus ci au şi suferit din greu din cauza ei. Erau ei gata să se expună închisorii, bătăilor, suferinţelor ba chiar morţii pentru un basm? Nici nu se poate închipui aşa ceva! Din evanghelii şi din cartea Fap­telor Apostolilor reiese mereu sinceritatea ucenicilor. Ei ar fi putut poate să se înşele dar nu erau mincinoşi. Ipocriţii şi martirii nu sunt tăcuţi din aceeaşi plămădeală.

A cincea şi poate cea mai plauzibilă teorie despre dispariţia trupului lui Cristos este că autorităţileromane sau evreieşti ar fi luat ei trupul. Negreşit, motive ar fi avut destule, îl auziseră pe Isus vorbind despre înviere, şi le era teamă de vreun vicleşug din partea ucenicilor. Aşadar, zice această teorie, ca să prevină orice posibilitate de fraudă, autorităţile au confiscat trupul lui Isus. Dar există un argum­ent care face această explicaţie imposibilă. Am văzut cum câteva săptămâni după moartea lui Isus, apostolii au început să predice cu îndrăzneală că El a înviat. Vestea s-a răspândit repede, aşa încât „Mişcarea Nazarinenilor” ameninţa să zgud­uie temeliile iudaismului, şi să tulbure pacea Ierusalimului. Evreilor le era frică de pocăinţă, iar romanilor de răzvrătire. Toate autorităţile aveau deci o singură uşă de scăpare: a arăta rămăşiţele trupului lui Isus şi a da un raport public de ceea ce a fost făcut. Dar dimpotrivă autorităţile au tăcut, şi au recurs la violenţă. I-au prins pe apostoli, i-au ameninţat, i-au bătut, i-au întemniţat, i-au vorbit de rău, au ţinut sfat împotriva lor, ba chiar pe unii i-au omorât. Dacă ei ar fi fost în posesiunea corpului lui Isus, toate acestea ar fi fost inutile. Biserica s-a bazat la apariţia ei pe învierea lui Isus: deci dovedind că ea nu a avut loc, ea s-ar fi prăbuşit. Dar autorităţile nu au avut dovezi împotrivă. Tăcerea acestora este o dovadă tot atât de puternică ca şi mărturia apostolilor.

Acestea sunt dar teoriile făurite de oameni ca să explice mormântul gol şi trupul dispărut. Nici una din ele nu este satisfăcătoare, şi pentru nici una nu se poate găsi vreo dovadă istorică. Deoarece lipseşte orice altă lămurire adec­vată, preferăm simpla şi sobra naraţiune a Evangheliilor care ne redau întâmplările din prima zi de Paşti: trupul lui Isus n-a fost furat de oameni, ci Dumnezeu L-a înviat.

  1. Giulgiul neatins

Este de remarcat faptul că toate relatările care vorbesc despre mormântul gol, adică fără trupul lui Isus, afirmă în schimb că giulgiul a rămas acolo. Mai ales apostolul Ioan care s-a dus fuga la mormânt în aceea dimineaţa memorabilă, împreună cu apostolul Petru, descrie cu de-amănuntul ce a văzut cu proprii lui ochii. El a alergat mai repede decât Petru. Când a sosit la mormânt, el s-a uitat numai înăuntru fără să intre, până ce a venit apostolul Petru, care a intrat primul. Stă scris că „atunci celălalt ucenic, care ajunsese cel dintâi la mormânt, a intrat şi el, şi a văzut, şi a crezut” (Ioan 20:8). Întrebarea este: ce a văzut, ca să-L facă să creadă? Textul ne arată, nu numai că lipsea trupul, ci fâşiile de pânză şi ştergarul, care fusese pus pe capul lui Isus erau neatinse. Să încercăm şi noi să reconstituim întâm­plările. Apostolul Ioan, în capitolul 19, v. 38-42 scrie că, pe când Iosif îl ruga pe Pilat să-i dea trupul lui Isus, a venit Nicodim, „şi a adus o amestecătură de aproape o sută de măsuri de smirnă şi de aloe” (aproape 30 kg.). Apoi împreună „au luat deci trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în fâşii de pânză de în, cu miresme, după cum au obicei iudeii să îngroape”. Aceasta înseamnă că ei, pe când îi înfăşurau trupul, presărau cu miresme aceste fâşii. Un ştergar deosebit se punea pe cap. Aceasta se cunoaşte şi din capitolul 11. v. 44, unde este vorba de învierea lui Lazăr: „Şi mortul a ieşit, cu mâinile şi picioarele legate cu fâşii de pânză, şi cu faţa înfăşurată cu un ştergar”. Astfel au îmbălsămat trupul lui Isus, după obiceiurile orientale, lăsând capul şi gâtul neacoperite. Apoi au culcat trupul pe o lespede de piatră, care fusese săpată în partea laterală a mormântului. Ce am fi văzut noi dacă am fi fost de faţă la înviere? Pe Isus începând să Se mişte, apoi sculându-Se ca din somn? Nu! Noi nu credem că El a înviat ca să regăsească aceeaşi viaţă. Nu a fost reanimat ca din leşin, ci a murit de-a binelea şi apoi a înviat, adică a trecut într-un chip miraculos într-o viaţă absolut nouă. Nu era o reîntoarcere la viaţă ci un mod de existenţă cu totul diferit. Dar atunci, ce am fi văzut? Desigur că am fi observat deodată că trupul a dispărut, ca şi cum s-ar fi eva­porat, adică s-ar fi schimbat în ceva nou, diferit şi minunat. Isus a trecut probabil prin fâşiile de pânză, (cum a trecut mai târziu prin uşile închise) lăsându-le neatinse aproape intacte. Fâşiile sub greutatea a o suta de măsuri (30 kg) de aromate, când trupul a înviat, s-au aplatizat, lăsând un spaţiu liber între ştergarul-giulgiul care înfăşurase capul şi fâşiile ce acoperiseră trupul. Giulgiul a păstrat fără îndoială forma rotunjită, asemenea unui turban gol. Dacă studiem cu luare aminte textul apostolului Ioan, învăţăm că el a văzut tocmai aceste trei caracteristice: „A văzut fâşiile de pânză jos”. Textul grec insistă asupra acestei expresii pe care o găsim şi în trad­ucerea românească de 2 ori (v. 5 şi 6). Am putea traduce: „El a văzut cum zăceau pe jos; fâşiile de în erau aplatizate”. Apoi „ştergarul sau giulgiul care fusese pus pe capul lui Isus, nu era cu fâşiile de pânză ci… la o parte” (v. 7). El nu fusese mototolit şi aruncat într-un colţ, ci se află pe dala de piatră, dar separat de fâşiile care înfăşuraseră trupul. A treia remarcă: Traducerea: acest ştergar „era făcut sul” nu redă sensul exact al cuvântului grec folosit, care descrie forma rotunjită pe care ştergarul gol o păstrase. Numai imaginându-ne acest spectacol oferit ochilor apostolilor uluiţi când au privit şi au intrat în mormânt, înţelegem de ce „când au văzut, au crezut”. Doar o privire spre fâşiile de pânză adeverea şi descria modul învierii: Ele nu fuseseră nici atinse, nici strânse, nici manipulate de vreo mână omenească ci lăsate intacte ca o crisalidă inutilă, după ce fluturele a ieşit din ea.

Un alt fapt ne convinge că aceste fâşii de pânză în mod in­tenţionat nu au fost atinse, aşa încât să fie văzute şi anume: Maria Magdalena, când s-a întors a doua oară la mormânt, după ce dăduse vestea lui Petru şi lui Ioan, „s-a plecat să se uite în mormânt, şi a văzut doi îngeri în alb, şezând în locul unde fusese culcat trupul lui Isus: unul la cap şi altul la picioare” (Ioan 20:11-12). Se vede că îngerii şedeau pe piatra mormântului, fâşiile de pânză fiind între ei. Matei şi Marcu amândoi adaugă că unul dintre ei a spus: „Nu este aici; a înviat, după cum zisese, Veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul” (Matei 28:6 şi Marcu 16:6). Aceste texte ne arată că forma şi starea fâşiilor în mormântul gol, ca şi ab­senţa trupului lui Isus mărturisesc despre învierea Domnului.

Domnul a fost văzut

Orice cititor al evangheliilor ştie că ele includ câteva relatări extraordinare, despre modul cum Isus a apărut ucenicilor Lui, după înviere. Isus s-a arătat de zece ori celor pe care apostolul Petru îi numeşte „martori aleşi” şi anume: Mariei din Magdala (Magdalena), femei lor care reveneau de la mormânt, lui Petru, celor doi ucenici pe drumul spre Emaus, celor zece ucenici în odaia de sus, apoi o săptămână mai târziu celor unsprezece (Toma fiind şi el de faţă). Mai târ­ziu s-a arătat „la peste cinci sute de fraţi laolaltă (1 Corinteni 15:6) probabil la poalele munţilor din Galileea; unor ucenici care erau împreună cu Petru (Toma, Natanael, Iacov şi Ioan) pe malul lacului, tot în Galileea; în sfârşit „multora pe Muntele Măslinilor, nu departe de Betania” înainte de înălţare. Apostolul Pavel se menţionează ca ultimul în acest şir al celor care L-au văzut pe Isus înviat (1 Corinteni 15), referindu-se la ce i s-a întâmplat pe drumul spre Damasc. Poate au fost şi alţi martori necunoscuţi care L-au întâlnit pe Isus cel înviat, deoarece Luca scrie la începutul Faptelor Apostolilor că „după pătimirea Lui, li S-a înfăţişat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile (Faptele apostolilor 1:3).

Nu putem dar să refuzăm aşa uşor atâtea mărturii despre înviere. Trebuie să le găsim o explicaţie. Mi se pare că sunt numai trei posibile: una, că sunt născocite, a doua, că ar fi halucinaţi, a treia, că sunt adevărate.

Născociri? Nu ne trebuie mult ca să respingem această lămurire. Se vede imediat că relatările apariţiilor după înviere nu sunt inventate: mai întâi, felul povestirilor este sobru şi neînflorit; apoi ele sunt însufleţite de detalii precise care nu pot proveni decât de la nişte martori oculari. De pildă, descrierea cum ucenicii au dat fuga la mormânt, şi întâlnirea cu Isus pe drumul spre Emaus sunt prea pitoreşti ca sa fie născocite. În plus, dacă sunt născociri ale apostolilor, ei nu au dat dovadă de multă ingeniozitate. Dacă am fi vrut noi să făurim o înviere din morţi, poate că am fi imaginat-o mai bine. Ne-am fi ferit ca atâtea fragmente ale istorisirii să ţie împrăştiate în cele patru evanghelii. Noi n-am fi descris cu atâtea amănunte frica apostolilor. Probabil că mai degrabă am fi creat vreo povestire dramatică despre învierea însăşi (cum e plăsmuită în „Evangheliile” apocrife), o descriere a puterii şi măririi Fiului lui Dumnezeu, care a sfărâmat legăturile morţii şi a ieşit afară din mormânt ca un biruitor. Dar iată că nimeni nu a văzut această clipă, şi nu există nici o descriere a ei. Apoi nouă nu ne-ar fi venit ideea să o alegem ca primă vestitoare a învierii lui Isus tocmai pe Maria Magdalena, cel puţin ca să nu dăm prilej ca Renan, cel care a scris o carte despre viaţa lui Isus, să-şi dezlănţuie ironia când scrie că „pasiunea unei halucinate a dat lumii un dumnezeu înviat („la passion d’une hallucinee donne au monde un dieu ressuscite”).

Împotriva teoriei că învierea lui Isus este o invenţie există un argument mai tare decât simplicitatea sinceră a povestirilor Evangheliei, şi anume convingerea deplină a apostolilor, a predicatorilor şi a creştinilor din Biserica primitivă în ce priveşte învierea Domnului. Tot Noul Testam­ent exprimă această încredinţare care îi dă o atmosferă de biruinţă consecinţă directă a învierii.

Apoi dacă n-au fost născociri, poate au fost halucinaţii? Această părere a fost susţinută de multe ori, şi exprimată ca fiind credibilă. Desigur iluzii găsim destul de des în lume. Halucinaţia este „o percepţie aparentă a unui lucru exterior, când de fapt lucrul respectiv nu este de faţă”, şi de obicei e legată de o stare nevrotică, sau de o psihoză. Mulţi dintre noi cunoaştem poate astfel de persoane care au vedenii şi halucinaţii auditive, trăind astfel într-o lume deosebită, închipuită de ei. Este imposibil să pretindem că apostolii au fost astfel de oameni dezechilibraţi. Dacă am admite sub rezervă pe Maria Magdalena, anevoie am admite pe Petru, cel sigur de el, sau pe Toma, cel îndoielnic.

Halucinaţii se produc uneori şi la persoane normale, dar aceste cazuri se recunosc prin două caracteristici: mai întâi, vin ca un fel de criză, după o perioadă exagerată de gândire şi de dorinţe: în al doilea rând, împrejurările, adică momentul, locul şi dispoziţia, trebuie să fie favorabile. Trebuie dar reunite o dorinţă lăuntrică foarte tare cu un cadru extern care predispune. Dacă ne uităm însă la faptele povestite în Evanghelie, ambele elemente lipsesc: nu găsim decât nişte femei „speriate” şi luând-o la fugă… (Marcu 16:8), când au găsit mormântul gol. Iar când Maria Magdalena a spus apostolilor că Isus era în viaţă, „li s-au părut cuvintele acelea ca nişte basme, şi nu le credeau” (Luca 24:11). Chiar când a venit Însuşi Isus la ei şi stătea în picioare în faţa lor, „plini de frică şi de spaimă, ei credeau că văd un duh” (v. 37), aşa încât „Isus i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor” (Marcu 16:14). Toma a refuzat cu totul să creadă, până când nu a văzut şi a pipăit rănile făcute de cuie. Mai târziu, când Isus le dăduse celor unsprezece un loc de întâlnire în Galileea, „I s-au închinat, dar unii s-au îndoit” (Matei 28:16-17). Aici nu e vorba nici de dorinţe arzătoare nici de încredere naivă, nici de acceptarea oarbă a unui zvon oarecare. Dimpotrivă, ucenicii erau foarte sceptici, „zăbavnici cu inima, când este vorba să creadă” (Luca 24:25). Nu era deci uşor să fie înşelaţi. Nişte vedenii ciudate nu i-ar fi satisfăcut. Credinţa lor se rezema numai pe fapte reale, pe care le puteau dovedi.

Şi nu numai că nu găsim aceste dorinţe arzătoare dar lip­sesc şi împrejurările prielnice. Dacă Isus ar fi apărut numai în două sau trei locuri special reţinute de ucenici în amintirea Lui şi dacă ei l-ar fi aşteptat acolo, atunci am putea avea îndoieli. Am putea să ne închipuim că cei unsprezece s-ar fi adunat acolo unde Isus petrecuse ultimele ceasuri pământeşti cu ei, lăsând locul gol şi acolo ei ar fi evocat amintirile emoţionante ale zilelor pe care le trăiseră împreună. Apoi, amintindu-şi cuvintele Lui privitoare la revenirea Sa, ar­doarea dorinţei lor va culmina cu apariţia Lui subită, în cazul acesta am putea să ne temem că ucenicii au devenit vic­timele unei crude iluzii. Dar nu aşa s-a întâmplat. Dacă cer­cetăm cu de-amănuntul cele zece relatări ale apariţiilor lui Isus, ne izbeşte faptul cât de diferite sunt împrejurările, per­soanele, starea de spirit şi locurile acestor întâmplări. Uneori El a fost văzut de persoane singure, ca Maria Magdalena,

Petru, Iacov, alteori de grupuri mici, apoi de peste cinci sute de suflete deodată. Isus a apărut în grădina unde era mormântul, aproape de Ierusalim; în odaia de sus; pe drum spre Emaus; pe malul lacului din Galileea; pe un munte, tot în Galileea, precum şi pe Muntele Măslinilor. În ceea ce priveşte stările lor sufleteşti, vedem că Maria Magdalena plângea; femeile care au venit la mormânt au fost îngrozite; Petru era plin de remuşcări, Toma, neîncrezător; cei doi ucenici pe drumul spre Emaus erau distraţi, uimiţi de cele petrecute în acea săptămână, iar ucenicii din Galileea îşi vedeau în linişte de pescuitul lor. Şi iată că în mijlocul tuturor acestor stări de frică, de îndoială, necredinţă sau îngrijorări, Domnul înviat li S-a făcut cunoscut. Deci este im­posibil să respingem aceste apariţii ale Domnului, spunând că sunt halucinaţii ale unor minţi deranjate. În concluzie, dacă ele nu sunt nici născociri nici halucinaţii, singura alter­nativă care rămâne, este că s-au întâmplat cu adevărat. Cristos Cel înviat a fost văzut.

Ucenicii au fost transformaţi

Aceasta este poate cea mai mare dovadă a învierii, deoarece transformarea ucenicilor este proba cea mai convingătoare. Ei nu ne îndeamnă să privim la ei, ci să privim mai degrabă ta mormântul gol, la fâşiile de pânză rămase pe loc, şi mai ales la Domnul Isus, pe care ei L-au văzut. Schim­barea lor reiese clar din textele biblice. Aceiaşi oameni descrişi în paginile Evangheliei îi regăsim noi în cartea Fap­tele Apostolilor, schimbaţi, transformaţi. Moartea învăţătorului lor i-a lăsat descurajaţi, abătuţi şi aproape de disperare. Dar în cartea Faptele Apostolilor îi vedem trans­formaţi, expunându-şi viaţa lor pentru Numele Domnului Isus Cristos şi gata să răstoarne lumea întreagă. Cum se ex­plică această schimbare? De unde au căpătat ei această credinţă, această putere, această bucurie şi această drago­ste? Negreşit, Rusaliile şi venirea Duhului Sfânt o lămuresc în parte. Duhul Sfânt însă n-a venit înaintea învierii şi înălţării la cer a lui Isus. Este ca şi cum învierea lui Isus ar fi dezlănţuit mari forţe morale şi spirituale. Ne vom opri la două exemple izbitoare:

Primul va fi Simon Petru, în timpul Patimilor Domnului Isus, apostolul Petru a dispărut de pe scenă. S-a lepădat de trei ori de Cristos, minţind şi jurându-se ca şi cum Isus n-ar fi avut nici o influenţă asupra vieţii lui. Apoi a ieşit afară în noapte, ca să plângă cu amar. După moartea lui Isus, îl găsim cu ceilalţi, adunaţi laolaltă în odaia de sus, cu „uşile încuiate de frica iudeilor” (Ioan 20:19), complet dezorientat. Dar dacă întoarcem câteva pagini mai departe în Biblie, îl vom găsi stând în picioare afară, poate pe scara aceleiaşi case din Ierusalim unde era odaia de sus, predicând unei mulţimi de oameni cu atâta putere şi hotărâre, încât trei mii de suflete au crezut în Cristos şi au fost botezaţi. Şi apoi, câteva capitole mai departe, iată-l pe Petru înfruntând acelaşi Sobor care-L osândise pe Isus la moarte, bucurându-se că a fost socotit vrednic să sufere ocări pentru Numele Lui. În capitol 12 îl vedem în temniţă aşteptând moartea… dar dormind în linişte. Simon Petru este un om nou. Nisipurile mişcătoare au fost măturate şi a devenit, după cum este şi poreclit, o adevărată „stâncă”. Ce s-a întâmplat?

Apoi, să ne uităm la Iacov, care a devenit mai târziu unul din cârmuitorii bisericii din Ierusalim. El era „unul din fraţii Domnului” despre care în toate Evangheliile ni se spune că „nici fraţii Lui nu credeau în El” (Ioan 7:5). În primul capitol al Faptelor Apostolilor însă, Luca încheie lista ucenicilor adunaţi în odaia de sus cu cuvintele: „împreună cu fraţii Lui”. Este evident, că Iacov, crede acuma şi el. Cum s-a produs schimbarea? Ce l-a convins? Poate că răspunsul se găseşte în întâia epistolă a lui Pavel către Corinteni, cap. 15, v. 7: „În urmă, (Isus, după ce a înviat) S-a arătat lui Iacov”.

Deci învierea a schimbat frica lui Petru în curaj şi îndoiala lui Iacov în credinţă. Tot învierea a prefăcut Sabatul în Duminică, şi a făcut ca din Iudaism să se nască Biserica creştină. Şi tot învierea a făcut din Saul fariseul, Pavel apostolul; din prigonitorul fanatic, un predicator, tocmai al credinţei pe care înainte el căuta să o nimicească. Pavel scrie despre sine: „După ei toţi… mi S-a arătat şi mie” (v. 8).

Iată dar dovezile învierii: un mormânt gol; fâşiile de pânză neatinse; Domnul Isus văzut de mai mulţi; iar ucenicii tran­sformaţi. Nu rămâne în picioare decât marea afirmare creştină; „Cristos a înviat cu adevărat!” (Luca 24:34). În aceste trei capitole, ne-am ocupat de cercetarea persoanei celei mai fascinante ale istoriei, umilul Tâmplar din Nazaret, care a devenit un predicator al mulţimilor şi a avut parte să moară ca un tâlhar.

Afirmaţiile Lui sunt minunate.

El apare ca o persoană absolut perfectă din punct de vedere moral.

El a înviat din morţi.

Aceste dovezi care se acumulează devin aproape con­cludente. Ele ne conduc în mod raţional la ultimul pas al credinţei, împreuna cu Toma, necredinciosul, ne aruncăm şi noi în genunchi înaintea Lui, şi ne vine pe buze aceeaşi măr­turie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20:28).

Capitolul 5

Strâmtorarea omenească

Păcatul şi natura lui

Ne-am oprit destul de îndelung ca să demonstrăm carac­terul unic şi divinitatea lui Isus din Nazaret; poate că acum suntem convinşi că El este Cristos Domnul, Fiul lui Dum­nezeu. Noul Testament însă nu se preocupă numai de per­soana Lui, ci şi de ceea ce El a venit să facă. Isus ne este arătat nu numai ca Domnul venit din cer, ci şi ca Mântuitorul păcătoşilor. De fapt, aceste două calităţi nu pot fi despărţite: valoarea lucrării Lui depinde de divinitatea Per­soanei Lui.

Dar ca să înţelegem care este lucrarea Lui Isus Cristos, trebuie nu numai să înţelegem cine este El, ci şi cine suntem noi: Lucrarea Lui s-a făcut pentru noi; o misiune întreprinsă de singura Persoană competentă de a scoate pe om din mizerie. Competenţa lui Isus stă în divinitatea Lui, iar nevoia noastră constă în păcatul nostru. Deci, după ce am cercetat competenţa Lui, trebuie să cercetăm şi trebuinţele noastre. Aşadar, acum ne îndreptăm de la Cristos spre om; de la puritatea şi slava Lui la răul şi ruşinea care zace în noi. Numai atunci, când vom fi înţeles bine ce suntem, vom fi noi în stare să pricepem ce a făcut El pentru noi şi ce ne oferă El nouă. Numai din momentul în care diagnosticul unei boli este stabilit, noi acceptăm să luăm medicamentul care vindecă. El a venit pe acest pământ, pentru noi ca să ne salveze şi mântuiască.

Păcatul este un subiect foarte dezagreabil, şi adeseori li se reproşează credincioşilor de a vorbi prea des despre el. Dar creştinii sunt realişti, de aceea vorbesc de păcat. Istoria modernă, de un veac în urmă, a convins pe mulţi oameni de prezenţa răului în însăşi inima individului şi nu numai în societate. În secolul al 19-lea se vorbea despre un optimism liberal, şi mulţi credeau că natura omului este în sine, bună că numai din ignoranţă şi din mizerie se iveşte răul, şi că şi educaţia şi reformele sociale vor aduce fericirea şi buna stare a oamenilor, care vor trăi împreună în pace. Aceste iluzii însă au fost nimicite prin cruda realitate a istoriei. Educaţia s-a răspândit repede în multe ţări occidentale, precum şi prosperitatea. Şi totuşi, atrocităţile din amândouă războaiele mondiale, conflictele internaţionale neîncetate, opresiunea politică şi discriminarea rasială mereu prezente, creşterea generală a violenţei şi înmulţirea crimelor, au forţat pe mulţi oameni de gândire să admită că în fiecare om există un sâm­bure puternic de egoism.

În fiecare societate sunt multe elemente pe care noi le con­siderăm „civilizate”, a căror origină însă este în natura păcătoasă a omului. Pentru ce avem noi nevoie de legi? Nu oare pentru că nu se poate aştepta ca oamenii în caz de neînţelegeri să se împace în mod cinstit lăsând la o parte egoismul lor? De pildă, între oameni nu ajunge numai o făgăduinţă ci trebuie un contract scris; la casele noastre nu ajung uşile ci avem nevoie de chei şi de zăvoare. Dacă călătoreşti, nu ajunge să plăteşti transportul; trebuie să ai şi un bilet, care poate fi controlat. Nu ajunge numai legea şi or­dinea publică. Ea trebuie menţinută de poliţie. Nu putem avea încredere unii în alţii, ne ferim unul de altul. Toate acestea au drept cauză păcatul Domului, şi sunt o teribilă acuzaţie împotriva firii omeneşti, în adevăr tristă situaţie!

Universalitatea păcatului

Autorii Bibliei spun desluşit că păcatul este universal. „Nu este om care să nu păcătuiască”, spune Solomon, în rugăciunea lui pentru dedicarea Templului (1 Împăraţi 8:46). Iar în cartea Eclesiastului (cap. 7, v. 20) scrie că „pe pământ nu este nici un om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască”. Mulţi dintre psalmi sunt ca nişte plângeri împotriva universalităţii păcatului omenesc. Psalmul 14, de pildă, vorbind despre omul bun, care refuză pe Dumnezeu, face o descriere foarte tristă a răutăţii omului; (v. 1-3) „S-au stricat oamenii, fac fapte urâte; nu este nici unul care să facă binele. Domnul se uită de la înălţimea cerurilor peste fiii oamenilor, să vadă de este vreunul care să aibă pricepere şi care să caute pe Dumnezeu. Dar toţi s-au rătăcit, toţi s-au dovedit nişte netrebnici; nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar”. Psalmistul recunoaşte că dacă Dumnezeu ar vrea să intre în judecată cu omul, nici unul n-ar scăpa de condamnare. „Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor, cine ar putea sta în picioare? (Psalm 130:3) De aceea el se roagă: „Nu intra la judecată cu robul Tău! Căci nici un om viu nu este fără prihană înaintea Ta” (Psalm 143:2). Profeţii insistă şi ei tot atâta ca şi psalmiştii, când vorbesc de starea generală de păcat a omului. O declaraţie mai hotărâtă decât al lui Isaia cu greu mai putem găsi: „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui” (Isaia 53:6). Şi ceva mai departe: „Toţi am ajuns ca nişte necuraţi, şi toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită” (Isaia 64:6).

Dar aceasta nu este o născocire a scriitorilor Vechiului Testament. Iată că şi apostolul Pavel îşi deschide Epistola către Romani cu un lung raţionament logic, care se întinde asupra celor trei dintâi capitole, dovedind că toţi oamenii fără distincţie, fie iudei, fie „neamuri” (adică păgâni) sunt păcătoşi în ochii lui Dumnezeu. El descrie morala decăzută a lumii păgâne, şi apoi spune că nici iudeul nu este mai bun, deoarece el, având sfântă Lege a lui Dumnezeu, şi învăţând-o şi altora, este vinovat căci el o calcă. După ce a citat pe psalmişti şi câţiva proroci ca să ilustreze această demon­straţie, apostolul încheie: „Nu este nici o deosebire. Căci toţi au păcătuit, şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:22-23). Iar apostolul Ioan, în întâia lui epistolă, e şi mai explicit: „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi” (1 Ioan 1:8). Şi apoi: „Dacă zicem că n-am păcătuit, îl facem mincinos” (adică pe Dumnezeu, v. 10).

Atunci, ce este păcatul? Răspândirea lui în lume este absolut sigură. Care este natura lui? Biblia întrebuinţează mai mulţi termeni pentru a-l descrie: unii sunt negativi, iar alţii pozitivi. Din punct de vedere negativ, păcatul este o in­suficienţă. Un termen îl descrie ca o eroare, o îndepărtare, o poticnire. Un altul ca ceva, care nu-şi ajunge scopul precum o săgeată ratează ţinta. Un alt cuvânt îl traduce ca pe o slăbiciune interioară, o incapacitate de a face binele. Din punct de vedere pozitiv, păcatul e numit călcare a legii, transgresiune; termen care poate fi tradus prin – violarea unui teritoriu -; în altă parte este numit „fărădelege” sau un act împotriva justiţiei. Ambele categorii de termeni presupun existenţa unei legi morale, care este în acelaşi timp pentru noi, fie un ideal pe care nu-l putem atinge, fie un ansamblu de porunci pe care le-am călcat. „Cine ştie să facă bine şi nu-l face, săvârşeşte un păcat” spune Iacov în epistola lui (cap 4, v. 17). Acesta este aspectul negativ .al păcatului. Iată aspectul pozitiv: „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege” (1 Ioan 3:4).

Biblia recunoaşte că oamenii au diferite norme după care se conduc. Evreii au legea lui Moise, păgânii, legea conştiinţei. Dar toţi oamenii au călcat legea pe care o au. Nici unul n-a atins ţinta, ci toţi s-au lăsat abătuţi de la ea. Acelaşi lucru se întâmplă cu fiecare dintre noi. Care este regula noastră de viaţă? Care este codul nostru etic? Poate legea lui Moise? Sau poate a lui Isus? Sau ce se cade, ce e cuviincios sau conform convenţiilor sociale? Poate cele opt trepte ale nobilei cărări budiste, sau cei cinci stâlpi pe care se bazează comportarea musulmană? Puţin importă despre care cod este vorba, căci oricare ar fi noi nu reuşim să-l îndeplinim. Iată-ne cu toţii condamnaţi de către codul pe care l-am adoptat. Poate că unii oamenii, având un ideal sin­cer, se vor mira de o asemenea afirmaţie, socotind că într-o măsură oarecare l-au atins; dar ei nu sunt introspectivi, ei nu-şi fac autocritică. Conştienţi de câteva greşeli ocazionale, de câteva cusururi de caracter, ei nu sunt în chip special îngrijoraţi, ci se consideră că nu sunt mai răi decât alţii. Acest fel de a judeca pare foarte legitim, până în momentul în care realizăm două lucruri: mai întâi că noi uităm că sensibilitatea noastră faţă de păcat este în funcţie de calitatea moralei noastre. E uşor să te crezi campion la săritură în înălţime atât timp cât nu se ridică bara mai sus de 1,20 m. Iar în al doilea rând, să ne aducem aminte că Dumnezeu consideră gândurile noastre, înaintea faptelor. El se preocupă de scopul oricărei acţiuni a noastre. Aceasta este învăţătura dată de Isus, atât de desluşit, în predica de pe munte (Matei cap. 5-7). Ţinând seama de cele de mai sus, ar fi bine să facem acum un exer­ciţiu salutar, privind la cele Zece Porunci din cartea Exodului, cap. 20 ca la etalonul nostru de măsură, şi vom vedea cât de departe este orice om de împlinirea lor.

Cele zece porunci

  1. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine

Prin această primă poruncă Dumnezeu cere omului să I se închine, Lui singur. Nu numai cei care se închină la soare, la lună şi la stele calcă această poruncă: ci fiecare dintre noi o călcăm când dăm altui lucru sau altei persoane decât Lui Dumnezeu primul loc în gândurile sau în afecţiunile noastre. Adeseori poate fi vorba de un sport, care ne acaparează, sau o ocupaţie care ne pasionează, o ambiţie egoistă, o per­soană din care facem un idol… Poate că adorăm un dum­nezeu din aur sau din argint, sub forma unui plasament sigur în bancă, sau un dumnezeu din lemn sau din piatră, în formă de proprietăţi şi avuţii, care ne acaparează. Nici unul din aceste lucruri nu este rău prin el însuşi; devine însă rău când noi îi acordăm în viaţa noastră locul care aparţine numai lui Dumnezeu. Rădăcina păcatului constă în faptul de a ne pune în valoare pe noi înşine în detrimentul lui Dumnezeu. Ceea ce se spune despre englez că este un „self-made man”, adică cel ce se adoră pe sine însuşi, este adevărat pentru toţi oamenii. A păzi prima poruncă, după cum a spus Isus, înseamnă „a iubi pe Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău” (Luca 10:27); voia Lui să ne fie călăuză şi gloria Lui, ţintă. El să fie Cel dintâi în gândurile, vorbele şi faptele noastre; în muncă, în timpul nostru liber; în prietenie şi în folosinţa banilor, a timpului şi talentelor noastre. Nici un om n-a ascultat de această poruncă, afară de Isus din Nazaret.

  1. Să nu-ţi faci chip cioplit

Prima poruncă priveşte obiectul adoraţiei noastre, a doua se referă la felul de a ne închina. Prima poruncă proclamă că Dumnezeu este unic: a doua că El este duh. În cea dintâi Dumnezeu cere adoraţia noastră exclusivă, în a doua o închinare sinceră şi spirituală. Căci „Dumnezeu este Duh; şi cine se închină Lui, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan 4:24). Poate că mâinile noastre n-au modelat niciodată vreun chip de idol de metal, dar cât sunt de necurate gândurile ce le purtăm în noi? Apoi deşi această poruncă nu interzice formele exterioare de închinare, ea ne obligă la o totală sinceritate. Poate că mergem la Biserică, dar ne închinăm, cu adevărat? Poate că citim Biblia, dar L-am lăsat oare pe Dumnezeu, să ne vorbească prin ea, şi apoi, am făcut noi ce am promis să facem? Nu foloseşte la nimic să-L cinstim pe Dumnezeu, cu buzele, dacă inimile noastre sunt departe de El (Isaia 29:13 citat în Marcu 7:6). Acesta este păcatul fariseului şi idolatrului. A pune preţ pe riturile exterioare ale religiei fără sinceritate, înseamnă a-ţi bate joc de Dumnezeu.

  1. Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău

Numele lui Dumnezeu reprezintă Persoana Lui. În Biblie sunt texte care ne poruncesc să-I cinstim Numele, iar în rugăciunea Lui (Tatăl nostru), Domnul Isus ne învaţă să ne rugăm pentru ca Numele Lui să fie sfinţit (Matei 6:9şi Luca 11:2). Numele Lui cel sfânt poate fi profanat prin uşurătatea limbajului nostru, şi din când în când ar fi bine să ne revizuim vocabularul. Dar a lua în deşert Numele Domnului nu-i numai o problemă de cuvinte, ci aceasta priveşte şi gândurile şi faptele noastre. Ori de câte ori purtarea noastră nu corespunde cu credinţa noastră, şi când fapta contrazice vorba, noi luăm în deşert Numele lui Dumnezeu. A numi pe Dumnezeu „Domnul” şi a nu asculta de El, aceasta înseamnă luarea în deşert al Numelui Său. A chema pe Dumnezeu Tată” şi a fi plin de teamă şi de îndoială, înseamnă a tăgădui Numele Lui. A vorbi într-un fel şi a acţiona invers înseamnă făţărnicie, deci a lua Numele Domnului în deşert.

  1. Adu-ţi aminte de ziua de odihna, ca s-o sfinţeşti

Sabatul evreiesc şi Duminica creştină sunt o instituţie divină. A pune deoparte o zi din şapte nu este numai o rân­duială omenească, nici o convenţie socială, ci este planul lui Dumnezeu. Isus a subliniat că Dumnezeu a făcut Sabatul pentru om (Marcu 2:27). Dumnezeu ştie că omul are nevoie de odihnă şi destindere pentru trup, — iar sufletul are trebuinţă de un moment când să se închine, şi să-L adore pe Dumnezeu. De aceea Sabatul, este o zi de odihnă şi de adorare a lui Dumnezeu. Dar câţi dintre noi păstrează astfel Sabatul? Nu numai că noi lucrăm adeseori, în ziua de odihnă, dar alţii sunt obligaţi să lucreze din cauza noastră şi noi le refuzăm atât lor cât şi nouă acest timp de odihnă şi închinare! Această a patra poruncă ne cere să lucrăm şase zile şi a şaptea să ne odihnim! Aşadar, Duminica este o zi „sfântă”, adică pusă deoparte pentru Dumnezeu. E ziua Dom­nului, nu a noastră. De aceea ea trebuie petrecută pentru slava Lui şi nu pentru plăcerea noastră egoistă.

  1. Cinsteşte pe tatăl şi pe mama ta

Aceasta a cincea poruncă cuprinsă în prima parte a celor 10 porunci priveşte tot îndatoririle noastre către Dumnezeu, către părinţii noştri, cel puţin atât timp cât suntem copii, ea reprezintă pentru noi, autoritatea lui Dumnezeu. Ori unii tineri, tocmai ei se poartă adeseori, faţă de părinţii lor cu mult egoism şi neglijenţă. Chiar ajunşi la vârstă matură suntem ingraţi, nepăsători, neglijăm să dăm părinţilor noştri cinstea şi dragostea pe care le o datorăm. Oare ne gândim noi adeseori la ei, să le facem o bucurie şi să le scriem? Ne ducem să-i vedem? Îl ajutăm noi când au nevoie de asistenţă medicală?

  1. Să nu ucizi

În această poruncă nu este vorba numai de interzicerea de o omorî. Dacă privirile ar putea ucide, mulţi oameni ar putea fi socotiţi ucigaşi! Dacă s-ar deveni ucigaş, pronunţând cu­vinte care rănesc, câţi oameni ar fi. vinovaţi! A se mânia pe cineva fără pricină, a-l jigni e tot atât de grav ca şi o crimă. Ioan trage o concluzie logică când scrie: „Cine urăşte pe fratele său este un ucigaş” (1 Ioan 3:15). Orice mânie, orice explozie de pasiune neînfrânată, ura, dorinţa de răzbunare, toate acestea sunt ucideri. Putem ucide prin limba noastră rea, sau prin neglijenţa noastră conştientă. Putem omorî din dispreţ şi gelozie. Fiecare dintre noi simţim vinovaţi în acest domeniu.

  1. Să nu preacurveşti

Şi această poruncă la rândul ei implică un sens mult mai larg decât cea ce priveşte infidelitatea conjugală. Porunca se referă la orice fel de relaţii sexuale în afara legăturilor con­jugale, pentru care ele au fost create. Deci ea include flirtul, experienţele, precum şi practicile sexuale anormale. Ea se aplică de asemenea împotriva tuturor perversiunilor sexuale, căci, chiar dacă omul şi femeia nu poartă răspun­derea unui instinct pervers, sunt răspunzători dacă se dedau la ele. Ea include viaţa conjugală şi condamnă toate divorţurile. Porunca se referă şi la lectura lucrărilor porno­grafice, şi întreţinerea gândurilor necurate. Isus a lămurit în mod clar şi simplu această poruncă când a spus: „Oricine se uită la o femeie, ca s-o poftească, a şi preacurvit cu ea în inima lui” (Matei 5:28). Precum a păstra gânduri ucigaşe în inimă, echivalează cu a comite un omor, tot aşa a întreţine gânduri de curvie în cugetul său. Înseamnă a comite adulter. De fapt această poruncă vizează orice abuz şi înjosire faţă de puterea de procreaţie, acest dar sfânt, şi minunat dat de Dumnezeu oamenilor.

  1. Să nu furi

A fura înseamnă a lipsi pe cineva de ce este al său sau de ce i se datoreşte. Nu numai furtul de bani sau de alte bunuri înseamnă călcarea acestei porunci. La fel furăm când nu declarăm corect impozitele sau alte plăţi ce avem de făcut. A fura, înseamnă a ne însuşi ceea ce găsim, lumea spune a „şterpeli” dar Dumnezeu numeşte furat. A sili pe alţii să lucreze prea mult, a-i plăti insuficient, e tot furt. Puţini din­tre noi, poate nici unul, nu ar putea pretinde să fi fost de o cinste absolută în toate afacerile personale şi comerciale!

Toate aceste porunci negative au şi un aspect pozitiv. Să nu ucizi, lasă să se înţeleagă că trebuie să te străduieşti din toate puterile să ocroteşti sănătatea şi viaţa altora. Nu ajunge să nu comiţi adulterul în fapt, porunca cere o atitudine rezervată, pură şi fără echivoc înspre persoana de sex opus. De asemeni nu înseamnă că eviţi furatul dacă eşti meschin sau zgârcit. Apostolul Pavel nu se mulţumea numai să interzică unui hoţ să fure; el îi cerea să se şi apuce de muncă. Şi nu numai atâta, ci să stăruiască în muncă cinstită, până când „va avea ce să dea celui lipsit” (Efeseni 4:28).

  1. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău

Cele cinci ultime porunci exprimă respectul datorit drep­turilor semenilor noştri. A le călca înseamnă a jefui omul de bunurile cele mai preţioase: viaţa (să nu ucizi”), căminul şi onoarea lui (să nu preacurveşti”), avutul (să nu furi”), şi renumele (să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”), – aceasta arată o nouă poruncă. Ea nu priveşte numai martorii chemaţi în instanţă ci include jurământul strâmb, şi orice fel de scandal, de calomnie şi de bârfeală, toate min­ciunile şi exagerările spuse dinadins şi toate distorsiunile de la adevăr. Putem să „mărturisim strâmb” ascultând zvonurile răuvoitoare sau răspândindu-le, precum şi făcând glume pe socoteala altora, necorectând afirmările greşite, prin tăcerea ca şi prin vorbirea noastră.

  1. Să nu pofteşti

A zecea poruncă este cea mai revelatoare dintre toate. Ea transformă Decalogul dintr-un cod de legi exterioare, într-un etalon de etică morală. Pofta face parte din viaţa noastră interioară; ea se ascunde în inima şi mintea omului. Lucrurile pe care nu trebuie să le poftim şi care sunt menţionate în chip special în această poruncă sunt uimitor de actuale: în timpuri de lipsă de locuinţe se pofteşte peste tot „casa aproapelui”. Dacă, bărbaţii n-ar pofti nevasta aproapelui, n-ar fi atâtea divorţuri, care umplu tribunalele. „Pofta… este o idolatrie” scrie Pavel în Coloseni 3:5 (traducerea româna, scrie lăcomia”, nota trad.), iar, drept contrast tot Pavel menţionează: „Evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig” (1 Timotei 6:6).

Enumerând aceste porunci, am pus în lumină un teribil in­ventar al păcatului. Atâtea fapte rele şi urâte se petrec în adân­cul vieţii noastre, în ascunsul minţilor noastre, – ce nu se văd la suprafaţă! şi noi reuşim adeseori să le ascundem chiar şi de noi înşine. Dar Dumnezeu vede aceste lucruri. Ochiul Său pătrunde până în străfundul inimilor noastre: „Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face” (Evrei 4:13). El ne vede aşa cum suntem noi cu adevărat, şi Legea Lui arată păcatele noastre aşa cum sunt. De fapt, acesta a fost scopul Legii: să scoată păcatul la iveală, căci „prin Lege vine cunoştinţa deplină a păcatului” (Romani 3:20).

C.H. Spurgeon, vestitul predicator din secolul al 19-lea, când avea încă numai 14 ani, a fost cuprins de simţul păcătoşeniei sale. Două adevăruri l-au copleşit: „Maiestatea lui Dumnezeu şi păcătoşenia lui”. El era zdrobit de senti­mentul netrebniciei şi nevredniciei lui. „Nu şovăiesc să spun” scrie el,” că cei care ar fi cercetat viaţa mea n-ar fi găsit nici un păcat extraordinar. Dar privind spre mine însumi, eu vedeam cum îl jignesc pe Dumnezeu prin păcatul meu, cu toate că nu eram nici mincinos, nici necinstit, nici blestemător ca alţi băieţi. Dar deodată l-am văzut pe Moise aducând Legea… cele Zece Porunci ale lui Dumnezeu. Şi când le-am citit, toate zece împreună parcă mă osândeau în faţa Dumnezeului celui de trei ori Sfânt”.

Aşa se întâmplă şi cu noi. Nimic nu ne convinge că suntem păcătoşi ca Legea cea sfântă şi dreaptă a lui Dumnezeu.

Capitolul 6

Urmările păcatului

Am examinat în capitolul precedent universalitatea păcat­ului omenesc, şi am descris natura lui în lumina celor zece porunci. Cu toată tendinţa noastră firească de a lăsa deo­parte acest subiect neplăcut, pentru a trece numaidecât la vestea cea bună a salvării prin Isus Cristos, trebuie mai întâi să ne oprim, spre a cerceta urmările păcatului. Numai atunci vom putea preţui ce a făcut Dumnezeu pentru noi, când ni L-a dat pe Cristos Isus. Păcatul este o realitate, dar este el oare un lucru atât de grav? Spre a pricepe consecinţele păcatului, noi le vom studia în raport cu Dumnezeu, cu noi înşine, şi apoi cu semenii noştri.

  1. Păcatul ne desparte de Dumnezeu.

Chiar dacă noi nu ne dăm seama, în clipa de faţă, cel mai îngrozitor rezultat al păcatului este faptul că el ne desparte de Dumnezeu. Destinul cel mai măreţ al omului este să-L cunoască pe Dumnezeu, şi să aibă părtăşie personală cu El. Cea mai nobilă trăsătură a firii omeneşti este că ea a fost creată după chipul lui Dumnezeu şi de aceea este capabilă să-L cunoască. Dar acest Dumnezeu, ce suntem destinaţi să-L cunoaştem, este o Fiinţă dreaptă, infinită în desăvârşirea Sa morală. Scriptura pune foarte des accentul asupra acestui adevăr: „Aşa vorbeşte Cel Prea înalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui Nume este sfânt (Isaia 57:15). „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor… locuieşte într-o lumină, de care nu poţi să te apropii (1 Timotei 6:15-16). „Dumnezeul nostru este ‚un foc mistuitor’ (Evrei 12:29, citat din Deuteronom 1:5-6). „Cine din voi va putea să rămână lângă un foc mistuitor? Cine din voi va putea să rămână lângă nişte flăcări veşnice?” (Isaia 33:14). „Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul, şi nu pot să priveşti nelegiuirea” (Habacuc 1:13).

În faţa manifestării slavei lui Dumnezeu, oamenii lui Dum­nezeu din istoria Bibliei au rămas încremeniţi, şi au tremurat de groază în faţa propriei lor stări de păcătoşenie.

Moise, căruia Dumnezeu i-a apărut în rugul aprins care nu se mistuia, „şi-a ascuns faţa, căci se temea să privească pe Dumnezeu” (Exod 3:1-6).

Iov, căruia Dumnezeu i-a vorbit „din mijlocul furtunii” cu cuvinte care exprimau maiestatea Sa transcendentă, a strig­at: „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine, dar acum och­iul meu Te-a văzut! De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă” (Iov 42:5-6).

Isaia, profetul a avut o vedenie în Templu: L-a văzut pe Dumnezeu, „şezând pe un scaun de domnie foarte înalt” şi înconjurat de îngeri care cântau sfinţenia şi slava Lui, şi el strigă: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe împăratul, Domnul oştirilor!” (Isaia 6:1-5).

Cât despre Ezechiel când a avut vedenia slavei lui Dumne­zeu, el a văzut dobitoace ciudate, înaripate, pe roate fulgerătoare, iar deasupra lor un scaun de domnie pe care şedea „un chip de om, …înconjurat cu o lumină strălucitoare ca înfăţişarea curcubeului”, a recunoscut aceasta ca fiind „arătarea slavei Domnului” şi adaugă: „Când am văzut-o, am căzut cu faţa la pământ” (Ezechiel 1:26-28).

Saul din Tars, călătorind spre Damasc, plin de mânie împotriva creştinilor, la un moment dat, a căzut la pământ, orbit de o lumină mai strălucitoare decât soarele la amiază. El a scris mai târziu despre această întâlnire cu Cristos cel înviat: „Mi s-a arătat şi mie” (1 Corinteni 15:8, Faptele apostolilor 9:1-9).

Iar bătrânul apostolul Ioan, exilat pe insula Patmos, descrie cu de-amănuntul vedenia, şi-L arată pe Isus, înviat şi proslăvit: „Ochii Lui erau ca para focului… şi faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui”. Şi apoi-mai scrie; „Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort”. (Apocalipsa 1:9-17).

Dacă vălul care înveleşte inexprimabila maiestate a lui Dumnezeu ar putea fi dat la o parte numai câteva clipe, nici noi n-am fi în stare să suportăm vederea Lui. Viziunea noas­tră actuală oricât de slabă şi nedesăvârşită ar fi, ne permite totuşi să întrezărim câte ceva din puritatea şi splendoarea slavei Dumnezeului Cel Atotputernic. Ştim însă destul ca să ne dăm seama că omul păcătos nu se poate apropia de Dum­nezeul Cel Sfânt, câtă vreme rămâne în păcatul lui. O prăpastie adâncă desparte pe Dumnezeu de omul păcătos. „Ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?” scrie Pavel (1 Corinteni 6:14).

Vechiul Testament prezintă această despărţire a omului păcătos, de Dumnezeu, prin felul cum a fost construit „Cor­tul întâlnirii” şi apoi clădirea Templului. Amândouă au fost constituite din două părţi; cea dintâi, mai mare, fiind numită ”Locul Sfânt”, iar următoarea, mai mică, „Locul Prea Sfânt” . În acest sanctuar interior se găsea „chivotul” (pe evreieşte „Shekinah”), simbolul vizibil al prezenţei lui Dum­nezeu. Între cele două părţi era întinsă „Măhrama”, o perdea groasă, care împiedica accesul la locaşul Prea Sfânt. Nimeni nu avea voie să intre în prezenţa lui Dumnezeu, afară de Marele Preot, şi chiar el nu intra decât odată pe an, în ziua Ispăşirii, şi încă atunci trebuia să ia cu el sânge din jertfele aduse pentru păcatele poporului. Această practică este o demonstraţie a învăţăturii Vechiului şi Noului Testament despre păcat, care aduce despărţirea inevitabilă de Dum­nezeu. Această despărţire de Dumnezeu se numeşte „moarte”, moarte spirituală, adică îndepărtare de Dum­nezeu, singurul izvor de viaţă. „Plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). De altfel, dacă în lumea aceasta, noi de bunăvoie îl respingem pe Isus Cristos, Singurul prin care putem căpăta viaţa veşnică, vom suporta consecinţele în lumea de dincolo. Iadul este o crudă şi îngrozitoare realitate. Nimeni să nu vă înşele: Însuşi Isus a vorbit despre el. L-a numit „întunericul de afară” (Matei 25:30), pentru că el este despărţirea totală de Dumnezeu, care este lumină, în Bibliei se mai zice „Moartea a doua” sau „Iazul de foc” (Apocalipsa 20:14), cuvinte care descriu simbolic pierderea vieţii veşnice şi setea intensă a sufletului în urma izgonirii departe de pre­zenţa lui Dumnezeu pentru totdeauna (Luca 16:19-31).

Despărţirea de Dumnezeu cauzată de păcat, nu numai că este arătată în Biblie, ci este şi confirmată prin experienţa omenească. Îmi aduc aminte şi astăzi de nedumerirea mea, când eram încă un copil şi mă rugam, încercând să ajung în prezenţa lui Dumnezeu. Nu puteam să pricep de ce Dum­nezeu părea învăluit în ceaţă, iar eu nu puteam să mă apropii de El. Părea atât de îndepărtat şi de înălţat! Acuma ştiu de ce. Prorocul Isaia mi-a dat răspunsul: „Iată, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru: Păcatele voastre vă ascund Faţa Lui, şi-L împiedică să vă asculte!” (Isaia 59:1-2). Suntem ispitiţi să-l spunem lui Dumnezeu, ca în Plângerile lui Ieremia (3:44): „Te-ai învăluit într-un nor, ca să nu străbată la Tine rugăciunea noastră.” Dar de fapt noi suntem responsabili de acest nor. Păcatele noastre ascund Faţa lui Dumnezeu de vederea noastră, aşa cum norul ascunde soarele.

Mulţi oameni mi-au spus că şi ei au făcut această tristă ex­perienţă. Uneori, în momentul de primejdie, sau de bucurie sau când privim frumuseţea naturii, Dumnezeu pare aproape; dar de cele mai multe ori ne simţim departe de El, părăsiţi. Da, lucrul acesta este o realitate, până ce păcatele noastre nu au fost iertate, noi suntem nişte exilaţi, departe de adevăratul nostru cămin. N-avem părtăşie cu Dumnezeu, în limbaj biblic, suntem „pierduţi”, sau „morţi în greşelile şi în păcatele” pe care le-am săvârşit (Efeseni 2:1).

Oare nu astfel este explicată neliniştea omului modern? Există o foame în inima omului, care nu poate fi săturată cu nimic altceva, un gol care poate fi umplut numai cu Dumne­zeu însuşi. Senzaţii tari, filme şi romane negre, precum şi epidemia de drog, beţie, sex şi violenţă, toate acestea sunt simptome ale nesatisfacţiei inimii omeneşti. Ele dau de gol această sete nepotolită după Dumnezeu, şi depărtarea de El. Sf. Augustin avea dreptate când zicea, în vestitele lui „Con­fesiuni”: „Pentru Tine însuţi ne-ai creat Tu, iar inimile noas­tre sunt neliniştite, până nu se odihnesc în Tine”. Această si­tuaţie este nespus de tragică: omul a eşuat destinului pentru care Dumnezeu l-a creat.

Păcatul ne duce în robie

Nu numai că păcatul ne înstrăinează de Dumnezeu ci ne face şi sclavi; ne depărtează de Dumnezeu şi ne duce în robie. Să cercetăm acum aspectul lăuntric al păcatului. El este mai puternic decât un fapt exterior, sau un obicei; este o corupţie adânc instalată în noi. De fapt, păcatele pe care le săvârşim nu sunt decât simptome vizibile a unei boli morale nevăzute. Pentru a ilustra aceasta, Isus a comparat acţiunile noastre cu roadele unui pom (Luca 6:43); calitatea roadei (de pildă, El vorbeşte de smochine şi struguri) depinde de natura şi de sănătatea pomului. Astfel, găsim scris în Matei 12:32-35: „Căci din prisosul inimii vorbeşte gura”…

În această privinţă, Isus nu se împacă cu mulţi reformatori sociali şi nici cu unii revoluţionari ai zilelor noastre. Desigur, noi suntem influenţaţi, spre bine sau spre rău, de educaţia primită şi de mediul înconjurător, precum şi de sistemul economic şi social în care trăim. Negreşit, trebuie să căutăm dreptatea, libertatea şi bunăstarea tuturor oamenilor. Totuşi, Isus nu a atribuit necazurile societăţii umane lipsei tuturor acestor lucruri, ci ele provin din însuşi firea omenească, „inima” cum o numea El. Iată propriile Lui cuvinte: „Dinăuntru, din inima oamenilor, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăco­miile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinlăuntru şi spurcă pe om” (Marcu 7:21-23).

Încă din Vechiul Testament se găseşte această învăţătură. „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” scrie Ieremia (17:9). Biblia ne vorbeşte mereu de această corupţie a firii omeneşti; „păcatul originar”, care este o tendinţă generală spre egoism, pe care o moştenim, care este înrădăcinată în fundul per­sonalităţii noastre, şi care se arată în mii de feluri hidoase. Pavel o numea „carnea”, şi descrie astfel „faptele” sau „roadele” ei: „Faptele firii pământeşti (literal: cărnii, nota trad.) sunt cunoscute, şi sunt acestea; preacurvia, curvia, necurăţenia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările şi alte lucruri asemănătoare cu acestea” (Galateni 5:19-21).

Pentru că păcatul este o corupţie lăuntrică a naturii omeneşti, noi devenim robii lui nu atât din pricina anumitelor fapte nici a unor obiceiuri, ci din cauza acestui rău care a prins rădăcină în noi. Acest termen se găseşte deseori în Noul Testament. Nu ne place, dar este adevărat. Isus a stârnit mânia Fariseilor când le-a spus: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi”. Dar ei I-au răspuns: „Noi suntem sămânţa lui Avraam, şi n-am fost niciodată robii nimănui: cum zici Tu: ‚Veţi fi slobozi?’” „Adevărat, adevărat vă spun, le-a răspuns Isus, că oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului” (Ioan 8:32-34). Apostolul Pavel, în epistolele lui, descrie de mai multe ori această stare de robie umilitoare: „Aţi fost robi ai păcatului” (Romani 6:17).” „Noi toţi odinioară… trăiam în poftele pământeşti, când făceam voile firii noastre pământeşti (sau; cărnii) şi ale gândurilor noastre” (Efeseni 2:3). „Şi noi eram odată fără minte, neascultători, rătăciţi, robiţi de tot felul de pofte şi de plăceri” (Tit 3:3). Apostolul Iacov vede în dificultatea pe care o avem de a ne înfrâna limba, dovada că noi nu suntem stăpâni pe noi înşine. În capitolul 3, din epistola sa, el scrie că „Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit, şi poate să-şi ţină în frâu tot trupul”. „Limba”, urmează el, „este un mădular mic, şi se făleşte de lucruri mari”. Influenţa ei se împrăştie ca focul, este „o lume de nelegiuiri, „plină de o otravă de moarte”. Toate soiurile de fiare, de păsări, de târâtoare, de vieţuitoare de mare se îmblânzesc, şi au fost îmblânzite de neamul omenesc”, adaugă el, „dar limba, nici un om n-o poate îmblânzi” (Iacov 3:1-12).

Noi am făcut experienţa că avem un ideal înalt, dar voinţa noastră este slabă. Vrem să trăim o viaţă bună, dar suntem înlănţuiţi de egoismul nostru. Oricât ne-am făli că suntem liberi, rămânem totuşi sclavi. Noi trebuie să venim la Dum­nezeu şi să-I spunem ceea ce altă dată a exprimat atât de bine Racine, unul din poeţii clasicismului: „În luptă cu mine însumi, unde aş putea găsi pacea? Eu vreau, dar nu pot. Eu nu fac binele pe care-l iubesc, ci răul pe care-l urăsc. O Doamne, Tu rază salvatoare, vino în ajutorul meu, fă din eul meu care-Ţi stă împotrivă, robul Tău de bună voie!”

La ce bun să ne impunem legi de conduită dacă noi nu putem să le ţinem? Chiar dacă însuşi Dumnezeu zice: „Să nu faci” cutare sau cutare lucru, noi tot îl facem. Noi nu avem nevoie de sfaturi, ci avem nevoie de un Mântuitor. Educaţia minţii nu e suficientă fără să ni se schimbe şi inima. Omul nu încetează de a progresa în domeniul material, descoperirile lui în fizica atomică şi în deosebi a forţei nucleare, înspăimântă omenirea; dar pe plan moral şi spir­itual el este în căutarea acestui „Supliment de suflet”, cum spunea un scriitor creştin (Bernanos). Omului îi trebuie o forţă spirituală la înălţimea forţei pe care o posedă în dom­eniul ştiinţific, ca să fie eliberat de sine însuşi, şi să se poată stăpâni pe sine.

Conflictul cu alţii

Noi am văzut deja, că prin păcat, firea noastră este coruptă şi personalitatea noastră robită. Am constatat că păcatul este un rău adânc înrădăcinat în noi, adică în partea cea mai profundă a personalităţii noastre. El stăpâneşte peste „eul” nostru. De fapt, păcatul este însuşi acest „eu” (ego). Toate păcatele pe care noi le săvârşim sunt afirmările acestui eu, fie împotriva lui Dumnezeu, fie împotriva celorlalţi oameni. Cele zece porunci, cu toate că în mare parte sunt formulate negativ, ca nişte interziceri, afirmă îndatoririle noastre faţă de Dumnezeu şi oameni. Sumarul acestei datorii e dat în mod pozitiv de Isus Însuşi, când a pus alături un text din Levitic (cartea a treia a lui Moise 16:18) cu unul din car­tea a cincea a aceluiaşi autor Deuteronom 6:5): „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău”. Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a două, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Aceste două porunci cuprind toată Legea şi Prorocii (Matei 22:37-40). E im­portant să observăm că prima poruncă priveşte datoria noas­tră către Dumnezeu. Noi trebuie să-L iubim mai întâi pe Dumnezeu; apoi să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Astfel este rânduială lui Dumnezeu: să-L iubim mai întâi pe El, apoi pe ceilalţi oameni, iar în cele din urmă pe noi înşine. Păcatul este inversarea acestei rânduieli căci el ne împinge să ne punem pe noi mai întâi, apoi pe aproapele nostru, şi abia apoi pe Dumnezeu departe, undeva în umbră. A fost odată un om care şi-a intitulat autobiografia astfel: „Dragă Eu”. El a exprimat astfel gândul comun al tuturor oamenilor. Când împărţim prăjituri unui grup de copii cu ocazia unei sărbători, toţi strigă împreună: „Mie! Dă-mi mie mai întâi!” Crescând, cu toţi, am învăţat că nu se cade a ex­terioriza această dorinţă de întâietate, dar în realitate tot ast­fel gândim. Un autor a descris păcatul originar cu o frază care ilustrează foarte bine acest adevăr: „Eu sunt centrul lumii văzute de mine. Linia de orizont depinde de locul unde mă aflu eu… Educaţia poate să-mi micşoreze egoismul, lărgind interesele mele; este ca şi cum, urcând spre vârful unui turn, orizontul se îndepărtează, dar centrul şi singurul punct de referinţă rămâne mereu persoana mea”.

Egocentrismul nostru influenţează toată purtarea noastră. Nu ne este uşor să ne adaptăm unii altora. Avem tendinţa, sau să-i dispreţuim, sau să-i invidiem pe semenii noştri cu alte cuvinte, fie sentimente de superioritate, fie de infer­ioritate. Căci rareori avem despre noi înşine acele „simţiri cumpătate” pe care le sfătuia Pavel cititorilor săi în Romani 12:3. Câteodată ne este milă de noi înşine, alteori suntem plini de trufie, autoritari, iubitori de sine. Din această cauză se încurcă toate relaţiile omeneşti: între părinţi şi copii, între soţ şi soţie, între patron şi salariat. Delincvenţa tiner­ilor, provenind din nenumărate cauze şi mai ales din lipsa unui cămin stabil, reprezintă o revoltă împotriva societăţii din motive adeseori îndreptăţite. Sute de divorţuri s-ar putea evita dacă fiecare din cei interesaţi ar recunoaşte vina lui şi nu numai a celuilalt.

Cele mai multe certuri sunt datorite unor neînţelegeri; acestea din urmă ivindu-se din neputinţa noastră de a înţelege punctul de vedere al celuilalt. Noi mai degrabă vor­bim în loc să ascultăm, ne împotrivim mai lesne decât să ne supunem. Aceste dificultăţi le găsim pe plan profesional, ca şi pe plan familial. Multe conflicte s-ar rezolva dacă fiecare s-ar examina pe sine în mod critic, şi ar examina apoi şi ceal­altă parte cu înţelegere. Dar noi procedăm tocmai invers; suntem plini de milă cu noi înşine şi critici cu ceilalţi. Acelaşi lucru se poate spune despre tensiunea internaţională, oricât ar fi de complexă. Tensiunile actuale se datoresc în cea mai mare parte egoismului şi fricii pe scară naţională. Vedem doar cu un ochi. Exagerăm virtutea noastră proprie şi defectele altuia.

Desigur este uşor să condamnăm relaţiile sociale actuale. Singurul nostru motiv care ne mână să facem lucrul acesta este ca să arătăm că rădăcina tuturor necazurilor este păca­tul omului, şi atitudinea lui egocentrică. Ea ne ridică împo­triva altuia. Dacă am putea să înlocuim acest spirit de afir­mare de sine printr-un spirit de jertfire de sine, conflictele noastre ar înceta. Această jertfire de sine este ceea ce Biblia numeşte „dragoste”. Păcatul este posesiv, dragostea este dăruitoare. Caracterul păcatului este dorinţa de a căpăta; dragostea însă caută întotdeauna să dăruiască. „Dragostea dă întotdeauna, iartă, este îndelung răbdătoare şi plină de bunătate. Ce-i trebuie omului este o schimbare lăuntrică radicală a firii lui, pentru a trece de la egoism la dăruirea de sine până la uitare totală. Omul nu poate să o realizeze în sine, cu singura lui putere, nu poate să se opereze singur, de aceea el are nevoie de un Mântuitor. Acesta de altfel este singurul scop al acestei expuneri: de a ne convinge cu toţii că avem nevoie de Isus Cristos, şi a ne pregăti să pricepem şi să primim ceea ce ne oferă El. Dar atâta vreme cât nu ne dăm seama de starea noastră de păcat, nu ne putem încrede în Isus Cristos. El însuşi a spus: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi. N-am venit să chem la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi” (Luca 5:31-32).

Numai atunci când ne vom da seama de gravitatea răului din noi, vom admite că avem nevoie să fim tămăduiţi, şi pentru aceasta vom apela la Medicul cel Mare: Isus.

CAPITOLUL 8

Mântuirea prin Cristos

„Mântuirea” este un cuvânt neînchipuit de cuprinzător – este o mare eroare a crede că acest cuvânt este numai sinonim cu iertarea. Dumnezeu se preocupă nu numai să lichideze trecutul nostru, ci mântuirea priveşte deopotrivă prezentul şi viitorul nostru. Cel care ne-a dăruit iertarea şi împăcarea cu El însuşi, ne eliberează treptat de egocentris­mul nostru, pentru a ne pune în armonie cu ceilalţi oameni. Iertarea şi împăcarea o datorăm morţii lui Cristos, dar numai prin Duhul Lui putem fi eliberaţi de noi înşine, iar prin Bi­serica Lui, putem cunoaşte părtăşia cu semenii noştri în dragoste. Acestea sunt aspectele mântuirii aduse de Cristos, pe care le vom considera în studiul nostru.

  1. Duhul lui Cristos

Precum am văzut, păcatele noastre nu trebuie privite ca o serie de incidente, ci ca simptomele unei boli morale lăun­trice. Isus a folosit de mai multe ori pilda pomului şi roadelor pentru a ilustra acest fapt apostolilor. Calitatea roadelor, spunea El, depinde de pomul care le poartă: „Orice pom bun face roade bune dar pomul rău face roade rele. Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune” (Matei 7:17-18). Aşadar păcatele noastre sunt expre­sia firii noastre stricate, egocentrice, pe care Isus o numeşte „inima oamenilor” (Marcu 7:21-23). El spune că răul „iese dinlăuntru” din această „inimă”. „Căci dinlăuntru, din inima oamenilor ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, lăcomiile, vicleşugurile, înşelăciunile, faptele de ruşine, ochiul rău, hula, trufia, nebunia. Toate aceste lucruri rele ies dinlăuntru şi spurcă pe om” (Marcu 7:21-23). Tot aşa „din prisosul inimii vorbeşte gura… omul rău scoate lucruri rele din visteria rea a inimii lui” (Matei 12:34-35).

Deci, o schimbare a purtării noastre implică o schimbare a firii noastre. În Matei 12:33, Isus spune: „Faceţi pomul bun, şi rodul lui (va fi) bun”. Dar se poate oare schimba natura omenească? O persoană aspră se poate schimba într-o per­soană blândă, o persoană mândră într-o persoană umilă, sau o persoană egoistă într-o persoană altruistă? Biblia afirmă hotărât că astfel de minuni pot să se întâmple. Ele fac parte din slava Evangheliei. Isus Cristos poate să schimbe însuşi firea noastră. De aceea El a spus într-o zi lui Nicodim şi astăzi ne spune şi nouă: „Adevărat, adevărat, îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu… Nu te mira că ţi-am zis: ‚Trebuie să vă naşteţi din nou’” (Ioan 3:3,7). Iar în 2 Corinteni 5:17, Pavel ex­clamă parcă şi mai puternic: „Dacă este cineva în Cristos, este o făptură nouă” (în textul original, pe greceşte, nu e nici un verb în această frază. „Cineva în Cristos – o făptură nouă” ar fi traducerea literală). Iată deci posibilitatea de care vorbeşte Noul Testament: o inimă nouă, o fire nouă, o naştere din nou, o creatură (făptură) nouă.

Această imensă transformare lăuntrică este lucrarea Duhului Sfânt. Naşterea din nou este „de sus”. A se naşte din nou înseamnă a se naşte „din Duh” (Ioan 3:5). Nu vom discuta aici despre doctrina misterioasă a Trinităţii, deocam­dată ne ajunge să luăm în consideraţie ce au scris apostolii despre Duhul Sfânt, deoarece învăţătura lor era luminată şi de experienţa lor.

Totuşi, mai întâi trebuie să înţelegem că Duhul cel Sfânt nu Şi-a început existenţa şi activitatea de Rusalii. El este Dum­nezeu. De aceea El este veşnic, şi a lucrat de la începutul creaţiunii. În Vechiul Testament se vorbeşte despre Duhul cel Sfânt şi prorocii au vestit mai dinainte de vremea când ac­tivitatea Lui se va mări şi se va întinde, când Dumnezeu Îşi va revărsa Duhul peste poporul Său, şi-l va pune în stare să asculte de Legea Lui. Prorocii Ezechiel şi Ieremia, în deosebi, au prezis lucrarea de regenerare a Duhului Sfânt: „Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră, şi vă voi da o inimă de carne. Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi porun­cile Mele să păziţi şi să împliniţi legile Mele” (Ezechiel 36:26-27). În ceea ce priveşte profeţia lui Ieremia, ea conţine aceeaşi făgăduinţă: „Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor” (Ieremia 31:33). În locul celor 10 porunci săpate în piatră şi pe care nu sunt în stare să le păzească, cei credin­cioşi vor avea legea lui Dumnezeu, scrisă în inima lor prin Duhul Sfânt; Acesta îi va învăţa şi le va da posibilitatea să conformeze viaţa lor, cerinţelor Lui. Ceea ce prorocii Vechiului Testament anunţaseră, Cristos a făgăduit ca o per­spectivă imediată. Câteva ore înainte de a muri, găsindu-Se la o parte cu apostolii în odaia de sus, El le-a vorbit de „Mângâietorul” de „Duhul adevărului”, care avea să vină să-L înlocuiască (Ioan 16:13).

Mai mult, Isus a spus că prezenţa Duhului Sfânt va fi mai de preţ pentru ei decât Însăşi prezenţa Lui: „Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite” (v. 7). Folosul constă mai ales în aceasta: Cristos era doar cu ei; Duhul însă „va fi în voi”, a zis Isus (Ioan 14:17).

Citind evangheliile s-ar putea spune că adeseori Isus s-a lovit de obstacole de neînvins. De multe ori, i-a îndemnat pe ucenicii Săi să devină umili ca un copilaş, dar Simon Petru a rămas mândru, sigur de el însuşi. Deseori le-a spus ucenicilor să se iubească unii pe alţii, dar chiar Ioan pare că şi-a meritat multă vreme porecla de „fiul tunetului” (Marcu 3:17). Cu toate acestea, în epistola întâia a lui Petru găsim numeroase referinţe despre smerenie, în timp ce epistolele lui Ioan sunt pline de dragoste. Cum s-a făcut această transformare în viaţa ucenicilor? Prin Duhul Sfânt. Isus i-a învăţat să fie umili şi să se iubească unul pe altul; dar nici una din aceste calităţi n-a apărut în viaţa lor până ce nu a intervenit Duhul Sfânt în vieţile lor şi-a împlinit lucrarea în ei. În ziua Rusaliilor, ei „s-au umplut de Duhul Sfânt” (Faptele Apostolilor 2:4). Să nu ne închi­puim că aceasta a fost o experienţă specială, rezervată nu­mai apostolilor şi altor sfinţi cunoscuţi. „Fiţi plini de Duh”, este porunca cea nouă adresată oricărui creştin (Efeseni 5:18). Prezenţa lăuntrică a Duhului Sfânt este un drept spiritual pe care-l capătă orice creştin, prin naşterea lui din nou. „Dacă n-are cineva Duhul lui Cristos, nu este al Lui”, scrie Pavel în Romani 8:9.

Aceasta este deci învăţătura Noului Testament: când ne punem încrederea în Isus Cristos şi ne predăm Lui, Duhul Sfânt vine să locuiască în noi. El este trimis de Dumnezeu „în inima noastră”. El face din trupul nostru Templul Său (1 Corinteni 6:19, Galateni 4:6). Totuşi aceasta nu înseamnă că de acum încolo noi nu mai suntem ispitiţi să păcătuim. Într-un anumit sens se poate spune că prezenţa Lui agravează problema păcatului, conflictul devine mai intens; dar pe de altă parte ni se deschide calea spre biruinţă. Pavel zugrăveşte această bătălie în epistola către Galateni 5: cele două partide sunt „firea pământească” (traducerea literală: „carnea,” nota trad.), adică numele firii noastre vechi, egocentrice, şi „Duhul”. „Firea pământească”, explică el, „pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pământeşti (cărnii): sunt lucruri protivnice unele altora” (Galateni 5:17). Nu e vorba aici de teorii teologice abstracte, ci de experienţa zilnică a oricărui creştin. Noi continuăm să simţim prezenţa dorinţelor vinovate, care ne trag în jos: dar în acelaşi timp simţim şi o altă forţă, care ne ridică sus spre sfinţenie. Dacă i-ar fi lăsată „cărnii” stăpânirea peste noi, ne-ar călca în picioare şi ne-ar precipita spre toate viciile imorale şi egoiste pe care Pavel le înşiră în versetele 19-21 ale aceluiaşi capitol. Acolo unde Duhul Sfânt poate să-şi urmeze calea Lui, rezultatul va fi „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răb­dare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor”. Toate aceste virtuţi sunt numite de Pavel „roada Duhului” (Galateni 5:22-23). Firea noastră pământească este comparată cu o grădină, pe care Duhul Sfânt o cultivă. Dacă Îl lăsăm să cultive pomi buni, şi roada va fi bună.

Cum poate „carnea” să fie stăpânită, astfel încât „roada Duhului” să crească şi să ajungă la maturitate? Răspunsul este atitudinea noastră lăuntrică în faţa acestor două posibil­ităţi: „Cei ce sunt în Cristos Isus şi-au răstignit firea pămân­tească împreună cu patimile şi poftele ei” (v. 24). „Umblaţi cârmuiţi de Duhul, şi nu împliniţi poftele firii pământeşti (cărnii) v. 16. Faţă de fire, de „carne”, noi trebuie să adoptăm o atitudine de împotrivire şi de respingere atât de energică încât numai cuvântul „răstignire” (adică moarte pe Cruce) să o poată descrie; iar Duhului Sfânt care locuieşte în noi, să-I predăm fără rezervă stăpânirea asupra vieţii noastre. Cu cât mai mult ne obişnuim să ne eliberăm de „carne” şi să ascultăm de Duhul Sfânt, cu atât vor dispărea roadele rele ale firii şi vor fi înlocuite prin roada plăcută a Duhului.

Acelaşi adevăr îl învaţă Pavel şi pe cei din Corint (2 Corinteni 3:18): „Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului”. Doar prin Duhul lui Cristos putem noi să fim transformaţi în chipul lui Cristos, având privirile întoarse hotărât spre El. Deci, şi noi avem par­tea noastră de împlinit; prin pocăinţă, credinţă şi disciplină, dar sfinţirea este esenţialmente lucrarea Duhului Sfânt.

Orice virtute pe care-o avem

Orice biruinţă dobândită

Orice gând de sfinţire

Ale Tale sunt

Duh de curăţie şi de har

Îndură-Te de slăbiciunea noastră

O, fă din inimile noastre locuinţa Ta

Şi fii preamărit!

Iată secretul vieţii creştine. Un scriitor creştin a ilustrat ast­fel acţiunea Duhului Sfânt în viaţa noastră: n-are rost să mi se arate o piesă de teatru ca Hamlet sau Regele Lear, şi apoi să mi se spună: „Serie şi tu o astfel de piesă!” Shakespeare putea să o scrie, eu nu. De asemenea, n-are rost să mi se arate o viaţă ca viaţa lui Isus şi să mi se spună să trăiesc şi eu o aceeaşi viaţă: Isus putea să trăiască astfel, eu nu pot. Dar dacă geniul lui Shakespeare ar veni în mine, atunci aş putea să scriu opere asemănătoare a lor lui. La fel, dacă Duhul lui Isus vine să locuiască în mine şi eu pot trăi o viaţă ca a Lui. Acesta este secretul neprihănirii creştine. Adică nu noi ne străduim să trăim cum a trăit Isus, ci El, prin Duhul Său, vine şi trăieşte în noi. Să-L avem ca exemplu nu ajunge; avem nevoie de El ca Mântuitor, care prin moartea Lui ispăşitoare iartă păcatele noastre şi prin Duhului Lui ne izbăveşte de puterea păcatului.

  1. Biserica lui Cristos

Tendinţa păcatului este centrifugă: adică să ne alunge tot mai departe pentru a ne separa de Dumnezeu şi sp distrugă buna armonie cu aproapele nostru. Păcatul înstrăinează nu numai de Dumnezeu, Creatorul nostru, ci şi de celelalte făp­turi omeneşti. Ştim cu toţii prin experienţă ce grea poate să fie „viaţa de părtăşie” într-o comunitate oarecare, fie la şcoală, spital, fabrică sau un birou, şi ce iad de gelozie, animozitate şi rivalitate poate deveni. Planul lui Dumnezeu însă, constă în a ne împăca unul cu altul, şi nu numai cu Sine. Deci El nu mântuieşte numai indivizi în parte, nu-i lasă izolaţi, ci îşi adună un popor ca să fie al Său.

Aceasta se vede desluşit, chiar din începutul cărţii Facerii (sau Geneza, întâia carte a Bibliei). Dumnezeu l-a chemat pe Avraam să-şi lase căminul şi rudele în Mesopotamia, şi i-a făgăduit în schimb o ţară drept moştenire şi o seminţie numeroasă ca stelele de pe cer şi nisipul de pe malul mării. Această făgăduinţă că „toate neamurile vor fi binecuvântate în seminţia lui” (Geneza 22:18), Dumnezeu a reînnoit-o fiului acestuia Isaac şi nepotului său Iacov (Geneza 26:24 şi 28:14). Iacov a murit în timpul robiei în Egipt. Dar cei doisprezece fii ai lui au supravieţuit şi au devenit părinţii celor douăsprez­ece seminţii ai lui „Israel”, nume dat de Dumnezeu lui Iacov. Cu aceşti „copii ai lui Israel”, pe care mai târziu i-a scos din robia Egiptului, Dumnezeu Şi-a reînnoit legământul.

Dar cum aveau să fie binecuvântate „toate familiile pămân­tului”? Au trecut veacuri, de atunci, şi soarta lui Israel se desfăşura, se dezvăluia, dar acest neam părea mai degrabă un blestem decât o binecuvântare pentru restul lumii. Poporul lui Dumnezeu, posteritatea lui Avraam, înconjurat de ziduri înalte, ridicate de el însuşi, pentru a se apăra de contactul necurat cu naţiunile păgâne, nu apărea ca o bine­cuvântare pentru toate neamurile! Făgăduinţa lui Dumnezeu dată lui Avraam rămânea oare neîmplinită? Nu! Mulţi proroci ştiau după cuvântul lui Dumnezeu că, la venirea lui Mesia, a Prinţului Uns al lui Dumnezeu, vor alerga pelerini din toate extremităţile pământului pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu.

Când după toţi prorocii, Cristos în sfârşit a sosit, El, Isus din Nazaret, a propovăduit mult aşteptata Împărăţie a lui Dum­nezeu. „Mulţi au să vină de la răsărit şi de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov”, a spus El (Matei 8:11). Poporul lui Dumnezeu nu va mai fi un neam aparte, ci o societate a cărei membri vor fi reprezentanţi din toate rasele şi din toate limbile pământului. „Duceţi-vă”, a spus Domnul după înviere urmaşilor Săi, „şi faceţi ucenici din toate neamurile” (Matei 28:19 şi 16:18); mulţimea ucenicilor Săi, El a numit-o „Biserica Mea”. Deci făgăduinţa făcută lui Avraam, şi înnoită în repetate rânduri lui şi posterităţii lui, se împlineşte azi prin existenţa şi creşterea Bisericii în toată lumea. „Dacă sunteţi ai lui Cristos”, scrie Pavel galatenilor (Galateni 3:29), „sunteţi sămânţa lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă”.

Dar ce este Biserica? Trupul omenesc este una din cele mai apropiate imagini pe care o întrebuinţează Pavel ca să explice unitatea credincioşilor în Cristos. Biserica, scrie el, este trupul lui Cristos. Fiecare creştin este un membru sau organ al trupului, pe când capul este Însuşi Cristos, care con­trolează activităţile trupului. Nu toate membrele trupului au aceeaşi funcţie, dar fiecare este necesar pentru sănătatea şi folosinţa trupului (1 Corinteni 12:12-27). La fel, Biserica, trupul lui Cristos este însufleţit de o viaţă comună, prin Duhul Sfânt. Tocmai prezenţa Lui face unitatea trupului. Biserica datorează unitatea şi coerenţa ei Duhului cel Sfânt. Pavel subliniază că „este un singur trup, un singur Duh” (Efeseni 4:3-4). Această unitate a Bisericii este interioară, spirituală şi in­disolubilă. Nici diviziunile exterioare ale Bisericii, nu pot distruge această unitate, care este indisolubilă, căci este „o legătură a Duhului” (Filipeni 2:1), „comunitatea Sfântului Duh” (2 Corinteni 13:14). Devenind părtaşi ai vieţii lui Cristos prin Duhul cel Sfânt, noi suntem uniţi adânc, unii cu alţii pentru totdeauna.

Această societate a cărei adunare a membrilor nu poate fi văzută însă coerentă prin unitatea spirituală, care este lucrarea Duhului Sfânt, este adeseori numită „Biserica invi­zibilă”. Ea este comunitatea credincioşilor adevăraţi din toată lumea şi din toate timpurile. Orice adevărat creştin, oricare ar fi biserica din care face parte, sau eticheta religioasă, aparţine lui Cristos şi prin aceasta Bisericii. Totuşi noi nu putem pentru aceasta să ne mulţumim a fi membrii unei societăţi neîntrupate, căci Biserica invizibilă şi universală se încorporează în grupuri sau comunităţi locale, foarte vizi­bile. Aparţine creştinului de a face parte din una dintre aceste comunităţi, unde găseşte ocazia şi prilejul să se închine, să-l slujească pe Domnul şi să se bucure de părtăşia creştină. Să nu uităm însă că Biserica se compune şi din oameni păcătoşi şi nu numai din creştini mântuiţi, de aceea nu trebuie s-o evităm căci şi noi suntem la fel de păcătoşi şi supuşi greşelii. Trebuie să recunoaştem un alt fapt; nu toţi membrii unei biserici vizibile sunt neapărat membrii ai Bisericii nevăzute a lui Cristos. Un nume poate fi înscris în registrul unei biserici, fără însă să fie scris în „Cartea Vieţii Mielului”. Aceste nume n-au fost „scrise în ceruri”, cum spune Însuşi Isus în Luca 10:20. Deşi Biblia se referă deseori la fap­tul acesta, nu nouă ne cade să judecăm: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui” (2 Timotei 2:19). Păstorul sau responsabilul unei comunităţi poate primi ca membru, pe acela care mărturiseşte că crede în Cristos, dar numai Dumnezeu ştie cine-I aparţine cu adevărat, căci numai El vede în fundul inimii. Când printr-un adevărat act de credinţă, cineva este născut din nou, prin Duhul cel Sfânt, el devine membru al Bisericii invizibile şi universale a lui Cristos. Dar în nici un caz nu tre­buie confundată această realitate spirituală, cu vreun rit oarecare exterior – botez sau altceva care indică adeziunea la o biserică locală şi vizibilă.

Duhul Sfânt este nu numai autorul vieţii în Biserica lui Cristos ci este şi izvorul iubirii care leagă pe membrii ei unii cu alţii. Prima roadă a Duhului este iubirea, însăşi natura Lui este iubire, şi El o dăruieşte aceluia în care locuieşte. Fiecare credincios a făcut această experienţă remarcabilă, de a fi atras cu uşurinţă de alte persoane creştine, cu care de-abia a făcut cunoştinţă, deşi poate vin din medii diferite şi au orizonturi foarte distincte. Dragostea frăţească care uneşte copiii lui Dumnezeu este mai adâncă şi mai frumoasă decât multe legături de familie. Este semnul de a aparţine familiei lui Dumnezeu. „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi”, scrie apostolul Ioan în întâia lui epistolă (3:14), şi aşa este. Nu este o dragoste senti­mentală, superficială sau egoistă. Inspirată de un spirit de sacrificiu, ea se manifestă prin dorinţa de a servi, de a ajuta şi de a îmbogăţi pe ceilalţi oameni. Prin iubire se poate învinge forţa centrifugă a păcatului, unind ceea ce păcatul a dezbinat. Păcatul desparte, pe când iubirea împacă pe oameni între ei.

Negreşit, în istoria Bisericii găsim pagini negre, pătate de fapte nedemne, de egoism şi de neascultarea de învăţătura lui Cristos. Chiar în zilele noastre unele biserici apar ca şi moarte sau mai degrabă grav bolnave, altele sfâşiate între ele prin certuri şi distruse din lipsă de iubire. N-avem încotro, trebuie să admitem că nu toţi cei care se numesc creştini manifestă iubirea şi viaţa lui Isus Cristos. Totuşi, locul creştinului este în comunitatea creştină locală, oricât de im­perfectă ar fi ea, spre a căuta o calitate nouă a relaţiilor pe care Cristos le dăruieşte poporului Său. El se va asocia fraţilor săi, într-o aceeaşi părtăşie pentru a se închina lui Dumnezeu, pentru a sluji şi depune mărturie despre Isus Cristos în lume.

CAPITOLUL 9

Preţul trebuie bine calculat

Până acum am cercetat câteva din dovezile divinităţii lui Isus din Nazaret; apoi care sunt profundele nevoi ale omului păcătos, înstrăinat de Dumnezeu, închis în sine însuşi şi fără adevărată părtăşie cu aproapele lui. Am văzut în sfârşit aspectele principale ale mântuirii oferite de Cristos. Acum a venit ceasul să punem şi noi personal lui Isus Cristos întreb­area lui Saul din Tars pe drumul Damascului: „Doamne, ce vrei să fac?” (Faptele Apostolilor 9:6). Aceeaşi întrebare o găsim şi în gura temnicerului din Filipi: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” (Faptele Apostolilor 16:30). Este clar că trebuie să facem ceva. Creştinismul nu constă numai în a aproba câteva afirmaţii, chiar dacă sunt adevărate. Dacă recunoaştem starea noastră de păcate, şi necesitatea mântuirii, nu înseamnă că am de­venit creştini. Trebuie să-I răspundem lui Isus Cristos pozitiv şi personal, să ne încredem în El şi să-Il fim supuşi ca unui Mântuitor şi Domn. Pasul acesta îl vom studia mai cu de-amănuntul în următorul capitol. Deocamdată ne vom ocupa cu câteva din consecinţele lui practice.

Isus n-a ascuns niciodată faptul că dacă El dăruieşte mult, cere în aceeaşi măsură. El oferă oamenilor mântuirea, dar tot El le cere şi supunerea. Isus nu i-a încurajat deloc pe cei care au vrut să-L urmeze, fără să se fi gândit profund înainte. El nu a folosit nici un fel de presiune pentru a-i avea pe ucenicii Lui. Isus a respins pe cei care veneau la El mânaţi de un entu­ziasm artificial. Evanghelistul Luca ne vorbeşte despre trei oameni, care şi-au propus să-L urmeze pe Isus; dar nici unul până la urmă nu a rămas lângă El. Tot Luca ne vorbeşte şi de tânărul bogat, care era foarte religios, ducea o viaţă morală şi căuta să moştenească viaţa veşnică, dar neputând renunţa la bogăţii, a plecat „întristat de tot”, cu avuţiile neatinse, dar fără să fi găsit viaţa, nici să-L fi înţeles pe Cristos (Luca 18:23).

Cu altă ocazie, vedem cum gloate mari Îl urmau pe Isus pe care-L aclamau cu entuziasm, dar Isus ştia că ei Îl căutau cu superficialitate, de aceea S-a oprit, S-a întors spre ei, şi le-a pus o întrebare, în formă de pildă: „Cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârşească? Pen­tru ca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârşi, şi toţi cei ce-l vor vedea, să înceapă să râdă de el şi să zică: „Omul acesta a început să zidească, şi n-a putut isprăvi” (Luca 14:30).

Istoria creştinilor este plină cu astfel de turnuri neisprăvite, pe jumătate surpate; ruinele celor care au început să zidească şi n-au putut isprăvi. Mii de oameni, as­tăzi încă, neatenţi la avertismentul lui Cristos, au început a-L urma fără să se oprească mai înainte şi să-şi facă socotelile – adică să calculeze preţul. Rezultatul este dezastrul creştinismului de astăzi; un creştinism cu numele. Acolo unde civilizaţia creştină s-a răspândit, creştinismul nu este pentru mulţi decât o spoială superficială. Oamenii s-au apropiat câte puţin să asculte, au luat câte o învăţătură, atâta cât li s-a părut bine şi cinstit, dar nu prea mult, ca nu cumva să li se ceară ceva. Religia lor este ca o pernă moale, care-i ocroteşte de asprimile vieţii, şi care-şi schimbă forma după placul lor. Deci, nu este de mirare că unii oameni plini de cinism vorbesc de „ipocriţii din biserică” şi nu vor să audă de religie, considerând-o ca o poartă de scăpare faţa de realităţile vieţii!

Învăţătura lui Isus este cu totul diferită. El niciodată nu Şi-a diminuat exigenţele, nici n-a schimbat condiţiile impuse, spre a-Şi face mai atrăgătoare chemarea. El a cerut primilor ucenici o predare totală, şi aşa cere fiecărui ucenic de atunci încoace, de aceea nici noi, nu putem da mai puţin. Isus spunea mulţimilor: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze. Căci oricine vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui. Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pen­tru sufletul său? Pentru că oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului, când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri” (Marcu 8:34-38).

Chemarea lui Cristos

Cristos a spus: „Urmează-Mă”. El a cerut bărbaţilor şi femeilor să-L urmeze, să se încreadă în El, să asculte de Cuvântul Lui şi să se identifice cauzei Lui. Dar a urma pe ci­neva înseamnă că trebuie mai întâi renunţat la alte ataşamente. Când Isus era pe pământ, ucenicul care vroia să-L ur­meze, trebuia să părăsească în sens propriu şi casa şi munca lui. Simon şi Andrei „şi-au lăsat mrejele, şi au mers după El” (Marcu 1:18). Iacov şi Ioan „au lăsat pe tatăl lor Zebedei în corabie cu tovarăşii de lucru, şi au mers după El” (v. 20). Matei (Levi), care l-a auzit chemarea pe când „şedea la vamă”, „a lăsat totul, s-a sculat şi a mers după El” (Luca 5:27-28).

Felul chemării Domnului Isus nu s-a schimbat nici astăzi. El tot „Vino după Mine” ne spune, şi adaugă, ca în Luca 14:33: „Oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu”. Pentru majoritatea creştinilor, bineînţeles nu înseamnă că trebuie în sens propriu să renunţe la casă sau la munca lor. Mai degrabă este vorba de o cedare lăuntrică, de o renunţare, de refuzul de a permite afecţiunilor familiare sau ambiţiilor lumii să ocupe primul loc în viaţa noastră.

Dar la ce anume trebuie renunţat pentru a urma pe Isus? Mai întâi, trebuie să renunţăm la păcat.Aceasta, într-un cuvânt, se cheamă pocăinţă, adică prima parte a con­versiunii creştine. Nu se poate să o trecem cu vederea, căci pocăinţa şi credinţa sunt nedespărţite. Nu putem să-L urmăm pe Cristos fără a ne lăsa de păcat. Pocăinţa constă în a refuza orice gând, orice vorbă, faptă sau obicei care ştim că sunt rele. Nu ajunge să simţim remuşcări, nici să ne cerem scuze de la Dumnezeu. Pocăinţa nu este o problemă de emoţii, sau de cuvinte, ci o schimbare lăuntrică a minţii şi a atitudinii faţă de păcat, care aduce şi o schimbare în purtare. Aici nu încape nici un fel de compromisuri. Se poate că în viaţa noastră apare câte un păcat de care nu ne putem lăsa; dar când strigăm la Dumnezeu pentru izbăvire, trebuie să şi voim să renunţăm la el. Când eşti într-o situaţie de îndoială, întrebându-te ce e rău şi ce e bine, ce să iei şi ce să laşi, nu te lăsa prea mult influenţat de obiceiurile şi tradiţiile altor creştini pe care poate îi cunoşti, înaintează în viaţă, după învăţătura Bibliei şi îndemnurile conştiinţei, iar Cristos te va duce treptat-treptat mai departe pe cărarea neprihănirii. Când El ne arată ceva rău în noi să renunţăm la acest lucru. Poate este vorba de o prietenie, de o atitudine de mândrie, de gelozie sau de ranchiună.

Isus a spus ucenicilor Săi că este de preferat a pierde un ochi sau o mână, decât a cădea în păcat. Desigur, nu e vorba să luăm acest cuvânt literal şi să ne mutilăm trupul. Este un exemplu despre felul intransigent de a trata diversele ispite. Acolo unde păcatul răneşte sau pricinuieşte o pagubă aproapelui nostru, adevărata pocăinţă trebuie să aducă şi „o reparaţie” în măsura posibilităţii. Aceasta înseamnă că tre­buie să ne punem în ordine cu cei din jur, pe care poate i-am jignit. Toate păcatele noastre Îl mâhnesc pe Dumnezeu şi nimic din ceea ce putem noi face nu poate vindeca această rană. Dar când păcatele noastre au rănit pe alţi oameni, uneori putem să reparăm răul făcut, şi când putem, trebuie neapărat să-l facem. Zacheu, vameşul necinstit, nu numai că a plătit banii pe care-i furase de la clienţi, dar a spus că va da jumătate din averea sa pentru sărăci. Fără îndoială că a procedat astfel pentru a compensa furturile care nu mai pu­teau fi restituite. Trebuie să urmăm pilda lui. Poate că avem de dat înapoi bani sau timp, vorbe pe care le-am răspândit pe nedrept, (ban de restituit) scuze de cerut, sau de restabilit relaţii rupte.

Datoria de a repara pagubele rămâne o realitate şi trebuie să o facem cu toată seriozitatea cuvenită. Am cunoscut o studentă care s-a dus să mărturisească că a trişat la un examen; altcineva a înapoiat cărţi furate dintr-o librărie. Un ofiţer a trimis autorităţilor militare o listă de lucrurile ce neglijase să facă. Dacă cu adevărat ne-am pocăit, vom face tot ce ne e posibil ca să reparăm trecutul, căci nu putem să ne bucurăm mai departe de roadele păcatului pentru care cerem iertare.

Îl al doilea rând, trebuie să ne lepădăm de noi înşine. Pen­tru a-L urma pe Cristos, trebuie, nu numai să ne lăsăm de anumite păcate, ci şi să renunţăm la voinţa noastră proprie care este rădăcina tuturor faptelor noastre rele. A urma pe Cristos înseamnă a-I preda orice drept asupra vieţii noastre; înseamnă a-I preda inima noastră, să-I fim supuşi pe deplin. Isus descrie această renunţare în trei expresii foarte iz­bitoare:

se lepăda de sine: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine” (Luca 9:23). Aici este folosit acelaşi verb care s-a întrebuinţat şi în întâmplarea cu lepădarea lui Petru în curtea marelui preot. Este vorba de o renunţare la Eul nostru, tot atât de absolută, cum s-a lepădat Petru de Isus: „Nu cunosc pe omul acesta” (Marcu 14:71). A se lepăda de sine nu înseamnă numai a renunţa la anumite lucruri, ţigări sau dulciuri într-o zi de post, ci a se lepăda de sine spre a-L recunoaşte pe Cristos ca centrul vieţii.

Apoi Isus vorbeşte despre „a-ţi lua crucea”. „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine însuşi, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze” (Marcu 8:34). Dacă am fi trăit în Palestina şi am fi văzut un om cu o cruce în spate, numaidecât am fi recunoscut că e un deţinut condamnat şi dus la moarte. Într-adevăr, Palestina de atunci era o ţară ocupată, şi astfel procedau romanii cu criminalii condamnaţi la moarte. Deci, „a-şi lua crucea”, scrie un comentator, „înseamnă a se pune în situaţia unui om osândit, pe drumul care duce la execuţie”. Cu alte cuvinte, atitudinea noastră faţă de noi înşine trebuie să fie răstignirea eului nostru. Pavel întrebuinţează aceeaşi pildă scriind că „cei ce sunt ai lui Cristos şi-au răstignit firea pământească împreună cu pati­mile şi poftele ei” (Galateni 5:34). În Evanghelia după Luca (9:23) mai este adăugat un cuvânt: „în fiecare zi” (literal: zilnic). Creştinul trebuie să moară în fiecare zi. Zilnic trebuie să se lase de propria lui voinţă, zilnic să-şi reînnoiască predarea fără condiţie lui Isus Cristos.

A treia expresie pe care Isus a folosit-o ca să descrie lepădarea de sine este ”a-şi pierde viaţa”. Oricine îşi pierde viaţa… o va mântui” (Marcu 8:35). Cuvântul „viaţă” nu înseamnă aici existenţa noastră fizică, nici inima noastră, ci voinţa, „eul” nostru, partea din personalitatea noastră care cugetă, simte, face planuri şi opţiuni. În Evanghelia după Luca, într-o frază asemănătoare, Isus vorbeşte de un om care „se leapădă de sine însuşi”. Deci cel ce se predă lui Cristos „se pierde pe sine însuşi”. Aceasta nu înseamnă însă că îşi pierde personalitatea. Voinţa lui, ce-i drept, este supusă voinţei lui Cristos, dar personalitatea lui nu este absorbită în person­alitatea lui Cristos. Dimpotrivă, precum vom vedea ceva mai departe, când creştinul „se pierde pe sine însuşi”, atunci se regăseşte, îşi descopere identitatea cea adevărată.

Deci, spre a-L urma pe Cristos, noi trebuie să ne lepădăm de noi înşine, să ne răstignim, să ne pierdem pe noi înşine. Chemarea lui Cristos este acum clară. El nu ne cheamă la o viaţă de credinţă călduţă ci să ne predăm Lui pe deplin, şi să-L recunoaştem ca pe Stăpânul nostru.

O idee ciudată circulă astăzi în anumite cercuri; cum că noi am putea să beneficiem de mântuirea adusă de Cristos fără să acceptăm exigenţele stăpânirii Lui asupra noastră. O astfel de noţiune absurdă nu se găseşte nicăieri în Noul Testament. „Isus este Domnul” este întâia formulă cunoscută de „Crezul” creştin. În timpul imperiului Roman, când se cerea cetăţenilor să spună „Cezar este Domn”: a-L mărturisi pe Isus Cristos ca Domn era foarte primejdios. Creştinii însă nu şovăiau. Ei nu puteau să dea Cezarului ascultarea lor ab­solută, pentru că o dăduseră mai întâi lui „Isus Regele Regilor”. Dumnezeu a înălţat pe Fiul Său mai pe sus decât orice autoritate sau putere, şi l-a dat rangul care e mai pe sus de toate rangurile, pentru ca „la Numele lui Isus, să se plece orice genunchi… şi orice limbă sa mărturisească… că Cristos este Domnul” (Filipeni 2:10-11). A-L face pe Cristos Domn înseamnă a-I supune viaţa noastră publică şi personală, in­clusiv cariera noastră căci Dumnezeu are un plan pentru fiecare viaţă. Partea noastră constă în a descoperi acest plan, şi a-l îndeplini, chiar dacă este diferit de al nostru sau al părinţilor noştri. Este vorba desigur de o hotărâre de primă importanţă care nu va fi luată la repezeală sau fără chib­zuinţă. Dacă Cristos este Domnul nostru, trebuie să fim gata de a accepta schimbarea pe care El o vrea în viaţa noastră. Ceea ce este sigur, este că Dumnezeu cheamă pe fiecare credincios în parte să îndeplinească o misiune, adică a-L servi pe El şi a sluji altora în numele dragostei pentru Cristos. Nici un creştin nu mai poate trăi pentru sine însuşi. Nu este posibil de a spune dinainte, care va fi misiunea creştinului, pentru unii va fi o slujbă pastorală sau misionară, aici sau în altă parte. Dar este o mare greşeală să presupunem că fiecare creştin are o astfel de chemare, căci sunt şi alte forme de slujire cărora li se potriveşte tot aşa de bine numele de „lucrare creştină”. De pildă, chemarea multor fete să devină neveste, mame, să însufleţească un cămin creştin, este o „slujbă creştină în deplinul sens al acestui cuvânt, căci prin aceasta ele slujesc pe Domnul, familia şi comunitatea lor. La fel este cu orice muncă: medicină, cercetările ştiinţifice, dreptul, învăţământul, serviciile sociale, industria, comerţul, dacă cel care efectuează lucrul respectiv se con­sideră cooperând cu Dumnezeu în slujba omului.

Să nu fim prea grăbiţi să descoperim voia lui Dumnezeu în ceea ce priveşte vieţile noastre. Dacă suntem gata s-o împlinim şi s-o aşteptăm în supunere, El o va arăta la timpul cuvenit. Oricare ar fi ea, creştinul nu va rămâne fără acti­vitate în slujba lui Cristos. Fie că este muncitor sau patron pe propriul lui cont, el are un Stăpân ceresc. El va învăţa să sesizeze scopul lui Dumnezeu în lucrul lui, şi se va strădui din toată inima să-l îndeplinească, „ca pentru Domnul, nu pentru oameni” (Coloseni 3:23). În viaţa noastră mai este şi un alt domeniu, care trece şi el sub stăpânirea lui Isus Cristos, şi anume căsătoria şi căminul. Isus a spus odată: „Să nu credeţi că am venit să aduc pacea pe pământ: n-am venit să aduc pacea, ci sabia” (Matei 10:34), şi apoi a vorbit despre dez­binarea care se poate produce în sânul familiei, când unul din membrii ei începe să-L urmeze. Şi astăzi sunt astfel de con­flicte. Creştinul nu le caută, căci ştie că datoria lui este de a iubi şi de a cinsti pe părinţii lui şi pe ceilalţi membri ai familiei lui. El este chemat să fie un împăciuitor (Matei 5:9), deci va face concesii în măsura posibilului fără să-şi com­promită datoria către Dumnezeu. Totuşi el ia aminte la cu­vintele lui Cristos: „Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă…, ori pe fiu, ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10:37).

Apoi, un creştin e liber să se căsătorească numai cu alt creştin. Biblia o spune desluşit: „Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi” (2 Corinteni 6:14). Această poruncă poate să aducă suferinţe grele unora, care sunt deja logodiţi sau aproape să se logodească, dar realitatea trebuie privită în faţă. Căsătoria nu este numai un obicei social onorabil, ci ea a fost orânduită de Dumnezeu. Relaţia con­jugală este cea mai intimă legătură posibilă între două fiinţe omeneşti. Dorinţa lui Dumnezeu este ca această legătură să se realizeze tot atât de bine pe plan spiritual, ca pe plan fizic, afectiv, mintal şi social. A se căsători cu cineva necredin­cios, cu care unirea nu poate fi deplină, înseamnă pentru creştin nu numai o neascultare de Dumnezeu, ci şi a se lipsi de unirea desăvârşita pe care ar dori-o el. Aceasta aduce cu sine şi o primejdie pentru copii, care sunt puşi în faţa conflictelor religioase în propriul lor cămin, încât educaţia creştină pe care ei ar trebui să o primească de la amândoi părinţi nu e posibilă.

Într-adevăr, pocăinţa aduce o transformare atât de radicală încât poate schimba toată atitudinea noastră faţă de căsătorie şi de relaţiile sexuale. Vom începe să privim sexualitatea – adică diferenţa între bărbat şi femeie, şi atracţia lor mutuală – ca fiind şi ea creată de Dumnezeu. Atunci sexul, adică expresia fizică a sexualităţii – nu mai iese din rolul lui, nu mai exprimă egoismul nerăspunzător, întâmplător şi impersonal, ci devine ceva bun şi drept, ex­presia iubirii, o plinătate a scopului divin şi a personalităţii umane, precum l-a dorit Dumnezeu.

Şi în alte domenii din viaţa noastră personală, Isus Cristos devine Stăpânul nostru, dacă ne predăm Lui, şi anume în ceea ce priveşte banii şi timpul nostru. Isus a vorbit destul de des şi într-un mod deosebit despre primejdia bogăţiilor. Uneori, parcă ar fi vrut ca ucenicii Lui să-şi transforme toată averea în bani pe care să-i împartă săracilor. Nu încape îndoială, Isus şi astăzi cere acest lucru de la anumite per­soane. Dar cei mai mulţi sunt chemaţi mai degrabă la o lepădare spirituală faţă de bogăţiile materiale decât la o renunţare de fapt. Noul Testament nu spune că posesiunea de bunuri materiale reprezintă un păcat. Ceea ce este clar, este că Cristos doreşte să ocupe primul loc în inimile noastre mai presus decât bunurile materiale, precum şi legăturile noastre familiare. Nu putem sluji „lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Matei 6:24, Luca 16:13). Apoi, trebuie să fim conştiincioşi şi generoşi în folosirea banilor, căci din clipa pocăinţei ei nu mai sunt ai noştri, ci ne sunt încredinţaţi de Dumnezeu numai spre a-i administra. În epoca noastră, când prăpastia între prosperitate şi mizerie se face tot mai vizibilă în toată lumea şi când lucrarea pentru Dumnezeu e restrânsă din lipsă de bani, noi ar trebui să fim generoşi şi disciplinaţi cu privire la cheltuielile pe care le facem.

Cât priveşte folosirea timpului, în zilele noastre, problema este generală; creştinul, după pocăinţa lui, va trebui să revizuiască lista preferinţelor sale. Dacă e student, studiile vor ocupa primul loc. Creştinii ar trebui să fie cunoscuţi pen­tru munca lor serioasă şi cinstită. Totuşi, creştinul îşi va găsi timp şi pentru alte preocupări, oricât de încărcat ar fi pro­gramul lui zilnic. El va păstra în fiecare zi un moment pentru rugăciune şi citirea Bibliei, iar Duminica, fiind rânduită de Dumnezeu ca zi de închinare şi de odihnă, el va căuta comuniunea cu alţi creştini, va citi literatura creştină şi va căuta să fie în slujba bisericii şi membri lor comunităţi. Toate acestea implică renunţarea la păcat şi a fi gata a-L urma pe Cristos.

Chemarea de a-L mărturisi pe Cristos

Noi suntem chemaţi nu numai să-L urmăm pe Cristos în viaţa noastră personală, dar să-L mărturisim şi public. Nu e suficient să ne lepădăm de noi înşine în ascuns, dacă pe faţă ne lepădăm de El înaintea oamenilor. El a spus: „De oricine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, în acest neam preacurvar şi păcătos, Se va ruşina şi Fiul omului, când va veni în slava Tatălui Său împreună cu sfinţii îngeri” (Marcu 8:38). „Pe oricine Mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri, dar de oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 10:32-33).

Isus ştia că vom fi ispitiţi să ne ruşinăm de El – de aceea a vorbit astfel; iar faptul că adaugă „în neamul acesta preacur­var şi păcătos” dovedeşte cât de grea va fi mărturia. El a prevăzut că Biserica Lui va fi o minoritate în lume; apoi desigur va fi nevoie de mult curaj, ca să fie printre cei puţini împotriva celor mulţi, mai ales când cei puţini, vor fi tot­deauna nepopulari, şi nu vor prezenta un punct de atracţie. Totuşi această mărturie publică nu poate fi evitată. Pavel a afirmat, că ea este o condiţie a mântuirii. Pentru a fi mântuiţi, Pavel declară că trebuie nu numai să credem în inima noas­tră, ci să şi mărturisim cu buzele noastre pe Isus ca Domn, „căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire” (Romani 10:9-10). Este probabil că apostolul Pavel să facă aici o aluzie la botez. El recomandă noului convertit de a trece prin botez: pe de o parte spre a primi simbolul apei, semnul vizibil şi pecetea purificării lăuntrice, iar pe de altă parte ca să mărturisească în mod public încrederea pe care şi-a pus-o în Isus Cristos ca Mântuitor şi Stăpân. Mărturia creştină însă nu se mărgineşte numai la botez. Credinciosul va căuta să facă cunoscut familiei şi prietenilor săi că a devenit creştin, atât prin viaţa pe care o duce cât şi vorbire, atunci, când se vor ivi prilejuri favorabile. Desigur el va face tot posibilul ca să se poarte dis­cret în această privinţă, şi cu tactul cuvenit mai ales când e vorba de viaţa particulară a altora. În acelaşi timp se va iden­tifica cu alţi creştini, în biserică, la facultate sau la servici, fără frică de a mărturisi când e întrebat de cineva că aparţine lui Cristos. El va căuta, prin rugăciune, exemplu şi mărturie să câştige prietenii lui, pentru Cristos.

Îmbărbătarea

Dacă Cristos cere mult de la noi, El este gata în acelaşi timp, să vină în ajutorul nostru prin diferite încurajări şi îmbărbătări. El are multe motive pentru aceasta.

Primul motiv ne priveşte direct: „Oricine va vrea să-şi scape viaţa, o va pierde; dar oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea şi din pricina Evangheliei, o va mântui. Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8:35-37). Mulţi se tem să-şi predea viaţa lui Isus, crezând că prin aceasta vor pierde prea multe lucruri. Uităm că Isus a venit în lume ca „să avem viaţă, şi s-o avem din belşug” (Ioan 10:10). Scopul Lui este să ne îmbogăţească, nu să ne sărăcească. Numai în slujba Lui se găseşte libertatea desăvârşită.

Ce-i drept, când te predai lui Cristos, trebuie să suporţi unele pierderi. Am vorbit deja despre păcat şi despre egoismul care trebuie să dispară. Se poate că vom pierde şi unii prieteni. Dar în compensaţie vom obţine bogăţii atât de satisfăcătoare încât balanţa nu rămâne deficitară. Învăţătura lui Cristos ca şi experienţa creştină sunt de acord asupra fap­tului, că dacă ne „pierdem” pe noi înşine, spre a-L urma pe Cristos, în realitate vom constata că abia atunci începem să ne regăsim. Lepădarea de sine este adevărata descoperire de sine. A trăi pentru sine este o nebunie şi sinucidere; a trăi pentru Dumnezeu şi pentru ceilalţi este adevărată înţelep­ciune şi viaţă. Când acceptăm să ne pierdem pe noi înşine, în slujba lui Cristos şi a aproapelui nostru, numai atunci vom începe să ne regăsim pe noi înşine. Ca să ilustreze acest fapt, Isus a pus în contrast lumea întreagă şi sufletul unui singur om. El întreabă un om de afaceri asupra profitului şi pier­derilor lui; presupunând că poţi câştiga lumea întreagă şi să te pierzi pe tine însuţi, care ar fi folosul? Socotind valoarea minimă a profitului personal, Isus a explicat că a merge după El înseamnă a ne angaja într-o afacere avantajoasă, căci a-L urma pe El înseamnă să ne regăsim pe noi înşine, pe când a ne sluji pe noi şi a-L refuza pe El înseamnă să ne pierdem şi să ne lipsim de destinul veşnic, oricâte bunuri materiale am câştiga între timp. De ce lucrurile se prezintă astfel? Mai întâi pentru că nu am putea niciodată câştiga toată lumea. Şi apoi, chiar dacă am reuşi, n-ar dăinui! În al treilea rând, chiar dacă ar dura, nu ne-ar satisface. „Ce poate da un om în schimbul sufletului său?” Nimic nu ar putea avea suficientă valoare pentru o astfel de ofertă. Desigur costă să fii creştin. Dar a nu fi creştin costă şi mai mult; înseamnă a te pierde pe tine însuţi.

A doua consideraţie care încurajează predarea vieţii noas­tre lui Cristos este cu privire la ceilalţi oameni. Noi suntem chemaţi să ne supunem lui Cristos în vederea slujirii pe care o vom putea aduce. „Oricine îşi va pierde viaţa sa pentru buna vestire a Evangheliei, o va scăpa”. Creştinul se preocupă să aducă şi altora vestea bună a Evangheliei. Am văzut deja îndemnul care ni s-a dat de a nu ne ruşina nici de Cristos şi nici de cuvintele Sale. Privilegiul nostru este de a ne făli cu persoana Lui Isus şi a dori să răspândim vestea cea bună (sensul cuvântului „Evanghelie” nota trad.) şi altora.

Mulţi dintre noi ne simţim apăsaţi când vedem tragedia şi haosul lumii în care trăim şi în care chiar supravieţuirea noastră este pusă în cauză. Omul se simte deseori ca un bob de nisip în lume, sau o parte anonimă a maşini uriaşe, care se numeşte societatea modernă. Dar creştinul nu-şi pierde inima în deznădejde: Domnul Isus Cristos Şi-a descris ucenicii ca fiind „sarea pământului” şi „lumina lumii (Matei 5:13 şi 14). Înainte de a fi fost inventată congelarea, sarea era folosită într-un scop negativ, ca să oprească stricarea alimentelor, mai ales a cărnii şi a peştelui. În acelaşi fel ar trebui creştinii să păzească lumea de deteriorare, menţinând valorile morale, influenţând opinia publică şi legislaţia. Creştinii fiind lumina lumii, ei trebuie să permită ca această lumină să strălucească. Ei au găsit în Isus Cristos secretul păcii, al dragostei, al îmbunătăţirii relaţiilor între oameni, o viaţă transformată, ei vor trebui să împartă acest secret cu alţii. Cea mai bună contribuţie pe care o poate aduce cineva spre a răspunde nevoilor umanităţii este să trăiască o viaţă creştină, să întemeieze un cămin creştin şi să facă să strălucească prin toate mijloacele lumina Evangheliei lui Isus Cristos.

Cea mai mare încurajare a chemării, însă este pentru Isus Cristos Însuşi. „Oricine îşi va pierde viaţa din pricina Mea… o va mântui”. Graba noastră de a îndeplini o sarcină dificilă depinde în mare parte de persoane care ne-a cerut-o s-o îndeplinim. Dacă cererea vine de la cineva care are multă in­fluenţă asupra noastră, de la cineva căruia îi datorăm mult, facem orice cu plăcere. Isus are toate drepturile asupra noas­tră, de aceea Îi suntem datori. Din cauza aceasta chemarea lui Isus este atât de elocventă şi de convingătoare. El ne cere să renunţăm la noi înşine, să ne luăm crucea şi să-L urmăm pentru Numele Lui. El care a purtat crucea înaintea noastră nu ne cere mai mult decât ne-a dat. Noi ar trebui, nu să socotim ce vom primi şi ce vom da, ci să-L urmăm, căci Isus S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, şi cu ce preţ! A părăsit slava Tatălui, cerul şi îngerii care I se închinau. S-a umilit pe El În­suşi, acceptând să ia chip omenesc, să Se nască într-un staul şi să fie culcat în iesle, apoi să lucreze ca tâmplar, având ca prieteni nişte simpli pescari; în cele din urmă să moară pe o cruce de lemn, pentru a purta păcatele lumii întregi. Numai o privire spre cruce ne face să cuprindem adâncimea unei astfel de dragoste, care a îndurat suferinţa şi ruşinea, pentru noi, care meritam judecata. Înţelegem că nu ne mai rămâne decât un lucru de făcut; să-L urmăm pe Isus! Cum să respingem o dragoste aşa de mare?

Şi acum un sfat: dacă te afli în stare de anemie morală, ţine-te departe de creştinism! Dacă-ţi place să duci o viaţă uşoară, satisfăcută de tine însuţi, nu deveni creştin! Dar dacă cauţi descoperirea firii tale însăţi, într-o viaţă care să satisfacă din plin, firea dăruită de Dumnezeu, dacă doreşti o viaţă de aventuri pasionante, în care vei avea prilejul de a-L sluji pe Dumnezeu, şi pe semeni tăi, dacă vrei să exprimi oricât de puţin din recunoştinţa, pe care începi s-o simţi, pentru Cel care a murit pentru tine, atunci te îndemn să te predai fără şovăire şi întârziere, lui Isus Cristos, Domnul şi Mântuitorul tău.

Glasul lui Isus mă-mbie

Crucea-ţi ia, vino cu Mine

Eu răspund cu bucurie

Toată viaţa mea Ţi-o-nchin!

Să-ţi urmez vreau totdeauna

Crucea mea purtând mereu:

Dar pe cale-ntinde-mi mâna

Luminează drumul meu.

Vreau deci tot să las de-acuma

Luându-mi crucea, să-Ţi urmez

Cu iubire-ntotdeauna

În iubirea-Ţi să mă-încrez.

Ştiu, e strâmt drumul Golgotei

Şi sunt slab, şi sunt fricos;

Este-un drum al suferinţei,

Plin de colţuri şi stâncos.

Îmi dau viaţa-ntreagă Ţie,

Fă din mine ce voieşti;

Am drept scumpă avuţie

Că Tu, Doamne, mă iubeşti.

CAPITOLUL 10

A lua o hotărâre

Numeroase sunt persoanele cărora li se pare ciudat când aud că trebuie să ia o hotărâre personală pentru a deveni creştin. Unii cred că dacă te-ai născut într-o ţară creştină, eşti de acum creştin. „Nefiind nici evrei, nici mahomedani, nici budişti, probabil că suntem creştini!”, spun ei. Alţii îşi închipuie că, primind o educaţie creştină, învăţând să ac­cepte crezul creştin şi normele de purtare creştine, nu li se mai cere şi altceva. Dar lucrurile nu se prezintă astfel. Oricum ne-am fi născut şi am fost educaţi, fiecare om e răspunzător de hotărârea lui pentru sau împotriva lui Cristos. Nu putem să rămânem neutri. Este imposibil să ne îndreptăm spre creştinism fără să ne decidem, nici să lăsăm pe altul să ia hotărârea în locul nostru; noi înşine trebuie să hotărâm.

Chiar dacă suntem de acord cu ceea ce scrie în această carte până la pagina de faţă, nu ajunge. Chiar dacă admitem că divinitatea lui Isus e posibilă, poate chiar dovedită, şi că El era de fapt Fiul lui Dumnezeu; că El a venit şi a murit ca să fie Mântuitorul lumii; chiar dacă admitem că noi suntem păcătoşi şi că avem nevoie de un Mântuitor, toate acestea nu ajung. Nici unul din aceste fapte, nici toate împreună, nu ne fac creştini. Desigur că trebuie mai întâi să credem anumite fapte despre persoana şi lucrarea lui Cristos, dar adevărata credinţă va transforma acest asentiment mintal într-un act decisiv de încredere. Convingerea intelectuală este un lucru, dar hotărârea morală este altceva. Şi eu însumi gândeam altă dată că, deoarece Isus a murit pe Cruce, lumea întreagă era pusă în mod automat în ordine cu Dumnezeu. Îmi aduc aminte cât de nedumerit, ba chiar cât de indignat, am fost când mi s-a spus că aveam nevoie să mi-L însuşesc pe Isus şi mântuirea Lui pentru mine personal. Mulţumesc lui Dumnezeu că, mai târziu, El mi-a deschis ochii, şi am înţeles că nu era suficient numai faptul să recunosc că Isus este Mân­tuitorul lumii ci trebuia să-L accept personal ca pe Mântui­torul meu. Da, al meu! În adevăr adjectivul posesiv la per­soana întâia, are un loc deosebit în Biblie. „Domnul este Păstorul meu; nu voi duce lipsă de nimic” (Psalm 23:1); „Domnul este lumina şi mântuirea mea” (Psalm 27:1) „Dumne­zeule, Tu eşti Dumnezeul meu” (Psalm 63:1).”Preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Cristos, Domnul meu”(Filipeni 3:8). Există un verset în Biblie care a ajutat pe mulţi căutători ai adevărului (şi pe mine!) să înţelegem pasul credinţei pe care-l avem de făcut, şi care conţine cuvintele lui Cristos, care spun: „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3:20).

Există o pictură vestită din anul 1853 care ilustrează această „lumină a lumii”. Pictura originală se află în capela din Keble College la Oxford, şi o copie pe care a pictat-o acelaşi artist după 40 de ani, se găseşte în Catedrala St. Paul. Deşi stilul acestei picturi s-a cam demodat, simbolul ei rămâne viu, precum l-a descris J. Ruskin: „În partea stângă a tabloului se vede această uşă care reprezintă sufletul omenesc, încuiată şi baricadată cu lacăte şi cuie ruginite. Iedera a crescut peste balamalele nedeschise de multă vreme… Pragul e acoperit cu buruieni, iar Cristos se apropie pe înnoptate… „El poartă coroana de spini şi haina de pur­pură împărătească, ţine o lampă în mâna stângă (lumina lumii) şi cu mâna dreaptă bate la uşă.”

Acest tablou simbolizează sufletul omenesc comparat cu o casă închisă cu o uşă care o izolează din exterior. Fiecare dintre noi avem propria noastră viaţă pe care dorim s-o trăim. Uşa acestei case e bine închisă, nimeni nu poate in­tra. În faţa uşii de la casa personalităţii noastre, se găseşte Isus Cristos. El vrea să intre în ea, de aceea bate la uşă. Hotărârea pe care avem s-o luăm este foarte simplă: Îi vom permite noi lui Isus să intre sau Îl vom lăsa afară?

Să ne punem câteva întrebări pentru a lămuri această hotărâre, pe care o avem de luat. Mai întâi de toate cine locuieşte această casă? Această casă reprezintă inima omenească şi cel ce o ocupă, este fiecare dintre noi în parte. Dar cine suntem noi şi de ce Isus vine să ne viziteze? Noi suntem păcătoşi şi El vine la uşa noastră tocmai pentru că avem nevoie de El.

Cel de al doilea şi al treilea capitol din cartea Apocalipsei sunt compuse din scrisori dictate apostolului Ioan de Cristos Cel proslăvit şi destinate la şapte din principalele biserici din Asia Mică. Versetul despre care vom vorbi, este con­cluzia ultimei scrisori, adresată bisericii din Laodicea, care se găsea în ţinutul unde acum se află Turcia de astăzi. Laodicea era o cetate bogată şi prosperă în vremurile acelea, vestită în special prin manufacturile ei de ţesături, şcoala ei de medicină unde se fabrica vestita doctorie frigiană pentru ochi, şi pentru băncile ei renumite. Prosperitatea materială adusese acestei cetăţi un spirit de trufie care molipsea până şi biserica creştină. În această biserică se găseau creştini cu numele, dar care nu erau adevăraţi creştini. Interesul lor religios era numai superficial şi sporadic. Ca şi apa adusă prin viaductele din Hierapolis (care se mai pot vedea şi astăzi), ei erau „călduţi”, spune Isus, adică nici în clocot nici reci. „Călduţi” din punct de vedere spiritual consecinţă a mândriei şi iluziilor, în care se complăceau. „Zici: sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic”; şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol” (Apocalipsa 3:17).

Ce portret a mândrei şi prosperei biserici din Laodicea! Membrii ei erau goi cu toate fabricile lor de îmbrăcăminte, orbi cu toate doctoriile lor pentru ochi, cerşetori cu toate băncile lor bogate! Noi astăzi nu suntem diferiţi de ei. Poate că şi noi spunem, ca ei: „N-am nevoie de nimic”. Nu există cuvinte mai primejdioase ca acestea din punct de vedere spiritual. Nu oare independenţa şi încrederea noastră în noi înşine ne împiedică de a ne preda lui Cristos? Desigur că avem nevoie de El! Fără El suntem goi înaintea lui Dumnezeu, adică lipsiţi de îmbrăcămintea morală cuvenită pen­tru a ne înfăţişa înaintea Lui; orbi în ceea ce priveşte adevărurile spirituale; cerşetori, neavând nimic cu care să ne putem cumpăra favorurile cerului. Dar Cristos poate să ne îmbrace cu dreptatea Lui, să ne deschidă ochii, şi să ne îmbogăţească duhovniceşte. În afară de El, adică până nu-l deschidem uşa, şi-L lăsăm să intre, rămânem cerşetori orbi şi goi, pierduţi pentru totdeauna. „Iată Eu stau la uşa şi bat” spune El. Nu e vorba de o nălucă, nici de o figură dintr-un roman religios. Ci Cel care stă la uşa şi bate este Isus, Omul din Nazaret: care pin faptele, caracterul şi învierea Lui garantează că El este Fiul lui Dumnezeu. El este Mântuitorul cel răstignit. Mână care bate la uşă poartă semnul cuielor. Picioarele care stau pe prag la fel. El este Cel care a murit pentru păcatele noastre pe cruce. El este Cristosul cel înviat. Ioan Îl descrie deja în capitolul întâi al Apocalipsei, cum L-a văzut într-o vedenie simbolică ca Mântuitorul proslăvit: „Ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari… Faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în toată puterea lui” (Apocalipsa 1:13-17). Nu e mirare că Ioan, când L-a văzut, a căzut la picioarele Lui. Este greu de înţeles cum Domnul slavei se pleacă spre cerşetorii orbi şi goi care suntem noi. Ce face Isus Cristos? El stă la uşă, aşteptând şi bătând. Isus stă cu răbdare în faţa uşii. El este lângă ea. Şi totuşi această casă Îi aparţine! El este arhitectul. El este ziditorul, El este proprietarul; El a plătit-o cu Sângele Lui. Casa Îi aparţine de drept; cât despre noi, suntem numai locatarii ei. El ar putea să ne poruncească să-I deschidem uşa . În loc să procedeze astfel, ne roagă frumos să-L primim. Nu intră cu sila în viaţa nimănui, ci spune (Apocalipsa 3:18): „Te sfătuiesc…” Ar avea dreptul să rostească porunci, să dea or­dine, dar se mulţumeşte cu sfaturi. Aşa de mare este smerenia Lui. Ce mare libertate ne lasă Isus!

Dar de ce vrea Isus Cristos să intre la noi? Noi am văzut deja motivele. El vrea să ne fie în acelaşi timp şi Mântuitor şi Stăpân. Ca să devină Mântuitorul nostru, El a murit pentru păcatele noastre. Dacă Îl primim, El ne dăruieşte fiecăruia în parte toate binefacerile aduse de moartea Lui. Odată intrat, El renovează, zugrăveşte casa şi o mobilează din nou. Cu alte cuvinte, El ne iartă, ştergând trecutul şi curăţindu-ne. Apoi ne promite că va cina cu noi şi noi cu El. Această frază descrie bucuria părtăşiei cu El. Nu numai că ni se dă El Însuşi nouă, ci ne cere să ne dăm şi noi Lui. Am fost nişte străini; acum devenim prieteni. Era între noi o uşă închisă; acum ne aşezăm la aceeaşi masă.

Isus Cristos vrea să intre la noi şi ca Domn şi ca Stăpân. Viaţa noastră, asemănată aici cu o casă, va intra în stăpânirea Lui; dar nu are rost să-I deschidem uşa dacă nu suntem gata să ne supunem Lui. Când trece pragul, noi trebuie să-I încredinţăm toată trusa cu chei, garantându-I accesul liber în toate camerele. Un student spunea odată: „În loc să-I dau lui Cristos o mulţime de chei pentru toate camerele casei, I-am dat un paspartu care le deschide pe toate”.

O astfel de dăruire lui Isus Cristos se traduce prin pocăinţă, întoarcere de la tot ce ştim că nu-I place Lui. Nu că devenim mai buni ca înainte de a-L pofti înăuntru. Dim­potrivă! Tocmai pentru că noi din fire nu putem singuri să ne transformăm şi nici să ne îmbunătăţim, de aceea avem nevoie de intervenţia Lui. Dar atunci trebuie să ne şi învoim cu schimbările pe care El va socoti că trebuie să le facă când a intrat în inima noastră. Nu mai încape nici împotrivire, nici discuţie, ci mai degrabă o supunere fără condiţii stăpânirii Lui. Isus ne cere să ne lepădăm de rău, şi să-L urmăm pe El, chiar dacă nu ştim în amănunt unde ne va duce toate acestea.

Şovăieşti? Ţi se pare nechibzuit de a te preda aşa orbeşte lui Cristos? Desigur nu ai dreptate. Ai mult mai mult de chibzuit decât la o căsătorie. Prin căsătorie, un bărbat şi o femeie se predau unul altuia fără condiţie, neştiind ce le rezervă viitorul. Ei însă se iubesc şi au încredere unul în altul, şi promit să rămână uniţi din acel moment, „la bine şi la rău, în sărăcie sau în bogăţie, în stare de boală şi sănătate, să se iubească unul pe altul până ce moartea îi va desparte”. Dacă fiinţe omeneşti pot să se încreadă astfel una alteia, oare nu putem noi să ne încredem în Fiul lui Dumnezeu? De fapt, e mai rezonabil să te încredinţezi lui Cristos, care este Dum­nezeu, decât unui om, cât de bun ar fi el. Isus nu ne va înşela niciodată nici nu va dezamăgi încrederea noastră.

Ce vom face, deci? Mai întâi, să ascultăm glasul Lui. Din nefericire este posibil să facem pe surzii şi să înăbuşim mur­murul constant al chemării Lui. Căci vocea Lui se face auzită în diferite feluri; uneori în tulburările conştiinţei noastre, alteori prin problemele puse minţii; sau după o bătălie morală pierdută; când viaţa ne apare goală, fără rost. Câteodată printr-o foame spirituală nelămurită, sau prin boală, doliu, durere, sau teamă, ne dăm seama că Cristos stă afară la uşă şi ne vorbeşte. Sau poate că chemarea Lui ne vine printr-un prieten, prin vocea unui predicator sau printr-o carte. Când o auzim, trebuie să ascultăm. „Cine are urechi, să asculte”, spune Duhul Sfânt (Apocalipsa 2:7,11,17,29, 3:6, 13, 22).

Apoi, trebuie să-I deschidem uşa. Dacă am auzit că bate, trebuie ca răspuns să-L lăsăm să intre. Aceasta este o imagine, o descriere prin pildă a unui act de credinţă, prin care credem în Isus Cristos, Mântuitorul, şi ne supunem Lui ca Stăpân.

Această faptă de credinţă este un act concret. Verbul grec folosit în text exprimă un act precis. Nu e vorba de o uşă care se deschide singură, nici care ar fi întredeschisă. Uşa este închisă, deci trebuie să fie deschisă dinăuntru. Cristos nu poate s-o deschidă din afară. Un renumit tablou al pictorului Holman Hunt, Îl reprezintă pe Isus, care stă în faţa unei uşi închise şi bate, dar uşa nu are zăvor pe din afară, se spune că dinadins l-a omis, ca să arate că noi trebuie să deschidem uşa, deoarece clanţa se află numai în interior.

Primirea lui Isus este un act individual. Într-adevăr, acest mesaj a fost adresat unei biserici – anume celei din Laodicea, o biserică considerată în text „călduţă”. Vocea însă îndeamnă pe fiecare. Stă scris „Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el”. Fiecare om trebuie să se hotărască pentru sine şi să facă pasul acesta singur. Nimeni nu-l poate face pentru tine. Părinţi creştini, învăţători, pastori şi prieteni te pot îndruma, dar numai mâna ta poate răsuci cheia şi deschide broasca.

Este un act făcut odată pentru totdeauna; numai odată poţi face acest pas. Când intră Cristos, El închide uşa şi încuie pe dinăuntru. Păcatul Îl poate izgoni într-un colţ sau altul, dar casa în care a intrat El nu o mai părăseşte niciodată. „Nu te voi lăsa nici nu te voi părăsi”, spune El (Iosua 1:5, citat în Evrei 13:5).

Aceasta nu înseamnă că printr-o astfel de experienţă devii ca un înger! Nici că într-o clipă devii desăvârşit. Poţi deveni creştin într-o clipă, dar trebuie timp pentru a atinge maturi­tatea. Cristos poate să intre, să ne cureţe şi să ne ierte în câteva secunde, dar e nevoie de mult mai mult timp ca să ne transforme caracterul după voia Lui. Tot astfel cum nu-i ne­voie decât de un scurt moment ca să se căsătorească doi tineri, dar câţi ani le trebuie ca să se unifice cele două carac­tere diferite!

Deci, clipa când Îl primim pe Cristos spre a ne preda Lui e urmată de o viaţă întreagă de adaptare.

Deschiderea uşii depinde de voinţa noastră. Nu-i nevoie să aştepţi vreo lumină supranaturală, nici vreo senzaţie specială. Nu! Cristos a venit în lume, să moară pentru păca­tele noastre. Acum a sosit la uşa casei tale, la uşa vieţii tale, stă afară şi bate. Mai mult nu poate face. Noi trebuie să deschidem.

Este un act urgent. Să nu aşteptăm mai mult decât trebuie. Timpul trece, cine ştie ce aduce viitorul? Poate că o astfel de ocazie nu se mai iveşte niciodată (Proverbe 27:1): „Nu te făli cu ziua de mâine, căci nu ştii ce poate aduce o zi”. Duhul Sfânt zice: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile!” (Evrei 3:7-8, citat din Psalmul 95:8). Nu amâna să deschizi în speranţa de a deveni demn de a-L lăsa să intre pe Cristos, şi nici ca să rezolvi mai întâi singur problemele tale.

Dacă crezi că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu şi că a murit ca să fie Mântuitorul tău, este de ajuns. Toate vor veni pe deasupra la vremea lor. Desigur că e primejdioasă o hotărâre luată în grabă şi pe negândite; dar şi şovăiala este tot atât de periculoasă. Dacă în străfundul tău ştii că trebuie să acţionezi, atunci nu mai amâna!

A deschide inima lui Isus este un act indispensabil. Desigur că viaţa creştină înseamnă mult mai mult decât numai să deschizi uşa. Precum vom vedea în capitolul următor, ea include intrarea într-o comunitate de creştini, deosebirea şi împlinirea voii lui Dumnezeu, creşterea în har şi în cunoştinţă, efortul de a sluji pe Dumnezeu şi pe om. Dar nimic nu poate înlocui acest prim pas. Poţi să crezi cu mintea ta în Cristos şi să-L admiri; poţi să-I adresezi rugăciuni prin gaura cheii (aşa am făcut şi eu, ani de zile!); poţi să-i dai câţiva bani pe sub pragul uşii ca să-L faci să tacă; poţi să fii moral, cumsecade, drept şi bun; poţi să fii religios, botezat şi confirmat; să fii învăţat, să cunoşti filozofia religiei, să studiezi teologia, ba chiar să fii preot sau pastor consacrat şi totuşi încă să nu-I fi deschis lui Cristos uşa inimii tale. Nu există nici un alt mijloc care conduce la Cristos; tot restul e fără valoare.

Un profesor universitar povesteşte în autobiografia sa (intitulată „Cum m-a surprins bucuria”} ce i s-a întâmplat într-o zi când călătorea în autobuz: „Fără nici un cuvânt şi aproape fără nici o imagine, un fapt care mă privea mi-a venit în min­te. Am devenit conştient că ţineam ceva departe de mine, excluzându-l, sau, dacă preferaţi că purtam nişte haine ri­gide, o armură sau o carapace. Atunci am simţit că-mi sosise ceasul unei hotărâri libere. Puteam să deschid uşa său s-o las închisă; puteam să desfac armura sau să o las. Nici una din hotărâri nu-mi apăreau ca o datorie, nici ca o ameninţare şi nici ca o făgăduinţă, deşi ştiam că a deschide uşa, a dez­brăca armura, avea o importanţă incalculabilă. Am ales să deschid uşa, să înlătur carapacea şi să desfac încingătoarea. Zic că „am ales”, dar nu mi se părea cu putinţă să fac altfel”.

O doamnă din înalta societate londoneză la sfârşitul unei reuniuni, s-a ridicat la invitaţia cunoscutului evanghelist Billy Graham când el a întrebat dacă e cineva care vrea să creadă în Isus Cristos. Persoana căreia doamna a fost încred­inţată să se ocupe de ea, a îndemnat-o să se roage în momentul acela pentru a-L primi pe Isus. Atunci, plecându-şi capul, doamna a murmurat: „Scumpe Doamne Isuse, eu doresc mai mult decât orice în lume să intri Tu în inima mea, Amin.”

Un tânăr în vârstă de aproape optsprezece ani a îngenun­chiat într-o duminică seară, lângă patul lui în dormitorul in­ternatului. În mod foarte simplu, obiectiv dar hotărât, el I-a povestit lui Cristos cum şi-a risipit viaţa; şi-a mărturisit păcatele, apoi a mulţumit lui Cristos că a murit pentru el la Cruce şi L-a rugat să intre în viaţa lui. A doua zi, el a scris în jurnalul lui: „Ieri a fost cu adevărat o zi excepţională… Până acum, Cristos era la periferia vieţii mele, iar eu Îl rugam să-mi arate drumul, în loc să-I dau Lui toată cârma vieţii mele. În sfârşit L-am auzit bătând la uşă. I-am deschis, L-am poftit în casă, El a curăţit-o şi acum domneşte El în mine”. Iar a doua zi, scrie: „Astăzi am simţit cu adevărat o nouă bucurie imensă. Este bucuria de a fi în pace cu lumea şi în contact cu Dumnezeu. Ce bine ştiu acum că El mă călăuzeşte şi că până acum nu-L cunoşteam cu adevărat…”

Aceste citate sunt din propriul meu jurnal, îndrăznesc să vi le arăt ca să nu cumva să credeţi că vă îndemn să faceţi un pas pe care nu l-aş fi făcut şi eu.

Eşti creştin? Un creştin adevărat, angajat? Răspunsul tău depinde de o altă întrebare – nu dacă te duci sau nu la biserică, dacă crezi sau nu un „credo”, dacă duci o viaţă cin­stită sau nu. Desigur că toate acestea sunt importante, fie­care la locul ei. Dar esenţialul este; de ce parte a uşii se află Isus Cristos? Afară sau înăuntru? Totul depinde de acest răspuns.

Poate că eşti gata să-I deschizi uşa lui Cristos. Dacă nu eşti sigur că ai făcut astfel, te sfătuiesc să te asiguri de lucrul acesta. Poate că ai nevoie numai de „transcris cu cerneală ce ai scris deja cu creionul”, cum a spus cineva.

Eu ţi-aş sugera să te duci undeva singur deoparte să te rogi. Mărturiseşte-ţi păcatele lui Dumnezeu şi lasă-te de ele. Mulţumeşte lui Isus Cristos că a murit din dragoste pentru tine, şi în locul tău. Apoi deschide-I uşa şi pofteşte-L la tine ca Mântuitor şi Stăpân. Poate ar fi de folos ca următoarea rugăciune să aibă ecou în inima ta.

„Doamne Isuse, eu recunosc că am rătăcit, umblând de capul meu. Am păcătuit cu gândul, vorba şi fapta. Îmi pare rău de păcatele mele. Mă întorc de la ele în pocăinţă. Cred că ai murit pentru mine, purtând păcatele mele în trupul Tău. Îţi mulţumesc pentru iubirea Ta cea mare. Acum deschid uşa. Intră, Doamne Isuse. Intră ca Mântuitorul meu, şi curăţeşte-mă. Intră ca Stăpânul meu, şi ia-mă în stăpânirea Ta. Pe Tine vreau să Te slujesc toată viaţa mea, din toate pu­terile pe care mi le vei da. Amin.”

Dacă te-ai rugat astfel, sincer mulţumeşte umil lui Cristos că a intrat la tine. Căci aşa a făgăduit El că va face: Cuvântul Lui este dat: „Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el”(Apocalipsa 3:20). Sentimentele tale au puţină im­portanţă, făgăduinţa lui Isus contează. Mulţumeşte-I că s-a ţinut de cuvânt.

CAPITOLUL 11

A fi creştin

Acest ultim capitol este adresat celor ce au deschis uşa vieţii lor lui Isus Cristos. Ei s-au predat Lui. Deci au pornit în viaţa creştină. A deveni creştin este un lucru, dar a fi creştin este altceva. Care sunt consecinţele vieţii creştine? Iată de ceea ce ne vom ocupa acum.

Ai făcut primul pas, invitându-L pe Cristos să devină Mân­tuitorul şi Stăpânul tău. De îndată s-a petrecut o minune; Dumnezeu – fără al cărui har n-ai fi putut să te pocăieşti nici să crezi – ţi-a dăruit o viaţă nouă. Te-ai „născut din nou” (Ioan 3:1-21). Deci ai devenit un copil al lui Dumnezeu, ai intrat în familia Lui. Precum la naşterea trupească nu ţi-ai dat seama de ce s-a petrecut cu tine, poate că nici acum n-ai înţeles ce s-a petrecut cu tine, n-ai simţit nimic extraordinar. De fapt, a lua conştiinţă de sine însuşi, a descoperi cine şi ce suntem, face parte din dezvoltarea personalităţii. Totuşi, aşa cum prin naşterea ta s-a ivit o nouă persoană independentă în lume, tot aşa când te-ai născut din nou ai devenit o făptură nouă în Cristos.

Dar, poate te vei întreba, nu este Dumnezeu oare Tatăl tuturor oamenilor? Nu sunt ei toţi copiii Lui? Dumnezeu este cu adevărat Creatorul tuturor oamenilor, în sensul că „îşi trag cu toţii obârşia din El”, cum scrie, de pildă, în Faptele Apostolilor 17:28. Biblia însă face o distincţie netă între această relaţie generală a lui Dumnezeu cu tot neamul omenesc, relaţie de Creator faţă de creatura sa, şi relaţia specială de Tată faţă de copil, care o are El cu cei care devin o nouă făptură prin Isus Cristos. Ioan lămureşte această legătură în prologul evangheliei sale unde scrie: „El, (adică Isus) a venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu, născuţi… din Dumnezeu” (Ioan 1:11-13). „Celor ce… L-au primit”, „celor ce cred,… născuţi.”..”din Dumnezeu”. Toate aceste cuvinte se referă la aceeaşi oameni, adică „copiii lui Dumnezeu”, care au primit pe Cristos în viaţa lor.

Pentru a înţelege ce înseamnă după Biblie a fi „un copil al lui Dumnezeu”, trebuie să înţelegem privilegiile şi respon­sabilităţile copilului lui Dumnezeu. Să vedem care sunt ele:

Privilegiile creştine

Primul drept pe care-l are cel care s-a născut din nou, şi care a intrat astfel în familia lui Dumnezeu este contactul cu Dumnezeu. Să analizăm această relaţie.

  1. a) Părtăşia cu Dumnezeu

Am văzut că păcatele noastre ne-au îndepărtat de Dumne­zeu, punând între El şi noi o barieră. Cu alte cuvinte eram sub condamnarea dreptului Judecător al întregii lumi. Dar acum, prin Isus Cristos, care a purtat osânda noastră, şi cu care am fost uniţi prin credinţă, suntem „îndreptăţiţi”, deci acceptaţi de Dumnezeu şi declaraţi neprihăniţi. Judecătorul nostru a devenit Tatăl nostru. „Vedeţi ce dragoste ne-a arătat Tatăl, să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem”, scrie Ioan în prima lui epistolă (cap. 3:1). „Tatăl” şi „Fiul” sunt titlurile distincte pe care Isus le dădea lui Dumnezeu şi Lui În­suşi, şi aceste Nume ne dă voie şi nouă să le folosim. Legătura noastră cu El ne îngăduie să avem parte de însăşi părtăşia Lui cu Tatăl. Ciprian, episcopul Cartaginei în mijlocul secolului al treilea al erei noastre, exprimă foarte bine acest privilegiu în tratatul lui cu privire la rugăciunea Domnului Isus, Tatăl nostru: „Ce mare este îndurarea Domnului! Cu câtă bunătate Se apleacă El spre noi şi doreşte să-I zicem Tatăl nostru! Când ne rugăm, El care ne numeşte fii de Dumnezeu precum şi Cristos este Fiul lui Dumnezeu! Nici unul dintre noi n-ar îndrăzni să pronunţe acest Nume în rugăciune, dacă nu ne-ar fi învăţat El”.

Iată de ce acum putem rosti Tatăl nostru fără făţărnicie. Cuvintele nu mai sună a gol ca altădată, ele acum sunt pline de rezonanţă, căci Dumnezeu este cu adevărat Tatăl nostru care este în cer, El ştie de ce avem nevoie chiar înainte de a-I cere ceva, şi nici unul dintre copiii Săi nu vor duce lipsă de lucruri bune (Matei 6:7-13, 24-34 şi 7:7-12). Uneori poate că trebuie să primim din mâna Lui şi câte o mustrare, „căci Dumnezeu pedepseşte pe cine-l iubeşte şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte” (Evrei 12:3-11). Dar aşa făcând, Se poartă cu noi ca şi cu nişte fii şi ne pedepseşte spre binele nostru. Având un astfel de Tată, iubitor, înţelept şi puternic, putem să fim izbăviţi de toate temerile noastre.

  1. b) Siguranţa

Nu numai că creştinul Îl cunoaşte pe Dumnezeu ca un fiu pe tatăl său, dar această legătură este sigură, de neclintit. Câţi oameni nădăjduiesc fără speranţă! Cu Dumnezeu însă poţi să fii sigur. Voia lui Dumnezeu pe care ne-a descoperit-o nouă este să fim siguri că avem siguranţa mântuirii noastre, nu numai pentru pacea şi liniştea noastră lăuntrică, şi pentru a ajutora pe alţii, ci pentru a şti că aceasta este voia lui Dum­nezeu pentru noi. Apostolul Ioan scrie categoric, că aceasta era ţinta primei lui epistole: „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi, care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu, aveţi viaţa veşnică” (1 Ioan 5:13).

Totuşi, trebuie să facem o deosebire între a fi sigur şi a se simţi sigur. Mulţi tineri creştini în viaţa lor cu Cristos greşesc în această privinţă; ei se bizuiesc prea mult pe sentimentele lor superficiale. Într-o zi se simt aproape de Dumnezeu; a doua zi iată-i simţindu-se din nou îndepărtaţi de El. Şi pentru că ei cred sincer că sentimentele lor oglindesc cu adevărat starea lor spirituală, iată-i copleşiţi de îndoieli. Viaţa lor creştină, adeseori când se înalţă în exaltare, când coboară în adâncimi de depresiune. Să evităm o astfel de stare cu orice preţ. O astfel de cale în sus şi în jos pentru copiii Săi nu este după voia lui Dumnezeu. Trebuie să învăţăm să nu ne încredem simţurilor noastre, care sunt foarte variabile şi deseori n-au nici un fel de raport cu progresele noastre spiri­tuale.

Temelia siguranţei noastre, se bazează nu pe simţurile noastre, ci pe ceea ce ne-a spus El. Deci testul pe care tre­buie să ni-l aplicăm nu este subiectiv, ci obiectiv: nu tre­buie să scormonim înăuntrul nostru ca să căutăm dovezi de viaţă spirituală, ci să privim în sus la Dumnezeu şi la Cuvântul Lui. Dar unde vom găsi acest cuvânt a lui Dumnezeu care ne asigură că suntem copiii Lui?

Mai întâi, Dumnezeu făgăduieşte în Biblie, adică în Cuvân­tul Lui scris, să dea viaţa veşnică celor care Îl primesc pe Cristos. „Mărturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică, şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viaţa” (1 Ioan 5:11-12). Deci nu e un lucru pretenţios să crezi cu umilinţă că ai viaţa veşnică. Dimpotrivă; a crede Cuvântul lui Dum­nezeu este smerenie, nu trufie, este înţelepciune, şi nu pretenţie. Nebunia şi păcatul ar fi tocmai să te îndoieşti, căci „cine nu crede pe Dumnezeu, Îl face mincinos, fiindcă nu crede mărturisirea, pe care a făcut-o Dumnezeu despre Fiul Său” (v. 10). Toată Biblia este plină de făgăduinţele lui Dum­nezeu. Creştinul chibzuit începe cât se poate de devreme să şi le întipărească în memorie. În continuare dacă i se întâm­plă să cadă în prăpastia depresiunii şi a îndoielii, aceste făgăduinţe ale lui Dumnezeu sunt ca frânghiile alpinistului, pe care acesta le foloseşte spre a ieşi de acolo. Iată câteva din textele de memorat. Fiecare conţine o făgăduinţă:

Cristos nu izgoneşte pe cel ce vine la El: (Ioan 6:37)

În El avem viaţa veşnică: (Ioan 10:28)

El este totdeauna cu noi: (Evrei 13:5-6)

Dumnezeu nu va îngădui să fim ispitiţi peste puterile noas­tre: (1 Corinteni 10:13)

Dacă le mărturisim, El ne va ierta păcatele: (1 Ioan 1:9)

Ne va da înţelepciunea de care avem nevoie, dacă I-o cerem: (Iacov 1:5)

În al doilea rând, Dumnezeu vorbeşte sufletelor noastre. Ascultaţi următoarele afirmaţii: „Dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt (1 Ioan 5:11-12) şi când strigăm: „Ava! adică: Tată!, Însuşi Duhul adev­ereşte cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu” (Romani 5:5 şi 8:15-16). Fiecare creştin ştie ce înseamnă aceasta. Mărturia Duhului Sfânt din Scriptură e adeverită de mărturia aceluiaşi Duh Sfânt în inima noastră în experienţa zilnică. Nu e vorba aici de sentimentele noastre nestabile şi schimbătoare, ci mai degrabă de o convingere de origină divină în inima noastră, când Duhul Sfânt ne asigură El Însuşi de dragostea lui Dumnezeu pentru noi, şi ne îndeamnă să strigăm „Tată!” atunci când căutăm faţa lui Dumnezeu în rugăciune.

În al treilea rând, Duhul cel Sfânt confirmă mărturia înfierii noastre prin felul nostru de a trăi şi a ne purta. Din clipa când ne-am născut din nou şi ne-am integrat în familia lui Dum­nezeu, Duhul lui Dumnezeu locuieşte în noi. De fapt, acesta este unul din privilegiile principale ale copiilor lui Dum­nezeu: Duhul Sfânt care locuieşte în inima lor: „Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dum­nezeu” (Romani 8:14). Şi iarăşi: „Dacă n-are cineva Duhul lui Cristos, nu este al Lui”. Duhul cel Sfânt nu poate locui în noi fără să înceapă imediat să lucreze şi să ne schimbe felul de a trăi. Apostolul Ioan, în prima lui epistolă, repetă fără cruţare, acest test aplicat celor care „îşi spun” creştini: oricine persistă în neascultare de poruncile lui Dumnezeu, neglijându-şi datoriile către fraţii săi în credinţă, scrie el, nu e creştin, orice ar mărturisi el. Dreptatea şi dragostea sunt caracteristicile indispensabile ale copiilor lui Dumnezeu.

  1. c) O legătură sigură

Odată ce am devenit copii ai lui Dumnezeu, oare este sigură legătura noastră cu Dumnezeu? Sau putem noi să fim născuţi în familia lui Dumnezeu astăzi, iar mâine excluşi din mijlocul ei? Biblia spune că această relaţie este o legătură permanentă. „Dacă suntem copii, suntem şi moştenitori”, scrie Pavel, „moştenitori ai lui Dumnezeu, şi împreună moştenitori cu Cristos” (Romani 8:17).

Poate că-ţi pui întrebarea: „Dar ce se întâmplă dacă păcătuiesc? Când păcătuiesc, voi pierde titlul de copil al lui Dumnezeu? Încetez eu de a face parte din casa Tatălui ceresc? Nicidecum! Gândeşte-te la ce se întâmplă într-o familie. Un băiat se poartă urât cu părinţii săi. Un nor se co­boară peste căminul acesta, atmosfera este grea, tatăl şi fiul nu se mai înţeleg. Băiatul acesta nu mai este el fiul casei? Ba da. Legătura nu s-a schimbat; părtăşia însă s-a rupt. Legătura de familie depinde de naştere; părtăşia, de comportare. În­dată ce fiul şi-a cerut scuze, el este iertat, şi părtăşia este restabilită. Legătura de familie însă a rămas aceeaşi. Băiatul poate să fi fost, pentru o vreme, neascultător, ba chiar un fiu netrebnic, dar nu a încetat de a fi rămas fiul familiei. Acelaşi lucru se întâmplă cu copiii lui Dumnezeu. Când păcătuim, noi nu ne pierdem înfierea, adică legătura dintre copil şi tată, deşi părtăşia cu Dumnezeu rămâne întreruptă până ne mărturisim păcatul şi-l părăsim. Îndată ce „ne mărturisim păcatul, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Căci „dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Cristos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre (Ioan 2:1-2). Deci, nu aştepta până seara, cu atât mai puţin până duminica viitoare, ca să îndrepţi ceea ce astăzi nu ai făcut bine. Dimpotrivă, când ai căzut în păcat sau ispită, îngenunchează, pocăieşte-te şi caută cu umilinţă numaidecât iertarea Tatălui tău. Străduieşte-te să-ţi păstrezi conştiinţa limpede şi nepătată.

Cu alte cuvinte, noi nu putem fi îndreptăţiţi decât o singură dată pentru totdeauna; dar în fiecare zi avem ne­voie de iertare. Când Isus le-a spălat picioarele ucenicilor Săi, El le-a dat o pildă în această privinţă. Petru L-a rugat să-i spele „nu numai picioarele, dar mâinile şi capul”. Domnul însă a răspuns: „Cine s-a scăldat, n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot” (Ioan 13:9-10). Pe vremea Domnului Isus era obiceiul în Palestina, ca un om poftit la un prânz să facă baie înainte de a pleca. Când sosea la casa prietenului său, el avea picioarele prăfuite, de aceea o slugă îl întâmpina la uşă şi-i spăla picioarele. Tot aşa, când venim la Cristos întâia dată prin pocăinţă (convertire) primim un fel de „baie”, adică suntem „scăldaţi” în dreptatea Sa, – botezul fiind simbolul îndreptăţirii. Dar umblând zilnic pe drumurile prăfuite ale acestei lumi, avem nevoie „să ni se spele picioarele” (adică să primim zilnic iertarea şi curăţirea).

Responsabilităţile copilului lui Dumnezeu

Este un lucru minunat să fii copil a lui Dumnezeu. Dar aceasta implică şi obligaţi precise. Petru scrie: „Ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire” (1 Petru 2:2).

Marele privilegiu al copilului lui Dumnezeu este părtăşia cu Dumnezeu; marea sa răspundere este creşterea spirituală. Fiecăruia ne sunt dragi copiii, dar nici o persoană cu bun simţ nu ar dori să rămână în stadiul de pruncie. Tragedia însă este că mulţi creştini, născuţi din nou în Cristos, nu devin niciodată adulţi. Alţii suferă chiar de regresiune in­fantilă. Scopul Tatălui nostru ceresc, însă, este ca „pruncii în Cristos” să devină adulţi, „desăvârşiţi în Cristos” (1 Corinteni 3:1, Coloseni 1:28). Naşterea trebuie să fie urmată de creştere. Înce­putul vieţii creştine, îndreptăţirea, acceptarea lui Dum­nezeu, conduce la sfinţire, adică la ceea ce Petru numeşte „a creşte spre mântuire”.

Sunt două domenii principale în care creştinul trebuie să crească. Cel dintâi este cunoştinţa; al doilea; sfinţirea. Când începem viaţa cu Cristos, noi pricepem foarte puţine lucruri, şi de-abia începem să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Dar după aceea trebuie să înaintăm în cunoştinţa lui Dumnezeu şi a Domnului şi Mântuitorului nostru, Isus Cristos. Această cunoştinţă este în acelaşi timp intelectuală şi personală. Pe plan intelectual, vă sfătuiesc să studiaţi nu numai Biblia, ci şi cărţi creştine bune. A neglija creşterea în cunoştinţă, înseamnă a merge spre dezastru.

Noi trebuie să creştem de asemenea în sfinţire. Scriitorii Noului Testament vorbesc despre dezvoltarea credinţei noastre în Dumnezeu, despre dragostea noastră pentru „aproapele nostru” (adică pentru oameni) şi de asemănarea noastră cu Cristos. Orice fiu al lui Dumnezeu doreşte să semene tot mai mult în caracter şi în purtarea sa, cu Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Viaţa creştină este o viaţă neprihănită, adică dreaptă. Trebuie să ne străduim să ascultăm de porun­cile lui Dumnezeu şi să împlinim voia Lui. De aceea ne-a fost dat Duhul Sfânt. El şi-a făcut din trupurile noastre, tem­plul Său; El locuieşte în noi. Şi dacă noi ne supunem puterii Sale şi urmăm îndemnurile Lui, El va înfrânge dorinţele noas­tre rele şi va face ca în viaţa noastră să apară roadele Duhului şi anume „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrângerea poftelor” (Galateni 5:16, 22-23). Astfel vom fi în stare să ascultăm de poruncile lui Dumnezeu şi să facem voia Lui.

Dar cum să creştem? Sunt trei domenii esenţiale pentru dezvoltarea spirituală, în care copii lui Dumnezeu au responsabilitatea să se angajeze.

  1. a) Datoria noastră către Dumnezeu

Legătura noastră cu Tatăl nostru ceresc, deşi e sigură, nu e statică. El doreşte arzător ca, copiii Lui să-L cunoască din ce în ce mai de aproape. Generaţii de creştini, una după alta, au descoperit că cel mai bun mijloc de a-L cunoaşte pe Dum­nezeu constă în a pune zilnic deoparte un moment pentru citirea Bibliei şi rugăciune. Acest lucru este indispensabil pentru orice creştin care vrea să progreseze. În ziua de astăzi toţi suntem foarte ocupaţi, dar oricum trebuie să ne revedem programul nostru zilnic pentru a găsi timpul necesar de re­culegere, de preferinţă dimineaţa. Poate că trebuie să ne im­punem o disciplină severă, dar dacă acţionăm astfel, cu o Biblie cu litere lizibile şi cu un ceasornic deşteptător, iată-ne pe drumul biruinţei!

Este de mare importanţă să păstrăm echilibrul între citirea Bibliei şi rugăciune, deoarece prin Scriptură ne vorbeşte Dumnezeu, iar prin rugăciune vorbim noi cu El. Biblia ar trebui citită metodic. Roagă-te înainte de a citi, ca Duhul Sfânt să-ţi deschidă ochii şi să-ţi lumineze mintea. Apoi ci­teşte rar, cu atenţie şi cugetând. Dacă ai la dispoziţie, între­buinţează o versiune modernă. Impuneţi să citeşti şi să reciteşti textul, până ţi se descoperă semnificaţia lui. O carte de comentarii îţi poate fi şi ea de un mare ajutor. Apoi cu­getă asupra învăţăturilor pe care poţi să ţi le aplici ţie însuţi pentru viaţa de fiecare zi, din versetele citite. Caută făgăduinţele pe care să te sprijini, poruncile de îndeplinit, pildele de urmat, şi păcatele de care să te fereşti. Dacă e posibil notează într-un carnet tot ce ai învăţat. Mai presus de toate caută-L pe Isus Cristos, căci El este tema principală a Bibliei. Nu numai că Isus s-a descoperit prin ea, dar pe El Îl găsim în fiecare din paginile ei. Citirea şi meditarea Cuvân­tului este însoţită de rugăciune. Învaţă să vorbeşti cu Dum­nezeu, despre subiectul asupra căruia El ţi s-a adresat. Nu schimba discuţia! Dacă ţi-a vorbit despre El Însuşi şi despre slava Lui, închină-te Lui. Dacă ţi-a vorbit de tine, de păcatele tale, mărturiseşte-le. Mulţumeşte-l pentru orice bine­cuvântare descoperită ţie prin textul citit, şi roagă-te pentru ca tu şi prietenii tăi să profitaţi de învăţăturile date de aceste texte. Când ai terminat cu rugăciunea cu privire la textul respectiv, vei avea alte subiecte de rugăciune. Dacă Biblia te ajută în rugăciune, caietul de notiţe îţi va fi şi el de ajutor. Dacă ai notat în el, încă de dimineaţă, toate amănuntele zi­lei respective, seara, recapitulează-ţi ziua, mărturiseşte păcatele comise, mulţumeşte lui Dumnezeu pentru binecuvântările primite şi roagă-te pentru cei pe care i-ai întâlnit. Dumnezeu este Tatăl tău. Fii dar natural, încrezător şi îndrăzneşte. El se interesează de fiecare amănunt al vieţii tale. Curând vei vedea necesitatea să alcătuieşti o listă de rugăciune în care să înscrii rudele şi prietenii pentru care te simţi răspunzător. E de preferat să faci o listă uşor de com­pletat, unde să poţi adăuga sau sustrage diferitele nume.

  1. b) Datoria noastră către Biserică

Viaţa creştină nu se trăieşte numai pentru sine; ea nu este numai o problemă personală. Dacă ne-am născut din nou, am devenit membri ai familiei lui Dumnezeu; nu numai că El a devenit Tatăl nostru, dar orice creştin ne-a devenit frate sau soră, din orice neam sau denominaţie creştină ar fi. În Noul Testament, când se vorbeşte despre creştini, se folo­seşte foarte des cuvântul „fraţii”. Nu e suficient numai să ne mulţumim să fim membri ai Bisericii universale, ci trebuie să exprimăm practic această realitate; făcând parte dintr-o comunitate a ei. Locul fiecărui creştin este într-o biserică locală, luând parte la toate slujbele divine, la părtăşia şi măr­turia pe care o aduce ea. Poate că te vei întreba: unde să mă duc, cărei comunităţi să mă alătur? Dacă eşti deja legat de o biserică, fie prin educaţie, fie printr-o frecventare, de mai multă vreme, nu este nevoie să rupi această părtăşie fără motive serioase. Dacă însă ai de ales biserica unde vei de­veni membru, iată câteva sfaturi, unul cu privire la respon­sabilul bisericii şi altul privitor la adunarea însăşi. Câteva întrebări te vor ajuta să te lămureşti: predicatorul sau pastorul este el supus autorităţii Scripturii, căutând s-o ex­plice în predicile lui şi să o pună în raport cu viaţa noastră zilnică? Iar comunitatea reprezintă ea cel puţin un grup de credincioşi, care iubesc pe Dumnezeu, iubindu-se unii pe alţii şi pe ceilalţi oameni?

Botezul marchează în general intrarea într-o comunitate creştină vizibilă, cu toate că semnificaţia lui este mult mai adâncă. Dacă n-ai fost botezat încă, întreabă-l pe responsa­bilul bisericii cum să te pregăteşti pentru acest act. Apoi, chiar dacă la început multe lucruri îţi par încă neînţelese şi ciudate, nu sta în prag, ci intră hotărât în comuniunea creştină. A merge regulat la ora de cult într-o adunare (sau biserică) în fiecare duminică este o datorie creştină im­portantă. Mai ales cina Domnului cunoscută şi sub numele de frângerea pâinii, comuniune, sau împărtăşanie are im­portanţă esenţială. Aproape toate denominaţiile creştine sunt de acord a recunoaşte în comuniunea noastră unii cu alţii comemorarea morţii Mântuitorului nostru Isus Cristos. Dar părtăşia creştină este mult mai mult decât bucuria să întâlnirii duminica între „fraţi”. În mijlocul dragostei frăţeşti, tânărul creştin va descoperi adâncimea, adevăratei dragoste creştine. Acolo el va găsi o prietenie şi o dăruire mutuală deplină, cu fel de fel de oameni de vârstă şi de origină dif­erită. Desigur că cei mai buni prieteni ai creştinului vor fi creştini; iar nevastă sau bărbat îţi vei căuta numai printre credincioşi (vezi, de pildă, 2 Corinteni 6:14).

  1. c) Datoria noastră către lume

Am văzut mai sus că viaţa creştină e o problemă de familie, în care copiii se bucură de legătura cu Tatăl lor şi de părtăşia unii cu alţii. Dar nici o clipă să nu ne închipuim că aici responsabilităţile creştine se opresc! Creştinii nu alcătuiesc o grupare de egoişti care s-ar interesa numai de ei înşişi. Dimpotrivă, orice creştin trebuie să fie adânc preo­cupat de toţi semenii lui, care-l înconjoară. Şi o parte foarte importantă din chemarea lui constă în a se interesa de cei ce sunt în afara Bisericii. Biserica creştină are la activul ei multe opere filantropice în toată lumea, în favoarea celor oropsiţi, părăsiţi, sărăci, flămânzi, bolnavi, victime ale opresiunii şi nedreptăţii, orfani, prizonieri şi declasaţi. Încă şi astăzi se află în toată lumea ucenici ai lui Cristos care se străduiesc să uşureze suferinţele şi strâmtorarea altora. Totuşi, cât de mult lucru mai rămâne de făcut! Uneori, trebuie să mărturisim că ne este ruşine să vedem cum alţii, care nu fac caz de creştinismul lor, arată mai multă mărinimie decât noi care pretindem că-L cunoaştem pe Cristos cu adevărat.

O altă răspundere a Bisericii către lume – adică, după Biblie, către cei ce se ţin în afară de Cristos şi de Biserica Lui – este evanghelizarea. „A evangheliza” înseamnă literal a răspândi vestea cea bună a lui Isus Cristos. În lumea întreagă există încă milioane de suflete, care nu au auzit vorbindu-se de El. Biserica nu a fost totdeauna la înălţimea chemării ei şi a mântuirii pe care o aduce El. Suntem noi oare generaţia de creştini care se va scula să câştige lumea pentru Cristos? Poate că Mântuitorul are în vedere o misiune specială pentru tine ca slujitor al Evangheliei. Trebuie să fim gata a descoperi voia lui Dumnezeu pentru noi şi s-o acceptăm. Deşi nu toţi creştinii sunt chemaţi să fie pastori, predicatori sau misionari, Dumnezeu cere oricărui creştin să fie un martor al lui Isus Cristos. În căminul său, printre prietenii săi, la şcoală sau la serviciu, el e răspunzător să ducă o viaţă umilă, cinstită, plină de dragoste; o viaţă care seamănă cu a lui Cristos, şi să caute să câştige şi pe alţii pentru El. Pentru aceasta creştinul va trebui să rămână smerit şi respectos dar hotărât.

În primul rând, începe cu rugăciunea. Cere lui Dumnezeu să-ţi pună pe inimă mântuirea unuia sau a doi prieteni. De obicei e mai înţelept să începi cu prietenii de acelaşi sex şi de aceeaşi vârstă. Apoi roagă-te regulat şi într-un mod precis pentru mântuirea lor. Întreţine-ţi prietenia cu ei din dragoste pentru ei, ia-ţi timp să-i vezi, iubeşte-i aşa cum sunt. Curând se va ivi un prilej să-i duci la biserică sau la o adunare unde se vesteşte Evanghelia, să le dai ceva literatură creştină de citit, sau să le spui foarte simplu ce înseamnă Isus Cristos pentru tine şi cum L-ai găsit. Nici nu mai este nevoie să adaug că mărturiile cele mai elocvente vor fi fără efect dacă purtarea noastră le contrazice, pe când nimic nu are mai mare eficacitate, decât o viaţă în care se vede cum lucrează Cristos.

Aceasta sunt dar privilegiile şi răspunderile copilului lui Dumnezeu. Născut de curând în familia Lui, el se bucură de o legătură intimă şi sigură cu Tatăl ceresc. Deci el caută să fie disciplinat în ceea ce priveşte citirea zilnică a Bibliei şi în rugăciune, să fie un membru fidel al Bisericii, şi în acelaşi timp să lucreze activ, pentru Cristosul pe care-L mărturi­seşte.

Această expunere a vieţii creştine ne arată în ce măsură orice creştin este supus unei tensiuni continue; el este, de fapt, cetăţean a două împărăţii, una pământească şi alta cerească. Cele două cetăţenii ne impun datorii, faţă de care nu putem să ne sustragem. Pe de o parte, unii din scriitorii Noului Testament pun deseori accentul pe obligaţiile noas­tre faţă de stat, de stăpânire, de familie şi de societate în general. Biblia nu ne permite să ne eschivăm de la respon­sabilităţile noastre practice, refugiindu-ne în misticism sau într-o mănăstire, nici chiar într-o comunitate creştină care ar fi izolată în afară de lume.

Pe de altă parte tot unii din scriitorii Noului Testament ne reamintesc că suntem „străini şi călători” pe pământ, că „cetăţenia noastră este în ceruri” şi că suntem în drum spre locaşul veşnic (vezi de pildă 1 Petru 2:11, Filipeni 3:20, 2 Corinteni 4:16-18). Prin urmare, nu ne vom strânge ”comori pe pământ” (Matei 6:19), nici nu ne vom pasiona pentru ambiţii pur egoiste; nu trebuie să ne judecăm după criteriile acestei lumi şi nici să ne pierdem inima când suntem copleşiţi de grijile vieţii prezente. Putem foarte uşor să biruim această viaţă de tensiune, fie retrăgându-ne în Cristos neglijând lumea, fie angajându-ne atât de puternic în lume că-L uităm pe Cristos. Nici una însă din aceste soluţii nu este cu adevărat creştină, deoarece amândouă implică o lepădare de una din datoriile noastre creştine. Creştinul cumpătat care ia Scriptura drept călăuză, va căuta să trăiască în acelaşi timp „în Cristos” şi „în lume”. Nu poate alege exclusiv una sau alta.

Aceasta este viaţa de ucenic la care ne cheamă Cristos. De aceea a murit El şi a înviat: ca să avem „o viaţă nouă”. El ne-a dat Duhul Său, astfel încât să putem trăi această viaţă în lume.

Acum El ne cheamă să-L urmăm, consacrându-ne Lui pe de-a întregul şi fără rezervă.

Frumuseti din Biblie(5): intre hainele de vaduva si cele de tarfa – onoare si oroare

Title: Judah and Tamar Painter:  Emile Vernet, 1789-1863

Tamar este o aparitie biblica fulguranta: istoria ei este pomenita „accidental”, o paranteza „murdara” in istoria patriarhului Iosif (Geneza/Facerea 38). Totusi, urmare a acestei aparitii „jenante”, Tamar apare in genealogia Mantuitorului, ca una dintre cele 4 femei pomenite expres printre stamoasele Domnului. Ce a facut-o demna insa de o asa onoare? O oroare?!

Tamar apare ca nora patriarhului Iuda, sotia primului fiu al lui Iuda, un om rau caruia Dumnezeu nu-i mai ingaduie sa faca umbra degeaba pamantului. Tamar este livrata fiului urmator ca „de prasila”: sa nu se stinga mostenirea mortului rau. Al doilea „bun” fiu al lui Iuda nu o considera demna de samanta lui spre pastrarea memoriei fratelui decedat si Tamar se vede exilata intr-o postura penibila: vaduva refuzata si injosita.

Drama ei continua, si este dusa cu zaharelul promisiunii unui sot pe care insa trebuie sa astepte sa mai creasca, minor fiind. Cand asteptarea  ar fi trebuit sa-i ia sfarsit se vede iarasi injosita si refuzata tacit.

Si asa decide sa-si ia soarta in maini, sa actioneze chiar si in virtutea principiului iezuit: „scopul scuza mijloacele”.

„12. Dupa mai multa vreme, sotia lui Iuda, fiica lui Şua, a murit. Dupa ce a depasit durerea pierderii ei, Iuda s-a dus impreuna cu adulamitul Hira, prietenul sau, la Timna, la cei care-i tundeau oile.
13. Tamarei i s-a spus: „Socrul tau se duce la Timna, ca sa-si tunda oile.”
14. Atunci ea si-a schimbat hainele de vaduva, s-a acoperit cu un val si s-a infasurat cu un sal, apoi s-a asezat la intrarea in Enayim, care se afla in drum spre Timna. Isi daduse seama ca, desi Sela crescuse, ea nu-i fusese data de sotie.
15. Cand Iuda a vazut-o, a crezut ca este o prostituata, pentru ca avea fata acoperita.
16. El s-a indreptat catre ea pe marginea drumului si, fara sa stie ca era nora sa, i-a zis: – Lasa-ma sa intru la tine! – Ce-mi vei da, daca intri la mine? a intrebat ea.
17. – iti voi trimite un ied din turma, a raspuns el. – Doar daca imi dai o garantie pana il vei trimite, a spus ea.
18. – Ce garantie sa-ti dau? a intrebat el. – Sigiliul tau, snurul tau si toiagul din mana ta, a raspuns ea. El i le-a dat si a intrat la ea, iar ea a ramas insarcinata de la el.
19. Dupa aceea ea a plecat indata, si-a dat jos valul si s-a schimbat in hainele de vaduva.„
(Geneza 38:12-19, NTR)

Tamar procedeaza foarte discutabil si „neortodox”. Isi schimba straiele de vaduva cu unele de curva la drumul mare. Nu stim cum se „imbracau”  curvele atunci, stim cum se dezbraca azi( e suficient sa treci pe langa locurile lor de „vanatoare” ca sa le remarci despuierea si nesimtirea). Tamar se deghizeaza si minte. Tamar nu se da inapoi de la incest, ba chiar il provoaca premeditat. Tamar isi apara dreptul de a fi mama prin oroarea de a fi tratata ca tarfa si se expune riscului maxim: arderea de vie. Pentru aceasta „oroare” Tamar are onoarea in final sa-i fie recunoscuta dreptatea vis-a-vis de nedreptatile la care fusese supusa de socrul ei, „onorabilul” patriarh Iuda, cel care nu se da inapoi sa se duca la tarfe pe pret de un ied…

( „S-a facut frumoasa”  traduce Septuaginta sintagma incerta tradusa de NTR ca „şi s-a înfăşurat cu un şal”. Mai spune Biblia acelasi lucru despre o alta „frumoasa” care „se face frumoasa”, fardandu-se : curva Izabela.( 2 Regi/4 Regi LXX 9:30). Dar cat de diferite sunt „infrumusetarile”: Tamar pentru a-si apara dreptul la demnitate,familie si maternitate, pe cand Izabela pentru a seduce si pierde  suflete… Tamar este o frumoasa indiferent de nuanta tenului si dragalasenia trasaturilor epidermei si muschilor; Izabela este o hidosenie, indiferent de cat de „cool” ar fi aratat pentru o aparitie in revista Playboy …)

Dar onoarea adevarata a Tamarei i se face fiind trecuta in galeria ilustra a stramoaselor lui Dumnezeu intrupat. Alaturi de alte femei la fel de „breze”:  cealalta curva, Rahav,  curva lui Urie, Batseba, si vaduva Rut – autoarea unui alt gest stupefiant de asemeni : ii „descopera picioarele” unui barbat altul decat sotul ei, noaptea, in cortul lui…(Rut 3)

Tamar isi apara drepturile la demnitate si fericire chiar cu riscul mortii. Mi se pare suficient motiv sa fie stra-stra-bunica Dumnezeului demnitatii si fericirii…

Emil Bartos – Rolul crestinului in diaspora – partea 1.1 Recomandare de carti si Disputa dintre Martyn Lloyd-Jones si John Stott (14 Februarie, 2014)

emil-bartosCate ceva despre mine, pentru cei care nu ma cunoasteti. Sunt credincios Domnului din tinerete, la 17 ani am facut legamantul cu Domnul, ca urmare a unei lucrari de trezire spirituala in Oradea, in vremea fratelui Liviu Olah, pastor atunci la Oradea. Am facut inginerie, dar la 30 de ani, ca Domnul Isus, m-a chemat Domnul in lucrare. Am lasat ingineria si am intrat pastor in perioada comunista, 1987. Am inceput studii teologice, mi-am luat toate gradele acestea care erau necesare. Tocmai atunci, la Oradea, a inceput Universitatea Emanuel de astazi si am fost prins in echipa de profesori. Am ajuns sa studies, sa devin profesor, practic din 1981 sunt profesor de teologie. Am fost 10 ani profesor la Oradea, 11 ani la Institutul Teologic Penticostal din Bucuresti si de cativa ani sunt acum la Facultatea Teologica Baptista din Universitatea Bucuresti. Locuiesc in Timisoara,  impreuna cu a doua mea sotie, Tatiana. Prima mea sotie a murit intr-un accident de masina in anul 2005, la doua saptamani dupa ce am sarbatorit 25 de ani de casnicie. Cu ea am avut 6 copii. Unul dintre copii, un baiat de 21 de ani a murit in 2009. M-am casatorit dupa 2 ani de vaduvie cu Tatiana. Ne-am stabilit in Timisoara acum; predau cursuri modulare la nivel de masterat, dar sunt invitat la toate scolile posibile din Romania, exceptand una de la Oradea. In rest, peste tot, usa-i deschisa si slujesc cu bucurie peste tot. Salutari de la toti profesorii de la toate aceste scoli de la bisericile care le-am vizitat in ultimul timp. In ultimii 5 ani de zile am primit de la Domnul o lucrare noua: sa intaresc bisericile, sa le intaresc cu darul meu de dascal / invatator. Si asta am facut.

Dupa ce am trecut prin aceste mari incercari  in viata, nu mai puteam face anumite lucrari pe care le-am facut inainte. Si Dumnezeu mi-a aratat ca aceasta e noua lucrare, noua traiectorie a mea si am acceptat-o si sunt implinit in ceea ce fac. De aceea m-ati invitat, pentru ca… nu stiu exact de ce, dar Domnul a deschis usa. Nu trebuia sa fiu acum aici, trebuia sa fiu in Republica Moldova, dar s-a inchis acolo usa, s-a deschis la voi. A fost providential. Ma bucur sa fiu cu voi aici. N-am auzit multe despre voi dinainte, dar mi-ati produs, pana acuma, o impresie calda deosebita.

Imi place sportul, am jucat fotbal- mijlocas, fratilor (cand eram cu vreo 30 kg mai putin). Am jucat handbal vreo 3 ani, acuma joc sah. E o gluma. Imi plac cartile. Va spun hobi-urile mele, ca sa stiti ca am o parte umana, sa n-o auziti de la altii. Ce auziti la altii nu-i corect.

Photo credit si comanda aici – http://www.logos.ro/

Imi plac cartile, mai ales teologice, evident. „Preaching & Preachers”, cartea lui Martyn Lloyd-Jones- s-a tradus in Limba Romana deja? Da, s-a tradus acum.

Apropos, de Martyn Lloyd-Jones, a fost primul autor englez. A fost medic al Casei Roiale din Anglia, a parasit medicina pentru pastorala. Pe urma a devenit predicator la Westminster Chapel si a fost unul dintre cei mai mari predicatori ai secolului XX. Minunat predicator. Aceasta carte , despre predicare, cred ca e tradusa in Limba Romana. Pute-ti verifica. E una dintre cele mai bune. Am citit-o cand eram mai tanar decat tine, Adi. (Nu am gasit cartea- daca cineva o gaseste, va rog frumos sa ne anuntati si adaugam linkul) M-a hranit foarte mult aceasta carte si cartea  lui John Stott despre predicare- Puterea Predicarii. E tradusa la Editura Logos din Cluj.

Photo credit si comanda aici – http://www.clcromania.ro

Aceste doua carti sunt fundamentale, pentru ca, daca tot am inceput- John Stott a fost anglican. A murit de curand, nu s-a casatorit niciodata. Un om extrem de inteligent, Doctor in Teologie si profesor, dar mai mult s-a dedicat lucrarii cu studentii. Toate cartile pe care el le scria aveau trecere, se vindeau foarte bine. Esentialul Crestinismului a fost cea mai vanduta carte, Zeci de milioane de exemplare s-au vandut in lume, si alte carti. Toti banii primiti din drepturile de autor de la aceste edituri,el le punea intr-un fond special, se numeste Langham Partnership care sprijinea educatia in tarile mai putin dezvoltate- Africa, Europa de Rasarit. Asa, foarte multi Romani, talentati, buni,  au ajuns sa studieze masterate, doctorate,  in Vest din cauza acestui fond de bani de la John Stott. L-am cunoscut personal. Am fost chiar la el in casa, in birou. Era pasionat de pasari. A scris si doua carti din perspectiva crestina despre pasari. Da, fratilor, se poate si asa. Insa cartea despre predicare merita citita de toti.

In paralel, a trait Lloyd-Jones, mai in varsta de John Stott. El era, nu anglican, atat cat era Metodist Calvinist. O combinatie imposibila doctrinar. Dar, in el s-a putut. Foarte bun predicator, s-au certat. Cei doi s-au certat. Da, s-au certat si ei. Prin anii ’60 – ’66, parca, a avut loc o disputa si iata care era disputa. Evanghelicii din Biserica Anglicana nu erau de acord cu ce facea ‘High Anglican Church’, cum se spune- Biserica care avea legatura cu statul, care avea liturghie, care nu prea era evanghelica. O mare parte, poate o treime din biserici, din pastorii anglicani erau evanghelici. Credeau in necesitatea nasterii din nou, in sfanta Scriptura ca autoritate finala si Lloyd-Jones, la Congresul Evanghelicilor, a propus iesirea evanghelicilor din Biserica Angliei.

Citeste despre aceste conferinte in intregime aici (L. Engleza) –

Argumentul lui (Lloyd-Jones) a fost ca nu poti sta intr-o biserica care se compromite. Inca de atunci erau semne ca Biserica Angliei va fii de acord cu hirotonisirea femeilor. Si iata ca asa a fost. Plus, au inceput sa accepte si homosexualii, [au] preoti si episcopi homosexuali. La asta s-a ajuns. De atunci, Lloyd-Jones a vazut  ca directia bisericii nu era buna si a zis: „Iesim si formam o alta denominatie evanghelica.” John Stott era de partea cealalta. Era mai tanar, credea ca biserica se poate innoi din interior. El a spus: „Daca noi plecam din Biserica Angliei, nu mai este speranta pentru ei. Ramanem.” S-a supus la vot. Au votat mai multi cu John Stott- cu ideea lui, nu cu el. Ideea, sa ramana in Biserica Anglicana si sa incerce sa o schimbe din interior. NU AU REUSIT. Lloyd-Jones s-a separat; n-a reusit nici el prea multe. Erau prea putini sa formeze o alta denominatie. Si asta a fost disputa.

Ce faci cand biserica in care tu esti nu merge in directie buna, din punct de vedere doctrinar?

Nu-i vorba ca iti place sau nu de un lider. Doctrinar slabea, erau semnele compromisului. Unul a spus: „Iesim.” Celalalt a zis: „Ramanem ca s-o schimbam.” Celalalt a zis: „Iesim, nu ne compromitem.” Ce ai fii ales?

Stii cum s-au format Baptistii? Baptistii au iesit din Biserica Anglicana, pentru ca nu erau de acord cu compromisul Bisericii Anglicane si aveau alta doctrina. Deja botezul adultilor era profilat, separarea Bisericii de Stat. Astea erau doctrine de baza. Preotia tuturor credinciosilor, fara o baza ierarhica. Stiti cum s-au format penticostalii? O, vreau sa va spun ceva. In fruntea primilor penticostali in miscarea Church of God (1901) si apoi Assemblies of God  (1906) din America (in anii astia s-au format), in fruntea Bisericii Church of God au fost 2 metodisti. Si in fruntea Bisericii Assemblies of God a fost un pastor Baptist. Deci, Penticostalii s-au format iesind din Metodisti si din Baptisti pentru ca aveau alta doctrina. Nu a fost alt motiv. Nu au fost dati afara. Baptistii au ramas pana au fost alungati. Au trebuit sa fuga la Amsterdam si asa s-a format Biserica. Sa stiti, mentalitatile acestea se simt in istorie, daca te uiti. Ele sunt formate deja. Nu trebuie mult.

Sa zicem, uitati care e diferenta de gandire. Sa luam un om de afaceri Baptist. Esueaza, nu-i iese ceva. Ce face un om de afaceri Baptist cand nu reuseste? Intra in el insusi ai spune: „Eu sunt de vina. Eu am gresit ceva. Eu, eu, eu…” Ce face un om de afaceri penticostal, daca nu reuseste? „Diavolul e de vina.” Doua atitudini diferite. Mentalitati diferite. Unul introspectie, celalalt nu are asa mari probleme cu … Cauta. Ah, atacul celui rau. Astea se pastreaza in istorie, sa stiti. Acuma, sunt si amestecuri. La Crestini dupa Evanghelie nu ma pot pronunta.

Dar, vedeti? Suntem pusi in astfel de situatii. Ne tot intrebam, ca deja incep prezentarea mea despre liderul crestin in diaspora. De ce se impart asa de des bisericile in diaspora?  (1-16)

Va urma…

Emil Bartos – Rolul crestinului in diaspora – partea 1.2 – Patru domenii in care se produc schimbari, cand te muti dintr-o tara intr-alta cu familia (14 Februarie, 2014)

emil-bartos

Citeste prima parte aici –

  1. Emil Bartos – Rolul crestinului in diaspora – partea 1.1 Recomandare de carti si Disputa dintre Martyn Lloyd-Jones si John Stott (14 Februarie, 2014)(1-16)

De ce se impart asa de des bisericile in diaspora?

Ne tot intrebam, ca deja incep prezentarea mea despre liderul crestin in diaspora. De ce se impart asa de des bisericile in diaspora? Diaspora e un cuvant grecesc si inseamna imprastiat, raspandit, ca unul care arunca samanta. Asta-i diaspora- imprastiere. Deci, de ce Romanii evanghelici, care ajung in diaspora, adica imprastiati in alte tari, se separa asa de des? Parca cei din tara nu se despart asa de usor. Uitati, am fost la Londra de curand. Doar in Londra, la ora actuala, exista  22 de biserici evanghelice Romane. Acum 5 ani, poate, daca erau 6,7. In cativa ani, 22 de biserici. Mi-a spus-o chiar cel care tine saitul Londra Evanghelica, atatea biserici sunt. Te gandesti: Dar, de ce ne separam? Acuma,

Photo credit enrichmentjournal.ag.org

un prim raspuns este ca separarea nu-i totdeauna rea. Separarea, uneori, clarifica lucrurile. De cat sa traiesti in tensiune -nu ma refer la familie aici, nu incurajam divortul. Si, nici nu incurajam separarea bisericilor. Dar,   daca se aduna tensiune, amaraciune, se sacrifica relatiile, e mai buna o separare decat sa cazi inlauntru, sa omori duhul inlauntru. Deci, separarea nu este neaparat rea.

Cazul lui Pavel si Barnaba. S-au despartit cei doi: Faptele Apostolilor 15. Of, doi apostoli, cum sa se desparta? Da, s-au despartit, pe o chestiune de interpretare. E vorba de Ioan Marcu, un ucenic, care l-a tradat pe Pavel. L-a parasit pe Pavel si Pavel zice: „Cu asta nu mai lucrez! M-a tradat odata, ma va trada si a doua oara.” Barnaba, fiul mangaierii, a zis: „Trebuie recuperat. E tanar. Ii mai dau o sansa.” Il ia cu el. Care a gresit? Niciunul. Unul a avut niste principii clare, dar, asa era lucrarea lui, stilul lui. Celalalt la fel, avea un alt temperament, un altfel de abordare si s-au despartit. In concluzie, separarea lor a dus la doua miscari misionare. Unul a luat-o spre Est, unul a luat-o spre Sud. Da, s-au despartit. Dar, au rezultat doua lucrari misionare. Ma pot uita si pozitiv la separare.

Dar, noua nu ne plac separarile. N-am vrea sa ne despartim. Si asa suntem putini. Dar, sa stiti ca de la inceput, protestantii evanghelici s-au separat si uneori usor, prea usor. E adevarat. Motivele sunt diverse, vi le pot da intr-un studiu separat despre motivele separarii- cand sa te separi si cand sa nu te separi. (Dar nu cred ca avem timp noi sa discutam acuma). Dar, suntem in aceasta situatie. Foarte putini analizeaza diaspora. E cazul sa faceti analize serioase. Eu cunosc, sigur, biserici multe, pe care am vizitat cam in toate tarile acestea ale Europei. Insa nu am gasit studii facute, articole. Ar fii cazul, pentru ca deja au trecut ceva ani buni de cand suntem raspanditi peste tot. Mai ales cu noile schimbari, ar trebui facute niste studii.

4 domenii in care se produc schimbari,
cand te muti dintr-o tara intr-alta cu familia

O astfel de mutatie, sa te muti dintr-o tara intr-alta cu familia, cauti biserica, e o mutatie care afecteaza foarte multe domenii.  Va dau cateva domenii in care se produc schimbari:

1. Domeniul Psihologic.

In psihologia omului se produce o schimbare cand schimbi locatia. Si, aveti grija aici, la copii, mai ales la preadolescenti si la adolescenti. Eu am trecut prin viata cu copiii, prin mai multe faze, unele grele, foarte grele. Dar, o greseala pe care am facut-o si n-as mai face-o, este sa-mi trimit copilul (prea tanar) intr-o alta tara sa studieze. Una din fetele mele, am trimis-o. I s-a oferit o bursa in America. Am trimis-o, cum a terminat liceul, a plecat. A fost o greseala. Acolo, nu s-a dus pregatita, desi s-a dus intr-o scoala crestina. Nu-i nicio garantie ca va ramane si ea bine. Scolile mari au tot felul de miscari launtrice. Psihologic, insa, n-a fost pregatita. A fost singura, vulnerabila, la indemana unor Americani care traiau altfel. Ea se uita de jos in sus la ei: „Astia stiu viata!” Era invers. Si a fost foarte greu de recuperat dupa aceea.

Cand te muti dintr-o tara intr-alta, tine cont de lucrul acesta. Cand iei o decizie, chiar daca va mutati inapoi in Romania, unii; i-a in calcul elementul psihologic- ce efecte va avea asupra copilului tau. Ce lasa aici, de exemplu, prieteni, anumite investitii (cursuri), scoli, obiceiuri, un anumit standard de viata. Toate acestea il afecteaza pe copil (de la o anumita varsta- poate, zic eu, de la 12 ani incolo). Intre 12-18 ani, nu ai voie sa faci mutari bruste, zmucituri in viata unui copil. Trebuie el sa accepte, trebuie sa-i explici, ca sa vina cu tine, sa gandeasca cu tine. Daca il tratezi ca si cum e obiectul tau, tu il muti de ici colo,  efectele vor fii catastrofale pentru mai tarziu.(24)

2. Domeniul Relational

– Al doilea domeniu este domeniul relational. Relatiile se schimba foarte repede, cand te muti dintr-o parte intr-alta. Multi, mai ales cei care sunt in orasile mari, sufera de lipsa de relatii. Si ma refer si de relatii de prietenie, intre familii si mai ales relatia intre sot si sotie. Am consiliat multe cupluri din diaspora, care nici acum, dupa ani de zile traind in alta tara, nu-si revin. Pentru ca ea nu a fost de acord sa vina, numai el… Sau invers. Si asta a afectat relatia dintre cei doi. Am asistat de curand la o faza asa, la masa cu o familie. De 20+ ani sunt plecati in alta tara. E vorba de centrul Europei. Am crezut la prima faza ca-s glume, asa, intre ei. Erau la 50 de ani. Dar, dupa aia mi-am dat seama ca lucrurile-s mai serioase. Isi aruncau tot delul de vorbe unul celuilalt, cu tais. Si cam toate erau pe zona aceasta: „No, tu ai vrut sa vii aici? No, uita.” Nu erau vindecati de  ani de zile. Se vedea pe ei, ca ea, de exemplu, era cu inima in tara. El era cu inima in tara respectiva. Doara s-au integrat, vorbeau limba tarii respective. Aveau copii mari, faceau scoala. Dar relatia dintre cei doi nu era buna. Nu era vindecata. Deci, domeniul asta e foarte serios. Adica, dupa 20 de ani intr-o tara, tu sa nu te poti intelege cu sotia? Mereu sa ai frustrarea aceea: Tu n-ai vrut.

Deci, cand faci o mutare de acest gen, asigura-te ca partenerul tau de viata e de acord. Daca nu, nu sta. Va dau cazul meu. Am plecat in Statele Unite, inainte, eram vaduv atunci, inainte de a o cunoaste pe Tatiana. Am hotarat plecarea. M-am dus, in sfarsit m-am intors. M-am casatorit cu ea, a venit si ea cu mine. Si nu i s-a recunoscut diploma din tara. Statea acasa, am stat 1 an de zile asa. Mi-am vazut sotia nemultumita, neimplinita ca profesional, asa… prin casa. Si am calculat, care-i pretul ca sa am relatia cu sotia, buna? Am socotit: Daca ma intorc, ce pierd eu? Pierdeam bani multi. Pierdeam niste avantaje pe acolo. Am facut un calcul, am strans familia, pe copii si i-am intrebat: „Voi, dupa un an de zile, va place sau nu va place aici?” Si majoritatea au spus: „Nu. Nu ne-am putut integra, nu-i tara noastra, nu ne place.” Sotia, la fel. Nici eu nu eram fericit acolo. Si, doar 2 copii au ramas in Statele Unite, restul, nu. Ne-am intors toti. Am pierdut financiar. Dar, am castigat relational. Si a fost o hotarare inteleapta. Uneori, vei putea pierde. Chiar daca ai facut vreo greseala, candva, ca barbat, ca si cap de fmailie. Nu ai voie ca sa continui, daca sacrifici relatii. (28) Mai bine pierzi ceva, recunoaste ca ai gresit, muta lucrurile. Ai tai sa fie bine si fericiti, indiferent cat pierzi financiar sau pozitional.

3. Domeniu Etic

– Al treilea domeniu este domeniul etic. Etica, adica, comportamentul, morala. Etic si moral, multi sufera, se duc, vin. Vin dintr-un mediu, se duc intr-altul. Unii au invatat sa respecte etica tarii, comportamentul de-acolo. Si pe voi v-am vazut, altfel va purtati in Spania. Cand te duci in tara, devii Roman. Ma urc in avion, nu stiu daca de aici sau din Madrid, urc in avion si „Weezer”. In timp, ma pun jos. Se face coada aia, Romanii se imping sa ajunga. Da, cum? Urca cativa, se duc in spatele avionului, altii dupa ei. Unul cu sotia lui intra si il vede pe un prieten si vorbeste tare cu el: „Ei, ba…” Sotia: „Mai, mai incet… suntem in avion.”  La care, el ii spune ei: „Dar, nu suntem in Romania?” El cand a pasit in avionul de Romania, el e in Romania, el face ce vrea, altfel- striga. La spanioli n-ar fii strigat. E etica. Si altfel muncesc. Vedeti? Se schimba tot. Ei, aici avem de discutat. O sa abordam mai tarziu niste lucruri. Dar, este o schimbare majora, uneori in bine. Dar nu neaparat.

Unii, cand ajung in diaspora isi permit orice. Nu mai au autoritate. Nu sunt cunoscuti. Il auzeam pe unul, odata, pe strada, el nu stia ca-l inteleg in alta parte. Vorbea tare: „Ma urmareste interpolul.” Era cu nevasta sa, ea era mai in fata. Fugea de el. El striga, vorbea tare, crezand ca nu-l aude nimeni, nu-l intelege nimeni. „Daca ai stii cate am facut?” Vai, cate a facut… Numai cat am auzit eu. Da? Astia suntem. Sunteti o bisericuta aici, mai incolo, una- alta. Dar, va asigur ca sunteti foarte multi Romani evanghelici pierduti in Barcelona. Nu cauta nicio biserica, nu mai vor sa auda de Dumnezeu, de biserica, de autoritate. Stiti foarte bine si voi multe drame de acest gen. Mutatia aceasta iti da impresia ca poti face orice. E liber acuma. Dar nu-i asa. Efectul, insa, e puternic.

4. Domeniu Spiritual

 Ultimul domeniu e domeniu spiritual, evident, care ma preocupa cel mai mult. Mutatia aceasta aduce schimbare in zona spiritualului. Apropo de motive de separare a bisericilor, In marea majoritate a cazurilor cand bisericile din diaspora se separa e datorita liderilor, conducatorilor, slujitorilor. Si motivele sunt simple. E acelasi: Orgoliul. „A fost [un] cineva in tara, mai,” el strangea colecta de exemplu, aici, nu face nimic. „Mai, el a fost atatia ani in comitet, aici nu e ales,” pentru ca e alt context, e alta tara. Sunt de peste tot; nimeni nu-l cunoaste. Si vrea sa se afirme. Si vrea sa impuna. Si impinge si forteaza. Poarta masca, ca nu prea il stiu unii si altii. Prea multi am vazut din astia. No, astia-s periculosi. Astia rup bisericile cel mai des. Din orgoliul lor. Si atsa pentru ca un motiv serios este ca nu exista mentori in diaspora. Nu exista oameni maturi carora sa le dati greutate, in sensul bun al Cuvantului, la care sa va duceti sa va moseasca, sa ajute, sa consilieze. Uitati, in Spania, bisericile Baptiste au un singur pastor, cel de la Madrid. Celalat, am inteles ca nu mai e pastor. Mai era unul, care nu a mai fost ales. Cate bisericute sunt cu un singur pastor.

In Italia, iarasi erau penure din astea. In Londra am fost acuma. Si acolo, rar, oamenii nu se grabesc sa aleaga lideri, sa-i puna in fata. Stiu ei de ce. Dar, toti acestia, cui dau socoteala? Nimanui? In Romania mai ai o conducere a Comunitatii, mai o ceata a prezbiterilor, mai dai socoteala. Dar aici? Si voi sunteti acuma, aici, pentru ca doriti sa cresteti. Aveti nevoie de asta. Si e foarte bine. Sunteti invatabili. Dar sunt biserici unde- am fost acum intr-o alta parte, vedeti ca nu dau nume, biserici. Dar, acuma, nu de mult am fost intr-o alta tara. Am facut un curs impreuna cu un prieten de-al meu, avand de 4 ori pe an cursuri de teologie. Nu suntem obligati, am vazut nevoia pentru lucratori. Ne-am dus intr-o biserica care a gazduit, asa cum sunteti voi. Niciun membru din comitet n-a venit la curs. Niciunul. Si erau vreo 5 prezbiteri, diaconi, pe acolo. Niciunul! Orgoliul. Intotdeauna a fost asa.

Deci, sunt probleme de ordin spiritual, de toate felurile. Consilierea familiilor tinere este o prioritate pentru voi. Neaparat, trebuie sa faceti ceva. Se intemeiaza familii noi, aici. Multi dintre voi, ca lucratori, nu aveti timp sa stati –- distantele-s mari. Trebuie facut ceva. Un prieten de-al meu, pastor, a vizitat anul trecut, o parte din Spania, mai in Nord, nu in aceasta zona. Si, mi-a spus c ain 10 zile, a consiliat 12 cupluri (sot/sotie) care erau in prag de divort. In 10 zile. Din bisericile noastre. Este o problema foarte mare.

Ce sa mai zic de tineret? Inca pruncii vostri, ca majoritatea sunteti mai tinerei, inca nu au ajuns sa creasca… Veti vedea. Vor vorbi doar spaniola. Nu vor mai vrea sa vina aici. Vor merge la (nu stiu) Hillsong, la nu stiu pe unde le place- la concerte, nu le plac bisericile. Si vor sta acasa mai mult. Veti intampina altfel de probleme. Deja suntaceste probleme. Sigur, ar trebui, deci, facut ceva pe linia spirituala. Neaparat, schimbati-va gandirea. Aici, nu-i vorba de: Asa am facut la noi!!! M-am dus intr-o biserica din Italia, nu spun unde. Cateva familii, acolo, aveau un slujitor. Abia venise. Si i-a anuntat pe toti: „Sa ne intoarcem la parintii nostri.” El vrea sa vada, anunta biserica din Roma cum a fost biserica bunicului lui din satul nu stiu care. Si astia erau terorizati, familiile astea. Erau de multi ani pe acolo si uite cine a venit? „Asta vrea sa ne intoarca la bunu, la mentalitatea lui. Si asa a fost. Aveau frati diaconi si nu numai, care stateau la intrarea bisericii si masurau fusta la fete si la femei. Si daca ei considerau ca fusta nu-i suficient de lunga, nu le dadea voie sa intre. Plus batic, plus podoabe si asa n-au intrat necrestine. Mentalitate- in Roma, fratilor. Va dau si alte exemple in alte capitale ale lumii. Cred ca e o confuzie in cap la acesti oameni. Nu prea citesc vremurile.(39)

Si, iata ce v-am pregatit. Am doua parti in studiul meu. Prima parte: Problemele diasporei. Si, a doua parte: Solutiile diasporei.

Va urma…

Care-s problemele diasporei?

1. IDENTITATEA 
Identitatea crestinului evanghelic in diaspora

Ce inseamna aceasta? Este urmatorul lucru: Ca foarte multi dintre voi nu au identitate intr-o alta tara. Nu se regasesc, adica. Nu stiu cum sa se defineasca. Nu stiu cine sunt. Este un om nou intr-o alta tara. Are carte de identitate noua. Are numere la masina, noi. Multi si-au ales cetatenia in alta tara. Dar nu partea sociala ma intereseaza, ci cea spirituala. Unii au dorit sa-si piarda identitatea. Altii, cred ca si-au pierdut identitatea in diaspora. Zic, foarte multi dintre acesti evanghelici, [ca] sunt fara loc, fara identitate, fara credinta, fara biserica. Traiesc in obscuritate. Si la ce ma refer? Iata, inca odata, la problema tinerilor, a copiilor vostri.

Am vazut ca multi parinti lupta pentru copiii lor, ca sa le pastreze identitatea din tara: „Tu esti pocait, tu esti evanghelic. Tu esti din familia aia, a lui cutare si a lui cutare. Bunu tau… , buna ta…” Da? El e in alta tara. Vorbeste alta limba. Are  colegi care in fiecare zi se drogheaza, fumeaza marijuana. Parintii lor, ori sunt homosexuali, ori traiesc in concubinaj. Si vine si te aude pe tine: „Tu, nu esti ca ei.” Cum ma convingi? Sa nu fie ca ceilalti, sa-si pastreze o identitate de evanghelic. Ei, asta nu e usor. Cei mai multi dintre parintii care au venit in Europa, au zis ca au venit pentru copii si pentru buna stare a copiilor- pentru copiii lor. Dar, cand ajung aici, nu stiu ce sa faca cu copiii. Daca ai venit pentru copii, atunci, ai grija de copii. Ei, asta inseamna sa citesti vremurile, sa vezi copii tai, in ce lume traieste zi de zi.

Nu poti sa-i impui o identitate pe care ti-o imaginezi tu. E o greseala. Ascultati-ma bine, parintilor care aveti prunci. E o greseala sa fortezi, sa impui credinta copilului si sa-l obligi la toate. Pana la o anumita varsta, vine cu tine, si din respect, si intelege. Dar metoda romaneasca de a forta copilul, a-l obliga sa se identifice cu tine si credinta ta, e o greseala aici.  In mediul romanesc, poate functioneaza. Nu stiu. Desi, si-acolo va spun ca lucrurile s-au schimbat. De aceea, va sugerez sa va imprieteniti cu copii vostri. E singura varianta care functioneaza. Chiar daca copilul tau e de 12 ani, de 14 ani, zici ca-i prea repede… Nu e prea repede.

Copiii de astazi sunt mult mai isteti. Viteza cu care se schimba societatea e foarte mare. Si ei fac fata la toate acestea. Ei gandesc mai repede ca noi. Nu numai pentru ca stapanesc mai bine tehnica, tehnologia, ci pentru ca modul de gandire, de abordare a problemelor e intr-un ritm mult mai intens decat l-am avut noi. Noi stateam si cugetam. Mai dadeai cu coasa, mai stateai. Cum ii astazi, doua telefoane, masina, metrou, asta-i viata lor. Nu ai cum sa le spui lor: „Stiu eu ce simti. Stiu eu cine esti.”  Nu stii, pentru ca nu traiesti in lumea lui. De aceea, cat de repede, imprieteneste-te cu copilul tau, ca el sa se deschida. E singura varianta care functioneaza. Si din experienta de tata va spun, 6 copii am. Acuma, am nepoti multi. Dar, ma depasesc, la anumite lucruri, fac pasi inapoi. Si nu pot sa spun ca nu sunt un progresist. Am fost considerat un pastor si profesor progresist si in tara.

Si totusi, ritmul in care functioneaza viata asta, ma ia si pe mine prin surprindere. Nu am raspuns la multe probleme. M-am apucat sa studiez problemele tinerilor de astazi. Am citit carti, am citit articole, numai ca sa vad ei ca eu inteleg limbajul lor, lumea lor si sa le aduc un cuvant. Ei, tu, ca parinte, poate n-ai timp. Nu ai cand. Te preocupi sa iti tii serviciu, sa platesti ratele la casa, la masina, la ce este, sa-l tii la scoala. Nu vei mai putea petrece atata timp cu el, cum a fost, de exemplu, in Romania. De aceea, n-ai alta varianta, decat sa te imprietenesti, sa construiesti increderea. Prietenia, asta inseamna, sa construiesti increderea cu copilul tau. Sa vada, sa inteleaga ca ii vrei binele, sa il asculti, sa nu te rastesti la el de fiecare data, chiar daca a gresit. Ei, asta merita separat.

Deci, ma intorc la identitate. Asta este argumentul meu. Tu traiesti intr-o lume… tu, stii cine esti, sper.. Sper ca te-ai identificat pe aicea, cat de cat. Identitatea  inseamna sa stii locatia, sa definesti un aport cu cultura vremii, credinta pe care o ai, filosofia de viata. Asta inseamna sa ai identitate. Dar pruncul ala al tau, ala traieste altfel. Tu, foarte greu vei face exercitiu de empatizare. Empatizare e cand tu te pui in locul celuilalt, sa-l intelegi. Nu vei mai putea; nu vei mai face fata. De aceea, trebuie sa construiesti punti de prietenie, relatii de prietenie. In America, cei de acolo sunt mai avansati, sa stiti. Poate chiar ar fii o idee sa invitati un pastor de acolo, care e de multi ani in America, intr-o alta cultura, sa va invete prin ce au trecut ei in problemele acestea. Pentru ca ei sunt foarte departe, au incercat toate metodele si unele au esuat, putine au functionat. Ascultati-i. Sa vedeti, ei ce zic? Ca s-ar putea sa va povesteasca din esecurile lor. Sa nu repetati aceleasi greseli, cu copiii.

Multe biserici, de exemplu, n-au dat voie tinerilor sa cante in alta limba. N-au predicat decat in limba Romana. Ei sunt Romani, asta-i identitatea lor, dar unii nu intelegeau limba Romana. S-au nascut acolo, i-au crescut bunicii, nu s-au putut identifica cu Romanii. Dar, la biserica mergeau acolo, pana cand cresc, pana la adolescenta. Cand sunt deja la 15-16 ani, se uita peste gard American (sau Spaniol) si spun: Ce oferta am acolo? Pe aia ii inteleg, aia-i lumea lor. Si foarte multe biserici Romane din America si-au pierdut toti tinerii din acest motiv. Incapatanarea de-ai tine in traditia Romaneasca. Si cantau cantarile noastre, cand colo, ceilalti aveau altceva. Si nu s-au putut identifica cu Romanii. Si, i-au pierdut. Au adus pastori din tara, din Romania. I-au adus in America cu salar bun, sa-i recupereze pe tinerii lor. Nu au reusit nici astazi. Nici varianta asta nu functioneaza, pentru ca prea tarziu s-au gandit sa empatizeze. Sa zica: „Ce simte copilul meu? Ce vor copiii astia?” Bisericile, insa, care au introdus un serviciu pe luna in limba americana sau in limba spaniola, sau germana, si chiar daca biserica se atrangea, aveau traducere. Poti si asta, sa predici in spaniola, sa inteleaga  tinerii, dar sa fie tradus in Limba Romana. Da, in biserica Romana sau invers. Au cantat si cantari Romane si cantari spaniole, sau Americane, englezesti si uite asa au tinta. Aceste biserici care au facut pasul intelept din propria initiativa, acestia si-au mai pastrat niste tineri in biserici.

Identitatea intr-o alta tara e foarte greu de mentinut. Aveti o problema aici. Problema aceasta va creste. Eu am datoria doar sa va spun. E prima pe lista mea, pentru ca daca nu va asigurati tineretul, copii, de-acuma intelept, in 10 ani ii veti pierde. Si inca ceva. N-au unde sa se duca. La Americani, au, acolo-i plin de biserici evanghelice. Peste drum, la colt, ii alta biserica. Au unde sa se duca. Aici in Spania, n-au unde. Numai iti va spune: „Tata,” intr-o zi, „nu ma duc la voi. Ma duc la biserica, dar ma duc la spaniola, acolo, ca n-am unde.” Am inteles ca evanghelicii-s foarte slabi aici. Oferta e foarte slaba. Si unde credeti ca se vor duce, intr-o zi cand nu vor mai vrea sa vina, ca nu mai inteleg? Nu inteleg limba Romana, nu inteleg manifestarea, li se pare ca sunteti depasiti, unde se vor duce? Nicaieri. In lume. Asta e prima problema pe care eu o vad. Mestecati-o bine, ingrijiti-va din timp.

Incerc niste solutii, dar nu sunt expert. Dar, cel putin atat, ca sa prindeti ideea. LUCRATI PREVENTIV. Ganditi dinainte conducerile bisericilor. Ganditi dinainte. Mai bine faceti voi pasul dintai, decat sa va forteze ei mai tarziu. Uitati, am niste idei, asa, mai incolo, le-am notat la solutii.

2. COMPETITIA Materiala si CONSUMISMUL

A doua problema majora este competitia. Evident, in primul rand: materiala, care este peste tot in diaspora. Ai venit, greu ti-a fost la inceput. Ai stat in conditii modeste. In sfarsit, te-ai mai intramat, te-ai mai adunat. Te-ai pus deoparte. Ai facut, ca ai venit si-ai muncit din greu, ti-a dat si Dumnezeu sanatate. Bun. Dar, vorbind cu pastorii… acuma, va spun un secret de din spate. Pastorii din disapora, cu care am vorbit si i-am intrebat: Care-s problemele membrilor? Mi-au spus: Nu stim ce sa mai facem cu ei ca parca au innebunit. Se compara unii cu altii. Daca isi cumpara unul o masina, celalalt nu mai poate  de invidie. Se tulbura cand ii vede masina in parcare. Daca-si cumpara o rochie, se tulbura. Daca-si cumpara  nu stiu ce…. Competitia. Si ei mi-au spus ca asta-i duhul care framanta bisericile lor.  Competitia naste invidia si gelozia. Cand te uiti: „Dar, cum si-a cumparata ala? Dar, de unde? Hi, ai vazut ce si-o luat? Pai, nu de mult si-o… Oh…” Si in mintea ta, in inima ta se strecoara invidia. Adica, nu de mult, nici tu n-aveai. Te-au ajutat altii, ai uitat. Si acuma, poate il invidiezi exact pe ala care te-a ajutat. „Dar, cum, eu nu as putea?” Asta-i duhul cel rau. Ei, asta te tulbura spiritual. Te incarca cu amaraciune, cu resentimente. Si nu scapi usor de ele.(54)

Ca exemplu, aici va dau spiritul consumist. Spiritul consumist se refera la dorinta de a consuma, dorinta de a trai pentru a consuma. Spiritul consumist inseamna placerea de-a petrece, de a avea satisfactia ca tu ai si altul nu are. Consumismul inseamna sa-ti cumperi mai mult decat iti trebuie. Consumismul inseamna  sa nu mai vezi ca celalalt nu are. Consumismul te duce la un spirit materialist, in care ai uitat de darnicie. Interesant, in toate bisericile aud acelasi lucru si in Romania. Cei mai darnici din biserici sunt cei care au numai putin sau modest. Nu cei care au foarte mult. Nu-i o regula. Sunt oameni care daruiesc. Au din partea Domnului si stiu ce sa faca. Dar, cam asta-i regula. Nu stiu de ce. Spiritul consumist te baga intr-o competitie. Iubesti lucrurile, te atasezi de materie, de lucruri. Le iubesti. Doamne feri sa ti se intample ceva cu lucrurile tale. Aceasta societate in care voi traiti aici este o societate hiperconsumista. Uitati-va la ei. V-am auzit si cand vorbeati si despre spanioli: „Pai, astia, cand iau salariul, l-au si terminat. Se si imprumuta daca… Numai ca sa …” Nu se gandesc sa puna, nu sa daruiasca. Poate ca sunt oameni darnici intre ei. Nu stiu. Asadar, ma refer la spiritul majoritatii: ce se intampla, cum se misca lucrurile. Si asta-i foarte usor sa te prinda si pe tine. Sa uiti de unde ai venit, ce ti-a dat Dumnezeu, ce n-ai avut si totusi Dumnezeu s-a indurat de tine. Cand ai uitat sa-ti dai zeciuiala, cand ai uitat sa fii darnic, sa faci gesturi de milostenie, nu din ocazii, ci programate, cand ai uitat sa faci asta, spiritul consumismului e in tine. Iti admiri lucrurile, le slefuiesti, s ale tale, mai.

Sau, de exemplu, e o societate imbibata in publicitate. Din asta traieste. Publicitatea. Tu, daca esti corect cu tine, vei sesiza ca si tu esti o victima, pentru ca spotul publicitar  de cateva secunde, ti se dau cateva imagini foarte bine gandite. Sunt specialisti in spatele unui program de acest gen. Psihologi, sociologi, poate teologi care gandesc: Ce sa-ti dea tie? Cum sa te convinga ca tu sa cumperi produsul respectiv? Cand esti condus de publicitate, de aceste advertising, divertisment, s-ar putea sa nu mai scapi. Asta te face sa intri in competitie si sa nu veziTe uiti la celalalt prin ochii lucrurilor. Nu il mai vezi ca fratele tau. Il vezi ca el are si tu n-ai. Auzi? Si nu-ti dai seama. Uite, ce discutati cand va intalniti intre voi? Ce discutati? Majoritatea- despre lucruri. Ce am luat, ce am facut, cat am castigat. Nu? Pana si in biserica. Aveam pe unu intr-o biserica, care inchidea ochii si sosotea. Am intrebat pe niste frati: Ce, se roaga? O nu, asta face calcule. E din asta care schimba valuta. Eu am crezut ca se roaga. El calcula… in biserica, in timpul mesajului. Eu credeam ca Domnul il cerceteaza, cand colo el facea calcule. Nici nu-ti dai seama. Tu poti fii acela. Dar, asta-i spiritul, sosul, in care voi traiti. Acuma, eu va atrag atentia, ca este o problema. Competitia, consumismul e mediul in care traiti zi de zi.(61)

3. RELATIVISMUL MORAL

A treia problema este relativismul moral. Relativismul moral sau compromisul. In diaspora, tot aud, ca Romanii se compromit mai usor, ca relativizeaza valorile. Adica, ce inseamna asta? Exista valori, exista adevaruri neschimbabile. ALb ii alb, negru-i negru, minciuna-i minciuna, Adevaru-i adevar. Ei, sunt unii care relativizeaza aceste lucruri si spune: „Nu-i chiar asa. Depinde. Depinde cum interpretezi.” „Pai, asta-i minciuna.” „Depinde…” Asta-i plagiat. „Depinde de comisie. Analizeaza… ” Asta-i din Romania. Asta nu-i de la voi. Si, spiritul acesta e peste tot. L-ati simtit? La ce ma refer? La relativizarea morala. Adica, Candva, homosexualitatea era pacat. Nu? Pacat clar. Biblia spune. Astazi, mai indrazneste cineva sa spuna ca-i pacat? Si predicatorii au rezerve. Nu? E renumit cazul predicatorului penticostal  Suedez, care de la amvonul bisericii a spus ca homosexualitatea, cum spune Biblia, e pacat. L-au inchis. L-au bagat in inchisoare Suedezii, pentru ofensa. Da? Asta vine. Peste tot e. Ieri, Belgia a autorizat eutanasierea copiilor. Deci, omorarea copiilor cu handicap. Va dati seama? Nu stiu daca se mai pune varsta. E nevoie de acordul parintilor, e adevarat. E nevoie de acordul medicilor, a psihologului. Dar, asta vine inspre voi, inspre noi. Si de aceea, duhul acesta te prinde foarte usor.

Si stiti? Veti avea din nou, va atrag atentia, probleme cu copiii vostri. Daca nu-i veti invata de pe acum, legea Domnului, valorile adevarate, copiii vostri va vor crea foarte mari probleme, pentru ca gandirea lor in fiecare zi este schimbata de suhul relativismului. Cand colegii lor, profesorii  le inoculeaza ca: „Asta nu e rau, daca asa te-ai nascut, cu inclinatia aceea, lasa-o asa.” Ce argument ai impotriva? Nu mai merge sa spui: „Biblia spune ca..” Copilul tau zice: „Biblia ta…, dar, profesorul meu imi spune altceva.” Scoala sustine altceva. Sunt preoti, pastori, care sustin la fel. Pai, primele biserici care au acceptat homosexualitatea au fost bisericile protestante: Reformatii din Olanda, Anglicanii, Episcopalienii din America. Uitati, astazi citesc un anunt in Romania. E un deputat, tipul ala cu coada de cal, Cernea, ce crede-ti ca propune? Propune ca sa se modifice ora de religie cu ora de etica. E la alegere. Si te miri, un tip care are o minoritate, nu-l baga nimeni in seama. Ai o biserica ortodoxa de 36%, mai ai si catolici si protestantii de parte aici. Deci, 90+% din populatie crestina, care merge pe religie si vine asta si zice: „Nu, nu, schimbam cu etica.” Si s-ar putea sa castige. De ce? Pentru ca are spatele acoperit  de Uniunea Europeana. Sunt comisii acolo, care spun: „Asta are dreptate. Introduce-ti.” Scoate-ti cuvantul religie. Cuvantul „Dumnezeu” l-au scos, cuvantul „crestin ” l-au scos, simbolurile le scot incet. Nu religie, ci etica.

In lumea asta traim si te compromiti foarte usor intr-o lume relativista, pentru ca nu mai ai valori consolidate, solide, in care crezi. Ma suna intr-o zi, acum 2-3 ani un baiat din Anglia. Pe telefonul de acasa, nu stiu daca si-a dat numele adevarat. „Frate, vreau sa vorbesc.” „Da,” zic. „Uite, eu sunt in Londra,” si incepe sa planga. Nu l-am auzit o vreme, de plans. Am lasat sa se linisteasca, a inceput sa povesteasca. „Frate,” zice, „sunt pierdut. Eu sunt din familie de credinciosi. Am venit aici. Ma duc la biserica, am prieteni crestini. Dar, cu prietenii astia din biserica am inceput sa facem lucruri foarte rele.” „Din biserica?” am zis. „Da, din biserica.” Incepe sa planga iarasi. „Spargem masini, furam carduri. Frate, eu nu mai pot. Ori ma omor, nu stiu ce sa fac, frate. Ajutati-ma…,” la telefon. Din familie buna, vorbea frumos. Se vedea ca are ceva scoala. Era pierdut in cei 14 milioane din Londra, impreuna cu alti tineri. Dar, mergeau la biserica. Si spunea ca nu mai suporta starea de duplicitate, el se omoara. Zic: „Auzi, nu, nu te omori si e bine, faptul ca m-ai sunat e un lucru foarte bun. Inseamna ca tu iti vezi starea. Inseamna ca cugetul tau inca lucreaza.” L-am incurajat. I-am spus pozitiv vat am putut. Si-mi zice: „Ce sa fac, frate? Ce sa fac? Ce sa fac?” Nu m-ai puteam. „Pai, uite,” zic, el statea ilegal in vremea aceea. „Daca tu ti-ai dat seama de problema si ai frica de Dumnezeu. Cat a mai ramas. Intoarce-te acas. Lasa-i. Trebuie sa pleci din mijlocul lor, celor care te-au tras la pacat. Iesi, du-te acasa la ai tai. Parintii tai. Si pocaieste-te si linisteste-te.” „Asa am sa fac, frate. Asa am sa fac.” Asa a facut. Dar, v-am dat un oarecare exemplu. Un baiat disperat, care traieste intr-o lume relativista.

O lume care a patruns in biserica, fratilor. Gandirea asta de-a modifica. Daca-i spui: „Uite asta-i pacatul..” „Depinde..” „A mintit…” „Depinde cum te uiti, frate.” Cu textul in fata isi acopera pacatul. Orice pacat poate fii acoperit cu Biblia, daca o interpretezi cum vrei tu. Asta-i lumea in care traiti. Normalul a devenit anormal. Este Romani 1, tin minte ce spune Pavel acolo. Zice: „Ia lasat Dumnezeu in voia mintii lor blestemate. Sa spuna raului bine si binelui rau. Cam asta este. Traim aceste vremuri. Pentru un relativist, nu mai face distinctia [intre adevar si minciuna]. Face alegerea cu ce e in avantajul lui. Daca minciuna e in avantaj, el zice ca minciuna aceea e buna pentru el. Deci, ala e lucru bun.

Al patrulea domeniu, ultimul, e sincretismul.

4. Sincretismul

Sincretismul este amestecul religiilor. Amestecul credintelor. Ghiveci religios. Ce inseamna sincretismul? E incercarea de a micsora diferentele intre religii.  si de a cauta unirea, unificarea religiilor. Intai, incerci micsorarea, apoi incerci unificarea. Nu, nu, nu, ecumenismul e altceva. Ecumenismul se aplica, de obicei, ecumenismul vine de la un obicei grecesc ‘ecumene’, care inseamna pamant locuit. Si ideea este ca toti crestinii sa ne strangem intr-un singur pamant. Sa locuim pe un singur pamant si de aceea s-a infiintat organizatia numita Consiliul Mondial al Bisericilor supa al Doilea Razboi Mondial. Incercari de unificare au fost si inainte, chiar la inceputul secolului XX. Dar, ecumenismul, de obicei, se aplica la crestinism: catolicii, ortodocsii, protestantii, sa fie uniti. Pana la ora actuala, catolicii nu au intrat in miscarea ecumenica, pentru ca nu renunta la conditia lor de baza, care este: Papa. Papa, cuvantul papa in limba latina inseamna parinte. Daca ceilalti crestini recunosc ca au autoritatea papei, sunt gata sa intre in miscarea de unificare. Dar, nici ortodocsii, nici protestantii nu-s pregatiti pentru asta. Deci, asta-i ecumenismul.

Sincretismul va fii noua tendinta peste tot. Sincretismul e altceva. Sincretismul este sa accepti  fiecare religie ca fiind buna, ca toate religiile au ceva adevar in ele. Si anume, adevar mantuitor. E adevarat ca adevarul nu e monopolizat de crestinism. Exista adevar,  si la atei exista , exista adevar si la hindusi. Oridecateori spui adevarul, e adevar. Dar, sincretistii ce spun? Ca exista adevar eliberator, vindecator, mantuitor, in fiecare religie. Si, ca nu conteaza ca esti crestin si asa. Important este sa fii eliberat. Asta este sincretismul. Si, sunt foarte multi crestini care incearca sa stea sub aceeasi umbrela  cu musulmanii, in special, cu evreii, cu hindusii, budistii, shintoistii, Bahai si ceilalti. Adica, sincretismul este incercarea de a forma o religie universala, fara dogme, fara inchinare particulara, toti sa fim la fel. Au inceput sa-si faca biserici (1:16). Acuma, de ce am spus lucrul acesta, frati si surori? Pentru ca sincretismul va fii noua tendinta in scoli peste tot. Ideea asta vine de sus, iarasi, se va incerca o unificare a religiilor: Toti copiii sa fie invatati toate religiile.  Chiar daca tara crestina e majoritar crestina, nu conteaza. Daca in tara aceea ai musulmani, hindusi, se vor invata toate religiile. Deci, manualele de religie, daca vor fii vreodata acceptate, s-ar putea, inseamna sa inveti toate religiile. Deci, stiti ce inseamna asta? Nepotii nostri, copiii vostri, vor veni acasa intr-o zisi vor zice ca: Astazi, am devenit musulman.” Se inchina de  ori pe zi. Stiu eu ce face? Ca asta i-a placut lui la scoala. Asa de frumos a prezentat doamna, ca lui ii place mai mult religia asta decat crestinismul. Si tu va trebui sa raspunzi: De ce nu e bine?

Noi, fratilor, nu suntem pregatiti in bisericile noastre, sa raspundem la problema sincretismului. No nu stim, habar n-avem ce cred musulmanii. Habar n-avem ce cred hindusii. Noi stim ce credem, dar nepotii nostri, copiii nostri, nu vor mai invata asta. Nu stiu ce-i de facut. Adica, trebuie facut ceva. Va trebui, in scolile duminicale ale noastre, sa-i pregatim pe copiii nostri, ce sa raspunda, daca musulmanul ii spune altceva. Si inca ceva vreau sa va spun cu sicretismul asta. Se incurajeaza casatoriile mixte, intre religii. N-ati avut cazuri? Nu stiti? Crestin cu musulman. E plina Germania de ele, ca acolo-s multi. S-a ajuns si doua orase din Anglia, au mai multi locuitori musulmani decat crestini. Sunt cartiere intregi in care-s turcii si nu intra nici politia lor. Au politie turca. Si scolile la fel. Si sa stiti ca nu sunt de loc pasivi.

Sunt foarte agresivi in misionare, in a-si duce credinta mai departe. Noi crestinii, majoritatea in Europa n-au habar ce-i misiunea, evanghelizarea. Dar astia stiu. Ei cu scopul asta au venit in Europa. Cu mai multi ani in urma, eu tin minte de la un Egiptean, de la un frate crestin Egiptean. Au venit in tara si au venit la o conferinta ne-a spus, in aprox. anul 2000. Deci, acum 14-15 ani. Si ne-a spus asa: „Fratilor,” el era evanghelic din Cairo, Egipt, „Fratilor, acolo in lumea musulmana se incurajeaza de catre conducatorii lor religiosi sa cucereasca Europa. Dar, nu cu forta armelor, ci prin casatorii. Si barbatii sunt incurajati sa  vina in Europa, sa se casatoreasca cu fete crestine. Si asta au facut. E un program. Nu-i nimic intamplator. Asta este lumea in care traim, fratilor.

Deci, 4 problème mari vad in diaspora.

  1. Problema Identitatii- Cine esti aici? Cine-i copilul tau? Ce-i spui? Cine e aici?
  2. A doua problema majora – Competitia, Consumismul, Competitia Materiala- Nu vezi decat lucruri, bani, numai asta vezi, Trec anii si ce faci? Te poti pierde foarte usor aici.
  3. A treia problema este Relativismul Moral sau Compromisul Moral, in care nu mai ai crez in valorile vechi, le reinterpretezi.
  4. Si a patra problema pe plan religios – Sincretismul, acest amestec de religii.

Acestea sunt cele pe care eu le-am vazut.  Sunt si altele. Scopul meu este sa va fac constienti. Voi sunteti  cei care raspundeti in biserica de diverse lucrari- unii cu copiii, tinerii, misiunea. Acum, trec la partea a doua, la solutii.

Va urma…

Predici pentru vremuri grele – http://www.fiti-oameni.ro

Biblia şi ştiinţa 

 

CUPRINS:

Cuvântul nostru

Prefaţa ediţiei franceze

Credinţa sau ştiinţa

Capitolul I

REMARCĂRI PREALABILE

  1. Ştiinţa şi tehnica
  2. Care este poziţia Bibliei faţă de ştiinţă?

Capitolul II

MIRACOL ŞI LEGE A NATURII

Capitolul III

CONCONDANŢE

  1. Astru şi atom
  2. Biblie şi astronomie
  3. Biblie şi geologie
  4. Început şi sfârşit al universului material
  5. Biblie şi medicină
  6. Parabolele
  7. Determinism şi libertate
  8. Concluzie

Capitolul IV

CREAŢIA MATERIALĂ ŞI BIOLOGICĂ

  1. Ce este Creaţia? Ce cuprinde ea?
  2. Ordinea Creaţiei
  3. De unde vine Creaţia? Care este originea ei?
  4. Povestirea biblică a Creaţiei şi ştiinţa
  5. Cele trei povestiri ale Creaţiei
  6. Partea evoluţiei în planul lui Dumnezeu
  7. Încotro se îndreaptă Creaţia? Care este destinul ei final?

Capitolul V

OMUL

  1. Caracteristicile omului
  2. Capitolul 2 din cartea Genezei
  3. Componenţii naturii omului
  4. Originea omului
  5. Destinul omului

Capitolul VI

MĂRTURII ALE OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ ŞI DE CREDINŢĂ

  1. Statistici
  2. Secolul XX
  3. Savanţii credincioşi în faţa naturii
  4. Credinţă, dinamică de viaţă şi acţiune
  5. Trebuie să modernizăm Biblia?
  6. Cele două atitudini ale savanţilor credincioşi

Capitolul VII

MĂRTURISIRI ŞI OPINII ALE SAVANŢILOR ATEI SAU FĂRĂ NICI O RELIGIE

  1. Haeckel şi monismul
  2. Ateismul lui F. Le Dantec
  3. Jean Rostand şi filozofia hazardului
  4. Atitudinea lui E. Bataillon
  5. E. Kahane şi inexistenţa vieţii
  6. Hazardul şi necesitatea după J. Monod
  7. F. Jacob şi logica viului
  8. Poziţia ateismului contemporan în mişcarea ştiinţifică contemporană
  9. Dumnezeu există

CONCLUZII

  1. Evidenţa interioară
  2. Evidenţa adevărului
  3. Evidenţa eficacităţii
  4. Evidenţa istoriei

EPILOG

BIBLIA PREZENTATĂ DE EA ÎNSĂŞI

TABELE

Tabel I: Concordanţă a zilelor biblice cu peri­oadele geologice

Tabel II: Durată aproximativă a principalelor diviziuni geologice prin comparaţie cu un an calendaristic

Tabel III: Succesiunea evenimentelor escato­logice după Biblie (încercarea de cronologie relativă)

 

PREFAŢA EDIŢIEI FRANCEZE

 

Onoarea prezentei prefeţe o datorez prieteniei strânse ce mă leagă de autor. Dar nu-mi pot face iluzii. Teologul care şi-a măsurat limitele, ca şi întinderea propriului său domeniu, nu poate să aspire la o cunoaştere universală. Prof. D. Vernet are asupra mea un avantaj incontestabil. Naturalist consacrat de lungi ani de studiu, şi-a pus în slujba Bibliei spiritul şi cunoştinţele ştiinţifice, dobândind prin lucrări personale referitoare la ea solide cunoştinţe teologice. În loc să dispreţuiască apologetica, mulţi teologi ar avea numai de câştigat pentru ei şi pentru lucra­rea lor, dacă s-ar ocupa şi de această problemă.

În fond, ce este apologetica? Într-un sens restrâns, în­seamnă angajarea ştiinţelor laice în slujba teologiei, pen­tru apărarea doctrinelor creştine. Dar, în sensul larg al cuvântului, pentru savantul creştin, apologetica este mai exact o ştiinţă de observare, un mijloc de constatare a faptului că nu există contradicţii între Biblie şi ştiinţă. Tocmai o asemenea definiţie caracterizează întreaga lucrare a Prof. D. Vernet.

Nu este vorba de o lucrare subiectivă. Au existat totdeauna ştiinţe părtinitoare care nu s-au sfiit să facă apologetică în felul lor, adică, să apere nu adevărul, ci doctrinele, sistemele lor.

Prof. D. Vernet face cunoscut cititorilor săi mărturia minunată adusă de ştiinţă Scripturii, credibilităţii ei, inspiraţiei ei divine, actualităţii ei permanente. El obser­vă „uimitoarea unire dintre perspectivele ştiinţei autentice şi cele ale revelaţiei divine”, aducând în acest sens exemple adecvate.

Autorul ne dezvăluie acordul dintre ştiinţă şi Sfânta Scriptură în ce priveşte creaţia şi viitorul omenirii, ca şi în ce priveşte omul, originea şi destinul lui. Nu putem decât să-i exprimăm mulţumirile noastre pentru mărturia uneori emoţionantă pe care o aduce în cartea sa, în acelaşi timp ştiinţei şi Bibliei, Bibliei prin ştiinţă.

Andre Lamorte,

Dr. în teologie şi în litere

CUVÂNTUL NOSTRU

Pentru a discerne realităţile care ne înconjoară, avem cei doi ochi ai noştri. Unul îl putem numi credinţa, celă­lalt ştiinţa. Unii oameni se pot întreba dacă aceasta este posibil, fără să nesocoteşti raţiunea, nici să denaturezi credinţa. Există oare aici acest risc? Ştiinţa este apro­pierea realului prin raţiune. Ea ne ajută să descoperim lucrurile minunate din natura care ne înconjoară şi ne pune în contact cu lumea materială. Dar ochiul ştiinţei este insuficient. De aceea avem nevoie de un alt ochi, acela al credinţei. Acesta ne pune în contact cu lumea spirituală, adică cu Creatorul nostru. Aşa după cum există armonie între Creator şi creaţiune, trebuie să existe armonie şi între credinţă şi ştiinţă. Amândoi aceşti ochi ne sunt indispensabili pentru a discerne relieful lucrurilor. A fi lipsit de un ochi înseamnă a nu discerne decât o realitate ciuntită. Tot aşa, ar fi păcat să ne lipsim de ştiinţă, care ne arată ceva din slava lui Dumnezeu în opera Sa.

Faptul că omul este în stare să conceapă ideea unui Dumnezeu, este în sine o dovadă semnificativă a existen­ţei Lui. Concepţia existenţei lui Dumnezeu este conse­cinţa unei facultăţi divine a omului. Graţie ei şi numai ei, omul şi numai el, găseşte dovada lucrurilor invizibile. Într-adevăr, cu cât imaginaţia desăvârşită a omului este luminată de Duhul lui Dumnezeu, cu atât mai mult el descoperă în toate lucrurile omniprezenţa unui Dumnezeu, care este la origina a tot ce există. El este atât de aproape de noi, încât, propriu zis, se află în inimile noas­tre. Ceea ce psalmistul a cântat odinioară este absolut ştiinţific: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinde­rea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Psalmul 19:1).

„Biblia şi ştiinţa” are cuvinte bune la adresa Bibliei. Dar autorul nu se referă la calităţile ei materiale, ci mai degrabă la faptul că prin citirea ei se schimbă complet viaţa oamenilor, prin aceea că trezeşte în ei o nădejde vie.

Cât de profund ne vorbeşte Dumnezeu, aflăm uneori abia când ne simţim „la pământ”. Când raţiunea noastră nu mai găseşte ieşire din întunericul îndoielii şi a gându­rilor negre care ne copleşesc, când ne simţim apăsaţi de o vină grea, sau când tot ce ne stă în faţă apare lipsit de orice sens.

Dar indiferent din ce situaţie strigăm după ajutor, în paginile Bibliei el poate găsi răspuns salvator, lipsit de acele „dacă”, „poate că”, “însă”… Căci Însuşi Dumne­zeu cel atotputernic stă în spatele acestui răspuns şi ne ajută să trăim în fiecare zi plini de bucuria nădejdii şi de încredere în Mântuitorul nostru Isus Cristos “în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei” (Coloseni 2:3).

Pastor Ieremie Hodoroabă

CREDINŢA SAU ŞTIINŢA

 

În principiu, ştiinţa este strădania omului pentru stu­diul mediului în care trăieşte, spre a dobândi o cunoştin­ţă tot mai precisă, cu toate implicaţiile teoretice şi practice care decurg din această cunoaştere, pentru pro­tecţia, apărarea, conservarea, progresul şi industriile pe care le practică. Ştiinţa înseamnă cunoaşterea lumii. Aşa a fost încă de la începuturile omenirii (Geneza 2:19). În afara părţii concrete şi practice pe care o îmbracă şi care se degajă din observarea şi utilizarea fenomenelor naturale, ea ajunge deîndată la întrebări esenţiale pe care o fiinţă dotată cu raţiune nu le poate ocoli:

Cum?… Cine?… Pentru ce?…

Oricare ar fi direcţia luată de o explorare care priveşte toate dimensiunile spaţiului şi timpului, oricare ar fi orientarea unei asemenea cercetări, nu se poate face ab­stracţie de Dumnezeu. Dar atunci, ce înseamnă Dumnezeu? Cine este El?

O idee? Un principiu? O ipoteză care, după unghiul în care te plasezi ca să o priveşti, şi după placul sentimentelor, părerilor sau credinţelor, s-ar dovedi indispensabilă şi s-ar impune în mod absolut pe plan raţional şi pur logic sau, dimpotrivă, ar apărea complet inutilă, chiar eronată?

Nimic din toate acestea! Dumnezeu este o persoană; o persoană care vorbeşte şi care acţionează. Noi n-am cunoaşte nimic despre Dumnezeu dacă nu ni s-ar fi descope­rit El Însuşi. Dacă nu ni s-ar face cunoscut în mai multe feluri, din care nu redăm decât două:

1) Dumnezeu ni se descoperă mai întâi prin lucrările Sale: El este Creatorul. Cu mult timp înainte de scepticul Voltaire care spunea: „Lumea mă pune pe gânduri şi nu pot să cred că acest orologiu poate să existe fără un cea­sornicar”, şi care mai constata: „Ateii nu au răspuns niciodată argumentului că un ceas presupune un ceasornicar”.

Regele David afirma: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui” (Psalmul 19:1).

Chiar şi atunci când declaraţii, ca cele două pe care le vom reda, se prezintă sub o formă interogativă, sunt la fel de inatacabile prin logica lor fermă şi exactitatea lor ştiinţifică:

„Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oşti­rea lor?” (Isaia 40:26).

„Orice casă este zidită de cineva, dar Cel ce a zidit toate lucrurile este Dumnezeu” (Evrei 3:4).

În exemplul casei, sau cel al ceasului, persoana arhitectului sau cea a ceasornicarului, constatarea este aceeaşi: Dumnezeu sau nimic? Am putea noi susţine, în mod raţional, că lumea în care trăim nu este decât efectul unei iluzii? Am putea, printr-un straniu paradox, să susţinem că nimic nu există şi că totul este neant? Marele entomo­log Jean-Henri Fabre striga: „Eu nu cred numai în Dumnezeu; eu Îl văd”.

Astfel, ştiinţa este observaţia şi reflecţia asupra unor date pe care o face omul ca Natura, Creaţia, Universul, Cosmosul, toţi aceşti termeni fiind echivalenţi pentru desemnarea în diversele lui dimensiuni a unuia şi aceluiaşi lucru; primii doi termeni indicând o limitare în timp, ceilalţi doi implicând un întreg, un ansamblu, un sistem coordonat şi echilibrat, prin urmare existenţa unui deter­minism şi a unei finalităţi.

2) Dumnezeu ni se face cunoscut şi prin „Cuvântul Său”, consemnat în „Scripturi”, al căror ansamblu cons­tituie ceea ce Ioan Crysostom (sec. IV, sau începutul sec. V d.Cr.) a desemnat cu numele de „Biblia”, substantiv grec pus la plural însemnând „Cărţi”. Acest termen mai târziu fiind transpus în latină şi considerat ca un singular femi­nin „Biblia”, „Cartea”, pentru a arăta că această colecţie de 66 de cărţi, adevărată bibliotecă, reprezintă un bloc, Cartea prin excelenţă, superioară tuturor celorlalte cărţi, punând însăşi semnătura lui Dumnezeu, de unde îşi trage profunda şi incontestabila ei unitate, de la Geneza şi până la Apocalipsa. Prin diversitatea autorilor, a mediilor lor sociale, a împrejurărilor, a vremurilor, scrierilor biblice se întind pe o perioadă de cel puţin 15 secole!

* * *

Apropierea dintre Biblie şi ştiinţă nu este oare rezulta­tul vreunei speculaţii intelectuale, sau al vreunui para­dox?

Pe de-o parte: BIBLIA! Temelia neclintită, baza creş­tinismului, ale cărei prime pagini sunt atât de vechi.

Pe de altă parte: ŞTIINŢA! Această ştiinţă care, sub ochii noştri, se reînnoieşte fără încetare; care, prin cuceririle cele mai surprinzătoare şi descoperirile cele mai senzaţionale, zdruncină noţiunile noastre despre timp şi spaţiu, lărgindu-ne continuu viziunea despre lume, transformând tot mai profund în fiecare zi condiţiile existenţei noastre.

Într-adevăr, ar putea oare să existe o măsură comună şi puncte de contact între Biblie, pe de-o parte, cu vechimea ei, poate depăşită, demodată, în secolul explorării ato­mului şi a astrelor, cu toate implicaţiile teoretice şi prac­tice legate de această dublă cunoaştere, şi ştiinţă, pe de altă parte, totdeauna uimitor de tânără, de întreprinză­toare, permanent gata să se lanseze spre noi cuceriri, să ne minuneze prin noi „miracole?”

Capitolul I

REMARCĂRI PRELIMINARE

  1. Ştiinţa şi tehnica

Este indicat să ne întrebăm ce reprezintă ştiinţa şi tehnica oamenilor în ochii Celui “în care avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Faptele Apostolilor 17:28). Care este scopul lor? Care sunt raporturile şi limitele lor?

1) Ştiinţa este explicarea lumii

Ea analizează fenomenele, căutând să le determine cauzele, căutând să dezvăluie cauza imediată, apropiată. Ea încearcă de asemenea să stabilească şi să măsoare raportul existent între cauză şi efect. Adică, să descopere legea care conduce fenomenul, să-i dezvăluie mecanismul, procesul de desfăşurare, într-un cuvânt, tot ce se poate spune despre un fenomen. Ştiinţa ne furnizează astfel o noţiune esenţială, aceea a Ordinii şi Armoniei care există în Univers.

Totuşi, în încercările ei, cât şi în cunoştinţele pe care ni le aduce, ştiinţa acuză limite ce nu pot fi trecute cu vederea:

  1. a) Aceste limite provin mai întâi din faptul, subliniat de marele fiziolog Claude Bernard, că în privinţa fenomene­lor vitale există două categorii de cauze: pe de-o parte, o cauză primară, creatoare, legislativă, conducătoare şi in­accesibilă cunoştinţelor noastre; pe de altă parte, o cauză imediată sau executivă, de natură fizico-chimică, singura care cade în domeniul cercetătorului. Dar dincolo de toate cauzele primare şi secundare, şi la originea lor, este evident că există Cauza Cauzelor, Cauza primară, prin excelenţă, aceea în afara căreia totul ni s-ar părea de neînţeles.
  1. b) Limitele ştiinţei mai provin din faptul că determinismul pe care ea îl scoate în evidenţă şi fără de care totul nu ar fi decât haos, este temperat de un anume rela­tivism. Aceasta este adevărat pentru ştiinţele aşa-zise „exacte”, ca fizica, încă mai adevărat pentru biologie, ceea ce face ca fenomenele vitale să se sustragă în mare parte calculelor noastre şi să nu poată fi puse în ecuaţii. Aşa cum spunea Jean Rostand: „Biologia este negreşit cea mai puţin matematică dintre ştiinţe şi fără îndoială, cea mai puţin matematizabilă”.

Cercetarea ştiinţifică ce-şi recunoaşte astfel limitele şi îndatoririle nu contrazice afirmaţiile şi datele Bibliei, şi este perfect legală în ochii lui Dumnezeu. Dimpotrivă, din întreaga Biblie se desprinde chemarea lui Dumnezeu ca omul să-I cerceteze opera şi să-I descopere legile. În introducerea lucrării sale „Systema Naturae”, marele naturalist suedez Karl Linné arăta că, luându-şi sarcina să denumească fiinţele vii, el nu făcea decât să continue munca începută de Adam în grădina Edenului, din porun­ca lui Dumnezeu (Geneza 2:19-20). Fizicianul Edouard Branly, părintele telegrafiei fără fir, dădea această dublă definiţie: “Ştiinţa este o străduinţă spre Creaţie; Religia este o străduinţă spre Creator”. Iar geologul Pierre Termier declara: “Ştiinţele sunt trepte ale unei scări misterioase pe care urcăm la Dumnezeu”.

2) Ştiinţa, ca explicare a lumii, este şi o cucerire a lumii

Prin cunoaşterea din ce în ce mai avansată a legilor unui fenomen putem să acţionăm asupra lui. Să-l reproducem la o scară mai mult sau mai puţin vastă, să-l modificăm într-un sens său altul, să-l canalizăm, să tragem un folos sau un profit. Ştiinţa devine atunci TEHNICĂ (dintr-un cuvânt grec însemnând meşteşug), iar omul, din simplu descoperitor, devine la rândul său creator. În această pri­vinţă secolul nostru este cel al „minunilor”, şi s-a putut pe drept cuvânt vorbi despre „minunile ştiinţei”: după calea ferată, electricitatea şi diversele ei aplicaţii, avionul şi perfecţionările lui succesive, radioactivitatea şi toate invenţiile legate de ea, ne minunează pur şi simplu, întrezărim perspectivele care ni le deschid în multe domenii, supunerea şi utilizarea energiei atomice. Sau cele care permit de pe acum astronauticii să-şi bată fără încetare propriile recorduri, încât minunata aventură a primilor oameni pe lună (din 21 Iulie 1969), să fie deja depăşită. „Paşi mici pentru om, dar salturi de uriaş pentru omeni­re”, după declaraţia unuia dintre ei!… Sau încă puterea tot mai mare pe care i-o dau omului asupra vieţii şi asupra omului însăşi progresele neîncetate ale cunoştin­ţelor şi ale tehnicii în domeniul biologiei?

Într-adevăr, te simţi parcă luat de un adevărat vârtej, ca ameţit! Dar, atenţie! Cu mult timp înainte de instaurarea erei atomice şi a astronauticii, a fost lansat un avertis­ment care nu şi-a pierdut nimic din actualitate:

“Ştiinţa şi-a continuat salturile înainte, dar acestea sunt atât de uimitoare, încât au lăsat departe în urmă evoluţia morală… Aparatul de radio pune între oameni o distanţă de fracţiuni de secundă. Din nefericire, distanţa dintre inimi rămâne tot aşa de mare”, nota un ziarist. Iar un filo­zof, denunţând absolutismul uman, care constă în dorinţa de a înlocui autoritatea lui Dumnezeu prin atotputernicia omului, sublinia „acest fapt dominator, şi anume, că gân­direa noastră este măsurată şi nu măsurătoare, că a primi este pentru om ceea ce a crea este pentru Dumnezeu… concepţie care nu anulează deloc străduinţa… ci o orien­tează şi îi desemnează adevăratul scop, care înseamnă a tinde la regăsirea ideilor divine ce lucrează în lume. Omul nu este ce ar trebui să fie decât atunci când I se subordo­nează lui Dumnezeu”, adaugă filozoful Jacques Chevalier. Nu s-ar putea spune mai bine. Recent s-au auzit strigăte de alarmă cu privire la ruptura comisă de om a „străve­chiului pact ce îl unea cu natura” pentru a se elibera de vastul complex biologic ce i-a aparţinut de când este pe pământ: „Omul s-a jucat neprevăzător de-a ucenicul vrăjitor şi a conceput procese al căror stăpân el nu mai este” [1].

Cu privire la dezintegrarea atomului, Jean Rostand scrie: „De acum încolo, toate animalele, toate plantele, tot ceea ce trăieşte, se află la cheremul erorii sau imprudenţei omului… Exploziile nucleare fac mai mult decât să omoare; ele pregătesc o viaţă grea. Nu numai crimă în viitor, ci crimă prezentă, continuă, care se alimentează singură. Omul a devenit prea puternic pentru aşi permite să se joace cu răul” [2]. Iată de ce, în lumina actualităţii, înţelegem acum necesitatea unui avertisment ca cel dat cu multe secole în urmă de profetul Obadia, avertisment care, pe lângă urmaşii lui Esau, se adresează „tuturor po­poarelor”, prin urmare şi nouă, oamenilor ai secolului XX: „Căci mândria inimii tale te-a dus în rătăcire… Dar chiar dacă ai locui tot atât de sus ca vulturul, chiar dacă ţi-ai aşeza cuibul între stele, tot te voi arunca jos şi de acolo, zice Domnul” (Obadia 1:3-4).

  1. Care este poziţia Bibliei faţă de ştiinţă?

În această confruntare Biblie-ştiinţă, se impun câteva observaţii privitoare la Biblie, spre a îndepărta orice neînţelegere şi echivoc în legătură cu ea.

1) Biblia, în pasajele ei “Ştiinţifice”, nu poate să fie în nici un fel asemuită cu un tratat de astronomie, sau de geologie. Ea ne vorbeşte despre Creaţie numai pentru a vorbi despre Creatorul de la care porneşte totul şi care chinuieşte totul cu înţelepciune: Dumnezeu Însuşi ni se prezintă astfel, iar primele două capitole din Geneza constituie tranziţia, trăsătura de unire dintre cele două opere ale Marelui Autor, Natura şi Biblia.

Dacă Biblia ne vorbeşte despre trecut, şi chiar despre trecutul geologic, o face pentru a ne situa mai bine pe noi, oamenii, pe adevărata noastră poziţie în ansamblul Cosmosului şi faţă de Dumnezeu Creatorul.

Iar dacă ne vorbeşte de viitor, şi chiar de viitorul Uni­versului material, de cel al planetei noastre, de cel al omenirii, o face pentru a ne dezvălui mai bine planul lui Dum­nezeu şi ce a făcut El pentru noi, pentru fiecare din noi, în persoana lui Isus Cristos, „chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea… Toate au fost făcute prin El şi pentru El” (Coloseni 1:15-20).

2) Aceasta înseamnă că nu trebuie să căutăm în Scriptu­ră examinarea sau dezvoltarea unei teorii sau concepţii ştiinţifice, astăzi la modă iar mâine uitată. S-a văzut uneori că în ştiinţă adevărurile de azi au fost erorile de mâine. Mersul ştiinţei este pe dibuite. Să ne gândim, de pildă, la doctrina evoluţionistă care, sub forma ei mecani­cistă, poartă numele de transformism.

S-a spus: „Primul capitol din Geneza cu cele opt cuvin­te creatoare succesive, are un aspect evoluţionist”. Este adevărat, dar cu condiţia de a fi bine înţeles şi de a nu se depăşi limitele povestirii, ale cărei două elemente primor­diale sunt următoarele:

  1. a) Lumea nu s-a făcut singură şi într-o zi. Dumnezeu, pentru a o crea, n-a dispreţuit faptul de a se sluji de timp care, împreună cu spaţiul, este o parte a creaţiei Sale.
  1. b) Această construcţie presupune „un început absolut” şi corespunde unei succesiuni ordonate, prin urmare unui plan, unui proiect, unui scop, unei „telefinalităţi”, după expresia lui Lecomte de Noüy, finalitate de ansamblu cu scop îndepărtat; ea reprezentând o istorie, pentru că s-a realizat în timp, timpul fiind o unealtă în mâna lui Dumnezeu. În felul acesta este ea o evoluţie, o evoluţie limi­tată, dirijată, care nu poate fi concepută decât în cadrul creaţiei. În acest sens o înţelegea Prof. Louis Vialleton, de la Facultatea de Medicină din Montpellier, în critica adusă transformismului:

„Există o evoluţie neîndoielnică, schimbări succesive marcând diversele perioade ale istoriei lumii, ca şi cele ale formării unui individ. Această evoluţie nu este rezultatul transformismului mecanicist. Cuvântul Creaţie, care a fost alungat din limbajul biologic, trebuie să-şi reia locul pen­tru a indica faptul cert că lumea ni s-a dat ca un ansamblu coordonat şi, prin urmare, voit la un moment şi la un loc dat. Cuvântul transformism trebuie să fie abandonat pentru că desemnează o teorie a cărei neputinţă de a da ceea ce i se cere este vădită” [3].

Aceste rânduri scrise în 1929, nu şi-au pierdut nimic din actualitate şi sunt cu atât mai semnificative cu cât criza evoluţiei, apărută în jurul acestei date, n-a făcut decât să se accentueze de atunci încoace. Astfel, sub pana diverşi­lor autori moderni, cu privire la această teorie, găsim expresiile de „iluzie”, „teorie iluzorie”, „evoluţia în con­testaţie”. Aceasta nu înseamnă că evoluţia, la o scară şi într-un cadru limitat, acela al microevoluţiei, exprimându-se prin variaţii de mică amplitudine şi de ordin esenţial genetic, mutaţiile, nu ar fi o realitate.

Dar să fim cu băgare de seamă! Să ne silim să facem deosebire între fapte şi teorii, între ceea ce pare impor­tant şi ceea ce pare fără valoare. Să ne păzim mai ales să legăm veridicitatea şi prin urmare autoritatea Sfintei Scripturi, de o concepţie sau alta, care poate mâine va fi depăşită, după cum s-a spus că: „Fiecare teorie ştiinţifică nouă este convoiul funebru al celei precedente”.

3) Pe de altă parte, să nu ne lăsăm opriţi de anumite dis­cordanţe aparente, pe care unora le place să le evidenţieze, între denumirile biblice ale unui animal sau plantă şi nomenclatura zoologică sau botanică actuală. Dacă viezurele – animalul din Levitic 11:5 tradus în Biblia ro­mânească cu „iepure de casă” (Deuteronom 14:7), „şoareci de munte” (Proverbe 30:26), „iepure” (Psalmul 104:18), este în realitate un animal asemănător viezurelui, versiunile fran­ceze şi engleze ale Bibliei folosesc un termen deosebit de cel pentru iepure de casă. Aceste detalii le putem găsi în lucrarea „Lumea animalelor” de Brehm, Bucureşti, Editura ştiinţifică 1964, pag. 754 – şi dacă iepurele despre care este vorba în cartea Levitic 11:5-6 „rumegă”, puţin ne interesează, atât din punct de vedere religios, cât şi din punct de vedere biologic. Nu trebuie să ne îngrijorăm da­că ni se spune că crinii de câmp din Predica de pe Munte sunt asfodele, întru totul asemănătoare cu cele care în lu­na mai, fac din pajiştile din sudul Franţei, adevărate gră­dini în floare; sau o specie de anemonă. (Anemona coronaria var. coccinea), care creşte din abundenţă pe dealu­rile Galileii şi ale cărei flori roşii amintesc cum nu se poa­te mai bine purpura veşmintelor regale ale lui Solomon. Biblia menţionează într-adevăr un anumit număr de plante şi animale imposibil de identificat în mod precis.

De altfel, în acest domeniu, în criticile pe care le-am putea aduce unei indicaţii sau alta, dată de Biblie, să fim cu băgare de seamă şi să nu ne grăbim să spunem: este antiştiinţific! Exemplul iepurelui şi cel al viezurelui, deşi minore, sunt semnificative în această privinţă.

Fiindcă a venit vorba de un animal vecin cu iepurele, o revistă ştiinţifică foarte serioasă punea acum câţiva ani această întrebare care la prima vedere poate să pară ciu­dată şi neobişnuită: „Iepurele de casă este un rumegător?” Tratatul de Zoologie, publicat sub conducerea Prof. P. P. Grasse de la Sorbona şi membru al Institu­tului, ne spune că, după studii recente, confirmând obser­vaţii mai vechi, iepurele de casă ar avea o dublă digestie, un fel de rumegare de un gen cu totul special, numit de specialişti „cecotrofie” al cărei determinism şi semnifica­ţie nu sunt încă cunoscute astăzi [4].

În Biblie nu este vorba de iepure de casă, ci de iepurele „arnabet”, în ebraică (Levitic 11:6; Deuteronom 14:7). Într-ade­văr, iepurele de casă nu există nici în Palestina, nici în Sinai. Iepurele este reprezentat în aceste regiuni de patru specii ale iepurelui de câmp, un amănunt de ordin biogeografic, arătând perfecta obiectivitate a Bibliei şi încrede­rea ce i-o putem acorda.

Cât despre viezuri, aceştia sunt nişte animale mici şi fricoase, trăind în locuri stâncoase în grupuri de 30 până la 60 de indivizi. Este vorba mai ales de specia Procavia (sau Hyrax), syriacus: „Viezure”, în ebraică „şafaş”, adică „cel care se ascunde”. Ori, câtă exactitate în descri­erea făcută de Biblie: „Viezurii (şoarecii de munte) care nu sunt un popor puternic, dar îşi aşează locuinţa în stânci… Stâncile sunt adăpost pentru viezuri (iepuri)” (Proverbe 30:24-26; Psalmul 104:18).

În pasajele unde este vorba despre iepure, se vorbeşte şi despre viezure ca despre un animal „care rumegă, dar nu are copita despicată” (Levitic 11:5; Deuteronom 14:7). Iată deci două caracteristici care conferă viezurilor o poziţie sistematică deosebită:

  1. a) Ei nu au copita despicată, contrar rumegătoarelor.
  1. b) Dacă nu rumegă, propriu-zis, prezintă cu toate aces­tea o predispoziţie la rumegare prin mişcarea maxilarelor, printr-un tip de molari înrudiţi cu cei ai rumegătoarelor, în sfârşit, prin conformaţia anatomică a stomacului lor care, deşi neîmpărţit, este compartimentat totuşi în două regiuni printr-o gâtuitură.

Astfel, din cauza caracterului lor cu totul deosebit, vie­zurii au fost izolaţi într-un grup special, aparţinând în acelaşi timp rumegătoarelor şi rozătoarelor (mamifere care au copite ce fac parte din rumegătoare), ordinul Hyracoidelor [5]. De remarcat că Biblia exprimă aceste ezitări zoologice în aşa fel încât relativa contradicţie de la început se rezolvă la sfârşit printr-un acord.

4) Au mai fost mult luate în râs „curcubetele” şi „balena” lui Iona! Oare „Chicaion”, în textul ebraic, înseamnă „curcubete” (dovleac)? Nu se ştie exact, dar nu are multă importanţă. Este vorba în orice caz de o plantă cu o creş­tere foarte rapidă. Astăzi se cunosc asemenea plante – anumiţi bambuşi din regiunile tropicale ale căror tulpini cresc cu cca. 0,60 m într-o singură zi. Pe de altă parte creşterea, chiar la plante, este un fenomen foarte com­plex în determinismul căruia intervin după diverse moda­lităţi, când pentru a o grăbi, când pentru a o încetini, un mare număr de factori. Există o „claviatură” foarte întin­să pe care o poate atinge degetul lui Dumnezeu, fără a viola legile naturii în ansamblul lor. Nu este suficient oare atacul unui vierme care roade pentru a determina într-o singură noapte ofilirea şi moartea plantei? (Iona 4:6-7). Acest miracol din cartea lui Iona este opus celui al creş­terii neobişnuite a „Chicaionului”.

Cât despre „balena” lui Iona (Iona 2:1-2), nu este vorba de fapt de o balenă. Balenele au gâtlejul atât de strâmt încât prin el nu ar putea pătrunde un om. Aceste mamifere mulţumindu-se cu o hrană „microfagică” cons­tituită exclusiv din organisme microscopice aflate în suspensie în apa de mare, formând planctonul. Este vorba, aşa cum de altfel indică şi textul, de un peşte mare.

Desigur, Dumnezeu nu a creat în acel moment o specie specială de peşte pentru a-l înghiţi pe Iona. În Marea Mediterană se cunosc rechini mari, cu lăcomie legendară (Carcharodon Lamia), capabili să înghită prăzi foarte mari fără să le digere, de exemplu toni, şi chiar oameni întregi, regăsiţi mai târziu intacţi în tubul lor digestiv. Posibilita­tea şi veridicitatea zoologică a povestirii biblice nu supri­mă realitatea miracolului, constând aici în faptul că, la un moment bine determinat, Dumnezeu a provocat peş­tele cel mare pentru a-l pedepsi pe Iona şi a-l aduce la pocăinţă, îngăduind profetului să iasă nevătămat din pântecele animalului [6]. Constatări zoologice sau botani­ce de acest fel nu răpesc nimic din valoarea şi autentici­tatea faptelor relatate de Biblie.

Capitolul II

MIRACOL ŞI LEGE A NATURII

Un „miracol”, după etimologia cuvântului din latines­cul „mirari” (a se mira), înseamnă un fapt uimitor prin caracterul său special, neobişnuit. După Biblie, un miracol rezultă dintr-o intervenţie supranaturală, aducând o măr­turie directă a prezenţei şi puterii lui Dumnezeu. Credin­ţa într-un Dumnezeu viu, personal, implică credinţa în posibilitatea miracolului, adică într-o acţiune directă, personală a lui Dumnezeu asupra elementelor, fiinţelor, fenomenelor Universului. Inexplicabil, neînţeles şi anor­mal ar fi absenţa miracolului într-o lume plasată sub autoritatea şi conducerea unui Dumnezeu viu. În princi­piu şi ca rezultat, miracolul nu este o violare a legilor naturii: „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii” (1 Corinteni 14:33). „El le-a dat legi şi nu le va călca” (Psalm 148:6). „Tu ai întemeiat pământul şi el rămâne tare. După legile Tale stă în picioare totul astăzi, căci toate lucrurile îţi sunt supuse” (Psalm 119:90-91; cf. Ieremia 31:35-36 şi 33:20, 25).

Miracolele nu sunt o violare a legilor Universului; adesea ele readuc ordinea în dezordinea lumii determinată de păcat. Aşa este cazul cu vindecările făcute de Isus, care nu sunt în contradicţie cu legile biologice naturale, ci ma­nifestă o reîntoarcere la ordinea naturală a lucrurilor, a vieţii, aşa cum Dumnezeu le-a vrut şi le-a stabilit. Un mi­racol „este, în acţiunea obişnuită a forţelor naturii, o interferenţă a Autorului cu natura”. Miracolul este cuprins în cadrul raporturilor între determinismul implicat de legile Naturii şi libera voinţă, hotărârea directă a Celui care a stabilit şi a dat aceste legi. Astfel că într-un miracol există un element care poate să scoată în evidenţă cauze naturale, care să cuprindă un element material, putând fi explicat raţional, dar mai ales elementul supranatural, providenţial, care face din miracol un act de libertate divină.

Un filozof contemporan face următoarele observaţii juste: „A respinge un fapt extraordinar de simplu numai pentru că ne şochează, pentru că contrazice o ipoteză ştiinţifică şi deranjează determinismul nostru… înseam­nă a măsura lucrurile cu metrul redus al priceperii noastre omeneşti. Un fapt poate să contrazică un sistem, însă el nu va contrazice niciodată un alt fapt. Trebuie să admi­tem toate faptele şi dacă există un conflict între un fapt şi un sistem, trebuie să facem ca sistemul să se supună faptului. Îmi este suficient să ştiu că determinismul nu este absolut, pentru a nu avea dreptul de a respinge aprio­ri un fapt bine dovedit, chiar dacă este extraordinar şi fără logică… Aşa cum savantul Claude Bernard a arătat pe bună dreptate că determinismul ştiinţific, definit de o cercetare exactă a fenomenelor, a legilor lor şi a cunoş­tinţei pe care o avem despre ele, nu se aplică decât cauzelor secundare sau viitoare ale fenomenelor. El se referă la condiţiile lor de manifestare şi rămâne totdeauna la scara priceperii şi înţelegerii noastre. Determinismul nu priveş­te cauzele primare, legate de originea şi manifestarea lu­crurilor care rămân de nepătruns” [7].

Dumnezeul Bibliei este Dumnezeul minunilor.

Inspiraţia divină, din care izvorăşte întreaga Scriptură, este o minune a autorităţii lui Dumnezeu care vorbeşte suveran, conjugat cu individualitatea oamenilor pe care i-a ales ca mesageri şi cărora le respectă temperamentul, ta­lentele, stilul, vocabularul şi personalitatea [8].

Credinţa este un miracol. Viaţa în sens biologic, în ori­ginea, esenţa, manifestările, finalitatea ei, viaţa care se naşte, se afirmă şi se transmite cu toată acţiunea agenţi­lor de distrugere şi moarte, este un miracol neîncetat, perpetuu.

Mântuirea lumii şi supravegherea ei neobosită de către Dumnezeu, după un plan şi un scop bine definit, dar şi prin multe încercări, este un miracol.

A crede într-un miracol înseamnă a crede în persoana unui Dumnezeu viu care acţionează în mod constant. Dacă miracolele pe care le-am amintit le putem califica drept generale, cu toată insuficienţa acestui calificativ, există miracole mai mărginite în timp şi spaţiu, dar care nu dovedesc mai puţin prezenţa şi puterea lui Dumnezeu. Am menţionat deja câteva din acestea.

„Rugul aprins”, în mijlocul căruia Dumnezeu i S-a arătat lui Moise, „foc ce nu se mistuia” (Exodul 3:2) a fost o vedenie, fără nici un suport material? Trebuie oare să explicăm „aparenţa focului” dată de o plantă cu flori sau fructe de culoare roşie, de Loranthus acaciae, obişnu­it în Palestina şi în Sinai? Tufişuri (rugi) şi arbuşti de Acacia cu florile roşu-închis acoperă acest vâsc, dând im­presia unui rug în flăcări. După părerea noastră, nu a fost vorba de o aparenţă, sau iluzie, ci de un foc adevărat, de o flacără reală, lucru în acord cu amănuntele concrete şi împrejurările indicate de povestire. Dar şi aici, Dumnezeu a putut să intervină în cadrul lucrurilor naturale: într­-adevăr, unii botanişti s-au gândit că rugul în chestiune putea fi o rutacee atingând o înălţime până la 1 metru, cu ciorchini de flori albe sau vinişoare violete, numită Fraxinella, Dictamus albus. Această plantă, răspândită în Europa meridională şi în Asia occidentală, prezintă în partea aeriană un aparat secretor producând o substanţă volatilă care, pe timp cald şi fără vânt, se transformă în flăcări la contact cu aerul, în aşa fel încât rugul de unde se degajă este “în flăcări, dar care nu se mistuie de loc”. O asemenea identificare botanică a rugului nu exclude miracolul manifestării vizibile şi audibile a lui Dumnezeu; această teofanie, al cărei martor şi beneficiar a fost Moise, în acel moment precis al vieţii lui şi al istoriei poporului Israel.

La fel, încercările de identificare a „manei”, aliment providenţial pentru israeliţi în timpul marşului lor prin pustie, nu răpesc nimic din valoarea miracolului. Fie că este vorba, după unii, de un lichen cu proprietăţi nutritive, Lecanora esculenta, ale cărui tali uscaţi ar fi fost duşi de vânt, pentru a cădea apoi într-o „ploaie de licheni”, fie că e vorba, după cei mai mulţi, de secreţia zaharată produsă de un arbust, Tamarix mannifera, în urma înţepăturii unei coşenile speciale din regiunea Sinai, Coccus sau Chermes manniparus, absolut necesară acestei secreţii. Botaniştii au arătat că proprietăţile aces­tei substanţe corespund foarte exact cu descrierea biblică; fluidă în timpul zilei din cauza căldurii soarelui, căzând în picături pe nisip unde se solidifica în timpul nopţii. Când israeliţii o culegeau dimineaţa, ea era ceva „mărunt, ca grăunţele de promoroacă, bobiţe de gheaţă albă pe pământ” (Exodul 16:14), apoi „la căldura soare­lui se topea” (Exodul 16:21). Gustul acestei substanţe este „o dulceaţă specială comparabilă cu cea a zahărului de miere extras din mierea de albine veche”, după cum au remarcat botaniştii moderni care au cules-o, au studiat-o şi au gustat-o. Aceeaşi specie de Tamarix, aceeaşi coşenilă există într-adevăr şi astăzi în masivul Sinai şi la mar­ginile deşertului Arabici, până la Marea Roşie, ca pe tim­pul lui Moise. Beduinii recoltează şi în zilele noastre „mann essama”, „mana cerului” după cum îi spun ei. Or Biblia ne confirmă că mana „avea un gust de turtă cu miere” (Exodul 16:31) [4]. Chiar dacă, conform acestei observaţii şi explicaţii care concordă perfect cu povesti­rea biblică, „mana” ar fi fost o substanţă naturală înmulţită în mod providenţial de Dumnezeu pentru hrana po­porului Său, aceasta nu ne permite să excludem mira­colul.

La traversarea Mării Roşii de către israeliţi (Exodul 14:21-22), Dumnezeu S-a slujit de fenomene naturale cum a fost „vântul dinspre răsărit care a suflat cu putere toată noaptea, şi a uscat marea”. Această mare este rezul­tatul unei prăbuşiri tectonice, relativ recente, datând de la sfârşitul erei terţiare şi comunica la început cu Medite­rana. Mai târziu, în timpul lui Moise, ea se întindea la Nord până la lacurile Amers şi Timsah, pe care le-a înglo­bat. Această parte nordică a Mării Roşii era denumită de Evrei „Yam Suf”, sau „Marea Trestiilor”, şi fără îndoială că acolo a avut loc trecerea israeliţilor pe uscat. Această regiune e bântuită de vânturi care resping înapoi apele „ca un perete la dreapta şi la stânga”, ceea ce a permis israeli­ţilor să treacă marea prin vad, la momentul oportun.

Biblia ne vorbeşte de asemenea despre cetăţi bogate, ca Sodoma şi Gomora, precum şi alte trei oraşe situate în regiunea Mării Moarte, distruse de o ploaie de foc şi pu­cioasă (Geneza 19:24-28). Catastrofa pe care ne-o relatează astfel Biblia este amintită şi de unii istorici ai antichităţii ca Strabon şi Tacit. Ori Marea Moartă corespunde unei frânturi vulcanice, Gohr-ul, în jurul căreia se găsesc mărturii neîndoielnice ale unei activităţi vulcanice intense. Şi aici Dumnezeu S-a servit de forţe naturale în raport cu activitatea internă a globului terestru, prăbuşiri urmate de o întindere a mării şi însoţite de cutremure de pământ, erupţii vulcanice, degajări de gaze naturale, explozii, incendii, ce au dus la distrugerea oraşelor bles­temate. Geologia datează acest eveniment către 1900 î.Cr., prin urmare pe timpul lui Avraam, cum indică şi Biblia. Actualmente, apele Mării Moarte, mai ales în extremitatea sudică, sunt încărcate cu diferite săruri şi în hidrogen sulfurat lipsite total de oxigen, începând de la o mică adâncime. Aceste condiţii fac ca marea să fie com­plet lipsită de viaţă, astfel că pentru ea s-a împlinit cuvân­tul Scripturii: „Şi a murit orice făptură vie, chiar şi tot ce era în mare” (Apocalipsa 16:3).

Iată, în aceeaşi ordine de idei, un ultim exemplu, cel al potopului.

Amintirea potopului se regăseşte în tradiţia unui mare număr de popoare aparţinând unor rase foarte diferite, care trăiesc adesea în regiuni foarte depărtate unele de altele: Grecia antică, Palestina, Asiria, Mesopotamia, Persia, Australia, India, Tibet, China, Malaezia, Africa, America centrală şi America de Sud, Islanda, Lituania, etc. Iată dovada cea mai convingătoare a universalităţii acestei înspăimântătoare catastrofe. Este oare posibil să fie vorba în aceste condiţii de o legendă sau de un mit, fără nici un fond istoric? Dimpotrivă, este de tras conclu­zia că toate aceste tradiţii îşi au originea în acelaşi mare cataclism mondial.

Săpăturile geologice şi arheologice realizate între 1926 şi 1929, sub conducerea Dr. Wooley, în regiunea Ur, în Caldeea (ţara de unde a plecat Avraam cu cca. 2.000 de ani î.Cr.), au dezvăluit existenţa unei pături argiloase de 2,70 m la 3,70 m grosime, conţinând resturi de mici ani­male marine şi separând net vestigiile a două civilizaţii diferite. Una anterioară, alta posterioară depozitului din acest puternic strat aluvionar, care ar data cu circa 4.000 de ani î.Cr. Este epoca în care s-ar fi produs potopul biblic.

Constatări analoge au fost făcute în 1932 în regiunea Ninive, unde săpăturile au ajuns la un strat corespunzător cronologic cu cel din Ur.

Dimpotrivă, la Chiş în regiunea Babilonului, a fost semnalat un depozit sedimentar de 30-40 cm grosime, neconţinând cochilii, nici resturi de animale marine şi corespunzând unui eveniment, se pare, posterior (2.800 î.Cr.) şi mult mai localizat (puternică creştere şi revărsare a unuia sau a ambelor fluvii mesopotamice, Tigru şi Eufrat.

Dacă au existat astfel în mod sigur alte perioade „deluviene” mai puţin importante înainte şi după, se poate spune că potopul din Ur este cel care, prin importanţa şi localizarea lui, constituie una din urmele materiale cele mai clare ale marelui potop biblic, din care nu au scăpat decât cei câţiva oameni din corabie.

Unii geologi au pledat pentru istoricitatea potopului, mai ales Pierre Termier, care răspunde obiecţiei că un asemenea cataclism nu a lăsat după el decât foarte puţine sau chiar lipsă de urme:

„…Potopul, adică inundarea bruscă a unei întinderi mai mult sau mai puţin mare, poate foarte mare de pă­mânt, cu ape marine, este un fenomen foarte frecvent în istoria geologică. Potopul biblic, care a afectat regiunea continentală locuită pe atunci de oameni, a fost precedat de multe alte potopuri anterioare omenirii. Nimic nu ne permite să spunem că fenomene asemănătoare, tot aşa de distrugătoare, nu se vor produce în viitor. Cauza imediată a unui potop trebuie căutată într-o prăbuşire tecto­nică. Prăbuşirea bruscă, ce modifică în câteva clipe supra­faţa fundului mărilor, este în mod necesar urmată de un curent violent de maree, cu putere distructivă fără limite. Caracteristica unei asemenea inundaţii este de a nu lăsa urme. Numai inundaţiile durabile lasă urme. Dar inunda­ţia bruscă, ale cărei oscilaţii inevitabile nu persistă decât câteva zile sau săptămâni, care încetează apoi prin restabi­lirea nivelului mărilor, nu lasă după ea nici o modificare durabilă, iar distrugerile pe care le-a produs se confundă, după câţiva ani, cu cele care rezultă din funcţionarea nor­mală a agenţilor de eroziune. Geologul este uneori inca­pabil să explice asemenea prăbuşiri. El nu poate însă nici să se îndoiască de frecvenţa, nici de amplitudinea lor înspăimântătoare, care merge uneori până la denivelări de mii de metri, nici de extrema lor rapiditate…

Povestirea lui Moise nu are deci nimic care să mire pe un geolog: este povestirea, în limbaj popular, cu imagini foarte sugestive, a unui curent de maree de proporţii gi­gantice, consecutiv unei prăbuşiri a scoarţei terestre.

Fenomenul este însoţit de ploi violente şi prelungite. Povestitorul dă acestui ultim amănunt, evident de mică însemnătate, un loc important în tabloul catastrofei. Dar pe lângă „stăvilarele cerului” (Geneza 7:11, 12, 4), el menţionează şi „izvoarele adâncului” (Geneza 7:11), reprezentate prin apele mării. Şi întrucât vorbeşte şi despre oscilaţiile creşterii, apele scurgându-se şi crescând iarăşi (Geneza 8:3), tabloul este complet, astfel că nici geologul cel mai priceput nu l-ar putea reda mai bine. Rămâne amploarea fenomenului. Oricare ar fi sensul ce se dă textului biblic, această amploare este enormă şi neo­bişnuită: iată deci miracolul care a dus în acest mod la exterminarea omenirii vinovate”.

O opinie curentă este aceea că povestirea mozaică a potopului este reproducerea aranjată a unei naraţiuni babiloniene anterioare. Comparând însă cele două texte, vedem că „povestirea biblică îşi arată totdeauna superio­ritatea incontestabilă” prin claritatea, precizia, simplita­tea, unitatea, exacta ei viziune asupra lucrurilor şi „nu datorează nimic unui text de care este atât de îndepărtată prin concepţia despre Dumnezeu şi despre natură”. Cum să nu te gândeşti atunci că tradiţia potopului, eveniment istoric şi nu povestire sau o parabolă, aşa cum a ajuns la Moise şi cum i-a confirmat-o Duhul Sfânt, este versiunea exactă; pe când tradiţia babiloniană şi altele, amestecate cu impurităţi şi ciudăţenii, prezintă această amintire alterată şi viciată [5]?

Aceste diverse exemple ne arată mai întâi cum a inter­venit Dumnezeu, adesea într-un mod direct şi personal, în momente precise şi prin mijlocirea legilor şi fenomenelor lumii materiale, pentru a-Şi impune judecăţile, a-Şi înde­plini făgăduinţele şi a-Şi realiza scopurile. Aceste fapte ne sunt relatate de Biblie în termeni atât de simpli şi ade­văraţi, încât sunt accesibili oamenilor din toate timpurile, de toate culturile, din toate civilizaţiile, şi acceptaţi de ştiinţă care, în încercările ei, în progresele ei, chiar în salturile ei cele mai uimitoare, nu ar putea nici să-i corec­teze, nici, cu atât mai mult, să-i şteargă valoarea.

* * *

Ce concluzii să tragem deci?

  1. O minune autentică este un fapt care a fost consta­tat, care a avut martori (Luca 1:1-4; Ioan 20:30-31 şi 21:24; 1 Ioan 1:1-3) şi care a dat naştere la anumite reacţii (Ioan 2:2, 11 şi 23). De altfel, diferitele cuvinte folosite în Biblie, fie evreieşti, în Vechiul Testament, sau greceşti, în Noul Testament, subliniază dubiul caracter, subiectiv şi obiectiv al minunii, acţiune a puterii lui Dum­nezeu, producând uimire şi admiraţie. În această pers­pectivă, ştiinţa nu poate opune existenţei minunilor obiecţii valabile, deoarece înainte de orice explicaţie sau tentativă de explicaţie, ea constată fapte, le înregistrează şi le clasează; le dă o ordine după o înlănţuire cât mai logic posibilă, mai coerentă, în raporturi de cauză şi efect. Mai mult, în cercetarea cauzelor, ştiinţa este în mod necesar redusă; oricare ar fi descoperirile sale, oricât de importante ar fi ele, privirea sa este fragmentară. După cum subliniază savantul Pierre Termier, este mai multevocatoare decât explicatoare de mistere.

Pe de altă parte(dincolo de ceea ce putem percepe cu simţurile noastre şi dobândi prin inteligenţa noastră, există un univers suprasensibil, invizibil, a cărui existenţă ar fi cu totul neştiinţific să o negăm; este domeniul supranaturalului: „Numai un savant foarte mărginit poate susţine că nimic nu există în afară de ceea ce îi este accesibil, fie prin organele de simţ, fie prin aparatele care le completează şi le prelungesc” [6].

Cum poate ştiinţa, atunci, să respingă miracolul? Dacă există în cadrul unei minuni, aşa după cum am constatat din exemplele studiate, o componentă materială, accesi­bilă analizei şi explicaţiei ştiinţifice, există totdeauna şi o componentă supranaturală, element fără de care minu­nea nu ar mai fi minune şi nu ar mai consta în intervenţia directă a lui Dumnezeu la momentul dorit, ales şi fixat de El.

  1. Se va spune: există minuni al căror autor nu poate fi Dumnezeu. Fără îndoială! Este vorba de aşa numitele false minuni, pseudo-miracole. Biblia ne indică existenţa unor magicieni la curtea lui Faraon, pe timpul lui Moise, care erau capabili să imite unele din minunile făcute de acesta (Exodul 7:11 şi 22; 8:3), nu însă toate, încât erau în sfârşit obligaţi să recunoască: „Este degetul lui Dumnezeu” (Exodul 8:15).

Din categoria pseudo-miracolelor fac parte şi „minunile ştiinţei”, numite aşa în mod exagerat. În primul rând este vorba de aplicaţii, de imitaţii, omul operând, totdeauna pornind de la anumite date. În realizările sale, aparent cele mai inedite, el nu face decât să copieze, să utilizeze, să stăpânească fenomene şi legi pe care le-a descoperit nu fără trudă şi eforturi, dar, care existau înaintea cercetări­lor sale, planurilor şi realizărilor sale. Enumerăm: utiliza­rea diverselor forme de energie, locomoţia în aer şi în apă pe principiul lui Arhimede; teleghidajul radar, aşa după cum îl găsim la anumite animale ca liliacul şi cetaceele şi alte dispozitive şi structuri rafinate ale regnului vegetal şi animal copiate de om. Plagiatul nu a avut niciodată per­fecţiunea originalului. Adesea, în realizările umane cele mai reuşite, cele mai extraordinare, şi spectaculoase, apar falii, breşe care se deschid fără să mai poată fi colmatate, pana ireversibilă, eşecul dramatic ce se produce la momentul cel mai neaşteptat, punând capăt în mod tragic unei încercări îndrăzneţe.

  1. Nu există adevărate minuni decât la Dumnezeu: în această perspectivă, timpul miracolelor nu a trecut. Un biolog de la începutul secolului nostru, Armand Sabatier, nota: „Cine va spune unde este limita exactă, precisă, între faptele naturale şi miracol?… Dumnezeu are cu siguranţă mijloace nebănuite pentru a dicta forţelor naturale să participe la realizarea voinţei Sale. Ce forţe necunoscute nouă! Ce fenomene insesizabile pentru noi! Ce utilaj puternic şi misterios are laboratorul divin?” [7]. Biblia spune: „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre” (Isaia 55:8-9).

Capitolul III

CONCORDANŢE

Ar fi necesare mai multe volume pentru a arăta concor­danţele deosebite dintre Biblie şi ştiinţă; cu alte cuvinte, „anticipările” Bibliei, care subliniază veşnica tinereţe, pregnanta actualitate a Vechii Cărţi, în faţa ateilor, a scepticilor şi a celor credincioşi fricoşi care preferă să se sustragă atacurilor împotriva Bibliei limitându-i autorita­tea doar la domeniul credinţei.

Vom ilustra aceasta prin câteva exemple. Să nu pierdem însă din vedere două lucruri şi anume:

1) După cum a spus Galilei, Sfintele Scripturi „nu ne-au fost date pentru a ne învăţa cum merge cerul, ci cum se merge la cer”. Prin urmare, ele nu pot fi comparate cu o carte de ştiinţă. Ele nu folosesc un limbaj ştiinţific care ar fi fost de neînţeles pentru mulţi şi care, valabil pentru o epocă dată, s-ar fi învechit repede.

2) Neputându-ne referi decât la starea actuală a cunoş­tinţelor, apologetica noastră are prin urmare o însemnă­tate îndoielnică şi limitată, fără o valoare reală, decât în raport cu ştiinţa de azi.

Nu se pune problema deci de a depăşi faptele ştiinţifice cunoscute astăzi. Nici de a răstălmăci textele biblice, adoptând o atitudine „concordistă” cu orice preţ. Nu este deci vorba de a face Biblia acceptabilă pentru raţiune, vrând să explicăm tot, chiar şi inexplicabilul, încercând astfel să facem abstracţie de credinţă. Nu trebuie să uităm că „astăzi vedem ca într-o oglindă, în chip întune­cos; acum cunosc în parte…” (1 Corinteni 13:12) şi că „gândurile lui Dumnezeu nu sunt gândurile noastre şi căile Sale nu sunt căile noastre” (Isaia 55:8-9). Omul nu poate „cuprinde de la început până la sfârşit lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu” (Eclesiastul 3:11).

Nu este mai puţin adevărat că există, după cum vom vedea, o mărturie a ştiinţei despre Sfânta Scriptură, care se afirmă din ce în ce mai clar, mai lămurit, pe măsura progreselor ştiinţei în diferitele ei ramuri, o mărturie a istoriei, a arheologiei. Să refuzăm oare asemenea mărtu­rii? Reformatorul Jean Calvin le aminteşte în “întemeierea religiei creştine” şi nu le socoteşte neglijabile când scrie:

„Adevărul este scutit de orice îndoială, pentru că fără alte ajutoare, se poate susţine singur. Or, cât de proprie îi este Scripturii, această virtute reiese din faptul că din toate scrierile omeneşti, oricât ar fi de potrivite şi de aranjate, nu există nici una care să aibă atâta putere de emoţionare ca ea… Sunt mai multe motive foarte clare pentru care maiestatea şi demnitatea Scripturii nu numai că pot întări inimile credincioşilor, dar le pot şi menţine puter­nice împotriva răutăţii calomniatorilor”.

După ce menţionează printre aceste motive „lucrarea de convingere interioară a Duhului Sfânt”, Calvin adaugă:

„Mărturiile omeneşti care servesc la confirmarea ei nu vor fi zadarnice atunci când vor urma mărturiei principale şi suverane, ca elemente secundare, pentru a veni în ajuto­rul nepriceperii noastre”.

Or, mărturia ştiinţei despre Biblie este una din acele mărturii omeneşti despre care vorbeşte Calvin, unul din argumentele care vin să sprijine, să confirme autoritatea permanent valabilă, permanent actuală a Scripturilor, adăugându-se mărturiei principale ce o înţelegem prin credinţă.

  1. Astru şi atom

Se cunoaşte bine faptul că fizica modernă a ajuns să ana­lizeze, să cerceteze cu minuţiozitate, să disocieze materia până la elementele ei constitutive cele mai intime şi mai infime, pornindu-se de la atomul pe care anticii îl soco­teau indivizibil, de unde şi numele lui, arătând că atomul însuşi alcătuieşte o lume, un sistem solar în miniatură, în care nişte particule de electricitate, electronii, gravitează în jurul unui nucleu compus din alte particule electrice, alte granule de electricitate, protoni şi neutroni, aşa cum planetele gravitează în jurul soarelui. Astfel, materia nu este decât o mască, o aparenţă datorată energiei; în spatele formelor vizibile şi diverse pe care materia le îmbra­că, se găseşte ascunsă o putere, un dinamism, o energie invizibilă, dar reală.

De altfel, multe alte „granule de electricitate” au intrat în domeniul fizicii, ca mezonii, neutrino…, fără a mai vorbi de fotoni, aceste particule de lumină a căror desco­perire face ca (după cum spunea fizicianul Louis Broglie) „materia şi lumina să ne apară acum cu mult mai asemă­nătoare în structură ca înainte. Prin aceasta, concepţia noastră despre natură se înfrumuseţează, se simplifică”.

Iată însă că o afirmaţie biblică, cea a autorului episto­lei către Evrei, a cărei însemnătate imensă nu putea fi încă măsurată la începutul acestui veac, se reliefează în mod surprinzător în lumina descoperirilor moderne: „Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evrei 11:3).

Cartea Proverbelor vorbeşte „despre cea dintâi fărâmă din pulberea lumii”, sau, după alte traduceri, „de cel dintâi atom din pulberea lumii” (Proverbele 8:26).

Mai mult, existenţa tuturor acestor particule de electri­citate, a căror realitate eşti obligat s-o admiţi pentru a explica un anumit număr de fenomene, ca radioactivita­tea, fuziunile nucleare, transmutaţiile atomice, reacţiile termonucleare, etc., ne arată că suntem înconjuraţi şi pătrunşi din toate părţile de energie, deci de putere. Dacă există puterea infinitului mare, puterea astrelor „rotându-se pe căile lor înflăcărate”, există şi puterea infinitului mic, putere care se ascunde în sânul materiei, care dispare pentru a face loc unei „hore fantastice” a granulelor de energie, o energie pe care începem s-o cap­tăm, s-o domesticim, s-o folosim. Într-adevăr, când am ajuns la acest nivel, nu ne mai găsim pe plan material şi, cum spunea fizicianul şi astronomul englez Eddington, „stofa lumii este din stofa Duhului”.

Ecouri, imagini şi o reprezentare a acestei stări de lucruri le găsim în Biblie. De exemplu, atunci când apos­tolul Pavel spune că „Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari, lucrurile josnice ale lumii şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile cari nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt” (1 Corinteni 1:27-28). Lumea materială ni se prezintă ca o ilustraţie şi un exemplu a acestei afirmaţii.

De altfel, putem merge şi mai departe, constatând că noţiunea de prioritate şi întâietate a energiei asupra materiei se află în primul capitol al Genezei, când aflăm despre creaţia luminii (Geneza 1:3). Înainte de apariţia pe cer a soarelui, a lunii şi a altor corpuri cereşti (Geneza 1:14), apoi mai târziu în Psalmi, când psalmistul menţionează lumina înaintea soarelui: „Tu ai făcut (sau Tu ai aşezat) lumina şi soarele” (Psalmul 74:16).

Este aceeaşi lege – şi am putea spune: sunt aceleaşi legi – care acţionează în infinitul mare, nu numai legea gravitaţiei, dar şi cele care comandă reacţiile termonucle­are din sânul atomului şi al astrelor. Explorarea atomului şi a astrelor merg azi mână în mână, şi s-a zis că „nu am înţelege nimic despre o stea, dacă nu am cunoaşte ato­mul” [1].

În ceea ce priveşte evoluţia generală a ştiinţei în secolul nostru, un fizician constata pe drept:

„Trebuie să subliniem un aspect esenţial, şi anume pro­gresul ştiinţei spre simplitate, spre unitate. Ştiinţa caută adevărul, nobleţe care face din ea o şcoală a cinstei. Ceea ce este ciudat, neaşteptat, este faptul că în haosul feno­menelor, căutând adevărul, ea descoperă unitatea. Toate marile progrese ale ştiinţei au fost cuceriri spre unita­te” [2].

Concluzia o trage un biolog: „Pentru că Dumnezeul nostru este Unul, cu atât găsim mai uşor unitate în Universul nostru unic” [3].

În Universul material, unitatea de lege vădeşte într-ade­văr unitatea de concepţie, de plan, de proiect, de conducere, de realizare: „Dar El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin. înţelepciunea Lui, a întins cerurile prin priceperea Lui” (Ieremia 10:12).

  1. Biblie şi astronomie

Dacă luăm acum în considerare istoria astronomiei, putem constata şi în acest domeniu cu cât a întrecut Biblia cuceririle ştiinţei omeneşti. Astronomia este o şti­inţă foarte veche, avangarda celorlalte ştiinţe. De când există oameni pe pământ, ei şi-au ridicat ochii spre cer şi au observat mişcarea astrelor. Dar se poate spune că baze­le astronomiei moderne, în special ale mecanicii cereşti şi mai apoi ale astrofizicii, au fost puse de mai mulţi savanţi, care din secolul al XV-lea până în zilele noastre, au lucrat cu schimbul: polonezul Nicolae Copernic (1473- 1543), danezul Tyho-Brahe (1546-1601), italianul Galilei (1564-1642), germanul Johannes Kepler (1571-1630), englezii Isaac Newton (1642-1727) şi William Herschel (1738-1822), francezul Laplace (1749-1827), americanul Percival Lowell (1855-1916), englezul Sir James Jeans (1877-1946), americanul Henry Norris Russel (1877-1957), englezul Sir Arthur Stanley Eddington (1882-1944)…

Cine se mai gândeşte în prezent la aceşti oameni? În special la cei care se clasează printre pionierii mecanicii cereşti şi ale căror lucrări stau la baza cercetărilor ingine­rului Wernher von Braun, părintele rachetelor moderne, al sateliţilor artificiali şi al navelor cosmice? Descoperirile lor, uitate sau nu, stau totuşi la originea explorării actua­le a cosmosului şi a cuceririi spaţiului.

Trebuie să înlăturăm aici anumite neînţelegeri.

Mai întâi, cea privitoare la condamnarea lui Galilei de către tribunalul Inchiziţiei. Această judecată nu dovedeşte nimic contra Bibliei, căreia savantul astronom îi aducea mărturia următoare: „Scriptura este totdeauna adevăra­tă. Ea are toată autoritatea asupra chestiunilor de credin­ţă, dar profunzimea ei tainică este adesea de nepătruns pentru slăbiciunea noastră şi se face o mare greşeală căutând în ea lecţii de fizică ce nu se găsesc aici, sau care nu pot fi înţelese. Dacă adevărul se găseşte în Cărţile Sfinte, el nu este dat oricui şi de aceea trebuie, pentru a-l descoperi, să ne slujim de inteligenţa şi raţiunea pe care ni le-a dat Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu le-a dictat şi este adevărat că El nu se înşeală niciodată, dar când între­băm natura, tot El ne răspunde şi ne învaţă… Lucrările lui Dumnezeu nu se contrazic unele pe altele, contradic­ţiile nefiind decât aparente: trebuie să le împăcăm, pen­tru că ştiinţa nu poate să fie o slăbire a credinţei”.

Se cunoaşte istoria lui Galilei dus înaintea Sfântului Oficiu, pentru că a apărat sistemul lui Copernic şi a afir­mat în scrierile sale mişcarea pământului (1633). Papa Paul al V-lea hotărâse într-adevăr că este falsă şi contrar credinţei, a susţine că pământul nu se află în centrul uni­versului şi că nu este imobil. Galilei, în faţa torturilor cu care era ameninţat, a trebuit să pronunţe înaintea tribu­nalului eclesiastic abjuraţia care i se dicta: „Eu, Galilei, în al 72-lea an al vieţii mele, în genunchi în faţa eminen­ţelor voastre, având înaintea ochilor Sfintele Scripturi pe care le ating cu propriile mele mâini, reneg, blestem şi urăsc eroarea şi erezia mişcării pământului”.

„Eppur si muove!” „Şi totuşi se mişcă!” striga el la puţin timp după această condamnare.

S-a afirmat că aceasta nu s-a întâmplat decât pentru că Galilei îşi susţinea ideile cu ajutorul pasajelor luate din Sfânta Scriptură şi că „fără această încăpăţânare de a dori să interpreteze textele sfinte, niciodată o comunitate religioasă n-ar fi îndrăznit să-l condamne”. În formula de abjuraţie a lui Galilei este condamnată numai „eroarea şi erezia mişcării pământului”.

În favoarea imobilităţii planetei noastre şi a mişcării soarelui în jurul pământului, se făcea caz de următorul pasaj din Psalmul 19, în care se spune despre soare: „Şi soarele, ca un mire care iese din odaia lui de nuntă, se aruncă în drumul lui cu bucuria unui viteaz; răsare la un capăt al cerurilor şi îşi isprăveşte drumul la celălalt capăt” (Psalmul 19:5-6).

Ceea ce exprimă aici scriitorul sfânt nu este decât o aparenţă. La fel ne exprimăm şi acum cu patru secole după Copernic şi Galilei, când vorbim de răsăritul şi apu­sul soarelui.

Se invoca de asemenea contra afirmaţiilor lui Galilei pasajul din Scriptură în care se vorbeşte despre oprirea soarelui pe cer la rugăciunea lui Iosua (Iosua 10:12-13) şi se trăgea concluzia: să se oprească ce este imobil?

„Ziua cea lungă a lui Iosua” constituie de altfel una din obiecţiile tradiţionale, arma clasică de care se făcea uz împotriva autorităţii Bibliei. Fizicienii şi astronomii s-au ocupat de acest eveniment neobişnuit pentru a încerca să-l încadreze în legile naturale. Primii s-au referit la un fenomen optic legat de o refracţie neobişnuită a luminii solare care ar fi prelungit ziua într-un mod deosebit. Alţii au căutat originea acestui fapt în cauze pur astronomice, în particular într-o pierdere de timp solar în cursul anilor, evidenţiată în final cu „aproape o zi întreagă” (Iosua 10:13). S-au făcut chiar calcule pentru a preciza acest „aproape”. Unii l-au omologat la o întârziere de 23 h şi 20 min. În acest caz, nu există oare un raport de com­plementaritate între acest miracol şi altul de acelaşi ordin care s-a produs sub domnia lui Ezechia, rege al lui Iuda, şi care a constat într-un recul cu zece grade a umbrei pe cadranul solar al lui Ahaz? Încă o întârziere, adică o pre­lungire a zilei, dar de această dată de 40 min, 15 grade, corespunzând pe cadranele solare unei ore de pe ceasurile noastre? (2 Împăraţi 20:10-11; Isaia 38:7-8).

Ar fi putut exista oare o pierdere, o defecţiune a unei zile siderale în cursul scurgerii timpului? S-au făcut în­tr-adevăr diferite încercări de calcule pentru a verifica şi de a regăsi această zi absentă, această „missing-day” cum spun anglo-saxonii. Trecând peste anumite informaţii apărute în diferite jurnale în jurul anului 1070, nu încape îndoiala, de vreme ce, la Centrul Naţional de Aeronautică şi de Cercetări Spaţiale de la Green Belt, din Maryland, Statele Unite, atunci pus în cauză, niciun ordinator nu a lucrat asupra unei cronologii care să traseze dincolo de epoca babiloniană, aproximativ 4.000 de ani, şi, în aceste limite, nu suntem niciodată izbiţi de dificultăţi sau de probleme neaşteptate.

Dar trebuie să ne-aducem aminte de faptul, că greşelile cronologice posibile sunt numeroase. Spre aducere aminte, vom cita greşeala de 4 ani înfăptuită în secolul VI după Cristos de către călugărul Denys-le-Petit în determinarea datei naşterii lui Cristos; or, nu era posibil să fi luat în seamă greşeala aceasta, pe care noi continuăm s-o trăim, decât prin referinţe şi repere istorice foarte exacte şi pre­cise, cuprinse în Evanghelii, aduse mai ales prin evanghe­listul Luca, care plasează în sincronizând naşterea lui Isus cu moartea lui Irod cel Mare, în 750 de la întemeierea Romei, adică în anul 4 din era noastră. Aici, ca şi în altă parte, nu este Biblia în dezavantaj.

Pe de altă parte, ştiinţa nu poate să aducă o mărturie decât în domeniul care-i aparţine, în cadrul fenomenelor care îi sunt accesibile. Această mărturie nu poate decât să proiecteze eventual o anumită lumină asupra cauzelor fenomenului; el nu poate absolut nimic contra faptului în sine.

Cu toate acestea nu are rost să discutăm cu privire la căile alese de Dumnezeu pentru realizarea acestor miracole. Ar fi, fără îndoială, mai uşor de omologat steaua care în mod minunat i-a condus pe magi spre casa unde se găsea pruncul Isus (Matei 2:7-9), decât să te gândeşti la un fenomen legat de o întâlnire a planetelor, cum credea Kepler. Sau la o cometă, una din acele stele temporare, a cărei strălucire excepţională n-ar fi durat decât câteva săptămâni sau luni. Sau mai bine, la explozia cataclismică ce pune capăt vieţii unei stele, ceea ce s-ar acorda mai mult cu datele Evangheliei.

Vom face două observaţii cu privire la această zi deose­bită despre care cităm: „N-a mai fost nici o zi ca aceea, nici înainte, nici după”, şi care i-a permis lui Iosua să câştige victoria de la Bet-Horon, aproape de Gabaon.

1) Când Biblia vorbeşte despre „oprirea soarelui”, ea vorbeşte şi despre oprirea Concomitentă a lunii în aceeaşi măsură şi având aceeaşi cauză, ceea ce nu şi-ar fi imaginat niciodată o astronomie străină de cunoaşterea mişcării diurne. S-a remarcat în plus că „amănuntele privitoare la poziţia astrelor, care au fost date în această povestire, sunt în acord cu ceea ce ar fi putut să se petreacă în mod real” [4].

2) În orice caz, nu s-a produs nici o tulburare spectacu­loasă, decât eventual nişte curenţi violenţi de maree localizaţi. Dumnezeu nu desfiinţează alianţa Sa cu ziua şi cu noaptea, astfel încât ziua şi noaptea să fie deplasate tem­poral (Iov 38:33; Isaia 40:26; Ieremia 10:12; 31:35 -36; 33:20-21 şi 25). Aceasta nu înlătură materialita­tea şi istoricitatea miracolului. Ca şi oamenii care la scară redusă nu sunt în mod absolut sclavi ai legilor naturii, ci pot să le devieze într-un sens sau altul, cu atât mai mult Dumnezeu, fără să încalce, sau fără să desfiinţeze legile pe care le-a stabilit, poate să le utilizeze şi să le facă să conlucreze la îndeplinirea planurilor Sale, prin exercitarea deplinei şi suveranei Sale libertăţi. Pentru a explica feno­mene cât se poate de naturale, ca variaţiile climaterice care au determinat marile glaciaţii din era cuaternară, nu s-a apelat oare, în afara cauzelor pur geologice, la cauze de ordin astronomic? Ca variaţii ale înclinării axei teres­tre, perioadele glaciare corespunzând cu perioadele de mare excentricitate? Anumite miracole pot fi explicate raţional în cadrul legilor naturale şi prin intermediul cau­zelor naturale. Miracolul stă atunci într-un cadru şi cir­cumstanţe bine determinate – concursul împrejurărilor, vor zice unii – în care se îndeplineşte evenimentul, şi în momentul precis dorit de Dumnezeu. S-a observat că ştiinţa opune din ce în ce mai puţine obiecţii valabile existenţei minunilor, cu atât mai puţin, cu cât e vorba aici despre unul din aspectele raporturilor dintre determi­nism şi libertate.

De altfel, concepţia despre mişcarea pământului şi a planetelor, condamnată în 1633 de Sfântul Oficiu, nu este deloc în contradicţie cu ceea ce spune Scriptura. Însă aceasta este adesea acuzată de oameni că spune ceea ce de fapt nu spune.

Astfel, ea nu vorbeşte nicăieri despre bolta cerească. În antichitate, mai ales Aristotel, credea că cerul era o boltă solidă în care stelele erau plantate în chip de cuie: era „cerul al optulea”, boltă de cristal tare, solidă, transparentă, imobilă, de nezdrucinat, „firmamentum” (din lati­nescul „firmare”, a da consistenţă, tărie, a face solid), tradus în franceză prin „firmament” şi folosit de Ieronim în versiunea latină a Bibliei cunoscută sub numele de Vulgata (405 d.Cr.): Ieronim a tradus în acest mod ter­menul ebraic Rachia din Geneza 1:6-7,14 şi 17, care, de­parte de a desemna o boltă solidă, însemnează “întindere lipsită de tărie” (cf. Psalmul 19:1 şi 150:1). Nu pot fi imputate Bibliei erori care revin de drept unora dintre traducătorii ei şi mai mult încă, savanţilor şi filozofilor antichităţii păgâne, ca Aristotel, ale căror concepţii au fost mult timp considerate de biserică drept „literă de Evanghelie”. Din contra, acest cuvânt „rachia” (întindere) este în concordanţă cu un univers care, prin dimensiunile lui, scapă măsurătorilor noastre, nefiind la scară ome­nească. Concepţiile astronomice cele mai moderne, pre­supun un univers în extindere ca urmare a îndepărtării galaxiilor unele de altele cu viteze proporţionale distanţe­lor ce le separă. Nu trebuie însă să legăm veridicitatea şi inerenta Bibliei de idei sau teorii care poate se vor dovedi mâine imperfecte sau fără valoare.

Dacă, pe de altă parte, contrar indicaţiilor anumitor autori (Louis Gaussen, abatele Moreux), „sfericitatea” pământului nu este nicăieri explicit afirmată prin folosi­rea cuvântului „glob” care se găseşte în câteva versiuni ale lui Isaia 40:22 şi Proverbele 8:31, este vorba, dimpotri­vă, de „cerc” (Isaia 40:22; Proverbele 8:27; Iov 26:10), traducerea exactă a cuvântului ebraic „Rug”: „cer­cul pământului”, care pare să limiteze, să mărginească pământul când privim în depărtări, „cercul pe care l-a tras Dumnezeu pe faţa adâncului”, adică a apelor, cercul ori­zontului, acolo unde apele marine par că ating cerul atunci când ne găsim la marginea oceanului, imagine foar­te concretă, dedusă din observarea curentă, aceeaşi ca şi cea care apare sub pana scriitorilor sfinţi când ne vorbesc despre apele de deasupra întinderii, legate în nori, şi de cele de dedesubt, aflate în mare (Geneza 1:6-10; Iov 26:8-10). Această imagine, pe care ştiinţa modernă nu o neagă, implică din contra ideea de rotunzime, exprimată astfel în Scripturi cu multe veacuri înainte ca portughe­zul Fernand Magellan, în secolul al XVI-lea, după călăto­ria lui în jurul pământului, să o fi făcut absolut incontes­tabilă.

În 1 Samuel 2:8 nu este vorba, cum s-a indicat uneori, de „ţâţâni”, „ţâţânile pământului” care ar aminti astfel în mod clar mişcarea de rotaţie a planetei noastre, ci „stâlpi”, conform majorităţii versiunilor, „meţug” în ebraică, fără ca totuşi acest termen să implice o idee de fixitate, de imobilitate în spaţiu, ci mai curând una de soliditate, de tărie, în sensul afirmaţiilor psalmistului şi proorocului:

„Tu ai aşezat pământul pe temeliile lui şi niciodată nu se va clinti” (Psalmul 104:5).

„Singurul Dumnezeu, care a întocmit pământul, l-a făcut şi l-a întărit” (Isaia 45:18).

Or, pe când anticii credeau în existenţa unui suport pe care stă pământul, idee concretizată în legenda uriaşului Atlas, care ar fi primit misiunea să-l poarte pe umeri, Biblia, vorbind despre poziţia pământului în spaţiu, îl prezintă „spânzurat pe nimic”:

„El (Dumnezeu) întinde miazănoaptea asupra golului şi spânzură pământul pe nimic” (Iov 26:7).

Dacă Scriptura nu vorbeşte în mod expres şi direct despre mişcările pământului, ea sugerează în schimb mer­sul astrelor după legi precise: „Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor?” (Isaia 40:26). Şi cum i-am putea reproşa faptul că foloseşte „limbajul aparen­ţelor” când vorbeşte despre răsăritul şi apusul soarelui, prin urmare despre mişcarea lui (cf. Psalmul 19:5-6), când noi înşine, cu patru sau cinci secole după Copernic şi Galilei, folosim acelaşi limbaj. Până şi astronomia vor­beşte în limbajul aparenţelor când defineşte mişcarea diurnă, „mişcarea zilnică aparentă de rotaţie a cerului în jurul pământului”, sau când menţine cuvântul „solstiţiu” care înseamnă „soarele se opreşte”?

Pe când savanţii antichităţii, ca Ptolemeu (secolul II î.Cr.) credeau că pământul este situat în centrul universu­lui, Biblia nu ne dă de loc această idee geocentrică despre cosmos. Din contră, ea ne vorbeşte despre micimea plane­tei noastre în raport cu imensitatea universului, comparându-i locuitorii cu nişte lăcuste, şi popoarele cu o pică­tură de apă dintr-o vadră, cu praful de pe o cumpănă (Isaia 40:15-26). În mai multe rânduri, pământul e situ­at în adevărata lui poziţie în cosmos, pentru a arăta pute­rea Celui care a creat totul şi care a stabilit „legile ceru­lui” (Amos 5:8; Iov 9:9; 38:31-33).

Biblia ne vorbeşte adesea despre stele, al căror ansam­blu este desemnat uneori cu numele de „oştirea ceruri­lor” (Deuteronom 4:19; 2 Împăraţi 23:5; Geneza 2:1; Isaia 34:4; 40:26; 45:12). Astronomul grec Hiparc (sec. II î.Cr.) stabilise un catalog al stelelor, în care numă­rul acestor corpuri cereşti era fixat la 1.022, şi acest număr relativ limitat a fost admis până în secolul al XVII-lea, pe când astăzi se ştie că numărul stelelor este foarte mare: o sută de miliarde numai în galaxia noastră, fără a mai vorbi de celelalte galaxii, fiecare din ele fiind un fur­nicar de stele. Cât de clară este Biblia şi cu privire la acest subiect: „Uită-te spre cer şi numără stelele dacă poţi să le numeri… îţi voi înmulţi foarte mult sămânţa şi anume ca stelele cerului, şi ca nisipul de pe ţărmul mării, mii de zeci de mii” (Geneza 15:5; 22:17; 26:4; 24:60)!

Se mai vorbeşte în Biblie despre „Semnele zodiacului” (Iov 38:32), precum şi despre mai multe constelaţii şi nebuloase denumite: Orion, Pleiadele (Cloşca cu pui), Ursa mare (Amos 5:8; Iov 9:9 şi 38:31-33).

Pasajul din Iov 38:31 „Poţi să înnozi tu legăturile Gă­inuşei sau să dezlegi frânghiile Orionului?” se referă fie la grămezi mai mult sau mai puţin dense, fie la îndepărta­rea relativă, la distanţe mai mult sau mai puţin considerabile, dar strict definite ale stelelor ce constituie aceste două constelaţii [5].

Tot despre constelaţii este vorba în Iov 37:9 „Vijelia vine de la miază-zi şi frigurile din vânturile de la miază­noapte”.

„Miazăzi” înseamnă „stelele sau constelaţiile regiunilor australe” (cf. Iov 9:9). „Vânturile” indică Ursa mare şi Ursa mică, care se aseamănă cu nişte lopeţi cu coadă lungă, folosite pe atunci pentru a arunca în aer boabele de grâu, curăţindu-le de pleavă şi care, prin raportul lor cu steaua polară, indică nordul, contrar cu „regiunile înstelate australe”, ceea ce este în acord cu sensul şi sem­nificaţia acestui pasaj [6].

S-a mai stabilit că constelaţiile menţionate în cartea lui Iov erau exact cele ce se puteau observa în primăvara şi toamna anului 2130 î.Cr., adică cu 180 de ani înainte de Avraam [7], argument în plus la constatarea că nici unul din numele amintite în cartea lui Iov nu este simbolic [8].

În ceea ce priveşte vârsta pământului şi cea a universu­lui, se impun aici mai multe observaţii:

1) Biblia plasează creaţia cosmosului şi cea a planetei noastre „la început” (Geneza 1:1), adică în cursul unei perioade imense, situată mai înainte de prima din cele şapte zile cosmogonice din povestirea mozaică, şi a cărei durată nu este indicată.

2) În plus, ea ne arată pământul nu în regiunea centrală a universului, ci în părţile cele mai tinere, mai puţin evo­luate ale acestuia, căci ne prezintă „stelele universului izbucnind în cântări de bucurie” la naşterea lui (Iov 38:7): ce înseamnă aceasta, dacă nu că majoritatea astre­lor erau atunci prezente pe cer?

După comparaţia astronomului Herschel, cerul înstelat este într-adevăr comparabil cu o pădure de stejari, în care, la o singură aruncătură de ochi, putem vedea toate etapele creşterii unui arbore: de la ghinda care germinea­ză, până la trunchiul centenar trăsnit de fulger, noi pământenii fiind situaţi în părţile cele mai tinere ale universului [9].

3) Aceste diferenţe de vârstă se traduc prin diferenţe de temperatură. Prin urmare, de culoare, de strălucire între corpurile cereşti. Ceea ce a permis astronomilor să stabi­lească o scară de mărimi, bază a unei clasificări a astrelor după strălucirea lor aparentă. Câtă exactitate ştiinţifică se găseşte în afirmaţia apostolului Pavel! Nu-i lipseşte decât precizia cifrelor: „Tot aşa, sunt trupuri cereşti şi trupuri pământeşti; dar alta este strălucirea trupurilor cereşti şi alta a trupurilor pământeşti [10]. Alta este strălucirea soarelui, alta strălucirea lunii şi alta strălucirea stelelor; chiar o stea se deosebeşte în strălucire de altă stea” (1 Corinteni 15:40-41).

Biblia aminteşte şi constituţia planetei noastre în dife­ritele ei părţi componente, folosind termeni care nu contrazic cu nimic datele ştiinţifice actuale:

1) Când ne vorbeşte despre aer, care compune atmos­fera terestră şi ale cărei mişcări constituie vântul, declară că la întemeierea pământului, Dumnezeu „a rânduit greu­tatea aerului şi a hotărât măsura apelor” (Iov 28:25). Această greutate a aerului a fost ignorată până în momen­tul evidenţierii ei de către Galilei.

2) Sugerarea de către Biblie a stării interioare a pămân­tului, oricât de sumară ar fi, este făcută în aşa fel încât geofizica modernă nu infirmă termenii pe care îi foloseş­te: „Pământul, de unde iese pâinea, este răscolit înlăuntrul lui ca de foc” (Iov 28:5). Avem aici schiţa diverse­lor „sfere” îmbucate unele în altele, şi care constituie pla­neta noastră: scoarţa terestră (= litosfera), a cărei supra­faţă poartă viaţa, simbolizată prin pâine (= biosferă), iar dedesubt, în adâncime, unde sunt temperaturi ridicate, („de foc”), care combinându-şi efectul cu cel al presiuni­lor mai mult sau mai puţin mari, influenţează în diverse moduri starea fizică a materialelor interne (pirosfera şi barisfera biofizicienilor), şi una şi cealaltă, într-o anumi­tă măsură „sfere ale focului”.

Biblia vorbeşte de asemenea despre privilegiul rar, dacă nu exclusiv al pământului, de a fi purtător de viaţă. Numai despre planeta noastră, spune ea, că Dumnezeu a făcut-o; a întărit-o, pentru ca să nu fie pustie, ci să fie locuită (Isaia 45:18). Pe plan ştiinţific, a fost subliniată de multe ori ostilitatea generală a universului cu privire la viaţă (Pierre Termier, Pierre Humbert, Sir James Jeans…). Recent, biologul Vandel socotea că, în stadiul actual al cunoştinţelor noastre şi dată fiind poziţia absolut privilegiată a planetei noastre, viaţa nu ar fi putut apare decât pe ea [11]. Louis Pasteur şi după el alţi bio­logi, au efectuat prelevări aseptice din meteoriţi; le-au însămânţat în bulioane de cultură sterilizate şi au obţinut rezultate cu totul negative; se aducea astfel dovada per­fectei sterilităţi a acestor meteoriţi [12]; materiile carbo­nate găsite pe unii din ei au o origine total abiotică, adică fără nici un raport cu viaţa. Analiza biochimică realizată pe eşantioane de sol lunar, în particular pe cele aduse la sfârşitul lui Iulie 1969 de echipajul lui „Apollo XI”, nu a relevat nici o urmă, nici un semn de viaţă pe satelitul nostru.

Nava spaţială „Venus VII” care, după o călătorie foarte lungă, a ajuns la 15 Decembrie 1970 în atmosfera planetei Venus, apoi a reuşit să aterizeze în Ianuarie 1971 pe solul acestei planete; a transmis primele informaţii ştiinţifice directe care provin de la suprafaţa unei alte planete din sistemul nostru solar. Din ele rezultă că la punctul de aterizare, suprafaţa lui Venus are o tempera­tură de +475 centigrade cu o aproximaţie de douăzeci de grade în plus sau în minus, şi că presiunea e de cca. 90 de ori mai mare ca cea a pământului, cu o aproximaţie de 15 atmosfere în plus sau în minus. Să adăugăm la aceasta, că atmosfera lui Venus e constituită în esenţă din bioxid de carbon, fără urme de oxigen: acestea sunt, fără îndoială, condiţii incompatibile cu viaţa. Or, Venus este, cu excep­ţia lunii, astrul care se apropie cel mai mult de pământ!

Toate noţiunile precedente cu privire la care ştiinţa, prin exactitatea ca şi prin metodele şi limbajul ei propriu, nu infirmă afirmaţiile biblice; sunt încoronate în Scriptu­ră cu vestirea sfârşitului universului material: „Cerurile vor trece cu trosnet, trupurile cereşti se vor topi de mare căldură şi pământul, cu tot ce este pe el, va arde (2 Petru 3:10). Ştiinţa modernă nu contrazice o asemenea perspectivă. Vom mai reveni.

  1. Biblie şi geologie

Dacă trecem de la astronomie la geologie, este semnifi­cativ faptul că unul din cei mai mari geologi ai secolului nostru, Pierre Termier, şi-a intitulat ultima parte a unui articol de dicţionar consacrat geologiei: „Despre rolul apologetic al geologiei”. După ce examinează obiecţiile obişnuite aduse povestirilor din Geneza, cea a creaţiei şi cea a potopului, autorul trage următoarea concluzie: „Credinţa creştină nu are motive să se teamă de progresele geologiei… Istoria pământului are o valoare apolo­getică specială. „Pământul povesteşte slava lui Dumne­zeu” la fel de convingător; poate chiar mai mult decât bolta cerească înstelată… Nimic nu mărturiseşte mai bine ca această istorie despre ordinea lumii; prin urmare, poate fi folosită de către creştin, mai mult decât majoritatea celorlalte ştiinţe, pentru a-i întări propria credinţă şi a-i aduce la credinţă pe oamenii cu bunăvoinţă care îi înconjoară, şi care, cu simplitate şi umilinţă, caută pe Dumnezeu” [13].

De altfel, numeroşi sunt geologii şi paleontologii de valoare, începând cu Georges Cuvier, fondatorul paleontologiei moderne, care s-au interesat îndeaproape de povestirile biblice şi le-au adus aceeaşi mărturie răsună­toare ca şi Pierre Termier: Marcel de Serres din Montpellier, în lucrarea lui „Despre cosmogonia lui Moise, comparată cu realităţile geologice” (1860); Arnold Guyot din Neuchâtel, într-un studiu amănunţit ce reprezintă concluzia unei întregi cariere consacrată geologiei „Creaţia sau cosmogonia biblică în lumina ştiinţei moderne” (1885); americanul James Dana într-un articol despre “Ştiinţă şi Biblie” (1856), apoi într-un „Manual de Geologie” (ed. a 2-a, 1876); francezul Albert de Lapparent; biofizicianul Henri Devaux care a consacrat un studiu, totodată ştiinţific şi religios, intitulat „Prime­lor trei capitole din Geneza” (ed. a 3-a, 1952): iată doar câteva titluri dintr-o bibliografie extrem de bogată.

„Povestirea lui Moise, prea uşor învinovăţită de greşeli, este mai în acord cu cercetările geologice decât sistemele imaginate de cele mai mari genii…” (Marcel de Serres).

„Cea mai bună interpretare pe care ar putea-o da ştiinţa acestui important subiect (adică creaţia), este şi cea care explică cel mai bine, în toate amănuntele, primul capitol din Geneza şi care îi dă dreptate… Moise a fost profetul trecutului, după cum Daniel, Isaia şi mulţi alţii au fost profeţii viitorului” (Arnold Guyot).

„Există pe prima pagină a cărţii sfinte o dovadă că autorul ei este totodată autorul creaţiei şi cel al Bibliei. Nu poate exista un dezacord real între cele două cărţi ale Marelui Autor. Ambele reprezintă revelaţia lui Dumnezeu dată omului, prima povestind armoniile lucră­rii divine care se pregătesc din adâncimea trecutului pen­tru a ţâşni în toată splendoarea lor în momentul când trebuie să apară omul. A doua, precizând legăturile omu­lui cu Creatorul său şi făcându-ne să întrevedem armonii mai profunde pentru eternitate” (James Dana).

Diferite faze ale creaţiei, aşa cum sunt indicate în poves­tirea mozaică, „pot fi traduse în limbaj ştiinţific, şi… corespund, prin natura şi succesiunile lor, celor mai deo­sebite fapte descoperite de ştiinţa cea mai avansată” (Henri Devaux).

Când ajungem la amănunte, studiind de exemplu, în ce mod ne vorbeşte Biblia despre munţi, nu putem să nu constatăm termenii precişi, imaginile veridice şi uimitoa­re pe care le foloseşte ea pentru a ni-i înfăţişa. Geologii din secolul nostru nu ar putea tăgădui nici una din aceste descrieri atât de adevărate. Câte noţiuni geologice funda­mentale ne indică, cu privire la acest subiect, scriitorii sfinţi! Ei ne vorbesc despre munţi ca de nişte lucruri mobile, plastice (Isaia 64:1-3; Mica 1:3-4; Psalmul 104:8 şi 114:4-6; Matei 21:21…). Ne sunt arătaţi apoi în raport cu apele marine (Geneza 1:5; Iov 38:8-11; Psalmul 66:6 şi 104:6-9; Iona 2:6…). Iar geologia ne învaţă tocmai că munţii au luat naştere pe amplasamentul marilor fose marine, geosinclinalele, sub forma unor valuri gigantice de piatră care s-au desfăşurat şi s-au spart, dând loc unor fenomene de transport mai mult sau mai puţin considerabile, care mai târziu s-au imobilizat şi întărit [14].

Astfel geologia, la rândul ei, îşi aduce mărturia, spriji­nind, în felul ei, următoarea constatare:

„Biblia vorbeşte despre toate. Ea descrie natura, crea­ţia, astrele, lumina, atmosfera, elementele, munţii, animalele, şi plantele. Ea tratează despre istorie, nu numai a lui Israel, dar şi istoria marilor imperii din jurul Palestinei, cu împăraţii, războaiele, cârmuirile lor succesi­ve. Este pur şi simplu uimitor că o face într-un mod atât de corect” [15].

  1. Început şi sfârşit al universului material

Vom dezvolta ulterior paragraful privind începutul şi sfârşitul universului material, dar acum nu vrem decât să subliniem două lucruri care ne asigură de veridicitatea Bibliei:

1) Povestirea creaţiei cu care începe Biblia este o frescă grandioasă, într-un anume fel „profeţie a trecutului” pentru că a fost scrisă la o dată când geologia şi biologia nu existau; povestire care, în simplitatea, concizia, în zborul ei peste milenii trecute, este de o aşa riguroasă exactitate ştiinţifică;

2) Profeţiile, cele care au devenit de mult istorie şi cele care s-au îndeplinit, sub ochii noştri, sau sunt pe cale de îndeplinire, şi unele şi altele sunt garanţia sigură a înde­plinirii literale a evenimentelor ce nu se vor produce decât la sfârşitul veacurilor; evenimente care trebuie să fie înţe­lese în perspectiva şi însemnătatea lor escatologică. Cuvintele lui Pascal cu privire la Isus Cristos: „Cea mai mare din dovezile cu privire la Isus Cristos sunt profe­ţiile”, se pot extinde la orice profeţie biblică, (cuprinzându-se şi escatologia) deci, la întreaga Biblie. Cea mai mare din dovezile de veridicitate ale Bibliei sunt profeţiile. Generaţiile care ne-au precedat nu puteau înţelege profe­ţiile escatologice ale Bibliei şi semnele de care se leagă ele tot atât de bine cum o putem face astăzi, mai ales profe­ţia din 2 Petru 3:5-13 privitoare la distrugerea în foc şi prin foc a universului material.

Când se cercetează lucrurile de aproape, se constată că nu există în fond nici o contradicţie în acest domeniu între Biblie şi ştiinţă, în special ştiinţele naturii luate în sensul cel mai larg. După cum bine s-a subliniat, nu există contradicţii „decât între ceea ce pare să fie concepţia biblică şi ceea ce pare să fie concepţia ştiinţifică”. Astfel oamenii de ştiinţă au fost obligaţi să admită „relativitatea aşa-ziselor adevăruri”, cărora li se dădea importanţă până nu demult: spaţiu, timp, materie, determinism, care evidenţiau, nu cunoaşterea ştiinţifică, ci o anumită inter­pretare metafizică a universului, neavând nici un raport cu Biblia. Pe când ştiinţa secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX postula eternitatea materiei, cea actuală consideră universul ca limitat în întindere şi în durată, cu atâta siguranţă, încât se vorbeşte acum „despre un început şi un sfârşit al universului material”. Tendinţa actuală a ideilor şi concepţiilor ştiinţifice este armonizarea cu revelaţia biblică într-un grad mult mai ridicat şi mai adecvat decât ideile şi concepţiile care circulau acum câteva decenii. Pentru constatarea acestei convergenţe nu este nevoie să se recurgă la noi metode de lectură a Bibliei pentru timpul actual şi pentru omul de astăzi. Un om de ştiinţă contemporan face această constatare: „Omul nu ar fi cu adevărat un om modern fără achizi­ţiile ştiinţei, dar ar fi în mod sigur un om incomplet dacă nu ar ţine seama de adevărurile revelate în Biblie” [16].

  1. Biblie şi medicină

Dacă există un domeniu al ştiinţei care să intereseze pe om îndeaproape, acesta este cel al medicinii, în legătură cu aceasta vom face câteva observaţii:

1) În Biblie apar ici şi colo, cu privire la diferite organe şi ţesuturi care intră în constituţia corpului nostru, câteva noţiuni de anatomie şl de fiziologie care totuşi nu sunt sistematizate. Scriptura ne furnizează elemente ale unei „Parabole a sângelui” care poate fi dezvoltată în lumina cunoştinţelor ştiinţifice moderne [17].

Dezvoltarea embriologică este amintită de mai mulţi scriitori (Iov 10:8-12; Psalmul 139:15-16; Eclesiastul 11:5; Ezechiel 37:6-8). Este vorba mai ales de imagini destinate să ne arate că Dumnezeu este Stăpânul vieţii în general şi al vieţii noastre în special, Stăpânul zilelor noastre (Psalmul 139:16). Dar nu este mai puţin adevărat că ştiinţa modernă nu poate respinge exactita­tea acestor imagini, şi că noi, oamenii secolului XX, am putea să le preluăm textul, fără să schimbăm ceva cu de la noi putere. Nimic mai uimitor decât acest film concis al dezvoltării embrionare pe care îl dă autorul cărţii lui Iov: plecând de la o masă protoplasmatică aparent omogenă şi nediferenţiată, comparată cu laptele care curge şi chiar cu laptele închegat – o stare fizică ce nu este nici lichidă nici solidă şi care poate suferi variaţii, ceea ce astăzi numim gel – are loc mai întâi diferenţierea pielii, apoi a cărnii (= muşchi), şi în fine a ţesuturilor şi organe­lor mult mai specializate, oase şi sistem nervos (Iov 10:10-12).

2) Biblia menţionează numeroase boli a căror listă este prea lungă pentru a fi dată aici. Unele din reţetele pe care le găsim în cartea Leviticului îşi găsesc justificarea în observaţii privitoare la igiena alimentară. De exemplu, deosebirea între animale curate şi necurate era parţial întemeiată pe considerente „umane” de care ţinea seama legea dată de Dumnezeu lui Moise. Anumite animale găz­duiesc adesea paraziţi transmisibili omului; altele au anumite obiceiuri respingătoare… Astfel, printre anima­lele de pradă enumera în Leviticul 11:13-19, o parte au ca hrană stârvuri. Porcul, a cărui carne este şi ea arătată ca necurată (Leviticul 11:7), este foarte adesea atins în Orient de trichinoză, mâncând şobolani contaminaţi şi poate astfel să contamineze omul. Iepurele de casă şi iepurele de câmp (acesta din urmă încadrat şi el printre animalele necurate), deşi nu pot să contamineze omul, găzduiesc în stare larvară viermi paraziţi din grupul teni­ilor, ale căror forme adulte se găsesc în intestinul câinelui: larva sau cenura Taeniei serialis, larva sau cisticercul Taeniei serrata (= T. pisiformis). Şi dacă ar fi existat iepurele de casă în Palestina; dacă, pe de altă parte, s-ar fi cunos­cut pe atunci viroza mortală numită mixomatoză a cărei victimă este (diagnosticată în Australia la sfârşitul secolu­lui XIX-lea) şi faptul că s-a răspândit în Franţa, începând din 1952, cu o viteză fulgerătoare, ar fi fost un motiv suficient pentru ca Biblia să-l menţioneze printre anima­lele necurate. Câtă minuţiozitate observăm şi în descrierea simptomelor anumitor boli contagioase. De exemplu în Levitic 13 cu privire la lepră şi râie, în indicaţiile care ni se dau asupra mecanismului şi agenţilor contagioşi, ca şi asupra principiilor şi măsurilor profilactice în privinţa acestor boli [18]!

3) Biblia preconizează şi metode terapeutice: uleiul şi vinul aromat fiind adesea folosite la pansarea rănilor, pentru alinarea şi dezinfectarea lor (Isaia 1:6; Luca 10:34), la fel ca şi balsamul de Galaad, produs de secreţia unui arbore din familia Terebintalia, fie Commiphora opobalsamul, fie Pistacia lentiscus, folosit din cauza proprietăţilor lui sedative şi dezinfectante (Geneza 37:25 şi 43:11; Ieremia 8:22; 46:11 şi 51:8). Turtele de smochine erau aplicate ca emoliente pe ulcere (2 Împăraţi 20:7 şi Isaia 38:21). Se vorbeşte de asemenea despre colir (alifie) pentru ochi (Apocalipsa 3:18).

4) Biblia în mai multe rânduri ne vorbeşte despre me­dici. În 2 Cronici 16:12, lui Asa, împărat al lui Iuda, care „s-a îmbolnăvit de picioare, aşa încât avea mari dureri”, nu i s-a reproşat că a consultat medicii, ci că nu a căutat mai întâi de toate pe Dumnezeu şi că s-a compor­tat ca un împărat nelegiuit. Evanghelistul Luca era medic; apostolul Pavel îl numeşte „doctorul prea iubit” (Colo­seni 4:14). Desigur, devenind creştin, el a continuat să practice medicina şi este de remarcat vocabularul medical pe care îl foloseşte în Evanghelia şi în cartea Faptele Apostolilor scrise de el, unde se găsesc şi descrieri medi­cale (Faptele Apostolilor 3:7; 4:22; 9:8-9 şi 18-19; 19:11-12; 28:3-6 şi 8). Precizia ştiinţifică a doctorului Luca contrastează astfel cu relatările mai puţin tehnice pe plan medical ale celorlalţi evanghelişti. Luca ne-a făcut cunoscut acest cuvânt al lui Isus: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de doctor, ci cei bolnavi” (Luca 5:31). El subliniază în Evanghelia sa – singurul care o face – că Isus a mâncat după înviere (Luca 24:41-43) şi nu omite acest amănunt în legătura pe care o face mai târziu într-o cuvântare a lui Petru (Faptele Apostolilor 10:41). În fine, au fost evidenţiate asemănările uimitoare dintre prefaţa Evan­gheliei lui Luca (Luca 1:1-4) şi tratatele medicale ale antichităţii; între modul de exprimare al lui Luca şi aceste tratate, paralelismul este remarcabil.

5) Cristos Însuşi nu este oare Medicul divin? Medicul trupului ca şi cel al sufletului? Numărul vindecărilor miraculoase pe care le-a făcut şi care ne sunt redate în amă­nunt sau numai amintite, este foarte mare. Bineînţeles, în aceste fapte, sufletul are prioritate asupra trupului: „Şi ce i-ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?” (Matei 16:26); „Căci ce este mai lesne? A zice: „Iertate îţi sunt păcatele”, sau a zice: „Scoală-te şi umblă?” Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele: „Scoală-te! a zis El slăbănogu­lui, ridică-ţi patul şi du-te acasă” (Matei 9:5-6). Există relaţii incontestabile între suflet şi trup, între domeniul spiritual şi cel fizic. Apostolul Ioan formulează această urare destinatarului celei de a treia epistole a sa, Gaius, prea iubitul: „Sănătatea ta să sporească, aşa cum spo­reşte sufletul tău” (3 Ioan 2). Aceste raporturi sunt recu­noscute astăzi sub denumirea de raporturi psihosomatice de care se ocupă medicina psihosomatică.

6) Iată acum mărturia unui medic, Dr. Paul Tournier care, în cartea cu titlu semnificativ: „Biblia şi medicina”, scrie: „Prima mea descoperire este bogăţia incomparabi­lă a Bibliei. Ea este cartea dramei omeneşti. Iar pentru noi medicii, care suntem adânciţi în această dramă, ea este deosebit de interesantă… Ceea ce ne uimeşte mai ales în Biblie, pe lângă altele, este realismul ei. Ea ne arată omul aşa cum este; aşa cum îl cunoaştem, cu toată păcătoşe­nia şi măreţia lui; cu toate convingerile şi îndoielile lui; cu toate planurile şi faptele lui ruşinoase”.

Luând un exemplu concret, cel al lui Amnon, unul din fiii lui David (2 Samuel 13:1-22), Dr. Tournier adaugă: “îi voi interesa pe medici cu semnalarea pe care o fac, anume, că până şi boala simulată este descrisă în Biblie… În Biblie Dumnezeu nu îl scoate pe om din drama prin care trece, ci trăieşte alături de el şi pentru el. Biblia nu ocoleşte nimic. Ea pătrunde cu realism în viaţa noastră aşa cum este”.

Apostolul Iacov compară pe drept Biblia cu o oglindă care arată imaginea adevărată a. feţei noastre, fără denaturare şi îngăduinţă (Iacov 1:22-25).

Poate pentru aceasta unii o consideră o carte imorală şi periculoasă. Dar dacă ea ne prezintă omul aşa cum este, ne arată în acelaşi timp că Dumnezeu este un Dumnezeu drept „care nu socoteşte pe cel vinovat drept nevinovat” (Exodul 34:7). Este o realitate faptul că acolo unde Biblia deţine locul de onoare, se constată o creştere a moralităţii.

Consecinţa pe care o trage Dr. Tournier din studiul său biblic, ca medic, este următoarea:

„Medicul care se situează în perspectiva biblică, însuşindu-şi concepţia biblică despre om, devine prin aceasta medic al persoanei. El nu mai poate considera omul o grămadă de celule, ci o fiinţă spirituală, chemată la o menire personală şi investit de Însuşi Dumnezeu cu o valoare inestimabilă. Pilda oii pierdute (Luca 15:3-7), cea a fiului risipitor (Luca 15:11-32), ca şi cea a bunu­lui samaritean (Luca 10:30-37) evidenţiază într-un mod deosebit această grijă personală a lui Dumnezeu pentru fiecare om în parte, grijă ce se desprinde din în­treaga Biblie” [19].

Aceasta se poate observa mai ales în epoca noastră de mulţime compactă de oameni, în acest univers concentraţionar în care trăim şi în care domneşte tehnica, cu calculatoarele, creierele electronice, automatismele şi mecanis­mele ei de teleghidare. Nu mai este loc decât pentru gru­puri, pentru ansambluri şi pentru blocuri. Individul îşi pierde drepturile; este zdrobit; dispare complet, nefiind decât un mecanism în plus, o maşinărie fără suflet, un număr matricol, un robot într-o societate mecanizată şi standardizată.

Totuşi Dumnezeu, de la un capăt la altul al Bibliei, nu se adresează unor ansambluri anonime, ci unor persoane, unor indivizi. El se adresează, prin intermediul profetului său, ca păstor al unor oi individuale; prin urmare, unor persoane, fiind vorba aici de o alegorie: „Voi căuta pe cea pierdută; voi aduce înapoi pe cea rătăcită; voi lega pe cea rănită şi voi întări pe cea slabă” (Ezechiel 34:16).

Cei vizaţi de Isus sunt la fel indivizi, persoane, atât în pilda Bunului Păstor, cât şi în cea a oii pierdute:

„Eu sunt Păstorul cel Bun… Eu îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine” (Ioan 10:11-16; Psalmul 23).

„Dacă un om are o sută de oi, şi se rătăceşte una din ele, nu lasă el pe cele nouăzeci şi nouă pe munţi şi se duce să caute pe cea rătăcită?” (Matei 18:12-14; cf. Matei 10:28-31).

Omul, această fiinţă făcută din carne şi duh, făptură pe care Dumnezeu a dorit-o după chipul şi asemănarea Sa, refăcută în personalitatea, în demnitatea sa de om, iată la ce ne cheamă împreună medicina ca şi Biblia! De când a fost scrisă şi până astăzi, cât de actuală este această carte! Ce lecţie salvatoare se desprinde din ea de la un capăt la altul, pentru timpul nostru şi pentru omul de astăzi, în vederea restabilirii unui echilibru tot mai grav compromis! Pot fi menţionate şi alte exemple din litera­tura medicală contemporană, care merg în acelaşi sens cu lucrările lui Dr. Paul Tournier: „La Médecine de la personne” şi „Bible et Médecine”, cum ar fi lucrarea medi­cului anglo-saxon, Dr. Mac MILLEN, având titlul destul de curios: „Boală sau sănătate după alegere?” (1971).

Printre alte teme interesante, Dr. Mac MILLEN de­monstrează pe bază de cifre, că nu la întâmplare indică Biblia cea de a opta zi după naştere pentru practicarea circumciziunii: acesta este momentul precis în care cei doi factori esenţiali coagulării sanguine se regăsesc în sânge în proporţii optime: una este protrombina fabrica­tă de ficat, şi a doua vitamina K, despre care s-a vorbit abia în anii 1925-1934, şi care este secretată de diversele bacterii ce trăiesc în simbioză în intestin, şi care e necesa­ră pentru elaborarea protrombinei în ficat. Înainte sau după acest moment, se pot produce hemoragii grave. Dacă trebuie să fim recunoscători cercetătorilor care au ajuns să descopere şi să analizeze procesul de coagulare a sângelui, trebuie totuşi să constatăm că nu Avraam a fost cel care a ales ziua a opta (Geneza 17:12) „după secole de încercări, de experienţe şi de eşecuri. Nici el nici alt­cineva dintre locuitorii cetăţii Ur din Caldeea nu fuseseră circumcişi. Ziua a fost aleasă de Creatorul vitaminei K”. S-a putut demonstra, de asemenea, că practicarea circumciziunii are ca urmare o frecvenţă mai redusă de anumite forme de cancer la evrei, faţă de celelalte popoa­re, constituind astfel o profilaxie eficientă împotriva unor astfel de boli (pag. 22-27).

Vom mai adăuga că lucrările lui Dr. Paul Tournier şi Mac Millen, pe linia a ceea ce se numeşte medicină psiho­somatică, sunt o continuare a cercetărilor începute la Praga în 1925 şi dezvoltate în Canada de marele fiziologist contemporan Hans SELYE, actualmente directorul Institutului de Medicină şi Chirurgie experimentală la Universitatea din Montreal, privind apărarea organismului împotriva agresiunilor externe sau interne, la care este supus continuu, împotriva agenţilor de „stress”, cum îi zic anglo-saxonii. Hans Selye însuşi, la o conferinţă în 1974, în faţa naturaliştilor francezi adunaţi în congres la Montreal, a pus problema la nivel moral şi spiritual, vor­bind despre „Stress fără tristeţe”. În aceiaşi ordine de idei, Dr. P. Tournier şi Dr. Mac Millen au demonstrat că remediul împotriva stressului nu constă într-o pilulă care să se cumpere în farmacie; terapeutica este, de cele mai multe ori de ordin spiritual şi moral, ca răul însuşi. În lucrările lor, aceşti autori dau o serie de prescripţii efica­ce pentru ca boala să se vindece fără pericol.

Pe de altă parte, în ultimii ani, Biblia a inspirat unele lucrări de cercetare, care au stat la baza unor teze de doctorat în medicina umană şi în medicina veterinară. De exemplu „Studiu privind actualitatea diverselor prescrip­ţii sanitare ale Bibliei”, teza lui Dr. Christian Klopfenstein (Besanton, 1975) şi „Animalele în religia vechiului popor Israel” (este vorba de animalele despre care vorbeş­te Biblia), având subtilului: „Preliminariile unei ecologii biblice”, a lui Dr. Alain Maillot (Lyon, 1973).

  1. Parabolele

Cât adevăr! Câtă precizie în parabolele, în imaginile, în tablourile pe care ni le prezintă Biblia, şi care, pornind de la observarea şi de la cunoaşterea lucrurilor din natură şi din viaţă, ne înalţă la înţelegerea lumii spirituale.

Biblia vorbeşte despre un mare număr de animale şi de plante, şi o face totdeauna cu deosebită exactitate. Am amintit deja. În această privinţă, iepurele de câmp şi iepurele de casă despre care citim în cartea Leviticului că ele rumegă, dar n-au unghia despicată (Levitic 11:5-6), această din urmă caracteristică deosebindu-le de adevăratele rumegătoare.

Biblia citează numeroase specii vegetale, în funcţie de însuşi caracterul lor botanic, în aşa fel că devine imposibil să se opereze permutări sau substituiri, fie că este vorba de grâu, de neghină, de muştar, de migdal, sau de arborii şi arbuştii mediteraneeni, citaţi de atâtea ori în Scripturi: viţa de vie, măslinul, smochinul, descrişi ca atare şi legaţi de învăţămintele care se degajă! Biblia nu este un ierbar cu plante uscate, care şi-au pierdut culoa­rea, parfumul şi viaţa. Este o adevărată grădină botanică, grădina parfumată a Cântării Cântărilor, grădina plină de flori de primăvară, cu corolele lor multicolore, răsunând de cântecul păsărilor; grădina cu ale ei pante domoale ce coboară spre Iacul Ghenezaret, spre marea Kinneret, Marea Harfei! Grădina lui Dumnezeu!

Biblia nu este o carte lipsită de viaţă. Numeroşi natura­lişti s-au referit la ea şi continuă să se refere la cele scrise în Biblie. Biblia ne arată că ecologia, despre care se vor­beşte aşa de mult în zilele noastre, cu subordonările ei, cu legile ei, cu echilibrul fundamental, a existat de la bun început în programul şi în planul lui Dumnezeu (Geneza 1:11, 20, 29-31; 2:8-15; Isaia 45:18…), cu mult înainte ca omul să descopere ecologia; poate deja prea târziu, după ce el însuşi a răsturnat şi a distrus în mod iremediabil ordinea naturii.

Dr. Philippe Gold-Aubert, referindu-se la diferitele com­partimente ale domeniului ştiinţific: astronomie, geologie, chimie şi biochimie, mecanismele farmacologice şi rolul lor în funcţiile fiziologice, medicină, paleontologie, geocronologie şi metode de stabilire a datelor, arheologie, arată că credinţa creştină, întemeiată pe Biblie, nu are a se teme de progresul acestor diferite ramuri ale ştiinţei, care nu pot – în nici un fel – să furnizeze nişte arme anti-biblice. El spune că, dimpotrivă, între diferitele ramuri ale cunoştinţei umane, în măsura dezvoltării lor şi Biblie, există puncte de contact, posibilităţi de conciliere şi de acord, fără ca pentru aceasta să se ceară suprimarea unei singure iote din Biblie, cartea care ne descopere gândirea Dumnezeului Creator. Mai mult decât atât, am dat doar câteva exemple; am fi putut da mult mai multe, care arată că există numeroase coincidenţe curioase şi convergenţe între ştiinţă – în acceptul larg al cuvântului – şi Biblie. De ce să ne mirăm, din moment ce Autorul suprem al Bibliei este, în acelaşi timp şi Marele Maestru al Creaţiu­nii, Cel care a făcut Istoria?

Fizicianul nuclear Serge Tarassenko, a declarat, fiind întrebat despre legătura dintre ştiinţă şi credinţă:

„Există o legătură profundă între credinţă şi ştiinţă; o armonie perfectă… La început, când citeam Cuvântul lui Dumnezeu, de exemplu paginile care relatează despre Creaţiune, sau alte pasaje care vorbesc despre existenţa acestui invizibil care se prezintă omului în formă vizibilă, am fost zguduit de un răsunet adânc, de această mare asemănare cu ştiinţa – atâta doar că limbajul folosit este diferit – încât a trebuit să aprofundez în mod serios această problemă. Am descoperit atunci, nu numai asemănarea, ci şi armonia perfectă. Şi nu este nimic de mirare, deoarece darul cunoaşterii şi progresul cunoştin­ţelor în direcţia adevărului au fost date omului de către Dumnezeu… Ştiinţa nu este altceva decât un demers al omului pe calea spre Adevăr…” [21[.

  1. Determinism şi libertate

Iată acum o ultimă constatare care situează problema într-un cadru mult mai vast, de dimensiuni cosmice, la însăşi scara lui Dumnezeu.

Când ştiinţe ca matematica şi astronomia, care ne dau în mod cu totul special noţiunea de absolut, de legi exac­te şi de neschimbat, care evidenţiază un determinism ce nu poate fi tăgăduit şi pe care este zadarnic să vrei să-l forţezi şi să-l distrugi. „Cunoşti tu legile cerului?” între­ba Dumnezeu pe Iov (Iov 28:33).

Lumea într-adevăr nu este un haos. Există o ordine, o armonie, un plan, un determinism care permite savantului să prevadă într-o anumită măsură desfăşurarea fenome­nelor ce se produc în cazul respectiv.

Dar acest determinism nu este riguros, absolut, inflexi­bil: iată una din concluziile, nu de mică însemnătate, care se desprind din investigaţiile şi cercetările fizicii şi biologiei moderne.

Fizicianul Louis de Broglie constata că în locul determi­nismului riguros al vechilor teorii mecaniciste, fizica con­temporană a descoperit un „relativism”, „un probabilism care permite numai afirmarea posibilităţii anumitor eventualităţi şi să le atribuie probabilităţile respective”.

Biologul Louis Bounoure, întrebându-se dacă hazar­dul ar putea fi organizator aşa cum cred unii (care îl nu­mesc un „deus ex machina” capabil să îndepărteze toate greutăţile în problemele cele mai mărunte ale vieţii), scrie: „Aceasta dă o lovitură bunului simţ, care îi făcea pe antici să întrebe: ce sorţi de izbândă ar fi să compui Iliada aruncând la întâmplare, de atâtea ori cât ar trebui, cele douăzeci şi patru de litere ale alfabetului?” Bunul simţ şi logica, ce o făceau pe Barbara Kepler, soţia ilus­trului astronom, când acesta o întreba la ora mesei despre salata ce i-o pregătise: „Crezi tu că dacă de la creaţie, farfurii de cositor, frunze de lăptuci, sare, ulei, oţet şi ouă fierte ar pluti prin aer în toate direcţiile, hazardul le-ar putea aduna astăzi ca să facă astăzi o salată? Ea îi răspunse: „Desigur, o salată nu aşa de bună, nici atât de dreasă ca aceasta”. Soţia lui Kepler nu putea să vadă în mâncarea preparată de ea decât opera intenţională a des­toiniciei ei. La fel, urmează prof. Bounoure, „recunoaş­tem în Universul armonios şi în fiinţele nu mai puţin armonioase care îl populează, semnele evidente ale unei raţiuni organizatoare identice cu a noastră”. Dar, recu­noaşte el, „noţiunea de hazard nu ia un sens precis decât sub aspectul probabilităţii matematice”. În acest caz, „folosirea hazardului apare ca un plan al vieţii care se slujeşte pentru propriile ei scopuri, de legile probabilită­ţii… Viaţa pune în serviciul ei posibilităţile hazardului, ca şi cele ale mecanismului, sau ale energiei, sau ale cauzali­tăţii, sau ale timpului…” [22].

Un alt biolog, Lucien Cuénot, recunoştea la rândul său: „Mi s-a părut prea îndrăzneţ să închizi Universul, Viaţa, Omul, în cadrul rigid şi definitiv al unui determinism orb şi fără intenţie, atunci când ştiinţa aminteşte la fiecare pas tainele care ne înconjoară, cele ale Timpului, ale Spaţiului Infinit, ale Materiei şi ale Gândirii”. Dar, continua el numaidecât: „A vorbi de plan, de idee, de intenţie, de scop, înseamnă a declanşa imediat întrebări încuietoare: Cine a avut ideea? Cine a desenat proiectul? Cine a urmă­rit realizarea lui?” [23].

În dialogul său cu Pierre-Henri Simon de la Academia franceză, Jacques Monod, profesor la Collège de France şi premiul Nobel pentru bilogie [24], afirmă cu privire la A.D.N., acidul dezoxiribonucleic, această substanţă care comandă ereditatea, „piatra filozofală a biologiei”: „Ha­zardul se află în structura A.D.N.-ului, necesitatea se află în selecţie”. O asemenea constatare situează şi ea fenome­nele vitale într-o stare de echilibru fragil între cei doi poli ai determinismului sau necesităţii şi ai interdeterminării sau contingenţei. Cu o admirabilă siguranţă, prof. Monod mai afirmă: „Ştim acum cu o precizie chimică aproape completă în ce limbaj este scrisă ereditatea. Este limbajul chimic al A.D.N.-ului. Ştim experimental, în mod sigur, că evoluţia nu-şi poate avea obârşia decât în modificările textului chimic în A.D.N.”. Iar asemenea modificări nu sunt nici previzibile, nici guvernabile. Se ajunge astfel la ceea ce s-a numit o „teogonie a hazardului”. Adică la ideea unui fel de autoritate supremă a hazardului în con­ducerea şi organizarea universului. Cu toate acestea prof. Monod mărturiseşte: „Există anumite probleme, ca ori­ginea codului genetic, care sunt extrem de dificil de rezol­vat. Ne-am putea descurca mai bine imaginându-ne o intenţie oarecare, dar cu siguranţă că ne-am lovi de alte probleme.

Într-adevăr, nu ne putem închipui hazardul având un rol creator şi organizator. Iar lumea, cu toate întocmirile şi legăturile ei, cu toate dezordinile pe care le vedem, cu tot ceea ce biosfera ne poate arăta mai sălbatic şi mai crud, să existe şi să funcţioneze fără o intenţie prealabilă. Nu este vorba de o chestiune teologică, ci de pură logică: Dumnezeu sau nimic? Biblia spune: „Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu” (Psalmul 14:1). Ne gă­sim deci între aceste două principii opuse, contradictorii, care lucrează în univers şi care îl echilibrează: cel al de­terminării şi al finalităţii care presupune intenţia divină şi cel al contingenţei şi al incertitudini. Cum să ieşi din impasul creat de această antinomie?

Într-adevăr lumea nu este o maşină care s-ar mişca în mod uniform şi fatal, antrenându-ne într-un cerc infernal: „Lumea, remarca marele astronom contemporan Sir James Jeans, începe să semene tot mai mult cu o mare gândire decât cu o mare maşină”. Reiese de aici un prin­cipiu de nedeterminare, adică un principiu de libertate. Un suflu de libertate circulă în lume, Însuşi suflul Duhu­lui Sfânt. Este momentul să repetăm ce a spus fizicianul şi astronomul Eddington: „Stofa lumii este stofa Duhu­lui”. În ziua creaţiei, ni se spune că „Duhul lui Dumne­zeu se mişca deasupra apelor” (Geneza 1:3). Iar aposto­lul Pavel afirmă: „Unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia” (2 Corinteni 3:17).

În univers, la toate gradele ierarhiei fiinţelor şi lucruri­lor, în toate maşinăriile, există un anumit „joc”. Şi toc­mai acest „joc” pe care unii îl consideră ca o intervenţie şi acţiune a hazardului, este cel care permite contempla­rea Creaţiei ferindu-ne de cădere într-un fatalism orb şi fără speranţă.

Dar oare nu tocmai aceasta este esenţa creştinismului, religia suveranităţii lui Dumnezeu, cel ce a creat totul după liniile unui plan bine întocmit (Ieremia 10:12)? Dumnezeu cunoaşte mai dinainte vremurile şi împrejurările (Psalmul 139:13-18; Ieremia 1:5). Creştinismul este religia libertăţii, a alegerii şi a responsabilităţii omului.

„Titlul tău în faţa lui Dumnezeu, este să fii lucrarea Lui. În a universului ordine, slab atom mânat de împrejurări, să uneşti cu planurile Sale libera ta voie” (de Lamartine).

Un filozof remarca: „Există destul determinism în lume pentru a permite acţiunii noastre să fie eficace; nu este prea mult pentru a o constrânge” (Jacques Chevalier).

Este antinomia predestinării şi a libertăţii, cu condiţia să nu facem din predestinare un sistem care ar închide pe Dumnezeu în cercul de fier al Creaţiei Sale şi I-ar paraliza acţiunea în lume, în acelaşi timp ar anihila şi libertatea omului.

Desigur Dumnezeu este Stăpânul suveran al Lumii. Stă­pânul Timpului şi prin urmare Stăpânul Istoriei – al celei ce a trecut până acum; şi rămâne Stăpânul celei viitoare -, Stăpânul Veşniciei. El îşi are planul Său care nu întârzie să se împlinească.

Dar este cert că Dumnezeu respectă libertatea omului: acel „poate” al Dumnezeului atotputernic (Luca 20:13); acel cuvânt cheie, cuvântul „dacă” este de o însemnătate incalculabilă şi revine des pe paginile Scripturii: „Dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu” (Ioan 11:40); „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3:20).

  1. Concluzie

Dacă ştiinţa nu este chemată să pătrundă în marile taine ale credinţei, nici să postuleze moartea lui Dumne­zeu şi neantul omului [25], nu poţi să nu observi minu­nata legătură dintre perspectivele ştiinţei autentice şi cele ale revelaţiei biblice. Exemplele amintite în acest studiu o mărturisesc. Acest acord nu are nevoie să fie realizat, contrar cu ceea ce cred unii [26], prin compro­misuri fragile. Un fel de modus vivendi obţinut „cu ajuto­rul unei noi învoieli între ştiinţă şi Credinţă”, devenind pentru om în fiecare clipă „o sarcină grea, un echilibru greu de stabilit între ceea ce ştie şi ceea ce crede”. O adevărată muncă de Sisif! Din fericire nu se întâmplă aşa.

 

Capitolul IV

CREAŢIA MATERIALĂ ŞI BIOLOGICĂ

Numai Dumnezeu poate să cuprindă creaţia în toate dimensiunile timpului şi spaţiului, în ansamblul ei cât şi în cele mai mici amănunte. Iar omul nu poate decât să-şi vadă propria lui micine, înaintea atâtei măreţii, maiestăţi, puteri şi înţelepciuni. Numai Dumnezeu poate vorbi de Dumnezeu şi de lucrarea Sa. Cine suntem noi ca să abor­dăm un asemenea subiect? Într-adevăr, atât la începutul cât şi la sfârşitul unei asemenea încercări, atitudinea noas­tră nu poate fi decât aceea a patriarhului Iov care spunea:

„Da, am vorbit, fără să le înţeleg, de minuni care sunt mai pe sus de mine şi pe care nu le pricep” (Iov 42:3).

Câtă nevoie avem de Duhul lui Dumnezeu în faţa aces­tor mari şi grave întrebări, pline de necunoscute, care totuşi ne chinuie, căci noi înşine suntem o parte a Crea­ţiei lui Dumnezeu şi încoronarea ei!

  1. Ce este Creaţia? Ce cuprinde ea?

Diverse cuvinte, în limba noastră, slujesc la denumirea ei: ca însuşi cuvântul „Creaţie”. Apoi „Natură”, adică „ceea ce s-a născut”, „ceea ce a avut un început”. „Cos­mos”, termen care ne-a devenit familiar acum, provenit din limba greacă, însemnând „ordine” şi, în sens mai larg, „ordinea Universului”. Acest „Universum” latin, adică etimologic “întors”, orientat, astfel încât să formeze un tot, un ansamblu coordonat. „Lume”, lumea în înţelesul ei cel mai larg, „ansamblul a ceea ce există”, cerurile, cerul astronomilor cu toate galaxiile şi sistemele lui solare şi planetare, pământul, planeta care ne poartă, cu conti­nentele ei, cu toate fiinţele care o populează, lumea imensă şi fără margini, „această sferă infinită al cărei centru este pretutindeni, iar circumferinţa nicăieri” (Blaise Pascal). De la infinitul mic, ale cărui unităţi de măsură nu sunt suficiente pentru a-i exprima dimensiunile infinitezimale, până la infinitul mare, ale cărui distanţe enorme sunt evaluate în ani-lumină.

Din aceste diverse denumiri se desprind două idei esen­ţiale şi complementare:

1) Aceea a unei „naşteri”, al unui “început absolut”, prin urmare ideea de caracter limitat, finit al Universului.

2) Ideea unei „ordini stabilite”, a unui „ansamblu coor­donat”, a unui „determinism”, a unei „finalităţi”, ceea ce implică existenţa legilor excluzând ideea de hazard.

Universul constituie un ansamblu complex şi eterogen. Numeroşi savanţi şi filozofi din secolul trecut şi de la în­ceputul secolului XX nu cred în această eterogenitate şi postulează odată cu savantul german Ernest Haeckel (1834-1919), existenţa unui singur principiu veşnic: materia în neîncetată transformare şi realizând prin elemente sau atomi de aceeaşi natură din compoziţia ei, combinaţii din ce în ce mai complicate şi diversificate, de la anorganic, urcând din treaptă în treaptă până la om. Este teoria monismului materialist.

Cum s-a văzut deja în capitolul precedent, fizica mo­dernă prin analiza tot mai avansată a materiei, a ajuns oarecum la o „dematerializare” a acesteia, concluzia fiind întâietatea şi anterioritatea energiei asupra materiei, cu toate consecinţele pe care aceasta le implică.

De altfel, viaţa, energia vitală, „principiul” vital, are o altă esenţă, o altă natură, diferită de energia pe care o studiază fizicienii pe planul materiei şi al transformărilor ei. Desigur, materia este suportul vieţii. Viaţa se întrupează în „forme”, în „tipuri de organizare”; ea se include în „structuri”, se manifestă prin fenomene fizico-chimice, analizabile, cel puţin în parte prin metode fizico-chimice. Dar viaţa nu se reduce la materie. Studiul pur fizico-chimic al fenomenelor vitale (nutriţie celulară, absorbţie intestinală, secreţie renală, etc.) ajunge în majoritatea cazurilor în impas şi este silit să recunoască faptul că există în aceste fenomene, dincolo de analizabil şi definisabil, „ceva” care depăşeşte planul fizico-chimic, absolut specific fiinţelor vii şi în raport cu activitatea proprie a celulelor vii. Există neîndoielnic „ceva” care deosebeşte esenţial organismul dinaintea morţii de cel de după moarte. Din punct de vedere chimic este într-adevăr aceeaşi materie care zace inertă, deşi acum câteva clipe palpita de viaţă, refăcând în mod constant un echilibru distrus fără încetare, pe când acum, pe plan celular, barie­rele fiziologice, apoi cele morfologice se şterg, se distrug din aproape în aproape, înainte de întinderea morţii asupra întregului organism şi de desfiinţarea totală a tuturor manifestărilor Vieţii.

Aceasta este realitatea. Precum Prof. Henri Rouviere de la Academia de Medicină a afirmat:

„Viaţa este o energie sau o forţă specifică fiinţei vii… supusă unor legi energetice diferite de cele care acţionează în lumea materială… Materia organică nu este materia vie; aceasta conţine ceva în plus faţă de materia organică inertă: Viaţa… Esenţa vieţii depăşeşte puterea omeneas­că şi rămâne în domeniul supranaturalului” [1].

De altfel, chiar în cursul secolului al XIX-lea, cel numit pe drept „părintele fiziologiei moderne”, Claude Bernard, pe care susţinătorii materialismului îl consideră în mod greşit ca pe unul de-al lor, era promotorul şi apărătorul unui vitalism raţional pe care îl numea vitalism fizic, ţinând seama totodată de ceea ce este special în fenome­nele Vieţii şi de ceea ce este conform cu acţiunea forţe­lor generale ale naturii. El scria: „Există în toate funcţi­ile corpului viu, fără excepţie, o parte ideală şi una mate­rială… Nu trebuie să confundăm cauzele şi condiţiile: aici este totul. Materia nu este niciodată cauză a ceva; ea nu este decât condiţia… Substratul fizic şi material este ceea ce noi numim condiţiile fenomenului. Numai acesta este material în fenomen, dar exprimarea lui este metafi­zică şi vitală”.

Al treilea şi ultimul principiu care lucrează în Univers este Duhul. Fără îndoială, este Duhul de care ne vorbeşte Biblia încă de la primele rânduri. Duhul, a treia persoană a Treimii, lucrând încă de la început cu Dumnezeu:

„Şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor” (Geneza 1:2). Dar vrem să vorbim aici despre duhul care Îi conferă omului poziţia, demnitatea, întâietatea şi prin care omul a fost făcut „după chipul lui Dumnezeu, după asemănarea Lui” (Geneza 1:26), „pentru că Dumnezeu este Duh” (Ioan 4:24; cf. 2 Corinteni 3:17).

Duhul este cel care deosebeşte pe om de animal. Prin el avem „gândul veşniciei” (Eclesiastul 3:19 şi 11); “însuşi Duhul adevereşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu” (Romani 8:16); prin urmare, prin el suntem în legătură cu Dumnezeu (Eclesiastul 12:9; Luca 23:46; Psalmul 31:16; Faptele Apostolilor 7:59).

Astfel, studiul obiectiv al creaţiei ne prezintă o concep­ţie pe trei planuri despre Univers:

  1. a) pe plan fizic, complexul ENERGIE-MATERIE;
  2. b) pe plan biologic, VIAŢA, principiul vital, energia vitală;
  3. c) pe plan specific uman, DUHUL.

Este vorba aici de trei planuri distincte, cu elemente ireductibile unele în altele.

Nu există vreun raport între aceste trei planuri? Filozo­ful Jacques Chevalier afirmă:

„Materia nu există decât pentru viaţă, iar viaţa însăşi nu există decât pentru duhul” [2], exprimând astfel o finalitate, ca şi o ordine, o succesiune istorică, mai curând decât raporturi de continuitate sau de discontinuitate.

De altfel, Pierre Lecomte du Noüy descoperă disconti­nuităţi clare, pe de o parte, între materia brută şi cea organizată, pe de altă parte, între aceasta din urmă şi viaţa Duhului, care se afirmă prin trezirea conştiinţei şi manifestarea libertăţii [3].

Povestirea biblică subliniază la rândul ei discontinuităţi prin folosirea, în trei momente foarte precise ale desfăşu­rării ei, a verbului ebraic „bara”, „a crea din nimic”, indicând o acţiune specială a lui Dumnezeu, care, din nimic, cheamă la existenţă elementul, principiul, lucrul pe care El îl crează (Geneza 1:1, 21 şi 27).

Cât de departe suntem în această privinţă de sistemul lui Teilhard de Chardin, în care totul porneşte de la o mate­rie care s-ar fi „vitalizat”, apoi „omonizat”, aşa fel încât sfera duhului sau „noosfera”, ar prelungi sfera vieţii sau „biosfera”, în mod direct, fără întrerupere; dacă Dumne­zeu şi Cristos nu sunt total excluşi din toate acestea, ei devin inferiori cel puţin parţial materiei, confundându-se cu ea şi devenind principiile evolutive ale unui Univers în drum spre sfârşitul lui, „punctul omega”, Cristosul teilhardian în care „materia şi viaţa se identifică”; acesta este însă imposibil de identificat cu Cristos „omega” din cartea Apocalispei 1:8; 22:13, care este întotdeauna legat de Cristos „alfa”, despre care nu este vorba la Teil­hard de Chardin. Teilhardismul se rezolvă astfel într-un fel de panteism; în el găsim momeala teologiilor noi, zise ale „morţii lui Dumnezeu”, care reduc transcendenţa unui Dumnezeu personal la imanenţa Lui. Teilhardismul şi teologiile care îi urmează sunt în contradicţie cu o interpretare sănătoasă a faptelor pe plan ştiinţific cât şi datelor şi afirmaţiilor biblice (Coloseni 1:15-19; Fili­peni 2:5-11; Romani 1:20-25).

  1. Ordinea Creaţiei

Ordinea Creaţiei, armonia pe care o vedem pretutin­deni, se exprimă în două feluri: prin Unitate şi prin Finalitate.

  1. UNITATEA se regăseşte pe toate planurile şi la toate nivelele lucrurilor şi fiinţelor, de la infinitul mic până la infinitul mare, ceea ce nu exclude discontinuităţile pe care le-am amintit mai înainte; această unitate se exprimă printr-o serie de fapte:

– unitate de constituţie şi de lege înscrisă în lumea atomilor şi în cea a astrelor;

– unitate de compoziţie chimică a universului material şi a lumii vii;

– unitate de plan de compoziţie şi fixitate a legăturilor anatomice care apar în regnurile vii la nivelul acelor mari tipuri de organizare numite ramificaţii;

– existenţa unor corelaţii fiziologice care fac din fieca­re organism un tot, o unitate coerentă, indivizibilă, autonomă şi care îi permite să ducă între anumite limite o „viaţă constantă şi liberă”, cu toate variaţiile mediului exterior;

– asemănare uimitoare a ciclurilor de reproducere, încât atunci când ciclul s-a încheiat, oricare ar fi specia respec­tivă, au fost parcurse aceleaşi etape, foarte diferite, fără îndoială, în amplitudine, dar totdeauna identice în esen­ţă;

– interdependenţă, solidaritate strânsă, adevărată sim­bioză existând între organismele ce formează aşa-numita „biosferă”, această peliculă subţire şi vie care se află la suprafaţa planetei noastre, făcând din aceasta un vast complex viaţă-mediu, un „ecosistem” în sânul căruia toate părţile sunt legate între ele şi în care se afirmă şi se manifestă echilibre fundamentale.

La ora actuală, în faţa degradărilor la care prin tehnica sa, omul supune pământul, atât în lumea fizică cât şi în lumea vie, se redescoperă noţiunea de „echilibru natu­ral” şi, în particular, de „echilibru biologic”. În anumite regiuni, prin distrugerea sistematică a animalelor numite dăunătoare, se rupe echilibrul biologic al unui întreg teritoriu. Naturaliştii, ecologiştii, economiştii, atrag atenţia asupra gravelor pericole ce rezultă din ruperea „vechiului pact” care leagă pe om de natură, omul crezând acum „că are suficientă putere pentru a se elibera de vastul complex biologic în care a trăit de când este pe pământ” (Jean Dorst, p. 10-11).

Din clipa când viaţa animalelor precum şi cea a omului a început să fie ameninţată în diferite moduri, povestirea corăbiei lui Noe revine în actualitate. Or, pe vremea patri­arhului Noe, din porunca lui Dumnezeu, tot ce era viu pe suprafaţa pământului, toate speciile au fost salvate, toate fără excepţie, dar nu în aceeaşi proporţie: „Şapte pe­rechi din animalele curate, de asemenea şapte perechi din păsările cerului…” şi numai „o pereche din animalele ne­curate” (Geneza 7:2-3, 14, 16-20), pentru păstrarea echilibrelor biologice indispensabile, aşa cum apar în „biocenoze”, comunităţi animale şi vegetale în care fiin­ţele depind reciproc una de alta şi în strâns acord cu mediul lor, şi care constituie unul din aspectele ordinii Naturii aşa cum a stabilit-o Însuşi Dumnezeu.

Actualitate a Bibliei! Înţelepciune a lui Dumnezeu!

Această unitate de plan şi de organizare nu implică ea oare la origine unitate de concepţie şi unitate de gândire? Este explicaţia cea mai raţională.

  1. Unitatea, pe care tocmai am subliniat-o, este mani­festarea unei FINALITĂŢI. O finalitate, fără îndoială, apropiată, imediată, ca cea care există între organ şi funcţia lui. Dar şi o finalitate cu scop îndepărtat, o „tele-finalitate”: lumea, prin ordinea care se găseşte în ea, prin legile cărora li se supune, prin echilibrele care se mani­festă aici, prin determinismul care se face simţit, amin­teşte ideea unui plan, a unui proiect, a unei intenţii, a unui scop. Fapt recunoscut de Aristotel care spunea: „Scopul în vederea căruia un lucru durează şi se produce este tocmai ceea ce constituie pentru acel lucru frumuse­ţea şi perfecţiunea”. Dar numeroşi naturalişti şi biologi contemporani împărtăşesc şi ei această părere. Lucien Cuénot şi Lecomte du Noüy, de exemplu, vorbesc despre ANTIHAZARD, ceea ce nu exclude principiul nedetermi­nării, adică al libertăţii despre care a fost vorba într-un capitol precedent.

Jacques Monod, Premiul Nobel pentru biologie, recu­noaşte în fiinţele vii două proprietăţi numite de el „paradoxale” şi care le deosebesc de sistemele non vii: pe de-o parte, emergenţa, adică „proprietatea, de a se reproduce şi a se multiplica, a structurilor ordonate foarte complexe şi de a permite crearea evolutivă de structuri cu o com­plexitate tot mai mare”. Pe de altă parte Teleonomia, cuvânt care, după Monod, se poate folosi dacă, din anu­mite motive obiective, se preferă evitarea termenului de finalitate şi care exprimă faptul că „totul se petrece ca şi cum fiinţele vii ar fi structurate, organizate şi condiţio­nate în vederea unui scop, supravieţuirea individului şi mai ales cea a speciei”. Dar apoi, împotriva oricărei logici, Monod postulează că emergenţa precede în mod necesar teleonomia, finalitatea, altfel spus, că din hazardul crea­tor s-ar putea ivi o ordine, o finalitate, şi că intenţia ar urma în mod necesar după acţiune, şi oscilând între deter­minism şi libertate, aprobă spusele lui Democrit: „Tot ceea ce există în Univers este rodul hazardului şi al nece­sităţii” {Monod, lecţie inaugurală la Collège de France, 3 Noiembrie 1967).

Oricum ar fi, ideea de finalitate nu poate fi ocolită, ci în mod raţional, finalitatea, intenţia, precede întreaga creaţie, întreaga construcţie: este ordinea logică pe care eşti obligat s-o admiţi. Hazardul nu poate şi n-a putut în nici un caz să fie creatorul de structuri complexe, coordo­nate şi finalizate, după cum nici literele alfabetului arun­cate în aer în milioane de exemplare nu ar putea, căzând pe pământ, să reconstituie opera lui Homer sau Shakespeare (Evrei 3:4).

* * *

  1. De unde vine Creaţia? Care este originea ei?

Nu ajunge să examinăm Creaţia într-un mod static, ci trebuie s-o înfăţişăm şi sub aspect dinamic; s-o privim în mers, încercând să ne dăm seama de trecutul din care pro­vine şi de viitorul spre care se îndreaptă.

Universul material a avut un început absolut. A existat la un moment dat o Creaţie primordială, ce nu exclude la alte nivele, după un plan determinat, şi nu ca urmare a unor nenumărate evenimente întâmplătoare, hazarduri fericite, şi alte acte creatoare. Biblia afirmă acest fapt în cuvinte pline de maiestatea Celui „a cărui mână a făcut toate lucrurile…” (Iov 12:9): „La început, Dumnezeu a făcut…” (Geneza 1:1).

Ştiinţa modernă şi numeroşi dintre reprezentanţii ei cei mai autorizaţi nu o contrazic:

„A existat în mod necesar ceea ce putem numi o „Crea­ţie” la o dată ce nu este infinit îndepărtată… Caracterul finit al timpului şi al spaţiului ne constrâng aproape numai prin ele să ne imaginăm Creaţia ca un act al gândirii… Ştiinţa modernă ne obligă să considerăm pe Creator ca lucrând în afara timpului şi spaţiului care sunt o parte a Creaţiei Sale, tot aşa cum pictorul se află în afara pânzei lui” (Sir James Jeans, în „Universul misterios”).

Viaţa, şi ea, este o Creaţie a lui Dumnezeu care ne este arătată prin al doilea „bara” (Geneza 1:21), folosit de autorul sfânt cu privire la animalele considerate ca însuşi simbolul vieţii. Viaţa se sustrage sintezelor noastre, ea scăpând puterii creatoare a omului. Odată pentru totdea­una, Dumnezeu a creat-o şi, din ziua măreaţă de când a apărut pe pământ, nu a încetat. Numeroşi sunt savanţii care au subliniat ostilitatea generală a Universului cu privire la viaţă, iar călătoriile cosmonauţilor cabinelor „Apollo” (1968 şi 1969) în jurul lunii şi pe lună, “întin­să, aspră şi respingătoare, imensitatea de neant în negru şi alb, nefiind un loc unde ai putea trăi şi lucra” nu o infirmă. Prof. Vandel, membru al Institutului [4], înfăţişând viaţa în sistemul solar care, singur dintre toate, ne este accesibil în această direcţie, constată: „Cu excepţia pământului care ocupă o poziţie mijlocie, favorabilă dez­voltării vieţii, nici o planetă din sistemul solar nu pare să găzduiască o viaţă asemănătoare celei terestre… Viul n-a apărut decât pe pământ… Această naştere a fost unică”.

Fără să adoptăm vederile mecaniciste ale unor savanţi contemporani care pretind că pot reconstitui „supa primitivă”, bulionul de cultură în care s-au format printr-o combinaţie de molecule structurile cele mai simple din care a luat apoi naştere viaţa, să reţinem totuşi această mărturisire a unuia dintre ei, prof. Alexandru Ivanovici Oparin, la deschiderea celui de al III-lea Colocviu interna­ţional asupra originii vieţii (1970):

„E clar acum că apariţia vieţii pe pământ nu e rezulta­tul unei întâmplări fericite. Ea era obligatorie”. „Obligatorie!” Aceasta nu este un lucru cert, dar cu siguranţă este rezultatul unei finalităţi [5].

Iată şi părerea lui Jean Rostand: „Cine afirmă că se va putea crea viaţa nu riscă să fie dezminţit, căci oricând are posibilitatea să apeleze la viitor. În plus, o asemenea în­credere animă cercetarea; încercarea de a reface viaţa va ajuta la descoperirea altor lucruri bune. Cu toate acestea, nu sunt de loc sigur că se va putea crea viaţă” [6].

Fără îndoială, sinteza acizilor nucleici, aceste elemente esenţiale ale substanţei vii, este foarte avansată, pentru că în condiţii apropiate celor din atmosfera primitivă, s-a reuşit obţinerea unor corpuri organice complexe, consi­derate ca etape importante pe drumul acestei sinteze. Ca urmare a experienţelor astfel realizate, a luat naştere o nouă ştiinţă, „biochimia evolutivă”. Se poate chiar schi­ţa „portretul robot” al primelor structuri dotate cu viaţă [7]. Admiţând că se vor face însemnate progrese pe aceas­tă cale; că se va ajunge, de exemplu, să se obţină cândva acest acid nucleic care joacă un rol atât de mare în celula vie, acidul dezoxiribonucleic, A.D.N.-ul (sau D.H.A.-ul anglo-saxon), problema creării unei celule vii va rămânea tot nedezlegată. Va lipsi totdeauna acestor substanţe, oricât de complexe ar fi ele, produse în laborator, acel principiu care deosebeşte esenţial de toate celelalte cor­puri, fiinţele în care se află viaţă.

Nu se poate contraargumenta cu faptul că materia vie este constituită din substanţe obişnuite care aparţin chimiei minerale şi chimiei organice. De exemplu, corpul unui om mediu ar furniza, dacă pot fi crezute anumite statistici, 45 litri de apă, grăsime pentru obţinerea a şapte bucăţi de săpun, carbon pentru 9.000 de creioane, fosfor pentru 2.200 chibrituri, o bucată de fier de mări­mea unui cui, var pentru albirea unui tavan, 250 g sare, puţin sulf… Biblia ne spune şi ea că omul a fost făcut din ţărâna pământului, că nu suntem decât ţărână şi că ne vom reîntoarce în ţărână. Dar materia, ţărâna, nu este viaţă [8].

S-a zis despre acidul dezoxiribonucleic (A.D.N.) că ar fi „piatra filozofală a biologiei”, „stăpânul chimiei celulare care deţine secretul vieţii”. Este vorba într-adevăr de mo­lecule capabile de auto-reproducere, care, prin natura şi dispunerea elementelor lor, constituie posturi de coman­dă, de unde pleacă mesaje codificate, informaţii genetice prin care se realizează controlul şi dirijarea sintezei prote­inelor proprii unei specii date, caracteristice acestei specii, într-un cuvânt, întreaga biochimie specifică. A.D.N.-ul deţine memoria genetică a fiinţei vii, adică este depozita­rul tuturor datelor ereditare ale fiinţei vii, determinând dacă, de exemplu, organismul va fi şopârlă, sau leu, sau… om. De aceea, din multe privinţe, este considerat ca ‘‘dirijorul” celulei, „cheia” vieţii şi a eredităţii.

Dar aceasta nu este decât o pietricică dintr-o construc­ţie extrem de complicată. O maşinărie cu un mecanism ingenios şi delicat, şi, pe deasupra, foarte vulnerabil chiar din cauza complexităţii lui. Te poţi întreba dacă este într-adevăr A.D.N.-ul şi mai ales A.D.N.-ul singurul care deţine secretul eredităţii şi al vieţii, şi nu este mai degra­bă viaţa cea care deţine secretul A.D.N.-ului? [9].

„Desigur, după cum bine s-a observat, materia vie este alcătuită… din numeroase proteine, din lanţuri complexe de aminoacizi. Se vorbeşte mult în zilele noastre despre misteriosul A.D.N. format din două lanţuri polinucleotidice legate unul de altul şi înfăşurându-se în elice în jurul unui ax comun… Astfel s-ar fi organizat viaţa, pornind de la simpli aminoacizi formaţi în oceane din minerale şi raze ultraviolete. S-a realizat recent formarea unor mole­cule de aminoacizi în condiţii asemănătoare. Dar cum a putut mai apoi hazardul să conducă lucrurile într-un lanţ de reacţii extrem de complexe şi cu o mare improbabilitate?… Viaţa – oricare ar fi mecanismul apariţiei şi origi­nea existenţei ei -, este dependentă de Duhul care a întocmit-o” [10].

  1. Povestirea biblică a Creaţiei şi ştiinţa

Povestirea Creaţiei Lumii – „cosmogonia mozaică” – cu care începe Biblia, este unul din exemplele incontestabilului acord care există între Cuvântul lui Dumnezeu şi ştiinţă.

Această povestire este totodată trăsătură de unire între cele două opere ale Marelui Autor, Natura şi Biblia, şi „profeţie a trecutului. Pentru că atunci când a fost scrisă, biologia şi împreună cu ele şi alte ramuri ale ştiinţei, nu apăruseră încă, prin urmare tabloul magistral descris de Moise în veridicitatea lui, nu putea izvorî decât dintr-o inspiraţie exterioară omului.

Se găsesc în această primă pagină a Bibliei mai multe noţiuni fundamentale care nu au fost descoperite şi precizate de ştiinţă decât la o dată relativ recentă, pe măsura naşterii şi dezvoltării disciplinelor şi tehnicilor noi. Iată câteva din aceste noţiuni:

1) Existenţa unui “început” absolut, adică a unei „cre­aţii” la o dată nu infinit de îndepărtată, aşa cum admit numeroşi savanţi contemporani, şi contrar concepţiei deja depăşite a veşniciei materiei postulată de savanţii materialişti din secolul XIX;

2) Întâietatea energiei asupra materiei (cf. Geneza 1:14 şi 1:3);

3) Originea comună şi unitatea de constituţie a diverse­lor părţi ale Universului (Geneza 1:1), cu mult mai importantă decât problema particulară a originii satelitului nostru (astru în trecere captat de pământ? sau bucată smulsă din pământ care a lăsat ca cicatrice Oceanul Pacific? sau formare sincronică odată cu pământul dintr-o materie fluidă?), pusă încă odată în urma călătoriei lui „Apollo XI” în Iulie 1969 şi care este departe de a fi rezolvată de ştiinţă;

4) Unitatea compoziţiei chimice a fiinţelor vii, omul, fiind alcătuit din aceleaşi elemente ce se găsesc şi în animale şi plante, create ca şi el „din ţărână”, „din pulberea pământului” (Geneza 1:11-12; 1:24; 2:19 şi 7). Aceasta nu exclude specificitatea chimică enunţată de apostolul Pavel (1 Corinteni 15:39), în raport cu întocmirea moleculară ce diferă de la o specie la alta, ţinând în particular marile molecule protidice şi explicând anumite incompatibilităţi biochimice, ca de exemplu reacţiile de imunitate şi fenomenele alergice;

5) Noţiunea de specie, prin care se exprimă faptul că fiinţele vii se împart într-un mare număr de tipuri deosebite unele de altele, respectiv caracterizate de o formă, de o organizare, de proprietăţi determinate, conferind fiecă­rui tip astfel definit unitate, autonomie, trăinicie eredita­ră, fapt pe care ştiinţa, chiar cea cu tendinţă evoluţio­nistă, este constrânsă să-l recunoască;

6) Fenomenul generaţiei spontane este exclus în condi­ţiile actuale de întocmire a biosferei. A trebuit să vină secolul XIX şi experienţele decisive ale lui Louis Pasteur în afara căror, ştiinţific vorbind, „nu cunoaştem nimic despre originea sau despre sfârşitul vieţii”. S-au in­dicat astfel ca fenomene absolut caracteristice şi originale vieţii, reproducerea şi ereditatea. Fiinţele aduse la exis­tenţă de Dumnezeu, fiecare „după soiul ei”, au fost chemate să se înmulţească şi să-şi reproducă tipul specific, „după soiul lor” (Geneza 1:11-12; 21, 24-25);

7) Ordinea de apariţie a fiinţelor vii, pe care descoperi­rile paleontologice n-au făcut decât să o confirme, vegetalele precedând animalele, popularea oceanelor făcându-se înainte de cea a continentelor;

8) Faptul că apariţia omului pe scena lumii corespunde unei încoronări, eveniment biologic cu care nici un altul nu poate fi comparat ca importanţă (Lucien Cuénot, 1932) şi care este în raport cu manifestarea unei serii de „noutăţi” (dezvoltarea inteligenţei conceptuale; substi­tuţia individului anonim cu persoana, primul fiind element interschimbabil al speciei animale; fabricarea de unelte; limbajul conceptual; viaţa socială) astfel că „omul îşi trăieşte viaţa la un nivel atât de ridicat, încât inaugu­rează o nouă perioadă a istoriei lumii” (Vandel, 1968).

De atunci, Natura pare să fi intrat într-o „fază de rela­tivă stabilitate” (Cuénot); această stabilitate a vieţii, care uimeşte atâta pe biologii contemporani, corespunde toc­mai cu ceea ce Biblia, referitor la ziua a 7-a, numeşte „odihna Domnului”, zi în care, spre deosebire de altele, nu se pomeneşte nici despre seară, nici despre dimineaţă; ceea ce pare să indice că nu s-a terminat încă, zi în care Dumnezeu a încetat să mai creeze („bara”), toată lucra­rea Lui fiind terminată, dar nu să şi acţioneze (Ioan 5:17)

În fine, în acest prim capitol din Geneza, găsim şi un rezumat fidel, exact şi permanent actual al istoriei geologice şi biologice a planetei noastre, în asemenea măsură încât poate fi tradus în limbaj ştiinţific modern şi se poa­te stabili o concordanţă, un paralelism, un sincronism între „zilele biblice” şi „perioadele geologice”, fără suci­rea textelor, nici depăşirea faptelor sau aranjarea arbitra­ră a evenimentelor, în afară de orice tentativă „concordistă” cu orice preţ, şi fără limitarea Puterii lui Dumne­zeu în ochii căruia „o zi este ca o mie de ani şi o mie de ani sunt ca o zi” (Psalmul 90:4; 2 Petru 3:8). Vezi TABEL I. Evident, în stabilirea unui asemenea tabel comparativ, trebuie să ţinem seama de două lucruri:

  1. a) După cum în limba noastră cuvintele „ziua”, „auro­ra”, „amurg”, etc., pot fi folosite într-un sens limitat sau într-un sens larg, la fel termenul evreiesc „yom” poate însemna fie o zi de 24 ore, sau o perioadă de mai multă sau mai puţină durată, ceea ce este fără îndoială cazul aici şi în raport cu totalitatea contextului;
  1. b) în povestirea mozaică, lucrarea creatoare a lui Dum­nezeu nu începe cu „prima zi”, ci cu mult înainte, în cursul unei perioade de durată nedefinită, aflată mai înainte de „prima zi” şi indicată prin aceste cuvinte: „La început…”;
  1. c) Pentru că nu a fost menţionată nici seara, nici dimi­neaţa zilei a 7-a, începutul acestei zile coincide logic cu sfârşitul zilei a 6-a („dimineaţa” ei după ordinea din calendarul ebraic) şi se poate pe drept trage concluzia că ne găsim încă în ziua a 7-a.

Fără îndoială că într-o asemenea problemă nu putem intra în amănunte. Biblia, de altfel, nu ne îngăduie; scriitorul devotat, nepierzând din vedere scopul pe care Însuşi Dumnezeu i l-a indicat, nu se încurcă cu amănunte. El se mulţumeşte să menţioneze pentru fiecare perioadă esen­ţialul, ceea ce constituie un jalon, un reper în mersul Uni­versului, în particular cel al planetei noastre, către starea ei actuală, sfârşitul unei etape şi începutul alteia. În ce priveşte lumea animală, aparent este vorba în povestirea lui Moise numai de vertebrate, deşi anumiţi termeni folo­siţi pentru desemnarea unora sau altora din reprezen­tanţii lumii animale ar putea avea un sens mai larg şi ar sugera adaptări ce depăşesc cadrul acestei ramificări.

Ţinând seama de toate acestea, geologul Albert de Lapparent declara: „Dacă aş fi nevoit să sintetizez în patruzeci de rânduri achiziţiile cele mai autentice ale geologiei, aş copia textul din Geneza, adică istoria Creaţiei Lumii, aşa cum a arătat-o Moise”.

Nu mai puţin admirabilă este armonia Scripturilor, Uni­tatea Bibliei care se constată şi aici: faptele şi evenimentele trecutului Universului, al Pământului şi al Omenirii arătate în primele pagini ale Cărţii Sfinte, apoi confirma­te mult mai târziu de astronomie, geologie, biologie, pe măsura dezvoltării acestor ştiinţe, sunt indicate şi în alte cărţi din Biblie (Iov, Isaia, Psalmi…), uneori cu o precizie şi mai mare. Există un acord perfect între diferitele părţi ale Scripturii. În particular cartea lui Iov, la care ne-am referit de mai multe ori, în afară de valoarea ei pentru domeniul strict spiritual, este remarcabilă şi din alte puncte de vedere, mai ales din cel de care ne ocupăm aici. Este probabil cartea cea mai veche a Bibliei, scrisă acum aproape 4.000 de ani, poate nu la multă vreme după evenimentele pe care le relatează patriarhul Iov. Eroul acestei cărţi este un personaj istoric (cf. Ezechiel 14:14; Iacov 5:11), care a trăit cu mult timp înainte de Moise, cu siguranţă cu vreo câteva sute de ani înaintea lui Avraam. Or, s-a observat pe de-o parte, că nici unul din numele menţionate în cartea lui Iov nu era simbolic. Pe de altă parte, această carte sugera într-un limbaj accesibil,

În imagini uimitoare, pe care ştiinţa modernă nu le nea­gă, o serie de fenomene naturale: mersul astrelor şi locul pământului în Univers, refracţia luminii, presiunea atmos­ferică, evaporarea şi circuitul apei în Natură…

  1. Cele trei povestiri ale Creaţiei

Se menţionează adesea existenţa a două povestiri bibli­ce ale Creaţiei, opuse, contradictorii, aparent din surse diferite şi divergente: cea din capitolul I (Geneza 1: 1 la 2:3) şi cea din capitolul II (Geneza 2:4-25), „povesti­rea profesorului şi cea a poetului”.

Or, între cele două povestiri nu există opoziţie, ci com­plementaritate. Cu cât privim Biblia mai îndeaproape, observăm că ea începe nu cu două ci cu trei povestiri, conducându-ne treptat în centrul revelaţiei:

  1. a) Prima povestire, foarte scurtă, (Geneza 1:1) ne indică lucrarea făcută de Dumnezeu mai înainte de prima zi, adică „la început” şi situează pământul în raport cu ansamblul universului;
  1. b) A doua povestire (Geneza 1:2 la 2:3) descrie dife­ritele faze ordonate cronologic ale istoriei geologice şi biologice a planetei noastre;
  1. c) A treia, mai puţin sistematică şi fără să apeleze la cronologie, este centrată asupra omului (Geneza 2:4-25).

Universul! Pământul! Omul! Ce înlănţuire! Ce pedago­gie! Ce armonie! Ce continuitate şi unitate!

  1. Partea evoluţiei în planul lui Dumnezeu

Se pune acum o întrebare referitor la Viaţă şi la an­samblul fiinţelor vii:

Care este partea evoluţiei în formarea speciilor şi în istoria generală a biosferei? A existat într-adevăr o vreme când acest cuvânt „evoluţie”, sinonim cu cel de „transformism”, juca rolul de cuvânt magic pe care era suficient să-l pronunţi pentru a răspunde la toate întrebările, pen­tru a ajunge la capătul tuturor problemelor. Era, ceea ce se numea încă „teoria descendenţei” care, aplicată pe întreaga scară biologică, se rezuma la această formulă lapidară: „Omul se trage din maimuţă” şi se concretiza prin stabilirea unor arbori genealogici, monofiletici sau polifiletici, adică ramificaţii pornind de la o singură tulpi­nă sau de la mai multe, după tendinţa sau ideile fiecăruia şi jalonate printr-o serie de „forme de trecere”, sau pre­tinse astfel, socotite reale sau numai presupuse, în majori­tatea cazurilor pur ipotetice fie în însăşi existenţa lor, fie, mai general, prin legăturile care păreau a fi observate între una sau alta din aceste forme şi formele vecine.

Au trecut însă mai mulţi ani de când a apărut o „criză a evoluţionismului”. Cu tot entuziasmul excesiv produs de sistemul lui Teilhard de Chardin, s-a putut vorbi de „iluzie transformistă” (Louis Vialleton, 1929), de „dogmă în care preoţii nu mai cred, dar o menţin pentru popor” (Paul Lemoine, 1935), de „marea iluzie a lui Teil­hard de Chardin” (Dr. Maurice Vernet, 1964), de „teorie iluzorie” (Louis Bounoure, 1965), de „Evoluţia în con­testaţie” (Jacques Goldberg, în Science et Avenir – Ştiinţă şi viitor -, Septembrie 1968). Mărturisesc la fel despre această criză şi despre această contestaţie a concepţiei evoluţioniste lucrări mai recente, atare în limba engleză: „The Genesis Flood” (Potopul din Geneza), cu subtitlul: „The Biblical record and its scientific implications de John C. Whitcomb, Jr., şi Henry M. Morris de la Institu­tul de Cercetare a Creaţiei din San Diego, în Statele Unite (prima ediţie, 1961, ediţia a 19-a, 1975), şi „Scientific creationism”, de o echipă întreagă de savanţi, fizicieni, chimişti, geologi, bilogişti a aceluiaşi Institut de Cerceta­re a Creaţiei (prima ediţie, 1974, a doua ediţie, 1975). În limba franceză: „Evolution ou Creation?” de Jean Flori şi Henri Rasolofomasoandro, cu o prefaţă a Profe­sorului Ariei A. Roth, care predă biologia la două univer­sităţi americane (ediţia a doua, 1974).

De aceea astăzi, când se vorbeşte despre evoluţie, tre­buie să se ţină seama de această criză şi de diferitele definiţii ce pot fi date.

1) Evoluţia este o realitate; prin aceasta trebuie să înţe­legem:

  1. a) Variaţiile de ordin genetic, de amplitudine limitată, ce se cheamă mutaţii şi corespund microevoluţiei;
  1. b) Succesiunea florelor şi faunelor, observată în cursul erelor geologice şi corespunzând macroevoluţiei;

2) Urmează în domeniul teoriei, încercările de explicare a evoluţiei, a macroevoluţiei, şi mai ales a megaevoluţiei (= geneza marilor tipuri de organizaţie). Aceste explicaţii pot, după sistemul filozofic de care se leagă, să fie împăr­ţite în două grupe:

  1. a) Evoluţionismul, este un ansamblu de teorii ce nu exclud noţiunea de finalitate şi, prin urmare, de intenţie (Cuénot, Guyénot, etc.).
  1. b) Transformismul, este un ansamblu de concepţii ma­terialiste şi macaniciste ale Evoluţiei care au ca bază hazardul.

Aceste teorii, oricare ar fi ele, caută să explice în ce mod, prin ce procese, sub acţiunea căror factori au putut să ia naştere şi să se dezvolte marile tipuri de organizare ce constituie ramificările, ceea ce corespunde cu megaevoluţie. Este vorba aici prin urmare de ceva mult mai larg şi mai profund decât geneza speciilor vegetale şi ani­male. Tot ce se poate spune cu privire la această latură teoretică numită megaevoluţie este că are la bază numai presupuneri (H. şi G. Termier).

1) De fapt, ceea ce se ştie mai precis în materie de evo­luţie se referă la micro-evoluţie, adică la mutaţii, variaţii bruşte de slabă amplitudine, ce interesează numai detali­ile, prin urmare neafectând fundamental tipul specific. Aceste variaţii sunt ereditare, adică de ordin esenţial genetic. Niciodată „o însumare de mutaţii nu ar fi suficientă pentru realizarea unor organe noi la fel de com­plexe şi mai ales la fel de coordonate ca cele pe care ni le prezintă viaţa” (Guyénot, citat de Dr. Maurice Vernet). Cu atât mai puţin, cu cât totul se petrece ca şi cum ele s-ar produce la întâmplare, fie spre rău, fie spre bine, dar mai adesea spre rău, în sens diminutiv, determinând mal­formaţii, tare, caractere patologice şi teratologice. Carac­terul lor fortuit, adeseori regresiv, scăzut şi teratogen (= creator de anomalii, de deficienţe, de monstruozităţi) amplitudinea lor foarte mărginită, incapacitatea lor de a crea organe noi, prin consecinţă, absenţa lor de putere înnoitoare înlătură mutaţiilor enorm din importanţa evolutivă ce a fost pusă pe seama lor.

2) Ca urmare a concepţiei lui Darwin, s-a făcut din selecţia naturală, consecinţă a luptei pentru viaţă, unul din factorii esenţiali ai Evoluţiei. Selecţia naturală este o realitate, dar i s-a exagerat însemnătatea şi i s-a falsificat sensul, ca factor al evoluţiei. Este vorba mai curând de un factor de conservare al tipului mediu al speciei, eliminând variaţiile prea depărtate de acest tip, în principiu mai puţin bine adaptate decât el la condiţiile actuale ale me­diului. Astfel, mutaţiile care ar putea să se producă în natură vor fi în majoritatea cazurilor eliminate prin selec­ţie sau în cursul încrucişărilor naturale, şi uneori chiar de la naşterea lor, dacă ele corespund atunci unor gene letale (letalis = muritor) ce intră în combinaţii ereditare incom­patibile cu viaţa.

3) Pentru unii din biologi, în particular pentru Lucien Guenot, o fiinţă vie, animal sau plantă, nu trăieşte decât în mediul care convine structurii ei. Adaptarea necesară şi suficientă este în mod obligatoriu anterioară instalării într-un loc gol şi constituie întotdeauna o „preadaptare”. Pe scurt, ceea ce se numeşte „adaptare” se exprimă prin­tr-un ansamblu de caractere structurale şi fiziologice deja realizate, care în raport cu instalarea speciei respective în mediul adecvat, pot fi numite caractere profetice. Deci nu mediul este cel care modelează şi creează organul sau organismul, cum postula Jean Lamarck, ci tipul de orga­nizare determină instalarea într-un mediu dat şi, prin urmare, modul de viaţă.

4) Specia este o realitate, o entitate distinctă, unitatea practică de bază a clasificării animale şi vegetale; mutaţiile despre care am vorbit având loc în cadrul speciei. Dar, ce anume este specia? Specia despre care vorbeşte Biblia, corespunde oare, în mod riguros cu „specia” în sens botanic sau zoologic al cuvântului? Sunt oare de acord chiar naturaliştii în ceea ce priveşte extinderea şi limitele speciilor? A existat totdeauna printre ei, pe de-o parte, cei care preferau „grupările” (marile specii sau spe­ciile colective ale lui Charles Linné, numite şi „linneice”), pe de altă parte, „pulverizatorii” (micile specii sau speci­ile elementare ale Dr. Alexis Jordan, denumite şi „jordanice”). De exemplu, acolo unde Linné nu vedea decât o singură specie la mica cruciferă Draba vema, Dr. Jordan identifica peste 200; diferenţierea şi delimitarea speciilor cer mai de grabă intuiţie şi nu demonstraţie, se leagă mai mult de tact, de sensibilitate, de „fler”: e ceea ce se de­gajă din lucrările unor biologi ca Cuénot, Guyénot, care au încercat să contureze speciile. Savantul American Dr. Franck Lewis Marsh a introdus, în anul 1947, noul ter­men de „BARAMINS”, un neologism, compus din două cuvinte din limba ebraică, din „bara” (creat) şi din „min” (specie), acest nou termen corespunde, în acelaşi timp, cu speciile biblice, recunoscând, pe plan ştiinţific, stabilita­tea şi diversificarea în anumite limite a speciilor; acest nou cuvânt ar cuprinde „marile specii” (= grup de specii, ca de exemplu Levitic 11:15, unde este vorba de „cor­bul şi toate soiurile lui”), adică în anumite cazuri de familii, în aceiaşi perspectivă, a introdus L. Vialleton în anul 1929 noţiunea de tipuri formale. Astfel concepută, specia, într-un sens mai larg al cuvântului, nu este absolut fixă, ci este susceptibilă unei oarecari variaţii ca urmare a unor mutaţii, a unor hibridizări, sau a altor procese încă necunoscute.

5) Paleontologia ne arată că, în ceea ce priveşte anima­lele, toate marile tipuri de organizare, cuprinzând şi vertebratele, datează încă din timpurile primare cele mai în­depărtate. În era Cambriană trăiau reprezentanţii unei faune „foarte evoluate”. În plus, marile grupe au o origi­ne caracterizată drept „criptogenă”, adică ascunsă, mis­terioasa. Ele apar brusc, „cu caracterele lor esenţiale şi ca invenţii noi, fără să fie legate de grupe anterioare prin forme intermediare”. Aşa e cazul cu Archoeopetrix, o pasăre fără îndoială, care prezintă „trăsăturile unei invenţii noi, apărută fără nici o legătură genealogică cu invenţia reptilă” (L.Vialleton, 1929; L. Bounoure,1969). Dipnoi-ul şi Coelacanth-ul, aceşti peşti curioşi, ca şi, printre vegetale, venerabilul Ginkyo biloba, departe de a dovedi evoluţia, arată extraordinara stabilitate şi supra­vieţuirea remarcabilă a anumitor forme din erele primare ca fosile vii. Astfel, sunt numeroase formele pancronice, adică acelea care au parcurs perioade mari de timp fără să sufere schimbări notorii, dovedind în acest fel stabilita­tea speciei, o stabilitate mult mai mare decât se închipuia în secolul al 19-lea. Ultimul mare plan de organizare, cel al vertebratelor, datează din era cambriană, adică de mai multe milioane de ani; şi în cadrul acestei familii, rechinii, de exemplu, nu s-au schimbat prea mult de la apariţia lor în era secundară, cu 150 milioane de ani în urmă.

6) Transformismul nu se poate referi nici la procesele şi la mecanismele care au dominat evoluţia şi care au determinat-o, şi nici la calea urmată, de unde a rezultat diver­sitatea arborilor genealogici. Toate acestea, precum şi reconstituirea unor animale de mult dispărute, cu care se leagă, în ciuda aplicării cinstite, pornind de la câteva rămăşiţe fosile, a „principiului corelaţiilor” enunţat de Cuvier, comportă în mare parte doar nişte ipoteze şi reprezintă în mare măsură nişte închipuiri ale gândirii, fără să exprime realitatea unor fapte. Se recunoaşte că ceea ce lipseşte sunt tocmai „punctele de plecare”, adică formele intermediare, formele care fac trecerea de la un mare grup la alt mare grup. Atunci, se imaginează, se presupune, se apropie, se leagă cap la cap în mod artifi­cial, pentru ca să ni se prezinte „o evoluţie punctată”. Profesorul P. P. Grasse ne pune în gardă împotriva arborilor genealogici astfel stabiliţi; ceea ce spune el în le­gătură cu primatele şi cu omul, se poate extinde la toate încercările de acest fel: „…trebuie să ne ferim să accep­tăm cu prea mare uşurinţă reconstituirile strămoşilor noştri în baza unor documente mizerabile (câţiva dinţi, un fragment de falcă, o calotă craniană), pe care ni le propun cu multă seriozitate, unii paleontologi cu foarte multă imaginaţie. Toate acestea explică promptitudinea cu care arborii genealogici ai omului au fost construiţi, dar cu care au fost şi dărâmaţi. Avem acum impresia că lucrările cele mai recente sunt mediocre, deşi ele se referă la nişte descoperiri noi şi interesante. Autorii acestor lucrări n-au nici cunoştinţele şi nici bunul simţ care să le permită să le interpreteze în mod corect („Tu, acest mic zeu” p. 105). Arborii genealogici în măsura în care sunt valabili, adică utili, nu sunt decât nişte scheme care exprimă unele asemănări organizatorice între grupuri sau între specii, mai de grabă unele afinităţi şi nu o înrudire reală sau o afiliere. La fel cu omologiile, cu asemănările care se descoperă între animale aparţinând unor clase diferite, studiul acestor asemănări fiind la baza anatomiei comparate; asemănările arată tocmai unitatea fundamen­tală a planului de organizare a animalelor.

7) Transformismul ridică mai multe probleme decât este în stare să rezolve; iată, de exemplu, două dintre ele:

  1. a) Care sunt originile şi semnificaţia simetriei radiale la anumite animale (steaua de mare, ariciul de mare), şi prin urmare raporturile ei cu simetria bilaterală de la numeroa­se alte reprezentante ale regnului animal?
  1. b) Dacă a fost evoluţie, atunci cum s-a făcut trecerea de la nevertebratele inelare (anelide, moluşte…), care sunt hiponeurale (cu sistem nervos ventral), la organizarea exact inversă epineurale (cu sistemul nervos dorsal) a vertebratelor? Este adevărat că în legătură cu aceasta se aminteşte de amphioxus, despre care se spune că este o fosilă vie admirabilă, care, într-un fel oarecare s-a solidifi­cat; dar nimeni n-a găsit un amphioxus în stare de fosilă, dimpotrivă, este vorba de un epineural tipic, care în nici-un caz nu poate fi o formă intermediară. Degeaba s-ar invoca şi jamoytius, care se aseamănă din multe puncte de vedere cu amphioxus, deşi este fosilă, şi care este un veritabil epineural, venit prea târziu, în era siluriană sau în cea devoniană, după primele vertebrate (era cambriană).

Următorul citat pare să precizeze starea actuală a problemei:

„Dacă majoritatea biologilor admit cu uşurinţă evoluţia la nivelul raselor şi varietăţilor, adică microevoluţia, ei sunt mult mai rezervaţi în explicarea macroevoluţiei, ceea care formează un mamifer, un peşte, o pasăre… Sistemul mutaţie-selecţie reprezintă o construcţie abilă şi luminoasă. Sistemul este logic şi chiar satisfăcător pentru spirit, dar introduce mai multe ipoteze decât certitudini” (Jacques Goldberg: „Evoluţia în contestaţie”, în Science et Avenir”, Sept. 1968).

„Nu poţi decât să crezi în evoluţie, recunoaşte Jean Rostand, bineînţeles că nu poţi face altceva decât să crezi. Toată diferenţa este între temerarii care cred că ştiu şi înţelepţii care ştiu că cred” („Ceea ce cred eu”, 1953 – Ce que je crois).

Acelaşi autor revine la evoluţie, „la incredibilul pe care trebuie să-l credem”, în „Inquiétudes d’un biologiste” – Neliniştile unui biolog – 1968): „Nu ignor enormitatea unei asemenea credinţe. De altfel, este sigur oare că ne dăm exact seama de ceea ce zicem atunci când demons­trăm existenţa în trecut a unor evenimente dintre care cel mai mic, dacă i-am fi astăzi martori, ne-ar face să ne îndoim de raţiune?…”

De asemenea, fără a se mai ocupa de microevoluţie şi nici de succesiunea florelor şi faunelor în cursul erelor geologice (macroevoluţie), Prof. L. Bounoure (1965) se exprima astfel:

„Planul infinit variat, după care este construit fiecare animal şi care îl adaptează la un mediu de viaţă determinat, îl face să apară ca o operă a raţiunii: numai o raţiune intenţională şi atotputernică a putut să-şi supra­vegheze creaţia. Astfel, refuzul de a vedea în viaţă şi în formele ei perfecte semnele unei Creaţii divine, antrenea­ză pe evoluţionişti în erorile şi iluziile unui sistem care nu este decât neverosimilitate şi contradicţii. Dar analiza aprofundată a realităţilor biologice conduce pe observa­tor la adevărul acelei povestiri din Geneza în care Îl vedem pe Însuşi Dumnezeu mulţumit de opera Sa crea­toare: „…Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse şi iată că erau foarte bune”.

Ce concluzie se poate trage din toate acestea?

1) Doctrina evoluţiei prin ea însăşi nu rezolvă nimic; ea nu face decât să îndepărteze problema originilor.

2) Biblia nu precizează mijloacele folosite de Dumne­zeu pentru a crea, mecanismul intim şi detailat al creaţiei. Aceasta ne este prezentată ca desfăşurarea unui plan, ca o istorie ordonată, prin urmare, ca rezultatul unei intenţii. Primul capitol din Geneza ne apare ca „film” al Creaţiei. De altfel cuvântul „evoluţie” în sensul lui primar nu însemnează oare „acţiunea de a desfăşura?”

3) Evoluţia, în sensul evoluţioniştilor, n-a putut să aibă decât o contribuţie şi o amplitudine limitată; ea nu exclude, din partea lui Dumnezeu, acţiunea altor meca­nisme. Ea nu poate fi concepută decât în cadrul creaţionismului. După cum sublinia Vialleton, „cuvântul creaţie care fusese izgonit din limbajul biologic, trebuie să-şi reia locul…”. Iar Prof. Jacques Kauffmann declară că ar fi mai exact să se înlocuiască cuvântul „evoluţie” cu expresia „proces divin al Creaţiei”.

4) Teoriile evoluţiei care au apărut în secolul trecut, lamarckismul, darwinismul, şi care se dovedeau deja insuficiente, apar acum depăşite. Lamarckismul, căruia şcoala rusă de biologie Mitchurine-Lyssenko îi dăduse o nouă înflorire pe la 1949 „a primit acum, cu adevărat, lovitura de graţie” datorită progreselor geneticii.

5) Mutaţiile, presupunând că unele din ele ar avea o reală valoare evolutivă, n-au avut niciodată decât un caracter limitat. Dar, prin însăşi discontinuităţile lor, prin caracterul lor „cvasi-explosiv”, nu au oare valoarea de „creaţii?”

6) Se subliniază că o „evoluţie chimică a precedat evoluţiei biologice”, care ar fi ajuns chiar la un aranja­ment molecular dotat cu un fel de viaţă rudimentară de „previaţă”. Această evoluţie se referă de fapt la „condi­ţiile” care trebuiau să fie reunite pentru apariţia vieţii. Ele se referă la pregătirea „leagănului” vieţii. Dumnezeu a făcut, a modelat pământul. L-a adus la punctul dorit, pentru a permite viaţa şi mai târziu omenirea (Isaia 45:18). Cunoştinţele noastre actuale nu aduc nici o dovadă asupra existenţei unei eventuale vieţi extra-terestre. în particular, aşa-zisele urme de organisme observate în meteoritul „Orgoliu” corespund fie cu artifacte (structuri artificiale), fie cu poluări.

7) Procesul de creaţie, chiar privit sub aspect evolutiv, nu poate fi înţeles decât în cadrul unei finalităţi. Deşi Dumnezeu nu este în El Însuşi o explicaţie ştiinţifică, aceasta nu ne permite să facem abstracţie de Dumnezeu. Iată ce scrie în legătură cu aceasta Prof. P.P.Grasse, evoluţionist convins, dar nu darwinist: „Afirmarea, chiar cu o siguranţă olimpică, că viaţa, că fiinţele vii s-au născut printr-o simplă întâmplare şi au evoluat, la fel, aşa la întâmplare, este o presupunere, o supoziţie gratuită, pe care noi o socotim eronată, în dezacord cu faptele… Eforturile îmbinate ale paleontologiei şi ale biologiei moleculare, aceasta din urmă debarasată de dogmele ei, ar trebui să ducă la descoperirea mecanismului exact al evoluţiei, poate fără a ne dezvălui cauzele orientării descendenţelor, a finalităţii structurilor, a funcţiilor, a ciclurilor vitale. Este posibil ca în acest domeniu, biologia, neputincioasă, să dea cuvântul metafizicii”. (În „Evo­luţia a ceea ce este viu” 1973, p. 181 şi 401).

În orice caz, este uimitoare constatarea că oricare ar fi atitudinea noastră (evoluţionismul rămâne mai mult ca o teorie ştiinţifică, o atitudine a gândirii şi un limbaj), pentru a rezuma istoria geologică şi biologică a planetei noastre, şi întemeiaţi strict pe fapte, am folosi astăzi aceleaşi cuvinte pe care le-a scris Moise.

Deci, fără nici o rezervă şi fără extrapolările pur ipote­tice făcute de autorul rândurilor de mai jos, putem trage concluzia cu privire la povestirea creaţiei prezentată de Biblie în primele ei pagini:

„Astăzi, cu atâtea cunoştinţe ştiinţifice noi, am avea ceva esenţial de schimbat dacă ar trebui să restaurăm o primă frescă a Creaţiei?” [11].

* * *

Iată acum a treia parte a problemei:

  1. Încotro se îndreaptă Creaţia? Care este destinul ei final?

Nu trebuie să ne amăgim cu raţionamente false. Biblia ne spune: „Căci firea (Creaţia) a fost supusă deşertăciunii nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o…” (Romani 8:20).

Această afirmaţie a apostolului Pavel se referă la înce­puturile omenirii când, „prin greşeala unui singur om, a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea” (Romani 5:12). „Pământul a fost blestemat” (Geneza 3:17; 5:29). Creaţia întreaga a fost blestemată.

De aceea, fără ocolişuri şi fără să putem avea îndoieli în ce priveşte declaraţiile ei asupra acestui subiect, Biblia ne vorbeşte despre Sfârşitul Lumii, despre Sfârşitul Uni­versului material (Psalmul 102:25-27; Evrei 1:10-12; Isaia 51:6; Matei 24:29-35; Apocalipsa 6:12-14; 2 Petru 3:10-12; Apocalipsa 21: 1 şi 5; 10:5-6…).

Or ştiinţa, nu cea a babilonienilor sau a egiptenilor, nici a grecilor, sau a Evului Mediu, nici chiar cea de la sfârşitul secolului al XIX-lea care mai postula încă eterni­tatea materiei, Veşnicia Universului material, ci ştiinţa secolului XX, din era electronicii şi a astronauticii, ştiinţa actuală are acelaşi limbaj ca şi Biblia.

În acest sistem închis şi limitat ce ar constitui Univer­sul, energia degradată, inutilizabilă şi irecuperabilă, aşa-numita ENTROPIE, creşte fără încetare. Lumea tinde spre o stare de inerţie completă. Un fel de moarte termi­că prin frig – zero absolut -, imobilitate universală, întunecime totală, linişte completă. Orice eterogenitate, diferenţiere, sau mişcare vor fi dispărut. Nici fiinţe, nici lucruri, nici lumină, nici sunete… Fiecare eveniment, fiecare fenomen epuizează capitalul iniţial de energie din universul nostru considerat ca un sistem izolat şi îl apro­pie astfel de moarte (Moreux, Sir James Jeans, Lecomte de Noüy).

Alţi savanţi, este adevărat, sunt de altă părere. Ei consideră că lumea se află într-o continuă transformare şi că distrugerile produse într-un loc sunt compensate printr-o regenerare în altă parte. Se creează noi atomi, Creaţie care s-ar asemăna cu un „remontoar”, care ar îndepărta degenerescenta termodinamică a universului şi ar menţine constantă entropia (Paul Couderc, citat de Vandel). Această regenerare neîncetată şi nedefinită a materiei este de domeniul ipotezei, dincolo de controlul ştiinţei. Faţă de realitatea epuizării substanţei universului prin iradiere, prin această “împrăştiere”, această „evaporare” a corpurilor cereşti în lumină, se ajunge tot la o moarte a Universului prin frig.

Frigul! dar şi accidentul, poate o ciocnire, căci „drumu­rile cerului nu sunt lipsite de primejdii”. Mai sigur însă prin explozii formidabile, ca urmare a excesului de presiune interioară a unor astre, sau prin efectul propa­gării reacţiilor termonucleare în lanţ până la explozie, la frământarea corpurilor cereşti, la dezagregarea şi dispersa­rea lor într-o adevărată pulbere cosmică: acesta ar fi destinul universal şi de neînlăturat al corpurilor cereşti; o moarte prin foc şi în foc cu fuziune, dezintegrare, dizolvare a elementelor aprinse (cf. Luca 21:25-26; Matei 24:29; Apocalipsa 6:12-14; 2 Petru 3:10-12). De aceea, profeţia apostolului Petru se reliefează în mod deosebit, în lumina eventualităţilor pe care le arată astăzi ştiinţa. Evident, după cum remarcă Dr. Billy Graham, „nu putem să facem decât presupuneri în lumina cunoş­tinţei ştiinţifice modeme”, dar… „presupuneri raţionale pentru interpretarea evenimentelor viitoare… Astfel, noi putem înţelege astăzi descrierea făcută de Petru cerurilor noi şi pământului nou, lucru cu neputinţă acum o genera­ţie… Este uimitor faptul că acum două mii de ani, autorul inspirat în mod divin a folosit cuvântul „a des­compune” care a devenit azi atât de actual în ştiinţa contemporană” [12]. Cum bine zice Scriptura: „Tu eşti ţarână şi te vei întoarce în ţărână” (Geneza 3:19); cf. Eclesiastul 12:9), fapt ce se aplică nu numai omului, ci şi Universului întreg, având o rezonanţă şi o însemnătate, nu numai strict biologică, dar şi cosmică şi de ordin fizico-chimic.

Acest sfârşit al universului material îl putem înţelege mai bine prin eventuala existenţă în Cosmos a antimateriei, şi chiar a lumilor de antimaterie. Pe când atomul de materie este format dintr-un nucleu încărcat de electri­citate pozitivă în jurul căruia gravitează, pe mai multe orbite concentrice, ca planetele în jurul soarelui, corpusculi încărcaţi cu electricitate negativă, electronii sau negatonii, antimateria ar fi o materie constituită din anti­particule, particule simetrice, de semn electric contrar, în raport cu particulele ce intră în constituţia materiei. Fizica modernă a pus în evidenţă mai multe asemenea antiparticule: pozitoni, antiprotoni, antineutroni… Ar fi suficient atunci ca materia Universului să ajungă în contact cu sistemele de antimaterie, pentru a fi instanta­neu distrusă.

Oricum am privi problema, ajungem la aceeaşi conclu­zie, şi anume, că Universul material nu este veşnic.

Încă din 1911, matematicianul Henri Poincare era de această părere:

„În orice caz, trebuie să renunţăm la visul transfor­mării veşnice şi la neîncetata renaştere a lumilor”.

Câţiva ani mai târziu, geologul Pierre Termier, prin perspectiva specialităţii sale, scria:

„Evident, aceasta nu va dura veşnic. Nimic din Univers nu durează veşnic. Timpul nimiceşte toate lumile, precum în mica noastră lume toate imperiile. Ne între­băm uneori, noi geologii: când se vor sfârşi toate? Oh! nu ar fi nevoie de cataclisme prea mari pentru ca pe pămân­tul nostru, acum atât de matern, cu fiinţele lui vii, să nu mai existe viaţă… pământ sterp, devenit un astru gol şi mort, unde nu mai mişcă nimic, groază, pentru planetele şi stelele vecine, după ce a fost, multă vreme, obiectul invidiei lor” [13].

Pentru Prof. Vandel, „escatologiile care aduc argumente pentru sfârşitul Universului răspund unei concepţii deter­ministe, care implică negarea libertăţii în lume”. El admite totuşi că într-o zi soarele nostru, a cărui strălucire este de origine termonucleară, se va stinge [14].

Contrar cu ceea ce postulează Prof. Vandel, nu se poate confunda ordinea lumii actuale, cuprinzând şi destinul ei, adică ansamblul „determinismului” ei, cu destinul omu­lui, în a cărei fixare omul îşi are partea lui; prin ce, anume, ar fi sfârşitul Universului material „negarea oricărei libertăţi în lume”, adică, pe de-o parte, negarea libertăţii omului şi, pe de alta, negarea liberei suverani­tăţi a lui Dumnezeu, a acestui Dumnezeu despre care regele Solomon spunea: „Dar ce! Va locui oare cu adevă­rat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile şi cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă” (1 Împăraţi 8:27). El care rămâne Stăpânul absolut al Vieţii şi al Morţii, al Timpului şi al Veşniciei?

N-am intrat oare în ceea ce evenimentele actuale, con­fruntate cu declaraţiile Bibliei, ne dau dreptul să numim „era escatologică?” Toată această tehnică a omului, cu perfecţionările şi rafinamentele ei este pe pragul de a se întoarce împotriva inventatorului ei, şi va fi, fără îndoia­lă, unul din instrumentele de care se va folosi Dumnezeu pentru a pune capăt acestor „zile din urmă” în care trăim acum, şi pentru a face să dispară „cerurile şi pământul cu tot ce este pe el” într-un cataclism general (2 Petru 3:7 şi 10-12). Ca pe vremea turnului Babel, dar cu mijloace mult mai dezvoltate şi din zi în zi mai puternice, omul vrea să joace rolul Creatorului, vrea să ia locul lui Dumnezeu; dar el nu este decât un „ucenic vrăjitor” care pune în acţiune nişte forţe şi declanşează nişte fenomene, pe care apoi nu le mai poate stăpâni.

Fiind un ecou al strigătelor de alarmă ale ecologiştilor, pe care le aplică în domeniul în care lucrează, şi pe care-l cunoaşte foarte bine, fizicianul nuclear german Bernard Philberth scrie:

„Ameninţarea unei exterminări totale apasă pe capul unei omeniri care, în mintea ei s-a zeificat, şi care se supune propriilor ei planuri… Catastrofa mondială este permanent prezentă şi gata să se declanşeze… Globul pământesc se află sub ameninţarea unui dezastru absolut sigur, a cărui violenţă va depinde de împrejurările momentului şi de nivelul de dezvoltare atins… Avem în faţa ochilor nişte împrejurări concrete şi extrem de periculoase. Istoria nu cunoaşte ceva asemănător…” (Războiul atomic şi Profeţiile Bibliei p. 70-74).

Să reţinem faptul că dacă ştiinţa nu abordează decât foarte rar şi cu multă prudenţă problemele escatologice, atunci când totuşi o face – că nu se poate altfel – o face totdeauna cu gravitate şi cu seriozitate; ştiinţa ia atunci acelaşi limbaj ca cel al Bibliei.

Biblia evocă, într-adevăr, într-un fel extrem de precis semnele timpurilor. Isus Însuşi o face, mai ales în marele său discurs escatologic, raportat de evangheliştii Matei (cap. 24), Marcu (cap.13), şi Luca (cap. 21). S-a constatat că aceste diferite semne se găsesc toate, reunite, în seco­lul nostru, semne care n-au existat în perioade preceden­te, de exemplu în anul 1000. Găsim aici unul din aspec­tele actualităţii Bibliei, constatarea contemporaneităţii şi a dimensiunilor mondiale (în acelaşi timp cosmic şi terestru) a semnelor prevestitoare despre care ne vorbeşte şi Biblia. Imposibil să închidem ochii la însemnătatea escatologică a evenimentelor actuale, dintre care să luăm doar două exemple, de natură diferită dar foarte semni­ficative atât unul cât şi celălalt: pe de-o parte, creşterea frecvenţei şi a amplitudinii, a caracterului devastator şi ucigător a cutremurelor de pământ, cum au fost cele din anul 1977, care a bătut recordul anilor precedenţi. Pe de altă parte, Israel, care a devenit mai mult ca oricând „acul indicator care marchează ora pe cadranul lui Dumnezeu” (Ezechiel 36:24-26 şi 37:1-14; Ieremia 31:31-37 şi 33:19-22).

Deşi ea ne descopere destinul omenirii în conformitate cu planurile lui Dumnezeu, Biblia nu este o carte de prezi­ceri; prin caracterul ei profetic, ea depăşeşte cu mult con­junctura prezentă sau previzibilă pentru viitorul apropiat: escatologia biblică depăşeşte infinit pronosticurile viito­rologilor în concepţiile şi în limitările lor omeneşti.

Când se va sfârşi Universul? Ştiinţa, oscilând între o evoluţie lentă care cere milioane sau chiar miliarde de ani, şi un cataclism brutal, fără veste, determinând un sfârşit brusc, instantaneu, nu se poate pronunţa în mod absolut.

Nici Biblia nu face uz de cifre, de date, dar ne dă indi­caţii pe care nu trebuie să le trecem cu vederea:

„Ziua Domnului însă va veni ca un hoţ. în ziua aceea, cerurile vor trece cu trăsnet…” (2 Petru 3:10; cf. Matei 24:42-44; Luca 12:40; 1 Tesaloniceni 5:2; Apocalipsa 3:3 şi 16:15).

„Cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră’(Apocalipsa 21:1).

Înainte de dispariţia cerurilor şi a pământului într-o zdrobire generală, într-un formidabil „foc de artificii” (2 Petru 3:7 şi 10-12), multe evenimente trebuie să se producă, într-adevăr, după Biblie:

Răpirea Bisericii (1 Tesaloniceni 4:16-17);

Domnia Antihristului (2 Tesaloniceni 2:3-4; Apocalipsa 13).

Revenirea lui Isus Cristos (Luca 21:27; Zaharia 12:3-5; Parusia;

Mileniul, cu refacerea parţială şi provizorie care îl va caracteriza (Apocalipsa 20:1-6; Isaia 11:6-11 şi 65:17-25…).

Este cu neputinţă ca în toate acestea pământul să fie izolat de restul Universului. Apoi, după judecata lui Dumnezeu, din care face parte şi distrugerea Universului material, desfiinţarea, nimicirea primei Creaţii, „supusă nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o” (Romani 8:20) legilor neînduplecate ale timpului, ale îmbătrânirii, descompunerii şi morţii, cortina se va ridica peste un Univers nou, un cer nou şi un pământ nou (Apocalipsa 21:1; 2 Petru 3:13; Isaia 66:22) întocmite după legile unei orânduiri noi, cea a Veşniciei (Apocalipsa 10:6; 21:4 şi 24; 22:5; Evrei 12:26-27).

„Lucrurile dintâi au trecut… Iată, Eu fac toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21:4-5). [15] şi [16].

Capitolul V

OMUL

În acest univers imens şi pe această mică planetă, despre care Biblia ne spune că Dumnezeu a creat-o, i-a dat formă, a întărit-o, a ales-o „nu ca să fie pustie, ci ca să fie locuită” (Isaia 45:18), iată pe om:

  1. Ce este omul? Care este natura lui?
  2. De unde vine omul? Care este originea lui?
  3. Încotro se îndreaptă omul? Care este destinul lui?
  1. Caracteristicile omului

Naturalistul german Blumenbach (1752-1840), unul din fondatorii antropologiei, dădea următoarea definiţie despre om:

„ANIMAL rationale, loquens, erectum, bimanum”, adică: „Animal dotat cu raţiune, cu limbaj articulat, cu statură verticală şi cu două mâini”.

Într-adevăr, din punct de vedere zoologic, acestea sunt caracteristicile esenţiale şi absolut specifice ale omului: statura sa verticală este absolut specifică şi nu are, din punct de vedere anatomic, decât raporturi îndepărtate cu diferitele cazuri de bipedie observate în regnul animal, chiar la pretinşii săi vecini; mâna omului este şi ea foarte specială, profund deosebită de cea a maimuţelor antro­poide, unealtă incomparabilă în slujba creierului; acesta din urmă este capabil de gândire, de abstractizare, de generalizare, capabil să înţeleagă ideile de cauză şi de efect fără de care nici o unealtă nu ar fi putut fi născo­cită. „Fără această putere de generalizare, n-ar fi fost posibil un adevărat limbaj”, observă Vialleton, şi prin urmare nici viaţa socială. Iar „aceste aptitudini se ivesc odată cu apariţia omului”, dată fiind corelaţia remarca­bilă între viaţa psihică şi constituţia materială, care există la acest ultim venit printre mamifere.

Cum am putea caracteriza constituţia materială a omului?

O putem exprima cu un cuvânt: SLĂBICIUNE.

Se cunoaşte răspunsul lui Blaise Pascal la întrebarea care îl obseda: „Ce este omul?”

„Omul nu este decât o trestie, cea mai slabă din natură, un abur, o picătură de apă este suficientă să-l omoare”, dar, adăuga el de îndată: „Este o trestie gânditoare. De aici trebuie să purcedem, nu de la spaţiu şi de la timp.

Biologii contemporani, Louis Vialleton, Henri Rouviere şi alţii, au făcut aceeaşi constatare şi au reluat aceeaşi temă:

„Omul apare ultimul cu nişte trăsături particulare, unice, mai slab fizic decât majoritatea animalelor… totuşi îşi manifestă încă de la început superioritatea incontes­tabilă. Contrastul atât de izbitor dintre slăbiciunea constituţiei materiale a omului şi importanţa cuceririlor lui scoate din plin în evidenţă deosebirea lui faţă de animale” (L.Vialleton).

„Nou-născutul uman este de plâns”, s-a zis. Da, dar el trăieşte, este apt să trăiască. Şi aceasta este, deja, ceva uimitor… O minune că naşterea este atât de benignă” scrie (Jean Rostand, în „L’Aventure humaine”).

Tocmai natura psihică atât de specială a omului, compensând slaba adaptabilitate fizică şi marea sa vulnerabilitate – care, de la apariţia lui, ar fi condamnat ireversibil geniul uman la moarte – este cea care îi conferă omului universalitatea absolut unică în lumea vie.

La aceste caractere de ordin fizic, psihic, biogeografic, marele antropolog francez Armand de Quatrefages, dincolo de orice idee preconcepută sau prejudecată, şi pu­nând problema doar pe plan ştiinţific, adaugă alte două: moralitatea, adică noţiunea binelui şi a răului indepen­dent de orice idee de utilitate, şi religiozitatea, adică credinţa în fiinţe superioare care pot influenţa destinul omului şi convingerea că viaţa nu se mărgineşte la existenţa noastră actuală, ci la o prelungire a acesteia dincolo de moarte.

Astfel, în mod obiectiv, pe plan ştiinţific, natura cu totul specială a omului nu poate fi pusă la îndoială.

Or, cu mult înaintea biologilor moderni, cu mult înain­tea lui Blaise Pascal, psalmistul adresându-se lui Dumnezeu punea aceeaşi întrebare:

„Ce este omul, ca să Te gândeşti la el?” şi răspundea: „L-ai făcut cu puţin mai pe jos decât Dumnezeu, şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale” (Psalmul 8:4-6).

  1. Capitolul 2 din cartea Genezei

Comparativ cu constatările pe care le-am făcut mai sus, cu datele ştiinţifice pe care le-am rezumat, cât de admira­bil din punct de vedere spiritual şi literar ni se pare capi­tolul 2 din Geneza, urmare normală a primului capitol.

Vedem aceasta încă de la început, de la originile ome­nirii, prin:

  1. Instituirea şi organizarea muncii
  2. a) A muncii fizice, „să cultive şi să păzească grădina” (Geneza 2:15), nu să o distrugă şi să o lipsească de echilibrul ei natural şi biologic fundamental, nici să con­tinue o creaţie care ar fi fost lăsată neterminată de Dumnezeu, pentru că ni se spune că Dumnezeu Şi-a terminat “întreaga lucrare” în ziua a şaptea şi că a văzut că tot ce făcuse „erau foarte bune” (Geneza 1:31 la 2:1-2).
  1. b) A muncii intelectuale, ca izvor al cunoaşterii, „să dea nume animalelor” (Geneza 2:19), adică să facă inventarul bogăţiilor de pe domeniul lui; numele este într-adevăr, semn de cunoaştere, rezumat şi sinteză a ceea ce putem cunoaşte despre un lucru, o fiinţă, o per­soană; naturalistul Karl Linné, părintele clasificărilor noastre moderne, considera că nu face decât să continue lucrarea începută de Adam în Eden, şi spunea: „Nomina si nescis, perit et cognitio rerum”, adică „Dacă nu cu­noşti numele, ai pierdut însăşi cunoştinţa lucrurilor”.
  1. Originea limbajului

Dumnezeu este un Dumnezeu care vorbeşte: făptura pe care a chemat-o să stăpânească asupra creaţiei este o făptură care vorbeşte; în om, Dumnezeu are de acum înainte un interlocutor. Până la crearea omului, Dumne­zeu a vorbit cu Sine Însuşi; de la apariţia omului, în povestire nu se mai spune: „Domnul a zis” (Geneza 1:3, 6, 9, 11, 14, 20, 24…) ci „Domnul le-a zis” (Geneza 1:28).

De atunci, se statorniceşte un dialog între Dumnezeu şi om (Geneza 2:16; 3:9, 16-19); desemnarea animalelor cu numele dat de om este o aplicare a limbajului cu care Dumnezeu Şi-a înzestrat şi prevăzut făptura. Prof. A. Vandel, deşi fiind de părere că omul se trage din animal, declară că „limbajul oamenilor este cu totul diferit de limbajul animalelor”… totodată „mijloc de comunicare” şi „unealtă menită să exprime idei”; „concepe”, prin urmare un „limbaj conceptual”. „Gândirea conceptuală… intim legată de cuvintele care o exprimă este apanajul omului, pe care nu-l împarte cu nici o altă fiinţă” [1].

Iată deci un hiat remarcabil între animal şi om, recu­noscut de biologie şi subliniat în Biblie, deosebirea însăşi existând între aceste două atitudini ale lui Dumnezeu:

„Dumnezeu a zis”… şi „Dumnezeu le-a zis”… [2].

  1. Povestirea biblică ne pune şi înaintea statutului pere­chii umane prin instituirea căsătoriei(Geneza 2:23-24) şi, prin urmare, înaintea originii familiei şi cea a societă­ţii. „Omul, s-a zis, este un animal social”; cu el, în ordi­nea creaţiei, trecem de pe plan biologic pe plan psiho­social (A. Vandel). Omul ia amprenta socialului, iar societatea umană, al cărei limbaj se dovedeşte totodată una din condiţii şi una din manifestări, este mult mai complexă şi mai bine organizată decât societăţile anima­le, ca cele ale termitelor, ale albinelor sau ale furnicilor, oricât de minunată ar fi organizarea unei termitiere, a unui stup sau a unui furnicar; ea este de alt ordin, nu există măsură comună între ele.
  1. La evenimentul căderii ne găsim dintr-o dată în faţa încercării, în faţa dramei libertăţii, omul înaintea unei alegeri, ce nu poate fi decât fapta unei fiinţe libere, şi prin urmare, responsabile.

Un savant contemporan face următoarea constatare: „Libertatea este specific omenească, căci animalul nu este liber să acţioneze sau nu. Faptele lor sunt dependente de un determinism indiscutabil; cauza lor directă este acţiunea asupra sistemului nervos a unei excitaţii venite din exterior, sau a unei excitaţii interioare, ca foamea, setea, un impuls instinctiv sau o stare afectivă… Liberta­tea de a alege nu este evidentă numai în hotărârea voită şi luată de om, ci şi în voinţa liberă de a aduna, de a cerce­ta, de a cântări toate posibilităţile care l-ar putea face să acţioneze într-un sens sau altul… Omul, numai omul are voinţa liberă şi alegerea liberă” [3].

Apoi, dacă ne referim la povestirea biblică, nu este necesar să ne închipuim că a doua povestire din Geneza 2:4-25 ar corespunde unei a opta zi (Lecomte du Noüy) în cursul căreia Dumnezeu ar fi creat o altă fiinţă vie având tot o formă omenească, dar în plus faţă de cea din Geneza 1:26-27 fiind dotată cu „conştiinţă, adică cu libertatea alegerii”. Omul din Geneza 2:7 este identic cu cel din Geneza 1:26-27; povestirea nu face decât să se continue. Omul este cel făcut de Dumnezeu după chipul şi asemănarea Lui, adică înzestrat mai ales cu libertate, fiind, în grădina Edenului în faţa unei alegeri; de la înce­put, omul este liber, capabil să-şi înfrâneze actele fiziolo­gice, „legile cărnii (firii pământeşti)”, instinctele lui pur animalice, să scape din „sclavia endocrină”. Libertatea nu este numai o caracteristică ci apanajul omului, determinând o nouă şi profundă „discontinuitate”, ultima care apare în ordinea Creaţiei.

  1. Or, această fiinţă caracterizată prin raţiune, prin voinţă autonomă şi liberă, prin responsabilitatea faptelor sale, este o persoană. Odată cu crearea sa, omul capătă personalitate. Dumnezeu este o persoană; în om El a creat o persoană, nu un mecanism; de atunci, „persoana înlocuieşte individul anonim, element interschimbabil al speciei animale” (A. Vandel).
  1. Componenţii naturii omului

Persoana umană este o unitate formată din trei elemen­te strâns legate, trupul, sufletul şi duhul, după deosebirea făcută acum două mii de ani de apostolul Pavel şi care rămâne valabilă:

„Duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru, să fie păzite întregi, fără prihană la venirea Domnului nostru Isus Cristos” (1 Tesaloniceni 5:23).

Este vorba deci nu de o concepţie dualistă despre om în care sufletul şi duhul s-ar suprapune, ci de o concep­ţie care formează o unitate de trei:

1) TRUPUL, elementul material, substratul fizic al vieţii pe care, în unitate având de origine şi compoziţie chimică cu toată lumea vie. Dumnezeu l-a făcut „din ţărână”, „din pulberea pământului” (Geneza 1:11-12, 24; 2:7, 10; 3:19; Eclesiastul 12:9); numele lui Adam, „Adamah”, nu însemnează el însuşi „din pământ?” Dar această unitate chimică a materiei vii nu îi exclude specificitatea, căci la fel cum olarul este stăpân pe lutul pe care îl modelează şi poate să dea vaselor pe care le făureşte diferite forme după întrebuinţare şi loc, unele vase fiind făcute pentru o întrebuinţare de cinste, iar altele pentru o întrebuinţare de ocară (Isaia 29:16 şi 45:9; Romani 9:21), tot aşa sunt deosebiri între trupul omului şi cel al animalelor, şi chiar între o specie vie şi alta, căci, după cum a spus deja apostolul Pavel, „nu orice trup este la fel; ci altul este trupul oamenilor, altul este trupul dobitoacelor, altul este trupul păsărilor, altul al peştilor” (1 Corinteni 15:39).

  1. SUFLETUL, în primul rând principiul vital, principiul vieţii organice, „suflarea de viaţă”, atât a animalelor cât şi a omului (Geneza 1:30; 2:7; 6:17; 7:15 şi 22), sufletul care se identifică cu sângele precum şi cu orespiraţie vizibilă, suflul (Leviticul 17:11 şi 14; Deute­ronomul 12:23; Geneza 9:4; Isaia 42:5; Faptele Apostolilor 17:25), sufletul, principiul şi resortul vieţii fizice, organice, dar şi cel al vieţii psihice, cu toate manifestările ei instinctive, intelectuale, sentimentale şi morale.
  1. DUHUL, principiul vieţii spirituale prin care Dumne­zeu „Duhul” (Ioan 4:24) şi „Tatăl duhurilor” (Evrei 12:9) a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa (Geneza 1:26-27; Zaharia 12:1; 1 Corinteni 3:16 şi 6:19), este duhul care ne diferenţiază net de animal, prin duhul suntem în legătură cu Dumnezeu şi avem gân­dul veşniciei (Eclesiastul 12:7; Luca 23:46; Psalm 31:6; Faptele Apostolilor 7:59; Romani 8:15-16; Eclesiastul 3:19 şi 11); prin duhul putem să primim revelaţia (desco­perirea lui Dumnezeu (Apocalipsa 1:10 şi 4:2; 2 Corin­teni 12:1-4; 1 Corinteni 2:10-11; numai prin duhul putem să-L adorăm şi să-L slujim pe Tatăl ceresc (Ioan 4:23-24; Romani 1:9; 9:1…).

Unii filozofi şi naturalişti contemporani au ajuns şi ei la această concepţie care formează o unitate de trei des­pre om. Duhul este, fără îndoială, ceea ce Armand de Quatrefages numea, de pe o poziţie strict ştiinţifică, „sufletul omenesc”, „această cauză necunoscută (adică inaccesibilă ştiinţei) a fenomenelor strict omeneşti”, moralitatea şi religiozitatea. El deosebea astfel „sufletul omului” de „sufletul animal”, ceea ce îndreptăţea în ochii lui existenţa unui „regn uman” distinct de un „regn animal” [4].

Pentru Dr. Maurice Vernet [5], deosebirea dintre suflet şi duh este evidentă, conducându-i spre o concepţie nu dualistă, ci o unitate de trei a fiinţei umane, cu cele trei elemente componente ale ei, duhul, sufletul şi trupul.

La rândul lui, Dr. Paul Tournier, vorbind în calitate de medic, scrie: „Concepţia creştină despre om nu este nici monism spiritualist, nici monism materialist, nici dualism. Este concepţia întrupării… Omul este o unitate, trup, suflet şi duh, cărora le corespunde medicina somatică, medicina psihologică şi îngrijirea sufletului”… [6].

Care sunt raporturile de origine şi de relaţie între aceste trei elemente? Într-adevăr, numeroşi filozofi şi teologi şi-au pus problema originii, la fiecare individ, a elemente­lor nemateriale ale persoanei umane, suflet şi duh: aceste elemente există mai înainte de trup? Sau iau naştere, la fiecare individ, în acelaşi timp cu trupul? Trebuie să recu­noaştem cu umilinţă că ne aflăm înaintea unei taine de nepătruns, taina eului nostru, a personalităţii noastre în faţa lui Dumnezeu.

Într-adevăr, au apus de mult vremurile când Virchow declara că în cursul numeroaselor disecţii făcute în viaţa lui, n-a găsit niciodată în vârful scalpelului vreo părticică de suflet, iar Cabanis afirma că creierul ar asimila într-un anume fel impresiile şi că ar face în mod organic secreţia gândului.

Biologii contemporani sunt obligaţi să recunoască fap­tul că, pe de o parte, din punct de vedere anatomic, „omul este un adevărat biped”, această bipedie reală însoţindu-se cu o întreagă serie de alte caractere anato­mice şi funcţionale, de corelaţii absolut specifice omului şi că, pe de altă parte, pe planul comportamentelor, „nu poate fi pus la îndoială faptul că geneza omenirii mar­chează apariţia unor importante noutăţi” (inteligenţa individuală; personalitatea; confecţionarea uneltelor; limbaj conceptual deosebit de limbajul afectiv şi emoţio­nal, singurul pe care îl practică animalele; viaţă socială şi transmiterea culturii; educaţia care şi ea este o funcţie specific umană, astfel că „prin comportamentul său, omul trăieşte viaţa la un nivel atât de ridicat încât inaugu­rează o nouă perioadă în istoria lumii” [7].

P.P. Grasse atrage atenţia că omul nu este prins numai între două infinite considerate de Pascal, ci el este singura creatură aparţinând celor trei universuri existente: acela al Materiei brute sau Macrocosm, lungindu-se de la pă­mânt până la galaxiile cele mai îndepărtate, acela al vieţii sau Biocosm, în sfârşit acela care-i este specific, Antropocosm, universul conştiinţei, gândului, cunoştinţei, liber­tăţii şi iubirii, “noosphere” de Teilhard de Chardin, sfera Duhului. Astfel cu adevărat „omul este o creatură deosebită; trebuie să ajungem la această convingere şi aceasta nu este vanitate, ci simplă constatare obiectivă” (Tu, acest zeu mic p. 47-86 şi 12). Un poet exprimă foarte frumos micimea, nimicnicia omului şi totodată măreţia, nobleţea lui:

„Un om, un fiu, un rege al Naturii-ntregi,

Insectă din noroi născută dar pentru veci,

Fiind doar un punct şi-o clipă trăind

Dar care-i al Universului stăpân este prin gând,

Şi ale sale margini tot timpul reculând

Se-ntinde pretutindeni şi trăieşte oricând!

Dar timpul deodată dispare din viaţa-i

Şi ultimul său soare Priviţi-l cum moare!

S-ar zice că ochiu-i luminat de speranţă

Îşi vede nemurirea strălucind peste văi:

Şi, sigur de trezire, adoarme uşor!

Şi astrele nu mai au lucirea de dor,

Iar infinitul se face-un punct tot mai mic

Şi secolele divine nu-nseamnă nimic

Pentru cel ce-a fost doar un fir de ţărână!” [8].

  1. Originea omului

De unde vine omul? Care este originea lui? Biblia ne spune că omul este o creaţie a lui Dumnezeu. Aşa ne învaţă acea povestire admirabilă din Geneza, inepuizabilă prin cel de-al treilea cuvânt „bara”, repetat de trei ori cu privire la om (Geneza 1:27), acest „bara” suprem, mai important decât celelalte două precedente (Geneza 1: 1 şi 1:21); acest verb „bara” indică un act de creaţie abso­lută ce nu aparţine decât lui Dumnezeu şi se referă la apariţia unui principiu, a unui element, a unui lucru, a unei fiinţe care constituie prin însăşi existenţa lor într-adevăr nişte noutăţi, despărţite prin profunde discontinuităţi de ceea ce exista mai înainte. Dumnezeu a creat pe om ca un întreg, trup, suflet şi duh.

Or, savanţii de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca urma­re a concepţiilor savantului german Ernest Haeckel, şi în urma descoperirii rămăşiţelor pitecantropului de Java, această pretinsă „verigă” între maimuţe şi om, declarau cu mare siguranţă că omul se trage din maimuţă.

Actualmente, savanţii, chiar cei evoluţionişti, fac o afirmaţie la fel de dură; astfel, citim într-o lucrare re­centă: „S-a crezut multă vreme că omul se trage din maimuţă, dar astăzi s-a renunţat la această ipoteză” [9].

Într-un manual didactic relativ recent (1967), subliniem aceste rânduri care marchează un pas înapoi faţă de ceea ce se învăţa odinioară:

„Legăturile filogenetice (= de apartenenţă şi de filiaţie) între diferitele tipuri de hominide sunt foarte nesigure. Succesiunea tipurilor de hominide nu constituie în nici un caz o serie evolutivă: hominidele fosile nu s-au născut una din alta ci au luat locul una alteia. Rămăşiţele lor alcătuiesc jaloane care ne permit să ne imaginăm stadiile, treptele evolutive prin care a trebuit să treacă neamul omenesc” [10].

Descoperirile făcute în Etiopia în 1966 şi înlocuirea ideii unei genealogii bogate cu cea a unei înlănţuiri line­are şi continue, cu verigi succesive, nu vor permite rezol­varea problemei într-o perspectivă evoluţionistă: se afirmă că ramura simiană şi cea hominiană s-au despărţit acum patruzeci de milioane de ani în punctul marcat de două forme numite Apidium şi Parapitec, dar se recu­noaşte că era vorba de „două primate mici vecine cu Gibonul” [11].

Întorcându-ne încă mai departe în timpul trecut ni se vorbeşte astăzi de un oarecare PURGATORIUS, care trăia din 70 până 30 milioane de ani şi care ne este cunos­cut prin câţiva dinţi având „caracterele primatelor” găsite în cretaceul superior şi terţiorul antic din colina Purgatorius, în Statul Montana din Statele Unite. Pentru aceste câteva rămăşiţe a fost creat tipul Purgatorius; plecând de la el s-a imaginat că aici trebuia să fie vorba de un animal având în mod morfologic aparenţa unui şobolan. Totuşi se pune întrebarea: a fost acesta într-adevăr un primat? Trebuie s-o admitem, determinarea se sprijină pe baze fragile.

Se vorbeşte la fel şi de Ramapitecus sau Kenyapitecus, reprezentat de câteva „rămăşiţe mizerabile” (câteva frag­mente de fălci şi de dinţi), datând de 14 milioane de ani şi găsite în pliocenul antic ale Munţilor Sivaliks (India) şi în Kenya. Dar încă o dată, documentele sunt prea frag­mentare pentru a atribui unei fiinţe despre care este vorba de un loc precis în clasificare, ceea ce nu a împie­dicat a imagina că este vorba de un hominid constructor de colibe: „Aceasta este aiurare!” s-a remarcat [11 bis].

Atunci, în loc de faptele care lipsesc, de verigile care nu se pot găsi, „se fac presupuneri despre ceea ce ar fi putut să se petreacă”, constatându-se că este vorba despre ipoteze „a căror exactitate rămâne să fie verificată”. În orice caz, toţi sunt obligaţi să recunoască faptul că „omul constituie un fenomen deosebit” [12].

Din lipsă de spaţiu nu ne propunem să facem aici un studiu critic amănunţit al „hominidelor”, de care s-a făcut caz pentru explicarea originii omului şi a căror succesiune este considerată acum ca fiind manifestată sub formă de „rase” etajate.

Australopitecii, din Africa de sud şi de vest nu rezistă unui examen critic cu capacitatea lor craniană de 400- 650 cm3, în medie apropiată de cea a gorilei, o treime din cea a omului modern, Homo sapiens (1.450 cm3): creie­rul lor mic era un creier de maimuţă; după părerea gene­rală se apropie mult mai mult de maimuţele antropomor­fe decât de om. De aceea nu interesează modul în care s-a încercat recent legarea acestor Australopiteci de maimu­ţele adevărate printr-o formă numită „Aegyptopithecus” descoperită în 1966 în oligocenul din Egipt.

În orice caz, Australopitecii, despre care se ignoră orice obiceiuri şi organizaţie socială, constituie un gen foarte polimorf; ei sunt totuşi definiţi printr-un ansamblu de caractere comune ce le deosebeşte şi le înlătură de genul HOMO.

Cu privire la „omul din Kenya” reprezentat prin tibii şi bucăţi de craniu datând de 2.600.000 de ani şi descoperit în August 1972 de către antropologistul Richard LEAKEY într-un strat de tuf vulcanic pe ţărmul lacului Rodolphe, din Kenya, în Africa, apropierea şi înlănţui­rea, după felul jocului de reconstituire a unui întreg din fragmente decupate, fragmente craniene după cum aflate indică o capacitate interioară craniană de 880 cm3, nu prea îndepărtată de la forma cea mai tare de capacitate craniană observată la Australopiteci. „Omul din Kenya” era el oare totuşi un Australopitec, sau deja un „Homi­nid” mai evoluat, Homo habilis? Dar „Homo habilis”, specia creată pentru rămăşiţele găsite în zăcământul african din Olduvaî a existat el oare? S-a adeverit că aceste rămăşiţe nu corespund unui om, ci unui Austra­lopitec. Din toate acestea se vede cât de mult este ipotetic şi conjectural, incluzând zăcăminte şi natura a ceea ce se presupune a fi rămăşiţe de industrie, asociate sau nu la osemintele Primatelor.

Nici integrarea în genul Homo a Pitecantropilor care corespund la ceea ce se numeşte acum „rasa arcantropiană”, Pitecantropi de Java şi Sinantropi de Pekin, numiţi actualmente Homo erectus, nu schimbă nimic. O rasă extrem de omogenă, cu mandibula pronunţată, fruntea ieşită, cu capacitatea craniană între 860-1.075 cm3, aceste organisme prezintă între ele variaţii care nu depă­şesc cadrul speciei, ceea ce subliniază discontinuitatea ce separă această rasă de următoarea; este vorba aici, într­-adevăr, de forme mult îndepărtate de om şi asupra cărora au fost emise numeroase ipoteze. Înţelegerea este de fapt, departe de a fi realizată atât cu privire la industriile care ar trebui stabilite sau nu atribuite Pitecantropilor, că în caracterele care ar permite o reconstituire exactă a acestor organisme, însă care, după câte se cunoaşte le înlătură de genul HOMO. Asupra anumitor puncte, carac­terul lor de maimuţe sunt foarte tare acuzate, uneori mai mult decât la Australopiteci: dinţi şi caractere de mai­muţe, calota craniană scundă, arcada sprâncenelor ieşit în afară formând vizieră, atitudine verticală imperfectă…

Din mulări intracraniane, s-a dedus că zonele cerebrale corespunzând funcţiunilor superioare nu erau deloc dezvoltate, că în consecinţă, aparatul vocal trebuia să fie mai primitiv decât la omul din Neandertal, şi că limbajul arti­culat nu exista, în adevăr, Pitecantropii sunt departe de a fi considerat ca oameni!

La omul din Neandertal nu mai sunt îndoieli: o capaci­tate craniană de 1.300-1.600 cm3: cu el, spune Vialleton, „este manifestarea caracterului „desăvârşit” al tipu­lui uman… fără caractere tranzitorii către antropoide”.

De la început, de la apariţia sa, omul este om, cu tipul său deosebit, iar unii preistorici, specialişti în paleontologia umană, ca prof. Bergounioux, nu contrazic această concluzie a bătrânului profesor de la Facultatea de Medi­cină din Montpellier: „Nu există decât o inteligenţă omenească generalizatoare, abstractivă, cogitativă; ea este aceeaşi în esenţă la toţi oamenii, chiar dacă lucrarea ei ne apare limitată şi fragmentată” (13).

Iar Dr. Maurice Vernet scrie:

„Nu-mi poate ieşi din minte gândul că primii oameni au îndurat mult mai multe greutăţi şi au avut nevoie de mai multă iniţiativă pentru a-şi asigura existenţa şi pentru a fabrica, din orice material, uneltele necesare traiului, decât avem noi cei moderni, copleşiţi cum suntem de toate progresele împlinite înaintea noastră… Gândirea creatoare, iniţiativa se manifesta în mod vădit… şi, citind pe Darwin: „Toate urmele ce se referă la omul primitiv ne arată o fiinţă umană deja deplin dezvoltată”, Dr. M. Vernet conchide:

“În definitiv, nu asistăm la o evoluţie progresivă a vieţii duhului, ci la o evoluţie progresivă a condiţiilor exterioare acestei vieţi însăşi”, adică condiţiile „Ecologice” în sensul cel mai larg al cuvântului.

Se repetă astfel constatarea făcută odinioară de marele specialist în paleontologie şi în particular, în paleontologie umană, Marcellin Boule, valabilă şi astăzi, cu toate descoperirile făcute până acum:

„Trebuie să mărturisim că paleontologia nu ne-a revelat încă nici o formă de trecere indiscutabilă, nici o dovadă materială despre trecerea de la o formă de maimuţă la o formă omenească” [14].

Dar oare s-ar putea distinge clar două specii? Omul de Neandertal şi omul modern (Homo sapiens) nu ar constitui mai curând două varietăţi ale aceleiaşi specii suscepti­bile de încrucişare? Omul de Neandertal a apărut aproape la fel de târziu ca şi Homo sapiens: prin urmare, este îndoielnic că acesta din urmă ar descinde din celălalt. Astfel, rasa neandertalienilor sau „rasa paleantropiană” pare să se suprapună cu rasa omului modern sau „rasa neantropiană” şi chiar să se confunde cu ea.

Se întâmplă chiar să te întrebi dacă nu cumva neandertalienii ar deriva din Homo sapiens printr-un soi de evoluţie regresivă, bestializantă.

Din cele de mai sus, rezultă pe plan ştiinţific, următoa­rele concluzii [15]:

1) Origina simiană a omului trebuie eliminată.

2) Tipurile australopitec şi pitecantrop trebuie de ase­menea eliminate din reţeaua umană.

3) În ultimii ani a existat un adevărat abuz în folosirea şi în extinderea unor expresii ca „HOMO” şi „UMANOIZI”, în dorinţa de a atribui omului o antichitate mai mare şi o origine mai îndepărtată în animalitate.

4) Oamenii descoperiţi în Palestina (homo palestinus) între anii 1931 şi 1965 (schelete sau resturi de schelete, cranii) în peşterile din Muntele Carmel şi în cele din Djebel el Qafsé, la 2 sau 3 Km Sud de Nazaret (Paleolitic mediu sau Mustierian) arată un amestec în diferite pro­porţii de caracter Neandertalian şi de caracter Homo sapiens, de unde rezultă:

  1. a) Contemporaneitatea celor două rase şi posibilitatea de înrudire şi de amestec între ele.
  1. b) Revizuirea raporturilor dintre ele în ceea ce priveşte origina lor, recunoscându-se existenţa celor două rase ale aceleiaşi specii: Homo sapiens neadertalian şi Homo sapiens sapiens şi nu a două specii distincte; şi poate, derivarea în cadrul acestei specii unice şi prin evoluţie regresivă bestializantă a rasei „Neandertaliene” din rasa „Sapiens”.
  1. c) Abandonarea tipului „pre-sapiens” imaginat, din motive pur teoretice, ca precursor al lui Homo sapiens.

5) În ciuda diversităţii lor, fosilele de Homo sapiens prezintă un astfel de ansamblu de caractere comune încât este imposibil de a li se atribui origini distincte, şi nici de a le considera ca fiind specii diferite. Primii Homo sapiens veritabili datează, conform celor mai recente evaluări de 40.000 ani. Împotriva tendinţei actuale de a căuta lea­gănul omenirii în Africa, un mare număr de motive înclină în a-l căuta mai de grabă în Asia care, se pare, că a jucat un rol de frunte în geneza şi în istoria omenirii.

6) Chiar din epoca apariţiei lor, în ciuda deosebirilor pe care le pot prezenta în constituirea patrimoniului lor ereditar sau genotip, în ciuda condiţiilor favorabile unei eventuale evoluţii în legătură cu condiţiile de locuit, tipurile de Homo sapiens nu s-au îndepărtat de tipul spe­cific fundamental; specia nu s-a schimbat nici ca linie, nici ca structură şi nici ca funcţii, arătându-se de-a lungul mileniilor şi în natura actuală, din punct de vedere anato­mic şi fiziologic deosebit de stabil, ceea ce corespunde în cadrul stabilităţii relative a speciilor în general: „Pe un fond comun se înscriu o infinitate de ornamente care conferă diversitate, personalitate, dar care sunt lipsite de valoare evolutivă”.

7) Între aceste limite trebuie să se ţină seama de even­tualitatea unor mutaţii precum şi a unei evoluţii regre­sive, atât somatice cât şi psihice legate, de exemplu, de turburări şi de dezechilibru funcţional nervos şi endocrin (hipofiza).

Aşa sună întrebările care se pun astăzi [15 bis] şi prin care se tinde spre reînnoirea concepţiilor noastre despre originea omului, iar scara cronologică cu care ne-au obiş­nuit preistoricii este afectată într-o oarecare măsură, s-a ajuns chiar la o limitare a ei.

Într-adevăr, ce ni se spune acum pe plan ştiinţific? Exact aceasta: „Paleantropienii, creatorii uneltelor paleoliticului mijlociu, au trăit între 150.000-30.000. De la apariţia lui Homo sapiens, adică de cca. 30.000 de ani, evoluţia culturala pare să-şi continue drumul singură, înlocuind evoluţia biologică [16].

Deci când a apărut cu adevărat omenirea? Acum în urmă cu 150.000 de ani sau acum 30.000 de ani? Ştiinţa, actualmente, ezită; ne aflăm mult prea departe de peri­oada cuprinsă între 1.000.000 de ani şi 500.000 în timpul căreia ar fi trăit aceste organisme „ambiguu” care nu ar fi fost nici maimuţe nici oameni. Ne dăm astfel seama de tatonările ştiinţei ale cărei descoperiri de astăzi pun sub semnul întrebării nu atât descoperirile de ieri cât interpre­tările care le-au fost date, ipotezele la care au dat naştere.

Or, ce spune Biblia?

1) Ea afirmă că Dumnezeu a făcut pe om (Geneza 1:27); ea ne vorbeşte despre materialele, despre elementele care au stat la baza acestei creaţii (Geneza 2:7), dar nu ne spune nimic despre procese, despre modul în care a lucrat Dumnezeu; ea se mulţumeşte să ni-L arate pe Dumnezeu ca un olar, stăpân al lutului pe care îl mode­lează (Isaia 29:16 şi 45:9-12; Romani 9:20-21) şi făurind diverse categorii de vase după folos şi după locul pe care trebuie să-l ocupe.

2) Nu trebuie să vedem o contrazicere între Geneza 1 şi Geneza 2. Acestea sunt două povestiri complementare, având aceeaşi sursă şi intenţie, dar situându-se în perspec­tive diferite; nu este vorba, în Geneza 1:27, contrar cu ceea ce s-a presupus uneori, despre un preadamit privile­giat, ales dintre numeroşi alţii pentru a deveni Adam; în ambele povestiri este vorba de acelaşi om, cel pe care de altfel Biblia îl numeşte primul om, Adam, făcut din ţărână (1 Corinteni 15:45-47). Biblia nu spune absolut nimic despre eventuala existenţă a preadamiţilor care sunt de domeniul ipotezei [17].

3) Complementaritatea şi diferenţa de perspectivă a celor două povestiri ale Creaţiei (Geneza 1 şi 2) sunt subliniate:

  1. a) De faptul că a doua este scrisă fără să se acorde nici o grijă cronologiei şi care nu conţine nici o indicaţie despre timp;
  1. b) Prin pasajul. „coastei” care, trebuie s-o mărturisim, poate să pară tainic şi enigmatic; cu toate acestea, în ceea ce priveşte supunerea femeii faţă de bărbat, Însuşi Isus o adevereşte (Geneza 2:21-24; Matei 19:5-6); mai mult, pe plan ştiinţific, embriologul nu poate să nu ob­serve adevărul profund pe care îl dezvăluie: embriologia ne învaţă, într-adevăr, originea embrionară comună a organelor sexuale şi a coastelor, şi unele şi altele prove­nind din acea formaţiune a embrionului numită mezoderm şi mezenchim, iar un medic face următoarea consta­tare: „…Este cu atât mai uimitor să găseşti o descriere atât de exactă, făcută într-o vreme aşa îndepărtată, cu cât organele sexuale se găsesc la o mare depărtare de coaste, fie la adult, fie la copil, ele nefiind foarte apropi­ate decât în embrion. O asemenea descriere care să ascun­dă sub o aparenţă atât de absurdă un asemenea fond de adevăr, pe care scriitorul sfânt însuşi nu-l cunoştea, nu ar putea fi decât rodul unei puternice şi divine inspiraţii. Omul de ştiinţă, în loc să râdă, nu poate decât să o admi­re profund şi să o respecte” [18].

4) Biblia, într-un pasaj la fel de tainic, din cartea Gene­zei (Geneza 6:1-7), ne înfăţişează eventualitatea unor fenomene de degenerescentă ca cele amintite mai sus cu privire la omul de Neandertal; acest fragment descrie decăderea totală a genului uman după ce oamenii s-au înmulţit pe suprafaţa pământului, ni se relatează anumite căsătorii, condamnate de Dumnezeu între „fiii lui Dum­nezeu”, fără îndoială, după interpretarea care ni se pare cea mai apropiată de adevăr, oameni evlavioşi urmaşi ai lui Set – pentru că ni se spune după naşterea primului fiu al lui Set, Enos: „Atunci au început oamenii să che­me numele Domnului” (Geneza 4:25 şi 26) – şi „fetele oamenilor”, după cât se pare femei fără religie din nea­mul lui Cain (Geneza 4:17-24); din aceste legături nelegitime s-au născut „nefilimii”, cuvânt pe care traducerile moderne îl tălmăcesc prin „uriaşi”, rasă decăzută şi monstruoasă la care trăsăturile psihice de bestialitate se uneau cu caracterele fizice ale gigantismului: „Pământul era stricat înaintea lui Dumnezeu; pământul era plin de silnicie” (Geneza 6:11); atunci a fixat Dumnezeu limita maximă a zilelor omului la 120 de ani (Geneza 6:3).

5) Problema cronologiilor constituie o piatră de potic­nire? Am arătat scurtarea scării preistorice pentru a plasa începuturile omenirii adevărate. Dar există, de asemenea, pe de altă parte, alungirea cronologiei biblice, căci crono­logia stabilită de episcopul englez Iacob Usher (1580-1656) de 4.000-5.000 de ani de la crearea lui Adam pe baza genealogiei din Geneza 5 este depăşită astăzi. Cu privire la genealogia din Geneza 5 se pot face următoarele observaţii:

  1. a) Este, fără îndoială, o genealogie adevărată, adică nu a fost inventată sau născocită de scriitorul sfânt; ea a fost pusă acolo pentru învăţătura noastră. Pentru ea, ca şi pentru celelalte genealogii precum şi pentru toate relată­rile şi povestirile biblice, am putea repeta: „Credeţi că degeaba vorbeşte Scriptura?” (Iacov 4:5).

Genealogiile ne arată fidelitatea lui Dumnezeu din gene­raţie în generaţie şi urmărirea neobosită a planului Său.

  1. b) Cu toate acestea nu este posibil ca genealogia din Geneza 5 să fie luată ca bază pentru fixarea datelor; cărţile care urmează nu o fac niciodată.
  1. c) Această genealogie nu ne furnizează decât o selecţie de nume care reprezintă jaloane, repere, etape în istoria unui neam şi în istoria omenirii, la fel cum, în genealogia lui Isus după Matei, multe nume sunt în mod vădit omise, astfel ca lista să prezinte trei grupe de 14 nume.
  1. d) În sfârşit, fiecare personaj indicat ca fiind tatăl urmă­torului poate uneori să fie bunicul sau un strămoş mai mult sau mai puţin îndepărtat, cuvântul tată fiind folosit pe atunci într-un sens mai larg (1-9).

Ţinând seama de aceste observaţii, putem fi de acord cu aprecierea următoare:

„…Istoriografia biblică, în care povestirea evenimente­lor este totodată selectivă şi inspirată, ascunsă de interpretarea lor revelatoare, este cu totul altceva decât istoria în sensul în care este în general înţeleasă astăzi. Autorii inspiraţi ne dau o autentică reprezentare a faptelor (cf. Luca 1:1-4; 2 Petru 1:16-21), după perspectiva lor, ea însăşi fiind inspirată… Când Scriptura ne prezintă cronologii, acestea sunt exacte, dar nu în sensul modern; ele sunt adesea „telescopice”. Dar nu înseamnă că ar fi pentru aceasta mai puţin semnificative, ci dimpotrivă, mai adevărate. Istoriografia şi cronologiile biblice pot fi numite „profetice” pentru că interesul lor nu este într-un raport abstract cu evenimentele şi cu numele, ci în raport concret cu planul de mântuire al lui Dumnezeu” (Pierre Courthial: despre Ermeneutică, în „Ichtus”‘, nr. 5 Iulie-August 1970, p. 21).

Cronologiile biblice, deşi având un caracter selectiv, sunt deosebit de exacte; în ele, se întâlnesc trecutul şi viitorul, întâmplările de ieri şi profeţii care au devenit sau vor deveni istorie.

Atunci, aparenta contradicţie dintre cronologia geolo­gică… şi în special cea preistorică, şi cronologia biblică aşa cum o vedem în genealogii, este o problemă falsă care trebuie în final şi în mod sigur să se rezolve într-un sincronism, în faţa căruia ipoteza preadamiţilor, oricum ar fi privită şi înfăţişată, se dovedeşte inutilă.

6) Fără a se putea intra în detalii, ţinând seama de caracterul fragmentar a datelor de care dispunem atât pe plan biblic cât şi pe plan ştiinţific, precum şi de relativita­tea cronologiilor preistorice, mai ales a celor bazate pe succesiunea rămăşiţelor unor industrii omeneşti, alături de eventuale accelerări sau încetiniri în funcţie de diferite împrejurări, de încălcări şi de interferenţe între diferi­tele perioade, de la o regiune la alta, se pot stabili alte repere.

  1. a) Adam, primul om după Biblie, este conform regulilor obişnuite ale geologiei şi ale paleontologiei, anterior oamenilor găsiţi în peşterile de pe Carmel şi în cele din Qafsé de lângă Nazaret, care sunt din Era Paleolitică infe­rioară sau din cea Mustieriană: el s-ar situa deci, în Paleo­liticul inferior (- epoca veche de piatră cioplită). În ce epocă trebuie să fi trăit atunci Tubal-Cain, unul din urmaşii îndepărtaţi ai lui Cain, „părintele făuritorilor de unelte de aramă şi de fier” (Geneza 4:22)? Arama, ve­chea denumire a bronzului şi a aliajului de cupru şi cositor, se numeşte în limba ebraică „Nehosheth”, cuvânt care ar corespunde mai de grabă cuprului în scrierile cele mai vechi, fiind echivalent cu cuvântul „Chalkos” din limba greacă. Ori, noi ştim că ţinutul lui Israel este bogat în minereu de cupru (malachit), exploatat din nou în prezent, la Timna între Marea Moartă şi Marea Roşie, nu departe de Eilath, vechiul Eţion-Gheber, baza navală (1 Împăraţi 9:26), locul unde se aflau cuptoarele lui Solo­mon; despre acest loc se vorbeşte în Biblie (1 Cronici 4:14) este „valea lucrătorilor sau a fierarilor”. Tubal-Cain, primul om care a prelucrat arama, s-ar situa, prin urmare, la începutul epocii metalelor, în era de aramă, denumită şi Chalcolitică sau Eneolitică în jurul anilor 4.000 î.Cr.
  1. b) Tot în era Chalcolitică, spre sfârşitul epocii Chalcolitice şi a celei Neolitice care i-a urmat (a pietrei cioplite) trebuie că a avut loc Potopul, datat în general între anii 3.500 şi 3.000 înainte de Cristos.
Epoca de aramă

sau era

Chalcolitică

de la 2.500 la 5.000 ani î.Cr.;

în Orientul Mijlociu, îşi face apariţia

cu 7.000 ani î.Cr.

Noe şi Potopul
Neoliticul sau epoca pietrei cioplite

(5.000 la 3.000 î.Cr.).

7) Rămâne acum problema a ceea ce se numeşte „statu­tul raselor umane actuale despre care ni se spune că nu poate fi fixat decât imperfect, întrucât absenţa documen­telor paleontologice obligă pe antropologi „să se mulţumească cu ipoteze mai mult sau mai puţin adevărate” [20].

Statutul raselor umane actuale? Adică:

  1. a) Filiaţia lor: A existat la origine o singură rasă (monogenism sau monofiletism) sau, din contra, mai multe rase umane independente apărute simultan sau succesiv în mai multe puncte ale suprafeţei globului (poligenism sau polifiletism)?
  1. b) Leagănul lor geografic: A apărut omul într-un sin­gur punct al planetei noastre (monotopism sau monocentrism) sau simultan în mai multe regiuni (politopism sau policentrism)? A existat pentru specia umană un leagăn unic de la care specia s-ar fi răspândit în mod centrifug, sau mai multe leagăne, mai multe centre de apariţie şi de răspândire?

Or, monogenismul, adică apariţia într-un singur punct şi monotopismul, adică răspândirea dintr-un singur punct sunt teze apărate cu o mare forţă convingătoare de nu­meroşi savanţi moderni, biologi, antropologi, paleontologi, geologi, ca Armand de Quatrefages, Louis Vialleton, Lucien Cuénot, Pierre Termier, Henri Valois, etc…

Armand de Quatrefages, deja, socotea că leagănul spe­ciei umane era situat undeva în Asia, acolo unde se întâlnesc „limbile mame vorbite de majoritatea oamenilor” [21].

Lucien Cuénot afirma: „Tot ceea ce se ştie în biogeografie sau în geneza speciilor se armonizează convenabil cu noţiunea de leagăn… se poate admite că nu a existat la început decât una sau două fiinţe umane şi că o regiune precisă a fost leagănul omenirii; în această ipoteză, pare verosimil ca acest loc de origine să fie situat într-un ţinut cald, semi-tropical, primii oameni umblând goi, fiindu-le necesar pentru trai o faună şi o floră bogată. Este destul de logică situarea acestui eveniment al naşterii în Asia, mare centru de evoluţie a mamiferelor…” [22].

Fără îndoială, alţi paleontologi şi preistorici susţin o concepţie policentrică; ei afirmă că nu a existat un lea­găn unic pentru omenire, ci incluzând în seria hominidelor pe australopiteci şi pe pitecantropi; se vorbeşte atunci cu privire la arborii genealogici cu aspect stufos şi la ramurile lor moarte care nu fac de altfel decât să sublini­eze discontinuităţi sigure, şi în ciuda golurilor care tre­buiesc umplute, de „schemă coerentă”, de „concepţie raţională”, atunci când nu este vorba decât de construcţii mintale, de vederi ipotetice, ca acea idee că fabricarea intenţională de unelte nu ar fi o caracteristică a omului, ci din contra, unealta ar fi precedat omul şi ar fi constituit un factor de umanizare, pentru că folosirea ei ar duce la dezvoltarea creierului [23].

Faţă de caracterul neîntemeiat al anumitor încercări ştiinţifice de reconstituire genealogică, grădina Edenului despre care ne vorbeşte Biblia, departe de a ne părea un mit, o legendă sau un simbol, ni se arată ca o realitate biogeografică concretă, unicul leagăn al omenirii, locul privilegiat de unde, în cursul timpului, oamenii s-au răspândit pe toată suprafaţa pământului. Foarte clar delimi­tat din punct de vedere geografic, având o reţea fluvială foarte bine caracterizată, era un ţinut întins, cuprinzând mai multe regiuni, o ţară bogată al cărei sol şi subsol conţineau minerale preţioase (aur, bedelium, onix…), o ţară fertilă, udată din belşug, cu o vegetaţie luxuriantă, „arbori de tot soiul, plăcuţi la privit şi buni de mâncat” (Geneza 2:9). Această grădină a Edenului, „această grădină a Domnului” este amintită în mai multe rânduri în Biblie (Isaia 51:3; Ezechiel 28:13; 31:8-9 şi 16-18; 36:35; Ioel 2:3). Biblia se termină aşa cum a înce­put, menţionând în ultimele ei pagini, un nou „pom al vieţii” şi „un râu cu apa vieţii, limpede ca cristalul” (Apocalipsa 22:1-2), un nou Eden, „raiul lui Dumne­zeu” (Apocalipsa 2:7). Cu asemenea referinţe, primul Eden să fie oare numai o fantezie sau un simbol?

În descrierea pe care o face Biblia leagănului omenirii, se vorbeşte mai ales despre două fluvii: Eufratul, pe de o parte şi, pe de altă parte, Hidechelul care curge în estul Asiriei (Geneza 2:14) şi care a fost identificat cu Tigrul. Astfel, fără îndoială că este posibilă stabilirea unei cores­pondenţe între Edenul primei Creaţii şi partea orientală a ceea ce se numeşte Semiluna fertilă, această regiune vastă care se întinde de la coastele palestiniene până la Golful Persic şi cu care nu poate fi rivalizată pe pământ de nici un alt centru de cultură în ce priveşte antichitatea şi mul­titudinea de civilizaţii care s-au succedat de la epoca pietrei până la apogeul lumii greco-romane.

Apostolul Pavel afirmă: „Dumnezeul, care a făcut lumea şi tot ce este în ea… a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului, le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare locuin­ţei lor” (Faptele Apostolilor 17:24). Cartea Genezei ne arată că diferenţierea raselor nu s-a făcut decât multă vreme după ce a făcut Dumnezeu pe Adam şi Eva şi le-a zis: „Creş­teţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l” (Ge­neza 1:28), în urma întâmplărilor de la Turnul Babel, căci până atunci oamenii alcătuiau un singur popor şi aveau toţi aceeaşi limbă (Geneza 11:6).

Iată statutul raselor actuale aşa cum ni-l prezintă Bi­blia! ştiinţa modernă nu îl contrazice! Ea însă nu-l poate preciza şi mărturisi, din lipsă de documente.

  1. c) Destinul omului: Încotro se îndreaptă omul? Care este destinul lui?
  1. Destinul omului

Iată întrebarea finală, culminantă, ce se referă la făp­tura pe care a făcut-o Dumnezeu „după chipul şi asemănarea Sa”, şi “în inima căruia a pus chiar şi gândul veşni­ciei, măcar că omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o El” (Eclesiastul 3:11).

Pe planul speciei şi pe terenul biologiei, este uimitoare constatarea că lucrarea Prof. Vandel, „Geneza Viului” are un ultim capitol intitulat „O prospectivă a Evoluţiei” [24] cu două paragrafe având drept titluri: „Prospectivă şi Escatologie”, respectiv, „Prospectivă şi Biologie”. Du­pă câte ştim, pentru prima oară se uneşte într-o lucrare ştiinţifică escatologia, sau ştiinţa despre ultimele sfârşituri cu biologia şi perspectivele ei de viitor.

Plecând de la determinismele şi resorturile ascunse pe care omul le-a descoperit şi pe care crede că le cunoaşte bine, apare tentaţia supraomului, obsedând mintea uceni­cului vrăjitor care, conştient sau nu, se găseşte în fiecare biolog din acest secol; unul din ei spunea acum câţiva ani: „Natura aşteaptă de la om supraomul?”

Diferite căi se ofereau într-adevăr omului pentru a determina eventuale transformări ale propriei sale specii şi pentru a căpăta, cu propriile-i mâini, un moştenitor apt să-i urmeze şi demn de titlul de Homo gigas sau de Homo sapientor; se vorbeşte în particular de „maternitate dirija­tă” sau „octogeneză”, obţinerea unor „copii în eprubetă” calculaţi, corelaţi, îndreptaţi, şi realizarea în vitro a unei adevărate hominiculturi cu toate consecinţele ei; pe diferite căi, fizice, chimice, biologice, biochimice, hormo­nale, s-ar putea acţiona asupra embrionului uman astfel cultivat pentru a-l modifica într-un sens sau altul după dorinţa hominicultorului, pentru a-i determina mutaţii trainice şi previzibile de ordin genetic, de a obţine, de exemplu, dublarea (poliploidia) numărului normal, 46, a cromozomilor lui la 92, şi astfel de a se da naştere supra­omului aşteptat şi dorit.

Deja cercetătorii s-au angajat în această direcţie la înce­putul anului 1970; în Anglia a fost elaborat un program asupra unui caz particular; la această veste, specialiştii au declarat că experienţa este prematură, putând să dea naştere, în starea actuală a lucrurilor, „celui mai bun dintre copii ca şi celui mai rău dintre monştri” [25].

Într-adevăr, în faţa unor asemenea perspective, biologul tot om rămâne; este înspăimântat de „propria sa îndrăzneală”. „O să învăţăm să schimbăm omul înainte de a şti ceea ce este omul”, remarca Jean Rostand, referindu-se la puterea biologului „care dirijează ereditatea, care schimbă sexul prin introducerea unei substanţe chimice în embrionul unui pui de găină, care dă naştere unui mormoloc fără tată înţepând un ou cu un stilet încărcat cu sânge, care face după voie pitici şi uriaşi, care dere­glează ritmul şi succesiunea marilor evenimente corpora­le, în afară de atingerea căruia nu ar putea exista viaţa”. Şi Jean Rostand adaugă:

„Mâine, proprii noştri copii vor sluji ca material de experienţe. Li se va hotărî sexul, li se va impune, prin hormoni suplimentari, o personalitate fizică şi morală. În această privinţă, cel puţin, nu vom invidia viitorul. În ce mă priveşte, prefer să fi trăit în epoca barbară în care părinţii trebuiau să se mulţumească cu darurile întâmplă­rii, căci mă îndoiesc că aceşti fii calculaţi şi corectaţi ne-ar inspira aceleaşi sentimente pe care ni le inspiră ai noştri, oricât de întâmplători, de imperfecţi, de amăgitori ar fi ei… Cum vor reacţiona aceşti oameni care vor putea să-şi spună: „Nu m-am născut aşa cum trebuiam să fiu, nu sunt eu” [26]?

„Eul!”, marca personalităţii, faptul că sunt „Eu” şi nu „un altul” şi că sunt conştient de acest lucru! Într-adevăr, nu există nimic atât de tainic şi totodată atât de minunat ca acesta, ca acest „Eu” care, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor, se concretizează printr-un „nume”, „numele” nostru rezumând întreaga noastră istorie personală, de la naştere la moarte, numele cu care, într-o zi, Dumnezeu ne va chema, pentru că este scris în Cartea Vieţii, după cum zice Biblia! Şi iată că acest „Eu” şi numele care este legat de el vor fi şterse, vor fi desfiin­ţate, înainte chiar de naştere, şi înlocuite cu un nu ştiu ce monstruozitate fără nume şi fără istorie, absolut necu­noscută în anonimatul ei, de Dumnezeu şi de oameni. Vai! Cine nu-şi dă seama că speculaţiile şi încercările biologiei, aşa cum le-am relatat mai sus, se ating de însăşi existenţa omului în adâncimea şi intimitatea fiinţei lui, în personalitatea lui, în valoarea şi în demnitatea sa de om, fără a mai vorbi de civilizaţia noastră tehnocratică care tinde să zdrobească şi să degradeze omul.

În tabăra biologilor s-au dat pe faţă numeroase şi serioase rezerve, reacţii vii şi cu totul justificate în legătu­ră cu toate manipulaţiile, care sunt privite ca adevărate atentate la viaţă, al cărei singur stăpân este Dumnezeu, şi ca atentate la fiinţa umană: „Dacă s-ar ajunge la realiza­rea schemelor acestor „păpuşari” ar însemna ca adevă­rata, autentica fiinţă umană să nu mai existe deloc… Este greu de asociat manipularea genetică şi cea umanistă” (Cursul de Biologie al lui Till Brahe, 1974, pag. 304-311, capitolul: Un om după măsură). Trebuie citit, de aseme­nea, în legătură cu avortul, contracepţia, etica, sexualitatea, lucrarea documentată a Profesorului Dr. Rene Nicoli: Universul sexualităţii, 1970, care scrie: “Într-o societate care se pretinde a fi evoluată, contracep­ţia este un rău nejustificat, care condamnă această societate să trăiască în afara realităţilor biosferice” (pag. 245-246).

Trebuie să cităm, în sfârşit, avertismentul Profesorului P. Grasse: „Orice aplicare a biologiei poate fi primejdioasă… Marea potlogărie a şi început, şi roadele ei sunt ama­re… Dansul macabru se joacă, acompaniat de strigăte de libertate…” (Tu, acest mic zeu 1971, pag. 272-280).

Asupra acestui punct se pronunţă de acord ştiinţa şi Biblia, privind morala care se poate deduce.

Este adevărat că, în ce-l priveşte, Prof. A. Vandel neagă această noţiune de supraom: „Conceptul de „supraom”, scrie el, este destul de simplist. El postulează o creştere a facultăţilor omeneşti, fără ca totuşi natura lor să fie profund schimbată… Evoluţia viitoare se orientează mai curând spre o supraomenire decât spre un supraom” [27].

Supraom sau supraomenire, constaţi cu uimire că aces­ta este punctul de convergenţă al filozofiilor moderne, biologice sau nu, şi al anumitor teologii care depersonali­zează pe Dumnezeu şi Îl dezbracă de toată transcenden­ţa, fără a-I lăsa decât imanenţa, contrar cu Romani 1:18-25, acestea întâmplându-se după ce filozoful german Friedrich Nietsche, creatorul cuvântului „supraom” a deschis calea, continuând apoi cu ultraumanul lui Teilhard de Chardin.

Biblia, desigur, ne vorbeşte despre un supraom. Este cel care, la sfârşitul veacurilor, va apare “înălţându-se mai pe sus de tot ce se numeşte „Dumnezeu”, sau de ce este vrednic de închinare. Aşa că se va aşeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu” (2 Tesaloniceni 2:4), căruia „toţi locuitorii i se vor închina” şi al cărui număr „este un număr de om, 666” (Apocalipsa 13:8 şi 18). Desigur, pentru a-şi mări puterea, pentru a-şi întemeia şi a-şi întinde dominaţia, pentru a robi pe oameni, el se va folosi de creiere electronice, de toate progresele şi toate rafinamentele tehnicii; „din pricina propăşirii şi izbândirii vicleniilor lui, inima i se va îngâmfa” (Daniel 8:25).

Supraom, într-adevăr, este numărul matricol 666, pur­tând astfel marca unei „triploidii”, cifra simbolică a omului, şase, căreia îi va lipsi întotdeauna o unitate pentru a ajunge la numărul lui Dumnezeu, cu atât mai mult cu cât aici această cifră este repetată de trei ori, ceea ce măreşte distanţa, despărţirea de Dumnezeu. Supraom este cel pe care Biblia îl numeşte Anticrist şi care, la sfârşitul veacurilor, pentru o perioadă limitată, înainte de marile jude­căţi ale lui Dumnezeu, va conduce şi va stăpâni lumea. Biblia ne spune că Dumnezeu nu ne vrea supraoameni, ci numai oameni în cel mai deplin sens al cuvântului. Aceasta nu este în dezacord cu ceea ce ne spun unii oa­meni de ştiinţă astăzi. Prof. Vandel, în lucrarea pe care am mai citat-o, scrie: „Omul nu-şi va merita cu adevărat numele de om decât atunci când va tăia ultima legătură – dar atât de puternică – care îl mai leagă încă de anima­litate” (pag. 264). Apostolul Pavel, la rândul lui, opune omului animal, pământesc, întâiul Adam, luat din ţărână, pe omul duhovnicesc, ceresc, omul al doilea care a venit din cer, ultimul Adam, cu care trebuie să ne asemănăm, după cum ne-am asemănat şi cu cel pământesc (1 Corin­teni 15:45-49).

Înseamnă că este nevoie de o refacere. Fiziologicul nu este totul. Excluzând căile biologiei şi visele ei îndrăzneţe şi primejdioase, Însuşi Dumnezeu ne oferă mijloacele acestei restabiliri a demnităţii omeneşti, la înălţimea staturii plinătăţii lui Cristos (Efeseni 4:13), om prin excelenţă, model pentru noi în umanismul Său.

Problema esenţială, fundamentală, urgentă în lumea de astăzi este transformarea radicală a omului şi a fiecărui om, nu pe plan biologic sau pe plan psiho-social, ci pe plan spiritual şi individual, în ceea ce priveşte refacerea legăturilor lui normale, personale, cu Dumnezeu. Iată adevărata problemă! Iată adevărata schimbare care se impune fiecărui om!

Se vorbeşte mult în secolul nostru despre “întoarcere” (convertire) şi chiar despre „reîntoarcere”. Or, Biblia ne spune: “Întoarceţi-vă şi veniţi iarăşi” (Isaia 21:12); “Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu şi veţi trăi!” (Ezechiel 18:32); cf. Faptele Apostolilor 3:19). “Întoarceţi-vă!”, un cu­vânt pe care oamenii de astăzi, când este vorba de ei înşişi personal, individual, de propria lor viaţă, nu vor nici să-l pronunţe, nici să-l audă! Şi cu toate acestea este cel mai important lucru! Nu este vorba despre o doctrină politi­că, economică sau socială: „Inima este nespus de înşelă­toare şi de deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9) ne spune Biblia, care mai afirmă: „Vă voi da o inimă nouă, şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru ini­ma de piatră şi vă voi da o inimă de carne” (Ezechiel 36:26). Iată singura grefă de inimă valabilă, cea pe care ne-o oferă divinul chirurg şi pe care numai El poate s-o reali­zeze şi s-o reuşească!

Dincolo de această necesitate şi de această urgenţă în care libera consimţire şi acordul omului au un rol esen­ţial, în vederea refacerilor care se impun, se află şi pers­pectiva cosmică şi escatologică pe care nu trebuie să o neglijăm, cea subliniată de părintele „prospectivei”, filozoful Gaston Berger, la sfârşitul unei discuţii [28]:

„M-am ocupat de multe probleme… Sunt sigur că nu există altă soluţie la problema salvării omului şi a lumii”, anume venirea, reîntoarcerea lui Isus Cristos, cu marile judecăţi ale lui Dumnezeu, profundele zdruncinări şi distrugeri, dar şi refaceri, noua Creaţie, noua ordine, strâns legată de acest mare eveniment! Atunci, dar numai atunci, cum spune apostolul Pavel, „voi cunoaşte pe deplin, cum am fost şi eu cunoscut pe deplin” (1 Corin­teni 13:12).

Capitolul VI

MĂRTURII ALE OAMENILOR DE ŞTIINŢĂ ŞI DE CREDINŢĂ

Capitolele anterioare au subliniat faptul că există in­contestabil o mărturie a ştiinţei despre Biblie, fără ca pentru aceasta Biblia să poată fi asemănată cu o carte de ştiinţă; scopul şi perspectiva ei sunt altele. Biblia şi ştiinţa vorbesc adesea despre aceleaşi lucruri când este vorba de Creaţie, dar fiecare în limbajul şi în optica proprie lor.

Dacă Biblia ne-ar fi vorbit în limbajul ştiinţific al unei anumite epoci, ar fi fost repede depăşită, şi ar fi devenit de neînţeles pentru majoritatea oamenilor; dar ea ne aduce un mesaj accesibil tuturor oamenilor şi fiecăruia dintre noi în particular, oricare ar fi împrejurările vieţii noastre în timp, în spaţiu, printre ceilalţi oameni. În plus, nu trebuie să legăm adevărul şi veridicitatea Bibliei de o teorie ştiinţifică dată. Fizicianul contemporan Louis Leprince-Ringuet remarcă:

„Un adevăr ştiinţific este totdeauna parţial şi pasibil de îndreptare” [1].

Un alt savant contemporan, Pierre Lecomte du Noüy, a ajuns la convingerea existenţei lui Dumnezeu, şi ne spune cum anume:

„Cei care fără nici o dovadă s-au trudit sistematic să distrugă ideea de Dumnezeu au făcut un lucru josnic şi antiştiinţific… Departe de a fi ajutat ca alţi oameni de ştiinţă pe care îi invidiez, sprijinit de o credinţă de nezguduit, am pornit în viaţă cu scepticismul distrugător care era atunci la modă. Mi-au trebuit treizeci de ani de laborator pentru a ajunge la concluzia că cei care aveau datoria să mă lumineze, ca să nu-şi mărturisească neşti­inţa, m-au minţit în mod deliberat. Convingerea mea de astăzi este raţională. Am ajuns la ea pe căile biologiei şi ale fizicii, şi sunt convins că nu este cu putinţă ca un om de ştiinţă care raţionează să nu ajungă la acest rezultat, dacă nu este orb sau de rea credinţă. Dar drumul pe care l-am urmat eu este lăturalnic, nu este cel bun. De aceea, ca alţii să evite imensa pierdere de timp şi eforturi pe care le-am suferit eu, mă ridic cu toată puterea împotriva răutăţii păstorilor vicleni” [2].

Ce mărturisire cu adevărat emoţionantă! Acelaşi biolog constata:

„Să ni se permită să reamintim că unii din cei mai mari savanţi moderni sunt credincioşi… iar cunoştinţele dobân­dite în aceşti ultimi patruzeci de ani, în loc de a întări punctul de vedere materialist, l-au făcut din punct de vedere ştiinţific de nesusţinut. Marele astronom şi mate­matician Eddington, ca şi un mare număr de biologi renumiţi în lumea întreagă au adus acestei teze, în ultimii douăzeci de ani, contribuţii substanţiale… Orice om care crede în Dumnezeu trebuie să înţeleagă că nici un fapt ştiinţific, dacă este adevărat, nu poate să contrazică pe Dumnezeu…” [3].

Adevărul Bibliei depăşeşte teoriile, sistemele, chiar teologiile noastre. Scara lui Dumnezeu nu este scara omului. „Căci înaintea Ta o mie de ani sunt ca ziua de ieri care a trecut şi ca o strajă din noapte” (Psalm 90:4). „Gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cu cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre” (Isaia 55:8-9).

Existenţa unei mărturii a ştiinţei despre Biblie trebuie să antreneze în mod logic o mărturie a oamenilor de ştiinţă despre Sfânta Scriptură; contrarul ar fi surprinzător.

Într-adevăr, numeroşi savanţi şi-au declarat credinţa şi adesea cu multă vigoare:

– într-un Dumnezeu Creator şi organizator al Lumii;

– într-un Dumnezeu Providenţă a cărui atotputere, pretutindeni prezentă, păstrează, conduce şi stăpâneşte întreaga Creaţie, cu înţelepciune, după legile pe care le-a stabilit El Însuşi, orânduind totul după voinţa Sa suverană;

– într-un Dumnezeu Mântuitor care cheamă la viaţă şi la viaţă veşnică.

Tocmai această succesiune ne arată Biblia: Creaţie – Mântuire – Viaţă Veşnică – adică întreg planul lui Dumnezeu, Sistemul Lumii. Biblia dezvăluie:

Adevărul despre om. Biblia este plină de Om, este cea mai completă şi mai exactă dintre „antropologii”. Ce este Omul? Care este situaţia lui în Univers, poziţia lui în spaţiu şi în timp? Care este adevărata lui natură, origine, destin?

Adevărul despre Dumnezeu. Biblia este plină de Dum­nezeu, totodată transcendent şi imanent; ea ni-L dezvăluie pe Dumnezeul creaţiei şi Dumnezeul mântuirii, „principiu şi scop al Lui însuşi şi al lumii”, „Cel dintâi şi Cel de pe urmă” (Isaia 41:4; 44:6; 48:12-13). Ea ne ajută să pătrundem până în intimitatea lui Dumnezeu (1 Corinteni 2:10).

Adevărul despre Cristos. De la Geneza şi până la Apo­calipsa, Biblia ne arată adevărul despre Cristos. Ea este plină de Cristos, „chipul Dumnezeului celui nevăzut, cel întâi născut din toată zidirea” (Coloseni 1:15), Cel care a putut spune: „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Ta­tăl” (Ioan 14:9) şi în Care se afirmă şi se întâlnesc, puternic legate între ele, Dreptatea şi Iubirea lui Dumnezeu.

Din cauză că tratează toate aceste probleme, Biblia nu poate să nu se ocupe şi de astronomie, de geologie, de biologie, pentru a situa mai bine pe om în Univers şi faţă de Dumnezeu Creatorul, şi prin urmare de probleme cru­ciale pentru om, oricare ar fi el şi oriunde s-ar afla, de Viaţă şi de Moarte, de început şi de sfârşit, de timp şi de veşnicie. Pentru că se ocupă cu acestea toate, Biblia este istorie plină de întâmplări, de evenimente, de personaje care prin realitatea, materialitatea, personalitatea şi suc­cesiunea lor se încadrează în timp. Ea este şi profeţie, cea care pe măsura împlinirii ei, se înscrie în timp, şi devine istorie şi cea care se va împlini la sfârşitul timpului şi chiar dincolo de timp reprezentând escatologia. în Biblie se amestecă, se întrepătrund, se întâlnesc trecutul, pre­zentul, viitorul, date despre univers, despre planeta pe care o trăim, despre omenire în ansamblu şi pentru fie­care om în particular: „Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit” (Isaia 46:10).

Nu se găsesc în toate acestea suficiente probleme care să atragă şi să reţină atenţia, să capteze interesul, să entuziasmeze un om de ştiinţă? De aceea, toate încercă­rile, toate gândurile lui se ordonează, în ciuda limitărilor şi a dependenţei ştiinţei, după direcţia unei finalităţi, a unei telefinalităţi, ca să folosim vocabularul lui Lecomte du Noüy.

  1. Statistici

Nu trebuie să ne mire faptul că savanţii credincioşi, cei care au unit cu ştiinţa o credinţă profundă, nu o credin­ţă confuză şi nelămurită, rodul tradiţiei, al obiceiului şi al formalismului, ci o credinţă personală, gândită, experimentată, cu o bază solidă, au constituit şi constituie încă o puternică majoritate.

O statistică privind atitudinea faţă de religie a savanţi­lor a fost făcută pentru secolul al XIX-lea [4]. Deşi la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi secolul XIX s-a dezvol­tat, în urma diferitelor împrejurări, un val de raţionalism extrem de puternic, statistica astfel alcătuită cu dovezi şi mărturii ne dă cifrele următoare:

Din 432 de savanţi cercetaţi din diferite ramuri ale ştiinţei, la 34 nu li se cunoaşte atitudinea religioasă, 15 sunt indiferenţi sau agnostici, 16 atei şi 367 credincioşi. Dintre aceşti 432 de savanţi, 150 pot fi socotiţi ca sa­vanţi de primă mărime, iniţiatori ai unor căi noi în şti­inţă; din aceşti 150, la 13 nu li se cunoaşte atitudinea religioasă, 9 indiferenţi sau agnostici şi cei 128 care ră­mân, adică cei care au luat o poziţie oarecare cu privire la problema religioasă, se împart astfel:

– 5 atei (Berthelot, Suess, Strasburger, Magendie, Charcot), adică ceva mai puţin de 4%;

– 123 de credincioşi, adică ceva mai mult de 96%, ceea ce face ca în medie, din 28 de iniţiatori a căror atitudine religioasă este cunoscută, sunt:

– 2 indiferenţi sau agnostici; 1 ateu; 25 credincioşi (R. P. Eymieux, 1920).

Rezultatele unei anchete anterioare făcută de această dată asupra savanţilor care au trăit între secolele XV şi XIX inclusiv (Dr. Dennert, 1908), au fost aproape iden­tice: aproximativ 3% agnostici sau indiferenţi şi mai puţin de 2% care resping în mod absolut credinţa în Dumnezeu, creştinismul fiind reprezentat de 95% savanţi credincioşi!

Nu poţi să nu observi că dacă s-ar şterge din istoria electricităţii numele credincioşilor, adică Gauss, Volta, Oersted, Ampère, Faraday, Hertz, Becquerel, Branly… „ne-am găsi şi astăzi tot la broaştele lui Galvani (1798)… şi chiar şi Galvani era credincios… Ne-am găsi la chihlim­barul frecat ca pe vremea grecilor antici”.

Aceeaşi constatare poate fi făcută pentru astronomia modernă ai cărei principali întemeietori, Copernic, Tycho-Brahe, Galilei, Kepler, Newton, Herschel, Laplace, erau tot credincioşi. La fel se întâmplă şi în cadrul ştiin­ţelor naturii şi ale vieţii cu Linné, Cuvier, Lamarck, Agassiz, Jussieu, de Candolle şi mulţi alţii.

Fiziologul materialist şi ateu du Bois-Reymond era obli­gat să recunoască faptul că “Ştiinţa modernă îşi datorează originea creştinismului”.

Pe de altă parte, este deosebit de interesantă constata­rea că o mişcare religioasă ca Reforma a putut să dea ştiinţelor un avânt atât de mare. Din secolul al XVI-lea şi până în zilele noastre, Reforma a avut, într-adevăr, o influenţă extrem de puternică asupra dezvoltării şi pro­greselor ştiinţelor, fie direct prin numeroşii cercetători pe care i-a furnizat, fie indirect prin spiritul nou pe care l-a introdus [5].

  1. SecolulXX

În paginile anterioare ne-am ocupat de statistici privi­toare la savanţii secolului al XIX-lea şi din secolele anterioare. După câte ştim, încă n-a fost realizată vreo anche­tă asemănătoare pentru cei din secolul XX.

O asemenea anchetă ar fi poate mai greu de întreprins din mai multe motive:

1) Numărul cercetătorilor s-a mărit considerabil, şi el creşte în mod constant în fiecare zi; specializarea savanţilor se accentuează pe măsură ce noi căi se deschid ştiinţei. S-a calculat că pe pământ ar fi astăzi nouă zecimi din savanţii tuturor timpurilor;

2) Rezultă de aici că cercetarea ştiinţifică s-a schimbat şi a urmat orientări diferite prin metodele ei. Actualmente, mult mai mult ca în secolul XIX cercetările se fac în colectiv; munca personală tinde din ce în ce mai mult să se transforme într-o muncă de echipă. Această schimbare s-a produs tocmai în cursul secolului XX;

3) O clasificare absolut corectă şi exactă se loveşte de obstacole fără îndoială mult mai mari ca în epocile precedente; trebuie să se ţină seama de nuanţe: de exemplu, în tabăra ateilor, dacă sunt savanţi care profesează un ateism fără rezerve, în schimb ateismul altora îi conduce spre o nelinişte şi o spaimă, pe care nu le pot înfrâna; atunci este greu de făcut o deosebire netă între adevăraţii atei şi cei care se îndoiesc asupra valorii şi a temeiniciei ateismului, astfel că zoologul Armand Sabatier, el însuşi credincios, remarcă:

„Există, cred, foarte puţini atei adevăraţi, atei care chibzuiesc asupra poziţiei lor şi al căror ateism este rezul­tatul unui serios examen. Majoritatea ateilor sunt atei mai mult practic decât raţional. Aceştia sunt oameni care nu se gândesc la Dumnezeu mai degrabă decât negativişti înverşunaţi ai existenţei Sale” [6].

Există de altfel o diferenţă radicală între acest secol XX pe sfârşite pe de o parte şi pe de altă parte, sfârşitul secolului XIX şi începutul celui actual, când un Sebastien Faure şi alţi militanţi parcurgeau oraşele şi satele din Franţa, încercând în adunări publice să dezrădăcineze credinţa în Dumnezeu cu argumente ştiinţifice sau pretinse a fi, ca o adevărată cruciadă împotriva a tot ce era religios.

Ţinând seama de observaţiile de mai sus, este sigur că secolul XX nu a rămas în urma secolului al XIX-lea în ce priveşte proporţia savanţilor credincioşi. Încă din 1926, Robert de Flers, membru al Academiei franceze, a făcut o anchetă printre colegii săi de la Academia de ştiinţe ca să afle dacă există sau nu incompatibilitate între ştiinţă şi credinţă. Rezultatul anchetei, care constituia pentru Robert de Flers „documentul cel mai preţios la care poate să se aştepte gândirea omenească”, nu mai punea absolut nici o îndoială: nu era, la capătul acestui prim sfert al secolului XX, nici un fel de contradicţie, nici un dezacord fundamental între ştiinţă şi credinţă [7].

Contrarul de altfel ne-ar surprinde. Un astronom con­temporan, Sir James Jeans, constata:

„Astăzi, lumea este în general de acord, iar din partea fizică a ştiinţei acest acord este aproape unanim, că drumul cunoaşterii se îndreaptă spre o realitate nonmecanică: Universul începe să semene tot mai mult cu un mare gând decât cu o mare maşină. Duhul nu mai este privit ca un intrus accidental în împărăţia materiei… Descoperim că Universul vădeşte existenţa unei puteri care gândeşte şi care supraveghează… [8].

Un matematician, Dr. Hans Rohrbach, vicerector al Universităţii din Mainz, Germania, se exprimă astfel:

„Concepţiile actuale ale fizicii se armonizează cu revelaţia biblică mult mai mult decât concepţiile elaborate în cursul secolului al XIX-lea şi care, la urma urmei, îşi au originea la Aristotel”.

„Vizibilul şi invizibilul se întrepătrund, şi ca oameni credincioşi, trăim în cele două lumi în acelaşi timp. Această concepţie despre întrepătrunderea paradoxală a văzutului cu nevăzutul o găsim în mod special în Biblie. Pe această bază pot să dau răspunsuri: Ce se găseşte în afara universului nostru finit? – Realitatea invizibilă a lui Dumnezeu… Ce exista înainte de începutul timpului? – Veşnicia lui Dumnezeu. Timpul este o creaţie divină care decurge într-un fel din veşnicie pentru a se reîntoarce în ea… Noi nu putem să aplicăm normele timpului şi spa­ţiului lumii nevăzute pentru că timpul şi spaţiul sunt atributele materiei, adică a lumii vizibile. De unde provine materia? Ea ia naştere din invizibil prin Cuvântul lui Dumnezeu… El vorbeşte, şi după voia Lui, Cuvântul Lui energizat, acest „dynamis” se transformă în energie fizică, în materie. Nu pot să o spun decât prin credinţă, plecând de la imaginea mea despre lume. Dar cunoaşterea ştiinţifică nu se opune acestui fapt. Biblia ne dă cunoş­tinţa deplină, chiar a lucrurilor pe care savantul nu poate să le cunoască” [9].

Iată cum arată profesiunea de credinţă a unui savant contemporan.

Dacă printre savanţii secolului XX sunt o mică parte atei, ca matematicianul Emile Borel (1871-1956), fizicienii Pierre (1859-1906) şi Marie Curie (1867-1934), Frédéric (1900-1958) şi Irène Joliot-Curie (1897-1956), Paul Langevin (1872-1946), Jean Perrin (1870-1942), biologii Ernst Haeckel (1834-1919), Félix de Dantec (1869-1917), Etienne Rabaud, Marcel Prenant [10], Eugène Bataillon (1864-1953), Jean Bostand (1894-1977)…, mult mai mulţi sunt credincioşi, a căror credinţă, fără îndoială, are diferite moduri de exprimare şi se prezintă în faze diferite, de exemplu:

– astronomii Sir James Jeans (1877-1946), Arthur Eddington (1882-1944);

– matematicianul şi fizicianul Albert Einstein (1879-1955);

– fizicienii Edourd Branly (1844-1940), Georges Claude (1870-1960), Louis de Broglie (1892-), Louis Leprince-Ringuet (1901-), Alfred Kastler…

– geologii Albert de Lapparent (1839-1908), Emile Haug (1861-1927), Louis de Launay (1860-1938), Pierre Termier (1859-1930)…

– biofizicienii Henri Devaux, Pierre Lecomte du Noüy (1883-1947)…

– fiziologii Ivan Petrovici Pavlov (1849-1936), cunoscut îndeosebi prin cercetările sale asupra funcţionării sistemului nervos şi mai ales asupra „reflexelor condiţiona­te”, Paul Chauchard, tot un specialist al sistemului nervos…

– celebrul entomolog Jean-Henri Fabre (1823-1915)…

– biologii, anatomişti, zoologii Armand Sabatier (1834-1910), Louis Vialleton, Henri Rouviere, Lucien Cuénot (1866-1951), Emile Guyénot, Louis Bounoure;…

– medicii Emile Roux (1853-1933), Albert Calmette (1863-1933), Alexis Carrel (1873-1944), Joseph Grasset (1849-1918), Remy Collin, Paul Toumier, Maurice Vernet…

– botaniştii P. A. Dangeard (1862-1947), Charles Flahault (1852-1935), Jules Pavillard (1868-1962), Louis Emberger (1897-1970), Claude Favarger…

Şi câte alte nume nu ar putea fi scrise pe această listă, care nu este decât indicativă, în urma unei anchete mai lungi şi mai minuţioase!

Să transcriem acum câteva mărturii [11].

  1. Savanţii credincioşi în faţa naturii

Astronomul Johann Kepler (1571-1630), după înde­lungi cercetări, a descoperit legile mişcării pământului şi a planetelor, descoperire care va revoluţiona astronomia, iar el cântă un imn de slavă Creatorului:

„Acum opt luni întrevedeam o rază de lumină; acum trei luni s-a luminat de ziuă; astăzi întrevăd această lege divină ca o rază strălucitoare. Sunt plin de bucurie; vreau să înfrunt pe muritori mărturisindu-le că am sustras vasele de aur ale egiptenilor pentru a clădi Dumnezeului meu un locaş sfânt departe de hotarele Egiptului… Mare este Domnul! Mare este puterea Sa! Înţelepciunea Sa este fără de sfârşit, la fel ca şi slava Sa! Ceruri, cântaţi-I laude! Soare, lună şi planete, lăudaţi-L cu limba voastră fără cuvinte! Armonii cereşti, lăudaţi-L! Lăudaţi-L, voi toţi care măsuraţi şi descoperiţi aceste armonii, la fel şi tu, sufletul meu, laudă pe Domnul, Creatorul tău. Totul există prin El şi în El! Tot ceea ce nu ştim se găseşte ascuns în El, la fel ca şi ştiinţa noastră deşartă! A Lui să fie slava, cinstea şi lauda în vecii vecilor!”

Iată pe marele botanist Karl Linné (1707-1778) care, în lucrarea sa de frunte Systema naturae, începe prin descrierea a ceea ce numeşte “Împărăţia naturii”, Imperium Naturae:

„Veşnic, fără margini, Atotştiitor, Atotputernic, Dum­nezeu Se lasă văzut în lucrurile create, şi în toate, chiar şi în cele mai mici, câtă putere! Câtă înţelepciune! Câtă desăvârşire de neînchipuit! Animalele, vegetalele, mineralele, împrumutând şi dând înapoi pământului elementele care slujesc la formarea lor; pământul în drumul lui neîncetat în jurul soarelui de la care primeşte viaţă, soarele însuşi cu celelalte astre şi sistemul întreg de stele suspendat şi pus în mişcare în adâncul vidului de Cel care nu poate fi înţeles, primul Motor, Fiinţa fiinţelor, Cauza cauzelor, Apărătorul universal, şi Suveranul Autor al lumii. Dacă Îl numeşti Destin, nu greşeşti: El este Cel de care depinde totul! Dacă Îl numeşti Natură, nu te înşeli: El este Cel din care a luat fiinţă totul! Dacă Îl numeşti Providenţă, spui adevărul: înţelepciunea acestui Dumnezeu conduce lumea!”

Iată pe entomologul din Serignan, J. H. Fabre, „totoda­tă descoperitor, iniţiator, animator, popularizator, scriitor…” [12]: „Eu nu cred numai în Dumnezeu, eu Îl văd, spunea el; fără El, nu înţeleg nimic; fără El totul este în întuneric. Cu cât merg, cu cât observ, cu atât această inte­ligenţă radiază din spatele tainelor lucrurilor. Este mai uşor să mi se smulgă pielea, decât să mi se scoată credin­ţa în Dumnezeu”.

Şi dacă, uneori, „Fabre nu se foloseşte de cuvântul: Dumnezeu, se simte că gândul lui este acolo”.

Am putea cita pe Isaac Newton, Georges Cuvier, Augustin-Pyrame de Candolle, Louis Pasteur, şi mulţi alţii. Dar trebuie să revenim acum la cei moderni, contempo­ranii noştri.

Lucien Cuénot, într-un articol intitulat „Grijile metafi­zice ale unui naturalist”, scrie:

„Universul nu poate fi înţeles decât dacă este actul unei Gândiri care ne depăşeşte infinit, iar evoluţia numai dacă este efectul unei Voinţe care a imprimat lumii mişcarea şi o conduce în căile ei prin intermediul cauzelor naturale. Viaţa se găseşte în drum spre o destinaţie necunoscută. Omul de ştiinţă, prin metodele lui proprii, nu ar putea să meargă mai departe decât această afirmare a realităţii metafizice, dar asigurat fiind de prezenţa misterului, îşi înţelege mai bine dorinţa nepotolită de a şti şi de a expli­ca, şi dorul după un Adevăr absolut”.

Emile Guyénot, deşi neagă orientarea sa spre finalism, este obligat să recunoască:

„Din toate timpurile, studierea vieţii s-a arătat aproape de nedespărţit de ideea de finalitate. Este într-adevăr, foarte greu să încercăm să ne închipuim realizarea orga­nismelor, a corelaţiilor anatomice şi fiziologice care le caracterizează, fără să admitem că totul se petrece ca şi cum natura ar urmări un scop: armonia funcţională, menţinerea şi reproducerea fiinţelor vii… Nu poţi conce­pe că totul ar fi luat naştere din întâmplare… Cum poţi să crezi că formarea unui ochi funcţional, a unui creier cu nenumăratele lui conexiuni se datoreşte unei serii de întâmplări? Este ca şi cum ai admite că, aruncând în aer literele din care este compusă o fabulă de La Fontaine, ar exista vreo şansă ca să cadă din nou în ordinea necesară reconstituirii textului original… Se pare că teoria mutaţionistă se loveşte aici de o adevărată imposibilitate” [13].

Marele fizician Louis de Broglie, căruia i se datorează unificarea fizicii atomice, revine la această idee (1951), socotind că pare de necrezut ca organe ca ochiul şi ure­chea animalelor superioare şi ca diferitele „reuşite” ale fiinţei vii, cum sunt minunatele procese ale vieţii, mai ales cele ale reproducerii şi care „uimesc imaginaţia” să fi putut fi doar rezultatul efectului hazardului, chiar prelun­git în durate de timp enorme. „Realizările vieţii par să rezulte dintr-o formă organizatoare care nu se manifestă în natura fără viaţă şi a cărei adevărată origine ne este total necunoscută” [14].

Albert Einstein declara (1938):

„Fără credinţa în armonia internă a lumii noastre, nu ar putea să existe ştiinţă”, şi tot el a mai scris:

„Dacă eliminăm din iudaismul profeţilor şi din creşti­nismul propovăduit de Isus tot ceea ce a fost introdus mai târziu…, avem o religie capabilă să ferească lumea de toate relele sociale. Orice om are datoria sfântă să facă tot ce poate pentru triumful acestei religii” [15].

Einstein este aici de acord cu Biblia care spune: „Orice cuvânt al lui Dumnezeu este încercat… Nu adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească şi să nu fii găsit mincinos” (Proverbele 30:5-6).

Fiziologul Paul Chauchard, înfăţişând cele două atitu­dini posibile materialiste sau spirituale, a savantului “în faţa marilor probleme care preocupă pe orice om” se exprimă astfel:

„Atitudinea savantului materialist care crede în omeni­rea de mâine regenerată şi condusă de ştiinţă, este şi ea un act de credinţă, o religie. Dar, este ea o concepţie legitimă? Claude Bernard, părintele fiziologiei, nu o admitea: “Ştiinţa, scria el, dă Omului o putere nouă, dar nu-i schimbă firea şi nici sentimentele… Nu ştiinţa este cea care va reînnoi omul…” [16]. Fizicianul Louis Leprince-Ringuet afirmă la rândul său: “Înaintea celor două aspecte principale ale ştiinţei moderne, cunoaşterea amănunţită şi luarea în stăpânire a lumii, cercetătorul creştin se simte în largul său… aceste două caractere corespund unor rezonanţe adânci ale cre­dinţei sale şi însăşi chemării sale. Cât priveşte domeniul cunoaşterii, nu este oare uimitor de adevărat? Întreaga tradiţie biblică şi creştină ne îndeamnă să urmărim şi să cercetăm opera Creatorului, atât în făpturile însufleţite cât şi în natură (Geneza 2:19-20). Creştinului i se tra­sează astfel ca ţintă cunoaşterea lui Dumnezeu prin făp­turile Lui; ea are fără îndoială mai mult sens, mai multă valoare chiar decât munca, considerată numai ca un mijloc; ea este mai fundamentală. Dar şi luarea în stăpâ­nire a lumii este inclusă în gândirea creştină (Geneza 1:26-27; Psalmul 8:6-9)… Dar cercetătorul îşi dă uşor seama că ştiinţa, cu toate progresele ei uimitoare şi dez­voltarea ei extraordinară, nu a adus elemente de răspuns la marile întrebări care frământă gândirea de când este omul pe pământ. Dacă ştiinţa poate să schimbe compor­tamentul nostru general, adică reacţiile creierului nostru, în schimb nu ne învaţă ce am venit să facem pe pământ. – „Chiar dacă am merge pe Lună ca să ne plimbăm pe acolo neliniştea, ea ar rămâne aceeaşi… Cele două forme ale activităţii ştiinţifice corespund, s-ar putea zice într-un mod simplist şi incomplet, cu dragostea şi cu mila: dra­gostea prin cunoaştere, mila prin luarea în stăpânire a lumii. Adică creştinul trebuie să iubească şi să slujească…” [17].

Aceasta este paralela pe care o stabileşte Leprince-Rin­guet între ştiinţa şi credinţa creştină; o comparaţie de alt gen, dar la fel de adevărată ne sugerează şi un fizician de la centrul nuclear de la Saclay.

Serge Tarassenko declară într-adevăr:

„Timpul a devenit elastic! Cum nu i s-a întâmplat încă nimănui să călătorească cu asemenea viteze, totul a trecut neobservat. Da, însă… electronii imenselor noastre sincrotoane se mişcă extrem de rapid… Astfel timpul pro­priu se micşorează cu viteza. Oare va dispare? Desigur! Timpul… era până aici o noţiune foarte importantă care împărţea în epoci extrem de regulate istoria lumii noas­tre, şi iată-l acum pe cale „să se topească” literalmente, pentru ca apoi să dispară complet!… Când timpul, această noţiune atât de relativă întâlneşte domeniul Absolutului, cel al luminii libere şi integrale, se transformă în „veşnicie”.

Or, iată că, urmează S. Tarassenko, în lumina promi­siunilor Evangheliei, „nu mai am nevoie să-mi construiesc o navă spaţială perfecţionată care va putea să mă ducă cu o viteză apropiată de cea a luminii, dar, vai! fără să o egaleze vreodată, căci am primit şi am acceptat deja o putere la fel de minunată, cea de a deveni copil al lui Dumnezeu printr-o transformare lentă dar sigură, ca să ajung într-o zi pe deplin copil al lui Dumnezeu. Ştiu acum că istoria oamenilor are un sens, un sens minunat… aproape de necrezut de mintea omenească! Destinul nos­tru este acela de a deveni copii ai lui Dumnezeu, căci putem să-I acceptăm puterea care ne eliberează progresiv, înainte de a o face definitiv, putere care supune acceptării (sau refuzului) noastre posibilităţi minunate de biruin­ţă… asupra efectelor acestei entropii, a acestei funcţii de dezordine a Universului, înainte de a ne ELIBERA total, când vom învia pentru veşnicie. Toată istoria oamenilor de la Creaţie şi până astăzi se îndreaptă spre acest mo­ment situat în centrul timpului şi al Spaţiului, această lumină în noaptea vremilor… Golgota… dimineaţa Paştelor… descoperirea lui Dumnezeu făcut Om astfel ca omul să devină fiu al lui Dumnezeu. Astfel, această imagine profundă a „lumii pe care atât de mult a iubit-o Dumne­zeu” se transformă într-o adevărată orientare a vieţii mele, o neîncetată încurajare pentru „a prinde clipa care trece” ca să pregătesc cu toate puterile mele şi cu toate faptele mele venirea cunoaşterii absolute şi a mântuirii desăvârşite” [18].

Cititorul va ierta lungimea acestui citat, dar este o mi­nunată pildă ale cărei elemente le aduce fizica modernă în dezvoltările ei recente, subliniind perfectul acord între ştiinţă şi credinţă. Nu ne rămâne atunci decât să deschidem Biblia pentru a vedea câte pasaje ca Ioan 1:9-13; Romani 8:12-27; 1 Corinteni 13:9-12, se dovedesc, prin adâncimea şi imensa lor însemnătate, de o pregnantă actualitate, încoronate de această promisiune care, atunci când timpul nu va mai exista, se va dovedi o strălucită realitate: „Robii Lui Îi vor sluji şi Îi vor vedea faţa” (Apocalipsa 22:3).

Ştiinţa nu contrazice o asemenea viziune, din contra, ea duce aici şi de aceea un matematician, Profesorul Hans Rohrbach, din Mainz, pe care l-am mai citat în paginile anterioare, se referă la imaginea lumii aşa cum ne-o pre­zintă ştiinţa şi Biblia:

„Biblia ne dă cunoştinţa ultimă, pe care savantul nu o poate afla. Într-adevăr, în Isus Cristos este ascunsă toată plinătatea înţelepciunii şi a cunoştinţei: A ajunge la această cunoştinţă şi înţelepciune, iată scopul vieţii mele: aceasta duce la supunere şi la slujire…”.

Cetatea noastră se găseşte în invizibil, cum spune Pavel: „Voi nu mai sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu” (Efeseni 2:19). „Aici găsesc eu forţa necesară ca să trăiesc creştineşte în lumea vizibilă” [19].

Tot aşa, un alt savant contemporan, Dr. G. A. Blaauw, profesor de matematici electronice la Universitatea din Enschede, Olanda şi care a participat la dezvoltarea ulti­melor ordinatoare I.B.M. îşi afirmă credinţa în termeni deosebit de clari:

„Sunt acum mai mult de douăzeci de ani de când am devenit creştin. În timpul acestei perioade, am studiat şi am lucrat în câmpul ştiinţei moderne, mai ales în ramura ordinatoarelor electronice. Această muncă nu s-a ridicat împotriva binecuvântării spirituale şi a încurajării pe care le-a dat Dumnezeu în harul Său. Dimpotrivă, ea a confir­mat adevărul că Dumnezeu S-a făcut cunoscut prin Cuvân­tul Său. Am constatat aceasta nu numai în propria mea viaţă, ci şi din viaţa numeroşilor savanţi şi ingineri cre­dincioşi” (Scrisoare din 21 August 1970).

Astfel, ştiinţa şi tehnica, chiar în perspectivele lor cele mai modeme, nu numai că nu întorc de la credinţă pe cei credincioşi, dar aduc mărturie despre revelaţia lui Dum­nezeu.

Acelaşi lucru ne arată, deşi mai rezervat, Profesorul Pierre-P. Grasse, eminent biolog, membru al Academiei de ştiinţe, în cartea sa: „Tu, acest mic zeu, sau Eseu despre istoria naturală a omului” (Colecţia „Savanţii şi lumea”, Albin Michel, 1971). Autorul nu pretinde că se ocupă de metafizică, ci numai de biologie; prin aceasta demonstra­ţia câştiga mai multă forţă, subliniind preocupările fun­damentale ale biologilor dincolo de domeniul specializării lor şi faţă de viaţă şi moarte, de timp şi de veşnicie.

1) Desigur, Prof. Grasse ni se prezintă ca evoluţionist convins. Dar în loc să afirme discontinuităţi esenţiale, el deosebeşte trei universuri, cel lipsit de viaţă, cel al vieţii şi cel al omului, descrie amănunţit diferenţele care există între om şi celelalte primate (picior, bipedie şi statură verticală, anatomie craniană, limbaj articulat, cicluri sexuale), constată în sfârşit că în ciuda diversităţii lor, fosilele Homo sapiens posedă un asemenea fond de carac­tere comune încât nu este posibil nici să le atribui originii deosebite, nici să le consideri ca specii diferite.

2) Prof. Grasse nu este un teoretician al hazardului. El recunoaşte că omul nu este un intrus pe glob şi că este o „fiinţă de excepţie”:

„Omul care să rezulte din nenumărate erori de copiere a A.D.N.-ului ce se produc la duplicarea moleculară, această idee, scrie el, îmi pare la o cercetare mai profundă, ridicolă, ceea ce nu este grav, dar contrară realită­ţii, ceea ce o condamnă… Într-adevăr, să atribui zeului hazard paternitatea creierului, a ochiului, a urechii inter­ne… înseamnă a face dovadă de o apreciabilă doză de naivitate, sau de o încredere oarbă într-o ipoteză, ceea ce de altfel, este totuna” (p. 138-139).

3) Prof. P.-P. Grasse nu respinge, ci dimpotrivă, afirmă termenul de finalitate; el constată existenţa unei finalităţi imanente sau de fapt, şi a unei finalităţi transcenden­te; de aceasta din urmă nu se ocupă în cartea sa, nu pentru că problema finalităţii transcendente nu s-ar pune în biologie, ci pentru că interesează înainte de toate pe metafizician (p. 57) şi precizează: „Când savantul desco­peră legile şi de aici ordinea din natură, el se întreabă uneori ce autor a conceput pe unele şi a făcut-o pe cea­laltă. Această chestiune este legitimă în sine, dar este de domeniul metafizicii şi nu de cel al ştiinţei” (p. 62-63). Biologul îşi limitează astfel sfera investigaţiei lui, dar nu neagă realităţile care se afirmă dincolo de domeniul său, recunoscând de altfel că „filozoful spiritualist se apropie mult mai mult de real decât materialistul care nu consi­deră decât un aspect al lucrurilor” (p. 72-73).

4) Iată acum o dublă constatare:

– cu privire la viaţă, mai întâi: „Definirea vieţii în ter­meni precişi depăşeşte posibilităţile noastre; ea nu are nimic material şi totuşi i se măsoară manifestările…” (p. 50).

– pe urmă cu privire la om şi la Dumnezeu: „Faptul este sigur, vădit: Omul fără transcendent este, psihologic vorbind, un dezechilibrat, un anormal… Transcendentul pătrunde în om pe căi diferite şi neaşteptate. El nu se limitează numai la credinţa într-un Dumnezeu unic, ne­creat şi creator, ci înglobează şi cultul frumosului şi cel al binelui. Este dragostea dezinteresată pentru aproa­pele… Dacă este imposibil să demonstrezi existenţa lui Dumnezeu, este la fel de imposibil să-I demonstrezi inexistenţa… numai un savant mărginit poate să susţină că nu există nimic dincolo de concretul care îi este acce­sibil…” (p. 252-253).

Iar dacă Prof. Grasse nu situează păcatul originar în adevărata lui perspectivă, cea a căderii, dramă a libertăţii şi a liberei alegeri a omului, care îl leagă de „condiţia noastră animală de unde ne vin necazurile”, el scrie cu toate acestea: „Păcatul originar? Este de o uimitoare cla­ritate şi cât de bine este numit!… Dar ne dăm bine seama că destinul nostru nu este cel al animalului” (p. 278).

Nu ne aminteşte aceasta de vorba Eclesiastului: „Dum­nezeu a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei?” (Eclesiastul 5:11).

  1. Credinţa, dinamică de viaţă şi de acţiune

Ultimele mărturii pe care le-am citat arată deja că mo­dul în care credinţa, întemeiată pe revelaţia biblică şi creştină, nu numai că se poate împăca cu spiritul şi cer­cetarea ştiinţifică, dar reprezintă pentru savanţii însufleţiţi de ea o dinamică de viaţă şi de acţiune. Trebuie să precizăm această situaţie cu câteva exemple pentru care nu avem decât dificultatea alegerii.

Am putea să amintim din nou şi să cităm şi aici pe Kepler, Newton, Linné, Cuvier, Jean-Henri Fabre, şi atâ­ţia alţii care nu s-au mulţumit să proclame în faţa natu­rii credinţa lor într-un Dumnezeu creator şi conducător al universului, ci care şi-au trăit credinţa, căci aceasta a pătruns, a inspirat, a animat şi a dirijat întreaga lor viaţă.

Iată pe cel numit „Newton-ul electricităţii”, André-Marie Ampère (1775-1836), despre care s-a putut spune că „Religia a fost, împreună cu ştiinţa, Marele Motor al vieţii sale”, în „jurnalul său intim” se poate citi această cugetare:

„Să nu ai încredere în spiritul tău; te-a înşelat atât de des! Cum ai putea să te bazezi încă pe el? Când încercai să devii filozof, îţi dădeai deja seama cât de deşert este acest duh care constă într-o anume uşurinţă de a produce gânduri strălucitoare. Astăzi, când râvneşti să devii creş­tin, nu simţi tu că duhul bun este numai cel care vine de la Dumnezeu? Duhul care ne îndepărtează de Dumnezeu, duhul care ne întoarce de la adevăratul bine, oricât de pătrunzător, de plăcut, de abil ar fi pentru a ne procura bunuri trecătoare, nu este decât un duh de amăgire şi de rătăcire. Duhul nu are alt scop decât să ne conducă spre Adevăr şi spre binele cel mai înalt.

„Fericit este omul care se dezbracă pentru a fi îmbră­cat! Cine calcă în picioare înţelepciunea amăgitoare ca să o primească pe cea a lui Dumnezeu, dispreţuieşte spiritul în măsura în care lumea îl apreciază. Nu-ţi potrivi ideile cu cele ale lumii, dacă vrei să fie conforme cu adevărul”.

„Doctrina lumii este o doctrină a pierzării. Trebuie să devii simplu, umil şi în întregime desprins de oameni; trebuie să devii calm, recules şi să nu încerci să-ţi scoţi dreptatea înaintea lui Dumnezeu.

„Chipul acestei lumi trece. Dacă te hrăneşti cu deşertă­ciunile ei, vei trece ca şi ea. Dar adevărul lui Dumnezeu rămâne veşnic; dacă te vei hrăni cu el, vei fi permanent ca şi el…”

„Lucrează cu un duh de rugăciune. Studiază lucrurile acestei lumi, este datoria ta; nu le privi însă decât cu un ochi; celălalt să fie aţintit neîncetat la lumina veşnică. Ascultă pe savanţi, dar nu-i asculta decât cu o ureche. Cealaltă să fie totdeauna gata să primească preţioasele modulări ale glasului prietenului tău ceresc.”

„Nu scrie decât cu o mână. Cu cealaltă prinde-te de haina lui Dumnezeu ca un copil care se ţine strâns de haina tatălui său. Fără această precauţie îţi vei zdrobi capul de vreo piatră. Fie ca să-mi amintesc întotdeauna de vorbele apostolului Pavel: „Folosiţi-vă de această lume ca şi cum nu v-aţi folosi de ea”. Fie ca sufletul meu, începând de astăzi, să rămână astfel lipit de Dumnezeu şi de Isus Cristos.”

„Binecuvântează-mă, Doamne!” [20].

Iată şi cuvintele lui Pierre Termier rostite cu ocazia morţii unor rude:

„Ştiu că această încercare este voia Cuiva care ştie ce face şi care ne iubeşte… Datorită lui Dumnezeu, nimeni dintre ai mei nu cârteşte, iar cântarea care îmi place cel mai mult este Magnificat…Ce s-ar înţelege fără moarte?… Suntem ca nişte copii cărora li se zice: „Răbdare, veţi înţelege aceasta mai târziu…”

Iată acum un extras dintr-o scrisoare scrisă de Pierre Termier familiei sale într-o zi de Crăciun, în timpul războiului din 1914:

„Mai târziu războiul din 1914 va fi aproape uitat; se va vorbi despre el ca de ceva întâmplat demult pe care numai erudiţii îl mai cunosc: dar clopotele de Crăciun vor bate încă, în fiecare an, la 25 Decembrie… În fond, un singur lucru contează: să fi fost, aici jos, în bucurie sau în durere, în sărăcie sau în bogăţie, în slavă sau în anoni­mat, martorii acestui Copilaş evreu. Războiul, pacea, combinaţiile oamenilor, visurile săracelor noastre inimi, toate acestea nu sunt nimic” [21].

Şi de la marele botanist Charles Flahault avem mai multe mărturii ale nădejdii creştine, mai ales această scrisoare scrisă cu ocazia morţii prietenului său, marele specialist în silvicultură din Aigoual, Georges Fabre (25 Mai 1911):

„Vă compătimim din toată inima şi plângem alături de Dumneavoastră. Rugăm de asemenea pe Dumnezeul milei în care v-aţi pus şi unul şi altul toată încrederea să vă mângâie în această mare încercare. Cel puţin aveţi deplina încredere a revederii, tot aşa de nezguduită ca şi a lui. „Fericiţi cei ce mor în Domnul; ei nu mor, ci au viaţă veşnică”… La Dumnezeul tuturor creştinilor, la Dumne­zeul răstignit pentru mântuirea oamenilor ne rugăm cu toată râvna pentru Dumneavoastră. În El este toată nădejdea noastră”.

În Flahault erau strâns uniţi omul de mare ştiinţă şi omul de mare credinţă; fiindu-i elev, am avut numeroase mărturii ale acestui fapt [22].

De la zoologul Armand Sabatier (1834-1910) căruia i se datorează îndeosebi cercetări remarcabile de anatomie comparată asupra inimii şi a circulaţiei centrale la verte­brate, am putea cita multe exprimări ale profunzimii credinţei lui; şi la el laboratorul şi cămăruţa de rugăciu­ne erau pe picior de egalitate, în strânsă legătură una cu alta. Iată câteva pasaje caracteristice ale lucrării sale „Filozofia efortului” (1903):

„Nu! Existenţa numeroaselor forme ale răului nu împie­dică nicidecum negarea personalităţii divine şi absenţa unui Dumnezeu al bunătăţii şi al dreptăţii, căci nu numai că Dumnezeu nu este autorul răului, dar nu l-ar fi putut înlătura fără să anuleze libertatea, adică caracterul moral şi demnitatea lumii…

„…Libertatea este unul din cele mai necesare atribute ale lui Dumnezeu; căci un Dumnezeu care nu ar mai fi liber nu ar mai fi Dumnezeu; ar face parte din natură, dar nu i-ar mai putea fi autorul. Cine zice creaţie zice liber­tate şi voinţă. Cine Îl socoteşte pe Dumnezeu ca deter­minat spune panteism, adică în fond ateism…

„…Dumnezeul impersonal al panteismului, şi nici Dum­nezeul indiferent şi îngheţat al deismului nu pot fi zeii rugăciunii. Dar Dumnezeul teismului [23] care, creator al lumii, o îndreaptă spre o ţintă de dreptate şi sfinţenie este un Dumnezeu la care te poţi ruga. Dumnezeul rugă­ciunii este prin excelenţă Dumnezeul creştinismului, adică Dumnezeul creator şi tată, Dumnezeul care Îşi iubeşte făptura mâinilor Lui şi o vrea bună şi fericită”…

„…Nimic nu ne îndreptăţeşte să restrângem şi să limi­tăm puterea divină. Dar trebuie să remarcăm că nu este vorba de loc aici despre puterea divină, ci de nişte hotă­râri ale voinţei divine. Noi putem, desigur, să credem că Dumnezeu poate tot ceea ce vrea; dar vrea El tot ceea ce ar putea? Iată întrebarea”.

Aceasta fiind zise, să remarcăm acum recunoaşterea pe care o face Sabatier eficacităţii rugăciunii făcute cu credinţă, nu unui idol de piatră sau de lemn, ci Dumnezeu­lui viu şi adevărat care aude şi care împlineşte:

„…Omul care se roagă exercită asupra a ceea ce îl în­conjoară, şi chiar asupra evenimentelor mai mult sau mai puţin apropiate sau îndepărtate, o influenţă şi o acţiune superioară celor ale omului care nu se roagă. Dacă există însă o superioritate neîndoielnică între individul care se roagă şi cel care nu se roagă, este uşor de înţeles de câtă forţă, de câtă influenţă este capabilă rugăciunea unei mase de oameni, a unui popor, a unei rase, cuprinşi de elanul rugăciunii…” [24].

Această putere a rugăciunii o sublinia şi Dr. Alexis Carrel (1873-1944), Premiul Nobel pentru medicină, 1912, autorul cărţii „Omul, acest necunoscut” (1936) (*):

„Rugăciunea, a scris el, este o forţă la fel de reală ca şi gravitaţia universală. În calitate de medic, am văzut oameni asupra cărora eşuase orice alt tratament, înălţaţi deasupra lor înşişi, şi a descurajării lor, prin rugăciune… Rugăciunea este urmată totdeauna de un rezultat dacă este făcută în anumite condiţii… Rugăciunea acţionează asupra duhului şi asupra trupului într-un mod care pare să depindă de calitatea, de intensitatea, de frecvenţa ei… În general, ea constă într-o plângere, un strigăt de spaimă, o cerere de ajutor. Uneori se transformă într-o senină contemplare a principiului imanent şi transcendent al tuturor lucrurilor. Poate fi definită şi ca o înălţare a sufletului către Dumnezeu. Ca un act de dragoste şi de adorare faţă de Dumnezeul de la care vine minunea vie­ţii… Departe de a fi doar o simplă recitare de formule, adevărata rugăciune reprezintă o stare mistică când con­ştiinţa se absoarbe în Dumnezeu. Această stare nu este de natură intelectuală. Ea rămâne de neînţeles atât pentru filozofi cât şi pentru savanţi. Oamenii simpli simt pe Dumnezeu la fel de firesc ca şi căldura soarelui sau parfu­mul unei flori. Dar acest Dumnezeu accesibil celui care ştie să iubească se ascunde celui care nu ştie decât să înţeleagă… Prin rugăciune omul se apropie de Dumnezeu şi tot prin ea Dumnezeu intră în el… Trebuie să te rogi neîncetat… Este absurd să te rogi dimineaţa şi să te com­porţi apoi în restul zilei ca un păgân. Gânduri foarte scurte sau invocaţii mintale pot să menţină pe om în prezenţa lui Dumnezeu. Întreaga comportare este atunci inspirată prin rugăciune. Astfel înţeleasă, rugăciunea devine un mod de a trăi” [25].

Aşa vorbea despre rugăciune un om de ştiinţă, un me­dic.

(*) Amănunte despre viaţa şi opera marelui om de ştiinţă şi cre­dinţă francez se află în cartea „CHIRURGUL” de Th. Chiţulescu, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, (EB), Bucureşti, 1979, p. 52-86.

Apostolul Pavel nu cerea el creştinilor: „Stăruiţi în rugăciune… Rugaţi-vă neîncetat” (Coloseni 4:2; 1 Tesaloniceni 5:17)? Iar apostolul Iacov, pe baza mai multor exemple, şi prin experienţa personală, consta­ta: „Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui nepri­hănit” (Iacov 5:16).

  1. Trebuie să modernizăm Biblia?

Ni se spune că cunoştinţa ştiinţifică a universului a evoluat, că ideile şi moravurile s-au schimbat, că trăim în secolul al XX-lea şi nu în vremile mai mult sau mai puţin depărtate când au fost scrise cărţile Bibliei, că, prin urmare, Biblia nu mai este modernă, că este în mare parte de neînţeles pentru omul de astăzi, în lumea de astăzi. Ar trebui deci să o modernizăm, să o traducem într-un lim­baj pe care omul din acest secol să-l poată înţelege şi mai ales primi, să o reinventăm, să o scriem din nou, ştergând vechile cuvinte-cheie şi ideile învechite pe care le conţine şi le argumentează, ca cele de cădere, de păcat, de mântu­ire, de izbăvire, de ispăşire, de răscumpărare, de milă, etc., eliminând transcendenţa şi personalitatea lui Dum­nezeu… [26]. Ar trebui deci să coborâm Biblia la nivelul şi la măsura omului?

La această obiecţie, curentă astăzi, care are ca rezultat contestarea Bibliei în ansamblul ei, vom opune câteva observaţii:

1) Măsura şi perspectiva lui Dumnezeu nu se aseamănă cu cele ale omului. Biblia, după cum am văzut, o afirmă: Isaia 55:8-10; Psalmul 90:4. Dar şi ştiinţa cea mai modernă recunoaşte acest lucru:

„Universul este finit sau infinit? Expansiunea lui este constantă, se încetineşte sau se accelerează? Aceste par pentru moment fără răspuns… În starea actuală a obser­vaţiilor, este cu neputinţă de răspuns… La scara fenomenelor umane şi chiar biologice, soarele pare uimitor de stabil. Dar, în realitate, această stabilitate ascunde o evoluţie ireversibilă care, dincolo de câteva miliarde de ani în trecut şi în viitor, a fost şi va fi mult mai rapidă şi mai spectaculoasă decât este astăzi…” [27].

2) Dumnezeul Bibliei este un Dumnezeu care vorbeşte şi un Dumnezeu care acţionează. El se descopere prin lucrările Sale şi prin cuvântul Său. El s-a coborât pe pă­mânt pentru a Se face cunoscut oamenilor şi în acest scop a folosit limba lor. Dar de ce a ales ca instrument al descoperirii Lui tocmai limba unui popor atât de mic? Fără îndoială, se pune mai întâi problema tainei alegerii acestui popor. Dar mai este faptul că limba ebraică era cu siguranţă, dintre toate limbile ce existau pe atunci, cea mai concretă, „cea mai expresivă”, cea mai puţin „inte­lectuală” şi, prin urmare, cea mai accesibilă oamenilor. Pe de altă parte, pentru Noul Testament, s-a observat „limba Evangheliilor este o limbă încă vie… în ansamblu şi ca învăţătură… astăzi este mai uşor înţeleasă de un grec decât limba lui Montaigne de un francez”. „Aceasta se datorează faptului că evangheliştii, dorind să ajute poporul, s-au slujit nu de greaca cultă care se folosea pe atunci, ci pe cât posibil de cea vorbită de popor şi care, de atunci, s-a schimbat relativ puţin. Această întrebuin­ţare a limbii greceşti populare reprezintă un lucru extra­ordinar pentru acele vremuri”…

Astfel se exprima Prof. Hubert Pernot, de la Sorbona, eminent specialist atât în greaca veche cât şi în cea moder­nă [28]. Şi apostolul Pavel vorbea şi scria în greacă, dar când împrejurările i-o cereau, se exprima în limba ebraică (Faptele Apostolilor 21:37 la 22:2). Într-adevăr, Dumnezeu a dorit să Se facă cunoscut oamenilor într-un limbaj care să fie cel mai accesibil, cel mai clar, cel mai inteligibil. Tre­buie să-l schimbăm noi cu ceva? Este oare necesar, sub pretextul modernizării, să gândim din nou, să scriem din noi Biblia? Aceasta ar însemna să ne îndepărtăm de la gândul lui Dumnezeu. Grija cea mai mare a traducătorului Bibliei nu constă oare în tălmăcirea cât mai exactă, cât mai fidelă, cât mai completă a întregii bogăţii de cuvinte a Bibliei, şi, prin urmare, a plinătăţii descoperirii lui Dumnezeu faţă de oameni?

„O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dum­nezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Şi în adevăr, cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi? Din El, prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slavă-n veci! Amin!” (Romani 11:33-36).

3) Or, iată că revelaţia lui Dumnezeu se adresează tutu­ror oamenilor, oricare ar fi ei, oriunde ar fi ei, omului de astăzi aşa cum se adresa şi omului de ieri, şi cum se va adresa şi omului de mâine, cu aceleaşi cuvinte, cu aceeaşi orientare, şi aceasta atâta timp cât vor fi oameni pe pă­mânt, căci omul rămâne om cu aceleaşi probleme, cu aceleaşi întrebări, cu aceleaşi nevoi adânci şi esenţiale.

Într-o zi, când geologul Pierre Termier era rugat să spună ce ar avea de transmis tineretului de astăzi, dacă ar putea să se facă auzit, acesta, surprins, replică:

„De ce adăugaţi cuvântul „astăzi” la cuvântul „tine­ret”?… Ceea ce ar trebui spus tinerilor de astăzi este exact ceea ce ar fi trebuit să se spună tinerilor de acum o sută de ani, de acum o mie de ani, de acum trei mii de ani şi ar trebui repetat până la sfârşitul omenirii. Căci omul nu-şi schimbă fondul: şi problema umană nu depinde nici de ţări, nici de vremi, nici chiar de progresele de care suntem atât de mândri. Problema omului s-a ridicat înaintea noastră prin timp, prin viaţă, prin moarte, şi se va ridica în acelaşi fel şi ultimului dintre oameni. Numai când ultimul dintre oameni va fi culcat la rândul lui în ţarina generaţiilor nenumărate, atunci poate că moartea va fi biruită de propria ei victorie şi o voce supraomeneas­că va striga: „Nu mai există timp!” [29].

Iată cum se exprima un om de mare ştiinţă şi mare credinţă!

Mesajul lui Dumnezeu pentru oameni este neschimbat; el nu are trebuinţă să fie modificat după moda şi obiceiurile zilei; este Evanghelia veşnică!

„Orice cuvânt al lui Dumnezeu este încercat… Nu adău­ga nimic la cuvintele Lui ca să nu te pedepsească şi să nu fii găsit mincinos” (Proverbele 30:6).

„Cuvântul lui Dumnezeu rămâne în veac” (Isaia 40:8).

  1. Cele două atitudini ale savanţilor credincioşi

Desigur că s-ar putea adăuga mărturiilor de mai sus nu­meroase altele aparţinând oamenilor de ştiinţă din secolul XX ca şi din secolele precedente:

– credinţă într-un Dumnezeu personal, creator şi armoni­zator al universului;

– credinţă într-un Dumnezeu care continuă să conducă lumea prin providenţa Sa şi care Se ocupă de nevoile tuturor făpturilor Lui;

– credinţă într-un Dumnezeu care Se face cunoscut omu­lui prin cuvântul Lui şi prin lucrările Sale, care este atent şi care răspunde la rugăciunea făcută cu credinţă;

– credinţă în prelungirea acestei vieţi dincolo de mor­mânt, într-o viaţă mai înaltă şi mai frumoasă, o viaţă deplină, fără îngrădiri şi necazuri.

Iată, în definitiv, ce găsim, exprimate diferit, în toate aceste mărturii.

De la savanţii Renaşterii şi ai Reformei la cei din epoca electronicii şi a astronauticii, contemporanii noştri, trecând peste Kepler, Newton, Linné, Cuvier, Cauchy, Gauss, Ampère, Fresnel, Pasteur şi numeroşi alţii, avem dovada de netăgăduit că nu există incompatibilitate, ci dimpo­trivă, un acord perfect între spiritul şi cercetarea ştiinţi­fică, pe de o parte, şi pe de altă parte, între temeiurile şi avânturile credinţei creştine, „o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1); trebuie totuşi să constatăm că, printre savanţii credincioşi, se afirmă două atitudini cu privire la raporturile dintre ştiinţă şi cre­dinţă:

1) Mai întâi sunt cei care cred că cele două domenii sunt absolut distincte unul de celălalt; fără îndoială, pentru ei credinţa le descoperă mai mult despre liniştea sentimen­tului, despre intuiţia, despre aspiraţia profundă a fiinţei, decât despre adevărul demonstrabil în sensul în care îl înţeleg oamenii de ştiinţă, bazat pe fapte materiale, con­crete, pipăibile, de exemplu realităţi istorice. Aceasta a fost atitudinea binecunoscută a lui Louis Pasteur:

„Filozofia” mea este în întregime ieşită din inimă şi nu din spirit, de aceea mă las în voia celei pe care o inspiră sentimente atât de veşnice ce se dovedesc la căpătâiul care a fost iubit atât de mult şi care este pe moarte, în acel moment suprem, este ceva în adâncul sufletului care ne spune că lumea nu poate fi un ansamblu pur de fenomene proprii unui echilibru mecanic ieşit din haos al elemente­lor prin simplul efect al jocului treptat al forţelor mate­riei”… Şi el afirma:

“Ştiinţa nu trebuie să se neliniştească, oricare ar fi consecinţele filozofice ale lucrărilor ei… Asta înseamnă că în forul meu interior şi în conduita vieţii mele nu ţin seama decât de ştiinţa dobândită? Aş vrea să fie aşa, dar nu se poate, căci ar trebui să mă dezbrac de o parte din mine însumi. În fiecare din noi există doi oameni: savan­tul, cel care a şters trecutul, care prin observaţie, experi­mentare şi raţionament vrea să ajungă la cunoaşterea naturii, şi omul sensibil, omul de tradiţie, de credinţă sau de îndoială, omul de sentiment, omul care îşi plânge copiii ce nu mai sunt, care nu poate, vai! să dovedească că îi va revedea, dar care crede şi speră aceasta, care nu vrea să moară cum moare un vibrion, care îşi spune că forţa care este în el se va transforma. Cele două domenii sunt distincte, şi este nenorocit cel care ar vrea să le suprapu­nă în stadiul atât de imperfect al cunoştinţelor omeneşti”.

2) Dar, pe de altă parte, numeroşi sunt savanţii care cred că nu există perete etanş între laborator şi cămăru­ţa de rugăciune şi care trec foarte natural dintr-unul în alta. Aşa a fost un Kepler, un Newton, un Linné, un Cuvier, un Jean-Henri Fabre, un Edouard Branly, un Henri Devaux, un Pierre Termier…

Un ascultător al ultimei lecţii a lui Cuvier (8 Mai 1832), cu cinci zile înainte de moartea acestui savant, îşi notează astfel impresiile:

„…Era în această ultimă parte a lecţiei de un calm şi de o putere de percepţie, o dezvăluire sinceră a perspec­tivei intime şi complete a observatorului religios, amin­tind involuntar de cartea care vorbeşte despre creaţia omului, Geneza. Acest raport, mai curând evitat decât căutat, vizibil nu în cuvinte ci în idei, păru să iasă deo­dată la lumină când profesorul pronunţă aceste cuvinte: „Fiecare fiinţă cuprinde în ea însăşi, într-o varietate infi­nită şi o predispunere admirabilă, tot ce îi este necesar, fiecare fiinţă este perfectă şi viabilă, după ordinul, specia şi individualitatea ei”. Fără a mai fi formulată în altă parte, era în această lecţie o omniprezenţă a cauzei supreme. Cea mai înaltă misiune a ştiinţei, poziţia sa finală, era clar indicată aici. Prin cercetarea lumii vizibile se ajungea la lumea invizibilă, şi pretutindeni examinarea făpturii indica prezenţa Creatorului” [30].

Biofizicianul Henri Devaux scria:

„Avem două descoperiri, Creaţia şi Scripturile, amândouă superioare omului. Studiez cu admiraţie, de şaizeci de ani, minunata carte a Creaţiei, şi acest lung studiu n-a făcut decât să-mi întărească siguranţa că între aceste două surse de mărturii este un acord deplin…”

„Multe persoane dispuse să creadă sunt tulburate de afirmaţia prea des repetată că povestirea biblică a Crea­ţiei este contrară ştiinţei. Am ţinut, ca om de ştiinţă şi creştin, să afirm contrariul, pentru că am dobândit certitudinea că Biblia, departe de a fi în contradicţie cu ade­vărata ştiinţă, aceea a faptelor şi nu a teoriilor, este, dim­potrivă, înaintea ei… Deşi termenii folosiţi (în textul sfânt) sunt pretutindeni foarte simpli şi uşor de înţeles pentru toţi, au fost în mod vădit aleşi în aşa fel încât dobândesc o adevărată valoare ştiinţifică pentru un naturalist atent. Însăşi această alegere este atât de uimitoare, arată o ştiinţă atât de exactă a naturii lucrurilor şi a fiinţelor încât ne dezvăluie adevăratul autor al acestei povestiri: este Acelaşi cu Autorul Creaţiei însăşi” [31].

Fizicianul Leprince-Ringuet observă:

„Este interesant de constatat faptul că, de mai multe veacuri, ştiinţele şi tehnicile s-au dezvoltat aproape exclusiv în ţări creştine. Oare promovarea ştiinţelor este o virtute a creştinismului? Sau dimpotrivă este o reacţie contra influenţei Bisericilor?… Este posibil să aderi la dogme, să crezi în viaţa de dincolo, păstrând şi dezvoltând în acelaşi timp o atitudine corectă de om de ştiinţă?…

El răspunde întrebărilor pe care şi le pune:

  1. a) Prin constatarea faptului că ştiinţa „cu toate uimi­toarele ei progrese şi dezvoltarea ei extraordinară, nu aduce elemente de răspuns la marile întrebări pe care şi le pune gândirea de când există omul”, că „ea nu ne învaţă ceea ce am venit să facem pe pământ”;
  1. b) Prin tot ceea ce noţiunea creştină de păcat şi de har poate să aducă cercetătorului într-o viziune şi o explica­ţie aprofundată a lumii în starea ei actuală şi în mişcarea care o însufleţeşte [32].

Există astfel o complementaritate, credinţa pătrunzând cu mult mai departe decât ştiinţa şi deschizând perspective care sunt închise pentru ştiinţă.

Geologul Pierre Termier, după ce a arătat că „mulţi savanţi şi nu dintre cei mai fără importanţă, nu ies nici­odată, nu vor să iasă din domeniul ştiinţific”, adaugă:

„Există o a doua categorie de savanţi din care aş vrea să fac parte şi care se caracterizează astfel: ei privesc ca nenaturală, convenţională, şi de aceea uşor de trecut limita celor două domenii… Ştiinţele particulare sunt, în ochii lor, trepte pe care să poată urca spre cunoaşterea generală şi universală… Toate ştiinţele se mărginesc cu necunoscutul, toate sunt pline de enigme…; toate se lovesc de taine pe care nu le pot explica; fiind în mod necesar mărginite, ele invită pe om să le treacă hotarele… Ele pregătesc spiritul omului să primească dovezile existenţei lui Dumnezeu. Fiecare ştiinţă conduce la Dumnezeu, căci orice ştiinţă trezeşte în om ideea de Infinit şi îi dă omului sensul misterului… Ştiinţele sunt trepte ale unei scări tainice pe care urcăm la Dumnezeu” [33].

Această a doua atitudine îmi pare cea mai conformă cu realitatea. Văd două fluvii de importanţă inegală, cu debit inegal. Ce maluri fac să rodească ele? În ce direcţie curg?

Primul, larg şi maiestuos, cu apele spumegânde şi lim­pezi, se rostogoleşte impetuos: este fluviul revelaţiei divine, fluviul ştiinţei şi al dragostei divine, care trece peste omenire, şi prin care, după spusele unui profet, „pământul va fi plin de cunoştinţa slavei Domnului, ca fundul mării de apele care-l acoperă” (Habacuc 2:14). Al doilea fluviu are un debit mult mai mic; este mult mai puţin larg; el curge în ansamblu în acelaşi sens, ur­mând aceeaşi direcţie ca şi primul, dar făcând tot felul de meandre, apele pe care le rostogoleşte sunt pe alocuri pline de nămol, dar pe parcurs ele reuşesc să scape de diferitele impurităţi care le murdăresc, şi atunci se vede reflectarea slavei lui Dumnezeu: este fluviul ştiinţei uma­ne, a eforturilor depuse din veac în veac, din generaţie în generaţie, de oameni pentru a ajunge la adevărul veşnic. Apele lui se întâlnesc în cele din urmă cu fluviul cel mare cu care se amestecă, şi cele două fluvii se transformă într-unul singur.

Astfel, ştiinţa, adevărata, autentica ştiinţă se alătură revelaţiei biblice, astfel că ştiinţele, în felul lor şi după chemarea lor proprie fiecăreia dintre ele, ne conduc la Dumnezeu: iată cel mai măreţ dintre „Eureka”, descoperirea la care sunt aduse în mod inevitabil, cea mai mare şi cea mai necesară dintre toate. Ele proclamă astfel veşnica tinereţe a Vechii Cărţi, şi se alătură cântării care se înalţă de la întreaga Creaţie spre Cer, şi care se concen­trează în acest cuvânt unic şi fără seamăn: Dumnezeu! „Iar din cântarea veşnică, singurul cuvânt este:

DUMNEZEU!

Dumnezeul Creaţiei

Dumnezeul Bibliei întregi

Dumnezeul lui Isus Cristos! [34].

 

 

CONCLUZII

În definitiv, Biblia are încă mult de spus şi de învăţat pentru om, chiar pentru omul de astăzi. Prin ea, Dumnezeu se adresează direct oamenilor, tuturor oamenilor, în limba oamenilor. Dumnezeu ne cunoaşte limba şi, în Biblie, a ştiut să se folosească de ea cu o forţă şi o preci­zie care ne uimesc, ca să ne facă să-I înţelegem planul. Apoi, pe lângă alegerea limbilor făcută de Dumnezeu pentru a o scrie, în Biblie există şi incomparabila alegere a cuvintelor, a expresiilor, a imaginilor care să pună la îndemână oamenilor mesajul lui Dumnezeu.

Stilul şi limbajul Bibliei nu s-au învechit; prin realismul, adevărul, semnificaţia lor profundă, cuvintele de care se serveşte depăşesc cu mult bogăţia şi semnificaţia cuvin­telor din limbile noastre occidentale actuale, uneori dege­nerate, ale căror cuvinte şi-au pierdut vigoarea (a se com­para de pildă franceza lui Calvin şi franceza modernă!). Pentru că majoritatea oamenilor nu cunosc nici ebraica, nici greaca, sunt absolut necesare traduceri ale Bibliei, cât mai fidele, cât mai aproape de original posibil, în limbile şi dialectele noastre diferite; Biblia, sau fragmente din ea, este tradusă în mai mult de 1415 de limbi. Dar ea nu are deloc nevoie să fie reinventată, rescrisă, reimaginată, în transpuneri mai mult sau mai puţin exacte după intenţia omului de astăzi, sau a celui dintr-o ţară sau alta. Mesajul Bibliei domină împrejurările de timp şi de spaţiu.

Cărţile omeneşti, în particular cărţile de ştiinţă, se învechesc şi se demodează, dar, ca prin minune Biblia este totdeauna actuală. Savanţii s-au ocupat de ea, au cercetat-o, au disecat-o, au confruntat-o cu ştiinţa cea mai modernă, şi iată că, cu toată obiectivitatea, ei tre­buie să recunoască că nu s-a învechit!

Biblia poartă semnul actualităţii şi nemuririi ei în trei moduri diferite:

1) Evidenţa interioară;

2) Evidenţa adevărului;

3) Evidenţa eficacităţii.

  1. Evidenţa interioară

Aceasta se impune imediat, ne impresionează când citim Biblia şi ne arată că ea a fost scrisă sub inspiraţia Duhu­lui care pătrunde peste tot, chiar în lucrurile tainice ale lui Dumnezeu (1 Corinteni 2:10),

– evidenţa care îl făcea pe Victor Hugo să spună: „Este o carte care cuprinde toată înţelepciunea ome­nească luminată de toată înţelepciunea divină, o carte pe care popoarele o numesc cu adânc respect Cartea, Biblia”;

– evidenţa care îl făcea pe Jean-Jacques Rousseau să strige:

„Vedeţi cărţile filozofilor cu toată strălucirea lor; cât de mici sunt în comparaţie cu aceasta! Ar fi oare posibil ca o carte totodată atât de sublimă şi de înţeleaptă să fie opera oamenilor? Ar fi posibil ca Cel al cărui istorie ne-o spune să fie numai un om? Oare istoria Evangheliei a fost inventată de plăcere? Nu aşa se inventează, căci faptele lui Socrate de care nimeni nu se îndoieşte sunt mai puţin dovedite decât cele ale lui Isus Cristos. Este şi mai de necrezut ca mai mulţi oameni să se fi pus de acord pentru a scrie această carte, decât unul singur care să fi furnizat subiectul. Niciodată nişte autori evrei nu ar fi găsit nici acest ton, nici această morală; iar Evanghelia conţine ade­văruri atât de impresionante, atât de perfect inimitabile, încât inventatorul ar fi mai uimitor decât eroul”.

– Este evidenţa constatată de un critic literar din seco­lul trecut, A. Théry, care, într-un discurs premiat de Academia Franceză despre „Ceea ce constituie geniul poetic” (1821), declara:

„Există un monument care nu poate fi comparat cu operele omului, dar în care este realizată, înainte de toate, perfecţiunea ideală a geniului poetic; la voi mă refer, Sfinte Scripturi, scrise de muritori aleşi, prin dicta­rea personală a lui Dumnezeu. Aici se arată inspiraţia în puritatea ei cea mai sublimă… O măreţie incomparabilă! Câte frumuseţi nobile şi emoţionante în această carte sfântă! Cât pitoresc, câtă strălucire şi câtă simplitate împreună!… Lângă poezia Sfintelor Scripturi, poezia profană este ca stelele luminoase ce dispar înaintea strălucirii soarelui. Poezia sfântă curge neîncetat, fără zgomot, fără efort, dintr-un izvor nesecat; geniul poeţilor profani este mult mai puţin independent şi mai puţin uşor, chiar în creaţiile lui cele mai admirabile”…

Iată mărturii care ne arată că există în Evanghelii, şi în Biblia întreagă, un accent, „o dovadă de adevăr care constrânge convingerea. Bunul simţ omenesc, intuiţia spirituală, simţul psihologic vor refuza să vadă aici doar o invenţie” [1], o creaţie omenească, o operă de imagi­naţie.

Această evidenţă interioară este numită de Biblia însăşi inspiraţie divină:

„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu”… spune apostolul Pavel (2 Timotei 3:16), iar teologii, fideli Scripturii, vorbesc despre teopneustică. Tocmai acest caracter teopneustic al Bibliei explică celelalte două semne sau evidenţe pe care le prezintă.

  1. Evidenţa adevărului

Când vorbeşti despre Biblie, despre evidenţa adevărului, te gândeşti imediat la istorie şi la arheologie care, în lumi­na descoperirilor recente, apar cu siguranţă nişte aliaţi foarte siguri ai credinţei biblice, justificând din plin titlul unei cărţi ca cea a lui Sir Charles Marston: „Biblia este adevărată”.

1) Biblia este într-adevăr un document incomparabil al istoriei, căruia arheologia şi istoria îi aduc neîncetat măr­turie, pe măsură ce descoperirile lor înaintează. Sunt ne­numărate cazurile în care arheologia şi istoria au ajuns să confirme relatările atât ale Noului cât şi ale Vechiului Testament, în cele mai mici amănunte, cu privire tocmai asupra unor puncte despre care, ca urmare a unor conclu­zii pripite, întemeiate pe informaţii incomplete, se credea că Biblia greşeşte. Să ne amintim, de exemplu [2]:

  1. a) În ceea ce priveşte Vechiul Testament, marele impe­riu al hitiţilor era complet necunoscut de istoria oficială până în anul 1871. Belhazar, fiul lui Nabonide, regele Babilonului, necunoscut de istorie până în anii 1920- 1925, când „Manuscrisele de la Marea Moartă”, găsite în grotele aşezării din Qumran, începând cu anul 1947, con­siderate ca fiind „una din descoperirile cele mai senzaţio­nale ale zilelor noastre” au confirmat exactitatea textului biblic aşa cum ne-a fost păstrat, aducând dovada integri­tăţii şi unităţii de ansamblu a cărţii profetului Isaia cu cele 66 de capitole ale ei… etc…, fără a mai vorbi de săpăturile făcute la Ur în Caldeea, ţara de unde a plecat Avraam, de cele făcute la Ninive, la Petra, vechea Sela, oraşul troglodit, capitala edomiţilor, de cele de la Sama­ria, Megguiddo, Ierihon, şi chiar de la Ierusalim după reunificarea oraşului în 1967…;
  1. b) În ceea ce priveşte Noul Testament, referinţele pre­cise date de Luca, atât cele din Evanghelie privind împrejurările naşterii lui Isus Cristos, cât şi cele din cartea Faptele Apostolilor (primul recensământ atunci când Quirinius era guvernatorul Siriei, realitatea istorică a lui Lysania, tetrarhul din Abyssia, cei patru împăraţi romani indicaţi de Luca pentru a situa cu exactitate evenimentele despre care vorbeşte…), legate de acestea o mulţime de alte confirmări cum ar fi cea adusă de piatra ce a fost găsită la Cezareea maritimă în anul 1961 şi pe care o inscripţie menţionează numele lui Pontius Pilat, prefectul Iudeii, nume care până la aceea dată nu a fost cunoscut decât din Biblie şi din cartea istoricului evreu Flavius Josef; sau apoi persoana lui Erast, prietenul apostolului Pavel, procuristul şi edilul oraşului Corint, numit de trei ori în Noul Testament, a cărui inscripţie ce figurează pe o placă de marmură, descoperită în Corint în anul 1929 aduce mărturia existenţei istorice reale…

Şi câte alte exemple nu ne-am putea aminti! Într-ade­văr, Biblia n-are a se teme de descoperirile istoriei şi ale arheologiei. Se înţelege de la sine însufleţirea manifes­tată de arheologi care, au pornit cu îndoială şi cu anumi­te suspiciuni la verificarea exactitudini relatărilor biblice, şi care aflându-se pe teren în faţa unor fapte şi documente de netăgăduit, au revenit pe deplin convinşi de veraci­tatea Bibliei: lucrurile s-au petrecut exact aşa cum spune Biblia, exact în împrejurările pe care Biblia le indică. Sunt fapte; este ştiinţă autentică!

2) Dar mai este şi mărturia, după cum s-a arătat mai sus, a celorlalte ştiinţe, fără ca pentru aceasta Biblia să poată fi considerată ca o carte de ştiinţă, ori un tratat ştiinţific, departe de asta! Pentru mine este simbolul acestei veridicităţi un cuvânt anume, a acestei exactităţi ştiinţifice: cuvântul ebraic „rachia” (Geneza 1), tradus adesea prin firmament de către Sfântul Ieronim (347- 420) în traducerea Bibliei numită „Vulgata” precum şi de urmaşii lui mai moderni; or, firmamentul desemnează o boltă solidă, după o concepţie nebiblică ci de origine aristotelică; în Evul Mediu, autoritatea lui Aristotel domi­na şi întuneca chiar pe cea a Bibliei. Cuvântul ebraic în­semnează însă pur şi simplu “întindere”, „expansiune” şi este, cu multe secole înainte, în acord cu noţiunea de „expansiune” cu care ne-a obişnuit astronomia modernă [3].

Faptul că desfăşurarea istoriei geologice şi biologice aşa cum a descris-o Moise la începutul cărţii Genezei (Geneza 1) poate să se exprime în limbaj ştiinţific mo­dern este şi el foarte semnificativ. Aceasta ne-a permis să stabilim, sub formă de tabel, o corespondenţă între zilele Genezei şi erele şi perioadele geologice; acest tabel nu are decât o valoare orientativă lăsând să se întrevadă cum se aseamănă descrierea creaţiei din povestirea biblică cu lunga desfăşurare a mileniilor, aşa cum o concep geologii moderni.

Această inerentă, această desăvârşire a Bibliei, de a nu comite greşeli şi lacune, chiar pe plan ştiinţific, nu impli­că omniştiinţa scriitorilor sfinţi. Atotştiinţa aparţine lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu descopere autorilor biblici decât ceea ce vrea El. Dar în ceea ce relatează unul şi altul, nu există umbra vreunei contradicţii, ci dimpotrivă, confirmare şi complementaritate. Este ca un diamant cu multiple faţete.

3) Trebuie, de asemenea, să menţionăm mărturiile aduse Bibliei prin împlinirea numeroaselor profeţii. Pro­feţia a devenit istorie, şi ea continuă să se transforme în istorie sub ochii noştri. Nu este vorba aici numai de profeţiile mesianice, care l-au făcut pe Blaise Pascal să spu­nă: „Cea mai mare din dovezile despre Isus Cristos sunt profeţiile”. Profeţia este istorie în devenire; istoria este profeţia realizată. Este continuitate în această privinţă atât în Vechiul cât şi în Noul Testament (Deuteronom 18:15-22; Habacuc 2:1-3; Ioan 5:45-47; 1 Petru 1:10-12; 2 Petru 1:19-21 şi 3:1-10). „Corpus profe­tic” pe care ni-l prezintă Biblia, începând cu Geneza până la Apocalipsa, constituie un tot atât de dens, de coerent, având elementele atât de strâns unite, atât de soli­dare, legate de desfăşurarea ulterioară a istoriei, încât este absolut de neconceput că evenimentul ar fi putut fi aran­jat în aşa fel încât să fie pus de acord cu profeţia, sau că profeţia să fi fost aranjată pe măsura evenimentului, compusă mult după cele întâmplate. Nenumăratele pro­feţii deja împlinite sunt un gaj, o garanţie sigură că toate cele încă nerealizate se vor împlini, în deosebi, profeţiile escatologice.

Dar, poate zice cineva: Depăşiţi prin aceasta limitele ştiinţei, aşa cum este ea concepută la ora actuală! Sunt totuşi fapte, de care nu putem face abstracţie din punct de vedere ştiinţific, pentru că ele ating unul din caracterele specifice şi obiective ale Bibliei. Cu Biblia şi prin ea, suntem antrenaţi într-o mişcare. Pentru că Biblia este un sistem al lumii, este sistemul lumii prin excelenţă. Câţi oameni, poeţi, filozofi, savanţi au încercat de-a lungul secolelor să scrie un sistem al lumii, de exemplu, după grecii Democrit şi Epicur, latinul Lucreţiu cu a lui „De Natura rerum”, şi mai târziu, mai aproape de timpurile noastre, în secolul al XVIII-lea suedezul Charles Linné cu a lui „Sistema Naturae” şi francezul Laplace care a scris „Exposition du Systeme du Monde”! În realitate, o ase­menea încercare depăşeşte capacităţile, perspectivele şi dimensiunile omului. Singur Dumnezeu poate vorbi în mod valabil despre Dumnezeu şi despre opera Lui. Iată de ce Biblia ne prezintă Sistemul Lumii aşa cum omului nu-i este cu putinţă să-l descrie, nici ştiinţei omeneşti să-l stabilească, un sistem legat de realitatea vie. aşa cum Dumnezeu a conceput-o, cum El a voit-o şi a executat-o, un sistem logic, coerent, care înglobează trecutul, prezen­tul şi viitorul, întregul ansamblu fiind iluminat de viziu­nea veşniciei.

„Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 8:40 şi 17:17), spunea Cristos. „Temelia Cuvântului Tău este adevărul” (Psalmul 119:160), constata psalmistul.

Nimic nu poate să şteargă, să infirme, să strice, să măr­ginească, să micşoreze, să restrângă însemnătatea, valoarea, absolutul acestor afirmaţii.

  1. Evidenţa eficacităţii

Am ajuns la capătul subiectului nostru. Nu s-ar putea spune, nici măsura influenţa considerabilă, intelectuală, morală, socială, spirituală…, pe care a exercitat-o Biblia în toate domeniile, luminând, întărind, curăţind, mângâind, descoperind.

Unii Îl judecă pe Dumnezeu după ceea ce se vede în lume şi ceea ce se citeşte în Biblie, şi acuză dreptatea lui Dumnezeu, ca şi cum dreptatea lui Dumnezeu nu ar avea alte dimensiuni decât dreptatea oamenilor: „Omule, cine eşti tu ca să te cerţi cu Dumnezeu? Vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: De ce m-ai făcut?” (Romani 9:20). Nu trebuie să inversăm rolurile şi să învinuim pe Dumne­zeu, când omul, numai el este vinovatul.

Biblia nu este o carte de ştiinţă, dar nu este nici o carte de morală; istoria lui Iacov, cea a prostituatei Rahav, istoria lui David, vinovat de adulter şi de omor, şi multe altele, trebuie să fie înţelese ca fiind cuprinse în cadrul planului lui Dumnezeu pentru mântuirea omului, al modului în care Dumnezeu Şi-a ales un popor şi Şi-a ales oameni, oameni la fel ca şi noi.

Atunci Biblia ni se dezvăluie ca o oglindă care arată omului adevărata înfăţişare a chipului său (Iacov 1:23); ea ne prezintă omul aşa cum este, fără bunăvoinţă, fără înflorituri, în toată grozăvia păcatului lui; ea îi analizează sentimentele şi gândurile, mult mai bine şi mult mai pre­cis decât cel mai subtil dintre psihanaliştii care ar folosi cele mai bune teste:

„Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi mădu­va, judecă simţirile şi gândurile inimii. Nici o făptură nu este ascunsă de El, ci totul este gol şi descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” (Evrei 4:12-13).

Biblia pune degetul pe rană, spunând fără înconjur:

„Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” (Ieremia 17:9).

„Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu” (Romani 3:10-11).

Când, împotriva lui Dumnezeu se aduc acuzaţii dezor­dinile de toate felurile, războaiele, revoluţiile, se inversează rolurile. Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii, Dumnezeul căruia Îi este groază de rău.

Biblia denunţă păcatul ca o revoltă a creaturii împotri­va creatorului ei, ca o jignire la adresa lui Dumnezeu; ea ne arată originea răului. Atunci, de ce este omul aşa cum îl vedem? Oare Dumnezeu nu ar fi putut să-l facă altfel? Însă Dumnezeu nu a făcut din om un mecanism, ci o persoană, cu o trăsătură unică în ansamblul creaţiei, libertatea, apanaj exclusiv al omului, cu toate riscurile pe care aceasta le implica: animalul nu este liber: numai omul este liber.

Trebuie însă să adăugăm că, dacă Biblia nu este o carte de morală, ea este izvorul moralităţii, citirea ei, mai degrabă decât să ne împingă să facem răul, prin imitarea exemplelor despre care ne vorbeşte cu singurul scop de a ne avertiza, trebuie să ne îndepărteze de rău. Există cele zece porunci concentrate de Isus în numai două; şi ace­laşi rol îl au şi anumite pasaje din Deuteronom, din Levitic, din cartea Proverbelor, din Predica de pe Munte, pre­cum şi din epistolele lui Pavel către creştinii din Bisericile Galatiei sau din Biserica din Efes cu privire la roada Du­hului, la roada luminii, a „acestor fapte bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10), prin contrast cu lucrările firii pământeşti (Galateni 5:19).

„Cele zece porunci, s-a scris recent, rămân nucleul ori­cărei civilizaţii ce se numeşte civilizaţie” [4].

Iar un autor, Dr. Saint-Paul, în căutarea unei morale ştiinţifice scria:

„Orice morală fără Dumnezeu nu este decât imitaţie sau slăbiciune. Toată morala concepută de scriitori, de politicieni, de filozofi nu este decât un decalog mai mult sau mai puţin fidel moralei religioase… Şi noi spunem despre cele zece porunci că sunt morala ştiinţifică a lumii. Legea lui Moise este cartea civilizaţiei noastre. Ea îi cons­tituie temelia de nezguduit” [5].

Ar trebui să mai reamintim lucrarea de eliberare, de descătuşare, de dezrobire făcută de Biblie, şi ar fi desigur multe de reţinut din ceea ce ne spune Biblia în elaborarea unei carte sociale pentru asigurarea respectului omului faţă de om şi garantarea libertăţii, demnităţii omului, a drepturilor omului, exercitarea dreptăţii… (Levitic 11 şi 25; Amos 4:1-3; 3:9-15; 6:1-14; Mica 6:8; Iacov 5:1-6).

  1. Evidenţa istoriei

Să mai adăugăm la toate aceste dovezi ale actualităţii, eternităţii şi autorităţii Bibliei, dovada biruitoare a timpului, evidenţa istoriei? O vorbă veche spune despre Biblie:

„Cu cât se încearcă să mă lovească,

Cu atât se uzează, mai multe ciocane”.

1) Proba victorioasă a timpului, pe care a făcut-o Bi­blia, a fost în primul rând miraculoasa ei conservare şi transmiterea fidelă a textului ei de-a lungul persecuţiilor, a arderii pe rug, a încercărilor multiple de distrugere şi de aducere la tăcere, a interpretărilor şi a tradiţiilor ome­neşti, a uitării şi a indiferenţei în care ea ar fi putut să sfârşească.

2) A fost, de asemenea, împlinirea unui mare număr de profeţii, de avertismente, de făgăduinţe pe care ea le conţine: “împlinire” este unul din cuvintele centrale ale Bibliei (Isaia 45:21 şi 46:10-11; Ieremia 1:12; Nu­meri 23:19; Matei 5:17; Galateni 4:14).

3) Proba timpului pentru Biblie îşi găseşte exprimarea şi în faptul că ea este permanent de actualitate; Biblia poate fi citită, studiată cu interes crescând de generaţiile care se succed. Aceasta se traduce prin reapariţia, în seco­lul în care trăim, a unora din indicaţiile ei, asemenea unui curs de apă care, după un lung traseu subteran, revine brusc la suprafaţă pentru a uda şi fecunda pământul. Aşa este cu diferite învăţături scrise în Biblie care au fost aplicate în zilele noastre chiar în Israel pe tărâm agricol şi economic.

Biblia furnizează indicaţii preţioase, aşa cum s-a cons­tatat, privind culturile care să se dezvolte şi esenţele care să se planteze pentru reîmpădurirea regiunilor din ţara lui Israel: copaci din familia tamarisc au fost plantaţi şi au prosperat în deşertul Negev, pregătind terenul pentru o vegetaţie mai bogată care să corespundă actualelor cerin­ţe ecologice (Geneza 21:33). Puţuri au fost săpate, s-a găsit apă conform indicaţiilor Bibliei, în regiunea Beer-Şeba, acolo unde Avraam îşi stabilise corturile (Geneza 26:12-19 şi 32-33). Am putut vedea cu ochii noştri din înălţimile de la Tell d’Avdat, o adevărată pată verde în mijlocul deşertului, ferma experimentală de la Avdat. Acolo, cercetători ai secţiei de botanică de la Universita­tea din Ierusalim au reluat o practică agricolă din anti­chitate, amintită într-un pasaj al Bibliei, rămas până atunci enigmatic, şi care constă în a condensa aburi de apă care există în cantitate redusă în atmosfera din pus­tiu, pe suprafaţa unor pietre de stâncă, aşezate într-o anumită poziţie (Deuteronom 32:13). Am văzut şi puţurile din care se extrage minereul malachit pentru fabricarea aramei, la Timna, chiar pe locul unde au fost săpate pe vremuri, minele lui Solomon (1 Cronici 22:16; Deuteronom 8:9). De asemenea, exploatarea bogăţi­ilor din întreaga regiune a Mării Moarte, în jurul locului ocupat cândva de Sodoma şi Gomora, acolo unde Avraam a văzut ridicându-se din pământ un fum ca fumul unui cuptor (Geneza 19:28): foraje de puţuri de petrol, „uleiul” din Deuteronom 33:24; extracţia de săruri de.potasiu şi de magneziu, extracţia bromurilor din apele Mării Moarte, şi valorificarea a ceea ce face ca această apă să fie complet azoică, prin cultura unei alge care s-a acomodat cu apa suprasaturată şi cu temperatura ei ridi­cată, culturi care constituie surse de petrol numit Dunialella. Aşadar Biblia este o comoară inepuizabilă. Pentru a-i descoperi bogăţiile, pe plan spiritual şi pe plan mate­rial, omul trebuie s-o creadă [6].

Dar am spus destul pentru ca dumneavoastră toţi, cititori ai acestor rânduri, oricine aţi fi, să acordaţi o deplină încre­dere Bibliei care şi-a meritat pe deplin numele de „Cartea cărţilor”: emis de autoritate.

Luaţi-o, deschideţi-o, cercetaţi-o, fără prejudecăţi, fără apriorisme, fără nici o părere preconcepută! Atunci, vă asigur, nu veţi fi dezamăgiţi, veţi vedea vechile-i pagini însufleţite de o viaţă deosebită, intensivă, istoria pe care ne-o relatează, o istorie care ne interesează în mod direct, va reînvia şi ea pentru a explica prezentul, prezentul nos­tru şi pentru a lumina viitorul, nu numai viitorul univer­sului, cel al planetei noastre, cel al omenirii în ansamblu, ci mai ales viitorul nostru al fiecăruia, viitorul nostru personal.

Cuvântul lui Dumnezeu nu este legat; este şi acum şi totdeauna în stare ca, prin Cel care îi este centrul, Dom­nul contemporan, Cel viu, să facă pe cineva să se hotă­rască şi să declanşeze în el cea mai necesară dintre revo­luţii, cea despre care Isus vorbea într-o seară lui Nicodim, teolog şi doctor al legii (Ioan 3). Biblia este la originea tuturor reînnoirilor, a tuturor reconstrucţiilor individuale şi sociale şi care, mai importantă decât mărturiile pe care le-am evocat aici, este ilustrarea cea mai uimitoare a ade­vărului, conţinând comentariul cel mai pătrunzător: „Căci n-avem nici o putere împotriva adevărului, ci pen­tru adevăr” (2 Corinteni 13:8). „Dacă rămâneţi în Cu­vântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8:31-32) căci, Isus mai spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu (Ioan 14:6-7)

Adauga un comentariu

You must be logged in to post a comment.